Interpretarea Biblică
Pavel i-a scris lui Timotei:
Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii, pe care o dai altora: stăruieşte în aceste lucruri, căci dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine însuţi, şi pe cei ce te ascultă (1 Tim. 4:16; subliniere personală).
Fiecare lucrător ar trebui să ia acest îndemn în mod personal, să fie foarte atent în primul rând la el însuşi şi să se asigure că oferă un exemplu evlavios.
În al doilea rând, ar trebui să fie foarte atent la învăţătura pe care o dă altora, deoarece mântuirea lui şi a celor care îl ascultă depinde de ceea ce propovăduieşte el, aşa cum a afirmat şi Pavel în versetul citat mai sus.[1] Dacă un lucrător îmbrăţişează o doctrină falsă sau neglijează comunicarea adevărului, rezultatul poate fi un dezastru etern pentru el şi pentru alţii.
Totuşi, nu există nici o scuză pentru ucenicizatorii care propovăduiesc doctrine false, deoarece Dumnezeu le-a dat Duhul Sfânt şi Cuvântul Lui care să îi călăuzească în adevărul Său. Din contră, lucrătorii care au motive greşite doar preiau învăţăturile populare ale altora, fără să studieze ei înşişi din Cuvânt şi sunt posibili să transmită erori prin învăţătura şi doctrina lor. Singura modalitate de a se proteja este aceea de a-şi purifica inima, asigurându-se că motivaţiile lui sunt acelea de (1) a fi pe placul lui Dumnezeu şi (2) de a-i ajuta pe oameni să fie gata să stea în faţa lui Isus şi nu acelea de a se îmbogăţi, de a fi influent sau popular. În plus, trebuie să studieze cu sârguinţă Cuvântul lui Dumnezeu, astfel încât să capete o înţelegere pătrunzătoare şi echilibrată. Pavel i-a mai scris lui Timotei:
Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvântul adevărului (2 Tim. 2:15).
Citirea, studierea şi meditarea asupra Cuvântului lui Dumnezeu ar trebui să fie o disciplină practicată zilnic de lucrător. Duhul Sfânt îl va ajuta să înţeleagă mai bine Cuvântul lui Dumnezeu atunci când studiază sârguincios, asigurându-se astfel că „împarte drept Cuvântul adevărului“. Una dintre cele mai mari probleme în biserica din zilele noastre este aceea că lucrătorii interpretează greşit Cuvântul lui Dumnezeu şi îi induc în mod continuu în eroare pe cei cărora le dau învăţătură. Şi poate fi destul de grav. Iacov a avertizat:
Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi o judecată mai aspră (Iacov 3:1).
Din acest motiv este foarte important ca ucenicizatorii să ştie cum să interpreteze în mod corect Cuvântul lui Dumnezeu, cu scopul de a înţelege şi comunica cu precizie înţelesul fiecărui text.
Interpretarea corectă a Cuvântului lui Dumnezeu se face în acelaşi fel în care interpretezi cuvintele altor oameni. Dacă dorim să înţelegem cu acurateţe înţelesul intenţionat de autor sau vorbitor, trebuie să aplicăm câteva reguli de interpretare, reguli de bun simţ. În acest capitol vom analiza trei dintre cele mai importante reguli ale unei interpretări biblice sănătoase: (1) Citeşte inteligent, (2) Citeşte contextual, şi (3) Citeşte onest.
Regula nr.1: Citeşte inteligent. Interpretează literal ceea ce citeşti dacă nu este clară intenţia de a vorbi figurativ sau simbolic.
Scriptura, ca de altfel literatura în general, este plină de figuri de stil precum metafore, hiperbole şi antropomorfisme. Acestea ar trebui luate ca atare.
Metafora este compararea similitudinilor dintre două lucruri fundamental diferite. Scriptura conţine multe metafore. Una dintre ele constă în cuvintele lui Isus spuse în timpul cinei cea de taină:
Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine; şi, după ce a binecuvântat, a frânt-o, şi a dat-o ucenicilor, zicând: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu.“ Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: „Beţi toţi din el; căci acesta este sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor“ (Mat. 26:26-28).
Vroia Isus să spună că pâinea pe care o dădea ucenicilor Săi era literal trupul Lui şi că vinul pe care l-au băut era literal sângele Său? Bunul simţ ne spune că NU. Scriptura afirmă foarte clar că ceea ce le-a dat Isus a fost pâine şi vin, şi nu precizează nimic despre faptul că acestea s-ar fi transformat literal în carne şi sânge. Nici Petru, nici Ioan, prezenţi la cină, nu au spus vreodată astfel de lucruri în epistolele lor şi cu siguranţă le-ar fi fost greu să facă pe canibalii!
Unii argumentează: „Dar Isus a spus că pâinea şi vinul erau trupul şi sângele Lui, aşa că voi crede ceea ce a spus El!“ Isus a mai spus însă şi că este Uşa (vezi Ioan 10:9). Înseamnă că S-a transformat literal într-o uşă cu balamale şi zăvor? El a mai spus că este Via şi că noi suntem mlădiţele (vezi Ioan 15:5). S-a transformat El literal într-o viţă de vie? Am devenit literal mlădiţe? Isus a mai spus că este Lumina lumii şi pâinea care a coborât din cer (vezi Ioan 9:5; 6:41). Este Isus lumina soarelui sau o bucată de pâine?
În mod clar aceste expresii sunt figuri de stil numite metafore, o comparaţie între două lucruri care sunt fundamental diferite, dar care au anumite lucruri în comun. Într-un fel, Isus era ca o uşă şi ca o viţă de vie. Afirmaţiile lui Isus din timpul cinei cea de taină sunt, de asemenea, metaforice. Într-un anume fel vinul era ca sângele Lui, iar pâinea era ca trupul Lui.
Pildele lui Hristos
Pildele lui Hristos sunt comparaţii asemănătoare metaforelor, dar care conţin întotdeauna cuvintele ca, precum, sau ca şi. Acestea transmit învăţături spirituale prin compararea asemănărilor dintre două lucruri esenţial diferite. Este foarte important să ţinem minte acest lucru atunci când le interpretăm; altfel vom face greşeala de a căuta semnificaţii în fiecare detaliu al parabolei. Metaforele şi comparaţiile ajung întotdeauna într-un punct în care dispar asemănările şi apar deosebirile. De exemplu, dacă îi spun soţiei mele: „Ochii tăi sunt ca marea“, vreau să spun că ochii ei sunt albaştrii, profunzi, atrăgători; nu spun că înoată peştii în ei sau că păsările plutesc pe ei sau că îngheaţă în timpul iernii.
Să analizăm trei dintre pildele lui Isus, toate fiind comparaţii, dintre care prima este Pilda năvodului:
„Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de peşti. După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, şed jos, aleg în vase ce este bun, şi aruncă afară ce este rău. Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor“ (Mat. 13:47-50).
Împărăţia cerurilor şi năvodul sunt fundamental asemănătoare? Bineînţeles că nu! Sunt foarte diferite. Dar există câteva asemănări. Aşa cum, după ce năvodul este scos la mal, peştii sunt aleşi şi separaţi în două categorii, ce este bun şi ce nu este bun, tot aşa va fi şi în Împărăţia lui Dumnezeu. Într-o zi, cei drepţi şi cei nedrepţi, care momentan trăiesc împreună, vor fi separaţi. Dar aici se încheie asemănările. Peştii înoată; oamenii merg. Pescarii separă peştele; îngerii îi vor separa pe cei răi de cei buni. Peştii sunt separaţi în funcţie de cât de gustoşi sunt; oamenii sunt separaţi în funcţie de ascultarea sau neascultarea faţă de Dumnezeu. Peştele bun este pus în vase, iar peştele rău este aruncat afară. Oamenii drepţi vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu, iar oamenii răi vor fi aruncaţi în Iad.
Această pildă este un exemplu perfect pentru a arăta felul în care metaforele şi comparaţiile sunt în cele din urmă imperfecte, deoarece lucrurile comparate sunt fundamental diferite. Nu vrem să mergem dincolo de intenţia vorbitorului, presupunând că diferenţele sunt de fapt asemănări. De exemplu, ştim cu toţii că „peştele bun“ sfârşeşte de fapt prin a fi gătit pe foc, în timp ce „peştele rău“ se întoarce în apă şi trăieşte. Isus nu a menţionat acest lucru! Ar fi fost contrar scopului Său.
Această pildă specifică nu propovăduieşte, oricine orice ar zice, o strategie pentru „aruncarea năvodului evanghelistic“, prin care să încercăm să aducem pe toată lumea la biserică, buni sau răi, fie că vor să vină, fie că nu! Această parabolă nu ne învaţă că plaja este locul cel mai potrivit pentru mărturisirea credinţei. Această parabolă nu ne spune că biserica va fi răpită la sfârşitul perioadei de suferinţă. Această parabolă nu ne învaţă că mântuirea noastră este doar alegerea suverană a lui Dumnezeu, de vreme ce peştii aleşi din parabolă nu aveau nimic de a face cu motivele pentru care erau aleşi. Nu dai semnificaţii neavizate şi forţate pildelor lui Isus!
Fiţi pregătiţi
Iată o altă parabolă a lui Isus familiară nouă, Pilda celor zece fecioare:
“Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care şi-au luat candelele, şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite, şi cinci înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi undelemn în vase. Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate, şi au adormit. La miezul nopţii, s-a auzit o strigare: «Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!» Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele. Cele nechibzuite au zis celor înţelepte: «Daţi-ne din undelemnul vostru, căci ni se sting candelele.» Cele înţelepte le-au răspuns: «Nu; ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă nici vouă; ci mai bine duceţi-vă la cei ce vând undelemn şi cumpăraţi-vă.» Pe când se duceau ele să cumpere undelemn, a venit mirele: cele ce erau gata, au intrat cu el în odaia de nuntă, şi s-a încuiat uşa. Mai pe urmă, au venit şi celelalte fecioare, şi au zis: «Doamne, Doamne, deschide-ne!» Dar el, drept răspuns, le-a zis: «Adevărat vă spun, că nu vă cunosc!» Vegheaţi dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului“ (Mat. 25:1-13).
Care este lecţia principală a acestei parabole? Este cuprinsă în ultima frază: Fiţi pregătiţi pentru întoarcerea Domnului, pentru că venirea Lui poate întirzia mai mult decât vă aşteptaţi. Aceasta este morala.
După cum am menţionat în capitolul anterior, Isus le-a spus aceste parabole unora dintre cei mai apropiaţi ucenici ai Săi (vezi Mat. 24:3; Marcu 13:3) care la momentul respectiv era evident că Îl urmau supuşi. Dar la fel de clară este şi implicaţia că era posibil ca Petru, Iacov, Ioan şi Andrei să nu fie pregătiţi la întoarcerea lui Isus. De aceea i-a avertizat Isus. Astfel, această parabolă ne învaţă că există posibilitatea ca cei care sunt momentan pregătiţi pentru venirea lui Isus să fie găsiţi nepregătiţi în momentul întoarcerii Lui. Toate cele zece fecioare erau iniţial pregătite, dar cinci au devenit nepregătite. Dacă mirele s-ar fi întors mai devreme, toate cele zece ar fi intrat în odaia de nuntă.
Dar care este semnificaţia faptului că cinci erau nechibzuite şi cinci erau înţelepte? Dovedeşte acest lucru că doar jumătate din cei care sunt creştini practicanţi vor fi pregătiţi pentru venirea lui Isus? Nu.
Care este semnificaţia untdelemnului? Reprezintă Duhul Sfânt? Nu. Ne descoperă faptul că doar cei care au fost botezaţi cu Duhul Sfânt vor intra în cer? Nu.
Întoarcerea mirelui la miezul nopţii ne spune că şi Isus Se va întoarce tot atunci? Nu.
De ce nu le-a pus mirele pe fecioarele înţelepte să le identifice pe cele nechibzuite care băteau la uşă? Dacă mirele ar fi făcut acest lucru, ar fi ruinat întreaga morală a pildei, întrucât şi cele nechibzuite ar fi reuşit să intre în cele din urmă.
S-ar putea spune că, aşa cum fecioarele nechibzuite nu mai aveau lumină şi au adormit, tot aşa şi credincioşii nechibzuiţi încep să meargă în întuneric şi aţipesc din punct de vedere spiritual, spre condamnarea lor. Poate am putea face o comparaţie între ospăţul mirelui din aceasta pildă şi ospăţul Mielului. Dar doar până aici am putea forţa interpretarea înţelesului acestei parabole sau a detaliilor ei variate.
A aduce roade
Poate cea mai greşită interpretare a pildelor lui Isus pe care am auzit-o vreodată constă în explicaţia unui pastor dată Pildei neghinei. Haide mai întâi să o citim:
Isus le-a pus înainte o altă pildă, şi le-a zis: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în ţarina lui. Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între grâu, şi a plecat. Când au răsărit firele de grâu şi au făcut rod, a ieşit la iveală şi neghina. Robii stăpânului casei au venit şi i-au zis: «Doamne, n-ai semănat sămânţă bună în ţarina ta? De unde are dar neghină?» El le-a răspuns: «Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta.» Şi robii i-au zis: «Vrei dar să mergem să o smulgem?» «Nu», le-a zis el, «ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeţi şi grâul împreună cu ea. Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: ,Smulgeţi întâi neghina, şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu‘»“ (Mat. 13:24-30).
Acum iată explicaţia pastorului respectiv:
Este o realitate faptul că atunci când răsare grâul şi neghina par identice. Nimeni nu poate face diferenţa între ele. Tot aşa se întâmplă în lume şi în biserică. Nimeni nu poate spune cine este creştin autentic şi cine este necredincios. Nu se poate face diferenţa în funcţie de felul în care îşi trăiesc viaţa, deoarece mulţi creştini nu ascultă de Hristos mai mult decât necredincioşii. Numai Dumnezeu le cunoaşte inimile şi doar El îi va sorta când va veni sfârşitul.
Bineînţeles că nu aceasta este morala Pildei neghinei. În realitate ea ne învaţă că, din contră, creştinii se deosebesc foarte clar de necredincioşi. Remarcă că slujitorii au observat că a fost plantată şi neghină în lanul de grâu (vezi vers. 26). Neghina nu aduce nici o roadă şi tocmai de aceea este uşor de identificat. Cred că este important că Isus a ales neghinele neroditoare pentru a-i reprezenta pe cei răi care vor fi adunaţi şi aruncaţi în Iad la venirea sfârşitului.
Morala principală a acestei pilde este simplă: Cei care sunt mântuiţi cu adevărat aduc roadă; cei nemântuiţi nu. Deşi Dumnezeu încă nu îi judecă pe cei răi cât timp trăiesc printre cei mântuiţi, va veni o zi când îi va separa de cei neprihăniţi şi îi va arunca în Iad.
Isus chiar a dat o explicaţie specifică acestei parabole, de aceea nu mai este nevoie să căutăm semnificaţii dincolo de ceea ce deja a explicat El:
„Cel ce seamănă sămânţa bună este Fiul omului. Ţarina este lumea; sămânţa bună, sunt fiii Împărăţiei; neghina, sunt fiii Celui rău. Vrăjmaşul, care a semănat-o, este Diavolul; secerişul, este sfârşitul veacului; secerătorii, sunt îngerii. Deci, cum se smulge neghina şi se arde în foc, aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Fiul omului va trimite pe îngerii Săi, şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile, care sunt pricină de păcătuire şi pe cei ce săvârşesc fărădelegea, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Atunci cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor. Cine are urechi de auzit, să audă“ (Mat. 13:37-43).
Hiperbola
O a doua figură de stil găsită adeseori în Biblie este hiperbola. Hiperbola este o exagerare deliberată cu scopul de a scoate ceva anume în evidenţă. Când o mamă îi zice copilului: „Ţi-am spus de o mie de ori să vii acasă pentru cină“, aceasta este o hiperbolă. Un exemplu de hiperbolă în Biblie este afirmaţia lui Isus despre tăierea mâinii drepte:
„Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapădă-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă“ (Mat. 5:30).
Dacă Isus ar fi vrut să spună literal că fiecare dintre noi care păcătuieşte în vreun fel folosindu-şi mâna dreaptă ar trebui să i o taie, atunci ar trebui să fim toţi ciungi! Dar, desigur, problema păcatului nu constă în folosirea mâinilor. Ceea ce ne spunea Isus era mai degrabă că păcatul ne poate trimite in Iad şi că modul în care putem evita păcatul este îndepărtarea ispitelor şi a tuturor lucrurilor care ne determină să ne împiedicăm.
Antropomorfismul
O a treia figură de stil pe care o întâlnim în Scriptură este antropomorfismul. Acesta reprezintă o exprimare metaforică prin care Îi sunt atribuite lui Dumnezeu caracteristici umane, de dragul de a ne ajuta să Îl înţelegem. De exemplu, în Genesa 11:5 citim:
Domnul S-a pogorât să vadă cetatea şi turnul, pe care îl zideau fiii oamenilor (Gen. 11:5).
Acest verset nu poate fi decât un antropomorfism, deoarece este puţin probabil ca Dumnezeul atotştiutor să fi fost nevoit să facă o călătorie din Rai până la turnul Babel pentru a investiga ce vroiau să construiască oamenii!
Mulţi teologi savanţi consideră că fiecare afirmaţie biblică ce descrie părţi ale trupului lui Dumnezeu, precum braţele sale, mâinile, ochii, părul, nasul, sunt antropomorfisme. Bineînţeles că Dumnezeul atotputernic nu posedă părţi ale trupului uman, spun ei.
Totuşi, din mai multe motive, eu nu sunt de acord. În primul rând, deoarece Scriptura ne arată foarte clar că noi am fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu:
Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră.“ (Gen. 1:26; subliniere personală)
Unii ar spune că suntem după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu doar in sensul că posedăm conştiinţa de sine, responsabilitate morală, capacitatea de a raţiona, etc. Totuşi, haide să citim o afirmaţie foarte asemănătoare celei din Genesa 1:26 şi care apare doar câteva capitole mai târziu:
La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui, şi i-a pus numele Set (Gen. 5:3; subliniere personală).
Ce poate însemna acest lucru decât că Set semăna fizic cu tatăl său, Adam? Deci, dacă aceasta vrea să spună Genesa 5:3, de ce nu poate avea acelaşi înţeles expresia identică din Genesa 1:26? Bunul simţ şi o interpretare sănătoasă ne spun că are acelaşi înţeles.
Mai mult, Dumnezeu ne este descris şi de către autori biblici care L-au văzut. De exemplu, Moise împreună cu alţi şaptezeci şi trei de israeliţi L-au văzut pe Dumnezeu.
Moise s-a suit împreună cu Aaron, Nadab şi Abihu, şi cu şaptezeci de bătrâni ai lui Israel. Ei au văzut pe Dumnezeul lui Israel; subt picioarele Lui era un fel de lucrare de safir străveziu, întocmai ca cerul în curăţia lui. El nu Şi-a întins mâna împotriva aleşilor copiilor lui Israel. Ei au văzut pe Dumnezeu, şi totuşi au mâncat şi au băut (Ex. 24:9-11).
Dacă l-ai fi întrebat pe Moise dacă Dumnezeu avea mâini şi picioare, ce ţi-ar fi răspuns? [2]
Profetul Daniel a avut o viziune a lui Dumnezeu Tatăl şi a lui Dumnezeu Fiul:
Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada, şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc, şi roatele Lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau, şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui....M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului [Dumnezeu Fiul]; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile, şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică, şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată (Dan. 7:9-10, 13-14).
Dacă l-ai fi întrebat pe Daniel dacă Dumnezeu avea părul alb şi o înfăţişare care să Îi permită să stea aşezat pe tron, ce ţi-ar fi răspuns?
Aşa stând lucrurile, sunt convins că Dumnezeu Tatăl are o formă glorioasă care este oarecum asemănătoare cu înfăţişarea fiinţelor umane, deşi nu din carne şi sânge, ci din spirit (vezi Ioan 4:24).
Cum poţi discerne care sunt părţile scripturale menite să fie interpretate literal şi care ar trebui interpretate figurat sau simbolic? Această diferenţă ar trebui să fie uşoară pentru toţi cei ce gândesc logic. Interpretează totul literal, cu excepţia cazului în care nu ai altă alternativă logică decât aceea de a interpreta figurativ şi simbolic ceea ce este scris. De exemplu, profeţiile din Vechiul Testament şi cartea Apocalipsa sunt în mod clar pline de simboluri, unele dintre ele explicate, altele nu. Însă simbolurile nu sunt greu de identificat.
Regula nr.2: Citeşte contextual. Fiecare pasaj trebuie interpretat în lumina pasajelor învecinate şi a întregii Biblii. Contextul cultural şi istoric ar trebui, de asemenea, luat în calcul ori de câte ori este posibil.
Principala cauză a interpretării greşite este citirea scripturilor fără a lua în considerare contextul imediat şi pe cel biblic.
Dacă izolezi textul de context poţi face Biblia să spună tot ce doreşti să spună. De exemplu, ştiai că Biblia afirmă că Dumnezeu nu există? În Psalmul 14 citim: „Nu există Dumnezeu“ (Ps. 14:1). Totuşi, dacă vrem să interpretăm aceste cuvinte cu acurateţe, trebuie să le citim în contextul lor: „Nebunul zice în inima lui: «Nu există Dumnezeu»“ (Ps. 14:1; subliniere personală). Iată că textul capătă cu totul un alt înţeles!
Un alt exemplu: am auzit o dată un pastor predicând despre nevoia creştinului de a fi „botezat în foc“. Şi-a început predica citind cuvintele lui Ioan Botezătorul din Matei 3:11: „Cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăinţă; dar Cel ce vine după mine, este mai puternic decât mine, şi eu nu sunt vrednic să-I duc încălţămintele. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc.“
Pe baza acestui verset şi-a construit o întreagă predică. Mi-l amintesc spunând: „Nu este suficient că sunteţi botezaţi cu Duhul Sfânt! Isus vrea, de asemenea, să vă boteze şi cu foc, aşa cum a proclamat Ioan Botezătorul!“ Şi a continuat să explice că de îndată ce vom fi „botezaţi cu foc“ vom fi plini de zel pentru Domnul. La final i-a chemat în faţă pe cei ce doreau să fie botezaţi cu foc.
Din nefericire, acest predicator a făcut greşeala clasică de a scoate versetul din context.
Ce a vrut să spună Ioan Botezătorul când a afirmat că Isus va boteza cu foc? Tot ceea ce trebuie să facem pentru a găsi răspunsul este să citim cele două versete anterioare celui citit şi un verset după acesta.
„Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: «Avem ca tată pe Avraam!» Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam. Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci, orice pom care nu face roadă bună, va fi tăiat şi aruncat în foc“ (Mat. 3:9-10; subliniere personală).
În primul rând aflăm că cel puţin o parte din audienţa lui Ioan consta din evrei ce credeau că mântuirea lor se baza pe descendenţa genealogică. Astfel, predica lui Ioan era evanghelistică.
Mai aflăm, de asemenea, că Ioan avertiza că oamenii nemântuiţi sunt în pericolul de a fi aruncaţi în foc. Ar fi destul de rezonabil să concluzionăm că „focul“ despre care vorbea Ioan în versetul 10 este unul şi acelaşi cu cel descris în versetul 11. Acest fapt devine încă şi mai clar dacă citim şi versetul 12:
„Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria, şi Îşi va strânge grâul în grânar; dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge“ (Mat. 3:12; subliniere personală).
Atât în versetul 10 cât şi în 12, focul despre care vorbea Ioan era focul Iadului. În versetul 12 afirmă metaforic că Isus va separa oamenii în două categorii: grâul, pe care îl „va strânge în grânar“, şi pleava, pe care o va arde „într-un foc care nu se stinge“.
În lumina versetelor învecinate, probabil că Ioan vroia să spună că Isus va boteza oamenii fie cu Duhul Sfânt, dacă sunt creştini, fie cu foc, dacă sunt necredinicioşi. În acest caz, nimeni nu ar trebui să le predice creştinilor că trebuie să fie botezaţi cu foc!
Îndepărtându-ne puţin de contextul imediat al acestor versete, ar trebui, de asemenea, să analizăm restul Noului Testament. Putem găsi vreun exemplu în cartea Fapte în care creştinilor li se spune să fie „botezaţi cu foc“? Nu. Singurul lucru care se apropie puţin de această afirmaţie este descrierea făcută de Luca despre ziua Cincizecimii, când ucenicii au fost botezaţi cu Duhul Sfânt şi când deasupra capetelor lor au apărut temporar limbi de foc. Dar Luca nu spune în nici un caz că ar fi fost „botezaţi cu foc“. Mai mult, putem găsi în epistole vreun îndemn sau vreo instrucţiune dată creştinilor spre a fi „botezaţi cu foc“? Nu. De aceea, este destul de logic să concluzionăm că nici un creştin nu ar trebui să caute botezul cu foc.
O doctrină falsă derivată din Scriptură
De multe ori Evanghelia însăşi este reprezentată greşit de predicatori şi învăţători care, datorită faptului că nu iau în considerare contextul, interpretează greşit Scriptura. Învăţătura falsă referitoare la harul lui Dumnezeu abundă tocmai din acest motiv.
De exemplu, afirmaţia lui Pavel din Efeseni 2:8 că mântuirea este produsul harului şi nu al faptelor a fost transformată într-o Evanghelie falsă doar pentru că s-a ignorat contextul. Pavel a scris:
Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni (Efes. 2:8-9).
Mulţi se axează exclusiv pe afirmaţia lui Pavel despre mântuirea primită prin har, gratuit, nu prin fapte. De aici, în ciuda sutelor de dovezi scripturale, trag concluzia că nu există nici o legătură între mântuire şi sfinţenie. Unii merg chiar mai departe şi afirmă că pocăinţa nu este necesară pentru a fi mântuit. Acesta este un exemplu clasic de interpretare greşită a Scripturii datorită ignorării contextului.
În primul rând, să analizăm ce ne spune pasajul studiat în ansamblu. Pavel nu spune că am fost mântuiţi prin har, ci că am fost mântuiţi prin har prin intermediul credinţei. Credinţa este la fel de importantă ca şi harul în ecuaţia mântuirii. Scriptura declară că credinţa fără fapte este zadarnică şi nu poate mântui (vezi Iacov 2:14-26). Astfel, Pavel nu ne învaţă că sfinţenia este irelevantă în ceea ce priveşte mântuirea. El ne spune că nu eforturile noastre sunt cele care ne mântuiesc; fundamentul mântuirii noastre este harul lui Dumnezeu. Nu am putea fi niciodată mântuiţi fără harul Lui. Dar numai când răspundem harului lui Dumnezeu prin credinţă suntem mântuiţi. Rezultatul mântuirii este întotdeauna ascultarea – rodul credinţei autentice. Dacă citim nu mai departe de următorul verset, ni se va confirma părerea.
Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele (Efes. 2:10).
Singurul motiv pentru care am fost înnoiţi de Duhul Sfânt şi făcuţi creaţii noi în Hristos este ca noi să putem umbla în faptele bune ale ascultării. Astfel, ecuaţia mântuirii dată de Pavel arată după cum urmează:
Har + Credinţă = Mântuire + Ascultare
Aceasta înseamnă că harul plus credinţa rezultă sau echivalează cu mântuirea plus ascultarea. Când harului lui Dumnezeu i se răspunde prin credinţă, rezultatul este întotdeauna mântuirea şi faptele bune. Totuşi, cei care au dezbrăcat cuvintele lui Pavel de contextul lor, au inventat o formulă ca aceasta:
Har + Credinţă – Ascultare = Mântuire
Aceasta înseamnă că harul plus credinţa fără (sau minus) ascultare este egal cu (sau rezultă în) mântuirea. În ceea ce priveşte Biblia, această afirmaţie este o erezie.
Dacă mai citim puţin din contextul în care au fost spuse cuvintele lui Pavel, vom descoperi de asemenea că situaţia din Efes era aceeaşi ca peste tot pe unde predica Pavel. Şi anume, evreii le propovăduiau neamurilor convertite de Pavel că, dacă vroiau să fie mântuiţi, era nevoie să fie circumcişi şi să respecte o parte din legea mozaică. Contextul circumciziei şi al faptelor religioase îl avea în minte Pavel când a scris despre „faptele“ care nu ne mântuiesc (vezi Efes. 2:11-22).
Dacă citim şi mai departe, înţelegând mai bine contextul întregii scrisori a lui Pavel către efeseni, vedem foarte clar că Pavel a crezut că sfinţenia era esenţială pentru mântuire:
Curvia, sau orice altfel de necurăţie, sau lăcomia de avere, nici să nu fie pomenite între voi, aşa cum se cuvine unor sfinţi. Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste, care nu sunt cuviincioase; ci mai degrabă cuvinte de mulţumire. Căci ştiţi bine că nici un curvar, nici un stricat, nici un lacom de avere, care este un închinător la idoli, n-are parte de moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu (Efes.5:3-6; subliniere personală).
Dacă Pavel ar fi crezut că harul lui Dumnezeu va mântui în cele din urmă şi pe cei curvari, stricaţi şi lacomi de avere care nu se pocăiesc, atunci nu ar mai fi scris aceste cuvinte. Semnificaţia cuvintelor lui Pavel din Efeseni 2:8-9 nu poate fi înţeleasă corect decât în contextul întregii scrisori către efeseni.
Eşecul Galatenilor
Cuvintele lui Pavel din scrisoarea către galateni au fost, de asemenea, interpretate în afara contextului. Rezultatul a fost distorsionarea Evangheliei, tocmai ceea ce spera Pavel să corecteze prin această scrisoare.
Întreaga temă a scrisorii lui Pavel către galateni este „Mântuirea prin credinţă, nu prin faptele legii“. Dar a intenţionat oare Pavel să spună că sfinţenia nu era necesară pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu? Cu siguranţă nu.
În primul rând, observă că Pavel îi combătea încă o dată pe evreii care veniseră în Galatia şi care îi învăţau pe noii convertiţi că nu puteau fi mântuiţi decât dacă erau circumcişi şi păstrau legea lui Moise. Pavel menţionează de mai multe ori în scrisoare subiectul specific al tăierii împrejur, deoarece acesta părea să fie aspectul principal subliniat de iudeii legalişti (vezi Gal. 2:3, 7-9, 12; 5:2-3, 6, 11; 6:12-13, 15). Pavel nu era îngrijorat că galatenii deveniseră prea ascultători de poruncile lui Hristos; el era îngrijorat că nu îşi mai puneau credinţa în Hristos pentru mântuirea lor, ci în circumcizie şi în eforturile lor slabe de a păstra legea mozaică.
Luând în calcul întreg contextul scrisorii lui Pavel către galateni, remarcăm că acesta scrie în capitolul 5:
Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege. Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (Gal. 5:18-21; subliniere personală).
Dacă Pavel ar fi dorit să le sugereze galatenilor că puteau să ajungă în cer şi fără să fie sfinţi, atunci nu ar mai fi scris aceste cuvinte. Mesajul lui nu era acela că pot ajunge în cer şi cei ce nu sunt sfinţi, ci acela că cei care anulează harul lui Dumnezeu şi sacrificiul lui Hristos prin încercarea de a-şi câştiga mântuirea prin intermediul circumciziei şi al legii mozaice nu vor putea fi mântuiţi. Nu circumcizia este cea care mântuieşte. Credinţa în Isus este cea care aduce acea mântuire ce transformă credincioşii în făpturi noi şi sfinte:
Căci în Hristos Isus nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur nu sunt nimic, ci a fi o făptură nouă (Gal. 6:15).
Toate acestea ne demonstrează o dată în plus cât de vital este să analizăm contextul atunci când interpretăm Scriptura. Singurul mod în care Evanghelia poate fi distorsionată folosind însuşi Cuvântul lui Dumnezeu este reprezentat de ignorarea contextului. Nu putem face decât să ne întrebăm ce inimă au „lucrătorii“ care o distorsionează într-un mod atât de bătător la ochi încât nu poate fi considerat altfel decât deliberat.
De exemplu, am auzit o dată un predicator declarând că nu ar trebui să menţionăm niciodată mânia lui Dumnezeu deoarece Biblia ne spune că „bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă“ (Rom 2:4). Astfel, după părerea lui, modalitatea corectă de proclamare a Evangheliei era aceea de a vorbi doar despre dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu. Acestea îi vor conduce în cele din urmă pe oameni la pocăinţă.
Dar dacă citim contextul în care a fost scris acel singur verset pe care l-a citat predicatorul respectiv şi care se află în capitolul doi din Romani, vom descoperi că scripturile includ şi judecata şi mânia îndreptăţită a lui Dumnezeu. Contextul imediat relevă faptul că nu este posibil ca înţelesul pe care l-a intenţionat Pavel să fie cel proclamat de predicator:
Ştim, în adevăr, că judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce săvârşesc astfel de lucruri, este potrivită cu adevărul. Şi crezi tu, omule, care judeci pe cei ce săvârşesc astfel de lucruri, şi pe care le faci şi tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Şi anume, va da viaţă veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire. Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste Iudeu, apoi peste Grec (Rom 2:2-10; subliniere personală).
Când Pavel vorbeşte despre bunătatea lui Dumnezeu, se referă la bunătatea de care dă dovadă Dumnezeu prin faptul că amână manifestarea mâniei Sale! Şi te întrebi cum e posibil ca un lucrător să facă o afirmaţie atât de absurdă în lumina contextului extins al Bibliei, care este plină de exemple de predicatori ce au avertizat public pe păcătoşi că trebuie să se pocăiască.
Consecvenţa Scripturii
Deoarece Biblia este inspirată de o singură Persoană, mesajul ei este consecvent de la început până la sfârşit. De aceea ne putem baza pe context să ne ajute să interpretăm înţelesul intenţionat de Dumnezeu din pasajele citite. Dumnezeu nu ar putea spune într-un verset ceva ce ar putea fi contrazis de un altul. Şi dacă par să se contrazică, atunci trebuie să continuăm să studiem până când interpretarea ambelor versete devine armonioasă. De exemplu, în Predica lui Isus de pe Munte, sunt câteva versete care par să contrazică, ba chiar să corecteze, o lege morală din Vechiul Testament. De exemplu:
„Aţi auzit că s-a zis: «Ochi pentru ochi, şi dinte pentru dinte.» Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt“ (Mat. 5:38-39).
Isus a citat direct din legea mozaică şi apoi a făcut o afirmaţie care părea să o contrazică pe cea din legea pe care a citat-o. Cum vom interpreta ceea ce a spus? Şi-a schimbat Dumnezeu părerea despre ce înseamnă moralitate? Era răzbunarea un comportament acceptat în Vechiul Legământ, dar nu şi în noul? Tot contextul ne va ajuta şi în acest caz.
Isus Se adresa în primul rând ucenicilor Săi (vezi Mat. 5:1-2), oameni a căror expunere la Cuvântul lui Dumnezeu fusese făcută prin cărturari şi farisei care îi învăţau în sinagogi. Acolo au auzit citându-se această lege a lui Dumnezeu: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte“, o poruncă al cărei înţeles fusese distorsionat de cărturari şi farisei, care ignorau contextul. Dumnezeu nu a intenţionat ca poporul Lui să interpreteze această poruncă drept o cerinţă de a se răzbuna întotdeauna pentru orice lucru nesemnificativ. De fapt chiar afirmase în Lege că răzbunarea este a Lui (vezi Deut. 32:35) şi că cei ce sunt copiii Lui ar trebui să facă bine duşmanilor lor (vezi Ex. 23:4-5). Însă fariseii şi cărturarii au ignorat aceste porunci şi au născocit propria lor interpretare a legii lui Dumnezeu „ochi pentru ochi“, una care le dădea dreptul la răzbunare personală.[3] Au ignorat contextul.
Porunca „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte“, se află în contextul poruncilor care stabileau dreapta judecată în tribunalele din Israel (vezi Ex. 21:22-24; Deut. 19:15-21). Stabilirea regulamentelor pentru un sistem judecătoresc este ea însăşi dovada faptului că Dumnezeu dezaproba răzbunarea personală. Judecătorii imparţiali care analizau dovezile erau mult mai capabili să facă dreptate decât persoanele prejudiciate. Dumnezeu Se aşteaptă ca tribunalele şi judecătorii să dea sentinţe în raport cu nelegiurile comise – „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte“.
În acest caz, putem armoniza ceea ce la început părea contradictoriu. Isus doar îi ajuta pe cei ce Îl ascultau, oameni care aplicaseră toată viaţă o învăţătură falsă, să înţeleagă adevărata voie a lui Dumnezeu referitoare la răzbunarea personală, ceea ce fusese deja revelat în Legea lui Moise, dar care fusese distorsionată de farisei. Isus nu contrazicea legea pe care o dăduse lui Moise. Doar scotea la iveală sensul ei original.
Acest fapt ne ajută să înţelegem corect ce aşteaptă Isus de la noi în ceea ce priveşte disputele majore care ne-ar putea duce în tribunal. Dumnezeu nu Se aştepta ca Israeliţii să ignore orice fel de ofensă adusă de concetăţenii lor evrei, altfel nu ar mai fi stabilit un sistem judecătoresc. Tot aşa, Dumnezeu nu Se aşteptă ca creştinii să ignore orice fel de ofensă adusă de fraţii lor credincioşi (sau de necredincioşi). Noul Testament prescrie ca neînţelegerile dintre creştini să fie mediate de o persoană credincioasă (vezi 1 Cor. 6:1-6). Şi nu este greşit ca un creştin să dea în judecată un necreştin în cazul unor ofense majore. Ofensele majore pot fi mutilarea – ca de exemplu scoaterea unui ochi! Cele minore sunt cele despre care a vorbit Isus, ca de exemplu o palmă luată peste obraz, judecarea pe lucruri nesemnificative (pentru cămaşă) sau constrângerea de a merge cu cineva o milă. Dumnezeu doreşte ca copiii Săi să Îi urmeze exemplul şi să dea dovadă de har faţă de păcătoşii nechibzuiţi şi faţă de oamenii răi.
Datorită unei înţelegeri greşite, mulţi credincioşi bine intenţionaţi au refuzat să îi dea în judecată pe cei care i-au furat, deoarece au considerat că astfel ascultă de Hristos. Credeau că „întorc şi celălalt obraz“, când de fapt permiteau unui hoţ să continue să fure, învăţându-l că nu există consecinţe pentru infracţiunile comise. Astfel de creştini nu dau dovadă de dragoste faţă de cei care vor fi la rândul lor furaţi de acelaşi hoţ! Dumnezeu doreşte ca hoţii să fie judecaţi şi să se pocăiască. Dar dacă cineva te ofensează cu lucruri minore, ca de exemplu o palmă peste obraz, nu-l duci la tribunal şi nu-i întorci palma. Arată-i dragoste şi compasiune.
Interpretarea Vechiului în lumina Noului
Nu numai că ar trebui să interpretăm scripturile din Noul Testament în lumina Vechiului Testament, dar ar trebui, de asemenea, să interpretăm Vechiul Testament în lumina Noului Testament. De exemplu, unii credincioşi sinceri au citit legile lui Moise referitoare la nutriţie şi au concluzionat că toţi creştinii ar trebui să îşi restricţioneze dieta raportat la aceste legi. Totuşi, dacă vor citi doar două pasaje din Noul Testament, vor descoperi că legile lui Moise despre hrană nu sunt aplicabile şi celor care fac parte din Noul Legământ:
El [Isus] le-a zis: „Şi voi sunteţi aşa de nepricepuţi? Nu înţelegeţi că nimic din ce intră în om de afară, nu-l poate spurca? Fiindcă nu intră în inima lui, ci în pântece, şi apoi este dat afară în hazna?“ A zis astfel, făcând toate bucatele curate (Marcu 7:18-19).
Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor. Ei opresc căsătoria şi întrebuinţarea bucatelor, pe care Dumnezeu le-a făcut ca să fie luate cu mulţumire de către cei ce cred şi cunosc adevărul. Căci orice făptură a lui Dumnezeu este bună: şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire; pentru că este sfinţit prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune (1 Tim. 4:1-5).
Conform Noului Legământ nu mai suntem supuşi Legii lui Moise, ci Legii lui Hristos (vezi 1 Cor. 9:20-21). Deşi Isus a inclus şi aspectele morale din Legea Mozaică (încorporându-le astfel în Legea lui Hristos), nici El şi nici apostolii nu i-au învăţat pe creştini că sunt obligaţi să ţină legile mozaice referitoare la dietă.
Totuşi, este foarte clar că credincioşii timpurii, toţi evreii convertiţi, continuau să păstreze legile nutritive ale Vechiului Legământ, datorită convingerilor culturale (vezi Fapte 10:9-14). Iar când neamurile au început să creadă în Isus, credincioşii evrei primari le-au cerut să respecte legile mozaice referitoare la hrană doar pentru a nu se deosebi de vecinii lor evrei care s-ar fi putut simţi ofensaţi (vezi Fapte 15:1-21). De aceea, nu este nimic greşit cu credincioşii care împlinesc Legea lui Moise referitoare la nutriţie, atâta vreme cât nu consideră că aceasta îi mântuieşte.
Unii dintre creştinii timpurii au fost, de asemenea, sfătuiţi că este greşit să mănânce carne închinată idolilor. Pavel i-a instruit pe credincioşii care nu erau de aceeaşi părere (ca şi el de altfel), să se poarte cu dragoste faţă de fraţii „mai slabi în credinţă“ (Rom. 14:1), făcând în aşa fel încât să nu îi determine să acţioneze contrar conştiinţei lor. Dacă o persoană se abţine să mănânce carne pentru Dumnezeu (chiar dacă aceste convingeri nu sunt întemeiate), să fie apreciată pentru dedicarea sa şi nu condamnată pentru că înţelege greşit. În acelaşi fel, cei care se abţin de la consumarea anumitor feluri de mâncăruri din convingere personală nu ar trebui să îi judece pe cei care nu fac la fel. Ambele categorii ar trebui să acţioneze cu dragoste unele faţă de altele, întrucât aceasta este o poruncă clară dată de Dumnezeu (vezi Rom.14:1-23).
În orice caz, deoarece Biblia se revelează progresiv, ar trebui să interpretăm întotdeauna revelaţia mai veche (Vechiul Testament) în lumina celei mai noi (Noul Testament). Nici una din revelaţiile date de Dumnezeu nu este în contradicţie cu cealaltă, ci complementară acestei.
Contextul cultural şi istoric
Ori de câte ori este posibil, ar trebui să luăm în calcul şi contextul cultural şi istoric al pasajelor scripturale pe care le studiem. Cunoştinţele despre aspectele culturale, geografice şi istorice unice ale circumstanţelor biblice ne pot ajuta să înţelegem mai profund ceea ce altfel ne-ar putea scăpa. Desigur, acest lucru presupune un oarecare ajutor dat şi de alte cărţi, nu numai de Biblie. Un studiu biblic bun ar trebui să conţină şi astfel de informaţii ajutătoare.
Iată câteva exemple de informaţii istorice şi culturale care ne ajută să clarificăm evantuale confuzii pe care le avem când citim Biblia:
1.) Citim uneori în Scriptură despre oameni care s-au suit pe acoperişul casei (vezi Fapte 10:9) sau care au făcut gaură în acoperiş (vezi Marcu 2:4). Ne este de ajutor să ştim că, pe vremea când au fost scrise aceste relatări, acoperişurile erau de obicei plate în Israel şi că majoritatea caselor aveau scări exterioare care duceau pe aceste acoperişuri plate. Dacă nu ştim acest lucru, s-ar putea să ne imaginăm un personaj biblic făcând echilibristică pe acoperiş să ajungă la horn!
2.) Citim în Marcu 11:12-14 că Isus a blestemat un smochin deoarece nu avea fructe, deşi se precizează că „nu era încă vremea smochinelor“. Ne-ar ajuta să ştim că smochinii mai au câteva fructe chiar şi atunci când nu este anotimpul lor, deci Isus nu avea aşteptări nerealiste.
3.) În Luca 7:37-48 citim despre femeia care a intrat în casa unui fariseu cu care lua Isus cina. Scripturile ne spun că în timp ce aceasta stătea înapoia lui Isus şi plângea, a început să Îi stropească picioarele cu lacrimile ei, să le şteargă cu părul capului ei, să le sărute şi să le ungă cu mir. Ne-am putea întreba cum era posibil aşa ceva, având în vedere că Isus stătea la masă şi mânca. S-a aplecat sub masă? Cum a putut să treacă printre picioarele celorlalţi meseni?
Răspunsul îl găsim în afirmaţia lui Luca din versetul 7:37 prin care ni se spune în original că Isus „stătea întins la masă“. Adică, conform obiceiului acelor vremuri, oamenii stăteau în jurul unei mese rotunde joase, sprijinindu-se cu o mână pe podea şi mâncând cu cealaltă. În această poziţie stătea Isus când I s-a închinat femeia aceea.
Această informaţie ne poate ajuta, de asemenea, să înţelegem cum şi-a putut sprijini Ioan capul pe pieptul lui Isus la cina cea de taină pentru a-i pune o întrebare. Ioan stătea întins pe o parte cu spatele la Isus şi doar s-a aplecat pe spate spre pieptul lui Isus pentru a-L întreba discret ceea ce voia să afle (vezi Ioan 13:23-25). Binecunoscuta pictură a lui DaVinci „Cina cea de Taină“, care Îl ilustrează pe Isus aşezat la masă cu şase dintre ucenici la stânga şi şase la dreapta Lui, dovedeşte ignoranţa biblică a pictorului. Ar fi avut nevoie de puţin context cultural!
O întrebare frecventă despre vestimentaţie
Una dintre întrebările frecvent puse de pastorii din întreaga lume este aceasta: „Este bine ca o femeie creştină să poarte pantaloni având în vedere că Biblia le interzice femeilor să poarte haine bărbăteşti?“
Aceasta este o întrebare bună la care putem răspunde aplicând câteva reguli sănătoase de interpretare şi ajutându-ne puţin de contextul cultural.
În primul rând, haide să examinăm această interdicţie din Biblie ca femeile să nu poarte haine bărbăteşti (şi vice-versa):
Femeia să nu poarte îmbrăcăminte bărbătească, şi bărbatul să nu se îmbrace cu haine femeieşti; căci oricine face lucrurile acestea este o urâciune înaintea Domnului, Dumnezeului tău (Deut. 22:5).
Ar trebui să începem prin a ne întreba: „Care a fost intenţia lui Dumnezeu când a dat această poruncă?“ A fost scopul Lui acela de a împiedica femeile să poarte pantaloni?
Nu, nu putea fi aceasta intenţia Lui, deoarece nici un bărbat din Israel nu purta pantaloni în perioada în care a făcut Dumnezeu această afirmaţie. Pantalonii nu erau consideraţi haine bărbăteşti sau de orice fel. De fapt, ceea ce purtau bărbaţii în acele vremuri semănau mai degrabă cu ceea ce ar putea fi considerate astăzi haine femeieşti! Iată o informaţie istorică şi culturală care ne va ajuta să interpretăm corect ceea ce încearcă Dumnezeu să ne spună.
Dar care era intenţia lui Dumnezeu?
Citim că oricine purta haine ale sexului opus era o urâciune înaintea Domnului. Sună destul de grav. Dacă un bărbat ia eşarfa unei femei şi o pune pe cap timp de trei secunde, devine el o scârbă înaintea Domnului? Destul de puţin probabil.
Este mult mai probabil ca Dumnezeu să Se fi opus celor care se îmbrăcau intenţionat în aşa fel încât să lase impresia că aparţin sexului opus. De ce ar vrea cineva să lase această impresie? În speranţa că va seduce pe cineva de acelaşi sex, perversiune sexuală care este numită travestism. Cred că acum putem înţelege de ce ar fi acest lucru o urâciune înaintea lui Dumnezeu.
De aceea greşim să concluzionăm că, în conformitate cu Deuteronom 22:5, este greşit ca femeile să poarte pantaloni, în afara cazului în care vorbim de un travestit. Atâta vreme cât încă arată ca o femeie, nu păcătuieşte prin faptul că poartă pantaloni.
Desigur, Scriptura ne învaţă că femeile ar trebui să se îmbrace modest (vezi 1 Tim. 2:9), astfel că pantalonii foarte strâmţi şi provocatori sunt inoportuni (ca de altfel şi rochiile şi fustele), deoarece pot trezi poftele bărbaţilor. În general, îmbrăcămintea femeilor din ţările vestice este complet inadecvată şi seamănă cu genul de haine pe care în ţările în dezvoltare le poartă numai prostituatele. Nici o femeie creştină nu ar trebui să poarte în public haine cu scopul de a arăta „sexi“.
Alte câteva gânduri
Este foarte interesant că în China nu mi s-a pus niciodată întrebarea referitoare la femeile îmbrăcate în pantaloni. Poate şi pentru că femeile chineze poartă de mult timp pantaloni. Mi s-a pus această întrebare numai de către pastorii din ţările în care majoritatea femeilor nu poartă pantaloni, ceea ce ne vorbeşte despre prejudecăţile culturale.
Mi se pare, de asemenea, interesant că nici lucrătoarele din Myanmar nu mi-au pus această întrebare, unde prin tradiţie bărbaţii poartă ceea ce noi am numi fustă, iar ei numesc longgi. Din nou spun, îmbrăcămintea masculină şi feminină variază de la o cultură la alta, de aceea trebuie să fim foarte atenţi să nu forţăm nota interpretând Biblia din perspectiva culturii noastre.
În încheiere, mă întreb de ce bărbaţii care se aşteaptă ca femeile să nu poarte pantaloni conform Deuteronom 22:5 nu se simt şi ei obligaţi să aplice la rândul lor Levetic 19:27 care spune:
Să nu vă tăiaţi rotund colţurile părului, şi să nu-ţi razi colţurile bărbii (Lev. 19:27).
Cum pot bărbaţii să îşi radă complet barba dată de Dumnezeu, barbă care îi diferenţiază clar de femei, sfidând astfel Levetic 19:27, şi să le acuze pe femeile care poartă pantaloni că vor să semene cu bărbaţii? Sună un pic ipocrit!
Şi dacă tot am ajuns aici, o informaţie istorică ne-ar ajuta un pic să înţelegem intenţia lui Dumnezeu din Levetic 19:27. Rotunjirea colţurilor părului făcea parte dintr-un ritual păgân. Dumnezeu nu dorea ca poporului Lui să fie devotat idolilor păgâni.
Cine vorbeşte?
Ar trebui să observăm întotdeauna cine este cel care vorbeşte în pasajul analizat, deoarece această informaţie contextuală ne va ajuta să interpretăm corect textul. Deşi toată Biblia este inspirată, nu tot ceea ce este scris este Cuvântul lui Dumnezeu inspirat. Ce vreau să spun prin aceasta?
În multe pasaje din Scriptură sunt înregistrate şi cuvintele neinspirate ale oamenilor. De aceea, nu ar trebui să considerăm că tot ce este rostit de oameni în Biblie este inspirat de Dumnezeu.
De exemplu, unii comit greşeala de a cita cuvintele lui Iov şi ale prietenilor săi ca şi când ar fi cuvinte inspirate de Dumnezeu. Există două motive pentru care greşesc. În primul rând, Iov şi prietenii săi au discutat în contradictoriu timp de 34 de capitole. Aveau păreri diferite. Evident nu tot ceea ce au spus ei putea fi Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu deoarece Dumnezeu nu Se contrazice pe Sine.
În al doilea rând, spre sfârşitul cărţii Iov, Dumnezeu Însuşi vorbeşte şi le reproşează atât lui Iov cât şi prietenilor lui că spun lucuri neadevărate (vezi Iov 38-42).
Trebuie să luăm aceleaşi măsuri de precauţie şi atunci când citim din Noul Testament. În câteva cazuri Pavel spune foarte clar că anumite porţiuni din scrierile lui reprezentau doar părerile lui personale (vezi 1 Cor. 7:12, 25-26, 40).
Cui vorbeşte?
Nu numai că ar trebui să ne întrebăm cine vorbeşte în pasajul respectiv, dar ar trebui, de asemenea, să ne întrebăm cui i se adresează. În caz contrar, am putea interpreta în mod greşit că ni se aplică şi nouă ceva care nu are această destinaţie. Sau am putea interpreta că anumite lucruri nu ni se aplică nouă, când de fapt ni se aplică.
De exemplu, unii afirmă că promisiunea din Psalmul 37:4 li se aplică şi lor:
El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima (Ps. 37:4).
Dar se aplică acest lucru tuturor celor care citesc sau cunosc această afirmaţie? Nu. Dacă citim în context vom descoperi că se aplică doar anumitor oameni care îndeplinesc cinci condiţii:
Încrede-te în Domnul, şi fă binele; locuieşte în ţară, şi umblă în credincioşie. Domnul să-ţi fie desfătarea, şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima (Ps. 37:3-4).
Deci, vedem cât de important este să ştim cine este destinatarul.
Iată un alt exemplu:
Petru a început să-I zică: „Iată că noi am lăsat totul, şi Te-am urmat.“ Isus a răspuns: „Adevărat vă spun că nu este nimeni, care să fi lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau copii, sau holde, pentru Mine şi pentru Evanghelie, şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu prigoniri; iar în veacul viitor, viaţa veşnică“ (Marcu 10:28-30).
În anumite cercuri se propagă destul de mult ideea că dacă cineva investeşte financiar într-o persoană care propovăduieşte Evanghelia va primi „de o sută de ori mai mult“. Dar este această promisiune aplicabilă lor? Nu. Ea se adresează oamenilor care îşi părăsesc familiile, casele şi holdele pentru a predica Evanghelia, aşa cum a făcut Petru care L-a întrebat pe Isus care va fi răsplata acordată lui şi celorlalţi ucenici.
Interesant este faptul că cei care propovăduiesc veniturile însutite par să se focalizeze doar pe case şi holde fără să menţioneze şi persecuţiile care fac parte din aceeaşi promisiune! Desigur că Isus nu le-a promis celor ce îşi părăseau casele că vor primi în schimb de o sută de ori mai multe case. Le promitea că atunci când îşi vor părăsi familiile şi casele, membrii noii familii spirituale îşi vor deschide casele pentru a-i găzdui. Ucenicii autentici nu pun preţ pe ceea ce posedă deoarece nimic nu le aparţine – ei doar administrează ceea ce aparţine lui Dumnezeu.
Un ultim exemplu
Când oamenii citesc ceea ce se numeşte „Discursul de pe Muntele Măslinilor“ din Matei 24-25, unii consideră în mod eronat că Isus Se adresa doar celor nemântuiţi, concluzionând astfel că ceea ce a spus atunci nu este valabil şi pentru ei. Aceştia consideră că pilda robului nechibzuit şi pilda celor zece fecioare se adresează, de asemenea, necredincioşilor, dar, după cum am mai spus, ambele sunt adresate celor mai apropiaţi ucenici ai lui Isus (vezi Mat. 24:23; Marcu 13:3). Astfel, dacă Petru, Iacov, Ioan şi Andrei aveau nevoie să fie avertizaţi că exista posibilitatea de a fi găsiţi nepregătiţi la venirea lui Isus, şi noi avem. De aceea, avertismentele din Discursul lui Isus de pe Muntele Măslinilor sunt aplicabile fiecărui credincios, chiar şi celor care nu sunt de acord fiindcă ignoră să ia în calcul persoanele cărora li Se adresa Isus.
Regula nr. 3: Citeşte onest. Nu atribui textului studiat teologia personală. Când citeşti ceva ce-ţi contrazice convingerile personale, nu încerca să schimbi Biblia – schimbă-ţi convingerile!
Fiecare dintre noi suntem influenţaţi de anumite prejudecăţi atunci când citim Scriptura. Din acest motiv, ne este de multe ori foarte dificil să fim sinceri când citim Biblia. Sfârşim mai degrabă prin a atribui Scripturii propriile convingeri, decât să permitem Bibliei să ne modeleze teologia. Uneori chiar vânăm pasaje biblice care să ne susţină doctrinele, ignorându-le pe cele care ne contrazic convingerile. Această metodă este denumită „textualizare demonstrativă“.
Iată un alt exemplu întâlnit recent de interpretare a unui text prin prisma propriei teologii. Un anume învăţător a citit mai întâi un binecunoscut citat din Matei 11:28-29:
„Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre“ (Mat. 11:28-29).
După aceea, învăţătorul a continuat să explice că Isus oferea două tipuri diferite de odihnă. Prima odihnă (presupusă) era odihna mântuirii din 11:28, iar cea de a doua era odihna ucenicilor din 11:29. Prima este primită atunci când vii la Isus; a doua este primită prin acceptarea Lui ca Domn sau prin luarea jugului Său.
Dar oare acesta este înţelesul pe care l-a intenţionat Isus? Nu. Acesta este un exemplu de cum poţi atribui unui text un înţeles care nu este nici explicit, nici implicit. Isus nu a spus că oferea două tipuri de odihnă. El oferea un singur fel de odihnă celor care erau trudiţi şi împovăraţi şi singura modalitatea de a primi această unică odihnă era prin luarea jugului Lui, adică prin supunere faţă de El. Acesta este singurul sens pe care l-a intenţionat Isus.
Cum a ajuns acest învăţător la o asemenea interpretare? Înţelesul evident al pasajului nu se potrivea cu convingerea lui că există două feluri de creştini care ajung în Rai: credincioşii şi ucenicii. Deci nu a fost onest când a interpretat acest pasaj.
Bineînţeles, după cum am văzut şi în pasajele studiate mai devreme, dacă analizăm strict această teologie, interpretarea dată de acest învăţător nu este compatibilă cu contextul învăţăturii dată de Isus în ansamblu. Niciunde în Noul Testament nu ni se spune că există două categorii de creştini care merg în cer: credincioşii şi ucenicii. Orice creştin adevărat este un ucenic. Ucenicia este roada credinţei autentice.
Haide să ne dăm silinţa să citim Biblia onest, cu inimi curate. Dacă vom face aşa, rezultatul va fi mai multă dedicare şi ascultare de Hristos.
[1] Este clar că Pavel nu a crezut în siguranţa mântuirii necondiţionate, altfel nu i-ar fi spus lui Timotei, o persoană mântuită, că trebuie să facă ceva pentru a avea siguranţa mântuirii.
[2] Şi Moise L-a văzut o dată pe Dumnezeu din spate, când „a trecut“ pe lângă el. Dumnezeu Şi-a ţinut mâna în aşa fel încât să îl împiedice pe Moise să Îi vadă faţa (vezi Ex. 33:18-23).
[3] De asemenea, ar trebui remarcat faptul că Isus spusese anterior că dacă neprihănirea celor care Îl ascultau nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu vor intra în Rai (vezi Mat. 5:20). Apoi, Isus a continuat prin a le enumera câteva dintre lucrurile în care cărturarii şi fariseii greşeau.
Leave a comment and / or appreciate the article!
CLICK HERE :» http://christliche-radiosender.blogspot.com/
CLICK HERE :» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/
Posted by: *DJ_DANY* ( ADMIN )
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen