Lucrarea învăţătorului biblic

Lucrarea învăţătorului biblic

În acest capitol vom analiza mai multe aspecte ale lucrării de propovăduire. Învăţătura este responsabilitatea apostolilor, prorocilor, evangheliştilor[1], pastorilor/prezbiterilor/supraveghetorilor, învăţătorilor (desigur) şi, la un anumit nivel, a tuturor urmaşilor lui Hristos, deoarece toţi trebuie să facem ucenici, învăţându-i să împlinească toate poruncile Lui.[2]

După cum am accentuat şi anterior, pastorul sau lucrătorul care se ocupă de ucenicie îi învaţă în primul rând prin exemplul personal şi, apoi, prin cuvinte. Ei propovăduiesc ceea ce trăiesc. Apostolul Pavel, un ucenicizator extraordinar, a scris:

Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos (1 Cor. 11:1).

Acesta ar trebui să fie scopul oricărui lucrător – să fie capabil să le spună sincer celor pe care îi conduce: „Urmaţi-mi exemplul. Dacă vreţi să ştiţi cum trebuie să îşi trăiască viaţa un urmaş al lui Hristos, priviţi-mă pe mine.“ Comparativ cu această afirmaţie, îmi amintesc că le-am spus oamenilor dintr-o comunitate pe care am păstorit-o: „Nu mă urmaţi pe mine...urmaţi-L pe Hristos!“ Deşi la vremea respectivă nu mi-am dat seama, admiteam că nu sunt un exemplu bun de urmat. De fapt, admiteam că nu Îl urmam pe Hristos aşa cum ar trebui, spunându-le tuturor să facă ceea ce eu nu făceam! Câtă diferenţă faţă de afirmaţia lui Pavel. În adevăr, dacă nu le putem spune oamenilor să calce pe urmele noastre, deoarece şi noi călcăm pe urmele lui Hristos, nu ar trebui să mai facem lucrarea, pentru că oamenii văd în lucrătorii lor un model. Biserica este reflecţia liderilor care o conduc.

Învăţând unitatea prin exemplu personal

Să aplicăm acest concept al învăţării prin exemplul personal din perspectiva unui subiect specific – acela al unităţii. Orice pastor/prezbiter/supraveghetor doreşte ca turma pe care o conduce să fie unită. Urăşte diviziunile din trupul local al lui Hristos. Ştie că dezbinările nu sunt plăcute Domnului. Până la urmă, Isus ne-a poruncit să ne iubim unii pe alţii aşa cum ne-a iubit El (vezi Ioan 13:34-35). Dragostea noastră reciprocă este ceea ce dovedeşte lumii că suntem ucenicii Lui. Astfel stând lucrurile, majoritatea liderilor îşi îndeamnă oile să se iubească unele pe altele şi să caute să fie unite.

Totuşi, în calitate de lucrători de la care oamenii se aşteaptă să îi învăţăm în primul rând prin exemplul personal, eşuăm lamentabil să îi învăţăm despre dragoste şi unitate, datorită modului nostru de viaţă. Când, de exemplu, demonstrăm lipsă de unitate şi dragoste faţă de alţi pastori, transmitem mesaje care contrazic predicile făcute în comunitate. Ne aşteptăm să facă ei ceea ce noi nu facem.

Realitatea este că cele mai importante cuvinte pe care le-a spus Isus referitor la unitate se adresau liderilor şi vizau relaţiile lor cu ceilalţi lideri. De exemplu, la cina cea de taină, după ce le-a spălat picioarele ucenicilor, Isus le-a spus:

„Voi mă numiţi «Învăţătorul şi Domnul», şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu“ (Ioan 13:13-15). [Remarcă că Isus i-a învăţat prin exemplul personal.]

Pastorii folosesc de multe ori acest pasaj din Scriptură pentru a-şi învăţa turma despre ce înseamnă a-i iubi pe ceilalţi, lucru foarte important. Totuşi, cuvintele din acest pasaj erau adresate liderilor, celor doisprezece apostoli. Isus ştia că viitoarea Lui biserică avea puţine şanse de a-şi împlini misiunea dacă liderii ei erau dezbinaţi sau concurau unii cu alţii. Deci a dovedit foarte clar că Se aşteaptă ca liderii Lui să se slujească cu smerenie unii pe alţii.

În contextul culturii respective, Isus dădea dovadă de slujire smerită îndeplinind una dintre cele mai înjositoare sarcini ale unui servitor, spălarea picioarelor. Dacă ar fi vizitat o cultură diferită într-un alt moment al istoriei, poate că le-ar fi desfundat WC-urile sau le-ar fi spălat găleţile de gunoi. Câţi dintre liderii Lui moderni sunt dispuşi să demonstreze acest gen de dragoste şi smerenie unii faţă de ceilalţi?

Într-un interval de mai puţin de o oră, Isus a subliniat în mod repetat acest mesaj important. La câteva minute după ce le-a spălat picioarele, Isus a spus grupului de viitori lideri ai bisericii:

„Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii“ (Ioan 13:34-35).

Aceste cuvinte se aplică cu siguranţă tuturor ucenicilor lui Hristos, dar original ele au fost adresate liderilor şi făceau referire la relaţia lor cu alţi lideri.

Din nou, puţin mai târziu Isus le-a spus:

„Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu. Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi“ (Ioan 15:12-13).

Observă că Isus le vorbea tot liderilor. Câteva secunde mai târziu le-a spus din nou:

„Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiţi unii pe alţii“ (Ioan 15:17).

Apoi, câteva minute după aceea, ucenicii lui Isus L-au auzit rugându-Se pentru ei:

„Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte, în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem şi noi“ (Ioan 17:11; subliniere personală).

În cele din urmă, câteva secunde mai încolo, în timp ce Isus continua să Se roage, ucenicii L-au auzit spunând:

„Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi suntem una, – Eu în ei şi Tu în Mine; – pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine“ (Ioan 17:20-23; subliniere personală).

Astfel, în mai puţin de o oră, Isus a accentuat de şase ori în faţa ucenicilor Săi importanţa de a fi uniţi şi de a da dovadă de unitate prin iubirea şi slujirea smerită a unuia faţă de celălalt. Acest lucru era în mod evident foarte important pentru Isus. Unitatea lor era un factor cheie pentru ca lumea să creadă în El.

Cât de bine ne descurăm noi?

Din nefericire, în timp ce sperăm ca turma noastră să fie unită în dragoste, mulţi dintre noi concurăm unii cu alţii şi folosim mijloace lipsite de etică pentru a ne zidi bisericile pe socoteala altora biserici. Mulţi dintre noi evită părtăşia cu alţi pastori ale căror doctrine sunt diferite. Chiar facem publicitate lipsei noastre de unitate prin afişele pe care le afişăm în faţa clădirii, transmiţând tuturor mesajul: „Noi nu suntem ca ceilalţi creştini din celelalte biserici.“ (Şi am făcut o treabă foarte bună în a învăţa lumea despre lipsa noastră de unitate, de vreme ce orice necredincios ştie că creştinismul reprezintă o instituţie foarte divizată.)

Pe scurt, nu practicăm ceea ce predicăm, iar comunitatea învaţă din exemplul nostru mai mult decât învaţă din predicile noastre despre unitate. Este o nebunie să crezi că restul creştinilor vor fi uniţi şi se vor iubi unii pe alţii când liderii lor acţionează diferit.

Bineînţeles, singura soluţie este pocăinţa. Trebuie să ne pocăim deoarece nu am fost un exemplu bun în faţa credincioşilor şi în faţa lumii. Trebuie să îndepărtăm barierele care ne dezbină şi să începem să ne iubim unii pe alţii aşa cum ne-a poruncit Isus.

Aceasta înseamnă că, mai întâi de toate, trebuie să ne întâlnim cu alţi pastori şi lucrători, inclusiv cu pastori care au convingeri teologice diferite. Nu vorbesc despre părtăşie cu pastori care nu sunt născuţi din nou, care nu îşi doresc să se supună lui Isus sau care sunt implicaţi în lucrare pentru beneficii personale. Aceştia sunt lupi deghizaţi în oi, iar Isus ne-a spus exact cum îi putem identifica. Se cunosc după roada lor.

Vorbesc însă despre pastori şi lucrători care luptă să împlinească poruncile lui Isus, adevăraţi fraţi şi surori în Hristos. Dacă eşti pastor, ar trebui să fii devotat dragostei faţă de ceilalţi pastori, demonstrând dragostea în forme practice în faţa turmei păstorite. Un început ar putea fi acela de a merge la pastorii din vecinătate şi a-i ruga să te ierte că nu i-ai iubit aşa cum ar fi trebuit să o faci. Această atitudine ar trebui să doboare câteva ziduri. Apoi angajază-te să vă întâlniţi regulat la masă, pentru a vă încuraja unii pe alţii, pentru a vă sfătui şi a vă ruga împreună. Când se întâmplă acest lucru, puteţi discuta în dragoste chiar şi doctrinele care tind să vă dezbine, luptând pentru unitate fie că veţi cădea de acord în discuţiile purtate, fie că nu. Viaţa şi lucrarea mea au fost îmbogăţite semnificativ atunci când am devenit în cele din urmă deschis să ascult şi lucrători care nu erau în aceeaşi tabără doctrinară cu mine. Am pierdut ani de zile multe binecuvântări deoarece m-am închis faţă de alţii.

Putem, de asemenea, dovedi dragostea şi unitatea invitând alţi pastori să predice în biserică sau la adunările în case. Sau aţi putea avea întâlniri comune cu alte biserici sau adunări în case.

Poţi schimba numele bisericii astfel încât să nu mai atragă atenţia lumii întregi că nu sunteţi uniţi cu restul trupului lui Hristos. Te poţi retrage din denominaţia sau asociaţia din care faci parte şi să te identifici doar cu trupul lui Hristos, transmiţând tuturor mesajul că tu crezi că Isus Îşi zideşte o singură biserică, nu mai multe biserici diferite care nu se pot înţelege unele cu altele.

Ştiu, sună radical. Dar de ce să facem tot ce putem pentru a păstra ceea ce Isus evident nu a intenţionat niciodată. De ce să fim implicaţi în ceva ce Îi displace? Nu există nici o denominaţie sau asociaţie specială menţionată în Scriptură. Când corintenii se certau pentru că aveau învăţători preferaţi diferiţi, Pavel i-a certat ferm, spunîndu-le că dezbinările lor erau dovada faptului că erau încă lumeşti şi prunci din punct de vedere spiritual (vezi 1 Cor. 3:1-7). Dezbinările noastre, dovedesc ele altceva?

Orice ne îndepărtează unul de celălalt ar trebui evitat. Bisericile în case ar trebui să evite să îşi dea o denumire sau să se alăture altor asociaţii care au o denumire. În Scriptură, bisericile individuale erau identificate doar după casele în care se întâlneau. Grupurile de biserici erau identificate doar după oraşele din care făceau parte. Toate considerau că alcătuiesc o singură biserică, trupul lui Hristos. Există un singur Rege şi o singură Împărăţie. Oricine face în aşa fel încât credincioşii sau bisericile să se identifice cu el însuşi îşi construieşte propriul regat şi nu Împărăţia lui Dumnezeu. Ar fi mai bine pentru el să se pregătească să stea în faţa Regelui care spune: „Nu voi da altuia slava Mea“ (Isaia 48:11).

Toate aceste lucruri ne spun încă o dată că lucrătorii ar trebui să fie pentru alţii un exemplu concret de ascultare de Hristos, deoarece oamenii îi vor urma exemplul. Viaţa pe care ei o trăiesc în faţa celorlalţi este cel mai influent mod de a-i învăţa. Aşa cum le scria şi Pavel credincioşilor din Filipi:

Urmaţi-mă pe mine, fraţilor, şi uitaţi-vă bine la cei ce se poartă după pilda, pe care o aveţi în noi“ (Fil. 3:17; subliniere personală).

Ce să propovăduieşti

Asemenea lui Pavel, lucrătorul care formează ucenici are un scop – “să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus“ (Col. 1:28b). Deci şi el, ca şi Pavel, „va sfătui pe orice om şi va învăţa pe orice om în toată înţelepciunea“ (Col. 1:28a; subliniere personală). Observă că Pavel nu îi învăţa pe alţii pentru a-i educa sau a le da o ocupaţie.

Ucenicizatorul autentic poate spune asemenea lui Pavel: „Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun, şi dintr-o credinţă neprefăcută“ (1 Tim. 1:5). Adică doreşte să formeze oameni asemenea lui Hristos şi urmăreşte sfinţirea vieţilor celor pe care îi slujeşte, motiv pentru care îi învaţă pe credincioşi să împlinească toate poruncile lui Hristos. El propovăduieşte adevărul, sfătuindu-i pe cei ce îl ascultă: „urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul“ (Evrei 12:14).

Lucrătorul care formează ucenici ştie că Isus le-a poruncit ucenicilor să îşi înveţe ucenicii să împlinească tot, nu doar o parte din ce le-a poruncit El (vezi Mat. 28:19-20). El doreşte să fie sigur că nu uită să îi înveţe pe alţii ceva din ceea ce a poruncit Hristos şi de aceea învaţă regulat verset cu verset din Evanghelii şi Epistole. Aşa sunt ţinute minte şi subliniate poruncile lui Isus.

Acest gen de învăţătură expozitivă îl asigură, de asemenea, că învăţăturile lui sunt echilibrate. Când predicăm numai mesaje tematice, ne putem focaliza mai bine pe subiecte cunoscute oamenilor şi este posibil să le neglijăm pe cele mai puţin cunoscute. Totuşi, învăţătorul care ia verset cu verset nu numai că îi va învăţa pe alţii despre dragostea lui Dumnezeu, dar şi despre disciplina şi mânia Lui. Nu le va vorbi doar despre binecuvântarea de a fi creştin, ci şi despre responsabilităţi. Va cădea mai rar în capcana accentuării şi evidenţierii subiectelor minore şi mai puţin importante, neglijându-le astfel pe cele esenţiale. (Conform spuselor lui Isus aceasta era greşeala pe care o făceau fariseii; vezi Mat. 23:23-24.)

Biruind teama învăţăturii expozitive

Multor pastori le este teamă să predice verset cu verset deoarece sunt multe lucruri în Scriptură pe care nu le înţeleg şi nu vor ca biserica lor să ştie cât ştiu şi cât nu ştiu! Şi această temere vine bineînţeles din mândrie. Nimeni pe lume nu înţelege perfect tot ce este scris în Scriptură. Chiar şi Petru a spus că unele din scrierile lui Pavel erau greu de înţeles (vezi 2 Pet. 3:16).

Când un pastor care predică verset cu verset ajunge la un verset sau pasaj pe care nu îl înţelege, ar trebui să spună pur şi simplu turmei că nu înţelege secţiunea care urmează şi să treacă peste. Poate, de asemenea, cere credincioşilor să se roage ca Duhul Sfânt să îl ajute să înţeleagă. Smerenia lui va fi un exemplu bun în faţa celor pe care îi păstoreşte, fiind ea însăşi o predică.

Pastorul/prezbiterul/supraveghetorul bisericii în case are un avantaj în plus prin faptul că dă învăţătură într-un grup mic, într-o atmosferă neformală, deoarece î se pot pune întrebări în timpul predicii. Aceasta dă posibilitatea Duhului Sfânt de a insufla perspicacitate altor membrii din grup în ceea ce priveşte pasajele studiate. Rezultatul poate fi un mod de a învăţa mult mai eficient pentru toată lumea.

Un punct bun de plecare în învăţarea poruncilor lui Hristos este Predica Lui de pe Munte, care se află în Matei 5-7. Isus a dat multe porunci acolo şi i-a ajutat pe evreii care doreau să Îl urmeze să înţeleagă corect legile lui Moise. Puţin mai târziu în această carte voi vorbi despre Predica de pe Munte verset cu verset pentru a îţi demonstra cum poţi face acest lucru.

Pregătirea predicii

Nu există nici o dovadă în Noul Testament că vreun pastor/prezbiter/supraveghetor şi-a pregătit săptămânal oratoria/predica, cu puncte foarte bine definite şi ilustraţii pe care le-a scris pe foi, aşa cum este obiceiul multor pastori moderni. Cu siguranţă nici unul dintre noi nu ni L-am putea imagina pe Isus procedând astfel. Învăţătura de pe vremea bisericii primare era mai degrabă spontană şi interactivă, urmând stilul evreiesc şi nu oratorică, aşa cum practicau grecii şi romanii, tradiţie ce a fost adoptată ulterior de către biserică atunci când a fost instituţionalizată. Dacă Isus le-a spus ucenicilor să nu se pregătească să se apere atunci când vor fi chemaţi la judecată, promiţându-le că Duhul Sfânt le va da cuvinte spontane, neplanificate, ar trebui să ne aşteptăm ca Dumnezeu să fie capabil să îi ajute şi pe pastori în adunările bisercii!

Asta nu înseamnă că lucrătorii nu ar trebui să se pregătească pe ei înşişi prin rugăciune şi studiu. Pavel l-a îndemnat pe Timotei:

Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvântul adevărului (2 Tim. 2:15).

Lucrătorii care urmează instrucţiunile lui Pavel de a lăsa „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi“ (Col. 3:16) vor fi atât de plini de Cuvântul lui Dumnezeu încât vor fi capabili să îi înveţe pe alţii din „belşugul“ lor. Deci, dragă pastore, cel mai important lucru este să aprofundezi Biblia. Dacă îţi este familiară şi eşti pasionat de tema studiată, nu este nevoie de prea multă pregătire pentru a comunica adevărul lui Dumnezeu. În plus, dacă predici verset cu verset, poţi folosi drept schiţă fiecare verset consecutiv. În acest caz pregătirea ar trebui să constea în rugăciune şi meditaţie asupra versetelor Scripturii pe marginea cărora vei da învăţătură. Dacă păstoreşti o biserică în casă, natura interactivă a învăţăturii va reduce şi mai mult nevoie de schiţare a predicii.

Lucrătorul care crede că Dumnezeu îl va ajuta să dea învăţătură va fi răsplătit prin ajutorul lui Dumnezeu. Deci încrede-te mai puţin în tine însuţi, în pregătirea şi notiţele personale, şi mai mult în Domnul. Treptat, pe măsură ce vei deveni mai încrezător şi mai plin de credinţă, pregăteşte mai puţine notiţe ale predicii, până când te vei putea descurca cu o schiţă sumară sau chiar fără ea.

Cel care este considerat de alţii stăpân pe sine este cel mai predispus să depindă de notiţe, deoarece îi este foarte teamă să nu se facă de râs în public. El are nevoie să conştientizeze că teama lui îşi are rădăcina în nesiguranţă a cărei rădăcină este mândria. Ar fi mai bine să se îngrijoreze mai puţin de cum va fi privit de oameni şi mai mult de părerea lui Dumnezeu despre el şi despre audienţă. Cuvântările nepregătite pot atinge inimile deoarece sunt venite din inimă şi pline de Duhul Sfânt. Gândeşte-te cât de greu ne-ar fi să comunicăm dacă toţi am avea notiţe pregătite pentru toate discuţiile noastre. Conversaţia ar muri! Un stil de conversaţie nepregătit este mult mai sincer decât o simplă oratorie. A învăţa pe alţii nu înseamnă a juca un rol, ci a împărtăşi adevărul. Cu toţii ne putem da seama când ascultăm doar un discurs şi atunci avem tendinţa de a ne astupa automat urechile.

Alte patru gânduri

(1) Unii lucrători sunt ca papagalii – îşi extrag materialele pentru predici din cărţi pe care le-au scris alţii. Pierd astfel binecuvântarea minunată de a fi învăţaţi personal de Duhul Sfânt şi pot, de asemenea, propaga greşelile celor pe care îi copiază.

(2) Mulţi pastori copiază stilul de învăţătură şi de predică ale altor pastori, care sunt de multe ori tradiţionale. De exemplu, se vehiculează în anumite cercuri că predicile sunt pline de Duhul Sfânt numai atunci când sunt spuse cu voce puternică şi repede. Astfel, cei care frecventează biserica trebuie să asculte o predică ţipată de la cap la coadă. Realitatea este că oamenii nu sunt receptivi la ţipetele redundante, aşa cum nu sunt nici la discursurile monotone. O voce variată este mult mai captivantă. Mai mult, predicarea se face cu o voce mai puternică, deoarece are rolul de a îndeamna, în timp ce învăţătura foloseşte mai mult un ton conversaţional deoarece instruieşte.

(3) În timpul a sute de servicii divine la care am participat am putut analiza oamenii care ascultă predicile şi mă uimeşte să descopăr că mulţi pastori şi învăţători nu văd multele semne care indică faptul că oamenii sunt plictisiţi şi/sau nu ascultă. Dragă pastore, oamenii care par plictisiţi aşa şi sunt! Cei care nu se uită la tine în timp ce vorbeşti probabil că nu te ascultă. Oamenii care nu ascultă nu sunt ajutaţi deloc. Dacă oamenii sinceri sunt plictisiţi şi/sau nu ascultă înseamnă că trebuie să îţi îmbunătăţeşti predicile. Dă mai multe exemple. Foloseşte ilustraţii relevante. Inventează parabole. Fii simplu. Vorbeşte din Cuvânt din inimă. Păstrează contactul vizual cu cât mai mulţi oameni. Fii expresiv. Foloseşte-ţi mâinile. Mişcă-te. Nu vorbi prea mult. Dacă grupul este mic, lasă-i pe oameni să pună întrebări cât de multe.

(4) Ideea că fiecare predică trebuie să aibă trei puncte este doar o invenţie umană. Scopul este acela de a face ucenici şi nu de a aplica teoriile homiletice moderne. Isus a spus „Paşte oile Mele“ şi nu „Impresionează oile Mele“.

Pe cine să învăţi

Urmând exemplul lui Isus, lucrătorul ucenicizator va fi într-o oarecare măsură selectiv faţă de cei pe care îi învaţă. Poate eşti surprins, dar este adevărat. Isus a vorbit deseori noroadelor în pilde şi a avut un motiv specific: nu dorea ca toată lumea să înţeleagă ceea ce spunea. Scriptura ne arată foarte clar acest lucru:

Ucenicii s-au apropiat de El, şi I-au zis: „De ce le vorbeşti în pilde?“ Isus le-a răspuns: „Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat. Căci celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; iar de la cel ce n-are se va lua chiar şi ce are. De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd, şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg“ (Mat. 13:10-13).

Privilegiul de a înţelege parabolele lui Isus era rezervat doar celor care se pocăiseră şi luaseră decizia de a-L urma pe El. Celor care respinseseră posibilitatea de a se pocăi, împotrivindu-se voinţei lui Dumnezeu pentru vieţile lor, li Se împotrivea şi Dumnezeu. Dumnezeu Se împotriveşte celor mândri, dar celor smeriţi le dă har (vezi 1 Petru 5:5).

De asemenea, Isus i-a instruit pe cei care Îl urmau: „Să nu daţi câinilor lucruri sfinte, şi să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare, şi să se întoarcă să vă rupă“ (Mat. 7:6). În mod evident Isus vorbea la figurat. El voia să spună: „Nu daţi lucrurile valoroase celor care nu ştiu să le aprecieze valoarea.“ Porcii nu înţeleg că perlele sunt preţioase şi nici porcii spirituali nu apreciază Cuvântul lui Dumnezeu când îl aud. Dacă ar crede că ceea ce aud este într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu, i-ar acorda cea mai mare atenţie şi ar asculta de el.

Cum poţi şti cine este un „porc“ spiritual? Îi arunci o singură perlă şi vezi ce face cu ea. Dacă o dispreţuieşte, atunci ştii că este un astfel de om. Dacă i se supune, atunci ştii că nu se încadrează în această categorie.

Din nefericire, prea mulţi pastori fac ceea ce Isus le-a spus să nu facă, aruncând continuu perle la porci, învăţând oameni care se împotrivesc şi resping Cuvântul lui Dumnezeu. Aceşti lucrători pierd timpul acordat de Dumnezeu. Ar fi trebuit de mult să îşi scuture praful de pe picioare şi să plece mai departe, aşa cum a poruncit Isus.

Oile, caprele şi porcii

Adevărul este că nu poţi face ucenici din oameni care nu vor să fie ucenicizaţi, care nu doresc să asculte de Isus. Multe biserici sunt pline de astfel de oameni care sunt doar creştini culturali şi dintre care mulţi consideră că sunt născuţi din nou doar pentru că au acceptat mental câteva adevăruri teologice despre Isus sau creştinism. Aceştia sunt capre sau porci, dar nu oi. Şi totuşi mulţi pastori investesc 90% din timpul lor încercând să-i facă fericiţi, în timp ce îi neglijează pe cei pe care i-ar putea ajuta spiritual şi pe care ar trebui să îi slujească – adevăratele oi. Pastore, Isus doreşte să îi paşti oile, nu caprele şi porcii (vezi Ioan 21:17)!

Dar cum poţi şti care sunt oile? Ele sunt cele care vin la biserică mai devreme şi pleacă mai târziu. Sunt cei care sunt flămânzi după adevăr, deoarece Isus este Domnul lor iar ei doresc să Îi fie plăcuţi. Ei vin la biserică nu doar duminica, ci ori de câte ori este o întâlnire. Se implică în grupurile mici. Sunt cei ce pun întrebări. Sunt plini de entuziasm faţă de Domnul. Caută posibilităţi pentru a sluji.

Dragă pastore, dedică majoritatea timpului şi atenţiei unor astfel de oameni. Ei sunt adevăraţii ucenici. Caprelor şi porcilor care frecventează biserica ta predică-le Evanghelia atâta vreme cât o vor asculta. Dar dacă predici adevărul evanghelic nu vor fi în stare să îl suporte prea mult timp. Fie vor pleca din biserică sau, dacă au puterea necesară, vor încerca să te dea jos de pe poziţia pe care o ai. Dacă reuşesc, scutură-ţi praful de pe picioare şi pleacă. (În cadrul bisericii în case un astfel de lucru nu se poate întâmpla, mai ales dacă biserica se întâlneşte în casa ta!)

De asemenea, evangheliştii nu ar trebui să se simtă obligaţi să propovăduiască mereu Evanghelia aceloraşi oameni care în mod repetat au respins-o. Lasă morţii să-şi îngroape morţii (vezi Luca 9:60). Tu eşti ambasadorul lui Hristos care duce cel mai important mesaj venit din partea Regelui regilor! Poziţia ta este foarte înaltă în Împărăţia lui Dumnezeu, iar responsabilitatea este mare! Nu-ţi irosi timpul spunându-le unora de două ori Evanghelia până când nu a auzit-o o dată toată lumea.

Dacă vrei să fii ucenicizator, ar trebui să fii selectiv faţă de cei pe care îi înveţi şi să nu îţi iroseşti timpul cu oameni care nu vor să se supună lui Isus. Pavel i-a scris lui Timotei:

Şi ce ai auzit de la mine, în faţa multor martori, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii (2 Tim. 2:2; subliniere personală).

Împlinirea scopului

Imaginează-ţi pentru un moment ceva ce nu s-ar fi putut întâmpla în lucrarea lui Isus, dar care se întâmplă foarte des în bisericile moderne. Imaginează-ţi că, după înviere, Isus ar fi rămas pe pământ şi ar fi făcut o biserică asemănătoare bisericilor instituţionale moderne pe care să o păstorească treizeci de ani. Imaginează-ţi-L predicând aceleaşi comunităţi în fiecare duminică. Imaginează-ţi-l pe Petru apropiindu-se de Ioan şi şoptindu-i gemând la ureche: „Am auzit predica asta de zece ori.“

Ştim că această scenă este absurdă deoarece ştim cu toţii că Isus nu s-ar fi pus niciodată pe El sau pe apostoli într-o asemenea situaţie. Isus a venit să facă ucenici într-un anume fel şi într-o anumită perioadă de timp. În aproape trei ani i-a format pe Petru, pe Iacov, pe Ioan şi pe alţi câţiva. Nu a făcut acest lucru predicându-le în fiecare duminică într-o clădire. L-a făcut trăindu-Şi viaţa în mijlocul lor, răspunzându-le la întrebări şi dându-le posibilitatea de a sluji. Şi după ce Şi-a împlinit sarcina a mers mai departe.

Atunci noi de ce facem ceea ce Isus nu ar fi făcut niciodată? De ce încercăm să împlinim voia lui Dumnezeu predicând decenii întregi în faţa aceloraşi oameni? Când vom reuşi să ne împlinim îndatorirea? De ce, după câţiva ani, ucenicii noştri nu sunt gata să facă la rândul lor alţi ucenici?

Ceea ce vreau să spun este că, dacă ne facem treaba bine, ar trebui să vină un timp când ucenicii noştri să fie suficient de maturi încât să facă la rândul lor ucenici. Se aşteaptă de la noi să împlinim scopul pe care l-a stabilit Dumnezeu pentru noi şi Isus ne-a arătat cum să procedăm. Şi să nu uiţi, într-o biserică în case care creşte numeric, este o nevoie continuă de a face ucenici şi de a dezvolta lideri. O biserică în casă sănătoasă nu va cădea în cercul vicios al predicilor aceluiaşi pastor adresate ani la rând aceloraşi oameni.

Motivaţii corecte

Pentru a reuşi să dai acea învăţătură care să rezulte în ucenicizare, nimic nu este mai important decât să ai motivaţii corecte. Când oamenii se implică în lucrare din motive greşite, vor face lucruri greşite. Acesta este motivul principal pentru care există atâtea învăţături contemporane false şi dezechilibrate. Când motivele lucrătorului sunt acelea de a deveni cunoscut, de a avea succes în ochii altora sau de a face o grămadă de bani, în ochii lui Dumnezeu este destinat eşecului. Cel mai trist lucru este acela că s-ar putea să reuşească să îşi atingă scopul de a deveni popular, de a avea succes în ochii altora sau de a face mulţi bani, însă va veni şi ziua când motivele lui greşite vor fi expuse în faţa tronului de judecată al lui Hristos şi nu va primi nici o răsplată pentru munca lui. Dacă i se va permite să intre în Împărăţia cerurilor,[3] toată lumea de acolo va şti adevărul despre el, întrucât lipsa recompensei şi poziţia inferioară vor vorbi. Nu există nici o îndoială că există mai multe ranguri în Rai. Isus a avertizat:

„Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi, şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor“ (Mat. 5:19).

Desigur, aceşti lucrători care ascultă şi învaţă şi pe alţii poruncile lui Hristos vor suferi datorită acestui lucru pe pământ. Isus le-a promis suferinţe celor care vor asculta de El (vezi Mat. 5:10-12; Ioan 16:33). Este puţin probabil să aibă succes, popularitate sau averi. Ceea ce vor câştiga în schimb sunt recompense viitoare şi laudă din partea lui Dumnezeu. Pe care dintre ele ai prefera să le ai? În acest sens a scris Pavel:

Cine este Pavel? Şi cine este Apolo? Nişte slujitori ai lui Dumnezeu, prin care aţi crezut; şi fiecare după puterea dată lui de Domnul. Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească: aşa că nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă nu sunt nimic; ci Dumnezeu, care face să crească. Cel ce sădeşte şi cel ce udă, sunt tot una; şi fiecare îşi va lua răsplata după osteneala lui. Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu.

După harul lui Dumnezeu, care mi-a fost dat, eu, ca un meşter-zidar înţelept, am pus temelia, şi un altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra. Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, şi care este Isus Hristos. Iar dacă clădeşte cineva pe această temelie, aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă: ziua Domnului o va face cunoscut, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelia aceea, rămâne în picioare, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc (1 Cor. 3:5-15).

Pavel s-a asemănat pe sine cu un maestru zidar care pune temelia. Pe Apolo, un învăţător care a venit din Corint după ce Pavel a plantat biserica de acolo, l-a asemănat cu cel ce construieşte deasupra fundaţiei deja zidite.

Observă că Pavel şi Apolo vor fi răsplătiţi în final în funcţie de calitatea şi nu de cantitatea lucrării (vezi 3:13).

Figurat vorbind, Pavel şi Apolo ar putea construi Împărăţia lui Dumnezeu cu şase tipuri diferite de materiale, dintre care trei sunt foarte folosite, relativ ieftine şi inflamabile, iar celelalte trei mai puţin folosite, foarte scumpe, dar neinflamabile. Într-o zi, materialele lor vor fi trecute prin focul judecăţii lui Dumnezeu, iar lemnul, paiele şi fânul vor fi arse, dând la iveală calitatea slabă şi de scurtă durată. Aurul, argintul şi pietrele preţioase care reprezintă lucrări valoroase şi eterne în ochii lui Dumnezeu vor trece testul focului.

Putem fi siguri că învăţătura nebiblică se va face cenuşă la judecata lui Hristos. Şi la fel se va întâmpla cu orice este făcut prin puterea, metodele şi înţelepciunea firii, dar şi cu cele care au la bază motivaţii greşite. Isus a avertizat că orice facem din dorinţa de a fi lăudaţi de oameni nu va fi răsplătit (vezi Mat. 6:1-6, 16-18). Acest gen de lucrări lipsite de valoare s-ar putea să nu fie văzute de ochiul uman acum, dar cu siguranţă va fi descoperit tuturor în viitor, aşa cum a avertizat şi Pavel. Dacă lucrarea mea este din lemn, fân sau paie, eu personal aş prefera să aflu acum, decât să descopăr atunci. Acum mai este vreme pentru pocăinţă; atunci va fi prea târziu.

Evaluarea motivaţiilor personale

Este foarte uşor să ne înşelăm pe noi înşine referitor la motivaţii. Eu unul m-am înşelat. Cum putem şti dacă motivele noastre sunt curate?

Cea mai bună cale este să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne descopere dacă motivaţiile noastre sunt greşite şi apoi să ne monitorizăm gândurile şi faptele. Isus ne-a spus să facem fapte bune, ca de exemplu să ne rugăm şi să îi ajutăm pe cei săraci în secret şi că este singurul mod prin care putem fi siguri că facem binele deoarece dorim să Îl lăudăm pe Dumnezeu şi nu să căutăm lauda oamenilor. Dacă ascultăm de Dumnezeu numai când suntem priviţi de alţii, acesta este un semnal că ceva nu e bine deloc. Dacă dorim într-adevăr să Îi fim plăcuţi Domnului – care ne cunoaşte orice gând, cuvânt sau faptă – atunci ne vom lupta să ascultăm de El tot timpul, în lucruri mari sau mici, cunoscute sau necunoscute de alţii.

În acelaşi fel, dacă motivaţiile noastre sunt corecte, nu vom urma moda creşterii bisericii care nu face altceva decât să mărească numărul participanţilor în detrimentul formării de ucenici care să împlinească toate poruncile lui Hristos.

Vom propovădui tot Cuvântul lui Dumnezeu şi nu ne vom focaliza doar asupra subiectelor populare care le convin oamenilor lumeşti şi fireşti.

Nu vom distorsiona Cuvântul lui Dumnezeu şi nici nu vom învăţa pe alţii din Scripturi într-un mod care să violeze contextul Bibliei ca întreg.

Nu vom alerga după titluri şi poziţii de onoare. Nu vom căuta să fim cunoscuţi.

Nu ne vom ataşa de bogaţii.

Nu vom strânge bogăţii pe pământ, ci vom duce o viaţă simplă şi vom da tot ce putem, fiind pentru turma noastră un bun exemplu de administratori înţelepţi.

Vom fi mai preocupaţi de ce crede Dumnezeu despre predica noastră decât de ce cred oameni.

Care sunt motivaţiile tale?

O doctrină care combate ucenicizarea

Lucrătorul care ucenicizează nu-i va învăţa niciodată pe alţii ceva ce ar lucra împotriva scopului de a face ucenici. Astfel, el nu va spune niciodată nimic care să îi facă pe oameni să se simtă liniştiţi când nu ascultă de Domnul Isus. El nu prezintă niciodată harul lui Dumnezeu ca posibilitatea de a păcătui fără teamă de judecată. Din contră, el prezintă harul lui Dumnezeu ca posibilitatea de a se pocăi de păcate şi de a duce o viaţă biruitoare. Scriptura, după cum ştim, declară că doar cei biruitori vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (vezi Apoc. 2:11; 3:5; 21:7).

Din nefericire, unii lucrători moderni îmbrăţişează doctrine nebiblice care produc multe pagube scopului ucenicizării. O astfel de doctrină care a devenit foarte populară în Statele Unite este aceea de siguranţa mântuirii necondiţionată şi eternă sau „o dată mântuit, veşnic mântuit“. Această doctrină susţine că oamenii născuţi din nou nu îşi mai pot pierde mântuirea indiferent de felul în care îşi trăiesc viaţa. Deoarece mântuirea se primeşte prin credinţă, spun ei, acelaşi har care îi mântuieşte iniţial pe cei care se roagă să fie mântuiţi îi va şi păstra mântuiţi. Orice alt punct de vedere, susţin ei, nu ar face decât să suţină mântuirea prin fapte.

Bineînţeles că un asemenea punct de vedere este în detrimentul sfinţeniei. De vreme ce ascultarea de Hristos nu este esenţială pentru a ajunge în Rai, atunci există puţine motivaţii de a asculta de Hristos, mai ales când această ascultare are un preţ.

După cum am menţionat anterior, harul pe care îl revarsă Dumnezeu asupra omenirii nu anulează responsabilitatea de a asculta de El. Scriptura spune că mântuirea nu se câştigă doar prin har, ci şi prin credinţă (vezi Efes. 2:8). Atât harul cât şi credinţa sunt necesare pentru a fi mântuit. Credinţa este răspunsul adecvat dat harului lui Dumnezeu, iar crendinţa autentică are întotdeauna ca rezultat pocăinţa şi ascultarea. Conform cuvintelor lui Iacov, credinţa fără fapte este moartă, nefolositoare şi nu poate mântui (vezi Iacov 2:14-26).

De aceea, Scripturile declară în mod repetat că mânutirea depinde de consecvenţa credinţei şi a ascultării. Există pasaje scripturale care vorbesc foarte clar despre acest lucru. De exemplu, Pavel afirmă în scrisoarea către credincioşii coloseni:

Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină; negreşit, dacă rămâneţi şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei, pe care aţi auzit-o, care a fost propovăduită oricărei făpturi de sub cer, şi al cărei slujitor am fost făcut eu, Pavel (Col. 1:21-23; subliniere personală).

Mai clar nu se putea. Numai un teolog ar putea înţelege greşit sau schimba înţelesul cuvintelor lui Pavel. Isus ne va înfăţişa neprihăniţi dacă vom continua prin credinţă. Acest adevăr este reluat în Romani 11:13-24, 1 Corinteni 15:1-2 şi Evrei 3:12-14; 10:38-39, unde se afirmă foarte clar că mântuirea finală depinde de continuitatea credinţei. Toate conţin prepoziţia condiţională dacă.

Importanţa sfinţeniei

Îşi poate pierde credinciosul viaţa veşnică datorită păcatului? Răspunsul se află în multe scripturi, cum ar fi cele care urmează, şi toate garantează că cei care practică diferite păcate nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă un credincios se poate întoarce la practicarea următoarelor păcate enumerate de Pavel, atunci el îşi poate pierde mântuirea finală.

Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii nu vor moştenii Împărăţia lui Dumnezeu (1 Cor. 6:9-10; subliniere personală).

Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partid, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (Gal. 5:19-21; subliniere personală).

Căci ştiţi bine că nici un curvar, nici un stricat, nici un lacom de avere, care este un închinător la idoli, n-are parte de moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu. Nimeni să nu vă înşele cu vorbe deşarte; căci din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste oamenii neascultători (Efes. 5:5-6; subliniere personală).

Observă că în fiecare caz Pavel le scria creştinilor, avertizându-i. De două ori i-a avertizat să nu se lase înşelaţi, indicând faptul că era îngrijorat că unii credincioşi ar putea crede că cineva poate practica păcatele enumerate şi totuşi să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu.

Isus Şi-a avertizat ucenicii cei mai apropiaţi Lui, Petru, Iacov, Ioan şi Andrei, că exista posibilitatea să fie aruncaţi în Iad dacă nu sunt pregătiţi pentru întoarcerea Lui. Observă că următoarele cuvinte le erau adresate lor (vezi Marcu 13:1-4) şi nu unei mulţimi de credincioşi:

„Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru. Să ştiţi că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. De aceea, şi voi [Petru, Iacov, Ioan şi Andrei] fiţi gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care voi [Petru, Iacov, Ioan şi Andrei] nu vă gândiţi.

„Care este deci robul credincios şi înţelept, pe care l-a pus stăpânul său peste ceata slugilor sale, ca să le dea hrana la vremea hotărâtă? Ferice de robul acela, pe care stăpânul său, la venirea lui, îl va găsi făcând aşa! Adevărat vă spun că îl va pune peste toate averile sale. Dar dacă este un rob rău, care zice în inima lui: «Stăpânul meu zăboveşte să vină!» Dacă va începe să bată pe tovarăşii lui de slujbă, şi să mănânce şi să bea cu beţivii, stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă, şi în ceasul pe care nu-l ştie, îl va tăia în două, şi soarta lui va fi soarta făţarnicilor; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor“ (Mat. 24:42-51; subliniere personală).

Morala? „Petru, Iacov, Ioan şi Andrei, nu fiţi ca slujitorul necredincios din această pildă.“[4]

Pentru a sublinia importanţa cuvintelor pe care tocmai le spusese ucenicilor Săi cei mai apropiaţi, Isus a continuat imediat cu pilda celor zece fecioare. La început, toate cele zece fecioare erau pregătite pentru venirea mirelui, dar cinci dintre ele nu au fost pregătite până la capăt şi au fost astfel excluse de la sărbătorirea nunţii. Isus a încheiat parabola cu cuvintele: „Vegheaţi dar [Petru, Iacov, Ioan şi Andrei], căci nu ştiţi [voi, Petru, Iacov, Ioan şi Andrei] ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului“ (Matei 25:13). Altfel spus „Petru, Iacov, Ioan şi Andrei nu fiţi ca aceste fecioare nechibzuite.“ Dacă nu exista posibilitatea ca Petru, Iacov, Ioan şi Andrei să fie găsiţi nepregătiţi, nu ar fi fost nevoie ca Isus să îi avertizeze.

Isus le-a spus apoi pilda talanţilor. Conţinea acelaşi mesaj „Nu fiţi ca robul care a avut un singur talant şi care nu a făcut nimic cu ceea ce i-a încredinţat stăpânul, neavând ce să îi arate la venirea lui.“ La sfârşitul pildei stăpânul a spus: „Iar pe robul acela netrebnic, aruncaţi-l în întunericul de afară: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor“ (Mat. 25:30). Isus nu putea transmite mesajul mai clar de atât. Numai un teolog îi poate deforma înţelesul. Exista pericolul ca Petru, Iacov, Ioan şi Andrei să fie aruncaţi în întunericul de afară dacă nu erau ascultători până la întoarcerea lui Isus. Dacă exista această posibilitate pentru Petru, Iacov, Ioan şi Andrei, atunci ea este valabilă şi pentru noi. Aşa cum a promis Isus, numai cei ce fac voia Tatălui Său din ceruri vor intra în Împărăţia Lui (vezi Mat. 7:21).[5]

Cei care propovăduiesc o doctrină falsă a siguranţei necondiţionate şi eterne lucrează clar împotriva lui Hristos şi îl ajută pe Satan, învăţându-i pe alţii exact opusul a ceea ce proclamau Isus şi apostolii. Ei neutralizează pur şi simplu porunca lui Isus de a face ucenici care să împlinească tot ceea ce a poruncit El, blocând cărarea strâmtă care duce spre Rai şi lărgind-o pe cea care duce spre Iad.[6]

O altă doctrină contemporană care combate ucenicizarea

Nu numai propovăduirea siguranţei mântuirii necondiţionate înşeală oamenii, făcându-i să creadă că sfinţenia nu este esenţială pentru mântuirea finală. Şi dragostea lui Dumnezeu este de multe ori prezentată într-o formă ce neutralizează ucenicizarea. Pastorii pot fi deseori auziţi spunându-le ascultătorilor: „Dumnezeu vă iubeşte necondiţionat.“ Oamenii interpretează sensul acestei afirmaţii astfel: „Dumnezeu mă acceptă şi mă aprobă indiferent dacă ascult sau nu de El.“ Totuşi, acest lucru nu este nici pe departe adevărat.

Mulţi dintre aceşti predicatori cred că Dumnezeu îi aruncă în Iad pe cei ce nu sunt născuţi din nou şi această convingere este absolut îndreptăţită. Să ne gândim puţin la acest lucru. În mod evident Dumnezeu nu îi aprobă pe cei pe care îi aruncă în Iad. Deci, cum putem spune că îi iubeşte? Oamenii care ajung în Iad, care sunt torturaţi pentru totdeauna şi suferă mânia lui Dumnezeu, sunt ei iubiţi de Dumnezeu? Crezi că ei ţi-ar spune că Dumnezeu îi iubeşte? Cu siguranţă nu! Ei sunt o urâciune înaintea Lui, tocmai de aceea îi pedepseşte în Iad. Nu îi aprobă şi nici nu îi iubeşte.

Aşa stând lucrurile, dragostea lui Dumnezeu pentru păcătoşii de pe pământ este o dragoste plină de milă, care este doar temporară, şi nu o dragoste aprobatoare. El are milă de ei, avertizându-i de judecata Lui şi dându-le posibilitatea să se pocăiască. Isus a murit pentru ei, oferindu-le astfel un mod prin care pot fi iertaţi. Până în acest punct şi numai în acest mod am putea spune că Dumnezeu îi iubeşte. Dar nu îi aprobă niciodată. Nu simte pentru ei aceeaşi dragoste pe care un tată o simte faţă de copilul său. Din contră, Scriptura declară: „Cum se îndură un tată de copii lui, aşa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El“ (Ps. 103:13; subliniere personală). De aceea putem spune că Dumnezeu nu manifestă aceeaşi compasiune faţă de cei ce nu se tem de El. Dragostea lui Dumnezeu pentru păcătoşi se aseamănă mai degrabă cu mila pe care o are un judecător faţă de un criminal condamnat la pedeapsa cu moartea, căruia îi dă în schimb sentinţa închisorii pe viaţă.

Nu există nici măcar un singur caz în cartea Faptele Apostolilor unde să se menţioneze că cei care propovăduiau Evanghelia le spuneau celor nemântuiţi că Dumnezeu îi iubeşte. Din contră, predicatorii biblici îi avertizau de multe ori pe cei care îi ascultau de mânia lui Dumnezeu şi îi chemau să se pocăiască, spunându-le că Dumnezeu nu este de acord cu ei, că sunt în pericol şi că trebuie să facă schimbări majore în viaţa lor. Dacă le-ar fi spus celor cei îi ascultau doar că Dumnezeu îi iubeşte (aşa cum fac mulţi lucrători contemporani) i-ar fi putut induce în eroare determinându-i să creadă că nu erau în nici un pericol, că nu îşi adunau mânie asupra capului lor şi că nu era nevoie să se pocăiască.

Ura lui Dumnezeu faţă de păcătoşi

Contrar afirmaţiilor din zilele noastre care proclamă dragostea lui Dumnezeu faţă de păcătoşi, Scriptura ne spune că Dumnezeu îi urăşte:

Nebunii nu pot să stea în preajma ochilor Tăi; Tu urăşti pe cei ce fac fărădelegea, şi pierzi pe cei mincinoşi; Domnul urăşte pe oamenii care varsă sânge şi înşală (Ps. 5:5-6; subliniere personală).

Domnul cearcă pe cel neprihănit, dar urăşte pe cel rău şi pe cel ce iubeşte silnicia (Ps. 11:5; subliniere personală).

„Mi-am părăsit casa, şi Mi-am lăsat moştenirea, Mi-am dat pe iubita Mea în mâinile vrăjmaşilor ei. Moştenirea Mea a ajuns pentru Mine ca un leu în pădure, a mugit împotriva Mea; şi de aceea o urăsc“ (Ier. 12:7-8; subliniere personală).

„Toată răutatea lor este la Ghilgal; acolo M-am scârbit de ei. Din pricina răutăţii faptelor lor, îi voi izgoni din Casa Mea. Nu-i mai pot iubi, toate căpeteniile lor sunt nişte îndărătnici“ (Osea 9:15; subliniere personală).

Remarcă că toate aceste pasaje scripturale nu spun doar că Dumnezeu urăşte ceea ce fac oamenii – îi urăşte pe ei. Acest adevăr aruncă puţină lumină asupra clişeului că Dumnezeu urăşte păcatul, dar îl iubeşte pe păcătos. Nu putem separa o persoană de ceea ce face. Ceea ce face vorbeşte despre ceea ce este. Astfel, Dumnezeu este îndreptăţit să îi urască pe cei ce păcătuiesc, nu doar păcatele comise de ei. Dacă Dumnezeu îi aprobă pe cei care fac ceea ce El urăşte, atunci este El Însuşi inconsecvent. În tribunale, oamenii sunt judecaţi pentru nedreptăţile comise şi tot ei primesc pedeapsa care li se cuvine. Nu putem să urâm nedreptatea, dar să îi aprobăm pe cei care o comit.

Oamenii care sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu

Nu numai că Scriptura afirmă că Dumnezeu îi urăşte pe anumiţi oameni, dar declară, de asemenea, că anumite categorii de oameni păcătoşi sunt o urâciune şi o disgraţie înaintea Lui. Încă o dată observă că pasajele scripturale citate care urmează nu spun că ceea ce fac aceşti oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu, ci că ei înşişi sunt o urâciune înaintea Lui. Nu ni se spune că păcatele lor sunt o scârbă înaintea lui Dumnezeu, ci că ei înşişi sunt o scârbă înaintea Lui:[7]

Femeia să nu poarte îmbrăcăminte bărbătească, şi bărbatul să nu se îmbrace cu haine femeieşti; căci oricine face lucrurile acestea este o urâciune înaintea Domnului, Dumnezeului tău (Deut. 22:5; subliniere personală).

Căci oricine face aceste lucruri, oricine săvârşeşte o nedreptate, este o urâciune înaintea Domnului, Dumnezeului tău (Deut. 25:16; subliniere personală).

„Veţi mânca până şi carnea fiilor voştri, veţi mânca până şi carnea fiicelor voastre. Vă voi nimici înălţimile pentru jertfă, vă voi dărâma stâlpii închinaţi soarelui, voi arunca trupurile voastre moarte peste trupurile moarte ale idolilor voştri, şi sufletul Meu vă va urî“ (Lev. 26:29-30; subliniere personală).

Nebunii nu pot să stea în preajma ochilor Tăi; Tu urăşti pe cei ce fac fărădelegea, şi pierzi pe cei mincinoşi; Domnul urăşte pe oamenii care varsă sânge şi înşală (Ps. 5:5-6; subliniere personală).

Căci Domnul urăşte pe oamenii stricaţi, dar este prieten cu cei fără prihană (Prov. 3:32; subliniere personală).

Cei cu inima stricată sunt o scârbă înaintea Domnului, dar cei ce umblă fără prihană Îi sunt plăcuţi (Prov. 11:20; subliniere personală).

Orice inimă trufaşă este o scârbă înaintea Domnului; hotărât, ea nu va rămâne nepedepsită (Prov. 16:5; subliniere personală).

Cel ce iartă pe vinovat şi osândeşte pe cel nevinovat, sunt amândoi o scârbă înaintea Domnului (Prov. 17:15; subliniere personală).

Cum putem împăca aceste scripturi cu cele care afirmă că Dumnezeu îi iubeşte pe păcătoşi? Cum putem spune că Dumnezeu îi urăşte pe păcătoşi şi că sunt o scârbă înaintea Lui, dar că îi şi iubeşte în acelaşi timp?

Trebuie să admitem că există mai multe tipuri de dragoste. Unul dintre ele este necondiţionat. Am putea-o numi dragoste milostivă. Este o dragoste care spune: „Te iubesc în ciuda faptului că ...“ Este o dragoste care iubeşte oamenii fără să ţină cont de acţiunile lor. Acesta este genul de dragoste pe care îl are Dumnezeu pentru păcătoşi.

În contradicţie cu dragostea milostivă este dragostea condiţionată. Am putea-o numi dragoste aprobatoare. Este o dragoste care este câştigată sau meritată. Este o dragoste care spune: „Te iubesc datorită faptului că…“

Unii consideră că dacă dragostea este condiţionată, atunci nu este dragoste. Sau o dispreţuiesc deoarece spun că este o dragoste egoistă, spre deosebire de dragostea lui Dumnezeu.

Totuşi, adevărul este că şi Dumnezeu are dragoste condiţionată, după cum vom vedea în Scriptură. Astfel, nu ar trebui să dispreţuim dragostea aprobatoare. Dragostea aprobatoare este principalul mod de dragoste pe care îl manifestă Dumnezeu faţă de adevăraţii Săi copii. Ar trebui să ne dorim mult mai mult dragostea aprobatoare decât dragostea milostivă a lui Dumnezeu.

Este dragostea aprobatoare o dragoste inferioară?

Opreşte-te puţin şi pune-ţi următoarea întrebare: „Ce fel de dragoste aş prefera să aibă oamenii faţă de mine – dragoste milostivă sau dragoste aprobatoare?“ Sunt sigur că ai prefera ca oamenii să te iubească „datorită faptului că“ decât „în ciuda faptului că“.

Ai prefera să îţi auzi soţia spunând: „Nu am nici un motiv pentru care să te iubesc şi nimic din ceea ce eşti nu mă motivează să te onorez“ sau: „Sunt atâtea motive pentru care te iubesc, există multe lucruri pe care le faci şi pentru care te admir“? Desigur, am prefera ca soţiile să ne iubească cu o dragoste aprobatoare şi acesta este modul principal de dragoste care atrage şi ţine cuplurile împreună. Când nu este nimic de admirat în soţie sau soţ, când dragostea aprobatoare a încetat să mai existe, puţine căsnicii supravieţuiesc. Dacă supravieţuiesc, creditul se duce în contul dragostei milostive, care izvorăşte din caracterul evlavios al persoanei care o oferă.

Aşa stând lucrurile, vedem că dragostea aprobatoare sau condiţionată nu este deloc inferioară. În timp ce dragostea milostivă este cea mai demnă de oferit, dragostea aprobatoare este cea mai demnă de câştigat. Mai mult, faptul că dragostea aprobatoare este singurul gen de dragoste manifestat de Tatăl faţă de Isus o ridică la loc de cinste. Dumnezeu Tatăl nu a avut nici măcar un strop de dragoste milostivă faţă de Isus, deoarece nu a fost niciodată ceva nedemn de dragoste în Hristos. Isus a mărturisit:

„Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi să o iau“ (Ioan 10:17; subliniere personală).

Vedem astfel că Tatăl Îl iubea pe Isus deoarece Isus a ascultat de El până la moarte. Nu poate fi nimic greşit, ci chiar îndreptăţit în dragostea aprobatoare. Isus a câştigat şi a meritat dragostea Tatălui Său.

Isus a mai declarat că a rămas în dragostea Tatălui prin faptul că a ascultat de poruncile Lui:

„Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân în dragostea Lui“ (Ioan 15:9-10; subliniere personală).

Mai mult, după cum indică acest pasaj scriptural, trebuie să urmăm exemplul lui Isus şi să rămânem în dragostea Lui păzind poruncile Sale. Este clar că vorbeşte despre dragoste aprobatoare în acest pasaj, comunicându-ne că putem şi ar trebui să câştigăm dragostea Lui şi că putem să ne îndepărtăm de dragostea Lui prin neascultarea faţă de poruncile Lui. Rămânem în dragostea Lui numai dacă păzim poruncile Lui. Acest lucru este rar propovăduit astăzi, dar ar trebui să fie, deoarece sunt cuvintele lui Isus.

Isus a confirmat dragostea aprobatoare a lui Dumnezeu numai celor ce păzesc poruncile Lui:

„Căci Tatăl însuşi vă iubeşte, pentru că M-aţi iubit, şi aţi crezut că am ieşit de la Dumnezeu“ (Ioan 16:27; subliniere personală).

„Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi, şi Mă voi arăta lui…Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el, şi vom locui împreună cu el“ (Ioan 14:21, 23; subliniere personală).

Observă că în al doilea citat Isus nu le promitea credincioşilor nededicaţi că dacă vor începe să păzească cuvintele Lui Se va apropia de ei într-un mod special. Nu! Isus a promis că oricine va începe să Îl iubească şi să păzească cuvântul Lui, va fi iubit de Tatăl şi că atât El cât şi Tatăl Lui vor veni şi vor locui împreună cu acea persoană, referire clară la naşterea din nou. Oricine este născut din nou Îi are atât pe Tatăl cât şi pe Fiul care locuiesc în el prin prezenţa Duhului Sfânt (vezi Rom. 8:9). Deci vedem încă o dată că cei care sunt într-adevăr născuţi din nou sunt cei care se pocăiesc şi care ascultă de Isus şi sunt singurii care câştigă astfel dragostea aprobatoare a Tatălui.

Bineînţeles, Isus încă mai păstrează dragostea milostivă pentru cei care cred în El. Când sunt neascultători, este gata să îi ierte dacă îşi mărturisesc păcatele şi îi iartă pe ceilalţi.

Concluzia

Toate aceste lucruri ne spun că Dumnezeu nu Îşi iubeşte copiii care ascultă de El cu aceeaşi dragoste cu care îi iubeşte pe păcătoşi. El îi iubeşte pe păcătoşi doar cu o dragoste milostivă şi această dragoste este temporară, fiind valabilă până când mor. În acelaşi timp în care îi iubeşte cu o dragoste milostivă, îi urăşte cu o ură ce izvorăşte din neaprobarea caracterului lor. Iată ce ne învaţă Scriptura.

Pe de altă parte, Dumnezeu Îşi iubeşte copiii mult mai mult decât pe cei care nu sunt născuţi din nou. În primul rând îi iubeşte cu o dragoste aprobatoare deoarece s-au pocăit şi luptă să împlinească poruncile lui Isus. Pe măsură ce ei devin din ce în ce mai sfinţi, El are din ce în ce mai puţine motive să îi iubească cu o dragoste milostivă şi din ce în ce mai multe motive să îi iubească cu o dragoste aprobatoare, exact ceea ce îşi doresc şi ei.

De asemenea, aceste lucruri ne mai spun şi că imaginea dragostei lui Dumnezeu descrisă de mulţi predicatori şi învăţători moderni induce pe mulţi în eroare şi este neadevărat. Ia-ţi un timp pentru a evalua în lumina Scripturii următoarele clişee familiare despre dragostea lui Dumnezeu:

1.) Nimic din ceea ce faci nu Îl poate determina pe Dumnezeu să te iubească mai mult sau mai puţin decât o face deja.

2.) Nimic din ceea ce faci nu Îl va putea determina pe Dumnezeu să înceteze să te mai iubească.

3.) Dragostea lui Dumnezeu este necondiţionată.

4.) Dumnezeu ne iubeşte pe toţi la fel.

5.) Dumnezeu îi iubeşte pe păcătoşi, dar urăşte păcatul.

6.) Nimic din ceea ce faci nu poate câştiga sau merita dragostea lui Dumnezeu.

7.) Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi nu este condiţionată de performanţele noastre.

Fiecare dintre afirmaţiile de mai sus pot induce în eroare sau sunt pur şi simplu neadevărate, întrucât majoritatea neagă complet dragostea aprobatoare a lui Dumnezeu şi multe descriu greşit dragostea Lui milostivă.

Referitor la afirmaţia (1), credincioşii pot face ceva care să Îl determine pe Dumnezeu să îi iubească cu o dragoste aprobatoare mai mare: pot fi mai ascultători. Şi pot face ceva care să Îl determine să îi iubească cu o dragoste aprobatoare mai mică: pot fi neascultători. În ceea ce îi priveşte pe păcătoşi, există ceva ce Îl poate determina pe Dumnezeu să îi iubească mai mult: pocăinţa. În acest caz ar câştiga dragostea aprobatoare a lui Dumnezeu. Şi există ceva ce L-ar putea face pe Dumnezeu să îi iubească mai puţin: moartea. În acest fel vor pierde singurul gen de dragoste pe care îl manifesta Dumnezeu faţă de ei, dragostea milostivă.

Referitor la afirmaţia (2), un creştin ar putea pierde dragostea aprobatoare a lui Dumnezeu prin practicarea păcatului, punându-se în poziţia de a experimenta doar dragostea Lui milostivă. Şi din nou, necredinciosul ar putea să moară şi să curme astfel dragostea milostivă a lui Dumnezeu, singura dragoste pe care a manifestat-o Dumnezeu faţă de el.

Referitor la afirmaţia (3), dragostea aprobatoare a lui Dumnezeu este cu siguranţă condiţionată. Şi chiar şi dragostea milostivă este condiţionată de existenţa persoanei în cauză. După moarte, dragostea milostivă a lui Dumnezeu se sfârşeşte, deci este condiţionată prin faptul că este temporară.

Referitor la afirmaţia (4), este foarte probabil ca dragostea lui Dumnezeu să nu se manifeste faţă de toţi la fel, deoarece Dumnezeu îi aprobă sau dezaprobă pe toţi, păcătoşi sau sfinţi, la niveluri diferite. Dar este foarte adevărat că dragostea lui Dumnezeu nu este aceeaşi pentru păcătoşi ca şi pentru sfinţi.

Referitor la afirmaţia (5), Dumnezeu îi urăşte şi pe păcătoşi şi păcatele lor. Ar fi mai corect să spunem că pe păcătoşi îi iubeşte cu o dragoste milostivă şi că urăşte păcatele lor. Din punct de vedere al dragostei aprobatoare, îi urăşte.

Referitor la afirmaţia (6), oricine poate şi toţi ar trebui să câştige dragostea aprobatoare a lui Dumnezeu, dar desigur, nimeni nu Îi poate câştiga dragostea milostivă, deoarece este necondiţionată.

Iar referitor la afirmaţia (7), dragostea milostivă a lui Dumnezeu nu este condiţionată de performanţe, dar dragostea Lui aprobatoare este.

Toate acestea ne spun că ucenicizatorul autentic ar trebui să prezinte dragostea lui Dumnezeu într-un mod adecvat, aşa cum este descrisă în Biblie, deoarece nu doreşte să fie nimeni indus în eroare. Numai oamenii pe care Dumnezeu îi iubeşte aprobator vor intra în Rai, iar Dumnezeu îi iubeşte aprobator numai pe cei care sunt născuţi din nou şi ascultă de Isus. Ucenicizatorul autentic nu propovăduieşte niciodată ceea ce ar putea îndepărta oamenii de sfinţenie. Scopul lui coincide cu scopul lui Dumnezeu, acela de a face ucenici care să împlinească toate poruncile lui Hristos.

---

[1] Propovăduirea Evangheliei de către evanghelişti ar trebui considerată o formă de învăţătură şi nu există nici un dubiu că evangheliştii trebuie să proclame o evanghelie exactă din punct de vedere biblic.

[2] Nu toţi credincioşii au responsabilitatea de a învăţa public grupuri de oameni, dar toţi au responsabilitatea de a-şi învăţa ucenicii în cadrul relaţiile personale (vezi Mat. 5:19; 28:19-20; Col. 3:16; Evrei. 5:12).

[3] Spun „dacă“, deoarece aceia care sunt lupi în piele de oaie sunt clar „lucrători“ ale căror motivaţii sunt egoiste, iar aceştia vor fi aruncaţi în Iad. Presupun că ceea ce îi diferenţiază de lucrătorii adevăraţi care au motivaţii greşite este gravitatea motivaţiilor.

[4] În mod surprinzător, unii învăţători care nu pot ignora realitatea că Isus îşi avertiza cei mai apropiaţi ucenici şi că slujitorul nechibzuit reprezenta în mod evident un credincios, spun că locul unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor se află la marginea Raiului. Acolo, credincioşii nechibzuiţi îşi vor plânge temporar pierderea răsplatei până când Isus le va şterge lacrimile şi îi va primi în Rai!

[5] Desigur, credincioşii care comit un singur păcat nu îşi pierd imediat mântuirea. Aceia care se roagă pentru iertarea păcatelor lor sunt iertaţi de Dumnezeu (dacă iartă şi ei păcatele altora împotriva lor). Cei care nu cer iertarea lui Dumnezeu se pun în pericolul de a fi disciplinaţi de Dumnezeu. Numai prin împietrirea inimii la disciplinarea lui Dumnezeu rişc credincioşii să îşi piardă mântuirea. Vom discuta mai pe larg subiectul disciplinării lui Dumnezeu într-un alt capitol.

[6] Aceia care încă nu sunt convinşi că un creştin îşi poate pierde mântuire, să citească următoarele pasaje din Noul Testament: Mat. 18:21-35; 24:4-5, 11-13, 23-26, 42-51; 25:1-30; Luca 8:11-15; 11:24-28; 12:42-46; Ioan 6:66-71; 8:31-32, 51; 15:1-6; Fapte 11:21-23; 14:21-22; Rom. 6:11-23; 8:12-14, 17; 11:20-22; 1 Cor. 9:23-27; 10:1-21; 11:29-32; 15:1-2; 2 Cor. 1:24; 11:2-4; 12:21-13:5; Gal. 5:1-4; 6:7-9; Fil. 2:12-16; 3:17-4:1; Col. 1:21-23; 2:4-8, 18-19; 1 Tes. 3:1-8; 1 Tim. 1:3-7, 18-20; 4:1-16; 5:5-6, 11-15, 6:9-12, 17-19, 20-21; 2 Tim. 2:11-18; 3:13-15; Evr. 2:1-3; 3:6-19; 4:1-16: 5:8-9; 6:4-9, 10-20; 10:19-39; 12:1-17, 25-29; Iacov 1:12-16; 4:4-10; 5:19-20; 2 Pet. 1:5-11; 2:1-22; 3:16-17; 1 Ioan 2:15-28; 5:16; 2 Ioan 6-9; Iuda 20-21; Apoc. 2:7, 10-11, 17-26; 3:4-5, 8-12, 14-22; 21:7-8; 22:18-19. Textele folosite drept dovadă în favoarea doctrinei siguranţei mântuirii necondiţionate şi eterne sunt scripturi care doar subliniază credinioşia lui Dumnezeu în ceea ce priveşte mântuirea şi nu spun nimic despre responsabilitatea oamenilor. De aceea trebuie interpretate armonios, în raport cu celelalte scripturi menţionate mai sus. Doar pentru că Dumnezeu promite că va fi credincios nu înseamnă că toţi ceilalţi vor fi consideraţi credinioşi. Doar pentru că promit soţiei mele că nu o voi părăsi niciodată şi îmi ţin promisiunea, nu îmi garantează faptul că ea nu mă va părăsi niciodată.

[7] S-ar putea obiecta că toate aceste pasaje din Scriptură care arată ura şi scârba lui Dumnezeu faţă de păcătoşi sunt extrase din Vechiul Testament. Atitudinea lui Dumnezeu faţă de păcătoşi nu s-a schimbat totuşi de la Vechiul la Noul Testament. Întâlnirea lui Isus cu femeia cananeancă din Matei 15:22-28 este un exemplu excelent al atitudinii nou-testamentale a lui Dumnezeu faţă de păcătoşi. La început, Isus nici măcar nu a răspuns stăruinţelor ei şi chiar a comparat-o cu un câine. Credinţa ei persistentă a fost motivul pentru care i-a arătat îndurare. Atitudinea lui Isus faţă de cărturari şi farisei cu greu ar putea fi considerată drept rezultatul dragostei aprobatoare (vezi Mat. 23).

Leave a comment and / or appreciate the article!

CLICK HERE :» http://christliche-radiosender.blogspot.com/

CLICK HERE :» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/

Posted by: *DJ_DANY* ( ADMIN )