Avem privilegiul sa facem înca un pas înainte în întelegerea marilor teme ale mîntuirii si ale planurilor divine cu aceasta lume, asa cum ne-au fost dezvaluite în cartea profetica a lui Daniel. In studiile noastre din aceasta carte am ajuns la capitolul 8 care, pe buna dreptate, a fost numit cheia întelegerii întregii carti. In capitolul 8 din care deja am aflat cîteva lucruri importante în prelegerea trecuta, ni se prezinta o viziune care are de a face atît cu timpul acela cît si cu timpurile noastre. In linii mari aceasta viziune respecta linia visului lui Nebucadnetar descris în capitolul 2 si al primei viziuni a lui Daniel cuprinsa în capitolul 7, adica linia succesiunii marilor imperii mondiale, însa prin detaliile pe care le aduce în plus viziunea din capitolul 8 conduce toate lucrurile spre adevaratul punct de convergenta al istoriei planului de mîntuire si anume Iisus Christos cu jertfa Sa ispasitoare de pe Golgota si cu lucrarea Sa mijlocitoare din Sanctuarul ceresc. In capitolul 8, dupa cum am vazut, ni se prezinta 2 animale domestice în plina lupta – un berbece si un tap. La un moment dat, ne spune profetia, “tapul s-a aruncat încruntat asupra berbecului, l-a izbit, i-a frînt amîndoua coarnele, l-a trîntit la pamînt, l-a calcat în picioare si nimeni n-a scapat pe berbece din mîna lui. Tapul însa, ne spune în continuare versetul 8, a ajuns puternic de tot, i s-a frînt cornul cel mare. In locul lui au crescut patru coarne mari în cele patru vînturi ale cerurilor. Dintr-unul din ele a crescut un corn mic care s-a marit nespus de mult spre miazazi, spre rasarit si spre tara cea minunata. S-a înaltat pîna la ostirea cerurilor, a doborît la pamînt o parte din ostirea aceasta si din stele si le-a calcat în picioare. S-a înaltat pîna la capetenia ostirii, i-a smuls jertfa necurmata si i-a surpat locul locasului sau celui sfînt. Oastea a fost pedepsita din pricina pacatului savîrsit împotriva jertfei necurmate. Cornul a aruncat adevarul la pamînt si a izbutit în ce a început”.Sa ne oprim aici si sa cautam sa vedem care este întelesul celor citite. De data aceasta, spre deosebire de celelalte descoperiri profetice dinaintea acestei viziuni, nu mai trebuie sa ne luam timp si sa reconstituim întregul adevar din fragmente, pentru ca sa tragem în final o concluzie cît se poate de dreapta. De data aceasta trebuie doar sa citim mai departe în acelasi capitol interpretarea pe care îngerul Gabriel a adus-o lui Daniel care cauta sa înteleaga ce-i fusese descoperit prin acea viziune. Explicatia îngerului Gabriel pare foarte clara si cu totul rezonabila. El spune la versetul 20: “Berbecele pe care l-ai vazut cu cele doua coarne sînt împaratii mezilor si persilor. Tapul însa, este împaratia Greciei si cornul ccel mare dintre ochii lui este cel dintîi împarat. Cele patru coarne care au crescut în locul acestui corn frînt sînt patru împaratii care se vor ridica din neamul acesta dar care nu vor avea atîta putere. La sfîrsitul stapînirii lor, cînd pacatosii vor fi umplut masura nelegiuirilor, se va ridica un împarat fara rusine si viclean. El va fi tare, dar nu prin puterea lui însusi. El va face pustiiri de necrezut, va izbuti în tot ce va începe, va nimici pe cei puternici si chiar pe poporul sfintiilor. Din pricina propasirii lui si izbîndirii vicleniilor lui, inima i se va îngîmfa. Va pierde pe multi oameni care traiau linistiti si se va ridica împotriva Domnului Domnilor, dar va fi zdrobit fara ajutorul vreunei mîini omenesti”.
Deci stam din nou fata în fata cu istoria marilor imperii mondiale: Medo-Persia, Grecia, Roma, lista din care am observat ca lipseste Babilonia. In prezentarea precedenta am aratat care este cel mai plauzibil motiv al acestei lipse.
