Timp de mulţi ani şi în multe feluri am urmat fără să îmi dau seama practici care lucrau împotriva scopului pe care Dumnezeu dorea ca eu să îl urmez, acela de a face ucenici.
Însă treptat, Duhul Sfânt mi-a deschis prin harul Său ochii pentru a-mi vedea greşelile. Un lucru pe care l-am învăţat este acesta: ar trebui să filtrez tot ce am fost învăţat şi am crezut prin lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Tradiţiile noastre ne împiedică mai mult decât orice să înţelegem Cuvântul lui Dumnezeu. Mai rău, suntem foarte mândri de tradiţiile noastre şi convinşi că facem parte dintr-un grup de elită ce pătrunde adevărul mai bine decât ceilalţi creştini. Un profesor a afirmat în mod sarcastic: „În lume există 32.000 de denominaţiuni. Nu-i aşa că eşti fericit că faci parte din cea singura care deţine adevărul?“
Drept rezultat al mândriei noastre, Dumnezeu ni Se împotriveşte deoarece Se împotriveşte celor mândri. Dacă vrem să facem progrese şi să fim pe deplin pregătiţi să stăm înaintea lui Isus, trebuie să ne smerim. Pentru că doar faţă de astfel de oameni Îşi manifestă Dumnezeu harul.
Rolul Pastorului
Lucrătorul ar trebui să modeleze tot ce face în lucrare conform scopului de a forma ucenici. El ar trebui să se întrebe constant: „În ce măsură contribuie acţiunile mele la procesul de modelare de ucenici care să păzească poruncile lui Isus?“ Dacă această întrebare evaluativă este pusă cu sinceritate, va elimina multe activităţi inutile.
Să analizăm lucrarea pastorului/prezbiterului/supraveghetorului[1], persoană ale cărei sarcini îl leagă de o biserică locală specifică. Dacă această persoană va forma ucenici care împlinesc poruncile lui Isus, care ar trebui să fie una dintre responsabilităţile principale? Învăţătura este ceea ce ne vine în minte în mod natural. Isus a spus că ucenicii sunt formaţi prin intermediul învăţăturii (vezi Mat. 28:19-20). Un criteriu pentru a deveni prezbiter/pastor/supraveghetor este acela de a „fi în stare să înveţe pe alţii“ (1 Tim. 3:2). Cei care „se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura pe care o dau altora“ ar trebui „să fie învredniciţi de îndoită cinste“ (1 Tim. 5:17).
De aceea, pastorul ar trebui să îşi evalueze fiecare predică punându-şi întrebarea, „În ce măsură ajută această predică la îndeplinirea sarcinii de a face ucenici?“
Totuşi, putem considera că pastorul îşi îndeplineşte responsabilitatea de a da învăţătură numai pentru că predică la serviciile de Duminică sau la cele din cursul săptămânii? Dacă aşa consideră el, atunci pierde din vedere faptul că Scriptura precizează că responsabilitatea de a da învăţătură este împlinită în primul rând prin felul în care îşi trăieşte viaţa şi prin exemplul pe care îl dă. Învăţătura publică este un surplus care se adaugă învăţăturii pe care o transmite prin modelul vieţii lui zilnice. De aceea, ceea ce se cere de la prezbiteri/pastori/supraveghetori are mai mult de a face cu caracterul şi stilul de viaţă al unei persoane decât cu abilităţile de a comunica. Din cele cincisprezece criterii pentru supraveghetori enumerate în 1 Timotei 3:1-7, paisprezece se referă la caracter şi numai una la abilitatea de a da învăţătură. Din cele optsprezece criterii pentru prezbiteri enumerate în Tit 1:5-9, şaptesprezece se referă la caracter şi numai una la abilitatea de a da învăţătură. Pavel i-a adus mai întâi aminte lui Timotei „...fii o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie“ (1 Tim. 4:12; subliniere personală). Şi apoi a adăugat, „Până voi veni, ia seama bine la citire, la îndemnare, şi la învăţătura pe care o dai altora“ (1 Tim. 4:13). Astfel, cel care a fost menţionat primul a fost exemplul caracterului lui Timotei, pentru a-i sublinia importanţa, şi apoi învăţătura publică.
Petru a scris de asemenea:
Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi, eu, care sunt prezbiter ca şi ei, un martor al patimilor lui Hristos, şi părtaş al slavei care va fi descoperită: Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bună voie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine. Nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărţeală, ci făcându-vă pilde turmei (1 Pet. 5:1-3; subliniere personală).
Cine ne inspiră să ne lepădăm de noi înşine şi să ne supunem lui Hristos? Cei cărora le admirăm predicile sau cei cărora le admirăm vieţile? Pastorii nededicaţi şi alunecoşi nu inspiră pe nimeni să îşi ia crucea. Dacă astfel de pastori predică ocazional despre dedicarea faţă de Hristos, cel mai probabil vor spune generalităţi, altfel ascultătorii lor le-ar pune la îndoială sinceritatea. Majoritatea liderilor creştini proeminenţi din trecut nu sunt ţinuţi minte pentru predicile lor, ci pentru sacrificiile aceastora. Exemplul lor ne inspiră mult timp după ce pleacă.
Dacă pastorul nu oferă un exemplu de ascultare aşa cum face un ucenic autentic al lui Isus Hristos, îşi iroseşte timpul cu predicile. Dragă pastore, exemplul tău vorbeşte de zece ori mai mult decât predicile tale. Îţi inspiri oamenii să se lepede de ei înşişi şi să Îl urmeze pe Hristos printr-un exemplu personal de lepădarea de sine şi urmare a lui Hristos?
Dar cum poate un pastor să înveţe oamenii prin exemplul personal dacă aceştia îl cunosc numai ca oratorul de duminică dimineaţa? Nu au decât cinci secunde pentru a-i cunoaşte viaţa, atât cât durează o strângere de mână la ieşirea din biserică. Poate că exemplul pastoral modern are ceva lacune.
Predica de duminică dimineaţă
O altă premiză greşită de la care poate pleca un pastor este aceea că principala lui responsabilitate este să transmită predici publice săptămânale. Învăţătura lui Isus consta nu numai din predici publice (care se pare că în cea mai mare parte a lor erau destul de scurte), ci şi din discuţii particulare ce erau iniţiate de curiozitatea ucenicilor. Mai mult, asemenea discuţii nu se limitau doar la o jumătate de oră pe săptămână într-o clădire, ci pe maluri, în case şi pe drumurile prăfuite, pentru că viaţa Lui era expusă privirilor ucenicilor. Acelaşi model de învăţătură l-au adoptat şi apostolii. După ziua Cincizecimii, cei doisprezece învăţau pe oameni „în Templu şi prin case“ (Fapte 5:42; subliniere personală). Interacţionau zilnic cu credincioşii şi comunitatea. Pavel, de asemenea, îi învăţa „în public şi prin case“ (Fapte 20:20; subliniere personală).
Dacă eşti pastor, îţi poţi compara lucrarea de învăţătură prezentă cu cea a lui Isus şi a primilor apostoli. Poate vei începe, de asemenea, să te întrebi dacă ai făcut până acum ceea ce doreşte Dumnezeu să faci sau faci ceea ce sute de ani de tradiţie te au învăţat să faci. Dacă îţi pui această întrebare este un semn bun. Un semn foarte bun. Acesta este primul pas în direcţia cea bună. Poate te ai gândit chiar mai departe. Poate ţi-ai spus: „Cum mi-aş putea face timpul necesar cerut de o astfel de lucrare, pentru a putea învăţa oamenii prin case sau pentru a-i implica în viaţa mea cotidiană, astfel încât să-i pot influenţa prin exemplu personal?“ Aceasta este o întrebare foarte importantă, deoarece te poate ajuta să descoperi şi alte lucruri eronate în conceptul modern referitor la rolul unui pastor.
Poate chiar ţi-ai spus: „Nu sunt sigur că vreau să îmi trăiesc viaţa atât de aproape de oamenii din biserică. La Institutul Biblic am învăţat că nu este bine să te apropii prea mult de enoriaşi. Trebuie să menţii distanţa pentru a păstra respectul profesional. Nu trebuie să le fii prieten apropiat.“
Un asemenea gând denotă faptul că ceva este cu adevărat foarte greşit în felul în care decurg lucrurile în bisericile moderne. Isus a fost atât de apropiat de cei doisprezece, încât unul dintre ei s-a simţit liber să stea la masă culcat pe pieptul Lui (vezi Ioan 13:23-25). Câţiva ani de zile ei au şi locuit împreună. Păstrarea distanţei profesionale faţă de ucenici pentru a-i putea conduce mai bine cade!
Compararea metodelor primare şi moderne
Dacă scopul nostru este acela de a ne supune lui Isus şi de a face ucenici, nu ar fi înţelept să urmăm metodele folosite de El pentru a face ucenici? Pentru El au fost destul de eficiente. La fel de eficiente au fost şi pentru apostolii care au călcat pe urmele Lui.
Cât de eficiente sunt metodele moderne de a face ucenici care să împlinească poruncile lui Hristos? Întrucât sondajele făcute în mijlocul creştinilor americani, de exemplu, arată în mod repetat că în principiu nu există nici o diferenţă între stilul de viaţă al creştinilor practicanţi şi cel al necreştinilor, poate că este timpul să ne punem mai multe întrebări şi să cercetăm din nou Scriptura.
Iată o întrebare majoră pe care ar trebui să ne-o punem: „Cum a reuşit biserica primară să facă ucenici fără a avea nici biserici construite, nici personal instruit, nici şcoli şi semninarii biblice, nici cărţi de cântări sau retroproiectoare, nici microfoane fără fir sau dublu-casetofoane, nici programe duminicale sau lucrări cu tinerii, nici echipe de închinare sau coruri, nici ordinatoare sau aparatură de multiplicat, nici emisiuni creştine radio şi TV, nici sute şi mii de cărţi creştine şi nici chiar Biblii personale? Nu aveau nevoie de nici unul dintre aceste lucruri pentru a face ucenici şi nici Isus nu a avut. Şi deoarece nici unul dintre aceste lucruri nu era esenţial atunci, nu este nici acum. Ele pot ajuta, dar nu sunt esenţiale. De fapt, multe dintre aceste lucruri pot şi chiar ne împiedică să facem ucenici. Permite-mi să-ţi dau două exemple.
Să analizăm mai întâi elementul modern esenţial de a avea în fruntea bisericii numai pastori absolvenţi ai institutelor sau seminariilor teologice. Un asemenea concept îi era total necunoscut lui Pavel. După ce planta biserici în unele oraşe, pleca pentru câteva săptămâni sau luni şi se întorcea apoi pentru a desemna prezbiteri care să îi conducă (vezi, de exemplu, Fapte13:14-14:23). Ceea ce înseamnă că, în absenţa lui Pavel, acele biserici nu aveau conducători oficiali timp de săptămâni sau luni şi că majoritatea prezbiterilor investiţi în funcţie erau de fapt credincioşi tineri care nu avuseseră nimic de genul unei educaţii formale de doi sau trei ani care să îi fi pregătit pentru această slujbă.
Astfel, Biblia ne învaţă că pastorii/prezbiterii/supraveghetorii nu au nevoie de o educaţie formală de doi-trei ani pentru a fi eficienţi în lucrarea lor. Nimeni nu poate aduce argumente obiective împotriva acestui fapt. Totuşi, acestă cerinţă modernă transmite următorul mesaj credincioşilor: „Dacă vrei să fii lider în biserică ai nevoie de ani de instruire adecvată.“[2] Această perspectivă încetineşte procesul de creere de lideri, care încetineşte procesul de formare de ucenici şi care, la rândul lui, încetineşte extinderea bisericii. Mă întreb cum ar fi saturat companiile americane Avon şi Amway piaţa dacă, înainte de a-i autoriza să vândă săpun sau parfurm, ar fi cerut fiecărui distribuitor să se mute cu familia într-un alt oraş pentru a se instrui oficial timp de trei ani.
„Dar păstorirea este o îndatorire atât de dificilă şi complexă!“ spun unii. „Biblia ne spune să nu punem în funcţie de supraveghetor un nou convertit“ (vezi 1 Tim. 3:6).
În primul rând, problema constă în definiţia noului convertit, iar în mod clar conceptul lui Pavel era diferit de al nostru, de vreme ce a pus în funcţii de prezbiter/pastor/supraveghetor pe cei ce deveniseră creştini doar de câteva luni.
În al doilea rând, unul dintre motivele pentru care pastoratul modern este atât de dificil şi complex este acela că întregul nostru sistem de structurare a bisericii şi a lucrării este mult mai diferit de modelul biblic. L-am făcut atât de complex încât, într-adevăr, doar câţiva super-oameni pot supravieţui exigenţelor lui!
„Dar Dumnezeu a interzis ca biserica să fie păstorită de cineva fără a avea mai întâi o educaţie teologică!“ spun alţii. „Aceşti supraveghetori neinstruiţi pot induce turmei învăţături greşite!“
Se pare că nu aceasta era temerea lui Pavel. Adevărul este că astăzi avem un cler instruit în institute şi seminarii biblice care nu crede în naşterea din fecioară, care aprobă homosexualitatea, care propovăduieşte că Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să conducă automobile luxoase, care afirmă că Dumnezeu predestinează anumiţi oameni spre a fi condamnaţi sau care spune fără cea mai mică ezitare că se poate ajunge în Rai şi fără ascultare de Hristos. Şcolile şi seminariile teologice au servit de multe ori la înaintarea doctrinelor false, iar clerul autorizat le-a răspândit şi mai mult.
Creştinii „de rând“ se tem să îi confrunte pe profesionişti deoarece ei au fost la seminar şi pot scoate şi alte „texte argumentative“. Mai mult, clericii au format şi divizat bisericile de restul trupului lui Hristos prin doctrine deformate, până acolo încât au ajuns să facă reclamă acestor diferenţe chiar şi prin denumirile de pe plăcuţele din faţa bisericii, transmitând lumii mesaje precum: „Noi nu suntem ca ceilalţi creştini.“ Şi pentru a produce şi mai mult rău, îi etichetează pe toţi cei care nu sunt de acord cu doctrinele lor indiscutabile şi scindabile ca fiind „dezbinători“. Încă mai există Inchiziţia şi este condusă tocmai de oameni cu diplomă. Acesta este exemplul pe care doreşte Isus să îl ofere cei care ar trebui să fie ucenicizatori şi care sunt cunoscuţi de lume pentru dragostea lor unii faţă de ceilalţi?
Creştinii aleg biserici bazate pe aumite particularităţi doctrinare, iar deţinerea doctrinei autentice a devenit mai importantă decât trăirea unui mod de viaţă autentic. Şi toate acestea deoarece a fost abandonat modelul biblic.
O alternativă biblică
Pledez oare în favoarea învestirii unui credincios convertit de trei luni în poziţia de supraveghetor al bisericii (aşa cum a făcut însuşi Pavel)? Da, dar numai dacă aceşti credincioşi îndeplinesc cerinţele biblice pentru prezbiteri/supraveghetori şi numai dacă le sunt încredinţate biserici care urmează modelul biblic. Cu alte cuvinte, aceste biserici trebuie să fi fost plantate de curând şi supuse unui lucrător fondator matur, precum apostolii, care să poată priveghea asupra lor.[3] În acest fel, prezbiterii nou-învestiţi nu sunt lăsaţi pe cont propriu.
În al doilea rând, comunităţile trebuie să fie suficient de mici pentru a se putea întâlni în case, aşa cum a fost cazul bisericii timpurii.[4] În felul acesta bisericile sunt mult mai uşor de administrat. Tocmai de aceea una dintre cerinţele pentru prezbiteri/supraveghetori este aceea de a fi în stare să îşi conducă bine propria gospodărie (vezi 1 Tim. 3:4-5). Administrarea unui „grup de credincioşi“ nu este mai dificilă decât administrarea propriei familii.
În al treilea rând, comunitatea trebuie să fie formată din oameni care au răspuns prin pocăinţă chemării la Evanghelia biblică şi care sunt astfel ucenici autentici ai Domnului Isus Hristos. Toate dificultăţile apărute în urma încercării de a păstori oi, care sunt de fapt capre, sunt astfel eliminate.
Iar în al patrulea rând, pastorii/prezbiterii/supraveghetorii trebuie să îşi împlinească rolul biblic şi nu cel cultural. Aceasta înseamnă că nu trebuie să deţină poziţia centrală, cea mai înaltă şi atrăgătoare, aşa cum se practică în majoritatea bisericilor moderne.[5] Mai degrabă, trebuie să fie părţi ale trupului, slujitori smeriţi care să propovăduiască prin vorbă şi exemplu personal şi al căror scop să fie acela de a face ucenici, nu prin a fi oratori duminică dimineaţa, ci prin a urma metodele lui Isus.
Mergând pe acest drum, bisericile pot fi conduse şi de unii credincioşi convertiţi de trei luni.
Clădirile bisericilor
Cum rămâne cu clădirile bisericilor? Şi ele sunt un alt element modern „esenţial“ fără care biserica timpurie s-a descurcat chiar foarte bine. Ajută ele la procesul de modelare al ucenicilor?
Când eram pastor, mă simţeam mai mult ca un agent imobiliar, bancher, constractant principal şi strângător de fonduri de meserie. Visam clădiri, căutam clădiri, recondiţionam clădiri vechi, închiriam clădiri, construiam clădiri noi şi le reparam când Dumnezeu ne trimitea ploaie prin crăpături. Clădirile consumă mult timp şi multă energie. Motivul pentru care am făcut atât de multe lucruri care se învârteau în jurul clădirilor era acela că eram sigur, ca mulţi alţi pastori, că nu puteam reuşi fără a avea o clădire, un loc în care să se adune biserica.
Clădirile consumă, de asemenea, mulţi bani. Foarte mulţi. (În Statele Unite unele comunităţi cheltuiesc zeci de milioane de dolari pe construcţii.) După ce visul meu de a avea clădiri a fost împlinit, am visat la ziua în care vom achita ipoteca pe ele, ca să putem folosi toţi banii pentru lucrare. La un moment dat, în timp ce îi învăţam pe oamenii din biserică despre administrarea eficientă şi ieşirea din datorii, mi-am dat seama că eu reuşisem să ne bag pe toţi în datorii! (Halal exemplu personal.)
Majoritatea bisericilor construite sunt folosite pentru câteva ore, o dată sau de două ori pe săptămână. Ce alte organizaţii din lume îşi construiesc clădiri pe care să le folosească atât de puţin? (Răspuns: numai cultele şi religiile eretice.)
Aceşti saci fără fund în care turnăm bani cauzează o grămadă de probleme. Pastorul care are o clădire are nevoie şi de un flux monetar şi acest lucru îi afectează acţiunile. Este tentat să se îngrijească de cei bogaţi (pentru care nu este un sacrificiu să dea bani), să compromită orice învăţătură care ar putea deranja pe unii şi să sucească Scriptura cât să îi permită să îşi atingă scopul. Predicile lui vor gravita în jurul subiectelor care nu vor împiedica depunerea banilor şi care vor încuraja înmulţirea acestora. Datorită acestui fapt, creştinii încep să creadă că cele mai importante aspecte ale vieţii de creştin sunt: (1) darea zeciuielii (despre care, a-propos, Isus a spus că este una dintre cele mai mici porunci) şi (2) mersul la biserică (unde se colectează zeciuiala în fiecare duminică). Cu greu am putea spune că aceasta înseamnă ucenicie. Şi totuşi mulţi pastori visează la biserici în care fiecare să facă măcar aceste două lucruri. Dacă cel puţin jumătate din membrii bisericii ar face aceste două lucruri, pastorul ar putea scrie cărţi şi şi-ar putea vinde secretele la milioane de alţi pastori!
Realitatea relevă următorul aspect: în Faptele Apostolilor nu există nici o consemnare despre comunităţi care să fi cumpărat sau construit biserici. Credincioşii se întâlneau de cele mai multe ori în case.[6] Nu s-au strâns niciodată colecte pentru fonduri destinate construcţiilor. Nu există nici o indicaţie în epistole de construcţii de biserici. Mai mult, nimeni nu s-a gândit la construirea unei biserici timp de 300 sute de ani, până când biserica s-a unit cu lumea, ca urmare a decretului lui Constantin. Trei sute de ani! Gândeşte-te cât de mult timp! Şi biserica a înflorit şi s-a multiplicat considerabil, chiar şi în vremuri de persecuţie intensă, deşi nu au avut clădiri. Asemenea fenomene au fost repetate de multe ori de-a lungul secolelor care au urmat. Recent, s-a întâmplat chiar şi în China, unde există probabil peste un milion de biserici în case.
Ora 11.00 de duminică este cea mai fragmentată oră
Adaptate modelului american, facilităţile bisericii moderne trebuie să aibă cel puţin suficient spaţiu pentru a oferi camere separate pentru diferite lucrări pe categorii de vârstă. Totuşi, în biserica timpurie nu se auzise despre lucrări separate cu bărbaţi, femei şi copii pe vîrste. Biserica era unificată în toate sensurile, nu fragmentată în toate sensurile. Unitatea familiei era păstrată, iar păstorirea spirituală era o responsabilitate sprijinită de structura bisericii şi nu erodată de aceasta, aşa cum face structura bisericii moderne.
Ne ajută clădirea bisericii sau ne împiedică să facem ucenici? Din punct de vedere istoric, procesul de ucenicie a fost mult mai eficient secole întregi fără clădiri din mai multe motive.
Adunările în case, aşa cum se strângea biserica timpurie din primele trei secole, cuprindeau mai multe aspecte: se lua masa împreună cu bucurie, se dădea învăţătură, se cânta şi se împărtăşea timp de mai multe ore din darurile spirituale, credincioşilor li se oferea o atmosferă propice creşterii spirituale reale. Aşezaţi unii în faţa celorlalţi, membrii trupului lui Hristos se simţeau mai degrabă participanţi decât spectatori la cinema, aşa cum se simt cei care merg la biserică şi care sunt aşezaţi unii în spatele celorlalţi, încercând să vadă spectacolul de pe scenă peste capetele celor din faţă. Atmosfera naturală din jurul mesei conducea la transparenţă, la consolidarea unor relaţii sincere şi la părtăşie autentică, ceea ce nu poate fi comparat cu „părtăşia“ modernă care de foarte multe ori se rezumă la o strângere de mână apatică a unor străini din rândul vecin la semnalul pastorului.
Învăţăturile erau mai degrabă sub formă de întrebări şi răspunsuri şi discuţii între oameni egali, nicidecum prelegeri făcute de oameni care poartă haine ciudate, vorbesc teatral şi domină de sus audienţa politicoasă (şi adeseori plictisită). Pastorii nu „pregăteau predica săptămânală“. Oricine (inclusiv prezbiterii/pastorii/supraveghetorii) putea primi învăţătură de la Duhul Sfânt.
Când casa se umplea, prezbiterul(ii) nu se gândea(au) la obţinerea unei clădiri şi mai mari. Ci toată lumea ştia că trebuia să se împartă în două grupuri şi unde se putea întâlni noul grup şi cine să vegheze asupra lui nu era decât o chestiune de călăuzire a Duhului Sfânt. Din fericire, nu trebuiau să strângă CV-uri de la străini şi de la specialişti în extinderea bisericii pentru a le analiza deviaţiile filozofice şi doctrinare; se aflau chiar printre ei oameni care aspirau să fie supraveghetori, care fuseseră instruiţi practic şi pe care îi cunoşteau deja pe membrii viitoarei mici turme. Noua biserică în case avea posibilitatea de a evangheliza o nouă zonă şi de a le demonstra necredincioşilor ce erau creştinii – oameni care se iubeau unii pe alţii. Puteau invita necredincioşi la întâlnirile lor la fel de uşor cum i-ar fi invitat la masă.
Pastorul binecuvântat
Nici unui pastor/prezbiter/supraveghetor al bisericii în case nu i s-a mistuit lucrarea în foc deoarece a fost copleşit de responsabilităţile pastorale, curent destul de răspândit în bisericile moderne. (Un sondaj relevă că în SUA peste 1.800 de pastori pe lună părăsesc lucrarea.) Acesta avea doar o turmă mică de care să aibă grijă şi dacă membrii ei îi împlineau nevoile financiare ca să se poată focaliza doar pe lucrare, îi rămânea timp să se roage, să mediteze, să propovăduiască Evanghelia celor necredincioşi, să îi ajute pe cei săraci, să îi viziteze şi să se roage pentru cei bolnavi şi să petreacă timp de calitate în echiparea noilor ucenici pentru a face împreună cu el toate aceste lucruri. Administrarea bisericii era simplă.
Acesta lucra în unison cu ceilalţi prezbiteri/pastori/supraveghetori din regiunea în care era. Nu se frământa să aibă „cea mai mare biserică din oraş“ sau să concureze cu fraţii pastori şi să aibă „cea mai bună lucrare cu tinerii“ sau „cel mai încântător program al copiilor“. Oamenii nu se duceau la adunare pentru a judeca performanţa echipei de închinare sau cât de încântător a fost pastorul. Aceştia erau născuţi din nou şi Îl iubeau pe Isus şi pe oamenii Lui. Le plăcea să mănânce împreună şi să împartă orice lucru bun pe care li-l dădea Dumnezeu. Scopul lor era acela de a asculta de Isus şi de a se pregăti să stea în faţa tronului Său de judecată.
Cu siguranţă erau probleme şi în bisericile în case şi acestea sunt tratate şi în epistole. Dar multe dintre problemele care năpăstuiesc bisericile moderne şi care împiedică ucenicia erau necunoscute bisericii primare, doar pentru că modelul lor de biserică locală era mult mai diferit de ceea ce a devenit trei secole mai târziu şi începând cu evul mediu. Gândeşte-te încă o dată la următorul aspect: Până la începutul secolului al patrulea nu existau biserici construite. Dacă ai fi trăit în timpul acestor trei secole, ce modificări ar suferi lucrarea ta actuală?
Pe scurt, cu cât mai mult călcăm pe urmele modelelor biblice, cu atât mai eficienţi vom fi la împlinirea scopului lui Dumnezeu de a face ucenici. Cele mai mari piedici în procesul uceniciei în bisericile contemporane se datorează structurilor şi practicilor nebiblice.
conţinut | capitolul anterior | capitolul următor | pagina sus
[1] Este destul de evident că pastorul (substantivul grecesc este poimain, adică pastor) este echivalentul prezbiterului (substantivul grecesc este presbuteros), şi este, de asemenea, echivalentul supraveghetorului (substantivul grecesc este episkopos, tradus şi cu episcop). Pavel, de exemplu, i-a învăţat pe prezbiterii efeseni (presbuteros), cărora le spunea că Duhul Sfânt i-a făcut supraveghetori (episkopos), pentru a păstori (verbul grecesc este poimaino) Biserica Domnului (vezi Fapte 20:28). De asemenea, în Tit 1:5-7 el a folosit sinonimic cuvintele prezbiteri (presbuteros) şi supraveghetori (episkopos). Şi Petru i-a îndemnat pe prezbiteri (presbuteros) să păstorească (poimaino) turma (vezi 1 Pet. 5:1-2). Ideea că epicscopul are un rang mai înalt decât pastorul sau prezbiterul şi că este cel care supraveghează mai multe biserici este o invenţie umană.
[2] Tendinţa modernă de a pune accentul pe clerici instruiţi reprezintă efectul unei boli larg răspândite, aceea de a echivala acumularea cunoştinţelor cu maturizarea sprituală. Considerăm că cine are mai multe cunoştinţe este şi mai matur din punct de vedere spiritual, deşi s-ar putea să fie chiar contrariul, dacă este plin de mândrie datorită a cunoştinţelor pe care le are. Pavel chiar a scris: „cunoştinţa îngâmfă“ (1 Cor. 8:1). Ca să nu mai vorbim că cine ascultă zilnic prelegeri plictisitoare timp de doi sau trei ani este cu siguranţă pregătit să ţină prelegeri plictisitoare săptămânal!
[3] În prima scrisoare a lui Pavel către Timotei şi în cea către Tit, acesta menţionează că le încredinţează lor slujba de a desemna prezbiteri/supraveghetori în biserici. Astfel, Timotei şi Tit trebuia să îi supravegheze din când în când. Probabil că se întâlneau periodic cu prezbiterii/supraveghetorii respectivi pentru a-i uceniciza, aşa cum a scris Pavel: „Şi ce-ai auzit de la mine, în faţa multor martori, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii“ (2 Tim. 2:2).
[4] Vezi Fapte 2:2, 46; 5:42; 8:3; 12:12; 16:40; 20:20; Rom. 16:5; 1 Cor. 16:19; Col. 4:15; Filimon. 1:2; 2 Ioan 1:10
[5] Este important de menţionat că scrisorile lui Pavel către biserici se adresau tuturor oamenilor din diverse biserici şi nu numai prezbiterilor şi supraveghetorilor. Numai în două din scrisorile sale către biserici îi menţionează pe prezbiteri/pastori/supraveghetori. O dată sunt incluşi în salut, ca şi când Pavel nu ar fi vrut să considere că scrisoarea nu li se adresează şi lor (vezi Fil. 1:1). În cel de-al doilea caz, Pavel îi menţionează pe pastori printre alţi lucrători care ajută la echiparea sfinţilor (vezi Efes. 4:11-12). De remarcat este, de asemenea, faptul că Pavel nu face nici o referire la rolul prezbiterilor atunci când dă instrucţiuni despre care considerăm noi că se referă la prezbiteri, precum administrarea Cinei Domnului şi rezolvarea conflictelor dintre creştini. Toate aceste lucruri indică faptul că prezbiterii/pastorii nu ocupau rolul central, cel mai important, aşa cum se întâmplă în bisericile moderne.
[6] Vezi Fapte 2:2, 46; 5:42; 8:3; 12:12; 16:40: 20:20; Rom. 16:5; 1 Cor. 16:19; Col. 4:15; Filimon. 1:2; 2 Ioan 1:10
Leave a comment and / or appreciate the article!
CLICK HERE :» http://www.radio-elshaday.de/CLICK HERE :» http://www.radio-megapower.de/
CLICK HERE :» http://christliche-radiosender.blogspot.com/
CLICK HERE :» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/
Posted by: *DJ_DANY* ( ADMIN )
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen