Dacă Duhul Sfânt nu e, atunci … nimic nu e (1Corinteni 2:6-3:3)

Dacă Duhul Sfânt nu e, atunci … nimic nu e

(1Corinteni 2:6-3:3)

Introducere

Ne putem uita la noi înşine ca să diagnosticăm singuri cum stăm cu modul în care Duhul Sfânt exercită autoritatea asupra vieţii noastre. De exemplu, cum interpretezi un câştig neaşteptat sau un necaz neaşteptat? Prin calcule probabilistice, sau ca noroc şi ghinion? Aceasta este înţelepciune lumească. Dacă crezi că este o intervenţie a lui Dumnezeu şi un dar nemeritat şi te face mai recunoscător şi mulţumitor lui Dumnezeu atunci este înţelepciune duhovnicească. Cum interpretezi faptul că liderii creştini sunt atât de diferiţi în aşa de multe privinţe? Cum interpretezi că unii se despart şi încep alte lucrări, sau unii se asociază deşi păreau duşmani? Chiar şi între Barnaba şi Pavel a apărut o neînţelegere care i-a despărţit (F. ap. 15:36-41). Dacă crezi că poţi explica totul prin teorii ale conspiraţiei, interese, lipsa principiilor şi pusee de mândrie s-ar putea să ai probleme cu înţelepciunea firească. Însă, dacă crezi că harul lui Dumnezeu poate să folosească chiar şi conflictele pentru lărgirea împărăţiei Sale, dacă crezi că oamenii pot ajunge să-şi schimbe convingerile şi să-şi îndrepte viaţa, atunci dovedeşti că ai învăţat să gândeşti duhovniceşte. Lasă judecata celor îndreptăţiţi să o facă şi fii credincios în lucrul încredinţat ţie.

Confuzia creată în Biserica din Corint, care s-a manifestat prin divizare şi partizanat, a fost diagnosticată de Pavel. Apostolul a constatat că adunarea din Corint făcea confuzie între Apostoli şi misionari sau alţi lucrători creştini, dovedea a nu fi înţeles ce înseamnă Biserica şi lucrarea lui Cristos. Înainte de a merge mai departe şi a adresa câteva probleme specifice care i-au fost raportate despre adunarea din Corint şi de a adresa răspuns la câteva întrebări de ale corintienilor, Pavel mai scoate în evidenţă o problemă de înţelegere din partea lor. Tocmai creştinii din Corint care susţineau manifestările Duhului prin daruri spirituale sunt apostrofaţi aici de Apostol pentru carenţe majore în înţelegerea lor cu privire la Duhul Sfânt.

Diferenţele dintre omul firesc şi omul duhovnicesc

Pavel îşi începe argumentaţia despre Duhul Sfânt în prima secţiune a epistolei sale, pentru a o continua mai târziu şi a o detalia în privinţa darurilor spirituale. Pentru Apostol era clar că adunarea din Corint nu a înţeles rolul Duhului Sfânt în iluminarea minţii, etapa premergătoare convertirii. După ce i-a lăudat că sunt plini de daruri, mai ales dintre cele senzaţionale, daruri de cunoştinţă şi vorbire (1:5), aici Apostolul le atrage atenţia că a fost în imposibilitatea de a le fi vorbit ca unor oameni spirituali ci a trebuit să li se adreseze ca unor oameni lumeşti (sarkikos – 3:1, 3) sau fireşti (psyhikos – 2:14). Oare când a avut dreptate? Dacă omul duhovnicesc este cel care are Duhul şi înţelege Evanghelia, atunci darurile din Biserica din Corint de unde erau? Din moment ce Pavel însuşi nu se grăbeşte să dea un răspuns la această problemă, probabil că nici noi nu ar trebui să ne grăbim. Vom aştepta în schimb să mai adăugăm la această dezbatere şi pe cele care urmează ca să ne clarificăm.

Pavel descrie diferenţele dintre cele două tipuri de înţelepciune promovate de cele două tipuri de oameni. Înţelepciunea lumii este împărtăşită de conducătorii, înţelepţii, cărturarii şi polemiştii lumii, constă în cuvinte elevate şi înţelepciune strălucită, nu acceptă lucrurile fără aparenţă de înţelepciune (nebune), slabe, de joasă clasă (josnice, dispreţuite), a căror existenţă nu poate fi verificată prin simţuri (1:27-29). Această înţelepciune este sortită încetării, pentru că Dumnezeu îi va pune capăt. Înţelepciunea lui Dumnezeu a fost ascunsă vreme de milenii, dar a fost revelată prin lucrarea şi învăţătura Domnului Isus şi reprezintă ceea ce Dumnezeu a pregătit celor ce-L iubesc şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Dumnezeu nu are nicio problemă să folosească ceea ce este desconsiderat de lume pentru a-şi arăta înţelepciunea.

Apostolul face această constatare despre diferenţele dintre cele două tipuri de oameni, dar şi dă răspuns la două întrebări importante: de ce nu înţelege omul firesc înţelepciunea lui Dumnezeu şi cum se poate ajunge în postura de a înţelege înţelepciunea lui Dumnezeu. Suplimentar am putea da un răspuns la întrebarea care se impune într-o astfel de discuţie: de unde ştiu că am Duhul Sfânt?

De ce nu înţelege omul firesc înţelepciunea lui Dumnezeu?

Apostolul Pavel consatată că înţelepciunea lui Dumnezeu nu a fost primită de niciunul „din fruntaşii veacului acestuia” (2:8). Ap. Ioan face o constatare similară când vorbeşte despre misiunea neînţeleasă a Domnului Isus. Când Lumina însăşi a venit în lume, întunericul – a se înţelege oamenii care au creat prin păcatele lor o lume a întunericului – nu a înţeles Lumina (In 1:5). Nici chiar în Biserica din Corint Pavel nu a găsit un teren mai propice pentru înţelegerea învăţăturii creştine, deoarece îi deconspiră pe corintieni zicând: „Nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti” (3:1). La fel îşi exprima dezamăgirea şi autorul Ep. către evrei când le vorbea despre hrana moale pe care încă este dator să le-o dea unora care ar fi trebuit să fie deja în stare să-i înveţe pe alţii (Evrei 5:11-6:3).

Apostolul pune degetul pe rană şi în v. 14 avem cele două motive pentru care omului firesc îi este imposibil să ajungă să înţeleagă înţelepciunea lui Dumnezeu.

Problema estetică

Întâi, Apostolul zice că „pentru el sunt o nebunie”, adică este o chestiune care ţine de prejudecăţi. Omul firesc are o problemă care derivă din valorile sale şi modul în care se percepe pe sine ca şi consumator sau obiectul estetic. Cum poţi ajunge să convingi pe cineva că are nevoie de anumite lucruri, dacă nu te asiguri întâi că există convingerea că îi lipsesc. Ţi se pune o reclamă în poştă care zice: „Noi ştim ce ai nevoie pentru grădina ta”. Probabil că aşa este. Ce nu ştiu ei este că tu nu ai grădină, sau poate nici nu te interesează să ai una. Cum poţi să vorbeşti despre mântuirea lui Dumnezeu cu omul fără Dumnezeu care nici măcar nu conştientizează nevoia de Dumnezeu, care consideră că se descurcă singur şi că, în cel mai fericit caz, religia este o chestie care ţine de socializare, la care poate participa ocazional?

Există teologi, mai ales din tradiţia anabaptistă, menonită şi metodistă, care cred că natura omului este suficient de bună ca omul să poată alege pentru sine, să se întoarcă spre Dumnezeu şi chiar să rămână în credinţă. Teologii reformaţi şi mulţi teologi baptişti, cel puţin la începutul istoriei lor, au avut convingerea că în lipsa ajutorului lui Dumnezeu, niciun om nu putea face vreodată un lucru vrednic de atenţia lui Dumnezeu (Rom. 3).

Problema epistemologică

Apoi, Apostolul zice că omul firesc „nu le poate înţelege pentru că trebuie judecate duhovniceşte”, adică este o chestiune care ţine de infirmităţi. Omul firesc are o problemă care derivă din abilităţile sale naturale sau dobândite. Deşi fiecare om primeşte ca daruri de la Dumnezeu „gândul veşniciei” şi „conştiinţa” acestea nu sunt suficiente pentru a ajunge să înţeleagă înţelepciunea lui Dumnezeu. În cazul celor mai mulţi oameni, aceste daruri se atrofiază cu timpul prin lipsa folosirii lor, sau prin întrebuinţare incorectă. Unii ajung să folosească natura spirituală a personalităţii umane pentru a se angrena într-o spiritualitate îndoielnică, în religie, sau, mai rău, în spiritism şi superstiţii. Dumnezeu a pus în om gândul veşniciei ca să-L caute pe Dumnezeu, nu să-şi bată joc de El. Unii ajung să ignore conştiinţa, dar alţii ajung să o folosească pentru a-şi crea o reputaţie de umanişti sau de filantropi. Dumnezeu ne-a dat conştiinţa să realizăm că suntem atraşi înspre rău şi să căutăm ajutorul Lui pentru a face binele.

Să ne ajute raţiunea? Să fie de vreun folos intelectul? Dacă Evanghelia ar fi fost înţeleasă prin raţiunea omului, liderii lumii nu L-ar mai fi răstignit pe Domnul Isus şi nu ar mai fi fost nevoie de Duhul Sfânt. În lipsa Duhului Său, planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii nu poate fi nici măcar intuit, darmite înţeles, de raţiunea omului. Este aceasta o realitate sau doar o pretenţie falsă? Pavel spune aici că Duhul Sfânt este cel care declanşează totul şi el coordonează întregul proces de cunoaştere, înnobilând facultăţile naturale şi abilităţile dobândite cu prezenţa Sa.

Ca să ajungi să înţelegi înţelepciunea lui Dumnezeu ai nevoie de instrumentul corespunzător. Nu poţi sonda spaţiul cu tractorul, nici măcar cu cele mai dotate avioane supersonice, ci ai nevoie de sonde spaţiale. Nu poţi să te cobori în adâncimile mării cu autobuzul, nici chiar cu cele mai dotate portavioane, ci ai nevoie de submarine. Omul are abilitatea să se cunoască pe sine, adică viaţa sa emoţională şi a gândurilor sale, dar ca să investigheze activitatea organelor fizice are nevoie de aparate sofisticate. Tot la fel, ca omul să cunoască gândurile lui Dumnezeu, atât de diferite de ale noastre, superioare la superlativ faţă de ale noastre (Is. 55:8-9), are nevoie disperată de Duhul Sfânt. El singur poate da abilitatea de a înţelege lucrările lui Dumnezeu (2:10, 12, 13, 15-16). Numai când ajunge să împărtăşească „gândul lui Cristos”, numai atunci poate spera să ajungă la cunoaşterea autentică a lui Dumnezeu şi să aspire la o relaţie care să semene cu cea existentă între Dumnezeu şi Fiul Său.

Ce poate face omul firesc să ajungă la cunoaşterea de Dumnezeu?

La această întrebare există un singur răspuns: din punct de vedere teoretic şi practic omul firesc nu poate face nimic. Este imposibil să ne imaginăm un mort dorind sau fiind în stare să facă ceva pentru sine. Întrebarea mai corectă ar fi: Ce poate face Dumnezeu cu un om firesc să ajungă la cunoaştere de Dumnezeu?

Teologii reformaţi şi alţii care le-au urmat, au ajuns la concluzia că Duhul Sfânt demarează cunoaşterea de Dumnezeu, că dacă mântuirea trebuie să înceapă cumva atunci nu se poate decât printr-o pornire determinată lăuntric de prezenţa Duhului Sfânt (1Cor. 2:12). Când au contemplat realitatea contribuţiei lui Dumnezeu la mântuirea omului, pe care îl găseşte în moarte spirituală şi complet dezinteresat de mântuire, reformatorii au ajuns la o singură concluzie, anume că omul are parte de un har iniţial (prevenitor). Aşa au fost interpretate cuvintele Ap. Pavel din Efeseni 2:5-9 şi ale Ap. Ioan din 1Ioan 4:10, 19. Ca să vezi că au dreptate poţi să îţi dai răspuns la următoarele întrebări: Cum ai ajuns să ai interes pentru Dumnezeu? Cum s-a stârnit în tine nevoia după lucrurile spirituale? Cum ai ajuns să-ţi pese de nevoile altora şi să crezi că făcând aşa îl slujeşti pe Dumnezeu? Cum de cauţi răspuns la întrebările existenţei umane în Biblie, cartea pe care o urai sau o desconsiderai? Dacă încă nu te bucuri de acceptarea acestei realităţi şi totuşi eşti într-o adunare, experimentând închinarea cu Biserica, eşti pe o cale bună. Cere ajutorul lui Dumnezeu. Domnul Isus ne-a spus că lui Dumnezeu îi face o deosebită plăcere să ne dea daruri şi darul care nu doreşte să ni-L refuze este Duhul Sfânt (Luca 11:13).

Pe lângă raţionalişti, cei care cred că numai prin raţiune se poate ajunge la cunoaştere, sunt alţii care propun ca singură cale de cunoaştere experienţa (empiriştii), sau intuiţia (fenomenologii), sau credinţa (fideismul). Creştinii nu neagă aportul acestora în cunoaşterea de Dumnezeu, dar dacă rămânem doar la acestea, atunci convertirea este un exerciţiu pur uman, mimăm de fapt convertirea şi nu avem decât umanism cu faţă creştină. Toate aceste abilităţi pot fi în adevăr folositoare, dar numai după ce Duhul Sfânt porneşte lucrarea de curăţire a minţii noastre, intoxicată cu tot felul de învăţături toxice, unele chiar narcotice. Nu poţi ajunge învăţător în Biserică fără să fi trecut pe la dezintoxicare. Nu poţi să fii profesor universitar de filosofia religiei şi yogin, nici chiar iudeu practicant, şi de a doua zi să ajungi mare învăţător al Bisericii, chiar dacă între timp s-a petrecut naşterea din nou. Toate lucrurile sunt noi în adevăr, dar impactul învăţăturii asupra minţii poate să fie de durată. De aceea Pavel nu permitea ca Biserica să-şi aleagă prezbiteri dintre cei convertiţi de curând. Copiii şi adolescenţii sunt cei mai vulnerabili la învăţăturile străine. De aceea consider că nu este nicio onoare în a te lăuda cu converviterea lor câtă vreme nu au trecut testul maturităţii. Eu însumi m-am convertit la 15 ani, dar valul mare al încercărilor abia de atunci încolo a venit peste mine şi doar îndurarea lui Dumnezeu m-a ţinut aproape de El când fascinaţia cu lucrurile din jurul meu era atât de mare.

Să vedem exemplul marelui Apostol. După convertire, marele rabin Pavel a petrecut doi ani în Arabia, pentru ca abia după trei ani de la convertire să se întoarcă la Ierusalim pentru a se întâlni cu liderii Bisericii (Gal. 1:15-18). Barnaba l-a căutat pe Saul care era izolat în Biserica din pricina reputaţiei de persecutor al Bisericii şi l-a promovat la Antiohia (F. ap. 11:25-26), după care l-a luat ca parte a unei delegaţii de ducere de ajutoare din Antiohia la Ierusalim (F. ap. 11:27-30; 12:25). În postura de învăţător în Antiohia îl găsim pe Pavel când Duhul hotărăşte trimiterea lui şi a lui Barnaba pentru slujirea de apostoli (F. ap. 13:1-4).

Creştinilor care au ajuns fascinaţi de înţelepciunea lumii, sau care nu s-au lăsat niciodată dezintoxicaţi de aceasta, Pavel are următoarea recomandare: „cine se crede înţelept în felul veacului acestuia, să se facă nebun ca să ajungă înţelept” (3:18-20). Motivaţia arată înspre deşertăciunea înţelepciunii fireşti pentru cunoaşterea lui Dumnezeu. Înseamnă oare aceasta să renunţăm la raţiune? Nicidecum. Să demisionăm ca fiinţe gânditoare şi să devenim nişte mistici care experimentează Dumnezeirea? Pavel nu ar fi de acord cu aceste interpretări ale noastre. Un erudit care a fost învăţat să cunoască realitatea prin anumite metode ştiinţifice, va avea pretenţia să-L pună pe Dumnezeu în eprubetă şi va fi dezamăgit pentru că nu se poate. Dumnezeu este spirit. Nu poate nimeni să taie o bucată din mantia lui Dumnezeu să ne-o dea spre cercetare. Nu poate nimeni să-L înregistreze pe Dumnezeu pe o casetă video ca să nu putem pronunţa asupra Sa. Chiar şi cercetătorii Bibliei împărtăşesc diverse metode de înţelegere a Bibliei şi pot ajunge prizonierii tehnicilor lor de lucru şi, în ultimă instanţă, ai necredinţei. Ca să fie autorizată de Dumnezeu experienţa şi cunoaşterea noastră trebuie verificată cu Scriptura, cu care nu se poate contrazice, pentru că este inspirată de acelaşi Duh Sfânt de la care pretindem că am primit experienţa.

Credinciosul trebuie să renunţe la pretenţiile sale arogante de a înţelege şi explica divinitatea ca şi cum ar fi un obiect al cunoaşterii sale. Dumnezeu trebuie să fie sursa şi obiectul închinării noastre. Cunoaşterea nu ne-a fost dată ca un scop în sine, ci ca o unealtă în apropierea de Dumnezeu. Tocmai aici rezidă a doua soluţie oferită de Ap. Pavel: trebuie să căutăm să-L cunoaştem pe Cristos (3:21-23). O cunoaştere pur intelectuală este lovită de nulitate. Cunoaşterea presupune relaţie şi reciprocitate. Unii vor descoperi în ziua judecăţii că au fost îndrăgostiţi de propria imagine despre Cristos, dar nu de adevăratul Cristos, Care le va spune: „Plecaţi de la mine, căci nu vă cunosc!” (Mt. 7:23). Condiţia de a-L cunoaşte pe Cristos derivă din prezenţa Duhului în credincios.

De unde ştim că avem Duhul?

Deja l-am auzit pe Pavel mărturisind că Dumnezeu în suveranitatea Lui îi alege pe unii oameni (1:26-28). La această manifestare a suveranităţii lui Dumnezeu, Pavel adaugă acum şi faptul că Dumnezeu le oferă Duhul Său (2:12), ofertă făcută prin har (2:12). În lipsa Duhului este imposibilă cunoaşterea lui Dumnezeu. Singurul care cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu este Duhul Său şi, dacă Dumnezeu nu ni L-ar da, am fi în ignoranţă totală de planul Său, care îl are în centru pe Isus Cristos şi nu darurile spirituale, sau nevoia omului de mântuire.

În lipsa Duhului este imposibilă sfinţirea, curăţirea şi îndreptăţirea (1Cor. 6:9-11), dar şi perseverarea în sfinţire după chipul Domnului (1Cor. 6:19; 2Cor. 3:17-18). Numai cine are Duhul Sfânt se poate închina lui Dumnezeu şi poate recunoaşte Dumnezeirea lui Cristos (1Cor. 12:1-3). Cine are Duhul Sfânt primeşte dar spiritual / daruri spirituale pentru zidirea Bisericii (12:4-13). Duhul aduce speranţă (2Cor. 5:1-5) şi răbdare (2Cor. 6:3-6) şi toate celelalte roade spirituale (Gal. 5:22-23).

Tocmai despre aceste învăţături urmează să ne ocupăm pe rând în dăţile următoare.

Cât de grav este diagnosticul dat de Ap. Iacov! Înţelepciunea care se materializează în dezbinare, pizmă amară, ceartă, tulburare şi fapte rele nu este duhovnicească este firească, este drăcească. Înţelepciunea duhovnicească este cunoscută pentru preocupare pe care posesorul ei o are pentru curăţie, blândeţe, ascultare, îndurare, dreptate, transparenţă şi, mai presus de toate, pace. Făcătorii de pace au promisiunea că vor fi numiţi „fiii lui Dumnezeu” (Mt. 5:9) şi că Dumnezeu îi va asista în umblarea lor în neprihănire (Iv 3:18).

Adevărata înţelepciune vine de la DUHUL SFÂNT, care descoperă lucrurile adânci ale lui DUMNEZEU celor care-L iubesc pe DUMNEZEU, celor ce au gândul lui CRISTOS, celor ce sunt ai lui CRISTOS.

Leave a comment and / or appreciate the article!

CLICK HERE :» http://www.radio-elshaday.de/

CLICK HERE :» http://www.radio-megapower.de/

CLICK HERE :» http://christliche-radiosender.blogspot.com/

CLICK HERE :» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/

Posted by: *DJ_DANY* ( ADMIN )