Berbecele medo-persan deci, a cazut înfrînt datorita loviturilor puternice primite din partea tapului greco-macedonean, care avea în frunte un corn mare, o reprezentare a primului împarat al acestui imperiu, Alexandru cel Mare. Dar cînd tapul a ajuns foarte puternic, puternic de tot, i s-a frînt cornul cel mare. In locul acestui corn mare vedem cum s-au ridicat alte patru coarne mari. Se spune ca pe patul de moarte fiind, Alexandru cel Mare a fost întrebat de unul dintre cei mai buni prieteni ai lui cui se gîndeste sa-i lase împaratia. Raspunsul lui Alexandru a fost: “Celui mai tare”. Si asa a si fost. Dupa moartea sa imperiul a fost transformat într-un imens cîmp de bataie pe care cei mai puternici s-au luptat între ei pîna cînd întregul imperiu s-a farîmitat, armatele s-au risipit, iar cetatile lui importante de odinioara au început sa cada în paragina. Asa cum am aratat si în alte prelegeri cînd ne-am ocupat de viziunea descrisa în capitolul 7, patru dintre cei mai puternici generali de altadata ai lui Alexandru cel Mare au împartit imperiul: Lisimac, unul din cei patru, a ocupat partea de nord a imperiului incluzînd Capadocia, Tracia si partea nordica a Asiei Mici; Ptolomeu a pus stapînire pe partea de sud a imperiului constînd din Cipru, Palestina si Egipt; alt general, Casandru, a pus stapînire epe Macedonia si Grecia; în timp ce Seleuc, al patrulea general a pus stapînire pe Babilonia, Persia si Siria. Acestea sînt deci, cele patru coarne mari despre care spunea profetia ca au crescut în locul cornului celui mare al tapului.
Dar, sa vedem acum cine este cornul cel mic despre care aflam în versetele 9 si 10 ca s-a ridicat dintr-unul din cele patru coarne, ca s-a marit nespus de mult spre miazazi, spre rasarit si spre tara cea minunata, si s-a înaltat pîna la ostirea cerurilor. Cine este acel corn mic despre care se mai adauga în versetul 25: “se va ridica împotriva Domnului Domnilor”? Foarte multi comentatori de ieri si de azi, au vazut si continua sa vada în imaginea acelui corn mic o descriere a lui Antioh Epifanul, cel de al optulea împarat din dinastia împaratilor Seleucizi. Dar, de ce tocmai acest împarat, este întrebarea. Pentru ca în aceasta viziune, spun acesti comentatori, se fac niste referiri foarte clare cu privire la activitatea antireligioasa, antiiudaica a acelui corn mic, activitate împotriva capeteniei ostirii, împotriva jertfei necurmate, împotriva locasului cel sfînt si împotriva adevarului. Citim aceste detalii privind faptele cornului mic, întrebarea pe care si-au pus-o apoi comentatorii a fost: “Care împarat dintre toti împaratii care au urmat lui Alexandru Macedon ar fi putut împlini aceste caracteristici si fapte?” Si mergînd din aproape în aproape s-a ajuns la Antioh Epifanul. In unele privinte interpretarea aceasta contine ceva adevar. Acest împarat, ce-i drept, s-a ridicat dintr-unul din cele patru regate în care a fost împartit Imperiul Greco-Macedonean si chiar spre sfîrsitul acelui imperiu care se apropiase deja de clipa cînd mîna de fier a Romei cauta sa puna stapînire pe el. Apoi evolutia lui Antioh pe arena lumii este de la nesemnificativ pîna la puternic. Mai departe, directiile în care s-au îndreptat campaniile sale militare, cu tot prapadul care le-a urmat, par sa respecte si ele directiile indicate de profetie. Apoi, despre el se stie ca a pus mîna pe împaratie prin minciuna si viclenie aruncînd adevarul la pamînt; deci, înca un amanunt profetic împlinit, dar mai ales purtarea sa fata de natiunea lui Israel ramîne cea mai puternica dovada ca el, Antioh Epifanul ar fi cornul cel mic. El a chinuit pe Israel, a pîngarit templul si s-a ridicat pîna si împotriva lui Dumnezeu, Domnul Domnilor. Din scrierile istoricianului iudeu Iosif Flavius, cît si din cartile