TRAGEDIA VEACURILOR- de EG WHITE 1 ( PARTEA 2 DIN 3 ) Introducere 1

TRAGEDIA VEACURILOR- de EG WHITE 1 ( PARTEA 2 DIN 3 )
Introducere 1

Cap. 11 Protestul prinţilor
U na dintre cele mai nobile mărturii care au fost depuse vreodată în favoarea Reformaţiunii a fost protestul adresat de prinţii creştini din Germania, la Dieta din Speier, în anul 1529. Curajul, credinţa şi statornicia acestor bărbaţi ai lui Dumnezeu au câştigat pentru veacurile următoare libertatea de gândire şi conştiinţă. Protestul lor a dat bisericii reformate numele de protestantă; principiile lui sunt "însăşi esenţa protestantismului" (D'Aubigné, b.13, cap.6).
O zi întunecată şi ameninţătoare venise pentru Reformaţiune. În ciuda edictului de la Worms, care îl declara pe Luther în afara legii şi interzicea învăţăturile sau credinţa în doctrinele lui, toleranţa religioasă progresase în imperiu. Dumnezeu, în providenţa Sa, pusese în derută forţele care se împotriveau adevărului. Carol al V-lea se legase să stârpească Reformaţiunea, dar, ori de câte ori îşi ridica mâna să lovească, fusese obligat să lovească în altă parte. Mereu şi mereu, distrugerea iminentă a tuturor acelora care îndrăzneau să se împotrivească Romei părea inevitabilă; dar în momentul critic apăreau ori armatele turceşti la frontiera răsăriteană, ori împăratul Franţei sau chiar papa însuşi, gelos pe puterea mereu crescândă a împăratului, pornea război împotriva lui; şi în felul acesta, în mijlocul luptei şi frământării popoarelor, Reformaţiunea avusese răgazul să se întărească şi să se răspândească.
În cele din urmă, însă, suveranii papali s-au împăcat pentru ca să poată face cauză comună împotriva reformaţilor. Dieta din Speier, din anul 1526, dăduse fiecărui stat libertatea deplină în materie de religie până la întrunirea unui conciliu general; dar abia trecuseră primejdiile care ameninţaseră această făgăduinţă, că împăratul a convocat o a doua Dietă la Speier, în anul 1529, cu scopul de a stârpi erezia. Prinţii urmau să fie convinşi, prin mijloace paşnice dacă era posibil, să se declare împotriva Reformaţiunii; dar dacă aceasta nu reuşea, Carol era hotărât să recurgă la sabie.
Papistaşii jubilau. Au venit la Speier într-un număr mare şi şi-au manifestat deschis împotrivirea lor faţă de reformatori şi faţă de toţi aceia care-i favorizau. Melanchton spunea: "Suntem urâciunea şi gunoiul lumii; dar Hristos va privi asupra sărmanului Său popor şi-l va păzi" (idem, b.13, cap.5). Prinţilor Evangheliei prezenţi la Dietă le-a fost interzis chiar să li se predice Evanghelia în locuinţele lor. Însă poporul din Speier, însetat după Cuvântul lui Dumnezeu şi în ciuda interdicţiei, se aduna cu miile la serviciile divine ţinute în capela electorului de Saxonia.
Faptul acesta a grăbit izbucnirea crizei. Un mesaj imperial a anunţat Dieta că, întrucât hotărârea care dădea libertate de conştiinţă dăduse naştere la dezordini mari, împăratul cerea să fie anulată. Acest act arbitrar a provocat indignarea şi îngrijorarea creştinilor evanghelici. Unul dintre ei spunea: "Hristos a căzut iarăşi în mâinile lui Caiafa şi ale lui Pilat". Romaniştii au devenit mai violenţi. Un papistaş fanatic declara: "Turcii sunt mai buni decât luteranii, căci turcii ţin zilele de post, pe când luteranii le calcă. Dacă ar fi să alegem între Sfintele Scripturi ale lui Dumnezeu şi vechile rătăciri ale bisericii, le-am respinge pe cele dintâi". Melanchton remarca: "În fiecare zi, în plină adunare, Faber aruncă pietre noi în evangheliştii noştri" (idem, b.13, cap.5).
Toleranţa religioasă fusese stabilită legal, iar statele evanghelice s-au hotărât să se împotrivească violării drepturilor lor. Lui Luther, care era încă sub anatema impusă de edictul din Worms, nu i-a fost îngăduit să se prezinte la Speier; dar locul i-a fost ţinut de colaboratorii şi prinţii pe care Dumnezeu i-a ridicat pentru a apăra cauza în această împrejurare. Nobilul Frederic de Saxonia, protectorul de altă dată al lui Luther, murise, dar ducele Johan, fratele şi succesorul lui, salutase cu bucurie Reformaţiunea şi, cu toate că era iubitor de pace, a dovedit mare energie şi curaj în toate problemele legate de interesele credinţei.
Preoţii au cerut ca statele care primiseră Reformaţiunea să se supună fără condiţii jurisdicţiei romane. Reformatorii, pe de altă parte, pretindeau libertatea care le fusese acordată mai înainte. Ei nu puteau fi de acord ca Roma să aducă din nou sub stăpânirea ei acele state care primiseră cu o mare bucurie Cuvântul lui Dumnezeu.
În cele din urmă s-a propus un compromis, şi anume că acolo unde Reformaţiunea nu se înrădăcinase, edictul din Worms să fie aplicat cu putere; dar "în statele în care oamenii s-au îndepărtat de ea şi unde nu se puteau conforma ei fără primejdia revoltei, să nu se facă o nouă reformă, să nu se mai trateze punctele controversate, să nu fie împiedicat serviciul liturghiei şi să nu se îngăduie nici unui romano-catolic să îmbrăţişeze luteranismul" (idem, b.13, cap.5). Această măsură a fost luată de Dietă spre marea satisfacţie a preoţilor şi prelaţilor papali.
În acest edict se accentua: "Reformaţiunea nu mai trebuie să se răspândească" acolo unde nu este cunoscută, nici să nu fie întărită pe temelii solide acolo unde există deja" (idem, b.13, cap.5). Libertatea cuvântului urma să fie interzisă şi nu mai era îngăduită nici o convertire. Iar prietenilor Reformaţiunii li se cerea să se supună imediat acestor interdicţii şi restricţii. Speranţele lumii păreau gata să fie înăbuşite. "Restabilirea ierarhiei romane" urma să readucă vechile abuzuri" şi avea să se găsească uşor o ocazie pentru "distrugerea unei lucrări care şi aşa fusese destul de violent zdruncinată de fanatism şi neînţelegere" (idem, b.13, cap.5).
Atunci când membrii taberei evanghelice s-au întâlnit pentru consultare, se uitau unul la altul cu spaimă. Întrebarea trecea de la unul la altul: "Ce este de făcut?" Erau în joc marile probleme ale lumii. Se vor supune conducătorii Reformaţiunii şi vor accepta edictul? Cât de uşor ar fi putut reformatorii, în această criză care era cu adevărat ameninţătoare, să pornească pe un drum greşit! Câte motive plauzibile şi raţionale destul de bune ar fi găsit pentru supunere! Prinţilor luterani le era garantată exercitarea liberă a religiei lor. Şi acelaşi drept a fost acordat faţă de toţi supuşii care, înainte de aplicarea acestei măsuri, îmbrăţişaseră convingerile reformate. N-ar fi trebuit oare ca acestea să-i mulţumească? Câte primejdii n-ar fi fost evitate prin supunere! În ce lupte şi întâmplări necunoscute i-ar mai fi aruncat împotrivirea? Cine ştie ce ocazii poate aduce viitorul? Să îmbrăţişăm pacea; să luăm aminte la ramura de măslin pe care o flutură Roma şi să vindecăm rănile Germaniei. Cu argumente ca acestea ar fi putut reformatorii să-şi justifice alegerea unui drum care i-ar fi dus în scurtă vreme la ruina cauzei lor.
"Din fericire, ei n-au pierdut din vedere principiul pe care se bazase acest aranjament şi au acţionat prin credinţă. Care era acel principiu? Era dreptul Romei de a forţa conştiinţa şi de a interzice cercetarea liberă. Dar nu erau ei şi supuşii lor protestanţi aceia care aveau să se bucure de libertatea religioasă? Da, dar numai ca o favoare specială stipulată în înţelegere, şi nu ca un drept. Însă, toţi aceia care nu erau cuprinşi în această înţelegere rămâneau sub jugul autorităţii papale, căci conştiinţa nu era luată în consideraţie. Roma era judecătorul infailibil şi trebuia ascultată. Acceptarea înţelegerii propuse urma să fie o recunoaştere de fapt, că libertatea religioasă era acordată numai Saxoniei reformate; iar în ceea ce priveşte restul creştinătăţii, cercetarea liberă şi mărturisirea credinţei reformate erau considerate crime şi trebuia tratate cu temniţa şi rugul. Puteau ei consimţi să se limiteze libertatea religioasă, să se ducă vestea că Reformaţiunea îşi făcuse ultimii ei convertiţi? Că îşi cucerise ultima palmă de pământ şi că, oriunde Roma îşi întindea domeniul în ceasul acela, acolo stăpânirea ei avea să fie veşnică? Puteau reformatorii să se declare că erau în neştiinţă cu privire la sângele acelor sute şi mii de oameni care în urma acestei înţelegeri aveau să-şi dea viaţa în ţările catolice? Aceasta ar fi însemnat să trădeze, în acest ceas suprem, cauza Evangheliei şi libertăţii creştinătăţii" (Wylie, b.9, cap.15). "Mai degrabă erau gata să jertfească totul, chiar şi statele, coroanele lor şi viaţa lor" (D'Aubigné, b.13, cap.5).
"Să respingem acest decret, au spus prinţii. În probleme de conştiinţă, majoritatea nu are nici o putere". Iar deputaţii au declarat: "Datorăm pacea de care se bucură imperiul, decretului din anul 1526; anularea lui ar umple Germania de tulburări şi de disensiuni. Dieta nu poate face mai mult decât să păstreze libertatea religioasă până când se va aduna consiliul" (idem, b.13, cap.5). Ocrotirea libertăţii de conştiinţă este datoria statului, şi aceasta este limita autorităţii lui în materie de religie. Orice guvernare pământească, care încearcă să rânduiască sau să impună rânduielile religioase cu ajutorul autorităţii civile, jertfeşte însuşi principiul pentru care creştinii evanghelici au luptat cu atâta nobleţe.
Papistaşii erau hotărâţi să reprime tot ceea ce ei numeau "încăpăţânare îndrăzneaţă". Ei au început prin încercarea de a provoca disensiuni printre susţinătorii Reformaţiunii şi a intimida pe toţi aceia care nu se declaraseră pe faţă în favoarea ei. Reprezentanţii oraşelor libere au fost chemaţi în cele din urmă înaintea dietei şi somaţi să declare dacă acceptă condiţiile pro-punerii. Ei au cerut o amânare, dar a fost zadarnic. Când au fost supuşi la probă, aproape jumătate din numărul lor s-au declarat de partea reformatorilor. Aceia care au refuzat să jertfească libertatea de conştiinţă şi dreptul liberei cercetări ştiau bine că poziţia lor îi expunea în viitor criticii, condamnării şi persecuţiei. Unul dintre delegaţi spunea: "Va trebui ori să ne lepădăm de Cuvântul lui Dumnezeu, ori să fim arşi" (idem, b.13, cap.5).
Regele Ferdinand, reprezentantul împăratului la Dietă, a văzut că decretul avea să provoace neînţelegeri serioase, dacă prinţii nu pot fi convinşi să-l primească şi să-l susţină. De aceea a încercat să-i convingă, ştiind bine că prin folosirea forţei faţă de astfel de oameni nu făcea decât să-i întărească mai tare. Aşa că el "rugă pe prinţi să accepte decretul, asigurându-i că împăratul va fi nespus de mulţumit de ei". Dar aceşti bărbaţi credincioşi recunoşteau o autoritate mai înaltă decât aceea a conducătorilor pământeşti şi au răspuns cu calmitate: "Vom asculta de împărat în tot ce poate contribui la menţinerea păcii şi onoarei lui Dumnezeu" (idem, b.13, cap.5).
În faţa Dietei, regele a anunţat în cele din urmă pe elector şi pe prietenii lui că edictul "era pe cale de a fi declarat decret imperial" şi că "singurul lor drum de urmat era acela de a se supune majorităţii". Aceste cuvinte fiind rostite, s-a retras din adunare fără să mai ofere reformatorilor nici o ocazie de deliberare sau de răspuns. În zadar au trimis o delegaţie, rugându-l pe rege se revină. Singurul răspuns la protestul lor a fost: "Este o problemă închisă; supunerea este tot ce vă rămâne de făcut" (idem, b.13, cap.5).
Tabăra imperială a intuit că prinţii creştini vor adera la Sfintele Scripturi, ca fiind mai presus de învăţăturile şi cerinţele omeneşti; şi mai prevedeau că, oriunde va fi primit acest principiu, papalitatea urma să fie în cele din urmă îndepărtată. Dar, asemenea multor mii de oameni de atunci încoace, care priveau numai "la lucrurile care se văd", s-au mângâiat la gândul că tabăra împăratului şi a papei era puternică, iar a reformatorilor era slabă. Dacă reformatorii ar fi depins numai de ajutorul omenesc, atunci ar fi fost fără putere, aşa cum îi socoteau papistaşii. Cu toate că erau puţini la număr şi în conflict cu Roma, ei aveau tăria lor. Ei au făcut apel "de la raportul Dietei la Cuvântul lui Dumnezeu şi de la împăratul Carol la Isus Hristos, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor" (idem, b.13, cap.6).
Pentru că Ferdinand a refuzat să ţină seama de convingerile conştiinţei lor, prinţii au hotărât să nu ţină seama de absenţa lui şi să aducă protestul lor fără întârziere înaintea consiliului naţional. A fost întocmită o declaraţie solemnă care a fost prezentată Dietei, în care se spunea:
"Protestăm prin aceasta înaintea lui Dumnezeu, singurul nostru Creator, susţinător, Răscumpărător şi Mântuitor şi care într-o zi va fi Judecătorul nostru, ca şi înaintea tuturor oamenilor şi a tuturor făpturilor, că noi, pentru noi şi pentru poporul nostru nu consimţim, nici nu aderăm în vreun fel oarecare la decretul propus, în toate punctele care vin împotriva lui Dumnezeu, a Sfântului Său Cuvânt sau a conştiinţei noastre curate, pentru mântuirea sufletelor noastre".
"Dacă ratificăm acest decret, susţinem că atunci când Dumnezeul cel Atotputernic cheamă pe un om la cunoaşterea Sa, acest om nu poate să fie liber să primească cunoştinţa de Dumnezeu!"" "Nu există nici o învăţătură sigură decât aceea care este în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu" Domnul interzice învăţarea oricărei alte doctrine" Sfintele Scripturi ar trebui explicate prin alte texte mai lămurite din ele" Această Carte Sfântă este întru totul necesară pentru un creştin, uşor de înţeles şi destinată să împrăştie întunericul. Suntem hotărâţi, prin harul lui Dumnezeu, să menţinem predicarea curată şi exclusivă a singurului Său Cuvânt, aşa cum se găseşte în cărţile biblice ale Vechiului şi Noului Testament, fără să adăugăm la el nimic care ar fi în contradicţie cu el. Acest Cuvânt este singurul adevăr; el este regula sigură a oricărei învăţături şi a oricărei vieţi şi niciodată nu poate da greş sau să amăgească. Acela care clădeşte pe temelia aceasta va sta tare împotriva tuturor puterilor iadului, în timp ce toate ambiţiile omeneşti care se vor opune vor cădea în faţa lui Dumnezeu".
"Pentru motivul acesta respingem jugul care ni se impune. În acelaşi timp însă, aşteptăm ca maiestatea sa imperială să se poarte faţă de noi ca un prinţ creştin care iubeşte pe Dumnezeu mai presus de toate lucrurile; şi ne declarăm gata să-i acordăm, ca şi vouă onoraţi domni, toată dragostea şi supunerea care este dreapta şi legitima noastră datorie" (idem, b.13, cap.6). O impresie profundă a fost făcută asupra Dietei. Majoritatea participanţilor s-au umplut de uimire şi de îngrijorare faţă de curajul protestanţilor. Viitorul le apărea furtunos şi nesigur. Neînţelegerea, lupta şi vărsarea de sânge păreau de neînlăturat. Dar reformatorii, siguri de dreptatea cauzei lor şi încredinţându-se în braţul Celui Atotputernic, erau plini de curaj şi de statornicie".
"Principiile cuprinse în acest protest celebru" constituie însăşi esenţa protestantismului. Acest protest se împotriveşte celor două mari abuzuri ale omului în materie de credinţă; primul este amestecul puterii lumeşti, iar al doilea este autoritatea arbitrară a bisericii. În locul acestor abuzuri, protestantismul aşează puterea conştiinţei mai presus de autoritatea lumească, iar autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu mai presus de biserica vizibilă. Mai întâi, el respinge puterea civilă în lucrurile sfinte şi spune ca şi profeţii şi apostolii: 'Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni'. În prezenţa coroanei lui Carol al V-lea, protestul lor înălţa coroana lui Isus Hristos. Dar el merse mai departe şi stabili principiul că orice învăţătură omenească trebuie să fie supusă cerinţelor lui Dumnezeu" (idem b.13, cap.6). Protestatarii îşi afirmau astfel încă o dată dreptul de a-şi exprima liber convingerile cu privire la adevăr. Ei nu doreau numai să creadă şi să asculte, ci să şi predice ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu prezintă şi negau dreptul preoţilor şi magistraţilor de a se amesteca. Astfel, protestul din Speier a fost o mărturie solemnă împotriva intoleranţei religioase şi o susţinere a dreptului tuturor oamenilor de a se închina lui Dumnezeu după cum le dictează conştiinţa.
Declaraţia fusese făcută. Fusese scrisă în memoria a mii de oameni şi înregistrată în cărţile cerului, de unde nici o încercare omenească nu o putea şterge. Întreaga Germanie evanghelică a adoptat protestul ca o expresie a credinţei ei. Pretutindeni oamenii vedeau în această declaraţie făgăduinţa unei ere noi şi mai bune. Unul dintre prinţi spunea protestanţilor din Speier: "Cel Atotputernic, care v-a dat harul să mărturisiţi energic, liber şi fără teamă, să vă păstreze în această statornicie creştină până în ziua veşniciei" (idem, b.13, cap.6).
Dacă Reformaţiunea, după ce obţinuse un oarecare succes, ar fi fost de acord să încetinească lucrarea pentru a câştiga favoarea lumii, ar fi fost nesinceră faţă de Dumnezeu şi faţă de ea însăşi şi ar fi pricinuit în felul acesta propria-i distrugere. Experienţa acestor nobili reformatori conţine o lecţie pentru toate veacurile viitoare. Felul Satanei de a lucra împotriva lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său nu s-a schimbat; el se împotriveşte şi astăzi tot atât de mult ca Scripturile să fie călăuza vieţii, ca şi în secolul al XVI-lea.
În vremea noastră se vede o mare îndepărtare de învăţăturile şi preceptele lor şi este nevoie de o reîntoarcere la marele principiu protestant - Biblia şi numai Biblia ca regulă a credinţei şi datoriei. Satana încă lucrează pe orice cale pe care o poate inventa ca să distrugă libertatea religioasă. Puterea antihristă pe care protestatarii din Speier au respins-o lucrează cu o putere nouă, căutând să recâştige supremaţia pierdută. Acelaşi ataşament neclintit faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, manifestat de Reformaţiune în acel ceas de criză, este singura nădejde pentru reforma din zilele noastre.
Dar pentru protestanţi au apărut semne ale primejdiei; erau totuşi şi semne că mâna divină se întinde să ocrotească pe cei credincioşi. Astfel, cam în acelaşi timp, Melanchton conducea în grabă pe străzile din Speier spre Rin pe prietenul lui, Simon Grynaeus, stăruind de el să treacă râul. Acesta era mirat de o aşa mare grabă. "Un bătrân cu aer solemn şi grav, dar pe care nu-l cunosc, îi spuse Melanchton, mi s-a arătat şi mi-a spus că dintr-o clipă în alta funcţionarii justiţiei vor fi trimişi de Ferdinand să-l aresteze pe Grynaeus".
În ziua aceea, Grynaeus se scandalizase din cauza unei predici a lui Faber, un catolic renumit, iar la încheierea ei l-a dojenit pentru că apăra nişte "rătăciri detestabile". "Faber îşi ascunsese mânia, dar imediat după aceea se duse la rege, de la care obţinu un ordin împotriva profesorului indezirabil de la Heidelberg. Melanchton însuşi credea că Dumnezeu îi salvase prietenul, trimiţând unul dintre sfinţii Săi îngeri să-l avertizeze.
Nemişcat pe ţărmurile Rinului, a aşteptat până când apele fluviului l-au salvat pe Grynaeus din mâinile prigonitorilor. În sfârşit, strigă Melanchton când îl văzu pe malul celălalt, iată-l salvat din ghearele acelora care sunt setoşi de sânge nevinovat". Când s-a întors acasă, Melanchton a fost informat că ofiţerii, în căutarea lui Grynaeus, i-au scotocit casa din pivniţă până la acoperiş (idem, b.13, cap.6).
Dar Reformaţiunea urma să fie pusă şi mai mult în evidenţă înaintea mai marilor pământului. Prinţilor evanghelici li se refuzase o audienţă la regele Ferdinand; dar li s-a dat totuşi o ocazie în care să-şi prezinte cauza înaintea împăratului, a adunării demnitarilor bisericii şi statului. Pentru a tempera neînţelegerile care tulburau împărăţia, Carol al V-lea, în anul următor protestului de la Speier, a convocat o Dietă la Augsburg, făcându-şi cunoscută intenţia de a o prezida personal. Acolo au fost invitaţi şi conducătorii protestanţilor.
Reformaţiunea era ameninţată de primejdii mari; dar apărătorii ei şi-au încredinţat iarăşi cauza lui Dumnezeu şi s-au hotărât să stea tari pentru Evanghelie. Electorul de Saxonia a fost sfătuit de consilierii lui să nu se ducă la Dietă. "Împăratul, spuneau ei, a cerut participarea prinţilor pentru a-i atrage într-o cursă. Nu însemnează să rişti totul ca să mergi şi să te închizi împreună cu un vrăjmaş puternic între zidurile unei cetăţi?" Dar alţi nobili declarau: "Prinţii să fie curajoşi şi cauza lui Dumnezeu va fi salvată". "Dumnezeu este credincios, El nu ne va părăsi", spunea Luther (idem, b.14, cap. 2). Prinţul elector a plecat împreună cu suita sa la Augsburg. Toţi îşi dădeau seama de primejdiile care-l ameninţau, astfel că mulţi mergeau cu faţa posomorâtă şi cu inima împovărată. Dar Luther, care i-a însoţit până la Coburg, le-a reînviorat încrederea, cântând imnul scris pentru călătoria aceasta: "Cetate tare-i Dumnezeu". Multe presimţiri întunecate au fost alungate, multe inimi apăsate au fost uşurate la glasul notelor sale inspirate.
Prinţii reformaţi se hotărâseră să prezinte înaintea Dietei o declaraţie a convingerilor lor într-o formulare sistematică, cu dovezi din Scripturi, iar sarcina pregătirii ei a fost încredinţată lui Luther, Melanchton şi tovarăşilor lor. Această mărturisire de credinţă a fost acceptată de protestanţi ca o expresie a credinţei lor, aşa că s-au întrunit să-şi pună semnăturile pe acest document important. Acesta a fost un moment solemn şi critic. Reformatorii şi-au exprimat dorinţa ca lupta lor să nu fie confundată cu problemele politice; ei erau de părere că Reformaţiunea nu trebuie să exercite nici o altă influenţă decât aceea care izvorăşte din Cuvântul lui Dumnezeu. Atunci când prinţii creştini au început să semneze mărturisirea de credinţă, Melanchton spuse: "Revine teologilor şi clericilor să propună aceste lucruri; să rezervăm pentru alte probleme autoritatea mai marilor pământului". "Ferească Dumnezeu, răspunse Ioan de Saxonia, ca să mă înlăturaţi. Sunt hotărât să fac ce este drept fără să-mi fie teamă de coroană. Doresc să mărturisesc pe Domnul. Pălăria mea de elector şi mantia de hermelină nu-mi sunt atât de scumpe cum îmi este crucea lui Hristos". Spunând acestea şi-a pus semnătura. Când a luat pana, un altul dintre prinţi a spus: "Dacă onoarea lui Isus Hristos, Domnul meu, o cere, sunt gata... să-mi părăsesc bunurile şi chiar viaţa". "Voi renunţa mai degrabă la supuşii şi la statele mele, mi-aş lăsa mai degrabă toiagul moştenit de la părinţii mei, a continuat el, decât să primesc o altă învăţătură decât aceea care este cuprinsă în această mărturisire" (idem, b.14, cap.6). Atât de mare era credinţa şi îndrăzneala acestor bărbaţi ai lui Dumnezeu.
A venit timpul stabilit ca ea să fie prezentată înaintea împăratului. Carol al V-lea, stând pe tronul său, înconjurat de electori şi prinţi, a acordat audienţă reformatorilor protestanţi. A fost citită mărturisirea lor de credinţă. În acea adunare augustă, adevărurile Evangheliei au fost accentuate cu claritate, iar rătăcirile bisericii papale au fost demascate. Pe drept cuvânt, ziua aceea a fost declarată "ziua cea mai mare a Reformaţiunii şi una dintre cele mai slăvite din istoria creştinătăţii şi a omenirii" (idem, b.14, cap.7).
Doar câţiva ani trecuseră de când călugărul din Wittenberg stătuse singur la Worms în faţa consiliului naţional. Acum, în locul lui stăteau cei mai nobili şi mai puternici prinţi ai imperiului. Lui Luther îi fusese interzis să apară la Augsburg, dar fusese prezent prin cuvintele şi prin rugăciunile lui. "Sunt peste măsură de bucuros, scria el, că am trăit până în ceasul acesta în care Hristos a fost înălţat în mod public de aceşti mărturisitori atât de iluştri şi într-o adunare atât de măreaţă" (idem, b.14, cap.7). În felul acesta s-a împlinit Scriptura care spune: "Voi vorbi despre învăţăturile Tale înaintea împăraţilor" (Ps. 119, 46).
În zilele lui Pavel, Evanghelia pentru care fusese întemniţat a fost dusă tot pe calea aceasta înaintea prinţilor şi nobililor cetăţii imperiale. Tot astfel, cu această ocazie, ceea ce împăratul interzisese să se predice de la amvon a fost vestit din palat; ceea ce mulţi au socotit ca nepotrivit chiar pentru slugi să asculte a fost ascultat cu uimire de către învăţaţii şi demnitarii imperiului. Regi şi oameni mari formau auditoriul, prinţii încoronaţi erau predicatorii, iar predica era adevărul împărătesc al lui Dumnezeu. "Din vremea apostolică, spunea un scriitor, n-a mai fost o lucrare atât de mare sau o mărturisire atât de măreaţă" (D'Aubigné, b.14, cap.7).
"Tot ce au spus luteranii este adevărat, nu putem nega nimic", a declarat un episcop catolic. "Puteţi respinge printr-o judecată sănătoasă mărturisirea făcută de elector şi de aliaţii lui?", întrebă un altul pe dr. Eck. "Cu scrierile apostolilor şi ale proorocilor - nu", a fost răspunsul, "dar cu acelea ale Prinţilor şi ale conciliilor - da". "Înţeleg", a răspuns cel ce întrebase, "luteranii după părerea dv. sunt în cadrul Scripturii, iar noi în afara ei" (idem, b.14, cap.8).
Unii dintre prinţii germani au fost câştigaţi pentru credinţa reformată. Însuşi împăratul a declarat că articolele protestanţilor erau numai adevăr. Confesiunea a fost tradusă în multe limbi şi a circulat în toată Europa, fiind primită de milioane de oameni din generaţiile următoare, ca exprimare a credinţei lor.
Slujitorii credincioşi ai lui Dumnezeu nu se osteniseră în zadar. Când puterile, stăpânirile şi duhurile rele din locurile cereşti s-au unit împotriva lor, Domnul n-a uitat pe poporul Său. Dacă ochii le-ar fi fost deschişi, ar fi văzut o dovadă evidentă a prezenţei şi ajutorului divin, asemănătoare cu aceea care a fost dată unui profet din vechime. Când robul lui Elisei a arătat stăpânului o armată vrăjmaşă care i-a înconjurat şi le-a tăiat orice cale de scăpare, profetul s-a rugat: "Doamne, Te rog, deschide-i ochii ca să vadă" (2 Regi 6,17). Şi iată că muntele era plin cu care şi cai de foc, armata cerului stătea pentru a ocroti pe omul lui Dumnezeu. Tot în acest fel au păzit îngerii şi pe lucrătorii cauzei Reformaţiunii.
Unul dintre principiile susţinute categoric de Luther a fost că nu trebuie să se apeleze la puterea pământească pentru a sprijini Reformaţiunea "şi nici o cerere să nu fie făcută armatelor pentru a o apăra". S-a bucurat că Evanghelia a fost mărturisită de către prinţii imperiului; dar atunci când ei au propus să se unească într-o ligă de apărare, el a declarat că "învăţătura Evangheliei trebuie să fie apărată numai de Dumnezeu. Cu cât omul se amestecă mai puţin în această lucrare, cu atât mai evidentă va fi intervenţia lui Dumnezeu în favoarea ei. Toate măsurile politice de prevedere propuse erau, după părerea lui, din cauza fricii nedemne şi a neîncrederii păcătoase" (D'Aubigné, b.10, cap.14).
Când duşmanii puternici s-au unit pentru a distruge credinţa reformată şi mii de săbii porneau să se năpustească împotriva ei, Luther scria: "Satana îşi dezlănţuie furia; pontifii nelegiuiţi urzesc; iar noi suntem ameninţaţi cu războiul. Îi sfătuiesc pe oameni să se lupte cu curaj înaintea tronului lui Dumnezeu, prin credinţă şi rugăciune, aşa ca duşmanii noştri, învinşi de Duhul lui Dumnezeu, să fie constrânşi la pace. Dorinţa noastră de căpetenie, munca noastră de seamă este rugăciunea; oamenii să ştie că acum sunt ameninţaţi cu tăişul săbiei şi cu ura Satanei şi să se roage" (D'Aubigné, b.10, cap.14).
Din nou, pentru ultima oară, referindu-se la liga preconizată de prinţii reformaţi, Luther a declarat că singura armă folosită în această luptă trebuie să fie "sabia Domnului". El scria electorului de Saxonia: "Nu putem aproba cu conştiinţa liberă alianţa propusă. Mai bine să murim de zece ori decât să vedem că Evanghelia noastră provoacă vărsarea unei singure picături de sânge. Partea noastră este să fim asemenea mieilor duşi la măcelărie. Crucea lui Hristos trebuie purtată. Înălţimea Voastră să fie fără teamă. Vom face mai mult prin rugăciunile noastre decât toţi vrăjmaşii prin lăudăroşiile lor. Numai să nu vă fie mânjite mâinile cu sângele fraţilor voştri. Dacă împăratul cere să fim duşi înaintea tribunalelor lui, suntem gata să ne prezentăm. Alteţa Voastră nu poate apăra nici credinţa mea, nici a altora, ci fiecare trebuie să creadă pe propriile lui riscuri şi primejdie" (idem, b.14, cap.1). Din locul ascuns al rugăciunii a venit puterea care a zguduit lumea în marea Reformaţiune. Acolo, cu linişte sfântă, slujitorii lui Dumnezeu şi-au sprijinit picioarele pe stânca făgăduinţelor Sale. În timpul luptei de la Augsburg, Luther "nu lăsa să treacă nici o zi fără să consacre cel puţin trei ore pentru rugăciune şi erau ceasurile cele mai potrivite pentru studiu". În cămăruţa lui retrasă era auzit revărsându-şi sufletul înaintea lui Dumnezeu în cuvinte pline de adorare, teamă şi nădejde, ca şi când ar fi vorbit cu un prieten. "Ştiu că Tu eşti Tatăl nostru şi Dumnezeul nostru", spunea el, "şi că vei risipi pe prigonitorii copiilor Tăi; căci Tu Însuţi eşti ameninţat împreună cu noi. Toată această problemă este a Ta şi numai pentru că Tu ne-ai constrâns am pus noi umărul la ea. Apără-ne, o, Tată!" (idem, b.16, cap.6).
Lui Melanchton, care era zdrobit sub povara neliniştii şi a fricii, îi scria: "Har şi pace în Hristos - în Hristos zic, şi nu în lume. Amin. Urăsc din toată inima acele îngrijorări care te consumă. Dacă această cauză este nedreaptă, părăseşte-o; dacă este dreaptă, de ce să punem la îndoială făgăduinţele Aceluia care ne porunceşte să dormim fără teamă?" Hristos nu va lipsi din lucrarea dreptăţii şi a adevărului. El trăieşte, El domneşte; atunci de ce să ne temem?" (idem, b.14, cap.6).
Dumnezeu a ascultat strigătele slujitorilor Săi. El a dat prinţilor şi lucrătorilor harul şi curajul de a susţine adevărul împotriva conducătorilor întunericului acestei lumi. Domnul a zis: "Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, preţioasă; şi oricine crede în El nu va fi dat de ruşine" (1 Petru 2,6). Reformaţii protestanţi au clădit pe Hristos şi porţile iadului nu i-au putut birui.
Cap. 12 Reformaţiunea în Franţa
Protestul din Speier şi Confesiunea de la Augsburg, care au marcat biruinţa Reformaţiunii în Germania, au fost urmate de ani de luptă şi întuneric. Slăbit de neînţelegerile dintre susţinătorii săi şi asaltat de duşmani puternici, se părea că protestantismul avea să fie total distrus. Mii şi-au pecetluit mărturia cu sângele lor. A izbucnit războiul civil; cauza protestantă a fost trădată de unii dintre partizanii ei de frunte; cei mai nobili dintre prinţii reformaţi au căzut în mâinile împăratului şi au fost târâţi ca prizonieri din oraş în oraş. Dar în clipa aparentei lui biruinţe, împăratul a fost lovit de înfrângere. El a văzut prada scăpându-i din mâini şi a fost obligat în cele din urmă să dea libertate învăţăturilor pe care ambiţia vieţii sale a fost să le distrugă. Îşi irosise împărăţia, comorile şi chiar viaţa pentru a nimici erezia. Acum şi-a văzut armatele slăbite de lupte, visteria secată, multele lui regate ameninţate cu răscoală, în timp ce peste tot credinţa pe care el se străduise zadarnic să o distrugă se răspândise cu putere. Carol al V-lea se luptase împotriva Atotputerniciei. Dumnezeu spusese: "Să fie lumină!" Dar împăratul căutase ca întunericul să nu fie îndepărtat. Planurile lui se năruiseră şi, îmbătrânit înainte de vreme, obosit de lupte îndelungate, a abdicat de la tron şi a sfârşit într-o mânăstire.
În Elveţia, ca şi în Germania, au venit zile întunecate pentru Reformaţiune. În timp ce multe cantoane au primit credinţa reformată, altele s-au prins cu stăruinţă oarbă de crezul Romei. Persecutarea acelora care doreau să primească adevărul a dat naştere în cele din urmă la un război civil. Zwingli şi mulţi dintre aceia care se uniseră cu el în lucrarea de reformă au căzut pe câmpul însângerat de la Cappel. Oecolampadius, doborât de aceste dezastre grozave, a murit la scurtă vreme după aceea. Roma era biruitoare şi în multe locuri se părea că va câştiga tot ce pierduse. Dar Acela ale cărui sfaturi sunt veşnice nu Şi-a uitat nici cauza şi nici poporul Său. Mâna Sa urma să le aducă eliberarea. El a ridicat în alte ţări lucrători pentru a duce mai departe Reformaţiunea.
În Franţa, mai înainte de a se auzi de numele lui Luther ca reformator, începuse deja să se crape de ziuă. Unul dintre primii care a dus lumina a fost bătrânul Lefèvre, bărbat de o cultură vastă, profesor la universitatea din Paris şi în acelaşi timp un catolic sincer şi zelos. În studiile lui cu privire la literatura antică, i-a fost atrasă atenţia către Biblie şi a introdus studiul ei printre studenţi.
Lefèvre era un adorator înflăcărat al sfinţilor şi şi-a făcut planul să alcătuiască o istorie a sfinţilor şi martirilor aşa cum erau daţi în legendele bisericii. Aceasta era o lucrare care necesita multă muncă; când făcuse deja un progres considerabil în această direcţie, gândind că ar putea avea un ajutor considerabil din Biblie, a început studiul ei cu acest scop. Aici a găsit desigur sfinţi, dar nu ca aceia care figurau în calendarul roman. Un potop de lumină divină i-a inundat atunci mintea. Cu uimire şi dezgust, s-a îndepărtat de scopul pe care şi-l propusese şi s-a devotat cu totul Cuvântului lui Dumnezeu. A început de îndată să predice adevărurile preţioase pe care le-a descoperit în el.
În anul 1512, înainte ca Luther sau Zwingli să fi început lucrarea Reformaţiunii, Lefèvre scria: "Dumnezeu este acela care ne dă prin credinţă acea neprihănire care numai prin har ne îndreptăţeşte pentru viaţa veşnică" (Wylie, b.13, cap.1). Şi stăruind asupra tainelor mântuirii, el exclama: "O, ce măreţie de nespus este în această tranzacţie: Cel fără de păcat este condamnat, iar cel vinovat este achitat; Cel binecuvântat poartă blestemul, iar cel blestemat este binecuvântat; Viaţa moare, iar cel mort primeşte viaţa; slava este acoperită de batjocură, iar cel care nu cunoştea decât ocara este îmbrăcat în slavă" (D Aubigné, b.12, cap.2, ed.engl.).
Şi în timp ce învăţa că slava mântuirii aparţine numai lui Dumnezeu, mai declara că datoria de a asculta aparţine omului. "Dacă eşti un membru al bisericii lui Hristos", spunea el, "eşti un membru al trupului Său; dacă eşti din trupul Său, atunci eşti plin de fire dumnezeiască. O, dacă oamenii ar putea pătrunde înţelesul acestui privilegiu, s-ar păstra curaţi, neprihăniţi şi sfinţi şi ar privi toată onoarea lumii acesteia ca o ocară, în comparaţie cu mărirea lăuntrică ascunsă ochiului omenesc" (idem, b.12, cap.2).
Printre studenţii lui Lefèvre erau unii care ascultau cu atenţie la cuvintele lui şi care, multă vreme după ce glasul învăţătorului avea să fie adus la tăcere, urmau să continue a vesti adevărul. Unul dintre aceştia a fost Guillaume Farel. Fiu din părinţi evlavioşi şi educat să primească cu credinţă deplină învăţăturile bisericii, el putea, împreună cu apostolul Pavel, să spună despre sine: "Ca Fariseu am trăit după cea mai strictă sectă a religiei noastre" (Fapte 26,5). Catolic devotat, el ardea de râvna de a distruge pe toţi aceia care ar fi îndrăznit să se împotrivească bisericii. "Aş fi scrâşnit din dinţi ca un lup înfuriat, spunea el mai târziu, referindu-se la această perioadă a vieţii sale, dacă aş fi auzit pe cineva vorbind împotriva papei" (Wylie, b.13, cap.2). Fusese neobosit în adorarea sfinţilor împreună cu Lefèvre, vizitând toate bisericile din Paris, închinându-se la altare şi împodobind cu daruri sfintele moaşte. Dar aceste rânduieli nu i-au putut aduce pacea sufletului. Convingerea cu privire la păcat a pus stăpânire pe sufletul lui, deoarece toate faptele de penitenţă pe care le-a săvârşit nu îi aduseseră pacea. Asemenea unui glas din cer a ascultat cuvintele reformatorului: "Mântuirea este prin har. Cel nevinovat este condamnat, iar criminalul este achitat. Numai crucea lui Hristos este aceea care deschide porţile cerului şi închide porţile iadului" (idem, b.13, cap.2).
Farel a primit adevărul cu bucurie. Printr-o pocăinţă ca aceea a lui Pavel, s-a întors din pustiul tradiţiei la libertatea fiilor lui Dumnezeu. "În locul unei inimi ucigaşe de lup turbat, s-a întors", spunea el, "liniştit ca un miel blând şi nevinovat având inima cu totul depărtată de papa şi predată lui Isus Hristos" (D'Aubigné, b.12, cap.3).
În timp ce Lefèvre continua să răspândească lumina printre studenţi, Farel, tot aşa de zelos pentru cauza lui Hristos cum fusese şi în aceea a papei, a ieşit să vestească adevărul în public. Un demnitar al bisericii, episcopul de Meaux, s-a unit imediat după aceea cu ei. Alţi profesori, care se bucurau de mare vază pentru priceperea şi cultura lor, s-au unit şi ei în vestirea Evangheliei, şi aceasta a câştigat adepţi în toate clasele, de la casele meseriaşilor şi ţăranilor şi până la palatul regelui. Sora lui Francisc I, monarhul conducător de atunci, a primit credinţa reformată. Însuşi regele şi regina mamă păreau într-un timp că îi sunt favorabili, în timp ce reformatorii priveau cu mari nădejdi către timpul când Franţa avea să fie câştigată pentru Evanghelie.
Dar nădejdile lor nu aveau să se împlinească. Încercări şi persecuţii îi aşteptau pe ucenicii lui Hristos. Totuşi, acestea erau ascunse cu îndurare de ochii lor. A intervenit un timp de pace, pentru ca ei să se întărească spre a face faţă furtunii, astfel că Reformaţiunea a făcut progrese repezi. Episcopul de Meaux lucra cu râvnă în dioceza lui pentru a instrui atât clerul, cât şi poporul. Preoţii ignoranţi şi imorali au fost îndepărtaţi şi, atât cât a fost posibil, au fost înlocuiţi cu bărbaţi instruiţi şi evlavioşi. Episcopul dorea foarte mult ca poporul lui să aibă acces la Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrul acesta a fost îndeplinit în scurtă vreme. Lefèvre şi-a luat răspunderea traducerii Noului Testament; şi chiar în timp ce Biblia germană a lui Luther ieşea de sub tipar la Wittenberg, Noul Testament în limba franceză era publicat la Meaux. Episcopul n-a cruţat nici muncă, nici cheltuială pentru ca acesta să fie difuzat în parohiile lui şi în curând ţăranii din Meaux erau în posesia Sfintelor Scripturi.
Precum călătorii sfârşiţi de sete salută cu bucurie un izvor de apă vie, tot aşa au primit aceste suflete solia cerului. Lucrătorii câmpului, meseriaşii din ateliere îşi uşurau truda lor zilnică, vorbind despre adevărurile preţioase ale Bibliei. Seara, în loc să plece la cârciumă, se adunau în case pentru a citi Cuvântul lui Dumnezeu şi a se uni în rugăciuni şi laudă. O mare schimbare s-a văzut în scurtă vreme în aceste comunităţi. Deşi aparţinând clasei mai umile, ţărănimea neînvăţată care trudea din greu, puterea reformatoare şi înălţătoare a harului divin a fost văzută în viaţa ei. Umili, iubitori şi sfinţi, ei stăteau ca martori pentru ceea ce va împlini Evanghelia cu aceia care o primesc în sinceritate.
Lumina aprinsă la Meaux şi-a răspândit în depărtări razele sale. În fiecare zi numărul convertiţilor creştea. Mânia ierarhiei romane a fost pentru o vreme ţinută în frâu de rege, care dispreţuia bigotismul îngust al călugărilor; dar în cele din urmă, conducătorii papali au biruit. S-au înălţat rugurile. Episcopul de Meaux, constrâns să aleagă între foc şi retractare, a acceptat calea cea mai uşoară; dar, în ciuda căderii conducătorului, turma a rămas statornică. Totuşi, mulţi au mărturisit pentru adevăr în mijlocul flăcărilor. Prin curajul şi credincioşia lor pe rug, aceşti umili creştini au vorbit înaintea a mii de oameni care în zilele de pace nu auziseră mărturia lor.
Nu numai cel umil şi sărac a avut curajul să mărturisească pentru Hristos în mijlocul suferinţelor şi batjocurilor. În sălile domneşti ale castelelor şi palatelor, se aflau suflete nobile care preţuiau adevărul mai presus de bogăţie, rang sau chiar viaţă. Armura regală ascundea inimi mai nobile şi mai statornice decât mantia şi mitra episcopală. Louis de Berquin era de origine nobilă. Era un cavaler curajos şi curtenitor, devotat studiului, cuviincios şi manierat şi cu o morală fără pată. "El era, spune un scriitor, un mare adept al instituţiilor papale, precum şi un serios ascultător al liturghiilor şi al predicilor" şi a încoronat aceste virtuţi tratând luteranismul cu mare dispreţ". Dar, asemenea multor altora conduşi în mod providenţial la Biblie, a fost uimit când a descoperit în ea "nu învăţăturile Romei, ci învăţăturile lui Luther" (Wylie, b.13, cap.9). De aici înainte el s-a devotat cu totul cauzei Evangheliei. "Cel mai cult dintre nobilii Franţei", geniul şi elocinţa lui, curajul şi zelul lui eroic neînfricat şi marea lui influenţă la curte - căci era un favorit al regelui - l-au făcut să fie privit de mulţi ca fiind cel destinat a deveni reformatorul ţării sale. Beza spunea: "Berquin ar fi putut fi un al doilea Luther, dacă ar fi găsit în Francisc I un al doilea elector". "El este mai rău decât Luther, se tânguiau papistaşii" (idem, b.13, cap.9). Fără îndoială, era mai de temut pentru romaniştii din Franţa. L-au aruncat în temniţă ca pe un eretic, dar a fost pus în libertate de rege. Lupta a continuat ani de zile. Francisc, oscilând între Roma şi Reformaţiune, uneori tolera şi alteori restrângea zelul aprig al călugărilor. Berquin a fost întemniţat de trei ori de autorităţile papale, numai pentru a fi eliberat de monarh care, admirându-i geniul şi caracterul lui nobil, a refuzat să-l jertfească răutăţii ierarhiei papale.
Berquin a fost avertizat în repetate rânduri cu privire la primejdia care-l ameninţa în Franţa şi a fost îndemnat să urmeze calea acelora care-şi găsiseră siguranţa într-un exil voluntar. Erasmus cel timid şi oportunist, care, cu toată minunăţia erudiţiei lui, n-a reuşit niciodată să se ridice la măreţia morală care ţine mai puţin la viaţă şi onoruri decât la adevăr, îi scria lui Berquin: "Cere să fii trimis ca ambasador în vreo ţară străină; du-te şi lucrează în Germania. Cunoşti pe Beda şi pe alţii ca el - el este un monstru cu o mie de capete, care aruncă venin în toate părţile. Vrăjmaşii tăi se numesc legiune. Dacă ar fi cauza ta mai bună decât aceea a lui Isus Hristos, ei nu te-ar lăsa până nu te-ar distruge în mod mizerabil. Nu te încrede prea mult în protecţia regelui. În orice caz, nu mă compromite la facultatea de teologie" (idem, b.13, cap.9).
Dar pe măsură ce primejdiile se înmulţeau, râvna lui Berquin nu făcea decât să se întărească şi mai mult. Departe de a adopta politica prudentă şi sfatul lui Erasmus, el s-a hotărât să treacă la măsuri şi mai îndrăzneţe. El nu avea să rămână doar în apărarea adevărului, ci urma să atace rătăcirea. Acuzaţia de erezie pe care romaniştii căutau să i-o atribuie el o arunca asupra lor. Cei mai activi şi mai înverşunaţi adversari ai lui erau doctorii erudiţi şi călugării departamentului teologic al marii universităţi din Paris, una dintre cele mai înalte autorităţi eclesiastice atât a oraşului, cât şi a naţiunii. Din scrierile acestor doctori, Berquin a extras douăsprezece propoziţii pe care le-a declarat în public ca fiind "contra Bibliei şi eretice" şi a cerut regelui să judece în această dispută.
Monarhul, bucuros de a pune la probă puterea şi isteţimea fruntaşilor în luptă şi bucuros pentru ocazia de a umili mândria acestor călugări îngâmfaţi, a poruncit romaniştilor să-şi apere cauza cu Biblia. Dar ei ştiau că această armă nu-i va ajuta; întemniţarea, chinul şi rugul erau armele pe care ştiau să le mânuiască mai bine. Zarurile erau aruncate şi s-au văzut gata să cadă în groapa în care nădăjduiseră să îl arunce pe Berquin. Înspăimântaţi, priveau în jur să găsească o cale de scăpare.
"Chiar în vremea aceea, a fost batjocorită o icoană a fecioarei la colţul unei străzi. S-a produs o mare agitaţie în oraş. Mulţimi de oameni s-au adunat în locul acela ca să-şi exprime indignarea şi mâhnirea. Însuşi împăratul era profund mişcat. Aceasta era o situaţie pe care călugării o puteau întoarce în favoarea lor şi s-au grăbit să tragă foloase. "Acestea sunt roadele învăţăturii lui Berquin", strigau ei. "Totul este gata să fie distrus - religia, legile şi chiar tronul - de către această conspiraţie luterană" (idem, b.13, cap.9).
Berquin a fost iarăşi arestat. Regele a plecat din Paris, iar călugării au fost lăsaţi astfel să-şi aducă planul la îndeplinire. Reformatorul a fost cercetat şi condamnat la moarte şi, pentru ca Francisc să nu mai intervină în favoarea lui, sentinţa a fost executată chiar în ziua în care a fost pronunţată. La amiază, Berquin era condus spre locul execuţiei. O mulţime imensă se adunase să fie martoră la acest eveniment şi mulţi au văzut cu uimire şi cu presimţiri triste că victima fusese aleasă din cea mai bună şi mai curajoasă dintre familiile nobile din Franţa. Uimirea, indignarea, batjocura şi ura amară întunecau feţele acelei mulţimi furioase; dar pe o singură faţă nu se vedea nici o umbră. Gândurile martirului erau departe de scena aceea plină de frământare; el era conştient numai de prezenţa Domnului Său.
Nu lua în seamă nimic; nici carul mizerabil în care era dus, nici feţele aspre şi respingătoare ale persecutorilor lui şi nici moartea groaznică la care mergea. Acela care trăieşte, care a fost mort şi care este viu în vecii vecilor şi care are cheile morţii şi ale locuinţei morţilor era alături de el. Faţa lui Berquin radia de lumina şi pacea cerului. Se îmbrăcase cu o haină frumoasă, purtând "o pelerină de catifea, o jiletcă de satin şi damasc şi pantaloni auriţi" (D'Aubigné, History of the Reformation in Europa in the Time of Calvin, b.2, cap.16). Era pe punctul de a-şi mărturisi credinţa înaintea Împăratului împăraţilor şi a Universului care stătea ca martor şi nici un murmur nu trebuia să-i întunece bucuria.
În timp ce procesiunea înainta încet pe străzile aglomerate, oamenii observau cu uimire pacea neumbrită de nor a sufletului său, triumful plin de bucurie din priviri şi comportamentul său. "El este, spuneau ei, ca unul care stă într-un templu şi meditează la lucrurile sfinte" (Wylie, b.13, cap.9).
La rug, Berquin a încercat să adreseze câteva cuvinte poporului; dar călugării, temându-se de cuvântul său, au început să strige, ostaşii să zăngăne armele, astfel că larma lor a acoperit glasul martirului. În felul acesta, în anul 1529, cea mai înaltă autoritate literară şi eclesiastică a Parisului cultivat a dat gloatelor din anul 1793 exemplul mârşav de a înăbuşi pe eşafod cuvintele sacre ale unui muribund" (idem, b.13, cap.9).
Berquin a fost strangulat, iar corpul i-a fost mistuit de flăcări. Vestea morţii sale a provocat mare întristare prietenilor Reformaţiunii din toată Franţa. Dar exemplul lui n-a fost uitat. "Şi noi suntem gata, spuneau martorii adevărului, să mergem cu bucurie la moarte, aţintindu-ne privirea către viaţa ce va să vie" (D'Aubigné, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, b.2, cap.16).
În timpul persecuţiei din Meaux, pentru că învăţătorilor credinţei reformate li s-a luat dreptul de a predica, ei au plecat în alte locuri. Lefèvre plecă fără întârziere în Germania. Farel s-a reîntors în oraşul lui natal din răsăritul Franţei pentru a răspândi lumina în patria copilăriei lui. Abia sosiră aici veştile cu privire la cele întâmplate la Meaux şi adevărul pe care el îl propovăduia cu zel neînfricat a şi găsit ascultători. Imediat autorităţile l-au adus la tăcere şi a fost alungat din oraş. Pentru că nu mai putea lucra pe faţă, Farel străbătea câmpiile şi satele, învăţând în locuinţe particulare, pe pajişti retrase şi făcându-şi adepţi şi găsind adăpost în păduri şi peşterile stâncoase care fuseseră deseori umblate de el în copilărie. Dumnezeu îl pregătea pentru încercări şi mai mari. "Necazurile, persecuţiile şi uneltirile Satanei, despre care am fost avertizat, nu mi-au lipsit, spunea el, sunt mult mai aspre decât aş fi putut purta, dar Dumnezeu este Tatăl meu; El S-a îngrijit şi Se va îngriji totdeauna de puterea pe care o cer" (D'Aubigné, History of the Reformation of the Sixteenth Century, b.12, cap.9).
Ca şi în zilele apostolice, persecuţia "a lucrat mai degrabă la înaintarea Evangheliei" (Filip.1,12). Alungaţi din Paris şi Meaux, "ei s-au răspândit mergând din loc în loc şi propovăduind Cuvântul" (Fapte 8,4). Şi în felul acesta lumina şi-a croit drum în multe din provinciile îndepărtate ale Franţei.
Dumnezeu Îşi pregătea însă lucrători pentru extinderea cauzei Sale. Într-una din şcolile Parisului, se afla un tânăr liniştit, prevăzător, dând dovadă de o minte puternică şi pătrunzătoare, care se distingea atât prin curăţia vieţii lui fără pată, prin silinţa la studii, cât şi prin evlavia sa. Talentele şi sârguinţa lui au făcut din el în scurtă vreme mândria colegiului şi se anticipa cu încredere că Jean Calvin va deveni unul dintre cei mai pricepuţi şi mai onoraţi apărători ai bisericii. Dar o rază a luminii divine pătrunse înăuntrul zidurilor scolasticismului şi superstiţiei de care era înconjurat Calvin. Nu fără teamă a aflat el despre învăţăturile cele noi, dar nu se îndoia cu nimic că ereticii meritau focul căruia îi erau încredinţaţi. Dar, fără să-şi dea seama, a fost adus faţă în faţă cu erezia şi constrâns să pună la probă puterea teologiei romane în combaterea învăţăturilor protestante.
La Paris, se afla un văr al lui Calvin care primise reforma. Cei doi veri se întâlneau adesea şi discutau problemele care tulburau creştinătatea. În lume sunt doar două religii, spunea Olivetan, protestantul. Există o categorie de religii pe care le-au inventat oamenii şi în care omul se mântuieşte prin ceremonii şi prin fapte bune; cealaltă este religia care este descoperită în Biblie şi care învaţă pe om să caute mântuirea numai în harul fără plată al lui Dumnezeu.
"Mie nu-mi trebuie noile voastre doctrine, exclamă Calvin, îţi închipui tu că am trăit toată viaţa mea în rătăcire?" (Wylie, b.13, cap.7).
Dar în mintea lui s-au trezit gânduri pe care nu le putea alunga. Singur în camera lui, cugeta la cuvintele vărului său. În curând se convinse de starea sa de păcătoşenie şi s-a văzut fără Mijlocitor, înaintea unui Judecător sfânt şi drept. Mijlocirea sfinţilor, faptele bune, ceremoniile bisericii, toate acestea erau neputincioase pentru ispăşirea păcatului. Nu vedea înainte nimic altceva decât întunericul disperării veşnice. În zadar au încercat savanţii bisericii să-i aline durerea. Mărturisirile şi penitenţele erau îndeplinite în zadar; acestea nu puteau împăca sufletul cu Dumnezeu.
Pe când era încă cuprins în aceste lupte sterile, Calvin, vizitând într-o zi din întâmplare una din pieţele publice, a văzut acolo arderea unui eretic. A rămas plin de uimire văzând pacea care cuprindea faţa martirului. În mijlocul chinurilor acelei morţi teribile şi sub condamnarea cea mai grozavă a bisericii, el dădea pe faţă o credinţă şi un curaj pe care tânărul student le-a pus în contrast dureros cu propria lui luptă şi întunecime, deşi trăia în cea mai strictă ascultare de biserică. El ştia că ereticii îşi întemeiau credinţa lor pe Biblie. S-a hotărât să o studieze şi să descopere, dacă va putea, taina bucuriei lor.
În Biblie L-a descoperit pe Hristos. "O, Tată, striga el, jertfa Lui a potolit mânia Ta, sângele Lui a spălat necurăţiile mele; crucea Lui a purtat blestemul meu; moartea Lui a făcut ispăşire pentru mine.
Am săvârşit multe nebunii, dar Tu ai pus Cuvântul Tău înaintea mea ca o făclie şi mi-ai atins inima pentru ca eu să socotesc o urâciune toate celelalte merite în afară de acelea ale lui Isus" (Martin, vol.3, cap.13).
Calvin fusese pregătit pentru a deveni preot. Pe când avea numai 12 ani, fusese numit capelan la conducerea unei biserici mici şi capul îi fusese tuns de către episcop în conformitate cu canoanele bisericii. El n-a primit consacrarea şi nici n-a îndeplinit îndatoririle unui preot, ci a devenit membru al clerului, purtând titlul slujbei şi primind o indemnizaţie pentru aceasta.
Văzând că nu va putea deveni niciodată preot, s-a îndreptat peste o vreme către studiul dreptului, dar până la urmă părăsi şi acest plan, hotărându-se să-şi devoteze viaţa Evangheliei. Dar a ezitat să devină un învăţător public. Era din fire timid şi era împovărat de simţul gravei răspunderi a poziţiei lui, dorind să se devoteze în continuare studiului. Însă insistenţele sincere ale prietenilor l-au ajutat în cele din urmă să aleagă partea cea bună. "Este un lucru minunat, spunea el, ca cineva cu o origine atât de umilă să fie înălţat la o atât de mare demnitate" (Wylie, b.13, cap.9).
În mod liniştit, Calvin îşi începu lucrarea sa, iar cuvintele îi erau ca roua care cade pentru a înviora pământul. Părăsise Parisul şi acum se afla într-un orăşel de provincie sub protecţia prinţesei Margareta, care, din dragoste pentru Evanghelie, îşi întinsese protecţia asupra ucenicilor acesteia. Calvin era încă tânăr, cu un comportament amabil şi lipsit de pretenţii. Lucrarea lui a început cu oamenii în căminurile lor. Înconjurat de membrii familiei, el citea Biblia şi descoperea adevărurile mântuirii. Aceia care auzeau solia duceau vestea cea bună şi altora şi în scurtă vreme învăţătorul Calvin a pornit, a trecut în afara oraşului, în cătunele şi oraşele din jur. El găsea intrare atât în castele, cât şi în colibe şi înainta punând temelia bisericilor care urmau să depună o mărturie neînfricată în favoarea adevărului.
Peste câteva luni se afla iarăşi la Paris. În cercul învăţaţilor şi studenţilor domnea o agitaţie neobişnuită. Studiul limbilor vechi condusese pe oameni la Biblie şi mulţi, ale căror inimi nu fuseseră atinse de adevărurile ei, le puneau continuu în discuţie şi chiar se luptau cu apărătorii romanismului. Calvin, deşi era un luptător aprig în domeniul disputei teologice, avea de îndeplinit o misiune mai înaltă decât aceea a scolasticilor zgomotoşi. Minţile oamenilor fuseseră trezite şi acum venise timpul să li se descopere adevărul. În timp ce sălile universităţii erau pline de zgomotul disputei teologice, Calvin îşi croise drum din casă în casă, deschizând Biblia înaintea oamenilor şi vorbindu-le despre Hristos cel crucificat.
În providenţa lui Dumnezeu, Parisul trebuia să primească o nouă invitaţie de a primi Evanghelia. Chemarea lui Lefèvre şi a lui Farel fusese lepădată, dar solia trebuia să fie auzită din nou de către toate clasele din marea metropolă. Pe de altă parte, regele, influenţat fiind de consideraţii politice, nu se aşezase cu totul de partea Romei pentru a lupta împotriva Reformaţiunii. Margareta, sora lui, mai nutrea încă nădejdea că protestantismul avea să triumfe în Franţa. Ea era hotărâtă ca credinţa reformată să fie predicată în Paris. În absenţa regelui, ea a poruncit unui pastor protestant să predice în bisericile oraşului. Dar când demnitarii papali au interzis această acţiune, prinţesa deschise uşile palatului pe faţă. Un apartament a fost amenajat drept capelă şi s-a anunţat că, în fiecare zi la o oră anumită, urma să fie ţinută o predică, iar oamenii de orice rang şi stare erau invitaţi să participe. Mulţimile se îmbulzeau la slujbă. Nu numai capela, dar şi anticamerele şi sălile erau ticsite. În fiecare zi se adunau cu miile - nobili, bărbaţi de stat, jurişti, negustori şi meseriaşi. Regele, în loc de a interzice adunările, a poruncit ca două biserici din Paris să fie deschise. Niciodată mai înainte nu fusese oraşul atât de mişcat de Cuvântul lui Dumnezeu. Duhul vieţii venit din ceruri părea să fie coborât peste oameni. Cumpătarea, curăţia, ordinea şi hărnicia au luat locul beţiei, moravurilor uşoare, certurilor şi trândăviei.
Dar nici ierarhia papală nu era inactivă. Deoarece regele încă refuza să interzică predicarea, clerul s-a îndreptat către poporul de rând. N-a fost cruţat nici un mijloc pentru a trezi temerile, prejudecăţile şi fanatismul mulţimii neştiutoare şi superstiţioase. Supunându-se orbeşte învăţătorilor falşi, Parisul, ca şi Ierusalimul din vechime, n-a cunoscut nici vremea cercetării lui şi nici lucrurile care puteau să-i dea pacea. Timp de doi ani Cuvântul lui Dumnezeu a fost predicat în capitală; dar în timp ce mulţi primiseră Evanghelia, majoritatea poporului o lepădase. Francisc făcuse o demonstraţie de toleranţă numai pentru a sluji scopurilor lui şi papistaşii au reuşit să recâştige avantajul. Din nou bisericile au fost închise, iar rugul a fost din nou aprins.
Calvin era încă la Paris, pregătindu-se prin studiu, meditaţie şi rugăciune pentru lucrările lui viitoare şi continuând să răspândească lumina. În cele din urmă însă, a fost pus sub urmărire, iar autorităţile s-au hotărât să-l ardă pe rug. Socotindu-se sigur în ascunzătoarea lui, nu era stăpânit de simţul primejdiei, când prietenii au dat buzna în camera lui cu vestea că autorităţile erau gata să-l aresteze. Chiar în clipa aceea se auzi o ciocănitură puternică la poarta de la intrare. Nu mai era nici o clipă de pierdut. Câţiva prieteni au ţinut pe ofiţeri la uşă, pe când ceilalţi îl ajutau pe reformator să coboare pe o fereastră; apoi, cu mare grabă, şi-a croit drum spre periferia oraşului. Găsind adăpost în căsuţa unui muncitor care era prieten al reformei, s-a îmbrăcat în hainele gazdei şi, ducând pe umeri o sapă, a pornit mai departe. Călătorind spre miazăzi, şi-a găsit refugiu pe moşiile Margaretei (vezi D'Aubigné, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, b.2, cap.3).
Aici a rămas câteva luni în siguranţă, sub protecţia prietenilor lui puternici, şi s-a angajat ca şi mai înainte în studiu. Dar inima lui era împovărată de evanghelizarea Franţei şi nu putea rămâne multă vreme inactiv. De îndată ce furtuna s-a domolit puţin, a căutat un nou câmp de lucru în Poitiers, unde era o universitate şi unde noile concepţii fuseseră deja primite favorabil. Oameni din toate clasele sociale ascultau cu bucurie Evanghelia. Ea nu era predicată în public, ci în locuinţa primarului şi adesea în grădina publică, unde Calvin desfăşura cuvintele vieţii veşnice acelora care doreau să asculte. După o vreme, când numărul ascultătorilor a crescut, au socotit că este mai sigur să se adune în afara oraşului. O peşteră dintr-o trecere îngustă şi adâncă, unde copacii şi stâncile păreau suspendate şi făceau ca ascunzătoarea să fie şi mai tainică, a fost aleasă ca loc de adunare. Grupe mici de oameni care părăseau oraşul, venind din direcţii deosebite, se întâlneau în afară. În acest loc retras Biblia era citită cu glas tare şi explicată. Tot aici s-a celebrat Cina Domnului pentru prima dată de către protestanţii din Franţa. Din această biserică mică au şi ieşit mai mulţi evanghelişti credincioşi.
Dar Calvin s-a întors din nou la Paris. Încă nu putea renunţa la speranţa că Franţa ca naţiune va primi reforma. Dar a găsit aproape toate uşile închise pentru lucrarea sa. A predica Evanghelia aici însemna să meargă direct la rug, aşa că în cele din urmă s-a hotărât să plece în Germania. De abia a părăsit Franţa, că o aprigă furtună s-a şi dezlănţuit asupra protestanţilor; dacă ar fi rămas acolo, cu siguranţă că ar fi fost cuprins şi el în dezastrul dezlănţuit.
Reformatorii francezi, dorind să-şi vadă patria în pas cu Germania şi Elveţia, s-au hotărât să dea o lovitură îndrăzneaţă împotriva superstiţiilor Romei, care să trezească întreaga naţiune. Ca urmare, într-o noapte au aşezat în toată Franţa pancarte în care atacau liturghia. Dar, în loc să facă să înainteze Reforma, acest act de un zel necontrolat şi greşit plănuit a adus ruină nu numai peste propagatorii ei, ci şi peste prietenii credinţei reformate din întreaga Franţă. Ea a dat romaniştilor ceea ce ei dori-seră de multă vreme - un pretext pentru a cere distrugerea totală a ereticilor ca agitatori primejdioşi pentru stabilitatea tronului şi pentru pacea naţiunii.
Una dintre aceste pancarte a fost aşezată de o mână ascunsă - a unui prieten imprudent sau poate a unui duşman perfid - lucrul acesta nu se va şti niciodată - pe uşa camerei particulare a regelui. Monarhul s-a umplut de mânie. În această publicaţie, superstiţiile care primiseră venerarea de-a lungul veacurilor erau atacate de o mână necruţătoare. Dar cutezanţa fără egal de a strecura aceste declaraţii clare şi şocante chiar în locuinţa regelui a trezit mânia acestuia. Câteva momente, la vederea ei, rămase mut de uimire şi tremurând. Apoi îşi manifestă mânia în această hotărâre teribilă: "Toţi aceia care sunt bănuiţi de erezia luterană să fie prinşi. Îi voi extermina pe toţi" (idem). Zarurile fuseseră aruncate. Regele s-a hotărât să treacă întru totul de partea Romei.
Imediat au fost luate măsuri pentru arestarea oricărui luteran din Paris. Un biet meseriaş, adept al credinţei reformate, care era obişnuit să invite pe credincioşi la adunările lor secrete, a fost arestat şi sub ameninţarea cu arderea pe rug i s-a poruncit să conducă pe emisarul papal la casa fiecărui protestant din oraş. El a refuzat cu groază această propunere josnică, dar în cele din urmă teama de flăcări a învins, iar el a consimţit să devină trădătorul fraţilor lui. Precedat de ostie şi înconjurat de o suită de preoţi cu cădelniţe, de călugări şi soldaţi, Morin, detectivul regal, împreună cu trădătorul străbătea încet şi tăcut străzile oraşului. Demonstraţia se pretindea a fi făcută în cinstea sfântului sacrament, "ca un act de ispăşire pentru insulta adusă liturghiei de către protestanţi. Dar înapoia acestei procesiuni fusese conceput un plan monstruos. Atunci când sosea în dreptul casei unui luteran, trădătorul făcea un semn, dar nu rostea nici un cuvânt. Procesiunea se oprea, se intra în casă, familia era târâtă şi pusă în lanţuri, iar ceata groaznică pornea mai departe în căutarea altor victime. "N-a fost cruţată nici o casă, mare sau mică, nici colegiile universităţii din Paris" Morin făcea tot oraşul să tremure" era domnia teroarei" (idem, b.4, cap.10).
Victimele erau trimise la moarte în chinuri groaznice, dându-se porunci deosebite ca focul să fie potrivit spre a le prelungi agonia. Dar ei mureau ca nişte biruitori. Statornicia lor a fost neclintită, iar pacea lor neumbrită. Prigonitorii, neputând să le clintească statornicia, se simţeau înfrânţi. "Eşafoadele erau înălţate în toate cartierele Parisului, iar rugurile aprinse continuu, având drept scop să răspândească groaza de erezie prin extinderea execuţiilor. Dar în cele din urmă folosul rămase de partea Evangheliei. Tot Parisul a fost în stare să vadă ce fel de oameni erau aceia care propagau învăţăturile cele noi. Nu exista amvon care să vorbească asemenea rugului martirilor. Bucuria curată care strălucea de pe feţele acestor oameni atunci când mergeau spre locul de execuţie, eroismul lor în mijlocul flăcărilor, blândeţea cu care iertau batjocurile transformau, în câteva clipe, mânia în milă şi ura în dragoste şi pledau cu o elocvenţă irezistibilă în favoarea Evangheliei" (Wylie, b.13, cap.20).
Preoţii, hotărâţi să ţină aprinsă furia poporului, au pus în circulaţie cele mai groaznice învinuiri împotriva protestanţilor. Au fost acuzaţi, de exemplu, că ar fi pus la cale masacrul catolicilor, răsturnarea guvernării şi asasinarea regelui. Dar nici o urmă de dovadă nu putea fi arătată în sprijinul acestor afirmaţii. Aceste prevestiri ale răului urmau să aibă totuşi o împlinire, în împrejurări foarte deosebite şi din cu totul alte motive şi alt caracter. Cruzimile la care au fost supuşi protestanţii nevinovaţi de către catolici au acumulat un fel de povară a răzbunării, care în veacurile următoare a adus chiar nenorocirea pe care ei şi-o închipuiseră ca venind peste rege, peste guvernul lui şi peste supuşi; dar a fost adusă de necredincioşi şi de papistaşi. Nu întărirea, ci persecutarea protestantismului a fost faptul care, după trei sute de ani, urma să aducă asupra Franţei calamităţi groaznice.
Bănuiala, neîncrederea şi teroarea pătrunseră în toate clasele societăţii. În mijlocul alarmei generale s-a văzut cât de adânc prinsese rădăcini învăţătura luterană în inimile oamenilor care aveau cea mai înaltă educaţie, influenţă şi nobleţe de caracter. Şi în această situaţie deodată au devenit libere multe posturi de încredere şi de cinste, din cauză că mulţi meseriaşi, tipografi, studenţi, profesori din universităţi, scriitori şi chiar oameni de la curte dispăruseră. Sute de oameni au fugit din Paris, exilându-se voluntar din locurile lor natale, în multe cazuri arătând în felul acesta că favorizaseră sau primiseră credinţa reformată. Papistaşii priveau în jur cu uimire la gândul că rămăseseră mulţi eretici în anonimat, care nu fuseseră nimiciţi. Furia lor s-a revărsat atunci peste mulţimile de victime mai umile care erau sub puterea lor. Închisorile gemeau şi chiar văzduhul părea că se întunecase de fumul rugurilor, aprinse pentru martorii Evangheliei.
Francisc I se mândrise, ca fiind promotorul în marea mişcare de redeşteptare culturală de la începutul sec. al XVI-lea. Îi plăcea să adune la curtea lui oameni erudiţi din orice ţară. Tocmai dragostei lui faţă de ştiinţă şi nemulţumirii cu privire la ignoranţa şi superstiţia călugărilor se datora, în mare măsură, îngăduinţa care fusese acordată Reformei. Dar, inspirat de zelul de a stârpi erezia, acest ocrotitor al ştiinţelor a dat un edict, prin care tipărirea a fost desfiinţată în toată Franţa. Francisc I ne oferă unul din acele exemple nenumărate care dovedesc că cultura intelectuală nu este o garanţie de ocrotire împotriva intoleranţei şi persecuţiei religioase.
Franţa, printr-o ceremonie solemnă şi publică, urma să se consacre cu totul operei de distrugere a protestantismului. Preoţii au cerut ca insulta adresată Cerului prin condamnarea liturghiei să fie ispăşită în sânge, iar regele, pentru binele poporului lui, să-şi dea în mod public consimţământul asupra acestui plan mârşav.
Ziua de 21 ianuarie 1535 a fost stabilită pentru acest ceremonial lugubru. Au fost stârnite temerile superstiţioase şi ura fanatică a întregii naţiuni, iar Parisul a fost asaltat de mulţimile care umpluseră străzile venind din toate împrejurimile. Ziua urma să fie inaugurată printr-o procesiune vastă şi impunătoare. Casele de pe drumul pe care urma să treacă procesiunea erau drapate în doliu şi din loc în loc erau ridicate altare. În faţa fiecărei uşi era aprinsă o torţă în cinstea "sfântului sacrament". Înainte de zorii zilei, procesiunea s-a format la palatul regelui. În faţă mergeau steagurile şi crucile mai multor parohii; după aceea locuitorii, mergând doi câte doi şi ducând torţe. Urmau cele patru ordine călugăreşti, fiecare în costumul lui specific. Apoi venea o renumită colecţie de moaşte. După toate acestea, eclesiasticii trufaşi veneau călări în mantiile lor de purpură şi stacojiu, împodobiţi cu pietre preţioase, o demonstraţie pompoasă şi strălucitoare.
"Ostia era purtată de episcopul Parisului sub un baldachin măreţ" purtat de patru prinţi de sânge nobil. După ostie urma regele" În ziua aceea Francisc I nu purta nici coroana şi nici haina de domnitor. Cu capul descoperit, cu ochii plecaţi şi în mână cu o lumânare aprinsă, regele Franţei a apărut în postura de penitent" (idem, b.13, cap.21). La fiecare altar se pleca în umilinţă, nu pentru ticăloşiile care-i mânjeau sufletul, nici pentru sângele nevinovat care-i păta mâinile, ci pentru păcatul groaznic al supuşilor lui care îndrăzniseră să condamne liturghia. După el veneau regina şi demnitarii statului, mergând şi ei doi câte doi, fiecare cu câte o torţă aprinsă.
Ca o parte a slujbelor zilei, însuşi monarhul s-a adresat oficialităţilor regatului în sala cea mare a palatului episcopului. Cu o faţă plină de amărăciune a apărut înaintea lor şi, în cuvinte de o elocvenţă mişcătoare, a deplâns "crima, hula, ziua de durere şi de dispreţ" care venise peste naţiune. Şi a chemat pe toţi supuşii credincioşi să ajute la stârpirea ereziei otrăvitoare care ameninţa Franţa cu ruina. "Cât este de adevărat, domnilor, că eu sunt regele vostru, spunea el, dacă aş vedea unul din membrele mele mânjite sau infectate de această putreziciune detestabilă, vi l-aş da să-mi fie tăiat" Mai mult, dacă aş vedea vreunul dintre copiii mei mânjiţi de ea, nu l-aş cruţa. L-aş da şi l-aş jertfi lui Dumnezeu". Şi încetinându-şi pledoaria înecat în lacrimi, toată adunarea plângea, exclamând într-un glas: "Vrem să trăim şi să murim pentru religia catolică!" (D'Aubigné, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, b.4, cap.12).
Întunericul naţiunii care lepădase lumina adevărului deveni şi mai înspăimântător. Harul "care aduce mântuire" se arătase; dar Franţa, după ce a privit puterea şi sfinţenia lui, după ce mii au fost atraşi de frumuseţea lui divină, după ce oraşe şi sate fuseseră iluminate de razele lui, îşi întorsese spatele, alegând mai degrabă întunericul decât lumina. Oamenii respinseseră darul ceresc atunci când le fusese oferit. Ei numiseră răul bine şi binele rău, până când au căzut victime de bună voie propriei lor amăgiri de sine. Acum, cu toate că ar fi putut crede că în realitate făceau un serviciu lui Dumnezeu persecutând pe poporul Său, această sinceritate nu-i lăsa fără vină. Ei lepădaseră de bună voie lumina care i-ar fi salvat de amăgire, de împovărarea sufletului şi vina sângelui vărsat.
Un jurământ solemn de a stârpi erezia a fost făcut în catedrala cea mare, în care trei sute de ani mai târziu urma să fie întronată zeiţa raţiunii de către o naţiune care uitase pe Dumnezeul cel viu. Din nou se porni procesiunea, iar reprezentanţii Franţei s-au hotărât să înceapă lucrarea pe care juraseră să o aducă la îndeplinire. La distanţe mici fuseseră ridicate eşafoduri, pe care urmau să fie arşi de vii unii creştini protestanţi şi s-a aranjat ca lemnele să fie aprinse în clipa în care se apropia regele, iar procesiunea să se oprească pentru a vedea execuţia" (Wylie, b.13, cap.21). Amănuntele torturilor suferite de aceşti martiri pentru Hristos sunt prea sfâşietoare pentru a fi redate; dar din partea victimelor nu s-a manifestat nici o ezitare. Fiind silit să renege, unul dintre ei răspunse: "Nu fac decât să cred în ceea ce au predicat la început profeţii şi apostolii şi ceea ce au crezut toţi sfinţii. Credinţa mea are o încredere în Dumnezeu care va rezista tuturor puterilor iadului" (D'Aubigné, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, b.4, cap.12).
Procesiunea se oprea din când în când la locurile de tortură. După ce a ajuns iarăşi la locul de unde plecase, la palatul regal, mulţimea s-a împrăştiat, iar regele şi prelaţii s-au retras, mulţumiţi de realizările zilei şi felicitându-se că lucrarea începută avea să fie continuată până la distrugerea totală a ereziei.
Evanghelia păcii pe care Franţa o lepădase avea să fie dezrădăcinată, iar rezultatele urmau să fie groaznice. Astfel, în ziua de 21 ianuarie 1793, la două sute cincizeci şi opt de ani din ziua în care Franţa se predase cu totul persecutării reformaţilor, o altă procesiune, având un scop cu totul deosebit, trecea pe străzile Parisului. "Împăratul era iarăşi figura centrală; iarăşi era frământare şi strigăte, iarăşi se auzea dorinţa după mai multe jertfe; iarăşi se ridicară eşafoadele întunecate; şi din nou scenele zilei s-au încheiat prin execuţii îngrozitoare; Ludovic al XVI-lea, luptându-se corp la corp cu temnicerii şi executorii lui, a fost târât până la butuc şi ţinut acolo cu forţa până când securea a căzut, iar capul lui tăiat s-a rostogolit pe eşafod" (Wylie, b.13, cap.21). Şi regele n-a fost singura victimă; aproape în acelaşi loc, două mii opt sute de fiinţe omeneşti au pierit de ghilotină în zilele sângeroase ale domniei Teroarei.
Reformaţiunea prezentase lumii o Biblie deschisă şi desigilase preceptele Legii lui Dumnezeu, susţinând cerinţele ei în faţa conştiinţei oamenilor. Iubirea Infinită descoperise oamenilor legile şi principiile cerului. Dumnezeu spusese: "Să le păziţi şi să le împliniţi; căci aceasta va fi înţelepciunea şi priceperea voastră înaintea popoarelor, care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi şi vor zice: "Acest neam mare este un popor cu totul înţelept şi priceput!" (Deut.4,6). Când Franţa a lepădat acest dar al Cerului, ea a semănat seminţele anarhiei şi ruşinii, iar lucrarea inevitabilă a cauzei şi efectului a dus la Revoluţie şi la domnia Teroarei.
Cu mult înainte de persecuţia provocată de pancarte, îndrăzneţul şi înflăcăratul Farel fusese obligat să fugă din ţara lui natală. El a apărut în Elveţia şi, prin lucrările lui prin care a ajutat lucrarea lui Zwingli, a dus la înclinarea balanţei în favoarea Reformaţiunii. Urma să petreacă ultimii ani aici, cu toate acestea a continuat să exercite o influenţă hotărâtă asupra Reformei din Franţa. În primii ani ai exilului, eforturile lui au fost îndreptate în mod deosebit către răspândirea Evangheliei în ţara natală. A petrecut mult timp în predicare printre compatrioţii de lângă graniţă, unde cu o atenţie neobosită veghea asupra conflictului, ajutând prin cuvinte de încurajare şi sfat. Cu ajutorul altor exilaţi, scrierile reformatorilor germani au fost traduse în limba franceză şi împreună cu Biblia franceză au fost tipărite în cantităţi mari. Prin colportori, aceste lucrări au fost vândute pe scară largă în Franţa. Au fost date colportorilor cu un preţ mic şi în felul acesta câştigurile lucrării i-au făcut în stare să o ducă mai departe.
Farel şi-a început lucrarea în Elveţia, deghizat într-un învăţător umil. Repartizat într-o parohie izolată, s-a devotat educaţiei copiilor. Pe lângă învăţăturile şcolare obişnuite, el a introdus cu prudenţă adevărurile Bibliei, nădăjduind că prin copii va ajunge la părinţi. Pentru că erau unii care credeau, preoţii au hotărât să oprească lucrarea, iar oamenii superstiţioşi din regiune au fost aţâţaţi să se împotrivească. "Aceasta nu poate fi Evanghelia lui Hristos", susţineau preoţii, "deoarece predicarea ei nu aduce pace, ci război" (Wylie, b.14, cap.3). Asemenea primilor ucenici, când Farel era persecutat într-un oraş, fugea în altul. Din sat în sat, din oraş în oraş, el mergea călătorind pe jos, suferind de foame, de frig şi de oboseală şi peste tot viaţa îi era în primejdie. Predica în pieţe, în biserici, uneori la amvoanele catedralelor. Alteori găsea biserica goală; uneori predica îi era întreruptă de strigăte şi batjocuri; deseori era înlăturat cu forţa de la amvon. Nu o dată a fost prins de gloată şi bătut de moarte. Cu toate acestea el mergea înainte. Deşi deseori respins, cu o dârzenie neobosită, el se întorcea din nou la luptă; şi unul după altul, a văzut oraşele şi cetăţile care fuseseră bastioane ale papalităţii, deschizând porţile pentru Evanghelie. Parohia cea mică în care a lucrat la început a primit în scurtă vreme credinţa reformată. Oraşele Morat şi Neuchâtel au renunţat şi ele la riturile romano-catolice şi au îndepărtat chipurile idolatre din biserici.
Farel dorise de multă vreme să înfigă stindardul protestant în Geneva. Dacă acest oraş ar fi putut fi câştigat, ar fi devenit un centru pentru Reformaţiune în Franţa, Elveţia şi Italia. Cu această ţintă în faţă, şi-a continuat lucrarea până ce multe din oraşele şi satele din jur au fost câştigate. Apoi, împreună cu un singur însoţitor a intrat în Geneva. Dar nu i-a fost îngăduit să predice decât de două ori. Preoţii, încercând zadarnic să obţină condamnarea de către autorităţile civile, l-au chemat în faţa unui consiliu eclesiastic la care au venit cu arme ascunse sub mantii, hotărâţi să-i ia viaţa. În afara sălii, o gloată furioasă cu ciomege şi săbii a fost adunată pentru a fi sigură de moartea lui în caz că ar fi reuşit să scape de la consiliu. Dar prezenţa magistraţilor şi a forţei armate l-a salvat. A doua zi dis-de-dimineaţă, a fost condus împreună cu tovarăşul lui peste lac într-un loc sigur. În felul acesta s-a încheiat primul lui efort de a evangheliza Geneva.
Pentru încercarea următoare a fost aleasă o unealtă mai umilă - un tânăr atât de modest la înfăţişare, încât a fost tratat cu răceală chiar de către prietenii declaraţi ai Reformei. Oare ce putea face acesta acolo unde Farel a fost lepădat? Cum putea acesta, cu atât de puţin curaj şi experienţă, să înfrunte furtuna din faţa căreia cei mai puternici şi mai curajoşi fuseseră obligaţi să fugă? "Nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul" (Zah. 4,6) "Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii pentru a face de ruşine pe cele tari". "Pentru că nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii; şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai tare decât oamenii". (1Cor. 1,27.25).
Froment şi-a început lucrarea ca învăţător. Adevărurile pe care le preda copiilor la şcoală, aceştia le repetau acasă. În curând, şi părinţii au venit să asculte explicaţia Bibliei, până când clasele s-au umplut de ascultători atenţi. Noi Testamente şi broşuri au fost distribuite gratuit şi ele ajungeau la mulţi care nu îndrăzneau să vină pe faţă să asculte învăţăturile cele noi. După o vreme, şi acest lucrător a fost obligat să fugă; dar adevărurile pe care le-a predat au pus stăpânire pe minţile oamenilor. Reformaţiunea fusese sădită şi continua să se întărească şi să se extindă. Predicatorii s-au reîntors şi prin lucrările lor cultul protestant a fost întemeiat în Geneva.
Oraşul se declarase deja de partea Reformaţiunii când Calvin, după multe călătorii şi greutăţi, a intrat pe porţile lui. Întorcându-se după o ultimă vizită în locul său de naştere, găsi drumul spre Basel barat de armatele lui Carol al V-lea, aşa că a fost obligat să meargă pe o rută ocolită la Geneva.
În această vizită Farel a recunoscut mâna lui Dumnezeu. Deşi Geneva primise credinţa protestantă, mai rămânea totuşi o mare lucrare de făcut acolo. Nu cu mulţimile sunt oamenii convertiţi la Dumnezeu, ci ca indivizi, lucrarea de renaştere trebuind să fie îndeplinită în inimă şi în conştiinţă prin puterea Duhului Sfânt şi nu prin decretele conciliilor. Cu toate că locuitorii Genevei lepădaseră autoritatea Romei, ei nu erau atât de pregătiţi să renunţe la viciile care se înrădăcinaseră sub dominaţia ei. A întemeia aici principiile cele curate ale Evangheliei şi a pregăti poporul să ocupe cu demnitate poziţia la care Providenţa îl chema nu era o sarcină deloc uşoară.
Farel era convins că a găsit în Calvin pe acela care se putea uni cu el în această lucrare. În numele lui Dumnezeu, l-a implorat pe tânărul evanghelist să rămână şi să lucreze acolo. Calvin s-a dat înapoi îngrozit. Timid şi iubitor de pace, evita legătura cu spiritul îndrăzneţ, independent şi chiar violent al locuitorilor din Geneva. Sănătatea lui firavă împreună cu deprinderile lui de a studia îl făceau să caute să se retragă. Crezând că prin pana lui ar putea servi mai bine cauza Reformei, dorea să găsească un loc liniştit pentru studiu şi de acolo, prin scris, să instruiască şi să întărească bisericile. Dar sfatul solemn al lui Farel i-a venit ca o chemare din cer pe care n-a îndrăznit să o refuze. "I s-a părut, spunea el, că mâna lui Dumnezeu s-a coborât din cer, că l-a prins şi l-a ţintuit irevocabil de locul pe care era atât de nerăbdător să-l părăsească" (D'Aubigné, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, b.9, cap.17).
În timpul acesta, primejdii mari ameninţau cauza protestantă. Anatemele papei fulgerau împotriva Genevei şi naţiuni puternice o ameninţau cu distrugerea. Cum urma să reziste acest oraş mic în faţa ierarhiei papale, care deseori îi silise pe regi şi împăraţi să se supună? Cum se putea împotrivi armatelor marilor cuceritori ai lumii?
În întreaga creştinătate, protestantismul era ameninţat de duşmani redutabili. După ce primele biruinţe asupra Reformaţiunii au trecut, Roma adusese forţe noi, nădăjduind să-şi desăvârşească distrugerea. Pe vremea aceasta a fost creat ordinul iezuiţilor, cel mai tiran, cel mai lipsit de conştiinţă şi puternic dintre toţi apărătorii papalităţii. Călugării acestui ordin erau cu totul izolaţi de orice fel de legături pământeşti şi interese omeneşti, morţi faţă de cerinţele afecţiunii naturale, cu raţiunea şi conştiinţa complet înăbuşite. Iezuiţii nu cunoşteau nici o regulă, nici o legătură, afară de aceea a ordinului lor, şi nici o datorie afară de aceea a extinderii puterii lui (vezi note suplim.). Evanghelia lui Hristos i-a făcut în stare pe aderenţii ei să facă faţă primejdiei şi să suporte suferinţele, fără să se descurajeze din cauza frigului, a foamei, a trudei şi a sărăciei, ca să înalţe steagul adevărului, făcând faţă scaunului de tortură, temniţei şi rugului. Pentru a lupta împotriva acestor forţe, iezuismul inspira pe urmaşii lui cu un fanatism care-i făcea în stare să îndure şi ei primejdii asemănătoare ca să opună puterii adevărului toate mijloacele de amăgire. N-a existat o crimă mai oribilă pe care să n-o săvârşească, nici o amăgire prea josnică pentru a o practica, nici o prefăcătorie prea perfidă la care să nu recurgă. Legaţi prin jurământ pentru o sărăcie şi umilinţă continuă, ei aveau scopul de a câştiga bogăţie şi putere, ca să fie devotaţi înăbuşirii protestantismului şi restabilirii supremaţiei papale.
Ca membri ai ordinului lor, aveau un aparent veşmânt de sfinţenie, vizitând închisori şi spitale, ajutând pe bolnavi şi pe săraci, mărturisind că au renunţat la lume şi purtând numele sfânt al lui Isus care a venit să facă binele. Însă, sub această înfăţişare exterioară fără reproş, se ascundeau adesea planurile cele mai josnice şi criminale. Un principiu fundamental al ordinului era acela că scopul scuză mijloacele. Şi în virtutea acestui principiu, minciunile, furturile, jurămintele false, asasinatele erau nu numai scuzate, dar erau şi recomandate atunci când slujeau interesele bisericii. Sub diverse deghizări, iezuiţii îşi croiau drum în funcţii de stat, devenind chiar consilieri ai regelui şi conducând astfel politica naţiunilor. Se făceau servitori pentru a spiona pe stăpânii lor. Înfiinţau şcoli pentru copiii prinţilor şi ai nobililor şi şcoli pentru poporul de rând, în care copiii protestanţilor erau atraşi şi educaţi în păzirea ritualurilor papale. Toată pompa şi manifestarea exterioară de atunci a cultului romano-catolic avea de scop să producă confuzie, să uimească şi să cucerească imaginaţia şi în felul acesta libertatea, pentru care părinţii luptaseră şi muriseră, să fie trădată de copii. Iezuiţii s-au răspândit cu repeziciune în Europa şi oriunde ajungeau se producea o reînviorare a papalităţii.
Pentru a le da o putere mai mare, a fost dată o bulă papală care împuternicea inchiziţia (vezi note suplimentare). În ciuda oroarei cu care era privit, chiar şi în ţările catolice, acest tribunal groaznic a fost din nou înfiinţat de către conducătorii papistaşi, astfel că cruzimile prea groaznice pentru a suporta lumina zilei au fost repetate în temniţe ascunse. În multe ţări, mii şi mii de oameni chiar din floarea naţiunii, cei mai sinceri şi mai nobili, cei mai inteligenţi, mai educaţi, pastori evlavioşi şi devotaţi cetăţeni harnici şi patrioţi, savanţi eminenţi, artişti talentaţi şi meseriaşi pricepuţi, erau omorâţi sau obligaţi să fugă în alte ţări.
Acestea au fost mijloacele la care a recurs Roma pentru a stinge lumina Reformaţiunii, pentru a despărţi pe oameni de Biblie şi pentru a restabili ignoranţa şi superstiţia Evului Mediu. Dar, sub binecuvântarea lui Dumnezeu şi prin lucrarea acelor bărbaţi nobili pe care El i-a ridicat să continue lucrarea lui Luther, protestantismul n-a fost distrus. El nu şi-a datorat puterea favoarei sau armelor prinţilor. ţările cele mai mici, popoarele cele mai umile şi mai puţin puternice au devenit citadelele lui, aducând biruinţa Reformaţiunii. Astfel era Geneva cea mică, înconjurată de vrăjmaşi puternici care complotau distrugerea ei; era Olanda de pe ţărmurile nisipoase ale Mării Nordului, luptând cu tirania Spaniei, pe atunci cel mai mare şi mai bogat dintre regate, ca şi Suedia cea pustie şi săracă.
Timp de aproape treizeci de ani, Calvin a lucrat la Geneva, mai întâi pentru a întemeia acolo o biserică care să accepte moralitatea biblică şi după aceea pentru înaintarea Reformaţiunii în Europa. Darul lui de învăţător public n-a fost fără greşeală şi nici învăţăturile lui nu erau fără lipsuri. Dar el a fost unealta în vestirea adevărurilor care erau de o importanţă deosebită în timpul lui pentru susţinerea principiilor protestantismului împotriva valului rapid de reîntoarcere a papalităţii şi în promovarea în bisericile reformate a simplităţii şi curăţiei vieţii, în locul mândriei şi stricăciunii de sub influenţa învăţăturii romano-catolice.
Din Geneva, porneau publicaţii şi învăţători pentru a răspândi învăţăturile reformate. În locul acesta cei persecutaţi din toate ţările căutau îndrumare, sfat şi încurajare. Oraşul lui Calvin devenise un refugiu pentru reformaţii prigoniţi din toată Europa apuseană. Fugind de furtunile îngrozitoare care bântuiseră timp de secole, fugarii se adunau la porţile Genevei. Înfometaţi, răniţi, lipsiţi de cămin şi de rude, erau primiţi cu căldură şi îngrijiţi cu dragoste; şi, ca o compensaţie pentru căminul oferit aici, ei au binecuvântat oraşul adopţiunii lor prin iscusinţa, ştiinţa şi pietatea lor. Dar mulţi care găsiseră un refugiu aici se reîntorceau în ţările lor pentru a rezista tiraniei Romei. John Knox, viteazul reformator scoţian, nu puţini puritani englezi, protestanţii din Olanda şi Spania, hughenoţii din Franţa duceau din Geneva făclia adevărului, pentru a lumina întunericul din ţările lor natale.
Cap. 13 În Ţările de Jos şi Scandinavia
În Ţările de Jos, tirania papală a provocat încă de timpuriu un protest hotărât. Cu şapte sute de ani înainte de venirea lui Luther, pontiful roman a fost acuzat fără teamă de doi episcopi care, cunoscând caracterul cel adevărat al "sfântului scaun", au fost trimişi cu următoarea solie la Roma: Dumnezeu "a făcut din împărăteasa şi mireasa Lui, biserica, o moştenire veşnică şi nobilă pentru familia ei, o zestre care nu putrezeşte şi nu piere niciodată, dându-i un sceptru şi o coroană veşnică, ale cărei beneficii ţi le-ai însuşit asemenea unui hoţ. Te-ai aşezat în Templul lui Dumnezeu; şi în loc să fii păstor, ai devenit lup pentru oi;" ne-ai făcut să credem că eşti episcopul suprem, dar te porţi mai degrabă ca un tiran" În loc să fii robul robilor, cum îţi place să te numeşti, cauţi să devii domnul domnilor" Aduci dispreţ peste poruncile lui Dumnezeu; dar" Duhul Sfânt este ziditorul tuturor bisericilor de pe întinsul lumii" Cetatea Dumnezeului nostru, ai cărei cetăţeni suntem, cuprinde toate colţurile cerului; şi este mai mare decât oraşul, numit de către sfinţii profeţi Babilonul, care pretinde a fi de origine divină şi care se înalţă prin sine până la cer, se laudă că înţelepciunea lui este nemuritoare; iar în cele din urmă, fără nici un temei, afirmă că ea n-a greşit niciodată şi nici nu poate greşi" (Gerard Brandt, History of the Reformation in and About the reformation in and About the Low Countries, b.1, p.6).
După un secol, şi alţii s-au ridicat pentru a repeta acest protest. Şi acei învăţători de la început, călătorind prin diferite ţări şi cunoscuţi sub nume diferite, care au avut caracterul misionarilor valdenzi şi au răspândit pretutindeni cunoştinţa Evangheliei, au pătruns şi în Ţările de Jos. Învăţăturile lor s-au răspândit cu repeziciune. Ei au tradus Biblia valdenză în versuri în limba olandeză. Ei spuneau că "în ea se găsea o mare superioritate: nici glume, nici poveşti, nici fleacuri, nici amăgiri, ci numai cuvintele adevărului; că, desigur, ici şi colo era câte o coajă tare, dar că miezul şi dulceaţa a ceea ce era bun şi sfânt putea fi descoperit cu uşurinţă în ea" (idem, b.1, p.14). Aşa scriau prietenii credinţei celei vechi încă din secolul al XII-lea.
Acum au început persecuţiile Romei; dar, în mijlocul rugurilor şi torturilor, credincioşii continuau să se înmulţească, declarând cu hotărâre că Biblia este singura autoritate infailibilă în materie de religie şi că "nici un om nu poate fi constrâns să creadă, ci trebuie să fie câştigat prin predicare" (Martyn, vol.2, p.87).
Învăţăturile lui Luther au găsit un teren fertil în Ţările de Jos, unde s-au ridicat bărbaţi sinceri şi credincioşi pentru a predica Evanghelia. Dintr-una din provinciile Olandei a ieşit Menno Simons. Instruit ca romano-catolic şi hirotonit ca preot, era cu totul necunoscător în ceea ce priveşte Biblia, pe care nu o citise de teama de a nu fi amăgit de erezie. Atunci când l-a cuprins o îndoială cu privire la doctrina transubstanţiaţiunii, el a privit-o fiind ca o ispită din partea Satanei şi, prin rugăciune şi mărturisire, a căutat să se libereze de ea, dar în zadar. Începu să facă fapte de desfrâu pentru a încerca să aducă la tăcere glasul mustrător al conştiinţei, dar a fost fără folos. După un timp, a fost condus la studiul Noului Testament şi acesta împreună cu scrierile lui Luther l-au determinat să primească credinţa reformată. Apoi, la scurt timp a fost martor într-un sat vecin la decapitarea unui om condamnat la moarte pentru că se rebotezase. Aceasta l-a făcut să studiere Biblia cu privire la botezul copiilor. Dar n-a putut găsi nici o dovadă în Scripturi în favoarea lui; a văzut, dimpotrivă, că pocăinţa şi credinţa sunt peste tot cerute ca o condiţie pentru primirea botezului.
Menno s-a retras din biserica romano-catolică, consacrându-şi viaţa predicării adevărurilor pe care le primise. Atât în Germania, cât şi în Ţările de Jos se ivise o grupă de fanatici care susţineau învăţături absurde şi provocatoare de răscoală, batjocorind ordinea şi decenţa sau recurgând la violenţă şi răzvrătire. Menno a văzut rezultatele grozave la care urmau să ajungă în mod inevitabil aceste mişcări şi s-a împotrivit cu putere învăţăturilor rătăcite şi metodelor sălbatice ale acestor fanatici. Totuşi, erau mulţi care fuseseră înşelaţi de către aceşti fanatici, dar care apoi renunţaseră la învăţăturile lor amăgitoare. Şi mai existau încă mulţi urmaşi ai vechilor creştini, roade ale învăţăturilor valdenze. Menno a lucrat cu mare râvnă şi succes printre aceste grupe.
Timp de 25 de ani a călătorit încoace şi încolo împreună cu soţia şi copiii săi, îndurând greutăţi şi lipsuri mari, fiind continuu cu viaţa în primejdie. A parcurs Ţările de Jos şi nordul Germaniei, lucrând îndeosebi printre clasele mai umile, dar exercitând o influenţă vastă. Cu o elocinţă înnăscută, deşi avea puţină instruire, era un bărbat cu o integritate fără reproş, cu un spirit umil şi un comportament amabil, de o evlavie sinceră şi serioasă, exemplificând în viaţa lui preceptele pe care le predica, fapt care câştiga încrederea oamenilor. Discipolii lui au fost asupriţi. Ei au avut mult de suferit fiind confundaţi cu fanaticii din Münster, dar cu toate acestea datorită lucrării lui mulţi au fost convertiţi.
Nicăieri n-au fost primite învăţăturile reformate mai mult decât în Ţările de Jos. În câteva ţări, aderenţii lor au suferit cea mai groaznică persecuţie. În Germania, Carol al V-lea interzisese Reformaţiunea şi ar fi adus cu bucurie pe toţi adepţii ei la rug; dar prinţii s-au ridicat ca o barieră împotriva tiraniei lui. În Olanda, în care puterea lui era şi mai mare, edictele persecutoare au urmat unul după altul în rapidă succesiune. Citirea Bibliei, ascultarea ei, predicarea sau chiar a vorbi despre ea însemna culpabilitate gravă şi moarte pe rug. De asemenea, rugăciunea în ascuns, refuzul închinării în faţa unei icoane sau intonarea unui psalm erau fapte care se pedepseau cu moartea. Chiar şi aceia care îşi renegau rătăcirile erau condamnaţi şi, dacă erau bărbaţi, erau ucişi cu sabia, iar dacă erau femei, erau arse de vii. Mii au pierit sub domnia lui Carol şi a lui Filip al II-lea.
Odată a fost adusă înaintea inchizitorilor o familie întreagă, acuzată că nu vine la liturghie şi se închină acasă. La cercetarea făcută cu privire la practicile lor, fiul cel mai tânăr a răspuns: "Ne plecăm pe genunchi şi ne rugăm ca Dumnezeu să ne lumineze mintea şi să ne ierte păcatele; ne rugăm pentru suveranul nostru, ca domnia lui să fie prosperă şi viaţa lui fericită, ne rugăm pentru judecătorii noştri, ca Dumnezeu să-i păzească" (Wylie, b.18, cap.6). La aceste cuvinte, câţiva dintre judecători au fost mişcaţi profund, cu toate acestea tatăl şi unul dintre fii au fost condamnaţi la rug.
Furia prigonitorilor era întrecută de credinţa martirilor. Nu numai bărbaţii, dar chiar şi femeile cele delicate şi tinerele fete dădeau pe faţă un curaj neînfrânt. "Soţiile luau atitudine lângă rugul bărbaţilor lor şi, în timp ce ei ardeau, ele şopteau cuvinte de mângâiere sau cântau psalmi pentru a-i încuraja; tinerele intrau de vii în mormânt, ca şi când ar fi intrat în camera odihnei pentru noapte; sau mergeau pe eşafod şi la foc îmbrăcate în cele mai bune veşminte, ca şi cum ar fi mers la căsătorie" (idem, b.18, cap.6).
Ca şi zilele în care păgânismul căuta să distrugă Evanghelia, sângele creştinilor era o sămânţă (vezi Tertullian, Apologia, parag. 50). Persecuţia a slujit la creşterea numărului martorilor pentru adevăr. An după an, monarhul, înfuriat de neclintita hotărâre a oamenilor, săvârşea lucrarea lui barbară, dar totul era zadarnic. Abia sub conducerea nobilului Wilhelm de Orania revoluţia a adus în cele din urmă Olandei libertatea de a se închina lui Dumnezeu.
În munţii Piemontului, pe câmpiile Franţei şi pe ţărmurile Olandei, înaintarea Evangheliei a fost însemnată cu sângele discipolilor ei. Dar în ţările din nord ea a găsit o intrare paşnică. Studenţii de la Wittenberg, reîntorcându-se la căminele lor, au adus credinţa reformată în Scandinavia. Publicarea scrierilor lui Luther a contribuit şi ea la răspândirea luminii. Oamenii simpli, cutezători din nord s-au întors de la stricăciunea, pompa şi superstiţiile Romei, pentru a primi curăţia şi simplitatea adevărurilor dătătoare de viaţă ale Bibliei.
Tausen, "reformatorul Danemarcei", era fiul unui ţăran. Băiatul a dat de timpuriu dovadă de o inteligenţă viguroasă; el înseta după instruire; dar nu-i putea fi dată în condiţiile modeste în care se găseau părinţii lui, aşa că a intrat într-o mănăstire. Aici, curăţia vieţii lui împreună cu stăruinţa şi cu credincioşia lui au câştigat simpatia superiorului său. Şi în urma unei examinări, s-a dovedit că poseda talente care promiteau în viitor mari servicii bisericii. S-a luat, deci, hotărârea să i se dea o educaţie la una din universităţile Germaniei sau în Ţările de Jos. Tânărului student i s-a dat îngăduinţa să aleagă o şcoală, cu condiţia să nu meargă la Wittenberg. Studentul bisericii nu trebuia să fie influenţat de otrava ereziei. Aşa spuneau călugării.
Tausen a mers la Köln, care era pe atunci, ca şi acum, una din fortăreţele romanismului. Aici a fost repede dezgustat de misticismul profesorilor. Cam în aceeaşi vreme i-au căzut în mână şi scrierile lui Luther. Le-a citit cu uimire şi plăcere şi a dorit foarte mult să se bucure de îndrumarea personală a reformatorului. Dar a face lucrul acesta însemna să-şi asume riscul jignirii superiorului lui şi să piardă susţinerea din partea lui. S-a hotărât repede şi în scurtă vreme s-a înscris ca student la Wittenberg.
Întorcându-se în Danemarca, a revenit la mănăstire. Nimeni nu l-a bănuit de luteranism; el nu şi-a dezvăluit secretul, ci a încercat, fără să provoace prejudecăţile tovarăşilor lui, să-i aducă la o credinţă mai curată şi la o viaţă mai sfântă. A deschis Biblia, le-a explicat înţelesul ei adevărat şi, în cele din urmă, le-a predicat pe Hristos ca îndreptăţire a păcătosului şi singura lui nădejde de mântuire. Mare a fost mânia superiorului care-şi pusese mari speranţe în el, ca într-un apărător brav al Romei. Imediat a fost mutat într-o altă mănăstire şi închis într-o celulă, sub o supraveghere aspră.
Spre groaza noilor lui păzitori, câţiva călugări s-au declarat convertiţi la protestantism. Printre gratiile celulei, Tausen transmitea tovarăşilor lui cunoştinţa despre adevăr. Dacă părinţii bisericeşti danezi ar fi fost iscusiţi în planul bisericii de a trata erezia, glasul lui Tausen n-ar mai fi fost auzit niciodată; dar în loc să-l închidă într-o temniţă subterană, l-au dat afară din mănăstire. Acum erau fără putere. Tocmai atunci fusese dat un edict regal, care oferea protecţie învăţătorilor noii doctrine. Tausen a început să predice. Bisericile i se deschideau, iar oamenii se înghesuiau să-l asculte. Şi alţii predicau Cuvântul lui Dumnezeu. Noul Testament tradus în limba daneză era pretutindeni răspândit. Eforturile făcute de papistaşi de a distruge lucrarea nu făcuseră decât să o extindă şi, în scurtă vreme, Danemarca a primit credinţa reformată.
Şi în Suedia, tineri care băuseră din izvorul de la Wittenberg au adus apa vieţii concetăţenilor lor. Doi dintre conducătorii reformaţiunii suedeze, Olaf şi Laurentius Petri, fiii unui fierar din Orebro, studiaseră sub îndrumarea lui Luther şi a lui Melanchton, iar adevărurile pe care le învăţaseră în felul acesta erau gata să le facă cunoscute şi altora. Asemenea marelui reformator, Olaf a trezit poporul cu zelul şi cu elocinţa lui, în timp ce Laurentius, asemenea lui Melanchton, era erudit, prevăzător şi liniştit. Amândoi erau bărbaţi cu o evlavie arzătoare, cu înalte cunoştinţe teologice şi cu un curaj neclintit în înaintarea adevărului. Dar opoziţia papistaşă nu lipsea. Preoţii catolici au aţâţat poporul ignorant şi superstiţios. Olaf Petri a fost adesea asaltat de mulţime şi în mai multe rânduri abia a scăpat cu viaţă. Aceşti reformatori au fost însă simpatizaţi şi ocrotiţi de rege.
Sub conducerea bisericii Romei, oamenii erau cufundaţi în sărăcie şi gemeau sub asuprire. Ei nu cunoşteau Scripturile şi, având o religie de forme şi ceremonii care nu aduceau nici o lumină sufletului, se întorceau din nou la credinţele superstiţioase şi la practicile păgâneşti ale strămoşilor lor păgâni. Naţiunea era împărţită în grupe care se luptau între ele, ale căror hărţuieli continue măreau nenorocirea tuturor. În această situaţie, regele s-a hotărât să facă o reformă a statului şi a bisericii, salutând cu bucurie aceste ajutoare pricepute în lupta împotriva Romei.
În prezenţa monarhului şi a conducătorilor Suediei, Olaf Petri, cu o mare iscusinţă, a apărat credinţa reformată împotriva susţinerilor Romei. El a declarat că învăţăturile Părinţilor trebuie să fie primite numai atunci când sunt în concordanţă cu Scripturile; că învăţăturile esenţiale ale credinţei sunt prezentate în Biblie într-un mod atât de clar şi simplu, încât toţi oamenii le pot înţelege. Hristos a spus: "Învăţătura Mea, nu este a Mea ci a Celui ce M-a trimis" (Ioan 7,16); iar Pavel a declarat că oricine predică o altă Evanghelie decât aceea pe care a primit-o el, să fie anatema (Gal. 1,8). "Atunci, cum încearcă alţii, spunea reformatorul, să poruncească dogme după plăcerea lor şi să le impună ca lucruri necesare pentru mântuire?" (Wylie b.10, cap.4). El a arătat că decretele bisericii nu au nici o autoritate atunci când sunt în contradicţie cu poruncile lui Dumnezeu şi a susţinut marele principiu protestant că "Biblia şi numai Biblia" este singura regulă de credinţă şi practică.
Această dispută, deşi a rămas în mare măsură necunoscută, ne arată "felul oamenilor care au format rânduielile şi flancurile armatei reformatorilor. Ei nu erau neînvăţaţi sau sectari, nici polemişti zgomotoşi - ci dimpotrivă, erau oameni care studiaseră Cuvântul lui Dumnezeu şi ştiau bine cum să folosească armele pe care le oferea Biblia. În ceea ce priveşte erudiţia, ei se aflau în fruntea veacului lor. Dacă ne-am îndrepta atenţia către centrele strălucite, cum sunt Wittemberg şi Zürich, şi la numele ilustre ca acelea ale lui Luther şi Melanchton, Zwingli şi Oecolampadius, este drept că ni s-ar putea spune că aceştia au fost conducătorii mişcării şi în mod firesc aşteptam de la ei puteri uimitoare şi întreprinderi uriaşe, dar că urmaşii lor n-au mai fost ca ei. Dar când ne întoarcem la ţărmul izolat al Suediei şi la numele umile ale lui Olaf şi Laurentius Petri - de la meşteri la ucenici - ce vom descoperi? " Savanţi şi teologi; bărbaţi care au folosit cu înţelepciune întregul sistem al adevărului evanghelic şi care au câştigat uşor o biruinţă asupra sofiştilor şcolilor şi a demnitarilor Romei" (idem, b.10, cap.4).
Ca urmare a acestei dispute, regele Suediei a primit credinţa protestantă şi nu peste multă vreme adunarea naţională s-a declarat în favoarea ei. Noul Testament fusese tradus de Olaf Petri în limba suedeză şi, la dorinţa regelui, cei doi fraţi şi-au asumat răspunderea traducerii întregii Biblii. În felul acesta pentru prima oară poporul Suediei a primit Cuvântul lui Dumnezeu în limba sa maternă. Dieta a dat dispoziţie ca în tot regatul pastorii să explice Scripturile, iar copiii în şcoli să fie învăţaţi să citească Biblia.
Continuu şi sigur, întunericul ignoranţei şi al superstiţiei a fost risipit de lumina binecuvântată a Evangheliei. Eliberată de sub apăsarea Romei, naţiunea a ajuns la o putere şi o măreţie pe care nu o avusese niciodată. Suedia a devenit una din fortăreţele protestantismului. Un secol mai târziu, într-o vreme de grea primejdie, această naţiune mică şi slabă până atunci a fost singura din Europa care a avut curajul să dea o mână de ajutor şi a venit în ajutorul Germaniei în încrâncenarea groaznică a Războiului de treizeci de ani. Toată Europa de nord părea gata să fie adusă din nou sub tirania Romei. Armatele Suediei au fost acelea care au ajutat Germania să respingă valul de succese papale, să asigure toleranţă pentru protestanţi - calvini ca şi luterani - şi să restabilească libertatea de conştiinţă în acele ţări care primiseră Reformaţiunea.
Cap. 14 Reformatorii englezi de mai târziu
În timp ce Luther deschidea o Biblie pecetluită pentru poporul Germaniei, Tyndale a fost mânat de Duhul lui Dumnezeu să facă acelaşi lucru pentru Anglia. Biblia lui Wycliffe, care fusese tradusă după textul latin, avea multe greşeli. Nu fusese tipărită niciodată, iar costul copiilor de manuscris era atât de mare, încât doar puţini oameni bogaţi sau nobili puteau să şi-o procure; şi mai mult decât atât, fiind strict interzisă de biserică, avusese o răspândire foarte restrânsă. În anul 1516, cu un an înaintea apariţiei tezelor lui Luther, Erasmus publicase versiunea lui greacă şi latină a Noului Testament. Pentru prima dată Cuvântul lui Dumnezeu era tipărit în limba originală. În această lucrare au fost corectate multe greşeli ale versiunilor anterioare, iar sensul a fost redat mai clar. Aceasta a dus pe mulţi din clasele culte la o cunoaştere mai bună a adevărului şi a dat un nou avânt lucrării Reformei. Dar oamenii de rând erau încă într-o mare măsură despărţiţi de Cuvântul lui Dumnezeu. Tyndale urma să desăvârşească lucrarea lui Wycliffe, care dăduse Biblia compatrioţilor lui.
Fiind un cercetător stăruitor şi silitor căutător după adevăr, el a primit Evanghelia din Noul Testament grec al lui Erasmus. Şi-a predicat convingerile fără teamă, susţinând că toate învăţăturile trebuie să fie dovedite cu Scripturile. Pretenţiei papale că biserica a dat Biblia şi numai biserica o putea explica, Tyndale îi răspundea: "Ştiţi cine a învăţat pe vulturi să-şi găsească prada? Ei bine, acelaşi Dumnezeu învaţă pe copiii Săi flămânzi să găsească pe Tatăl lor în Cuvântul Său. Departe de a ne fi dat Scripturile, voi le-aţi ascuns de noi; voi sunteţi aceia care ardeţi pe cei care predică şi, dacă aţi putea, aţi arde şi Scripturile" (D'Aubigné, History of the Reformation of the Sixteenth Century, b.18, cap.4).
Predicarea lui Tyndale a provocat un mare interes. Mulţi au primit adevărul. Dar preoţii s-au alarmat şi, de îndată ce el a părăsit localitatea, ei încercară să-i distrugă lucrarea prin ameninţările şi calomniile lor. Şi prea adesea reuşeau. "Ce trebuie făcut?" exclama el. "În timp ce semăn într-un loc, vrăjmaşul pustieşte câmpul pe care abia l-am părăsit. Nu pot fi pretutindeni. O, dacă creştinii ar avea Sfintele Scripturi în limba lor, ar putea să reziste acestor înşelători. Fără Biblie este imposibil să întăreşti pe laici în adevăr" (idem, b.18, cap.4).
Un nou plan a pus stăpânire pe mintea lui. "În templul lui Iehova, observă el, psalmii se cântau în limba lui Israel; şi Evanghelia să nu se predice în limba Angliei printre noi?" Ar trebui oare ca biserica să aibă mai puţină lumină la amiază decât în zori?" Creştinii trebuie să citească Noul Testament în limba lor maternă". Dar doctorii şi învăţătorii bisericii nu se înţelegeau între ei. Numai prin Biblie pot oamenii să ajungă la adevăr. "Dar unul susţinea una, altul susţinea alta" Şi fiecare dintre autori contrazicea pe celălalt. Cum se poate deosebi acela care spune adevărul de acela care vorbeşte rătăcirea?" În ce mod? Într-adevăr, prin Cuvântul lui Dumnezeu" (idem, b.18, cap.4).
Nu mult după aceea, un învăţat doctor catolic, intrând într-o dispută cu el, exclamă: "Era mai bine să fi fost fără legile lui Dumnezeu decât fără ale papei". La care Tyndale răspunse: "Sfidez pe papă şi toate legile lui; şi dacă Dumnezeu îmi va mai păstra viaţă, voi face ca un băiat care ţine plugul de coarne să cunoască mai mult din Scripturi decât tine" (Anderson, Annals of the English Bible, pag.19).
Planul pe care îl concepuse, anume de a da poporului Scripturile Noului Testament în limba lui, era definitivat acum, aşa că s-a apucat imediat de lucru. Alungat şi persecutat în locurile natale, a plecat la Londra, unde şi-a continuat un timp lucrările netulburat. Dar violenţa papală l-a obligat să fugă din nou. Toată Anglia părea închisă pentru el, aşa că s-a hotărât să caute adăpost în Germania. Aici a început să tipărească Noul Testament în limba engleză. De două ori i-a fost oprită lucrarea; dar atunci când i se interzicea tipărirea într-un oraş, pleca în altul. În cele din urmă, se duse la Worms, unde cu câţiva ani mai înainte Luther apărase Evanghelia înaintea Dietei. În acel oraş vechi, se găseau mulţi prieteni ai Reformei şi Tyndale şi-a continuat acolo lucrarea fără piedici. Trei mii de exemplare ale Noului Testament au fost în curând terminate şi chiar în acelaşi an a apărut o nouă ediţie.
El şi-a continuat lucrările cu o neobosită perseverenţă şi seriozitate. Cu toate că autorităţile engleze îşi păzeau porturile cu cea mai strictă vigilenţă, Cuvântul lui Dumnezeu a ajuns pe diverse căi tainice la Londra, de unde era răspândit în toată ţara. Papistaşii au încercat să înăbuşe adevărul, dar a fost zadarnic. Episcopul de Durham a cumpărat de la un librar, care era prieten cu Tyndale, întregul stoc de Biblii cu scopul de a le distruge, presupunând că aceasta va împiedica în mare măsură lucrarea. Dar, contrar celor scontate, cu banii oferiţi în felul acesta s-a cumpărat material pentru o ediţie nouă şi îmbunătăţită, care altfel nu s-ar fi putut publica. Când Tyndale a fost arestat după aceea, i-a fost oferită libertatea cu condiţia să dezvăluie numele acelora care l-au ajutat să facă faţă cheltuielilor tipăririi Bibliilor. El a răspuns că episcopul de Durham făcuse mai mult decât oricare altul; căci plătind un preţ mare pentru cărţile predate, îl ajutase să meargă înainte cu curaj.
Tyndale a fost trădat în mâinile vrăjmaşilor lui şi o dată a suferit o întemniţare pentru mai multe luni. În cele din urmă a dat mărturie pentru credinţa lui prin moartea de martir; dar armele pe care el le-a pregătit au înzestrat pe alţi viteji să ducă lupta prin toate veacurile, chiar până în zilele noastre.
Latimer susţinea de la amvon că Biblia ar trebui citită în limba poporului. "Autorul Sfintelor Scripturi, spunea el, este Însuşi Dumnezeu" "şi aceste Scripturi împărtăşesc puterea şi veşnicia Autorului lor; nu există rege, împărat, magistrat sau conducător" care să nu fie obligat să asculte" de Cuvântul Său" "Să nu luăm nici o altă cale, ci să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu să ne călăuzească; să nu mergem după" strămoşii noştri şi nici să nu privim la ce au făcut ei, ci la ceea ce ar fi trebuit ei să facă" (Hugh Latimer, "First Sermon Preached Before King Edward VI").
Barnes şi Frith, prieteni credincioşi ai lui Tyndale, s-au ridicat apoi în apărarea adevărului. Au urmat cei doi Ridley şi Cranmer. Aceşti conducători ai Reformei engleze erau bărbaţi de cultură şi majoritatea dintre ei fuseseră apreciaţi pentru zelul sau credincioşia lor în cercurile romaniştilor. Împotrivirea lor faţă de papalitate a fost urmarea cunoaşterii rătăcirilor Sfântului Scaun. Această cunoaştere a tainelor Babilonului a dat o mai mare putere mărturiei lor împotriva lui.
"V-aş pune o întrebare ciudată", spunea Latimer. "Ştiţi voi care este cel mai zelos episcop şi prelat din toată Anglia?" Vă văd ascultând şi aşteptând să-i pronunţ numele, dar vă voi răspunde: este Satana! El nu lipseşte niciodată din dioceza lui; căutaţi-l oricând doriţi şi el este totdeauna acasă; totdeauna este la lucru. Nu-l veţi găsi niciodată lenevind, vă garantez" Acolo unde locuieşte diavolul, afară cu cărţile şi sus cu lumânările. La o parte cu Biblia şi sus cu mătăniile! La o parte cu lumina Evangheliei şi sus cu lumina candelelor, da, chiar şi la miezul zilei; "jos cu crucea lui Hristos şi sus cu milosteniile pentru purgatoriu; "la o parte cu îmbrăcarea celor goi, a celor săraci şi neputincioşi, sus cu împodobirea icoanelor şi cu decorarea măreaţă a lemnelor şi a pietrelor; sus cu tradiţiile şi legile oamenilor, jos cu tradiţiile lui Dumnezeu şi cu prea sfântul Său Cuvânt" O, dacă prelaţii noştri ar fi tot atât de stăruitori a semăna grâul învăţăturii celei adevărate precum este Satana să semene neghina şi buruienile" (idem, "Sermon of the Plough").
Marele principiu apărat de aceşti reformatori - acelaşi care fusese susţinut de către valdenzi, de Wycliffe, de Ioan Huss, de Luther, de Zwingli şi de către toţi aceia care s-au unit cu ei - era autoritatea infailibilă a Sfintelor Scripturi ca regulă de credinţă şi viaţă. Ei respingeau dreptul papilor, conciliilor, Părinţilor şi regilor de a stăpâni conştiinţa în materie de religie. Biblia era autoritatea lor şi prin învăţătura sa ei probau toate doctrinele şi toate pretenţiile. Credinţa în Dumnezeu şi în Cuvântul Său i-a susţinut pe aceşti oameni sfinţi atunci când îşi dădeau viaţa pe rug. "Fiţi curajoşi", strigă Latimer către tovarăşii lui de rug, atunci când flăcările erau gata să aducă la tăcere glasul lor, "prin harul lui Dumnezeu noi vom aprinde astăzi o lumină în Anglia, care cred că nu va putea fi stinsă niciodată" (Works of Hugh Latimer, vol.I, p.13).
În Scoţia, seminţele adevărului răspândite de Columba şi de către colaboratorii lui n-au fost niciodată distruse cu totul. Timp de sute de ani după ce bisericile Angliei s-au supus Romei, cele din Scoţia şi-au păstrat libertatea. În sec. al XII-lea însă, papalitatea îşi pusese piciorul aici şi în nici o altă ţară n-a exercitat o stăpânire absolută ca în acest loc. Nicăieri întunericul n-a fost mai adânc. Totuşi, aici străluceau nişte raze de lumină care străpungeau întunericul şi dădeau făgăduinţa zilei de mâine. Lolarzii, venind din Anglia cu Biblia şi cu învăţăturile lui Wycliffe, au făcut mult pentru a păstra cunoştinţele Evangheliei şi fiecare ţară şi-a avut martorii şi martirii ei.
La începutul marii Reformaţiuni au apărut scrierile lui Luther şi după aceea Noul Testament al lui Tyndale. Neluaţi în seamă de ierarhia papală, aceşti soli au străbătut pe tăcute munţii şi văile, dând un suflu nou făcliei adevărului care aproape se stinsese în Scoţia şi anulând lucrarea pe care o făcuse Roma timp de patru secole de asuprire.
Apoi, sângele martirilor a dat un avânt nou mişcării. Conducătorii papistaşi, care s-au trezit deodată în faţa primejdiei ce ameninţa cauza lor, au dus la rug pe unii dintre cei mai nobili şi mai onoraţi fii ai Scoţiei. Dar procedând astfel, ei n-au făcut decât să înalţe un amvon de la care cuvintele acestor martori gata să moară puteau fi auzite în toată ţara, determinând totodată pe popor să scuture cătuşele Romei.
Hamilton şi Wishart, având un caracter şi origine princiară, o dată cu un număr mare de discipoli umili, şi-au dat viaţa pe rug. Dar din flăcările lui Wishart a ieşit cineva pe care flăcările nu aveau să-l mai aducă la tăcere, unul care sub conducerea lui Dumnezeu urma să sune clopotul de moarte al papalităţii în Scoţia.
John Knox s-a îndepărtat de tradiţiile şi de misticismul bisericii, pentru a se hrăni cu adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu; şi învăţăturile lui Wishart i-au întărit hotărârea de a părăsi legătura cu Roma, ca să se unească cu reformatorii persecutaţi.
Îndemnat de tovarăşii lui să preia slujba de predicator, el s-a dat înapoi cu teamă în faţa acestei răspunderi şi numai după zile întregi de reculegere şi luptă chinuitoare cu sine a consimţit la aceasta. Dar, după ce a acceptat poziţia, a pornit înainte cu o hotărâre nestrămutată şi un curaj neînfricat, pe care l-a avut tot timpul vieţii lui. Acest reformator cu inima sinceră nu se temea de faţa omului. Flăcările martiriului care ardeau în jurul lui nu făceau decât să-i aprindă zelul cu o şi mai mare ardoare. Securea tiranului era ţinută ameninţător deasupra capului lui, dar el nu a cedat, dând lovituri puternice în dreapta şi în stânga pentru a dărâma idolatria.
Atunci când a fost adus în faţa reginei Scoţiei, în a cărei prezenţă zelul multor conducători ai protestantismului slăbea, John Knox a dat o mărturie categorică în favoarea adevărului. El nu putea fi câştigat prin măguliri şi nu se clătina în faţa ameninţărilor. Regina l-a acuzat de erezie. El îi învăţase pe oameni să primească o religie interzisă de stat, declara ea, şi în felul acesta călca porunca lui Dumnezeu care poruncise supuşilor să asculte de suveranii lor. Dar Knox răspunse categoric:
"Deoarece religia cea adevărată nu şi-a primit puterea şi autoritatea originară de la prinţii lumii, ci numai de la Dumnezeul cel Veşnic, nici supuşii lor nu sunt legaţi să-şi modeleze religia după poftele prinţilor lor. Căci adesea se întâmplă că prinţii sunt mai ignoranţi decât toţi ceilalţi în ce priveşte religia cea adevărată a lui Dumnezeu" Dacă toată sămânţa lui Avraam ar fi avut religia lui Faraon, ai cărui supuşi erau, vă rog, Doamnă, ce religie ar fi fost pe lume? Sau dacă toţi oamenii din zilele apostolilor ar fi avut religia împăraţilor Romei, ce religie ar fi fost pe faţa pământului?" Aşa că, Doamnă, vă daţi seama că supuşii nu sunt legaţi de religia prinţilor lor, cu toate că le este poruncit să asculte de ei."
Atunci Maria spuse: "Voi interpretaţi Scripturile într-un fel, iar ei (învăţătorii romano-catolici) o interpretează altfel; pe cine să cred, şi cine să fie judecător?"
"Să credeţi pe Dumnezeu care vorbeşte lămurit în Cuvântul Său", a răspuns reformatorul; şi mai mult decât spune Cuvântul, să nu credeţi nici pe unii, nici pe ceilalţi. Cuvântul lui Dumnezeu este lămurit; şi dacă apare vreo nelămurire în vreun loc, Duhul Sfânt, care nu Se contrazice niciodată, explică acelaşi lucru mai lămurit în alte locuri, aşa încât să nu rămână nici o îndoială decât pentru aceia care rămân necunoscători din rea credinţă" (David Laing - The Collected Works of John Knox, vol.2, p. 281, 284).
Acestea erau adevărurile pe care reformatorul neînfricat le-a rostit în urechile membrilor Casei regale, cu riscul vieţii. Cu acelaşi curaj neînfrânt el rămase statornic în hotărârea sa, rugându-se neîncetat şi purtând luptele Domnului, până când Scoţia s-a liberat de papalitate.
În Anglia, adoptarea protestantismului ca religie de stat a diminuat, dar nu a oprit cu totul persecuţia. În timp ce se renunţase la multe dintre învăţăturile Romei, nu puţine dintre formele ei fuseseră totuşi adoptate. Supremaţia papei a fost lepădată, dar în locul ei monarhul a fost întronat drept cap al bisericii. În serviciile divine ale bisericii se vedea încă o mare depărtare de curăţia şi simplitatea Evangheliei. Marele principiu al libertăţii religioase nu era încă înţeles. Cu toate că cele mai groaznice cruzimi pe care Roma le folosise împotriva ereziei au mai fost practicate uneori şi de către conducătorii protestanţi, dreptul fiecărui om de a se închina lui Dumnezeu după convingerile conştiinţei lui nu era încă recunoscut. Tuturor li se cerea să primească învăţăturile şi să respecte formele de închinare prescrise de biserică. Aceia care au avut o altă părere au suferit persecuţia într-o formă mai grea sau mai blândă, timp de sute de ani.
În sec. al XVII-lea, mii de pastori au fost îndepărtaţi din funcţii. Oamenilor le era interzis, sub pedeapsa de amenzi grele, întemniţare şi exil, de a participa la orice adunare religioasă în afară de acelea aprobate de biserică. Acele suflete credincioase care nu se puteau reţine să nu se adune spre a se închina lui Dumnezeu erau obligate să se întâlnească în locuri întunecoase, în poduri, iar în unele anotimpuri prin păduri la miezul nopţii. În adâncurile ocrotitoare ale pădurii, templul natural al lui Dumnezeu, acei copii ai Domnului, împrăştiaţi şi persecutaţi, se adunau pentru a-şi revărsa sufletele în rugăciune şi proslăvire. Dar în ciuda tuturor precauţiilor mulţi au suferit pentru credinţa lor. Temniţele erau arhipline. Familii erau risipite. Mulţi au fost alungaţi în ţări străine, totuşi Dumnezeu a fost cu poporul Său, iar persecuţia n-a putut să le înăbuşe mărturia. Mulţi au fost alungaţi peste ocean în America, unde au pus temeliile libertăţii civile şi religioase, care au constituit edificiul şi gloria acestei ţări.
Din nou ca în timpurile apostolice, persecuţia a servit înaintării Evangheliei. Într-o temniţă dezgustătoare plină de desfrânaţi şi criminali, John Bunyan trăia chiar în atmosfera cerului; acolo a scris el alegoria lui minunată cu privire la călătoria creştinului din ţara stricăciunii către cetatea cerească. Timp de peste două sute de ani, acel glas din închisoarea Bedford a vorbit cu o putere mişcătoare inimilor oamenilor. Cărţile lui Bunyan, "Călătoria creştinului", "Harul revărsat peste cel mai mare dintre păcătoşi", au condus pe mulţi pe calea vieţii.
Baxter, Flavel, Alleine împreună cu alţi oameni de talent, educaţie şi adâncă experienţă creştină s-au ridicat cu curaj în apărarea credinţei care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna. Lucrarea îndeplinită de aceşti bărbaţi proscrişi şi scoşi în afara legii de către conducătorii acestei lumi nu va pieri niciodată. Lucrările lui Flavel, "Izvorul vieţii" şi "Metoda harului", au arătat multor mii cum să-şi predea sufletul lui Hristos. Cartea lui Baxter - "Păstorul creştin" - s-a dovedit a fi o binecuvântare pentru mulţi care doreau după o reînviorare a lucrării lui Dumnezeu, iar "Odihna veşnică a sfinţilor" şi-a făcut lucrarea, conducând sufletele către "odihna" care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu.
O sută de ani mai târziu, într-un timp de mare întuneric spiritual, Whitefield şi fraţii Wesley au apărut ca purtători de lumină pentru Dumnezeu. Sub conducerea bisericii oficiale, poporul Angliei alunecase într-o stare de decădere religioasă care abia se mai deosebea de păgânism. O religie a naturii era studiul preferat al clerului şi alcătuia o mare parte din teologia lor. Clasele mai înalte îşi băteau joc de evlavie şi se mândreau a fi mai presus decât ceea ce numeau ei fanatism. Clasele de jos zăceau în ignoranţă şi josnicie, fiind dedate viciului, în timp ce biserica nu avea curajul şi nici credinţa să mai susţină cauza discreditată a adevărului.
Marea învăţătură a îndreptăţirii prin credinţă, atât de lămurit predicată de Luther, fusese aproape cu totul pierdută din vedere şi înlocuită cu principiul romano-catolic că mântuirea se poate obţine prin faptele bune ale omului. Whitefield şi fraţii Wesley, care erau membri ai bisericii oficiale, erau căutători sinceri ai harului lui Dumnezeu, dar fuseseră învăţaţi că acesta se putea asigura printr-o viaţă virtuoasă şi prin păzirea rânduielilor religioase.
Când Charles Wesley s-a îmbolnăvit odată şi presimţea că i se apropie sfârşitul, a fost întrebat pe ce se întemeia nădejdea sa de viaţă veşnică. Răspunsul lui a fost: "Am făcut tot ce am putut pentru a sluji pe Dumnezeu". Când a văzut că prietenul care-i pusese întrebarea nu era mulţumit cu răspunsul, Wesley gândea: "Cum adică, nu sunt oare eforturile mele un motiv suficient pentru nădejde? Dacă vrea să-mi răpească străduinţele, n-am nimic altceva în care să mă încred" (John Whitehead, Life of Rev. Charles Wesley, p.102). Atât de dens era întunericul care cuprinsese biserica! El ascundea învăţătura ispăşirii, jefuind pe Hristos de slava Lui şi abătând minţile oamenilor de la singura lor nădejde de mântuire - sângele Răscumpărătorului răstignit.
Wesley şi prietenii lui au fost conduşi să înţeleagă că religia cea adevărată îşi are locul în inimă şi că Legea lui Dumnezeu are de a face atât cu cugetele, cât şi cu cuvintele şi faptele. Convinşi de nevoia sfinţeniei inimii, ca şi de a corectitudinii conduitei exterioare, ei au pornit stăruitor spre o viaţă nouă. Prin eforturile cele mai stăruitoare, cu rugăciune, ei au încercat să supună relele inimii fireşti. Ei trăiau o viaţă de renunţare de sine, de binefaceri şi umilinţă, luând cu mare stricteţe şi exactitate orice măsură pe care o socoteau că-i va ajuta să realizeze ceea ce doreau foarte mult - acea sfinţenie care putea asigura favoarea lui Dumnezeu. Dar n-au câştigat ceea ce au sperat. Zadarnice au fost încercările lor de a se elibera de sub condamnarea păcatului sau de a-i sfărâma puterea. Era aceeaşi luptă pe care Luther o dusese în chilia din Erfurt, aceeaşi problemă care-i chinuise sufletul. "Cum poate fi un om drept înaintea lui Dumnezeu?" (Iov 9,2).
Flăcările adevărului divin, care fuseseră stinse pe aproape toate altarele protestantismului, urmau să fie reaprinse de la vechea făclie purtată prin veacuri de către creştinii din Boemia. După Reformaţiune, protestantismul în Boemia fusese călcat în picioare de hoardele Romei. Toţi aceia care refuzaseră să renunţe la adevăr au fost constrânşi să fugă în afara patriei. Unii dintre aceştia, găsind adăpost în Saxonia, au apărat acolo credinţa cea veche. De la moravi, urmaşii acestor creştini, a venit lumina la Wesley şi la prietenii lui.
John şi Charles Wesley, după ce au fost hirotoniţi pentru lucrare, au fost trimişi în misiune în America. La bordul corabiei lor se găsea o grupă de fraţi moravi. Furtuni violente s-au dezlănţuit asupra lor şi John Wesley, văzând moartea cu ochii, simţea că nu era împăcat cu Dumnezeu. Germanii, din contră, dădeau pe faţă o linişte şi o încredere de care el era străin.
"Am observat cu mult timp înainte, spunea el, marea seriozitate a comportamentului lor. Ei dăduseră o dovadă continuă despre umilinţa lor, îndeplinind pentru ceilalţi călători nişte servicii pe care nici unul dintre englezi nu era dispus să le facă; pentru serviciile făcute ei nu doreau şi nu primeau nici o plată, spunând că era spre binele inimilor lor mândre ca să se umilească, căci iubitorul lor Mântuitor făcuse mult mai mult pentru ei. Fiecare zi le dăduse ocazia să arate blândeţea pe care nici o provocare nu o putea clinti. Dacă erau îmbrânciţi, loviţi sau doborâţi, se ridicau şi porneau mai departe; dar nu s-a auzit nici o plângere din gura lor. Acum urma să se dovedească dacă erau eliberaţi de spiritul fricii, al mândriei, mâniei şi răzbunării. Chiar în timpul psalmului cu care începeau slujba lor, marea s-a dezlănţuit şi a sfărâmat în bucăţi vela principală, iar un val a acoperit vasul şi s-a revărsat pe punte ca şi când adâncul ne înghiţise. Printre englezi s-a produs o panică grozavă, dar germanii cântau în linişte. Am întrebat pe unul dintre ei după aceea: 'Nu v-aţi speriat?' El a răspuns: 'Mulţumesc lui Dumnezeu, nu'. Apoi am continuat: 'Dar femeile şi copiii voştri nu s-au speriat?' El a răspuns amabil: 'Nu, femeilor şi copiilor noştri nu le este teamă de moarte'" (Whitehead, Life of Rev. John Wesley, p.10).
După ce au ajuns la Savannah, Wesley a locuit pentru o scurtă vreme împreună cu fraţii moravi şi a fost profund impresionat de purtarea lor creştină. Despre serviciile lor religioase, în contrast categoric cu formalismul fără viaţă al bisericii anglicane, el scria: "Marea simplitate şi solemnitate a adunării întregi m-a făcut să uit răstimpul celor 1.700 de ani şi să-mi imaginez că mă găsesc într-una din acele adunări, unde nu erau forme şi clase sociale şi în care conducea apostolul Pavel, făcătorul de corturi, sau Petru pescarul, dar cu manifestarea Duhului şi a puterii" (idem p.11, 12).
La reîntoarcerea în Anglia, Wesley, sub îndrumarea unui predicator morav, a ajuns la o înţelegere mai clară a credinţei biblice. El se convinse că trebuie să renunţe la orice dependenţă de faptele proprii pentru mântuire şi că trebuie să se încreadă cu totul în Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. La o adunare a societăţii fraţilor moravi din Londra, a fost citită o declaraţie a lui Luther, care descria schimbarea pe care Duhul lui Dumnezeu o lucrează în inima credinciosului. Pe când Wesley asculta, credinţa i s-a aprins în suflet. "Mi-am simţit inima puternic încălzită, spunea el; "am simţit că trebuie să am încredere în Hristos, şi numai în Hristos, pentru mântuire; şi mi-a fost dată o asigurare, că El mi-a îndepărtat chiar păcatele mele şi m-a izbăvit de sub legea păcatului şi a morţii" (idem, p.52).
De-a lungul anilor de lupte obositoare şi fără mângâiere - ani de jertfire de sine aspră, de mustrări şi umilinţă - Wesley progresase neabătut în singura lui ţintă de a căuta pe Dumnezeu. Acum Îl găsise şi descoperise că harul, pe care se chinuise să-l câştige prin rugăciuni şi posturi, prin fapte de binefacere şi jertfire de sine, era un dar, "fără bani şi fără plată".
Odată întemeiat în credinţa lui Hristos, tot sufletul lui ardea de dorinţa de a răspândi cunoaşterea Evangheliei slăvită a harului fără plată al lui Dumnezeu. "Priveam toată lumea ca fiind parohia mea", spunea el. "În orice parte a ei m-aş găsi, socotesc că este drept şi o datorie de conştiinţă să declar tuturor celor care doresc să mă asculte vestea bună a mântuirii" (idem, pag.74).
El persevera acum într-o viaţă strictă şi de jertfire de sine acum nu ca temei, ci ca rezultat al credinţei; nu ca fiind rădăcină, ci rodul sfinţirii. Harul lui Dumnezeu în Hristos este temelia nădejdii creştine, iar acest har se va da pe faţă prin ascultare. Viaţa lui Wesley a fost devotată predicării marilor adevăruri pe care le primise - îndreptăţirea prin credinţă în sângele ispăşitor al lui Hristos şi puterea reînviorătoare a Duhului Sfânt asupra ini-mii, aducând roade într-o viaţă asemănătoare cu exemplul lui Hristos.
Whitefield şi fraţii Wesley se pregătiseră pentru lucrarea lor prin convingeri personale concrete cu privire la starea lor căzută; şi pentru a fi în stare să suporte cercarea ca buni ostaşi ai lui Hristos, ei fuseseră supuşi cercării amare a batjocurii, dispreţului şi persecuţiei, atât în universitate, cât şi atunci când au intrat în lucrarea predicării. Ei împreună cu câţiva alţii care erau de aceeaşi părere cu ei erau porecliţi metodişti, în semn de dispreţ, de către colegii lor studenţi neevlavioşi, un nume care este până în prezent privit cu cinste şi dat uneia dintre cele mai mari denominaţiuni din Anglia şi America.
Ca membri ai bisericii anglicane, ei erau legaţi puternic de formele ei de închinare, dar Domnul le prezenta în Cuvântul Său un ideal mai înalt. Duhul Sfânt îi îndemna să predice pe Hristos şi pe El răstignit. Puterea Celui Prea Înalt însoţea lucrarea lor. Mii de oameni se convingeau şi se converteau cu adevărat. Şi era necesar ca aceste oi să fie păzite de lupii răpitori. Wesley nu se gândea nicidecum să întemeieze o denominaţiune nouă, ci i-a organizat într-o asociaţie care se numea Uniunea Metodistă.
Neînţeleasă şi grea a fost împotrivirea pe care aceşti predicatori au întâmpinat-o din partea bisericii oficiale, dar Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, a dirijat evenimentele pentru a face ca reforma să înceapă înăuntrul bisericii. Dacă ar fi venit din afară, ea nu ar fi pătruns acolo unde era mai necesară. Dar deoarece predicatorii redeşteptării erau oameni ai bisericii şi lucrau sub egida ei oriunde găseau ocazia, adevărul a intrat acolo unde altfel uşile ar fi rămas închise. Unii dintre preoţi s-au trezit din letargia lor morală şi au devenit predicatori zeloşi în propriile lor parohii. Şi astfel, unele biserici care fuseseră împietrite de formalism s-au trezit la viaţă.
În vremea lui Wesley, ca şi în toate veacurile istoriei bisericii, oameni înzestraţi cu diferite daruri aduceau la îndeplinire lucrarea ce le-a fost încredinţată. Nu erau de acord asupra tuturor punctelor de doctrină, dar toţi erau mânaţi de Duhul lui Dumnezeu şi uniţi în acelaşi ţel, de a câştiga suflete pentru Hristos. Deosebirile de păreri dintre Whitefield şi fraţii Wesley ameninţau la un moment dat să provoace despărţire; dar pentru că învăţaseră blândeţea în şcoala lui Hristos, iertarea şi iubirea reciprocă i-au împăcat. Nu aveau timp de pierdut în certuri, atunci când rătăcirea şi nelegiuirea abunda pretutindeni, iar păcătoşii mergeau către pierzare.
Slujitorii lui Dumnezeu păşeau pe o cale aspră. Bărbaţi cu influenţă şi învăţătură îşi foloseau puterile împotriva lor. După o vreme, mulţi preoţi dădeau pe faţă o împotrivire hotărâtă, iar uşile bisericilor au fost închise împotriva credinţei curate şi a acelora care o vesteau. Acţiunea preoţilor de a-i denunţa de la amvon a trezit elementele întunericului, ignoranţei şi nelegiuirii. De nenumărate ori John Wesley a scăpat de la moarte printr-o minune a harului lui Dumnezeu. Când furia gloatei era aţâţată împotriva lui şi se părea că nu există nici o cale de scăpare, un înger în chip omenesc venea lângă el, gloata se dădea înapoi, iar slujitorul lui Hristos pleca în siguranţă de la locul primejdiei.
Despre eliberarea lui din mijlocul unei mulţimi înfuriate într-una din aceste ocazii, Wesley spunea: "Mulţi au încercat să mă doboare în timp ce coboram o colină pe o potecă alunecoasă spre oraş; după o judecată sănătoasă, dacă aş fi fost trântit la pământ, nu m-aş fi putut ridica. Dar nu m-am împiedicat deloc şi nici n-am alunecat până când n-am scăpat din mâinile lor" Deşi mulţi au încercat să mă prindă de guler sau de haine să mă doboare, nu m-au putut prinde deloc; numai unul m-a prins de poala pardesiului care s-a rupt şi i-a rămas în mână; cealaltă, în buzunarul căreia se afla o bancnotă, a fost sfâşiată dar numai pe jumătate" Un bărbat puternic, chiar din faţă, s-a repezit la mine de câteva ori cu un baston de stejar cu care, dacă m-ar fi lovit doar o dată în ceafă, m-ar fi scutit de alte necazuri. Dar de fiecare dată, nu ştiu cum, lovitura nimerea alături, căci nu mă puteam mişca nici la dreapta, nici la stânga" Un altul s-a repezit cu putere, cu braţul ridicat să mă lovească. Dar n-a făcut decât să mă mângâie pe cap, zicând: 'Ce păr moale are!' Cei dintâi oameni ale căror inimi au fost schimbate au fost bandiţii oraşului, capii dezordinilor în toate împrejurările, unul dintre ei fiind cel care câştigase premiul de luptător în parcurile în care aveau loc luptele cu urşi.
Pe ce căi minunate ne pregăteşte Dumnezeu pentru a face voia Sa! Acum doi ani o cărămidă mi-a lovit umerii. Aceasta s-a întâmplat la un an după ce o piatră mă lovise între ochi. Luna trecută am primit o lovitură, iar în seara aceasta, două: una înainte de a intra în oraş, alta după ce am ieşit; dar amândouă nu mi-au făcut nimic, căci cu toate că prima dintre ele m-a lovit în piept cu toată putere, iar cealaltă în gură cu o aşa forţă încât sângele a izbucnit imediat, n-am simţit durere mai mare decât m-ar fi atins un pai" (John Wesley, Works, vol.3, p. 297,298).
Metodiştii din acele zile de început - atât laici, cât şi predicatori - suportau batjocura şi persecuţia atât de la membrii bisericii, cât şi de la aceia care se declarau pe faţă fără religie şi care erau instigaţi prin calomnii. Erau târâţi înaintea curţilor de justiţie - unele numai cu numele, căci dreptatea era rară în tribunale pe vremea aceea. Adesea sufereau violenţe din partea persecutorilor. Gloatele mergeau din casă în casă, distrugând mobila şi bunurile, jefuind tot ce găseau şi maltratând cu brutalitate bărbaţi, femei şi copii. În unele cazuri erau puse afişe, invitând pe aceia care doreau să asiste la spargerea ferestrelor şi la jefuirea caselor metodiştilor, să se adune la un timp şi loc anumit. Aceste flagrante încălcări ale legilor omeneşti, cât şi divine erau îngăduite fără să fie pedepsite. O persecuţie sistematică era dusă împotriva unor oameni a căror singură vină era aceea de a căuta să întoarcă picioarele păcătoşilor de pe calea pierzării pe calea sfinţeniei.
Referindu-se la acuzaţiile aduse împotriva lui şi a tovarăşilor lui, John Wesley spunea: "Unii motivează că învăţăturile acestor oameni sunt false, greşite şi fanatice; că sunt noi şi nemaiauzite; că sunt quakerism, fanatism, papism. Toată această minciună a fost deja smulsă din rădăcină, când s-a arătat că fiecare ramură a acestei învăţături este doctrina lămurită a Scripturii interpretată de biserica noastră. De aceea nu poate fi nici neadevărată, nici greşită din moment ce a fost dovedită prin Scriptură ca fiind adevărată. Alţii pretind că 'învăţătura este prea strictă; ei fac calea spre ceruri prea îngustă'. Şi aceasta este în adevăr obiecţiunea iniţială (care a fost singura pentru o vreme); ea este ascunsă de o mie de ori mai mult şi apare în diferite forme. Dar fac şi ei oare calea către ceruri mai îngustă decât au făcut-o Domnul şi apostolii Săi? Este învăţătura lor mai strictă decât aceea a Bibliei? Să aveţi în vedere doar câteva versete clare: 'Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot cugetul tău, din tot sufletul tău şi cu toată puterea ta'. 'Căci oamenii vor da socoteală înaintea judecăţii pentru orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit'. 'Fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul spre slava lui Dumnezeu.'
Dacă învăţătura lor este mai strictă decât aceasta, ei trebuie să fie dojeniţi; dar voi ştiţi în conştiinţa voastră că nu este aşa. Dar cine poate fi mai strict chiar cu o iotă fără să strice Cuvântul lui Dumnezeu? Poate un ispravnic al tainelor lui Dumnezeu să fie găsit credincios dacă schimbă vreo parte din cele încredinţate? Nu, el nu poate schimba nimic; nu poate îndulci nimic; el este obligat să spună tuturor oamenilor: 'Nu pot aduce Scriptura la gustul vostru'. 'Trebuie ori să vă ridicaţi până la ea, ori să pieriţi pentru totdeauna'. Acesta este motivul adevărat pentru strigătul la modă cu privire la 'lipsa de iubire a acestor oameni'. Sunt ei oare fără dragoste? În ce privinţă? Nu hrănesc ei pe cei flămânzi şi nu îmbracă pe cei goi? Nu; nu stau lucrurile în felul acesta; ei nu duc lipsă de nimic din toate acestea; ei sunt lipsiţi de dragoste în judecata celor care socotesc că nimeni nu poate fi mântuit decât în felul pe care îl văd ei" (idem, vol.3, p.152, 153).
Decăderea spirituală care s-a manifestat în Anglia chiar înainte de timpul lui Wesley era în mare măsură rezultatul învăţăturii antinomianiste. Mulţi afirmau că Hristos a desfiinţat Legea Morală şi că creştinii nu mai au obligaţia să o păzească şi că cel credincios este liberat de "sclavia faptelor bune". Alţii, deşi admiteau perpetuitatea Legii, declarau că nu era necesar ca pastorii să îndemne pe oameni la ascultarea faţă de preceptele ei, deoarece aceia pe care Dumnezeu i-a ales pentru mântuire "erau conduşi de către un impuls irezistibil al harului divin să practice evlavia şi virtutea", în timp ce aceia care erau condamnaţi la osândă veşnică "nu aveau puterea să asculte de legile divine". Alţii, care mai susţineau că "cei aleşi nu pot cădea din har şi nici să piardă favoarea divină", au ajuns la concluzia şi mai deplorabilă că faptele rele pe care le fac nu sunt în realitate atât de păcătoase şi nici nu trebuie considerate o călcare a Legii divine şi, în consecinţă, nu au nevoie să-şi mărturisească păcatele sau să scape de ele prin pocăinţă" (Mc Clintock and Strong, Encyclopedia, art. "Antinomians"). De aceea ei declarau că şi cel mai dezgustător păcat, socotit de toată lumea ca o călcare gravă a Legii divine, nu este păcat în ochii lui Dumnezeu, dacă este săvârşit de unul dintre aleşi, "deoarece aceasta este una dintre caracteristicile esenţiale şi distincte ale celui ales, care nu poate face nimic care ar fi neplăcut lui Dumnezeu sau interzis de Legea Sa".
Aceste învăţături monstruoase sunt în esenţă aceleaşi ca şi învăţăturile propovăduite mai târziu de unii dintre educatorii şi teologii moderni că nu există o lege divină de neschimbat ca regulă a dreptăţii, ci că norma moralităţii este stabilită de societatea însăşi şi că este continuu supusă schimbării. Toate aceste idei sunt inspirate de acelaşi duh iscusit - prin acela care chiar printre locuitorii fără păcat ai cerului şi-a început lucrarea de a căuta să distrugă justele restricţii ale Legii lui Dumnezeu.
Doctrina unei predestinări divine, în sensul că caracterul unui om a fost fixat mai dinainte în mod definitiv, a condus pe mulţi oameni la o lepădare reală a Legii lui Dumnezeu. Wesley s-a împotrivit cu hotărâre rătăcirilor învăţătorilor antinomianişti şi a dovedit că învăţătura care duce la antinomianism era contrară Sfintelor Scripturi. "Harul lui Dumnezeu care aduce mântuire tuturor oamenilor a fost arătat". "Aceasta este bine şi primit înaintea lui Dumnezeu Mântuitorul nostru", care doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului. Căci este un singur Dumnezeu şi un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine Însuşi ca răscumpărare pentru toţi" (Tit 2,11; 1Tim. 2,3-6). Duhul lui Dumnezeu este revărsat fără plată, pentru a face în stare pe orice om să beneficieze de mijloacele mântuirii. În felul acesta Hristos, "lumina cea adevărată", "luminează pe orice om venind în lume" (Ioan 1,9). Oamenii pierd mântuirea prin lepădarea de bunăvoie a darului vieţii.
Ca răspuns la pretenţiile că la moartea lui Hristos preceptele Decalogului au fost desfiinţate o dată cu legea ceremonială, Wesley spunea: "El n-a desfiinţat Legea Morală cuprinsă în Cele Zece Porunci şi susţinută de profeţi. Scopul venirii Sale n-a fost de a desfiinţa vreo parte din ea. Aceasta este o lege care nu poate fi desfiinţată niciodată, care rezistă singură ca Martorul Credincios din ceruri". Ea există de la începutul lumii, fiind scrisă nu pe table de piatră, ci în inimile tuturor fiilor oamenilor, de când au ieşit din mâinile Creatorului. Şi cu toate că literele scrise odinioară cu degetele lui Dumnezeu sunt acum într-o mare măsură şterse prin păcat, ele nu pot fi şterse cu totul, atâta timp cât avem o conştiinţă cu privire la bine şi rău. Toate părţile acestei Legi trebuie să rămână în vigoare pentru toată omenirea şi în toate veacurile; ele nu depind de timp, de spaţiu sau de alte împrejurări care sunt supuse schimbării, ci de natura lui Dumnezeu şi natura omului, precum şi de relaţia neschimbată a unuia faţă de celălalt.
"N-am venit să stric, ci să împlinesc"" Fără îndoială că sensul acestor cuvinte, în armonie cu tot ce este înainte şi după, este următorul: "Am venit să o întăresc în toată plinătatea ei, în ciuda tuturor răstălmăcirilor omeneşti. Am venit să pun într-o lumină clară şi deplină tot ce a fost întunecat şi neclar în ea; am venit să declar importanţa deplină şi adevărată a oricărei părţi din ea; să arăt lungimea şi lărgimea, întreaga întindere a oricărei porunci cuprinse în ea, înălţimea şi adâncimea, curăţia necuprinsă şi spiritualitatea din toate ramurile ei (Wesley, sermon 25).
Wesley a arătat armonia desăvârşită dintre Lege şi Evanghelie. "Există, deci, cea mai strânsă legătură ce se poate concepe între Lege şi Evanghelie. Pe de o parte, Legea deschide continuu drumul şi ne îndrumă spre Evanghelie; pe de altă parte, Evanghelia ne conduce continuu la o înţelegere mai deplină a Legii. De exemplu, Legea ne cere să iubim pe Dumnezeu, să iubim pe aproapele nostru, să fim blânzi, umili şi sfinţi. Dar noi simţim că nu suntem în stare pentru aceste lucruri; mai mult, că pentru om lucrul acesta este cu neputinţă. Dar Dumnezeu ne-a făgăduit că ne va da această iubire care ne face umili, blânzi şi sfinţi. Atunci noi ne prindem de această Evanghelie, de această veste bună şi ni se face după credinţa noastră. Astfel, îndreptăţirea Legii este împlinită în noi prin credinţa care este în Hristos Isus"
Pe cea mai înaltă treaptă a vrăjmaşilor Evangheliei lui Hristos, spunea Wesley, stau aceia care judecă Legea şi o vorbesc de rău, pe faţă şi argumentat; care învaţă pe oameni să o calce (să o desfiinţeze, să o piardă, să fie dezlegaţi de obligaţia faţă de ea) nu numai una, fie că este cea mai mică sau cea mai mare, ci toate poruncile dintr-o lovitură" Lucrul cel mai surprinzător este că toţi cei amăgiţi de această subtilă învăţătură sunt convinşi că în realitate ei cinstesc pe Hristos, lepădând Legea Sa, şi că Îi preamăresc Numele în timp ce-I distrug învăţătura. Da, ei Îl cinstesc ca şi Iuda atunci când a spus: "Plecăciune, Învăţătorule, şi L-a sărutat". Iar El ar putea spune pe drept fiecăruia dintre ei: "Cu o sărutare vinzi tu pe Fiul omului?" Nu însemnează decât trădarea Lui cu o sărutare a vorbi despre sângele Său, dar a-I smulge coroana, a trece pe lângă o parte din Lege sub pretextul înaintării Evangheliei Sale. Nimeni dintre aceia care predică credinţa în felul acesta care, direct sau indirect, tinde să înlăture un domeniu de ascultare, care predică pe Hristos pentru a-L desfiinţa sau a coborî pe orice cale, cea mai mică dintre poruncile lui Dumnezeu, nu poate desigur să scape de această acuzaţie" (idem).
Tuturor acelora care susţineau că "predicarea Evangheliei ţine chiar locul Legii", Wesley le răspundea: "Noi respingem aceasta categoric, căci nu corespunde, în primul rând, cu scopul cel dintâi al Legii, acela de a convinge pe oameni de păcat, şi de a trezi pe aceia care sunt încă adormiţi chiar la marginea iadului". Apostolul Pavel declară că "prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului; şi până ce omul nu este convins de păcat, el nu va simţi cu adevărat nevoia de sângele ispăşitor al lui Hristos"" "Aceia care sunt sănătoşi, aşa cum afirmă Însuşi Domnul, n-au nevoie de doctor, ci cei bolnavi". De aceea, este absurd să oferi un medic acelora care sunt sănătoşi sau care îşi închipuie că sunt. Trebuie să-i convingi mai întâi că sunt bolnavi, altfel nu-ţi vor mulţumi pentru munca ta. Este la fel de absurd să oferi pe Hristos acelora a căror inimă este sănătoasă, dacă n-a fost niciodată zdrobită" (idem, sermon 35).
Astfel, în timp ce predica Evanghelia harului lui Dumnezeu, Wesley ca şi Domnul lui căuta să "preamărească Legea şi să o onoreze". Cu credincioşie a împlinit lucrarea dată lui de Dumnezeu, iar rezultatele pe care i-a fost îngăduit să le vadă au fost glorioase. La încheierea vieţii lui de peste 80 de ani - din care mai mult de o jumătate de secol a petrecut-o mergând din loc în loc - adepţii lui devotaţi se numărau la peste o jumătate de milion de persoane. Dar mulţimile care au fost ridicate prin lucrările lui din ruina şi degradarea păcatului, la o viaţă mai înaltă şi mai curată, şi numărul acelora care prin învăţătura lui au ajuns la o experienţă mai adâncă şi mai bogată nu vor fi cunoscute niciodată, până când întreaga familie a celor răscumpăraţi va fi adunată în Împărăţia lui Dumnezeu. Viaţa lui oferă o lecţie de o valoare nemăsurată pentru orice creştin. Fie ca umilinţa şi credinţa, zelul neobosit, jertfirea de sine şi devoţiunea acestui slujitor al lui Hristos să se reflecte şi în bisericile de astăzi!
Cap. 15 Biblia şi Revoluţia Franceză
În secolul al XVI-lea, prezentând oamenilor o Biblie deschisă, Reformaţiunea bătu la uşa tuturor ţărilor Europei. Unele popoare au primit-o cu bucurie, ca pe un sol al Cerului. Dar în alte ţări, papalitatea reuşise într-o mare măsură să-i oprească intrarea; astfel că lumina cunoaşterii Bibliei, cu influenţele ei înălţătoare, a fost aproape cu totul îndepărtată. Într-una din aceste ţări, cu toate că lumina a putut pătrunde, ea a fost umbrită totuşi de întuneric. Timp de veacuri, adevărul şi rătăcirea s-au luptat acolo pentru întâietate. În cele din urmă răul a învins, iar adevărul Cerului a fost alungat. "Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina" (Ioan 3,19). Naţiunea a fost lăsată să culeagă urmările drumului pe care şi l-a ales. Puterea Duhului lui Dumnezeu a fost retrasă de la un popor care a dispreţuit darul harului Său. Răului i-a fost îngăduit să ajungă la maturitate şi toată lumea a văzut rodul lepădării de bunăvoie a luminii.
Războiul împotriva Bibliei, purtat atât de multe veacuri în Franţa, a culminat cu scenele Revoluţiei. Acea răbufnire teribilă n-a fost decât urmarea firească a prigonirii pe care Roma a dus-o împotriva Scripturilor (vezi note suplim.). Aceasta a prezentat cea mai izbitoare ilustrare la care lumea a fost martoră vreodată, cu privire la efectele manierei de a lucra a papalităţii - o ilustrare a urmărilor către care timp de peste o mie de ani s-au îndreptat învăţăturile bisericii Romei.
Prigonirea Scripturilor în timpul perioadei de supremaţie papală a fost prezisă de profeţi, iar cartea Apocalipsului arată şi urmările teribile care urmau să vină îndeosebi peste Franţa, din partea stăpânirii "omului fărădelegii".
Îngerul Domnului a zis: "Vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi două de luni. Voi da celor doi martori ai mei să proorocească, îmbrăcaţi în saci, o mie două sute şaizeci de zile. Când îşi vor isprăvi mărturisirea lor, fiara, care se ridică din Adânc, va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî. Şi trupurile lor moarte vor zăcea în piaţa cetăţii celei mari, care, în înţeles duhovnicesc, se cheamă 'Sodoma' şi 'Egipt', unde a fost răstignit şi Domnul lor. Şi locuitorii de pe pământ se vor bucura şi se vor veseli de ei; şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi prooroci chinuiseră pe locuitorii pământului. Dar după cele trei zile şi jumătate, duhul de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei, şi s-au ridicat în picioare, şi o mare frică a apucat pe cei ce i-au văzut" (Apoc.11,2-11).
Perioadele menţionate aici - "patruzeci şi două de luni" şi "o mie două sute şaizeci de zile" - reprezintă timpul în care biserica lui Hristos avea să sufere persecuţia din partea Romei. Cei 1260 de ani ai supremaţiei papale au început în anul 538 şi s-au terminat în anul 1798 (vezi note suplim.). La data aceasta, armata franceză a intrat în Roma şi a făcut prizonier pe papa, care a murit în exil. Deşi la scurtă vreme după aceea a fost ales un nou papă, ierarhia papală n-a mai ajuns niciodată să deţină puterea pe care o avusese mai înainte.
Persecutarea bisericii n-a continuat în toată perioada de 1260 de ani. Dumnezeu, din milă faţă de poporul Său a scurtat timpul încercării lor grele. Prevăzând strâmtorarea cea mare care urma să cadă asupra bisericii, Mântuitorul spunea: "Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa: dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate" (Matei 24,22). Datorită influenţei Reformaţiunii, persecuţia s-a încheiat înainte de anul 1798.
Cu privire la cei doi martori, profetul declară mai departe: "Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice care stau înaintea Domnului pământului". "Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea mea" (Apoc. 11,4; Ps.119,105). Cei doi martori reprezintă Scripturile Vechiului şi Noului Testament. Amândouă sunt mărturii importante cu privire la originea şi perpetuitatea Legii lui Dumnezeu. Amândouă mărturisesc despre Planul de Mântuire. Tipurile, jertfele şi profeţiile Vechiului Testament arată înainte către Mântuitorul care avea să vină. Evangheliile şi Epistolele Noului Testament vorbesc despre un Mântuitor care a venit exact în felul prezis, prin tip şi prin profeţie.
"Ei vor prooroci o mie două sute şaizeci de zile, îmbrăcaţi în saci". În cea mai mare parte a acestei perioade de timp, aceşti martori ai lui Dumnezeu au fost ţinuţi într-o stare de întunecime. Puterea papală a căutat să ascundă de popor cuvântul adevărului şi le-a pus înainte martori falşi care să le contrazică mărturia (vezi note suplim.). Atunci când Biblia a fost proscrisă de către autoritatea religioasă şi cea civilă, când mărturia ei a fost falsificată şi a fost făcut orice efort pe care oamenii şi demonii l-au putut inventa pentru a întoarce mintea oamenilor de la ea, când cei care îndrăzneau să vestească adevărurile sfinte erau alungaţi, trădaţi, chinuiţi, arşi în celulele închisorii, martirizaţi pentru credinţa lor sau obligaţi să fugă în fortăreţele munţilor şi în peşterile şi gropile pământului - atunci cei doi martori credincioşi au proorocit îmbrăcaţi în saci. Cu toate acestea şi-au continuat mărturia în toată perioada celor 1260 de ani. În timpurile cele mai întunecate, au fost oameni credincioşi care au iubit Cuvântul lui Dumnezeu şi erau zeloşi pentru onoarea Sa. Acestor slujitori credincioşi le-a fost dată înţelepciunea, puterea şi autoritatea să facă cunoscut adevărul Său în tot acest timp.
"Dacă umblă cineva să le facă rău, le iese din gură un foc, care mistuie pe vrăjmaşii lor; şi dacă vrea cineva să le facă rău, trebuie să piară în felul acesta". (Apoc. 11,5). Oamenii nu pot călca Cuvântul lui Dumnezeu fără să fie pedepsiţi. Înţelesul acestei declaraţii grozave este arătat în ultimul capitol al Apocalipsului: "Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei proorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta" (Apoc.22,18.19).
Aşa sună avertizările pe care Dumnezeu le-a dat pentru a apăra pe oameni împotriva oricărei schimbări de orice natură a ceea ce El a descoperit sau a poruncit. Aceste avertizări solemne se aplică tuturor acelora care prin influenţa lor îi fac pe oameni să privească cu uşurinţă Legea lui Dumnezeu. Ele ar trebui să facă să se teamă şi să tremure pe aceia care socotesc cu uşurătate că este o problemă lipsită de importanţă a asculta sau nu de Legea lui Dumnezeu. Toţi aceia care-şi înalţă părerile lor mai presus de descoperirea divină, toţi aceia care vor schimba înţelesul clar al Scripturii pentru a urma propria lor comoditate sau pentru a se conforma lumii îşi asumă o răspundere înfricoşată. Cuvântul scris, Legea lui Dumnezeu, va măsura caracterul oricărui om şi îi va condamna pe toţi aceia pe care această judecată fără greş îi va găsi cu lipsă.
"Când îşi vor fi sfârşit mărturia lor". Perioada în care cei doi martori urmau să proorocească în saci s-a încheiat în anul 1798. Pe măsură ce se apropiau de încheierea lucrării lor săvârşite în întuneric, împotriva lor urma să se facă un război de către puterea reprezentată prin "fiara care se ridică din abis". În multe din ţările Europei, puterile care conduseseră în biserică şi în stat timp de veacuri au fost stăpânite de Satana prin intermediul papalităţii. Dar aici este scoasă în evidenţă o nouă manifestare a puterii satanice.
Politica Romei fusese ca sub pretinsul respect faţă de Biblie, să o ţină sigilată într-o limbă necunoscută şi ascunsă de popor. Sub dominaţia ei, martorii au proorocit "îmbrăcaţi în saci". Dar o altă putere - fiara din abis - urma să se ridice pentru a duce un război făţiş împotriva Cuvântului lui Dumnezeu.
"Cetatea cea mare", pe ale cărei străzi au fost omorâţi martorii şi unde zac trupurile lor, este Egiptul spiritual. Dintre toate popoarele prezentate în istoria biblică, Egiptul a negat cu cea mai mare îndrăzneală existenţa viului Dumnezeu şi s-a împotrivit poruncilor Lui. Nici un monarh nu s-a aventurat într-o răzvrătire mai deschisă şi mai arogantă împotriva autorităţii Cerului cum a făcut-o regele Egiptului. Când i-a fost adusă solia de către Moise, în numele Domnului, Faraon a răspuns cu mândrie: "Cine este Domnul ca să iau seama la glasul Lui şi să las pe Israel să plece? Nu cunosc pe Domnul şi nu voi lăsa pe Israel să plece" (Exod 5,2). Aceasta însemnează ateism, iar poporul reprezentat prin Egipt urma să dea glas unei lepădări ase-mănătoare a pretenţiilor viului Dumnezeu şi urma să manifeste un spirit asemănător de necredinţă şi dispreţ. "Cetatea cea mare" mai este comparată spiritual şi cu Sodoma. Stricăciunea Sodomei în călcarea Legii lui Dumnezeu s-a manifestat îndeosebi în imoralitate. Şi acest păcat urma să fie o caracteristică proeminentă a naţiunii care trebuia să împlinească specificările acestei profeţii.
După cuvintele profetului, deci, cu puţin înainte de anul 1798, o putere de origine şi caracter satanic urma să se ridice pentru a face război împotriva Bibliei. Şi în ţara în care mărturia celor doi martori avea să fie adusă astfel la tăcere, urma să se manifeste ateismul lui Faraon şi destrăbălarea Sodomei.
Această profeţie şi-a găsit împlinirea cea mai exactă şi mai izbitoare în istoria Franţei. În timpul Revoluţiei, în anul 1793, "lumea a auzit pentru prima dată despre o adunare de bărbaţi, născuţi şi educaţi în mijlocul civilizaţiei, care-şi asumau dreptul de a conduce una dintre naţiunile cele mai nobile ale Europei, că îşi uneau cu toţii glasul pentru a nega cel mai solemn adevăr pe care îl primeşte sufletul omenesc şi că au renunţat în unanimitate la credinţa şi adorarea lui Dumnezeu" (Sir Walter Scott, Life of Napoleon, vol.I, cap.17). "Franţa este singura naţiune din lume cu privire la care rămâne raportul autentic că un popor şi-a ridicat mâna în răzvrătire deschisă împotriva Autorului Universului. Au existat şi continuă să existe mulţi alţi hulitori, mulţi necredincioşi, în Anglia, în Germania, în Spania şi peste tot; dar Franţa rămâne deosebită în istoria lumii ca fiind singurul stat care, prin hotărârea adunării ei legislative, s-a pronunţat că Dumnezeu nu există şi la auzirea căreia toată populaţia capitalei şi o mare majoritate din alte părţi, atât femei, cât şi bărbaţi, au dansat şi au cântat de bucurie" (Blackwood's Magazine, November 1870).
Franţa a prezentat şi caracteristicile care s-au manifestat îndeosebi în Sodoma. În timpul Revoluţiei, s-a dat pe faţă o stricăciune şi o decădere a moralităţii asemănătoare cu aceea care a adus distrugerea asupra cetăţilor din câmpie. Un istoric prezintă laolaltă ateismul şi depravarea Franţei, aşa cum sunt redate în profeţie: "Strâns legată de aceste legi care afectau religia, era aceea care desfiinţa legătura de căsătorie - cel mai sfânt angajament pe care-l pot face fiinţele omeneşti, a cărui durabilitate duce cu toată puterea la consolidarea societăţii - reducând-o la un simplu contract civil cu caracter trecător, în care cei doi se pot angaja şi pe care îl pot părăsi după bunul lor plac". Dacă demonii s-ar fi apucat să descopere o cale de a distruge cu cel mai mare efect tot ce este venerabil, plăcut, sau permanent în viaţa conjugală şi să obţină în acelaşi timp asigurarea că paguba morală pe care avea de gând să o producă va fi perpetuată de la o generaţie la alta, ei n-ar fi inventat un plan mai cu efect decât degradarea legământului căsătoriei" Sophie Arnoult, o actriţă vestită pentru spiritul ei batjocoritor, a descris căsătoria republicană liberă ca fiind sacramentul adulterului" (Scott, vol.I, cap.17).
"Acolo unde a fost răstignit şi Domnul nostru"; şi această specificare a profeţiei a fost împlinită de Franţa. În nici o altă ţară spiritul vrăjmăşiei împotriva lui Hristos n-a fost manifestat în chip mai izbitor. În nici o altă ţară n-a întâmpinat adevărul o împotrivire mai crudă şi mai insuportabilă. În persecuţia pe care Franţa a declanşat-o asupra mărturisitorilor Evangheliei, ea a răstignit pe Domnul Hristos în persoana ucenicilor Săi.
Veac după veac fusese vărsat sângele sfinţilor. În timp ce valdenzii îşi dădeau viaţa în munţii Piemontului "pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui Isus Hristos", o mărturie asemănătoare în favoarea adevărului era dată de fraţii lor albigenzi în Franţa. Iar în zilele Reformaţiunii, adepţii ei au fost daţi morţii în chinuri groaznice. Regi şi nobili, doamne de origine înaltă şi fete delicate, mândria şi nobleţea naţiunii, şi-au desfătat privirile cu suferinţele martirilor lui Isus. Hughenoţii cei curajoşi, luptând pentru acele drepturi pe care sufletul omenesc le socoteşte cele mai sfinte, şi-au vărsat sângele pe multe câmpuri de bătaie. Protestanţii care erau scoşi în afara legii, pe capul lor fiind pus un premiu, erau vânaţi ca fiarele sălbatice.
"Biserica din pustie", puţinii urmaşi ai vechilor creştini care mai rămăseseră în Franţa în sec. al XVIII-lea, ascunzându-se în munţii din sud, ţineau încă credinţa părinţilor lor. Când îndrăzneau să se întâlnească noaptea pe coastele munţilor sau în luminişuri singuratice, erau urmăriţi de ostaşi şi târâţi în sclavie pe viaţă la galere. Cei mai curaţi, cei mai nobili şi distinşi, cei mai inteligenţi bărbaţi ai Franţei erau legaţi în lanţuri, în chinuri groaznice, între hoţi şi asasini (vezi Wylie, b.22, cap.6). Alţii, trataţi mai cu milă, erau împuşcaţi cu sânge rece, în timp ce, neînarmaţi şi neajutoraţi, cădeau în genunchi la rugăciune. Sute de oameni în vârstă, femei fără apărare şi copii nevinovaţi erau lăsaţi morţi la locul lor de întâlnire. Străbătând munţii sau pădurile unde obişnuiau să se adune ei, nu era ceva neobişnuit ca "la fiecare pas să se găsească trupuri moarte presărate pe pajişti şi corpuri spânzurate atârnând de copaci". ţara lor, pustiită de sabie, de secure şi de rug, "a fost transformată într-un pustiu imens, întunecat". Aceste atrocităţi n-au fost decretate în Evul Mediu, ci în epoca strălucită a lui Ludovic al XIV-lea; atunci când era cultivată ştiinţa, literele înfloreau, cercetătorii de la curte şi din capitală erau oameni învăţaţi şi elocvenţi şi se lăudau în mare măsură că sunt plini de darul blândeţii şi al milei" (idem, b.22, cap.7).
Dar fapta cea mai întunecată din catalogul cel negru al crimei, cea mai groaznică dintre faptele demonice din toate veacurile a fost masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu. Lumea îşi mai aminteşte cu groază şi dezgust scenele acelui măcel laş şi crud. Regele Franţei, îndemnat de preoţii şi prelaţii Romei, şi-a pus pecetea pe acea dezgustătoare crimă. Un clopot sunând la miezul nopţii a fost semnalul pentru măcel. Mii de protestanţi, care dormeau liniştiţi în casele lor încrezându-se în sinceritatea făgăduinţei regelui, au fost târâţi afară fără nici un avertisment şi ucişi cu sânge rece.
Aşa cum Hristos a fost conducătorul nevăzut al poporului Său din robia Egiptului, tot aşa a fost Satana conducătorul nevăzut al supuşilor lui în această lucrare groaznică a înmulţirii martirilor. Timp de şapte zile a continuat masacrul în Paris, dintre care primele trei cu o furie de neimaginat. Şi nu s-a mărginit numai la oraş, ci dintr-o poruncă specială a regelui s-a extins în toate provinciile şi oraşele unde se găseau protestanţi. Nu s-a cruţat nici vârsta, nici sexul. Nu era scutit nici copilaşul cel nevinovat şi nici bărbatul cu părul cărunt. Nobil şi ţăran, bătrân şi tânăr, mamă şi copil erau ucişi laolaltă. Masacrul a continuat în toată Franţa timp de două luni, când aproape şaptezeci de mii de suflete, floarea naţiunii, au pierit.
"Când vestea despre masacru a ajuns la Roma, bucuria clerului n-a cunoscut limite. Cardinalul de Lorena a răsplătit pe un sol cu o mie de coroane; tunul din St.Angelo a tras o salvă în semn de vesel salut; iar clopotele au sunat în toate clopotniţele; focurile artificiilor au schimbat noaptea în zi; iar papa Grigore al XIII-lea, însoţit de cardinali şi de alţi demnitari bisericeşti, a făcut o procesiune lungă la biserica Sf.Ludovic, unde Cardinalul de Lorena a cântat un Te Deum" A fost bătută şi o medalie pentru a comemora masacrul, iar la Vatican se pot vedea şi azi fresce ale lui Vasari, descriind uciderea amiralului, regele în consiliu plănuind masacrul şi masacrul însuşi. Papa Grigore a trimes lui Carol decoraţia "Trandafirul de aur", iar la patru luni după masacru" a ascultat cu mulţumire de sine predica unui preot francez" care a vorbit despre "ziua aceea atât de plină de fericire şi de bucurie, când sfântul părinte a primit veştile şi a mers cu solemnitate să aducă mulţumiri lui Dumnezeu şi Sf.Ludovic" (Henry White, The Massacre of Sf.Bartholomew, cap.14, p.34).
Acelaşi spirit care a inspirat masacrul din noaptea Sf. Bartolomeu a condus şi scenele Revoluţiei. Isus Hristos a fost declarat înşelător şi strigătul unanim al necredincioşilor francezi era: "Să zdrobim infamul", adică pe Hristos. Batjocurile cele mai înjositoare împotriva Cerului şi nelegiuirea dezgustătoare mergeau mână în mână, iar oamenii cei mai josnici, monştrii cei mai dedaţi cruzimii şi viciului, erau cei mai înălţaţi. În toate acestea omagiul suprem era dat Satanei; în timp ce Isus Hristos, personificarea adevărului, a curăţiei şi iubirii neegoiste, era răstignit.
"Fiara care se ridică din adânc va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî". Puterea ateistă care a condus Franţa în timpul revoluţiei şi domniei teroarei a declarat un aşa război împotriva lui Dumnezeu şi a Sfântului Său Cuvânt cum lumea n-a mai văzut niciodată. Închinarea la Dumnezeu a fost interzisă de Adunarea Naţională. Bibliile au fost adunate şi arse în public, cu toate manifestările posibile de dispreţ. Legea lui Dumnezeu a fost călcată în picioare. Instituţiile Bibliei au fost desfiinţate. Ziua de odihnă săptămânală a fost îndepărtată şi în locul ei fiecare a zecea zi a fost destinată hulei şi veseliei. Botezul şi Cina Domnului au fost interzise, iar anunţurile, plasate la vedere în locurile de înmormântare declarau că moartea este un somn veşnic.
Temerea de Dumnezeu a fost declarată a nu fi deloc începutul înţelepciunii, ci începutul nebuniei. Orice cult religios a fost interzis, în afară de acela al libertăţii şi al patriei. "Episcopului constituţional al Parisului i-a fost încredinţat să joace rolul principal în cea mai nereuşită şi scandaloasă comedie care s-a jucat vreodată înaintea unei adunări naţionale" El a apărut îmbrăcat în veşmintele preoţeşti, pentru a declara înaintea convenţiei că religia pe care o predicase atâţia ani era din toate punctele de vedere o invenţie a preoţilor, care nu avea temelie nici în istorie şi nici în adevărul sfânt. El a tăgăduit în termeni solemni şi clari existenţa Dumnezeirii, slujirii căreia fusese consacrat, şi s-a dedicat pentru viitor adorării libertăţii, egalităţii, virtuţii şi moralităţii. Apoi a depus pe masă insignele episcopale şi a primit îmbrăţişarea frăţească din partea preşedintelui convenţiei. Câţiva preoţi renegaţi au urmat exemplul acestui prelat" (Scott, vol.I, pag.17).
"Şi locuitorii pământului se vor bucura de ei, şi se vor veseli; şi îşi vor trimite daruri unul altuia; pentru că cei doi prooroci chinuiseră pe locuitorii pământului". Franţa cea necredincioasă adusese la tăcere glasul mustrător al celor doi martori ai lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu zăcea mort pe străzile ei, iar aceia care urâseră cerinţele şi restricţiile Legii lui Dumnezeu tresăltau de bucurie. Oamenii sfidau pe faţă pe Regele cerului. Ca şi păcătoşii din vechime, ei strigau: "Ce ar putea să ştie Dumnezeu şi ce ar putea să cunoască Cel Prea Înalt" (Ps.73,11).
Cu o îndrăzneală hulitoare aproape peste putinţă de a fi crezută, unul din preoţii ordinii celei noi spunea: "Dumnezeule, dacă exişti, răzbună-şi numele ofensat. Te provoc la luptă! Rămâi tăcut; nu îndrăzneşti să arunci tunetele. După toate acestea, cine va mai crede în existenţa Ta?" (Lacratelle, History, vol.2, p.309; în Archibald Alison, History of Europe vol.1, cap.10). Ce ecou constituie aceste cuvinte ale întrebării lui Faraon: "Cine este Dumnezeu ca să ascult de glasul Lui? Eu nu cunosc pe Dumnezeu!"
"Nebunul zice în inima lui: 'Nu este Dumnezeu!'" (Ps.14,1). Iar Domnul declară cu privire la cei care strică adevărul: "Nebunia lor se va da pe faţă înaintea tuturor" (2 Tim. 3,9). După ce Franţa a părăsit închinarea la adevăratul Dumnezeu, la "Cel Prea Înalt care umple veşnicia", n-a trecut decât puţină vreme până când ea a coborât într-o idolatrie înjositoare prin închinarea la Zeiţa Raţiunii, în persoana unei femei prostituate. Şi aceasta în adunarea reprezentativă a naţiunii şi autorităţilor celor mai înalte civile şi legislative! Un istoric spunea: "Una dintre ceremoniile acestui timp nesănătos rămâne fără egal pentru absurditatea ei unită cu lipsa de respect. Porţile convenţiei au fost date în lături pentru a face loc trecerii unei grupe de cântăreţi, în urma căreia au intrat într-o procesiune solemnă membrii Consiliului municipal, cântând un imn în cinstea libertăţii şi însoţind, ca obiect al cultului lor viitor, o femeie acoperită cu un voal, pe care au numit-o Zeiţa Raţiunii. După ce a fost adusă înăuntru, a fost descoperită cu mare pompă şi aşezată la dreapta preşedintelui, când a fost recunoscută de toţi ca fiind o dansatoare de la Operă" Acestei femei, considerată ca cea mai bună reprezentare a raţiunii căreia se închinau, Adunarea Naţională a Franţei i-a adus adorare publică.
Această mascaradă ridicolă şi nelegiuită a avut un puternic ecou, iar instalarea Zeiţei Raţiunii a fost repetată şi imitată în toată Franţa, în provincii în care locuitorii doreau să se arate la acelaşi nivel cu înălţimile Revoluţiei" (Scott, vol.1, cap.17).
"Oratorul care a introdus cultul Raţiunii a spus: 'Legislatori, fanatismul a făcut loc Raţiunii. Ochii lui înceţoşaţi n-au putut suporta strălucirea luminii. Astăzi, o mulţime imensă s-a adunat sub aceste arcade gotice care, pentru prima oară, s-au făcut ecoul adevărului. Acolo francezii au sărbătorit singurul cult adevărat - acela al Libertăţii, al Raţiunii. Acolo au dat chip dorinţelor pentru prosperitatea armelor Republicii. Acolo au părăsit idolii neînsufleţiţi în favoarea Raţiunii, a acestui chip însufleţit, capodopera naturii'" (M.A. Thiers, History of the French Revolution, vol.2, p.370, 371).
Când zeiţa a fost adusă înaintea convenţiei, preşedintele a luat-o de mână şi, îndreptându-se către adunare, a spus: "Muritori, încetaţi să mai tremuraţi înaintea tunetelor neputincioase ale unui Dumnezeu pe care temerile voastre L-au creat. De azi înainte să nu mai recunoaşteţi nici o divinitate în afară de Raţiune. Vă prezint aici icoana cea mai nobilă şi cea mai curată a ei; dacă trebuie să aveţi idoli, jertfiţi numai unora ca aceasta" Cazi înaintea augustului Senat al Libertăţii, o, voal al Raţiunii!
După ce a fost îmbrăţişată de preşedinte, zeiţa a fost urcată pe un car măreţ şi condusă în mijlocul unei mulţimi imense la catedrala Notre Dame, pentru a lua locul Dumnezeirii. Acolo a fost aşezată pe un altar înalt şi a primit adorarea tuturor celor prezenţi" (Alison, vol.1, cap.10).
Această ceremonie a fost urmată, nu peste multă vreme, de arderea în public a Bibliei. Într-o împrejurare, "Societatea populară a muzeului" a intrat în sala primăriei, strigând: "Trăiască Raţiunea!" şi ducând într-un vârf de băţ resturile încă fumegânde ale câtorva cărţi, printre altele breviare, misse şi Vechi şi Noi Testamente, care "au ispăşit într-un foc mare", a spus preşedintele, "toate nebuniile la care ele au condus vreodată pe oameni" (Journal of Paris, 1793, nr.318, citat în Buchez-Roux, Collection of Parlamentary History, vol.30, p.200, 201).
Papalitatea a fost aceea care a început lucrarea pe care ateismul a completat-o. Politica Romei a adus acele stări sociale, politice şi religioase care au grăbit ruina Franţei. Referindu-se la ororile Revoluţiei, unii scriitori spun că aceste excese trebuie trecute în contul tronului şi al bisericii (vezi note suplim.). Pe bună dreptate ele trebuie trecute pe seama bisericii. Papalitatea a otrăvit minţile regilor împotriva Reformaţiunii, ca fiind un duşman al coroanei, un element de discordie care ar fi fatal păcii şi armoniei naţiunii. Geniul Romei a fost acela care, pe calea aceasta, a inspirat cruzimea cea mai grozavă şi persecuţia cea mai aspră care a pornit de la tronul regal.
Duhul libertăţii a izvorât din Biblie. Oriunde Evanghelia a fost primită, minţile oamenilor au fost trezite. Astfel că oamenii au început să lepede cătuşele care-i ţinuseră ca sclavi ai ignoranţei, viciului şi superstiţiei. Au început să gândească şi să acţioneze ca oameni. Dar monarhii au văzut lucrul acesta şi s-au temut din cauza despotismului lor.
Roma s-a grăbit să trezească temerile lor geloase. Papa spunea regentului Franţei în anul 1525: "Această manie (protestantismul) nu numai că va zădărnici şi va distruge religia, ci va distruge toate ţările, nobilimea, legile, ordinea şi rangurile" (G. de Felice, History of the Protestants of France b.1, cap.2, par.8). Câţiva ani mai târziu, un nunţiu papal îl avertiza pe rege: "Sire, nu te lăsa amăgit. Protestanţii vor dărâma toată ordinea religi-oasă şi civilă" Tronul este în aceeaşi primejdie ca şi altarul" Introducerea unei religii noi trebuie în mod necesar să introducă şi o conducere nouă" (D'Aubigné, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, b.2, cap.36). Şi teologii făceau apel la prejudecăţile poporului, declarând că învăţătura protestantă "incită pe oameni spre ciudăţenii şi spre nebunie; ea jefuieşte pe rege de dragostea devotată a supuşilor şi devastează atât statul, cât şi biserica". În felul acesta Roma a reuşit să ridice Franţa împotriva Reformaţiunii. Astfel, sabia persecuţiei a fost scoasă din teacă pentru prima oară în Franţa, pentru susţinerea tronului, pentru ocrotirea nobililor şi pentru menţinerea legilor" (Wylie, b.13, cap.4).
Conducătorii ţării însă n-au prevăzut câtuşi de puţin rezultatele acestei politici fatale. Învăţătura Bibliei ar fi sădit în mintea şi în inima oamenilor acele principii de dreptate, cumpătare, adevăr, echitate şi bunătate, care sunt însăşi piatra unghiulară a prosperităţii naţiunii. "Dreptatea înalţă un popor". Prin ea "se întăreşte un scaun de domnie" (Prov. 14,34; 16,12). Lucrarea neprihănirii va fi pacea; iar urmarea: "odihna şi liniştea pe vecie" (Is. 32,17). Acela care ascultă de Legea divină va respecta cu toată conştiinciozitatea legile ţării lui. Acela care se teme de Dumnezeu va onora pe împărat în exercitarea oricărei autorităţi drepte şi legitime. Dar nefericita Franţă a interzis Biblia şi i-a alungat pe ucenicii ei. Veac după veac, bărbaţi de principii şi integritate, bărbaţi de ascuţime intelectuală şi de putere morală, care au avut curajul să-şi susţină convingerea şi credinţa, să sufere pentru adevăr timp de veacuri, aceşti bărbaţi au trudit ca sclavi pe galere, au pierit pe rug sau au putrezit în celulele închisorilor. Mii şi mii şi-au găsit salvarea prin fugă; şi aceasta a continuat timp de 250 de ani după ivirea Reformaţiunii.
N-a fost nici o generaţie de francezi, în timpul acelei perioade lungi, care să nu fi văzut pe ucenicii Evangheliei fugind dinaintea furiei nebune a prigonitorilor şi ducând cu ei inteligenţa, artele, hărnicia şi ordinea, în care ei, ca o lege, excelaseră mai înainte, pentru a îmbogăţi ţările în care şi-au găsit azil. Şi pe măsură ce îmbogăţeau alte ţări cu aceste daruri bune, lipseau de ele propria lor ţară. Dacă tot ce a fost alungat ar fi rămas în Franţa, dacă în aceşti trei sute de ani priceperea şi hărnicia exilaţilor ar fi cultivat solul ei, dacă în timpul acestor trei sute de ani măiestria şi arta lor ar fi contribuit la dezvoltarea meşteşugurilor, dacă în timpul acestor trei sute de ani geniul lor creator şi puterea lor analitică i-ar fi îmbogăţit literatura şi i-ar fi cultivat ştiinţa, dacă înţelepciunea lor ar fi călăuzit consiliile ei, curajul lor ar fi purtat luptele ei, echitatea lor ar fi modelat legile ei, iar religia Bibliei ar fi întărit inteligenţa şi ar fi călăuzit conştiinţa poporului ei, cât de mare ar fi fost gloria Franţei! Ce ţară mare, prosperă şi fericită - un model pentru toate naţiunile - ar fi fost ea!
Dar un fanatism orb şi încăpăţânat a alungat de pe pământul ei pe toţi învăţătorii virtuţii, toţi apărătorii ordinii, pe toţi susţinătorii sinceri ai tronului; ea a spus bărbaţilor care ar fi făcut din ţara lor "o slavă şi un renume" pe pământ: "Alegeţi între rug şi exil!" În cele din urmă, ruina statului a fost totală; n-a mai rămas conştiinţă care să fie proscrisă, nici religie care să fie târâtă la rug şi nici patriotism care să fie exilat" (Wylie, b.19, cap.20) Iar Revoluţia, cu toate ororile ei, a fost consecinţa tragică.
"Plecarea hughenoţilor a fost marcată în Franţa de o decădere generală. Oraşe meşteşugăreşti înfloritoare au decăzut, regiuni fertile s-au transformat în adevărate pustietăţi, stagnarea intelectuală şi decăderea morală au urmat unei perioade de progres neobişnuit. Parisul a devenit un vast ospiciu şi s-a apreciat că, la izbucnirea Revoluţiei, două sute de mii de săraci cerşeau pâinea din mâna regelui. Numai iezuiţii prosperau într-o ţară în plină decădere şi conduceau cu o tiranie groaznică bisericile şi şcolile, închisorile şi galerele".
Evanghelia ar fi adus Franţei soluţia acelor probleme politice şi sociale care dădeau de lucru clerului, regelui şi legiuitorilor ei şi care, în cele din urmă, au aruncat naţiunea în anarhie şi ruină. Dar sub stăpânirea Romei poporul a uitat binecuvântatele lecţii de jertfire de sine şi de iubire neegoistă ale Mântuitorului lor. Oamenii fuseseră îndepărtaţi de la practicarea sacrificiului de sine pentru binele altora. Cel bogat nu mai primea nici o mustrare pentru apăsarea săracului, iar săracul nu găsea nici un ajutor în sărăcia şi degradarea lui. Egoismul celor bogaţi şi puternici devenise din ce în ce mai bătător la ochi şi mai apăsător. Timp de veacuri, lăcomia şi imoralitatea nobilimii au dus la exploatarea nemiloasă a ţăranului. Cel bogat nedreptăţea pe cel sărac, iar săracul ura pe bogat.
În multe provincii proprietăţile erau deţinute de nobilime, iar clasele muncitoare lucrau pământul în arendă; acestea erau la discreţia stăpânilor lor şi erau obligate să se supună pretenţiilor lor exagerate. Povara susţinerii atât a statului, cât şi a bisericii cădea asupra claselor mijlocii şi de jos, care erau greu apăsate de către autorităţile civile şi de către cler. "Bunul plac al nobililor era considerat ca lege supremă; fermierii şi ţăranii puteau muri de foame, căci asupritorilor nu le păsa de acest lucru. Poporul era silit ca la orice mişcare să ţină seama de interesul exclusiv al stăpânilor. Viaţa muncitorilor agricoli era o viaţă de muncă neîncetată şi de mizerie gravă; plângerile lor, dacă ar fi îndrăznit să se plângă, erau tratate cu dispreţ crunt. Tribunalele ţineau seama totdeauna de plângerile unui nobil împotriva unui ţăran, mita era primită de judecători şi cel mai mic capriciu al aristocraţiei avea putere de lege, în virtutea acestui sistem de corupţie generală. Din impozitele stoarse de la populaţie de către cei puternici, pe de o parte, şi de către cler, pe de alta, nici jumătate nu intra în trezoreria regală sau episcopală, ci era risipit în practici imorale. Iar oamenii care îi sărăceau în felul acesta pe semenii lor erau scutiţi de impozite şi îndreptăţiţi prin lege sau uzanţă la toate slujbele statului. Clasele privilegiate numărau o sută cincizeci de mii de oameni şi pentru plăcerile lor milioane de oameni erau condamnaţi la o viaţă de deznădejde şi degradare" (vezi notele suplimentare).
Curtea regală se dedase luxului şi imoralităţii. Exista prea puţină încredere între popor şi conducători. Neîncrederea era amprenta care se vedea pe toate măsurile conducerii, care erau privite ca fiind amăgitoare şi egoiste. Cu peste o jumătate de secol înainte de timpul Revoluţiei, tronul a fost ocupat de Ludovic al XV-lea care, chiar şi în acele vremuri grele, s-a caracterizat ca un monarh nepăsător, lipsit de seriozitate şi senzual. Cu o aristocraţie depravată şi crudă şi cu o clasă de jos ignorantă şi sărăcită, cu statul înglodat în datorii, iar poporul exasperat, nu era necesar un ochi de profet pentru a prevedea un deznodământ teribil şi iminent. Faţă de avertismentele sfătuitorilor lui, regele obişnuia să răspundă: "Încercaţi să faceţi ca lucrurile să meargă cât trăiesc eu; după ce voi muri poate veni orice". Zadarnic se insista asupra nevoii unei reforme. Vedea relele, dar nu avea nici curajul şi nici puterea pentru a le face faţă. Nenorocirea care ameninţa Franţa era descrisă foarte bine în răspunsul lui nepăsător şi egoist: "După mine potopul!"
Exploatând gelozia regilor şi a claselor conducătoare, Roma i-a influenţat să ţină pe oameni în sclavie, bine ştiind că în felul acesta statul va fi slăbit şi nădăjduind că pe calea aceasta va înlănţui atât pe conducători, cât şi poporul în robia ei. Cu o politică clarvăzătoare, ea şi-a dat seama că pentru a înrobi pe oameni cu adevărat trebuie încătuşate sufletele lor; că cea mai sigură cale de a-i împiedica să iasă din sclavia lor era să nu le dea libertate. De o mie de ori mai groaznică decât suferinţa fizică ce rezulta din procedeele ei era degradarea morală. Lipsit de Biblie şi lăsat pradă învăţăturilor fanatismului şi egoismului, poporul era încătuşat în ignoranţă şi superstiţie şi cufundat în viciu, încât era cu totul neînstare să se conducă singur.
Dar deznodământul tuturor acestora a fost cu totul deosebit de ceea ce plănuise Roma. În loc să ţină masele în supunere oarbă faţă de dogmele ei, lucrarea ei a avut ca efect transformarea lor în necredincioşi şi revoluţionari. Ei au ajuns să dispreţuiască romanismul şi pe preoţi. Priveau clerul ca fiind părtaş la apăsarea lor. Singurul dumnezeu pe care-l recunoscuseră era zeul Romei, iar învăţătura ei era singura lor religie. Ei priveau lăcomia şi cruzimea ei ca fiind rodul natural al Bibliei, şi ca atare nu doreau să aibă parte de ea.
Roma reprezentase greşit caracterul lui Dumnezeu şi pervertise cererile Sale, iar acum oamenii lepădau atât Biblia, cât şi pe Autorul ei. Ea ceruse o credinţă oarbă în dogmele ei, sub pretinsa pedeapsă a Scripturilor. Ca urmare, Voltaire împreună cu tovarăşii lui au lepădat Cuvântul lui Dumnezeu cu totul şi au răspândit pretutindeni otrava necredinţei. Roma îi ţinuse pe oameni la pământ, sub călcâiul ei de fier; iar acum masele, degradate şi brutalizate în repulsia lor faţă de tirania ei, au dat la o parte orice restricţie. Înfuriaţi de strălucirea necinstită căreia îi dăduseră atâta vreme închinare, au lepădat atât adevărul, cât şi rătăcirea; şi confundând libertatea cu destrăbălarea, robii viciului triumfau în libertatea lor închipuită.
La începutul Revoluţiei, printr-o concesie a regelui, poporului i-a fost acordată o reprezentare mai numeroasă decât a nobililor împreună cu clerul. În felul acesta balanţa puterii era în mâinile lor; dar nu erau pregătiţi să o folosească nici cu înţelepciune şi nici cu moderaţie. În graba de a îndrepta relele din cauza cărora suferiseră, s-au hotărât să-şi asume refacerea societăţii. Un popor înrăit din cauza suferinţei, a cărui minte era plină de mânie şi de amintirile vechilor nedreptăţi, se hotărî să pună capăt stării de mizerie care ajunsese de nesuportat şi să se răzbune pe aceia pe care-i socotea ca autori ai suferinţelor lui. Cei năpăstuiţi şi-au însuşit lecţia pe care o învăţaseră sub tiranie şi au devenit apăsătorii asupritorilor lor.
Nefericita Franţă culegea în sânge secerişul pe care-l semănase. Teribile au fost urmările supunerii ei faţă de puterea stăpânitoare a Romei. Chiar acolo unde Franţa, sub influenţa romanismului, înălţase primul rug la începutul Reformaţiunii, Revoluţia a pus prima ghilotină. Şi chiar în locul în care primii martiri ai credinţei protestante fuseseră arşi în sec. al XVI-lea, au fost ghilotinate primele victime în sec. al XVIII-lea. Respingând Evanghelia care i-ar fi adus vindecare, Franţa a deschis uşa pentru necredinţă şi ruină. Când restricţiile Legii lui Dumnezeu au fost înlăturate, s-a văzut că legile omului erau neînstare să ţină în frâu valurile puternice ale patimii omeneşti; iar naţiunea s-a prăbuşit în revoltă şi anarhie. Războiul împotriva Bibliei a inaugurat o eră care este cunoscută în istoria lumii sub numele de Domnia Teroarei. Pacea şi fericirea au fost alungate din căminele şi din inimile oamenilor. Nimeni nu mai era în siguranţă. Acela care învingea astăzi era suspectat şi condamnat mâine. Violenţa şi desfrâul nu mai cunoşteau margini.
Regele, clerul şi nobilii au fost obligaţi să se supună atrocităţilor unui popor întărâtat şi înnebunit. Setea lui de răzbunare a fost doar stimulată de executarea regelui; iar aceia care hotărâseră moartea lui l-au urmat în scurtă vreme la eşafod. S-a hotărât un măcel general al tuturor acelora care erau bănuiţi de ostilitate faţă de Revoluţie. Închisorile care gemeau au ajuns la un moment dat să cuprindă mai mult de două sute de mii de prizonieri. Oraşele regatului asistau la scene înspăimântătoare. O partidă a revoluţionarilor era împotriva celeilalte, iar Franţa a devenit un vast câmp de mase care se luptau, mânate de furia pasiunilor. "În Paris, răscoalele urmau una după alta, iar cetăţenii erau împărţiţi în nenumărate partide, care păreau că nu au altă ţintă decât exterminarea reciprocă". Şi pentru a încorona nenorocirea generală, naţiunea a fost implicată într-un război lung şi distrugător cu marile puteri ale Europei. "ţara era în pragul falimentului, armatele cereau să li se plătească soldele. Parizienii erau înfometaţi, provinciile erau pustiite de tâlhari, iar civilizaţia se prăbuşise în anarhie şi desfrâu".
Poporul învăţase prea bine lecţiile de cruzime şi de tortură pe care Roma le predase cu atâta sârguinţă. Venise în sfârşit ziua plăţii. Acum nu ucenicii lui Isus erau aruncaţi în închisori şi târâţi la rug. Cu mult înainte, aceştia pieriseră sau fuseseră alungaţi în exil. Roma cea necruţătoare simţea acum puterea teribilă a acelora pe care ea îi învăţase să aibă plăcere în fapte sângeroase. "Exemplul persecuţiei, pe care clerul Franţei îl afişase timp de multe veacuri, era acum îndreptat asupra lor cu o îndoită asprime. Eşafoadele se înroşeau de sângele preoţilor. Galerele şi închisorile, odinioară înţesate de hughenoţi, erau acum pline de persecutorii lor. Pus în lanţuri şi trudind la vâsle, clerul romano-catolic a suportat toate acele nenorociri pe care biserica lor le aplicase cu atâta risipă blânzilor eretici" (vezi notele suplimentare).
"Apoi au venit zilele acelea când au fost aplicate cele mai barbare legi de către cele mai barbare tribunale, când nici un om nu-şi putea saluta vecinii sau să-şi spună rugăciunile" fără primejdia de a comite un delict grav, când iscoadele stăteau la pândă în toate colţurile, când ghilotina lucra din greu în fiecare dimineaţă, când închisorile erau atât de pline ca o corabie de sclavi, când canalele curgeau înspumate de sânge omenesc în Sena" În timp ce zilnic care întregi încărcate de victime erau duse la execuţie pe străzile Parisului, proconsulii, pe care comitetul suveran îi trimisese în departamente, dădeau pe faţă un exces de cruzime necunoscut nici chiar în capitală. Cuţitul maşinii fatale se ridica şi cădea prea încet pentru lucrarea unui grăbit măcel. Şiruri lungi de prizonieri erau împuşcaţi. Erau făcute găuri pe fundul şlepurilor supraaglomerate. Lyonul a fost transformat într-o pustietate. La Arras, chiar şi mila crudă a unei morţi grabnice a fost refuzată prizonierilor. Pretutindeni de-a lungul Loirei, de la Samur şi până la mare, stoluri mari de ciori şi de ulii se hrăneau din trupurile goale unite laolaltă în îmbrăţişări hidoase. Nu s-a arătat nici o milă faţă de sex sau vârstă. Numărul băieţilor şi fetelor sub vârsta de şaptesprezece ani care au fost ucişi de acel guvern tiran este socotit cu sutele. Copilaşi smulşi de la sân erau aruncaţi din suliţă în suliţă de-a lungul trupelor iacobine (vezi note suplim.). Într-un scurt răstimp de 10 ani au pierit mulţimi de fiinţe omeneşti.
Toate acestea erau aşa cum le-a dorit Satana. Aceasta a fost lucrarea pentru care el s-a străduit timp de veacuri. Procedeul lui este înşelăciunea de la început şi până la sfârşit, iar scopul lui neabătut este să aducă nenorocire şi mizerie peste oameni, să desfigureze şi să mânjească lucrarea mâinilor lui Dumnezeu, să strice planurile divine de iubire şi de bunăvoinţă şi, în felul acesta, să producă durere în ceruri. Apoi, prin priceperea lui amăgitoare, el orbeşte mintea oamenilor, conducându-i să arunce ocară asupra lucrării lui Dumnezeu, ca şi când toată această nenorocire ar fi consecinţa planului Creatorului. Tot la fel, atunci când aceia care fuseseră degradaţi şi brutalizaţi prin puterea lui plină de cruzime îşi obţin libertatea, el îi îndeamnă la excese şi atrocităţi. Atunci, tabloul acesta de dezmăţ fără frâu este declarat de către tirani şi opresori ca fiind o ilustrare a urmărilor libertăţii.
Când rătăcirea îmbrăcată într-o anumită haină este demascată, Satana o maschează într-o altă travestire şi mulţimile o primesc cu tot atâta uşurinţă ca şi pe cea dintâi. Atunci când poporul a văzut că romanismul este o amăgire prin care nu-l mai poate duce la călcarea Legii lui Dumnezeu, el i-a determinat să privească orice religie ca fiind o escrocherie, iar Biblia ca pe o legendă; dând la o parte rânduielile divine, poporul s-a predat nelegiuirii fără frâu.
Rătăcirea fatală care a produs atâta nenorocire locuitorilor Franţei a fost necunoaşterea acestui mare adevăr, că adevărata libertate se găseşte în principiile Legii lui Dumnezeu. "O, dacă ai fi luat aminte la poruncile Mele! Atunci pacea ta ar fi fost ca un râu şi fericirea ta ca valurile mării". "Cei răi n-au pace, zice Domnul". "Dar cel ce M-ascultă va locui fără grijă; va trăi liniştit şi fără să se teamă de vreun rău" (Is. 48,18.22; Prov. 1,33).
Ateii, necredincioşii şi cei apostaziaţi se împotrivesc şi denunţă Legea lui Dumnezeu; dar urmările influenţei lor dovedesc că buna stare a omului este legată de ascultare din partea lui de principiile divine. Aceia care nu vor să citească lecţia în Cartea lui Dumnezeu sunt îndemnaţi să o citească în istoria popoarelor.
Atunci când Satana a lucrat prin biserica romano-catolică pentru a îndepărta pe oameni de la ascultare, a lucrat pe ascuns, iar lucrarea lui a fost atât de bine mascată, încât degradarea şi mizeria care au urmat n-au fost socotite ca rod al neascultării. Iar puterea lui a fost atât de mult împiedicată de lucrarea Duhului Sfânt, încât planurile lui n-au ajuns la rezultate depline. Oamenii nu au făcut legătura dintre efect şi cauză şi în felul acesta n-au descoperit izvorul nenorocirilor lor. Dar în timpul Revoluţiei, Legea lui Dumnezeu a fost lepădată în mod deschis de către Consiliul Naţional. Iar în Domnia Teroarei care a urmat, acţiunea cauzei şi a efectului s-a putut vedea de toţi.
Când Franţa L-a lepădat în mod făţiş pe Dumnezeu şi a dat la o parte Biblia, oamenii nelegiuiţi şi duhurile întunericului au tresăltat pentru îndeplinirea scopului atât de multă vreme dorit - un regat fără restricţiile Legii lui Dumnezeu. Deoarece hotărârea împotriva unei lucrări nelegiuite nu este adusă la îndeplinire, "inima fiilor oamenilor este plină de dorinţa de a face rău" (Ecl. 8,11). Dar călcarea unei legi drepte şi neprihănite trebuie în mod inevitabil să ducă la nenorocire şi ruină. Cu toate că judecăţile n-au venit imediat, păcătoşenia oamenilor a lucrat în mod sigur la pieirea lor. Veacuri de apostazie şi crimă adunaseră o comoară de mânie pentru ziua plăţii; iar când nelegiuirea lor a ajuns la culme, dispreţuitorii lui Dumnezeu au învăţat prea târziu că este un lucru grozav să calci în picioare răbdarea divină. Spiritul înfrânător al lui Dumnezeu, care pune piedică puterii pline de cruzime a Satanei, fusese retras în mare măsură şi aceluia a cărui singură desfătare este nenorocirea oamenilor i-a fost îngăduit să lucreze în voie. Aceia care aleseseră să slujească revolta au fost lăsaţi să-i culeagă roadele, până când ţara a fost plină de crime prea groaznice pentru ca pana să le descrie. Din provinciile pustiite şi din oraşele ruinate, s-a auzit un strigăt groaznic - un strigăt de amară deznădejde. Franţa a fost zguduită ca de cutremur. Religia, legea, ordinea socială, familia, statul şi biserica - toate au fost doborâte la pământ de către mâna nelegiuită care se ridicase împotriva Legii lui Dumnezeu. Un mare adevăr spunea înţeleptul: "Cel nelegiuit va cădea prin nelegiuirea lui". "Totuşi, măcar că păcătosul face de o sută de ori răul şi stăruieşte multă vreme în el, eu ştiu că fericirea este pentru cei ce se tem de Dumnezeu şi au frică de El. Dar cel rău nu este fericit" (Prov. 11,5; Ecles. 8,12.13). "Pentru că au urât ştiinţa şi n-au ales frica Domnului", "de aceea se vor hrăni cu roada umbletelor lor, şi se vor sătura cu sfaturile lor" (Prov. 1,29.31).
Martorii credincioşi ai lui Dumnezeu, ucişi de puterea hulitoare care "a ieşit din fântâna adâncului", nu aveau să rămână multă vreme tăcuţi. "După trei zile şi jumătate, Duhul vieţii de la Dumnezeu a intrat în ei şi au stat în picioare; o mare frică a apucat pe aceia care i-au văzut" (Apoc. 11,11). Anul 1793 a fost acela în care decretul care desfiinţa religia creştină şi lepăda Biblia a fost trecut prin Adunarea Naţională a Franţei. Trei ani şi jumătate mai târziu, o rezoluţie care anula aceste decrete şi care da toleranţă pentru Scripturi a fost adoptată de aceeaşi instituţie. Lumea a rămas uluită de imensitatea nelegiuirilor pe care a adus-o lepădarea descoperirilor sfinte, iar oamenii au recunoscut nevoia de credinţă în Dumnezeu şi în Cuvântul Său ca temelie a virtuţii şi a moralităţii. Domnul spune: "Pe cine ai batjocorit şi ai ocărât tu? Împotriva cui ţi-ai ridicat glasul, şi ţi-ai îndreptat ochii? Împotriva Sfântului lui Israel" (Is. 37,23). "De aceea iată că le arăt, de data aceasta, şi-i fac să ştie puterea şi tăria Mea; şi vor cunoaşte că Numele Meu este Domnul"(Ier. 16,21). Cu privire la cei doi martori, profetul declară mai departe: "Şi au auzit din cer un glas tare, care le zicea: Suiţi-vă aici! Şi s-au suit într-un nor spre cer; iar vrăjmaşii lor i-au văzut" (Apoc. 11,12). Cu toate că Franţa s-a războit cu cei doi martori ai lui Dumnezeu, ei au fost onoraţi ca niciodată mai înainte. În anul 1804, a fost organizată Societatea Biblică pentru Britania şi Străinătate. Aceasta a fost urmată de organizaţii asemănătoare, cu nenumărate ramuri pe continentul european. În anul 1816, a fost întemeiată Societatea Biblică Americană. Când a fost organizată Societatea Britanică, Biblia fusese tipărită şi răspândită în 50 de limbi. De atunci a fost tradusă în mai multe sute de limbi şi dialecte (vezi notele suplimentare).
Timp de 50 de ani, până în anul 1792, se dăduse puţină atenţie misiunilor străine. Nu fusese înfiinţată nici o nouă societate şi existau doar câteva biserici care făceau eforturi pentru răspândirea creştinismului în ţările păgâne. Dar spre încheierea sec. al XVIII-lea, s-a produs o mare schimbare. Oamenii nu s-au mai mulţumit cu rezultatele raţionalismului şi şi-au dat seama de nevoia descoperirii divine şi a unei religii practice. De la această dată, lucrarea misiunilor străine a ajuns la o creştere fără precedent (vezi notele suplimentare).
Progresele tiparului au dat un mare avânt lucrării de răspândire a Bibliei. Mijloacele crescânde de comunicaţie dintre diferitele ţări, dărâmarea vechilor bariere ale prejudecăţilor şi exclusivismului naţional împreună cu pierderea puterii pământeşti de către pontiful Romei au deschis calea pentru intrarea Cuvântului lui Dumnezeu. Timp de câţiva ani, Biblia a fost vândută fără vreo restricţie pe străzile Romei şi a fost dusă în toate părţile locuite ale globului.
Voltaire cel necredincios a spus o dată cu îngâmfare: "Am obosit să tot aud pe oameni repetând că 12 bărbaţi au întemeiat religia creştină. Voi dovedi că un singur om este destul pentru a o distruge". Au trecut generaţii întregi de la moartea lui. Milioane de oameni s-au unit în lupta împotriva Bibliei. Dar este departe de a fi distrusă, căci acolo unde în vremea lui Voltaire erau o sută, acum sunt zeci de mii, mai mult, sute de mii de exemplare ale cărţii lui Dumnezeu. Cuvintele unui reformator din primele timpuri cu privire la biserica creştină afirmau: "Biblia este o nicovală de care s-au spart multe ciocane". Domnul zice: "Orice armă făurită împotriva ta va fi fără putere; şi pe orice limbă care se va ridica la judecată împotriva ta, o voi osândi" (Is. 54,17).
"Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac". "Toate poruncile Sale sunt sigure. Ele stau tari pentru veşnicie şi sunt întemeiate pe adevăr şi pe dreptate"(Is. 40,8; Ps. 111,7.8). Tot ce 0este clădit pe autoritatea omului va fi dărâmat; dar ceea ce este întemeiat pe stânca neclintită a Cuvântului lui Dumnezeu va rămâne pentru veşnicie.
Cap. 16 Părinţii peregrini
Reformatorii englezi, cu toate că renunţaseră la învăţăturile romanismului, au păstrat totuşi multe din formele lui. Astfel, cu toate că autoritatea şi crezul Romei fuseseră lepădate, nu puţine dintre obiceiurile şi ceremoniile ei fuseseră încorporate în slujbele religioase ale Bisericii Anglicane. S-a pretins că aceste lucruri nu erau probleme de conştiinţă; că, deşi nu erau poruncite în Scriptură şi deci nu erau esenţiale, nefiind interzise, nu erau rele în ele însele. Păzirea lor tinde să îngusteze abisul care despărţea bisericile reformate de Roma şi s-a susţinut că ele ar fi provocat primirea credinţei protestante de către romanişti.
Pentru cei conservatori şi înclinaţi spre compromis, aceste argumente păreau hotărâtoare. Dar mai era o categorie care nu judeca în felul acesta. Faptul că aceste obiceiuri "tindeau să arunce un pod peste abisul dintre Roma şi Reformaţiune" (Martyn, vol. 5, p. 22) era după părerea lor un argument puternic contra păstrării lor. Ei le priveau ca simboluri ale sclaviei din care fuseseră eliberaţi şi la care nu erau dispuşi să se întoarcă. Ei socoteau că Dumnezeu stabilise în Cuvântul Său rânduieli care să dirijeze serviciul divin şi că oamenii nu sunt liberi să adauge sau să scoată din ele. De fapt, începutul marii apostazii a fost în încercarea de a înlocui autoritatea lui Dumnezeu cu aceea a bisericii. Roma a început să recomande ceea ce Dumnezeu interzisese şi sfârşi prin a interzice ceea ce El poruncise în mod clar.
Mulţi doreau cu înfocare să se întoarcă cu sinceritate la curăţia şi simplitatea care a caracterizat biserica primară. Ei priveau multe din obiceiurile practicate de biserica anglicană ca monumente ale idolatriei şi nu puteau cu bună ştiinţă să se unească în felul ei de închinare. Dar biserica, fiind susţinută de autoritatea civilă, nu îngăduia nici o abatere de la formele ei. Participarea la serviciile divine era cerută prin lege, iar adunările de cult neautorizate erau interzise sub pedeapsa cu închisoarea, exilul sau moartea.
La începutul sec. XVII, monarhul care tocmai urcase pe tronul Angliei şi-a făcut cunoscută hotărârea de a-i face pe puritani să se supună, sau" să fie daţi afară din ţară, sau altceva mai rău (George Bancroft, History of the United States of America, pt. 1, cap. 12, p. 6). Alungaţi, persecutaţi şi întemniţaţi, ei nu puteau vedea în viitor nici o făgăduinţă de zile mai bune şi mulţi s-au supus convingerii că pentru cei care doreau să slujească pe Dumnezeu după dictatele conştiinţei lor, "Anglia înceta pentru totdeauna de a mai fi un loc ospitalier" (J.G.Palfrey, History of New England, cap. 3, par. 43). Unii s-au hotărât până la urmă să caute adăpost în Olanda. Au întâmpinat greutăţi, pierderi şi întemniţare. Planurile lor au fost zădărnicite şi au fost trădaţi în mâinile vrăjmaşilor lor. Dar stăruinţa neabătută a învins în cele din urmă şi au găsit adăpost pe ţărmurile prieteneşti ale republicii olandeze.
În fuga lor şi-au părăsit casele, bunurile şi mijloacele lor de trai. Erau străini într-o ţară străină, în mijlocul unui popor cu o limbă şi obiceiuri deosebite. Au fost siliţi să recurgă la ocupaţii noi şi ne mai încercate pentru a-şi câştiga pâinea. Bărbaţi de vârste mijlocii, care-şi petrecuseră viaţa lucrând pământul, a trebuit acum să înveţe meserii. Dar au primit cu bucurie situaţia şi n-au pierdut timpul în lenevie sau cârtire. Cu toate că deseori erau chinuiţi de sărăcie, ei mulţumeau lui Dumnezeu pentru binecuvântările care le erau încă date şi-şi găseau bucuria în comuniunea spirituală nestingherită. "Erau conştienţi că erau peregrini şi nu căutau prea mult acele lucruri, ci îşi înălţau ochii către cer, "ţara lor cea mai scumpă, şi îşi linişteau spiritele" (Bancroft, pt. 1, cap. 12, par. 15).
În exil şi în greutăţi, dragostea şi credinţa lor se întărea. Ei se încredeau în făgăduinţele Domnului, iar El nu i-a părăsit în timp de nevoie. Îngerii Săi erau lângă ei pentru a-i încuraja şi a-i sprijini. Iar când mâna lui Dumnezeu le-a arătat drumul peste mare, către un pământ unde şi-ar fi putut găsi o ţară în care să lase copiilor lor o moştenire preţioasă a libertăţii religioase, au pornit într-acolo, fără să oscileze, pe calea providenţei.
Dumnezeu a îngăduit să vină încercări peste poporul Său spre a-l pregăti pentru împlinirea planului Său minunat faţă de el. Biserica decăzuse prea mult ca să mai poată fi ridicată. Dumnezeu era gata să-Şi reverse puterea asupra lor, pentru a da lumii altă dovadă că nu îi va uita pe aceia care se încred în El. El călăuzise evenimentele pentru a provoca ura Satanei şi uneltirile oamenilor răi, ca slava Sa să crească şi să aducă poporul Său într-un loc sigur. Persecuţia şi exilul urmau să deschidă drumul libertăţii.
Atunci când pentru prima oară au fost siliţi să se despartă de biserica Anglicană, puritanii s-au unit printr-un legământ solemn, ca popor liber al Domnului, "să meargă împreună în toate căile Lui cunoscute sau pe cale de a fi făcute cunoscut" (J.Brown, The Pilgrim Fathers, p. 74). Aici era adevăratul spirit al Reformei, principiul vital al protestantismului. Pentru motivul acesta au plecat peregrinii din Olanda, pentru a-şi găsi un cămin în lumea nouă. John Robinson, pastorul lor, care a fost prevenit în mod providenţial să nu-i însoţească, în cuvântul lui de adio către exilaţi a spus:
"Fraţilor, suntem pe cale să ne despărţim pentru multă vreme şi Domnul ştie dacă voi mai trăi ca să vă mai văd vreodată faţa. Însă fie că Domnul a hotărât să vă văd sau nu, vă conjur, înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor Lui binecuvântaţi, să mă urmaţi numai atât cât am urmat eu pe Hristos. Dacă Dumnezeu vă va descoperi altceva, prin oricare instrument al Său, fiţi tot atât de gata să-l primiţi, precum aţi fost totdeauna gata de a primi orice adevăr în timpul lucrării mele; căci sunt convins că Domnul mai are adevăr şi lumină care să izvorască din sfântul Său Cuvânt (Martyn, vol, 5, p. 70).
În ce mă priveşte, nu pot deplânge îndestulător starea bisericilor Reformate care au ajuns la stagnare în religie şi nu vor merge mai departe decât instrumentele reformei lor. Lutheranii nu pot fi aduşi să meargă mai departe decât a văzut Luther" iar calviniştii, precum vedeţi, se ţin tare acolo unde i-a lăsat marele bărbat al lui Dumnezeu, care nici el n-a văzut toate lucrurile. Aceasta este o nenorocire pe care nu o putem deplânge înde-ajuns, deoarece ei, cu toate că au fost lumini arzătoare şi strălucitoare în vremea lor, totuşi n-au cunoscut toate planurile lui Dumnezeu, însă dacă ar trăi acum, ar fi tot atât de gata să îmbrăţişeze o lumină mai mare decât aceea pe care au primit-o la început" (D.Neal, History of the Puritans, vol. 1, p.269)
Amintiţi-vă de legământul bisericii voastre prin care v-aţi angajat să mergeţi în toate căile Domnului, cunoscute sau care urmează să vă fie făcute cunoscut. Amintiţi-vă de făgăduinţa şi legământul cu Dumnezeu şi unul cu altul, de a primi toată lumina şi adevărul care va fi adus la cunoştinţă din Cuvântul Său scris; dar în acelaşi timp luaţi aminte, vă îndemn, ceea ce primiţi ca adevăr să-l comparaţi şi să-l cântăriţi cu alte texte din Scripturi înainte de a-l primi; căci nu este cu putinţă ca lumea creştină, care a ieşit atât de târziu dintr-un întuneric atât de anticreştin, să ajungă dintr-o dată la o deplină desăvârşire a cunoştinţei" (Martyn, vol.5, p. 70.71).
Dorinţa după libertatea de conştiinţă a fost aceea care i-a însufleţit pe peregrini să înfrunte primejdiile unei călătorii lungi peste ocean, să suporte greutăţile şi pericolele pustiurilor şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să pună temelia unei naţiuni puternice, pe ţărmurile Americii. Totuşi aşa, cinstiţi şi temători de Dumnezeu cum erau, peregrinii nu înţelegeau încă principiul cel mare al libertăţii religioase. Libertatea, pentru asigurarea căreia jertfiseră atât de mult, n-au mai fost dispuşi să o mai acorde şi altora. "Foarte puţini, chiar şi dintre gânditorii de frunte şi moraliştii sec. al XVII-lea, aveau o concepţie justă cu privire la acest important principiu, produs al Noului Testament, care recunoaşte pe Dumnezeu ca singurul judecător al credinţei omeneşti" (idem, vol, 5, p. 297). Învăţătura că Dumnezeu a încredinţat bisericii dreptul de a stăpâni conştiinţa, de a defini şi de a pedepsi erezia este una dintre cele mai adânc înrădăcinate dintre rătăcirile papale. În timp ce reformatorii au lepădat crezul Romei, ei n-au fost cu totul liberaţi de spiritul ei de intoleranţă. Întunericul dens în care, de-a lungul veacurilor de stăpânire, papalitatea învăluise întreaga creştinătate nu fusese încă risipit cu totul. Unul dintre pastorii care conduceau colonia din Massachusetts Bay spunea: "Toleranţa a fost aceea care a făcut o lume anticreştină; iar biserica niciodată n-a fost păgubită de pedepsirea ereticilor" (idem vol.5, p. 335)
Coloniştii au adoptat o reglementare prin care numai membrii bisericii puteau avea un cuvânt în guvernarea civilă. S-a format un fel de biserică de stat, tuturor oamenilor cerându-li-se să contribuie la întreţinerea clerului, iar autorităţile au fost autorizate să suprime erezia. În felul acesta puterea pământească era în mâinile bisericii. Astfel că n-a trecut multă vreme până când aceste măsuri au dus la rezultatul inevitabil - persecuţia.
"Unsprezece ani după întemeierea primei colonii, Roger Williams a sosit în lumea nouă. Asemenea primilor peregrini, el venise să se bucure de libertatea religioasă; dar, altfel decât ei, el a văzut - ceea ce puţini din vremea aceea văzuseră - că această libertate era dreptul inalienabil al tuturor, oricare le-ar fi fost crezul. El era un cercetător sincer al adevărului susţinând împreună cu Robinson că este cu neputinţă ca toată lumina din Cuvântul lui Dumnezeu să fi fost primită. Williams a fost primul om în creştinătatea modernă care a stabilit guvernarea civilă pe învăţătura despre libertatea de conştiinţă, despre egalitatea concepţiilor în faţa legii" (Bancroft. pt. 1 cap. 15, par. 16). El a declarat că este datoria autorităţilor de a pedepsi crima, dar niciodată a stăpâni conştiinţa". "Poporul sau autoritatea pot hotărî, spunea el, care este datoria omului faţă de om; dar atunci când încearcă să prescrie datoriile omului faţă de Dumnezeu, ei ies din atribuţiile lor şi nu mai poate fi nici o siguranţă; căci este clar că, dacă magistratul are puterea, el poate hotărî o serie de păreri sau crezuri astăzi şi altele mâine; aşa cum au făcut în Anglia diferiţi regi şi regine şi diferiţi papi şi concilii în biserica Romană; astfel credinţa ar deveni o confuzie" (Martyn, vol.5, p. 340).
Participarea la slujbele bisericii majoritare a fost cerută sub pedeapsă, amendă sau întemniţare. "Williams a dezaprobat această lege; cea mai rea prescripţie din codul de legi englez a fost aceea care impune participarea la biserică. A obliga pe unii oameni să se unească cu alţii de o altă convingere socotea o călcare flagrantă a drepturilor lor naturale; să târăşti la slujba religioasă publică pe cei care nu cred şi nu doresc însemna să obligi la făţărnicie" Nimeni nu trebuie obligat să se închine sau să susţină o închinare împotriva consimţământului său. "Cum, exclamau împotrivitorii uimiţi de susţinerile lui, nu este vrednic lucrătorul de plata lui?" "Desigur, răspunse el, dar să i-o dea aceia care îl cheamă" (Bancroft pt.1, cap. 15, par. 2).
Roger Williams era respectat şi iubit ca un slujitor credincios al Evangheliei, un bărbat cu daruri deosebite, o integritate neclintită şi o amabilitate adevărată. Cu toate acestea, negarea categorică a dreptului magistraţilor civili la autoritate asupra bisericii şi cererea lui pentru libertate religioasă nu puteau fi îngăduite de adversarii săi. Se susţinea că aplicarea acestei învăţături noi ar "submina temelia statului şi a guvernului ţării" (idem pt. 1, cap. 15, par. 10). Din cauza aceasta s-a hotărât alungarea lui din colonii şi, în cele din urmă, pentru a evita arestarea, a fost silit să fugă prin gerul şi viscolul iernii într-o pădure neumblată.
"Timp de paisprezece săptămâni, spunea el, am rătăcit într-o vreme aspră, neştiind de mâncare sau de somn". Dar corbii m-au hrănit în pustie şi un trunchi scorburos mi-a slujit de adăpost (Martyn, vol. 5, p. 349, 350). În felul acesta şi-a continuat fuga plină de chin prin zăpadă şi păduri neumblate, până când şi-a găsit refugiu într-un trib de indieni cărora le-a câştigat încrederea şi dragostea, încercând să-i înveţe adevărurile Evangheliei.
Continuându-şi drumul, în cele din urmă, după luni de schimbări şi rătăciri, până la Narragansett Bay, acolo a pus temelia primului stat al vremurilor moderne, care în modul cel mai deplin a recunoscut dreptul libertăţii religioase. Principiul fundamental al coloniei lui Roger Williams era "că orice om trebuie să aibă libertatea de a se închina lui Dumnezeu după lumina propriei lui conştiinţe" (idem vol. 5, p. 354). Micul său stat, Rhode Island, a devenit azilul celor apăsaţi, care a crescut şi a progresat până când principiul de temelie - libertatea civilă şi religioasă - a devenit piatra unghiulară a Republicii Americane.
În acel document vechi şi măreţ pe care strămoşii noştri l-au socotit ca fiind "declaraţia drepturilor lor - Declaraţia de Independenţă - ei declarau: "Susţinem aceste adevăruri de la sine înţelese că toţi oamenii sunt creaţi egali; că sunt înzestraţi de Creatorul lor cu drepturi inalienabile printre care sunt viaţa, libertatea şi dobândirea fericirii". Iar Constituţia garantează, în termenii cei mai expliciţi, inviolabilitatea conştiinţei: "Nici o credinţă religioasă nu trebuie să fie cerută vreodată ca o condiţie pentru obţinerea vreunui serviciu public în Statele Unite". "Congresul nu trebuie să facă nici o lege care să urmărească respectarea unei religii stabilite sau care să interzică exercitarea liberă a ei.
"Iniţiatorii constituţiei au recunoscut principiul cel veşnic, prin care legătura omului cu Dumnezeul său este mai presus de legislaţia omenească, iar drepturile conştiinţei sunt inalienabile. N-au fost necesare discuţii pentru a stabili acest adevăr; îl simţim în pieptul nostru. Această conştiinţă a fost aceea care, în ciuda legilor omeneşti, a susţinut atâţia martiri în chinuri şi flăcări. Ei simţeau că datoria lor faţă de Dumnezeu era mai presus de legislaţiile omeneşti şi că omul nu are nici o autoritate asupra conştiinţei lor. Este un principiu născut pe care nimic nu-l poate şterge" (Congressional documents (USA), seria nr. 200, document nr. 271).
Când s-a răspândit în ţările Europei vestea despre o ţară în care orice om se poate bucura de rodul muncii lui şi poate asculta de convingerile conştiinţei lui, mii de oameni s-au îndreptat spre ţărmurile lumii noi. Coloniile s-au înmulţit cu repeziciune. "Massachusetts, printr-o lege specială, oferea o primire bună şi un ajutor, din subscripţie publică, creştinilor de orice naţionalitate care fugeau peste Atlantic, 'pentru a scăpa de războaie, de foamete sau de apăsarea persecutorilor lor'. În felul acesta fugarii şi oprimaţii erau făcuţi prin lege oaspeţii statului" (Martyn vol 5, p. 417). În timpul celor douăzeci de ani de la prima debarcare la Plymouth, mii de peregrini se stabiliseră în Noua Anglie.
Pentru a-şi asigura idealul urmărit, "se mulţumeau să aibă o existenţă sărăcăcioasă, printr-o viaţă de trudă şi de simplitate. Nu cereau de la pământul lor decât rodul muncii. Nu se lăsau îmbătaţi de visuri care să aducă ceaţa amăgirii pe calea lor" Se mulţumeau cu un progres încet, dar continuu al stării lor sociale. Suportau cu răbdare privaţiunile vieţii deşertului, udând pomul libertăţii cu lacrimile lor şi cu sudoarea frunţii până îşi înfipse adânc rădăcinile în pământ".
Biblia era privită ca temelia credinţei lor, izvorul înţelepciunii, cartă a libertăţii. Principiile ei erau prezentate cu sârguinţă în cămin, în şcoală şi în biserică, iar roadele se vedeau în economie, în inteligenţă, în curăţie şi în cumpătare. Cineva putea trăi ani de zile într-o aşezare puritană "fără a vedea vreun beţiv, fără să audă vreun blestem sau să întâlnească un cerşetor" (Bancroft, pt. 1, cap. 19, p. 25). Se demonstra că principiile Bibliei constituie cele mai sigure garanţii ale demnităţii naţionale. Coloniile, la început slabe şi izolate, au devenit o federaţie de state puternice, iar lumea privea cu uimire pacea şi prosperitatea unei "biserici fără papă şi a unui stat fără rege".
Un număr din ce în ce mai mare de oameni erau continuu atraşi către ţărmurile Americii, mânaţi însă de motive cu totul diferite de ale primilor peregrini. Cu toate că credinţa şi curăţia de la început exercitau o putere larg răspândită şi modelatoare, influenţa ei a început să scadă pe măsură ce creştea numărul acelora care căutau numai câştiguri materiale.
Rânduiala adoptată de primii colonişti, de a îngădui numai membrilor bisericii să voteze sau să deţină o slujbă în guvernarea civilă, a dus la urmările cele mai dezastruoase. Această măsură fusese acceptată ca mijloc pentru a păstra curăţia statului, dar ea a avut ca urmare corupţia în biserică. Mărturisirea religiei fiind condiţia votului şi a deţinerii unei slujbe, mulţi, mânaţi numai din motive de politică lumească, s-au unit cu biserica fără să-şi schimbe inima. În felul acesta, bisericile au ajuns să fie formate într-o mare măsură din persoane nepocăite; şi chiar printre slujitorii bisericii erau unii care nu numai că susţineau învăţături rătăcite, dar nu cunoşteau nici puterea înnoitoare a Duhului Sfânt. Din nou s-au demonstrat consecinţele nefaste, prea adesea văzute în istoria bisericii din zilele lui Constantin şi până în prezent, ale încercării de a clădi cu ajutorul statului, de a face apel la puterea pământească pentru sprijinirea Evangheliei Aceluia care declarase: "Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta" (Ioan 18,36). Unirea bisericii cu statul, în oricât de slabă măsură, chiar dacă pare că aduce lumea mai aproape de biserică, în realitate aduce biserica mai aproape de lume.
Marele principiu apărat cu atâta nobleţe de Robinson şi de Roger Williams, că adevărul este în continuu progres şi că creştinii trebuie să fie gata a primi toată lumina care străluceşte din Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, a fost pierdut din vedere de către urmaşii lor. Bisericile protestante din America - precum şi cele din Europa - atât de mult favorizate de primirea binecuvântărilor Reformei, n-au mai înaintat pe calea ei. Cu toate că, din timp în timp, s-au ridicat oameni credincioşi pentru a vesti adevărul cel nou şi pentru a demasca rătăcirea cultivată vreme îndelungată, majoritatea, asemenea iudeilor din zilele lui Hristos sau ca papistaşii din timpul lui Luther, s-au mulţumit să trăiască aşa cum au trăit ei. De aceea religia a degenerat iarăşi în formalism; iar rătăcirile şi superstiţiile care ar fi continuat să meargă în lumina Cuvântului lui Dumnezeu au fost păstrate şi cultivate. În felul acesta spiritul inspirat de Reformaţiune a dispărut treptat, până când a ajuns să fie nevoie de o reformă aproape tot atât de mare în bisericile protestante cum fusese nevoie şi în biserica Romei din timpul lui Luther. Exista acelaşi spirit lumesc, aceeaşi toropeală spirituală, un respect asemănător faţă de părerile oamenilor, substituind teoriile oamenilor învăţăturilor Cuvântului lui Dumnezeu.
Răspândirea largă a Bibliei în prima parte a sec. al XIX-lea împreună cu lumina cea mare răspândită asupra lumii n-a fost urmată de o înaintare corespunzătoare în cunoaşterea adevărului descoperit sau în viaţa religioasă. Satana nu mai putea, ca în veacurile trecute, să ţină Cuvântul lui Dumnezeu departe de popor; el fusese pus la îndemâna tuturor, dar pentru a-şi aduce planul la îndeplinire, a făcut pe mulţi să-i acorde o mică valoare. Oamenii au neglijat să cerceteze Scripturile şi în felul acesta au continuat să primească interpretări false şi să cultive învăţături care nu-şi aveau temeiul în Biblie.
Văzând nereuşita eforturilor lui de a zdrobi adevărul prin persecuţie, Satana a recurs din nou la planul de compromis care dusese la marea apostazie şi la formarea bisericii Romei. El i-a făcut pe creştini să se unească acum nu cu păgânii, ci cu aceia care, prin devoţiunea lor faţă de lucrurile lumii acesteia, se dovedeau a fi tot atât de adevăraţi idolatri ca şi închinătorii la chipuri cioplite. Urmările acestor alianţe nu erau mai puţin dăunătoare acum decât în primele veacuri; mândria şi extravaganţa erau cultivate sub masca religiei, iar bisericile s-au corupt. Satana a continuat să pervertească învăţăturile Bibliei, iar tradiţiile care urmau să ruineze milioane de oameni prindeau rădăcini adânci. Biserica susţinea şi apăra aceste tradiţii, în loc să lupte pentru "credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna". În felul acesta au fost degradate principiile pentru care reformatorii luptaseră şi suferiseră atât de mult.
Cap. 17 Vestitorii dimineţii
Unul dintre cele mai solemne şi mai glorioase dintre adevărurile descoperite în Biblie este a doua venire a lui Hristos, pentru a desăvârşi marea lucrare de mântuire. Pentru poporul peregrin al lui Dumnezeu, atât de mult timp lăsat să pribegească în "negura şi umbra morţii", este dată o nădejde, preţioasă şi inspiratoare, de bucurie în făgăduinţele revenirii Aceluia care este "învierea şi viaţa", pentru a conduce acasă "pe cei alungaţi ai Săi". Învăţătura cu privire la a doua venire este nota dominantă a Sfintelor Scripturi. Din ziua în care prima pereche de oameni a părăsit cu durere Edenul, copiii credinţei au aşteptat venirea Celui făgăduit pentru a doborî puterea nimicitorului şi a-i aduce iarăşi în Paradisul pierdut. Bărbaţii sfinţi din vechime priveau înainte către venirea lui Mesia în slavă, ca împlinire a nădejdii lor. Lui Enoh, al şaptelea urmaş al acelora care locuiseră în Eden, cel care timp de trei secole de vieţuire pe pământ umblase cu Dumnezeu, i s-a îngăduit să privească de departe venirea Eliberatorului. "Iată, zicea el, că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor" (Iuda 14,15). Patriarhul Iov, în noaptea suferinţei lui, exclama cu o încredere neclintită: "Ştiu că Răscumpărătorul meu trăieşte şi că Se va arăta la urmă pe pământ" voi vedea totuşi pe Dumnezeu. Ochii mei Îl vor vedea şi nu ai altuia" (Iov19,25-27).
Revenirea lui Hristos pentru a inaugura domnia neprihănirii a inspirat declaraţii cu totul sublime şi arzătoare tuturor scriitorilor sfinţi. Poeţii şi profeţii Bibliei s-au exprimat cu privire la acest subiect în cuvinte care ardeau de foc ceresc. Iar psalmistul cânta despre puterea şi maiestatea Regelui lui Israel: "Din Sion desăvârşirea frumuseţii, de acolo străluceşte Dumnezeu. Dumnezeul nostru vine şi nu tace" El strigă spre ceruri sus, şi spre pământ, ca să judece pe poporul Său" (Ps.50,2-4). "Să se bucure cerurile şi să se veselească pământul" înaintea Domnului, căci El vine, vine să judece pământul; El va judeca lumea cu dreptate şi popoarele după credincioşia Lui" (Ps. 96,11-13).
Profetul Isaia spunea: "Treziţi-vă şi săriţi de bucurie, cei ce locuiţi în ţărână! Căci roua ta este o rouă dătătoare de viaţă şi pământul va scoate iarăşi afară pe cei morţi." ""Să învie dar morţii Tăi! Să se scoale trupurile mele moarte! "Nimiceşte moartea pe vecie: Domnul Dumnezeu şterge lacrimile de pe toate feţele, şi îndepărtează de pe tot pământul ocara poporului Său; da, Domnul a vorbit. În ziua aceea, vor zice: 'Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul, în care ne încredeam, acum să ne veselim, şi să ne bucurăm de mântuirea Lui!'" (Is. 26,19; Is.25,8.9).
Apoi Habacuc, răpit în viziune sfântă, privea venirea Lui. "Dumnezeu vine din Teman, şi Cel sfânt vine din muntele Paran" Măreţia Lui acoperă cerurile, şi slava Lui umple pământul. Strălucirea Lui este ca lumina soarelui. Se opreşte şi măsoară pământul cu ochiul; priveşte, şi face pe neamuri să tremure; munţii cei veşnici se sfărâmă, dealurile cele vechi se pleacă; El umblă pe cărări veşnice" Ai încălecat pe caii Tăi şi Te-ai suit în carul Tău de biruinţă" La vederea Ta, se cutremură munţii; adâncul îşi ridică glasul, şi îşi înalţă valurile în sus. Soarele şi luna se opresc în locuinţa lor, de lumina săgeţilor Tale care pornesc, de strălucirea suliţei Tale care luceşte. Ieşi ca să izbăveşti pe poporul Tău, să izbăveşti pe unsul Tău! Sfărâmi acoperişul casei celui rău, o nimiceşti din temelii până în vârf" (Hab. 2,3.4.6.8.10.11.13).
Când Mântuitorul era pe punctul de a Se despărţi de ucenicii Săi, i-a mângâiat în necazurile lor cu asigurarea că va veni iarăşi. "Să nu vi se tulbure inima" În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri" Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine" (Ioan 14,1-3). "Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui" (Matei 25,31.32).
Îngerii care au mai zăbovit pe Muntele Măslinilor după înălţarea lui Hristos au repetat şi ei ucenicilor făgăduinţa revenirii Sale: "Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer" (Fapte 1,11). Iar apostolul Pavel, vorbind prin Duhul inspiraţiei, mărturisea: "Căci, Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer" (1 Tes. 4,16). Proorocul de pe Patmos spunea: "Iată că El vine pe nori, şi orice ochi Îl va vedea. Da! Amin" (Apoc. 1,7).
În jurul venirii Sale se adună slava acelei "restatorniciri a tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci încă de la întemeierea lumii" (Fapte 3,21). Atunci stăpânirea de lungă durată a răului va fi nimicită; "împărăţiile lumii acesteia" vor deveni "împărăţiile Domnului nostru şi ale Hristosului Său; şi El va domni în veci de veci" (Apoc. 11,15). "Slava Domnului se va descoperi şi orice făptură o va vedea" Domnul va face să răsară mântuirea şi lauda în faţa tuturor neamurilor" El va fi ca o cunună strălucitoare şi o podoabă măreaţă pentru rămăşiţa poporului" (Is. 40,5; 61,11; 28,5).
Atunci va fi întemeiată sub întregul cer împărăţia cea paşnică şi multă vreme aşteptată a lui Mesia. "Tot astfel, Domnul are milă de Sion, şi mângâie toate dărâmăturile lui. El va face pustia lui ca un Rai, şi pământul lui uscat ca o grădină a Domnului" I se va da slava Libanului, strălucirea Carmelului şi a Saronului" Nu te vor mai numi Părăsită, şi nu-ţi vor mai numi pământul un pustiu, ci te vor numi: 'Plăcerea Mea este în ea'; şi ţara ta o vor numi Beula" Cum se bucură mirele de mireasa lui, aşa se va bucura Dumnezeul tău de tine" (Is. 51,3; 35,2; 62,4.5)
Revenirea Domnului a fost în toate veacurile nădejdea urmaşilor Săi adevăraţi. Făgăduinţa Mântuitorului la despărţirea de pe Muntele Măslinilor, că va reveni, a luminat viitorul ucenicilor Săi, umplându-le inimile de bucurie şi nădejde pe care suferinţa n-o putea stinge şi încercările să o umbrească. În mijlocul suferinţei şi a persecuţiei, "arătarea marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos" a fost "fericita nădejde". Când creştinii tesaloniceni erau copleşiţi de întristare la înmormântarea celor dragi, care nădăjduiseră să trăiască pentru a fi martorii revenirii Domnului, Pavel, învăţătorul lor, le îndrepta atenţia către învierea care urma să se producă la revenirea Mântuitorului. "Atunci cei morţi în Hristos vor învia şi împreună cu cei vii vor fi răpiţi pentru a întâmpina pe Domnul în văzduh" Şi astfel, spunea el, vom fi pentru totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă unii pe alţii cu aceste cuvinte" (1Tes. 4,16-18).
Pe Patmosul cel stâncos, ucenicul cel iubit auzi şi el făgăduinţa: "Iată Eu vin curând", iar răspunsul lui plin de adorare dă glas rugăciunii bisericii de-a lungul peregrinării ei: "Amin, vino Doamne Isuse" (Apoc. 22, 20).
Din temniţă, de la rug, de pe eşafod, unde sfinţii şi martirii au mărturisit despre adevăr, vine de-a lungul veacurilor exprimarea credinţei şi a nădejdii lor. Fiind "asiguraţi de învierea Sa personală şi în consecinţă şi de a lor la revenirea Sa, pentru motivul acesta", spune unul dintre aceşti creştini," ei nu se temeau de moarte şi se constata că erau mai presus de ea" (Daniel T. Taylor, The Reign of Christ on Earth; or The Voice of the Church in All Ages, 33). "Erau gata să meargă în mormânt pentru a putea învia liberi" (id. 54). Ei aşteptau pe Domnul lor "să vină din cer, pe nori cu slava Tatălui Său, ca să aducă celui drept vremurile împărăţiei. Valdenzii nutreau aceeaşi credinţă (id. 129). Wycliffe privea înainte la revenirea Răscumpărătorului ca nădejde a bisericii" (id. 132).
Luther declara: "Sunt convins cu adevărat că ziua judecăţii nu va întârzia trei sute de ani. Dumnezeu nu va putea îngădui mai mult această lume păcătoasă" Ziua cea mare se apropie, zi în care împărăţia nelegiuiţilor va fi nimicită" (id. 158, 134).
"Această lume îmbătrânită nu este departe de sfârşitul ei", spunea Melanchton. Iar Calvin îi îndemna pe creştini "să nu ezite a dori cu ardoare ziua venirii lui Hristos ca cel mai remarcabil dintre toate evenimentele" şi declara că "întreaga familie a celor credincioşi va avea în vedere ziua aceasta. Trebuie să flămânzim după Hristos, trebuie să-L căutăm, să-L contemplăm, zicea el, "până în zorii acelei zile mari, când Domnul nostru Îşi va da pe faţă deplin slava împărăţiei Sale" (id. 158, 134).
"Nu a dus Domnul Isus trupul nostru în ceruri?", spunea Knox, reformatorul scoţian, "şi nu se va reîntoarce oare? Ştim că El va reveni, şi aceasta cu mare grabă". Ridley şi Latimer, care şi-au dat viaţa pentru adevăr, aşteptau cu credinţă revenirea Domnului. Ridley scria: "Fără îndoială, lumea - cred şi de aceea spun - merge către sfârşit. Să strigăm în inimile noastre împreună cu Ioan, slujitorul lui Dumnezeu, către Mântuitorul Hristos: 'Amin, vino Doamne Isuse'" (id. 151, 145).
"Gândul revenirii Domnului, spunea Baxter, îmi este atât de plăcut şi plin de bucurie" (Richard Baxter, Works, vol, 17, p. 555). "A iubi revenirea Sa şi a aştepta această fericită nădejde este lucrarea credinţei şi caracterului sfinţilor Lui" Dacă moartea este ultimul vrăjmaş care va fi distrus la înviere, ne putem da seama cât de stăruitor trebuie să se roage şi să dorească credincioşii a doua venire a lui Hristos, până când va fi făcută această cucerire deplină şi finală" (id. vol. 17, p.500). "Aceasta este ziua pe care toţi credincioşii trebuie să o dorească, să o nădăjduiască şi să o aştepte, ca fiind împlinirea întregii lucrări a mântuirii lor şi toate dorinţele şi străduinţele sufletelor lor" Grăbeşte, o, Doamne, această zi binecuvântată!" (id. vol. 17, p. 182, 183). Aceasta este nădejdea bisericii apostolice, a "bisericii din pustie" şi a reformatorilor.
Prorocia nu numai că prezice modul şi scopul revenirii lui Hristos, ci prezintă şi semnele prin care oamenii pot şti când venirea Lui este aproape. Isus spunea: "Vor fi semne în soare, în lună şi în stele" (Luca 21,25). "Soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile care sunt în ceruri vor fi clătinate. Atunci se va vedea Fiul omului venind pe nori cu o mare putere şi cu slavă" (Marcu 13,24-26). Descoperitorul descrie astfel primul dintre semnele care preced a doua venire: "S-a făcut un mare cutremur de pământ, soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, şi luna s-a făcut ca sângele" (Apoc. 6,12).
Aceste semne au fost văzute înainte de începutul sec. al XIX-lea. Şi ca o împlinire a acestei proorocii, în anul 1755 a avut loc cel mai groaznic cutremur care a fost cunoscut vreodată. Deşi în general este cunoscut sub numele de cutremurul din Lisabona, el s-a întins pe o mare parte din Europa, Africa şi America. A fost simţit în Gröenlanda, în Indiile de Vest, în insulele Madeira, în Norvegia şi Suedia, Marea Britanie şi Irlanda. El s-a extins pe o suprafaţă de 4 milioane de mile pătrate. În Africa, şocul a fost aproape tot atât de puternic ca şi în Europa. O mare parte a oraşului Alger a fost distrus; iar la o mică distanţă de Maroc, un sat de 8 sau 10.000 de locuitori a fost înghiţit cu totul. Un val uriaş a măturat coasta Spaniei şi a Africii, inundând oraşe şi provocând o mare distrugere.
În Spania şi Portugalia, şocul s-a manifestat cu o violenţă extremă. La Cadix, valul fluxului se spune că a fost de 18 metri înălţime. "Munţii cei mai mari din Portugalia au fost zguduiţi puternic, din temelie, iar unii dintre ei s-au despicat din vârf şi s-au rostogolit într-un mod ciudat, părţi mari dintre ei fiind aruncate în văile învecinate. S-a spus că au ieşit flăcări din aceşti munţi" (Sir Charles Lyell, Principles of Geology, p. 495).
"La Lisabona, în adâncurile pământului s-a auzit un bubuit de tunet şi îndată după aceea o zguduitură puternică a distrus o mare parte din oraş. În timp de aproximativ şase minute, au pierit 60.000 de persoane. La început apele oceanului s-au retras lăsând ţărmul uscat, apoi au revenit cu violenţă, ridicându-se cu 15 metri şi chiar mai mult deasupra nivelului obişnuit. Printre alte ravagii care au avut loc la Lisabona în timpul catastrofei, a fost şi prăbuşirea unui chei nou construit, în întregime din marmură, imens de costisitor. Un mare număr de oameni se refugiaseră acolo, căci părea un loc sigur de scăpare, în care ar fi fost la adăpost de căderea zidurilor; dar deodată cheiul s-a prăbuşit cu toţi oameni de pe el şi nici un om n-a mai ieşit la suprafaţă" (id. 495).
"Zguduitura cutremurului a fost urmată imediat de prăbuşirea tuturor bisericilor şi mănăstirilor şi aproape a tuturor clădirilor publice mari şi a peste un sfert din celelalte case. La aproape două ore după cataclism, focul a izbucnit în mai multe cartiere, mistuind oraşul cu deosebită violenţă timp de trei zile, încât acesta a fost cu totul pustiit. Cutremurul s-a produs într-o zi de sărbătoare, când bisericile şi mănăstirile erau arhipline de oameni, dintre care foarte puţini au scăpat" (Encyclopedia Americana, art. Lisabon, ed. 1831). Groaza poporului era dincolo de orice imaginaţie. Nimeni nu plângea, era mai presus de lacrimi. Toţi alergau încoace şi încolo, înnebuniţi "Misericordia! A venit sfârşitul lumii!" Mamele îşi uitaseră copiii şi alergau ţinând crucifixuri în braţe. Din nefericire, mulţi au alergat în biserici pentru ocrotire; dar în zadar se invocau lucrurile sfinte. În zadar îmbrăţişau altarele sărmanele făpturi; statui, preoţi şi oameni au fost îngropaţi într-o ruină comună". S-a apreciat că 90.000 de persoane şi-au pierdut viaţa în acea zi fatală.
Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, a apărut al doilea semn menţionat în profeţie: întunecarea soarelui şi a lunii. Ceea ce a făcut ca acest semn să fie şi mai impresionant a fost faptul că timpul împlinirii lui fusese precis arătat. În discuţia Mântuitorului cu ucenicii Săi de pe Muntele Măslinilor, după descrierea perioadei lungi de încercare pentru biserică - cei 1260 de ani de persecuţie papală - cu privire la care El făgăduise că necazul avea să fie scurtat, a menţionat câteva evenimente care aveau să preceadă venirea Sa şi a fixat timpul când primul dintre ele urma să fie văzut: Dar "în zilele acelea, după necazul acesta, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei" (Marcu 13,24). Cele 1260 de zile sau ani s-au încheiat în anul 1798. Însă, cu un sfert de veac mai înainte, persecuţia aproape că încetase cu totul. În urma acestei persecuţii, după cuvintele lui Hristos, soarele urma să se întunece. Astfel că, la 19 mai 1780, această profeţie s-a împlinit.
"Aproape cel mai tainic şi încă neexplicat fenomen de felul acesta, dacă nu chiar singurul", este ziua întunecată de la 19 mai 1780, întunecarea cea mai inexplicabilă a întregii părţi vizibile a cerului şi a atmosferei din Noua Anglie" (R.M. Devens, Our First Century, p. 89).
Un martor ocular care trăia în Massachusetts descrie evenimentul în felul următor: "Dimineaţa soarele a răsărit pe un cer curat. Dar în scurtă vreme a fost acoperit. Norii au coborât negri şi ameninţători şi din ei izbucneau fulgere şi se rostogoleau tunete, căzând şi puţină ploaie. Către ora nouă, norii s-au subţiat şi au luat o culoare ca arama sau alama, iar pământul, stâncile, copacii, clădirile, apele şi oamenii au fost schimbaţi de această lumină ciudată, nepământeană. Câteva minute mai târziu, un nor negru şi greu s-a răspândit pe tot cerul, în afară de o fâşie îngustă la orizont, şi era atât de întuneric cum este de obicei vara la ora nouă seara""
"Teama, îngrijorarea şi groaza au umplut treptat sufletele oamenilor. Femeile stăteau la uşă privind tabloul întunecat; oamenii s-au întors de la munca câmpului; tâmplarul şi-a lăsat uneltele, fierarul şi-a părăsit foalele, negustorul tejgheaua. Şcolile şi-au suspendat cursurile, iar copiii au fugit tremurând acasă. Călătorii s-au oprit la ferma cea mai apropiată. Ce se va întâmpla? şopteau toate buzele şi se întrebau toate inimile. Părea ca şi cum un uragan era gata să sufle peste toată ţara sau ca şi cum venise ziua încheierii tuturor lucrurilor".
"Au fost aprinse lumânări, iar focul din cămin lucea ciudat ca într-o seară de toamnă fără lună" Păsările s-au retras în coteţe şi s-au dus la culcare, vitele s-au înapoiat în staul ca pentru noapte şi rumegau. Broaştele orăcăiau, păsările cântau cântece de seară, iar liliecii zburau. Însă oamenii ştiau că nu venise noaptea""
Dr. Nathanael Whittaker, pastorul bisericii Tabernacol din Salem, a ţinut slujba religioasă în casa de rugăciune, ţinând o predică în care a susţinut că întunecimea era supranaturală. S-au ţinut adunări în multe alte locuri. Textele biblice pentru aceste predici neprevăzute erau fără excepţie acelea care arătau că întunericul era în acord cu profeţia Scripturii" Întunericul a fost foarte dens la scurtă vreme după ora 11" (The Essex Antiquarian, Apri, April 1889, vol. 3, nr. 4, p. 53.54). Într-o mare parte a ţării întunericul a fost atât de mare în timpul zilei, încât oamenii n-au putut vedea cât este ceasul, n-au putut mânca şi nici nu şi-au putut îndeplini treburile lor casnice fără lumina lumânărilor.
Întinderea acestei întunecimi a fost extraordinară. A fost văzută cu mult mai spre răsărit decât la Falmouth. Către apus, ea a ajuns la cea mai îndepărtată parte din Connecticut şi la Albany. Spre sud, a fost observată de-a lungul ţărmului mării, iar spre nord la limita până la care se întind aşezările americane (William Gordon, History of the Rise, Progress and Establishment of the Independence of the U.S.A., vol. 3, p. 57).
Întunecimea intensă a zilei a fost urmată, cu o oră sau două înainte de căderea serii, de un cer în parte curat, iar soarele a apărut cu toate că era încă voalat de o ceaţă întunecată şi deasă. "După apusul soarelui, norii s-au îngrămădit şi s-a întunecat foarte repede" Nici întunericul nopţii n-a fost mai puţin obişnuit şi mai puţin înfricoşat decât acela al zilei; cu toate că era aproape lună plină, nu se putea vedea nici un obiect decât cu ajutorul unei lumini artificiale care, atunci când era privită din casele învecinate şi din alte locuri îndepărtate, părea ca un întuneric egiptean prin care abia puteau pătrunde razele" (Isaiah Thomas, Massachusetts Spy: or American Oracle of Liberty, vol. 10, nr. 472, May 25, 1780). Un martor ocular al acestei scene spunea: "Nu puteam să înţeleg că, dacă orice corp luminos din Univers ar fi fost îmbrăcat într-o întunecime de nepătruns sau şi-ar fi încetat existenţa, întunericul n-ar fi fost mai complet" (Scrisoarea trimisă de Dr. Samuel Tenney, din Exeter, New Hampshire. Decembrie 1785, în Massachusetts, Historical Society Collections, 1792, prima serie, vol. 1, p. 97). Cu toate că la ora nouă seara răsărise luna şi era aproape plină, n-a avut puterea să risipească umbrele de moarte. După miezul nopţii întunericul a dispărut, iar luna, când a fost văzută imediat după aceea, avea culoarea sângelui.
Ziua de 19 mai 1780 a rămas în istorie ca "Ziua întunecoasă". Din vremea lui Moise n-a mai fost o întunecime de aceeaşi densitate, întindere şi durată, care să fi fost înregistrată vreodată. Şi întreaga descriere a acestui eveniment, aşa cum ne este redată de martorii oculari, este desigur confirmarea cuvintelor Domnului, raportate de proorocul Ioel cu 25 de veacuri mai înainte de a fi împlinite: "Soarele se va întuneca, iar luna se va preface în sânge înainte de a veni ziua cea mare şi grozavă a Domnului" (Ioel 2,31).
Hristos îi îndemnase pe copiii Săi să fie atenţi la semnele revenirii Sale şi să se bucure când vor vedea semnele revenirii Regelui lor. "Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, a spus El, atunci să vă ridicaţi capetele; căci mântuirea voastră se apropie". El a îndreptat privirea ucenicilor Săi către pomii care înmugureau primăvara şi a zis: "Când înverzesc şi îmbobocesc, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa, când veţi vedea aceste lucruri, să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape" (Luca 21,28. 30.31).
Dar, pe măsură ce spiritul umilinţei şi consacrării în biserică a făcut loc mândriei şi formalismului, iubirea pentru Hristos şi credinţa în revenirea Sa s-au răcit. Absorbiţi în căutarea de plăceri şi afaceri lumeşti, aceia care se pretindeau a fi poporul lui Dumnezeu au fost orbi la sfaturile Mântuitorului cu privire la semnele revenirii Sale. Învăţătura cu privire la a doua venire fusese neglijată; Scripturile care vorbeau despre aceasta au fost întunecate de interpretări eronate, până când au fost ignorate şi uitate într-o mare măsură. Această situaţie s-a manifestat îndeosebi în bisericile din America. Libertatea şi confortul de care s-au bucurat toate clasele sociale, dorinţa ambiţioasă după bogăţie şi lux, care dădea naştere unei închinări avide după câştigarea de bani şi dorinţa nestăvilită după popularitate şi putere, care păreau să fie la îndemâna tuturor, i-au făcut pe oameni să-şi concentreze interesele şi nădejdile asupra lucrurilor vieţii acesteia şi să îndepărteze ziua cea solemnă, când ordinea actuală a lucrurilor va trece.
Când Mântuitorul a arătat urmaşilor Săi semnele revenirii Sale, El a prezis starea de păcătoşenie care va exista chiar înainte de a doua Sa venire. Ca şi în zilele lui Noe, va fi o activitate şi o alergare după afaceri lumeşti şi după căutarea de plăceri - cumpărând, vânzând, clădind, zidind, căsătorindu-se şi dând în căsătorie - împreună cu uitarea lui Dumnezeu şi a vieţii viitoare. Pentru aceia care vor trăi în vremea aceasta, sfatul lui Hristos este: "Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuneze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură, şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră. Vegheaţi dar în tot timpul şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea, care se vor întâmpla, şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului" (Luca 21,34.36).
Starea bisericii în această vreme este arătată în cuvintele Mântuitorului din Apocalips: "Îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort". Iar acelora care refuză să se trezească din siguranţa lor fără grijă, le este adresată avertizarea solemnă: "Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine" (Apoc. 3,1.3).
A fost necesar ca oamenii să fie treziţi în faţa primejdiei, spre a se pregăti pentru evenimentele solemne legate de închiderea harului. Profetul lui Dumnezeu declară: "Dar mare este ziua Domnului şi foarte înfricoşată: cine o poate suferi?" "Cine poate sta în picioare atunci când se va arăta Acela ai cărui ochi sunt 'atât de curaţi încât nu pot să vadă răul', şi nu poate privi nelegiuirea?" (Ioel 2,11; Hab. 1,13). Pentru aceia care strigă: "Dumnezeule, noi Te cunoaştem", dar care au călcat legământul Lui şi s-au îndreptat spre alt dumnezeu, ascunzând păcatul în inima lor şi iubind căile nedreptăţii - pentru aceştia ziua Domnului este "întunecime şi nu lumină, chiar foarte întunecată şi nici o lumină nu va fi încă" (Osea 8,2; Ps. 16,4; Amos 5,20). "În vremea aceea, voi scormoni Ierusalimul cu felinare, şi voi pedepsi pe toţi oamenii care se bizuiesc pe drojdiile lor, şi zic în inima lor: 'Domnul nu va face nici bine, nici rău'" (şef. 1,12). "Voi pedepsi - zice Domnul - lumea, pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi, şi voi doborî semeţia celor asupritori" (Is. 13,11). "Nici argintul, nici aurul lor nu vor putea să-i izbăvească "Averile lor vor fi de jaf şi casele lor vor fi pustiite" (şef. 1,18.13).
Profetul Ieremia, privind înainte spre acest timp groaznic, exclama: "Cum mă doare înlăuntrul inimii mele!" Nu pot să tac! Căci auzi, suflete, sunetul trâmbiţei şi strigătul de război. Se vesteşte dărâmare peste dărâmare" (Ier. 4,19.20).
"Ziua aceea este o zi de mânie, o zi de necaz şi de groază, o zi de pustiire şi nimicire, o zi de întuneric şi negură, o zi de nori şi de întunecime, o zi în care va răsuna trâmbiţa şi strigătele de război" (şef. 1,15.16). "Iată, vine ziua Domnului, care va preface tot pământul în pustiu, şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el" (Is. 13,9).
În vederea acelei zile mari, Cuvântul Domnului, în limbajul cel mai solemn şi mai impresionant, cheamă poporul Său să se trezească din letargia lui spirituală şi să caute faţa Lui cu pocăinţă şi umilinţă: "Sunaţi din trâmbiţă în Sion! Sunaţi în gura mare pe muntele Meu cel sfânt, ca să tremure toţi locuitorii ţării. Căci vine ziua Domnului, este aproape! Sunaţi cu trâmbiţa în Sion! Vestiţi un post, chemaţi o adunare de sărbătoare! Strângeţi poporul, ţineţi o adunare sfântă! Aduceţi pe bătrâni, strângeţi copiii" Să iasă mirele din cămara lui, şi mireasa din odaia ei! Preoţii slujitorii Domnului, să plângă între tindă şi altar" Întoarceţi-vă la Mine, cu toată inima, cu post, cu plânset şi bocet! Sfâşiaţi-vă inimile nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul, Dumnezeul vostru, căci El este milostiv şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate" (Ioel 2,1.15-17.12.13).
Pentru a pregăti un popor care să stea în ziua Domnului, urma să fie adusă la îndeplinire o mare lucrare de reformă. Dumnezeu a văzut că mulţi dintre aceia care se numesc poporul Său nu clădesc pentru veşnicie şi, în mila Sa, este gata să le trimită o solie de avertizare pentru a-i trezi din indiferenţa lor şi a-i determina să se pregătească pentru Ziua Domnului.
Această avertizare este prezentată în Apocalips cap. 14. Aici, întreita solie este prezentată ca fiind proclamată de fiinţe cereşti şi urmată imediat de venirea Fiului omului pentru a îndeplini "secerişul pământului". Primul din aceste avertismente anunţă apropierea judecăţii. Profetul a văzut un înger zburând "prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică pentru ca să o vestească locuitorilor pământului. El zicea cu glas tare: 'Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!'" (Apoc. 14,6.7). Această solie este declarată a fi o parte din Evanghelia veşnică. Lucrarea predicării Evangheliei n-a fost încredinţată îngerilor, ci a fost dată oamenilor. Îngerii sfinţi au fost folosiţi în dirijarea acestei lucrări şi au răspunderea marilor evenimente pentru mântuirea oamenilor. Dar vestirea efectivă a Evangheliei este adusă la îndeplinire de slujitorii lui Hristos de pe pământ.
Bărbaţii credincioşi, care au fost ascultători de îndemnurile Duhului lui Dumnezeu şi ale învăţăturilor Cuvântului Său, urmau să vestească lumii această avertizare. Ei au fost aceia care au luat seama la "cuvântul cel sigur al profeţiei", la "lumina care străluceşte într-un loc întunecos până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă" (2 Petru 1,19). Ei au căutat cunoaşterea de Dumnezeu mai mult decât toate comorile ascunse, socotind-o "mai bună decât argintul şi venitul adus de ea, mai de preţ decât aurul" (Prov. 3,14). Şi Domnul le-a descoperit lucrurile cele mari ale Împărăţiei. "Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El, şi legământul făcut cu El le dă învăţătură" (Ps. 25,14).
Nu teologii şcoliţi au înţeles acest adevăr şi nu ei s-au angajat în vestirea lui. Dacă aceştia ar fi fost nişte veghetori credincioşi, cercetând cu stăruinţă şi cu rugăciune Scripturile, ar fi cunoscut timpul din noapte, profeţiile le-ar fi descoperit evenimentele gata să aibă loc. Dar ei n-au ocupat această poziţie şi solia a fost dată altor bărbaţi mai umili. Isus spunea: "Umblaţi ca unii care aveţi lumina" (Ioan 12,35). Aceia care întorc spatele luminii pe care Dumnezeu le-a dat-o sau care neglijează să o caute atunci când ea este la dispoziţia lor sunt lăsaţi în întuneric. Iar Mântuitorul declară: "Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii" (Ioan 8,12). Toţi aceia care caută cu un singur scop să facă voia lui Dumnezeu, luând seama la lumina dată deja, vor primi o lumină mai mare; o stea de lumină cerească va fi trimisă să călăuzească aceste suflete în tot adevărul.
La prima venire a lui Hristos, preoţii şi cărturarii din Cetatea Sfântă, cărora le-au fost încredinţate revelaţiile lui Dumnezeu, ar fi putut discerne semnele timpului şi ar fi putut vesti venirea Celui făgăduit. Astfel, profeţia lui Mica arătase locul naşterii Sale; Daniel specificase timpul venirii Lui (Mica 5,2; Dan. 9,25). Dumnezeu încredinţase aceste profeţii conducătorilor iudei. Erau deci vinovaţi că n-au ştiut şi n-au făcut cunoscut poporului că venirea lui Mesia era la uşă. Neştiinţa lor nu era decât urmarea unei neglijenţe păcătoase. Iudeii clădeau monumente în cinstea proorocilor lui Dumnezeu omorâţi, în timp ce, prin respectul faţă de oamenii mari ai pământului, aduceau cinstire slujitorilor Satanei. Absorbiţi de lupta lor ambiţioasă pentru loc şi putere, au pierdut din vedere onorurile divine oferite de Regele cerului.
Cu un interes profund şi plin de respect, bătrânii lui Israel ar fi trebuit să studieze locul, timpul şi împrejurările celui mai mare eveniment din istoria omenirii: venirea Fiului lui Dumnezeu, pentru a aduce la îndeplinire mântuirea omului. Întreg poporul ar fi trebuit să vegheze şi să aştepte pentru a fi printre primii care să fi salutat pe Răscumpărătorul lumii. Însă, iată că la Betleem doi călători obosiţi, veniţi din îndepărtatele coline ale Nazaretului, străbat străzile înguste către partea răsăriteană a oraşului, căutând în zadar un loc de odihnă şi un adăpost pentru noapte. Nici o uşă nu se deschide să-i primească. Într-un grajd mizerabil, pregătit pentru vite, au găsit în cele din urmă adăpost şi acolo S-a născut Mântuitorul lumii.
Îngerii cerului văzuseră slava pe care Fiul lui Dumnezeu o împărtăşise cu Tatăl înainte de a fi lumea şi priviseră înainte cu un interes profund spre venirea Sa pe pământ, ca fiind un eveniment însoţit de cea mai mare bucurie pentru toţi oamenii. Îngerii aceştia au fost rânduiţi să aducă vestea cea bună acelora care erau pregătiţi să o primească şi care erau plini de bucurie să o facă cunoscut locuitorilor pământului. Hristos Se coborâse să ia asupra Sa natura omului; El urma să poarte o povară infinită de suferinţă atunci când a trebuit să-Şi dea viaţa ca jertfă pentru păcat. Însă îngerii doriseră ca şi în umilinţa Sa Fiul Celui Prea Înalt să apară înaintea oamenilor cu o demnitate şi cu o slavă corespunzătoare cu caracterul Său. Se vor aduna oare oamenii mari ai lumii în capitala lui Israel pentru a saluta venirea Lui? Îl vor prezenta oare legiunile de îngeri mulţimii celor care aşteptau?
Un înger vizită pământul pentru a vedea cine sunt pregătiţi să primească pe Isus. Dar nu găsi nici un semn de aşteptare. El nu auzi nici un glas de laudă şi de triumf pentru faptul că timpul venirii lui Mesia era la uşi. Îngerul zăbovi câtva timp asupra cetăţii alese şi a Templului, unde prezenţa divină se manifestase timp de veacuri, dar şi acolo văzu aceeaşi nepăsare. Preoţii, în fastul şi mândria lor, aduceau jertfe întinate la templu. Fariseii se adresau oamenilor cu glas tare sau făceau rugăciuni pline de încumetare la colţurile străzilor. În palatele regilor, în adunările filozofilor, în şcolile rabinilor, toţi erau la fel de ignoranţi şi nepăsători faţă de faptul minunat care umpluse tot cerul de bucurie şi laudă, că Răscumpărătorul omenirii era gata să vină pe lume.
Nu era nici o dovadă că Isus era aşteptat şi nici o pregătire pentru Prinţul Vieţii. Plin de uimire, solul ceresc era gata să se întoarcă în ceruri cu veşti pline de tristeţe, când iată că descoperi o grupă de păstori care vegheau lângă turma lor noaptea. Ei priveau la cerul înstelat şi cercetau profeţia lui Mesia care urma să Se nască pe pământ, dorind după venirea Răscumpărătorului lumii. Iată aici o grupă pregătită să primească solia cerească. Şi deodată, îngerul Domnului se descoperi, aducând veştile bune de mare bucurie. Apoi, Slava cerească inundă toată colina, în timp ce grupa nenumărată de îngeri se descoperi păstorilor. Şi, ca şi când bucuria era prea mare ca să o aducă un singur sol din ceruri, o mulţime de glasuri izbucnesc într-un cor, pe care într-o zi îl vor cânta toate popoarele celor mântuiţi: "Slavă lui Dumnezeu în locurile înalte, şi pe pământ pace şi bună învoire între oameni" (Luca 2,14).
O, ce lecţie este această istorie minunată a Betleemului! Cum mustră ea necredinţa noastră, mândria şi mulţumirea noastră de sine! Cum ne avertizează ea să fim atenţi ca nu cumva, prin indiferenţa noastră criminală, să nu discernem semnele timpului şi deci să nu cunoaştem ziua cercetării noastre.
Nu numai pe dealurile Iudeii, nu numai printre păstorii umili au găsit îngerii aşteptători ai venirii lui Mesia. Şi în ţările păgâne erau unii care-L aşteptau; erau oameni înţelepţi, bogaţi şi nobili, filozofi ai Orientului. Cercetători ai naturii, magii văzuseră pe Dumnezeu în lucrarea mâinilor Sale. Din Scripturile evreilor, ei înţeleseseră că o stea se va ridica din Iacov şi cu o dorinţă sinceră aşteptau venirea Sa, care urma să fie nu numai "mângâierea lui Israel", ci şi o "Lumină care să lumineze Neamurile" şi "pentru mântuire până la marginile pământului" (Luca 2,25.32; Fapte 13,47). Ei erau cercetători după lumină şi lumina de la tronul lui Dumnezeu iluminase calea pentru picioarele lor. În timp ce preoţii şi rabinii din Ierusalim, păzitorii rânduiţi şi exponenţii adevărului, erau învăluiţi în întuneric, steaua trimisă de Cer i-a condus pe aceşti străini dintre Neamuri la locul naşterii Regelui nou născut.
Pentru "aceia care-L caută", Hristos "va veni pentru a doua oară fără păcat spre mântuire" (Evrei 9,28). Asemenea veştilor despre naşterea Mântuitorului, solia celei de a doua veniri n-a fost încredinţată conducătorilor religioşi ai poporului. Ei nu păstraseră legătura cu Dumnezeu şi respinseseră lumina din cer; de aceea ei n-au fost în numărul descris de apostolul Pavel: "Dar voi fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ. Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului" (1 Tes. 5,4.5.)
Veghetorii de pe zidurile Sionului ar fi trebuit să fie primii care să prindă vestea venirii Mântuitorului, primii care să-şi înalţe glasul de a vesti apropierea Sa, primii care să avertizeze pe oameni să se pregătească pentru venirea Sa. Dar ei se simţeau bine, visând pace şi siguranţă, în timp ce oamenii dormeau în păcatele lor. Isus a văzut biserica Sa asemenea unui smochin neroditor, acoperit cu frunze pline de pretenţii, dar fără rodul cel preţios. Era o păzire îngâmfată a formelor religiei, în timp ce spiritul umilinţei, pocăinţei şi credinţei adevărate - care singure puteau oferi lui Dumnezeu o slujire duhovnicească - lipseau. În locul darurilor Duhului se dădea pe faţă mândria, formalismul, slava deşartă şi apăsarea. O biserică apostaziată care a închis ochii faţă de semnele timpului. Dumnezeu nu i-a părăsit şi nici n-a lăsat credincioşia Sa să slăbească, dar ei s-au depărtat de El şi s-au despărţit de dragostea Lui. Pentru că ei au refuzat să îndeplinească condiţiile, făgăduinţele Sale nu s-au împlinit faţă de ei.
Aceasta este urmarea sigură a neglijării de a aprecia şi folosi lumina şi privilegiile pe care le revarsă Dumnezeu. Dacă biserica nu va urma providenţa pe care El o arată, primind orice rază de lumină şi îndeplinind orice datorie cunoscută, religia va degenera în mod inevitabil în păzirea unor forme, iar spiritul unei evlavii vitale va dispărea. Acest adevăr a fost ilustrat de repetate ori în istoria bisericii. Dumnezeu cere de la poporul Său faptele credinţei şi o ascultare corespunzătoare cu binecuvântările şi privilegiile acordate. Ascultarea cere un sacrificiu şi implică o cruce; şi pentru motivul acesta, mulţi dintre cei care se pretind urmaşi ai lui Hristos au refuzat să primească lumina din ceruri. Asemenea iudeilor din vechime, n-au cunoscut timpul cercetării lor (Luca 19,44) Din cauza mândriei şi necredinţei lor, Domnul a trecut pe lângă ei şi a descoperit adevărul Său acelora, care, ca şi păstorii din Betleem şi magii din răsărit, au luat seama la lumina pe care au primit-o.
Cap. 18 Un reformator american
Un fermier cinstit şi drept, care ajunsese să se îndoiască de autoritatea divină a Scripturilor şi care dorea sincer să cunoască adevărul, a fost bărbatul ales în mod deosebit de Dumnezeu pentru a fi în avangarda vestirii celei de a doua veniri a lui Hristos. Asemenea multor reformatori, William Miller se luptase la începutul vieţii cu sărăcia şi învăţase în felul acesta lecţiile cele mari ale energiei şi jertfirii de sine. Membrii familiei din care provenea se caracterizau printr-un spirit de independenţă şi iubitori de libertate, prin putere de rezistenţă, de patriotism fierbinte - trăsături care predominau şi în caracterul lui. Tatăl său fusese căpitan în armata Revoluţiei şi sacrificiilor făcute de el în lupte şi suferinţelor din acea perioadă zbuciumată se datoreşte sărăcia din prima parte a vieţii lui Miller.
Avea o constituţie fizică sănătoasă şi chiar în copilărie dăduse dovadă de o putere intelectuală mai mult decât obişnuită. Pe măsură ce creştea, aceasta devenea şi mai accentuată. Mintea lui era activă şi bine dezvoltată şi avea o sete neobişnuită după cunoştinţe. Cu toate că nu se bucurase de avantajele unei educaţii dintr-un colegiu, dragostea lui pentru studiu şi deprinderea unei cugetări îngrijite, precum şi a unui spirit critic au făcut din el un bărbat cu o judecată sănătoasă şi cu vederi largi. El avea un caracter moral fără reproş şi o reputaţie de invidiat, fiind unanim respectat pentru integritatea, echilibrul şi dărnicia lui. Prin consecvenţă şi perseverenţă a câştigat de timpuriu competenţă, menţinându-şi în continuare obiceiul lui de a studia. A îndeplinit diferite slujbe civile şi militare de încredere, iar drumurile către bogăţie şi onoruri îi păreau larg deschise.
Mama lui avea o evlavie curată şi încă din copilărie fusese impresionată de problemele religioase. Dar tot atunci fusese dusă în societatea deiştilor, a căror influenţă era foarte puternică datorită faptului că aceştia erau în majoritate cetăţeni buni, oameni cu trăsături umanitare şi caritabile. Trăind în mijlocul unor instituţii creştine, caracterele lor fuseseră modelate până la un anumit punct de mediul înconjurător. Capacităţile deosebite care le-au câştigat respectul şi încrederea se datorau Bibliei; şi totuşi, aceste înzestrări deveniseră atât de pervertite, încât exercitau influenţa lor împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Unindu-se cu aceşti bărbaţi, Miller a ajuns să nutrească sentimentele lor. Interpretările Scripturii din acea perioadă prezentau greutăţi care îi păreau de netrecut; totuşi această credinţă nouă, care punea deoparte Biblia, nu-i oferea nimic mai bun în schimb, aşa că a rămas mai departe nemulţumit. Totuşi, timp de 12 ani a continuat să susţină aceste vederi. Dar la vârsta de 34 de ani, Duhul Sfânt l-a impresionat, convingându-l că este păcătos. În toate căutările sale de până atunci, n-a putut găsi o asigurare a fericirii dincolo de mormânt. Viitorul îi părea întunecat şi sumbru. Referindu-se mai târziu la simţămintele lui din vremea aceea, spunea:
"Gândul nimicirii mă îngheţa şi mă ducea la deznădejde, iar ziua socotelilor era pentru toţi o distrugere sigură. Cerurile erau ca arama, deasupra capului, iar pământul de sub picioare era ca fierul. Veşnicia - ce era oare? Şi moartea - de ce mai exista? Cu cât gândeam mai mult, cu atât eram mai departe de explicaţie. Cu cât mă adânceam în cugetarea aceasta, cu atât mai contradictorii erau concluziile. Am încercat să nu mai gândesc, dar gândurile nu le puteam stăpâni. Eram cu adevărat nenorocit, dar nu înţelegeam cauza. Am murmurat şi m-am plâns, dar nu ştiam de ce. Îmi dădeam seama că eram rău, dar nu ştiam cum şi unde să găsesc binele. M-am jelit, dar fără nădejde".
În această stare a continuat timp de câteva luni. "Deodată, spunea el, caracterul Mântuitorului a impresionat cu putere mintea mea. Se părea că există o fiinţă atât de bună şi de miloasă care să ispăşească nelegiuirile noastre, şi prin aceasta să ne salveze de suferinţă şi de pedeapsa păcatului. Imediat am simţit cât de iubitoare poate fi această fiinţă şi mi-am închipuit că mă pot arunca în braţele Sale şi să mă încred în mila unuia ca El. Dar s-a ridicat întrebarea: Cum se poate dovedi că există o astfel de Fiinţă? Am descoperit că în afară de Biblie nu se găseşte nici o dovadă de existenţa unui aşa Mântuitor sau chiar a unei stări viitoare"
Şi am înţeles că Biblia scotea în evidenţă tocmai pe Mântuitorul de care aveam eu nevoie; şi am fost uimit să descopăr cum o carte - după părerea mea de atunci - neinspirată dezvoltă nişte principii atât de perfect adaptate nevoilor unei lumi căzute. Am fost constrâns să admit că Scripturile trebuie să fie o descoperire de la Dumnezeu. Ele au devenit plăcerea mea; iar în Isus am găsit un prieten. Mântuitorul a devenit pentru mine primul dintre zeci de mii; iar Scripturile, care mai înainte pentru mine erau întunecate şi contradictorii, au devenit o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea. Mintea mi s-a liniştit şi mi s-a limpezit. Am constatat că Domnul Dumnezeu este o stâncă în oceanul vieţii. Biblia a devenit apoi studiul meu de căpetenie şi pot spune în adevăr că am cercetat-o cu o mare plăcere. Am găsit acea jumătate despre care nu mi s-a vorbit niciodată. M-am întrebat atunci de ce nu văzusem mai înainte frumuseţea şi măreţia ei şi m-am minunat cum de am putut-o lepăda. Am descoperit tot ce-mi putea dori inima şi un bun leac pentru toate bolile sufletului. Am pierdut gustul pentru orice altă lectură şi mi-am îndreptat inima să primesc înţelepciune de la Dumnezeu" (S.Bliss. Memoirs of W.Miller, p. 65-67).
Miller şi-a mărturisit pe faţă credinţa în religia pe care o dispreţuise. Dar prietenii lui necredincioşi n-au întârziat să aducă toate acele argumente pe care el însuşi le susţinuse împotriva autorităţii divine a Scripturilor. Atunci nu era pregătit să răspundă; dar a raţionat că, dacă Biblia este o descoperire de la Dumnezeu, trebuie să fie consecventă cu ea însăşi; şi dacă a fost dată pentru îndrumarea omului, trebuie să fie adaptată la înţelegerea lui. S-a hotărât să studieze Scripturile pentru sine şi să se asigure dacă toate contrazicerile aparente se pot armoniza.
Încercând să pună deoparte părerile preconcepute şi renunţând la comentarii, a comparat verset cu verset cu ajutorul trimiterilor şi ale concordanţei. Şi-a continuat studiul într-un mod ordonat şi metodic; începând cu Geneza şi citind verset cu verset, n-a mers mai repede decât pe măsura înţelegerii pasajelor clar descoperite, încât să-l libereze de toate nedumeririle. Când descoperea ceva neclar, obiceiul lui era să-l compare cu toate textele care aveau aceeaşi legătură cu problema în studiu. Oricărui cuvânt îi era îngăduit să-şi aibă propria lui greutate asupra subiectului din text şi, dacă înţelegerea lui se armoniza cu pasajele colaterale, nu mai era nici o dificultate. În felul acesta, când ajungea la un pasaj greu de înţeles, găsea explicaţia în alte părţi ale Scripturilor. Pe măsură ce studia cu rugăciune stăruitoare pentru iluminare divină, ceea ce mai înainte i se păruse întunecat înţelegerii, acum era clarificat. A experimentat adevărul cuvintelor psalmistului: "Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate" (Ps. 119,130).
Cu un interes profund a studiat cărţile lui Daniel şi Apocalips, folosind aceleaşi principii de interpretare ca şi în celelalte cărţi ale Bibliei, şi a descoperit, spre marea lui bucurie, că simbolurile profetice puteau fi înţelese. A văzut că toate profeţiile care s-au împlinit "se împliniseră literal"; că toate figurile, metaforele, parabolele, asemănările etc., fie că erau explicate într-o legătură imediată, fie că termenii în care erau exprimate erau definiţi în altă parte a Scripturii, se explicau în felul acesta. Trebuia să fie înţelese literal. "Am fost în felul acesta satisfăcut, spunea el, că Biblia este un sistem al adevărurilor descoperite, date atât de clar şi simplu, încât omul nestatornic, oricât de nepriceput ar fi, nu poate să se rătăcească în ea" (Bliss, p. 70). Verigă după verigă din lanţul adevărului i-au răsplătit eforturile, atunci când a schiţat pas cu pas liniile cele mari ale profeţiei. Îngerii din ceruri îi călăuzeau mintea, clarificând Scripturile înţelegerii sale.
Luând apoi ca un criteriu modul în care se împliniseră profeţiile din trecut, prin care să raţioneze împlinirea acelora care erau încă în viitor, s-a convins că credinţa populară cu privire la o domnie spirituală a lui Hristos - un mileniu pământesc înainte de sfârşitul lumii - nu era susţinută de Cuvântul lui Dumnezeu. Această învăţătură, indicând către o mie de ani de neprihănire şi pace înainte de venirea personală a Domnului, îndepărta grozăviile zilei lui Dumnezeu. Dar oricât de plăcută părea, ea era contrară învăţăturilor lui Hristos şi ale apostolilor, care arătau că grâul şi neghina trebuie să crească împreună până la seceriş, adică sfârşitul lumii; că "oamenii nelegiuiţi şi amăgitorii vor merge din rău în mai rău"; că "în zilele de pe urmă vor fi vremuri grele"; şi că împărăţia întunericului va continua să existe până la venirea Domnului şi va fi nimicită prin suflarea gurii Sale şi distrusă cu strălucirea arătării Sale (Mat. 13,30.38-41; 2 Tim. 3,13, 1; 2 Tes. 2,8).
Învăţătura cu privire la pocăinţa întregii lumi şi la domnia spirituală a lui Hristos n-a fost susţinută de către biserica apostolică. În general, n-a fost primită nici de creştini până pe la începutul sec. al XVIII-lea. Ca oricare altă rătăcire, urmările ei aveau să fie rele. Ea învăţa pe oameni să aştepte venirea Domnului ca având loc târziu în viitor şi-i făcea să nu dea atenţie semnelor care anunţau revenirea Sa. Ea producea un simţământ de încredere şi de siguranţă care nu avea nici un temei sigur şi conducea pe mulţi să neglijeze pregătirea necesară pentru a întâlni pe Domnul lor.
Miller a înţeles că venirea lui Hristos, literală şi personală, este prezentată clar în Scripturi. Pavel zice: "Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu Se va pogorî din cer" (1 Tes. 4,16). Iar Mântuitorul declară: "Vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi venirea Fiului omului" (Matei 24,30.27). El va fi însoţit de toate oştile cerului. "Va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri" (Mat. 25,31). "El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui" (Mat. 24,31).
La venirea Sa morţii cei drepţi vor fi înviaţi, iar drepţii cei vii vor fi schimbaţi. "Nu vom adormi toţi, spune Pavel, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire" (1 Cor. 15,51-53). Iar în Epistola către Tesaloniceni, după descrierea venirii Domnului, spune: "Întâi vor învia cei morţi în Hristos: apoi noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul" (1 Tes. 4,16.17).
Poporul Său nu va primi împărăţia până la a doua venire personală a lui Hristos. Mântuitorul spunea: "Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui, El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: 'Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii'" (Matei 25,31-34). Am văzut din Scripturile deja citate că, atunci când vine Fiul omului, cei morţi sunt înviaţi în neputrezire, iar cei vii sunt schimbaţi. Prin această schimbare mare sunt ei pregătiţi să primească Împărăţia; căci Pavel zice: "Carnea şi sângele nu pot moşteni Împărăţia lui Dumnezeu; nici putrezirea nu poate moşteni neputrezirea" (1 Cor. 15,50). Omul în starea lui actuală este muritor, supus putrezirii; dar împărăţia lui Dumnezeu nu va fi supusă putrezirii, ea dăinuind veşnic. De aceea omul, în starea lui actuală, nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Dar când va veni Isus, El va da nemurire poporului Său; şi îi va chema să primească Împărăţia ai cărei moştenitori fuseseră până atunci.
Aceste texte, precum şi multe altele, au dovedit cu claritate lui Miller că evenimentele care erau aşteptate în general să aibă loc înainte de venirea lui Hristos, cum ar fi domnia universală a păcii şi întemeierea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, urmau să se realizeze după a doua venire. Mai mult decât atât, toate semnele timpului, cât şi starea lumii corespundeau cu descrierea profetică a zilelor din urmă. A fost constrâns să conchidă, numai pe baza studiului Scripturii, că timpul rezervat pentru rămânerea pământului în starea lui actuală era gata să se încheie.
"O altă dovadă care mi-a impresionat mintea cu putere, spunea el, a fost cronologia Scripturilor. Am înţeles că evenimentele prezise care se împliniseră în trecut avuseseră loc adeseori într-un timp anume. Cei o sută douăzeci de ani ai potopului (Gen. 6,3); cele şapte zile care urmau să-l preceadă împreună cu cele 40 de zile de ploaie prezisă (Gen. 7,4); cei 400 de ani de robie ai seminţiei lui Avraam (Gen. 15,13); cele trei zile din visul pitarului şi al paharnicului (Gen. 40,12-20); cei şapte ani ai lui Faraon (Gen. 41,28-54); cei 40 de ani din pustie (Num. 14,34); cei trei ani şi jumătate de foamete (1Regi 17,1; vezi Luca 4,25); cei 70 de ani de robie (Ier. 25,11); cele şapte vremi ale lui Nebucadneţar (Dan. 4,13-16); şi cele şapte săptămâni, 62 de săptămâni şi o săptămână, totalizând 70 de săptămâni hotărâte asupra iudeilor (Dan. 9,24-27) - toate evenimentele cuprinse în aceste perioade fuseseră odinioară numai profeţii şi se împlini-seră în conformitate cu cele prezise" (Bliss, p. 74.75).
Apoi, când a găsit în studiul său din Biblie diferite perioade cronologice care, după înţelegerea lui, se întindeau până la a doua venire a lui Hristos, nu le-a putut considera decât ca "vremi dinainte stabilite", pe care Dumnezeu le descoperise slujitorilor Săi. "Lucrurile ascunse, zicea Moise, sunt ale Domnului Dumnezeului nostru; dar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri pentru veşnicie", iar Domnul declară prin profetul Amos că "nu face nimic fără să descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci" (Deut. 29,29; Amos 3,7). Cercetătorii Cuvântului lui Dumnezeu pot, deci, să aştepte cu încredere împlinirea celor mai uimitoare evenimente din istoria omenirii, arătate clar în Scripturile adevărului.
"Când m-am convins pe deplin, spune Miller, că toată Scriptura dată prin inspiraţia lui Dumnezeu este de folos (2Tim. 3,16); că n-a apărut prin voia oamenilor, ci a fost scrisă aşa cum au fost mânaţi oamenii sfinţi de Duhul lui Dumnezeu (2 Petru 1,21) şi a fost scrisă pentru învăţătura noastră, ca prin răbdarea şi mângâierea pe care o dau Scripturile să avem nădejde (Rom. 15,4), n-am putut decât să privesc părţile cronologice ale Bibliei ca fiind o parte a Cuvântului lui Dumnezeu, tot atât de îndreptăţită la atenţia noastră serioasă ca oricare altă parte din Scripturi. De aceea am simţit că, în încercarea de a înţelege ceea ce Dumnezeu a socotit de bine să ne descopere în mila Sa, nu aveam dreptul să trec peste perioadele profetice" (Bliss, p. 75).
Profeţia care părea să descopere în modul cel mai clar timpul celei de a doua veniri era aceea din Daniel 8,14: "Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul Locaş va fi curăţit". Folosind regula lui de a face din Scriptură propriul ei interpret, Miller a văzut că o zi în profeţie reprezintă simbolic un an (Num. 14,34; Ezec. 4,6); a văzut că perioada de 2300 zile profetice, sau ani literali, se întindea până departe, dincolo de încheierea dispensaţiunii iudaice, deci, nu se poate referi la sanctuarul acelei dispensaţiuni. Miller a acceptat concepţia unanim recunoscută pe atunci şi a înţeles că în era creştină pământul este sanctuarul şi, ca urmare, curăţirea sanctuarului, prezisă în Daniel 8,14, reprezintă curăţirea pământului prin foc la a doua venire a lui Hristos. Dacă punctul corect de început pentru cele 2300 zile ar fi găsit, susţinea el, timpul celei de a doua veniri putea fi precizat cu uşurinţă. Numai aşa putea fi descoperit timpul acelei mari împliniri, vremea când starea actuală, cu "toată mândria şi puterea ei, pompa şi vanitatea ei, nelegiuirea şi apăsarea, îşi va găsi sfârşitul; când blestemul va fi îndepărtat de pe pământ, moartea va fi distrusă, răsplata va fi dată slujitorilor lui Dumnezeu, profeţilor şi sfinţilor, celor care se tem de numele Său, şi va prăpădi pe aceia care prăpădesc pământul" (Bliss. p.76).
Astfel, cu o stăruinţă înnoită şi mai profundă, Miller a continuat cercetarea profeţiilor, zile şi nopţi întregi fiind devotate studiului a ceea ce găsea acum de o importanţă atât de uimitoare şi de un interes care absorbea totul. În capitolul 8 din Daniel n-a găsit nici o cheie pentru începutul celor 2300 de zile; îngerul Gabriel, cu toate că i se poruncise să facă pe Daniel să înţeleagă viziunea, i-a dat numai o explicaţie parţială. Şi atunci când persecuţia teribilă care urma să se abată peste biserică a fost descoperită viziunii profetului, puterea fizică l-a părăsit. El n-a mai putut suporta, iar îngerul l-a lăsat singur pentru o vreme. Daniel "a leşinat şi a fost bolnav timp de câteva zile". "Eram uimit de vedenia aceasta, spunea el, dar nimeni n-a înţeles-o".
Însă Dumnezeu a poruncit solului Său: "Fă pe acest om să înţeleagă vedenia". Această însărcinare trebuia îndeplinită. În ascultare de această însărcinare, îngerul se întoarse la Daniel şi-i zise: "Am venit să-ţi dau pricepere şi înţelegere" de aceea ia aminte şi înţelege vedenia" (Dan. 8, 27.16; 9, 22.23.25-27). În vedenia din capitolul 8 era un punct important care fusese lăsat neexplicat, şi anume referitor la timp - perioada de 2300 de zile, de aceea îngerul, rezumând explicaţia, zăbovi îndeosebi asupra acestui punct.
"Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii sfinte" Să ştii deci şi să înţelegi că, de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul, Mesia, la Cârmuitorul, vor trece 7 săptămâni; apoi timp de 62 de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare. După aceste 62 de săptămâni, Mesia va fi stârpit şi nu va avea nimic" El va face legământ cu mulţi timp de o săptămână; dar la jumătatea săptămânii, va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare".
Îngerul fusese trimis la Daniel cu scopul precis de a-i explica punctul pe care nu-l înţelesese în viziunea din cap. 8, declaraţia cu privire la timp - "până vor trece 2300 de zile, apoi sfântul locaş va fi curăţit". După aceea i se porunci lui Daniel: "Ia aminte dar la cuvântul acesta şi înţelege vedenia". Primele cuvinte ale îngerului au fost: "70 de săptămâni sunt hotărâte asupra poporului tău şi cetăţii tale cele sfinte". Cuvântul tradus aici prin "hotărât" înseamnă literal "tăiat", 70 de săptămâni, reprezentând 490 de ani, sunt declaraţi de înger a fi tăiaţi, ca aparţinând îndeosebi iudeilor. Însă din ce au fost tăiaţi? Din moment ce cele 2300 de zile erau singura perioadă de timp menţionată în capitolul 8, aceasta trebuie să fie perioada din care au fost tăiate cele 70 de săptămâni. Ele sunt deci o parte din cele 2300 de zile, iar aceste două perioade trebuie să înceapă în acelaşi timp. Cele 70 de săptămâni erau declarate de înger să înceapă la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului. Şi dacă se putea găsi data acestei porunci, atunci putea fi precizat punctul de plecare pentru marea perioadă de 2300 de zile.
Decretul căutat se găsea în cap. 7 din Ezra, versetele 12-26. În forma lui cea mai completă fusese dat de Artaxerxe, împăratul Persiei, în anul 457 în. Hr. Însă, în Ezra 6,14 se spune că a fost clădită Casa Domnului din Ierusalim "după porunca ("decretul") lui Cirus, Darius şi Artaxerxe, împăratul Persiei". Aceşti trei împăraţi, prin emiterea, reafirmarea şi comportarea decretului, l-au adus la desăvârşirea prevăzută de profeţie, pentru a marca astfel începutul celor 2300 de ani. Luând deci anul 457 în. Hr. timpul când a fost completat decretul, ca dată a poruncii, s-a văzut că toate precizările profeţiei cu privire la cele 70 de săptămâni se împliniseră.
"De la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Mesia, Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni apoi 62 de săptămâni", adică 69 de săptămâni sau 483 de ani. Decretul lui Artaxerxe a intrat în vigoare în toamna anului 457 în. Hr. Începând cu această dată, cei 483 de ani se întind până în toamna anului 27 d.Hr. (vezi note suplimentare). Atunci s-a încheiat această profeţie. Cuvântul "Mesia" însemnează "Cel uns". În toamna anului 27 d.Hr., Hristos a fost botezat de Ioan şi a primit ungerea Duhului. Apostolul Petru mărturiseşte că "Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere de sus pe Isus din Nazaret" (Fapte 10,38). Iar Mântuitorul Însuşi declara: "Duhul Domnului este peste Mine, căci M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia" (Luca 4,18). Şi după botez s-a dus în Galileea "predicând Evanghelia lui Dumnezeu". El zicea: "S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie" (Marcu 1,14.15)
"El va încheia un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână". "Săptămâna" amintită aici este ultima din cele 70; ea reprezintă ultimii şapte ani din perioada pusă deoparte pentru iudei. În vremea aceasta, care începe de la anul 27 până la anul 34 d.Hr., Hristos în mod personal, apoi prin ucenicii Săi, a adresat invitaţia Evangheliei îndeosebi iudeilor. De asemenea, atunci când apostolii au pornit cu vestea cea bună a Împărăţiei, îndrumarea Mântuitorului era: "Să nu mergeţi pe calea Neamurilor şi să nu intraţi în vreo cetate a Samaritenilor; ci mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel" (Matei 10, 5.6).
"La mijlocul săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare". În anul 31 d.Hr., la trei ani şi jumătate după botez, Domnul nostru a fost răstignit. Astfel, o dată cu jertfa cea mare oferită pe Calvar s-a încheiat şi sistemul jertfelor care arătase timp de patru mii de ani către Mielul lui Dumnezeu. Tipul se întâlnise cu Antitipul şi toate jertfele şi darurile de mâncare din sistemul ceremonial trebuia să înceteze.
Cele 70 de săptămâni, sau 490 de ani, rezervaţi îndeosebi iudeilor, s-au încheiat aşa cum am văzut, în anul 34. La această dată, prin acţiunea sinedriului iudeilor, s-a pecetluit lepădarea Evangheliei prin uciderea lui Ştefan şi prin persecutarea urmaşilor lui Hristos. Aşa că, începând de atunci, solia mântuirii n-a mai fost restrânsă la poporul ales, ci a fost dată lumii. Ucenicii, obligaţi fiind de persecuţii să fugă din Ierusalim, au mers pretutindeni vestind Cuvântul. "Filip a mers în cetatea Samariei şi le-a predicat pe Hristos". Petru, prin călăuzire divină, a făcut cunoscut Evanghelia sutaşului din Cezareea, Corneliu cel temător de Dumnezeu; iar zelosul Pavel, câştigat la credinţa lui Hristos, a fost însărcinat să ducă vestea cea bună "departe la Neamuri" (Fapte 8,4.5; 22,21).
În felul acesta, toate precizările profeţiei privind pe Israel s-au împlinit în mod izbitor. Începutul celor 70 de săptămâni s-a stabilit fără îndoială în anul 457 în. Hr., iar încheierea lor în anul 34 d.Hr. De la această dată nu mai este nici o dificultate a găsi încheierea celor 2300 de zile. Cele 70 de săptămâni - 490 de zile - fiind tăiate din cele 2300, mai rămâneau încă 1810 zile. Deci, după terminarea celor 490 de zile, trebuia să se mai împlinească încă 1810 zile. Astfel că, începând cu anul 34 d.Hr., cei 1810 ani se continuau până în anul 1844. Ca urmare, cele 2300 de zile - ani din Daniel 8,14 se încheiau în anul 1844. Şi atunci, la încheierea acestei lungi perioade profetice, după mărturia îngerului lui Dumnezeu, "sanctuarul va fi curăţit". În felul acesta, timpul pentru curăţirea sanctuarului - care era aproape în mod general prevăzut că va avea loc la a doua venire - a fost stabilit cu precizie.
Miller şi tovarăşii lui au crezut la început că cele 2300 de zile se vor încheia în primăvara anului 1844, cu toate că profeţia arăta către toamna acelui an (vezi note suplim.). Înţelegerea greşită a acestui punct a adus dezamăgirea şi încurcătura acelora care stabiliseră o dată mai devreme pentru venirea Domnului. Dar lucrul acesta n-a afectat puterea argumentului care arăta că cele 2300 de zile se încheiau în anul 1844 şi că evenimentul cel mare reprezentat prin curăţirea sanctuarului trebuia să aibă loc atunci.
Începând din nou studiul Sfintelor Scripturi, aşa cum făcuse pentru a dovedi că ele erau o descoperire de la Dumnezeu, Miller nu se aştepta câtuşi de puţin să ajungă la concluzia cercetărilor sale. Dar dovada Scripturii era prea clară şi prea convingătoare pentru a nu fi luată în seamă.
Consacrase deja doi ani studiului Bibliei când, în anul 1818, a ajuns la convingerea solemnă că în aproximativ 25 de ani Hristos urma să Se arate pentru mântuirea poporului Său. "Nu este nevoie să vorbesc, spunea Miller, despre bucuria care mi-a umplut inima în aşteptarea fericită, nici despre dorinţa arzătoare a sufletului meu, de a lua parte la bucuriile mântuiţilor. Acum Biblia era pentru mine o carte nouă. Era într-adevăr o sărbătoare a raţiunii; tot ce fusese pentru mine întunecat, tainic sau neclar în învăţăturile ei se risipise din minte în faţa luminii clare care răsărea acum din paginile ei sfinte; şi cât de strălucitor şi măreţ se arăta adevărul! Toate contrazicerile şi inconsecvenţele pe care le găsisem înainte în Cuvânt se spulberaseră. Şi, cu toate că mai erau încă multe părţi de care nu eram mulţumit, pentru că nu avusesem o înţelegere deplină, cât de multă lumină izvora din ea spre a ilumina mintea mea atât de întunecată mai înainte, încât simţeam o desfătare în studiul Scripturii, pe care nu o bănuisem că poate rezulta din învăţăturile ei" (Bliss p. 76.77).
"Dar o dată cu convingerea solemnă că astfel de evenimente importante erau prezise în Scripturi pentru a se împlini într-un interval de timp atât de scurt, a pus stăpânire pe mine, cu o mare putere, problema privitoare la datoria mea faţă de lume, înţelegând dovada care-mi captivase mintea" (id. 81). Miller nu putea să nu simtă că era datoria lui să facă şi altora parte de lumina pe care o primise. Se aştepta să întâmpine şi împotrivire din partea celor neevlavioşi, dar avea încredere că toţi creştinii se vor bucura în nădejdea întâlnirii Mântuitorului pe care mărturiseau că-L iubesc. Singura lui teamă era că, în marea lui bucurie produsă de aşteptarea glorioasei liberări care urma să aibă loc atât de curând, mulţi vor primi doctrina fără să cerceteze îndestulător Scripturile care arătau acest adevăr. De aceea a ezitat să-l prezinte, ca să nu fie în rătăcire şi să nu devină un mijloc de a duce în rătăcire şi pe alţii. A început deci să revadă dovezile în sprijinul concluziilor la care ajunsese şi să ia în consideraţie, cu atenţie mărită, toate greutăţile care se prezentau înaintea minţii lui. Dar curând a constatat că toate obiecţiunile sale dispăreau în faţa luminii Cuvântului lui Dumnezeu, ca ceaţa dinaintea razelor soarelui. Cinci ani petrecuţi astfel l-au convins pe deplin cu privire la corectitudinea poziţiei lui.
Şi acum, datoria de a face cunoscut altora ceea ce credea a fi clar susţinut de Scripturi a pus din nou stăpânire cu putere asupra lui. "Când mă găseam la ocupaţiile mele, spunea el, îmi suna continuu în urechi: "Du-te şi spune lumii despre primejdia în care se găseşte". Textul următor îmi venea mereu în minte: "Când spun celui nelegiuit, nelegiuitule vei pieri; dacă nu-i spui ca să avertizezi pe cel nelegiuit de calea lui, nelegiuitul acela va muri în nelegiuirea sa; dar sângele lui îl voi cere din mâna ta. Dar dacă avertizezi pe cel nelegiuit să se întoarcă de la calea lui, şi dacă nu se întoarce din calea lui, el va muri în nelegiuirea lui; dar tu îţi vei mântui sufletul" (Ezech. 33,8.9). "Simţeam că, dacă nelegiuiţii puteau fi avertizaţi în mod eficient, mulţi dintre ei se vor pocăi, iar dacă ei nu erau avertizaţi, sângele lor urma să fie cerut din mâna mea" (Bliss, p. 92).
A început să prezinte vederile sale în particular, când avea ocazia, rugându-se ca un predicator să le simtă puterea şi să se consacre vestirii lor. Dar nu putea alunga convingerea că el însuşi avea o datorie personală de adus la îndeplinire - să dea avertizarea. Îi reveneau mereu în minte cuvintele: "Mergi şi spune lumii; sângele lor îl voi cere din mâna ta". A mai aşteptat nouă ani, povara apăsând asupra sufletului său, până în anul 1831, când pentru prima dată a prezentat în public motivele credinţei sale.
După cum Elisei fusese odinioară chemat de la coarnele plugului de pe câmp pentru a primi mantia consacrării la slujba de profet, tot astfel William Miller a fost chemat să-şi lase plugul şi să descopere oamenilor tainele Împărăţiei lui Dumnezeu. A intrat în această lucrare tremurând, conducându-şi ascultătorii pas cu pas prin perioadele profetice, până la a doua venire a lui Hristos. Cu fiecare efort făcut, câştiga putere şi curaj când vedea interesul general deşteptat de cuvintele sale.
Miller a consimţit să-şi prezinte vederile în public numai la cererea fraţilor lui, în ale căror cuvinte el a recunoscut chemarea Domnului. Era acum în vârstă de 50 de ani, neobişnuit cu vorbirea în public şi apăsat de simţământul nedestoiniciei pentru lucrarea pe care o avea în faţă. Dar de la început lucrările lui au fost binecuvântate într-un mod deosebit pentru mântuirea sufletelor. Prima lui lectură a fost urmată de o trezire religioasă, în care un număr de 13 familii întregi, cu excepţia a două persoane, au fost convertite. Imediat a fost chemat să predice şi în alte locuri şi aproape în fiecare loc lucrarea lui avea ca rezultat o reînviorare a lucrării lui Dumnezeu. Păcătoşii se converteau, creştinii se trezeau la o mai mare consacrare, iar deiştii şi necredincioşii erau aduşi să recunoască adevărurile Bibliei şi ale religiei creştine. Mărturia acelora în mijlocul cărora lucra era: "O categorie de inteligenţe sunt atinse de el nu prin influenţa altor oameni" (Idem 138). Predicarea lui avea ca scop să trezească atenţia publicului la lucrările cele mari ale religiei şi să oprească senzualitatea şi spiritul lumesc ce creşteau şi în epoca aceea.
În aproape fiecare oraş erau zeci, iar în altele sute de convertiţi ca urmare a predicării sale. În multe locuri, bisericile protestante din aproape toate denominaţiunile îi erau deschise, iar invitaţiile pentru a lucra veneau de obicei de la slujitorii bisericilor. Principiul lui neschimbat era să nu lucreze în nici un loc unde nu fusese invitat şi, cu toate acestea, în curând s-a văzut neînstare să facă faţă nici măcar la jumătate din cererile care-i erau adresate. Mulţi care n-au primit vederile sale, cu privire la timpul exact al celei de a doua veniri, erau totuşi convinşi de siguranţa apropierii venirii lui Hristos şi a nevoii lor de pregătire. În unele oraşe mari lucrarea lui a produs o impresie profundă. Comercianţii de băuturi alcoolice şi-au părăsit negustoria şi au transformat magazinele în case de adunare; casele de jocuri de noroc au fost dărâmate; necredincioşii, deiştii, universaliştii şi chiar desfrânaţii cei mai josnici se schimbau. Unii dintre ei nu mai intraseră într-o casă de rugăciune de ani de zile. Diferite denominaţiuni formau adunări de rugăciune, în unele cartiere, aproape în fiecare oră, oamenii de afaceri adunându-se la miezul zilei pentru rugăciune şi proslăvire. N-a fost o excitaţie extravagantă, ci o solemnitate aproape generală asupra minţii oamenilor. Lucrarea lui, asemănătoare cu cea a primilor reformatori, tindea mai degrabă să convingă şi să trezească conştiinţa decât doar să excite emoţiile.
În anul 1833, Miller a primit o aprobare de predicare din partea bisericii baptiste, al cărui membru era. Un mare număr de slujitori ai denominaţiunii au acceptat lucrarea lui şi, cu consimţământul lor oficial, şi-a continuat lucrarea. A călătorit şi a predicat fără încetare, cu toate că lucrarea personală era limitată îndeosebi la statul New England şi statele din mijloc. Timp de câţiva ani, cheltuielile au fost suportate de el şi niciodată după aceea n-a primit destul pentru a face faţă cheltuielilor de călătorie spre locurile în care era invitat. În felul acesta lucrarea publică, departe de a fi o afacere, era o povară grea asupra averii lui, care treptat a scăzut în această perioadă a vieţii lui. El era capul unei familii mari, dar, pentru că toţi erau economi şi harnici, ferma lor era îndestulătoare pentru întreţinerea lor, ca şi a lui.
În anul 1833, la doi ani după ce Miller începuse să prezinte în public dovezile cu privire la apropiata venire a lui Hristos, a apărut ultimul din semnele care fuseseră prezise de Mântuitorul ca semn al venirii Sale pentru a doua oară. Căci Însuşi Isus spusese: "Stelele vor cădea din cer" (Mat. 24,29). Iar Ioan, în Apocalips, declara şi el că a văzut în viziune semnele care trebuia să vestească ziua Domnului: "Stelele cerului au căzut din cer pe pământ cum cad smochinele verzi din pom când este scuturat de un vânt puternic" (Apoc. 6,13). Această profeţie şi-a găsit o împlinire impresionantă şi izbitoare în marea ploaie meteorică din 13 nov. 1833. Aceasta a fost manifestarea cea mai întinsă şi magnifică a unei căderi de stele care a fost raportată vreodată, "întregul firmament de deasupra Statelor Unite fiind atunci, timp de ceasuri întregi, într-o mişcare plină de flăcări. Nici un fenomen ceresc n-a avut loc vreodată în această ţară, de la întemeierea ei, care să fi fost privit cu admiraţie atât de intensă de o anumită categorie de oameni sau cu o aşa de mare groază şi zbucium de o altă categorie". "Frumuseţea maiestuoasă şi măreţia ei zăbovesc încă în multe minţi" Niciodată n-a căzut o ploaie mai deasă de cum au căzut meteoriţii spre pământ; la răsărit, la apus, la miazănoapte şi la miazăzi era la fel. Într-un cuvânt, tot cerul părea în mişcare. Manifestarea, aşa cum a fost descrisă în jurnalul profesorului Siliman, s-a văzut în toată America de Nord" De la ora două noaptea până în zorii din ziua următoare, cerul fiind desăvârşit de clar şi fără nori, un joc neîncetat de lumini strălucitoare şi orbitoare s-a menţinut pe tot cerul" (R.M.Devens, American Progress; or The Great Events of the Greatest Century, cap. 28, p. 1-5).
"Nici o limbă, desigur, nu poate descrie splendoarea acelei manifestări măreţe" şi nimeni dintre aceia care n-au văzut-o nu-şi poate forma o idee despre slava ei. Părea ca şi când toate stelele cerului s-au adunat într-un singur punct aproape de zenit, de unde izbucneau simultan, cu iuţeala fulgerului, spre toate părţile orizontului; şi cu toate acestea nu se consumau - mii veneau în urma altor mii, ca şi când ar fi fost create pentru ocazia aceea" (F.Reed, în The Cristian Advocate and Journal, dec. 13, 1833). "Un tablou mai real al unui smochin care îşi scutură smochinele când este bătut de un vânt puternic nu s-a putut vedea până atunci" ("The Old Countryman", în Portland Evening Advertiser, nov. 26. 1833).
În jurnalul comerţului din New York, din 14 noiembrie 1833, a apărut un articol lung cu privire la acest fenomen minunat, conţinând următoarea declaraţie: "Nici un filozof sau savant cred că n-a vorbit şi nici n-a scris despre un eveniment ca acela de ieri dimineaţă. Acum 18 secole, un profet a prezis cu exactitate, dacă ne va fi greu să înţelegem că stelele care cad sunt stele căzătoare" singurul sens în care acest lucru este posibil a fi realmente adevărat".
În felul acesta s-a manifestat ultimul din acele semne ale venirii Sale, cu privire la care Hristos a avertizat pe ucenicii Săi: "Când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi" (Mat. 24,33). După aceste semne, Ioan a văzut petrecându-se marele eveniment următor, şi anume cerurile strângându-se ca un sul, în timp ce pământul se cutremura, munţii şi insulele erau mutate din locul lor, iar cei nelegiuiţi îngroziţi căutând să fugă dinaintea Fiului omului (Apoc. 6,12-17).
Mulţi dintre aceia care au fost martorii căderii de stele au socotit-o ca un vestitor al judecăţii viitoare, "un tip înfricoşat, un înainte mergător sigur, un semn al milei despre ziua aceea mare şi înfricoşată" ("The Old Countryman", în Portland Evening Advertiser, 26 noiembrie 1833). În felul acesta, atenţia oamenilor a fost îndreptată către împlinirea profeţiei şi mulţi au fost conduşi să dea atenţie avertizării cu privire la a doua venire.
În anul 1840, o altă împlinire remarcabilă a profeţiei a produs un interes larg răspândit. Cu doi ani mai înainte, Josiah Litch, unul dintre pastorii conducători ai predicării celei de a doua venri, a publicat o expunere cu privire la Apocalips capitolul 9, prezicând căderea Imperiului Otoman. După calculele sale, această putere urma să fie zdrobită "în anul 1840 în luna august"; cu câteva zile înainte de împlinire, el scria: "Punând deoparte prima perioadă de 150 de ani, care s-au împlinit exact înainte ca Deacozes să se urce pe tron cu îngăduinţa turcilor, şi ţinând seamă că cei 391 de ani şi 15 zile au început la încheierea acelei perioade, ea se va termina la 11 august 1840, când puterea Otomană din Constantinopol se poate aştepta să cadă. Şi lucrul acesta cred că se va produce" (Josiah Litch, in Signs of the Times, and Expositor of Prophecy, 1 aug. 1840).
Chiar la data fixată, Turcia, prin ambasadorii ei, a acceptat protecţia puterilor aliate ale Europei, aşezându-se în felul acesta sub controlul popoarelor creştine. Evenimentul a împlinit prezicerea cu exactitate (vezi note suplimentare). Când s-a aflat, mulţimile s-au convins de corectitudinea principiilor de interpretare profetică adoptate de Miller şi colaboratorii săi şi un impuls minunat a fost dat mişcării advente. Bărbaţi de cultură şi poziţie s-au unit cu Miller atât în predicarea, cât şi în publicarea vederilor sale, astfel că de la 1840 la 1844 lucrarea s-a întins cu repeziciune.
William Miller avea o forţă intelectuală puternică, disciplinată prin meditaţie şi prin studiu; şi el a adăugat la acestea înţelepciunea cerului, legându-se de Izvorul înţelepciunii. Era un bărbat de o valoare veritabilă, care nu putea decât să impună respect şi stimă oriunde erau apreciate integritatea caracterului şi superioritatea morală. Unind o bunătate reală a inimii cu umilinţa creştină şi cu puterea stăpânirii de sine, era atent şi curtenitor cu toţi, gata să asculte părerile altora şi să le cântărească argumentele. Fără pasiune sau excitare, el punea la probă toate teoriile şi învăţăturile prin Cuvântul lui Dumnezeu, iar raţionamentul lui sănătos şi o cunoaştere temeinică a Scripturilor îl făceau în stare să respingă rătăcirea şi să demaşte falsitatea.
Cu toate acestea, Miller nu şi-a îndeplinit lucrarea fără să întâmpine o aspră ostilitate. Aşa cum se întâmplase şi cu primii reformatori, era şi acum: adevărurile pe care le prezenta nu erau privite favorabil de învăţătorii religioşi populari din vremea aceea. Deoarece aceştia nu-şi puteau susţine poziţia cu Scripturile, erau obligaţi să recurgă la afirmaţiile şi învăţăturile oamenilor, precum şi la tradiţiile părinţilor bisericii. Dar Cuvântul lui Dumnezeu era singura mărturie acceptată de către predicatorii adevărului advent. "Biblia şi numai Biblia" era cuvântul lor de ordine. Lipsa de argumente din Scriptură a împotrivitorilor era înlocuită cu batjocură şi ridiculizare. Timp, mijloace şi talente erau folosite pentru a înfiera pe aceia a căror singură vină era că aşteptau cu bucurie revenirea Domnului lor şi se străduiau să trăiască o viaţă sfântă şi să îndemne şi pe alţii să se pregătească pentru revenirea Sa.
Eforturile depuse pentru a distrage minţile oamenilor de la subiectul celei de a doua veniri erau neobosite. S-a ajuns chiar să se socotească un păcat, ceva de care oamenii să se ruşineze, studiul profeţiilor în legătură cu venirea lui Hristos şi cu sfârşitul lumii. În felul acesta, slujitorii bisericilor din vremea aceea subminau credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu. Învăţăturile lor îi făceau pe oameni necredincioşi şi mulţi îşi luau libertatea să meargă după poftele lor nelegiuite. Apoi, autorii acestor maşinaţii au aruncat toată vina asupra adventiştilor.
Iar atunci când mulţimile se adunau să-l asculte, oameni inteligenţi şi atenţi, numele lui Miller era rar amintit în presa religioasă, şi atunci numai în batjocură şi denigrare. Cei nelegiuiţi şi neglijenţi, încurajaţi de poziţia învăţătorilor religioşi, recurgeau la epitete ruşinoase şi la glume josnice şi hulitoare, în eforturile lor de a aduce batjocură asupra lui şi a lucrării sale. Omul cu părul cărunt, care-şi părăsise un cămin confortabil pentru a călători pe propria lui cheltuială, din oraş în oraş şi din sat în sat, străduindu-se fără încetare să ducă cuvântul de avertizare solemnă cu privire la judecata care se apropia, era denunţat în mod batjocoritor ca un fanatic, un mincinos, un escroc şi speculant.
Ridicolul, înşelăciunea şi abuzul puse în seama lui au provocat un protest plin de indignare, chiar din partea presei laice. "A trata un subiect de o aşa măreţie copleşitoare şi cu consecinţe atât de grozave" cu uşurinţă şi dispreţ era declarat de oamenii din lume "nu numai o batjocură faţă de sentimentele propagatorilor şi apărătorilor lui", ci "se făcea o glumă din ziua judecăţii, o batjocură la Însăşi adresa Dumnezeirii şi dispreţ faţă de grozăviile barei Sale de judecată" (Bliss, p. 183).
Instigatorul răului căuta nu numai să facă fără efect solia advent, dar să distrugă chiar şi pe sol. Miller făcea o aplicaţie practică a adevărului Scripturii pentru inimile ascultătorilor, mustrându-le păcatele şi tulburându-le mulţumirea lor de sine. Dar cuvintele lui clare şi tăioase le trezea vrăjmăşia. Împotrivirea manifestată de către membrii bisericii faţă de această solie îi încuraja pe cei josnici să-şi îngăduie şi mai mari libertăţi; duşmanii complotau chiar să-i ia viaţa când va părăsi locul de adunare. Dar îngerii sfinţi erau în mijlocul mulţimii şi o dată unul dintre ei, în chip de om, a luat de braţ pe slujitorul Domnului şi l-a condus în siguranţă prin mijlocul mulţimii înfuriate. Lucrarea lui nu era încă terminată, iar Satana împreună cu emisarii lui au fost dezamăgiţi în toate planurile lor.
În ciuda oricărei împotriviri, interesul faţă de mişcarea advent continua să crească. De la zeci şi sute, numărul ascultătorilor crescură cu miile. Aceştia se bucuraseră un timp de o acceptare deplină din partea diferitelor lor biserici, dar după o vreme, spiritul de împotrivire s-a manifestat chiar şi împotriva acestor noi convertiţi, iar bisericile au început să ia măsuri disciplinare faţă de aceia care îmbrăţişaseră vederile lui Miller. Această acţiune cerea un răspuns din partea lui Miller care, printr-o scrisoare deschisă către creştinii din toate denominaţiunile, le solicita ca în cazul când învăţăturile lui erau rătăcite, să i se dovedească rătăcirea cu Scripturile.
"Ce am crezut noi", spunea el, "care nu ni s-a poruncit prin Cuvântul lui Dumnezeu, despre care voi înşivă declaraţi că este singura regulă de credinţă şi practică? Ce am făcut noi care să provoace denunţări atât de violente împotriva noastră, de la amvoane şi prin presă, şi vă determină să ne excludeţi pe noi (adventiştii) din bisericile şi din mijlocul frăţiei?" Dacă suntem greşiţi, vă rugăm arătaţi-ne în ce constă greşeala noastră. Arătaţi-ne din Cuvântul lui Dumnezeu că suntem în rătăcire! Am fost destul batjocoriţi, aceasta nu ne va convinge niciodată că suntem greşiţi; numai Cuvântul lui Dumnezeu ne poate schimba concepţiile. Concluziile noastre s-au format în mod deliberat şi cu rugăciune, când am văzut dovezile din Scripturi" (id. p. 250. 252).
De la un veac la altul, avertizările pe care Dumnezeu le-a trimis lumii prin slujitorii Săi au fost primite cu aceeaşi neîncredere şi necredinţă. Când nelegiuirea antediluvienilor L-au determinat să aducă un potop de ape peste pământ, El le-a făcut cunoscut mai dinainte planul Său pentru ca să se întoarcă de la căile lor rele. Timp de 120 ani a răsunat în urechile lor avertizarea să se pocăiască, până ce mânia lui Dumnezeu s-a dat pe faţă în distrugerea lor. Dar solia li s-a părut ca o poveste stupidă şi n-au crezut-o. Aşa că, încurajaţi în nelegiuirea lor, ei şi-au bătut joc de solul lui Dumnezeu, au tratat cu uşurinţă chemările lui şi l-au acuzat chiar de încumetare. Cum îndrăzneşte un om să se ridice împotriva tuturor oamenilor mari ai pământului? Dacă solia lui Noe ar fi adevărată, de ce nu a înţeles toată lumea lucrul acesta şi n-a crezut-o? Susţinerea unui om împotriva înţelepciunii a mii de oameni! Ei nu vor crede avertizarea şi nu-şi vor căuta adăpost în corabie.
Batjocoritorii arătau către lucrurile din natură - la succesiunea neabătută a anotimpurilor, la cerul albastru din care nu plouase niciodată sau la câmpiile verzi înviorate de roua nopţii şi strigau: "Nu ne spune el poveşti? Şi, în mod dispreţuitor, l-au declarat pe predicatorul dreptăţii un exaltat entuziast, continuând cu mai multă stăruinţă în căutarea plăcerii şi mai hotărâţi pe căile lor rele decât înainte. Dar necredinţa lor n-a anulat evenimentul prezis. Dumnezeu a avut îndelungă răbdare cu nelegiuirea lor, dându-le o ocazie deosebită pentru pocăinţă; dar la timpul stabilit, judecăţile Sale au căzut peste aceia care respinseseră mila Sa.
Hristos a spus că se va da pe faţă aceeaşi necredinţă şi cu privire la a doua Sa venire. Aşa cum oamenii din zilele lui Noe "n-au ştiut nimic până ce a venit potopul şi i-a luat pe toţi", tot astfel, după cuvintele Mântuitorului nostru, "va fi şi la venirea Fiului omului" (Matei 24,39). Când pretinsul popor al lui Dumnezeu se uneşte cu lumea, trăind aşa cum trăieşte ea şi unindu-se cu ea în pofte vinovate, când spiritul celor lumeşti devine spiritul bisericii; când clopotele căsătoriei sună şi toţi privesc înainte către mulţi ani de prosperitate pământească, atunci deodată, aşa cum fulgerul străluceşte pe cer, va veni sfârşitul visurilor şi nădejdilor lor amăgitoare. Aşa cum Dumnezeu a trimis pe slujitorul Lui să avertizeze lumea cu privire la venirea potopului, tot aşa a trimis pe solii Săi aleşi să facă cunoscut apropierea judecăţii finale. După cum contemporanii lui Noe au râs batjocoritor la prezicerile predicatorului dreptăţii, tot astfel în zilele lui Miller mulţi, chiar din aceia care se socoteau din poporul lui Dumnezeu, şi-au bătut joc de cuvintele de avertizare.
Dar de ce oare învăţătura şi predicarea celei de a doua veniri a lui Hristos au fost atât de nesalutare pentru biserică? În timp ce pentru cei nelegiuiţi venirea Domnului aduce vai şi dezamăgire, pentru cel neprihănit este încărcată cu bucurie şi nădejde. Acest adevăr mare fusese mângâierea celor credincioşi ai lui Dumnezeu în toate veacurile; de ce devenise el, asemenea Autorului lui, "o piatră de poticnire şi o stâncă de blestem" pentru pretinsul Său popor? Domnul Însuşi făgăduise ucenicilor Săi: "După ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine" (Ioan 14,3). Mântuitorul cel milostiv a fost Acela care, anticipând singurătatea şi necazul urmaşilor Săi, a însărcinat pe îngeri să-i mângâie cu asigurarea că El va veni iarăşi chiar aşa cum mergea la cer. Şi atunci când ucenicii stăteau cu ochii pironiţi spre cer, pentru a prinde ultima privire a Aceluia pe care-L iubeau, atenţia le-a fost atrasă de cuvintele îngerului: "Bărbaţi Galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer" (Fapte 1,11). Nădejdea le-a fost aprinsă iarăşi de solia îngerului. Ucenicii "s-au întors la Ierusalim cu mare bucurie; şi stăteau totdeauna în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu" (Luca 24, 52.53). Ei nu se bucurau pentru că Isus se despărţise de ei şi erau lăsaţi să se lupte cu încercările şi ispitele lumii, ci datorită asigurării îngerilor că El urma să vină iarăşi.
Vestea revenirii lui Hristos ar trebui să fie ca atunci când a fost adusă de îngeri păstorilor din Betleem, o veste plină de bucurie. Aceia care Îl iubesc în adevăr pe Mântuitorul nu pot decât să salute cu bucurie anunţarea care se găseşte în Cuvântul lui Dumnezeu, că Acela în care sunt concentrate nădejdile de viaţă veşnică vine iarăşi, nu ca să fie insultat, dispreţuit şi lepădat, aşa cum a fost la prima venire, ci în putere şi slavă ca să-Şi răscumpere poporul. Cei care nu iubesc pe Mântuitorul sunt aceia care doresc ca El să rămână acolo şi nu poate fi o dovadă mai convingătoare că bisericile s-au depărtat de Dumnezeu decât supărarea şi frământarea provocată de această solie trimisă de Cer.
Aceia care au primit solia advent simţeau nevoia de pocăinţă şi umilinţă înaintea lui Dumnezeu. Mulţi oscilaseră multă vreme între Hristos şi lume, dar acum simţeau că a venit timpul să ia o atitudine. "Lucrurile veşnice le apăreau într-o realitate neobişnuită. Cerul era adus aproape şi ei se vedeau vinovaţi înaintea lui Dumnezeu" (Bliss 147). Creştinii erau treziţi la o nouă viaţă spirituală. Erau determinaţi să simtă că timpul era scurt, că tot ce aveau de făcut pentru aproapele lor trebuie făcut repede. Cele pământeşti îşi pierdeau valoarea, veşnicia părea că se deschide înaintea lor, iar sufletul, cu tot ce se raporta la fericirea sau la nenorocirea lor eternă, întuneca în ochii lor orice ţintă vremelnică. Duhul lui Dumnezeu îi întărea şi dădea putere apelurilor lor arzătoare făcute fraţilor lor, cât şi păcătoşilor ca să se pregătească pentru Ziua lui Dumnezeu. Mărturia tăcută a vieţii lor zilnice era o mustrare continuă pentru membrii bisericii, formalişti şi neconsacraţi. Aceştia nu doreau să fie tulburaţi în urmărirea plăcerilor lor, în devoţiunea lor faţă de câştigul de bani şi în ambiţia lor după onoare lumească. Astfel apărea vrăjmăşia şi împotrivirea contra credinţei advente şi a acelora care o vesteau.
Când au văzut că argumentele din perioadele profetice nu puteau fi contrazise, împotrivitorii au încercat să descurajeze cercetarea subiectului prin învăţătura că prorociile erau sigilate. În felul acesta, protestanţii urmau căile romaniştilor. În timp ce biserica papală ascundea Biblia (vezi note suplimentare) de popor, bisericile protestante pretindeau că o parte importantă a Cuvântului Sfânt - şi anume aceea care aduce la cunoştinţă adevăruri speciale aplicabile timpului nostru - nu puteau fi înţelese.
Pastorii şi poporul declarau că profeţiile din Daniel şi Apocalips erau nişte taine neînţelese. Dar Hristos i-a îndreptat pe ucenicii Săi către cuvintele profetului Daniel, privitoare la evenimentele care aveau să aibă loc în vremea lor, şi a spus: "Cine citeşte să înţeleagă" (Matei 24,15). Iar susţinerea că Apocalipsul era o taină ce nu poate fi înţeleasă este contrazisă de însuşi titlul cărţii: "Descoperirea lui Isus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu, pentru a arăta robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând" Ferice de cine citeşte şi de cel ce ascultă cuvintele acestei proorocii şi păzeşte lucrurile scrise în ea; căci vremea este aproape" (Apoc. 1,1-3).
Profetul zicea: "Ferice de cine citeşte!" Sunt unii care nu vor citi; binecuvântarea nu este pentru ei. "Şi de cine ascultă". Sunt alţii, de asemenea, care nu vor să asculte nimic din cele privitoare la profeţi; binecuvântarea nu este nici pentru această categorie. "Şi păzesc lucrurile scrise în ea"; mulţi refuză să ia seama la avertizările şi îndemnurile cuprinse în Apocalips; dar nici unul din aceştia nu poate cere binecuvântarea făgăduită. Toţi aceia care iau în râs subiectele prorociei şi-şi bat joc de simbolurile date aici cu solemnitate, toţi aceia care refuză să-şi schimbe viaţa şi să se pregătească pentru venirea Fiului omului vor rămâne nebinecuvântaţi.
ţinând seama de mărturia inspiraţiei, cum îndrăznesc oamenii să înveţe că Apocalipsa este o taină dincolo de puterea de pătrundere a înţelepciunii omeneşti? Ea este o taină descoperită, o carte deschisă. Studiul Apocalipsului îndreaptă mintea către profeţiile lui Daniel şi amândouă prezintă cele mai importante directive date de Dumnezeu oamenilor, cu privire la evenimentele care vor avea loc la încheierea istoriei acestei lumi.
Lui Ioan i-au fost descoperite scene de un interes profund şi emoţionant în experienţa bisericii. A văzut poziţia, primejdiile, conflictele şi eliberarea finală a poporului lui Dumnezeu. El raportează soliile de încheiere care vor coace secerişul pământului fie ca roade pentru grânarul ceresc, fie ca paie pentru focul nimicitor. Subiecte de o importanţă colosală i-au fost descoperite, îndeosebi pentru biserica sfârşitului, ca aceia care se vor întoarce de la rătăcire la adevăr să fie instruiţi cu privire la primejdiile şi luptele ce le stau înainte. Nimeni nu trebuie să fie în întuneric faţă de ceea ce va veni peste pământ.
Atunci de ce această neştiinţă larg răspândită cu privire la o parte atât de importantă a Sfintelor Scripturi? De ce această împotrivire generală de a cerceta învăţăturile ei? Nu este decât materializarea unui efort studiat al prinţului întunericului, de a îndepărta de la oameni ceea ce descoperă amăgirile lui. Pentru motivul acesta Hristos, Descoperitorul, prevăzând lupta ce se va duce împotriva studierii Apocalipsei, a pronunţat o binecuvântare asupra tuturor acelora care vor citi, vor asculta şi vor păzi cuvintele prorociei.
Cap. 19 Lumină prin întuneric
Lucrarea lui Dumnezeu de pe pământ prezintă, de la un veac la altul, o asemănare izbitoare în orice reforme mari sau mişcare religioasă. Principiile în procedeele lui Dumnezeu cu oamenii sunt totdeauna aceleaşi. Mişcările importante ale prezentului îşi au paralele în acelea ale trecutului, iar experienţa bisericii din primele veacuri are lecţii de mare valoare pentru timpul nostru.
Nici un adevăr nu este mai clar arătat în Biblie ca acela că Dumnezeu, prin Duhul Său cel Sfânt, conduce în mod deosebit pe slujitorii Săi de pe pământ în marile mişcări, pentru a face să înainteze lucrarea de mântuire. Oamenii sunt instrumente în mâna lui Dumnezeu, folosiţi de El pentru împlinirea planurilor Sale de har şi de milă. Fiecare are o parte de îndeplinit; fiecăruia îi este acordată o măsură de lumină, adaptată la nevoile timpului său şi îndestulătoare spre a-l face în stare să împlinească lucrarea pe care Dumnezeu i-a dat s-o facă. Cu toate acestea, nici un om, oricât ar fi fost el onorat de Cer, n-a ajuns la o înţelegere deplină a marelui Plan de Mântuire sau chiar la o apreciere desăvârşită a planului divin în lucrarea timpului său. Oamenii nu înţeleg pe deplin ce ar dori Dumnezeu să aducă la îndeplinire prin lucrarea pe care le-o dă de făcut; ei nu înţeleg sub toate aspectele ei solia pe care o rostesc în numele Său.
"Poţi spune tu că poţi pătrunde adâncimile lui Dumnezeu, că poţi ajunge la cunoştinţa desăvârşită a Celui Atotputernic?" "Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci, cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre!" "Eu sunt Dumnezeu, şi nu este altul, Eu sunt Dumnezeu şi nu este nici unul ca Mine. Eu am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit" (Iov11,7; Is. 55,8.9; 46,9.10)
Chiar şi proorocii, care au fost favorizaţi cu o iluminare deosebită a Duhului, n-au înţeles pe deplin importanţa descoperirilor încredinţate lor. Înţelesul avea să fie dezvăluit de la un veac la altul, pe măsură ce poporul lui Dumnezeu urma să aibă nevoie de îndrumarea cuprinsă în ele.
Petru, scriind despre mântuirea adusă la lumină prin Evanghelie, spune: "Proorocii, care au proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate. Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri" (1 Petru 1,10-12)
Cu toate că nu le-a fost dat proorocilor să înţeleagă deplin lucrurile descoperite lor, ei au căutat cu stăruinţă să primească toată lumina pe care Dumnezeu le-o descoperise după buna Sa plăcere. Ei "cercetau cu stăruinţă, căutând să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos care era în ei!" Ce lecţie pentru poporul lui Dumnezeu din era creştină, pentru a cărui folosinţă au fost date aceste proorocii slujitorilor Săi! "Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru noi spuneau aceste lucruri". Observaţi pe aceşti oameni sfinţi ai lui Dumnezeu, cercetând cu stăruinţă cu privire la descoperirile date lor pentru generaţiile care nu se născuseră încă. Puneţi în contrast zelul lor sfânt cu neglijenţa cu care cei favorizaţi din vremurile de pe urmă tratează acest dar al cerului. Ce mustrare pentru indiferenţa iubitoare de comoditate şi de lume, care se mulţumeşte să declare că profeţiile nu pot fi înţelese!
Deşi minţile mărginite ale oamenilor nu sunt în stare să pătrundă în sfaturile Celui Infinit sau să înţeleagă deplin reali-zarea scopurilor Sale, se întâmplă adesea ca, din cauza vreunei greşeli sau vreunei neglijenţe din partea lor, să înţeleagă slab soliile Cerului. Nu rareori mintea oamenilor şi chiar a slujitorilor lui Dumnezeu este atât de orbită de părerile omeneşti, de tradiţii şi de învăţăturile false ale oamenilor, încât nu sunt în stare să prindă decât în parte lucrurile cele mari pe care El le-a descoperit în Cuvântul Său. Aşa au stat lucrurile cu ucenicii lui Hristos, chiar atunci când Mântuitorul era cu ei în persoană. Mintea lor era îmbibată de concepţia populară cu privire la Mesia, ca prinţ pământesc, care urma să ridice pe Israel pe tronul împărăţiei universale, şi nu puteau înţelege însemnătatea cuvintelor Lui prin care prezicea suferinţele şi moartea Sa.
Însuşi Hristos îi trimisese cu solia: "S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape: pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie" (Marcu 1,15). Această solie era întemeiată pe profeţia capitolului 9 din Daniel. Cele 69 de săptămâni erau arătate de înger că se întind până la "prinţul Mesia", iar ucenicii priveau înainte, cu speranţe sigure şi cu anticipări pline de bucurie, spre întemeierea împărăţiei lui Mesia la Ierusalim, pentru a conduce pământul întreg.
Ei predicau solia pe care Hristos le-o încredinţase, cu toate că înţelegeau greşit sensul ei. În timp ce vestirea lor se întemeia pe pasajul din Dan. 9,25, ei nu vedeau în versetul următor al aceluiaşi capitol că Mesia avea să fie stârpit. Încă de la naşterea Sa, inimile lor se opriseră la slava anticipată a unei împărăţii pământeşti, şi aceasta le-a orbit înţelegerea atât faţă de prevederile prorociei, cât şi faţă de cuvintele lui Hristos.
Cu toate acestea, ei şi-au adus la îndeplinire datoria, prezentând naţiunii iudaice chemarea plină de milă şi apoi, chiar atunci când se aşteptau să vadă pe Domnul lor urcând pe tronul lui David, L-au văzut prins ca un răufăcător, biciuit, batjocorit, condamnat şi înălţat pe crucea Calvarului. Ce disperare şi groază au înfrânt inimile ucenicilor în zilele când Domnul lor dormea în mormânt!
Hristos venise la timpul precis şi în felul prezis de profeţie. Mărturia Scripturii se împlinise în toate amănuntele lucrării Sale. El predicase solia mântuirii şi "Cuvântul Lui era plin de putere". Inimile ascultătorilor mărturisiseră că El era din ceruri. Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu atestaseră însărcinarea divină a Fiului Său.
Ucenicii se ţineau neîntrerupt cu o dragoste ce nu piere, de Domnul lor iubit. Şi cu toate acestea, mintea lor era învăluită în nesiguranţă şi îndoială. În chinul lor, nu şi-au amintit de cuvintele lui Hristos care arătau înainte către suferinţele şi moartea Sa. Dacă Isus din Nazaret fusese adevăratul Mesia, ar fi fost ei aruncaţi în durere şi dezamăgire? Aceasta era întrebarea care le tortura sufletele, în timp ce Mântuitorul zăcea în mormântul Său, în ceasurile disperate ale acelui Sabat care despărţea moartea de învierea Sa.
Cu toate că noaptea durerii adusese întuneric în jurul acestor urmaşi ai lui Isus, ei n-au fost uitaţi. Profetul spunea: "Chiar dacă stau în întuneric, totuşi Domnul este Lumina mea! El mă va scoate la lumină, şi voi privi dreptatea Lui" (Mica 7,8.9) "Iată că nici chiar întunericul nu este întunecos pentru tine: ci noaptea străluceşte ca ziua şi întunericul ca lumina". Dumnezeu spune: "Celui fără prihană îi răsare o lumină în întuneric". "Voi duce pe orbi pe un drum necunoscut de ei, îi voi povăţui pe cărări neştiute de ei; voi preface întunericul în lumină, înaintea lor, şi locurile strâmbe în locuri netede; iată ce voi face, şi nu-i voi părăsi" (Ps. 139,12; 112,4; Is 42,16)
Vestirea pe care o duseseră ucenicii în numele Domnului era corectă în toate amănuntele, iar evenimentele către care arătase ea aveau loc chiar atunci. "S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este la uşi", fusese solia lor. La încheierea "vremii" - a celor 69 de săptămâni din Daniel 9, care urmau să se întindă până la "Unsul", Mesia - Hristos primise ungerea Duhului, după ce fusese botezat de Ioan în Iordan. Iar Împărăţia lui Dumnezeu, despre care ei spuseseră că este la uşi, fusese întemeiată prin moartea lui Hristos. Această împărăţie nu era aşa cum fuseseră ei învăţaţi să creadă, o împărăţie pământească. Nu era nici împărăţia aceea veşnică, nemuritoare, care va fi întemeiată atunci când "domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor de sub cerul întreg, vor fi date poporului sfinţilor Celui Prea Înalt", acea împărăţie veşnică în care "toate puterile Îl vor sluji şi-L vor asculta" (Daniel 7,27). Aşa cum este folosită în Biblie expresia "Împărăţia lui Dumnezeu", este folosită pentru a desemna atât Împărăţia harului, cât şi Împărăţia slavei. Împărăţia harului este scoasă în evidenţă de Pavel în Epistola către Evrei. După ce arată spre Hristos ca Mijlocitor plin de milă, care "este mişcat de simţul slăbiciunilor noastre", apostolul spune: "Să ne apropiem cu încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har" (Evrei 4,15.16). Tronul harului reprezintă Împărăţia harului, deoarece existenţa unui tron implică existenţa unei împărăţii. În multe din parabolele Sale, Hristos întrebuinţează expresia "Împărăţia Cerurilor" pentru a descrie lucrarea harului divin asupra inimilor oamenilor.
În felul acesta tronul slavei reprezintă Împărăţia slavei; şi la această Împărăţie se face referire în cuvintele Mântuitorului: "Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui" (Matei 25,31.32). Această împărăţie este încă în viitor. Nu se va întemeia până la a doua venire a lui Hristos.
Împărăţia harului însă a fost instituită imediat după căderea omului, când a fost pus în aplicare planul pentru mântuirea neamului omenesc căzut. Până atunci, ea exista în planul şi în făgăduinţa lui Dumnezeu; şi prin credinţă oamenii pot deveni supuşii ei. Dar în realitate n-a fost întemeiată până la moartea lui Hristos. Chiar după intrarea în lucrarea Sa pământească, Mântuitorul, împovărat de încăpăţânarea şi nerecunoştinţa oamenilor, Se putea retrage de la jertfirea de pe Calvar. În Ghetsemani, paharul de amărăciune a tremurat în mâna Sa. El putea chiar şi atunci să-Şi şteargă sudoarea de sânge de pe frunte şi să lase neamul omenesc vinovat să piară în nelegiuirea lui. Dacă ar fi făcut lucrul acesta, n-ar mai fi fost răscumpărare pentru omenirea căzută. Dar când Mântuitorul Şi-a dat viaţa şi cu ultima suflare a strigat "S-a sfârşit", atunci împlinirea Planului de Mântuire a fost asigurată. Făgăduinţa mântuirii făcută perechii păcătoase în Eden a fost ratificată. Împărăţia harului, care până acum existase prin făgăduinţa lui Dumnezeu, a fost atunci întemeiată.
În felul acesta moartea lui Hristos - chiar evenimentul pe care ucenicii îl socotiseră ca fiind nimicirea finală a nădejdii lor - a fost aceea care a asigurat-o pentru vecie. În timp ce îi aruncase în cea mai crudă dezamăgire, ea era dovada culminantă că credinţa lor fusese corectă. Evenimentul care-i umpluse de jale şi disperare era acela care deschidea uşa nădejdii pentru orice fiu al lui Adam şi în care se concentra viaţa viitoare şi fericirea veşnică pentru toţi cei credincioşi ai lui Dumnezeu din toate veacurile.
Planurile milei infinite şi-au ajuns împlinirea chiar şi în dezamăgirea ucenicilor. În timp ce inimile lor fuseseră câştigate de harul şi puterea divină a învăţăturilor Sale, care "a vorbit cum n-a vorbit niciodată vreun om", totuşi, amestecat cu aurul curat al iubirii lor pentru Isus, era aliajul de mândrie lumească şi de ambiţii egoiste. Chiar şi în camera unde au mâncat Paştele, în ora aceea solemnă când Domnul lor intrase deja în întunericul din Ghetsemani, "se luptau între ei, care să fie socotit cel mai mare" (Luca 22,24). Viziunea lor era plină de tron, de coroană şi de slavă, în timp ce chiar în faţa lor se afla ruşinea, agonia din grădină, sala de judecată şi crucea Calvarului. Mândria inimii lor, setea lor de slavă pământească, era aceea care-i făcuse să se prindă cu atâta încăpăţânare de învăţătura rătăcită a vremii lor şi să treacă neatenţi pe lângă cuvintele Mântuitorului, care arătau natura cea adevărată a Împărăţiei Sale şi către agonia şi moartea Sa. Şi aceste rătăciri au dus la încercarea - dureroasă, dar necesară - care fusese îngăduită pentru îndreptarea lor. Cu toate că ucenicii înţeleseseră greşit însemnătatea soliei lor şi nu-şi dăduseră seama de aşteptările lor, predicaseră totuşi avertizarea dată de Dumnezeu, iar Domnul urma să le răsplătească credinţa şi să le onoreze ascultarea. Lor urma să le fie încredinţată lucrarea de predicare, către toate neamurile, a Evangheliei slăvite despre Domnul lor înviat. Aceasta trebuia să-i pregătească pentru lucrarea în vederea căreia le fusese îngăduită experienţa ce le păruse atât de amară.
După învierea Sa, Isus S-a arătat ucenicilor Săi pe calea către Emaus şi, începând "de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit în toate Scripturile, ce era cu privire la El" (Luca 24,27). Inimile ucenicilor s-au trezit, credinţa s-a aprins. Ei erau "născuţi din nou la o nădejde vie" chiar înainte ca Isus să li Se descopere. Planul Lui era să le lumineze înţelegerea şi să le prindă credinţa de "Cuvântul cel temeinic al profeţiei". El dorea ca adevărul să prindă o rădăcină puternică în mintea lor, nu numai pentru că era susţinut de mărturia Sa personală, ci datorită dovezilor neîndoielnice prezentate de simbolurile şi umbrele legii tipice şi de către profeţiile Vechiului Testament. Trebuie ca urmaşii lui Hristos să aibă o credinţă inteligentă nu numai pentru ei, ci şi pentru a putea duce lumii cunoştinţa despre Hristos. Şi, ca prim pas în răspândirea acestei cunoştinţe, Isus i-a îndreptat pe ucenici către "Moise şi toţi proorocii". Aceasta era mărturia dată de Mântuitorul cel înviat cu privire la valoarea şi importanţa Scripturilor Vechiului Testament.
Ce schimbare s-a produs în inimile ucenicilor când au privit încă o dată faţa iubită a Mântuitorului lor! (Luca 24,32). Într-un sens mai deplin şi mai desăvârşit decât înainte, ei "au găsit pe Acela despre care a scris Moise în lege şi prooroci". Nesiguranţa, chinul şi disperarea au făcut loc unei certitudini desăvârşite, unei credinţe neumbrite. Nu e de mirare că după înălţarea Sa ei "erau continuu în templu lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu". Oamenii, ştiind numai despre moartea infamă a Mântuitorului, se aşteptau să vadă pe faţa lor expresia amărăciunii, a confuziei şi a înfrângerii; dar au văzut bucurie şi biruinţă. Ce pregătire primiseră aceşti ucenici pentru lucrarea care le sta înainte! Ei trecuseră prin cele mai adânci încercări care fuseseră posibile în experienţa lor şi văzuseră cum, atunci când orice viziune omenească era pierdută, Cuvântul lui Dumnezeu se împlinise în triumf. De aici înainte ce putea slăbi credinţa şi ce putea răci zelul iubirii lor? În cea mai aprigă durere, ei avuseseră "o mângâiere puternică", o nădejde care era ca "o ancoră a sufletului, tare şi neclintită" (Evrei 6,18.19) Ei fuseseră martori ai înţelepciunii şi puterii lui Dumnezeu şi erau încredinţaţi că "nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, şi nici o altă făptură" nu erau în stare să-i despartă "de dragostea lui Dumnezeu care este în Hristos Isus, Domnul nostru". "În toate aceste lucruri, spuneau ei, suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit" (Rom. 8,38.39.37). "Cuvântul lui Dumnezeu dăinuieşte în veac" (1 Petru 1,25). "Şi cine ne osândeşte? Hristos a murit, mai mult, El a înviat şi este chiar la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi" (Rom. 8,34).
"Poporul Meu, zice Domnul, nu va mai fi niciodată de ocară" (Ioel 2,26). "Seara vine plânsul iar dimineaţa vine veselia" (Ps. 30,5). Când în ziua învierii aceşti ucenici s-au întâlnit cu Mântuitorul, inimile lor ardeau în ei când ascultau cuvintele Sale; când au văzut fruntea, mâinile şi picioarele care fuseseră zdrobite pentru ei. Atunci când, înainte de înălţarea Sa, Isus i-a condus afară în Betania, şi ridicându-şi mâinile în semn de binecuvântare, le-a poruncit: "Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia", adăugând: "Iată, că Eu sunt cu voi întotdeauna" (Marcu 16,15; Matei 28,20); când în Ziua Cincizecimii Mângâietorul făgăduit a coborât şi putere de sus a fost dată, iar sufletele credincioşilor au tresărit de conştienţa prezenţei Domnului lor înălţat, atunci, chiar dacă, asemenea Lui, ar fi trebuit să treacă prin sacrificiu şi martiraj, nu ar fi dat ei slujirea Evangheliei harului Său, cu "coroana neprihănirii", care va fi primită la venirea Sa, pentru slava unui tron pământesc care fusese nădejdea de la început a uceniciei lor. El, care "va face cu mult mai mult decât putem noi cere sau gândi, le-a acordat părtăşia suferinţelor Sale, comunicarea bucuriei Sale, "bucuria de a aduce multe suflete la slavă, bucuria negrăită", "o greutate veşnică de slavă", cu care, spune Pavel, suferinţele noastre de o clipă nu merită să fie puse în comparaţie.
Experienţa ucenicilor care au predicat "Evanghelia Împărăţiei" la prima venire a lui Hristos îşi are corespondentul în experienţa acelora care au predicat solia celei de a doua veniri a Sa. După cum ucenicii au mers predicând: "S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este la uşă", tot astfel Miller şi tovarăşii lui au predicat că perioada profetică cea de pe urmă şi cea mai lungă, scoasă în evidenţă de Biblie, era gata să se încheie, că judecata era la uşi, iar împărăţia cea veşnică urma să se arate. Predicarea venirii de către ucenici se întemeia pe cele 70 de săptămâni din Daniel 9. Dar solia dată de Miller şi de tovarăşii lui anunţa încheierea celor 2300 de zile din Daniel 8,14, din care cele 70 de săptămâni erau o parte. Predicarea fiecăruia s-a întemeiat pe împlinirea unei alte părţi din aceeaşi mare perioadă profetică.
Asemenea primilor ucenici, William Miller şi tovarăşii lui n-au înţeles deplin importanţa soliei pe care o vesteau. Rătăciri, care fuseseră împământenite de multă vreme în biserică, i-a împiedicat să ajungă la o interpretare corectă a unui punct important al profeţiei. De aceea, cu toate că au vestit solia pe care Dumnezeu le-a încredinţat-o să o ducă lumii, printr-o înţelegere greşită a sensului ei, au suferit dezamăgirea.
În explicarea pasajului din Dan. 8,14: "Până vor trece 2300 de zile apoi sfântul locaş va fi curăţit", Miller, aşa cum s-a stabilit, a adoptat concepţia, primită unanim, că pământul este sanctuarul şi a crezut că curăţirea sanctuarului reprezenta curăţirea pământului prin foc la venirea Domnului. Şi când a descoperit că încheierea celor 2300 de zile era prezisă cu precizie, el a tras concluzia că aceasta descoperea timpul celei de a doua veniri. Greşeala lui a rezultat din acceptarea concepţiei de atunci cu privire la sanctuar.
În sistemul tipic, care era o umbră a jertfei şi a preoţiei lui Hristos, curăţirea sanctuarului era ultimul serviciu îndeplinit de marele preot în ciclul anual de slujbe. Aceasta era lucrarea de încheiere a ispăşirii - o îndepărtare a păcatului din Israel. Ea prefigura lucrarea de încheiere în slujba Marelui nostru Preot din ceruri, prin îndepărtarea sau ştergerea păcatelor poporului Său, care sunt scrise în rapoartele cerului. Acest serviciu cuprinde o lucrare de cercetare, o lucrare de judecată; şi precede imediat venirea lui Hristos pe norii cerului cu putere şi slavă mare; căci atunci când vine, toate cazurile au fost hotărâte. Isus spune: "Răsplata Mea este cu Mine ca să dau fiecăruia după faptele lui" (Apoc. 22,12). Lucrarea aceasta de judecată, care precede imediat a doua venire, este anunţată în prima solie îngerească din Apoc. 14,7: "Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă căci a venit ceasul judecăţii Lui".
Aceia care au vestit această avertizare au avut solia potrivită pentru timpul potrivit. Dar, aşa cum primii ucenici au declarat: "S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este la uşi", întemeiaţi pe prorocia din Daniel 9, fără să înţeleagă că moartea lui Mesia era prezisă în aceeaşi Scriptură, tot astfel Miller şi tovarăşii lui au predicat solia întemeiată pe Daniel 8,14 şi Apoc. 14,7, fără să vadă că în Apoc. 14 mai erau şi alte solii scoase în evidenţă care trebuia de asemenea să fie date înainte de venirea Domnului. După cum ucenicii erau greşiţi cu privire la împărăţia care urma să fie întemeiată la încheierea celor 70 de săptămâni, tot astfel adventiştii erau greşiţi cu privire la evenimentul care urma să aibă loc la încheierea celor 2300 de zile. În ambele cazuri a fost o primire sau mai degrabă o subscriere la credinţele populare, care le-a orbit mintea faţă de adevăr. Ambele categorii au împlinit voia lui Dumnezeu, vestind solia care El dorea să fie dată, şi amândouă, prin greşita înţelegere a soliei lor, au suferit dezamăgirea.
Dar Dumnezeu Şi-a împlinit planul Său binefăcător, îngăduind ca avertizarea cu privire la judecată să fie dată exact aşa cum trebuia. Ziua cea mare era la uşi şi, în providenţa Sa, oamenii au fost cercetaţi la timpul hotărât, pentru a le descoperi ce era în inimile lor. Solia avea de scop să încerce şi să cureţe biserica. Ei au fost determinaţi să vadă dacă sentimentele lor erau legate de lumea aceasta sau de Hristos şi de cer. Ei mărturiseau că iubesc pe Mântuitorul şi acum trebuia să-şi dovedească iubirea. Erau ei gata să renunţe la nădejdile şi ambiţiile lor pământeşti şi să întâmpine cu bucurie venirea Domnului lor? Solia urmărea să-i facă în stare a vedea adevărata lor stare spirituală; a fost trimisă din milă pentru a-i trezi să caute pe Domnul cu pocăinţă şi umilinţă.
Chiar şi dezamăgirea, cu toate că era urmarea greşitei lor înţelegeri a soliei pe care o dăduseră, urma să fie schimbată în bine. Ea trebuia să încerce inimile acelora care mărturisiseră că au primit avertizarea. Oare, în faţa dezamăgirii urmau să renunţe la experienţa lor şi să părăsească încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu? Sau vor căuta în rugăciune şi umilinţă să vadă unde au greşit în înţelegerea profeţiei? Câţi au fost mânaţi de teamă sau de pornire şi emoţie? Câţi erau cu inima împărţită şi necredincioasă? Mulţimi mărturiseau că iubesc venirea Domnului. Când sunt chemaţi să sufere batjocura şi mustrarea lumii şi încercarea amânării şi dezamăgirii, vor renunţa ei la credinţă? Din cauză că n-au înţeles imediat procedeele lui Dumnezeu cu ei, vor lepăda adevărurile sprijinite de mărturia cea mai clară a Cuvântului Său?
Această încercare avea să descopere puterea acelora care, cu o credinţă adevărată, ascultaseră de ceea ce crezuseră a fi învăţătura Cuvântului şi a Duhului lui Dumnezeu. Ea urma să-i înveţe, aşa cum numai o astfel de experienţă putea s-o facă, primejdia de a primi teoriile şi interpretările oamenilor, în loc de a face din Biblie propriul ei interpret. Pentru copiii credinţei, nedumerirea şi amărăciunea, care au fost urmarea greşelii lor, trebuia să lucreze îndreptarea necesară. Ei aveau să fie conduşi la un studiu mai atent al Cuvântului profetic. Urmau să fie învăţaţi să examineze mai cu atenţie temeiul credinţei lor şi să respingă orice lucru, oricât de mult ar fi acceptat de lumea creştină, care nu era întemeiat pe Scripturile adevărului.
Pentru aceşti credincioşi, ca şi cu primii ucenici, ceea ce în ceasul încercării părea întunecat pentru înţelegerea lor urma să fie clarificat după aceea. Când urmau să vadă sfârşitul pe care-l va da Domnul, aveau să ştie că, în ciuda încercării care a fost urmarea greşelilor lor, planurile Sale de iubire faţă de ei se împliniseră fără greş. Ei aveau să înveţe printr-o experienţă binecuvântată că El este "foarte îndurător şi plin de milă", că toate căile Sale sunt "milă şi adevăr pentru aceia care păzesc legământul Său şi mărturiile Sale".
Cap. 20 O mare redeşteptare religioasă
În profeţia primei solii îngereşti din Apocalips 14, este prezisă o mare redeşteptare religioasă, ca urmare a vestirii apropiatei veniri a lui Hristos. Un înger este văzut zburând "prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zice cu glas tare: 'Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!'" (vers. 6.7).
Faptul că un înger este prezentat a fi vestitorul acestei avertizări este semnificativ. Prin curăţia, slava şi puterea solului ceresc, Înţelepciunii divine i-a plăcut să reprezinte caracterul înălţat al lucrării ce trebuia îndeplinită prin solia, puterea şi slava care urmau să o însoţească. Iar zborul îngerului "prin mijlocul cerului", "glasul cel tare" cu care este dată avertizarea şi propovăduirea ei tuturor celor "care locuiesc pe pământ" - la orice neam, seminţie, limbă şi norod - arată repeziciunea şi extinderea mondială a mişcării.
Solia revarsă şi lumină cu privire la timpul în care trebuie să aibă loc această mişcare. Este declarată a fi o parte din "Evanghelia veşnică" şi anunţă începutul judecăţii. Solia mântuirii a fost predicată în toate veacurile; dar solia aceasta este o parte a Evangheliei care urma să fie predicată numai în zilele de pe urmă, căci numai atunci avea să fie adevărat că ceasul judecăţii a venit. De fapt, prorociile prezintă o succesiune de evenimente care duc la începutul judecăţii. Acest lucru este adevărat în mod deosebit în ceea ce priveşte cartea lui Daniel. Dar partea aceea din prorocie care avea legătură cu zilele de pe urmă, lui Daniel i-a fost cerut să o sigileze "până la vremea sfârşitului". O solie cu privire la judecată întemeiată pe împlinirea acelor profeţii nu putea fi proclamată decât atunci când va sosi această vreme. Dar la timpul sfârşitului, spune profetul, "mulţi vor citi şi cunoştinţa va creşte" (Daniel 12,4).
Apostolul Pavel avertizase biserica să nu aştepte revenirea lui Hristos în zilele sale. "Ziua aceea nu va veni, spunea el, până când nu va veni lepădarea de credinţă şi se va descoperi "omul fărădelegii" (2 Tes. 2,3). Nu putem aştepta venirea Domnului nostru până după apostazia cea mare şi după perioada lungă de domnie a "omului păcatului". "Omul fărădelegii", care mai este intitulat "Taina nelegiuirii", "fiul pierzării" şi "acel nelegiuit", reprezintă papalitatea, care, aşa cum a fost prezis în profeţie, urma să-şi menţină supremaţia timp de 1260 de ani. Această perioadă s-a încheiat în anul 1798. Venirea lui Hristos nu putea avea loc înainte de acel timp. Pavel cuprinde cu avertizarea lui întreaga dispensaţiune creştină, până în anul 1798. În această perioadă de timp trebuia predicată solia cu privire la a doua venire a lui Hristos.
O astfel de solie n-a fost proclamată niciodată în veacurile trecute. Pavel, aşa cum am văzut, n-a predicat-o; el arăta fraţilor lui către venirea Domnului ca fiind într-un viitor foarte îndepărtat. Nici reformatorii n-au predicat-o. Martin Luther situa judecata cam la 300 de ani în viitor de epoca lui. Dar, de la anul 1798, cartea lui Daniel a fost desigilată, cunoaşterea pro-feţilor a crescut şi mulţi au vestit solia solemnă a judecăţii ce se apropia.
Asemenea Reformaţiunii celei mari din sec. XVI-lea, mişcarea adventă a apărut în diferite ţări ale creştinătăţii în acelaşi timp. Atât în Europa, cât şi în America, bărbaţi ai credinţei şi rugăciunii au fost conduşi la studiul profeţiilor şi, urmărind raportul inspirat, au văzut dovada convingătoare că sfârşitul tuturor lucrurilor era la uşi. În diferite ţări existau grupe izolate de creştini care, numai prin studiul Scripturilor, au ajuns la convingerea că venirea Mântuitorului era aproape.
În anul 1821, adică la trei ani după ce Miller ajunsese la explicaţia lui cu privire la profeţiile care arătau spre timpul judecăţii, dr. Joseph Wolff, "misionarul lumii", a început să vestească apropiata revenire a Domnului. Wolff s-a născut în Germania, din părinţi evrei, tatăl lui fiind rabin. Când era destul de tânăr, a fost convertit cu privire la adevărul religiei creştine. Având o minte activă, cercetătoare, fusese un ascultător atent la conversaţiile care avuseseră loc în casa tatălui lui, unde evrei credincioşi se adunau zilnic pentru a povesti nădejdile şi aşteptările poporului lor, slava lui Mesia care avea să vină şi restatornicirea lui Israel. Într-o zi, auzind numele lui Isus din Nazaret, băiatul a întrebat cine era El. "Un iudeu de un foarte mare talent", a fost răspunsul; "dar pentru că a pretins că este Mesia, tribunalul iudaic l-a condamnat la moarte". "De ce?", a replicat cercetătorul. "Ierusalimul este distrus şi de ce suntem noi în robie?" "Vai, vai", a răspuns tatăl său, "pentru că Iudeii au ucis pe prooroci". Deodată, copilului i-a venit gândul: "Poate că Isus a fost un prooroc, iar iudeii l-au omorât, cu toate că a fost nevinovat" (Travels and Adventures of the Rev. Joseph Wolff, vol. 1, p. 60). Atât de puternic a fost acest simţământ, încât, cu toate că îi era interzis să intre într-o biserică creştină, se strecura adesea să asculte predica.
Atunci când avea numai şapte ani, se lăuda faţă de un vecin creştin mai în vârstă cu triumful viitor al lui Israel la venirea lui Mesia, la care bătrânul a spus cu bunătate: "Dragul meu băiat, am să-ţi spun cine a fost Mesia cel adevărat; a fost Isus din Nazaret "pe care strămoşii tăi L-au răstignit, aşa cum au făcut cu proorocii din vechime. Du-te acasă şi citeşte capitolul 53 din Isaia şi te vei convinge că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu" (id. vol. I p. 7). Deodată, această convingere a pus stăpânire pe el. A mers acasă şi a citit Scriptura, fiind uimit să vadă cât de desăvârşit se împlinise ea cu Isus din Nazaret. Erau oare adevărate cuvintele creştinului? Băiatul a cerut tatălui o explicaţie a profeţiei, dar a fost întâmpinat cu o tăcere atât de categorică, încât niciodată n-a mai îndrăznit să amintească acest subiect. Însă aceasta n-a făcut decât să-i mărească dorinţa de a cunoaşte şi mai mult despre religia creştină.
Cunoştinţa pe care o căuta era ţinută cu premeditare departe de el în căminul lui iudaic; dar, atunci când avea numai 11 ani, a părăsit casa tatălui şi a plecat în lume pentru a-şi face educaţie, pentru a-şi alege religia şi cariera vieţii. A găsit un adăpost pentru o vreme la nişte rude, dar în scurt timp a fost alungat ca fiind un apostaziat; aşa că, singur şi fără bani, a trebuit să-şi croiască drum printre străini. A mers din loc în loc, studiind cu atenţie şi întreţinându-se predând limba ebraică. Prin influenţa unui instructor catolic, a fost determinat să accepte credinţa catolică şi şi-a făcut planul să devină misionar pentru propriul lui popor. Cu această ţintă, a plecat peste câţiva ani pentru a-şi continua studiile la colegiul de Propagandă din Roma. Dar aici, spiritul său de cugetare independentă şi de vorbire sinceră i-au adus acuzaţii de erezie. A început să critice pe faţă abuzurile bisericii şi a insistat asupra necesităţii unei reforme. Cu toate că la început a fost tratat cu o favoare deosebită de către demnitarii papali, după o scurtă vreme a fost mutat din Roma. Sub supravegherea bisericii mergea din loc în loc, până când a devenit clar că niciodată nu va fi convins să se supună orbeşte romanismului. A fost declarat incorigibil şi a fost lăsat liber să plece. A făcut o călătorie în Anglia şi, mărturisind credinţa protestantă, s-a unit cu biserica Anglicană. După doi ani de studiu, a fost trimis în anul 1821 în misiune.
În timp ce Wolff a acceptat adevărul cel mare cu privire la prima venire a lui Hristos ca "Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa", a văzut că profeţiile scot în evidenţă cu o egală claritate a doua Sa venire cu putere şi slavă. Şi în timp ce căuta să aducă propriul lui popor la Isus din Nazaret, ca fiind Cel făgăduit, şi să-i îndrepte atenţia spre prima Lui venire în umilinţă, ca jertfă pentru păcatele oamenilor, îi învăţa şi cu privire la a doua Sa venire ca Împărat şi Liberator.
"Isus din Nazaret, Mesia cel adevărat, zicea el, ale cărui mâini şi picioare au fost pironite, care a fost adus ca un miel la junghiere, care a fost Omul durerilor şi obişnuit cu suferinţa, care, după ce Şi-a luat toiagul de cârmuire din Iuda şi puterea legiuitoare dintre picioarele Sale a venit întâia oară, va veni pentru a doua oară pe norii cerului cu strigătul unui arhanghel" (Joseph Wolff, Researches and Missionary Labors, p. 62) "şi va sta pe Muntele Măslinilor; iar domnia încredinţată odată lui Adam la creaţiune şi pierdută de el (Gen. 1,26; 3,17) va fi dată lui Isus. El va fi Împărat peste tot pământul. Gemetele şi plânsul întregii creaţiuni vor înceta, dar cântecele de laudă şi de mulţumire se vor auzi mereu" Când Isus va veni în slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri" Morţii cei credincioşi vor învia cei dintâi (1 Tes. 4,16; 1 Cor. 15,32). Aceasta este ceea ce noi, creştinii, numim prima înviere. Atunci, şi lumea animală îşi va schimba natura (Is. 11,6-9) şi se va supune lui Isus (Psalmul8). O pace universală va domni" (Journal of the Rev. Joseph Wolff, p. 378, 379). "Domnul va privi din nou peste pământ şi va spune: "Iată, că este foarte bun" (id. p. 294).
Şi Wolff credea că venirea Domnului este chiar la uşi, în interpretarea perioadelor profetice aşezând marea împlinire la foarte puţini ani de timpul fixat de Miller. Tuturor acelora care susţineau din Scriptură că "despre ziua şi ceasul acela nu ştie nimeni", că oamenii nu ştiu nimic despre apropierea venirii, Wolff le răspundea: "A spus oare Domnul că ziua şi ceasul nu vor fi niciodată cunoscute? Nu ne-a dat El semnele timpurilor pentru ca să ştim cel puţin apropierea venirii Sale, aşa cum se cunoaşte apropierea verii după smochinul care înfrunzeşte? (Matei 24,32). Nu trebuie să cunoaştem această perioadă, în timp ce El Însuşi ne îndeamnă nu numai să citim pe profetul Daniel, ci să-l şi înţelegem? Şi în acelaşi profet este spus că cuvintele vor fi pecetluite până la vremea sfârşitului (ceea ce era cazul în vremea lui), dar că mulţi vor "călători" (o expresie ebraică cu privire la observarea şi gândirea în ce priveşte timpul) şi "cunoştinţa (cu privire la timpul acela) va creşte" (Dan. 12,4). Pe lângă toate acestea, Domnul nu intenţionează să spună că apropierea timpului nu va fi cunoscută, ci că ziua şi ceasul exact nu-l cunoaşte nici un om". El spune că, se va cunoaşte destul prin semnele timpului, pentru a ne face să ne pregătim pentru revenirea Sa, aşa cum Noe a pregătit corabia" (Wolff Researches and Missionary Labors, p. 404, 405).
Cu privire la sistemul popular de a interpreta sau de a răstălmăci Scripturile, Wolff scria: "Cea mai mare parte a bisericii creştine a deviat de la înţelesul clar al Scripturii şi s-a îndreptat către sistemul iluzoriu al budiştilor, care cred că fericirea viitoare a omenirii va consta în plimbări prin aer, închipuindu-şi că, atunci când se citeşte în Scripturi iudeii trebuie să înţeleagă Neamuri; când citesc Ierusalim, trebuie să înţeleagă biserica; şi dacă scrie pământ, aceasta înseamnă cer; prin venirea Domnului, trebuie să se înţeleagă înaintarea societăţilor misionare; iar suirea pe muntele casei Domnului înseamnă o mare adunare a metodiştilor" (Jourmal of the Rev. Joseph Wolff, p. 96).
Timp de 24 de ani, de la 1821 la 1845, Wolff a călătorit foarte mult. În Africa, a vizitat Egiptul şi Etiopia; în Asia, a traversat Palestina, Siria, Persia, Buhara şi India. A vizitat de asemenea şi Statele Unite, cu ocazia cărei călătorii a predicat şi în insula Sf. Elena. A sosit în New York în luna august 1837 şi, după ce a vorbit în acel oraş, a predicat în Philadelphia şi Baltimore şi în cele din urmă a mers la Washington. Aici, spune el, "pe baza unei moţiuni prezentate de ex-preşedintele John Quincy Adams în una din şedinţele Congresului, Camera mi-a acordat în unanimitate aprobarea să folosesc Sala Congresului pentru o lectură pe care am ţinut-o într-o sâmbătă, onorat cu prezenţa tuturor membrilor Congresului şi, de asemenea, a episcopului din Virginia, precum şi a clerului şi cetăţenilor din Washington. Aceeaşi onoare mi-a fost acordată de către membrii guvernului din New Jersey şi Pennsylvania, în a căror prezenţă am ţinut lecturi cu privire la cercetările mele în Asia, precum şi la domnia personală a lui Isus Hristos" (id. 398).
Dr. Wolff a călătorit în ţările cele mai barbare fără protecţia vreunei autorităţi europene, suferind multe greutăţi şi înconjurat de primejdii numeroase. A fost bătut cu picioarele şi înfometat, vândut ca sclav şi de trei ori condamnat la moarte. A fost înconjurat de bandiţi şi uneori aproape a pierit de sete. O dată a fost jefuit de tot ce avea şi lăsat să călătorească sute de mile pe jos prin munţi, zăpada biciuindu-i faţa, iar picioarele goale amorţite de contactul cu pământul îngheţat.
Când a fost avertizat să nu meargă neînarmat printre triburile sălbatice şi ostile, el s-a declarat "asigurat cu arme" - "rugăciune, zel pentru Hristos şi încredere în ajutorul Său". "Mai sunt înzestrat, zicea el, cu iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele în inimă şi cu Biblia în mână" (W.H.D. Adams, în Perils Oft, p. 192). Biblia în limba ebraică şi cea în engleză o ducea cu el oriunde mergea. Despre una dintre ultimele sale călătorii spunea: "Am" ţinut Biblia deschisă în mână. Am simţit că puterea mea era în această carte şi că puterea ei mă va susţine" (id. p. 201).
În felul acesta a perseverat în lucrările lui, până când solia judecăţii a fost dusă la o mare parte a pământului locuit. Printre iudei, turci, parţi, hinduşi şi multe alte naţionalităţi şi rase, el a împărţit Cuvântul lui Dumnezeu în limbi diferite şi pretutindeni vestea apropierea domniei lui Mesia.
În călătoriile lui la Buhara, a găsit că învăţătura cu privire la apropiata venire a Domnului era ţinută de un popor îndepărtat şi izolat. "Arabii din Yemen, spunea el, sunt în posesia unei cărţi numită Seera, care aduce la cunoştinţă a doua venire a lui Hristos şi domnia Sa în slavă, şi ei aşteaptă ca evenimente mari să aibă loc în anul 1840" (Journal of the Rev. Joseph Wolff, p. 377). "În Yemen" am petrecut şase zile împreună cu fiii lui Recab. Ei nu beau vin, nu cultivă vie, nu seamănă şi trăiesc în corturi, amintindu-şi de bunul bătrân Ionadab, fiul lui Recab; şi am găsit în tovărăşia lor pe urmaşii lui Israel din seminţia lui Dan" care aşteaptă împreună cu fiii lui Recab venirea grabnică a lui Mesia pe norii cerului" (id. p. 398).
O credinţă asemănătoare a fost descoperită de un alt misionar în Tartaria. Un preot tartar a pus misionarului întrebarea când va veni Hristos a doua oară. Când misionarul a răspuns că nu ştie nimic despre acest lucru, preotul a părut foarte surprins de o aşa neştiinţă la unul care se pretindea profesor de Biblie şi şi-a mărturisit credinţa, întemeiată pe profeţie, că Hristos va reveni în anul 1844.
La începutul anului 1826, solia adventă a început să fie predicată şi în Anglia. Aici, lucrarea nu a luat o formă atât de definită ca în America; timpul exact al venirii n-a fost atât de general predicat, însă adevărul cel mare al apropiatei veniri a lui Hristos cu putere şi slavă a fost vestit în mare măsură. Şi acest lucru s-a întâmplat nu numai printre neconformişti şi disidenţi. Mourant Brock, un scriitor englez, declară că aproape şapte sute de slujitori din biserica Anglicană au fost angajaţi în predicarea "acestei Evanghelii a Împărăţiei". În modul acesta, solia arătând către anul 1844 ca timp al revenirii Domnului a fost predicată şi în Marea Britanie. Publicaţiile adventiste din Statele Unite aveau o circulaţie larg răspândită. Cărţi şi reviste erau republicate în Anglia. În anul 1842, Robert Winter, englez prin naştere, care primise credinţa adventă în America, s-a reîntors în ţara sa natală pentru a vesti revenirea Domnului. Mulţi s-au unit cu el în această lucrare, iar solia judecăţii a fost proclamată în diferite părţi ale Angliei.
În America de Sud, în mijlocul barbariei şi a preoţimii, Lacunza, un spaniol şi iezuit, a găsit calea către Scripturi şi în felul acesta a primit adevărul cu privire la revenirea în curând a lui Hristos. Îndemnat să dea avertizarea şi în acelaşi timp dorind să scape de cenzura Romei, şi-a publicat convingerile sub pseudonimul "Rabi Ben Ezra", pretinzându-se ca un convertit iudeu. Lacunza a trăit în sec. al XVIII-lea, dar cartea lui şi-a croit drumul spre Londra cam prin anul 1825, când a fost tradusă şi în limba engleză. Publicarea ei a slujit la adâncirea interesului care deja se trezise în Anglia cu privire la subiectul celei de a doua veniri.
În Germania, învăţătura fusese predicată în secolul al XVIII-lea de către Bengel, pastor al Bisericii Lutherane şi un vestit savant şi critic al Bibliei. După terminarea studiilor, Bengel "s-a devotat studiului teologiei, către care era în mod natural înclinat datorită sobrietăţii religioase a minţii lui, exersată prin educaţie şi discipline timpurii. Asemenea altor tineri cu un caracter bine echilibrat, înainte şi după aceea, a trebuit să lupte cu îndoielile şi cu greutăţile naturii firii sale religioase şi face aluzie, cu multă sensibilitate, la multele săgeţi care i-au străpuns sărmana lui inimă şi i-au făcut tinereţea greu de suportat". Devenind membru al Consistoriului din Württemberg, a apărat cauza libertăţii religioase. "În timp ce susţinea drepturile şi privilegiile bisericii, el susţinea să se acorde toată libertatea raţională acelora care se simţeau obligaţi din motive de conştiinţă să se retragă de la împărtăşanie" (Encyclopaedia Britannica, ed. 9-a, art. "Bengel"). Efectele bune ale acestui mod de a proceda se mai simt şi astăzi în provincia lui natală.
Lumina celei de a doua veniri a lui Hristos a inundat mintea lui Bengel, în timp ce pregătea o predică din Apocalips 21 pentru duminica revenirii. Profeţiile Apocalipsei s-au desfăşurat înaintea înţelegerii sale ca niciodată mai înainte. Copleşit de simţul importanţei surprinzătoare care depăşeşte slava scenelor prezentate de profet, a fost constrâns să se abată pentru un timp de la contemplarea subiectului. Dar, în timp ce se afla la amvon, i s-au prezentat iarăşi cu toată puterea şi lumina. De la data aceea s-a devotat studiului profeţiilor, îndeosebi a acelora din Apocalips, şi a ajuns în scurtă vreme la convingerea că ele arătau către venirea lui Hristos ca fiind aproape. Data pe care a stabilit-o ca timp al celei de a doua veniri era cu numai câţiva ani după aceea susţinută de Miller.
Scrierile lui Bengel s-au răspândit în toată creştinătatea. Concepţiile lui cu privire la profeţie au fost primite aproape de toţi în statul său Württemberg şi într-o oarecare măsură şi în alte părţi ale Germaniei. Mişcarea a continuat şi după moartea lui, iar solia adventă a răsunat în continuare în Germania, în acelaşi timp atrăgând atenţia şi în alte ţări. Încă în acest timp, unii credincioşi au plecat în Rusia unde au format colonii, iar credinţa apropiatei veniri a lui Hristos este păstrată încă de bisericile germane din această ţară.
Lumina a strălucit în Franţa şi Elveţia. La Geneva, acolo unde Farel şi Calvin răspândiseră adevărul Reformei, Gaussen predica solia celei de a doua veniri. Pe când era încă student, Gaussen a fost influenţat de spiritul raţionalismului care invadase toată Europa în ultima parte a sec. XVIII şi începutul sec. XIX; iar când a intrat în lucrarea de pastoraţie, nu era numai neştiutor cu privire la adevărata credinţă, dar înclina şi spre scepticism. În tinereţe, se interesase de studiul profeţiei. După ce a citit Istoria Veche a lui Rollin, atenţia i-a fost atrasă de capitolul 2 din Daniel, fiind impresionat de exactitatea minunată cu care se împlinise prorocia, aşa cum se vedea din raportul istoricului. Aceasta era o mărturie cu privire la inspiraţia Scripturilor, care-i slujea ca o ancoră în mijlocul primejdiilor din ultimii ani. Nu putea fi mulţumit cu învăţăturile raţionalismului, astfel că, prin studiul Bibliei şi prin cercetare după o lumină mai clară, a ajuns după o vreme la o credinţă temeinică.
Pe măsură ce înainta în cercetarea profeţiilor, a ajuns la convingerea că venirea Domnului era la uşi. Impresionat de solemnitatea şi de importanţa acestui mare adevăr, dorea să-l aducă înaintea poporului; dar credinţa de atunci, cum că profeţiile lui Daniel sunt taine şi nu pot fi înţelese, era o piedică serioasă în calea lui. În cele din urmă s-a hotărât - aşa cum Farel făcuse înainte de el în evanghelizarea Genevei - să înceapă cu copiii prin care nădăjduia să intereseze pe părinţi.
"Doresc să fiu bine înţeles", spunea el după aceea, vorbind despre această obligaţie pe care şi-a asumat-o, "nu datorită importanţei mici, ci din contră, datorită valorii ei celei mari am dorit să o prezint în această formă familiară şi pentru motivul acesta m-am adresat copiilor. Doream să fiu ascultat şi mă temeam că n-aş fi fost dacă m-aşi fi adresat mai întâi celor maturi". "De aceea m-am hotărât să merg la cei mai tineri. Am strâns un auditoriu de copii; dacă grupa se va mări, dacă văd că voi fi ascultat, dacă le va plăcea şi vor fi interesaţi, dacă vor înţelege şi explica subiectul, sunt sigur că în curând voi avea al doilea cerc şi, la rândul lor, oamenii maturi vor vedea că nu este zadarnic timpul petrecut în studiu. Când lucrul acesta s-a făcut, cauza este câştigată" (L. Gaussen, Daniel the Prophet vol. 2, Preface).
Efortul a fost încununat cu succes. Atunci când s-a adresat copiilor, au venit să asculte şi persoane în vârstă. Balcoanele bisericii lui erau pline de ascultători atenţi. Printre ei se găseau oameni de rang înalt, învăţaţi străini şi turişti care vizitau Geneva; şi în felul acesta solia a fost dusă şi în alte părţi.
Încurajat de acest succes, Gaussen şi-a publicat lecţiile, cu speranţa de a promova studiul cărţilor profetice în bisericile de limbă franceză. "A publica ceea ce am predat copiilor", spunea Gaussen, "însemnează a vorbi adulţilor care prea adesea neglijează aceste cărţi, sub pretenţia neadevărată că sunt neclare. Dar cum pot fi ele neclare din moment ce copiii voştri le înţeleg?" Aveam o mare dorinţă, adăuga el, să redau dacă era posibil o cunoaştere a profeţiilor cu care turma noastră era obişnuită" Fără îndoială că nu există nici un alt studiu care, după părerea mea, răspunde mai bine nevoilor timpului" Prin aceasta trebuie să ne pregătim noi pentru suferinţa care este la uşi şi să veghem în aşteptarea lui Isus Hristos".
Cu toate că era unul dintre cei mai distinşi şi mai iubiţi dintre predicatorii de limbă franceză, după o vreme, Gaussen a fost suspendat din serviciu, principala acuzaţie fiind că, în loc de a folosi catehismul bisericii - manual banal şi raţionalist, lipsit de viaţă - folosise Biblia în educarea tineretului. După aceea a devenit profesor într-o şcoală teologică, în timp ce duminica şi-a continuat lucrarea de catihet, adresându-se copiilor şi instruindu-i din Scripturi. Lucrările lui cu privire la profeţie au trezit de asemenea mult interes. De la scaunul de profesor, prin presă şi în ocupaţia lui preferată ca învăţător al copiilor, a continuat timp de mulţi ani să exercite o largă influenţă şi a contribuit la trezirea atenţiei multora asupra studiului profeţiilor care arătau că venirea Domnului este aproape.
Şi în Scandinavia solia adventă a fost proclamată şi s-a deşteptat un deosebit interes. Mulţi au fost treziţi din falsa lor siguranţă să-şi mărturisească şi să-şi părăsească păcatele şi să caute iertare în numele lui Hristos. Dar clerul bisericii oficiale s-a împotrivit mişcării şi, prin influenţa lui, unii din cei care predicau solia au fost aruncaţi în temniţă. În multe locuri în care predicatorii venirii apropiate a Domnului erau aduşi în felul acesta la tăcere, Dumnezeu a găsit potrivit să trimită solia într-un mod miraculos, prin copilaşi. Deoarece ei erau sub vârsta maturităţii, legea statului nu-i putea opri, şi li s-a îngăduit să vorbească fără să fie opriţi.
Mişcarea s-a dezvoltat mai ales în clasele de jos, iar oamenii se adunau să asculte avertizarea în locuinţele modeste ale muncitorilor. Copiii-predicatori erau ei înşişi în majoritate fii de ţărani săraci. Unii dintre ei nu aveau mai mult de şase sau opt ani; şi în timp ce viaţa lor mărturisea că iubeau pe Mântuitorul şi se străduiau să trăiască în ascultare de cerinţele sfinte ale lui Dumnezeu, de obicei ei dădeau pe faţă numai inteligenţa şi priceperea ce se putea vedea la copiii de vârsta lor. Când stăteau înaintea oamenilor, însă, se vedea că erau mânaţi de o influenţă mai presus de însuşirile lor naturale. Tonul şi manierele se schimbau şi, cu o putere solemnă, dădeau avertizarea cu privire la judecată, folosind chiar cuvintele Scripturii: "Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui". Ei mustrau păcatele oamenilor, condamnând imoralitatea şi viciul, mustrau pe cei lumeşti şi pe cei apostaziaţi şi avertizau pe ascultătorii lor să fugă degrabă de mânia viitoare.
Oamenii ascultau impresionaţi. Spiritul convingător al lui Dumnezeu vorbea inimilor lor. Mulţi erau determinaţi să cerceteze Scripturile cu un interes nou şi profund, cei necumpătaţi şi imorali se schimbau, alţii părăseau practicile necinstite şi s-a făcut o lucrare atât de vizibilă, încât şi slujitorii bisericii oficiale erau constrânşi să recunoască că în această mişcare era mâna lui Dumnezeu.
A fost voia lui Dumnezeu ca vestea revenirii Mântuitorului să fie predicată în ţările scandinave; şi atunci când glasurile slujitorilor Săi erau aduse la tăcere, El a pus Duhul Său asupra copiilor, pentru ca această lucrare să poată fi adusă la îndeplinire. Odinioară, atunci când Isus Se apropia de Ierusalim, aşteptat de mulţimile care-L aclamau şi care cu strigăte de biruinţă şi cu ramuri de palmier Îl salutau ca fiind Fiul lui David, Fariseii invidioşi I-au cerut să-i aducă la tăcere; dar Isus a răspuns că toate acestea erau o împlinire a profeţiei şi, dacă aceştia vor tăcea, pietrele urmau să strige. Oamenii, intimidaţi de ameninţările preoţilor şi conducătorilor, au încetat vestirea lor plină de bucurie când au intrat pe porţile Ierusalimului, dar copiii, în curţile templului, au reluat refrenul şi, fluturând ramurile lor de palmier, strigau: "Osana, Fiul lui David!" (Matei 21,8-16). Când Fariseii şi-au manifestat nemulţumirea şi I-au spus: "Auzi ce spun aceştia?", Isus a răspuns: "Da, oare n-aţi citit 'din gura pruncilor şi a celor ce sug ai scos laude'?" După cum Dumnezeu a lucrat prin copii la prima venire a lui Hristos, tot astfel a lucrat El prin ei dând solia celei de a doua Sa veniri. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să se împlinească "pentru ca vestirea venirii Mântuitorului să fie adresată tuturor oamenilor, limbilor şi naţiunilor.
Lui William Miller şi colaboratorilor săi le-a fost dat să predice avertizarea în America. Această ţară a devenit centrul marii mişcări advente. Acolo, profeţia primei solii îngereşti şi-a avut cea mai directă împlinire. De acolo, scrierile lui Miller şi ale colaboratorilor lui au fost duse în ţări depărtate. Pretutindeni în lume unde au pătruns misionarii a fost dusă vestea bună a grabnicei veniri a lui Hristos. Solia Evangheliei veşnice se răspândea în lung şi în lat: "Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă; căci a venit ceasul judecăţii Lui".
Mărturia profeţiilor care arătau către venirea lui Hristos în primăvara anului 1844 a pus stăpânire deplină pe minţile oamenilor. Pe măsură ce solia mergea de la un stat la altul, trezea un interes larg răspândit. Mulţi erau convinşi că dovezile din perioadele profetice erau corecte şi, sacrificându-şi mândria, părerile personale, primeau cu bucurie adevărul. Unii pastori părăseau vederile şi sentimentele lor sectare, îşi părăseau serviciile, chiar şi bisericile, şi se uneau în vestirea venirii lui Isus. Au fost totuşi, comparativ, puţini slujitori care au primit această solie; de aceea ea a fost încredinţată în mare măsură credincioşilor laici umili. Fermierii îşi părăseau câmpurile, mecanicii îşi lăsau sculele, negustorii îşi părăseau mărfurile, iar specialiştii renunţau la poziţiile lor; şi cu toate acestea, numărul lucrătorilor era mic în comparaţie cu lucrarea ce trebuia împlinită. Starea unei biserici neevlavioase şi a unei lumi care zăcea în nelegiuire împovăra sufletele adevăraţilor veghetori, dar ei cu dragă inimă suportau truda, lipsa şi suferinţa, pentru a putea chema pe oameni la pocăinţă spre mântuire. Cu toate că Satana i se împotrivea, lucrarea mergea neabătut înainte şi adevărul advent era primit de multe mii.
Pretutindeni răsuna mărturia cercetătoare, avertizând pe păcătoşi, atât pe cei din lume, cât şi pe membrii bisericii, să fugă de mânia viitoare. Ca şi Ioan Botezătorul, înainte mergătorul lui Hristos, predicatorii au pus securea la rădăcina pomului şi au somat pe toţi să aducă roade spre pocăinţă. Chemările lor arzătoare erau în contrast vizibil cu asigurările de pace şi siguranţă care se auzeau de la amvoanele bisericilor; şi oriunde era vestită solia, ea mişca pe oameni. Mărturia simplă şi directă a Scripturilor, sădită de puterea Duhului Sfânt, aducea o convingere căreia puţini erau în stare să-i reziste. Profesorii de religie erau treziţi din siguranţa lor falsă. Îşi vedeau abaterile, spiritul lor lumesc şi necredinţa, mândria şi egoismul. Mulţi căutau pe Domnul cu pocăinţă şi umilinţă. Simţămintele care se prinseseră atât de multă vreme de lucrurile pământeşti erau acum îndreptate către cer. Duhul lui Dumnezeu stăruia asupra lor şi, cu inimi umilite şi supuse, se uneau să înalţe strigătul: "Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă; căci a venit ceasul judecăţii Lui".
Păcătoşii întrebau cu lacrimi: "Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?" Aceia ale căror vieţi fuseseră caracterizate prin necinste se grăbeau să dea înapoi. Toţi aceia care găseau pace în Hristos doreau să vadă şi pe alţii împărtăşindu-se de aceeaşi binecuvântare. Inimile părinţilor se întorceau către copiii lor, iar inimile copiilor către părinţi. Barierele mândriei şi ale reţinerilor erau îndepărtate. Se făceau mărturisiri sincere, iar membrii familiei lucrau pentru mântuirea acelora care le erau apropiaţi şi scumpi. Adesea se auzea glasul unor mijlociri stăruitoare. Pretutindeni se găseau suflete care stăruiau fierbinte înaintea lui Dumnezeu. Mulţi se luptau toată noaptea în rugăciune pentru asigurarea iertării păcatelor şi pentru convertirea rudelor sau vecinilor lor.
Toate categoriile veneau la adunările adventiste. Bogaţi şi săraci, oameni de sus şi de jos erau dornici din motive diferite să asculte învăţăturile despre a doua venire. Domnul a ţinut în frâu spiritul împotrivirii, în timp ce servii Săi explicau motivele credinţei lor. Uneori unealta era slabă; dar Duhul lui Dumnezeu compensa, dând putere adevărului Său. Prezenţa îngerilor sfinţi era simţită în aceste adunări şi mulţi se adăugau zilnic la numărul credincioşilor. Când erau repetate dovezile cu privire la apropiata venire a lui Hristos, mulţimi mari ascultau cu respiraţia tăiată cuvintele solemne. Cerul şi pământul păreau că sunt aproape. Puterea lui Dumnezeu se simţea peste bătrân, tânăr şi de vârstă mijlocie. Oamenii mergeau la casele lor cu laude pe buze şi cântări de bucurie răsunau în aerul curat al nopţii. Nici unul din cei care au participat la acele adunări nu pot uita scenele acelea de profund interes.
Vestirea unui timp precis pentru venirea lui Hristos a provocat o mare împotrivire din partea tuturor claselor de oameni, începând cu pastorul de la amvon şi până la păcătosul cel mai decăzut şi mai hulitor al cerului. Se împlineau cuvintele profeţiei: "Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor şi vor zice: "Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!" (2 Petru 3,3.4) Mulţi din aceia care mărturiseau că iubesc pe Mântuitorul declarau că nu se împotrivesc învăţăturii cu privire la a doua venire; obiectau mai degrabă cu privire la fixarea unei date. Dar ochiul a toate văzător al lui Dumnezeu le citea inimile. Ei nu doreau să audă despre venirea lui Hristos care avea să judece lumea după dreptate. Fuseseră nişte robi necredincioşi, lucrarea lor neputând suporta controlul ochiului cercetător de inimi al lui Dumnezeu şi se temeau să se întâlnească cu Domnul lor. Asemenea iudeilor din vremea primei veniri a lui Hristos, ei nu erau pregătiţi să întâmpine pe Isus. Nu numai că refuzau să asculte argumentele clare ale Bibliei, dar luau în râs pe aceia care aşteptau pe Domnul. Satana şi îngerii lui jubilau şi aruncau reproşuri înaintea lui Hristos şi a sfinţilor îngeri, că pretinsul Său popor avea atât de puţină iubire pentru El încât nu dorea venirea Sa. Argumentul cel mai des folosit de aceia care lepădau credinţa adventă era că "Nimeni nu cunoaşte ziua şi ceasul". Scriptura spune: "Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl" (Matei 24,36). Însă o explicaţie clară şi armonioasă a textului a fost dată de aceia care aşteptau pe Domnul, iar folosirea greşită a lui de către împotrivitori a fost arătată desluşit. Cuvintele acestea au fost spuse de Hristos în discuţia memorabilă cu ucenicii Săi de pe muntele Măslinilor, după ce a părăsit pentru ultima oară Templul. Ucenicii puseseră întrebarea: "Care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?" Isus, vorbindu-le despre semne, le-a zis: "Când veţi vedea aceste lucruri, să ştiţi că este aproape, este chiar la uşi" (vers. 3,33). Nici un cuvânt al Mântuitorului nu trebuie să fie folosit pentru a desfiinţa pe altul. Cu toate că nimeni nu cunoaşte nici ziua şi nici ceasul venirii Sale, suntem îndemnaţi şi ni se spune că ştim când este aproape. Mai departe, suntem învăţaţi că dispreţuirea avertizărilor Sale şi refuzul sau neglijenţa de a şti când este aproape venirea Sa vor fi tot atât de fatale pentru noi, aşa cum a fost şi pentru cei care au trăit în zilele lui Noe, care n-au ştiut când a venit potopul. În parabola din acelaşi capitol, unde se pune în contrast servul cel rău cu cel credincios şi se dă o condamnare aceluia care zice în inima sa: "Domnul zăboveşte să vină", se arată în ce lumină priveşte şi răsplăteşte Hristos pe aceia pe care-i găseşte veghind şi predicând venirea Sa, precum şi pe aceia care o contrazic. "Vegheaţi deci", spune El. "Ferice de robul pe care Domnul la venirea Sa îl va găsi făcând aşa" (vers. 42,46). "Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine" (Apoc. 3,3).
Pavel vorbeşte despre o categorie de oameni pe care venirea Domnului o va găsi nepregătită. "Ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Când vor spune pace şi linişte, atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei" şi nu va fi chip de scăpare". Dar adaugă pentru aceia care au luat aminte la avertizarea Mântuitorului: "Voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric pentru ca ziua aceea să vină peste voi ca un hoţ. Voi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei; noi nu suntem ai nopţii şi nici ai întunericului" (1 Tes. 5,2-5).
Astfel s-a arătat că Scripturile nu dau oamenilor nici o asigurare pentru ca ei să rămână în necunoştinţă cu privire la apro-pierea venirii lui Hristos. Dar aceia care căutau numai o scuză pentru a lepăda adevărul şi-au astupat urechile la această explicaţie; dar cuvintele: "Nimeni nu cunoaşte ziua, nici ceasul" continuau să fie repetate de batjocoritorii cei îndrăzneţi şi chiar de către aceia care mărturiseau a fi slujitorii lui Hristos. Când oamenii au fost treziţi şi au început să caute calea mântuirii, învăţătorii religiei s-au interpus între ei şi adevăr, căutând să le liniştească temerile prin interpretarea eronată a Cuvântului lui Dumnezeu. Veghetorii necredincioşi s-au unit în lucrarea marelui amăgitor, strigând pace, pace, când Dumnezeu n-a vorbit de pace. Asemenea fariseilor de pe vremea lui Hristos, mulţi refuzau să intre în Împărăţia Cerurilor şi îi împiedicau pe aceia care voiau să intre. Sângele acelor suflete va fi cerut din mâna lor.
Cei mai umili şi cei mai devotaţi din biserici erau de obicei cei dintâi care primeau solia. Aceia care studiau Biblia nu puteau să nu vadă caracterul nescripturistic al concepţiilor populare privitoare la profeţie şi oriunde oamenii nu erau stăpâniţi de influenţa clerului, oriunde cercetau Cuvântul lui Dumnezeu pentru ei, doctrina adventă trebuia doar să fie comparată cu Scripturile pentru a stabili autoritatea lor divină.
Mulţi erau persecutaţi de fraţii lor necredincioşi. Alţii, pentru a-şi păstra poziţia lor în biserică, au trecut sub tăcere nădejdea lor, în timp ce foarte mulţi au socotit că credincioşia lor faţă de Dumnezeu nu le îngăduie să ţină ascunse adevărurile pe care El li le încredinţase. Nu puţini au fost aceia care au fost excluşi din biserică pentru simplul motiv că şi-au exprimat credinţa în venirea lui Hristos. Pentru aceia care au suferit această încercare a credinţei lor le erau deosebit de preţioase cuvintele profetului: "Iată ce zic fraţii voştri, care vă urăsc şi vă izgonesc din pricina Numelui Meu: 'Să-Şi arate Domnul slava, ca să vă vedem bucuria!' Dar ei vor rămâne de ruşine!"(Is. 66,5).
Îngerii lui Dumnezeu vegheau cu cel mai profund interes asupra urmărilor avertizării. Când se dădea pe faţă o lepădare generală a soliei de către biserici, îngerii îşi întorceau feţele cu amărăciune. Dar erau mulţi care nu fuseseră încă încercaţi cu privire la adevărul advent. Mulţi fuseseră rătăciţi de către soţi, soţii, părinţi sau copii şi făcuţi să creadă ca fiind un păcat chiar şi de a asculta la asemenea rătăciri, cum erau acelea predicate de adventişti. Îngerilor le-a fost poruncit să vegheze cu credincioşie asupra acestor suflete, deoarece o altă lumină avea să lumineze peste ei de la tronul lui Dumnezeu.
Cu o dorinţă negrăită, aceia care primiseră solia, aşteptau venirea Mântuitorului lor. Timpul în care aşteptau să-L întâlnească era la uşi. Aşteptau ceasul acesta cu o solemnitate calmă. Stăteau în dulce comuniune cu Dumnezeu, o pregustare a păcii pe care urmau să o moştenească în strălucirea de sus. Nici unul dintre aceia care au experimentat această nădejde şi încredere n-a putut uita acele ceasuri preţioase de aşteptare. Cu câteva săptămâni înainte de timpul acela, afacerile pământeşti au fost părăsite în mare parte. Credincioşii cei sinceri cercetau cu atenţie orice gând şi simţământ al inimilor lor, ca şi când ar fi fost pe patul de moarte şi ar mai fi avut doar câteva ceasuri până să închidă ochii asupra scenelor pământeşti. Nu s-au făcut "haine pentru înălţare" (vezi note suplimentare), dar toţi simţeau nevoia unei dovezi interioare că erau pregătiţi să se întâlnească cu Mântuitorul; hainele lor albe erau curăţia sufletului - caracterul curăţit de păcat prin sângele ispăşitor al lui Hristos. Dacă s-ar mai vedea iarăşi în poporul care mărturiseşte a fi al lui Dumnezeu acelaşi spirit de cercetare a inimii, aceeaşi credinţă hotârâtă şi sinceră, dacă ei ar fi continuat în felul acesta să se umilească înaintea Domnului şi să-şi înalţe cererile la tronul milei, ar fi avut o experienţă mai înaltă decât au acum. Se vede prea puţină rugăciune, prea puţină convingere adevărată despre păcat, iar lipsa unei credinţe vii lasă pe mulţi lipsiţi de harul atât de bogat oferit de Mântuitorul nostru.
Dumnezeu a plănuit să-Şi încerce poporul. Mâna Lui a acoperit o greşeală în calcularea perioadelor profetice. Adventiştii n-au descoperit greşeala şi n-a fost descoperită nici de cei mai învăţaţi dintre împotrivitorii lor. Aceştia din urmă spuneau: "Calculul perioadelor profetice este corect. Un eveniment mare este gata să aibă loc; dar nu este ceea ce prezice dl. Miller; ci este convertirea lumii şi nu a doua venire a lui Hristos" (vezi note suplimentare).
Timpul de aşteptare a trecut, iar Hristos nu S-a arătat pentru liberarea poporului Său. Aceia care cu credinţă şi iubire sinceră au aşteptat pe Mântuitorul au avut parte de o dezamăgire amarnică. Cu toate acestea, planurile lui Dumnezeu se împlineau; El punea la încercare inimile acelora care mărturisiseră că aşteaptă revenirea Sa. Printre ei erau mulţi care nu fuseseră mânaţi de motive mai înalte decât de teamă. Mărturisirea lor de credinţă nu atinsese nici inimile şi nici viaţa lor. Când evenimentul aşteptat n-a avut loc, aceştia au declarat că nu fuseseră dezamăgiţi; ei nu crezuseră niciodată că Hristos va veni. Aceştia au fost printre primii care au luat în râs mâhnirea adevăraţilor credincioşi.
Dar Isus împreună cu oştile cereşti priveau cu iubire şi cu simpatie asupra celor încercaţi şi credincioşi, dar dezamăgiţi. Dacă s-ar fi putut da la o parte vălul care despărţea lumea văzută de cea nevăzută, ar fi fost văzuţi îngerii apropiindu-se de aceste suflete statornice şi ocrotindu-le de săgeţile Satanei.
Cap. 21 Avertizarea respinsă
În predicarea învăţăturii despre a doua venire, William Miller împreună cu tovarăşii lui lucraseră cu singurul scop de a trezi pe oameni să se pregătească pentru judecată. Ei căutaseră să trezească pe învăţătorii religiei la nădejdea cea adevărată a bisericii şi la nevoia lor după o experienţă creştină mai profundă; şi mai lucraseră să trezească pe cei neconvertiţi la datoria unei grabnice pocăinţe şi a unei întoarceri la Dumnezeu. "N-au făcut nici o încercare să convertească pe oameni la o sectă sau grupare religioasă. De aceea, ei lucrau în mijlocul grupărilor şi sectelor fără să se amestece în organizaţia sau disciplina lor".
"În toate lucrările mele, spunea Miller, niciodată n-am avut dorinţa sau gândul să acord vreun interes deosebit uneia dintre denominaţiunile existente sau să avantajez pe una în detrimentul celeilalte. M-am gândit la binele tuturor. Presupunând că toţi creştinii se vor bucura în aşteptarea venirii lui Isus şi că aceia care nu vedeau cum vedeam eu nu îi vor iubi mai puţin pe aceia care vor îmbrăţişa această învăţătură, n-am conceput că ar fi fost nevoie de adunări separate. Scopul meu era dorinţa de a întoarce sufletele la Dumnezeu, de a duce lumii vestea despre judecata viitoare şi a determina pe concetăţenii mei la acea pregătire a inimii care urma să-i aducă în stare să întâmpine pe Dumnezeu în pace. Marea majoritate a acelora care s-au convertit în urma lucrării mele s-au unit apoi cu diferite biserici existente" (Bliss, p. 328).
Atâta timp cât lucrarea lui a ajutat la întărirea bisericilor, a fost privită cu bunăvoinţă. Dar când slujitorii şi conducătorii religiei au început să fie ostili învăţăturii advente, urmărind să pună capăt oricărei agitaţii cu privire la acest subiect, nu numai că i s-au împotrivit de la amvon, dar au interzis şi membrilor lor de a participa la predicile unde se prezenta a doua venire sau chiar să vorbească despre această nădejde în adunările bisericii. În felul acesta credincioşii se aflau într-o mare încercare şi încurcătură. Ei îşi iubeau bisericile lor şi le era greu să se despartă de ele. Dar când au văzut că mărturia Cuvântului lui Dumnezeu le este interzisă şi dreptul de a cerceta profeţiile este imposibil, au judecat că credinţa faţă de Dumnezeu îi oprea să se supună. Pe aceia care căutau să interzică mărturia Cuvântului lui Dumnezeu nu-i puteau socoti ca fiind biserica lui Hristos, "stâlpul şi temelia adevărului". De aceea s-au socotit îndreptăţiţi să se despartă de cei cu care crezuseră până atunci. În vara anului 1844, aproximativ 50.000 de persoane s-au retras din biserici.
Cam în vremea aceea, un fenomen curios s-a observat în majoritatea bisericilor din Statele Unite. Timp de mulţi ani se văzuse o creştere treptată şi continuă a conformării la practicile şi obiceiurile lumeşti şi, în acelaşi timp, o decădere corespunzătoare a adevăratei vieţi spirituale; dar în anul acela au apărut dovezile unei repezi şi vizibile decăderi în aproape toate bisericile din ţară. În timp ce nimeni nu părea în stare să arate cauza, fenomenul era recunoscut în cercuri largi şi comentat atât prin presă, cât şi de la amvoane.
La o adunare a prezbiterilor din Philadelphia, Mr. Barnes, autorul unui comentariu larg răspândit şi pastor al uneia dintre bisericile principale din acel oraş, "a declarat că slujise în lucrare timp de 20 de ani şi niciodată până la ultima Sfântă Cină nu administrase sfintele rânduieli fără să primească mai mulţi sau mai puţini membri în sânul bisericii. Dar acum nu se mai văd nici treziri şi nici convertiri, nici o creştere prea vizibilă în har a credincioşilor şi nimeni nu vine la studiu pentru a discuta cu privire la mântuirea sufletului său. O dată cu dezvoltarea afacerilor şi cu lărgirea perspectivelor comerciale şi de tranzacţii, se vede şi o creştere a închinării în faţa celor lumeşti. Acest lucru se petrece în toate confesiunile" (Congregational Journal, May 23, 1844).
În luna februarie a aceluiaşi an, profesorul Finney de la Colegiul Oberlin spunea: "Înaintea ochilor noştri am avut faptul că, în general, bisericile protestante din ţara noastră au fost fie indiferente, fie ostile faţă de aproape toate reformele morale din veacul nostru. Sunt şi excepţii parţiale, dar nu suficiente pentru a ne arăta faptele altfel decât sunt în realitate. Mai putem adăuga şi un alt lucru: absenţa aproape generală a influenţei reînviorătoare în biserici. Apatia spirituală este aproape atotcuprinzătoare şi este teribil de profundă; de altfel, şi presa religioasă din întreaga ţară mărturiseşte lucrul acesta" Într-o foarte mare măsură, membrii bisericii se închină modei şi se unesc cu cei necredincioşi în adunări de plăceri, la dans, la serbări, etc. " Dar nu trebuie să desfăşurăm acest subiect dureros. Este îndeajuns că această tristă realitate se măreşte şi apasă greu peste noi, pentru a ne arăta că aproape toate bisericile degenerează în mod întristător. Ele s-au depărtat foarte mult de Domnul şi El le-a părăsit".
Tot în privinţa aceasta, un scriitor în "Religious Telescope" mărturisea: "Niciodată n-am fost martorii unei astfel de decăderi generale a religiei ca acum. În adevăr, biserica trebuie să se trezească şi să caute cauzele acestei nenorociri; căci toţi cei care iubesc Sionul trebuie să o socotească ca fiind o nenorocire. Când ne dăm seama cât sunt de puţine şi incomplete cazurile de convertire adevărată şi câtă nemaiîntâlnită neruşinare şi împietrire din partea păcătoşilor, exclamăm fără să vrem: "A uitat oare Dumnezeu să fie milostiv?" sau "S-a închis uşa milei Sale?"
O astfel de stare nu există niciodată în biserică fără o cauză. Întunericul spiritual care cade peste popoare, peste biserici şi peste indivizi nu se datoreşte unei retrageri arbitrare a harului divin din partea lui Dumnezeu, ci datorită neglijării sau lepădării luminii divine din partea oamenilor. O ilustraţie izbitoare a acestui adevăr este prezentată în istoria poporului iudeu din timpul Domnului Hristos. Prin unirea lor cu lumea, datorită uitării lui Dumnezeu şi neglijării Cuvântului Său, înţelegerea lor s-a întunecat, iar inimile lor au devenit fireşti şi senzuale. Astfel au fost în necunoştinţă cu privire la venirea lui Mesia şi, în mândria şi necredinţa lor, au lepădat pe Mântuitorul. Dumnezeu n-a îndepărtat nici atunci pe poporul iudeu de la cunoaşterea sau de la împărtăşirea lor cu binecuvântările mântuirii. Dar aceia care au lepădat adevărul au pierdut orice dorinţă pentru darul cerului. Ei au "numit lumina întuneric şi întunericul lumină", până când lumina care era în ei a devenit întuneric; şi cât de mare era întunericul acela!
Scopul lui Satana este ca oamenii să păstreze formele religiei, dar să le lipsească spiritul viu al evlaviei. După ce au lepădat Evanghelia, iudeii au continuat cu zel să păstreze vechile ritualuri; ei au păstrat cu stricteţe exclusivismul lor naţional, în timp ce ei înşişi recunoşteau că prezenţa lui Dumnezeu nu se mai vedea printre ei. Profeţia lui Daniel arăta fără greş timpul venirii lui Mesia şi preciza atât de direct moartea Sa, încât ei au descurajat studiul cărţii lui. În cele din urmă, rabinii au pronunţat un blestem asupra tuturor acelora care ar fi încercat o socotire a timpului. În orbirea şi nepocăinţa lor, fiii lui Israel, în secolele care au urmat, au devenit indiferenţi la invitaţiile miloase ale mântuirii şi neatenţi la binecuvântările Evangheliei, ca o avertizare solemnă şi înfricoşată a primejdiei de a lepăda lumina din cer.
Oriunde există aceeaşi cauză vor urma aceleaşi consecinţe. Acela care în mod deliberat îşi înăbuşe convingerile cu privire la datorie, pentru că nu se potrivesc cu înclinaţiile sale, va pierde în cele din urmă puterea discernământului între adevăr şi rătăcire. Raţiunea se întunecă, conştiinţa se toceşte, inima se împietreşte, iar sufletul se desparte de Dumnezeu. Acolo unde solia adevărului divin este dispreţuită sau socotită fără importanţă, biserica va fi învăluită în întuneric; vor pătrunde înăuntru. Membrii bisericii îşi concentrează interesele şi energiile în planuri lumeşti, iar păcătoşii se împietresc în nepocăinţa lor.
Prima solie îngerească din Apocalips 14, care anunţa ceasul judecăţii lui Dumnezeu chemând pe oameni să se teamă şi să se închine Lui, a avut scopul de a-i despărţi pe aceia care purtau numele de popor al lui Dumnezeu de influenţele stricăcioase ale lumii şi a-i trezi spre a vedea adevărata lor stare de decădere şi iubire pentru lume. În această solie Dumnezeu a trimis bisericii o avertizare care, dacă ar fi fost primită, ar fi îndreptat relele care-i îndepărtau de El. Dacă ar fi primit solia din cer, smerindu-şi inimile înaintea Domnului şi căutând cu sinceritate o pregătire pentru a sta în prezenţa Sa, Duhul şi puterea lui Dumnezeu s-ar fi manifestat în mijlocul lor. Biserica ar fi ajuns iarăşi la acea stare binecuvântată de unire, credinţă şi iubire care se vedea în zilele apostolice, când credincioşii erau "o inimă şi un suflet" şi "vesteau Cuvântul Domnului cu îndrăzneală", când Domnul adăuga în fiecare zi la Biserică pe cei care trebuia să fie mântuiţi" (Fapte 4,32.31; 2,47).
Dacă aceia care pretind că sunt poporul lui Dumnezeu ar primi lumina care străluceşte asupra lor din Cuvântul Său, ar ajunge la acea unitate pentru care S-a rugat Hristos şi pe care apostolul a descris-o ca fiind "unirea Duhului prin legătura păcii". "Este, spune el, un singur trup şi un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre, este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez" (Efes. 4,3-5).
Acestea erau rezultatele binecuvântate, experimentate de aceia care au primit solia adventă. Ei proveneau din diferite grupări religioase, dar deosebirile lor confesionale fuseseră îndepărtate; crezurile care erau în conflict au fost distruse, nădejdea despre un mileniu vremelnic, neavând temei în Scriptură, a fost părăsită; vederile rătăcite cu privire la a doua venire au fost corectate; mândria şi asemănarea cu lumea au fost îndepărtate; greşelile erau îndreptate; inimile s-au unit în cea mai dulce părtăşie, iar iubirea şi bucuria deţineau supremaţia. Dacă această învăţătură a făcut lucrul acesta pentru cei puţini care au primit-o, ea ar fi făcut acelaşi lucru pentru toţi dacă ar fi primit-o.
Dar bisericile, în general, n-au primit avertizarea. Slujitorii lor, care ca străjeri "asupra casei lui Israel" ar fi trebuit să fie primii în cunoaşterea semnelor venirii lui Isus, n-au învăţat adevărul nici din mărturia profeţilor şi nici din semnele timpurilor. Pentru că nădejdile şi ambiţiile pământeşti umpluseră inimile, iubirea faţă de Dumnezeu şi credinţa în Cuvântul Său s-a răcit. Iar când a fost prezentată doctrina adventă, ea n-a făcut decât să trezească prejudecăţile şi necredinţa lor. Faptul că solia era, într-o mare măsură, predicată de laici a fost folosit ca argument împotriva ei. Ca şi în vechime, mărturia lămurită a Cuvântului lui Dumnezeu a fost întâmpinată cu întrebarea: "A crezut vreunul din conducători sau Farisei?" Şi văzând cât de grea era sarcina de a combate argumentele scoase din perioadele profetice, mulţi descurajau studiul profeţiilor, învăţând că aceste cărţi profetice erau pecetluite şi nu puteau fi înţelese. Mulţimile, încrezându-se orbeşte în pastorii lor, au refuzat să asculte avertizarea; şi mulţi, deşi convinşi de adevăr, nu îndrăzneau să-l mărturisească spre a nu fi "scoşi afară din sinagogă". Solia pe care Dumnezeu o trimisese pentru încercarea şi curăţirea bisericii a descoperit cu toată siguranţa cât de mare era numărul acelora care-şi lipiseră sentimentele de acest pământ mai mult decât de Hristos. Legăturile care-i ţineau prinşi de pământ erau mai puternice decât atracţiile cerului. Ei au ales să asculte de glasul înţelepciunii omeneşti şi s-au îndepărtat de solia adevărului venită să cerceteze inima.
Refuzând să ia seama la avertizarea primului înger, ei au lepădat mijloacele pe care cerul le prevăzuse spre îndreptarea lor. Ei au dispreţuit solul harului care le-ar fi corectat greşelile care-i despărţeau de Dumnezeu şi, cu înverşunare mai mare, s-au întors să caute prietenia lumii. Aceasta era cauza acelei stări îngrozitoare de iubire pentru lume, apostazie şi moarte spirituală care exista în bisericile anului 1844.
În Apocalips 14, primul înger este urmat de al doilea care vesteşte solia: "A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei desfrânării ei" (Apoc. 14,8). Termenul "Babilon" este derivat de la "Babel" şi însemnează confuzie. Este întrebuinţat în Scriptură pentru a desemna diferitele forme ale religiei false sau apostate. În Apocalips 17, Babilonul este reprezentat printr-o femeie - o metaforă care este folosită în Biblie ca simbol al bisericii, o femeie virtuoasă reprezentând o biserică curată, iar o femeie stricată reprezentând o biserică decăzută.
În Biblie, caracterul sfânt şi durabil al legăturii care există între Hristos şi biserica Sa este reprezentat prin unirea căsătoriei. Domnul S-a unit pe Sine cu poporul Său printr-un legământ solemn, El făgăduind să fie Dumnezeul lor, iar ei legându-se să fie ai Lui şi numai ai Lui. El declară: "Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate şi îndurare" (Osea 2,19). Şi iarăşi: "Eu sunt Stăpânul vostru" (Ier. 3,14). Iar Pavel întrebuinţează acelaşi tablou în Noul Testament când zice: "V-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată" (2 Cor. 11,2)
Necredincioşia bisericii faţă de Hristos, îngăduind ca încrederea şi dragostea ei să se îndepărteze de la El şi făcând ca iubirea faţă de lucrurile pământeşti să ocupe sufletul, este asemănată cu călcarea jurământului căsătoriei. Păcatul lui Israel care s-a depărtat de Domnul este prezentat prin această figură; iar iubirea minunată a lui Dumnezeu, pe care ei au dispreţuit-o în felul acesta, este descrisă în mod mişcător astfel: "şi-am jurat credinţă, am făcut legământ cu tine, zice Domnul Dumnezeu, şi ai fost a Mea! Erai de o frumuseţe desăvârşită, ba ajunsesei chiar împărăteasă. şi s-a dus vestea printre neamuri, pentru frumuseţea ta, căci erai desăvârşită de tot, datorită strălucirii cu care te împodobisem, dar te-ai încrezut în frumuseţea ta, şi ai curvit, la adăpostul numelui tău cel mare". "Ai fost femeia prea curvă, care primeşte pe străini în locul bărbatului ei". "Cum este necredincioasă iubitului său o femeie, aşa Mi-aţi fost necredincioşi voi, casa lui Israel, zice Domnul!" (Ezech. 16,8.13-15.32; Ier 3,20).
În Noul Testament, o vorbire foarte asemănătoare este adresată celor care se numesc creştini, dar care caută prietenia lumii mai presus de favoarea lui Dumnezeu. Apostolul Iacov zice: "Suflete preacurvare, nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu."
Femeia (Babilonul) din Apocalips 17 este descrisă ca fiind împodobită în purpură şi stacojiu şi gătită cu aur şi cu pietre preţioase şi diamante, având în mână o cupă de aur plină cu stricăciuni şi necurăţii" iar pe frunte avea scris un nume: "Taină, Babilonul cel mare, mama desfrânatelor". Profetul spune: "Am văzut pe femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele ucenicilor lui Isus". Babilonul este descris mai departe ca fiind "cetatea cea mare" care are stăpânire peste împăraţii pământului" (Apoc. 17,4-6.18). Puterea aceea care timp de multe secole a exercitat o guvernare despotică asupra monarhilor creştinătăţii este Roma. Purpura şi stacojiul, aurul, diamantele şi pietrele preţioase descriu în mod viu măreţia şi pompa mai mult decât împărătească, desfăşurată de scaunul trufaş al Romei. Şi despre nici o altă putere nu s-a putut spune în realitate că a fost "îmbătată de sângele sfinţilor" ca despre această biserică, care a persecutat cu atâta cruzime pe urmaşii lui Hristos. Babilonul mai este încărcat şi cu păcatul legăturii nelegiuite cu "împăraţii pământului". Biserica iudaică devenise deja o desfrânată, ca urmare a depărtării de Domnul şi a alianţei cu păgânii; iar Roma care a decăzut în acelaşi fel, deoarece a căutat sprijin la puterile pământeşti, va primi aceeaşi condamnare.
Despre Babilon se spune că este "mama desfrânatelor". Prin fiicele ei sunt simbolizate bisericile care ţin învăţătura şi tradiţiile ei şi urmează exemplul ei de jertfire a adevărului şi a conducerii divine, pentru a stabili o alianţă nelegiuită cu lumea. Solia din Apocalips 14, care anunţă căderea Babilonului, trebuie să se aplice grupărilor religioase care odinioară au fost curate, dar care s-au stricat. Şi întrucât această solie urmează după avertizarea cu privire la judecată, ea trebuie să fie vestită în zilele din urmă, de aceea ea nu se poate referi numai la biserica Romei, deoarece această biserică a fost într-o stare de decădere timp de multe veacuri. Mai mult decât atât, în cap. 18 din Apocalips poporul lui Dumnezeu este chemat să iasă din Babilon. Conform acestui text, mulţi din poporul lui Dumnezeu se găsesc încă în Babilon. Dar în care grupări religioase se găseşte acum cea mai mare parte dintre urmaşii lui Hristos? Fără îndoială, în diferitele biserici care mărturisesc credinţa protestantă. La data apariţiei lor, aceste biserici au luat o poziţie nobilă pentru Dumnezeu şi pentru adevăr, iar binecuvântarea Lui a fost cu ele. Chiar şi lumea necredincioasă a fost constrânsă să recunoască rezultatele binefăcătoare care au urmat după primirea principiilor Evangheliei. În cuvintele proorocului către Israel se spune: "şi s-a dus vestea printre neamuri pentru frumuseţea ta; căci erai desăvârşită de tot datorită strălucirii cu care te împodobisem, zice Domnul Dumnezeu". Dar ele au decăzut din cauza aceleiaşi dorinţe care a constituit blestemul şi ruina lui Israel - dorinţa de a imita practicile şi căutarea prieteniei celor necredincioşi. "Te-ai încrezut în frumuseţea ta şi ai curvit la adăpostul numelui tău cel mare" (Ezech. 16,14.15).
Multe dintre bisericile protestante urmează exemplul Romei de legătură nelegiuită cu "împărăţia pământului" - ca biserici de stat prin legăturile lor cu conducerile pământeşti la fel făcând şi alte denominaţiuni care caută favoarea lumii. Deci, termenul de "Babilon" - confuzie - se poate aplica pe drept şi acestor grupări, care susţin că îşi iau învăţăturile din Biblie şi totuşi sunt divizate în secte aproape fără număr, cu crezuri şi teorii contradictorii.
Pe lângă unirea vinovată cu lumea, bisericile care s-au despărţit de Roma mai prezintă şi altele din caracteristicile ei.
O publicaţie romano-catolică susţine că: "Dacă biserica Romei a fost vreodată vinovată de idolatrie în ceea ce priveşte sfinţii, fiica ei, biserica anglicană, este vinovată de acelaşi păcat deoarece are zece biserici închinate Mariei şi doar una dedicată lui Hristos" (Richard Challoner, The Catholic Christian Instructed, Preface, p. 21. 22).
Iar Dr. Hopkins, în lucrarea sa "Tratat asupra Mileniului", declară: "Nu există nici cel mai mic motiv să apreciem că spiritul şi practicile anticriste şi-ar trage în totul originea de la aceea care se numeşte Biserica Romei. Bisericile protestante au în ele mult din spiritul lui Anticrist şi sunt departe de a fi reformate în totul de" stricăciune şi nelegiuire" (Samuel Hopkins, Works, vol. 2, p. 328).
Cu privire la despărţirea Bisericii Prezbiteriene de Roma, Dr. Guthrie scria: "Acum trei sute de ani, biserica noastră a ieşit pe porţile Romei cu o Biblie deschisă pe steagul ei şi cu următorul motto pe banderolă: "Cercetaţi Scripturile". Apoi pune întrebarea plină de semnificaţie: "Dar au ieşit ei curaţi din Babilon? (Thomas Guthrie, The Gospel in Ezechiel, p. 237).
"Biserica Anglicană", spunea Spurgeon, "pare că este roasă complet de sacramentarism; dar nonconformismul pare să fie aproape tot atât de rău primit de necredinţa filozofică. Aceia despre care am gândit lucruri mai bune se depărtează unul câte unul de la temelia credinţei. Din ce în ce mai mult, cred că însăşi inima Angliei este îmbibată de o necredinţă vrednică de condamnat şi care îndrăzneşte să urce amvonul şi să se numească creştină.
Care a fost originea apostaziei celei mari? Cum s-a depărtat prima biserică de simplitatea Evangheliei? Asemănându-se practicilor păgânismului pentru a uşura primirea creştinismului de către păgâni. Apostolul Pavel declara că chiar în zilele sale "taina fărădelegii începe deja să lucreze" (2 Tes. 2,7). În timpul vieţii apostolilor, biserica a rămas relativ curată. Dar spre ultima parte a sec. II, majoritatea bisericilor îmbrăcau o formă nouă; simplitatea de la început a dispărut şi pe nesimţite, când ucenicii cei bătrâni au coborât în mormânt, copiii lor împreună cu noii convertiţi" au ajuns la conducerea bisericii şi au dat o nouă formă cauzei" (Robert Robinson, Ecclesiastical Researches, cp. 6, par. 17, pag. 51). Pentru a câştiga noi convertiţi, standardele înalte ale credinţei creştine au fost coborâte şi, ca urmare, "un potop de păgânism s-a revărsat în biserică, aducând cu el obiceiurile, practicile şi idolii lui" (Gavazzi, Lectures, p. 278). Atunci când religia creştină a câştigat favoarea şi sprijinul conducătorilor pământeşti, ea a fost primită doar cu numele de către mulţime: dar cu toate că la înfăţişare convertiţii păreau creştini, mulţi "au rămas de fapt păgâni, închinându-se în ascuns tot idolilor lor" (id. p. 278).
Oare nu s-a repetat acelaşi proces în aproape toate bisericile care se numesc protestante? Când acei întemeietori care aveau adevăratul spirit al Reformaţiunii au încetat din viaţă, urmaşii lor s-au ridicat şi au dat "un nou chip cauzei". În timp ce ţineau orbeşte la crezul părinţilor lor şi refuzau să primească orice alt adevăr în afară de acela pe care l-au cunoscut mai înainte, urmaşii reformatorilor s-au îndepărtat mult de exemplul lor de umilinţă, lepădare de sine şi de renunţare la lume. În felul acesta "simplitatea de la început a dispărut". Un potop lumesc a inundat biserica, aducând "cu el obiceiurile, practicile şi idolii ei".
Vai, cât de înfricoşător de departe se întinde prietenia cu lumea, această "vrăjmăşie cu Dumnezeu", care este cultivată astăzi de cei care se numesc urmaşii lui Hristos! Cât de mult s-au depărtat bisericile din întreaga creştinătate de standardul biblic al umilinţei, al lepădării de sine, al simplităţii şi al evlaviei! Vorbind de modul corect de a folosi banii, John Wesley spunea: "Nu risipi nici o parte din acest dar atât de preţios numai pentru satisfacerea poftei ochilor, adunând haine scumpe şi de prisos sau podoabe inutile; nu risipiţi nici o para pentru împodobirea minuţioasă a caselor voastre, în mobilă scumpă sau de prisos, în picturi şi bijuterii costisitoare" Lepădaţi tot ce încurajează mândria vieţii pentru a câştiga admiraţia sau lauda oamenilor" Atâta timp cât îţi faci bine ţie însuţi, oamenii te vor vorbi de bine. Atâta timp cât eşti îmbrăcat în purpură şi veşminte fine şi cheltuieşti risipitor în fiecare zi, nu te îndoi că mulţi vor aplauda eleganţa gustului tău, generozitatea şi ospitalitatea ta. Dar să nu cumperi laudele lor atât de scump. Mulţumeşte-te mai degrabă cu onoarea care vine de la Dumnezeu (Wesley, Works, Sermon 50, "The Use of Money"). Dar în multe biserici din vremea noastră o astfel de învăţătură este dispreţuită.
A deveni membru al bisericii este un fapt apreciat în lume. Conducători, politicieni, jurişti, medici şi negustori intră în biserică pentru a-şi asigura respectul şi încrederea societăţii, cât şi pentru promovarea propriilor lor interese lumeşti. În felul acesta, ei caută să acopere toate afacerile lor necinstite, cu o mărturie a creştinismului. Diferitele grupări religioase, reînviorate prin bogăţia şi influenţa acestor oameni lumeşti, dar botezaţi, urcă o treaptă mai sus spre popularitate şi dominaţie. Biserici splendide, înfrumuseţate cu extravaganţă, sunt ridicate pe străzile cele mai aglomerate. Închinătorii se îmbracă în veşminte scumpe şi la modă. Se plăteşte un salariu mare unui pastor talentat pentru a atrage şi a păstra pe oameni. Predicile lui nu trebuie să atingă păcatele care se practică, ci să fie dulci şi plăcute chiar pentru urechile sensibile. În felul acesta, păcătoşii notorii sunt înscrişi în registrele bisericii, iar păcatele grave sunt ascunse sub o falsă evlavie.
Comentând atitudinea actuală a celor care-şi zic creştini, un renumit ziar spune: "Pe neobservate, biserica s-a supus spiritului veacului şi şi-a adaptat formele de închinare la dorinţele moderne". "Biserica foloseşte acum ca mijloace ale ei toate lucrurile care ajută ca religia să fie atractivă". Iar în revista din New York, Independent, se vorbeşte despre metodism în felul acesta: "Linia de despărţire dintre cei evlavioşi şi cei neevlavioşi dispare pe neobservate, iar bărbaţi zeloşi de ambele părţi se străduiesc să şteargă orice deosebire dintre felul lor de lucru şi de distracţie". "Popularitatea religiei tinde într-o mare măsură să mărească numărul acelora care vor asigura câştigurile fără să împlinească cu cinste datoriile ei".
Howard Crosby spune: "Este un motiv de îngrijorare adâncă faptul că vedem biserica lui Hristos împlinind într-o măsură atât de mică planurile Domnului ei. Aşa cum iudeii din vechime au îngăduit ca o legătură strânsă cu popoarele idolatre să le îndepărteze inimile de Dumnezeu" tot astfel biserica lui Hristos de astăzi, prin legăturile ei nesfinte cu lumea necredincioasă, părăseşte metodele divine ale adevăratei vieţi şi îşi îngăduie obiceiurile distrugătoare, prea adesea vizibile, ale unei societăţi necreştine, folosind argumente şi ajungând la concluzii care sunt străine de descoperirea lui Dumnezeu şi îndreptate împotriva oricărei creşteri în har" (The Healthy Christian: An Appeal to the Church, p. 141, 142).
În această avalanşă de iubire pentru lume şi căutare de plăceri, lepădarea de sine şi jertfire de sine pentru cauza lui Hristos este pierdută aproape cu totul. "Unii dintre bărbaţii şi femeile cu o viaţă activă în bisericile noastre au fost educaţi, pe când erau copii, să facă sacrificii pentru a putea da sau face ceva pentru Hristos". "Dar dacă astăzi este nevoie de fonduri" nimeni nu trebuie chemat să dea. O, Nu! Organizaţi o tombolă, o masă, un concurs de glume, o cină antică sau ceva de mâncare în orice lucru care amuză pe oameni".
Guvernatorul Washburn din Wisconsin, în mesajul său de Anul Nou (9 ianuarie 1873) declara: "S-ar cere o lege care să desfiinţeze şcolile în care se practică jocurile de noroc. Dar acestea există pretutindeni. Chiar şi biserica (fără ştiinţă, bineînţeles) se pomeneşte făcând uneori lucrarea celui rău. Concerte cu dar, serbări şi tombole, uneori în ajutorul unui proiect religios sau caritabil, adesea pentru scopuri mai puţin demne, loterii, premii, etc., toate sunt plănuite pentru a câştiga bani fără osteneală. Nimic nu este atât de demoralizator sau otrăvitor, îndeosebi pentru tineret, cum este câştigarea de bani sau de proprietăţi fără muncă. Oamenii onorabili se angajează în aceste jocuri şi îşi liniştesc conştiinţa cu gândul că tineretul ţării cade atât de des în obiceiuri pe care excitarea jocurilor de noroc le provoacă aproape sigur".
Spiritul asemănării cu lumea inundă bisericile din toată creştinătatea. Robert Atkins, într-o predică ţinută la Londra, prezintă un tablou al decăderii spirituale care predomina în Anglia: "Adevăraţii credincioşi se împuţinează pe pământ şi nimeni nu pune la inimă lucrul acesta. Adepţii religiei din vremea noastră, din orice biserică, sunt iubitori de lume, se aseamănă lumii, iubitori ai belşugului şi tânjesc după consideraţie. Sunt chemaţi să sufere cu Hristos, dar se supără chiar şi la mustrare" Apostazie, apostazie, apostazie este scris pe frontispiciul fiecărei biserici; şi dacă ar şti lucrul acesta, şi dacă l-ar simţi, ar mai fi o nădejde; dar vai! ei strigă: "suntem bogaţi, ne-am înmulţit bunurile şi nu ducem lipsă de nimic" (Second Advent Library, tract nr. 39)
Păcatul cel mare pus în seama Babilonului este că "a făcut ca toate popoarele să bea din vinul mâniei desfrânării ei". Acest pahar pe care îl întinde lumii reprezintă învăţăturile rătăcite pe care le-a primit ca urmare a legăturii ei nelegiuite cu cei mari ai pământului. Prietenia cu lumea i-a stricat credinţa, astfel că acum exercită o influenţă distrugătoare asupra lumii, susţinând învăţături care sunt împotriva declaraţiilor lămurite ale Sfintelor Scripturi.
Roma a ascuns Biblia de popor şi a cerut tuturor oamenilor să primească în schimb învăţăturile ei. Se ştie că lucrarea Reformaţiunii a fost de a restabili înaintea oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu; dar nu este oare prea adevărat că în bisericile din timpul nostru oamenii sunt învăţaţi să-şi întemeieze credinţa mai degrabă pe crezul şi pe învăţăturile bisericii lor decât pe Scripturi? Charles Beecher spunea, vorbind despre bisericile protestante: "Ele se simt jignite de orice cuvânt aspru împotriva venerării crescânde a sfinţilor şi martirilor pe care ei o încurajau" Denominaţiunile evanghelice protestante şi-au strâns atât de mult mâinile şi s-au apropiat atât una de alta, încât un om nu poate deveni cu nici un chip predicator în vreuna din ele, fără să accepte o altă carte pe lângă Biblie. Nu este nimic închipuit în declaraţia că puterea crezului începe să interzică Biblia, tot aşa cum a făcut Roma, dar pe o cale mai subtilă" (Sermon on "The Bible a Sufficient Creed", delivered at Fort Wayne, Indiana, febr. 22, 1846).
Când învăţătorii credincioşi prezintă Cuvântul lui Dumnezeu, se ridică bărbaţi de cultură, slujitori care pretind că înţeleg Scripturile, dar care denunţă învăţătura sănătoasă ca fiind erezie. În felul acesta rătăcesc pe cercetătorii după adevăr. Dacă lumea n-ar fi fost îmbătată în mod deplin cu vinul Babilonului, mulţimile ar fi fost convinse şi convertite de adevărurile lămurite şi pătrunzătoare ale Cuvântului lui Dumnezeu. Dar credinţa religioasă se prezintă atât de confuză şi discordantă, încât oamenii nu ştiu ce să considere ca adevăr. Păcatul nepocăinţei lumii stă la uşa bisericii.
A doua solie îngerească din Apocalips 14 a fost predicată mai întâi în vara anului 1844, cu care ocazie a avut o aplicaţie mai directă la bisericile din Statele Unite, unde avertizarea cu privire la judecată fusese vestită mai mult, dar lepădată în general şi unde decăderea în biserici fusese mai rapidă. Dar solia celui de-a doilea înger nu şi-a atins împlinirea totală în anul 1844. Bisericile au ajuns atunci la decădere morală, ca urmare a respingerii luminii soliei advente; dar aceasta nu era totală. Atunci când ele au continuat să lepede adevărurile deosebite pentru vremea aceea, au decăzut din ce în ce mai mult. Totuşi, încă nu se putea spune "a căzut Babilonul" pentru că el a făcut ca toate popoarele să bea din vinul mâniei curviei ei". El încă nu reuşise să facă lucrul acesta cu toate popoarele. Spiritul asemănării cu lumea şi al nepăsării faţă de adevărurile probatoare pentru timpul nostru există şi a câştigat teren în bisericile protestante din toate ţările creştinătăţii; şi aceste biserici sunt cuprinse în denunţarea solemnă şi teribilă a celui de-al doilea înger. Dar lucrarea apostaziei încă nu a atins punctul culminant.
Biblia declară că, înainte de venirea Domnului, Satana va lucra "cu toată puterea, cu semne şi minuni mincinoase şi cu toată amăgirea nelegiuirii"; iar aceia care "n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi" vor fi lăsaţi să primească "o lucrare de rătăcire ca să creadă o minciună" (2 Tes. 2,9-11). Până când această stare nu va fi atinsă, iar unirea bisericii cu lumea nu va fi realizată deplin în toată creştinătatea, căderea Babilonului nu va fi totală. Schimbarea este progresivă, iar împlinirea desăvârşită a profeţiei din Apoc. 14, 8 este încă în viitor.
Cu tot întunericul spiritual şi îndepărtarea de Dumnezeu care există în bisericile care compun Babilonul, majoritatea adevăraţilor urmaşi ai lui Hristos se găsesc încă în ele. Sunt mulţi dintre ei care n-au auzit niciodată adevărurile deosebite pentru acest timp. Nu puţini sunt aceia care sunt nemulţumiţi de starea lor actuală şi doresc după o lumină mai clară. Ei caută în zadar chipul lui Hristos în bisericile din care fac parte. Când aceste biserici se vor depărta din ce în ce mai mult de adevăr şi se vor uni mai strâns cu lumea, deosebirea dintre cele două clase se va mări şi se va încheia în cele din urmă cu despărţirea. Va veni vremea când aceia care iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice nu vor mai putea rămâne în legătură cu unii care sunt "iubitori de plăceri mai mult decât iubitori de Dumnezeu; având o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea".
Apocalips 18 arată spre vremea când, ca urmare a lepădării întreitei avertizări din Apocalips 14,6-12, biserica va ajunge în starea prevăzută de îngerul al doilea, dar poporul lui Dumnezeu care este încă în Babilon va fi chemat să se despartă de legătura cu el. Această solie este ultima care va mai fi dată lumii. Şi ea îşi va îndeplini lucrarea. Când aceia care "n-au crezut adevărul, ci au avut plăcere în nelegiuire" (2 Tes. 2,12), vor fi lăsaţi să primească o lucrare de rătăcire şi să creadă o minciună, atunci lumina adevărului va străluci asupra acelora ale căror inimi sunt deschise să-l primească şi toţi copiii lui Dumnezeu care există în Babilon vor răspunde chemării: "Ieşiţi din el, poporul Meu" (Apoc. 18,4).
Cap. 22 Profeţii împlinite
Când a trecut timpul în care a fost aşteptată pentru prima oară revenirea Domnului - în primăvara anului 1844 - aceia care aşteptaseră cu credinţă revenirea Sa au fost pentru o vreme cuprinşi de îndoială şi de nesiguranţă. În timp ce lumea îi privea ca fiind doborâţi şi dovediţi că nutriseră o amăgire, izvorul lor de mângâiere a rămas tot Cuvântul lui Dumnezeu. Mulţi au continuat să cerceteze Scripturile, examinând din nou dovezile credinţei lor şi studiind cu atenţie profeţiile, pentru a căpăta o lumină mai deplină. Mărturia Bibliei care sprijinise poziţia lor părea clară şi hotărâtă. Semne care nu puteau greşi arătau spre venirea lui Hristos ca fiind aproape. Călăuzirea deosebită a Domnului atât în convertirea păcătoşilor, cât şi în reînviorarea vieţii spirituale printre creştini era dovada că solia venea din cer. Şi cu toate că credincioşii nu puteau explica dezamăgirea, se simţeau asiguraţi că Dumnezeu îi condusese în experienţa prin care trecuseră.
Întreţesute cu profeţiile pe care ei le socotiseră că se referă la timpul celei de a doua veniri, erau şi învăţături special potrivite la situaţia lor de nesiguranţă şi îndoială şi care-i încurajau să aştepte cu răbdare şi credinţă că ceea ce era acum întunecat pentru înţelegerea lor urma să fie explicat la timpul potrivit.
Printre aceste învăţături era şi profeţia din Habacuc 2,1-4: "M-am dus la locul meu de strajă şi stam pe turn ca să veghez şi să văd ce are să-mi spună Domnul, şi ce-mi va răspunde la plângerea mea. Domnul mi-a răspuns şi a zis: 'Scrie prorocia, şi sap-o pe table, ca să se poată citi uşor! Căci este o prorocie, a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire, şi nu va minţi; dacă zăboveşte aşteapt-o, căci va veni şi se va împlini negreşit. Iată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este fără prihană în el; dar cel neprihănit va trăi prin credinţa lui'".
Încă din anul 1842, îndrumarea dată în această profeţie, de a "scrie prorocia şi a o săpa pe table ca să fie citită uşor", a sugerat lui Charles Fitch pregătirea unei hărţi profetice pentru a ilustra vedeniile lui Daniel şi Apocalips. Publicarea acestei hărţi a fost privită ca o împlinire a poruncii date prin Habacuc. Însă nimeni n-a observat atunci că în aceeaşi profeţie se vorbeşte şi despre o aparentă amânare în împlinirea viziunii - un timp de întârziere. După dezamăgire, acest pasaj a devenit foarte plin de înţeles: "Vedenia este pentru un timp hotărât, se apropie de împlinire şi nu va minţi; dacă întârzie aşteapt-o căci va veni şi se va împlini negreşit" Cel neprihănit va trăi prin credinţa lui".
De asemenea, o parte din prorocia lui Ezechiel a fost un izvor de putere şi de mângâiere pentru credincioşi: "Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: 'Fiul omului, ce înseamnă acest cuvânt de batjocură, pe care-l întrebuinţaţi în ţara lui Israel: Zilele se lungesc, şi toate vedeniile rămân neîmplinite?' De aceea spune-le: 'Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu" Se apropie zilele, şi toate vedeniile se vor împlini! Voi vorbi; ce voi spune se va împlini, şi nu va mai fi amânat'. Casa lui Israel zice: 'Vedeniile pe care le are el nu sunt aproape să se împlinească, şi proroceşte pentru vremuri depărtate!' De aceea spune-le: 'Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: 'Nu va fi zăbavă în împlinirea cuvintelor Mele; ci cuvântul, pe care-l voi rosti, se va împlini', zice Domnul, Dumnezeu" (Ezec. 12,21-25.27-28).
Aceia care aşteptau s-au bucurat că Acela, care cunoaşte sfârşitul de la început, privise prin veacuri şi, prevăzând dezamăgirile, le dăduse cuvinte de curaj şi de nădejde. Dacă n-ar fi fost aceste părţi din Scriptură, care să-i îndemne să aştepte cu răbdare şi să ţină cu tărie la încrederea lor în Cuvântul lui Dumnezeu, credinţa lor i-ar fi părăsit în totul în acel ceas de încercare.
Parabola celor zece fecioare din Matei 25 ilustrează de asemenea experienţa poporului advent. În Matei 24, ca răspuns la întrebarea ucenicilor Săi privitoare la semnele venirii Sale şi ale sfârşitului veacului, Hristos arătase unele dintre evenimentele cele mai importante din istoria lumii şi a bisericii, de la prima şi până la a doua Sa venire; şi anume: distrugerea Ierusalimului, încercarea cea mare a bisericii sub persecuţiile păgâne şi papale, întunecarea soarelui şi lunii şi căderea stelelor. După aceasta, El a vorbit despre venirea Împărăţiei Sale, spunându-le şi parabola care descrie cele două categorii de servi care aşteaptă venirea Sa. Capitolul 25 se începe cu cuvintele: "Atunci Împărăţia cerurilor se aseamănă cu zece fecioare". Aici este vorba de biserica care trăieşte în zilele de pe urmă, aceeaşi care este descrisă şi la încheierea capitolului 24. În această parabolă, experienţa lor este ilustrată prin ocazia unei nunţi din Orient.
"Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care şi-au luat candelele, şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite, şi cinci înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi untdelemn în vase. Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate, şi au adormit. La miezul nopţii, s-a auzit o strigare: 'Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!'" (Matei 25,1-6).
Venirea lui Hristos, aşa cum a fost vestită de prima solie îngerească, a fost înţeleasă ca fiind reprezentată prin venirea mirelui. Reforma larg răspândită care avusese loc sub vestirea apropiatei Sale veniri corespundea cu ieşirea fecioarelor. În această parabolă, ca şi în aceea din Matei 24, sunt reprezentate două clase. Toţi şi-au luat candelele, adică Biblia, şi prin lumina ei, au ieşit să întâmpine pe Mire. Dar, în timp ce "cele neînţelepte şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn, cele înţelepte au luat cu ele şi untdelemn în vase". Clasa din urmă primise harul lui Dumnezeu, puterea transformatoare şi iluminatoare a Duhului Sfânt care face din Cuvântul Său o candelă pentru picioare şi o lumină pe cărare. În temere de Dumnezeu, ei studiaseră Scripturile pentru a cunoaşte adevărul şi căutaseră cu stăruinţă curăţia inimii şi a vieţii. Aceştia avuseseră o experienţă personală, o credinţă în Dumnezeu şi în Cuvântul Său care nu putea fi distrusă de dezamăgire sau de întârziere. Ceilalţi "şi-au luat candelele şi n-au luat ulei cu ele". Ei acţionaseră dintr-o pornire momentană. Temerile le fuseseră trezite de solia solemnă, dar se sprijiniseră doar pe credinţa fraţilor lor, fiind mulţumiţi cu lumina slabă a bunelor emoţii, fără o înţelegere profundă a adevărului sau o lucrare reală a harului în inimă. Aceştia au mers în întâmpinarea Domnului plini de nădejdea unei răsplătiri imediate; dar nu erau pregătiţi pentru întârziere şi dezamăgire. Când au venit încercările credinţa lor i-a părăsit, iar lumina s-a stins.
"Deoarece mirele zăbovea, toate au aţipit şi au adormit". Prin zăbovirea mirelui este reprezentată trecerea timpului când Domnul a fost aşteptat, dezamăgirea şi aparenta întârziere. În acest timp de nesiguranţă, interesul celor superficiali şi cu ini-mile împărţite a început în curând să se clatine, iar eforturile lor să slăbească. Dar aceia a căror credinţă era întemeiată pe o cunoaştere personală a Bibliei aveau picioarele pe stânca pe care valurile dezamăgirii nu o puteau clătina. "Toate au aşteptat şi au adormit"; o categorie în neglijenţa şi părăsirea credinţei, cealaltă aşteptând cu răbdare până ce i se va da o lumină mai lămurită. Cu toate acestea, în noaptea încercării, şi cei din urmă păreau să piardă, într-o oarecare măsură, zelul şi devoţiunea. Cei cu inima împărţită şi superficiali nu s-au mai putut sprijini pe credinţa fraţilor lor. Astfel că fiecare trebuia să stea sau să cadă pentru sine însuşi.
Cam în acelaşi timp a început să apară şi fanatismul. Unii care se pretindeau a fi credincioşi zeloşi ai soliei au lepădat Cuvântul lui Dumnezeu ca singură călăuză infailibilă şi, pretinzând că sunt conduşi de Duhul, s-au supus propriilor lor sentimente, impresii şi imaginaţii. Erau şi unii care dădeau pe faţă un zel orb şi bigot, condamnând pe toţi aceia care nu erau de acord cu ei. Ideile şi practicile lor fanatice n-au obţinut nici o aprobare din partea majorităţii adventiştilor; ei n-au făcut decât să aducă blam asupra cauzei adevărului.
Satana căuta prin toate mijloacele lui să se împotrivească şi să distrugă lucrarea lui Dumnezeu. Poporul fusese profund trezit de mişcarea adventă, mii de păcătoşi convertindu-se şi bărbaţi credincioşi consacrându-se lucrării de vestire a adevărului, chiar în acel timp de întârziere. Prinţul răului îşi pierdea supuşii; şi pentru a aduce ocară asupra lucrării lui Dumnezeu, căuta să amăgească pe unii care mărturisiseră credinţa şi să-i aducă la extremism. Apoi, agenţii lui erau gata să observe orice greşeală, orice scădere, orice faptă nepotrivită, pe care să le prezinte înaintea oamenilor în lumina cea mai exagerată pentru a face nesuferiţi pe adventişti şi credinţa lor. Astfel, cu cât era mai mare numărul acelora pe care-i putea folosi să mărturisească credinţa în a doua venire în timp ce puterea sa le stăpânea inimile, cu atât mai mare câştig urma să aibă, atrăgând atenţia lumii asupra lor ca să fie consideraţi reprezentanţi ai întregului corp al credincioşilor.
Satana este "pârâtorul fraţilor" şi duhul lui este acela care inspiră pe oameni să caute greşeli şi defecte la poporul lui Dumnezeu, pe care apoi să le trâmbiţeze, în timp ce faptele lor bune le trec sub tăcere. Totdeauna el este activ atunci când Dumnezeu este la lucru pentru mântuirea sufletelor. Când fiii lui Dumnezeu au venit înaintea Domnului, a venit şi Satana în mijlocul lor. În orice redeşteptare religioasă, el este gata să aducă oameni care sunt nesfinţiţi în inimă şi neechilibraţi la minte. Când aceştia au primit unele doctrine şi au câştigat un loc între credincioşi, el lucrează prin ei spre a introduce teorii care vor duce în rătăcire pe cei nepregătiţi. Nici un om nu se dovedeşte că este un bun creştin numai pentru că se găseşte în tovărăşia copiilor lui Dumnezeu în casa de rugăciune şi ia parte la masa Domnului. Satana este adesea acolo chiar în împrejurările cele mai solemne, prin aceia pe care-i poate folosi ca unelte ale sale.
Prinţul răului se luptă pentru orice palmă de teren pe care poporul lui Dumnezeu înaintează în călătoria lor spre cetatea de sus. În toată istoria bisericii, nici o reformă nu a putut fi înfăptuită fără să întâmpine piedici serioase. Aşa a fost în zilele lui Pavel. Oriunde apostolul întemeia o biserică, acolo erau unii care pretindeau că au primit credinţa, dar care aduceau cu ei rătăciri care, dacă ar fi fost primite, ar fi îndepărtat în realitate poporul de la iubirea pentru adevăr. Şi Luther a suferit necazuri şi încurcături mari din cauza persoanelor fanatice, care pretindeau că Dumnezeu le vorbise şi puneau ideile şi părerile lor mai presus decât mărturia Scripturilor. Mulţi din cei lipsiţi de credinţă şi experienţă, şi foarte încrezuţi în ei înşişi, cărora le plăcea să aducă şi să vorbească lucruri noi, erau înşelaţi de pretenţiile noilor învăţători şi se uneau cu uneltele Satanei în lucrarea lor de a dărâma ceea ce Dumnezeu ajunsese să clădească. Şi fraţii Wesley, precum şi alţii, care aduseseră binecuvântări lumii prin influenţa şi credinţa lor, aveau să se lovească la fiecare pas de cursele Satanei care împingea la fanatism pe cei cu exces de zel, neechilibraţi şi nesfinţiţi.
William Miller nu simpatiza cu acele influenţe care conduceau spre formalism. El declara, ca şi Luther, că orice duh trebuie verificat prin Cuvântul lui Dumnezeu. "Satana, spunea Miller, are o mare putere asupra minţilor unora din zilele noastre. Şi de unde să ştim ce duh este în ei? Biblia răspunde: 'După roadele lor îi veţi cunoaşte'" Sunt multe duhuri care au apărut în lume; şi ni se porunceşte să cercetăm duhurile. Duhul care nu ne face să trăim cu cumpătare, dreptate şi evlavie în această lume nu este Duhul lui Hristos. Din ce în ce mă conving mai mult că Satana este amestecat în aceste mişcări nesăbuite" Mulţi din mijlocul nostru, care pretind că sunt pe deplin sfinţiţi urmează tradiţiile oamenilor şi sunt tot atât de necunoscători ai adevărului ca şi ceilalţi care nu au asemenea pretenţii" (Bliss p. 236.237). "Duhul rătăcirii ne va depărta de adevăr, dar Duhul lui Dumnezeu ne va conduce la adevăr. Dacă ziceţi: 'S-ar putea ca un om să fie în rătăcire şi să creadă că are adevărul. Cum să înţelegem?' Răspundem: Duhul şi Cuvântul sunt în deplin acord. Dacă un om se judecă prin Cuvântul lui Dumnezeu şi se descoperă în armonie desăvârşită cu întregul Cuvânt, atunci el trebuie să creadă că are adevărul; dar dacă descoperă că duhul care-l conduce nu se armonizează cu tot conţinutul Legii lui Dumnezeu sau a Cărţii Sfinte, atunci să meargă cu atenţie ca să nu cadă în cursa celui rău" (The Advent Herald and Signs of the Times Reporter, vol.8 nr. 23, ian. 15.1845). "Adesea am găsit o mai mare dovadă de evlavie într-o privire caldă şi amabilă, pe un obraz umed de lacrimi şi într-o vorbire înecată de suspine decât în multă gălăgie prin care unii îşi arată creştinismul lor" (Bliss p. 282).
În zilele Reformaţiunii, adversarii ei au pus toate relele fanatismului pe seama acelora care luptau cel mai stăruitor împotriva lui. O cale asemănătoare a fost urmată şi de împotrivitorii mişcării advente. Şi nefiind mulţumiţi cu prezentarea eronată şi exagerată a greşelilor celor extremişti şi fanatici, au pus în circulaţie rapoarte nefavorabile care nu aveau nici cea mai slabă urmă de adevăr. Aceste persoane erau animate de prejudecăţi şi de ură. Pacea le fusese tulburată de vestirea că Hristos este la uşi. Se temeau că ar putea fi adevărat, dar sperau că nu va fi, şi aceasta era cauza luptei lor împotriva adventiştilor şi a credinţei lor.
Faptul că vreo câţiva fanatici pătrunseseră în rândurile adventiştilor nu era un motiv temeinic de a considera că mişcarea aceasta nu era de la Dumnezeu, de cum constituia prezenţa fanaticilor şi a amăgitorilor în biserica din zilele lui Pavel sau ale lui Luther un motiv de a condamna lucrarea lor. Să se trezească poporul lui Dumnezeu din somn şi să înceapă cu sinceritate lucrarea de pocăinţă şi de reformaţiune; să cerceteze Scripturile pentru a înţelege adevărul aşa cum este el în Isus; să facă o consacrare deplină înaintea lui Dumnezeu şi nu va lipsi dovada că Satana este încă activ şi veghetor. El îşi va da pe faţă puterea, cu toată amăgirea posibilă, chemând în ajutor pe toţi îngerii căzuţi din împărăţia sa.
Nu vestirea celei de a doua veniri a fost aceea care a provocat fanatismul şi dezbinarea. Acestea au apărut în vara anului 1844, când adventiştii erau în dubiu şi nedumeriţi cu privire la poziţia cea adevărată. Predicarea primei solii îngereşti şi a "strigătului din miezul nopţii" ţinteau în mod direct să reprime fanatismul şi neînţelegerea. Aceia care au participat la aceste mişcări solemne erau în armonie; inimile lor erau pline de iubire unul pentru altul şi pentru Isus, pe care aşteptau să-L vadă în curând. Credinţa lor unică, o fericită şi unică nădejde, i-a înălţat mai presus de stăpânirea oricărei influenţe omeneşti şi s-a dovedit a fi un scut împotriva asalturilor Satanei.
"Pentru că mirele zăbovea, toate au aţipit şi au adormit. La miezul nopţii s-a auzit o strigare: 'Iată mirele, ieşiţi-I în întâmpinare!' Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele" (Matei 25,5-7). În vara anului 1844, adică la mijlocul timpului dintre data fixată pentru prima dată, pentru sfârşitul celor 2300 zile, şi toamna aceluiaşi an, timp hotărât ulterior ca împlinire a perioadei, solia a fost vestită chiar cu cuvintele Scripturii: "Iată, mirele vine!"
Faptul care a dus la această mişcare a fost descoperirea că decretul lui Artaxerxe pentru rezidirea Ierusalimului, care forma punctul de plecare pentru perioada de 2300 de zile, a intrat în vigoare în toamna anului 457 în.Hr., şi nu la începutul anului, aşa cum se crezuse la început. Începând din toamna anului 457, cei 2300 de ani se încheiau în toamna anului 1844 (vezi notele suplimentare).
Argumentele scoase din tipurile Vechiului Testament arătau şi ele spre toamnă, ca fiind timpul când trebuia să aibă loc evenimentul reprezentat prin "curăţirea sanctuarului". Acest lucru a devenit foarte lămurit atunci când atenţia a fost îndreptată asupra modului în care tipurile care avuseseră legătură cu prima venire a lui Hristos se împliniseră.
Junghierea mielului pascal era o umbră a morţii lui Hristos. Pavel zice: "Hristos Paştele nostru a fost jertfit" (1 Cor. 5,7). Snopul cu primele roade care era legănat de paşti înaintea Domnului preînchipuia învierea lui Hristos. Vorbind despre învierea Domnului şi a poporului Său întreg, Pavel spune: "Hristos ca prim rod; apoi aceia care sunt ai lui Hristos la venirea Sa" (1 Cor. 15,23). Asemenea snopului de legănat care era primul seceriş adunat înainte de marele seceriş, Hristos era primul rod al secerişului nepieritor al celor răscumpăraţi, care la învierea viitoare vor fi adunaţi în grânarul lui Dumnezeu.
Aceste simboluri s-au împlinit nu numai în ceea ce priveşte evenimentul, ci şi în ceea ce priveşte timpul. În ziua a patrusprezecea a lunii întâia iudaice, chiar în ziua şi în luna în care timp de 15 veacuri fusese înjunghiat mielul pascal, Hristos a mâncat Paştele cu ucenicii Săi, instituind sărbătoarea care urma să comemoreze moartea Sa ca "Miel al lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii". În aceeaşi noapte a fost luat de mâini nelegiuite pentru a fi răstignit şi omorât. Şi ca antitip al snopului de legănat, Domnul nostru a fost înviat dintre morţi a treia zi ca "prim rod al celor adormiţi", modelul tuturor celor drepţi înviaţi, ale căror "trupuri stricăcioase" vor fi schimbate, şi "făcut asemenea trupului slavei Sale. Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos" (Filip. 3,20.21).
În acelaşi fel, simbolurile care sunt legate de a doua venire trebuie să se împlinească la timpul arătat de serviciul simbolic. În sistemul iudaic, curăţirea sanctuarului, sau ziua cea mare de ispăşire, avea loc în ziua a zecea a lunii a şaptea iudaice (Lev. 16,29-34), când marele preot, după ce făcea ispăşire pentru tot Israelul îndepărtând în felul acesta păcatele din sanctuar, ieşea şi binecuvânta poporul. Tot aşa se credea că Hristos Marele nostru Preot urma să Se arate, pentru a curăţi pământul prin distrugerea păcatului şi a păcătoşilor, ca apoi să binecuvânteze cu nemurire pe poporul Său care Îl aşteaptă. Astfel, ziua a zecea a lunii a şaptea, Ziua cea mare de Ispăşire, timpul curăţirii sanctuarului, care în anul 1844 cădea la 22 octombrie, a fost fixată ca timp al venirii Domnului. Acest lucru era în armonie cu dovezile prezentate mai înainte, că cele 2300 de zile urmau să se încheie în toamnă, iar concluzia părea bine fondată.
În parabola din Matei 25, timpul de aşteptare şi de aţipire este urmat de venirea mirelui. Acest lucru era în concordanţă atât cu argumentele prezentate în profeţie, cât şi în simboluri. Toate acestea produceau o puternică convingere cu privire la faptul că sunt vrednice de încredere, iar "strigătul din miezul nopţii" a fost vestit de mii de credincioşi.
Asemenea revărsării unui val puternic, mişcarea s-a răspândit în toată ţara. Din oraş în oraş şi din sat în sat, ea a mers până în cele mai izolate locuri din ţară, "până când poporul lui Dumnezeu care aştepta a fost trezit. Fanatismul dispărea dinaintea acestei vestiri ca roua dimineţii înaintea soarelui care răsare. Credincioşii vedeau cum îndoiala şi nesiguranţa erau alungate, iar nădejdea şi curajul le influenţa inimile. Lucrarea era lipsită de acele extreme care se dau totdeauna pe faţă atunci când este o agitaţie omenească, fără puterea stăpânitoare a Cuvântului şi Duhului lui Dumnezeu. Se asemăna în caracter cu acele timpuri de umilire şi întoarcere la Domnul, care se produceau în Israelul din vechime ca urmare a soliilor de mustrare din partea slujitorilor Săi. Ea purta caracteristicile care sunt specifice lucrării lui Dumnezeu din toate veacurile. Se dădea pe faţă puţină bucurie plină de extaz, dar era o profundă cercetare a inimii, mărturisirea păcatului şi părăsirea lumii. Povara care apăsa din greu sufletele lor era pregătirea pentru întâlnirea cu Domnul. Se dădea pe faţă multă rugăciune stăruitoare şi consacrare fără rezerve faţă de Dumnezeu.
Descriind această lucrare, Miller spunea: "Nu se dă pe faţă o exprimare a bucuriei; se pare că ea este reţinută pentru acea zi viitoare, când pământul şi cerul se vor bucura împreună cu o bucurie de nespus şi plină de mărire. Nu se aud strigăte; chiar acestea sunt stăpânite pentru aclamaţia din ceruri. Cântăreţii sunt tăcuţi; ei aşteaptă să se unească cu oştile îngereşti, cu corul din ceruri" Nu se dă pe faţă nici o contradicţie în sentimente; toţi sunt o inimă şi un gând" (Bliss, p. 270. 271).
Un altul care a participat la această lucrare mărturisea: "Pretutindeni s-a produs cea mai profundă cercetare a inimii şi umilire a sufletului înaintea Dumnezeului cerului. Ea a produs diminuarea iubirii pentru lucrurile din lumea aceasta, o aplanare a controverselor şi certurilor, o mărturisire a păcatelor, o prăbuşire înaintea lui Dumnezeu şi rugăciuni de pocăinţă din inimi zdrobite către El, pentru iertare şi primire. Ea a produs o aşa mâhnire de sine şi umilinţă în suflet cum niciodată nu se mai văzuse. Aşa cum Dumnezeu profetizase prin Ioel, că va fi atunci când ziua cea mare a Domnului urma să fie la uşi, ea a produs o sfâşiere a inimilor şi nu a hainelor şi o întoarcere la Domnul cu post, cu plânset şi bocet. Aşa cum Dumnezeu spusese prin Zaharia, un spirit de îndurare şi de rugăciune s-a revărsat peste copiii Săi; au privit spre Acela pe care L-au străpuns, a fost un nou bocet în ţară" şi aceia care aşteptau pe Domnul şi-au amărât sufletele înaintea Lui" (Bliss în Advent Shield and Review, vol. I, p. 271 January, 1845).
Dintre marile mişcări religioase începând din zilele apostolilor, nici una n-a fost mai liberă de nedesăvârşirea omenească şi de cursele lui Satana aşa cum a fost aceea din toamna anului 1844. Chiar şi acum, după trecerea multor ani, toţi cei care au luat parte la mişcarea aceea şi care au stat hotărâţi pe platforma adevărului simt încă influenţa sfântă a acelei lucrări binecuvântate şi dau mărturie că a fost de la Dumnezeu.
La strigătul: "Iată, mirele vine, ieşiţi-I în întâmpinare", aceia care aşteptau" s-au ridicat şi şi-au aprins candelele; ei au studiat Cuvântul lui Dumnezeu cu un interes extrem de intens, necunoscut mai înainte. Îngeri din cer au fost trimişi să-i trezească pe aceia care se descurajaseră şi să-i pregătească pentru a primi solia. Lucrarea nu s-a întemeiat pe înţelepciunea şi pe pregătirea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu. Nu cei mai talentaţi, ci cei mai umili şi devotaţi au fost printre primii care au auzit şi au luat aminte la chemare. Fermierii şi-au lăsat recoltele pe câmp, meseriaşii şi-au lăsat sculele şi, cu lacrimi de bucurie, au ieşit să vestească avertizarea. Aceia care mai înainte fuseseră în fruntea lucrării au fost printre cei din urmă care s-au alăturat ei. Bisericile, în general, şi-au închis uşile faţă de această solie şi o mare grupă dintre aceia care o primiseră s-au retras din legăturile lor cu ele. În providenţa lui Dumnezeu, această proclamaţie s-a unit cu cea de a doua solie îngerească şi a dat putere acelei lucrări.
Solia "Iată mirele vine!" n-a fost o problemă de argumentare, cu toate că dovezile din Scriptură erau lămurite şi precise. Ea a mers cu o putere constrângătoare care mişca sufletul. Nu se da pe faţă nici o îndoială sau reţinere. Cu ocazia intrării triumfale a lui Hristos în Ierusalim, poporul care venise din toate părţile ţării la sărbătoare s-a adunat spre Muntele Măslinilor şi s-a unit cu mulţimea care însoţea pe Isus. Şi, prinzând inspiraţia momentului, au sporit măreţia strigării: "Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului!" (Matei21,9). În acelaşi fel s-au comportat şi necredincioşii care veneau la adunările adventiste - unii din curiozitate, alţii pentru a lua în râs - au simţit puterea convingătoare care însoţea solia: "Iată mirele vine!"
În timpul acela se vădea o credinţă care aducea răspuns la rugăciune - credinţa care aştepta răsplătirea. Asemenea ploii care cade peste pământul însetat, Duhul harului cobora peste cercetătorii sinceri. Aceia care aşteptau ca în curând să stea faţă în faţă cu Răscumpărătorul lor simţeau o bucurie solemnă care nu se putea descrie. Puterea înnobilatoare, convingătoare a Duhului Sfânt mişca inimile atunci când binecuvântările Sale erau revărsate în măsură bogată peste cei credincioşi.
Cu grijă şi solemnitate, aceia care primiseră solia au ajuns la timpul în care sperau să se întâlnească cu Domnul lor. În fiecare dimineaţă simţeau că prima lor datorie era să-şi asigure dovada că sunt primiţi de Dumnezeu. Inimile lor erau strâns unite şi se rugau mult unul cu altul şi unul pentru altul. Adesea se adunau în locuri izolate pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu şi glasul rugăciunii se înălţa spre cer de pe câmpii şi din crânguri. Asigurarea aprobării Mântuitorului le era mai necesară decât hrana zilnică; iar dacă vreun nor le întuneca mintea, nu se odihneau până nu-l îndepărtau. Şi atunci când simţeau dovada harului iertător, doreau să-L vadă pe Acela pe care-L iubea sufletul lor.
Dar aveau să cadă din nou pradă descurajării. Timpul de aşteptare a trecut şi Mântuitorul lor nu S-a arătat. Cu încredere neclintită ei aşteptaseră venirea Sa, iar acum se simţeau ca Maria când, venind la mormântul Mântuitorului şi găsindu-l gol, a exclamat cu lacrimi: "Au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus" (Ioan 20,13).
Un simţământ de respect, o teamă că solia ar putea fi totuşi adevărată a ţinut în frâu pentru o vreme lumea necredincioasă. Dar, cu trecerea timpului, ea n-a dispărut dintr-o dată. La început n-au îndrăznit să triumfe asupra celor dezamăgiţi; dar pentru că nu se vedeau semnele mâniei lui Dumnezeu, şi-au revenit şi au reînceput râsul şi batjocura. O mare parte din aceia care crezuseră în venirea iminentă a Domnului şi-au părăsit credinţa. Unii care fuseseră foarte încrezători erau acum atât de răniţi în mândria lor, încât ar fi preferat să dispară din lume. Asemenea lui Iona, ei Îl acuzau pe Dumnezeu şi ar fi ales mai degrabă moartea decât viaţa. Aceia care-şi întemeiaseră credinţa pe părerile altora, şi nu pe Cuvântul lui Dumnezeu, erau acum gata să-şi schimbe din nou vederile. Batjocoritorii au câştigat pe cei slabi şi pe cei fricoşi de partea lor şi toţi aceştia s-au unit, declarând că nu mai aveau de ce să se teamă şi nici ce să aştepte. Timpul trecuse şi Domnul nu venise, iar lumea urma să rămână aşa cum fusese mii de ani.
Credincioşii sinceri, stăruitori lăsaseră totul pentru Hristos şi se împărtăşiseră de prezenţa Lui ca niciodată mai înainte. Ei dăduseră lumii, după credinţa lor, ultima avertizare; şi aşteptând să fie primiţi în scurtă vreme în societatea Domnului lor divin şi a îngerilor sfinţi, se retrăseseră într-o mare măsură din societatea acelora care nu primiseră solia. Cu o dorinţă profundă se rugaseră: "Vino Doamne Isuse, vino cât mai curând". Dar El nu venise. Iar acum, ca să ia din nou povara grea a grijilor vieţii şi să suporte râsul şi batjocura lumii era o încercare teribilă a credinţei şi răbdării lor.
Totuşi, această dezamăgire nu a fost atât de mare cum a fost aceea prin care au trecut ucenicii la prima venire a lui Hristos. Când Isus a intrat triumfal în Ierusalim, ucenicii Săi credeau că El era gata să urce pe tronul lui David şi să libereze pe Israel de apăsătorii lui. Cu speranţa şi aşteptarea plină de bucurie, se întreceau unul pe altul să dea cinstire Regelui lor. Mulţi îşi aşterneau hainele ca un covor pe calea Lui sau întindeau înaintea Lui ramuri înfrunzite de palmier. Cu o bucurie plină de entuziasm s-au unit în aclamaţia: "Osana, Fiul lui David!" Şi atunci când fariseii, tulburaţi şi mâniaţi de această manifestare de bucurie, au cerut lui Isus să-Şi mustre ucenicii, El le-a răspuns: "Dacă aceştia vor tăcea pietrele vor striga" (Luca 19,40). Profeţia trebuia să se împlinească. Ucenicii împlineau planul lui Dumnezeu; cu toate acestea erau condamnaţi la o dezamăgire cruntă. Doar câteva zile au trecut şi au fost martorii morţii, agoniei Mântuitorului, pe care L-au pus în mormânt. Aşteptările lor nu s-au împlinit nici măcar într-un singur punct, iar speranţele lor au murit o dată cu Isus. Până când Domnul lor n-a ieşit biruitor din mormânt, ei n-au putut pricepe tot ce a fost prezis de profeţie, şi anume că "Hristos trebuia să sufere, şi să învieze din morţi" (Fapte 17,3).
Cu 500 de ani mai înainte, Domnul declarase prin proorocul Zaharia: "Bucură-te, fiica Sionului, strigă de bucurie fiica Ierusalimului; Iată, Împăratul tău vine; El este drept şi biruitor; smerit, călare pe un asin, pe mânzul unei măgăriţe" (Zaharia 9,9). Dacă ucenicii şi-ar fi dat seama că Hristos mergea la judecată şi la moarte, n-ar mai fi împlinit această prorocie.
În acelaşi fel, Miller şi tovarăşii lui au împlinit profeţia şi au dat o solie despre care Inspiraţia prezisese că urma să fie dată lumii, dar ei n-ar fi dat-o dacă ar fi înţeles pe deplin prorociile care arătau către dezamăgirea lor şi către prezentarea unei alte solii ce trebuia predicată tuturor popoarelor, înainte ca Domnul să vină. Prima şi a doua solie îngerească au fost vestite la timpul potrivit şi au împlinit lucrarea pe care Dumnezeu plănuise să o aducă la îndeplinire prin ei.
Lumea se aştepta că, dacă timpul a trecut şi Hristos nu a venit, întregul sistem al adventismului se va prăbuşi. Dar în timp ce mulţi, sub această ispită puternică, şi-au părăsit credinţa, au fost alţii care au rămas hotărâţi. Roadele mişcării advente, spiritul umilinţei şi al cercetării de sine, al renunţării la lume şi al reformării vieţii, care însoţise lucrarea, mărturisea că era de la Dumnezeu. Ei nu îndrăzneau să nege că puterea Duhului Sfânt fusese aceea care lucrase în favoarea predicării celei de a doua veniri şi nu puteau găsi nici o greşeală în calculul perioadelor profetice. Cei mai abili dintre împotrivitori nu au reuşit să răstoarne sistemul lor de interpretare profetică. Ei nu puteau consimţi, fără o dovadă biblică, să renunţe la poziţiile la care ajunseseră prin studiul stăruitor şi cu rugăciune al Scripturilor, cu minţile iluminate de Duhul lui Dumnezeu şi cu inimile arzând de puterea Lui vie; poziţii care suportaseră criticile cele mai ascuţite şi împotrivirea cea mai dârză a învăţătorilor religiei zilei şi a înţelepţilor lumii şi care stătuseră hotărâţi împotriva forţelor unite ale învăţaţilor şi oratorilor, ale batjocoritorilor şi injuriilor celor nobili sau josnici.
În adevăr, fusese o greşeală în ceea ce priveşte evenimentul aşteptat, dar nici aceasta nu putea zdruncina credinţa lor în Cuvântul lui Dumnezeu. Când Iona a vestit pe străzile Ninivei că peste 40 de zile oraşul va fi distrus, Dumnezeu a primit umilinţa locuitorilor din Ninive şi le-a prelungit timpul de har; dar solia lui Iona era trimisă de Dumnezeu, iar Ninive a fost pusă la încercare după voia Sa. Adventiştii credeau că în acelaşi fel Dumnezeu îi condusese să dea avertizarea despre judecată. "Ea, spuneau ei, a pus la încercare inimile tuturor acelora care au auzit-o şi a trezit iubirea pentru venirea Domnului; sau a provocat ura, mai mult sau mai puţin văzută dar cunoscută de Dumnezeu, faţă de venirea Sa. Ea a tras o linie" aşa ca aceia care-şi vor cerceta inimile să ştie de ce parte a ei s-ar fi găsit dacă ar fi venit Domnul - dacă ar fi exclamat: 'Iată, acesta este Dumnezeul nostru pe care L-am aşteptat că ne va mântui' - sau dacă ar fi strigat la stânci şi la munţi să cadă peste ei şi să-i ascundă de faţa Aceluia care stă pe tron şi de mânia Mielului. În felul acesta, credem noi, Dumnezeu a încercat pe poporul Său, le-a încercat credinţa, i-a pus la probă şi a văzut dacă în ceasul încercării vor da înapoi de la poziţia în care ar fi dorit să-i aşeze sau dacă vor renunţa la lumea aceasta şi se vor sprijini cu încredere totală pe Cuvântul lui Dumnezeu" (The Advent Herald and Signs of the Times Reporte, vol. 8, nr. 14, 13 nov. 1844).
Simţămintele acelora care încă mai credeau că Dumnezeu îi condusese în experienţa prin care au trecut sunt exprimate în cuvintele lui William Miller: "Dacă ar fi să mai trăiesc o dată viaţa, cu aceleaşi dovezi pe care le-am avut atunci, ca să fiu cinstit faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, aş face tot aşa cum am făcut. Nădăjduiesc că hainele mele sunt curate de sângele sufletelor. Simt că, atât cât mi-a stat în putere, sunt liber de orice vină în condamnarea lor. Cu toate că am fost de două ori dezamăgit, scria acest bărbat al lui Dumnezeu, tot nu m-am prăbuşit, nici nu m-am descurajat" nădejdea mea în revenirea lui Hristos este tot atât de puternică ca totdeauna. Am făcut numai ceea ce, după ani de cercetare solemnă, am simţit de datoria mea să fac. Dacă am greşit, aceasta a fost din mila şi iubirea faţă de aproapele meu şi din simţul datoriei faţă de Dumnezeu. Un lucru ştiu, n-am predicat nimic în afară de ceea ce am crezut şi Dumnezeu a fost cu mine. Puterea Lui s-a dat pe faţă în lucrare şi s-a făcut astfel mult bine. Multe mii, după cât se poate cunoaşte omeneşte, au fost făcute să studieze Scripturile prin predicarea cu privire la timp şi, prin toate mijloacele, prin credinţă şi prin stropirea sângelui lui Hristos, s-au împăcat cu Dumnezeu" (Bliss, p. 256, 255, 277, 280, 281). "N-am alergat niciodată după zâmbetele celor mândri, nici nu m-am descurajat atunci când lumea mă privea cu încruntare. Nu voi căuta favoarea oamenilor nici acum şi nici nu voi depăşi datoria ca să-mi atrag ura lor. Nu-mi voi încredinţa viaţa în mâinile lor şi nici nu mă voi teme că o voi pierde, dacă Dumnezeu în providenţa Lui va porunci aşa" (J.White, Life of W.Miller, p.315).
Dumnezeu nu a părăsit pe poporul Său; Duhul Său a rămas încă cu aceia care n-au lepădat în mod necugetat lumina pe care o primiseră şi care nu condamnaseră mişcarea adventă. În Epistola către Evrei sunt cuvinte de încurajare şi de avertizare pentru cei încercaţi, care au aşteptat în această criză: "Să nu vă părăsiţi dar încrederea voastră, pe care o aşteaptă o mare răsplătire! Căci aveţi nevoie de răbdare, ca după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit. 'Încă puţină, foarte puţină vreme' şi 'Cel ce vine, va veni, şi nu va zăbovi. Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă; dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el'. Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credinţă pentru mântuirea sufletului" (Evrei 10,35-39).
Că acest îndemn este adresat şi bisericii din zilele de pe urmă se vede din cuvintele care arată spre apropierea venirii Domnului. "Încă puţină, foarte puţină vreme, şi Cel ce vine va veni şi nu va zăbovi". Şi se vede clar că va fi o aparentă întârziere şi că Domnul va zăbovi să vină. Îndemnul dat este în mod deosebit adaptat experienţei adventiştilor de la data aceea. Poporul căruia i se adresează aici era în primejdia de a pierde credinţa. Ei îndepliniseră voia lui Dumnezeu, urmând călăuzirea Duhului Sfânt şi a Cuvântului Său; totuşi, n-au înţeles planul Lui în experienţa prin care au trecut şi n-au văzut calea dinaintea lor, fiind ispitiţi să se îndoiască dacă Dumnezeu i-a condus cu adevărat. La timpul acesta s-au referit cuvintele: "Cel neprihănit va trăi prin credinţă". Când lumina strălucitoare a "strigătului de la miezul nopţii" a apărut pe calea lor şi au văzut profeţiile desigilate şi împlinirea rapidă a semnelor care vorbeau că venirea lui Hristos era aproape, au mers, cum era şi cazul, prin vedere. Dar acum, încovoiaţi de nădejdile înşelate, au putut rămâne în picioare numai prin credinţa în Dumnezeu şi în Cuvântul Său. Lumea batjocoritoare spunea: "Aţi fost amăgiţi. Lăsaţi-vă credinţa şi spuneţi că mişcarea adventă a fost de la Satana. Dar Cuvântul lui Dumnezeu spune: "Dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el". A renunţa la credinţa lor acum şi a lepăda puterea Duhului Sfânt care însoţise solia ar fi însemnat întoarcere spre pierzare. Dar au fost încurajaţi la statornicie prin cuvintele lui Pavel: "Să nu vă pierdeţi încrederea voastră", "aveţi nevoie de răbdare", "încă puţină vreme şi Cel ce vine va veni şi nu va zăbovi". Unicul lor drum sigur era să amplifice lumina pe care o primiseră de la Dumnezeu, să ţină tare la făgăduinţele Lui şi să continue a cerceta Scripturile; să aştepte şi să vegheze cu răbdare pentru a primi mai multă lumină.
Cap. 23 Ce este sanctuarul?
Textul din Scriptură, care mai presus de toate celelalte a fost temelia şi pivotul central al credinţei advente, a fost acesta: "Până vor trece 2300 de seri şi dimineţi, apoi sfântul Locaş va fi curăţit" (Dan.8,14). Acestea fuseseră cuvintele cunoscute de toţi credincioşii apropiatei reveniri a Domnului. Pe buzele a mii de oameni era repetată această profeţie ca un cuvânt de ordine al credinţei lor. Toţi simţeau că de evenimentele prezise aici depindeau cele mai strălucite aşteptări şi cele mai scumpe nădejdi. Aceste zile profetice fuseseră arătate ca încheindu-se în toamna anului 1844. La fel cu restul lumii creştine, adventiştii susţineau atunci că pământul sau o parte din el era sanctuarul. Astfel, ei înţelegeau că curăţirea sanctuarului însemna curăţirea pământului prin focul zilei de pe urmă şi că aceasta urma să aibă loc la a doua venire. De aici s-a tras concluzia că Hristos urma să vină pe pământ în anul 1844. Dar timpul stabilit trecuse şi Domnul nu Se arătase. Credincioşii ştiau că Cuvântul lui Dumnezeu nu greşeşte. Atunci interpretarea lor trebuie că era greşită; dar unde era greşeala? Mulţi au tăiat nodul dificultăţilor, negând că cele 2300 de zile se încheiau în anul 1844. Şi nu puteau aduce nici o dovadă în susţinerea lor decât faptul că Hristos n-a venit la data când a fost aşteptat. Ei susţineau că, dacă zilele profetice s-ar fi sfârşit în anul 1844, Hristos ar fi trebuit să curăţească sanctuarul, curăţind pământul prin foc; şi că, dacă n-a venit, însemnează că profeţia nu s-a încheiat atunci.
Primirea acestei păreri însemna renunţarea la calculul anterior al perioadelor profetice. Dar se constatase temeinic că cele 2300 de zile începuseră atunci când a intrat în vigoare decretul lui Artaxerxe, cu privire la refacerea şi clădirea Ierusalimului în toamna anului 457 în.Hr. Luând această dată ca punct de plecare, se vedea o armonie desăvârşită în aplicarea tuturor evenimentelor prezise în explicarea acelei perioade din Dan. 9,25-27. Şasezeci şi nouă de săptămâni, adică primii 483 de ani din cei 2300 urmau să ajungă până la Mesia, Cel Uns; iar botezul lui Hristos şi ungerea cu Duhul Sfânt, anul 27 d.Hr., împlinea exact specificarea făcută. La mijlocul săptămânii a 70-a, Mesia urma să fie omorât. La trei ani şi jumătate de la botezul Său, Hristos a fost răstignit, adică în primăvara anului 31 d.Hr. Astfel, cele şaptezeci de săptămâni sau 490 de ani erau rezervate pentru Iudei. La încheierea acestei perioade, naţiunea a sigilat lepădarea lui Hristos prin persecutarea ucenicilor Săi, iar apostolii s-au îndreptat către Neamuri la anul 34 d.Hr. Primii 490 de ani din cei 2300 fiind încheiaţi atunci, mai rămâneau 1810 ani. Şi începând cu anul 34 d.Hr., cei 1810 ani se terminau şi ei în anul 1844. "Atunci, spunea îngerul, sanctuarul va fi curăţit". În modul acesta, toate prevederile anterioare ale profeţiei se împliniseră indiscutabil la timpul stabilit.
În acest calcul, totul era lămurit şi armonios, în afară de faptul că nu s-a văzut nici un eveniment petrecându-se în anul 1844 care să corespundă curăţirii sanctuarului. Dar a tăgădui că zilele s-au sfârşit la data aceea însemna să se arunce confuzie asupra întregii probleme şi să se renunţe la poziţiile care fuseseră stabilite prin împlinirea fără greş a profeţiei.
Însă Dumnezeu condusese pe poporul Său în marea mişcare adventă, puterea şi slava Sa însoţiseră lucrarea şi El nu putea tăgădui ca ea să se încheie în întuneric şi în dezamăgire sau să fie socotită o agitaţie rătăcită şi fanatică. El nu avea să lase Cuvântul Său acoperit de îndoială şi de nesiguranţă. Cu toate că mulţi renunţaseră la calculul de mai înainte al perioadelor profetice şi negau concepţia corectă a mişcării întemeiată pe ea, alţii nu erau dispuşi să renunţe la punctele de credinţă şi la o experienţă care erau susţinute de Scripturi şi de mărturiile Duhului lui Dumnezeu. Aceştia erau convinşi că au adoptat principii sănătoase de interpretare în studiul lor cu privire la profeţii şi că era de datoria lor să ţină la aceste adevăruri deja descoperite, continuând acelaşi drum de cercetare biblică. Cu rugăciuni stăruitoare, ei au revizuit poziţia lor şi au studiat Scripturile ca să descopere greşeala făcută. Şi pentru că n-au văzut nici o greşeală în calculul lor cu privire la perioadele profetice, au fost conduşi să examineze mai atent subiectul sanctuarului.
În cercetarea lor, au descoperit că nu există nici o dovadă în Scripturi care să susţină concepţia populară că pământul este sanctuarul; dar au găsit în Biblie o explicaţie a subiectului sanctuarului, despre natura lui, despre locul aşezării sale şi ser-viciile din el. Mărturia scriitorilor sfinţi era atât de clară şi completă, încât clarificarea problemei era mai presus de orice îndoială. Apostolul Pavel în Epistola către Evrei spune: "Legământul dintâi avea şi el porunci privitoare la slujba dumnezeiască şi la un locaş pământesc de închinare. În adevăr, s-a făcut un cort. În partea dinainte, numită 'Locul Sfânt', era sfeşnicul, masa şi pâinile pentru punerea înaintea Domnului; după perdeaua a doua se afla partea cortului care se chema 'Locul Prea Sfânt'. El avea un altar de aur pentru tămâie, şi chivotul legământului, ferecat peste tot cu aur. În chivot era un vas de aur cu mană, toiagul lui Aaron care înfrunzise şi tablele legământului. Deasupra erau heruvimii slavei, care acopereau capacul ispăşirii cu umbra lor" (Evrei 9,1-5).
Sanctuarul la care se referă Pavel aici era tabernacolul clădit de Moise la porunca lui Dumnezeu, ca fiind locaşul de pe pământ al Celui Prea Înalt. "Să-Mi faceţi un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor" (Exod 25,8) a fost îndrumarea dată lui Moise când fusese pe munte cu Dumnezeu. Israeliţii călătoreau prin pustie, iar cortul a fost aşa fel construit, încât să poată fi purtat din loc în loc; cu toate acestea era o construcţie de o deosebită măreţie. Pereţii erau din scânduri drepte acoperite cu aur şi puse în suporţi de argint, iar acoperişul era făcut dintr-o serie de învelitori sau cortine, cele din exterior din piei, iar cele din interior din ţesături fine, brodate frumos cu heruvimi. În afară de curtea exterioară care cuprindea altarul arderilor de tot, tabernacolul era format din două despărţituri, numite Sfânta şi Sfânta Sfintelor, separate printr-o perdea sau acoperitoare bogată şi frumoasă. O perdea asemănătoare închidea şi intrarea în prima despărţitură.
În Sfânta se găsea candelabrul aşezat spre miazăzi, cu cele şapte candele care dădeau lumină sanctuarului atât ziua, cât şi noaptea; la miazănoapte era masa cu pâinile prezenţei, iar înaintea perdelei care despărţea Sfânta de Sfânta Sfintelor era altarul tămâierii, din aur, de pe care norul de tămâie împreună cu rugăciunile lui Israel se înălţau zilnic înaintea lui Dumnezeu.
În Sfânta Sfintelor se găsea chivotul, o ladă din lemn preţios, acoperit cu aur, având în ea cele două table de piatră pe care Dumnezeu scrisese Legea Celor Zece Porunci; pe chivot, ca un capac pentru lada cea sfântă, era tronul harului, o piesă minunat lucrată pe care se aflau heruvimi, câte unul la fiecare capăt, totul fiind lucrat din aur masiv. În această despărţitură se manifesta prezenţa divină prin norul de slavă dintre heruvimi.
După stabilirea evreilor în Canaan, cortul acesta a fost înlocuit cu templul lui Solomon care, cu toate că era o construcţie stabilă şi la o scară mult mai mare, a păstrat aceleaşi proporţii şi a fost mobilat la fel. În forma aceasta sanctuarul a existat - în afară de timpul cât a zăcut în ruine pe vremea lui Daniel - până la distrugerea lui de către romani, în anul 70 d.Hr.
Acesta este singurul sanctuar care a existat vreodată pe pământ şi despre care Biblia ne dă amănunte. Pavel a declarat că acesta era sanctuarul legământului dintâi. Dar oare noul legământ nu are nici un sanctuar?
Deschizând din nou Epistola către Evrei, cercetătorii după adevăr au descoperit că existenţa unui al doilea sanctuar, al noului legământ, era cuprins în cuvintele lui Pavel citate mai înainte: "Şi în adevăr, legământul dintâi avea şi el rânduieli de slujbă divină şi un sanctuar pământesc". Folosirea cuvântului "şi" dă de înţeles că Pavel a vorbit şi mai înainte despre acest sanctuar. Astfel că, întorcându-se la începutul capitolului dinainte, ei au citit: "Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot, care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului prea sfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul" (Evrei 8,1-2).
Aici este descoperit Sanctuarul noului legământ. Sanctuarul primului legământ a fost ridicat de om, clădit de Moise; acesta este însă edificat de Domnul, şi nu de om. În primul sanctuar slujeau nişte preoţi pământeşti, dar în acesta, Hristos. Marele nostru Preot slujeşte la dreapta lui Dumnezeu. Primul se afla pe pământ, celălalt în ceruri.
Apoi, cortul construit de Moise a fost făcut după un model. Domnul îl instruise astfel: "Să faceţi cortul şi toate vasele lui după chipul pe care ţi-l voi arăta" şi din nou i-a fost dată însărcinarea: "Vezi să faci după chipul, care ţi s-a arătat pe munte" (Exod 25,9.40). Iar Pavel spune că primul tabernacol "era un chip pentru timpul acela, în care se aduceau daruri şi jertfe", că lăcaşurile lui sfinte "erau chipul lucrurilor cereşti"; că preoţii "care aduceau daruri după lege slujeau ca pildă şi ca umbră a lucrurilor cereşti" şi că "Hristos n-a intrat în locaşuri făcute de mâini omeneşti, care sunt chipul celui adevărat, ci chiar în ceruri pentru a Se arăta înaintea lui Dumnezeu pentru noi" (Evrei 9,9. 23; 8,5; 9,24).
Sanctuarul din ceruri, în care slujeşte Hristos în favoarea noastră, este marele original după care sanctuarul construit de Moise era o copie. Dumnezeu a pus Duhul Său peste clăditorii sanctuarului pământesc. Îndemânarea artistică dată pe faţă în construirea lui era o manifestare a înţelepciunii divine. Pereţii aveau aspectul aurului masiv, reflectând în toate părţile lumina celor şapte candele ale candelabrului de aur. Masa pâinilor prezenţei şi altarul tămâierii străluceau ca aurul aprins. Covoarele cele mari care formau tavanul, brodate cu figuri de îngeri în albastru, purpuriu şi cărămiziu, se adăugau la frumuseţea scenei. Iar dincolo de perdeaua a doua se afla sfânta Şechină, manifestarea vizibilă a slavei lui Dumnezeu, înaintea căreia nimeni în afară de marele preot nu putea intra şi să trăiască.
Splendoarea neasemuită a sanctuarului pământesc reflecta pentru viziunea omenească slava acelui templu ceresc unde Hristos, înainte-mergătorul nostru, slujeşte pentru noi înaintea tronului lui Dumnezeu. Locul locaşului Regelui regilor în care mii de mii Îi slujesc şi de zece mii de ori zece mii stau înaintea Lui (Dan.7,10); templul acela plin de slava tronului celui veşnic, unde serafimii, păzitorii strălucitori ai lui, îşi acoperă feţele în adorare, îşi putea găsi în cea mai măreaţă clădire înălţată vreodată de mâini omeneşti doar o slabă reflectare a slavei şi a imensităţii lui. Cu toate acestea, prin sanctuarul pământesc şi prin slujbele lui erau date adevăruri importante cu privire la Sanctuarul ceresc şi la lucrarea cea mare care se îndeplinea acolo pentru mântuirea omului.
Locurile sfinte ale Sanctuarului din ceruri erau reprezentate prin cele două despărţituri ale sanctuarului de pe pământ. Când apostolului Ioan i-a fost dată în vedenie o privelişte a Templului lui Dumnezeu din ceruri, el a văzut acolo "şapte sfeşnice de foc arzând înaintea tronului" (Apoc. 4,5). A văzut un înger "având o cădelniţă de aur; şi i s-a dat tămâie multă ca să o aducă împreună cu rugăciunile sfinţilor pe altarul de aur care este înaintea scaunului de domnie" (Apoc. 8,3). Aici profetului i s-a îngăduit să vadă prima despărţitură a Sanctuarului din ceruri; şi acolo a văzut "cele şapte candele de foc" şi "altarul de aur", reprezentate prin sfeşnicul de aur şi prin altarul tămâierii din sanctuarul de pe pământ. Iarăşi, "Templul lui Dumnezeu a fost deschis" (Apoc. 11,19) şi a privit dincolo de perdeaua dinăuntru în Sfânta Sfintelor. Acolo a văzut "chivotul legământului Său", reprezentat prin lada sfântă construită de Moise pentru a pune acolo Legea lui Dumnezeu.
În felul acesta, aceia care studiau subiectul au găsit dovada indiscutabilă despre existenţa unui Sanctuar în ceruri. Moise a făcut sanctuarul pământesc după un model care i-a fost arătat. Pavel ne spune că modelul acela era Sanctuarul cel adevărat care se găseşte în ceruri. Iar Ioan mărturiseşte că l-a văzut în ceruri.
În Templul din ceruri, locuinţa lui Dumnezeu, tronul Său este întemeiat pe dreptate şi judecată. În Locul prea sfânt se află Legea Sa, marea regulă a dreptăţii după care trebuie să fie măsurată întreaga omenire. Chivotul care conţine tablele Legii este acoperit cu Tronul Harului, înaintea căruia Hristos mijloceşte cu sângele Său în favoarea păcătosului. În felul acesta este reprezentată unirea dintre dreptate şi milă în planul pentru răscumpărarea omului. Numai înţelepciunea infinită putea plănui această unire şi numai puterea infinită o putea aduce la îndeplinire; este o unire care umple tot cerul de uimire şi adorare. Heruvimii din sanctuarul pământesc, care priveau cu respect către tronul milei, reprezintă interesul cu care oastea cerească urmăreşte lucrarea de mântuire. Aceasta este taina harului în care îngerii doresc să privească - ca Dumnezeu să rămână drept în timp ce îndreptăţeşte pe păcătosul pocăit şi să reînnoiască legătura Sa cu neamul omenesc căzut; ca Hristos să Se coboare pentru a ridica mulţimi nenumărate din prăpastia distrugerii, pentru a le îmbrăca în hainele nepătate ale dreptăţii Sale şi pentru a le uni cu îngerii care n-au căzut niciodată, ca să locu-iască pentru veşnicie în prezenţa lui Dumnezeu.
Lucrarea lui Hristos ca Mijlocitor al omului este prezentată în acea frumoasă profeţie a lui Zaharia, cu privire la Acela "al cărui Nume este Odrasla". Profetul zice: "Va zidi podoabă împărătească, va şedea şi va stăpâni pe scaunul Lui (al Tatălui) de domnie, va fi preot pe scaunul Lui de domnie, şi o desăvârşită unire va domni între ei amândoi" (Zaharia 6,12.13).
"El va clădi Templul Domnului". Prin jertfa şi mijlocirea Sa, Hristos este atât temelia, cât şi Ziditorul bisericii lui Dumnezeu. Apostolul Pavel Îl prezintă ca fiind "Piatra din capul unghiului"; în care toată clădirea bine legată creşte ca să fie un templu sfânt în Domnul în care şi noi, zice el, suntem clădiţi ca să fim un locaş al lui Dumnezeu prin Duhul" (Efes. 2,20-22).
"El va purta slava". Lui Hristos îi aparţine slava mântuirii pentru neamul omenesc decăzut. De-a lungul veacurilor veşnice cântarea mântuiţilor va fi: "A Lui, care ne-a iubit, şi care ne-a spălat de păcatele noastre prin sângele Său" a Lui să fie slava şi stăpânirea în vecii vecilor" (Apoc. 1,5.6).
"El va şedea şi va conduce de pe tronul Său şi va fi preot pe tronul Său". Acum, "pe tronul slavei Sale", împărăţia slavei încă n-a fost întemeiată. Dumnezeu nu-I "va da tronul tatălui Său David; o împărăţie care nu va avea sfârşit", până când lucrarea Sa de Mântuitor nu va fi încheiată (Luca 1,32.33). Ca preot Hristos stă cu Tatăl pe tronul Său (Apoc. 3,21). Pe tron împreună cu Cel veşnic stă Acela care există prin Sine Însuşi şi care a purtat păcatele noastre şi a luat asupra Lui durerile noastre", care "în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat", ca să poată "veni în ajutorul celor ce sunt ispitiţi". "Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor" (Is. 53,4; Evrei 4,15; 2,18; 1 Ioan 2,1). Mijlocirea Sa o face cu trupul Său frânt şi a unei vieţi fără pată. Mâinile rănite, coasta străpunsă, picioarele zdrobite mijlocesc pentru omul căzut, a cărui salvare a câştigat-o cu un preţ atât de mare.
"O desăvârşită unire va domni între ei amândoi". Iubirea Tatălui, cu nimic mai puţin decât aceea a Fiului, este izvorul de mântuire pentru neamul omenesc pierdut. Isus spunea ucenicilor Săi înainte de a-i părăsi: "Nu vă spun că voi ruga pe Tatăl pentru voi; căci Tatăl Însuşi vă iubeşte" (Ioan 16,26.27). Dumnezeu era "în Hristos, împăcând lumea cu Sine" (2 Cor. 5,19). Iar în slujirea din Sanctuarul de sus "va fi între ei o desăvârşită unire, "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (Ioan 3,16).
La întrebarea: "Ce este sanctuarul?", s-a răspuns lămurit din Scripturi. Termenul "sanctuar", aşa cum este întrebuinţat în Biblie, se referă mai întâi la cortul construit de Moise, ca o preînchipuire a lucrurilor cereşti; iar în al doilea rând, la "adevăratul cort" din ceruri, către care arăta sanctuarul pământesc. La moartea lui Hristos, serviciul slujbelor simbolice a luat sfârşit. "Adevăratul cort" din Dan. 8,14 s-a împlinit în această dispensaţiune, sanctuarul la care se referă el trebuie să fie Sanctuarul noului legământ. La încheierea celor 2300 de zile, în anul 1844, pe pământ nu se mai găsea nici un sanctuar de multe veacuri. În felul acesta, profeţia: "Până vor trece 2300 de zile, şi atunci sanctuarul va fi curăţit" arată indiscutabil către Sanctuarul din ceruri.
Dar mai rămâne să se dea răspuns la cea mai importantă întrebare: "Ce este curăţirea sanctuarului?" Faptul că există o astfel de slujbă în legătură cu sanctuarul pământesc se spune în Scripturile Vechiului Testament. Dar poate fi ceva în cer care trebuie curăţit? În Evrei 9, atât curăţirea sanctuarului pământesc, cât şi a celui ceresc este clar prezentată: "Şi, după lege, aproape totul este curăţit cu sânge; şi fără vărsare de sânge, nu este iertare. Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri, au trebuit curăţite în felul acesta (cu sânge de animale), trebuia ca însăşi lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decât acestea" (Evrei 9,22.23), chiar cu sângele preţios al lui Hristos.
Curăţirea, atât în serviciul tipic, cât şi în cel real, trebuia făcută cu sânge; în primul, cu sânge de animale, în cel de al doilea, cu sângele lui Hristos. Ca motiv pentru care curăţirea trebuie să fie făcută cu sânge, Pavel spune că fără vărsare de sânge nu este iertare. Iertarea sau îndepărtarea păcatului este lucrarea care trebuie să fie adusă la îndeplinire. Dar cum ajungea păcatul să fie în legătură cu sanctuarul, atât în cer, cât şi pe pământ? Acest lucru se poate înţelege numai dacă ne gândim la serviciul simbolic; căci preoţii care oficiau pe pământ au slujit ca "exemplu şi umbră a lucrurilor cereşti" (Evrei 8,5).
Serviciul din sanctuarul pământesc se făcea în cele două despărţituri: preoţii slujeau zilnic în locul sfânt, în timp ce o dată pe an marele preot îndeplinea o lucrare deosebită de ispăşire în Locul prea Sfânt, pentru curăţirea sanctuarului. Zi de zi, păcătosul care se pocăia îşi aducea jertfa la uşa cortului şi, punându-şi mâinile pe capul victimei, îşi mărturisea păcatele, trecându-le în felul acesta în simbol de la el asupra jertfei nevinovate. Animalul era apoi înjunghiat. Apostolul spune: "Fără vărsare de sânge nu este iertare". "Viaţa trupului este în sânge" (Lev. 17,11). Legea lui Dumnezeu călcată cerea viaţa păcătosului. Sângele, reprezentând viaţa păcătosului pierdută în fărădelege, a cărui vinovăţie o purta victima, era dus de preot în locul sfânt şi stropit înaintea perdelei, în spatele căreia era chivotul în care se găsea Legea pe care păcătosul o călcase. Prin această ceremonie, prin sânge, păcatul era transmis în simbol asupra sanctuarului. În unele cazuri, sângele nu era dus în locul sfânt; dar carnea era atunci mâncată de preot, aşa cum îi instruise Moise pe fiii lui Aaron, zicând: "Dumnezeu v-a dat să purtaţi nelegiuirea adunării" (Lev. 10,17). Ambele ceremonii simbolizau deopotrivă trecerea păcatului de la păcătos asupra sanctuarului.
Aceasta era lucrarea care avea loc zi de zi, în tot cursul anului. Păcatele lui Israel erau în felul acesta trecute asupra sanctuarului şi devenea necesară o lucrare deosebită pentru îndepărtarea lor. Dumnezeu a poruncit ca să se facă o ispăşire pentru fiecare dintre despărţiturile sfinte: "Astfel să facă ispăşire pentru sfântul locaş, pentru necurăţiile copiilor lui Israel şi pentru toate călcările de lege, prin care au păcătuit ei. Să facă la fel pentru cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul necurăţiilor lor; o ispăşire era făcută şi pentru altar, ca să-l curăţească şi să-l sfinţească de necurăţiile copiilor lui Israel" (Lev. 16,16.19).
O dată pe an, în ziua cea mare de ispăşire, preotul intra în locul prea sfânt pentru curăţirea sanctuarului. Lucrarea îndeplinită acolo completa ciclul anual al slujbelor. În Ziua Ispăşirii, erau aduşi doi ţapi la uşa cortului şi se arunca sorţul pentru ei, "unul pentru Domnul şi altul pentru ţapul de trimis" (vers. 8). ţapul pe care cădea sorţul pentru Domnul urma să fie junghiat ca jertfă pentru păcat în favoarea poporului. Şi preotul urma să ducă sângele lui dincolo de perdea şi să-l stropească pe tronul milei şi în faţa lui. Sângele urma să fie stropit şi pe altarul tămâierii, care se găsea în faţa perdelei.
"Aaron să-şi pună amândouă mâinile pe capul ţapului cel viu şi să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul ţapului, apoi să-l izgonească în pustie, printr-un om care va avea însărcinarea aceasta. ţapul acela va purta asupra lui toate fărădelegile lor într-un pământ pustiit; în pustie să-i dea drumul" (vers. 21.22). ţapul de trimis nu se mai întorcea în tabăra lui Israel, iar bărbatului care-l ducea i se cerea să se spele şi să-şi spele şi hainele cu apă înainte de a se întoarce în tabără.
Întreaga ceremonie era destinată să impresioneze pe Israel cu privire la sfinţenia lui Dumnezeu şi la ura Sa faţă de păcat; să le arate apoi că nu puteau veni în legătură cu păcatul fără să se mânjească. Fiecărui om i se cerea să-şi întristeze sufletul în timp ce se făcea această lucrare de ispăşire. Toate treburile trebuia lăsate la o parte şi întreaga adunare a lui Israel trebuia să petreacă ziua în smerenie solemnă înaintea lui Dumnezeu cu rugăciune, post şi adâncă cercetare de inimă.
Adevăruri importante cu privire la ispăşire erau învăţate prin serviciul simbolic. În locul păcătosului era primit un înlocuitor; dar păcatul nu era anulat prin sângele victimei. În felul acesta se asigurase doar un mijloc prin care el să poată fi transferat asupra sanctuarului. Prin aducerea sângelui, păcătosul recunoştea autoritatea Legii, îşi mărturisea vinovăţia pentru călcarea ei şi îşi exprima dorinţa de iertare prin credinţa în Răscumpărătorul ce avea să vină; dar nu era încă pe deplin liberat de sub condamnarea Legii. În ziua ispăşirii, marele preot, după ce sacrifica jertfa de la adunare, intra în Locul prea sfânt cu sângele acestei jertfe şi-l stropea pe scaunul harului, direct deasupra Legii, pentru a da satisfacţie pretenţiilor ei. Atunci, în calitatea lui de mijlocitor, lua păcatele asupra sa şi le ducea afară din sanctuar. Punându-şi mâinile pe capul ţapului de trimis, mărturisea toate păcatele, în felul acesta trecându-le simbolic de la el asupra ţapului de trimis. Apoi ţapul le ducea în pustie şi erau socotite ca fiind îndepărtate pentru totdeauna de la popor.
Astfel, serviciul era îndeplinit ca o preînchipuire şi ca "o umbră a lucrurilor cereşti". Iar ceea ce se făcea în simbol în slujba sanctuarului pământesc se face în realitate în lucrarea Sanctuarului ceresc. După înălţarea Sa, Mântuitorul nostru Şi-a început lucrarea ca Marele nostru Preot. Pavel spune: "Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu" (Evrei 9,24).
Lucrarea preotului în cursul anului din prima despărţitură a sanctuarului, "dincolo de perdea", care constituia uşa şi despărţea sfânta de curte, reprezintă lucrarea de slujire în care a intrat Hristos la înălţarea Sa. Lucrarea preotului în slujba zilnică era de a prezenta înaintea lui Dumnezeu sângele jertfei pentru păcat împreună cu tămâia care se înălţa cu rugăciunile lui Israel. Tot astfel, Hristos mijloceşte cu sângele Său înaintea Tatălui în favoarea păcăto-şilor şi aduce, împreună cu parfumul preţios al propriei Sale neprihăniri, rugăciunile credincioşilor pocăiţi. Aceasta a fost lucrarea de slujire în prima despărţitură a Sanctuarului din ceruri.
Acolo a fost îndreptată credinţa ucenicilor lui Hristos atunci când El s-a înălţat dinaintea lor. Şi aici s-a concentrat speranţa lor pe care, spune Pavel, "o avem ca o ancoră a sufletului, tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului, unde Isus a intrat pentru noi ca înainte-mergător, când a fost făcut Mare Preot în veac" şi a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul prea sfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică" (Evrei 6,19.20; 9,12).
Timp de optsprezece veacuri, această lucrare de slujire a continuat în prima despărţitură a Sanctuarului. Sângele lui Hristos mijlocea în favoarea credincioşilor pocăiţi, le asigura iertarea şi primirea la Tatăl, dar păcatele lor rămâneau încă în rapoartele din cărţi. Şi aşa cum în serviciul simbolic se făcea o lucrare de ispăşire la încheierea anului, tot astfel, înainte ca lucrarea lui Hristos pentru mântuirea oamenilor să se încheie, o lucrare de ispăşire trebuie făcută pentru îndepărtarea păcatului din Sanctuar. Acesta este serviciul care a început atunci când s-au încheiat cele 2300 de zile. La data aceea, aşa cum a fost prezis de Daniel profetul, Marele nostru Preot a intrat în Locul prea sfânt pentru a îndeplini ultima parte a lucrării Sale solemne - curăţirea Sanctuarului.
După cum păcatele poporului din vechime erau aşezate prin credinţă asupra jertfei pentru păcat şi prin sângele ei transferate în simbol asupra sanctuarului pământesc, tot aşa şi în noul legământ, păcatele celor care se pocăiesc sunt aşezate prin credinţă asupra lui Hristos şi transferate în fapt, asupra Sanctuarului ceresc. Şi aşa cum curăţirea simbolică a celui pământesc era îndeplinită prin îndepărtarea păcatelor prin care fusese mânjit, tot astfel curăţirea celui ceresc trebuie realizată prin îndepărtarea sau ştergerea păcatelor, care sunt înregistrate acolo. Dar mai înainte ca aceasta să se poată face, trebuie să aibă loc o examinare a cărţilor cu rapoarte, pentru a stabili cine este îndreptăţit prin pocăinţa de păcat şi prin credinţa în Hristos la binefacerile ispăşirii Sale. De aceea, curăţirea Sanctuarului implică o lucrare de cercetare - o lucrare de judecată. Această lucrare trebuie îndeplinită înainte de venirea lui Hristos pentru a-Şi răscumpăra poporul; căci atunci când vine, "răsplata este cu El ca să dea fiecăruia după faptele lui" (Apoc. 22,12).
În felul acesta, cei care au urmat lumina cuvântului profetic au văzut că, în loc să vină atunci pe pământ la încheierea celor 2300 de zile în anul 1844, Hristos a intrat în Locul prea sfânt din Sanctuarul ceresc, pentru a îndeplini lucrarea de încheiere a ispăşirii ca pregătire pentru revenirea Sa.
S-a mai înţeles că, în timp ce jertfa pentru păcat arăta către Hristos ca jertfă, iar marele preot reprezenta pe Hristos ca Mijlocitor, ţapul de trimis simboliza pe Satana, autorul păcatului, asupra căruia vor fi aşezate în cele din urmă păcatele celor cu adevărat pocăiţi. Când marele preot, în virtutea sângelui jertfei pentru păcat, îndepărta păcatele din sanctuar, le aşeza pe capul ţapului de trimis. Când Hristos, în virtutea propriului Său sânge, îndepărtează păcatele poporului Său din Sanctuarul ceresc la încheierea slujirii Sale, le va aşeza asupra Satanei care, în executarea judecăţii, trebuie să poarte pedeapsa finală. ţapul era trimis într-un ţinut nelocuit pentru a nu se mai întoarce niciodată în adunarea lui Israel. Tot astfel va fi izgonit şi Satana din faţa lui Dumnezeu şi a poporului Său şi va fi adus la inexistenţă prin distrugerea finală a păcatului şi a păcătoşilor.
Cap. 24 În Sfânta Sfintelor
Subiectul sanctuarului a fost cheia care a descuiat taina înţelegerii dezamăgirii din anul 1844. El a deschis vederii un sistem complet al adevărului, legat şi armonios, arătând că mâna lui Dumnezeu dirijase marea mişcare adventă, şi a descoperit totodată şi datoria prezentă, poziţia şi lucrarea poporului Său. După cum ucenicii lui Isus, după noaptea teribilă de groază şi dezamăgire, au fost "bucuroşi când au văzut pe Domnul", tot aşa s-au bucurat şi aceia care aşteptaseră cu credinţă a doua Lui venire. Ei aşteptaseră ca El să Se arate în slavă pentru a da răsplata servilor Săi. Atunci când nădejdile lor au fost dezamăgite, au pierdut pe Isus din vedere şi împreună cu Maria la mormânt au strigat: "Mi-au luat pe Domnul şi nu ştiu unde L-au pus". Acum L-au văzut din nou în Sfânta Sfintelor pe Marele lor Preot milos, gata să Se arate ca împăratul şi liberatorul lor. Lumina din Sanctuar a iluminat trecutul, prezentul şi viitorul. Ei ştiau acum că Dumnezeu îi condusese prin providenţa Sa care nu greşeşte. Cu toate că, asemenea primilor ucenici, ei nu înţeleseseră solia pe care o duceau, ea fusese totuşi corectă în toate aspectele. Predicând-o, împliniseră planul lui Dumnezeu, iar lucrarea lor nu fusese zadarnică în Domnul. Născuţi "din nou la o nădejde vie", ei se bucurau "cu o bucurie negrăită şi strălucită".
Atât profeţia din Daniel 8,14: "Până vor trece 2300 de seri şi dimineţi şi sfântul locaş va fi curăţit", cât şi prima solie îngerească: "Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă: căci a venit ceasul judecăţii Lui" arătau către lucrarea lui Hristos din Locul prea sfânt, către judecata de cercetare şi nu către venirea lui Hristos pentru răscumpărarea poporului Său şi pentru distrugerea celor nelegiuiţi. Greşeala nu era în calculul perioadelor profetice, ci în evenimentul ce trebuia să aibă loc la încheierea celor 2300 de zile. Din cauza acestei greşeli credincioşii suferi-seră dezamăgirea, însă toate acestea fuseseră prezise de profeţie şi toate acelea care au avut o garanţie a Scripturii se împliniseră. Chiar atunci când ei deplângeau spulberarea nădejdilor lor, evenimentul care fusese prevăzut în solie şi care trebuia să se împlinească, înainte ca Domnul să vină pentru a da răsplătire solilor Săi, avusese loc.
Hristos venise, dar nu pe pământ cum aşteptaseră ei, ci aşa cum fusese anticipat în simbol, în Locul prea sfânt al Templului lui Dumnezeu din ceruri. El este prezentat de către profetul Daniel ca venind la data aceasta la Cel îmbătrânit de zile: "M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, şi iată că pe norii cerurilor a venit Unul ca un fiu al omului - nu pe pământ - a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui" (Dan. 7,13).
Această venire este prezisă şi de către profetul Maleahi: "Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi; Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine - zice Domnul oştirilor" (Maleahi 3,1). Venirea Domnului în Templul Său a fost deodată, neaşteptată pentru poporul Său. Ei nu-L căutau acolo. Îl aşteptau să vină pe pământ, "într-o flacără de foc ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelie" (2 Tes. 1,8).
Dar oamenii nu erau gata încă să se întâlnească cu Domnul lor. Mai era de adus la îndeplinire încă o lucrare de pregătire în favoarea lor. Urma să fie dată lumină, care să îndrepte minţile lor către Templul lui Dumnezeu din ceruri, şi în timp ce ei urmau prin credinţă pe Marele lor Preot în slujirea Sa de acolo, aveau să le fie descoperite noi îndatoriri. O altă solie de avertizare şi de îndrumare urma să fie dată bisericii.
Profetul zice: "Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El! Căci El va fi ca focul topitorului, şi ca leşia nălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi va aduce Domnului daruri neprihănite" (Mal. 3,2.3). Aceia care vor trăi pe pământ atunci când va înceta mijlocirea lui Hristos în Sanctuarul de sus va trebui să stea în faţa unui Dumnezeu sfânt fără mijlocitor. Hainele lor trebuie să fie fără pată, caracterele lor trebuie să fie curăţite de păcat prin sângele stropirii. Prin harul lui Dumnezeu şi prin eforturile lor stăruitoare trebuie să fie biruitori în lupta cu cel rău. În timp ce judecata de cercetare se continuă în cer, în timp ce păcatele credincioşilor pocăiţi sunt îndepărtate din Sanctuar, în mijlocul poporului lui Dumnezeu trebuie să se producă o lucrare deosebită de curăţire, de îndepărtare a păcatelor. Această lucrare este mai clar prezentată în soliile din Apocalips 14.
Când această lucrare se va fi împlinit, urmaşii lui Hristos vor fi gata pentru venirea Sa. "Atunci darul lui Iuda şi al Ierusalimului va fi plăcut Domnului, ca în zilele cele vechi, ca în anii de odinioară" (Maleahi 3,4). Atunci, biserica pe care Domnul la venirea Sa o va lua la Sine va fi "o biserică slăvită, fără pată sau zbârcitură, sau altceva de felul acesta" (Efes. 5,27). Atunci ea va arăta "ca zorile, frumoasă ca luna, curată ca soarele şi cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor" (Cânt. Cânt. 6,10).
Pe lângă venirea Domnului în Templul Său, profetul Maleahi mai prezice a doua Sa venire, şi anume venirea Sa pentru aducerea la îndeplinire a judecăţii, în cuvintele: "Mă voi apropia de voi pentru judecată, şi Mă voi grăbi să mărturisesc împotriva descântătorilor şi preacurvarilor, împotriva celor ce jură strâmb, împotriva celor ce opresc plata simbriaşului, care asupresc pe văduvă şi pe orfan, nedreptăţesc pe străin, şi nu se tem de Mine, zice Domnul oştirilor" (Maleahi 3,5). Iuda se referă la aceeaşi scenă când zice: "Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite"(Iuda vers.14,15). Această venire, cât şi venirea Domnului în Templul Său sunt evenimente separate şi distincte.
Intrarea lui Hristos ca Mare Preot în Locul prea sfânt pentru curăţirea Sanctuarului, aşa cum a fost scoasă în evidenţă în Dan. 8,14; venirea Fiului omului înaintea celui Îmbătrânit de zile, aşa cum este prezentat în Dan. 7,13, şi venirea Domnului în Templul Său, prezisă de Maleahi, sunt descrieri ale aceluiaşi eveniment; şi lucrul acesta mai este reprezentat şi prin venirea mirelui la ospăţul de nuntă descris de Hristos în parabola celor zece fecioare din Matei 25.
În vara şi toamna anului 1844, a fost proclamată solia: "Iată Mirele vine". Cele două categorii reprezentate prin fecioarele înţelepte şi cele neînţelepte se găseau atunci în biserică - o grupă care aştepta cu bucurie venirea Domnului şi care se pregătea cu grijă pentru a se întâlni cu El; şi o altă grupă care, influenţată de teamă şi acţionând din impuls, se mulţumise cu teoria adevărului, dar căreia îi lipsea harul lui Dumnezeu. În parabolă, când a venit mirele, "cele care au fost gata au intrat cu el la nuntă". Venirea mirelui, arătată aici, are loc înainte de nuntă. Nunta reprezintă primirea de către Hristos a Împărăţiei Sale. Sfânta cetate, Noul Ierusalim, care este capitala şi reprezentanta Împărăţiei, este numită "mireasa, soţia Mielului". Îngerul a spus lui Ioan: "Vino aici, şi-ţi voi arăta mireasa, soţia Mielului". "El m-a dus în Duhul, zice profetul, şi mi-a arătat cetatea cea mare, Ierusalimul cel Sfânt, coborând din cer de la Dumnezeu"(Apoc. 21,9.10). Atunci este lămurit că mireasa reprezintă Cetatea cea sfântă, iar fecioarele care merg în întâmpinarea Mirelui sunt simbolul bisericii. În Apocalips, despre poporul lui Dumnezeu se spune că este oaspete la masa de nuntă (Apoc. 19,9). Dacă sunt oaspeţi, nu pot fi reprezentaţi şi prin mireasă. Hristos, aşa cum declarase profetul Daniel, va primi de la Cel Îmbătrânit de zile în ceruri "stăpânirea, slava şi împărăţia"; El va primi Noul Ierusalim, capitala Împărăţiei Sale, "pregătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei" (Dan. 7,14; Apoc. 21,2). După ce a primit Împărăţia, va veni în slava Sa, ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, pentru mântuirea poporului Său, care trebuie să "stea cu Avraam, Isaac şi Iacov", la masă în Împărăţia Sa (Matei 8,11; Luca 22,30), pentru a participa la masa nunţii Mielului.
Vestirea "Iată Mirele vine", din vara anului 1844, a făcut ca multe mii să aştepte venirea imediată a Domnului. La timpul cuvenit mirele a venit, dar nu pe pământ cum aşteptau oamenii, ci la Cel Îmbătrânit de zile în ceruri la nuntă, să-Şi primească Împărăţia. "Cele care erau gata, au intrat cu El la nuntă şi s-a încuiat uşa". Ei nu puteau fi prezenţi în persoană la nuntă deoarece ea are loc în ceruri, în timp ce ei sunt pe pământ. Urmaşii lui Hristos trebuie "să aştepte pe Domnul când Se va întoarce de la nuntă" (Luca 12,36). Însă trebuie să înţeleagă lucrarea Lui şi să-L urmeze prin credinţă atunci când intră înaintea lui Dumnezeu. În sensul acesta se spune că ei merg la nuntă.
În parabolă, au intrat la nuntă aceia care aveau ulei în candele. Aceia care, o dată cu cunoaşterea adevărului din Scripturi, au avut şi Duhul şi harul lui Dumnezeu şi care, în noaptea celei mai amare încercări, au aşteptat cu răbdare, cercetând Biblia după o lumină mai clară, au înţeles adevărul cu privire la Sanctuarul din ceruri, cât şi noua slujire a Mântuitorului, iar prin credinţă L-au urmat în lucrarea Sa din Sanctuarul de sus. Toţi aceia care prin mărturia Scipturilor primesc aceleaşi adevăruri, Îl urmează pe Hristos prin credinţă când intră înaintea lui Dumnezeu pentru a aduce la îndeplinire ultima lucrare de mijlocire - la a cărei încheiere să-Şi primească Împărăţia - toţi aceştia sunt reprezentaţi ca unii care intră la nuntă.
În parabola din Matei 22, este prezentat acelaşi tablou al nunţii, iar judecata de cercetare este reprezentată clar ca având loc înainte de nuntă. Înainte de nuntă, Împăratul intră să-şi vadă oaspeţii, să vadă dacă toţi sunt îmbrăcaţi în haine de nuntă, haina fără pată a caracterului, spălată şi albită în sângele Mielului (Matei 22,11; Apoc.7,14). Acela care este găsit cu lipsă este aruncat afară, dar toţi aceia care la cercetare sunt găsiţi având haină de nuntă sunt primiţi de Dumnezeu şi socotiţi vrednici să moştenească Împărăţia şi să stea pe tronul Său. Această lucrare de examinare a caracterului, de a hotărî cine sunt aceia care sunt pregătiţi pentru Împărăţia lui Dumnezeu, este judecata de cercetare cu care se încheie lucrarea din Sanctuarul de sus.
Când lucrarea de cercetare se va încheia, când cazurile acelora care în toate veacurile au mărturisit a fi urmaşii lui Hristos au fost examinate şi hotărâte, atunci şi nu mai înainte se va încheia harul, iar uşa milei se va închide. Astfel, printr-o singură declaraţie scurtă: "Cele care erau gata au intrat cu El la nuntă; şi s-a încuiat uşa", suntem aduşi la slujirea finală a Mântuitorului, la data când lucrarea cea mare pentru mântuirea omului va fi terminată.
În serviciul sanctuarului pământesc care, aşa cum am văzut, era o preînchipuire a serviciului din cel ceresc, când marele preot în ziua de ispăşire intra în Sfânta Sfintelor, slujirea din prima despărţitură înceta. Dumnezeu poruncise: "Să nu fie nimeni în cortul întâlnirii când va intra Aaron să facă ispăşirea în sfântul locaş, până va ieşi din el" (Lev. 16,17). Astfel că, atunci când Hristos a intrat în Sfânta Sfintelor pentru a aduce la îndeplinire lucrarea de încheiere a ispăşirii, El a încetat slujirea în prima despărţitură. Dar când s-a încheiat slujirea din prima despărţitură, a început lucrarea din a doua despărţitură. Când în serviciul simbolic marele preot părăsea Sfânta în Ziua Ispăşirii, intra înaintea lui Dumnezeu pentru a prezenta acolo sângele jertfei pentru păcat în favoarea întregului Israel, care se pocăia cu adevărat de păcatele lor. Tot astfel şi Hristos a terminat prima parte a lucrării Sale ca Mijlocitor al nostru, pentru a începe a doua parte a lucrării, mijlocind mai departe cu sângele Său înaintea Tatălui în favoarea păcătoşilor.
Acest subiect n-a fost înţeles de adventişti în anul 1844. După trecerea timpului, când Mântuitorul a fost aşteptat, ei tot mai credeau că venirea Sa era aproape. Ei susţineau că ajunseseră la o criză serioasă şi că lucrarea lui Hristos ca Mijlocitor al omului înaintea lui Dumnezeu încetase. Socoteau că Biblia învaţă că timpul de har al omului avea să se încheie cu puţin înainte de venirea reală a Domnului pe norii cerului. Acest lucru părea clar din acele texte biblice care arată spre un timp când oamenii vor căuta, vor bate şi vor striga la uşa milei, dar ea nu se va mai deschide. Şi mai aveau o problemă cu privire la data la care ei aşteptaseră venirea lui Hristos, dacă aceasta n-ar marca mai degrabă începutul acestei perioade care urma să preceadă imediat revenirea Sa. Dând avertizarea că judecata este aproape, ei simţeau că lucrarea pentru lume fusese îndeplinită şi se liberaseră de povara de pe suflet pentru mântuirea păcătoşilor, în timp ce batjocurile răutăcioase şi hulitoare ale celor nelegiuiţi li se părea a fi o altă dovadă că Duhul lui Dumnezeu fusese retras de la aceia care lepădaseră mila Sa. Toate acestea i-au întărit în credinţa că harul fusese închis sau, aşa cum se exprimau ei atunci, "uşa milei se închisese".
Dar o dată cu cercetarea problemei sanctuarului a venit o lumină mai clară. Au văzut că fuseseră corecţi în credinţa că sfârşitul celor 2300 de zile în anul 1844 marca o criză importantă. Dar, în timp ce era adevărat că uşa nădejdii şi a harului - prin care oamenii timp de 18 secole au avut intrare la Dumnezeu - se închisese, a fost deschisă o altă uşă, iar iertarea păcatelor a fost oferită oamenilor prin mijlocirea lui Hristos în Locul prea sfânt. O parte a slujirii Sale se încheiase numai pentru a face loc alteia. Mai era încă "o uşă deschisă" către Sanctuarul ceresc, unde Hristos slujea în favoarea păcătosului.
Acum au înţeles aplicarea acelor cuvinte ale Mântuitorului din Apocalips, adresate bisericii chiar pentru vremea aceea: "Iată ce zice Cel Sfânt, cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide, şi nimeni nu va închide, Cel ce închide şi nimeni nu va deschide: 'Ştiu faptele tale: iată ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide'." (Apoc. 3,7.8).
Aceia care prin credinţă urmează pe Isus în marea lucrare de ispăşire sunt cei care primesc binefacerile mijlocirii Sale în favoarea lor, în timp ce aceia care leapădă lumina care scoate în evidenţă această lucrare de slujire nu sunt ajutaţi prin ea. Iudeii care au lepădat lumina dată la prima venire a lui Hristos şi au refuzat să creadă în El ca Mântuitor al lumii n-au putut primi iertarea prin El. Când Isus, la înălţarea Sa, a intrat cu propriul Său sânge în Sanctuarul ceresc, pentru a revărsa asupra ucenicilor Săi binecuvântările mijlocirii Sale, iudeii au fost lăsaţi în întuneric total pentru a continua jertfele şi darurile lor inutile. Slujba simbolurilor şi umbrelor încetase. Uşa prin care oamenii găsiseră până atunci intrare la Dumnezeu nu mai era deschisă. Iudeii refuzaseră să-L caute pe singura cale prin care putea fi găsit după aceea, prin slujba Sanctuarului din ceruri. De aceea, ei nu mai aveau nici o legătură cu Dumnezeu. Pentru ei uşa era închisă. Nu aveau nici o cunoştinţă despre Hristos ca fiind jertfa cea adevărată şi unicul Mijlocitor înaintea lui Dumnezeu; de aceea ei n-au putut primi binefacerile mijlocirii Sale.
Starea iudeilor necredincioşi ilustrează starea de neglijenţă şi necredinţă a acelora care se pretind a fi creştini şi care sunt neştiutori voiţi cu privire la lucrarea milosului nostru Mare Preot. În serviciul simbolic, când marele preot intra în locul prea sfânt, întregului Israel i se cerea să se adune în jurul sanctuarului şi în modul cel mai solemn să-şi umilească sufletele înaintea lui Dumnezeu, ca să primească iertarea păcatelor lor pentru a nu fi daţi afară din adunare. Deci, cu mult mai important este ca în această zi reală a Ispăşirii să înţelegem lucrarea Marelui nostru Preot şi să ştim ce ni se cere să facem.
Oamenii nu pot lepăda avertizările pe care Dumnezeu le trimite în mila Sa şi să rămână nepedepsiţi. O solie a fost trimisă din cer lumii din zilele lui Noe şi salvarea lor a depins de felul în care ei au tratat solia. Pentru că au lepădat avertizarea, Duhul lui Dumnezeu a fost retras de la cei păcătoşi care au pierit în apele potopului. În timpul lui Avraam, mila a încetat să mai stăruiască pe lângă locuitorii vinovaţi ai Sodomei şi toţi, în afară de Lot împreună cu soţia şi cele două fiice, au fost mistuiţi de focul trimis din cer. Tot aşa a fost şi în zilele lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu a declarat iudeilor necredincioşi din generaţia aceea: "Vi se lasă casa pustie" (Matei 23,38). Privind spre zilele de pe urmă, aceeaşi Putere infinită declară cu privire la aceia care "n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi": "Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună; pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcerea în nelegiuire, să fie osândiţi" (2 Tes. 2,10-12). Când ei leapădă învăţăturile Cuvântului Său, Dumnezeu Îşi retrage Duhul de la ei şi-i lasă pradă amăgirilor pe care le iubesc.
Dar Hristos încă mijloceşte în favoarea omului, iar lumina va fi dată celor ce o caută. Cu toate că lucrul acesta n-a fost înţeles la început de către adventişti, a fost explicat după aceea, pe măsură ce Scripturile care definesc adevărata lor poziţie au început să se deschidă înaintea lor.
După trecerea timpului din toamna anului 1844, a urmat o perioadă de mare încercare pentru aceia care păstrau încă credinţa adventă. Singura lor mângâiere, pe măsură ce primeau asigurarea că poziţia lor era corectă, era lumina care le îndrepta mintea către Sanctuarul de sus. Unii au renunţat la credinţa lor în socotirea anterioară a perioadelor profetice şi au atribuit agenţilor omeneşti sau Satanei puternica influenţă a Duhului Sfânt care însoţise mişcarea adventă. O altă categorie susţinea cu tărie că Domnul îi condusese în experienţa lor de până atunci; şi pentru că au aşteptat, au vegheat şi s-au rugat să cunoască voia lui Dumnezeu, au văzut că marele lor Mare Preot intrase într-o altă lucrare de slujire şi, urmându-L prin credinţă, au fost conduşi să înţeleagă şi lucrarea de încheiere a bisericii. Ei aveau o înţelegere mai clară a primei şi a celei de a doua solii îngereşti şi erau pregătiţi să primească şi să dea lumii solemna avertizare a îngerului al treilea din Apocalips 14.
Cap. 25 Legea lui Dumnezeu de neschimbat
Templul lui Dumnezeu a fost deschis în ceruri şi s-a văzut chivotul legământului Său" în Templul Său (Apoc. 11,19). Chivotul legământului lui Dumnezeu se află în Sfânta Sfintelor, a doua despărţitură a Sanctuarului. În serviciul sanctuarului pământesc, care slujea ca o preînchipuire şi "o umbră a lucrurilor cereşti", această despărţitură era deschisă numai în Ziua cea Mare de Ispăşire pentru curăţirea sanctuarului. De aceea, anunţarea că Templul lui Dumnezeu a fost deschis în ceruri şi a fost văzut chivotul legământului arată către deschiderea Locului prea sfânt din Sanctuarul ceresc în anul 1844, când Hristos a intrat acolo pentru a aduce la îndeplinire lucrarea de încheiere a ispăşirii. Aceia care prin credinţă au urmat pe Marele lor Preot, când Şi-a început lucrarea în Locul prea sfânt, au văzut chivotul legământului Său. Când au studiat subiectul sanctuarului, au ajuns să înţeleagă schimbarea locului slujirii Mântuitorului şi au văzut că El mijlocea acum înaintea chivotului lui Dumnezeu, mijlocind cu sângele Său în favoarea păcătoşilor.
Chivotul din sanctuarul de pe pământ conţinea cele două table de piatră pe care erau înscrise preceptele Legii lui Dumnezeu. Chivotul era doar un locaş pentru tablele Legii, dar prezenţa acestor precepte divine îi dădea valoare şi sfinţenie. Când Templul lui Dumnezeu a fost deschis în cer, s-a văzut chivotul legământului Său. În Sfânta Sfintelor din Sanctuarul din cer, Legea divină este înconjurată de sfinţenie - Legea care a fost vestită de Însuşi Dumnezeu în mijlocul tunetelor de pe Sinai şi scrisă cu degetul Său pe table de piatră.
Legea lui Dumnezeu din Sanctuarul din ceruri este marele original, după care poruncile înscrise pe tablele de piatră şi raportate de Moise în cărţile sale erau o transcriere fără greş. Aceia care au ajuns la înţelegerea acestui punct important au fost conduşi astfel să vadă caracterul sfânt, neschimbător al Legii divine. Ei au înţeles ca niciodată mai înainte puterea cuvintelor Mântuitorului. "Câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege" (Matei 5,18). Legea lui Dumnezeu fiind o descoperire a voinţei Sale, o transcriere a caracterului Său, trebuie să dăinuiască veşnic, "ca un martor credincios în ceruri". Nici o poruncă n-a fost anulată, nici o iotă sau titlu n-a fost schimbat. Psalmistul zice: "Cuvântul Tău Doamne, dăinuieşte în veci în ceruri; toate poruncile Lui sunt adevărate, întărite pentru veşnicie" (Ps. 119,89; 111,7.8).
Chiar în centrul Decalogului se găseşte porunca a patra, aşa cum a fost pentru prima dată vestită: "Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci tot lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o" (Exod 20,8-11).
Duhul lui Dumnezeu a impresionat inimile acelor cercetători ai Cuvântului Său. A pus stăpânire pe ei convingerea că din neştiinţă călcaseră preceptele şi nesocotiseră ziua de odihnă a Creatorului. Atunci au început să cerceteze temeiurile pentru care prima zi a săptămânii era păzită în locul zilei pe care o sfinţise Dumnezeu. Şi n-au putut găsi nici o dovadă în Scripturi că porunca a patra a fost desfiinţată sau că Sabatul a fost schimbat; binecuvântarea care la început a sfinţit ziua a şaptea n-a fost îndepărtată. Ei căutaseră ca în mod corect să cunoască şi să facă voia lui Dumnezeu. Acum însă, când s-au văzut călcători ai Legii Sale, durerea le-a umplut inimile şi şi-au dat pe faţă credincioşia faţă de Dumnezeu începând a păzi Sabatul Său cel sfânt.
Multe şi stăruitoare au fost eforturile făcute pentru distrugerea credinţei lor. Nici unul n-a putut să vadă că, dacă sanctuarul pământesc era o preînchipuire sau un model al celui ceresc, Legea păstrată în chivotul de pe pământ era o copie exactă a Legii din chivotul din ceruri; şi că primirea adevărului cu privire la Sanctuarul ceresc cuprindea şi recunoaşterea cerinţelor Legii lui Dumnezeu şi obligativitatea Sabatului poruncii a patra. Acestui fapt se datoreşte amara şi hotărâta ostilitate faţă de armonioasa învăţătură a Scripturilor, care descopereau lucrarea lui Hristos în Sanctuarul ceresc. Oamenii căutau să închidă uşa pe care Dumnezeu o deschisese şi să deschidă uşa pe care El o închisese. Dar "Acela care deschide şi nimeni nu închide şi care închide şi nimeni nu deschide" declarase: "Iată că ţi-am pus înainte o uşă deschisă pe care nimeni n-o poate închide" (Apoc. 3,7.8). Hristos deschisese uşa, sau slujirea în Sfânta Sfintelor, lumina strălucea prin uşa aceea a Sanctuarului din ceruri, iar porunca a patra se vedea cuprinsă în Legea care se afla acolo. Ceea ce Dumnezeu întemeiase, nimeni nu putea desfiinţa.
Aceia care au primit lumina, cu privire la mijlocirea lui Hristos şi la perpetuitatea Legii lui Dumnezeu, au găsit că aceste adevăruri erau prezentate în Apocalips 14. Soliile din capitolul acesta constituie întreita avertizare (vezi notele suplim.) care trebuie să pregătească pe locuitorii pământului pentru a doua venire a Domnului. Vestirea: "A sosit ceasul judecăţii Lui" arată către încheierea lucrării lui Hristos pentru mântuirea oamenilor. Ea face cunoscut adevărul care trebuie vestit până când va înceta mijlocirea Mântuitorului şi El va reveni pe pământ pentru a lua la Sine pe poporul Său. Lucrarea de judecată care a început în anul 1844 trebuie să se continue până când se vor hotărî cazurile tuturor oamenilor atât ale celor vii, cât şi ale celor morţi. De aceea va continua până la încheierea harului. Pentru ca oamenii să fie pregătiţi să stea la judecată, solia le porunceşte să se teamă de Dumnezeu şi să-I dea slavă "şi să se închine Aceluia care a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor". Iar rezultatul primirii acestor solii este arătat prin cuvintele: "Aici sunt cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus". Ca să fie pregătiţi pentru judecată, este necesar ca oamenii să ţină Legea lui Dumnezeu. Această Lege va fi măsura caracterului la judecată. Apostolul Pavel declară: "toţi cei ce au păcătuit având Lege, vor fi judecaţi după Lege. "în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor". Şi tot el mai zice că: "împlinitorii Legii vor fi socotiţi neprihăniţi" (Rom. 2,12-16). Credinţa este necesară pentru a putea păzi Legea lui Dumnezeu; căci "fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui". Şi "tot ce nu vine din încredinţare este păcat" (Evr. 11,6; Rom. 14,23).
Prin întâia solie îngerească, oamenii sunt chemaţi "să se teamă de Dumnezeu şi să-I dea slavă" şi să I se închine ca Creator al cerului şi al pământului. Pentru a face lucrul acesta, ei trebuie să asculte de Legea Sa. Înţeleptul spune: "Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om" (Ecles. 12,13). Fără ascultare de poruncile Sale nici o închinare nu poate fi plăcută lui Dumnezeu. "Căci dragostea lui Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Dacă cineva îşi întoarce urechea ca să n-asculte Legea, chiar şi rugăciunea lui este o scârbă".(1 Ioan 5,3; Prov. 28,9).
Datoria de a ne închina lui Dumnezeu se întemeiază pe faptul că El este Creatorul şi că Lui îi datorează existenţa toate celelalte fiinţe. Şi peste tot în Biblie, unde este prezentată porunca Sa cu privire la respect şi închinare mai presus de zeii păgânilor, acolo este citată şi dovada puterii Sale creatoare. "Căci toţi dumnezeii popoarelor sunt nişte idoli, dar Domnul a făcut cerurile" (Ps. 96,5). "Cu cine Mă veţi asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el?" zice Cel Sfânt. "Ridicaţi-vă ochii în sus, şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri?" "Căci aşa vorbeşte Domnul, Făcătorul cerurilor, singurul Dumnezeu, care a întocmit pământul, - Eu sunt Domnul, şi nu este altul!" (Is. 40,25.26; 45,18). Psalmistul zice: "Să ştiţi că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai Lui suntem" (Ps. 100,3). "Veniţi să ne închinăm şi să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Facătorului nostru!" (Ps. 95,6). Iar fiinţele sfinte care se închină lui Dumnezeu în ceruri declară, ca motiv pentru care închinarea lor este datorată Lui: "Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile" (Apoc. 4,11).
În Apocalips 14, oamenii sunt chemaţi să se închine Creatorului, iar profeţia scoate în evidenţă o categorie care, ca urmare a întreitei solii, păzesc poruncile lui Dumnezeu. Una din aceste porunci arată direct către Dumnezeu ca Creator. Porunca a patra declară: "Ziua a şaptea este ziua Domnului Dumnezeului tău" căci în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit; de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o" (Exod 20,10.11). Cu privire la Sabat, Domnul spune mai departe că este "un semn ca să ştiţi că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru" (Ezech. 20,20). Iar motivul dat este: "căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pământul, iar în ziua a şaptea S-a odihnit şi a răsuflat" (Exod 31,17).
"Importanţa Sabatului ca monument al Creaţiunii este că el păstrează totdeauna prezent motivul adevărat pentru care închinarea se cuvine lui Dumnezeu" - pentru că El este Creatorul, iar noi suntem făpturile Sale. De aceea Sabatul stă chiar la temelia închinării divine, căci el ne învaţă acest mare adevăr în modul cel mai impresionant şi nici o altă instituţie nu face lucrul acesta. Adevăratul temei al închinării divine, nu numai acela din ziua a şaptea, ci al întregii închinări, se găseşte în deosebirea dintre Creator şi creaturile Sale. Acest fapt mare nu se poate învechi niciodată şi nu trebuie uitat niciodată". (J.N.Andrews, History of the Sabbath, cap.27). Totdeauna trebuia păstrat acest adevăr în mintea oamenilor, că Dumnezeu a instituit Sabatul în Eden; şi atâta vreme cât faptul că El este Creatorul nostru continuă să fie motivul pentru care să ne închinăm Lui, atâta vreme Sabatul va continua să fie un semn şi memorial al Său. Dacă Sabatul ar fi fost păstrat pretutindeni, gândurile şi afecţiunile omului ar fi fost îndreptate către Creator ca obiect al adorării şi al închinării şi niciodată n-ar fi fost vreun închinător la idoli, vreun ateu sau vreun necredincios. Păzirea Sabatului este un semn al credincioşiei faţă de adevăratul Dumnezeu, "Acela care a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor". Urmează dar ca solia care porunceşte oamenilor să se închine lui Dumnezeu şi să păzească poruncile Sale să ceară în mod deosebit să păzească porunca a patra.
În contrast cu aceia care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au credinţa lui Isus, îngerul al treilea arată către o altă categorie, împotriva rătăcirilor cărora este vestită o avertizare solemnă şi înfricoşată: "Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu" (Apoc. 14,9.10). O interpretare corectă a simbolurilor folosite este necesară pentru înţelegerea acestei solii. Ce este reprezentat prin fiară, prin chip, prin semn?
Seria profeţiilor în care se găsesc aceste simboluri începe cu Apocalips 12, cu balaurul care căuta să distrugă pe Hristos la naşterea Sa. Balaurul este spus că este Satana (Apoc. 12,9), el este acela care l-a determinat pe Irod să dea la moarte pe Mântuitorul. Dar unealta principală a Satanei, care a făcut război cu Hristos şi cu poporul Său în primele secole ale erei creştine, a fost imperiul roman, în care păgânismul era religia predominantă. Astfel, în timp ce balaurul reprezintă în primul sens pe Satana, în al doilea sens este un simbol al Romei păgâne.
În capitolul 13 (vers.1-10) este descrisă o altă fiară "ca un leopard", căruia balaurul i-a dat "puterea lui, tronul lui şi o stăpânire mare". Acest simbol, aşa cum au crezut majoritatea protestanţilor, reprezintă papalitatea care a urmat puterii, tronului şi autorităţii deţinute odinioară de imperiul roman. Despre fiara care seamănă cu un leopard este spus: "I s-a dat o gură care rostea lucruri mari şi hule" Şi-a deschis gura şi a hulit împotriva lui Dumnezeu, numele Său şi Templul Său şi pe cei ce locuiesc în ceruri. Şi i s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască; şi i s-a dat putere peste toate neamurile şi limbile şi popoarele". Această profeţie, care este aproape identică cu descrierea cornului cel mic din Daniel 7, arată neîndoios către papalitate.
"I s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni". Iar profetul spune: "Am văzut unul din capetele ei rănit de moarte". Şi iarăşi: "Cel care duce pe alţii în robie trebuie să meargă şi el în robie"; "cine ucide cu sabia trebuie să fie ucis de sabie". Cele patruzeci şi două de luni sunt acelaşi lucru ca o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme, trei ani şi jumătate, sau 1260 de zile din Daniel 7 - timpul în care puterea papală urma să persecute pe poporul lui Dumnezeu. Această perioadă, este spus în capitolul precedent, a început cu supremaţia papală, anul 538 d.Hr., şi s-a încheiat în anul 1798. La data aceasta papa a fost făcut prizonier de către armata franceză, puterea papală primind rana de moarte. S-a împlinit astfel prezicerea că cine duce pe alţii în robie, va merge şi el în robie.
În momentul acesta este introdus un alt simbol. Profetul spune: "Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel" (Apoc. 13,11). Atât apariţia acestei fiare, cât şi modul în care s-a ridicat arată că poporul pe care îl reprezintă nu se aseamănă cu acela reprezentat în simbolurile precedente. Marile împărăţii care au stăpânit lumea au fost prezentate profetului Daniel ca nişte fiare de pradă, ridicându-se atunci când "cele patru vânturi ale cerului au suflat peste marea cea mare" (Dan. 7,2). În Apocalips 17, un înger a explicat că apele reprezintă "popoare, mulţimi, naţiuni şi limbi" (Apoc. 17,15). Vânturile sunt un simbol al luptei. Cele patru vânturi ale cerului suflând pe marea cea mare reprezintă scenele teribile de luptă şi revoluţie prin care împărăţiile au ajuns la putere.
Dar fiara cu coarne ca de miel a fost văzută "ieşind din pământ". În loc să distrugă alte puteri pentru a o întemeia pe a ei, naţiunea reprezentată astfel trebuie să se ridice într-un teritoriu neocupat mai înainte şi să se dezvolte treptat şi paşnic. Nu putea deci să se ridice dintre popoarele în luptă şi frământate, din Lumea Veche - acea mare tulburată de "popoare, mulţimi, naţiuni şi limbi". Trebuie căutată deci în continentul apusean.
Care naţiune din Lumea Nouă creştea în anul 1798 în putere, având perspectiva puterii şi măreţiei şi atrăgând atenţia lumii? Aplicaţia simbolului nu admite nici o îndoială. O singură naţiune şi numai una împlineşte toate amănuntele acestei profeţii, indicând fără greş spre Statele Unite ale Americii. Foarte adesea, ideile sau chiar exact cuvintele profeţiei au fost folosite, fără să fi fost alese, de bărbaţii remarcabili care au descris naşterea, ridicarea şi creşterea acestei naţiuni. Fiara a fost văzută ridicându-se din pământ; şi după traducători, cuvântul profeţiei redat prin "ieşind" însemnează literal "a creşte, a se înălţa ca o plantă". Şi, aşa cum am văzut, naţiunea trebuie să se ridice într-un teritoriu neocupat mai înainte. Un scriitor renumit, descriind ridicarea Statelor Unite, vorbeşte despre "taina ieşirii ei din gol" şi spune: "Ca o sămânţă tăcută ne-am dezvoltat într-un imperiu" (G.A. Townsend, The New World Compared With the Old, p.462). O revistă europeană din anul 1850 vorbea despre Statele Unite ca despre un imperiu minunat, care "se ridică" "în tăcerea pământului, adăugând zilnic la puterea şi mândria ei" (The Dublin Nation). Edward Everett, într-un discurs cu privire la Peregrini, întemeietorii acestei naţiuni, spunea: "Dacă ar fi căutat un loc retras, inofensiv pentru obscuritatea lui şi singur în singurătatea lui, unde s-ar fi bucurat mica biserică din Leyden de libertate de con-ştiinţă? Iată regiuni puternice, peste care ei în cuceriri paşnice" au purtat steagurile crucii!" (Vorbire ţinută la Plymouth, Massachusetts, dec.22, 1824, p.11).
"Şi ea avea două coarne ca ale unui Miel". Coarnele ca de miel arată tinereţe, nevinovăţie şi blândeţe, care reprezintă exact caracterul Statelor Unite, arătate profetului ca "ieşind" în anul 1798. Printre creştinii exilaţi care au fugit în America şi au căutat adăpost de persecuţia conducătorilor şi de intoleranţa preoţilor, erau mulţi care s-au hotărât să întemeieze o guvernare pe temelia solidă a libertăţii religioase şi civile. Vederile lor şi-au găsit întruchiparea în Declaraţia de Independenţă, care a stabilit adevărul cel mare că "toţi oamenii sunt creaţi egali" şi înzestraţi cu dreptul inalienabil la "viaţă, libertate şi căutarea fericirii". Iar constituţia a garantat oamenilor dreptul la autoguvernare, dând asigurarea că reprezentanţii aleşi prin votul poporului sunt împuterniciţi şi pot să aplice legea. Libertatea credinţei religioase a fost de asemenea garantată, fiecărui om fiindu-i îngăduit să se închine lui Dumnezeu după glasul conştiinţei lui. Principiile republicane şi cele protestante au devenit principiile fundamentale ale ţării. Aceste principii sunt secretul puterii şi prosperităţii ei. Toţi cei persecutaţi şi asupriţi din întreaga creştinătate s-au îndreptat către această ţară cu interes şi cu nădejde. Milioane de oameni au căutat ţărmurile ei, iar Statele Unite curând au ajuns printre cele mai puternice naţiuni ale pământului.
Dar fiara cu coarne ca de miel "vorbea ca un balaur. Şi folosea toată puterea fiarei dintâi, dinaintea ei şi a făcut pământul şi pe cei ce locuiesc pe el să se închine fiarei dintâi a cărei rană de moarte fusese vindecată" şi a spus celor care locuiesc pe pământ să facă o icoană fiarei care fusese rănită cu sabia şi trăia" (Apoc. 13,11-14).
Coarnele ca de miel şi glasul de balaur, din punct de vedere simbolic, indică o contradicţie flagrantă dintre mărturisirile şi practicile naţiunii reprezentate în felul acesta. Vorbirea acestei naţiuni reprezintă acţiunile puterilor ei legislative şi juridice. Prin astfel de acţiuni vor fi contrazise principiile liberale şi paşnice pe care le pusese odinioară la temelia politicii ei. Precizarea că va vorbi "ca un balaur" şi va folosi "toată puterea fiarei dintâi" prezice clar dezvoltarea unui spirit de intoleranţă şi persecuţie, pe care l-au dat pe faţă naţiunile reprezentate prin balaurul şi prin fiara care semăna cu un leopard. Iar declaraţia că fiara cu două coarne "a făcut pământul şi pe cei ce locuiesc pe el să se închine fiarei dintâi" arată că autoritatea acestui popor urmează să fie folosită pentru impunerea unei respectări care va constitui un act de omagiu faţă de papalitate.
O astfel de acţiune va fi direct contrară cu principiile acestei guvernări, geniului instituţiilor lor libere, faţă de mărturisirile solemne şi directe din Declaraţia de Independenţă şi din Constituţie. Întemeietorii naţiunii au căutat cu înţelepciune să vegheze împotriva folosirii puterii pământeşti din partea bisericii, care are ca urmare inevitabilă intoleranţa şi persecuţia. Constituţia prevede că "Congresul nu poate da nici o lege care să respecte stabilirea unei religii sau să interzică exercitarea liberă a ei" şi că "nici o probă religioasă să nu fie cerută ca o calificare pentru un serviciu public în Statele Unite". Numai printr-o violare flagrantă a acestor garanţii ale libertăţii naţiunii poate fi impusă o lege religioasă de către autoritatea civilă. De altfel, inconsecvenţa unei asemenea acţiuni nu putea fi mai bine exprimată de cum o exprimă simbolurile: o fiară care are coarne ca de miel - pretinzându-se curată, amabilă şi nevinovată - dar vorbind ca un balaur.
"A spus celor care locuiesc pe pământ să facă un chip fiarei". Aici este prezentată lămurit o formă de guvernare, în care puterea legislativă aparţine poporului, o dovadă izbitoare că Statele Unite sunt naţiunea arătată în profeţie.
Dar ce este "chipul fiarei" şi cum va fi realizat? Chipul este făcut de fiara cu două coarne şi este un chip făcut fiarei, adică pentru fiară. Mai este numit şi chipul fiarei. Pentru a vedea cu ce se aseamănă chipul şi cum va fi realizat, trebuie să studiem caracteristicile fiarei însăşi - papalitatea.
Atunci când prima biserică a decăzut, depărtându-se de simplitatea Evangheliei, şi a primit riturile şi obiceiurile păgâne, a pierdut Spiritul şi puterea lui Dumnezeu. Dar, pentru a stăpâni totuşi conştiinţele oamenilor, a căutat sprijinul puterii pământeşti. Astfel a rezultat papalitatea, o biserică care a subjugat chiar şi puterea statului şi a folosit-o pentru realizarea planurilor ei, îndeosebi pentru pedepsirea "ereziei". Pentru ca Statele Unite să facă un chip fiarei, puterea religioasă trebuie să stăpânească asupra guvernului civil, astfel încât însăşi autoritatea statului să fie folosită de biserică pentru a-şi ajunge scopurile ei.
Oriunde Biserica a câştigat putere pământească, ea a întrebuinţat-o pentru pedepsirea celor abătuţi de la învăţătura ei. Şi bisericile protestante care au călcat pe urmele Romei, încheind alianţă cu puterile lumeşti, au dat pe faţă aceeaşi dorinţă de a restrânge libertatea de conştiinţă. Un exemplu de felul acesta este dat de persecuţia bisericii Anglicane asupra unor disidenţi, care a durat mult timp. În secolele XVI şi XVII, mii de slujitori care nu s-au supus au fost constrânşi să plece din bisericile lor şi mulţi, atât pastori, cât şi laici au fost supuşi la amendă, închisoare, tortură şi martiriu.
Apostazia a fost aceea care a condus biserica primară să caute ajutor la conducerea civilă şi aceasta a pregătit calea pentru dezvoltarea papalităţii - a fiarei. Pavel spunea: "Va veni lepădarea de credinţă, şi se va descoperi omul fărădelegii" (2Tes. 2,3). În felul acesta, apostazia în biserică va pregăti calea pentru chipul fiarei.
Biblia spune că înainte de venirea Domnului va exista o stare de decădere religioasă, asemănătoare cu aceea din primele veacuri. "Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea" (2 Tim. 3,1-5). "Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor" (1Tim. 4,1). Satana va lucra "cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii; şi toţi aceia care n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi vor fi lăsaţi să primească o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună" (2Tes. 2,9-11). Când se va ajunge la această stare de nelegiuire, vor urma aceleaşi consecinţe ca şi în primele secole.
Marea deosebire dintre doctrinele bisericilor protestante este privită de mulţi ca fiind o dovadă hotărâtoare că niciodată nu se va putea face vreun efort pentru a se asigura o uniformitate forţată. Dar s-a văzut, de-a lungul anilor, în bisericile de credinţă protestantă, un sentiment puternic şi mereu crescând în favoarea unei uniri întemeiate pe puncte comune de doctrină. Pentru a se asigura o astfel de unire, trebuie ca în mod necesar să se renunţe la discutarea subiectelor asupra cărora nu sunt de acord - oricât de importante ar fi din punct de vedere biblic.
Charles Beecher, într-o predică în anul 1846, a afirmat că "lucrarea denominaţiunilor evanghelice protestante s-a dezvoltat pe tot parcursul sub presiunea grozavă a fricii omeneşti; dar trăiesc, se mişcă şi respiră într-o stare de lucruri radical coruptă, făcând apel la orice element josnic al firii lor, pentru a aduce la tăcere adevărul şi pentru a-şi pleca genunchiul înaintea apostaziei. Nu astfel s-au întâmplat lucrurile cu Roma? Nu trăim noi viaţa ei din nou? Şi ce vedem chiar în faţa noastră? Un alt conciliu general! O adunare mondială! O alianţă evanghelică şi un crez universal!" (Sermon on "The Bible a Sufficient Creed", ţinută la Fort Wayne, Indiana, 22 febr. 1846). Când acest lucru va fi realizat, atunci, în efortul de a asigura o uniformitate totală, va fi numai un pas până la recurgerea la forţă.
Atunci când bisericile principale din Statele Unite se vor uni asupra unor puncte de doctrină care le sunt comune, vor influenţa statul pentru a impune decretele lor şi pentru a susţine instituţiile lor, atunci America protestantă va face un chip al ierarhiei Romei, iar aplicarea de pedepse civile asupra disidenţilor va fi rezultatul inevitabil al acestor acţiuni.
Fiara cu două coarne "va face (va porunci) ca toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, liberi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte: şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, dacă nu are semnul sau numele fiarei, sau numărul numelui ei" (Apoc. 13,16.17). Avertizarea îngerului al treilea este: "Dacă se închină cineva fiarei şi chipului ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea din vinul neamestecat al mâniei lui Dumnezeu". "Fiara" menţionată în această solie, a cărei închinare este impusă de fiara cu două coarne, este prima, sau fiara care seamănă cu leopardul, din Apocalips 13 - papalitatea. "Chipul fiarei" reprezintă acea formă a protestantismului decăzut care se va dezvolta atunci când bisericile protestante vor căuta ajutorul puterii civile pentru impunerea dogmelor lor. "Semnul fiarei" rămâne să fie definit în viitor.
După avertizarea împotriva închinării la fiară şi la chipul ei, profeţia spune: "Aici sunt cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus". Deoarece aceia care păzesc poruncile lui Dumnezeu sunt puşi în felul acesta în contrast cu aceia care se închină fiarei şi chipului ei şi primesc semnul ei, urmează ca păzirea Legii lui Dumnezeu, pe deoparte, şi călcarea ei, pe de altă parte, să facă deosebirea dintre închinătorii lui Dumnezeu şi închinătorii fiarei.
Caracteristica deosebită a fiarei, precum şi a chipului ei, este călcarea poruncilor lui Dumnezeu. Daniel zice despre cornul cel mic, papalitatea: "se va încumeta să schimbe vremile şi legea" (Dan. 7,25). Iar Pavel numea aceeaşi putere "omul fărădelegii", care urma să se înalţe pe sine mai presus de Dumnezeu. O profeţie este completată de alta. Numai prin schimbarea Legii lui Dumnezeu putea papalitatea să se înalţe mai presus de Dumnezeu; oricine va păstra cu bună ştiinţă Legea, aşa cum a fost ea schimbată, va da cinste supremă acelei puteri prin care s-a făcut schimbarea. Un asemenea act de ascultare de legile papale, va fi un semn de supunere faţă de papa, în locul supunerii faţă de Dumnezeu.
Papalitatea a încercat să schimbe Legea lui Dumnezeu. Porunca a doua, care interzice închinarea la chipuri, a fost scoasă din Lege, iar porunca a patra a fost schimbată în aşa fel, încât să autorizeze păzirea zilei întâia ca sabat, în locul zilei a şaptea. Dar papistaşii susţin, ca motiv pentru scoaterea poruncii a doua, că aceasta nu este necesară, fiind inclusă în prima poruncă, şi că ei dau Legii înţelesul exact pe care Dumnezeu l-a intenţionat. Dar aceasta nu este schimbarea prezisă de profet. Profeţia vorbeşte despre o schimbare intenţionată, deliberată: "Ea se va încumeta să schimbe vremile şi Legea". Schimbarea poruncii a patra împlineşte exact profeţia. Pentru aceasta, singura autoritate invocată este aceea a bisericii. Aici, puterea papală se ridică pe faţă mai presus de Dumnezeu.
În timp ce adevăraţii închinători ai lui Dumnezeu se vor deosebi prin păzirea poruncii a patra - pentru că ea este semnul puterii Sale creatoare şi dovada dreptului Său de a pretinde omului ascultarea şi închinarea - închinătorii fiarei se vor caracteriza prin eforturile lor de a desfiinţa Ziua de amintire a Creatorului şi a înălţa instituţia Romei. Tocmai în susţinerea duminicii şi-a rostit papalitatea primele ei pretenţii arogante (vezi notele suplimentare) şi primul ei apel la puterea statului a fost pentru a impune păzirea duminicii ca "Ziua Domnului". Dar Biblia arată către ziua a şaptea, şi nu către ziua întâia, ca fiind ziua Domnului. Hristos a spus: "Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului". Porunca a patra spune clar: "Ziua a şaptea este Sabatul Domnului". Iar prin profetul Isaia, Domnul o numeşte ca fiind "Ziua Mea cea sfântă" (Marcu 2,28; Is. 58,13).
Susţinerea atât de des folosită că Hristos a schimbat Sabatul este dezaprobată de cuvintele categorice ale Domnului Hristos. În predica de pe munte El a zis: "Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile. Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi, şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor" (Matei 5,17-19).
Este un fapt în general admis de către protestanţi că Scripturile nu oferă nici o autoritate pentru schimbarea Sabatului. Acest lucru este clar arătat în publicaţiile editate de Societatea Americană de Tractate şi de American Sunday School Union. Una din aceste lucrări recunoaşte "tăcerea totală a Noului Testament cu privire la o poruncă clară în favoarea Sabatului (Duminica, ziua întâi a săptămânii) sau a unor ă precise pentru păzirea ei" (George Elliot, The Abiding Sabbath, p.184).
Un altul spune: "Până la moartea lui Hristos, nu s-a făcut nici o schimbare cu privire la această zi; şi, atât cât ne arată rapoartele, ei (apostolii) n-au" dat nici o poruncă lămurită care să încurajeze părăsirea Sabatului zilei a şaptea şi păzirea lui în prima zi a săptămânii" (A.E.Waffle, The Lord's Day, p.186-188).
Romano-catolicii recunosc că schimbarea Sabatului a fost făcută de biserica lor şi declară că protestanţii, prin păzirea duminicii, recunosc puterea ei. În Catholic Catechism of Cristian Religion, într-un răspuns la întrebarea care zi trebuie să fie ţinută, potrivit poruncii a patra din Decalog, se face această declaraţie: "În legea veche, Sâmbăta a fost ziua sfinţită; dar biserica, învăţată de Isus Hristos şi dirijată de Duhul lui Dumnezeu, a înlocuit Sâmbăta cu duminica; aşa că acum noi sfinţim ziua întâia, şi nu a şaptea. Duminica însemnează şi este acum Ziua Domnului".
Ca semn al autorităţii Bisericii Catolice, scriitorii papistaşi citează: "chiar actul schimbării Sabatului în duminică, pe care protestanţii îl admit" deoarece prin păzirea duminicii ei recunosc bisericii puterea de a rândui sărbători şi de a impune păzirea lor" (Henry Tuberville, An Abridgment of the Cristian Doctrine, p.58). Ce este atunci schimbarea Sabatului, decât semnul sau dovada autorităţii Bisericii Romane, "semnul fiarei"?
Biserica Romano-Catolică nu a renunţat la pretenţia ei de supremaţie; şi când lumea şi bisericile protestante acceptă un Sabat creat de ea, în timp ce leapădă Sabatul biblic, ei admit în realitate această încumetare. Ei îşi pot întemeia schimbarea pe autoritatea tradiţiei şi pe aceea a sfinţilor părinţi; dar, făcând lucrul acesta, ei trec cu vederea însuşi principiul care-i desparte de Roma - şi anume "Biblia şi numai Biblia, este religia protestanţilor". Papistaşii pot vedea că se amăgesc atunci când închid ochii cu bună ştiinţă la faptele în cauză. Pe măsură ce mişcarea pentru impunerea duminicii capătă simpatie, ei se bucură, fiind siguri că aceasta va aduce în curând întreaga lume protestantă sub steagul Romei.
Romaniştii declară că "păzirea duminicii de către protestanţi este un omagiu pe care ei îl aduc fără voia lor autorităţii Bisericii (Catolice) (Mgr. Segur, Plain Talk About the Protestantism of Today, p.213). Impunerea păzirii duminicii din partea bisericilor protestante este o impunere a închinării la papalitate - la fiară. Aceia care, înţelegând cerinţele poruncii a patra, aleg să păzească sabatul cel fals în locul celui adevărat aduc prin aceasta închinare acelei puteri prin care a fost poruncită. Însă, chiar prin actul impunerii unei datorii religioase de către puterea civilă, bisericile vor face un chip fiarei; de aceea, impunerea păzirii duminicii în Statele Unite va fi o impunere a închinării la fiară şi la chipul ei.
Dar creştinii din generaţiile trecute au păzit duminica, crezând că făcând astfel ei păzesc Sabatul biblic. Şi astăzi mai există creştini adevăraţi în fiecare biserică, inclusiv în cea Romano-Catolică, care cred cu sinceritate că duminica este Sabatul rânduit de Dumnezeu. Dumnezeu primeşte sinceritatea scopului lor şi integritatea lor înaintea Lui. Dar atunci când păzirea duminicii va fi impusă prin lege, iar lumea va fi lămurită cu privire la obligaţia Sabatului celui adevărat, atunci toţi aceia care vor călca porunca lui Dumnezeu, pentru a asculta de un precept care nu are o autoritate mai înaltă decât aceea a Romei, vor onora prin aceasta papalitatea mai presus de Dumnezeu. Ei aduc cinstire Romei şi puterii care impune instituţia rânduită de Roma, închinându-se fiarei şi chipului ei. Când oamenii leapădă instituţia pe care Dumnezeu a declarat-o ca fiind semnul autorităţii Sale şi cinstesc în locul ei ceea ce Roma a ales ca semn al supremaţiei ei, prin aceasta ei aleg semnul supunerii faţă de Roma - semnul fiarei. Şi lucrul acesta nu se va produce până când problema nu va fi pusă lămurit înaintea poporului, iar oamenii vor fi aduşi să aleagă între poruncile lui Dumnezeu şi poruncile oamenilor, iar aceia care continuă în nelegiuire vor primi "semnul fiarei".
Cea mai înfricoşată ameninţare adresată vreodată muritorilor este cuprinsă în a treia solie îngerească. Trebuie că este un păcat groaznic acela care atrage mânia lui Dumnezeu neamestecată cu milă. Oamenii nu trebuie să fie lăsaţi în întuneric cu privire la această problemă importantă; avertizarea împotriva acestui păcat trebuie dată lumii înainte de venirea judecăţilor lui Dumnezeu, pentru ca toţi să cunoască ce îi aşteaptă şi să aibă posibilitatea de scăpare. Profetul declară că primul înger îşi face cunoscută vestirea "fiecărei naţiuni, neam, limbă şi popor". Avertizarea îngerului al treilea, care face parte din aceeaşi întreită solie îngerească, trebuie să fie larg răspândită. În profeţie este prezentată ca fiind vestită cu glas tare de un înger zburând prin mijlocul cerului, care va atrage atenţia lumii (vezi note suplimentare).
Toată creştinătatea se va împărţi în două clase cu privire la această problemă - aceia care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus, şi aceia care se închină fiarei şi chipului ei şi primesc semnul ei. Cu toate că biserica şi statul îşi vor uni puterea pentru a constrânge pe "toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, liberi şi robi" (Apoc. 13,16) ca să primească "semnul fiarei", poporul lui Dumnezeu nu-l va primi. Profetul de pe Patmos îi vede cum "au câştigat biruinţa asupra fiarei şi asupra chipului ei, asupra semnului ei şi asupra numărului numelui ei, stând pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână", cântând cântarea lui Moise şi a Mielului" (Apoc. 15,2-3).
Cap. 26 O lucrare de reformă
Lucrarea de reformă a Sabatului, care urma să fie adusă la îndeplinire în zilele de pe urmă este prezisă în prorocia lui Isaia: "Aşa vorbeşte Domnul: 'Păziţi ce este drept, şi faceţi ce este bine; căci mântuirea Mea este aproape să vină, şi neprihănirea Mea este aproape să se arate. Ferice de omul care face lucrul acesta, şi de fiul omului care rămâne statornic în el, păzind Sabatul, ca să nu-l pângărească, şi stăpânindu-şi mâna ca să nu facă nici un rău! Şi pe străinii, care se vor lipi de Domnul ca să-I slujească, şi să iubească Numele Domnului, pentru ca să fie slujitorii Lui, şi pe toţi cei ce vor păzi Sabatul, ca să nu-l pângărească, şi vor stărui în legământul Meu, îi voi aduce la muntele Meu cel sfânt, şi-i voi umplea de veselie în Casa Mea de rugăciune'" (Isaia 56,1.2.6.7).
Aceste cuvinte îşi au aplicarea în era creştină, aşa cum este arătat în context: "Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, care strânge pe cei risipiţi ai lui Israel: 'Voi mai strânge şi alte popoare la cei strânşi acum din el'" (vers.8). Aici este prezisă adunarea Neamurilor de către Evanghelie şi o binecuvântare este pronunţată asupra acelora care cinstesc Sabatul. În felul acesta, obligativitatea păzirii poruncii a patra se extinde dincolo de răstignirea, învierea şi înălţarea lui Hristos, până în timpul în care slujitorii Săi urmau să predice tuturor popoarelor vestea cea bună.
Domnul porunceşte prin acelaşi profet: "Înveleşte această mărturie, pecetluieşte această descoperire, între ucenicii Mei" (Is. 8,16). Sigiliul Legii lui Dumnezeu se găseşte în porunca a patra. Dintre toate Cele Zece Porunci, numai aceasta scoate în evidenţă numele şi titlul Legiuitorului. Ea Îl declară a fi Creatorul cerului şi al pământului şi în felul acesta arată cerinţele Sale cu privire la respect şi închinare mai presus de toţi ceilalţi. În afară de această poruncă, nu mai este nici una în Decalog care să arate prin a cui autoritate a fost dată Legea. Când Sabatul a fost schimbat de puterea papală, sigiliul a fost scos din Lege. Ucenicii lui Isus sunt chemaţi să-l reabiliteze prin ridicarea Sabatului poruncii a patra la poziţia lui legitimă, ca memorial al Creatorului şi ca semn al autorităţii Sale.
"La Lege şi la mărturie". Când doctrine şi teorii contradictorii abundă, Legea lui Dumnezeu este măsura fără greş prin care sunt puse la probă toate părerile, doctrinele şi teoriile. Profetul zice: "Dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta" (vers.20).
Şi din nou este dată porunca: "Strigă în gura mare, nu te opri! Înalţă-ţi glasul ca o trâmbiţă, şi vesteşte poporului Meu nelegiuirile lui, casei lui Iacov păcatele ei!" Nu lumea păcătoasă, ci aceia pe care Domnul îi arată ca fiind "Poporul Meu" trebuie să fie mustraţi pentru nelegiuirile lor. El declară mai departe: "În toate zilele Mă întreabă, şi vor să afle căile Mele, ca un neam, care ar fi înfăptuit neprihănirea, şi n-ar fi părăsit Legea Dumnezeului său" (Is. 58,1.2). Aici este scoasă în evidenţă o clasă de oameni care se socotesc drepţi şi în aparenţă dau pe faţă un mare interes pentru slujirea lui Dumnezeu; dar mustrarea solemnă şi categorică a Cercetătorului inimilor îi dovedeşte ca pe unii care calcă în picioare poruncile divine.
Profetul arată în felul acesta către rânduiala care a fost uitată: "Ai tăi vor zidi iarăşi pe dărâmăturile de mai înainte, vei ridica din nou temeliile străbune; vei fi numit 'Dregător de spărturi'. 'Cel ce drege drumurile, şi face ţara cu putinţă de locuit'. Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-L vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nedându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul" (vers. 12-14). Această profeţie se aplică şi timpului nostru. O spărtură a fost făcută în Legea lui Dumnezeu atunci când Sabatul a fost schimbat de către puterea Romei. Dar a venit timpul ca această instituţie divină să fie restabilită. Spărtura trebuie refăcută, iar temelia multor generaţii să fie reclădită.
Sfinţit prin odihna şi binecuvântarea Creatorului, Sabatul a fost ţinut de Adam, în nevinovăţia sa din Edenul sfânt; de Adam cel căzut şi pocăit, atunci când a fost alungat din starea lui fericită. A fost ţinut de toţi patriarhii, de la Abel până la Noe cel neprihănit, la Avraam şi la Iacov. Când poporul ales era în robia Egiptului, mulţi, în mijlocul idolatriei care predomina, au pierdut cunoaşterea Legii lui Dumnezeu; dar când Domnul a liberat pe Israel, El a vestit Legea Sa într-o măreţie înfricoşată adunării poporului ca să-I cunoască voia, să se teamă şi să asculte de El pe vecie.
Din ziua aceea şi până astăzi, cunoaşterea Legii lui Dumnezeu a fost păstrată pe pământ, iar Sabatul poruncii a patra a fost ţinut. Cu toate că "omul fărădelegii" a reuşit să calce în picioare ziua sfântă a lui Dumnezeu, chiar şi în timpul supremaţiei lui în locuri tăinuite au fost ascunse suflete credincioase care i-au dat cinstire. Din timpul Reformaţiunii au existat unii în toate generaţiile care au respectat păzirea lui. Chiar dacă adesea au făcut lucrul acesta în mijlocul persecuţiei, a fost dată o mărturie permanentă cu privire la perpetuitatea Legii lui Dumnezeu şi a obligaţiei sfinte faţă de Sabatul Creaţiunii.
Aceste adevăruri, aşa cum au fost prezentate în Apocalips 14, în legătură cu "Evanghelia veşnică", vor deosebi biserica lui Hristos la vremea venirii Sale. Căci ca rezultat, întreita solie îngerească spune: "Aici sunt cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus". Această solie este ultima care va fi dată înainte de venirea Domnului. Îndată după proclamarea ei, "Fiul omului este văzut de profet venind în slavă pentru a culege secerişul pământului.
Aceia care au primit lumina privitoare la sanctuar şi la imutabilitatea Legii lui Dumnezeu s-au umplut de bucurie şi de uimire când au văzut frumuseţea şi armonia sistemului de adevăruri care s-a deschis înţelegerii lor. Ei doreau ca această lumină, care li se părea atât de preţioasă, să o împărtăşească tuturor creştinilor şi nu puteau decât să creadă că va fi primită cu bucurie. Dar adevărurile care aveau să-i pună în conflict cu lumea n-au fost primite de mulţi dintre aceia care se pretindeau urmaşi ai lui Hristos. Ascultarea de porunca a patra cerea o jertfă de la care marea majoritate s-a dat înapoi.
Când erau prezentate cerinţele Sabatului, mulţi judecau din punct de vedere omenesc. Ei spuneau: "Totdeauna am ţinut duminica, au ţinut-o şi părinţii noştri şi mulţi oameni buni şi evlavioşi au ţinut-o fericiţi până la moarte. Dacă ei au avut dreptate, şi noi avem. Păzirea acestui Sabat nou ne va scoate din armonie cu lumea şi nu vom mai avea nici o influenţă asupra ei. Ce poate nădăjdui să realizeze o grupă mică de păzitori ai zilei a şaptea, în faţa lumii întregi care sărbătoreşte duminica?" Prin argumente asemănătoare au încercat şi iudeii să justifice lepădarea lui Hristos. Părinţii lor fuseseră primiţi de Dumnezeu prin prezentarea jertfelor şi de ce n-ar putea şi copiii lor să găsească mântuirea urmând aceeaşi cale? Tot astfel şi în zilele lui Luther, papistaşii socoteau că adevăraţii creştini au murit în credinţa catolică şi deci acea religie este îndestulătoare pentru mântuire. Raţionamente ca acestea se vor dovedi o adevărată piedică în calea oricărei înaintări în credinţa şi practica religioasă.
Mulţi susţineau că păzirea duminicii fusese o doctrină întemeiată şi un obicei foarte răspândit în biserică timp de multe veacuri. Împotriva acestui argument s-a arătat că Sabatul şi păzirea lui era mult mai vechi şi mult mai răspândit, tot atât de vechi cât lumea, şi purta aprobarea îngerilor şi a lui Dumnezeu. Deja atunci când au fost puse temeliile pământului, când stelele dimineţii au cântat şi toţi fiii lui Dumnezeu au strigat de bucurie, atunci a fost pusă temelia Sabatului (Iov 38,6.7; Gen. 2,1-3). În mod îndreptăţit deci, această instituţie cere respectul nostru; n-a fost rânduită de o autoritate omenească şi nu se sprijineşte pe nici o tradiţie omenească; a fost întemeiată de Cel Vechi de zile şi poruncită de Cuvântul Său cel veşnic.
Atunci când atenţia oamenilor a fost atrasă asupra subiectului reformei Sabatului, slujitorii populari au denaturat Cuvântul lui Dumnezeu, interpretând mărturia lui astfel încât să liniştească minţile întrebătoare. Iar cei care nu cercetau Scripturile pentru ei s-au mulţumit să primească concluziile care erau în armonie cu dorinţele lor. Prin argumente, prin falsificări, prin tradiţiile părinţilor şi prin autoritatea bisericii, mulţi au încercat să se împotrivească adevărului; apărătorii lui au fost conduşi la Biblie pentru a apăra validitatea poruncii a patra. Oamenii umili, înzestraţi numai cu Cuvântul adevărului, au respins atacurile celor învăţaţi care, cu surpriză şi mânie, au constatat că falsificarea lor era fără putere împotriva judecăţii simple şi deschise a oamenilor care erau versaţi în Scripturi mai mult decât în subtilităţile scolastice.
În lipsa mărturiilor Bibliei în favoarea lor, mulţi stăruiau cu o perseverenţă neobosită, uitând cum acelaşi raţionament fusese folosit împotriva lui Hristos şi a apostolilor: "Pentru ce mai marii noştri nu înţeleg problema Sabatului? Doar puţini cred ca voi. Nu se poate ca voi să aveţi dreptate şi toţi bărbaţii învăţaţi din lume să fie greşiţi".
Pentru a respinge aceste argumente, nu era nevoie decât să citeze învăţăturile Scripturii şi istoria procedeelor lui Dumnezeu cu poporul Său din toate veacurile. Dumnezeu lucrează prin aceia care aud şi ascultă de glasul Său, prin aceia care vor vorbi, dacă va fi nevoie, adevăruri nepopulare, prin aceia care nu se tem să mustre păcatele zilei. Motivul pentru care El nu alege prea ades oameni învăţaţi şi din poziţii înalte, ca să iniţieze mişcări de reformă, este că ei se încred în crezurile lor, în teoriile şi în sistemele lor teologice şi simt că nu au nevoie să fie învăţaţi de Dumnezeu. Numai aceia care au o legătură personală cu Izvorul înţelepciunii pot înţelege sau explica Scripturile. Oamenii care au mai puţin din învăţătura şcolilor sunt adesea chemaţi să vestească adevărul, nu pentru că sunt neînvăţaţi, ci pentru că nu sunt prea mulţumiţi de ei înşişi şi pot fi învăţaţi de Dumnezeu. Ei învaţă în şcoala lui Hristos, iar umilinţa şi ascultarea îi fac mari. Încredinţându-le cunoaşterea adevărului Său, Dumnezeu le acordă o cinste, în comparaţie cu care onoarea pământească şi mărirea omenească sunt fără valoare.
Majoritatea adventiştilor au lepădat adevărurile privitoare la Sanctuar şi la Legea lui Dumnezeu şi mulţi au renunţat chiar şi la credinţa lor în mişcarea adventă, adoptând concepţii nesănătoase şi contradictorii cu privire la profeţiile care se aplicau acestei lucrări. Unii au fost duşi în rătăcire din cauza repetatelor fixări de date ale venirii lui Hristos. Lumina care strălucea acum asupra subiectului Sanctuarului ar fi trebuit să le arate că nici o perioadă profetică nu se întinde până la a doua venire, că timpul precis al venirii Sale nu este prezis. Dar, întorcând spatele luminii, au continuat să stabilească dată după dată pentru venirea Domnului şi tot de atâtea ori au fost dezamăgiţi.
Când biserica din Tesalonic a primit vederi rătăcite cu privire la venirea lui Hristos, apostolul Pavel i-a sfătuit să probeze nădejdile şi aşteptările lor cu grijă prin Cuvântul lui Dumnezeu. El le-a îndreptat privirea către profeţiile ce descopereau evenimentele care aveau loc înainte ca Hristos să vină şi le-a arătat că nu aveau nici un temei să-L aştepte în zilele lor. "Nimeni să nu vă amăgească în vreun fel" (2 Tes. 2,3) sunt cuvintele avertizării lui. Dacă şi-ar fi îngăduit aşteptări care nu erau aprobate de Scripturi, ar fi fost duşi pe un drum greşit de acţiune; dezamăgirea urma să-i expună dispreţului necredincioşilor şi aveau să fie în primejdia căderii în descurajare şi ispitiţi să se îndoiască de adevărurile esenţiale pentru mântuirea lor. Îndemnul apostolului către Tesaloniceni conţine o lecţie importantă pentru aceia care trăiesc în zilele de pe urmă. Mulţi adventişti au socotit că, dacă nu-şi pot fixa credinţa lor pe un timp precis al venirii Domnului, atunci nu vor fi zeloşi şi stăruitori în lucrarea de pregătire. Însă, când nădejdile lor au fost excitate mereu şi mereu numai pentru a fi nimicite, credinţa lor a primit o aşa lovitură, încât au ajuns în imposibilitate de a mai fi impresionaţi de marile adevăruri ale profeţiei.
Predicarea unui timp precis pentru judecată, în vestirea primei solii, a fost poruncită de Dumnezeu. Calcularea perioadelor profetice pe care s-a întemeiat solia aceea şi fixarea încheierii celor 2300 de zile în toamna anului 1844 a fost discreditată. Eforturi repetate de a găsi date noi, pentru începutul şi încheierea perioadelor profetice, împreună cu judecata nesănătoasă pentru a susţine aceste poziţii nu numai că a îndepărtat minţile de la adevărul prezent, dar a aruncat dispreţ asupra tuturor eforturilor de a explica profeţiile. Cu cât se stabileşte mai des un timp pentru a doua venire şi cu cât acesta este mai mult predicat, cu atât mai bine se slujesc planurile Satanei. După ce timpul a trecut, el a provocat batjocura şi dispreţul asupra apărătorilor lui şi în felul acesta a aruncat ocara asupra marii mişcări advente din anii 1843 şi 1844. Aceia care stăruiesc în această rătăcire vor stabili până la urmă o dată prea îndepărtată în viitor pentru venirea lui Hristos. În felul acesta vor fi făcuţi să se bazeze pe o siguranţă falsă şi mulţi nu se vor trezi la realitate decât atunci când va fi prea târziu.
Istoria Israelului din vechime este o ilustrare izbitoare pentru experienţa trecută a poporului advent. Dumnezeu a condus pe poporul Său în mişcarea adventă, aşa cum a condus pe copiii lui Israel din Egipt. În timpul marii dezamăgiri, credinţa lor a fost încercată aşa cum a fost a evreilor la Marea Roşie. Dacă ei şi-ar fi pus încrederea în mâna călăuzitoare care fusese cu ei în experienţa lor trecută, ar fi văzut salvarea lui Dumnezeu. Dacă toţi aceia care au lucrat uniţi în lucrarea din anul 1844 ar fi primit solia îngerului al treilea şi ar fi vestit-o în puterea Duhului Sfânt, Domnul ar fi lucrat cu putere împreună cu eforturile lor. Un potop de lumină ar fi fost revărsat asupra lumii. Cu ani mai înainte, locuitorii pământului ar fi fost avertizaţi, încheierea lucrării ar fi fost terminată, iar Hristos ar fi venit pentru mântuirea poporului Său.
N-a fost voia lui Dumnezeu ca Israel să rătăcească patruzeci de ani în pustie; El dorea să-i ducă direct în ţara Canaanului şi să-i împământenească acolo, ca un popor sfânt şi fericit. Dar "n-au putut intra din cauza necredinţei" (Evrei 3,19). Din cauza abaterii şi a apostaziei, au pierit în pustie şi alţii au fost chemaţi să intre în ţara făgăduită. La fel, n-a fost voia lui Dumnezeu ca venirea lui Hristos să fie amânată atâta vreme, iar poporul Său să rămână atâţia ani în această lume a păcatului şi durerii. Dar necredinţa i-a despărţit de Dumnezeu. Pentru că au refuzat să facă lucrarea pe care El le-o dăduse, alţii au fost chemaţi să vestească solia. Din milă faţă de lume, Hristos Îşi amână venirea, pentru ca păcătoşii să aibă ocazia să audă avertizarea şi să găsească în El un scut înainte de a se revărsa mânia lui Dumnezeu.
Acum, ca şi în primele veacuri, prezentarea unui adevăr care mustră păcatele şi rătăcirile timpului va trezi împotrivire: "Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele" (Ioan 3,20). Când oamenii văd că nu-şi pot menţine poziţia cu ajutorul Scripturilor, mulţi se hotărăsc să o susţină cu orice risc şi cu un spirit de răutate, atacă motivele şi caracterul acelora care stau în apărarea unui adevăr nepopular. Acelaşi procedeu a fost urmat în toate veacurile. Ilie a fost declarat cel care nenoroceşte pe Israel, Ieremia a fost socotit trădător, Pavel, un profanator al templului. Din zilele acelea şi până astăzi, aceia care au vrut să rămână credincioşi adevărului au fost denunţaţi ca răzvrătiţi, eretici sau dezbinători. Mulţimile care sunt prea necredincioase pentru a primi Cuvântul cel sigur al profeţiei vor primi cu o credulitate indiscutabilă o acuzaţie împotriva acelora care îndrăznesc să mustre păcatele zilei. Acest spirit se va dezvolta din ce în ce mai mult. Iar Biblia învaţă lămurit că se apropie o vreme când legile statului vor fi atât de mult în conflict cu Legea lui Dumnezeu, încât oricine va voi să asculte de toate preceptele divine va trebui să facă faţă acuzaţiei şi pedepsei ca un răufăcător.
Văzând toate acestea, care este datoria vestitorului adevărului? Va ajunge oare la concluzia că adevărul n-ar trebui să fie prezentat, din moment ce singurul efect al lui este să trezească pe oameni, să fugă sau să reziste în faţa cerinţelor lui? Nu, el nu are nici un motiv temeinic să reţină mărturia Cuvântului lui Dumnezeu, pentru că provoacă împotrivire, precum nu au avut nici primii reformatori. Mărturisirea de credinţă făcută de sfinţi şi de martiri a fost scrisă pentru folosul generaţiilor care au urmat. Acele exemple vii de sfinţenie şi de integritate statornică ne-au fost lăsate pentru a inspira curaj acelora care acum sunt chemaţi să stea ca martori pentru Dumnezeu. Ei au primit harul şi adevărul, nu numai pentru ei, ci ca prin ei cunoaşterea de Dumnezeu să lumineze întreg pământul. A dat Dumnezeu lumină slujitorilor Săi în această generaţie? Atunci ei trebuie să o lase să lumineze în lume. În vechime, Dumnezeu a spus unei persoane care vorbea în numele Său: "Dar casa lui Israel nu va voi să te asculte, pentru că nu vrea să M-asculte; ci să le spui cuvintele Mele, fie că vor asculta, fie că nu vor asculta" (Ezech. 3,7; 2,7). Slujitorului lui Dumnezeu din acest timp îi este dată porunca: "Înalţă-ţi glasul ca o trâmbiţă, şi arată poporului Meu nelegiuirile lui şi casei lui Iacov păcatele ei".
Pe măsura ocaziilor pe care le au, toţi aceia care au primit lumina adevărului se găsesc sub aceeaşi solemnă şi înfricoşată răspundere cum a fost profetul lui Israel, căruia Cuvântul Domnului i-a spus: "Acum, fiul omului te-am pus străjer peste casa lui Israel. Tu trebuie să asculţi Cuvântul care iese din gura Mea, şi să-i înştiinţezi din partea Mea. Când zic celui rău: 'Răule, vei muri negreşit!' şi tu nu-i spui, ca să-l întorci de la calea lui cea rea, răul acela va muri în nelegiuirea lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta. Dar dacă vei înştiinţa pe cel rău, ca să se întoarcă de la calea lui, şi el nu se va întoarce, va muri în nelegiuirea lui, dar tu îţi vei mântui sufletul" (Ezech. 33,7-9).
Piedica cea mare în primirea şi vestirea adevărului este faptul că aceasta implică neplăceri şi batjocură. Acesta este singurul argument împotriva adevărului, pe care apărătorii lui nu l-au putut contrazice. Dar lucrul acesta n-a făcut pe adevăraţii urmaşi ai lui Hristos să se clatine. Ei nu aşteaptă ca adevărul să devină popular. Fiind convinşi de datoria lor, ei primesc de bună voie crucea pe care apostolul Pavel o socotea că "încercările noastre uşoare de o clipă, lucrează pentru noi o greutate veşnică de slavă"; împreună cu cel din vechime care "socotea ocara lui Hristos o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului" (2 Cor. 4,17; Evrei 11,26).
Oricare ar fi mărturisirea lor, aceia care slujesc lumii în inima lor lucrează din interes, şi nu din principiu, în lucrările religioase. Trebuie să alegem dreptatea pentru că este drept şi să lăsăm urmările pe seama lui Dumnezeu. Bărbaţilor de principiu, de credinţă şi de curaj, lumea le este în mare măsură îndatorată pentru reformele ei cele mari. Prin astfel de oameni trebuie dusă mai departe lucrarea de reformă pentru timpul acesta.
Aşa zice Domnul: "Ascultaţi-Mă voi care cunoaşteţi neprihănirea, popor, care ai în inimă Legea Mea! Nu te teme de ocara oamenilor, şi nu tremura de ocările lor. Căci îi va mânca molia ca pe o haină, şi-i va roade viermele cum roade lâna; dar neprihănirea Mea va dăinui în veci, şi mântuirea Mea se va întinde din veac în veac" (Is. 51,7.8).
Cap. 27 Redeşteptări moderne
Pretutindeni unde Cuvântul lui Dumnezeu a fost predicat cu credincioşie, rezultatele care au urmat au atestat originea lui divină. Duhul lui Dumnezeu a însoţit solia slujitorilor Săi, iar cuvântul a avut putere. Păcătoşii şi-au simţit conştiinţa trezită. "Lumina care luminează pe orice om venind în lume" a iluminat încăperile ascunse ale sufletului lor, iar lucrurile acoperite de întuneric au fost date pe faţă. Convingerea adâncă a pus stăpânire pe minţile şi pe inimile lor. Au fost convinşi cu privire la păcat, la neprihănire şi judecata viitoare. Au avut un simţământ al dreptăţii lui Iehova şi au simţit groază de a se arăta în vinovăţia şi necurăţia lor în faţa Cercetătorului inimilor. În întristarea lor au strigat: "Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?" Când crucea de pe Calvar, cu jertfa ei infinită pentru păcatele oamenilor, a fost descoperită, ei au văzut că nimic altceva în afară de meritele lui Hristos nu putea fi îndestulător pentru ispăşirea nelegiuirilor lor; numai aceasta putea împăca pe om cu Dumnezeu. Cu credinţă şi cu umilinţă au primit pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. Prin sângele lui Hristos au primit iertarea păcatelor din trecut.
Aceste suflete au adus roade vrednice de pocăinţă. Ei au crezut şi au fost botezaţi şi apoi s-au ridicat să meargă într-o viaţă nouă făpturi noi în Hristos Isus; nu pentru a se modela după poftele de mai înainte, ci prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu să calce pe urmele Sale, să reflecte caracterul Său şi să se curăţească, după cum El Însuşi este curat. Lucrurile pe care odinioară le urau acum le iubeau, iar lucrurile pe care odată le iubeau acum le urau. Cel mândru şi încrezut în sine a devenit blând şi umil cu inima. Cel arogant şi înfumurat a devenit serios şi modest. Cel profan a devenit respectuos, iar beţivul a devenit sobru şi desfrânatul a devenit curat. Modele deşarte ale lumii au fost părăsite. Creştinii căutau nu "podoaba de afară care stă în împletirea părului şi în purtarea de aur sau în îmbrăcămintea hainelor, ci" omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu" (1 Petru 3,3.4).
Redeşteptările au adus o adâncă cercetare a inimii şi umilinţă. Ele s-au caracterizat prin apeluri solemne către păcătoşi, pline de milă pentru cei răscumpăraţi prin sângele lui Hristos. Bărbaţi şi femei se rugau şi se luptau cu Dumnezeu în rugăciunea pentru mântuirea sufletelor. Roadele acestor reînviorări se vedeau în sufletele care nu se dădeau înapoi de la lepădare de sine şi sacrificiu, ci se bucurau că erau socotite vrednice să sufere ocară şi necaz pentru Hristos. Oamenii vedeau o transformare în viaţa acelora care mărturiseau numele lui Isus. Societatea era câştigată prin influenţa lor. Ei adunau cu Hristos şi semănau în Duhul pentru a culege viaţa veşnică. Despre ei se putea spune: "Întristarea aceasta a dus la pocăinţă" când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată; pe când întristarea lumii aduce moartea. Căci, uite, tocmai întristarea aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu, ce frământare a trezit în voi! Şi ce cuvinte de dezvinovăţire! Ce mânie! Ce frică! Ce dorinţă aprinsă! Ce râvnă! Ce pedeapsă! În toate voi aţi arătat că sunteţi curaţi în privinţa aceasta" (2Cor.7,9-11).
Acesta este rezultatul lucrării Duhului lui Dumnezeu. Nu există nici o dovadă de adevărată pocăinţă dacă nu se vede o reformă. Dacă dă zălogul înapoi, dacă restituie ceea ce a furat, dacă îşi mărturiseşte păcatele şi iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele, păcătosul poate fi sigur că a găsit pacea cu Dumnezeu. Acestea erau efectele care se vedeau în anii dintâi care au urmat trezirii religioase. Şi, judecaţi după roadele lor, căpătaseră confirmarea că erau binecuvântaţi de Dumnezeu în salvarea oamenilor şi înălţarea omenirii.
Dar multe dintre redeşteptările timpurilor moderne au dat pe faţă un contrast categoric faţă de acele manifestări de har divin care au însoţit, în zilele din vechime, lucrările slujitorilor lui Dumnezeu. Este adevărat că, atunci când se deşteaptă un interes mare, mulţi pretind a fi pocăiţi, iar bisericile se umplu. Cu toate acestea, rezultatele nu sunt o garanţie că credinţa a adus şi o creştere corespunzătoare a unei adevărate vieţi spirituale. Lumina care arde pentru o vreme moare repede, lăsând ca întunericul să devină mai adânc decât înainte.
Redeşteptările populare sunt prea adesea conduse prin apeluri la imaginaţie, prin excitarea emoţiilor, prin îngăduirea iubirii faţă de ceea ce este nou şi senzaţional. Convertiţii câştigaţi în felul acesta au prea puţină dorinţă să asculte de adevărul biblic şi un interes slab faţă de mărturiile profeţilor şi ale apostolilor. Dacă nu are ceva cu caracter senzaţional, serviciul religios nu are nici o atracţie pentru ei. O solie care face apel la raţiune fără zel nu trezeşte nici un răspuns. Avertizările clare ale Cuvântului lui Dumnezeu, care urmăresc în mod direct interesele lor veşnice, nu sunt luate în seamă.
Pentru orice suflet convertit cu adevărat, legătura cu Dumnezeu şi cu lucrurile veşnice va constitui marele scop al vieţii. Dar, în bisericile zilelor noastre, unde este spiritul consacrării faţă de Dumnezeu? Mulţi convertiţi la credinţă nu renunţă la mândria lor şi la iubirea faţă de lume. Ei nu sunt mai dispuşi să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să urmeze pe blândul şi umilul Isus decât înainte de convertire. Religia devine un obiect de batjocură pentru necredincioşi şi pentru sceptici, pentru că atât de mulţi dintre aceia care-i poartă numele nu cunosc principiile ei. Puterea evlaviei se îndepărtează mult din multe biserici. Petreceri, spectacole bisericeşti, bazare, case luxoase, etalarea persoanei au alungat gândurile de la Dumnezeu. Pământuri, bunuri şi preocupări lumeşti absorb mintea, iar lucrurile de interes veşnic primesc doar o atenţie trecătoare.
Cu toată decăderea credinţei şi a evlaviei larg răspândite, în aceste biserici sunt şi urmaşi adevăraţi ai lui Hristos. Înainte de revărsarea finală a judecăţilor lui Dumnezeu peste pământ, în mijlocul poporului lui Dumnezeu se va da pe faţă o aşa reînviorare a evlaviei de la început, cum nu s-a mai văzut din timpurile apostolice. Duhul şi puterea lui Dumnezeu vor fi revărsate peste copiii Săi. În vremea aceea, mulţi se vor despărţi de bisericile acelea în care dragostea pentru lume a luat locul iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de Cuvântul Său. Mulţi, atât slujitori, cât şi laici, vor primi cu bucurie acele adevăruri mari pe care Dumnezeu le-a rânduit să fie vestite în vremea aceea, pentru a pregăti un popor pentru a doua venire a Domnului. Vrăjmaşul sufletelor doreşte să împiedice această lucrare: şi înainte ca să vină timpul pentru o astfel de lucrare, el va încerca să o împiedice, introducând o contrafacere. În bisericile pe care va reuşi să le aducă sub puterea lui amăgitoare, va face să pară că s-a revărsat o binecuvântare deosebită a lui Dumnezeu; se va da pe faţă ceea ce este socotit un mare interes religios. Mulţimile se vor bucura că Dumnezeu lucrează în mod minunat pentru ei, când de fapt aceasta este lucrarea altui spirit. Sub o aparenţă religioasă, Satana va căuta să-şi întindă influenţa peste lumea creştină.
În multe din redeşteptările care au avut loc în ultima jumătate de veac, au fost la lucru aceleaşi influenţe, într-o măsură mai mare sau mai mică, dar care se vor manifesta şi în mişcările mai mari ale viitorului. Se va da pe faţă o excitare emoţională, o amestecare a adevărului cu rătăcirea, care are ca scop inducerea în eroare. Însă nimeni nu trebuie să fie amăgit. În lumina Cuvântului lui Dumnezeu nu este greu de stabilit natura acestor mişcări. Oriunde oamenii neglijează mărturia Bibliei, întorcându-se de la acele adevăruri clare şi cercetătoare de suflet, care cer lepădare de sine şi renunţare la lume, putem fi siguri că binecuvântarea lui Dumnezeu nu este revărsată. Şi după regula pe care Isus Hristos a dat-o: "Îi veţi cunoaşte după roadele lor" (Matei 7,16), este evident că aceste mişcări nu sunt lucrarea Duhului lui Dumnezeu.
În adevărurile Cuvântului Său, Dumnezeu a dat oamenilor descoperiri despre Sine şi, pentru toţi aceia care le primesc, ele sunt ca un scut împotriva amăgirilor Satanei. Tocmai neglijarea acestor adevăruri a deschis uşa relelor care se răspândesc astăzi atât de mult în lumea religioasă. Natura şi importanţa Legii lui Dumnezeu a fost, într-o mare măsură, pierdută din vedere. O concepţie cu privire la caracterul, la perpetuitatea şi la obligativitatea acestei Legi divine a dus la rătăciri în legătură cu pocăinţa şi cu sfinţirea şi a avut ca urmare scăderea nivelului de pietate în biserică. Aici trebuie căutat secretul lipsei Duhului şi puterii lui Dumnezeu în redeşteptările din vremea noastră.
Există, în diferite denominaţiuni, bărbaţi vestiţi pentru credincioşia lor, care recunosc şi deplâng acest fapt. Profesorul Eduards A. Park, subliniind primejdiile din lumea religioasă de astăzi, spune: "O adevărată sursă de primejdie este neglijarea celor care predică, de a susţine Legea divină. În zilele de odinioară, amvonul era un ecou al glasului conştiinţei" Cei mai vestiţi predicatori ai noştri dădeau o strălucire minunată predicilor lor, urmând exemplul Domnului şi dând prioritate Legii, preceptelor ei şi ameninţărilor ei. Ei repetau cele două maxime mari, şi anume că Legea este o transcriere a desăvârşirii divine şi că omul care nu iubeşte Legea nu iubeşte nici Evanghelia; căci Legea, ca şi Evanghelia, este o oglindă care reflectă adevăratul caracter al lui Dumnezeu. Această primejdie duce la o alta, aceea a subaprecierii răutăţii păcatului, a întinderii ei, a efectului ei. Gravitatea neascultării este proporţională cu dreptatea poruncii"
"Pe lângă primejdiile amintite deja, este primejdia subestimării dreptăţii lui Dumnezeu. Tendinţa amvoanelor moderne este să despartă dreptatea divină de bunăvoinţa divină, să transforme bunătatea într-un sentiment decât să o înalţe ca principiu. Noul punct de vedere teologic desparte ceea ce Dumnezeu a unit. Este Legea divină un lucru bun sau un lucru rău? Evident este bună! Atunci dreptatea este bună; căci ea este dispoziţia de a executa şi împlini Legea. De la obiceiul de a subaprecia Legea şi dreptatea divină şi a nu vedea extinderea şi gravitatea neascultării omeneşti, oamenii ajung uşor în obiceiul de a nu mai preţui harul care a prevăzut ispăşirea pentru păcat". În felul acesta, Evanghelia îşi pierde valoarea şi importanţa în mintea oamenilor care, în scurtă vreme, sunt gata să lepede chiar şi Biblia.
Mulţi învăţători ai religiei susţin că Hristos, prin moartea Sa, a desfiinţat Legea şi prin urmare oamenii sunt absolviţi de cerinţele ei. Sunt unii care o prezintă ca fiind un jug apăsător şi, în contrast cu robia Legii, ei prezintă libertatea de a te bucura de Evanghelie.
Dar nu aşa au făcut profeţii şi apostolii faţă de sfânta Lege a lui Dumnezeu. David spunea: "Voi umbla în loc larg, căci caut poruncile Tale" (Ps. 119,45). Apostolul Iacov care a scris după moartea lui Hristos, se referă la Decalog ca fiind "Legea împărătească" şi "Legea desăvârşită a slobozeniei" (Iacov 2,8; 1,25). Iar Apocalipsa, la o jumătate de veac după răstignire, rostea o binecuvântare asupra acelora care "păzesc poruncile ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate" (Apoc. 22,14).
Susţinerea că Hristos, prin moartea Sa, a desfiinţat Legea Tatălui Său este fără temei. Dacă ar fi fost posibil ca Legea să fie schimbată sau desfiinţată, atunci Hristos n-ar fi trebuit să mai moară pentru a mântui pe om de sub condamnarea păcatului. Moartea lui Hristos, departe de a desfiinţa Legea, dovedeşte că este de neschimbat. Fiul lui Dumnezeu a venit "să vestească o lege mare şi minunată" (Is. 42,21). El spunea: "Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii" câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege" (Matei 5,17.18). Iar cu privire la Sine, declară: "Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în adâncul inimii mele" (Ps. 40,8).
Legea lui Dumnezeu, prin însăşi natura ei, este neschimbătoare. Ea este descoperirea voinţei şi a caracterului Autorului ei. Dumnezeu este iubire şi Legea Sa este iubire. Cele două mari principii ale ei sunt dragostea faţă de Dumnezeu şi dragostea faţă de om. "Dragostea este împlinirea Legii" (Rom. 13,10). Caracterul lui Dumnezeu este neprihănirea şi adevărul şi aceasta este şi natura Legii Sale. Psalmistul spune: "Legea Ta este adevărul" toate poruncile Tale sunt neprihănire" (Ps. 119,142. 172). Iar apostolul Pavel declară: "Legea este sfântă iar porunca este sfântă, dreaptă şi bună" (Rom. 7,12). Această Lege, fiind expresia minţii şi a voinţei lui Dumnezeu, trebuie să dureze tot atât cât şi Autorul ei.
Lucrarea de pocăinţă şi de sfinţire este tocmai de a împăca pe oameni cu Dumnezeu, aducându-i în armonie cu principiile Legii Sale. La început, omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu. El era în armonie desăvârşită cu natura şi cu Legea lui Dumnezeu; principiile dreptăţii erau înscrise în inima sa. Dar păcatul l-a înstrăinat de Făcătorul său. El n-a mai reflectat chipul divin. Inima lui a intrat în luptă cu principiile Legii lui Dumnezeu. "Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună" (Rom. 8,7). Însă "atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe singurul Său Fiu", pentru ca omul să poată fi împăcat cu Dumnezeu. Prin meritele lui Hristos, el poate fi readus în armonie cu Făcătorul său. Inima lui trebuie reînnoită prin harul divin; el trebuie să aibă o viaţă nouă de sus. Această schimbare este naşterea din nou, fără de care, spunea Isus, "nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu".
Primul pas către împăcarea cu Dumnezeu este convingerea de păcat. "Păcatul este călcarea Legii". "Prin Lege vine cunoştinţa păcatului" (1 Ioan 3,4; Rom. 3,20). Pentru a-şi vedea vinovăţia, păcătosul trebuie să-şi încerce caracterul prin marea măsură a dreptăţii lui Dumnezeu. Ea este o oglindă care îi arată desăvârşirea unui caracter drept şi-l face în stare să vadă defectele din caracterul său.
Legea descoperă omului păcatele, dar nu-i dă nici o soluţie. În timp ce făgăduieşte viaţa pentru cel ascultător, ea declară că moartea este partea călcătorului ei. Numai Evanghelia lui Hristos îl poate elibera de sub condamnarea sau de mânjirea păcatului. El trebuie să dea pe faţă pocăinţă faţă de Dumnezeu, a cărui Lege a călcat-o; şi credinţă în Hristos şi în jertfa Sa ispăşitoare. În felul acesta, primeşte "iertarea păcatelor trecute" şi devine părtaş naturii divine. El este un copil al lui Dumnezeu, primind duhul înfierii, prin care strigă "Ava, adică Tată".
Este el acum liber să calce Legea lui Dumnezeu? Pavel spune: "Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea" Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?" Iar Ioan declară: "Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele" (Rom. 3,31; 6,2; 1 Ioan 5,3). Prin naşterea din nou, inima este adusă în armonie cu Dumnezeu şi este pusă în acord şi cu Legea Sa. Când această schimbare categorică a luat loc în cel păcătos, el a trecut din moarte la viaţă, de la păcat la sfinţenie; de la călcarea ei şi răzvrătire, la ascultare şi la credincioşie. Viaţa cea veche de înstrăinare de Dumnezeu a luat sfârşit şi viaţa cea nouă de împăcare, de credinţă şi iubire a început. Atunci, "dreptatea Legii" va fi "împlinită în noi, care nu mai umblăm după îndemnurile cărnii, ci după îndemnurile duhului" (Rom. 8,4). Iar vorbirea sufletului va fi: "Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea" (Ps. 119,97).
"Legea Domnului este desăvârşită, şi înviorează sufletul" (Ps. 19,7). Fără Lege, oamenii nu au o concepţie dreaptă cu privire la curăţia şi sfinţenia lui Dumnezeu sau cu privire la vinovăţia şi necurăţia lor. Ei n-au o convingere dreaptă despre păcat şi nu simt nevoia de pocăinţă. Nevăzându-şi starea pierdută de călcători ai Legii lui Dumnezeu, ei nu-şi dau seama de nevoia lor de sângele ispăşitor al lui Hristos. Nădejdea de mântuire este primită fără o schimbare radicală a inimii sau o reformare a vieţii. În felul acesta, abundă o pocăinţă superficială şi se unesc cu biserica mulţimi de oameni care nu s-au unit cu Hristos.
Teorii rătăcite cu privire la sfinţire, care izvorăsc din neglijarea sau lepădarea Legii divine, au un loc de frunte în mişcările religioase din zilele noastre. Aceste teorii sunt rătăcite în doctrină şi primejdioase în consecinţele lor practice; iar faptul că ele găsesc o primire favorabilă atât de generală este de două ori important, pentru ca toţi să aibă o înţelegere clară a ceea ce învaţă Scripturile cu privire la acest subiect.
Sfinţirea cea adevărată este o învăţătură biblică. Apostolul Pavel, în Epistola sa către biserica din Tesalonic, spune: "Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră". Şi se roagă: "Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuşi pe deplin" (1 Tes. 4,3; 5,23). Biblia învaţă desluşit ce este sfinţirea şi cum poate fi realizată. Mântuitorul Se ruga pentru ucenicii Săi: "Sfinţeşte-i prin Cuvântul Tău: Cuvântul Tău este adevărul" (Ioan 17,17). Iar Pavel învaţă că credincioşii trebuie să fie "sfinţiţi prin Duhul Sfânt" (Rom. 15,16). Care este lucrarea Duhului Sfânt? Isus spunea ucenicilor Săi: "Când va veni Mângâietorul, Duhul Adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul" (Ioan 16,13). Iar psalmistul spune: "Legea Ta este adevărul". Prin Cuvântul şi prin Duhul lui Dumnezeu sunt descoperite oamenilor marile principii ale dreptăţii întruchipate în Legea Sa. Şi pentru că Legea lui Dumnezeu este "sfântă, dreaptă şi bună", o transcriere a desăvârşirii divine, urmează că un caracter format prin ascultare de această Lege va fi sfânt. Hristos este exemplul desăvârşit al unui astfel de caracter. El zice: "Am păzit poruncile Tatălui Meu" Totdeauna fac ceea ce-I este plăcut" (Ioan 15,10; 8,29). Urmaşii lui Hristos trebuie să devină asemenea Lui şi, prin harul lui Dumnezeu, să-şi formeze caractere în armonie cu principiile sfintei Sale Legi. Aceasta este sfinţirea biblică.
Această lucrare poate fi adusă la îndeplinire numai prin credinţa în Hristos şi prin puterea lăuntrică a Duhului lui Dumnezeu. Pavel îi îndeamnă pe credincioşi: "Duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea" (Filip. 2,12-13). Creştinul va simţi îndemnurile păcatului, dar va menţine o luptă permanentă împotriva lui. Aici este nevoie de ajutorul lui Hristos. Slăbiciunea omenească se uneşte cu puterea divină, iar credinţa exclamă: "Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!" (1 Cor. 15,57).
Scripturile arată clar că lucrarea de sfinţire este progresivă. Când în pocăinţă păcătosul găseşte pacea cu Dumnezeu prin sângele ispăşirii, viaţa creştină abia a început. Acum el trebuie "să înainteze în desăvârşire", să crească "până la măsura staturii plinătăţii lui Hristos". Apostolul Pavel spune: "fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea, şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus" (Filip. 3,13.14). Iar Petru ne aşează înainte treptele prin care se poate ajunge la sfinţirea biblică: "De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni. Căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată" (2Petru 1,5-10).
Aceia care experimentează sfinţirea Bibliei vor da pe faţă un spirit de umilinţă. Asemenea lui Moise, ei au o descoperire a maiestăţii înfricoşate a sfinţeniei şi-şi văd propria lor nevrednicie în contrast cu curăţia şi desăvârşirea înălţată a Celui Infinit.
Profetul Daniel era un exemplu de sfinţire adevărată. Lunga lui viaţă a fost plină de o slujire nobilă pentru Domnul Său. El a fost un om "prea iubit" (Dan. 10,11) de Cer. Şi totuşi, în loc să pretindă că este curat şi sfânt, acest profet onorat s-a identificat cu păcătoşenia lui Israel, când a mijlocit înaintea lui Dumnezeu în favoarea poporului Său. "Nu pentru neprihănirea noastră Îţi aducem noi cererile noastre, ci pentru îndurările Tale cele mari. Noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire". El declară: "Vorbeam, mă rugam, îmi mărturiseam păcatul meu şi păcatul poporului meu". Şi când, mai târziu, Fiul lui Dumnezeu i s-a arătat să-l îndrume, Daniel a zis: "Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit, şi am pierdut orice vlagă" (Daniel 9,18.15.20; 10,8).
Când Iov a auzit glasul Domnului din furtună, a exclamat: "Mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă" (Iov 42,6). Acelaşi lucru s-a întâmplat atunci când Isaia a văzut slava Domnului şi i-a auzit pe heruvimi strigând: "Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Atunci am zis: 'Vai de mine! Sunt pierdut'"(Is. 6,3.5). Pavel, după ce a fost răpit în al treilea cer şi a auzit lucruri pe care un om nu le putea rosti, vorbeşte despre sine ca fiind "cel mai de pe urmă dintre sfinţi" (2 Cor. 12,2-4; Efes. 3,8). Şi Ioan, ucenicul iubit, care se pleca pe pieptul lui Isus şi a văzut slava Sa, a căzut ca mort la picioarele îngerului (Apoc. 1,17).
Nu poate exista înălţare de sine sau pretenţie înfumurată de libertate faţă de păcat la aceia care merg în umbra crucii Calvarului. Ei simt că păcatul lor a fost acela care a provocat agonia ce a frânt inima Fiului lui Dumnezeu, iar acest gând îi va duce la umilire de sine. Aceia care trăiesc mai aproape de Isus îşi dau seama mai clar de slăbiciunea şi de păcătoşenia omenească şi singura lor nădejde este în meritele unui Mântuitor răstignit şi înviat.
Sfinţirea care câştigă acum întâietate în lumea religioasă aduce cu ea un spirit de înălţare de sine şi o dispreţuire a Legii lui Dumnezeu, care o arată ca fiind străină de religia Bibliei. Apărătorii ei învaţă că sfinţirea este o lucrare de o clipă, numai prin care, prin credinţă, pot ajunge la sfinţirea desăvârşită. "Să crezi doar", spun ei, "şi binecuvântarea îţi aparţine". Se învaţă că nu se mai cere nici un efort din partea credinciosului. În acelaşi timp neagă autoritatea Legii lui Dumnezeu, susţinând că sunt dezlegaţi de a păzi poruncile. Dar este oare posibil ca oamenii să fie sfinţi, în armonie cu voia şi cu caracterul lui Dumnezeu, fără să ajungă în armonie cu principiile care sunt expresia naturii şi voinţei Sale şi care arată ce-I este plăcut?
Dorinţa după o religie uşoară, care nu cere luptă, nici lepădare de sine, nici despărţire de nebuniile lumii, a făcut din învăţătura credinţei şi din credinţă însăşi o învăţătură populară; dar ce spune Cuvântul lui Dumnezeu? Apostolul Iacov spune: "Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască?" Vrei dar să înţelegi om nesocotit, că credinţa fără fapte este za-darnică? Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită" Vedeţi dar că omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă" (Iac. 2,14-24).
Mărturia Cuvântului lui Dumnezeu este împotriva acestei învăţături înşelătoare a credinţei fără fapte. Acea credinţă care pretinde favoarea cerului, fără să împlinească condiţiile pe baza cărora se oferă harul, nu este credinţă, ci o încumetare; căci credinţa cea adevărată îşi are temelia în făgăduinţele şi prevederile Scripturilor.
Nimeni să nu se amăgească cu credinţa că poate deveni sfânt, în timp ce calcă de bunăvoie una din cerinţele lui Dumnezeu. Săvârşirea unui păcat cunoscut aduce la tăcere mărturia glasului Duhului şi desparte sufletul de Dumnezeu. "Păcatul este călcarea Legii". Şi "oricine păcătuieşte (calcă Legea) nu L-a văzut nici nu L-a cunoscut" (1 Ioan 3,6). Deşi Ioan în epistolele sale zăboveşte atât de mult asupra dragostei, totuşi nu ezită să descopere adevăratul caracter al acelei clase de oameni care pretind că sunt sfinţiţi, în timp ce trăiesc în călcarea Legii lui Dumnezeu. "Cine zice: 'Îl cunosc' şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos şi adevărul nu este în el. Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită" (1 Ioan 2,4.5). Iată proba mărturiei oricărui om. Nu putem socoti pe nimeni sfânt fără să-l aducem la măsura singurului nivel de sfinţire al lui Dumnezeu, în cer şi pe pământ. Dacă oamenii nu simt povara Legii morale, dacă tratează cu uşurinţă şi subapreciază preceptele lui Dumnezeu, dacă calcă una din cele mai mici din aceste porunci şi învaţă pe oameni aşa, nu vor avea nici un preţ în ochii Cerului şi putem şti că pretenţiile lor n-au nici o temelie.
Iar pretenţia de a fi fără păcat este dovada că acela care ridică această pretenţie este departe de a fi sfânt. Pentru că nu are o concepţie adevărată cu privire la curăţia infinită şi la sfinţenia lui Dumnezeu sau cu privire la ceea ce trebuie să devină pentru a ajunge în armonie cu caracterul Său; pentru că nu are o concepţie adevărată cu privire la curăţia şi la frumuseţea cea fără egal a lui Isus, cu privire la răutatea şi gravitatea păcatului, se poate socoti un om sfânt. Cu cât mai mare este distanţa dintre el şi Hristos şi cu cât are mai nepotrivite concepţii despre caracterul Său divin şi a cerinţelor Sale, cu atât mai drept pare el în proprii săi ochi.
Sfinţirea pe care o recomandă Scripturile cuprinde întreaga fiinţă - duh, suflet şi corp. Pavel se ruga pentru Tesaloniceni ca "duhul lor, sufletul lor şi trupul lor să fie păstrate fără pată până la venirea Domnului nostru Isus Hristos" (1 Tes. 5,23). Tot el mai scria credincioşilor: "Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu" (Rom. 12,1). În vremea Israelului din vechime, toate jertfele aduse ca dar Domnului erau cercetate cu atenţie. Dacă se descoperea vreun defect, animalul prezentat era refuzat; deoarece Dumnezeu poruncise ca jertfa să fie "fără cusur". Tot astfel, creştinii sunt îndemnaţi să aducă trupurile lor "ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu". Pentru ca să facă lucrul acesta, toate puterile trebuie să fie păstrate în cea mai bună stare cu putinţă. Orice obicei care slăbeşte puterea fizică sau mintală face pe om neînstare pentru slujirea Creatorului Său. Şi ar fi oare Dumnezeu mulţumit cu mai puţin decât tot ce putem da mai bun? Hristos spune: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta". Aceia care iubesc pe Dumnezeu cu toată inima lor vor dori să-I dea cea mai bună slujire din viaţa lor şi vor căuta să aducă continuu orice putere a fiinţei lor în armonie cu legile care vor favoriza priceperea lor de a face voia Sa. Ei nu vor slăbi şi nici nu vor mânji, prin îngăduirea apetitului sau pasiunii, jertfa pe care o aduc înaintea Tatălui ceresc.
Petru spune: "Să vă feriţi de poftele firii pământeşti care se războiesc cu sufletul" (1 Petru 2,11). Orice îngăduinţă păcătoasă tinde să slăbească facultăţile şi să amorţească percepţiile mintale şi spirituale, iar Cuvântul sau Duhul lui Dumnezeu nu mai poate face decât o slabă impresie asupra inimii. Pavel scria corintenilor: "Să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu" (2 Cor. 7,1). Şi împreună cu roadele Duhului: "dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, facerea de bine, bunătatea, credincioşia, blândeţea", el enumeră şi "înfrânarea poftelor" (Gal. 5,22.23).
În ciuda acestor declaraţii inspirate, câţi din aceia care se pretind a fi creştini nu îşi slăbesc puterile urmărind câştigul sau închinarea la modă; nu îşi înjosesc tăria de origine divină prin lăcomie, prin beţie, prin plăceri neîngăduite. Iar biserica, în loc să mustre, prea adesea încurajează răul provenit din apetit, din dorinţa de câştig sau iubirea de plăceri, pentru a-şi umple tezaurul, pe care iubirea pentru Hristos este prea slabă pentru a-l alimenta. Dacă Hristos ar intra în bisericile de astăzi şi ar vedea petrecerile şi negoţul nesfânt care au loc acolo în numele religiei, n-ar alunga El pe aceşti profanatori aşa cum i-a alungat pe schimbătorii de bani din templu?
Apostolul Iacov declară că înţelepciunea care vine de sus este mai întâi curată. Dacă ar fi întâlnit pe aceia care iau numele lui Isus pe buzele lor mânjite de tutun, pe aceia a căror respiraţie şi fiinţă sunt contaminate de mirosul lui infect şi care poluează aerul şi obligă pe toţi cei din jurul lor să inhaleze otrava - dacă apostolul ar fi venit în legătură cu o practică atât de opusă curăţiei Evangheliei, n-ar fi denunţat-o el ca fiind "pământească, firească, drăcească"? Robii tutunului, care pretind binecuvântarea sfinţirii depline, vorbesc despre nădejdea lor din ceruri; dar Cuvântul lui Dumnezeu declară lămurit că "nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune" (Apoc. 21,27).
"Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu" (1 Cor. 6,19.20). Acela al cărui corp este templul Duhului Sfânt nu va fi înrobit de un obicei dăunător. Puterile lui aparţin lui Hristos, care l-a cumpărat cu preţ de sânge. Tot ce are este al Domnului. Cum ar putea fi fără vină aceia care risipesc acest capital încredinţat lor? Aceia care poartă numele de creştini cheltuiesc anual sume uriaşe în îngăduinţe dăunătoare şi inutile, în timp ce sufletele pier după Cuvântul vieţii. Dumnezeu este jefuit în zecimi şi daruri, în timp ce ei consumă pe altarul poftei distrugătoare mai mult decât dau pentru ajutorarea săracilor sau pentru susţinerea Evangheliei. Dacă toţi aceia care mărturisesc a fi urmaşi ai lui Hristos ar fi în adevăr sfinţiţi, atunci mijloacele lor, în loc să fie cheltuite în practici inutile şi chiar dăunătoare, ar fi aduse în tezaurul Domnului, iar creştinii ar fi exemplu de cumpătare, de lepădare de sine şi de jertfire. Atunci ar fi lumina lumii.
Lumea este dedată îngăduinţei de sine. "Pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii" stăpânesc mulţimile. Însă urmaşii lui Hristos au o chemare mai sfântă. "Ieşiţi din mijlocul lor, şi fiţi deosebiţi, spune Domnul, şi nu atingeţi ce este necurat". În lumina Cuvântului lui Dumnezeu suntem îndreptăţiţi să declarăm că nu poate fi adevărată acea sfinţire care nu rodeşte o renunţare la tendinţele păcătoase şi la plăcerile lumii.
Pentru toţi aceia care împlinesc aceste condiţii: "Ieşiţi din mijlocul lor şi fiţi deosebiţi" şi nu atingeţi ce este necurat", făgăduinţa lui Dumnezeu este: "Vă voi primi şi vă voi fi Tată, iar voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul cel Atotputernic" (2Cor. 6,17.18). Este privilegiul şi datoria oricărui creştin de a avea o experienţă bogată şi abundentă în lucrurile lui Dumnezeu. "Eu sunt Lumina lumii", spune Isus. "Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii" (Ioan 8,12). "Dar cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei" (Prov. 4,18). Fiecare pas de credinţă şi de ascultare aduce sufletul într-o legătură mai strânsă cu Lumina lumii, în care "nu este întuneric". Razele strălucitoare ale Soarelui Dreptăţii strălucesc asupra slujitorilor lui Dumnezeu, iar ei reflectă razele Sale. După cum stelele ne spun că în cer este o lumină mai mare de la slava căreia se luminează ele, tot astfel creştinii trebuie să dea pe faţă faptul că există un Dumnezeu pe tronul Universului, al cărui caracter este vrednic de laudă şi de imitat. Darurile Duhului Său, curăţia şi sfinţenia caracterului Său, se vor da pe faţă în martorii Săi.
În Epistola sa către Coloseni, Pavel subliniază binecuvântările bogate oferite copiilor lui Dumnezeu. El spune: "Noi nu încetăm să ne rugăm pentru voi, şi să cerem să vă umpleţi de cunoştinţa voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească; pentru ca astfel să vă purtaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru; aducând roade în tot felul de fapte bune, şi crescând în cunoştinţa lui Dumnezeu; întăriţi, cu toată puterea, potrivit cu bucurie" (Colos. 1,9-11).
El scrie apoi despre dorinţa sa ca fraţii din Efes să ajungă la înţelegerea înălţimii privilegiului de creştin şi desfăşoară înaintea lor, în cel mai cuprinzător limbaj, puterea minunată şi cunoaşterea pe care ar putea-o avea, ca fii şi fiice ale Celui Prea Înalt. Ei erau aceia: "întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinlăuntru" pentru ca având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă". Dar rugăciunea apostolului atinge apogeul privilegiului atunci când se roagă ca "să puteţi fi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu" (Efes. 3,16-19).
Aici sunt descoperite înălţimile realizărilor care pot fi atinse prin credinţa în făgăduinţele Tatălui nostru ceresc, atunci când împlinim cerinţele Sale. Prin meritele lui Hristos avem intrare la tronul Puterii infinite. "El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?" (Rom. 8,32). Tatăl a dat Fiului Său Duhul fără măsură, iar noi ne putem împărtăşi de plinătatea Lui. Isus spune: "Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!" (Luca 11,13). "Dacă cereţi ceva în Numele Meu, vă voi da". "Cereţi şi veţi primi ca bucuria voastră să fie deplină" (Ioan 14,14; 16,24).
În timp ce viaţa creştinului va fi caracterizată prin umilinţă, ea nu trebuie să fie pecetluită cu amărăciune şi dispreţ de sine. Este privilegiul tuturor să trăiască astfel, încât Dumnezeu să-i aprobe şi să-i binecuvânteze. Nu este voia Tatălui nostru ceresc ca să fim totdeauna sub condamnare şi întunecime. Nu este nici o dovadă de adevărată umilinţă în a merge cu capul plecat, dar cu inima plină de gânduri egoiste. Putem merge la Isus şi să fim curăţiţi, pentru a sta înaintea Legii fără ruşine sau remuşcări. "Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului" (Rom. 8,1).
Prin Isus, fiii cei căzuţi ai lui Adam devin "fii ai lui Dumnezeu". "Căci Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi, sunt dintr-unul. De aceea, Lui nu-I este ruşine să-i numească 'fraţi'" (Evrei 2,11). Viaţa creştinului trebuie să fie o viaţă de credinţă, de biruinţă şi de bucurie în Domnul. "Pentru că oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii, este credinţa noastră" (1 Ioan 5,4). Adevărat vorbea şi Neemia, slujitorul Domnului: "Bucuria în Domnul este tăria voastră" (Neem. 8,10). Iar Pavel spune: "Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Şi iarăşi zic, bucuraţi-vă". "Bucuraţi-vă întotdeauna. Rugaţi-vă neîncetat. Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi" (Filip. 4,4; 1 Tes. 5,16-18).
Acestea sunt roadele pocăinţei şi ale sfinţirii biblice; şi din cauză că marile principii ale dreptăţii stabilite în Legea lui Dumnezeu sunt privite cu o atât de mare nepăsare de lumea creştină, aceste roade se văd atât de rar. Pentru motivul acesta se dă pe faţă atât de puţin din acea lucrare profundă şi dăinuitoare a Duhului lui Dumnezeu, care a caracterizat redeşteptările din anii de mai înainte.
Privind suntem schimbaţi. Şi atunci când preceptele sfinte, în care Dumnezeu a descoperit oamenilor desăvârşirea şi sfinţenia caracterului Său, sunt neglijate, iar minţile oamenilor sunt îndreptate către învăţături şi teorii omeneşti, de ce să ne mirăm că a urmat o decădere a evlaviei vii în biserică. Aşa zice Domnul: "M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate, care nu ţin apă" (Ier. 2,13).
"Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi" Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui! El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea lui, şi ale cărui frunze nu se veştejesc: tot ce începe duce la bun sfârşit" (Ps. 1,1-3). Numai atunci când Legea lui Dumnezeu este restabilită în poziţia ei de drept, se va produce o reînviorare a credinţei şi a evlaviei de la început, în mijlocul poporului care se pretinde a fi al Său. "Aşa vorbeşte Domnul: 'Staţi în drumuri, uitaţi-vă, şi întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună: umblaţi pe ea, şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre!'" (Ier. 6,16).
Cap. 28 În faţa raportului vieţii
Mă uitam la aceste lucruri", zice profetul Daniel, "până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina lui era albă ca zăpada, şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc, şi roatele Lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile" (Dan. 7,9.10).
Astfel i-a fost prezentată profetului în viziune, ziua cea mare şi solemnă, când caracterele şi vieţile oamenilor va trebui să treacă pe dinaintea judecătorului a tot pământul şi când fiecărui om va trebui să i se răsplătească "după faptele sale". Cel îmbătrânit de zile este Dumnezeu Tatăl. Psalmistul spune: "Înainte ca să se fi născut munţii, şi înainte ca să se fi făcut pământul şi lumea, din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu" (Ps. 90,2). El, care este izvorul oricărei existenţe şi a oricărei legi, conduce judecata. Iar îngerii sfinţi, ca slujitori şi martori în număr de "zece mii de ori zece mii şi mii de mii", participă la acest mare tribunal.
"Şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I s-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică, şi nu va trece nicidecum" (Dan. 7,13.14). Venirea lui Hristos descrisă aici nu este a doua Sa venire pe pământ. El vine la Cel îmbătrânit de zile în cer pentru a primi stăpânirea, slava şi o împărăţie care-I va fi dată la încheierea lucrării Sale de Mijlocitor. Această venire, şi nu a doua Sa venire pe pământ, a fost prezisă în profeţie ca având loc la încheierea celor 2300 de zile, în anul 1844. Însoţit de îngeri cereşti, Marele nostru Preot intră în Sfânta Sfintelor şi acolo se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu, pentru a îndeplini ultimele acte ale slujirii Sale în favoarea omului, pentru a îndeplini lucrarea judecăţii de cercetare şi pentru a face ispăşire pentru toţi aceia care sunt arătaţi a avea dreptul la binefacerile ei.
În serviciul jertfelor, numai aceia care veneau înaintea lui Dumnezeu, cu mărturisire şi pocăinţă şi ale căror păcate fuseseră trecute asupra sanctuarului prin sângele jertfei pentru păcat, aveau o parte în serviciul Zilei de Ispăşire. Tot aşa, în ziua cea mare a ispăşirii finale şi a judecăţii de cercetare, sunt luate în consideraţie numai cazurile acelora care alcătuiesc poporul lui Dumnezeu. Judecata celor nelegiuiţi este o lucrare distinctă şi separată şi are loc mai târziu. "Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu" (1 Petru 4,17).
Cărţile rapoartelor din ceruri, în care sunt trecute numele şi faptele oamenilor, urmează să determine hotărârea judecăţii. Profetul Daniel spune: "S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile". Apocalipsa, care descrie aceeaşi scenă, adaugă: "Şi a fost deschisă o altă carte, care era cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea" (Apoc. 20,12).
Cartea vieţii cuprinde numele tuturor acelora care au intrat vreodată în serviciul lui Dumnezeu. Isus îi îndemna pe ucenici: "Bucuraţi-vă pentru că numele voastre sunt scrise în ceruri" (Luca 10,20). Pavel vorbeşte despre colaboratorii lui credincioşi, "ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii" (Filip. 4,3). Daniel, privind spre "timpul încercării, aşa cum n-a fost niciodată", spune că poporul lui Dumnezeu va fi mântuit, "şi anume toţi aceia al căror nume a fost scris în carte". Iar Ioan spune că numai aceia vor intra în cetatea sfântă a lui Dumnezeu, ale căror nume "sunt scrise în cartea vieţii Mielului" (Dan. 12,1; Apoc. 21,27).
"O carte de aducere aminte" este scrisă înaintea lui Dumnezeu, în care sunt raportate faptele bune ale "acelora care se tem de Dumnezeu şi cinstesc numele Lui" (Mal. 3,16). Cuvintele lor de credinţă, faptele lor de iubire sunt scrise în ceruri. Neemia se referă la aceasta atunci când spune: "Adu-ţi aminte de mine, Dumnezeule, şi nu uita faptele mele evlavioase făcute pentru Casa Dumnezeului meu"(Neemia 13,14). În cartea de amintiri a lui Dumnezeu este imortalizată orice faptă de dreptate. Acolo se înregistrează cu credincioşie orice ispită căreia i s-a rezistat, orice păcat biruit, orice cuvânt de milă duioasă care a fost exprimat. Şi orice faptă de jertfire, orice suferinţă şi durere suferită pentru Hristos este raportată acolo. Psalmistul spune: "Tu numeri paşii vieţii mele de pribeag; pune-mi lacrimile în burduful Tău: nu sunt ele scrise în cartea Ta?" (Ps. 56,8).
Există şi un raport al păcatelor oamenilor. "Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău" (Ecles. 12,14). "Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit". Mântuitorul spune: "Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit" (Matei 12,36.37). Planurile şi motivele ascunse apar în acest registru care nu greşeşte; căci Dumnezeu "va aduce la lumină lucrurile ascunse ale întunericului şi va da pe faţă gândurile inimii" (1 Cor. 4,5). "Iată este scris înaintea Mea" nelegiuirile voastre împreună cu nelegiuirile părinţilor voştri - zice Domnul" (Is. 65,67, tr. eng.).
Lucrarea fiecărui om este trecută în revistă înaintea lui Dumnezeu şi înregistrată la credincioşie sau necredincioşie. În dreptul fiecărui nume din cărţile cerului, este trecută cu o exactitate teribilă orice cuvânt rău, orice faptă egoistă, orice datorie neîndeplinită şi orice păcat ascuns, orice prefăcătorie iscusită, avertizările sau mustrările trimise de cer, dar neglijate, clipele risipite, ocaziile nefolosite, influenţa exercitată spre bine sau spre rău, cu rezultatele ei îndepărtate, toate sunt înregistrate de îngerul raportor.
Legea lui Dumnezeu este măsura prin care vor fi judecate caracterele şi vieţile oamenilor. Înţeleptul zice: "Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată" (Ecles. 12,13.14). Apostolul Iacov îi îndemna pe fraţi: "Să vorbiţi şi să lucraţi ca nişte oameni care au să fie judecaţi de o lege a slobozeniei" (Iac. 2,12).
Aceia care la judecată sunt "socotiţi vrednici" vor avea parte de învierea drepţilor. Isus spunea: "dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi" vor fi ca îngerii; şi vor fi fiii lui Dumnezeu fiind fii ai învierii" (Luca 20,35.36). Şi mai spunea: "şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă" (Ioan 5,29). Drepţii cei morţi nu vor fi înviaţi până după judecata la care vor fi socotiţi vrednici de "înviere şi viaţă". De aceea, nu vor fi prezenţi în persoană la tribunal atunci când sunt cercetate rapoartele şi când cazul lor este hotărât.
Isus Se va arăta ca apărător al lor pentru a mijloci în favoarea lor înaintea lui Dumnezeu. "Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos cel neprihănit" (1Ioan 2,1). "Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi înaintea lui Dumnezeu". "De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei" (Evrei 9,24; 7,25). Când cărţile cu rapoarte sunt deschise la judecată, viaţa tuturor acelora care au crezut în Isus trece pe dinaintea lui Dumnezeu, începând cu aceia care au trăit la început pe pământ. Apărătorul nostru prezintă cazurile fiecărei generaţii, unul după altul, şi judecata se încheie cu cei vii. Fiecare nume este amintit, fiecare caz este cercetat, cu atenţie. Nume sunt primite şi nume sunt respinse. Dacă mai sunt păcate rămase în cărţi, de care oamenii nu s-au pocăit şi nu sunt iertate, numele lor sunt şterse din cartea vieţii, iar raportul faptelor lor bune este şters din cartea de amintire a lui Dumnezeu. Domnul i-a spus lui Moise: "Pe acela care a păcătuit împotriva Mea îl voi şterge din cartea Mea" (Exod 32,33). Iar proorocul Ezechiel spune: "Însă dacă cel neprihănit se abate de la neprihănirea lui şi săvârşeşte nelegiuirea, toată neprihănirea lui va fi uitată" (Ezech. 18,24).
Pentru toţi aceia care s-au pocăit cu adevărat de păcat şi prin credinţă au apelat la sângele lui Hristos ca jertfă ispăşitoare, s-a scris iertare în dreptul numelui lor în cărţile cerului; pentru că au devenit părtaşi ai dreptăţii lui Hristos, iar caracterele lor sunt în armonie cu Legea lui Dumnezeu, păcatele lor vor fi şterse, iar ei vor fi socotiţi vrednici de viaţa veşnică. Domnul declară prin profetul Isaia: "Eu, Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale" (Is. 43,25). Isus spune: "Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui". "De aceea, pe orişicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri" (Apoc. 3,5; Mat. 10,32.33).
Interesul cel mai profund manifestat printre oameni faţă de hotărârile tribunalelor pământeşti reprezintă foarte slab interesul din curţile cereşti atunci când numele scrise în cartea vieţii vin la cercetare înaintea judecătorului a tot pământul. Mijlocitorul divin prezintă rugăciunea ca toţi aceia care au biruit, prin credinţa în sângele Său, să fie iertaţi de nelegiuirile lor, să fie readuşi în căminul lor din Paradis şi să fie încoronaţi ca împreună moştenitori cu El la "vechea stăpânire" (Mica 4,8). În străduinţele lui de a amăgi şi a ispiti neamul omenesc, Satana a plănuit să zădărnicească planul lui Dumnezeu făcut la crearea omului; dar Hristos cere ca acest plan să fie adus la îndeplinire ca şi cum omul n-ar fi căzut niciodată. El cere pentru poporul Său nu numai iertare şi îndreptăţire deplină şi desăvârşită, ci şi o împărtăşire de slava Sa şi un loc pe tronul Său.
În timp ce Isus mijloceşte pentru supuşii harului Său, Satana îi acuză înaintea lui Dumnezeu ca fiind călcători ai Legii. Amăgitorul cel mare a căutat să-i aducă la necredinţă, să-i facă să piardă încrederea în Dumnezeu, să-i despartă de dragostea Sa şi să calce Legea. Acum el arată către raportul vieţii lor, la defectele lor de caracter, la lipsa lor de asemănare cu Hristos, care a dezonorat pe Răscumpărătorul lor, la toate păcatele pe care el i-a ispitit să le săvârşească, şi din cauza aceasta el îi pretinde ca supuşi ai lui.
Isus nu le scuză păcatele, dar arată către pocăinţa lor, către credinţa lor şi, cerând iertare în favoarea lor, Îşi înalţă mâinile rănite înaintea Tatălui şi a îngerilor sfinţi, spunând: "Îi cunosc pe nume, i-am săpat pe palmele Mele", "Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit; Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită" (Ps. 51,17). Iar pârâşului poporului Său îi spune: "Domnul să te mustre, Satano! Domnul să te mustre, El care a ales Ierusalimul! Nu este el, un tăciune scos din foc?" (Zah. 3,2). Hristos va îmbrăca pe cei credincioşi cu propria Sa neprihănire, pentru a putea prezenta înaintea Tatălui "o biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta" (Efes. 5,27). Numele lor sunt scrise în cartea vieţii şi despre ei stă scris: "Ei vor merge cu Mine îmbrăcaţi în alb căci sunt vrednici" (Apoc. 3,4).
În felul acesta se va împlini deplin făgăduinţa legământului cel nou, care zice: "Le voi ierta nelegiuirea, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor". "În zilele acelea, în vremea aceea - zice Domnul - se va căuta nelegiuirea lui Israel, şi nu va mai fi, şi păcatul lui Iuda şi nu se va mai găsi" (Ier. 31,34; 50,20). "În vremea aceea odrasla Domnului va fi plină de măreţie şi slavă, şi rodul ţării va fi plin de strălucire şi frumuseţe pentru cei mântuiţi ai lui Israel. Şi cel rămas în Sion, cel lăsat în Ierusalim, se va numi "sfânt", oricine va fi scris printre cei vii, la Ierusalim" (Is. 4,2-3).
Lucrarea judecăţii de cercetare şi de ştergere a păcatelor trebuie îndeplinită înainte de a doua venire a Domnului. Deoarece morţii trebuie judecaţi după lucrurile scrise în cărţi, este cu neputinţă ca păcatele oamenilor să fie şterse după judecata la care sunt cercetate cazurile lor. Dar apostolul Petru spune lămurit că păcatele credincioşilor vor fi şterse "atunci când vor veni vremurile de reînviorare de la faţa Domnului şi va trimite pe Isus Hristos" (Fapte 3,19.20). Când se va încheia judecata de cercetare, Hristos va veni şi răsplata va fi cu El, ca să dea fiecăruia după cele ce a făcut.
În serviciul jertfelor, marele preot, după ce făcea ispăşirea pentru Israel, ieşea şi binecuvânta adunarea. Tot astfel Hristos, la încheierea lucrării Sale de mijlocire, Se va arăta, "nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea" (Evr. 9,28) pentru a binecuvânta pe poporul Său care aşteaptă, cu viaţă veşnică. Aşa cum preotul îndepărta păcatele din sanctuar şi le mărturisea pe capul ţapului, tot astfel şi Hristos va aşeza toate aceste păcate asupra lui Satana, iniţiatorul şi instigatorul la păcat. ţapul care purta păcatele lui Israel era trimis într-un ţinut nelocuit (Lev. 16,22). În acelaşi fel Satana, care poartă vina tuturor păcatelor la care a provocat pe poporul lui Dumnezeu să le facă, va fi legat pe pământ timp de o mie de ani, care în timpul acesta va fi pustiu, fără locuitori, şi va suferi în cele din urmă pedeapsa deplină în foc, care va distruge pe toţi nelegiuiţii. În felul acesta, planul cel mare de mântuire îşi va ajunge împlinirea în eradicarea finală a păcatului şi în eliberarea tuturor acelora care au vrut să renunţe la fărădelege.
În timpul rânduit pentru judecată - încheierea celor 2300 de zile în anul 1844 - a început lucrarea de cercetare şi de ştergere a păcatelor. Toţi aceia care au luat vreodată asupra lor numele lui Hristos trebuie să treacă prin lucrarea cercetării. Atât cei vii, cât şi cei morţi sunt judecaţi "după lucrurile care au fost scrise în cărţi, după faptele lor".
Păcatele pentru care nu s-a făcut pocăinţă şi n-au fost părăsite nu vor fi iertate şi nici şterse din cărţi, ci vor sta ca mărturie împotriva păcătosului în ziua lui Dumnezeu. Poate că faptele rele au fost săvârşite la lumina zilei sau la întunericul nopţii; dar, înaintea Aceluia cu care avem de-a face, ele au fost deschise şi descoperite. Îngerii lui Dumnezeu au fost martori la fiecare păcat şi l-au înregistrat în rapoartele care nu greşesc. Păcatul poate fi ascuns, negat, ascuns de tată, de mamă, de soţie, de copii şi de prieteni; nimeni altul afară de făptaşul vinovat n-ar putea să aibă nici cea mai slabă bănuială cu privire la păcat; dar el este descoperit în faţa inteligenţelor cerului. Întunericul nopţii celei mai întunecate, tăinuirea cea mai meşteşugită nu sunt în stare să acopere nici măcar un gând de cunoaşterea Celui veşnic. Dumnezeu are un raport exact cu privire la orice faptă nedreaptă şi lucrare necinstită. El nu este indus în eroare de aparenţa de evlavie. El nu face greşeli în aprecierea caracterului. Oamenii pot fi înşelaţi de cei stricaţi cu inima, dar Dumnezeu pătrunde prin toate prefăcătoriile şi citeşte viaţa interioară.
Cât de solemn este gândul acesta! Zi după zi, trecând în veşnicie, duce cu ea povara de rapoarte pentru cărţile din ceruri. Cuvintele odată spuse, faptele odată făcute, nu mai pot fi retrase. Îngerii au înregistrat atât binele, cât şi răul. Cuceritorul cel mai puternic de pe pământ nu poate chema înapoi nici măcar raportul unei singure zile. Faptele noastre, cuvintele noastre, chiar şi cele mai ascunse motive, toate îşi au greutatea lor în hotărârea viitorului nostru, pentru fericire sau nenorocire. Deşi pot fi uitate de noi, ele vor da mărturie pentru îndreptăţirea sau pentru condamnarea noastră.
Aşa după cum trăsăturile feţei sunt reproduse cu o exactitate fără greş pe planşeta lăcuită a artistului, tot astfel caracterul este reprodus cu credincioşie în cărţile de sus. Şi totuşi, cât de puţin interes se dă pe faţă cu privire la raportul care trebuie să fie supus privirii fiinţelor cereşti. Dacă s-ar putea da la o parte vălul care desparte lumea vizibilă de cea invizibilă, iar fiii oamenilor ar vedea pe îngerul raportor înregistrând orice cuvânt şi faptă cu care va trebui să se întâlnească la judecată, câte cuvinte care se rostesc zilnic ar rămâne nerostite şi câte fapte ar rămâne nefăcute!
La judecată va fi cercetat felul în care a fost întrebuinţat fiecare talant. Cum am folosit capitalul încredinţat de cer? Va primi Domnul, la venirea Sa, ce I se cuvine cu dobândă? Am întrebuinţat noi puterile încredinţate nouă, ale braţului, ale inimii şi ale creierului, spre slava lui Dumnezeu şi spre binecuvântarea lumii? Cum am folosit timpul, condeiul, glasul, banii, influenţa? Ce am făcut pentru Hristos în persoana săracului, a celui îndurerat, a orfanului sau a văduvei? Dumnezeu ne-a făcut depozitarii Cuvântului Său sfânt; ce am făcut cu lumina şi cu adevărul, date nouă pentru a face pe oameni înţelepţi spre mântuire? Nici o valoare nu are doar mărturisirea "credinţei în Hristos"; numai dragostea care se dă pe faţă prin fapte este socotită curată; doar dragostea este aceea care dă valoare fiecărei fapte în ochii cerului. Tot ce este făcut din dragoste, oricât de neînsemnat ar părea în aprecierea oamenilor, este primit şi răsplătit de Dumnezeu.
Egoismul ascuns al oamenilor este descoperit în cărţile din ceruri. Acolo se găseşte raportul datoriilor neîmplinite faţă de semenii lor, de uitare a cererilor Mântuitorului. Acolo se va vedea cât de adesea a fost dat Satanei timpul, gândul şi puterea care aparţin lui Hristos. Trist este raportul pe care îl duc îngerii în ceruri. Fiinţe inteligente, care se pretind a fi urmaşi ai lui Hristos, sunt preocupate în câştigarea de averi pământeşti sau în procurarea de plăceri lumeşti. Bani, timp şi putere sunt jertfite pentru etalare şi pentru îngăduinţă de sine; însă momentele devotate rugăciunii, cercetării Scripturilor, umilirii sufletului şi mărturisirii păcatelor sunt puţine.
Satana inventează nenumărate planuri pentru a ne ocupa mintea, aşa ca ea să nu stăruiască asupra lucrării pe care ar trebui să o cunoaştem foarte bine. Arhiamăgitorul urăşte adevărurile cele mari care scot în evidenţă o jertfă ispăşitoare şi un Mijlocitor puternic. El ştie că, în ceea ce-l priveşte, totul depinde de abaterea minţilor de la Isus şi de la adevărul Său.
Aceia care vor să se împărtăşească de meritele mijlocirii Sale nu trebuie să îngăduie nimănui să se amestece în datoria lor faţă de o sfinţenie desăvârşită, în temere de Dumnezeu. Ceasurile preţioase, în loc să fie dedicate plăcerii, expunerii sau căutării de câştiguri, ar trebui devotate studiului cu rugăciune stăruitoare a Cuvântului Adevărului. Subiectul cu privire la Sanctuar şi la judecata de cercetare trebuie să fie clar înţeles de către poporul lui Dumnezeu. Toţi au nevoie de o cunoaştere personală a poziţiei şi a lucrării Marelui lor Preot. Altfel, le va fi cu neputinţă să dea pe faţă credinţa care este absolut necesară în vremea aceasta sau să ocupe locul pe care-l doreşte Dumnezeu. Fiecare are un suflet de câştigat sau de pierdut. Fiecare are un caz ce trebuie să se înfăţişeze înaintea barei de judecată a lui Dumnezeu. Fiecare trebuie să se întâlnească cu judecătorul cel mare faţă în faţă. Cât de important este, deci, ca fiecare minte să privească cât mai des scena solemnă în care se va ţine judecata şi se vor deschide cărţile, când, aşa cum spune Daniel, fiecare trebuie să-şi primească plata la sfârşitul zilelor.
Toţi aceia care au primit lumină cu privire la acest subiect trebuie să dea mărturie despre adevărurile cele mari pe care Dumnezeu le-a încredinţat lor. Sanctuarul din ceruri este chiar centrul lucrării lui Hristos în favoarea oamenilor. El cuprinde orice suflet care trăieşte pe pământ. El deschide privirii Planul de Mântuire, aducându-ne foarte aproape de încheierea vremii şi descoperindu-ne sfârşitul plin de biruinţă, în lupta dintre neprihănire şi păcat. Este de o importanţă copleşitoare ca toţi să cerceteze cu grijă aceste subiecte şi să fie în stare să dea un răspuns oricui le cere socoteală de nădejdea care este în ei.
Mijlocirea lui Hristos în favoarea omului, din Sanctuarul de sus, este tot atât de importantă pentru Planul de Mântuire ca şi moartea Sa pe cruce. Prin moartea Sa, El a început acea lucrare, pe care, după înviere S-a înălţat să o completeze în ceruri. Trebuie să intrăm prin credinţă dincolo de perdea, "unde Isus a intrat pentru noi ca Înainte-mergătorul nostru" (Evr. 6,20). Acolo se reflectă lumina de la crucea de pe Calvar. Acolo putem câştiga o înţelegere mai clară a tainelor mântuirii. Mântuirea omului a fost adusă la îndeplinire cu un preţ infinit pentru cer; jertfa adusă împlineşte cererile cele mai mari ale Legii lui Dumnezeu călcate de om. Isus a deschis calea către tronul Tatălui şi, prin mijlocirea Sa, dorinţa sinceră a tuturor acelora care vin la El în credinţă poate fi prezentată înaintea lui Dumnezeu.
"Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare" (Prov. 28,13). Dacă aceia care îşi ascund şi îşi scuză păcatele ar vedea cum se bucură Satana de ei, cum acuză pe Hristos şi pe sfinţii îngeri cu blestemul lui, s-ar grăbi să-şi mărturisească păcatele şi să le părăsească. Prin defectele de caracter, Satana lucrează pentru a pune stăpânire pe toată fiinţa şi el ştie că, dacă aceste defecte sunt cultivate, va avea succes. De aceea el caută fără încetare să amăgească pe urmaşii lui Hristos cu sofistăria lui fatală că ei nu pot fi biruitori. Dar Isus mijloceşte în favoarea lor cu mâinile Sale rănite, cu trupul Său zdrobit. "Harul Meu îţi este de ajuns" (2 Cor. 12,9). "Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară" (Matei 11,29.30). Nimeni deci să nu socotească defectele sale ca fiind de nevindecat. Dumnezeu va da credinţă şi har pentru a le învinge.
Trăim acum în ziua cea mare de ispăşire. În serviciul simbolic, atunci când marele preot făcea ispăşire pentru Israel, tuturor li se cerea să-şi întristeze sufletele prin pocăinţă de păcat şi prin umilire înaintea lui Dumnezeu, ca să nu fie nimiciţi din poporul lui Dumnezeu. În acelaşi fel, toţi aceia care vor ca numele lor să rămână în cartea vieţii trebuie ca acum, în puţinele zile de har care au mai rămas, să-şi umilească sufletele înaintea lui Dumnezeu prin întristarea pentru păcat şi prin pocăinţă adevărată. Trebuie să se dea pe faţă o cercetare de inimă profundă şi sinceră. Spiritul uşuratic şi frivol, îngăduit de atâţia care se pretind a fi creştini, trebuie îndepărtat. În faţa tututor acelora care vor să-şi supună înclinaţiile rele ce vor să stăpânească, stă o luptă stăruitoare. Lucrarea de pregătire este o lucrare personală. Nu suntem mântuiţi în grup. Curăţia şi devoţiunea unuia nu vor împlini lipsa acestor calităţi la altul. Chiar dacă toate popoarele trebuie să treacă prin faţa judecăţii lui Dumnezeu, "El va cerceta cazul fiecăruia în parte cu tot atâta atenţie ca şi când n-ar mai exista altă fiinţă pe pământ. Toţi trebuie să fie încercaţi şi dovediţi fără pată sau zbârcitură sau altceva de felul acesta.
Solemne sunt scenele legate de încheierea lucrării de ispăşire. Interesele care se cuprind în ea sunt copleşitoare. Judecata are loc acum în Sanctuarul de sus. Această lucrare continuă timp de mulţi ani. În curând - nimeni nu ştie cât de curând - ea va ajunge la cei vii. În prezenţa înfricoşătoare a lui Dumnezeu, viaţa noastră trebuie să vină la cercetare. În această vreme, mai presus de orice, se cuvine ca fiecare suflet să ia seama la avertizarea lui Hristos: "Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţi-vă; căci nu ştiţi când va veni vremea aceea" (Marcu 13,33). "Dacă nu vegheaţi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine" (Apoc. 3,3).
Când lucrarea judecăţii de cercetare se încheie, soarta tuturor va fi hotărâtă pentru viaţă sau pentru moarte. Timpul de har se încheie cu puţin înainte de venirea Domnului pe norii cerului. Hristos, privind la timpul acesta, spune în cartea Apocalipsei: "Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe! Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta Lui" (Apoc. 22,11.12).
Cel drept, ca şi cel păcătos vor trăi împreună pe pământ în starea lor muritoare - oamenii vor sădi şi vor clădi, vor mânca şi vor bea, neştiind că hotărârea finală şi irevocabilă a fost pronunţată în Sanctuarul de sus. Înainte de potop, după ce Noe a intrat în corabie, Dumnezeu l-a închis înăuntru, iar pe cei păcătoşi afară; dar, timp de şapte zile, oamenii neştiind că soarta lor a fost pecetluită şi-au continuat viaţa fără grijă şi iubitoare de plăceri şi şi-au bătut joc de avertismentele cu privire la judecata care se apropia. "Tot aşa, spune Mântuitorul, va fi şi la venirea Fiului omului" (Matei 24,39). Pe tăcute şi pe neobservate, ca şi hoţul în miez de noapte, va veni ora hotărâtoare care va stabili soarta fiecărui om, retragerea finală a darului milei de la oamenii vinovaţi.
"Vegheaţi deci" ca nu cumva venind pe neaşteptate, să vă găsească dormind" (Marcu 13,35.36). Este primejdioasă starea acelora care, obosiţi de veghere, se întorc la atracţiile lumii. În timp ce omul de afaceri este captivat de urmărirea câştigului, în timp ce iubitorul de plăceri caută satisfacerea poftelor, în timp ce fiica modei îşi aranjează podoabele, s-ar putea ca chiar în ceasul acela Judecătorul întregului pământ să rostească sentinţa: "Ai fost cântărit în cumpănă şi ai fost găsit prea uşor" (Dan. 5,27).

Leave a comment and / or appreciate the article!

CLICK HERE :» http://www.radio-elshaday.de/

CLICK HERE :» http://www.radio-megapower.de/

CLICK HERE :» http://christliche-radiosender.blogspot.com/

CLICK HERE :» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/

Posted by: *DJ_DANY* ( ADMIN )