apocrife ale Bibliei, cartile Macabeilor, aflam pe larg de faptele abomidabile ale acestui împarat. El a facut tot ce i-a stat în putere ca sa impuna cu forta cultul pagîn al lui jupiter, identificîndu-se apoi pe sine cu un zeu si încercînd astfel sa-si stabileasca un cult personal de închinare. Cu un zel neobosit si cu încapatînare, el a cautat sa extermine orice alt fel de închinare si în special închinarea înaintea lui Iahve la Ierusalim. Si ca o proba a culmii acestei lupte împotriva poporului iudeu, împotriva templului, a jertfelor de acolo si împotriva lui Dumnezeu, aproape niciunul din comentatori nu uita sa mentioneze si aceasta proba de netagaduit: Antioh Epifanul a intrat în templul din Ierusalim si l-a spurcat, aducînd ca jertfa un porc, stropind cu sîngele acestuia de jur împrejur, peretii templului. Daca în aceste detalii lucrurile se potrivesc într-o oarecare masura, totusi, la o analiza mai atenta, Antioh Epifanul este pe nedrept privit si condamnat ca fiind cornul cel mic. Va invit sa ne oprim putin pentru a nota cîteva fapte importante care comentatorilor de ieri sau de azi în mod sigur ca le-au scapat din vedere atunci cînd s-au gîndit sa interpreteze cornul cel mic din viziunea lui Daniel, în primul rînd viziunea prezinta o succesiune de împaratii într-o considerabila ascensiune în putere. Despre berbecul care reprezinta Medo-Persia, sta scris ca era puternic. Despre tapul care reprezinta Grecia, sta scris ca devenise foarte puternic. Insa despre acea putere împarateasca simbolizata prin cornul cel mic se spune ca devenise nespus de puternica. Acum sa ne gîndim: se poate aseza aceasta afirmatie despre puterea cornului cel mic în dreptul lui Antioh Epifanul care nu s-a ridicat nici macar la însemnatatea si puterea lui Cirus sau a lui Alexabdru Macedon? Ce-i drept, despre Antioh se poate spune orice, numai ca a fost nespus de puternic, aceasta nu se poate spune niciodata. Aceasta ma face sa
cred ca alegerea pe care au facut-o comentatorii, de a aseza pe Antioh Epifanul ca o împlinire a cornului cel mic este mai degraba o încercare de a abate atentia oamenilor de la adevaratul reprezentant al cornului cel mic.
In al doilea rînd ar trebui sa notam directiile spre care si-a îndreptat acest corn mic campaniile sale: spre sud, spre rasarit si spre tara minunata, spre ostirea cerurilor si spre Domnul Domnilor. Acel corn mic avea sa înfaptuiasca niste lucruri pe care, daca ne gîndim mai bine, Antioh Epifanul nu le-ar fi putut împlini niciodata. Desigur ca el ar fi putut sa-si îndrepte atacurile sale armate în orice directie pe pamînt, dar, cum avea el sa lupte contra Domnului Domnilor, adica împotriva Domnului Iisus Christos? Despre Antioh se stie ca a murit cu 164 de ani mai înainte ca sa se fi nascut Domnul Iisus. Aceasta ne face sa ne întrebam din nou: Este oare Antioh Epifanul împlinirea cornului cel mic? Unii comentatori ai profetiei dîndu-si seama ca interpretarea lor este cu mult în afara realitatii istorice au încercat între timp sa faca un fel de ajustare a afirmatiilor lor, adaugînd ca de fapt, Antioh nu este împlinirea simbolului cornului cel mic, ci doar o prefigurare de atunci a unei puteri mult mai mare numita Antihristul, care urmeaza sa se arate acum la vremea sfîrsitului. O asemenea ajustare poate sa para interesanta, dar, întrebarea ramîne. Unde am putea gasi în toata Biblia, o cît de mica aluzie ca Antioh Epifanul care, pe nedrept a fost interpretat ca fiind cornul cel mic, reprezinta în sfîrsit în mod corect pe antihrist? Cum s-ar putea ca un lucru incorect interpretat sa dea la rîndul lui o corecta interpretare altui lucru? Decît sa ne alegem sa ne îndepartam atît de mult de adevar, cred ca ar fi cu mult mai bine sa ne luam timp si sa studiem cu atentie cuvîntul profetiei.
Despre cornul cel mic, aceasta putere nespus de mare, se spune în profetie ca a crescut dintr-unul din cele patru coarne ale tapului, adica, a aparut dintr-una din cele patru parti ale Imperiului Grec. El, ce-i drept, urma sa fie mic pentru o vreme, dar dupa aceea stapînirea lui avea sa se extinda spre sud, spre împaratia Egiptului, spre rasarit spre împaratia Seleucida si spre tara minunata, adica spre Palestina. Imparatia lui Antioh Epifanul nu avea cum sa se întinda spre rasarit, pentru ca ea deja se gasea la rasarit, si pe lînga aceasta, ea nu a pus niciodata stapînire pe tara Egiptului. Daca este vorba sa asezam în vitrina istoriei acea putere mai mare decît Medo-Persi sau Grecia, atunci ar trebui sa stim ca numai o singura putere mondiala ar putea împlini aceasta profetie, aceasta fiind împaratia Romei, care este cea de a patra împaratie din sirul marilor puteri mondiale. Egiptul care reprezenta partea de sud a vechiului imperiu Grecesc a devenit provincie a Romei la anul 30 Î.Hr. La anul 65 Î.Hr. legiunile de fier ale Romei patrund spre rasarit pe teritoriul Siriei si o cuceresc. Iar la doi ani mai tîrziu, la anul 63 Î.Hr. Palestina este incorporata si ea în Imperiul Roman. Un secol mai tîrziu mînia Romei avea sa se abata asupra Ierusalimului cu furie. Aceasta era urîciunea pustiirii asezata în locul prea sfînt, de care amintise Domnul Iisus în memorabila Sa predica de pe Muntele Maslinilor facînd aluzie la profetia din Daniel atunci cînd a vorbit ucenicilor Sai depsre darîmarea cetatii sfinte. Roma fusese în mod figurativ reprezentata în capitolul 2 din cartea lui Daniel ca fiind împaratia de fier, iar în capitolul 7, prin fiara aceea nespus de înspaimîntatoare care avea zece coarne. Aici, în capitolul 8, Roma apare din nou oferindu-ni-se de data aceasta noi detalii despre aceasta împaratie pagîna. Asa cum am vazut în capitolul 7, aceasta împaratie avea sa se împarta la rîndul ei în zece regate, din care mai tîrziu avea sa iasa prin caderea a trei regate, un alt regat neînsemnat în aparenta, ca un corn mic, dar care avea sa creasca nespus de mare. Intre granitele vechiului imperiu pagîn al Romei avea deci sa apara o alta împaratie care, nemaistiind de granite si autoritati civile, urma sa stapîneasca în final, tot Imperiul Roman de altadata. Aceasta noua împaratie apare în istorie sub forma unei puteri religioase, aceea a Bisericii Romano-Catolice. Despre aceasta putere, si nicidecum despre Antioh Epifanul, sta scris în versetul 11 în chip profetic, astfel: “S-a înaltat pîna la capetenia ostirii, i-a smuls jertfa necurmata”. Acea jertfa necurmata care se aducea zi de zi la templul din Ierusalim seara si dimineata, nu era decît o preînchipuire a lucrarii mijlocitoare a Domnului Iisus Christos, o lucrare necurmata în favoarea pacatosilor care alearga la harul divin, la meritele ispasitoare ale jertfei pe care Iisus urma s-o aduca pe Golgota. Daca citim cu atentie în Vechiul Testament, la acele pasaje din Leviticul care vorbesc despre jertfa necurmata, vom afla ca ea era însotita de pîinile punerii înainte si de fumul de tamîie. Aceste trei acte – jertfa, pîinea si fumul de tamîie – erau niste simboluri ale lucrarii Domnului Iisus ca Mare Preot si Mijlocitor în Sanctuarul ceresc pentru noi. Profetia din capitolul 8 din Daniel anunta ca aceste mari adevaruri ale Evangheliei, ale sacrificiului si mijlocirii Domnului Iisus urmau sa fie aruncate la pamînt de catre cornul cel mic. Acea forta anticrestina care s-a ridicat din ruinele Romei imperiale pagîne si a crescut pîna la proportiile unui imperiu mondial religios, avea sa se atinga nu numai de adevarurile sfinte ale Evangheliei, de Capetenia ostirii, de Iisus, de jertfa si lucrarea Sa de mijlocire, de templul Sau, de poporul Sau, ci si de legea Sa, cu intentia vadita de a schimba vremile si legea. Aceasta biserica pretinzînd pe nedrept ca este întemeiata de apostolul Domnului, apostolul Petru, în loc sa faca un punct central din lucrarea rascumparatoare a Domnului Iisus pe Golgota a pus în circulatia o falsa Evanghelie pe care nici Iisus si niciunul din apostolii Sai nu ar fi propovaduit-o. Aceasta falsa Evanghelie asaza în centru nu Sanctuarul ceresc, ci Biserica Romei, nu o preotie cereasca ci una pamînteasca. Nu are importanta cît de sinceri sînt preotii acestei biserici, însa aceasta biserica a declarat si declara ca ea este aceea care a jertfit si jertfeste în fiecare zi pe Christos. Va asigur ca între fratii nostri crestini care se gasesc înca în Biserica Romano-Catolica si noi nu exista nici un motiv sa ne îndoim unii de altii în privinta sinceritatii noastre, însa, sinceritatea nu este de ajuns, ea nu înseamna totul. Adevarul mîntuitor al Evangheliei este ceea ce ar trebui sa aiba pretul absolut. Adevarul care a fost aruncat la pamînt de catre cornul cel mic, acel adevar trebuie sa fie restabilit. Ochii oamenilor nu trebuie sa priveasca la o institutie si la o preotie, la o slujba pamînteasca si la niste învataturi traditionale, ci azi, în aceste zile din urma, noi trebuie sa restabilim adevarul si sa ne ridicam privirea de la oamenii muritori la Iisus Domnul Domnilor. El este jertfa noastra mîntuitoare si slujba Sa din Sanctuarul ceresc este garantia îndreptatirii noastre înaintea legii Sale.
Despre profetia lui Daniel din capitolul 8, îngerul Gabriel l-a facut atent pe Daniel si ne face atenti pe fiecare din noi zicîndu-ne: “Fii cu luare aminte fiul omului caci vedenia priveste vremea sfîrsitului”. Daca împlinirea acestei vedenii era rezervata pentru vremea sfîrsitului, atunci înseamna ca acum, în vremea noastra Dumnezeu ar dori sa înaltam din nou marele adevar al Sanctuarului ceresc. Daca tocmai acest adevar a fost aruncat la pamînt de acea biserica falsa, oare nu cumva trebuia sa existe în planul lui Dumnezeu o data anumita si o biserica anumita care sa se lupte în vederea restabilirii acestui adevar capital? Care este raspunsul Bibliei în aceasta privinta?
Stimate cititor, doresc sa te invit sa urmaresti în prelegerea urmatoare raspunsul lui Dumnezeu la aceasta întrebare. Pîna atunci, te rog în numele Domnului Iisus sa cercetezi adevarul, hraneste-te cu adevarul si spune adevarul din inima. Si acel adevar te va face slobod, te va libera de prejudecati si te va lega si mai mult de Acela care este pentru noi si va ramîne în vesnicie “Calea, Adevarul si Viata, ISUS – DOMNUL DOMNILOR. La toate acestea sa ne ajute Domnul. Amin!
Leave a comment and / or appreciate the article!
CLICK HERE :» http://www.radio-elshaday.de/CLICK HERE :» http://www.radio-megapower.de/
CLICK HERE :» http://christliche-radiosender.blogspot.com/
CLICK HERE :» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/
Posted by: *DJ_DANY* ( ADMIN )
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen