Introducere 1
Cap. 1 - Distrugerea Ierusalimului 5Cap. 2 - Persecuţiile din primele veacuri 13
Cap. 3 - O epocă de întuneric spiritual 16
Cap. 4 - Valdenzii 21
Cap. 5 - John Wycliffe 29
Cap. 6 - Huss şi Ieronim 36
Cap. 7 - Despărţirea lui Luther de Roma 45
Cap. 8 Luther înaintea Dietei 55
Cap. 9 Reformatorul elveţian 65
Cap. 10. Înaintarea Reformei în Germania 70
Cap. 11 Protestul prinţilor 75
Cap. 12 Reformaţiunea în Franţa 80
Cap. 13 În Ţările de Jos şi Scandinavia 90
Cap. 14 Reformatorii englezi de mai târziu 93
Cap. 15 Biblia şi Revoluţia Franceză 101
Cap. 16 Părinţii peregrini 110
Cap. 17 Vestitorii dimineţii 114
Cap. 18 Un reformator american 121
Cap. 19 Lumină prin întuneric 131
Cap. 20 O mare redeşteptare religioasă 135
Cap. 21 Avertizarea respinsă 143
Cap. 22 Profeţii împlinite 149
Cap. 23 Ce este sanctuarul? 156
Cap. 24 În Sfânta Sfintelor 161
Cap. 25 Legea lui Dumnezeu de neschimbat 165
Cap. 26 O lucrare de reformă 171
Cap. 27 Redeşteptări moderne 175
Cap. 28 În faţa raportului vieţii 182
Cap. 29 Originea răului 187
Cap. 30 Vrăjmăşia dintre om şi Satana 192
Cap. 31 Lucrarea duhurilor rele 194
Cap. 32 Cursele Satanei 197
Cap. 33 Prima mare amăgire 202
Cap. 34 Pot oare morţii să ne vorbească? 209
Cap. 35 Ameninţarea libertăţii de conştiinţă 214
Cap. 36 Conflictul care se apropie 221
Cap. 37 Scripturile o apărare sigură 225
Cap. 38 Ultima avertizare 229
Cap. 39 Timpul strâmtorării 233
Cap. 40 Poporul lui Dumnezeu salvat 241
Cap. 41 Pustiirea pământului 248
Cap. 42 Sfârşitul luptei 251
TRAGEDIA VEACURILOR
Introducere
Înainte de intrarea păcatului în lume, Adam se bucura de o comunicare liberă cu Făcătorul său, dar după ce omul s-a despărţit de Dumnezeu prin neascultare, neamul omenesc a pierdut acest înalt privilegiu. Prin Planul de Mântuire, însă, a fost deschisă o cale prin care locuitorii pământului să poată avea iarăşi legătură cu cerul. Dumnezeu a comunicat cu oamenii prin Duhul Său, iar prin descoperirile date slujitorilor Săi aleşi a fost dată lumii lumina divină. "Oamenii au vorbit de la Dumnezeu mânaţi de Duhul Sfânt" (2 Petru 1,21).
Timp de 2500 de ani din istoria omenirii, n-a existat nici o revelaţie scrisă. Aceia care fuseseră învăţaţi de Dumnezeu transmiteau cunoştinţa lor altora, şi aceasta era moştenită din tată în fiu, de la o generaţie la alta. Pregătirea Cuvântului scris a început pe vremea lui Moise. Revelaţiile inspirate au devenit atunci o carte inspirată. Această lucrare a continuat într-o perioadă de timp lungă de 16 veacuri - de la Moise, istoricul creaţiunii şi al Legii, până la Ioan, raportorul celor mai sublime adevăruri ale Evangheliei.
Biblia arată către Dumnezeu ca autor al ei; cu toate acestea, a fost scrisă de mâini omeneşti şi, în variatele stiluri ale diferitelor ei cărţi, ea prezintă caracteristicile numeroşilor ei scriitori. Adevărurile descoperite sunt toate "insuflate de Dumnezeu" (2 Tim. 3,16); cu toate acestea, sunt exprimate în cuvinte omeneşti. Cel Infinit, prin Duhul Sfânt, a revărsat lumina care trebuia să lumineze mintea şi inima slujitorilor Săi. El a dat vise, vedenii, simboluri şi înfăţişări. Iar aceia cărora adevărul le-a fost astfel revelat au îmbrăcat gândul în limbaj omenesc.
Cele Zece Porunci au fost rostite de Însuşi Dumnezeu şi au fost scrise cu propria Sa mână. Ele sunt o alcătuire divină şi nu omenească. Dar Biblia cu adevărurile ei date de Dumnezeu, exprimate în limbajul oamenilor, ne prezintă o unire a divinului cu omenescul. O astfel de unire a existat şi în natura lui Hristos, care era Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului. Acest lucru este adevărat cu privire la Biblie, tot aşa cum a fost adevărat şi cu Hristos Ă "Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi" (Ioan 1,14).
Scrise în veacuri diferite, de oameni care se deosebeau foarte mult în ceea ce priveşte rangul şi ocupaţia, înzestrarea intelectuală şi spirituală, cărţile Bibliei prezintă un contrast izbitor în ceea ce priveşte stilul, ca şi o diversitate de subiecte descoperite. Sunt folosite diverse forme de exprimare de către diferiţii ei scriitori; adesea, acelaşi adevăr este mai clar prezentat de unul decât de altul. Deoarece totalitatea scriitorilor ei prezintă un subiect sub diferite aspecte şi relaţii, pentru cititorul superficial, neglijent sau cu prejudecăţi, poate părea o nepotrivire sau o contradicţie, acolo unde cercetătorul evlavios, cu o pătrundere mai clară, vede armonia care există în profunzime.
Când este prezentat prin persoane diferite, adevărul este descoperit în variatele lui forme. Un scriitor este mai puternic impresionat de o anumită faţă a subiectului; el prinde acele puncte care sunt în armonie cu experienţa lui sau cu puterea lui de înţelegere şi de apreciere; altul sesizează o altă faţă; şi fiecare dintre ei, sub călăuzirea Duhului Sfânt, prezintă ceea ce i-a impresionat mai puternic mintea - un aspect diferit al adevărului în fiecare carte, dar o armonie desăvârşită în toate. Iar adevărurile revelate în felul acesta se unesc pentru a forma un întreg desăvârşit, adaptat pentru a face faţă nevoilor oamenilor în toate împrejurările şi experienţele vieţii.
I-a plăcut lui Dumnezeu să facă cunoscut lumii adevărul Său prin intermediul oamenilor şi El Însuşi, prin Duhul Său cel Sfânt, i-a pregătit pe oameni şi i-a înzestrat să facă lucrarea aceasta. El le-a călăuzit mintea ca să aleagă ce să vorbească şi ce să scrie. Comoara a fost încredinţată vaselor omeneşti şi, cu toate acestea, nu este mai puţin din ceruri. Mărturia este transmisă prin exprimarea nedesăvârşită a limbajului omenesc, dar este mărturia lui Dumnezeu; iar copilul lui Dumnezeu, ascultător şi credincios, vede în ea slava unei puteri divine, pline de har şi de adevăr.
În Cuvântul Său, Dumnezeu a încredinţat oamenilor cunoştinţa necesară pentru mântuire. Sfintele Scripturi trebuie să fie primite ca o revelaţie autoritară, infailibilă a voinţei Sale. Ele sunt măsura caracterului, descoperitorul doctrinelor şi dovada experienţei. "Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună" (2 Tim. 3,16.17).
Însă, faptul că Dumnezeu a descoperit voia Sa oamenilor prin Cuvântul Său n-a făcut inutilă prezenţa şi călăuzirea continuă a Duhului Sfânt. Din contră, Duhul a fost făgăduit de Mântuitorul nostru ca să descopere Cuvântul slujitorilor Săi, să lumineze şi să aplice învăţăturile lui. Şi pentru că Duhul lui Dumnezeu a fost Acela care a inspirat Biblia, este cu neputinţă ca învăţătura Duhului să fie vreodată contrară aceleia a Cuvântului.
Duhul n-a fost dat - şi nici nu va fi revărsat vreodată - ca să dea la o parte Biblia, căci Scripturile declară lămurit că Cuvântul lui Dumnezeu este măsura prin care va fi pusă la probă toată învăţătura şi experienţa. Apostolul Ioan spune: "Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi" (1 Ioan 4,1). Iar Isaia declară: "La lege şi la mărturie! Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta" (Is. 8,20).
O mare ocară a fost aruncată asupra lucrării Duhului Sfânt, prin rătăcirile acelei categorii de oameni care, pretinzând că sunt iluminaţi de El, susţin că nu mai au nevoie de călăuzirea Cuvântului lui Dumnezeu. Ei se lasă conduşi de impresii pe care le socotesc ca fiind glasul lui Dumnezeu în suflet. Dar duhul care îi stăpâneşte nu este Duhul lui Dumnezeu. Această urmare a impresiilor, cu neglijarea Scripturilor, poate duce numai la încurcătură, la amăgire şi ruină. Ea slujeşte numai pentru a promova scopurile celui rău. Deoarece lucrarea Duhului Sfânt este vitală pentru biserica lui Hristos, unul dintre planurile Satanei este ca, prin rătăcirile extremiştilor şi ale fanaticilor, să arunce ocară asupra lucrării Duhului şi să aducă pe poporul lui Dumnezeu să neglijeze acest izvor al puterii pe care Însuşi Domnul l-a prevăzut.
În armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu, Duhul Său avea să-Şi continue lucrarea în perioada dispensaţiunii Evangheliei. De-a lungul veacurilor, când au fost date Scripturile Noului şi Vechiului Testament, Duhul Sfânt n-a încetat să transmită lumină unor persoane individuale, în afară de descoperirile care aveau să fie încorporate în Canonul sacru. Însăşi Biblia ne descrie cum, prin Duhul Sfânt, oamenii au primit avertizări, sfaturi şi îndrumări în probleme care nu aveau nici o legătură cu darea Scripturilor. Şi se menţionează prooroci în diferite veacuri, ale căror rostiri n-au fost scrise niciodată. În acelaşi fel, după încheierea canonului Scripturii, Duhul Sfânt avea să-Şi continue lucrarea ca să ilumineze, să avertizeze şi să mângâie pe copiii lui Dumnezeu.
Isus a făgăduit ucenicilor Săi: "Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu"" "Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare" (Ioan 14,26; 16,13). Scriptura învaţă lămurit că aceste făgăduinţe, departe de a fi limitate la zilele apostolilor, aparţin bisericii lui Hristos din toate veacurile. Mântuitorul îi asigură pe urmaşii Săi: "Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin" (Mat. 28,20). Iar Pavel declară că darurile şi manifestările Duhului au fost aşezate în biserică "pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos" (Efes. 4,12.13).
Pentru credincioşii din Efes apostolul Pavel se ruga: "Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui" (Efes. 1,17-19). Lucrarea Duhului divin, pentru luminarea înţelegerii şi pentru deschiderea minţii faţă de lucrurile adânci ale Cuvântului cel sfânt al lui Dumnezeu, era binecuvântarea pe care Pavel o cerea în favoarea bisericii din Efes.
După manifestarea minunată a Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii, Petru i-a îndemnat pe oameni la pocăinţă şi la botezul în numele lui Hristos, pentru iertarea păcatelor, zicând: "Pocăiţi-vă, şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri, şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru" (Fapte 2,38.39).
În legătură imediată cu scenele zilei celei mari a lui Dumnezeu, Domnul, prin proorocul Ioel, a făgăduit o manifestare deosebită a Duhului Său (Ioel 2,28). Această profeţie şi-a primit o împlinire parţială în revărsarea Duhului Sfânt în Ziua Cinci-zecimii; dar va ajunge la o împlinire deplină în manifestarea harului divin care va însoţi încheierea lucrării Evangheliei.
Marea luptă dintre bine şi rău va creşte în intensitate aproape de încheierea timpului. În toate veacurile, mânia Satanei s-a dat pe faţă împotriva bisericii lui Hristos; iar Dumnezeu a revărsat harul şi Spiritul Său asupra poporului Său pentru a-l întări ca să se împotrivească puterii celui rău. Când apostolii lui Hristos aveau să ducă lumii Evanghelia şi să o scrie pentru toate veacurile viitoare, urmau să fie înzestraţi cu iluminarea Duhului. Dar, pe măsură ce biserica se apropie de eliberarea ei finală, Satana va lucra cu o putere din ce în ce mai mare. El s-a coborât "cuprins de o mânie mare ştiind că are puţină vreme" (Apoc. 12,12). El va lucra "cu toată puterea, cu semne şi minuni mincinoase" (2 Tes. 2,9). Timp de 6.000 de ani această inteligenţă deosebită, care odinioară fusese cea mai înălţată printre îngerii lui Dumnezeu, s-a dedat cu totul lucrării de amăgire şi ruinare.
Şi toată profunzimea iscusinţei satanice şi a subtilităţii dobândite, toată cruzimea la care s-a ajuns în decursul acestor veacuri de luptă vor fi îndreptate împotriva poporului lui Dumnezeu în conflictul final. Şi în această vreme de primejdie, urmaşii lui Hristos trebuie să dea lumii avertizarea cu privire la a doua venire a Domnului; un popor trebuie pregătit să stea înaintea Lui, la venirea Sa, "fără pată şi fără sbârcitură" (2Petru 3,14). În acest timp, înzestrarea deosebită a harului şi a puterii divine nu este mai puţin necesară pentru biserică decât a fost în zilele apostolilor.
Prin iluminarea Duhului Sfânt, scenele luptei îndelungate dintre bine şi rău au fost descoperite scriitoarei acestor pagini. Din timp în timp, mi s-a îngăduit să privesc de-a lungul veacurilor efectul luptei celei mari dintre Hristos, Prinţul vieţii, autorul mântuirii noastre, şi Satana, prinţul răului, autorul păcatului, primul călcător al sfintei Legi a lui Dumnezeu. Vrăjmăşia Satanei împotriva lui Hristos s-a dat pe faţă şi împotriva urmaşilor Săi. Aceeaşi ură faţă de principiile Legii lui Dumnezeu, aceeaşi lucrare de amăgire, prin care legile omeneşti sunt puse în locul Legii lui Dumnezeu, iar oamenii sunt conduşi să se închine creaturii în locul Creatorului, poate fi urmărită în toată istoria trecutului. Eforturile Satanei de a reprezenta greşit caracterul lui Dumnezeu, de a-i face pe oameni să cultive o concepţie falsă despre Creator şi în felul acesta să-L privească cu teamă şi ură, nu cu iubire, încercările lui de a da la o parte Legea lui Dumnezeu, conducându-i pe oameni să se socotească liberi faţă de cererile ei, şi prigonirea acelora care au îndrăznit să se împotrivească amăgirilor lui, au fost urmărite continuu în toate veacurile. Toate acestea se pot vedea în istoria patriarhilor, profeţilor şi apostolilor, a martirilor şi a reformatorilor.
În marea luptă finală, Satana va folosi aceleaşi procedee, va da pe faţă acelaşi spirit şi va lucra în acelaşi scop ca şi în veacurile precedente. Cele petrecute în trecut se vor repeta cu excepţia faptului că lupta viitoare va fi de o aşa intensitate cum lumea n-a mai văzut niciodată. Amăgirile Satanei vor fi mai subtile, atacurile lui vor fi mai hotărâte. Dacă va fi cu putinţă va amăgi chiar şi pe cei aleşi (Marcu 13,22).
Când Duhul lui Dumnezeu a descoperit minţii mele adevărurile cele mari ale Cuvântului Său, precum şi scenele trecutului şi ale viitorului, am fost îndemnată să fac cunoscut şi altora ceea ce îmi fusese descoperit - anume de a urmări istoria luptei din veacurile trecute şi îndeosebi să o prezint astfel, încât să arunce o lumină asupra luptei viitoare care se apropie cu grăbire. Pentru realizarea scopului acestuia am încercat să selectez şi să adun laolaltă evenimentele din istoria bisericii într-un aşa mod, încât să subliniez descoperirea marilor adevăruri care au fost date lumii în diferite perioade şi care au provocat mânia Satanei şi vrăjmăşia unei biserici iubitoare de lume, adevăruri susţinute de martorii aceia care "nu şi-au iubit viaţa până la moarte".
În aceste rapoarte, putem vedea o prefigurare a luptei care ne stă înainte. Privindu-le în lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi prin iluminarea Duhului Său, putem vedea, neumbrite, planurile celui rău şi primejdiile prin care va trebui să treacă aceia care vor fi găsiţi "fără pată" înaintea Domnului la venirea Sa.
Evenimentele cele mari care au marcat progresul Reformei în veacurile trecute sunt fapte istorice binecunoscute şi unanim recunoscute de lumea protestantă; ele sunt fapte pe care nimeni nu le poate ignora. Istoria aceasta am prezentat-o pe scurt în armonie cu scopul cărţii, fapt ce s-a impus neapărat, totul fiind condensat într-un spaţiu restrâns şi totuşi să dea o înţelegere corectă a aplicării ei. În unele cazuri, acolo unde istoricul a grupat evenimentele, pentru ca să îngăduie pe scurt o vedere cuprinzătoare a subiectului, sau a rezumat amănuntele într-un mod potrivit, cuvintele lui au fost citate; dar în unele cazuri nu s-a indicat sursa, deoarece citările nu sunt făcute cu scopul de a acorda autorului o autoritate, ci pentru că declaraţia lui permite o prezentare uşoară şi convingătoare a subiectului. Relatând experienţa şi vederile acelora care au promovat lucrarea de reformă din zilele noastre, s-au folosit în acelaşi fel lucrările lor publicate.
Cartea aceasta nu are atât scopul de a prezenta adevăruri noi cu privire la luptele din vremurile de demult, cât să extragă faptele şi principiile care au o importanţă pentru evenimentele viitoare. Totuşi, privite ca o parte a luptei dintre forţele luminii şi ale întunericului, toate aceste rapoarte ale trecutului sunt privite într-o nouă însemnătate şi prin ele este aruncată o lumină asupra viitorului, luminând calea acelora care, asemenea reformatorilor din veacurile trecute, vor fi chemaţi, chiar cu primejdia pierderii tuturor bunurilor pământeşti, să mărturisească "pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui Isus Hristos".
Pentru a înfăţişa scenele luptei celei mari între adevăr şi rătăcire, a descoperi cursele Satanei şi mijlocul prin care i se poate împotrivi cu succes, pentru a prezenta o soluţie satisfăcătoare marii probleme a răului, aruncând o astfel de lumină asupra originii şi soartei finale a păcatului, încât să dea pe faţă dreptatea şi mila lui Dumnezeu în procedeele cu creaturile Sale, cât şi a arăta natura neschimbătoare şi sfântă a Legii Sale este scopul acestei cărţi. Rugăciunea sinceră a scriitoarei este ca, prin influenţa ei, oamenii să fie eliberaţi de puterea întunericului şi să devină "părtaşi la moştenirea sfinţilor în lumină", pentru slava Aceluia care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi.
Cap. 1 - Distrugerea Ierusalimului
Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile, care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile, când vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strânge din toate părţile; te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată" (Luca 19,42-44).
De pe creasta Muntelui Măslinilor, Isus privea Ierusalimul. Plăcută şi paşnică era scena care se desfăşura în faţa Sa. Era sărbătoarea Paştelui şi, din toate ţările, copiii lui Iacov se adunaseră acolo pentru a participa la marea sărbătoare naţională. În mijlocul grădinilor şi viilor, cu pajişti înverzite presărate cu corturile pelerinilor, se înălţau colinele în terase, palatele impresionante şi fortăreţele masive ale capitalei lui Israel. Fiica Sionului părea să spună în mândria ei: "Stau ca împărăteasă şi nu văd nici o nenorocire". Era atât de fermecătoare şi se socotea sigură de favoarea cerului, ca şi atunci când, cu veacuri în urmă, regele cântăreţ psalmodia: "Frumoasă înălţime, bucuria întregului pământ, este Muntele Sionului" cetatea marelui Împărat" (Ps. 48,2). Se puteau vedea clădirile măreţe ale Templului. Razele apusului de soare luminau albul ca de zăpadă al zidurilor lui de marmură şi se reflectau pe poarta de aur, pe turn şi pe ornamentele acoperişului. "În frumuseţea desăvârşită" ea stătea ca mândrie a naţiunii iudaice. Care copil al lui Israel putea privi scena aceasta fără un simţământ de bucurie şi admiraţie? Dar mintea lui Isus era ocupată de gânduri cu totul deosebite. "Când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea" (Luca 19,41). În mijlocul bucuriei generale a alaiului triumfal, în timp ce ramurile de palmier unduiau, în timp ce osanalele vesele trezeau ecourile colinelor şi mii de glasuri Îl declarau împărat, Mântuitorul lumii a fost copleşit de o durere neaşteptată şi tainică. El, Fiul lui Dumnezeu, Cel făgăduit lui Israel, a cărui putere învinsese moartea şi chemase din mormânt pe prizonierii ei, era în lacrimi, nu din cauza unei dureri obişnuite, ci datorită unei dureri adânci, nestăvilite.
Lacrimile Sale nu erau pentru Sine, deşi cunoştea bine calea pe care picioarele Sale urmau să urce. Înaintea Sa era Ghetsemani, scena apropiatei Sale agonii. Vedea şi Poarta oilor, prin care timp de veacuri fuseseră conduse animalele pentru jertfă şi care urma să se deschidă pentru El când avea "să fie adus ca un miel la junghiere" (Is. 53,7). Nu prea departe era Calvarul, locul răstignirii. Pe drumul pe care Hristos avea să calce în curând, urma să cadă groaza unui întuneric des, când El trebuia să facă din fiinţa Sa o jertfă pentru păcat. Cu toate acestea nu contemplarea acestor scene arunca umbră asupra Lui în acest ceas de bucurie. Nu o presimţire a groazei Sale supraomeneşti întuneca acest spirit neegoist. El plângea pentru miile de condamnaţi din Ierusalim, datorită orbirii şi nepocăinţei acelora pe care venise să-i binecuvânteze şi să-i mântuiască.
Istoria de peste o mie de ani de favoare deosebită şi pază plină de grijă a lui Dumnezeu, manifestată faţă de poporul ales, era deschisă în faţa ochilor lui Isus. Acolo era muntele Moria, unde fiul făgăduinţei, o victimă ce nu se împotrivise, fusese adus la altar, ca simbol al jertfirii Fiului lui Dumnezeu. Acolo, legământul binecuvântării, slăvită făgăduinţă mesianică, fusese confirmat tatălui celor credincioşi (Gen. 22,9.16-18). Acolo, flăcările jertfei care s-au înălţat către cer din aria lui Ornan îndepărtaseră sabia îngerului pierzător (1 Cron. 21) - simbol potrivit al jertfei Mântuitorului şi al mijlocirii Sale pentru cei vinovaţi. Ierusalimul fusese onorat de Dumnezeu mai presus de tot pământul. Domnul alesese Sionul, El "îl dorise ca locuinţă a Sa" (Ps. 132,13). Acolo, timp de veacuri, sfinţii prooroci îşi rostiseră soliile de avertizare. Acolo, preoţii îşi legănaseră cădelniţele, iar norul de tămâie împreună cu rugăciunile închinătorilor se înălţaseră înaintea lui Dumnezeu. Zilnic, acolo fusese oferit sângele mieilor înjunghiaţi, arătând în viitor către Mielul lui Dumnezeu. Acolo, Iehova Îşi descoperise prezenţa în norul de slavă deasupra tronului milei. Acolo se găsea începutul acelei scări tainice care unea pământul cu cerul (Gen. 28,12; Ioan 1,51) - acea scară pe care îngerii lui Dumnezeu coborau şi urcau şi care deschidea lumii drumul către Sfânta Sfintelor. Dacă Israel, ca popor, ar fi păstrat supunerea lui faţă de Cer, Ierusalimul ar fi rămas pentru totdeauna ca ales al Domnului (Ier. 17,21-25). Dar istoria acestui popor favorizat era un raport de nelegiuire şi răzvrătire. Ei se împotriviseră harului ceresc, abuzaseră de privilegiile lor şi dispreţuiseră ocaziile.
Deşi Israel "îşi bătuse joc de solii lui Dumnezeu, dispreţuise cuvintele Sale şi tratase cu cruzime pe proorocii Săi" (2 Cron. 36,16), El totuşi Se manifestase faţă de el ca "Domnul Dumnezeu milos şi îndurător, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi credincioşie" (Exod 34,6). În ciuda repetatelor lepădări, mila Sa îşi continuase insistenţele. Cu o iubire mai mare decât aceea a unui tată milos faţă de fiul grijii sale, "Dumnezeu dăduse din vreme trimişilor Săi însărcinarea să-i înştiinţeze, căci voia să cruţe pe poporul Său şi locaşul Său" (2 Cron. 36,15). Când mustrarea, implorarea şi certarea n-au mai avut efect, El le-a trimis cel mai bun dar al Cerului; mai mult chiar, El a revărsat tot cerul în acest singur dar.
Însuşi Fiul lui Dumnezeu a fost trimis să mijlocească pentru cetatea nepocăită. Hristos a fost Acela care adusese pe Israel ca pe o viţă aleasă din Egipt (Ps. 80,8). Propria Sa mână îi îndepărtase pe păgâni dinaintea lui. El o sădise "pe un deal foarte roditor". Grija Sa ocrotitoare îl înconjurase. Slujitorii Săi fuseseră trimişi să îl hrănească. "Ce aş mai fi putut face viei Mele, exclamă El, şi n-am făcut?" (Is. 5,1-4). Deşi atunci când aştepta să facă struguri buni rodise struguri sălbatici, El a venit personal la via Sa cu o nădejde arzătoare, că va fi posibil să o salveze de distrugere. El Şi-a săpat via, a curăţit-o şi a îngrijit-o. A fost neobosit în străduinţele Sale de a salva via pe care El Însuşi o sădise.
Timp de trei ani, Domnul luminii şi al slavei mersese încoace şi încolo prin mijlocul poporului Său. El "mergea din loc în loc, făcând bine şi vindecând pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul", legând inimile zdrobite, aducând liberare celor ce erau robiţi, redând vederea orbilor, făcând pe ologi să meargă şi pe cei surzi să audă, curăţind pe leproşi, înviind pe morţi şi predicând Evanghelia celor săraci (Fapte 10,38; Luca 4,18; Matei 11,5). Chemarea plină de har a fost adresată tuturor: "Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă" (Matei 11,28).
Deşi răsplătiseră binele cu rău, iar iubirea Sa cu ură (Ps. 109,5), El urmărise neabătut misiunea Sa plină de milă. Niciodată aceia care căutaseră harul Său nu fuseseră respinşi. Călător fără cămin, având zilnic parte de învinuiri şi de lipsuri, El trăia pentru a sluji nevoilor omeneşti şi pentru a uşura durerile lor, invitându-i să primească darul vieţii. Valurile de milă, respinse de acele inimi îndărătnice, se reîntorceau cu o mai mare gingăşie şi o iubire de nedescris. Dar Israel întorsese spatele celui mai bun prieten al său şi Aceluia care singur îl putea ajuta. Invitaţiile iubirii Sale fuseseră dispreţuite, sfaturile Sale fuseseră călcate în picioare, iar avertismentele Sale fuseseră luate în râs.
Ceasul nădejdii şi al iertării era gata să treacă; cupa mâniei lui Dumnezeu cel îndelung răbdător era aproape plină. Norul care se adunase prin veacurile de apostazie şi răzvrătire, acum întunecat de nenorociri, era gata să se reverse peste un popor nelegiuit; iar Acela care singur putea să-i salveze de soarta care sta să se dezlănţuie fusese dispreţuit, insultat, lepădat şi în curând urma să fie răstignit. Când Hristos avea să atârne pe crucea Calvarului, ziua lui Israel ca popor favorizat şi binecuvântat de Dumnezeu urma să apună. Chiar şi pierderea unui singur suflet este un dezastru care depăşeşte infinit de mult câştigurile şi comorile lumii; însă atunci când Hristos privea asupra Ierusalimului, condamnarea unei cetăţi întregi, a unui popor întreg, era înaintea Lui - cetatea aceea, poporul acela care fusese odinioară poporul ales al lui Dumnezeu, comoara Sa deosebită.
Proorocii plânseseră apostazia lui Israel şi nenorocirile teribile care le fuseseră partea din cauza păcatelor lor. Ieremia dorise ca ochii să-i fie un izvor de lacrimi, ca să plângă zi şi noapte pe cei ucişi ai fiicei poporului său, pentru turma Domnului care era dusă în robie (Ier. 9,1; 13,17). Cât de mare era atunci durerea Aceluia a cărui privire profetică cuprindea, nu ani, ci veacuri! El vedea pe îngerul pierzător cu sabia ridicată împotriva cetăţii care fusese multă vreme locul locuinţei lui Iehova. De pe culmea Muntelui Măslinilor, chiar din locul care mai târziu urma să fie ocupat de Titus şi oastea sa, El privea peste vale la curţile şi porticurile sfinte şi, cu ochii întunecaţi de lacrimi, vedea într-o perspectivă groaznică zidurile înconjurate de oştile vrăjmaşe. Auzea şirurile de armate mărşăluind la război. Auzea glasul mamelor şi copiilor strigând după pâine în cetatea asediată. Vedea casa Sa sfântă şi frumoasă, palatele şi turnurile ei date flăcărilor, şi în locul unde ele fuseseră odinioară, numai un morman de ruine"
Privind prin veacuri, vedea poporul legământului răspândit în toate ţările, "ca nişte naufragiaţi pe un ţărm pustiu". În pedeapsa iminentă, gata să cadă peste copiii Săi, El vedea doar primii stropi din cupa mâniei pe care, la judecata din urmă, aveau să-i bea până la capăt. Mila divină, iubirea compătimitoare, îşi găseşte exprimarea în cuvintele pline de jale: "Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!" O, dacă tu, popor favorizat mai presus de oricare altul, ai fi cunoscut timpul cercetării tale, şi lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Am oprit îngerul dreptăţii, te-am chemat la pocăinţă, dar zadarnic. Tu n-ai lepădat doar pe slujitori, pe trimişi şi prooroci, ci pe Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău. Dacă eşti distrus, tu singur porţi răspunderea. "Şi nu vreţi să veniţi la Mine ca să aveţi viaţă" (Matei 23,37; Ioan 5,40).
Hristos vedea în Ierusalim un simbol al unei lumi împietrite în necredinţă şi răzvrătire şi grăbindu-se să suporte judecăţile răsplătitoare ale lui Dumnezeu. Vaiurile unui neam căzut, apăsând sufletul Său, au scos de pe buzele Sale acel strigăt nespus de amar. El vedea urma păcatului în mizeria omenească, în lacrimi şi sânge; inima Sa era mişcată de milă necuprinsă pentru cei nenorociţi şi suferinzi de pe pământ; El se străduise să-i mângâie pe toţi. Dar nici chiar mâna Sa nu putea întoarce valul nenorocirilor omeneşti; puţini urmau să caute singurul lor Izvor de ajutor. El era gata să-Şi dea sufletul la moarte pentru a aduce mântuirea în hotarele lor; dar puţini urmau să vină la El şi să aibă viaţă.
Maiestatea cerului în lacrimi! Fiul Dumnezeului celui nemărginit, tulburat în duhul Său, încovoiat de groază! Scena a umplut tot cerul de uimire. Această scenă ne descoperă grozăvia peste măsură de mare a păcatului; ne arată cât de grea este răspunderea chiar şi pentru Puterea nemărginită să scape pe cel vinovat de urmările călcării Legii lui Dumnezeu. Privind către generaţia din urmă, Isus a văzut lumea cuprinsă de o amăgire asemănătoare cu aceea care a dus la distrugerea Ierusalimului. Păcatul cel mare al iudeilor a fost lepădarea lui Hristos; păcatul cel mare al lumii creştine va fi lepădarea Legii lui Dumnezeu, temelia guvernării Sale în cer şi pe pământ. Preceptele lui Iehova vor fi dispreţuite şi declarate ca fiind fără valoare. Milioane de oameni în robia păcatului, robi ai Satanei, condamnaţi să sufere moartea a doua, vor refuza să asculte de cuvintele adevărului în ziua cercetării. Teribilă orbire! Ciudată rătăcire!
Cu două zile înainte de Paşte, când Hristos plecase pentru ultima oară din Templu, după ce demascase făţărnicia conducătorilor iudei, a ieşit din nou cu ucenicii Săi pe Muntele Măslinilor şi S-a aşezat cu ei pe coasta înverzită, privind la cetate. Încă o dată a privit zidurile, turnurile şi palatele ei. Încă o dată a privit templul în splendoarea lui orbitoare, o diademă a frumuseţii care încorona muntele cel sfânt.
Cu o mie de ani înainte, Psalmistul preamărise îndurarea lui Dumnezeu faţă de Israel, care făcuse din Casa cea sfântă locuinţa Sa: "Cortul Lui este în Salem şi locuinţa lui în Sion". El "a ales seminţia lui Iuda, muntele Sionului pe care-l iubeşte. Şi-a zidit sfântul locaş ca cerurile de înalt" (Ps. 76,2; 78,68-69).
Templul dintâi fusese înălţat în perioada cea mai prosperă a istoriei lui Israel. Împăratul David strânsese vaste comori pentru scopul acesta, iar planurile pentru construcţie au fost făcute prin inspiraţie divină (1 Cron. 28,12.19). Solomon, cel mai înţelept dintre monarhii lui Israel, completase această lucrare. Templul acesta era cea mai măreaţă clădire pe care o văzuse lumea vreodată. Cu toate acestea, Domnul declarase prin proorocul Hagai cu privire la cel de al doilea templu: "Slava acestuia din urmă va fi mai mare decât a celui dintâi".
"Voi clătina toate neamurile şi Dorinţa tuturor popoarelor va veni: şi voi umplea de slavă casa aceasta, zice Domnul oştirilor" (Hagai 2,9.7 trd. eng.).
După distrugerea templului de către Nebucadneţar, el a fost reclădit cu circa 500 de ani înainte de naşterea lui Hristos de către un popor care se întorsese dintr-o robie de o viaţă întreagă, într-o ţară nelocuită şi aproape pustie. Se aflau printre ei bătrâni care văzuseră slava templului lui Solomon şi care plângeau la punerea temeliei acestei clădiri noi, deoarece ea urma să fie inferioară celei dintâi. Simţământul care predomina este descris cu putere de prooroc: "Cine a mai rămas între voi din cei ce au văzut casa aceasta în slava ei dintâi? Şi cum o vedeţi acum? Aşa cum este, nu pare ea ca o nimica în ochii voştri?" (Hagai 2,3; 3,12). Atunci s-a dat făgăduinţa că slava acestei case de pe urmă va fi mai mare decât a celei dintâi.
Dar templul al doilea nu egalase pe primul în măreţie; nici nu fusese sfinţit prin acele dovezi vizibile ale prezenţei divine care aparţinuseră templului dintâi. Nu a fost nici o manifestare de putere supranaturală pentru a marca consacrarea lui. Nici un nor de slavă nu s-a văzut umplând sanctuarul nou înălţat. Nici foc din cer n-a coborât pentru a mistui jertfa de pe altar. Şechina nu mai exista între heruvimi în Locul prea sfânt; chivotul, scaunul harului şi Tablele Mărturiei nu se mai găseau acolo. Nici un glas n-a răsunat din cer pentru a face cunoscut preotului voia lui Dumnezeu.
Timp de veacuri, iudeii încercaseră zadarnic să arate cum s-a împlinit făgăduinţa lui Dumnezeu dată prin Hagai; dar mândria şi necredinţa le-au orbit mintea faţă de înţelesul cel adevărat al cuvintelor profetului. Templul al doilea nu era onorat cu norul slavei lui Iehova, ci cu prezenţa vie a Aceluia în care locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii - care este Dumnezeu Însuşi manifestat în trup. "Dorinţa tuturor popoarelor" venise fără îndoială în templul Său atunci când Omul din Nazaret învăţa şi vindeca în curţile sfinte. Prin prezenţa lui Hristos, şi numai prin aceasta, cel de al doilea templu întrecea în slavă pe primul. Dar Israel îndepărtase darul oferit de cer. O dată cu umilul Învăţător care trecuse în ziua aceea prin poarta lui aurită, slava se depărtase pentru totdeauna de templu. Cuvintele Mântuitorului se împliniseră: "Vi se lasă casa pustie" (Matei 23,38).
Ucenicii se umpluseră de teamă şi uimire la prezicerea lui Hristos cu privire la distrugerea Templului şi doreau să înţeleagă mai deplin sensul cuvintelor Sale. Bogăţie, muncă şi iscusinţă arhitectonică fuseseră cheltuite timp de peste 40 de ani pentru a spori splendorile lui. Irod cel Mare risipise pentru el atât bogăţii romane, cât şi comori iudaice, şi chiar împăratul lumii îl îmbogăţise cu darurile sale. Blocuri masive de marmură albă de dimensiuni aproape de neînchipuit, trimise de la Roma pentru acest scop, formau o parte din structura lui, şi ucenicii atraseră atenţia Domnului lor la aceasta, spunând: "Uită-Te ce pietre şi ce zidiri" (Marcu 13,1).
Acestor cuvinte, Isus le-a dat răspunsul solemn şi surprinzător: "Adevărat vă spun că nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată" (Matei 24,2).
Ucenicii asociau distrugerea Ierusalimului cu evenimentele venirii personale a lui Hristos într-o slavă vremelnică, pentru a lua tronul imperiului universal, pentru a pedepsi pe iudeii nepocăiţi şi pentru a sfărâma jugul roman de pe grumazul poporului. Domnul le spusese că va veni a doua oară. De aceea, la amintirea judecăţilor asupra Ierusalimului, mintea lor s-a îndreptat către venirea aceea; şi, când s-au adunat în jurul Mântuitorului pe Muntele Măslinilor, au întrebat: "Când se vor întâmpla aceste lucruri şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?" (vers.3).
Viitorul a fost acoperit, în mila Sa, faţă de ucenici. Dacă ar fi înţeles la data aceea pe deplin cele două fapte teribile - suferinţele şi moartea Mântuitorului şi distrugerea cetăţii şi templului lor - ei ar fi fost copleşiţi de spaimă. Hristos le-a dat o schiţă a evenimentelor mai importante care urmau să aibă loc înainte de încheierea timpului. Cuvintele Sale n-au fost atunci pe deplin înţelese; însă înţelesul lor urma să fie descoperit pe măsură ce poporul Său avea nevoie de sfaturile date în ele. Profeţia pe care El a rostit-o avea un înţeles dublu; în timp ce prefigura distrugerea Ierusalimului, ea arunca o lumină şi asupra grozăviilor zilei celei mari de pe urmă.
Isus a arătat ucenicilor judecăţile care aveau să cadă peste Israelul apostat şi îndeosebi răzbunarea care urma să vină peste ei din cauza lepădării şi răstignirii lui Mesia. Semne neînşelătoare vor preceda apogeul teribil. Ceasul îngrozitor va veni deodată şi pe nesimţite. Mântuitorul i-a avertizat pe urmaşii Săi: "De aceea, când veţi vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit proorocul Daniel, aşezată în Locul sfânt - cine citeşte să înţeleagă; atunci, cei ce vor fi în Iudea, să fugă la munţi" (Mat. 24,15.16; Luca 21,20.21). Când steagurile idolatre ale romanilor aveau să fie aşezate în locul sfânt, care se întindea cu câţiva kilometri în afara zidurilor cetăţii, atunci urmaşii lui Hristos trebuia să-şi găsească scăparea fugind. Atunci când semnalul de avertizare era dat, aceia care doreau să scape nu trebuia să mai amâne. În toată ţara Iudeii, ca şi în Ierusalim, semnalul pentru fugă trebuia să fie ascultat imediat. Acela care se întâmpla să fie pe acoperişul casei, nu trebuia să mai coboare în casă, nici chiar pentru a-şi salva cele mai valoroase comori. Aceia care lucrau la câmp sau în vie nu trebuia să piardă vremea cu întoarcerea nici măcar pentru haina dezbrăcată din cauza căldurii zilei. Nu trebuia să ezite nici un moment, ca să nu fie cuprinşi de distrugerea generală.
În timpul domniei lui Irod, Ierusalimul nu numai că fusese mult înfrumuseţat, dar prin înălţarea de turnuri, ziduri şi fortăreţe, care se adăugau la puterea naturală a aşezării lui, fusese făcut în aparenţă de neînvins. Acela care ar fi încercat la vremea aceea să prezică pe faţă distrugerea lui, ar fi fost socotit, ca şi Noe în vremea lui, un alarmist nebun. Însă Isus Hristos spusese: "Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece" (Matei 24,35). Din cauza păcatelor lor, mânia fusese aruncată pe faţă contra Ierusalimului, iar necredinţa lui înverşunată făcea ca distrugerea să fie sigură.
Domnul declarase prin proorocul Mica: "Ascultaţi dar lucrul acesta, căpetenii ale casei lui Iacov, şi mai mari ai casei lui Israel, voi, cărora vă este scârbă de dreptate, şi care suciţi tot ce este drept; voi care zidiţi Sionul cu sânge, şi Ierusalimul cu nelegiuire! Căpeteniile cetăţii judecă pentru daruri, preoţii lui învaţă pe popor pentru plată, şi proorocii lui proorocesc pentru bani; şi mai îndrăznesc apoi să se bizuie pe Domnul şi zic: 'Oare nu este Domnul în mijlocul nostru? Nu ne poate atinge nici o nenorocire!'" (Mica 3,9-11).
Aceste cuvinte descriau cu credincioşie pe locuitorii corupţi şi plini de sine ai Ierusalimului. În timp ce pretindeau că păzesc cu stricteţe preceptele Legii lui Dumnezeu, ei călcau toate principiile ei. Ei urau pe Hristos, deoarece curăţia şi sfinţenia Sa descopereau nelegiuirea lor şi-L acuzau pe El ca fiind cauza tuturor necazurilor care veniseră peste ei ca urmare a păcatelor lor. Deşi Îl recunoşteau ca fiind fără păcat, au declarat că moartea Lui era necesară pentru siguranţa lor ca popor: "Dacă-L lăsăm aşa, spuneau conducătorii iudei, toţi vor crede în El, şi vor veni Romanii şi ne vor nimici şi locul nostru şi neamul" (Ioan 11,48). Dacă Hristos ar fi jertfit, ei ar putea deveni încă o dată un popor puternic şi unit. Au raţionat în felul acesta şi au contribuit la hotărârea marelui preot că ar fi mai bine să moară un om decât să piară întreaga naţiune.
În felul acesta, conducătorii iudei clădiseră "Sionul cu sânge şi Ierusalimul cu nelegiuire" (Mica 3,10). Şi totuşi, în timp ce omorau pe Mântuitorul pentru că le mustra păcatele, atât de mare era îndreptăţirea lor de sine, încât se socoteau ca fiind poporul lui Dumnezeu favorizat şi aşteptau ca Domnul să-i libereze de vrăjmaşi. "De aceea, continuă profetul, Sionul va fi arat ca un ogor şi Ierusalimul va ajunge un morman de pietre şi muntele templului o înălţime acoperită de păduri" (vers.12).
Timp de aproape 40 de ani după ce căderea Ierusalimului fusese pronunţată de Hristos Însuşi, Domnul a amânat judecăţile Sale asupra cetăţii şi a poporului. Minunată a fost îndelunga răbdare a lui Dumnezeu faţă de aceia care au lepădat Evanghelia Sa şi faţă de omorâtorii Fiului Său. Parabola pomului neroditor reprezenta procedeele lui Dumnezeu cu naţiunea iudeilor. Porunca se dăduse: "Taie-l, la ce să mai cuprindă pământul degeaba!" (Luca 13,7), dar mila divină îl cruţase pentru încă puţină vreme. Printre iudei erau mulţi care nu cunoscuseră caracterul şi lucrarea lui Hristos. Iar copiii nu se bucuraseră de aceste privilegii sau nu primiseră lumina pe care părinţii lor o lepădaseră. Prin predicarea apostolilor şi a tovarăşilor lor, Dumnezeu dorea ca lumina să se reverse şi asupra lor. Lor urma să li se îngăduie să vadă cum s-a împlinit profeţia nu numai la naşterea şi în viaţa lui Hristos, ci şi în moartea şi învierea Sa. Copiii nu trebuia condamnaţi pentru păcatele părinţilor lor; dar atunci când, cu toată cunoaşterea luminii întregi dată părinţilor, copiii au lepădat lumina mai mare dată lor, au devenit părtaşi la păcatele părinţilor şi au umplut măsura nelegiuirii.
Îndelungata răbdare a lui Dumnezeu faţă de Ierusalim nu a făcut decât să întărească pe iudei în nepocăinţa lor încăpăţânată. În ura şi cruzimea lor faţă de ucenicii lui Isus, ei au lepădat ultima încercare de har. Atunci Dumnezeu Şi-a retras de la ei atât ocrotirea, cât şi puterea Sa care împiedica pe Satana şi pe îngerii lui, iar naţiunea a fost lăsată sub stăpânirea conducătorului pe care şi l-au ales. Copiii ei refuzaseră harul lui Hristos care i-ar fi făcut în stare să-şi supună pornirile rele, dar acum ele deveniră dominante. Satana a trezit pasiunile cele mai cumplite şi mai josnice ale sufletului. Oamenii nu mai judecau; erau fără raţiune - stăpâniţi de pasiune şi mânie oarbă. În cruzimea lor deveniră satanici. În familie şi în popor, printre clasele cele mai de sus ca şi cele mai de jos, era neîncredere, gelozie, ură, luptă, răzvrătire, crimă. Nicăieri nu era nici o siguranţă. Prietenii şi rudele se trădau unii pe alţii. Părinţii îşi ucideau copiii, iar aceştia pe părinţii lor. Conducătorii poporului nu aveau putere să-i conducă. Pasiuni nestăpânite îi făcuseră tirani. Iudeii primiseră o mărturie mincinoasă pentru a condamna pe Fiul nevinovat al lui Dumnezeu. Acum, acuzaţii mincinoase făceau ca propria lor viaţă să fie nesigură. Prin acţiunile lor ei spuseseră cu multă vreme înainte: "Lăsaţi-ne în pace cu Sfântul lui Israel" (Is. 30,11). Acum dorinţa lor era împlinită. Teama de Dumnezeu nu-i mai tulbura. Satana era la cârma naţiunii şi cele mai înalte autorităţi civile şi religioase se găseau sub dominaţia lui.
Conducătorii grupurilor potrivnice se uneau uneori pentru a prăda şi a tortura victimele lor nenorocite, pentru ca iarăşi să se arunce unii împotriva celorlalţi şi să ucidă fără milă. Nici chiar sfinţenia Templului nu putea înfrâna cruzimea lor groaznică. Închinătorii erau loviţi chiar în faţa altarului, iar sanctuarul era mânjit cu trupurile celor ucişi. Cu toate acestea, în încumetarea lor oarbă şi hulitoare, instigatorii acestei lucrări diavoleşti declarau pe faţă că nu se temeau că Ierusalimul avea să fie distrus, deoarece era cetatea lui Dumnezeu. Pentru a-şi întări puterea şi mai mult, ei mituiau prooroci mincinoşi să vestească, chiar în timp ce legiunile romane asediau templul, că poporul trebuie să aştepte liberarea de la Dumnezeu. Până la urmă, mulţimile s-au prins cu putere de credinţa că Cel Prea Înalt va interveni pentru înfrângerea adversarilor lor. Dar Israel refuzase cu dispreţ ocrotirea divină, iar acum nu mai avea nici o apărare. Nefericitul Ierusalim, sfâşiat de certuri interne, cu străzile înroşite de sângele locuitorilor lui care se ucideau unii pe alţii, în timp ce oştile duşmane distrugeau întăriturile şi-i ucideau oamenii de război! Toate prezicerile făcute de Hristos cu privire la distrugerea Ierusalimului s-au împlinit la literă. Iudeii au trăit realitatea adevărului din cuvintele Sale de avertizare: "Cu ce măsură măsuraţi vi se va măsura" (Mat. 7,2).
Au apărut semne şi minuni care prevesteau distrugerea şi prăpădul. În miez de noapte, o lumină nenaturală strălucea deasupra templului şi altarului. Pe cer, spre apus, se arătau care şi oameni de război adunându-se pentru bătălie. Preoţii care slujeau noaptea în sanctuar erau îngroziţi de nişte sunete misterioase; pământul se cutremura şi mulţimi de glasuri erau auzite strigând: "Să fugim de aici". Poarta cea mai dinspre răsărit, care era atât de grea încât abia putea fi închisă de mai mulţi oameni şi care era asigurată cu bare imense de fier prinse adânc în caldarâmul de piatră tare, s-a deschis la miezul nopţii, fără vreo unealtă omenească (Milman, The History of the Jews, cartea 13).
Timp de şapte ani un bărbat a colindat străzile Ierusalimului, anunţând nenorocirile care aveau să vină peste cetate. Zi şi noapte el rostea cu glas de tânguire: "Glas de la răsărit; glas de la apus; glas din cele patru vânturi; glas împotriva Ierusalimului şi împotriva Templului; glas împotriva mirilor şi a mireselor; glas împotriva întregului popor!" Acest personaj ciudat a fost întemniţat şi biciuit, dar nici o plângere nu s-a auzit de pe buzele lui. La toate insultele şi tratamentul brutal, el răspundea: "Nenorocire, nenorocire pentru Ierusalim! Nenorocire, nenorocire pentru locuitorii lui!" Strigătul lui de avertizare n-a încetat până ce a fost ucis în asediul pe care-l prevestise.
În distrugerea Ierusalimului n-a pierit nici un creştin. Hristos dăduse ucenicilor Săi avertizarea şi toţi aceia care au crezut cuvintele Sale au vegheat după semnul făgăduit. "Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, a spus Isus, să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape. Atunci cei din Iudea să fugă la munţi, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el" (Luca 21,20.21). După ce romanii sub conducerea lui Cestius au înconjurat cetatea, pe neaşteptate au părăsit asediul tocmai atunci când totul părea favorabil unui atac imediat. Asediaţii, ne mai sperând într-o rezistenţă încununată de succes, erau pe punctul de a se preda, când generalul roman şi-a retras forţele, în aparenţă fără nici un motiv. Dar providenţa plină de milă a lui Dumnezeu dirija evenimentele pentru binele poporului Său. Semnul făgăduit fusese dat creştinilor care aşteptau, iar acum a fost oferită ocazia ca toţi cei care doreau, să asculte de avertizarea Mântuitorului. Evenimentele au fost în aşa fel conduse, încât nici iudeii şi nici romanii să nu împiedice fuga creştinilor.
După retragerea lui Cestius, iudeii, ieşind din Ierusalim, au urmărit armata ce se retrăgea şi, în timp ce ambele forţe erau astfel cu totul angajate în lupte, creştinii au avut ocazia să părăsească cetatea. În vremea aceasta şi ţara fusese curăţită de duşmanii care ar fi încercat să-i împiedice. În timpul asediului, iudeii erau adunaţi la Ierusalim pentru Sărbătoarea Corturilor, şi în felul acesta creştinii din toată ţara puteau să scape fără să fie hărţuiţi. Fără zăbavă ei au fugit spre un loc sigur - cetatea Pela, din Perea, dincolo de Iordan.
Forţele iudaice, urmărind pe Cestius şi oştirea lui, s-au aruncat asupra lor cu atâta cruzime, încât îi ameninţa cu o distrugere totală. Cu mare greutate au reuşit romanii să se retragă. Iudeii au scăpat aproape fără pierderi şi cu prada s-au întors în triumf la Ierusalim. Dar acest succes aparent le-a adus numai rău. El le-a inspirat un spirit de rezistenţă încăpăţânată faţă de romani care, în scurtă vreme, a adus nenorociri de nedescris asupra cetăţii blestemate.
Teribile au fost dezastrele care au căzut peste Ierusalim atunci când asediul a fost reluat de către Titus. Oraşul era împodobit în timpul Paştelui, când milioane de iudei erau adunaţi înăuntrul zidurilor. Rezervele de hrană, care, dacă ar fi fost păstrate cu grijă, ar fi asigurat pe locuitorii lui timp de ani de zile, fuseseră distruse mai înainte datorită invidiei şi răzbunării grupărilor care se luptau între ele, şi acum au suferit toate ororile foamei. O măsură de grâu se vindea cu un talant. Atât de teribile erau chinurile foametei, încât oamenii mâncau pielea curelelor şi sandalelor, precum şi mânerele scuturilor. Nenumăraţi oameni ieşeau pe furiş noaptea pentru a aduna plante sălbatice din afara zidurilor cetăţii, chiar dacă mulţi erau prinşi şi condamnaţi la moarte în chinuri groaznice. Adesea, aceia care se întorceau cu bine erau jefuiţi de ceea ce culeseseră cu atât de multe primejdii.
Torturile cele mai sălbatice erau aplicate de cei care deţineau puterea, pentru a stoarce de la poporul lovit de sărăcie ultimele resturi pe care le putuseră ascunde. Şi aceste cruzimi erau deseori practicate de oameni bine hrăniţi, care doreau numai să-şi asigure rezerve şi pentru viitor.
Mii au pierit de foame şi de ciumă. Sentimentele naturale păreau să fi fost nimicite. Soţii îşi jefuiau soţiile, iar ele la rându-le îşi jefuiau soţii. Copiii puteau fi văzuţi smulgând hrana din gura părinţilor lor bătrâni. Întrebarea profetului: "Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează?" şi-a primit răspunsul înăuntrul zidurilor cetăţii blestemate. "Femeile cu toată mila lor, îşi fierb copiii, care le slujesc ca hrană, în mijlocul prăpădului fiicei poporului meu" (Is. 49,15; Plâng. 4,10). Din nou s-a împlinit profeţia avertizatoare dată cu paisprezece veacuri mai înainte: "Femeia cea mai gingaşă şi cea mai miloasă dintre voi, care, de gingaşă şi miloasă ce era, nu ştia cum să calce mai uşor cu piciorul pe pământ, va privi fără milă pe bărbatul care se odihneşte la sânul ei, pe fiul şi pe fiica ei: "şi din copiii pe care îi va naşte, căci, ducând lipsă de toate, îi va mânca în ascuns, din pricina strâmtorării şi necazului în care te va aduce vrăjmaşul tău în cetăţile tale" (Deut. 28,56.57).
Conducătorii romani s-au străduit să arunce groaza în iudei, pentru ca în felul acesta să-i determine să se predea. Prizonierii care se împotriveau când erau luaţi erau biciuiţi, torturaţi şi răstigniţi în faţa zidurilor cetăţii. Sute erau zilnic executaţi în felul acesta, iar lucrarea aceasta teribilă a continuat aşa până când, de-a lungul văii lui Iosafat şi la Calvar, crucile înălţate erau în număr atât de mare, încât abia se mai găsea loc de trecere printre ele. Atât de teribil s-a împlinit blestemul acela îngrozitor rostit în faţa scaunului de judecată al lui Pilat: "Sângele Lui să cadă asupra noastră şi a copiilor noştri" (Matei 27,25).
Titus ar fi dorit să pună capăt acestei scene îngrozitoare şi să scutească în felul acesta Ierusalimul de umplerea măsurii blestemului. S-a umplut de groază când a văzut trupurile morţilor făcute mormane pe văi. Ca fermecat a privit de pe culmea Muntelui Măslinilor templul cel măreţ şi a dat ordin ca nici o piatră să nu fie atinsă. Înainte de a începe să ia în stăpânire fortăreaţa, a făcut un apel stăruitor către conducătorii iudei să nu-l oblige să pângărească locul sfânt cu sânge. Dacă ar fi ieşit să lupte în altă parte, nici un roman n-ar fi violat sfinţenia Templului. Însuşi Iosif Flavius, în cea mai convingătoare chemare, i-a sfătuit să se predea, pentru a se salva pe ei, cetatea şi locul de închinare. Dar cuvintele lui au fost întâmpinate cu blesteme amare. Au aruncat cu suliţe în el, ultimul lor mijlocitor omenesc, în timp ce stăruia de ei. Iudeii lepădaseră îndemnurile Fiului lui Dumnezeu, iar acum mustrarea binevoitoare şi îndemnul îi făceau să fie şi mai hotărâţi să reziste până la urmă. Zadarnice au fost eforturile lui Titus de a salva Templul; Unul mai mare decât el declarase că nu va rămâne piatră peste piatră.
Încăpăţânarea oarbă a conducătorilor iudei împreună cu crimele detestabile care se săvârşeau în cetatea asediată provocau oroarea şi indignarea romanilor. În cele din urmă, Titus s-a hotărât să ia Templul cu asalt. S-a hotărât totuşi ca, dacă va fi posibil, să fie salvat de la distrugere. Dar poruncile lui au fost călcate. După ce se retrăsese în cortul său pentru noapte, iudeii, ieşind din Templu, au atacat soldaţii prin surprindere. În timpul luptei, o torţă aprinsă a fost aruncată de un soldat prin poarta deschisă şi îndată încăperile căptuşite cu cedru, din jurul locului sfânt, erau în flăcări. Titus alergă la locul încăierării, urmat de generalii şi ofiţerii săi, şi porunci soldaţilor să stingă focul. Cuvintele lui n-au fost luate în seamă. În furia lor, soldaţii au aruncat torţe aprinse în încăperile alăturate Templului şi, după aceea, cu săbiile au ucis mulţimea de oameni care-şi găsiseră adăpost acolo. Sângele curgea ca apa pe treptele Templului. Mii şi mii de iudei au pierit. Pe deasupra zgomotului luptei, se auzeau glasuri strigând: "I-Cabod!" s-a dus slava.
Titus şi-a dat seama că este imposibil să potolească mânia soldaţilor; a intrat împreună cu ofiţerii săi şi a privit interiorul edificiului sacru. Splendoarea i-a umplut de uimire; şi pentru că flăcările nu pătrunseseră încă în locul sfânt, a făcut un ultim efort pentru a-l salva şi, ieşind înainte, a cerut încă o dată soldaţilor să oprească înaintarea incendiului. Centurionul Liberalis a încercat să impună ascultarea cu corpul lui de comandă; însă nici respectul faţă de împărat nu a putut opri duşmănia cruntă contra iudeilor; nimic nu a putut domoli furia cumplită şi dorinţa după jaf. Soldaţii au văzut totul în jur poleit cu aur, care strălucea orbitor în lumina ciudată a flăcărilor; ei au presupus că în sanctuar erau ascunse comori nebănuite. Un soldat, pe neobservate, a aruncat o torţă aprinsă printre uşi şi, într-o clipă, toată clădirea era în flăcări. Fumul orbitor şi flăcările au silit pe ofiţeri să se retragă şi nobilul edificiu a fost lăsat în voia soartei.
Dacă pentru romani a fost un spectacol îngrozitor - ce va fi fost el pentru iudei? Toată culmea colinei care domina cetatea clocotea ca un vulcan. Una după alta, clădirile se prăbuşeau cu un troznet îngrozitor şi erau înghiţite într-un abis de flăcări. Acoperişurile de cedru erau ca o mare de flăcări; coloanele împodobite erau ca nişte limbi de foc, iar turnurile porţilor aruncau coloane de flăcări şi fum. Colinele învecinate erau luminate; şi prin întuneric, grupe de oameni erau văzute privind cu îngrijorare plină de groază înaintarea prăpădului. Pe zidurile şi înălţimile cetăţii se îngrămădeau feţe, unele dintre ele palide de agonia disperării, altele ameninţând neputincioase cu răzbunarea. Strigătele soldaţilor romani, alergând în sus şi în jos, şi urletele răsculaţilor care piereau în flăcări se amestecau cu vuietul incendiului şi cu tunetul grinzilor care se prăbuşeau. Ecourile munţilor răspundeau aducând înapoi ţipetele oamenilor de pe înălţimi; peste tot de-a lungul zidurilor răsunau gemete şi vaiete; oamenii care piereau de foame îşi adunau ultimele puteri pentru a rosti un strigăt de groază şi deznădejde.
Masacrul dinăuntru a fost şi mai îngrozitor decât spectacolul de afară. Bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, ostaşi şi preoţi, aceia care luptau ca şi aceia care cereau milă au fost măcelăriţi fără deosebire. Numărul celor ucişi întrecea pe acela al ucigătorilor. Ostaşii a trebuit să se caţere pe grămezi de morţi pentru a aduce la îndeplinire lucrarea de exterminare (Milman, History of the Jews, cartea 16).
După distrugerea Templului, întreaga cetate a căzut repede în mâinile romanilor. Conducătorii iudeilor au abandonat turnurile invincibile, iar Titus le-a găsit pustii. A privit la ele cu uimire şi a declarat că Dumnezeu le dăduse în mâinile lui, deoarece nici o unealtă, oricât de puternică, n-ar fi putut izbuti împotriva acestor bastioane imense. Atât cetatea, cât şi Templul au fost dărâmate până în temelii, iar locul pe care fusese sfântul locaş "a fost arat ca un ogor" (Ier. 26,18). În asediul şi în măcelul care a urmat, au pierit peste un milion de oameni; apoi supravieţuitorii au fost duşi ca robi, vânduţi ca sclavi, târâţi la Roma pentru a împodobi triumful învingătorului, daţi fiarelor sălbatice în amfiteatre sau răspândiţi ca peregrini fără patrie peste tot pământul. Iudeii îşi făuriseră singuri soarta; ei îşi umpluseră paharul răzbunării. În distrugerea totală care a căzut peste ei ca naţiune şi în toate vaiurile care i-au urmat în împrăştierea lor, ei n-au făcut decât să recolteze un seceriş pe care chiar propriile lor mâini îl semănaseră. Profetul spunea: "Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea", "ai căzut prin nelegiuirea ta" (Osea 13,9; 14,1).
Suferinţele lor sunt reprezentate adesea ca o pedeapsă care a venit asupra lor ca urmare a hotărârii directe a lui Dumnezeu. În felul acesta, marele amăgitor caută să-şi ascundă lucrarea. Printr-o lepădare încăpăţânată a iubirii şi milei divine, iudeii au făcut ca ocrotirea lui Dumnezeu să le fie retrasă, dar lui Satana i-a fost îngăduit să-i conducă după voinţa lui. Cruzimile oribile care au avut loc la distrugerea Ierusalimului sunt o demonstrare a puterii răzbunătoare a Satanei asupra acelora care se supun stăpânirii lui.
Noi nu cunoaştem cât de mult datorăm lui Hristos pentru pacea şi ocrotirea de care ne bucurăm. Puterea lui Dumnezeu este aceea care fereşte omenirea de a cădea cu totul sub stăpânirea Satanei. Cel neascultător şi nerecunoscător are multe motive de recunoştinţă faţă de mila şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, care ţine în frâu puterea crudă şi răufăcătoare a celui rău. Dar atunci când oamenii trec peste limitele răbdării divine, această putere este retrasă. Dumnezeu nu stă înaintea păcătosului ca un executor al sentinţei date împotriva nelegiuirii; dar lasă pe respingătorii milei Sale să culeagă ceea ce au semănat. Orice rază de lumină respinsă, orice avertizare dispreţuită sau ne luată în seamă, orice pasiune îngăduită, orice călcare a Legii lui Dumnezeu este o sămânţă semănată care aduce un seceriş ce nu dă greş. Duhul lui Dumnezeu căruia I s-a împotrivit cu încăpăţânare este în cele din urmă retras de la păcătos, şi atunci nu mai are nici o putere să-şi stăpânească pornirile rele ale sufletului şi nici o ocrotire faţă de răutatea şi vrăjmăşia Satanei. Distrugerea Ierusalimului este o avertizare înfricoşată şi solemnă pentru toţi aceia care glumesc cu posibilităţile harului divin şi se împotrivesc chemărilor milei dumnezeieşti. Niciodată n-a fost dată o mărturie mai hotărâtă cu privire la ura lui Dumnezeu faţă de păcat şi la pedeapsa sigură care va cădea peste cel vinovat.
Profeţia Mântuitorului cu privire la căderea judecăţilor lui Dumnezeu peste Ierusalim trebuie să aibă o altă împlinire, faţă de care acea distrugere teribilă era doar o umbră slabă. În soarta cetăţii alese putem vedea soarta unei lumi care a lepădat mila lui Dumnezeu şi a călcat în picioare Legea Sa. Întunecate sunt rapoartele mizeriei omeneşti, la care pământul a fost martor în decursul lungilor lui veacuri de crimă. Inima slăbeşte şi mintea se pierde privind toate acestea. Teribile au fost rezultatele lepădării autorităţii Cerului. Însă o scenă şi mai întunecată este prezentată în descoperirea viitorului. Rapoartele trecutului - procesiunea cea lungă a conflictelor, a agitaţiilor şi a răscoalelor, "învălmăşeala luptei şi haina de război tăvălită în sânge" (Is. 9,5) - ce sunt toate acestea în contrast cu grozăviile zilei aceleia, când Duhul înfrânător al lui Dumnezeu va fi retras cu totul de la cei nelegiuiţi şi nu va mai ţine în frâu răbufnirea patimilor omeneşti şi mânia satanică! Lumea va vedea atunci, ca niciodată mai înainte, rezultatele conducerii Satanei.
Dar în ziua aceea, ca şi în zilele distrugerii Ierusalimului, poporul lui Dumnezeu va fi eliberat, toţi aceia care "vor fi găsiţi scrişi printre cei vii" (Is. 4,3). Hristos a declarat că va veni a doua oară pentru a strânge la Sine pe cei credincioşi: "Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerului până la cealaltă" (Matei 24,30.31). Atunci cei care nu ascultă de Evanghelie vor fi nimiciţi "de suflarea gurii Sale şi vor fi prăpădiţi cu arătarea venirii Sale" (2 Tes. 2,8). Ca şi Israelul din vechime, cei nelegiuiţi se pierd singuri; ei cad prin nelegiuirea lor. Printr-o viaţă de păcat s-au aşezat atât de departe de armonia cu Dumnezeu, starea lor a devenit atât de degradată de păcat, încât manifestarea slavei Sale este pentru ei un foc nimicitor.
Oamenii să se ferească a neglija lecţia dată de Hristos în cuvintele Sale. Aşa cum El i-a avertizat pe ucenicii Săi cu privire la distrugerea Ierusalimului, dându-le un semn al apropierii prăpădului, ca să poată scăpa, tot astfel El a avertizat lumea cu privire la ziua distrugerii finale şi i-a dat semne ale apropierii ei, încât toţi aceia care vor, să poată scăpa de mânia viitoare. Isus declară: "Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. Şi pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri" (Luca 21,25; Matei 24,29; Marcu 13,24-26; Apoc. 6,12-17). Aceia care văd aceşti prevestitori ai venirii Sale trebuie "să ştie că este aproape, chiar la uşi" (Matei 24,33). "De aceea vegheaţi" sunt cuvintele Sale de îndemn (Marcu 13,35). Aceia care iau seama la avertizare nu vor fi lăsaţi în întuneric pentru ca ziua aceea să-i surprindă nepregătiţi. Dar pentru aceia care nu vor veghea, "Ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea" (1 Tes. 5,2-5).
Lumea nu este astăzi mai dispusă să creadă solia pentru această vreme de cum erau iudeii să primească avertizarea Mântuitorului cu privire la Ierusalim. Oricând va veni, ziua Domnului va veni pe neaşteptate asupra celor neevlavioşi. Pe când viaţa se desfăşoară pe drumul ei neschimbat, când oamenii sunt absorbiţi în plăceri, în afaceri, în comerţ, în procurarea de bani, când conducătorii religioşi preamăresc progresele şi iluminarea lumii, iar poporul este legănat într-o siguranţă falsă - atunci aşa cum un hoţ pradă la miezul nopţii locuinţa nepăzită, tot astfel o prăpădenie neaşteptată va veni peste cei neglijenţi şi neevlavioşi "şi nu va fi chip de scăpare" (vers.3).
Cap. 2 - Persecuţiile din primele veacuri
Când Isus a descoperit ucenicilor Săi soarta Ierusalimului şi scenele celei de a doua veniri, El a prezis şi experienţa poporului Său de la data când urma să fie luat de la ei, până la revenirea Sa cu putere şi slavă pentru eliberarea lor. De pe Muntele Măslinilor, Mântuitorul privea furtunile care erau gata să cadă peste biserica apostolică; şi, pătrunzând adânc în viitor, ochii Săi vedeau aceste grozăvii ca fiind crude şi distrugătoare pentru urmaşii Săi din veacurile viitoare de întuneric şi prigoană. În câteva cuvinte de o însemnătate înspăimântătoare, El a prezis atitudinea ostilă pe care conducătorii lumii urmau să o aibă faţă de biserica lui Dumnezeu (Matei 24,9.21.22). Urmaşii lui Hristos aveau să calce pe acelaşi drum al umilinţei, al suferinţei şi al apăsării pe care a mers Domnul lor. Vrăjmăşia care a izbucnit împotriva Mântuitorului lumii se va da pe faţă împotriva tuturor acelora care urmau să creadă în numele Său.
Istoria bisericii primare a fost martoră a împlinirii cuvintelor Mântuitorului. Puterile pământului şi ale iadului s-au aliniat împotriva lui Hristos în persoana urmaşilor Săi. Păgânismul a prevăzut că, dacă Evanghelia va birui, templele şi altarele lui vor fi îndepărtate; de aceea şi-a concentrat forţele pentru a distruge creştinismul. Au fost aprinse focurile prigoanei. Creştinii au fost deposedaţi de averi şi alungaţi din case, "au dus o mare luptă de suferinţe" (Evrei 10,32). "Au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare" (Evrei 11,36). Un mare număr dintre ei şi-au pecetluit mărturia cu sângele lor. Nobil şi rob, bogat şi sărac, învăţat şi ignorant au fost ucişi fără milă.
Aceste persecuţii, începând cu Nero cam prin vremea martiriului lui Pavel, au continuat secole de-a rândul cu o furie mai mare sau mai mică. Creştinii erau acuzaţi pe nedrept de crimele cele mai odioase şi declaraţi a fi cauza unor mari nenorociri - foamete, molimă şi cutremure. Deoarece deveniseră obiectul urii şi bănuielilor generale, informatorii au stat gata, pentru câştig, să trădeze pe cei nevinovaţi. Au fost condamnaţi ca răsculaţi împotriva imperiului, ca duşmani ai religiei şi primejdioşi pentru societate. Un mare număr dintre ei au fost aruncaţi fiarelor sau arşi de vii în amfiteatre. Unii au fost răstigniţi, alţii au fost îmbrăcaţi în piei de animale sălbatice şi aruncaţi în arene pentru a fi sfâşiaţi de câini. Chinul lor era adesea distracţia de căpetenie la serbările publice. Mulţimi impresionante se adunau pentru a se veseli cu râsete şi aplauze de priveliştea agoniei şi morţii lor.
Oriunde căutau adăpost, urmaşii lui Hristos erau vânaţi ca fiarele câmpului. Erau constrânşi să caute scăpare în locuri singuratice şi pustii. "Lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului" (vers. 37. 38). Catacombele ofereau adăpost pentru mii dintre ei. Printre dealurile din afara cetăţii Romei, fuseseră săpate galerii lungi prin pământ şi stâncă; reţeaua întunecoasă şi complicată de tunele se întindea pe kilometri întregi dincolo de zidurile cetăţii. În aceste adăposturi subterane, urmaşii lui Hristos îşi înmormântau morţii; şi tot acolo, atunci când erau bănuiţi şi alungaţi, îşi găseau locuinţa. Când Dătătorul vieţii va trezi pe aceia care au luptat lupta cea bună, mulţi martiri pentru cauza lui Hristos vor ieşi din aceste catacombe întunecoase.
În cea mai sălbatică prigoană, aceşti martori pentru Isus şi-au păstrat credinţa nealterată. Deşi au fost lipsiţi de orice confort, ascunşi de lumina soarelui, făcându-şi căminul în sânul întunecos dar prietenos al pământului, ei n-au scos nici un cuvânt de nemulţumire. Cu cuvinte de credinţă, de răbdare şi nădejde, ei se încurajau unul pe altul pentru a rezista lipsei şi necazului. Pierderea tuturor binecuvântărilor pământeşti nu i-a putut sili să renunţe la credinţa lor în Hristos. Încercările şi prigoana erau doar paşi care-i aduceau mai aproape de odihna şi răsplata lor.
Ca şi slujitorii lui Dumnezeu din vechime, mulţi, "ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea, şi au fost chinuiţi" (vers. 35). Aceştia îşi reaminteau cuvintele Domnului lor, ca atunci când urmau să fie prigoniţi pentru numele lui Hristos, să se bucure şi să se veselească pentru că răsplata lor va fi mare în ceruri; căci tot aşa au fost prigoniţi şi proorocii care au fost înainte de ei. Se bucurau că sunt socotiţi vrednici să sufere pentru adevăr şi din mijlocul flăcărilor înălţau cântări de biruinţă. Privind prin credinţă în sus, ei vedeau pe Hristos şi pe îngeri aplecându-se peste zidurile cerului, urmărindu-i cu cel mai adânc interes şi privind cu aprobare statornicia lor. Un glas de la tronul lui Dumnezeu se făcea auzit: "Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii" (Apoc. 2,10). Zadarnice au fost străduinţele Satanei să distrugă biserica lui Hristos prin violenţă. Lupta cea mare în care ucenicii lui Isus şi-au dat viaţa n-a încetat nici atunci când aceşti credincioşi purtători de steag au căzut la posturile lor. Ei au biruit chiar doborâţi. Lucrătorii lui Dumnezeu erau ucişi, dar lucrarea Sa a mers în mod neabătut înainte. Evanghelia a continuat să se răspândească, iar numărul adepţilor ei nu a încetat să crească. Ea a pătruns în regiuni care erau inaccesibile chiar şi vulturilor Romei. Un creştin, mustrând pe conducătorii păgâni care susţineau persecuţia, spunea: "Ne puteţi ucide, ne puteţi tortura, ne puteţi condamna" nedreptatea voastră este dovada că suntem nevinovaţi" Nici cruzimea nu vă foloseşte". Aceasta nu era decât o invitaţie puternică de a aduce şi pe alţii la convingerea lor. "Cu cât suntem seceraţi mai des de voi, cu atât creştem la număr; sângele creştinilor este o sămânţă" " (Tertulian, Apologia par. 50).
Mii au fost închişi şi omorâţi, dar răsăreau alţii pentru a le lua locul. Iar aceia care au fost martirizaţi pentru credinţa lor erau asiguraţi în Hristos şi socotiţi de El biruitori. Ei luptaseră lupta cea bună şi urmau să primească cununa slavei la venirea lui Hristos. Suferinţele pe care le-au suportat i-au adus pe creştini mai aproape unul de altul şi de Răscumpărătorul lor. Exemplul vieţii şi al morţii lor era o mărturie permanentă în favoarea adevărului; şi acolo unde se aştepta mai puţin, supuşii lui Satna părăseau slujirea lui pentru a se înrola sub steagul lui Hristos.
De aceea, Satana şi-a făcut planul de a lupta cu mai mult succes împotriva guvernării lui Dumnezeu, înfigându-şi steagul în mijlocul bisericii creştine. Dacă urmaşii lui Hristos ar putea fi amăgiţi şi aduşi să fie neplăcuţi lui Dumnezeu, atunci puterea, tăria şi hotărârea lor ar slăbi şi în felul acesta ar cădea ca o pradă uşoară.
Marele vrăjmaş a încercat acum să câştige prin şiretenie ceea ce nu reuşise prin forţă. Prigoana a încetat şi în locul ei au fost puse amăgirile primejdioase ale prosperităţii vremelnice şi ale onoarei lumeşti. Idolatrii au fost aduşi să primească o parte din credinţa creştină, în timp ce lepădau alte adevăruri esenţiale. Susţineau că primesc pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu şi cred în moartea şi învierea Sa, dar nu aveau nici o convingere despre păcat şi nu simţeau nevoia de pocăinţă şi de schimbare a inimii. Cu unele concesii din partea lor, ei au propus ca şi creştinii să facă concesii, pentru ca să se poată uni cu toţii pe platforma credinţei în Hristos.
Acum biserica se găsea într-o primejdie înfricoşătoare. Închisoarea, chinul, focul şi sabia fuseseră binecuvântări în comparaţie cu aceasta. Unii creştini au rămas neabătuţi, declarând că nu puteau face nici un compromis. Alţii erau în favoarea părăsirii sau modificării unor trăsături ale credinţei lor şi a unirii cu aceia care primiseră o parte a creştinismului, susţinând că acestea ar fi mijloace pentru deplina lor convertire. Acesta a fost un timp de groază adâncă pentru urmaşii credincioşi ai lui Hristos. Sub mantia unui creştinism cu numele, Satana s-a strecurat în biserică pentru a strica credinţa şi pentru a întoarce minţile de la Cuvântul adevărului.
Un mare număr de creştini au consimţit în cele din urmă să coboare standardele lor şi s-a format o unire între creştinism şi păgânism. Deşi închinătorii la idoli susţineau a fi convertiţi şi uniţi cu biserica, ei îşi păstrau încă idolatria lor, schimbând numai obiectele închinării lor cu chipul lui Isus, al Mariei şi al sfinţilor. Aluatul stricat al idolatriei, adus în felul acesta în biserică, şi-a continuat lucrarea lui nenorocită. Învăţături false, ritualuri superstiţioase şi ceremonii idolatre au fost incluse în credinţă şi în închinare. Când urmaşii lui Hristos s-au unit cu închinătorii la idoli, religia creştină s-a stricat, iar biserica şi-a pierdut curăţia şi puterea. Totuşi, au fost unii care n-au fost înşelaţi de aceste amăgiri. Ei şi-au păstrat credincioşia faţă de Autorul adevărului şi s-au închinat numai lui Dumnezeu.
Totdeauna au fost două clase printre cei care mărturisesc a fi urmaşii lui Hristos. În timp ce o clasă studiază viaţa Mântuitorului şi caută cu stăruinţă să-şi corecteze greşelile pentru a se asemăna Modelului, cealaltă clasă ocoleşte adevărurile clare, practice, care le descoperă rătăcirile. Chiar şi în cea mai bună stare a ei, biserica n-a fost formată numai din credincioşi adevăraţi, curaţi şi sinceri. Mântuitorul ne-a învăţat că cei care se complac în păcat nu trebuie primiţi în biserică; cu toate acestea, El Şi-a ataşat bărbaţi care aveau defecte de caracter şi le-a încredinţat binefacerile învăţăturilor şi exemplului Său, pentru ca să aibă ocazia să-şi vadă greşelile şi să le îndrepte. Printre cei doisprezece apostoli a fost un vânzător. Iuda a fost primit nu pentru defectele lui de caracter, ci în ciuda lor. El s-a unit cu ucenicii ca, prin învăţătura şi exemplul lui Hristos, să poată învăţa ce alcătuieşte un caracter creştin şi în felul acesta să fie adus să-şi vadă greşelile, să se pocăiască şi, cu ajutorul harului divin, să-şi curăţească sufletul, "prin ascultare de adevăr". Dar Iuda n-a umblat în lumina lăsată atât de îndurător să lumineze asupra lui. Prin îngăduirea păcatului a invitat ispitele Satanei. Trăsăturile lui rele de caracter au devenit predominante. El şi-a lăsat mintea sub stăpânirea puterilor întunericului şi se supăra atunci când greşelile îi erau mustrate; în felul acesta a ajuns să săvârşească crima teribilă de trădare a Învăţătorului său. Tot astfel fac şi cei care nutresc păcatul sub masca evlaviei, urăsc pe aceia care le tulbură pacea, condamnând cursul păcătos al vieţii lor. Când se iveşte o ocazie favorabilă, ei trădează, ca şi Iuda, pe aceia care au căutat să-i mustre spre binele lor.
Apostolii aveau de luptat cu aceia din biserică care pretindeau că sunt evlavioşi, în timp ce în ascuns nutreau nelegiuirea. Anania şi Safira lucrau de partea înşelătorilor, pretinzând că aduc o jertfă întreagă pentru Dumnezeu, în timp ce erau lacomi, reţinând o parte pentru ei. Duhul adevărului a descoperit apostolilor adevăratul caracter al acestor fraţi cu numele, iar judecăţile lui Dumnezeu au curăţit biserica de această pată pe neprihănirea ei. Această dovadă categorică a cercetării Duhului lui Hristos în biserică era o groază pentru făţarnici şi pentru făcătorii de rele. Ei nu mai puteau rămâne în legătură cu aceia care erau, în obiceiuri şi înclinaţii, reprezentanţi permanenţi ai lui Hristos; iar când încercările şi prigoana veneau asupra urmaşilor Săi, numai aceia care erau gata să părăsească totul pentru adevăr doreau să devină ucenici ai Săi. În felul acesta, atâta vreme cât persecuţia a continuat, biserica a rămas relativ curată. Dar când aceasta a încetat, s-au adăugat convertiţi care erau mai puţin sinceri şi devotaţi şi s-a deschis astfel o uşă pentru ca Satana să obţină un punct de sprijin.
Însă, pentru că nu este nici o legătură între Prinţul luminii şi prinţul întunericului, nu poate fi vreo legătură nici între ucenicii lor. Când creştinii au consimţit să se unească cu aceia care erau doar pe jumătate convertiţi din păgânism, au păşit pe o cale care i-a dus din ce în ce mai departe de adevăr. Satana a tresăltat pentru că reuşise să amăgească un număr atât de mare dintre urmaşii lui Hristos. Apoi a făcut ca puterea lui să apese şi mai mult asupra acestora şi i-a inspirat să persecute pe aceia care rămâneau credincioşi lui Dumnezeu. Nimeni nu ştia atât de bine cum să se împotrivească adevăratei credinţe creştine ca aceia care odinioară fuseseră apărătorii ei, aşa că aceşti creştini apostaziaţi, unindu-se cu tovarăşii lor pe jumătate păgâni, şi-au îndreptat lupta împotriva trăsăturilor celor mai importante ale învăţăturilor lui Hristos.
Aceasta a cerut o luptă disperată din partea acelora care au stat cu fermitate contra amăgirilor şi urâciunilor care erau ascunse în haine sacerdotale şi introduse în biserică. Biblia nu era primită ca măsură a credinţei. Doctrina cu privire la libertatea religioasă a fost clasificată drept erezie, iar susţinătorii ei au fost urâţi şi proscrişi.
După o luptă lungă şi aprigă, cei credincioşi, puţini la număr, s-au hotărât să rupă orice legătură cu biserica apostată, dacă ea refuza şi mai departe să se libereze de rătăcire şi idolatrie. Ei au văzut că despărţirea era o necesitate absolută, dacă doreau să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu. Nu şi-au permis să tolereze rătăciri fatale pentru sufletul lor şi să dea un exemplu care ar primejdui credinţa copiilor şi a copiilor copiilor lor. Pentru a asigura unitatea şi pacea, erau gata să facă orice concesie care corespundea cu ascultarea de Dumnezeu; dar simţeau că însăşi pacea ar fi fost prea scump câştigată cu jertfirea principiilor. Dacă unitatea se putea asigura numai prin compromiterea adevărului şi dreptăţii, atunci preferau să rămână în despărţire şi chiar în război.
Bine ar fi pentru biserică şi pentru lume dacă principiile care au animat acele suflete sincere ar fi reînviate în inimile acelora care se numesc poporul lui Dumnezeu. Există o indiferenţă alarmantă faţă de învăţăturile care sunt stâlpii credinţei creştine. Părerea că, în fond, ele nu sunt de importanţă vitală câştigă teren. Această degenerare întăreşte mâinile instrumentelor lui Satana, aşa încât teoriile rătăcirii şi amăgirile fatale, cărora cei credincioşi din veacurile trecute li s-au împotrivit şi le-au demascat cu primejdia vieţii lor, sunt privite astăzi favorabil de către mii care pretind a fi urmaşii lui Hristos.
Primii creştini au fost în adevăr un popor deosebit. Comportamentul fără reproş şi credinţa lor neclintită erau o mustrare continuă care tulbura pacea păcătoşilor. Deşi puţini la număr, fără avere, poziţie sau titluri, ei erau o teamă pentru făcătorii de rele când erau cunoscute învăţăturile şi caracterul lor. De aceea erau urâţi de cei nelegiuiţi, aşa cum Abel a fost urât de Cain cel necredincios. Pentru acelaşi motiv pentru care Cain l-a omorât pe Abel, aceia care au căutat să se scuture de mustrările Duhului Sfânt au dat la moarte pe poporul lui Dumnezeu. Pentru acelaşi motiv iudeii au lepădat şi au răstignit pe Mântuitorul - deoarece curăţia şi sfinţenia caracterului Său era o mustrare continuă pentru egoismul şi stricăciunea lor. Din zilele lui Hristos şi până astăzi, ucenicii Săi credincioşi au provocat ura şi împotrivirea acelora care iubesc şi urmează căile păcatului.
Atunci, cum poate fi numită Evanghelia o solie a păcii? Când Isaia a prezis naşterea lui Mesia, i-a dat titlul de "Domn al păcii". Când îngerii au adus păstorilor vestea că Hristos S-a născut, au cântat deasupra câmpiilor Betleemului: "Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, şi pe pământ pace şi între oameni bună învoire" (Luca 2,14). În aparenţă, există o contradicţie între aceste declaraţii profetice şi cuvintele lui Hristos: "N-am venit să aduc pacea, ci sabia" (Matei 10,34). Dar înţelese bine, amândouă sunt într-o armonie desăvârşită. Evanghelia este o solie a păcii. Creştinismul este un sistem care, dacă este primit şi ascultat, va răspândi pace, armonie şi fericire peste tot pământul. Religia lui Hristos va uni într-o frăţie strânsă pe toţi aceia care primesc învăţăturile ei. Misiunea lui Hristos a fost tocmai aceea de a împăca pe oameni cu Dumnezeu, şi pe unul cu altul. Dar, în majoritate, omenirea este sub stăpânirea Satanei, cel mai crud vrăjmaş al lui Hristos. Evanghelia prezintă oamenilor principiile vieţii care se deosebesc fundamental de obiceiurile şi dorinţele lor şi din cauza aceasta ei se răzvrătesc împotriva ei. Ei urăsc curăţia care descoperă şi condamnă păcatele lor, în majoritate îi persecută şi distrug pe aceia care susţin cerinţele ei sfinte şi drepte. În sensul acesta - deoarece adevărurile înalte pe care ei le aduc provoacă ură şi luptă - Evanghelia este numită o sabie.
Tainica lucrare a providenţei, care îngăduie ca cel drept să sufere persecuţia din mâna celor răi, a fost o cauză de mare nedumerire pentru mulţi care sunt slabi în credinţă. Unii sunt gata să părăsească chiar încrederea lor în Dumnezeu, deoarece El îngăduie celor mai josnici oameni să prospere, în timp ce cei mai buni şi mai curaţi sunt apăsaţi şi chinuiţi de puterea lor crudă. Cum, întreabă ei, poate Acela care este drept şi milos şi care este nemărginit în putere să îngăduie o aşa nedreptate şi apăsare? Aceasta este o problemă care nu ne priveşte pe noi. Dumnezeu ne-a dat dovezi îndestulătoare cu privire la iubirea Sa şi nu trebuie să ne îndoim de bunătatea Sa, atunci când nu putem înţelege lucrările providenţei Sale. Prevăzând îndoielile care urmau să apese pe sufletul lor în zilele de încercare şi întuneric, Mântuitorul spunea ucenicilor Săi: "Aduceţi-vă aminte de vorba, pe care v-am spus-o: Robul nu este mai mare decât stăpânul său". "Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi" (Ioan 15,20). Isus a suferit pentru noi mai mult decât poate fi făcut să sufere oricare dintre urmaşii Săi datorită cruzimii oamenilor nelegiuiţi. Aceia care sunt chemaţi să sufere chinul şi moartea de martir nu fac decât să calce pe urmele scumpului Fiu al lui Dumnezeu.
"Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui" (2 Petru 3,9). El nu uită şi nici nu neglijează pe copiii Săi; dar îngăduie celor nelegiuiţi să descopere adevăratul lor caracter, pentru ca nici unul din aceia care doresc să facă voia Sa să nu fie amăgit cu privire la ei. Mai mult, cei drepţi sunt puşi în cuptorul necazurilor ca şi ei să fie curăţiţi; ca exemplul lor să convingă şi pe alţii de realitatea credinţei şi evlaviei lor; şi ca drumul lor neabătut să condamne pe cei răi şi necredincioşi.
Dumnezeu îngăduie celor nelegiuiţi să progreseze şi să-şi descopere vrăjmăşia împotriva Lui, ca atunci când vor fi umplut măsura nelegiuirii lor, toţi să vadă dreptatea şi mila Sa în distrugerea lor deplină. Ziua răzbunării Sale se grăbeşte, când toţi aceia care au călcat Legea Sa şi au persecutat pe poporul Său vor primi o răsplată dreaptă a faptelor lor; când orice faptă de cruzime sau nedreptate faţă de credincioşii lui Dumnezeu va fi pedepsită ca şi când ar fi fost făcută faţă de Hristos Însuşi.
Mai este încă o problemă şi mai importantă care trebuie să fie în atenţia bisericilor de astăzi. Apostolul Pavel spune că "toţi cei care vor să trăiască cu evlavie în Isus Hristos vor fi prigoniţi" (2 Tim. 3,12). Atunci, de ce persecuţia pare că a slăbit într-o mare măsură? Singurul motiv este că biserica s-a conformat cerinţelor lumii şi nu mai trezeşte nici o împotrivire.
Religia care este la modă în zilele noastre nu are caracterul curat şi sfânt pe care l-a avut credinţa creştină în zilele lui Hristos şi ale apostolilor Săi. Datorită spiritului de compromis cu păcatul, din cauză că marile adevăruri ale Cuvântului lui Dumnezeu sunt privite cu indiferenţă, pentru că este atât de puţină evlavie în biserică, creştinismul este în aparenţă atât de popular în lume. Să se producă o reînviorare a credinţei şi puterii din prima biserică, şi atunci spiritul persecuţiei va fi reînviat, iar flăcările persecuţiei vor fi iarăşi aprinse.
Cap. 3 - O epocă de întuneric spiritual
Apostolul Pavel, în a doua sa epistolă către Tesaloniceni, a prezis o mare cădere de la credinţă, care urma să aibă ca rezultat întemeierea puterii papale. El declara că ziua lui Hristos nu va veni ""înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, protivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte 'Dumnezeu', sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu". Şi mai departe, apostolul îi avertizează pe fraţii săi că: "Taina fărădelegii a şi început să lucreze" (2 Tes. 2,3.4.7). Chiar la acea dată timpurie, el a văzut strecurându-se în biserică rătăciri care urmau să pregătească drumul pentru dezvoltarea papalităţii.
Încetul cu încetul, la început în linişte şi pe furiş, apoi mai deschis pe măsură ce creştea în putere şi câştiga stăpânire peste minţile oamenilor, "taina fărădelegii" şi-a continuat lucrarea ei amăgitoare şi hulitoare. Aproape pe nesimţite, obiceiurile păgânismului şi-au găsit intrarea în biserica creştină. Spiritul de compromis şi conformismul au fost reţinute pentru o vreme de persecuţiile crude pe care biserica le-a suferit sub păgânism. Dar când persecuţia a încetat, iar creştinismul a intrat în curţile şi palatele împăraţilor, a fost lăsată la o parte simplitatea umilă a lui Hristos şi a apostolilor Lui în schimbul pompei şi mândriei preoţilor şi conducătorilor păgâni; în locul cerinţelor lui Dumnezeu au fost puse teoriile şi tradiţiile omeneşti. Convertirea cu numele a lui Constantin, în prima parte a secolului al IV-lea, a produs o mare bucurie; iar lumea, îmbrăcată cu o formă a neprihănirii, a pătruns în biserică. Atunci lucrarea de stricăciune a înaintat repede. Păgânismul, care părea că fusese învins, deveni biruitor. Spiritul lui stăpânea biserica. Învăţăturile, ceremoniile şi superstiţiile lui au fost introduse în credinţa şi închinarea pretinşilor urmaşi ai lui Hristos.
Această înţelegere între păgânism şi creştinism a dat naştere la "omul fărădelegii", prezis în profeţie ca unul care se împotriveşte şi se înalţă pe sine mai presus de Dumnezeu. Acel sistem uriaş de religie falsă este capodopera puterii lui Satana - un monument al eforturilor lui de a se aşeza pe tron pentru a conduce pământul după voia lui.
Satana mai încercase o dată să se înţeleagă cu Hristos. A venit la Fiul lui Dumnezeu în pustia ispitei şi, arătându-I toate împărăţiile lumii împreună cu slava lor, s-a oferit să dea totul în mâinile Sale, dacă El va recunoaşte supremaţia prinţului întunericului. Hristos a mustrat pe ispititorul semeţ şi l-a obligat să plece. Dar Satana are un succes mai mare prezentând aceeaşi ispită omului. Pentru a-şi asigura câştiguri şi onoruri lumeşti, biserica a fost inspirată să caute favoarea şi sprijinul oamenilor mari ai pământului; şi, lepădând astfel pe Hristos, ea a fost amăgită să încheie un legământ cu reprezentantul Satanei - episcopul Romei.
Una dintre învăţăturile de seamă ale romanismului este aceea că papa este capul vizibil al întregii biserici a lui Hristos, investit cu autoritate supremă peste episcopii şi preoţii din toate părţile lumii. Mai mult decât atât, papei i-au fost date chiar titlurile Dumnezeirii. A fost numit "Domnul Dumnezeul Papa" (vezi note suplimentare) şi a fost declarat infailibil. El pretinde închinarea tuturor oamenilor. Aceeaşi pretenţie a fost ridicată de Satana în pustia ispitei şi este încă cerută de el prin biserica Romei, şi mulţimi imense sunt gata să-i aducă închinare.
Dar aceia care se tem de Dumnezeu şi-L respectă întâmpină această încumetare strigătoare la cer, aşa cum şi Hristos a întâmpinat pretenţiile vrăjmaşului celui viclean: "Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti" (Luca 4,8). Dumnezeu n-a dat nici măcar o iotă în Cuvântul Său prin care să fi desemnat vreun om a fi capul bisericii. Învăţătura despre supremaţia papală se opune direct învăţăturii Scripturilor. Papa nu poate avea nici o putere peste biserica lui Hristos afară de aceea luată prin uzurpare.
Romaniştii au stăruit în a aduce protestanţilor acuzaţia de erezie şi de despărţire voită de adevărata biserică. Dar aceste acuzaţii li se aplică mai degrabă lor. Ei sunt aceia care au părăsit steagul lui Hristos şi s-au depărtat de "credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna" (Iuda 3).
Satana ştia bine că Sfintele Scripturi îi vor face pe oameni în stare să discearnă amăgirile lui şi să-i înfrângă puterea. Chiar Mântuitorul lumii a rezistat atacului lui prin Cuvânt. La orice atac, Hristos prezenta scutul adevărului veşnic, spunând: "Stă scris". La orice sugestie a adversarului, El opunea înţelepciunea şi puterea Cuvântului. Pentru ca Satana să-şi poată menţine stăpânirea sa asupra oamenilor şi pentru a întemeia autoritatea uzurpatorului papal, trebuia să-i ţină în necunoştinţă faţă de Scripturi. Biblia L-ar fi înălţat pe Dumnezeu şi i-ar fi aşezat pe oamenii mărginiţi în adevărata lor poziţie; de aceea adevărurile ei sfinte trebuia ascunse şi oprimate. Această logică a fost adoptată de biserica romană. Timp de sute de ani credinţa Bibliei a fost interzisă. Oamenilor le-a fost interzis să o citească sau să o aibă în case, iar preoţii şi prelaţii fără principii interpretau învăţăturile ei pentru a susţine pretenţiile lor. În felul acesta, papa a ajuns să fie recunoscut aproape în general ca locţiitor al lui Dumnezeu pe pământ, înzestrat cu autoritate peste biserică şi stat.
Descoperitorul rătăcirii fiind îndepărtat, Satana lucra după cum îi era voia. Profeţia afirma că papalitatea urma să "se încumete să schimbe vremile şi legea" (Dan. 7,25). Această lucrare n-a fost o acţiune uşoară. Pentru a oferi convertiţilor de la păgânism un înlocuitor pentru închinarea la idoli, şi în felul acesta să-i încurajeze a primi cu numele creştinismul, închinarea la chipuri şi la moaşte a fost introdusă treptat în serviciul divin creştin. Decretul unui consiliu general (vezi note suplimentare) a stabilit în cele din urmă acest sistem de idolatrie. Pentru a completa lucrarea hulitoare, Roma s-a încumetat să scoată din Legea lui Dumnezeu porunca a doua, care opreşte închinarea la chipuri, şi să împartă porunca a zecea în două, pentru a păstra numărul.
Dar spiritul de cedare faţă de păgânism a deschis calea pentru o altă dispreţuire a autorităţii cerului. Satana, lucrând prin conducătorii neconsacraţi ai bisericii, s-a amestecat şi în porunca a patra şi a încercat să îndepărteze vechiul Sabat, ziua pe care Dumnezeu a binecuvântat-o şi a sfinţit-o (Gen. 2,2.3), iar în locul ei să înalţe sărbătoarea păzită de păgâni ca "venerabila zi a soarelui". La început, această schimbare n-a fost încercată pe faţă. În primele veacuri, Sabatul cel adevărat a fost ţinut de toţi creştinii. Ei erau geloşi pe onoarea lui Dumnezeu şi, crezând că Legea Sa este de neschimbat, au păzit cu râvnă sfinţenia preceptelor ei. Dar Satana a lucrat cu o mare subtilitate prin agenţii lui pentru a-şi atinge scopul. Pentru ca atenţia poporului să poată fi atrasă asupra duminicii, aceasta a fost declarată ca sărbătoare în cinstea învierii lui Hristos. Slujbe religioase au fost ţinute în ea; era totuşi privită ca o zi de recreere, Sabatul fiind încă păzit cu sfinţenie.
Spre a pregăti calea pentru lucrarea pe care plănuise să o îndeplinească, Satana îi făcuse pe iudei, înainte de venirea lui Hristos, să împovăreze Sabatul cu cele mai stricte pretenţii, făcând din păzirea lui o povară. Acum, folosind lumina falsă în care reuşise să-l facă a fi privit, a aruncat ocară asupra lui ca fiind o instituţie evreiască. În timp ce creştinii în general continuau să păzească duminica drept o sărbătoare a bucuriei, i-a condus să facă din Sabat o zi de post, o zi de amărăciune şi tristeţe, pentru a arăta ura faţă de iudaism.
În prima parte a sec. al IV-lea, împăratul Constantin a emis un decret care făcea din duminică o sărbătoare publică în întreg imperiul roman (vezi note suplimentare). Ziua soarelui a fost cinstită de către supuşii lui păgâni şi a fost onorată de creştini; politica împăratului era aceea de a uni interesele adverse ale creştinismului şi păgânismului. El a fost îndemnat să facă acest lucru de către episcopii bisericii care, inspiraţi de ambiţii şi însetaţi de putere, au înţeles că, dacă va fi păzită aceeaşi zi atât de către creştini, cât şi de păgâni, aceasta va uşura primirea cu numele a creştinismului de către păgâni şi în felul acesta puterea şi gloria bisericii vor creşte. Dar, în timp ce mulţi creştini temători de Dumnezeu erau conduşi treptat să primească duminica ca având un anume grad de sfinţenie, ei socoteau încă Sabatul cel adevărat ca sfinţit Domnului şi-l păzeau în ascultare de porunca a patra.
Arhiamăgitorul nu-şi terminase lucrarea. El s-a hotărât să adune lumea creştină sub steagul său şi să-şi exercite puterea prin locţiitorul lui, pontiful cel mândru, care se pretindea a fi reprezentantul lui Hristos. Prin păgânii pe jumătate convertiţi, prin prelaţii ambiţioşi şi prin credincioşii iubitori de lume, şi-a îndeplinit planul. Din timp în timp, au fost ţinute mari concilii, în care erau convocaţi demnitari ai bisericii din toată lumea. Aproape în fiecare conciliu Sabatul pe care Dumnezeu îl instituise era coborât din ce în ce mai mult, în timp ce duminica era în aceeaşi măsură înălţată. În felul acesta sărbătoarea păgână a ajuns în cele din urmă să fie onorată ca o instituţie divină, în timp ce Sabatul biblic a fost declarat o rămăşiţă a iudaismului, iar păzitorii lui au fost declaraţi blestemaţi.
Marele apostat reuşise să se înalţe "mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare" (2 Tes. 2,4). El îndrăznise să schimbe singurul precept al Legii divine care îndreaptă fără greş toată omenirea către viul şi adevăratul Dumnezeu. În porunca a patra, Dumnezeu este descoperit ca Creatorul cerului şi al pământului, şi prin aceasta Se deosebeşte de toţi zeii falşi. Deoarece era o amintire a lucrării de creaţiune, ziua a şaptea a fost sfinţită ca zi de odihnă pentru om. Ea a fost destinată să păstreze continuu în minţile oamenilor pe viul Dumnezeu ca izvor al existenţei şi ca obiect de închinare şi adorare. Satana se luptă să-i întoarcă pe oameni de la devotamentul lor faţă de Dumnezeu şi de la ascultarea de Legea Sa; de aceea îşi îndreaptă eforturile îndeosebi împotriva poruncii care arată pe Dumnezeu ca Creator.
Protestanţii susţin acum că învierea lui Hristos în ziua duminicii a făcut din ea Sabatul creştin. Dar dovezi din Scriptură lipsesc. Nici o onoare de felul acesta n-a fost dată zilei acesteia de către Hristos sau apostolii Săi. Păzirea duminicii ca instituţie creştină şi-a avut originea în acea "taină a fărădelegii" (2 Tes. 2,7), care şi-a început lucrarea chiar în zilele lui Pavel. Unde şi când a adoptat Domnul acest prunc al papalităţii? Ce motiv temeinic poate fi dat pentru o schimbare pe care Scripturile nu o aprobă?
În veacul al şaselea, papalitatea devenise puternic întemeiată. Scaunul puterii ei a fost stabilit în cetatea imperială, iar episcopul Romei a fost declarat cap peste întreaga biserică. Păgânismul dăduse locul papalităţii. Balaurul dăduse fiarei "puterea lui, tronul lui, şi o mare stăpânire" (Apoc. 13,2) (vezi note suplimentare). Şi acum au început cei 1260 de ani de persecuţie papală, prezişi în profeţiile lui Daniel şi Apocalipsei (Daniel 7,25; Apoc. 13,5-7). Creştinii au fost obligaţi să aleagă fie să-şi părăsească integritatea şi să primească ceremoniile şi închinarea papală, fie să-şi petreacă viaţa în închisoare sau să sufere moartea pe roată, pe rug sau de securea călăului.
Acum s-au împlinit cuvintele lui Isus: "Veţi fi daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii voştri; şi vor omorî pe mulţi dintre voi. Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu" (Luca 21,16.17). Persecuţia s-a dezlănţuit asupra celor credincioşi cu o mai mare furie decât oricând mai înainte, iar lumea a devenit un imens câmp de luptă. Pentru sute de ani, biserica lui Hristos şi-a găsit scăpare în izolare şi întuneric. Căci zice profetul: "Şi femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şasezeci de zile" (Apoc. 12,6).
Înălţarea la putere a bisericii Romei a marcat începutul Evului Întunecat. Pe măsură ce puterea ei creştea, întunericul devenea mai profund. Credinţa a fost transferată de la Hristos, temelia cea adevărată, la papa de la Roma. În loc să se încreadă în Fiul lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor şi pentru mântuirea veşnică, oamenii priveau la papa, la preoţii şi prelaţii cărora el le dăduse autoritatea. Ei erau învăţaţi că papa era mijlocitorul lor pământesc, că nimeni nu se putea apropia de Dumnezeu decât prin el; şi că el stătea în locul lui Dumnezeu pentru ei. Pentru motivul acesta trebuia să i se dea ascultarea pe care o pretindea. O abatere de la cerinţele lui constituia un motiv suficient pentru cea mai aspră pedeapsă care venea peste trupurile şi sufletele ofensatorilor. În felul acesta minţile oamenilor erau întoarse de la Dumnezeu către oameni greşiţi, cu defecte şi cruzi, ba mai mult, chiar către prinţul întunericului, care-şi exercita puterea prin ei. Păcatul era mascat într-un veşmânt de sfinţenie. Când Scripturile sunt îndepărtate, iar omul ajunge să se privească pe sine ca fiind suprem, trebuie să ne aşteptăm numai la înşelătorie, amăgire şi nelegiuire josnică. O dată cu înălţarea legilor şi tradiţiilor omeneşti, s-a dat pe faţă corupţia care totdeauna se naşte din îndepărtarea Legii lui Dumnezeu.
Acelea au fost zile primejdioase pentru biserica lui Hristos. Credincioşii purtători de steag erau fără îndoială puţini. Deşi adevărul n-a fost lăsat fără martori, uneori se părea totuşi că rătăcirea şi superstiţia vor predomina pe deplin, iar adevărata religie va fi izgonită de pe pământ. Evanghelia a fost pierdută din vedere, formele religioase deveneau mai numeroase, iar oamenii erau împovăraţi tot mai mult cu obligaţii riguroase.
Ei nu erau numai învăţaţi să privească la papa ca mijlocitor al lor, dar şi să-şi pună încrederea în propriile lor fapte, ca ispăşire pentru păcat. Pelerinajele lungi, faptele de penitenţă, închinarea la moaşte, înălţarea de biserici, altare şi morminte sfinte, plata de sume mari pentru biserică - toate acestea şi multe altele asemănătoare erau încurajate pentru a îndepărta mânia lui Dumnezeu sau a asigura favoarea Sa, ca şi când Dumnezeu ar fi fost ca oamenii, care s-ar fi mâniat pentru lucruri de nimic sau ar fi fost împăcat prin daruri sau fapte de pocăinţă!
Cu toate acestea, viciul era răspândit chiar printre conducătorii bisericii romane, iar influenţa ei părea să crească continuu. Spre încheierea sec. al VIII-lea, papistaşii au ridicat pretenţia că, în primele secole ale bisericii, episcopii Romei avuseseră aceeaşi putere spirituală pe care şi-o asumaseră acum. Pentru a fundamenta această pretenţie a trebuit să fie folosite unele mijloace spre a-i da o aparenţă de autoritate; şi acestea au fost sugerate uşor de către tatăl minciunii. Au fost născocite de călugări scrieri vechi. Au fost descoperite hotărâri ale conciliilor despre care nu se auzise mai înainte şi care stabileau supremaţia generală a papei din primele timpuri. Şi o biserică ce lepădase adevărul a primit cu lăcomie aceste amăgiri (vezi note suplimentare).
Puţinii ziditori credincioşi pe temelia cea adevărată (1 Cor. 3,10.11) au fost uluiţi şi încurcaţi atunci când absurdităţile învăţăturii celei rătăcite au împiedicat lucrarea. Ca şi ziditorii de pe zidurile Ierusalimului din zilele lui Neemia, unii erau gata să spună: "Puterile celor ce duc poverile slăbesc, şi dărâmăturile sunt multe; nu vom putea să zidim zidul" (Neem. 4,10). Obosiţi de lupta continuă contra persecuţiei, a înşelăciunii, a nelegiuirii şi a tuturor celorlalte piedici pe care Satana le putea născoci pentru a încurca înaintarea lor, unii care fuseseră clăditori credincioşi s-au descurajat; şi de dragul păcii şi al siguranţei pentru averile şi viaţa lor, au părăsit temelia cea adevărată. Alţii, neînfricaţi de împotrivirea vrăjmaşilor lor, au declarat fără teamă: "Nu vă temeţi de ei; aduceţi-vă aminte de Domnul, care este mare şi înfricoşat" (vers. 14) şi au mers mai departe, fiecare cu sabia încinsă. (Efes. 6,17).
Acelaşi spirit de ură şi de împotrivire faţă de adevăr a inspirat pe vrăjmaşii lui Dumnezeu din fiecare veac şi aceeaşi veghere şi fidelitate s-a cerut de la slujitorii Săi. Cuvintele lui Hristos spuse pentru ucenici se aplică urmaşilor Săi de la încheierea vremii: "Ceea ce vă spun vouă, spun tuturor, vegheaţi" (Marcu 13,37).
Întunericul părea să se îndesească. Închinarea la chipuri a devenit aproape generală. Candelele ardeau înaintea icoanelor cărora le erau înălţate rugăciuni. Obiceiurile cele mai absurde şi mai superstiţioase predominau. Minţile oamenilor erau atât de cu totul stăpânite de superstiţie, încât raţiunea părea că-şi pierduse influenţa. În timp ce preoţii şi episcopii erau iubitori de plăceri, senzuali şi corupţi, nu se putea aştepta decât ca poporul care privea la ei drept călăuze să fie cufundat în ignoranţă şi viciu.
Un alt pas spre supremaţia papală a fost făcut atunci când, în sec. al XI-lea, papa Grigore al VII-lea a proclamat desăvârşirea bisericii romane. Printre afirmaţiile pe care le susţinea, era una care declara că biserica n-a greşit niciodată, nici nu va putea greşi vreodată, după Scripturi. Dar această afirmaţie nu era însoţită de dovezile din Scriptură. Pontiful cel mândru mai pretindea puterea de a detrona pe împăraţi şi declara că nici o hotărâre pe care ar fi pronunţat-o el nu putea fi răsturnată de nimeni, ci că era prerogativa lui aceea de a răsturna hotărârile altora (vezi notele suplimentare).
O ilustraţie izbitoare a caracterului tiranic al acestei susţineri de infailibilitate a fost dată în comportarea faţă de împăratul german Henric al IV-lea. Pentru bănuiala de dispreţ faţă de autoritatea papei, acest monarh a fost excomunicat şi detronat. Îngrozit de părăsirea şi trădarea prinţilor lui, care erau încurajaţi la răzvrătire împotriva lui de mandatul papei, Henric a simţit nevoia de a face pace cu Roma. Împreună cu soţia lui şi un servitor credincios, a trecut Alpii în miezul iernii, ca să se umilească înaintea papei. După sosirea la castelul în care se retrăsese papa Grigore, el a fost condus, fără gardienii lui, într-o curte interioară, şi acolo, în frigul aspru al iernii, cu capul descoperit şi picioarele goale, într-o îmbrăcăminte mizerabilă, a aşteptat îngăduinţa papei de a apărea în faţa lui. Pontiful nu s-a îndurat să-i acorde iertare până când n-a petrecut trei zile în post şi mărturisire. Chiar şi atunci, împăratul putea să-şi exercite atributele şi să-şi primească însemnele imperiale numai cu condiţia să aştepte hotărârea papei. Şi Grigore, încurajat de victorie, susţinea cu înfumurare că era de datoria lui să umilească mândria regilor.
Cât de izbitor este contrastul dintre mândria arogantă a acestui pontif dispreţuitor şi blândeţea şi umilinţa lui Hristos, care Se prezintă pe Sine bătând la uşa inimii ca să intre pentru a aduce iertare şi pace şi care i-a învăţat pe ucenicii Săi: "Oricine vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob" (Matei 20,27).
Veacurile care au urmat au fost martore la o creştere continuă a rătăcirii în învăţăturile susţinute de Roma. Chiar şi înainte de naşterea papalităţii, învăţăturile filozofilor păgâni captivaseră atenţia şi-şi exercitau influenţa în biserică. Mulţi din cei care susţineau că sunt convertiţi se ţineau încă de învăţăturile filozofiei lor păgâneşti şi nu numai că ei continuau să le studieze, dar le impuneau şi altora, socotindu-le mijloace de a-şi extinde influenţa printre păgâni.
Rătăciri serioase au fost introduse în felul acesta în credinţa creştină. Printre cele mai de frunte erau credinţa în nemurirea naturală a omului şi conştienţa lui în moarte. Această învăţătură a pus temelia pe care Roma şi-a întemeiat invocarea sfinţilor şi adorarea fecioarei Maria. Din aceasta a izvorât şi rătăcirea cu privire la chinurile veşnice pentru cel care rămâne nepocăit şi care a fost încorporată de timpuriu în doctrina papală.
Atunci a fost pregătită calea pentru introducerea unei alte născociri a păgânismului, pe care Roma a numit-o purgatoriu şi a folosit-o pentru a îngrozi mulţimile credule şi superstiţioase. Prin această rătăcire se afirma existenţa unui loc de tortură, în care sufletele acelora care n-au meritat condamnarea veşnică trebuie să sufere pedeapsa pentru păcatele lor şi din care, după ce sunt eliberate de necurăţie, sunt primite în ceruri (vezi note suplimentare).
Apoi a fost necesară o altă plăsmuire pentru a face ca Roma să fie în stare să profite de pe urma temerilor şi viciilor adepţilor ei. Aceasta a fost realizată prin învăţătura despre indulgenţe. Iertarea totală a păcatelor, trecute, prezente şi viitoare, şi scăparea de toate durerile şi pedepsele ce decurgeau din ele erau făgăduite tuturor acelora care se înscriau în războaiele pontifilor, pentru a-şi întinde stăpânirea lor lumească ca să-şi pedepsească vrăjmaşii sau pentru a-i extermina pe aceia care îndrăzneau să conteste supremaţia lor spirituală. Oamenii mai erau învăţaţi că, prin oferirea de bani bisericii, s-ar putea libera de păcate şi ar putea libera şi sufletele prietenilor lor decedaţi care erau predaţi flăcărilor chinuitoare. Prin mijloace de felul acesta, Roma şi-a umplut tezaurele şi a susţinut măreţia, luxul şi viciul pretinşilor reprezentanţi ai Aceluia care nu avusese unde să-Şi plece capul (vezi note suplimentare).
Rânduiala biblică a Cinei Domnului fusese înlocuită cu jertfa idolatră a liturghiei. Preoţii papali pretindeau că, prin bufoneriile lor fără sens, transformă pâinea şi vinul simplu în "trupul şi sângele lui Hristos" (Cardinalul Wiseman. The Real Presence of the Body and Blood of Our Lord Jesus Christ in the blessed Eucharist Proved from Scripture, lect.8, sect.3, par.26). Cu o încumetare hulitoare, ei pretindeau pe faţă că aveau puterea de a crea pe Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor. Creştinilor li s-a cerut, sub pedeapsa cu moartea, să manifeste credinţa în această oribilă rătăcire hulitoare a cerului. Mulţimile care refuzau erau date flăcărilor (vezi notele suplimentare).
În sec. al XIII-lea, a fost înfiinţat cel mai teribil din toate instrumentele papalităţii - Inchiziţia. Prinţul întunericului s-a unit cu conducătorii ierarhiei papale. În conciliile lor tainice, Satana împreună cu îngerii lui stăpâneau minţile oamenilor nelegiuiţi, în timp ce, nevăzut, în mijlocul lor stătea un înger al lui Dumnezeu, luând un raport teribil al hotărârilor lor nelegiuite şi scriind istoria faptelor prea îngrozitoare pentru a fi văzute de ochiul omenesc. "Babilonul cel mare s-a îmbătat cu sângele sfinţilor". Trupurile mutilate ale milioanelor de martiri strigau la Dumnezeu, cerând răzbunare asupra puterii apostate.
Papalitatea devenise despotul lumii. Regi şi împăraţi se plecau în faţa hotărârilor pontifului roman. Soarta oamenilor pentru prezent şi veşnicie părea a fi sub stăpânirea lui. Timp de sute de ani învăţăturile Romei fuseseră primite fără rezervă pe scară largă, riturile ei fuseseră aduse la îndeplinire cu respect, sărbătorile ei fuseseră păzite peste tot. Clerul ei era onorat şi susţinut cu dărnicie. Niciodată până atunci biserica romană nu ajunsese la o demnitate, măreţie sau putere mai mare.
Dar "miezul zilei papalităţii a fost miezul nopţii lumii" (J.A.Wylie - The History of Protestantism, b.1, cap.4). Sfintele Scripturi erau aproape necunoscute nu numai de către popor, ci şi de către preoţi. Ca şi fariseii din vechime, conducătorii papali urau lumina care le descoperea păcatele. Legea lui Dumnezeu, măsura dreptăţii, fiind îndepărtată, ei exercitau puterea fără măsură şi practicau viciul fără frâu. Înşelătoria, avariţia şi desfrâul abundau. Oamenii nu se dădeau înapoi de la nici o crimă prin care puteau să câştige avere sau poziţie. Palatele papilor şi ale prelaţilor erau scenele celor mai sălbatice dezmăţuri. Unii dintre pontifii care domneau erau vinovaţi de crime atât de revoltătoare, încât conducătorii pământeşti au încercat să detroneze pe aceşti demnitari ai bisericii, ca fiind monştri prea josnici pentru a mai putea fi îngăduiţi. Timp de veacuri, Europa n-a făcut nici un progres în literatură, arte sau civilizaţie. O paralizie morală şi intelectuală căzuse peste creştinătate.
Starea lumii sub puterea romană prezenta o împlinire teribilă şi izbitoare a cuvintelor profetului Osea: "Poporul Meu piere din lipsă de cunoştinţă. Fiindcă ai lepădat cunoştinţa, şi Eu te voi lepăda" Fiindcă ai uitat Legea Dumnezeului tău, voi uita şi Eu pe copiii tăi!" ""nu este adevăr, nu este îndurare, nu este cunoştinţă de Dumnezeu în ţară. Fiecare jură strâmb şi minte, ucide, fură şi preacurveşte; năpăstuieşte şi face omoruri după omoruri" (Osea 4,6.1.2.).
Acestea au fost rezultatele îndepărtării Cuvântului lui Dumnezeu.
Cap. 4 - Valdenzii
În mijlocul întunericului care se lăsase pe pământ, în timpul îndelungatei perioade de supremaţie papală, lumina adevărului n-a putut fi stinsă cu totul. În fiecare veac au existat martori pentru Dumnezeu, bărbaţi care au cultivat credinţa în Hristos ca singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om, care au socotit Biblia ca fiind singura regulă de viaţă şi care au sfinţit Sabatul cel adevărat. Cât de mult datorează lumea acestor bărbaţi, posteritatea nu va şti niciodată. Au fost taxaţi ca eretici, motivele lor au fost criticate, caracterele lor au fost calomniate, scrierile lor au fost interzise, denaturate sau mutilate. Cu toate acestea ei au stat hotărâţi şi, de la un veac la altul, au păstrat credinţa în curăţia ei ca o moştenire sfântă pentru generaţiile ce urmau să vină.
Istoria poporului lui Dumnezeu în timpul veacurilor de întunecime care au urmat datorită supremaţiei Romei este scrisă în ceruri, dar în rapoartele omeneşti are un spaţiu mic. Câteva urme ale existenţei lui abia se pot găsi, cu excepţia acuzaţiilor prigonitorilor. Politica Romei a fost aceea de a şterge orice urmă de opoziţie faţă de învăţăturile sau hotărârile ei. Ea a căutat să distrugă tot ce era vinovat de erezie, fie persoane, fie scrieri. Expresii de îndoială sau întrebări cu privire la autoritatea dogmelor papale erau suficiente pentru a pierde viaţa bogatului sau a săracului, celui de sus sau de jos. Roma a încercat să distrugă orice raport al cruzimii ei faţă de disidenţi. Conciliile papale au hotărât ca acele cărţi sau scrieri care conţin asemenea rapoarte să fie încredinţate flăcărilor. Înainte de inventarea tiparului, cărţile erau puţine la număr şi într-o formă nepotrivită de a putea fi păstrate; de aceea nu se puteau face prea multe pentru a împiedica pe romanişti să-şi aducă la îndeplinire scopul.
Nici o biserică dinăuntrul hotarelor jurisdicţiei Romei n-a fost prea mult lăsată netulburată ca să se bucure de libertatea de conştiinţă. Papalitatea n-a câştigat puterea decât întinzând mâna pentru a zdrobi pe toţi aceia care refuzau să recunoască dominaţia ei şi, una după alta, bisericile s-au supus stăpânirii ei.
În Marea Britanie, creştinismul primar prinsese rădăcini foarte de timpuriu. Evanghelia primită de bretoni în primele veacuri era atunci necoruptă de apostazia romană. Persecuţia din partea împăraţilor păgâni, care se întinsese chiar şi la aceste tărâmuri îndepărtate, a fost singurul dar pe care primele biserici din Britania l-au primit din partea Romei. Mulţi creştini din Anglia, care au fugit de persecuţie, au găsit scăpare în Scoţia; de aici adevărul a fost dus în Irlanda şi în toate ţările acestea a fost primit cu bucurie.
Când saxonii au invadat Britania, păgânismul a câştigat stăpânire. Cuceritorii n-au acceptat să fie învăţaţi de sclavii lor, iar creştinii au fost constrânşi să se retragă în munţi şi în mlaştinile sălbatice. Cu toate acestea, lumina, ascunsă pentru o vreme, a continuat să ardă. În Scoţia, un secol mai târziu, ea strălucea cu o lumină care s-a întins până în ţări îndepărtate. În Irlanda a venit credinciosul Columba împreună cu colaboratorii lui, care au adunat în jurul lor pe credincioşii împrăştiaţi pe insula singuratică Iona şi au făcut din ea centrul lucrării lor misionare. Printre aceşti evanghelişti se găsea şi un păzitor al Sabatului biblic, şi în felul acesta adevărul a fost introdus în popor. La Iona a fost întemeiată o şcoală din care au plecat misionari nu numai în Scoţia şi Anglia, ci şi în Germania, Elveţia şi chiar Italia.
Dar Roma îşi aţintise privirile asupra Britaniei şi s-a hotărât să o aducă sub stăpânirea ei. În veacul al şaselea, misionarii ei au început convertirea saxonilor păgâni. Ei au fost primiţi cu favoruri de către barbarii cei mândri şi au convins pe mii dintre ei să practice credinţa romană. Pe măsură ce lucrarea înainta, conducătorii papali împreună cu convertiţii lor s-au ciocnit cu creştinii primari. S-a prezentat un contrast izbitor. Cei din urmă erau simpli, umili, având caracter, doctrină şi obiceiuri conforme Scripturilor, în timp ce primii dădeau la iveală superstiţia, pompa şi aroganţa papilor. Trimisul Romei a cerut ca aceste biserici creştine să recunoască supremaţia suveranului pontif. Bretanii au răspuns cu blândeţe că doreau să iubească pe toţi oamenii, dar că papa nu are dreptul de supremaţie în biserică, iar ei îi puteau da numai supunerea datorată oricărui urmaş al lui Hristos. Au fost făcute încercări repetate de a asigura unirea lor cu Roma; dar aceşti creştini umili, uimiţi de mândria desfăşurată de către trimişii ei, au răspuns categoric că nu cunosc alt stăpân decât pe Hristos. Acum s-a descoperit adevăratul spirit al papalităţii. Conducătorul roman spunea: "Dacă nu vreţi să primiţi pe fraţii care vă aduc pacea, veţi primi duşmanii care vă vor aduce războiul. Dacă nu vă uniţi cu noi pentru a arăta saxonilor calea vieţii, veţi primi de la ei lovitura de moarte" (J.H. Merle D'Aubigné, History of the Reformation of the Sixteenth Century, b.1, cap.2). Acestea nu erau simple ameninţări. Războiul, intriga şi înşelăciunea au fost folosite împotriva acestor martori ai credinţei biblice, până când bisericile din Bretania au fost distruse sau obligate să se supună autorităţii papei.
În ţările de dincolo de jurisdicţia Romei, au existat timp de multe secole grupe de creştini care au rămas aproape cu totul libere de corupţia papală. Ele erau înconjurate de păgânism şi, în desfăşurarea veacurilor, au fost contaminate de rătăcirile lui; dar au continuat să privească Biblia ca singura regulă de credinţă şi au primit multe dintre adevărurile ei. Aceşti creştini credeau în perpetuitatea Legii lui Dumnezeu şi păzeau Sabatul poruncii a patra. Biserici care au ţinut la această credinţă şi practică au existat în Africa Centrală şi printre armenii din Asia.
Dar printre aceia care au rezistat abuzurilor puterii papale, valdenzii au stat în frunte. Chiar în ţara în care papalitatea şi-a stabilit scaunul, acolo i s-a rezistat cel mai puternic înşelăciunii şi corupţiei ei. Timp de veacuri, bisericile Piemontului şi-au păstrat independenţa; dar în cele din urmă a sosit timpul când Roma a insistat să se supună. După lupta fără rezultat împotriva tiraniei ei, conducătorii acestor biserici au recunoscut, chiar împotriva voinţei lor, supremaţia puterii căreia lumea întreagă se părea că plăteşte tribut. Însă, au fost unii care au refuzat să se supună autorităţii papei sau prelatului. Ei s-au hotărât să păstreze credincioşia faţă de Dumnezeu şi să păstreze curăţia şi simplitatea credinţei lor. S-a produs o despărţire. Aceia care au rămas la vechea credinţă s-au retras; unii, părăsind Alpii natali, au ridicat steagul adevărului în ţări străine; alţii s-au retras şi au găsit scăpare în Scoţia; de aici adevărul a fost dus în Irlanda şi în toate ţările acestea a fost primit cu bucurie.
Când saxonii au invadat Britania, păgânismul a câştigat stăpânire. Cuceritorii n-au acceptat să fie învăţaţi de sclavii lor, iar creştinii au fost constrânşi să se retragă în munţi şi în mlaştinile sălbatice. Cu toate acestea, lumina, ascunsă pentru o vreme, a continuat să ardă. În Scoţia, un secol mai târziu, ea strălucea cu o lumină care s-a întins până în ţări îndepărtate. În Irlanda a venit credinciosul Columba împreună cu colaboratorii lui, care au adunat în jurul lor pe credincioşii împrăştiaţi pe insula singuratică Iona şi au făcut din ea centrul lucrării lor misionare. Printre aceşti evanghelişti se găsea şi un păzitor al Sabatului biblic, şi în felul acesta adevărul a fost introdus în popor. La Iona a fost întemeiată o şcoală din care au plecat misionari nu numai în Scoţia şi Anglia, ci şi în Germania, Elveţia şi chiar Italia.
Dar Roma îşi aţintise privirile asupra Britaniei şi s-a hotărât să o aducă sub stăpânirea ei. În veacul al şaselea, misionarii ei au început convertirea saxonilor păgâni. Ei au fost primiţi cu favoruri de către barbarii cei mândri şi au convins pe mii dintre ei să practice credinţa romană. Pe măsură ce lucrarea înainta, conducătorii papali împreună cu convertiţii lor s-au ciocnit cu creştinii primari. S-a prezentat un contrast izbitor. Cei din urmă erau simpli, umili, având caracter, doctrină şi obiceiuri conforme Scripturilor, în timp ce primii dădeau la iveală superstiţia, pompa şi aroganţa papilor. Trimisul Romei a cerut ca aceste biserici creştine să recunoască supremaţia suveranului pontif. Bretanii au răspuns cu blândeţe că doreau să iubească pe toţi oamenii, dar că papa nu are dreptul de supremaţie în biserică, iar ei îi puteau da numai supunerea datorată oricărui urmaş al lui Hristos. Au fost făcute încercări repetate de a asigura unirea lor cu Roma; dar aceşti creştini umili, uimiţi de mândria desfăşurată de către trimişii ei, au răspuns categoric că nu cunosc alt stăpân decât pe Hristos. Acum s-a descoperit adevăratul spirit al papalităţii. Conducătorul roman spunea: "Dacă nu vreţi să primiţi pe fraţii care vă aduc pacea, veţi primi duşmanii care vă vor aduce războiul. Dacă nu vă uniţi cu noi pentru a arăta saxonilor calea vieţii, veţi primi de la ei lovitura de moarte" (J.H. Merle D'Aubigné, History of the Reformation of the Sixteenth Century, b.1, cap.2). Acestea nu erau simple ameninţări. Războiul, intriga şi înşelăciunea au fost folosite împotriva acestor martori ai credinţei biblice, până când bisericile din Bretania au fost distruse sau obligate să se supună autorităţii papei.
În ţările de dincolo de jurisdicţia Romei, au existat timp de multe secole grupe de creştini care au rămas aproape cu totul libere de corupţia papală. Ele erau înconjurate de păgânism şi, în desfăşurarea veacurilor, au fost contaminate de rătăcirile lui; dar au continuat să privească Biblia ca singura regulă de credinţă şi au primit multe dintre adevărurile ei. Aceşti creştini credeau în perpetuitatea Legii lui Dumnezeu şi păzeau Sabatul poruncii a patra. Biserici care au ţinut la această credinţă şi practică au existat în Africa Centrală şi printre armenii din Asia.
Dar printre aceia care au rezistat abuzurilor puterii papale, valdenzii au stat în frunte. Chiar în ţara în care papalitatea şi-a stabilit scaunul, acolo i s-a rezistat cel mai puternic înşelăciunii şi corupţiei ei. Timp de veacuri, bisericile Piemontului şi-au păstrat independenţa; dar în cele din urmă a sosit timpul când Roma a insistat să se supună. După lupta fără rezultat împotriva tiraniei ei, conducătorii acestor biserici au recunoscut, chiar împotriva voinţei lor, supremaţia puterii căreia lumea întreagă se părea că plăteşte tribut. Însă, au fost unii care au refuzat să se supună autorităţii papei sau prelatului. Ei s-au hotărât să păstreze credincioşia faţă de Dumnezeu şi să păstreze curăţia şi simplitatea credinţei lor. S-a produs o despărţire. Aceia care au rămas la vechea credinţă s-au retras; unii, părăsind Alpii natali, au ridicat steagul adevărului în ţări străine; alţii s-au retras în văile singuratice şi în fortăreţe stâncoase ale munţilor şi acolo şi-au păstrat libertatea de a se închina lui Dumnezeu.
Credinţa care timp de veacuri a fost ţinută şi învăţată de către creştinii valdenzi era în contrast evident cu învăţăturile rătăcite impuse de Roma. Credinţa lor religioasă era întemeiată pe Cuvântul scris al lui Dumnezeu, adevăratul sistem al creştinismului. Dar ţăranii aceia umili, în ascunzătorile lor neştiute, alungaţi de lume şi legaţi de truda zilnică în mijlocul turmelor şi viilor lor, n-au ajuns prin ei înşişi să cunoască adevărul în opoziţie cu dogmele şi rătăcirile bisericii apostaziate. Credinţa lor nu era primită de curând. Credinţa lor religioasă era o moştenire de la părinţi. Ei se luptau pentru credinţa bisericii apostolice - "credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna" (Iuda 3). "Biserica din pustie," şi nu ierarhia mândră întronată în capitala cea mare a lumii, era biserica cea adevărată a lui Hristos, păstrătoarea comorilor adevărului pe care Dumnezeu îl încredinţase poporului Său pentru a fi dat lumii.
Printre cauzele principale care au dus la despărţirea bisericii adevărate de Roma, a fost ura acesteia din urmă faţă de Sabatul biblic. Aşa cum era prezis în profeţie, puterea papală a aruncat adevărul la pământ. Legea lui Dumnezeu a fost călcată în picioare, în timp ce tradiţiile şi obiceiurile oamenilor au fost înălţate. Bisericile care erau sub conducerea papalităţii au fost constrânse de timpuriu să onoreze, ca zi sfântă, duminica. În mijlocul rătăcirii şi superstiţiei predominante, mulţi, chiar din poporul cel adevărat al lui Dumnezeu, au ajuns atât de dezorientaţi, încât, în timp ce păzeau Sabatul, se reţineau de la muncă şi duminica. Dar lucrul acesta nu a mulţumit pe conducătorii papali. Ei au cerut nu numai ca duminica să fie sfinţită, ci ca Sabatul să fie profanat; şi au denunţat în limbajul cel mai puternic pe aceia care îndrăzneau să-i dea cinste. Numai fugind de puterea Romei au putut unii să asculte în pace de Legea lui Dumnezeu.
Valdenzii au fost printre primele popoare din Europa care au avut o traducere a Sfintelor Scripturi (vezi note suplim.). Cu sute de ani înainte de Reformă, ei aveau Biblia în manuscris în limba lor maternă. Ei aveau adevărul nefalsificat, şi aceasta a făcut din ei obiectul special al uri şi persecuţiei. Ei au declarat biserica Romei ca fiind Babilonul decăzut din Apocalips şi, cu primejdia vieţii lor, s-au împotrivit stricăciunilor ei. În timp ce unii, sub apăsarea unei persecuţii îndelungate, şi-au compromis credinţa, părăsind puţin câte puţin principiile care-i deosebeau, alţii au ţinut cu tărie la adevăr. Prin veacurile de întunecime şi decădere, au fost valdenzi care s-au împotrivit supremaţiei Romei, au respins închinarea la chipuri ca fiind idolatrie şi au păzit Sabatul cel adevărat. Sub cele mai crunte furtuni ale împotrivirii, ei şi-au păstrat credinţa. Cu toate că erau spintecaţi de lăncile ducilor de Savoia şi arşi pe rugurile Romei, ei au stat neabătuţi pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru onoarea Sa.
Înapoia bastioanelor înalte ale munţilor - în toate veacurile scăparea celor prigoniţi şi apăsaţi - valdenzii şi-au găsit ascunzătorile. Aici lumina adevărului a fost păstrată în mijlocul întunericului Evului Mediu. Aici, timp de o mie de ani, martorii adevărului au păstrat credinţa cea veche.
Dumnezeu a pregătit pentru poporul Său un sanctuar de o grandoare înfricoşătoare, potrivit cu adevărurile cele mari date lor în păstrare. Pentru aceşti exilaţi credincioşi, munţii erau un simbol al dreptăţii de neschimbat a lui Iehova. Ei îndreptau atenţia copiilor lor către crestele care se înălţau deasupra lor într-o maiestate neschimbătoare şi le vorbeau despre Acela în care nu este schimbare, nici umbră de mutare, al cărui cuvânt este tot atât de durabil ca şi munţii cei veşnici. Dumnezeu a întemeiat munţii şi i-a încununat cu tărie; nici o altă mână, decât aceea a Puterii infinite, nu-i putea mişca din locul lor. În acelaşi fel El Şi-a clădit Legea, temelia guvernării Sale în cer şi pe pământ. Braţul omului poate să se atingă de semenii lui şi să le ia viaţa; dar acel braţ ar putea mai uşor să dezrădăcineze munţii din temeliile lor şi să-i arunce în mare decât să schimbe un singur precept din Legea lui Iehova sau să şteargă una din făgăduinţele Sale faţă de aceia care împlinesc voia Sa. În credincioşia lor faţă de Legea Sa, slujitorii lui Dumnezeu trebuie să fie tot atât de neclintiţi ca şi munţii care nu se clatină.
Munţii care înconjurau văile lor joase erau o mărturie continuă despre puterea creatoare a lui Dumnezeu şi despre o asigurare a grijii Sale ocrotitoare care nu se schimbă. Acei peregrini învăţau să iubească simbolurile tăcute ale prezenţei lui Iehova. Ei nu-şi îngăduiau nici o nemulţumire pentru greutăţile soartei lor; niciodată nu erau părăsiţi în mijlocul singurătăţii munţilor. Mulţumeau lui Dumnezeu care le rânduia un azil faţă de ura şi cruzimea oamenilor. Se bucurau de libertatea pe care o aveau de a se închina înaintea Lui. Adesea, când erau urmăriţi de vrăjmaşi, tăria munţilor se dovedea a fi o apărare sigură. De pe stâncile cele înalte ei cântau laude lui Dumnezeu, iar armatele Romei n-au putut aduce la tăcere cântările lor de mulţumire.
Curată, simplă şi arzătoare era evlavia acestor urmaşi ai lui Hristos. Ei preţuiau cuvintele adevărului mai presus de case şi ţarini, prieteni, rude şi chiar viaţă. Ei au căutat cu stăruinţă să imprime aceste principii în inimile celor tineri. Din fragedă copilărie, tineretul era educat în Scripturi şi era învăţat să privească cu sfinţenie cererile Legii lui Dumnezeu. Copii ale Bibliei erau rare; de aceea cuvintele ei preţioase erau încredinţate memoriei. Mulţi dintre ei erau în stare să repete părţi întregi atât din Noul, cât şi din Vechiul Testament. Gândurile lui Dumnezeu erau asociate cu scenele sublime din natură şi cu binecuvântările umile ale vieţii de fiecare zi. Copilaşii învăţau să privească cu recunoştinţă spre Dumnezeu, ca fiind dătătorul oricărui har şi oricărei mângâieri.
Părinţii, oricât de iubitori şi de afectuoşi ar fi fost, îşi iubeau copiii cu prea multă înţelepciune pentru a-i familiariza cu îngăduinţa de sine. Înaintea lor era o viaţă de încercări şi greutăţi, poate chiar şi moartea de martir. Erau educaţi din copilărie să suporte greutăţile, să se supună disciplinei şi totuşi să gândească şi să acţioneze pe cont propriu. Foarte de timpuriu erau învăţaţi să poarte răspunderi, să fie atenţi în vorbire şi să cunoască înţelepciunea tăcerii. Un cuvânt neatent, lăsat să cadă în urechea vrăjmaşilor lor, putea pune în primejdie nu numai viaţa celui care-l rostise, dar chiar viaţa a sute dintre fraţii lui; căci duş-manii adevărului urmăreau ca lupii care-şi vânează prada pe aceia care îndrăzneau să ceară libertatea credinţei religioase.
Valdenzii jertfiseră proprietatea lor lumească de dragul adevărului şi cu răbdare stăruitoare trudeau pentru pâinea lor. Orice petic de pământ arabil în munţi era cultivat cu grijă; văile şi coastele mai puţin fertile erau făcute să aducă rod. Economia şi o aspră renunţare de sine formau o parte din educaţia pe care copiii o primeau ca singura lor moştenire. Ei erau învăţaţi că Dumnezeu intenţionează ca viaţa să fie o disciplină şi că dorinţele lor puteau fi împlinite numai prin muncă personală, prin prevedere, grijă şi credinţă. Activitatea era anevoioasă şi obositoare, dar era sănătoasă, exact ceea ce trebuie omului în starea lui căzută, şcoala pe care Dumnezeu a rânduit-o pentru educarea şi dezvoltarea lui. În timp ce tineretul era obişnuit cu truda şi cu greutăţile, nu era neglijată nici cultura intelectuală. Ei erau învăţaţi că toate puterile aparţineau lui Dumnezeu şi că toate trebuia cultivate şi dezvoltate pentru serviciul Său.
Bisericile valdenzilor, în curăţia şi simplitatea lor, se asemănau cu biserica din timpurile apostolice. Respingând supremaţia papilor şi a prelaţilor, ei socoteau Biblia ca fiind singura autoritate supremă, infailibilă. Pastorii lor, în contrast cu preoţii trufaşi ai Romei, urmau exemplul Domnului lor care "a venit nu ca să I se slujească, ci ca să slujească". Şi hrăneau turma lui Dumnezeu, conducând-o la păşunile verzi şi la apele de odihnă ale Sfântului Său Cuvânt. Departe de monumentele pompei şi mândriei omeneşti, oamenii se adunau nu în biserici măreţe sau în catedrale imense, ci sub umbra munţilor în văile Alpilor sau, în timp de primejdie, în fortăreţele stâncoase, pentru a asculta cuvintele adevărului de la slujitorii lui Hristos. Pastorii nu numai că predicau Evanghelia, ci vizitau şi pe bolnavi, catehizau pe copii, mustrau pe cei greşiţi şi lucrau la rezolvarea certurilor, promovând armonia şi dragostea frăţească. În vreme de pace, erau susţinuţi prin darurile benevole ale poporului; dar, ca şi Pavel, făcătorul de corturi, fiecare învăţa o meserie sau o ocupaţie prin care, dacă ar fi fost necesar, să-şi asigure întreţinerea.
Tinerii primeau educaţie de la pastorii lor. În timp ce se dădea atenţie ramurilor de cultură generală, Biblia era studiul de căpetenie. Evangheliile lui Matei şi ale lui Ioan erau învăţate pe de rost împreună cu multe din epistole. Erau folosiţi şi la copierea Scripturilor. Unele manuscrise cuprindeau Biblia întreagă, altele numai părţi scurte din ea, la care erau adăugate unele explicaţii simple ale textului de către aceia care erau în stare să explice Scripturile. În felul acesta erau date la iveală comorile adevărului, atâta vreme ascunse de către aceia care căutau să se înalţe mai presus de Dumnezeu.
Prin muncă răbdătoare şi neobosită, uneori în peşterile adânci şi întunecate ale pământului, la lumina torţelor, Sfintele Scripturi erau scrise verset cu verset şi capitol cu capitol. Pe măsură ce lucrarea înainta, voinţa descoperită a lui Dumnezeu strălucea ca aurul curat; cât de strălucitoare, clară şi puternică era, datorită încercărilor suferite pentru ea, numai aceia care erau angajaţi în această lucrare îşi puteau da seama. Îngeri din cer îi încurajau pe aceşti lucrători credincioşi.
Satana îndemnase pe preoţii şi prelaţii papali să îngroape Cuvântul adevărului sub ruinele rătăcirii, ereziei şi ale superstiţiei; dar a fost păstrat neîntinat în modul cel mai minunat de-a lungul veacurilor de întuneric. El nu purta amprenta omului, ci pecetea lui Dumnezeu. Oamenii au fost neobosiţi în eforturile lor de a întuneca înţelesul clar şi simplu al Scripturilor şi a face ca mărturia lor să se contrazică; dar, ca şi curcubeul peste adâncimile întunecate, Cuvântul lui Dumnezeu a rezistat furtunilor care îl ameninţau cu distrugerea. Aşa cum o mină are ascunse în adâncuri filoane bogate de aur şi argint şi toţi care vor să-i descopere rezervele preţioase trebuie să sape, tot astfel Sfintele Scripturi au tezaurele adevărului care sunt descoperite numai cercetătorului stăruitor, umil şi care se roagă. Dumnezeu a intenţionat ca Biblia să fie o carte de învăţătură pentru toată omenirea, în copilărie, tinereţe şi maturitate, şi să fie studiată în orice vreme. El a dat Cuvântul Său oamenilor ca o descoperire a Sa. Orice adevăr nou descoperit este o dezvăluire proaspătă a caracterului Autorului lui. Studiul Scripturilor este mijlocul divin rânduit să-i aducă pe oameni într-o legătură mai strânsă cu Creatorul lor şi să le dea o cunoaştere mai desluşită a voinţei Sale. Ea este mijlocul de comunicare dintre Dumnezeu şi om.
În timp ce valdenzii priveau temerea de Dumnezeu ca fiind începutul înţelepciunii, nu erau orbi faţă de importanţa legăturii cu lumea, a cunoaşterii oamenilor şi a vieţii active, pentru dezvoltarea minţii şi ascuţirea simţurilor. De la şcolile lor din munţi, unii tineri erau trimişi la instituţii de învăţământ din oraşele Franţei sau Italiei, unde se găsea un loc mai bun pentru studiu, cugetare şi observaţii decât în Alpii lor natali. Tinerii trimişi acolo erau expuşi ispitei, vedeau viciul, întâlneau agenţii tirani ai Satanei, care le strecurau cele mai subtile erezii şi cele mai primejdioase amăgiri. Dar educaţia lor din copilărie fusese de o aşa manieră, încât îi pregătise pentru toate acestea. În şcolile în care mergeau, ei nu trebuia să-şi facă confidenţi din nimeni. Veşmintele lor erau astfel pregătite, încât să ascundă cea mai mare comoară a lor - manuscrisele preţioase ale Scripturilor. Acestea, ca rod al lunilor şi anilor de trudă, erau purtate cu ei şi, oriunde puteau face lucrul acesta fără să trezească bănuiala, aduceau cu atenţie unele părţi din ele în calea acelora ale căror inimi păreau deschise să primească adevărul. Pe genunchii mamelor lor, tinerii valdenzi fuseseră pregătiţi având în vedere acest scop; ei înţeleseseră lucrarea şi o îndepliniseră cu credincioşie. În aceste instituţii de învăţământ, erau câştigaţi mulţi convertiţi la credinţa cea adevărată şi adesea se dovedea că principiile ei pătrundeau în toată şcoala; chiar conducătorii papali nu puteau, prin cercetarea cea mai minuţioasă, să meargă până la izvorul acestei aşa-numite erezii stricăcioase.
Duhul lui Hristos este un duh misionar. Prima dorinţă a unei inimi renăscute este să aducă şi pe alţii la Mântuitorul. Acesta era spiritul creştinilor valdenzi. Ei socoteau că Dumnezeu cerea mai mult de la ei decât numai să păstreze adevărul în curăţia lui în propriile lor biserici; că asupra lor zăcea o răspundere solemnă, de a face ca lumina să strălucească şi pentru aceia care se găseau în întuneric; prin puterea cea mare a Cuvântului lui Dumnezeu, ei au căutat să rupă sclavia pe care Roma o impusese. Pastorii valdenzi erau pregătiţi ca misionari, fiecăruia care dorea să intre în lucrare cerându-i-se în primul rând să câştige o experienţă ca evanghelist. Fiecare trebuia să slujească trei ani într-un câmp misionar, înainte de a primi sarcina unei biserici în patrie. Această slujire, care cerea în cel mai înalt grad lepădare de sine şi sacrificiu, era o introducere potrivită pentru viaţa pastorilor din acele vremuri grele pentru sufletele oamenilor. Tinerii care primeau binecuvântarea pentru slujirea cea sfântă nu vedeau în faţa lor perspectiva bogăţiei şi slavei pământeşti, ci o viaţă de trudă şi primejdie şi o posibilă soartă de martir. Misionarii erau trimişi doi câte doi, aşa cum i-a trimis şi Isus pe ucenicii Săi. Cu fiecare tânăr era de obicei asociat un om în vârstă şi cu experienţă, tânărul fiind sub călăuzirea tovarăşului lui, care răspundea de educaţia acestuia, şi de ale cărui sfaturi trebuia să ţină seama. Aceşti colaboratori nu erau totdeauna împreună, dar se întâlneau adesea pentru rugăciune şi sfătuire, întărindu-se în felul acesta unul pe altul în credinţă.
Dacă ar fi făcut cunoscut cuiva obiectul misiunii lor, ar fi provocat o înfrângere; de aceea ascundeau cu grijă adevăratul ei caracter. Fiecare pastor cunoştea o meserie, iar misionarii îşi aduceau la îndeplinire lucrarea sub pretextul unei chemări pământeşti. De obicei, o alegeau pe aceea de negustor sau voiajor. "Duceau mătăsuri, giuvaeruri şi alte articole, pe vremea aceea nu atât de uşor de găsit decât la târguri îndepărtate; şi erau bine primiţi ca negustori acolo unde ar fi fost dispreţuiţi ca misionari" (Wylie b.1, cap.7). În toată vremea, inimile lor erau înălţate către Dumnezeu pentru înţelepciunea de a prezenta o comoară mai preţioasă decât aurul sau pietrele preţioase. Ei purtau asupra lor în ascuns copii ale Bibliei, în întregime sau părţi din ea; şi oriunde se prezenta o ocazie, atrăgeau atenţia clienţilor lor la aceste manuscrise. Adesea se trezea în felul acesta un interes de a citi Cuvântul lui Dumnezeu, şi unele părţi erau lăsate cu bucurie acelora care doreau să-l primească.
Lucrarea acestor misionari a început pe câmpiile şi văile de la poalele munţilor lor, dar s-a răspândit cu mult peste aceste hotare. Cu picioarele goale şi în veşminte de proastă calitate şi prăfuite datorită călătoriei, aşa cum erau şi acelea ale Mântuitorului lor, ei străbăteau marile oraşe şi pătrundeau în ţări îndepărtate. Pretutindeni răspândeau sămânţa cea preţioasă. În urma lor răsăreau biserici, iar sângele martirilor mărturisea în favoarea adevărului. Ziua lui Dumnezeu va descoperi secerişul cel bogat de suflete, strânse în grânar prin lucrarea acestor oameni credincioşi. Acoperit şi tăcut, Cuvântul lui Dumnezeu îşi făcea drum prin creştinătate şi întâlnea o primire bucuroasă în căminele şi inimile oamenilor.
Pentru valdenzi, Scripturile nu erau numai un raport al procedeelor lui Dumnezeu cu oamenii din vechime şi o descoperire a răspunderilor şi datoriilor prezentului, ci şi o descoperire a primejdiilor şi slavei viitoare. Ei credeau că sfârşitul tuturor lucrurilor nu era prea departe, iar când studiau Biblia cu rugăciune şi lacrimi, erau şi mai adânc impresionaţi de declaraţiile ei preţioase şi de datoria lor de a face cunoscut şi altora adevărurile ei mântuitoare. Ei vedeau Planul de Mântuire clar descoperit în paginile sfinte şi găseau mângâiere, nădejde şi pace în credinţa în Isus. Când lumina ilumina înţelegerea lor şi le umplea inimile de bucurie, ei doreau ca razele ei să strălucească asupra acelora care erau în întunericul rătăcirii papale.
Ei vedeau că, sub conducerea papei şi a preoţilor, mulţimile încercau zadarnic să obţină iertarea, chinuindu-şi trupurile pentru păcatul sufletelor lor. Învăţaţi să creadă că faptele lor bune îi vor mântui, ei priveau continuu asupra lor, minţile lor preocupându-se de starea lor păcătoasă, văzându-se expuşi mâniei lui Dumnezeu, chinuindu-şi sufletul şi trupul, şi totuşi negăsind nici o uşurare. În felul acesta sufletele conştiincioase erau legate de învăţăturile Romei. Mii îşi părăseau prietenii şi rudele şi-şi petreceau viaţa în celulele mânăstirilor. Prin posturi repetate şi prin biciuiri crude, prin vegheri în miez de noapte, zăcând întinşi timp de ore apăsătoare pe pietre reci şi umede, în locuinţa lor mohorâtă, prin pelerinaje lungi, prin pocăinţă umilitoare şi chinuri înspăimântătoare, mii de oameni căutau în zadar să găsească pacea conştiinţei. Apăsaţi de sentimentul păcatului şi urmăriţi de frica mâniei unui Dumnezeu răzbunător, mulţi sufereau până când natura istovită ceda şi fără nici o rază de lumină sau de nădejde se coborau în mormânt.
Valdenzii se străduiau să frângă acestor suflete flămânde pâinea vieţii, să le prezinte soliile de pace din făgăduinţele lui Dumnezeu şi să-i îndrepte spre Hristos ca singura lor nădejde de mântuire. Învăţătura că faptele bune pot face ispăşire pentru călcarea Legii lui Dumnezeu ei susţineau că se întemeiază pe rătăcire. Încrederea în meritele omeneşti umbreşte iubirea nemărginită a lui Hristos. Isus a murit ca jertfă pentru om, deoarece neamul omenesc căzut nu putea face nimic care să-l recomande înaintea lui Dumnezeu. Meritele unui Mântuitor răstignit şi înviat constituie temelia credinţei creştine. Dependenţa sufletului de Hristos este tot atât de reală şi legătura lui cu El trebuie să fie tot atât de strânsă ca şi a braţului de corp sau ca a unei mlădiţe cu butucul de vie.
Învăţăturile papilor şi preoţilor îi conduseseră pe oameni să privească caracterul lui Dumnezeu şi chiar al lui Hristos ca fiind aspru, posomorât şi respingător. Mântuitorul era reprezentat atât de lipsit de simpatie faţă de starea decăzută a omului, încât trebuia să fie invocată mijlocirea preoţilor şi a sfinţilor. Aceia ale căror minţi fuseseră iluminate de Cuvântul lui Dumnezeu se străduiau să prezinte acestor suflete pe Hristos ca fiind Mântuitorul lor iubit şi milos, stând cu braţele deschise, invitând pe toţi să vină la El cu povara păcatelor, a grijilor şi poverilor lor. Ei se străduiau să îndepărteze piedicile pe care Satana le îngrămădise pentru ca oamenii să nu poată vedea făgăduinţele şi să vină direct la Dumnezeu, mărturisindu-şi păcatele şi primind iertare şi pace.
Misionarul valdenz descoperea cu râvnă minţilor cercetătoare adevărurile preţioase ale Evangheliei. Cu precauţie, el oferea părţi din Scriptură, scrise cu grijă. Cea mai mare bucurie a lor era să dea nădejde sufletului îndurerat de păcat, care vedea numai un Dumnezeu al răzbunării, aşteptând să execute dreptatea. Cu buze tremurânde şi cu ochii în lacrimi, adesea plecat pe genunchi, descoperea fraţilor lui făgăduinţele preţioase care arătau păcătosului unica nădejde. În felul acesta, lumina adevărului pătrundea în multe minţi întunecate, îndepărtând norul de ceaţă, până când Soarele neprihănirii lumina inimile cu razele lui vindecătoare. Adesea era cazul ca unele pasaje ale Scripturii să fie citite iar şi iar, ascultătorul dorind să-i fie repetate ca şi când ar fi dorit să se asigure că auzise corect. Deosebit de dorită era repetarea cuvintelor: "Sângele lui Isus Hristos Fiul Lui ne curăţeşte de orice păcat" (1 Ioan 1,7); "Şi după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (Ioan 3,14.15).
Mulţi rămăseseră neamăgiţi de pretenţiile Romei. Ei vedeau cât de zadarnică este mijlocirea oamenilor sau a îngerilor în favoarea păcătosului. Când lumina cea adevărată răsărea în mintea lor, ei exclamau cu bucurie: "Hristos este preotul meu; sângele Lui este jertfa mea; altarul Său este mărturisirea mea". Ei se încredeau cu totul în meritele lui Isus, repetând cuvintele: "Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu" (Evrei 11,6). "Nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor, prin care trebuie să fie mântuiţi" (Fapte 4,12).
Asigurarea iubirii unui Mântuitor părea prea greu de crezut pentru unele din aceste suflete lovite de furtuna păcatului. Atât de mare era uşurarea pe care o adusese, ca un potop de lumină revărsat asupra lor, încât păreau răpiţi în ceruri. Braţele lor erau puse cu încredere în mâna lui Hristos; picioarele lor erau întemeiate pe Stânca Veacurilor. Orice teamă de moarte era alungată. Acum puteau să râvnească temniţa şi rugul, dacă prin acestea puteau onora numele Răscumpărătorului lor.
Cuvântul lui Dumnezeu era adus astfel în locuri tainice şi citit uneori unui singur suflet, alteori unor grupe mici care tânjeau după lumină şi adevăr. Adesea, toată noaptea era petrecută în felul acesta. Atât de mare era mirarea şi admiraţia ascultătorilor, încât solul milei deseori era rugat să-şi întrerupă citirea până ce mintea putea prinde veştile mântuirii. Adesea se puteau auzi rostindu-se cuvinte ca acestea: "Va primi oare Dumnezeu jertfa mea? Mă va primi El cu bunăvoinţă? Mă va ierta oare?" Apoi era citat răspunsul: "Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă" (Matei11,28).
Credinţa prindea făgăduinţa şi se auzea răspunsul plin de bucurie: "Nu mai sunt necesare pelerinaje lungi; nici călătorii obositoare la locurile sfinte. Pot veni la Isus chiar aşa cum sunt, păcătos şi nesfânt, şi El nu va dispreţui rugăciunea de pocăinţă: 'Iertate îţi sunt păcatele.' Ale mele, chiar şi ale mele pot fi iertate!"
Un val de bucurie sfântă inunda inima, iar numele lui Isus era preamărit prin cuvinte de laudă şi mulţumire. Acele suflete fericite se reîntorceau la căminele lor pentru a răspândi lumina, pentru a repeta şi altora, cât puteau mai bine, experienţa lor cea nouă; şi anume că ei descoperiseră Calea cea vie şi adevărată. Era o putere nouă şi solemnă în cuvintele Scripturii care vorbeau direct inimilor acelora care flămânzeau după adevăr. Acesta era glasul lui Dumnezeu şi el aducea convingere acelora care îl auzeau.
Solul adevărului îşi vedea apoi de drum, dar înfăţişarea lui umilă, sinceritatea lui, seriozitatea şi ardoarea lui adâncă erau subiecte des remarcate. În multe cazuri, ascultătorii nici nu întrebau de unde vine sau unde merge. Fuseseră atât de copleşiţi, la început de surpriză, iar după aceea de recunoştinţă şi de bucurie, încât nu se gândiseră să-l întrebe. Când îl rugaseră să-i însoţească în căminele lor, el le răspunsese că trebuie să viziteze oile pierdute ale turmei. Ei se întrebau: Fusese oare un înger din cer?
În multe cazuri solul adevărului nu mai era revăzut. Îşi luase drumul spre alte ţări, sau îşi irosea viaţa în vreo temniţă necunoscută, sau poate oasele lui albeau pe locul unde mărturisise pentru adevăr. Dar cuvintele pe care le lăsase în urmă nu puteau fi distruse. Ele îşi făceau lucrarea în inimile oamenilor; rezultatele lor binecuvântate vor fi cunoscute pe deplin numai la judecată.
Misionarii valdenzi au invadat împărăţia Satanei, dar puterile întunericului s-au trezit la o veghere mai atentă. Toate străduinţele pentru înaintarea adevărului erau urmărite de prinţul răului şi el provoca temeri agenţilor lui. Conducătorii papali au văzut o prevestire de primejdie pentru cauza lor datorită lucrării acestor călători umili. Dacă lumina adevărului ar fi fost lăsată să strălucească neîmpiedicată, ea ar fi alungat norii grei de rătăcire care îi înconjurau pe oameni. Ea urma să îndrepte mintea oamenilor numai spre Dumnezeu şi până la urmă avea să distrugă supremaţia Romei.
Chiar şi numai existenţa acestui popor, care ţinea credinţa bisericii din vechime, era o mărturie permanentă cu privire la apostazia Romei şi de aceea provoca cea mai mare ură şi persecuţie. Refuzul lor de a renunţa la Scripturi era o jignire pe care Roma nu o putea îngădui. S-a hotărât să-i şteargă de pe pământ. Acum au început cruciadele cele mai teribile împotriva poporului lui Dumnezeu din căminul său de munte. Inchizitorii au fost puşi pe urmele lor, iar scena cu Abel cel nevinovat căzând înaintea criminalului Cain se repeta deseori.
Mereu şi mereu erau lăsate în paragină ţarinele lor fertile, locuinţele şi bisericile lor erau distruse, astfel că acolo unde odinioară fuseseră câmpuri înfloritoare şi casele unor oameni nevinovaţi, harnici, rămânea numai un pustiu. Aşa cum fiara lacomă se înfurie şi mai tare gustând sângele, la fel mânia papistaşilor era însufleţită către o mai mare intensitate de suferinţele victimelor lor. Mulţi dintre aceşti martori pentru o credinţă adevărată erau hăituiţi peste munţi şi vânaţi în văile unde se ascundeau, împresuraţi în păduri dese şi pe culmi stâncoase.
Nici o acuzaţie nu putea fi adusă împotriva caracterului moral al acestei clase proscrise. Chiar vrăjmaşii lor îi declarau a fi un popor paşnic, liniştit, credincios. Cea mai mare vină era aceea că nu se închinau lui Dumnezeu după cum vroia papa. Pentru această crimă, asupra lor erau îngrămădite toate umilinţele, insultele şi chinurile pe care oamenii sau demonii le puteau inventa.
Când Roma a fost hotărâtă să extermine secta cea urâtă, papa a emis o bulă, prin care-i condamna ca eretici, şi i-a dat la moarte (vezi note suplimentare). Nu erau acuzaţi ca leneşi, necinstiţi sau tulburători ai ordinii; ci se declara că aveau o aparenţă de evlavie şi sfinţenie care amăgea "oile turmei celei adevărate". De aceea papa a poruncit ca "acea sectă răutăcioasă şi nesuferită să fie strivită ca şerpii veninoşi dacă refuză să se lepede" (Wylie, b.16, cap.1). Se aştepta acest potentat înfumurat să se întâlnească iarăşi cu aceste cuvinte? Ştia el că erau înregistrate în cărţile cerului pentru a fi confruntat cu ele la judecată? "Ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din cei mai neînsemnaţi fraţi ai Mei", a spus Isus, "Mie Mi le-aţi făcut" (Mat. 25,40).
Această bulă îi chema pe toţi membrii bisericii să se unească într-o cruciadă contra ereticilor. Ca o încurajare pentru a se angaja în această lucrare crudă, ea "scutea de toate pedepsele şi penalizările eclesiastice generale şi personale; ea libera pe toţi aceia care se uneau în cruciadă de toate jurămintele pe care le-ar fi făcut; ea legaliza titlul lor asupra oricărei proprietăţi pe care ar fi dobândit-o ilegal; şi făgăduia iertarea tuturor păcatelor lor pentru aceia care ar fi omorât vreun eretic. Ea anula toate contractele făcute în favoarea valdenzilor, poruncea tuturor slujitorilor lor să-i părăsească şi interzicea tuturor să le dea vreun ajutor de orice fel ar fi fost şi împuternicea pe toţi să le ia în stăpânire proprietăţile" (Wylie, b.16, cap.1). Acest document descoperă cu claritate spiritul care lucra în spatele scenei. În acesta se aude răcnetul balaurului, şi nu glasul lui Hristos.
Conducătorii papali n-au vrut să modeleze caracterul lor după marea măsură a Legii lui Dumnezeu, ci şi-au ridicat o măsură care să li se potrivească şi s-au hotărât să-i oblige pe toţi să se conformeze ei pentru că aşa voia Roma. Au avut loc cele mai îngrozitoare tragedii. Preoţii şi papii stricaţi şi hulitori făceau lucrarea pe care le-o încredinţase Satana. Mila nu avea loc în firea lor. Acelaşi spirit care răstignise pe Hristos şi ucisese pe apostoli, acelaşi care provocase pe Nero cel setos de sânge împotriva celor credincioşi din zilele sale era la lucru pentru a curăţa pământul de aceia care erau iubiţi de Dumnezeu.
Persecuţiile care au bântuit timp de multe veacuri peste acest popor temător de Dumnezeu au fost suportate de aceştia cu o răbdare şi cu o hotărâre care L-au onorat pe Răscumpărătorul lor. În ciuda cruciadelor pornite contra lor şi a măcelului sălbatic la care au fost supuşi, ei au continuat să-şi trimită misionarii pentru a împrăştia adevărul cel preţios. Erau vânaţi şi omorâţi; dar sângele lor uda sămânţa semănată, care nu înceta să aducă roade. În felul acesta, valdenzii au depus mărturie pentru Dumnezeu cu multe veacuri înainte de naşterea lui Luther. Împrăştiaţi prin multe ţări, ei au semănat seminţele Reformei care a început în vremea lui Wycliffe, a crescut şi s-a adâncit în zilele lui Luther şi trebuie să fie dusă mai departe până la încheierea timpului de către aceia care sunt gata să sufere toate lucrurile pentru "Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui Isus Hristos" (Apoc. 1,9).
Cap. 5 - John Wycliffe
Înainte de Reformă au fost vremuri când existau doar foarte puţine copii ale Bibliei, însă Dumnezeu n-a îngăduit ca Cuvântul Său să fie distrus de tot. Adevărurile Lui nu aveau să rămână ascunse pentru totdeauna. El putea tot atât de uşor să desferece cuvintele vieţii, pe cât de uşor deschidea uşile închisorilor şi desfereca porţile de fier pentru a libera pe slujitorii Săi. În diferite ţări din Europa, bărbaţi au fost mânaţi de Duhul lui Dumnezeu să cerceteze adevărul ca pe o comoară ascunsă. Călăuziţi în mod providenţial către Sfintele Scripturi, au studiat paginile ei sfinte cu un deosebit interes. Ei erau gata să primească lumina oricât i-ar fi costat acest lucru. Deşi nu vedeau toate lucrurile lămurit, au fost totuşi în stare să înţeleagă multe adevăruri care stătuseră multă vreme îngropate. Ca soli trimişi de Cer, ei mergeau rupând lanţul rătăcirii şi al superstiţiei, chemând pe aceia care fuseseră robiţi atât de multă vreme să se ridice şi să-şi ceară libertatea.
În afară de valdenzi, Cuvântul lui Dumnezeu fusese timp de veacuri zăvorât în limbi cunoscute numai de către cei învăţaţi: dar venise timpul ca Scripturile să fie traduse şi date oamenilor din diferite ţări în limba lor maternă. Lumea trecuse de miezul nopţii ei. Ceasurile de întuneric se consumau şi în multe ţări au apărut semne ale zorilor ce se apropiau. În secolul al XIV-lea, s-a ridicat în Anglia "luceafărul Reformei", John Wycliffe, care a fost vestitorul Reformei nu numai pentru Anglia, ci şi pentru toată creştinătatea. Protestul cel mare împotriva Romei, pe care i s-a îngăduit să-l rostească, niciodată nu mai putea fi adus la tăcere. Protestul a deschis lupta care urma să aibă ca urmare emanciparea oamenilor, a bisericilor şi a popoarelor.
Wycliffe primise o educaţie cu vederi largi şi pentru el temerea de Dumnezeu era începutul înţelepciunii. Era cunoscut în colegiu pentru evlavia lui arzătoare, pentru talentele lui remarcabile, precum şi pentru erudiţia lui temeinică. În setea lui de cunoştinţe, căuta să cunoască toate disciplinele de învăţătură. Era educat în filozofie scolastică, în canoanele bisericii şi în legea civilă, îndeosebi aceea a ţării lui. În lucrările lui de după aceea s-a văzut valoarea acestei instruiri timpurii. O cunoaştere temeinică a filozofiei speculative din vremea lui l-a ajutat să-i demaşte erorile; şi prin studiul legilor eclesiastice şi naţionale, s-a pregătit să se angajeze în lupta cea mare pentru libertate civilă şi religioasă. În timp ce putea mânui armele Cuvântului lui Dumnezeu, el îşi însuşise disciplina intelectuală din şcoli şi cunoştea metodele scolasticilor. Puterea geniului împreună cu temeinicia şi întinderea cunoştinţelor lui impuneau respectul atât al prietenilor, cât şi al duşmanilor. Adepţii lui vedeau cu satisfacţie că conducătorul lor stătea în fruntea minţilor înaintate ale naţiunii; iar duşmanii se fereau să intre în luptă împotriva Reformei, pentru a nu-şi descoperi neştiinţa sau slăbiciunea în faţa susţinătorului ei.
Pe când era încă în colegiu, Wycliffe s-a avântat în studiul Scripturilor. În timpurile acelea, când Biblia exista numai în limbile vechi, cei învăţaţi puteau să-şi găsească uşor drumul către izvorul adevărului care era închis pentru clasele neinstruite. Pe această cale se pregătise lucrarea viitoare a lui Wycliffe ca reformator. Bărbaţi de cultură studiaseră Cuvântul lui Dumnezeu şi găsiseră adevărul cel mare cu privire la harul Său fără plată descoperit în el. În învăţăturile lor, ei răspândiseră cunoştinţa despre acest adevăr şi conduseseră şi pe alţii să se îndrepte spre descoperirile sfinte.
Când atenţia lui Wycliffe a fost îndreptată către Scripturi, el s-a avântat în cercetarea lor cu aceeaşi sârguinţă care-l făcuse în stare să fie fruntaş în şcoală. Până atunci el simţise o mare lipsă, pe care nici studiile scolastice, nici învăţătura bisericii nu o putuseră împlini. În Cuvântul lui Dumnezeu a găsit ceea ce mai înainte căutase în zadar. Aici a văzut planul de mântuire descoperit şi pe Hristos împuternicit ca singurul Apărător în favoarea omului. S-a predat în slujba lui Hristos şi s-a hotărât să vestească adevărurile pe care le descoperise.
Asemenea reformatorilor de mai târziu, Wycliffe n-a prevăzut de la începutul lucrării lui unde va ajunge. El nu s-a aşezat cu premeditare în opoziţie cu Roma. Dar devotamentul lui faţă de adevăr nu putea decât să-l aducă în conflict cu minciuna. Cu cât vedea mai clar rătăcirile papalităţii, cu atât mai stăruitor prezenta învăţătura Bibliei. El a văzut că Roma părăsise Cuvântul lui Dumnezeu în schimbul tradiţiei omeneşti; el acuza neînfricat preoţimea de a fi înlăturat Scripturile şi cerea ca Biblia să fie redată poporului, iar autoritatea ei să fie din nou restabilită în biserică. Era un învăţător priceput şi stăruitor şi un predicator elocvent, iar viaţa lui zilnică era o demonstrare a adevărurilor pe care le predica. Cunoştinţele lui din Scripturi, puterea raţionamentului lui, curăţia vieţii împreună cu integritatea şi curajul lui neînfricat i-au câştigat o încredere şi un respect unanim. Majoritatea poporului nu mai era mulţumită cu credinţa sa de mai înainte, vedea nelegiuirea care abunda în biserica romană şi saluta cu o bucurie neascunsă adevărurile scoase la iveală de Wycliffe; dar conducătorii papali s-au umplut de mânie când şi-au dat seama că acest reformator câştiga o influenţă mai mare decât a lor. Wycliffe era un descoperitor ager al rătăcirii şi demasca neînfricat abuzurile încurajate de autoritatea Romei. În timp ce era capelan al regelui, a luat o atitudine îndrăzneaţă împotriva plăţii tributului cerut de papa de la monarhul englez şi a arătat că pretenţia papală la autoritate peste conducătorii pământeşti era în contradicţie atât cu raţiunea, cât şi cu revelaţia. Pretenţiile papei provocaseră mare nemulţumire, iar învăţăturile lui Wycliffe exercitau o influenţă asupra minţilor luminate ale naţiunii. Regele şi nobilii s-au unit în respingerea pretenţiei pontifului la autoritatea pământească şi au refuzat plata tributului. În felul acesta s-a iscat o adevărată furtună împotriva supremaţiei papale în Anglia.
Un alt rău împotriva căruia reformatorul a purtat un război lung şi hotărât a fost instituirea ordinului călugărilor cerşetori. Aceşti călugări roiau în Anglia, aruncând ocară peste măreţia şi prosperitatea naţiunii. Hărnicia, educaţia, morala, toate acestea resimţeau influenţa lor distrugătoare. Viaţa de lenevie şi cerşetorie a călugărilor era nu numai o povară grea pe veniturile poporului, dar mai aducea şi dispreţ muncii folositoare. Tineretul era demoralizat şi corupt. Prin influenţa călugărilor, mulţi erau determinaţi să intre într-o mânăstire şi să se consacre vieţii călugăreşti; aceasta nu numai fără consimţământul părinţilor lor, ci chiar şi fără ştirea lor şi împotriva poruncilor lor. Unul dintre părinţii timpurii ai bisericii romane, înălţând pretenţiile monahismului mai presus de obligaţiile datoriei şi dragostei filiale, declarase: "Chiar dacă tatăl tău ar zace în faţa uşii plângând şi văitându-se, iar mama ta ţi-ar arăta trupul care te-a purtat şi sânul care te-a hrănit, vezi să-i calci în picioare şi să mergi drept înainte spre Hristos". Prin această "neomenie monstruoasă", aşa cum a calificat-o Luther mai târziu, "mirosind mai mult a lup şi a tiran decât a creştin şi a om", inimile copiilor erau împietrite faţă de părinţii lor (Barnas Sears, The Life of Luther, pag.70.69). În felul acesta conducătorii papali, ca şi Fariseii din vechime, făceau fără efect porunca lui Dumnezeu prin tradiţia lor. Astfel căminurile erau pustiite, iar părinţii erau lipsiţi de societatea fiilor şi fiicelor lor.
Chiar şi studenţii din universităţi erau amăgiţi de reprezentările rătăcite ale călugărilor şi făcuţi să intre în ordinele lor. După aceea mulţi regretau pasul acesta, văzând că îşi pătaseră viaţa şi că aduseseră durere părinţilor; dar odată prinşi în cursă le era imposibil să-şi recapete libertatea. Mulţi părinţi, temându-se de influenţa călugărilor, refuzau să-şi trimită copiii în universităţi. Se putea vedea o scădere substanţială a numărului studenţilor la marile centre de învăţământ. Şcolile erau goale, iar neştiinţa predomina.
Papa dăduse acestor călugări puterea de a primi mărturisirea şi de a acorda iertare. Aceasta a devenit un izvor de mari răutăţi. Hotărâţi să-şi mărească câştigurile, călugării erau atât de binevoitori să dea iertare, încât criminali de toate soiurile le cereau ajutorul, şi ca urmare, viciile cele mai josnice se dezvoltară cu repeziciune. Bolnavul şi săracul erau lăsaţi să sufere, în timp ce darurile care ar fi trebuit să le împlinească nevoile mergeau la călugări, care cu ameninţări cereau pomeni de la popor, denunţând ca necredincioşi pe aceia care şi-ar fi reţinut darurile de la ordinele lor. În ciuda pretenţiilor lor de sărăcie, bogăţia călugărilor creştea continuu, iar edificiile lor măreţe şi mesele lor luxoase scoteau şi mai mult în evidenţă sărăcia crescândă a naţiunii. Şi în timp ce-şi petreceau vremea în plăceri şi belşug, trimiteau în locul lor oameni neştiutori care nu puteau decât să spună poveşti miraculoase, legende şi glume pentru a distra poporul şi a înşela mai mult. Şi aşa călugării au continuat să-şi menţină stăpânirea peste mulţimile superstiţioase şi să le facă a crede că toată datoria religioasă se cuprindea în recunoaşterea supremaţiei papei, în adorarea sfinţilor şi în facerea de daruri călugărilor şi că acestea erau îndestulătoare pentru a le asigura un loc în cer. Oamenii de cultură şi evlavie se străduiseră zadarnic să aducă o schimbare în aceste ordine călugăreşti; dar Wycliffe, cu o pătrundere clară, a lovit la rădăcina răului, declarând că însuşi sistemul era fals şi că trebuia desfiinţat. Au luat naştere discuţii şi întrebări. În timp ce călugării străbăteau ţara, comercializând iertările papei, mulţi au început să se îndoiască de posibilitatea procurării iertării cu bani şi se întrebau dacă nu ar fi trebuit să caute iertare mai degrabă la Dumnezeu decât la pontiful Romei (vezi note suplim.). Nu puţini erau alarmaţi de lăcomia călugărilor, ale căror pofte păreau că nu pot fi împlinite niciodată. "Călugării şi preoţii Romei, spuneau ei, ne consumă ca un cancer. Dumnezeu trebuie să ne elibereze, altfel poporul va pieri" (D'Aubigné b.17, cap.7). Pentru a-şi ascunde zgârcenia, aceşti călugări cerşetori pretindeau că urmează exemplul Mântuitorului, declarând că Isus şi ucenicii Săi fuseseră susţinuţi din mila poporului. Această susţinere avea ca rezultat păgubirea cauzei lor, căci ea ducea pe mulţi la Biblie pentru a înţelege ei înşişi adevărul - consecinţă care era cel mai puţin dorită de Roma. Minţile oamenilor erau îndreptate către Izvorul adevărului, tocmai pe care ei doreau să-l ascundă.
Wycliffe a început să scrie şi să publice broşuri împotriva călugărilor, căutând însă nu atât să intre în conflict cu ei, cât să atragă atenţia oamenilor către învăţăturile Bibliei şi către Autorul lor. El declara că puterea de a ierta şi de a excomunica nu aparţinea papei în mai mare măsură decât preoţilor obişnuiţi şi că nici un om nu poate fi în adevăr excomunicat până ce mai întâi n-a adus asupra lui condamnarea lui Dumnezeu. Nu putea fi o altă cale mai cu efect de a arăta lepădarea acelui sistem monstruos de stăpânire spirituală şi vremelnică, pe care papa îl înălţase şi în care sufletele şi trupurile a milioane de oameni erau ţinute în robie.
Din nou Wycliffe a fost chemat să apere drepturile coroanei engleze împotriva împilărilor Romei şi, fiind numit ambasador regal, a petrecut doi ani în ţările de Jos, într-o conferinţă cu trimişii papei. Aici a fost adus în legătură cu eclesiasticii din Franţa, Italia şi Spania şi a avut ocazia să vadă dincolo de cortină şi să capete o cunoaştere a multor lucruri care ar fi rămas ascunse pentru el în Anglia. A înţeles multe aspecte care urmau să-i dea subiecte pentru lucrările lui de mai târziu. În aceşti reprezentanţi de la curtea papală el a citit caracterul cel adevărat şi pretenţiile acestei ierarhii. S-a întors în Anglia pentru a repeta învăţăturile lui de mai înainte mai pe faţă şi cu o râvnă mai mare, declarând că lăcomia, mândria şi înşelăciunea erau idolii Romei.
Într-una dintre scrierile lui, vorbind despre papa şi despre strângătorii lui, spunea: "Ei scot din ţara noastră hrana săracilor şi multe mii de mărci pe an din banii regelui, pentru sacramente şi lucruri spirituale, fapt ce este blestemat ca erezie a simoniei, şi face ca toată creştinătatea să aprobe şi să susţină această erezie. Şi cu siguranţă că dacă ţara noastră ar avea un deal mare de aur şi nici un alt om n-ar lua din el decât acest preot strângător, lumesc şi mândru, prin trecerea timpului acest deal s-ar consuma; căci el ia toţi banii din ţara noastră şi nu ne trimite nimic altceva decât blestemul lui Dumnezeu pentru simonia lui" (John Lewis, History of the Life and Sufferings of J.Wycliffe, p.37).
La scurtă vreme după reîntoarcerea în Anglia, Wycliffe a primit de la rege conducerea rectoratului din Lutterworth. Aceasta era asigurarea că monarhului nu-i displace vorbirea lui deschisă. Influenţa lui Wycliffe se simţea în felul cum acţiona curtea, ca şi în modelarea credinţei poporului.
Curând tunetele papale s-au năpustit împotriva lui. Trei bule au fost trimise în Anglia - universităţii, regelui şi prelaţilor - toate poruncind măsuri imediate şi hotărâte pentru a aduce la tăcere pe învăţătorul ereziei (Augustus Neander, General History or the Christian Religion and Church, period 6, sec.2, par.8. Vezi şi note suplim.). Înainte de sosirea bulelor, episcopii, în zelul lor, l-au convocat de urgenţă pe Wycliffe în faţa lor pentru judecată. Doi dintre cei mai puternici prinţi ai regatului l-au însoţit înaintea tribunalului; iar poporul a înconjurat clădirea şi, pătrunzând înăuntru, a intimidat atât de tare pe judecători, încât pentru o vreme dezbaterile au fost suspendate şi i s-a îngăduit să fie liber. Peste scurtă vreme, Eduard al III-lea, pe care la vârstă înaintată prelaţii au căutat să-l influenţeze împotriva reformatorului, a murit şi fostul ocrotitor al lui Wycliffe a devenit regentul regatului.
Dar sosirea bulelor papale a aruncat peste toată Anglia o poruncă categorică pentru arestarea şi întemniţarea ereticului. Aceste măsuri arătau direct către rug. Se vedea sigur că Wycliffe trebuia să cadă curând pradă răzbunării Romei. Dar Acela care spusese unuia din vechime "Nu te teme" Eu sunt scutul tău" (Gen. 15,1) Şi-a întins din nou mâinile să ocrotească pe slujitorul Său. Moartea a venit, dar nu pentru reformator, ci pentru pontiful care-i hotărâse distrugerea. Grigore al XI-lea a murit, iar eclesiasticii care se adunaseră pentru judecarea lui Wycliffe s-au împrăştiat.
Dumnezeu, în providenţa Sa, încă era la cârma evenimentelor pentru a da ocazie dezvoltării Reformei. Moartea lui Grigore a fost urmată de alegerea a doi papi rivali. Două puteri care se luptau, fiecare pretinzând a fi infailibilă, pretindeau acum ascultare (vezi note suplim.). Fiecare dintre cei doi chemau pe credincioşi să-i ajute în război contra celuilalt, întărindu-şi chemările cu anateme teribile împotriva duşmanilor lui şi cu făgăduinţe de răsplată în ceruri pentru susţinători. Această împrejurare a slăbit mult puterea papalităţii. Grupele vrăjmaşe făcuseră tot ce putuseră pentru a se ataca una pe alta, iar Wycliffe a avut odihnă pentru o vreme. Anatemele şi acuzaţiile zburau de la un papă la celălalt şi s-au vărsat şiroaie de sânge pentru a susţine pretenţiile războinice. Crimele şi scandalurile au inundat biserica. În acest timp reformatorul, în retragerea liniştită din parohia lui din Lutterworth, lucra cu înţelepciune pentru a atrage pe oameni de la papii care se certau, la Isus, Prinţul păcii.
Schisma, cu toată lupta şi stricăciunea pe care le-a provocat, a pregătit drumul spre Reformă, făcând pe oameni să vadă ce era în realitate papalitatea. Într-o lucrare pe care a publicat-o "On the Schism of the Popes" (Cu privire la schisma papilor), Wycliffe îi chema pe oameni să aprecieze dacă nu cumva aceşti doi prelaţi spuneau adevărul atunci când se acuzau unul pe altul ca fiind anticrist. "Dumnezeu, spunea el, n-a mai putut suporta pe diavolul să domnească numai peste unul din preoţi ci" i-a împărţit în două, astfel ca oamenii, în numele lui Hristos, să-i biruiască mai uşor pe amândoi" (R.Vaughan. Life and Opinions of John de Wycliffe, vol.2, pag.6).
Wycliffe, asemenea Domnului său, predica Evanghelia celor săraci. Nemulţumit de răspândirea luminii în casele lor sără-căcioase din parohia Lutterworth, s-a hotărât ca ea să fie dusă în toate părţile Angliei. Pentru a duce lucrul acesta la îndeplinire, a organizat un corp de predicatori, oameni simpli şi devotaţi, care iubeau adevărul şi nu doreau nimic mai mult decât să-l răspândească. Aceşti oameni mergeau pretutindeni, învăţând în pieţe, pe străzile marilor oraşe şi pe drumurile de ţară. Ei căutau pe cei bătrâni, pe cei bolnavi, pe cei săraci şi le descopereau vestea bună a harului lui Dumnezeu.
Ca profesor de teologie la Oxford, Wycliffe predica Cuvântul lui Dumnezeu în sălile universităţii. Atât de credincios prezenta el adevărurile studenţilor de sub conducerea lui, încât a primit titlul de "doctorul Evangheliei". Dar cea mai mare lucrare a vieţii lui a fost traducerea Scripturilor în limba engleză. Într-o lucrare "On the Truth and Meaning of Scripture" (Cu privire la adevărul şi însemnătatea Scripturii), el îşi exprima intenţia de a traduce Biblia, astfel încât orice om din Anglia să poată citi în limba maternă lucrările minunate ale lui Dumnezeu.
Dar deodată lucrările lui au fost oprite. Deşi nu avea nici 60 de ani, munca neîncetată, studiul şi asalturile duşmanilor şi-au spus cuvântul asupra puterii lui şi l-au îmbătrânit înainte de vreme. A fost atacat de o boală primejdioasă. Vestea a adus bucurie călugărilor. Acum, au gândit ei, se va pocăi cu amar de răul pe care l-a făcut bisericii şi s-au grăbit în camera lui pentru a-i asculta spovedania. Reprezentanţii celor patru ordine călugăreşti împreună cu patru funcţionari civili s-au adunat în jurul presupusului muribund. "Ai moartea pe buze îi spuseră ei; regretă-ţi greşelile şi retrage în faţa noastră tot ce ai spus pentru insultarea noastră". Reformatorul ascultă în tăcere; apoi a rugat pe slujitorul lui să-l ridice pe pat şi, privindu-i în ochi cum stăteau aşteptând retractarea lui, spuse cu un glas hotărât şi puternic, care adesea îi făcuse să tremure: "Nu voi muri, ci voi trăi; şi voi demasca faptele rele ale călugărilor" (D'Aubigné, b.17, cap.7). Surprinşi şi ruşinaţi, călugării părăsiră în grabă camera.
Cuvintele lui Wycliffe s-au împlinit. A trăit să pună în mâinile cetăţenilor lui cea mai puternică dintre toate armele împotriva Romei - Biblia, mijlocul rânduit de Cer pentru a libera, a lumina şi a evangheliza pe oameni. În împlinirea acestei lucrări a trebuit să treacă peste piedici multe şi grele. Dar Wycliffe a fost împovărat de suferinţă; ştia că nu-i mai rămăseseră decât câţiva ani de lucru; a văzut împotrivirea pe care trebuia să o întâmpine; dar, înconjurat de făgăduinţele Cuvântului lui Dumnezeu, a mers înainte neînfricat de nimic. În deplină vigoare a puterilor lui intelectuale, bogat în experienţă, el a fost păstrat şi pregătit de providenţa deosebită a lui Dumnezeu pentru cea mai mare dintre lucrările lui. În timp ce toată creştinătatea era în frământare, reformatorul, în parohia de la Lutterworth, neluând aminte la furtuna care se dezlănţuia, s-a dedicat sarcinii lui alese.
În cele din urmă lucrarea a fost terminată - prima traducere engleză a Bibliei. Cuvântul lui Dumnezeu a fost deschis Angliei. Reformatorul nu se mai temea de închisoare, nici de rug. El pusese în mâinile poporului englez o lumină care nu putea fi stinsă niciodată. Dând Biblia concetăţenilor lui, el făcuse mai mult pentru a rupe cătuşele ignoranţei şi viciului, mai mult pentru a libera şi a înălţa patria lui decât fusese realizat prin cele mai strălucite biruinţe pe câmpurile de luptă.
Nefiind cunoscută încă arta tiparului, Biblia a putut fi multiplicată numai prin muncă migăloasă şi obositoare. Atât de mare era interesul pentru a primi o carte, încât mulţi se angajau voluntar în lucrarea de transcriere a ei, dar copiştii cu greu puteau face faţă cererilor. Unii dintre cumpărătorii mai bogaţi doreau întreaga Biblie. Alţii cumpărau numai o parte din ea. În multe cazuri, câteva familii se uneau pentru a cumpăra un exemplar. În felul acesta Biblia lui Wycliffe şi-a făcut repede drum spre căminurile oamenilor.
O chemare făcută raţiunii oamenilor i-a ridicat din supunerea pasivă faţă de dogmele papale. Wycliffe vestea acum învăţăturile deosebite ale protestantismului - mântuirea prin credinţa în Hristos, singura infailibilitate fiind aceea a Scripturilor. Predicatorii pe care el îi trimisese făcuseră ca Biblia să se răspândească împreună cu scrierile reformatorului cu un aşa succes, încât credinţa cea nouă a fost primită de aproape jumătate din poporul Angliei.
Apariţia Scripturilor a produs consternare autorităţilor bisericii. Ei trebuia să facă faţă acum unui mijloc mai puternic decât Wycliffe - un mijloc împotriva căruia armele lor erau neputincioase. La data aceea nu exista în Anglia nici o lege care să interzică Biblia, deoarece niciodată până atunci nu fusese publicată în limba poporului. Asemenea legi au fost emise după aceea şi au fost aplicate cu stricteţe. Cu toate acestea, în ciuda străduinţelor preoţilor, pentru o vreme a existat o ocazie de a se răspândi Cuvântul lui Dumnezeu.
Din nou conducătorii papali au complotat să aducă la tăcere glasul reformatorului. A fost somat să apară pentru a fi judecat înaintea a trei tribunale, dar a fost în zadar. Mai întâi un sinod de episcopi a declarat scrierile lui eretice şi, câştigând pe tânărul rege Richard al II-lea de partea lor, au obţinut un decret regal care condamna la închisoare pe toţi aceia care vor susţine învăţăturile cele condamnate.
Wycliffe ceru atunci transferarea cazului său de la sinod la parlament, unde acuză fără teamă ierarhia papală înaintea consi-liului naţional şi ceru o reformare a uriaşelor abuzuri legiferate de biserică. Cu o putere convingătoare, el a descris încălcările şi corupţiile scaunului papal. Vrăjmaşii lui au fost puşi în încurcă-tură. Prietenii şi susţinătorii lui Wycliffe fuseseră obligaţi să se supună şi să aştepte cu încredere ca însuşi reformatorul, la vârsta lui înaintată, singur şi fără prieteni, să se plece înaintea autorităţii combinate a coroanei şi a mitrei. Dar în loc de aceasta, papistaşii s-au văzut înfrânţi. Parlamentul, trezit de apelurile stăruitoare ale lui Wycliffe, a revocat edictul prigonitorilor şi reformatorul a fost pus iarăşi în libertate.
Pentru a treia oară a fost adus la judecată şi de data aceasta înaintea celui mai înalt tribunal religios al regatului. Aici nu trebuia să se arate nici o milă faţă de erezie. În cele din urmă se credea că aici Roma va triumfa, iar lucrarea reformatorului va fi oprită. Aşa socoteau papistaşii. Dacă planul acesta ar fi fost adus la îndeplinire, Wycliffe ar fi fost obligat să-şi retracteze învăţăturile sau, altminteri, avea să părăsească tribunalul numai pentru a merge la flăcări.
Dar Wycliffe n-a retras nimic; nici nu s-a prefăcut. Şi-a menţinut fără teamă învăţăturile şi a respins acuzaţiile prigonitorilor lui. Pierzându-se din vedere pe sine, poziţia lui, ocazia, el a chemat pe ascultători înaintea tribunalului divin şi le-a cântărit amăgirile şi denaturările lor în balanţa adevărului veşnic. Puterea Duhului Sfânt a fost simţită în sala de judecată. O influenţă de la Dumnezeu era asupra ascultătorilor. Părea că nu aveau nici o putere să-şi părăsească locurile. Ca nişte săgeţi din tolba lui Dumnezeu, cuvintele reformatorului le străpungeau inimile. Acuzaţia de erezie pe care ei o aduseseră împotriva lui, cu o putere convingătoare, a aruncat-o asupra lor. "De ce, întreba el, îndrăznesc ei să-şi propage rătăcirile?" Pentru câştig, pentru a face negustorie cu harul lui Dumnezeu?"
"Cu cine credeţi voi că vă luptaţi?" spuse el în cele din urmă; "cu un bătrân pe marginea mormântului? Nu! Cu Adevărul - Adevărul care este mai puternic decât voi şi care vă va învinge" (Wylie, b.2, cap.13). Spunând acestea, s-a retras din adunare şi nici unul dintre vrăjmaşii lui n-a încercat să-l oprească.
Lucrarea lui Wycliffe era aproape terminată; stindardul adevărului pe care el îl purtase atât de multă vreme urma să-i cadă în curând din mâini; dar trebuia să mai dea încă o mărturie pentru Evanghelie. Adevărul trebuia vestit chiar din citadela împărăţiei rătăcirii. Wycliffe a fost chemat la judecată înaintea tribunalului papal din Roma, care deseori vărsase sângele sfinţilor. El nu era orb faţă de primejdia care-l ameninţa şi ar fi răspuns somaţiei, dacă un atac de paralizie nu i-ar fi făcut călătoria imposibilă. Cu toate că glasul lui nu putea fi auzit la Roma, putea totuşi vorbi prin scris şi s-a hotărât să facă lucrul acesta. Din parohia lui reformatorul a trimis papei o scrisoare care, deşi respectuoasă în ton şi creştinească în spirit, a fost o mustrare puternică pentru pompa şi mândria scaunului papal.
"Mă bucur în adevăr, spunea el, să descopăr şi să declar oricărui om credinţa pe care o am, şi îndeosebi episcopului de Roma, care dacă este, după câte socotesc, dreaptă şi sănătoasă, mi-o va confirma cu multă bunăvoinţă sau, dacă este greşită, o va corecta.
Mai întâi, socotesc că Evanghelia lui Hristos este întruparea deplină a Legii lui Dumnezeu" Eu încredinţez şi ţin ca episcopul Romei, deoarece este locţiitorul lui Hristos pe pământ, să fie legat ca toţi ceilalţi oameni de această Lege a Evangheliei. Căci mărirea printre ucenicii lui Hristos n-a constat în demnitatea sau în onorurile lumeşti, ci în urmarea îndeaproape şi exactă a lui Hristos în viaţa şi în manierele Sale" Hristos, în timpul peregrinării Sale aici, a fost omul cel mai sărac, dispreţuind şi lepădând toată onoarea şi demnitatea omenească"
Nici un om credincios n-ar trebui să urmeze nici pe papa şi nici pe alţi sfinţi, decât numai în acele puncte în care el a urmat pe Domnul Isus Hristos; căci Petru şi fiii lui Zebedei, dorind onoruri lumeşti, în loc să calce pe urmele lui Hristos, au greşit şi pentru aceea în aceste greşeli ei nu trebuie urmaţi"
Papa ar trebui să lase pe seama puterii pământeşti toată stăpânirea şi conducerea vremelnică şi în această direcţie să meargă şi să îndemne întregul cler; căci Hristos aşa a făcut şi îndeosebi prin apostolii Săi. De aceea, dacă am greşit în vreunul din aceste puncte, mă voi supune îndreptării cu foarte multă smerenie, şi chiar morţii, dacă nevoia cere acest lucru; dacă aş fi putut lucra în propria mea persoană, după voia sau după dorinţa mea, m-aş fi prezentat cu siguranţă înaintea episcopului Romei. Dar în mod contrar, Domnul m-a cercetat şi m-a învăţat să ascult mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni".
În încheiere spunea: "Să ne rugăm Dumnezeului nostru ca El să mişte pe al nostru papă Urban al VI-lea, aşa cum a început, ca el împreună cu clerul lui să urmeze pe Domnul Isus Hristos în viaţă şi în acţiuni, ca ei să înveţe pe oameni pentru ca şi ei la rândul lor să-i urmeze cu credincioşie" (John Fox, Acts and Monuments, vol.3, p.49.50).
Astfel, Wycliffe a prezentat papei şi cardinalilor lui blândeţea şi umilinţa lui Hristos, arătându-le nu numai lor, ci întregii creştinătăţi contrastul dintre ei şi Domnul ai cărui reprezentanţi pretindeau a fi.
Wycliffe se aştepta ca viaţa să fie preţul credincioşiei lui. Regele, papa şi episcopii se uniseră să-i desăvârşească nimicirea şi părea sigur că în câteva luni va ajunge la rug. Dar curajul lui era neclintit. "Pentru ce se spune să cauţi departe coroana martiriului, spunea el. Predică Evanghelia lui Hristos prelaţilor trufaşi şi moartea de martir nu va întârzia. Adică, cum, să trăiesc şi să tac?" Niciodată! Să cadă lovitura, o aştept să vină" (D'Aubigné, b.17, cap.8).
Însă Dumnezeu, în providenţa Sa, ocrotea încă pe slujitorul Său. Omul care toată viaţa lui stătuse cu curaj pentru apărarea adevărului, cu primejdia zilnică a vieţii, nu trebuia să cadă pradă urii duşmanilor lui. Wycliffe n-a căutat niciodată să se apere singur, însă Dumnezeu fusese ocrotitorul lui. Iar acum, când vrăjmaşii păreau siguri de prada lor, mâna lui Dumnezeu l-a mutat departe de puterea lor. În biserica lui de la Lutterworth, pe când era gata să împartă cina Domnului, a căzut lovit de para-lizie şi la scurtă vreme s-a stins din viaţă.
Dumnezeu îi dăduse lui Wycliffe lucrarea pe care o avea de făcut. El i-a pus cuvântul adevărului în gură şi a trimis o gardă în jurul lui pentru ca adevărul să poată ajunge la oameni. Viaţa i-a fost ocrotită şi lucrarea lui a fost prelungită, până când s-a pus temelia pentru marea lucrare a Reformei.
Wycliffe venea din întunecimea Evului Mediu. Înaintea lui nu mai fusese nimeni de la care să-şi fi inspirat sistemul lui de reformă. Ridicat asemenea lui Ioan Botezătorul pentru a împlini o misiune deosebită, el a fost vestitorul unei ere noi. Cu toate acestea, în sistemul adevărului pe care el l-a prezentat era o unitate şi o desăvârşire pe care reformatorii care i-au urmat nu au depăşit-o, iar alţii nici n-au atins-o, nici măcar la o sută de ani după aceea. Atât de temeinic fusese pusă temelia, atât de neabătut şi de sigur era planul, încât n-a mai fost necesar să fie refăcut de aceia care au venit după el.
Lucrarea cea mare pe care o inaugurase Wycliffe, care era aceea de a libera conştiinţa şi mintea, de a elibera popoarele care timp de veacuri fuseseră legate la carul triumfal al Romei, şi-a avut izvorul în Biblie. Aici se afla izvorul care, ca şi apa vieţii, cursese de-a lungul veacurilor începând cu secolul al XIV-lea. Wycliffe a primit Sfintele Scripturi cu credinţa că ele sunt descoperirea inspirată a voinţei lui Dumnezeu, o măsură îndestulătoare de credinţă şi practică. El fusese instruit să privească biserica Romei ca fiind autoritatea divină, infailibilă, şi să primească cu respect neîndoielnic învăţăturile şi obiceiurile stabilite timp de o mie de ani; dar s-a îndepărtat de toate acestea pentru a asculta de Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu. Aceasta era autoritatea pe care el îndemna poporul să o recunoască. În locul bisericii care vorbea prin papa, el declara că singura autoritate reală este glasul lui Dumnezeu care vorbeşte prin Cuvântul Său. El învăţa nu numai că Biblia este o descoperire desăvârşită a voinţei lui Dumnezeu, dar şi că Duhul Sfânt este singurul interpret şi că orice om trebuie să înveţe, prin studiul învăţăturilor ei, datoria faţă de sine. În felul acesta el întorcea minţile oamenilor de la papa şi de la biserica Romei, la Cuvântul lui Dumnezeu.
Wycliffe a fost unul dintre cei mai mari reformatori. În orizontul minţii sale, în claritatea cugetării, în hotărârea de a păstra adevărul şi în îndrăzneala de a-l apăra, a fost egalat de puţini dintre aceia care au venit după el. Curăţia vieţii, stăruinţa neobosită în studiu şi în muncă, integritatea incoruptibilă, iubirea şi credincioşia creştină în lucrarea lui l-au caracterizat pe primul dintre reformatori. Şi aceasta în ciuda întunericului intelectual şi a stricăciunii morale a veacului din care s-a ridicat.
Caracterul lui Wycliffe este o mărturie a puterii transformatoare şi educative a Sfintelor Scripturi. Biblia a fost aceea care l-a făcut ceea ce era. Străduinţa de a înţelege adevărurile cele mari ale revelaţiei dă prospeţime şi vigoare tuturor capacităţilor. Ea lărgeşte mintea, ascute înţelegerea şi maturizează judecata. Studiul Bibliei va înnobila orice gând, sentiment şi aspiraţie, aşa cum nici un alt studiu nu o poate face. Ea dă stabilitate în scop, răbdare, curaj şi tărie; ea înalţă caracterul şi sfinţeşte sufletul. Un studiu perseverent şi cu evlavie al Scripturilor, care aduce mintea cercetătorului în legătură directă cu Inteligenţa Infinită, va da lumii oameni cu un spirit mai puternic şi mai activ, precum şi cu principii mai nobile decât s-au produs vreodată datorită educaţiei celei mai alese pe care o poate oferi înţelepciunea omenească. "Descoperirea cuvintelor Tale", spune psalmistul, "dă lumină; dă pricepere" (Ps. 119,130).
Învăţăturile care fuseseră predicate de Wycliffe au continuat o vreme să se răspândească. Urmaşii lui, cunoscuţi sub numele de lolarzi şi wyclifiţi, n-au străbătut numai Anglia, ci s-au împrăştiat şi în alte ţări, ducând cu ei cunoştinţa Evangheliei. Acum, când conducătorul lor îi părăsise, predicatorii lucrau cu o râvnă şi mai mare decât înainte, iar mulţimile se grăbeau să asculte învăţăturile lor. Unii dintre nobili şi chiar soţia regelui se găseau printre convertiţi. În multe locuri s-a văzut o reformă în obiceiurile oamenilor, iar simbolurile romanismului idolatru erau îndepărtate din biserici. Dar în curând furtuna nemiloasă a persecuţiei izbucni peste cei care îndrăzniseră să primească Biblia drept călăuză. Monarhii englezi, grijulii să-şi întărească puterea asigurându-şi sprijinul Romei, n-au ezitat să sacrifice pe reformatori. Astfel că, pentru prima dată în istoria Angliei, s-a hotărât ca rugul să fie folosit împotriva ucenicilor Evangheliei. Moartea de martir avea loc una după alta. Apărătorii adevărului, proscrişi şi chinuiţi, nu puteau să-şi facă auzite strigătele decât în urechile Domnului Sabaot. Urmăriţi ca duşmani ai bisericii şi ca trădători faţă de ţară, ei au continuat să predice în locuri ascunse, găsind adăpost cât puteau mai bine în casele umile ale săracilor şi adesea ascunzându-se chiar şi în peşteri sau în gropi.
În ciuda urletului persecuţiei, un protest liniştit, devotat, stăruitor şi răbdător împotriva stricăciunii care abunda în credinţa religioasă a continuat să fie rostit timp de secole. Creştinii acelor zile de început nu aveau decât o cunoaştere parţială a adevărului, dar ei învăţaseră să iubească şi să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu şi a primit Sfintele Scripturi cu credinţa că ele sunt descoperirea inspirată a voinţei lui Dumnezeu, o măsură îndestulătoare de credinţă şi practică. El fusese instruit să privească biserica Romei ca fiind autoritatea divină, infailibilă, şi să primească cu respect neîndoielnic învăţăturile şi obiceiurile stabilite timp de o mie de ani; dar s-a îndepărtat de toate acestea pentru a asculta de Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu. Aceasta era autoritatea pe care el îndemna poporul să o recunoască. În locul bisericii care vorbea prin papa, el declara că singura autoritate reală este glasul lui Dumnezeu care vorbeşte prin Cuvântul Său. El învăţa nu numai că Biblia este o descoperire desăvârşită a voinţei lui Dumnezeu, dar şi că Duhul Sfânt este singurul interpret şi că orice om trebuie să înveţe, prin studiul învăţăturilor ei, datoria faţă de sine. În felul acesta el întorcea minţile oamenilor de la papa şi de la biserica Romei, la Cuvântul lui Dumnezeu.
Wycliffe a fost unul dintre cei mai mari reformatori. În orizontul minţii sale, în claritatea cugetării, în hotărârea de a păstra adevărul şi în îndrăzneala de a-l apăra, a fost egalat de puţini dintre aceia care au venit după el. Curăţia vieţii, stăruinţa neobosită în studiu şi în muncă, integritatea incoruptibilă, iubirea şi credincioşia creştină în lucrarea lui l-au caracterizat pe primul dintre reformatori. Şi aceasta în ciuda întunericului intelectual şi a stricăciunii morale a veacului din care s-a ridicat.
Caracterul lui Wycliffe este o mărturie a puterii transformatoare şi educative a Sfintelor Scripturi. Biblia a fost aceea care l-a făcut ceea ce era. Străduinţa de a înţelege adevărurile cele mari ale revelaţiei dă prospeţime şi vigoare tuturor capacităţilor. Ea lărgeşte mintea, ascute înţelegerea şi maturizează judecata. Studiul Bibliei va înnobila orice gând, sentiment şi aspiraţie, aşa cum nici un alt studiu nu o poate face. Ea dă stabilitate în scop, răbdare, curaj şi tărie; ea înalţă caracterul şi sfinţeşte sufletul. Un studiu perseverent şi cu evlavie al Scripturilor, care aduce mintea cercetătorului în legătură directă cu Inteligenţa Infinită, va da lumii oameni cu un spirit mai puternic şi mai activ, precum şi cu principii mai nobile decât s-au produs vreodată datorită educaţiei celei mai alese pe care o poate oferi înţelepciunea omenească. "Descoperirea cuvintelor Tale", spune psalmistul, "dă lumină; dă pricepere" (Ps. 119,130).
Învăţăturile care fuseseră predicate de Wycliffe au continuat o vreme să se răspândească. Urmaşii lui, cunoscuţi sub numele de lolarzi şi wyclifiţi, n-au străbătut numai Anglia, ci s-au împrăştiat şi în alte ţări, ducând cu ei cunoştinţa Evangheliei. Acum, când conducătorul lor îi părăsise, predicatorii lucrau cu o râvnă şi mai mare decât înainte, iar mulţimile se grăbeau să asculte învăţăturile lor. Unii dintre nobili şi chiar soţia regelui se găseau printre convertiţi. În multe locuri s-a văzut o reformă în obiceiurile oamenilor, iar simbolurile romanismului idolatru erau îndepărtate din biserici. Dar în curând furtuna nemiloasă a persecuţiei izbucni peste cei care îndrăzniseră să primească Biblia drept călăuză. Monarhii englezi, grijulii să-şi întărească puterea asigurându-şi sprijinul Romei, n-au ezitat să sacrifice pe reformatori. Astfel că, pentru prima dată în istoria Angliei, s-a hotărât ca rugul să fie folosit împotriva ucenicilor Evangheliei. Moartea de martir avea loc una după alta. Apărătorii adevărului, proscrişi şi chinuiţi, nu puteau să-şi facă auzite strigătele decât în urechile Domnului Sabaot. Urmăriţi ca duşmani ai bisericii şi ca trădători faţă de ţară, ei au continuat să predice în locuri ascunse, găsind adăpost cât puteau mai bine în casele umile ale săracilor şi adesea ascunzându-se chiar şi în peşteri sau în gropi.
În ciuda urletului persecuţiei, un protest liniştit, devotat, stăruitor şi răbdător împotriva stricăciunii care abunda în credinţa religioasă a continuat să fie rostit timp de secole. Creştinii acelor zile de început nu aveau decât o cunoaştere parţială a adevărului, dar ei învăţaseră să iubească şi să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu şi sufereau cu răbdare din cauza lui. Ca şi ucenicii din zilele apostolice, mulţi şi-au jertfit bunurile pământeşti pentru cauza lui Hristos. Aceia cărora li se îngăduise să locuiască în casele lor proprii ofereau cu bucurie adăpost fraţilor lor nedreptăţiţi, iar când şi ei erau alungaţi, împărtăşeau cu voioşie soarta celor lepădaţi. Este adevărat că mii, îngroziţi de furia persecuţiilor, şi-au câştigat libertatea cu jertfirea credinţei lor şi au ieşit din închisori îmbrăcaţi cu haine de penitenţi, pentru a face publică renegarea lor. Dar n-au fost puţini la număr aceia - printre ei aflându-se şi bărbaţi de origine nobilă, ca şi săraci şi umili - care au dat o mărturie neînfricată pentru adevăr, în celulele închisorii, în "turnurile lolarzilor" şi în mijlocul torturii şi flăcărilor, bucurându-se că au fost găsiţi vrednici să cunoască "părtăşia suferinţelor Lui".
Papistaşii nu-şi putuseră aduce la îndeplinire lucrarea lor cu Wycliffe în timpul vieţii lui, dar ura lor nu putea fi stinsă atâta timp cât trupul lui rămânea liniştit în mormânt. Printr-un decret al Conciliului de la Constanţa, după mai mult de 40 de ani de la moartea lui, oasele i-au fost deshumate şi arse în public, iar cenuşa a fost aruncată într-un pârâu din apropiere. "Acest pârâu" - spunea un scriitor din acele vremuri - "a dus cenuşa în Avon, Avonul în Severn, Severnul în mări, iar mările în oceanul cel mare. Şi în felul acesta cenuşa lui Wycliffe deveni un simbol al învăţăturii lui, care s-a răspândit în toată lumea" (T. Fuller, Church History of Britain, b.4, sec.2, par.54). Duşmanii lui şi-au dat prea puţin seama de însemnătatea faptei lor pline de răutate.
Scrierile lui Wycliffe au fost acelea prin care Jan Huss din Boemia a fost condus să renunţe la multe din rătăcirile romanismului şi să intre în lucrarea reformei. În felul acesta, în cele două ţări, atât de depărtate una de alta, s-a semănat sămânţa adevărului. Din Boemia lucrarea s-a întins în alte ţări. Minţile oamenilor au fost îndreptate către Cuvântul lui Dumnezeu, uitat de multă vreme. O mână divină pregătea calea pentru reforma cea mare.
Cap. 6 - Huss şi Ieronim
Evanghelia fusese sădită în Boemia pe la începutul secolului al IX-lea. Biblia fusese tradusă şi serviciile divine erau ţinute în limba poporului. Dar, pe măsură ce puterea papei creştea, Cuvântul lui Dumnezeu era umbrit. Grigore al VII-lea, care luase asupra sa lucrarea de a umili mândria regilor, nu urmărea să înrobească mai puţin poporul, şi ca urmare, a fost dată o bulă care interzicea oficierea slujbelor religioase în limba boemă. Papa declara că "era plăcut Celui Atotputernic ca slujba închinată Lui să fie oficiată într-o limbă necunoscută şi că multe rele şi rătăciri se iviseră din cauză că nu se respectase această regulă" (Wylie, b.3, cap.1). În felul acesta, Roma a decretat ca lumina Cuvântului lui Dumnezeu să fie stinsă, iar poporul să fie ţinut în întuneric. Dar Cerul s-a îngrijit de alte mijloace pentru păstrarea bisericii Sale. Mulţi dintre valdenzii şi albigenzii alungaţi de persecuţie din căminele lor din Franţa şi Italia au venit în Boemia. Deşi n-au îndrăznit să înveţe pe faţă, au lucrat cu râvnă în ascuns. Astfel, credinţa cea adevărată a fost păstrată de la un veac la altul.
Înainte de zilele lui Huss, au existat în Boemia bărbaţi care s-au ridicat să condamne deschis corupţia din biserică şi decăderea poporului. Lucrarea lor a provocat un interes larg răspândit. Temerile ierarhiei papale au fost trezite şi persecuţia s-a dezlănţuit împotriva discipolilor Evangheliei. Obligaţi să se închine în păduri şi în munţi, ei erau vânaţi de soldaţi şi mulţi au fost omorâţi. După o vreme, s-a hotărât ca toţi aceia care s-au depărtat de modul de închinare al Romei să fie arşi. Însă, în timp ce îşi dădeau viaţa, creştinii priveau în viitor la triumful cauzei lor. Unul dintre aceştia, care "învăţa că mântuirea se putea găsi numai prin credinţa în Mântuitorul răstignit", declara în timp ce murea: "Mânia duşmanilor adevărului se revarsă acum împotriva noastră, dar nu va fi totdeauna aşa; se va ridica unul dintre oamenii de rând, fără sabie sau autoritate, şi împotriva lui ei nu vor putea face nimic" (id. b.3, cap.1). Vremea lui Luther era încă departe; dar s-a ridicat deja omul a cărui mărturie împotriva Romei urma să zguduie popoarele.
Ioan Huss era de origine umilă şi rămăsese orfan de timpuriu prin moartea tatălui său. Mama lui evlavioasă socotea educaţia şi temerea de Dumnezeu ca cele mai preţioase comori şi a căutat să asigure fiului ei această moştenire. Huss a studiat la şcoala provincială şi după aceea a mers la universitatea din Praga, fiind primit ca student bursier. În călătoria spre Praga a fost însoţit de mama lui; văduvă şi săracă, ea nu avea daruri şi bogăţie lumească să dea fiului ei, dar când s-au apropiat de marele oraş, ea a îngenuncheat lângă tânărul orfan şi a cerut asupra lui binecuvântarea Tatălui lor ceresc. Puţin îşi dădea ea seama atunci cum avea să primească răspuns la rugăciunea ei.
La universitate, Ioan Huss s-a distins repede prin străduinţe neobosite şi înaintare rapidă, în timp ce viaţa lui fără reproş printr-o purtare amabilă şi curtenitoare i-au câştigat un respect unanim. El era un adept sincer al bisericii catolice şi un cercetător sârguincios după binecuvântările spirituale pe care ea pretindea că le revarsă. Cu ocazia unui jubileu, a mers la spovedanie, a plătit cei din urmă bănuţi din punga cea săracă şi s-a unit cu ceilalţi credincioşi în procesiunile religioase, pentru a se putea împărtăşi din iertarea făgăduită. După terminarea cursurilor colegiului, a intrat în preoţie şi, devenind în scurtă vreme cunoscut, a fost chemat la curtea regelui. A fost numit profesor, iar mai târziu rector al universităţii în care se instruise. Doar în câţiva ani, umilul student bursier a devenit mândria ţării, iar numele lui era cunoscut în Europa întreagă.
Dar Huss şi-a început lucrarea de reformă în alt domeniu. La câţiva ani după ce a primit ordinele preoţeşti a fost numit predicator la capela Betleem. Fondatorul acestei capele susţinuse ca un lucru de mare importanţă predicarea Scripturilor în limba poporului. În ciuda împotrivirii Romei faţă de practica aceasta, ea nu fusese cu totul întreruptă în Boemia. Dar se vedea totuşi o mare necunoştinţă în ce priveşte Biblia, şi ca urmare, în mijlocul poporului de toate categoriile abundau cele mai rele vicii. Huss a denunţat aceste vicii fără cruţare, făcând apel la Cuvântul lui Dumnezeu pentru a da tărie principiilor adevărului şi curăţiei pe care el le susţinea. Un cetăţean din Praga, pe nume Ieronim, care mai târziu a devenit foarte strâns unit cu Huss, întorcându-se din Anglia, a adus cu el scrierile lui Wycliffe. Regina Angliei, care fusese convertită la învăţăturile lui Wycliffe, era o prinţesă originară din Boemia şi prin influenţa ei, lucrările reformatorilor erau larg răspândite în patrie. Huss a citit aceste lucrări cu interes; el socotea pe autorul lor a fi un creştin sincer şi era înclinat să privească favorabil reformele pe care acesta le susţinea. Fără să-şi dea seama, Huss intrase deja pe calea care avea să-l ducă departe de Roma.
Cam în acelaşi timp au sosit la Praga doi străini din Anglia, bărbaţi de cultură, care primiseră lumina şi veniseră să o răspândească în această ţară îndepărtată. Dacă ar fi început cu un atac deschis contra supremaţiei papei, ar fi fost repede aduşi la tăcere de către autorităţi; dar, nevoind să renunţe la planul lor, au folosit alte mijloace. Fiind pictori precum erau şi predicatori, şi-au folosit talentul lor. Într-un loc deschis pentru public, au expus două picturi. Una reprezenta intrarea lui Isus în Ierusalim, "blând şi călare pe un asin" (Matei 21,5), urmat fiind de ucenici îmbrăcaţi în nişte veşminte prăfuite de călătorie. Tabloul al doilea reprezenta o procesiune pontificală, papa fiind înveşmântat în hainele lui bogate, purtând întreita sa coroană, călare pe un cal strălucitor împodobit, precedat de trompetişti şi urmat de cardinali şi prelaţi în veşminte strălucitoare.
Aceasta a fost o predică care a atras atenţia tuturor claselor de oameni. Mulţimile veneau să privească picturile. Nu era unul care să nu priceapă morala şi mulţi au fost profund impresionaţi de contrastul dintre blândeţea şi umilinţa lui Hristos Domnul şi mândria şi aroganţa papei, pretinsul Lui rob. S-a produs o mare tulburare în Praga, iar cei doi străini, după o scurtă vreme, au socotit necesar pentru siguranţa lor să plece. Dar lecţia pe care ei o oferiseră n-a fost uitată. Tablourile au făcut o impresie profundă şi asupra minţii lui Huss, pe care l-a condus la un studiu mai atent al Bibliei şi al scrierilor lui Wycliffe. Cu toate că nu era pregătit încă să primească toate reformele susţinute de Wycliffe, a văzut totuşi mai clar caracterul adevărat al papalităţii şi cu o înflăcărare tot mai mare a denunţat mândria, ambiţia şi corupţia ierarhiei papale.
Din Boemia, lumina s-a răspândit în Germania, căci tulburările de la universitatea din Praga au provocat retragerea a sute de studenţi germani. Mulţi dintre ei primiseră de la Huss pentru prima oară cunoştinţa despre Biblie, iar la întoarcere au răspândit Evanghelia în patrie.
Veştile despre acţiunile din Praga au ajuns la Roma şi Huss a fost somat să se prezinte înaintea papei. Dacă ar fi ascultat de acesta, s-ar fi expus la o moarte sigură. Regele şi regina Boemiei, universitatea, membrii nobilimii şi slujbaşii guvernului s-au unit pentru a cere suveranului pontif să îngăduie ca Huss să rămână la Praga şi să dea răspunsul printr-o delegaţie. În loc să răspundă favorabil la această cerere, papa a procedat la judecarea şi condamnarea lui Huss şi a declarat oraşul Praga sub interdicţie.
Pe vremea aceea, o astfel de sentinţă, oriunde ar fi fost pronunţată, producea o alarmă pe scară largă. Ceremoniile de care era însoţită erau astfel aranjate, ca să răspândească groaza peste oamenii care priveau pe papa ca fiind însuşi reprezentantul lui Dumnezeu, ţinând cheile cerului şi ale iadului şi având puterea de a pronunţa judecăţi atât vremelnice, cât şi spirituale. Se credea că porţile cerului erau închise pentru regiunile lovite de interdicţie; că atâta vreme cât papa nu schimba hotărârea, morţii erau aruncaţi din locuinţele fericirii. Ca o manifestare a acestei calamităţi îngrozitoare, toate slujbele religioase erau suspendate. Bisericile erau închise. Căsătoriile erau oficiate în curtea bisericii. Morţilor li se refuza înhumarea în locurile consacrate pentru aceasta şi erau înmormântaţi fără slujbele de îngropăciune, în gropi sau pe câmp. În felul acesta, prin măsuri care făceau apel la imaginaţie, Roma încerca să stăpânească conştiinţele oamenilor.
Oraşul Praga era plin de tulburări. O mare categorie îl acuza pe Huss ca fiind cauza tuturor nenorocirilor lor şi cerea să fie predat răzbunării Romei. Pentru a potoli furtuna, Huss s-a retras pentru un timp în satul lui natal. Scriind prietenilor pe care-i lăsase în Praga, zicea: "Dacă m-am retras din mijlocul vostru, am făcut-o pentru a urma învăţătura şi exemplul lui Isus Hristos, ca să nu dau ocazie minţilor bolnave să-şi atragă o condamnare veşnică şi să nu fiu pentru cei credincioşi un motiv de amărăciune şi persecuţie. M-am retras şi pentru că am înţeles că preoţii nelegiuiţi ar putea continua pentru multă vreme să oprească predicarea Cuvântului lui Dumnezeu în mijlocul vostru; dar nu v-am părăsit pentru a mă lepăda de adevărul divin, pentru care, cu ajutorul lui Dumnezeu, sunt gata să mor" (Bonnechose, The Reformers Before the Reformation, vol.1, p.87). Huss nu şi-a încetat preocupările, ci călătorea prin regiunile învecinate, predicând mulţimilor doritoare. În felul acesta măsurile la care a recurs papa pentru a desfiinţa Evanghelia au făcut ca ea să fie şi mai mult răspândită. "Nu putem face nimic împotriva adevărului, ci pentru adevăr" (2 Cor. 13, 8).
"Mintea lui Huss, în această etapă a carierei sale, pare să fi fost scena unui conflict dureros. Cu toate că biserica căuta să-l intimideze cu tunetele ei, el nu renunţase la autoritatea ei. Biserica romană era încă pentru el mireasa lui Hristos, iar papa era reprezentantul şi vicarul lui Dumnezeu. Huss se lupta împotriva abuzului de autoritate, şi nu împotriva principiului în sine. Acest fapt a produs o luptă teribilă între convingerile şi înţelegerile lui şi cererile conştiinţei. Dacă autoritatea era dreaptă şi infailibilă, aşa cum o socotea a fi, cum se făcea că el se simţea îndemnat să nu i se supună? Să asculte vedea că este un păcat; dar cum putea ca ascultarea de o biserică infailibilă să-l ducă într-o astfel de situaţie? Aceasta era pentru el o problemă de nerezolvat; era îndoiala care-l chinuia ceas cu ceas. Cea mai apropiată cale de rezolvare la care era în stare să ajungă era în faptul care se întâmpla şi acum, ceea ce se întâmplase şi în zilele Mântuitorului, când preoţii decăzuţi cu totul foloseau autoritatea lor legală în scopuri ilegale. Aceasta l-a dus să adopte pentru propria sa conduită, cât şi să predice altora, maxima că învăţăturile Scripturii oferite înţelegerii trebuie să călăuzească conştiinţa; cu alte cuvinte, că Dumnezeu vorbeşte prin Biblie, şi nu biserica ce vorbeşte prin preoţi este călăuza infailibilă" (Wylie, b.3, cap.2).
Apoi, atunci când agitaţia din Praga s-a mai potolit, Huss s-a reîntors la capela Betleem, pentru a continua cu şi mai mare râvnă şi curaj predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Vrăjmaşii lui erau activi şi puternici, dar regina şi mulţi nobili erau prietenii lui, poporul în mare număr era de partea lui. Făcând comparaţie între învăţăturile lui curate şi înălţătoare, împreună cu o viaţă sfântă şi dogmele degradante pe care le predicau romaniştii, cu avariţia şi desfrâul practicate de ei, mulţi socoteau o adevărată onoare să fie de partea lui.
Până acum Huss fusese singur în lucrările lui; dar acum Ieronim, care în timp ce era în Anglia primise învăţăturile lui Wycliffe, s-a unit cu el în lucrarea de reformă. Cei doi urmau să fie de aici înainte uniţi în viaţa lor şi nici moartea n-avea să-i despartă. Strălucirea geniului, elocinţa şi cultura - daruri care câştigă favoarea populară - erau posedate într-un grad deosebit de Ieronim; dar în acele calităţi care constituie adevărata tărie de caracter, Huss era mai tare. Judecata lui calmă cu o adevărată umilinţă îşi dădea seama de valoarea acestuia şi se supunea sfaturilor lui. Sub impulsul lucrării lor unite, reforma s-a întins mai repede.
Dumnezeu a îngăduit ca o mare lumină să strălucească asupra minţilor acestor bărbaţi aleşi, descoperindu-le multe din rătăcirile Romei; dar ei n-au primit toată lumina care trebuia dată lumii. Prin aceşti slujitori ai Săi, Dumnezeu conducea poporul afară din întunericul romanismului; dar mai existau piedici mari şi multe ce trebuia înfruntate. El i-a condus pas cu pas, pe măsură ce ei le puteau suporta. Ei nu erau pregătiţi să primească dintr-o dată toată lumina. Dacă ar fi fost prezentată astfel, ca strălucirea deplină a soarelui de amiază, aceia care au stat multă vreme în întuneric s-ar fi îndepărtat de ea. De aceea, El le-a descoperit-o conducătorilor puţin câte puţin, pe măsură ce putea fi primită de popor. De la un secol la altul, alţi lucrători credincioşi aveau să urmeze, pentru a conduce poporul mai departe pe calea reformei.
Schisma din biserică continua. Trei papi se luptau acum pentru supremaţie şi lupta lor umplea creştinătatea de crimă şi frământare. Ne mai fiind mulţumiţi să arunce blesteme, au recurs la arme. Fiecare dintre ei s-a grăbit să-şi procure arme şi să obţină soldaţi. Fără îndoială că era nevoie de bani; şi pentru a-i procura, darurile, slujbele şi binecuvântările bisericii erau oferite spre vânzare (vezi note suplimentare). Preoţii la rândul lor, imitând pe superiori, au recurs la simonie şi la război pentru a-şi umili rivalii şi pentru a-şi întări puterea. Cu o îndrăzneală zilnic crescândă, Huss tuna împotriva nelegiuirilor care erau îngăduite în numele religiei; iar poporul acuza pe faţă pe conducătorii Romei ca fiind cauza nenorocirilor care copleşiseră creştinătatea.
Din nou oraşul Praga părea că se află pe marginea unui conflict sângeros. Ca şi în veacurile trecute, slujitorul lui Dumnezeu a fost acuzat ca fiind "acela care nenoroceşte pe Israel" (1 Regi 18,17). Oraşul a fost pus din nou sub interdicţie, iar Huss s-a retras în satul natal. Mărturia depusă cu atâta credincioşie din iubita lui capelă Betleem se încheiase. El urma să vorbească întregii creştinătăţi de la o tribună mai înaltă, înainte de a-şi depune viaţa ca mărturie în favoarea adevărului.
Pentru a remedia relele care tulburau Europa, a fost convocat un conciliu general la Constanţa. Conciliul a fost convocat la dorinţa împăratului Sigismund de către unul dintre cei trei papi rivali, Ioan al XXIII-lea. Cererea în favoarea unui conciliu era departe de a fi salutată de papa Ioan, ale cărui caracter şi purtări nu puteau suporta cercetările din acele vremuri. Însă el n-a îndrăznit să se împotrivească voinţei lui Sigismund (vezi notele suplimentare).
Principalele obiective care trebuia să fie rezolvate de acest conciliu erau să se pună capăt schismei din biserică şi dezrădăcinarea ereziei. Ca urmare, cei doi papi rivali au fost somaţi să apară înaintea lui, ca şi propagatorul fruntaş al vederilor noi, Ioan Huss. Cei dintâi, având grijă de propria lor siguranţă, n-au venit în persoană, ci au fost reprezentaţi prin delegaţii lor. Papa Ioan, cel care convocase conciliul, a venit cu multă neîncredere, bănuind planul ascuns al împăratului de a-l demite, temându-se că va trebui să dea socoteală pentru viciile care pângăriseră tiara, ca şi pentru crimele cu ajutorul cărora şi-o câştigase. Cu toate acestea, îşi făcu intrarea în oraşul Constanţa cu mare pompă, însoţit de eclesiasticii cu cel mai înalt rang şi urmat de o suită de curteni. Tot clerul şi demnitarii oraşului împreună cu o mulţime imensă de cetăţeni au ieşit să-l salute. Deasupra capului avea un baldachin aurit purtat de patru şefi magistraţi. Înaintea lui era ostia, iar veşmintele bogate ale cardinalilor şi ale nobililor ofereau o privelişte impunătoare.
În acelaşi timp se apropia de Constanţa un alt călător. Huss era conştient de primejdiile care-l ameninţau. El s-a despărţit de prieteni ca şi când nu i-ar mai întâlni niciodată şi a pornit în călătorie având simţământul că ea îl va duce la rug. Cu toate că primise un bilet de liberă trecere de la regele Boemiei, precum şi unul de la împăratul Sigismund în timpul călătoriei, el şi-a făcut toate aranjamentele în vederea probabilităţii morţii.
Într-o scrisoare adresată prietenilor din Praga, spunea: "Fraţii mei" plec cu un bilet de liberă trecere de la rege pentru a mă întâlni cu nemiloşii mei vrăjmaşi de moarte" mă încred însă în Atotputernicul Dumnezeu, în Mântuitorul meu; cred că El va asculta rugăciunile voastre fierbinţi, că va pune în gura mea înţelepciunea şi prevederea Sa, pentru ca să le pot sta înainte; şi că îmi va da Duhul Său cel Sfânt pentru a mă întări în adevărul Său, aşa ca să pot face faţă cu curaj ispitelor, închisorii şi, dacă va fi necesar, unei morţi crude. Isus Hristos a suferit pentru cei iubiţi ai Lui; şi pentru aceea să ne mirăm că ne-a fost lăsat exemplul Său ca să suferim şi noi cu răbdare toate lucrurile pentru mântuirea noastră? El este Dumnezeu, iar noi suntem creaturile Sale; El este Domnul, iar noi suntem slujitorii Săi. El este Stăpânul lumii, iar noi suntem muritori vrednici de dispreţ - şi cu toate acestea El a suferit! De ce atunci să nu suferim şi noi, îndeosebi atunci când suferinţa este pentru curăţirea noastră? De aceea, dragii mei, dacă moartea mea ar putea contribui la slava Sa, rugaţi-vă ca ea să vină cât mai repede şi pe mine să mă facă în stare să suport toate nenorocirile cu statornicie. Dar dacă este mai bine să mă reîntorc între voi, să ne rugăm Domnului să mă întorc fără pată - adică să nu retrag nici o literă din adevărul Evangheliei, pentru a lăsa fraţilor un exemplu desăvârşit de urmat. S-ar putea deci să nu-mi mai vedeţi faţa la Praga; dar dacă voia lui Dumnezeu cel Atotputernic va binevoi să mă redea vouă, atunci să mergem înainte cu o inimă mai hotărâtă în cunoaşterea şi în dragostea Legii Sale" (Bonnechose, vol.1, p. 147.148).
Într-o altă scrisoare, către un preot care devenise ucenicul Evangheliei, Huss vorbea cu adâncă smerenie despre greşelile lui proprii, acuzându-se "de a fi simţit plăcere în purtarea de haine bogate şi de a fi risipit ceasuri în ocupaţii uşuratice". Apoi adăuga aceste sfaturi mişcătoare: "Slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor să ocupe mintea ta şi nu posedarea de bunuri şi averi. Fereşte-te să-ţi împodobeşti casa mai mult decât sufletul; şi, mai presus de toate, dă toată atenţia clădirii spirituale. Fii evlavios şi smerit cu cei săraci şi nu-ţi folosi averea în petreceri. Dacă nu ai să-ţi îmbunătăţeşti viaţa şi să te înfrânezi de la exagerări, mă tem că vei fi aspru pedepsit, aşa cum sunt şi eu" tu cunoşti învăţătura mea, căci ai primit îndemnurile mele din copilăria ta; de aceea nu este de folos să-ţi scriu mai mult; dar te conjur, prin mila Domnului nostru, să nu mă imiţi în nici una din deşertăciunile în care m-ai văzut căzând". Pe plicul scrisorii a adăugat: "Te conjur, prietenul meu, să nu rupi acest sigiliu până când nu vei fi primit certitudinea că sunt mort" (id. vol.1, p. 148).
În timpul călătoriei, Huss vedea pretutindeni semne ale răspândirii învăţăturilor sale şi ale bunăvoinţei cu care era privită cauza lui. Oamenii se îmbulzeau să-l întâlnească, iar în câteva oraşe magistraţii l-au însoţit pe străzile lor.
La sosirea în Constanţa, lui Huss i s-a dat deplină libertate. Şi biletului de liberă trecere al împăratului i s-a adăugat o asigurare personală de ocrotire din partea papei. Dar, violând toate aceste declaraţii solemne repetate, reformatorul a fost arestat în scurtă vreme din ordinul papei şi al cardinalilor şi aruncat într-o temniţă dezgustătoare. Mai târziu a fost transferat într-un castel întărit dincolo de Rin şi ţinut acolo ca prizonier. Papa n-a folosit mult din această trădare, deoarece în scurtă vreme şi el fu aruncat în aceeaşi închisoare (id. vol.1, p.247). El fusese dovedit înaintea conciliului a fi vinovat de "păcate care nu se pot numi". Conciliul s-a pronunţat şi a fost în cele din urmă deposedat de tiară şi aruncat în închisoare. Ceilalţi doi rivali au fost şi ei destituiţi şi a fost ales un nou pontif.
Deşi papa fusese vinovat de crime mai mari decât acelea pe care Huss le pusese în sarcina preoţilor şi pentru care el ceruse o reformă, acelaşi conciliu care a degradat pe pontif a pornit să zdrobească pe reformator. Întemniţarea lui Huss a provocat o mare indignare în Boemia. Nobili puternici au adresat conciliului proteste stăruitoare împotriva acestei insulte. Împăratul, care nu era dispus să îngăduie violarea unui bilet de liberă trecere, s-a împotrivit procedeelor folosite contra lui. Dar duşmanii reformatorului erau răutăcioşi şi hotărâţi. Ei au făcut apel la prejudecăţile împăratului, la temerile lui, la râvna lui pentru biserică. Ei au adus argumente amănunţite pentru a dovedi că "nu trebuie păstrată credinţa faţă de eretici şi nici faţă de persoanele suspecte de erezie, chiar dacă sunt înzestrate cu bilete de liberă trecere din partea împăratului şi a regilor" (Jacques Lenfant, History of the Council of Constance. vol.1, p.516). În felul acesta au câştigat.
Slăbit de boală şi întemniţare - căci umezeala, aerul viciat al închisorii i-au provocat o febră care era aproape să-i pună capăt vieţii - Huss a fost în cele din urmă adus înaintea conciliului. Legat în lanţuri, a stat în faţa împăratului, a cărui onoare şi bună credinţă fuseseră garanţie pentru ocrotirea lui. În timpul acestui proces îndelungat, el a susţinut cu statornicie adevărul şi, în faţa demnitarilor bisericii şi ai statului, el a înălţat un protest solemn şi credincios împotriva corupţiei ierarhiei papale. Când i s-a cerut să-şi renege învăţăturile sau să sufere moartea, el a ales martiriul.
Harul lui Dumnezeu l-a susţinut. În timpul săptămânilor de suferinţă dinaintea sentinţei finale, pacea cerului i-a umplut sufletul. "Scriu această scrisoare, spunea el unui prieten, în celula mea, cu mâna tremurândă, aşteptând mâine sentinţa de moarte" Când, cu ajutorul lui Isus Hristos, ne vom întâlni iarăşi în pacea cea dulce a vieţii viitoare, vei înţelege cât de îndurător S-a arătat Dumnezeu faţă de mine, cât de răbdător m-a susţinut în mijlocul ispitelor şi încercărilor" (Bonnechose, vol.2, p.67).
În întunecimea închisorii, el a prevăzut triumful credinţei adevărate. În visele acestor nopţi, el văzu capela din Praga în care predicase Evanghelia, pe papa şi pe episcopii lui ştergând tablourile lui Hristos pe care el le pictase pe pereţi. "Această viziune l-a descurajat; dar în ziua următoare a visat mulţi pictori ocupaţi cu restaurarea acestor tablouri, în număr mai mare şi în culori mai strălucitoare. De îndată ce lucrul lor a fost terminat, pictorii, care erau înconjuraţi de o mulţime imensă, exclamară: Acum să vină papii şi episcopii; ei nu le vor mai putea şterge! Când a vorbit despre vis, reformatorul a spus: "Cred că acest lucru este sigur, şi anume că chipul lui Hristos nu va putea fi şters niciodată. Ei au dorit să-l distrugă, dar el va fi pictat proaspăt în toate inimile de nişte predicatori mult mai buni ca mine" (D'Aubigné vol.1, cap.6).
Pentru ultima oară Huss a fost adus înaintea conciliului. Era o adunare mare şi selectă la care asistau: împăratul, prinţii imperiului, delegaţii regali, cardinalii, episcopii şi preoţii împreună cu o mulţime imensă care venise ca spectatori ai evenimentelor zilei. Din toate părţile creştinătăţii fuseseră adunaţi martori ai acestei prime mari jertfe în lupta cea îndelungată în care urma ca libertatea de conştiinţă să biruiască.
Fiind somat să-şi spună hotărârea finală, Huss a declarat refuzul de a retracta şi, aţintindu-şi privirea pătrunzătoare asupra monarhului ale cărui cuvinte de garanţie fuseseră atât de ruşinos călcate, declară: "M-am hotărât, din proprie voinţă, să apar în faţa acestui conciliu, sub ocrotirea publică şi credinţa împăratului care este de faţă" (Bonnechose, vol.2, p.84). O roşeaţă profundă a îmbujorat faţa lui Sigismund când privirile întregii adunări s-au îndreptat către el.
Sentinţa fiind pronunţată, începu ceremonia degradării. Episcopii l-au îmbrăcat pe prizonierul lor în haine preoţeşti şi când îl dezbrăcau de mantia preoţească rosteau: "Domnul nostru Isus Hristos a fost îmbrăcat cu o haină albă în semn de batjocură, atunci când Irod L-a adus înaintea lui Pilat" (id. vol.2, p.86). Fiind sfătuit iarăşi să retracteze, el a răspuns îndreptându-se către popor: "Cu ce faţă aş mai privi atunci cerul? Cum aş mai putea privi aceste mulţimi de oameni cărora le-am predicat Evanghelia cea curată? Nu, preţuiesc mântuirea lor mai mult decât acest sărman trup, dat acum morţii". Veşmintele au fost scoase unul după altul, fiecare episcop pronunţând un blestem atunci când îşi îndeplinea partea de ceremonie. În cele din urmă, i-au pus pe cap o mitră din hârtie în formă piramidală, pe care erau pictate chipuri îngrozitoare de demoni împreună cu cuvântul "arhiereticul", scris vizibil în faţă. "Cu multă bucurie, spuse Huss, vreau să port această coroană a ruşinii pentru Numele Tău, O, Isuse, căci pentru mine tu ai purtat o coroană de spini".
După ce a fost împodobit în felul acesta, prelaţii au spus: "Acum predăm sufletul tău diavolului". "Şi eu, spuse Ioan Huss, ridicându-şi ochii spre ceruri, îmi încredinţez duhul în mâinile Tale, o, Doamne Isuse, căci Tu m-ai mântuit" (Wylie, b.3, cap.7).
A fost predat apoi autorităţilor civile şi condus la locul de execuţie. O procesiune imensă îl urma, sute de bărbaţi înarmaţi, preoţi şi episcopi în veşmintele lor scumpe şi locuitori ai Constanţei. Când a fost legat de rug şi totul era gata pentru ca focul să fie aprins, martirul a mai fost îndemnat încă o dată să se salveze, renunţând la rătăcirile lui. "La ce rătăciri, spuse Huss, să renunţ? Nu mă ştiu vinovat de nici una. Chem pe Dumnezeu ca martor că tot ce am scris şi am predicat a fost cu privire la salvarea sufletului din păcat şi pierzare; şi de aceea, voi pecetlui foarte bucuros cu sângele meu adevărul pe care l-am scris şi predicat" (id. b.3, cap. 7). Când flăcările s-au aprins în jurul lui, a început să cânte: "Isuse, Isuse, Fiul lui David, ai milă de mine"; şi a continuat aşa până când glasul i-a fost adus la tăcere pentru totdeauna.
Chiar şi duşmanii lui au fost şocaţi de acest comportament eroic. Un papistaş zelos, descriind martiriul lui Huss şi al lui Ieronim, care a murit la scurtă vreme după aceea, spunea: "Amândoi şi-au păstrat o atitudine statornică atunci când s-a apropiat ceasul de pe urmă. Ei s-au pregătit pentru foc ca şi când ar fi mers la o petrecere de nuntă. N-au scos nici un strigăt de durere. Când flăcările s-au ridicat, ei au început să cânte imnuri; şi abia furia flăcărilor le-a oprit cântarea" (id. b.3, cap.7)
Când trupul lui Huss a fost cu totul ars, cenuşa şi pământul pe care a stat au fost luate şi aruncate în Rin şi purtate astfel până în ocean. Prigonitorii lui îşi imaginau în zadar că au dezrădăcinat adevărurile pe care el le predicase. Nici nu visau ei că cenuşa din ziua aceea, dusă la mare, urma să fie o sămânţă semănată în toate ţările pământului, că în ţări încă necunoscute urma să aducă roade îmbelşugate în mărturii pentru adevăr. Glasul care s-a auzit în sala consiliului din Constanţa a produs ecouri care urmau să fie auzite în toate veacurile viitoare. Huss nu mai era, dar adevărurile pentru care el murise nu aveau să piară niciodată. Exemplul lui de credinţă şi de statornicie urma să încurajeze mulţimi de oameni să stea hotărâţi pentru adevăr, în faţa torturii şi a morţii. Executarea lui arătase lumii întregi cruzimea perfidă a Romei. Deşi nu ştiau acest lucru, duşmanii adevărului contribuiseră la înaintarea cauzei pe care căutau în zadar să o distrugă.
La Constanţa urma să mai fie înălţat un rug. Sângele unui alt martor trebuia să mărturisească pentru adevăr. Ieronim, luându-şi rămas bun de la Huss care pleca spre conciliu, îl îndemnase la curaj şi statornicie, declarând că dacă avea să cadă în vreo primejdie, el însuşi va zbura în ajutor. Când a auzit de întemniţarea reformatorului, ucenicul cel credincios s-a pregătit imediat pentru a-şi împlini făgăduinţa. A plecat fără bilet de liberă trecere, cu un singur însoţitor până la Constanţa. Ajungând acolo s-a convins că nu făcuse decât că se expusese primejdiei, fără posibilitatea de a face ceva pentru eliberarea lui Huss. A fugit din oraş, dar a fost arestat în călătoria spre casă şi adus înapoi legat, cu cătuşe şi pus sub supravegherea unui grup de soldaţi. La prima apariţie înaintea conciliului, încercările de a răspunde acuzaţiilor aduse împotriva lui au fost întâmpinate cu strigătele: "La flăcări cu el! La flăcări!" (Bonnechose, vol.1, p. 234). A fost aruncat într-o temniţă, înlănţuit într-o poziţie care-i producea suferinţe mari şi hrănit cu pâine şi apă. După câteva luni, cruzimile întemniţării i-au adus o boală care-i ameninţa viaţa, iar duşmanii, temându-se că le-ar putea scăpa, l-au tratat cu mai puţină asprime, cu toate că a rămas în închisoare timp de un an.
Moartea lui Huss n-a avut urmările pe care le nădăjduiseră papistaşii. Nerespectarea biletului de liberă trecere ridicase o furtună de indignare şi, ca o cale mai sigură, conciliul s-a hotărât ca în loc să ardă pe Ieronim, să-l forţeze, dacă era posibil, să se lepede de învăţăturile predicate. A fost adus în faţa adunării şi i s-a oferit alternativa de a retracta sau de a muri pe rug. La începutul întemniţării sale, moartea ar fi fost mai de dorit, în comparaţie cu suferinţele teribile la care fusese supus; dar acum, slăbit de boală, de lipsurile din închisoare şi de tortura nesiguranţei şi a încordării, despărţit de prieteni şi descurajat prin moartea lui Huss, statornicia lui Ieronim a cedat şi a consimţit să se supună Conciliului. S-a angajat să adere la credinţa catolică şi a acceptat acţiunea conciliului de condamnare a învăţăturilor lui Wycliffe şi Huss, cu excepţia "adevărurilor sfinte" pe care ei le predicaseră (id. vol.2, p. 141).
Prin acest procedeu, Ieronim a încercat să aducă la tăcere glasul conştiinţei şi să scape de condamnare. Dar în singurătatea celulei el a văzut mai clar ce făcuse. Şi-a amintit de curajul şi de credincioşia lui Huss, punându-le în contrast cu lepădarea sa de adevăr. A cugetat la Maestrul divin pe care se angajase să-L slujească şi care pentru el suferise moartea pe cruce. Înainte de retractare, el găsise mângâiere în mijlocul atâtor suferinţe, în asigurarea aprobării lui Dumnezeu; dar acum remuşcarea şi îndoielile îi chinuiau sufletul. Ştia că va trebui să facă şi alte retractări înainte de a fi în pace cu Roma. Calea pe care intrase nu se putea încheia decât printr-o renegare totală. Hotărârea a fost luată; nu se va lepăda de Domnul său pentru a scăpa un scurt timp de suferinţă.
La scurtă vreme a fost adus iarăşi înaintea conciliului. Supunerea lui nu îi mulţumise pe judecători. Setea lor de sânge, aţâţată de moartea lui Huss, cerea noi victime. Numai printr-o lepădare fără rezerve de adevăr îşi putea păstra viaţa Ieronim. Dar el se hotărâse să-şi mărturisească credinţa şi să urmeze pe fratele lui martir în flăcări.
Atunci îşi retrase retractarea făcută şi, ca un condamnat la moarte, a cerut cu solemnitate să i se dea posibilitatea de apărare. Temându-se de efectele cuvintelor lui, prelaţii au insistat că el trebuie ori să susţină, ori să combată adevărul acuzaţiilor aduse împotriva lui. Ieronim a protestat împotriva unei astfel de cruzimi şi nedreptăţi. "M-aţi ţinut intenţionat trei sute patruzeci de zile într-o închisoare îngrozitoare", spunea el, "în mizerie, zgomot, duhoare şi în cea mai cruntă lipsă de toate; m-aţi adus înaintea voastră şi, plecând urechea la duşmanii mei de moarte, refuzaţi să mă ascultaţi "Dacă sunteţi în adevăr înţelepţi şi lumină a lumii, aveţi grijă să nu păcătuiţi împotriva dreptăţii. În ceea ce mă priveşte, eu sunt un simplu muritor; viaţa mea este de mică importanţă; şi când vă îndemn să nu daţi o sentinţă nedreaptă, vorbesc mai puţin pentru mine decât pentru voi" (id. vol.2, p. 146, 147).
Cererea i-a fost în cele din urmă aprobată. În prezenţa judecătorilor lui, Ieronim a îngenuncheat şi s-a rugat ca Duhul divin să-i stăpânească gândurile şi cuvintele, ca nu cumva să vorbească ceva nepotrivit cu adevărul sau nedemn de Domnul lui. În ziua aceea, faţă de el s-a împlinit făgăduinţa lui Dumnezeu dată primilor ucenici: "Veţi fi duşi înaintea dregătorilor, a împăraţilor pentru Numele Meu, ca să slujiţi ca mărturie înaintea lor şi înaintea neamurilor. Dar, când vă vor da în mâna lor, să nu vă îngrijoraţi, gândindu-vă cum sau ce veţi spune; căci ce veţi avea de spus, vă va fi dat chiar în ceasul acela; fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi" (Matei 10, 18-20). Cuvintele lui Ieronim au produs uimire şi admiraţie chiar şi duşmanilor lui. Timp de un an întreg fusese închis într-o temniţă, neavând posibilitatea să citească sau să vadă, în mari suferinţe fizice şi încordare mintală. Cu toate acestea el prezenta argumentele cu o limpezime şi putere atât de mare, ca şi când ar fi avut ocazia netulburată de a studia. A îndreptat atenţia ascultătorilor lui la şirul lung de bărbaţi sfinţi care fuseseră condamnaţi de judecători nedrepţi. Aproape în orice generaţie au fost din aceia care, căutând să ridice poporul din vremea lor, au fost condamnaţi şi lepădaţi, dar care după aceea au fost socotiţi vrednici de cinstire. Hristos Însuşi a fost condamnat ca răufăcător de către un tribunal nedrept.
Cu ocazia retractării, Ieronim consimţise la justeţea sentinţei de condamnare a lui Huss; acum ş-a declarat pocăinţa şi a dat mărturie în favoarea nevinovăţiei şi a sfinţeniei martirului. "L-am cunoscut din copilărie", spunea el. "A fost un bărbat excelent, drept şi sfânt; a fost condamnat în ciuda nevinovăţiei lui" Şi eu - şi eu sunt gata să mor; nu mă voi da înapoi de la chinurile pregătite pentru mine de către duşmani şi de către martori mincinoşi, care într-o zi vor da socoteală de înşelătoriile lor înaintea Dumnezeului cel mare pe care nu-L poate amăgi nimeni" (Bonnechose, vol.2, p.151).
În acuzaţia adusă împotriva lepădării adevărului, Ieronim a continuat: "Dintre toate păcatele pe care le-am săvârşit din tinereţea mea, nici unul nu-mi apasă atât de greu sufletul şi nu-mi produce atâtea remuşcări amare ca acela pe care l-am săvârşit în acest loc fatal, când am fost de acord cu sentinţa nelegiuită dată împotriva lui Wycliffe şi împotriva sfântului martir Ioan Huss, stăpânul şi prietenul meu. Da, îl mărturisesc din toată inima şi declar cu groază că m-am lepădat în mod ruşinos atunci când, de teama morţii, am condamnat învăţăturile lor. De aceea rog pe Dumnezeul cel Atotputernic să Se îndure, să-mi ierte păcatele şi în mod deosebit pe acesta, cel mai odios dintre toate". Şi arătând către judecători, a spus cu hotărâre: "Aţi condamnat pe Wycliffe şi pe Ioan Huss nu pentru că au zdruncinat învăţătura bisericii, ci doar pentru că au condamnat cu tărie mârşăviile clerului - pompa lor, mândria lor şi toate viciile prelaţilor şi ale preoţilor. Lucrările pe care ei le-au susţinut şi care sunt de necontestat, le socotesc şi le declar ca şi ei".
Cuvintele i-au fost întrerupte. Prelaţii, tremurând de mânie, au strigat: "Ce nevoie mai este de altă dovadă? Vedem cu ochii noştri pe cel mai încăpăţânat dintre eretici!"
Neintimidat de furtună, Ieronim a exclamat: "Ce, credeţi că mi-e teamă de moarte? M-aţi ţinut un an întreg în temniţa cea mai îngrozitoare, mai teribilă decât însăşi moartea. M-aţi torturat cu mai multă cruzime decât pe un turc, pe un evreu sau pe un păgân, iar carnea mi s-a dezlipit de vie de pe oasele mele; şi cu toate acestea nu mă plâng, căci văicărelile vin rareori de la un om de inimă şi spirit, dar nu mai pot face nimic în faţa unei astfel de barbarii faţă de un creştin" (id.vol.2, p.151- 153).
Din nou a izbucnit furtuna mâniei, iar Ieronim a fost dus în grabă înapoi la închisoare. Cu toate acestea, în adunare au fost unii asupra cărora cuvintele lui au făcut o impresie adâncă şi care doreau să-i scape viaţa. A fost vizitat de către demnitarii bisericii şi îndemnat să se supună conciliului. I-au fost prezentate perspectivele cele mai strălucite ca răsplată pentru renunţarea la împotrivirea faţă de Roma. Dar, ca şi Domnul său atunci când I s-a oferit slava lumii, Ieronim a rămas statornic.
"Dovediţi-mi din Sfintele Scripturi că sunt greşit, spunea el, şi voi retracta".
"Sfintele Scripturi!" a exclamat unul dintre ispititorii lui, "toate trebuie judecate prin ele? Cine le poate înţelege până când biserica nu le-a interpretat?"
"Sunt oare tradiţiile oamenilor mai demne de crezare decât Evanghelia Mântuitorului nostru?" răspundea Ieronim. "Pavel nu îndemna pe aceia cărora le scria să asculte de tradiţiile oamenilor, ci zicea: "Cercetaţi Scripturile!" "Ereticule!" i se răspunse: "Îmi pare rău că am discutat atât de mult cu tine. Văd că eşti mânat de diavolul" (Wylie, b.3, cap.10).
Peste scurtă vreme sentinţa de condamnare a fost pronunţată. A fost dus în acelaşi loc în care Huss îşi dăduse viaţa. A venit cântând pe drum, cu faţa luminată de bucurie şi pace. Privirea îi era aţintită către Hristos, iar moartea îşi pierduse groaza. Când călăul a trecut în spatele lui ca să aprindă focul, martirul a exclamat: "Vino în faţă cu curaj; aprinde focul în faţa mea. Dacă m-aş fi temut, n-aş fi fost aici".
Ultimele cuvinte, rostite în timp ce flăcările îl învăluiau, au fost o rugăciune: "Doamne, Părinte Atotputernic, ai milă de mine şi iartă-mi păcatele; căci tu ştii că totdeauna am iubit adevărul Tău" (Bonnechose, vol.2, p.168). Glasul i-a încetat, dar buzele au continuat să se mişte în rugăciune. După ce focul şi-a făcut lucrarea, cenuşa martirului împreună cu pământul pe care a stat a fost strânsă şi, asemenea aceleia a lui Huss, a fost aruncată în Rin.
Aşa s-au stins credincioşii purtători de lumină ai lui Dumnezeu. Dar lumina adevărului pe care ei l-au vestit, lumina exemplului lor eroic nu putea fi stinsă. Oamenii ar fi putut mai degrabă să încerce să întoarcă soarele înapoi de pe drumul lui decât să oprească zorii acelei zile care era gata să se reverse asupra lumii.
Executarea lui Huss aprinsese un foc de indignare şi oroare în Boemia. Întreaga naţiune simţea că el căzuse victimă datorită răutăţii preoţilor şi trădării împăratului. El a fost declarat un învăţător credincios al adevărului, iar conciliul care i-a hotărât moartea a fost acuzat ca fiind vinovat de crimă. Învăţăturile lui atrăgeau acum o atenţie mai mare decât oricând mai înainte. Prin edictele papale, scrierile lui Wycliffe fuseseră condamnate la flăcări. Dar acelea care scăpaseră de distrugere au fost acum scoase din ascunzători şi studiate în legătură cu Biblia sau cu unele părţi din ea, pe care poporul şi le putea procura, şi mulţi au fost conduşi în felul acesta să primească credinţa reformatorului.
Ucigaşii lui Huss n-au stat liniştiţi văzând triumful cauzei lui. Papa şi împăratul s-au unit să zdrobească această mişcare şi armatele lui Sigismund au năvălit în Boemia.
Dar s-a ridicat un liberator. Ziska, care îndată după începerea războiului a orbit cu totul, dar care era unul dintre cei mai pricepuţi generali din vremea lui, a fost conducătorul boemilor. Încrezându-se în ajutorul lui Dumnezeu şi în dreptatea cauzei lor, acest popor a înfruntat armatele cele mai puternice care puteau fi aduse împotriva lor. Mereu şi mereu împăratul, aducând armate proaspete, invada Boemia numai pentru a fi respins în mod ruşinos. Husiţii se ridicaseră mai presus de teama de moarte şi nimeni nu li se putea împotrivi. La câţiva ani după începerea războiului, viteazul Ziska a murit; dar locul lui a fost ocupat de Procopius, care era un general la fel de priceput şi de viteaz şi în unele privinţe un conducător mai destoinic.
Vrăjmaşii boemilor, auzind că luptătorul orb a murit, au socotit ocazia favorabilă de a recâştiga tot ce pierduseră. Papa a proclamat o cruciadă împotriva husiţilor şi din nou a fost trimisă o forţă imensă în Boemia, numai pentru a suferi o înfrângere teribilă. A fost proclamată o altă cruciadă. În toate ţările papale ale Europei au fost strânse provizii, bani şi oameni. Mulţimile adunate sub steagul papei au fost asigurate că până la urmă se va termina cu ereticii husiţi. Încrezători în victorie, forţa cea mare a intrat în Boemia. Poporul s-a unit pentru a-i respinge. Cele două armate s-au apropiat una de cealaltă până când îi mai despărţea doar un râu. "Cruciaţii erau cu mult superiori, dar în loc să îndrăznească traversarea râului şi să înceapă lupta cu husiţii pe care veniseră de departe să-i întâlnească, au rămas privind în tăcere pe luptători" (Wylie, b.3, cap.17). Atunci, deodată o groază misterioasă a căzut peste armată. Fără să dea nici o luptă, forţa aceea puternică s-a rupt şi s-a răspândit ca şi cum ar fi fost urmărită de o putere nevăzută. Un mare număr dintre ei au fost măcelăriţi de către armata husită, care a pornit în urmărirea fugarilor, şi o pradă imensă a căzut în mâinile biruitorilor, astfel că războiul în loc să-i sărăcească, i-a îmbogăţit pe boemi.
După alţi câţiva ani, sub un papă nou, a fost pornită o altă cruciadă. Ca şi mai înainte, au fost adunaţi oameni şi mijloace din toate ţările Europei aflate sub jurisdicţia papei. Acelora care se angajau în această întreprindere primejdioasă li se ofereau promisiuni mari. Iertarea deplină a celor mai odioase crime era asigurată fiecărui cruciat. Tuturor acelora care mureau în război le era făgăduită o răsplată bogată în ceruri. Aceia care supravieţuiau urmau să culeagă onoare şi bogăţii pe câmpul de luptă. Din nou a fost adunată o armată care, trecând graniţa, a intrat în Boemia. Forţele husite s-au retras dinaintea lor, atrăgând în felul acesta pe cotropitori din ce în ce mai departe înăuntrul ţării, dându-le impresia câştigării biruinţei. În cele din urmă armata lui Procopiu s-a oprit şi, întorcându-se împotriva duşmanului, a înaintat pentru bătălie. Cruciaţii, descoperind acum greşeala lor, stăteau în aşteptare. Când s-a auzit zgomotul apropierii forţelor husite, chiar înainte de a le vedea, din nou panica i-a cuprins pe cruciaţi. Prinţi, generali şi soldaţi de rând îşi aruncau armurile şi fugeau în toate părţile. În zadar a încercat legatul papal, care era conducătorul invaziei, să unească aceste forţe îngrozite şi dezorganizate. În ciuda celor mai disperate încercări, şi el a fost prins în valul fugarilor. Dezastrul a fost total şi din nou o pradă de război imensă a căzut în mâinile învingătorilor.
Astfel, şi cea de-a doua armată trimisă de cele mai puternice naţiuni ale Europei, o oaste de oameni războinici, curajoşi şi echipaţi de luptă, a fugit fără nici o bătălie dinaintea apărătorilor unui popor mic şi slab. Aici a fost o manifestare a puterii divine. Cotropitorii au fost loviţi de o groază supranaturală. Acela care a îmbulzit oştile lui Faraon în Marea Roşie, care a pus pe fugă armatele lui Madian dinaintea lui Ghedeon şi a celor trei sute care erau cu el, care într-o singură noapte a distrus forţele asirianului celui îngâmfat Şi-a întins iarăşi mâna pentru a nimici puterea apăsătorului. "Atunci vor tremura de spaimă, fără să fie vreo pricină de spaimă; Dumnezeu va risipi oasele celor ce tăbărăsc împotriva ta, îi vei face de ruşine, căci Dumnezeu i-a lepădat" (Ps. 53,5).
Conducătorii papali, pierzând nădejdea cuceririi prin forţă, au recurs în cele din urmă la diplomaţie. A intervenit un compromis prin care, în timp ce se pretindea asigurarea libertăţii de conştiinţă boemilor, în realitate îi trăda în puterea Romei. Boemii au specificat patru puncte ca fiind condiţii ale păcii cu Roma: predicarea liberă a Bibliei; dreptul întregii biserici la pâine şi vin cu ocazia mesei Domnului şi folosirea limbii materne la slujbele religioase; excluderea clerului din toate slujbele şi autoritatea lumească; iar în caz de delicte, trebuia aplicată în mod egal pentru preoţi şi laici jurisdicţia tribunalelor civile. În cele din urmă, autorităţile papale au fost de acord ca "cele patru puncte ale husiţilor să fie acceptate, dar că dreptul de a le explica, adică de a hotărî interpretarea lor precisă, să aparţină conciliului, cu alte cuvinte papei şi împăratului" (Wylie, b.3, cap.18). Pe acest temei s-a intrat într-o înţelegere şi Roma a câştigat prin prefăcătorie şi înşelăciune ceea ce nu câştigase prin luptă; căci primind propria ei interpretare a prevederilor husite ca şi a Bibliei, ea le putea schimba înţelesul pentru a merge după planurile proprii.
O mare clasă de oameni din Boemia, văzând că aceasta le trădase libertăţile, n-a fost de acord cu convenţia. S-au produs disensiuni şi despărţiri care au dus la lupte şi vărsare de sânge în mijlocul lor. În aceste lupte a căzut şi nobilul Procopius, iar libertăţile din Boemia au dispărut. Sigismund, trădătorul lui Huss şi Ieronim, a devenit rege al Boemiei şi, neţinând seama de jurământul de a menţine drepturile boemilor, a procedat la întărirea papalităţii. Dar prin supunerea lui faţă de Roma el n-a câştigat decât puţin. Vreme de 20 de ani viaţa îi fusese plină de primejdii şi trudă. Armatele lui fuseseră zdrobite, iar tezaurul fusese secătuit de o luptă îndelungată şi inutilă. Iar acum, după o domnie de un an, a murit lăsând regatul pe marginea unui război civil şi, ca moştenire posterităţii, un nume stigmatizat de infamie.
Frământările, luptele şi vărsările de sânge au continuat. Din nou armatele străine au invadat Boemia, iar neînţelegerile interne au continuat să macine naţiunea. Aceia care au rămas credincioşi Evangheliei au fost supuşi unei persecuţii sângeroase.
Ca şi fraţii lor de odinioară care, intrând în convenţie cu Roma, au asimilat rătăcirile ei, aceia care au rămas la vechea credinţă s-au organizat într-o biserică deosebită, luând numele de "Fraţi uniţi". Această acţiune a atras asupra lor blesteme din partea tuturor claselor. Cu toate acestea, hotărârea lor a rămas nezdruncinată. Obligaţi să-şi caute adăpostul în păduri şi în peşteri, ei se adunau pentru a citi Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru a se uni în rugăciune.
Prin soli trimişi în mod secret în diferite ţări, au descoperit că ici şi colo se aflau "martori izolaţi ai adevărului, câţiva într-un oraş, câţiva în altul, ca şi ei, obiect al persecuţiei; şi că în Munţii Alpi era o biserică veche, stând pe temelia Scripturii şi protestând împotriva corupţiilor idolatre ale Romei" (Wylie b.3, cap. 19). Această veste a fost primită cu bucurie mare şi s-a legat o corespondenţă cu creştinii valdenzi.
Credincioşi Evangheliei, boemii au aşteptat prin noaptea persecuţiei lor, în cea mai întunecată oră îndreptându-şi privirea către orizont, ca nişte oameni care aşteaptă dimineaţa. "Soarta lor a fost hărăzită să treacă prin zile grele, dar" şi-au amintit de cuvintele pe care Huss le spusese pentru prima oară şi repetate apoi de Ieronim, că trebuie să mai treacă un secol înainte de a se crăpa de ziuă. Acestea au fost pentru taboriţi (husiţi) ceea ce au fost cuvintele lui Iosif pentru seminţia lui Israel din casa robiei: "Eu voi muri, dar Domnul vă va vizita şi vă va scoate de aici" (Idem b.3, cap.19). "Încheierea secolului al XV-lea a fost martoră la creşterea înceată dar sigură a bisericilor Fraţilor. Cu toate că erau departe de a fi lăsate în pace, s-au bucurat totuşi de o linişte relativă. La începutul sec. al XVI-lea, bisericile lor erau în număr de 200 în Boemia şi Moravia" (Ezra Hall Gillett, Life and Times of John Huss, vol.2, p.570). "Cât de plăcut a fost pentru rămăşiţa care scăpase de furia distrugătoare a focului şi a sabiei să i se îngăduie să vadă zorii zilei aceleia pe care o prezisese Huss" (Wylie, f.7, cap.19).
Cap. 7 - Despărţirea lui Luther de Roma
În fruntea acelora care au fost chemaţi să conducă biserica din întunericul papalităţii la lumina unei credinţe mai curate, a stat Martin Luther. Zelos, aprins şi devotat, necunoscând altă temere decât temerea de Dumnezeu şi nerecunoscând nici o altă temelie pentru credinţa religioasă decât Sfintele Scripturi, Luther a fost omul timpului lui; prin el Dumnezeu a adus la îndeplinire o lucrare mare pentru reformarea bisericii şi pentru luminarea lumii.
Asemenea primilor vestitori ai Evangheliei, Luther s-a ridicat din rândurile sărăcimii. Primii lui ani au fost petrecuţi într-un cămin umil de ţărani germani. Prin truda zilnică de miner, tatăl său a câştigat mijloacele necesare pentru educaţia sa. Intenţiona să-l facă jurist; dar Dumnezeu avea de scop să-l facă ziditor în templul cel mare care se înălţa încet peste veacuri. Asprimea, lipsurile şi o disciplină severă au fost şcoala în care înţelepciunea infinită l-a pregătit pe Luther pentru misiunea cea importantă a vieţii lui.
Tatăl lui Luther era un bărbat cu o inteligenţă puternică şi activă şi cu o mare forţă în caracter, cinstit, hotărât şi deschis. Era devotat convingerilor sale faţă de datorie, oricare ar fi fost consecinţele. Bunul lui simţ sănătos l-a făcut să privească sistemul monastic cu neîncredere. A fost foarte nemulţumit atunci când Luther, fără consimţământul său, a intrat într-o mânăstire. A trebuit să treacă doi ani ca tatăl să se împace cu fiul, şi chiar şi atunci convingerile i-au rămas aceleaşi.
Părinţii lui Luther manifestau mare grijă pentru educarea şi instruirea copiilor. Ei se străduiau să-i instruiască în cunoaşterea de Dumnezeu şi în practicarea virtuţilor creştine. Rugăciunile tatălui se înălţau adesea către ceruri în auzul fiului lui, ca acest copil să-şi amintească de numele Domnului şi într-o zi să ajute la înaintarea adevărului Său. Orice posibilitate de cultură intelectuală sau morală, de care viaţa lor de trudă le îngăduia să se bucure, era imediat folosită de aceşti părinţi. Eforturile lor erau sincere şi stăruitoare pentru a-şi pregăti copiii pentru o viaţă de evlavie şi folosinţă. Cu hotărârea lor şi cu puterea caracterului lor, uneori exercitau o severitate prea mare; dar viitorul reformator, deşi era conştient că în unele privinţe erau greşiţi, găsea totuşi că disciplina lor trebuia mai degrabă aprobată decât osândită.
La şcoala în care a fost trimis la o vârstă destul de fragedă, Luther a fost tratat cu asprime şi chiar cu violenţă. Atât de mare era sărăcia părinţilor săi, încât pentru a merge de acasă la şcoală într-un oraş, a fost obligat pentru un timp să-şi câştige pâinea cântând din poartă în poartă şi deseori suferea de foame. Ideile întunecate şi superstiţioase cu privire la religia care era atunci în circulaţie îl umpleau de teamă. Se culca seara cu o inimă amărâtă, privind cutremurat la un viitor întunecat, şi era într-o groază continuă la gândul că Dumnezeu ar fi un judecător aspru, necruţător, un tiran crud şi nu un tată ceresc plin de bunătate.
Cu toate că dezamăgirile erau mari şi multe, Luther înainta hotărât spre ţinta înaltă a desăvârşirii intelectuale şi morale care-l însufleţea. El înseta după cunoştinţă, iar caracterul său stăruitor şi practic l-a condus să dorească ceea ce era statornic şi folositor şi nu ce era superficial.
Atunci când la vârsta de 18 ani a intrat la universitatea din Erfurt, situaţia lui era mai favorabilă, iar perspectivele mai strălucitoare decât în anii de mai înainte. Părinţii lui, obţinând o stare materială mai bună prin economie şi hărnicie, erau acum în stare să-i dea tot ajutorul de care avea nevoie. În acelaşi timp, influenţa prietenilor serioşi a ameliorat efectele întunecate ale educaţiei lui anterioare. S-a apucat de studiul celor mai buni autori, acumulând cu sârguinţă cele mai înalte gânduri ale lor şi însuşindu-şi înţelepciunea înţelepţilor. Chiar şi sub aspra disciplină a îndrumătorilor lui de la început, promitea de timpuriu că se va distinge şi, sub influenţe favorabile, mintea i s-a dezvoltat repede. O memorie ageră, o imaginaţie vie, o gândire logică şi puternică şi o muncă neobosită l-au aşezat în scurtă vreme în primele rânduri printre tovarăşii lui. Disciplina lui intelectuală i-a maturizat înţelegerea, dând naştere unei activităţi mintale şi unei ascuţimi de înţelegere care l-au pregătit pentru luptele vieţii.
Teama de Dumnezeu domina inima lui Luther, făcându-l în stare să menţină fermitatea scopului şi conducându-l la o adâncă umilinţă înaintea lui Dumnezeu. Avea un simţ înnăscut al dependenţei de ajutorul divin şi începea totdeauna ziua cu rugăciune, în timp ce sufletul i se înălţa continuu în cereri pentru călăuzire şi sprijin. "O rugăciune bună, zicea el, înseamnă mai mult decât jumătate din studiu" (D'Aubigné, b.2, cap.2).
Într-o zi, pe când cerceta din biblioteca universităţii, Luther a descoperit o Biblie latină. O astfel de carte nu mai văzuse niciodată. Nu ştia nici măcar de existenţa ei. Auzise părţi din Evanghelii şi din Epistole, care erau citite poporului în slujbele religioase publice, şi socotise că acelea formau toată Biblia. Acum, pentru prima oară vedea Cuvântul lui Dumnezeu întreg. Plin de teamă şi uimire, s-a îndreptat spre paginile ei sfinte; cu inima care-i bătea mai tare şi mai repede citea cuvintele vieţii, oprindu-se din când în când pentru a exclama: "O, dacă mi-ar da Dumnezeu o carte ca aceasta!" (idem, b.2, cap.2). Îngerii cerului erau lângă el şi raze de lumină de la tronul lui Dumnezeu descopereau înţelegerii lui comorile adevărului. Totdeauna se temuse să mânie pe Dumnezeu, dar acum o convingere adâncă a stării lui de păcat a pus stăpânire pe el ca niciodată mai înainte.
Dorinţa sinceră de a fi liberat de păcat şi de a găsi pace cu Dumnezeu l-a determinat în cele din urmă să intre într-o mânăstire şi să se consacre unei vieţi de călugărie. Aici i s-a cerut să îndeplinească muncile cele mai umile şi să cerşească din casă în casă. Era la o vârstă când respectul şi aprecierea sunt dorite cu sete, iar aceste îndatoriri de slugă îi ucideau până în adâncul sufletului simţămintele lui naturale; a suferit însă cu răbdare toată această umilinţă, crezând că era necesară din cauza păcatelor lui.
Orice clipă pe care o putea sustrage de la datoriile zilnice o folosea în pustiu, lipsindu-se de somn şi plângându-se chiar şi de timpul petrecut cu mesele lui sărace. Mai presus de toate se desfăta în studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Descoperise o Biblie legată cu lanţ de peretele mânăstirii şi adesea putea fi găsit acolo. Pe măsură ce i se adâncea convingerea despre păcat, căuta prin propriile sale fapte să găsească iertare şi pace. Ducea viaţa cea mai severă, încercând prin posturi, priveghiuri şi biciuiri să supună relele naturii lui, în care viaţa de mânăstire nu-i adusese nici o uşurare. Nu se dădea înapoi de la nici o jertfă prin care ar fi putut ajunge la acea curăţie de inimă care să-l facă în stare să fie primit înaintea lui Dumnezeu. "Am fost în adevăr un călugăr pios, spunea el mai târziu, şi am urmat rânduielile ordinului meu cu mai multă stricteţe decât pot să exprim. Dacă vreun călugăr ar fi câştigat cerul prin practicile călugăreşti, sunt sigur că eu aş fi fost îndreptăţit la aceasta" Dacă aş mai fi continuat aşa, mi-aş fi dus chinurile până la moarte" (idem, b.2, cap.3). Ca urmare a acestei discipline dureroase, şi-a pierdut puterea şi a suferit crize de epuizare, de pe urma cărora nu şi-a mai revenit pe deplin niciodată. A ajuns în cele din urmă în pragul deznădejdii.
Când Luther socotea că totul este pierdut, Dumnezeu i-a ridicat un prieten şi un ajutor. Piosul Staupitz a luminat înţelegerea lui Luther pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi l-a îndemnat să privească dincolo de sine, să înceteze a contempla pedeapsa veşnică pentru călcarea Legii lui Dumnezeu şi să privească la Isus, Mântuitorul lui iertător de păcate. "În loc să te chinuieşti cu privire la păcatele tale, aruncă-te în braţele Mântuitorului. Încrede-te în El, în neprihănirea vieţii Lui, în ispăşirea prin moartea Lui. Ascultă pe Fiul lui Dumnezeu" El S-a făcut om ca să-ţi dea asigurarea favoarei divine". "Iubeşte-L pe el care te-a iubit întâi" (idem, b.2, cap. 4). Astfel i-a vorbit acel sol al milei. Cuvintele lui au făcut o impresie adâncă asupra minţii lui Luther. După multe lupte cu rătăcirile pe care le cultivase multă vreme, a ajuns în stare să înţeleagă adevărul, iar pacea a venit peste sufletul lui tulburat.
Luther a fost hirotonit ca preot şi a fost chemat de la mânăstire ca profesor la universitatea din Wittenberg. Aici s-a dedicat studiului Scripturilor în limbile originale. A început să prezinte subiecte din Biblie. Cartea Psalmilor, Evangheliile şi Epistolele erau deschise înţelegerii mulţimilor ce ascultau cu încântare. Staupitz, prietenul şi superiorul lui, l-a îndemnat să se urce la amvon şi să predice Cuvântul lui Dumnezeu. Luther a ezitat, simţindu-se nevrednic să vorbească poporului în locul lui Hristos. Numai după o luptă îndelungată s-a supus propunerilor prietenilor. Era puternic în Scripturi şi harul lui Dumnezeu era peste el. Elocinţa lui i-a cucerit pe ascultători, claritatea şi puterea cu care prezenta adevărul le convingea mintea, iar zelul lui le mişca inimile.
Luther era încă un fiu devotat al bisericii papale şi n-avea nici măcar un gând că ar ajunge vreodată altfel. Dumnezeu, în providenţa Sa, l-a condus să viziteze Roma. A făcut călătoria pe jos, găzduind la mânăstiri în drumul lui. La o mânăstire din Italia s-a umplut de uimire la vederea bogăţiei, luxului şi măreţiei de acolo. Înzestraţi cu venituri princiare, călugării locuiau în apartamente splendide, îmbrăcaţi în robe bogate şi foarte costisitoare şi hrăniţi la mese fastuoase. Mintea i s-a încurcat.
În cele din urmă a zărit în depărtare cetatea aşezată pe cele şapte coline. Atunci, cu o emoţie profundă s-a aruncat la pământ, exclamând: "Sfântă Romă, te salut!" (idem, b.2, cap.6). A intrat în oraş, a vizitat bisericile, a ascultat nenumăratele istorisiri relatate de preoţi şi călugări şi a dus la îndeplinire toate ceremoniile care erau cerute. Peste tot privea scene care-l umpleau de uimire şi dezgust. A văzut că nelegiuirea se găsea la toate nivelurile clerului. A auzit glume necuviincioase din gura prelaţilor şi s-a umplut de dezgust la vederea necuviinţei lor îngrozitoare, chiar şi în timpul slujbei. Amestecându-se printre călugări şi ceilalţi oameni, a întâlnit depravare şi risipă. Oriunde se întorcea, în locul sfinţeniei găsea pângărirea. "Nimeni nu-şi poate închipui, scria el, câte păcate şi fapte scandaloase sunt înfăptuite la Roma; trebuie văzute şi auzite pentru a fi crezute. De aceea se şi spune de obicei: 'Dacă există un iad, atunci Roma este clădită pe el, ea este un abis din care ies tot felul de păcate'" (id. b.2, c.6). Printr-o hotărâre recentă, papa făgăduise o indulgenţă tuturor acelora care vor fi urcat pe genunchi "scara lui Pilat", pe care se spunea că a coborât Mântuitorul nostru atunci când a părăsit sala de judecată a romanilor şi care fusese adusă în mod miraculos de la Ierusalim la Roma. Într-o zi, Luther urca cu evlavie aceste trepte, când deodată păru că aude un glas ca un tunet care i-a zis: "Cel neprihănit va trăi prin credinţă" (Rom. 1,17). A sărit în picioare şi s-a grăbit să părăsească acel loc de ruşine şi dezgust. Textul acesta nu şi-a pierdut niciodată influenţa asupra sufletului lui. De la data aceea a văzut mai clar decât oricând înainte greşeala de a te încrede în faptele omeneşti pentru mântuire, cât şi nevoia de credinţă continuă în meritele lui Hristos. Ochii îi fuseseră deschişi şi nu aveau să mai fie închişi niciodată faţă de amăgirile papalităţii. Când şi-a întors faţa de la Roma, el s-a întors şi cu inima de la ea, iar de la data aceea despărţirea s-a mărit până când a rupt toate legăturile cu biserica papală.
După reîntoarcerea de la Roma, Luther a primit din partea Universităţii din Wittenberg gradul de doctor în teologie. Acum avea libertatea de a se consacra, ca niciodată mai înainte, studiului Scripturilor pe care le iubea. El a făcut un vot solemn să studieze cu grijă şi să predice cu credincioşie Cuvântul lui Dumnezeu şi nu părerile sau învăţăturile papilor, în toate zilele vieţii lui. Începând de acum, el nu era numai călugăr sau profesor, ci un sol autorizat al Bibliei. Fusese chemat ca păstor, pentru a hrăni turma lui Dumnezeu care flămânzea şi înseta după adevăr. Şi astfel a declarat categoric că creştinii nu trebuie să primească alte învăţături decât acelea care se întemeiază pe autoritatea Sfintelor Scripturi. Aceste cuvinte loveau chiar în temelia supremaţiei papale. Ele cuprindeau principiul vital al Reformaţiunii.
Luther a văzut primejdia de a înălţa teoriile omeneşti mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu. A atacat fără teamă necredinţa speculativă a scolasticilor şi s-a împotrivit filozofiei şi teologiei care avuseseră multă vreme o influenţă covârşitoare asupra oamenilor. A denunţat asemenea studii ca fiind nu numai fără valoare, dar şi distrugătoare şi a căutat să întoarcă minţile ascultătorilor de la sofisticăriile filozofilor şi ale teologilor la adevărurile veşnice susţinute de profeţi şi apostoli. Preţioasă era solia pe care el o aducea mulţimilor dornice de a auzi cuvintele lui. Niciodată mai înainte nu ajunseseră la auzul lor învăţături ca acestea. Vestea cea bună a iubirii unui Mântuitor, asigurarea iertării şi a păcii prin sângele Său ispăşitor aduceau bucurie în inimile lor şi inspirau în rândurile lor o nădejde nepieritoare. La Wittenberg se aprinsese o lumină, ale cărei raze aveau să se întindă până la cele mai îndepărtate părţi ale pământului şi care urma să crească în strălucire până la încheierea vremii.
Dar lumina şi întunericul nu pot sta împreună. Între adevăr şi rătăcire este o luptă necontenită. A susţine şi a apăra pe una înseamnă a ataca şi a lepăda pe cealaltă. Însuşi Mântuitorul nostru a declarat: "N-am venit să aduc pacea ci sabia" (Matei 10,34). Luther spunea la câţiva ani după începutul Reformei: "Dumnezeu nu numai că mă conduce, El mă împinge înainte. El îmi poartă de grijă şi nu eu sunt stăpânul meu. Doresc să trăiesc în linişte, dar sunt aruncat în mijlocul frământărilor şi revoluţiilor" (D'Aubigné, b.5, cap.2). Acum era gata să se arunce în luptă.
Biserica romană făcuse negoţ cu harul lui Dumnezeu. Mesele schimbătorilor de bani (Matei 21, 12) erau aşezate lângă altarele ei şi atmosfera răsuna de strigătele vânzătorilor şi ale cumpărătorilor. Sub pretextul strângerii de fonduri pentru clădirea bisericii Sf. Petru din Roma, au fost oferite spre vânzare în văzul lumii indulgenţe pentru păcat, garantate de autoritatea papei. Urma să fie ridicat un templu pentru închinarea la adevăratul Dumnezeu, cu preţul crimei - piatra din capul unghiului fiind pusă cu plata nelegiuirii! Dar chiar mijloacele adoptate pentru înălţarea Romei au provocat o lovitură de moarte pentru puterea şi măreţia ei. Aceasta a ridicat cel mai hotărât şi cel mai eficient adversar al papalităţii şi a mişcat coroana întreită de pe capul pontifului.
Delegatul însărcinat să supravegheze vânzarea indulgenţelor în Germania, pe nume Tetzel, fusese condamnat pentru cele mai josnice fapte împotriva societăţii şi împotriva Legii lui Dumnezeu; dar scăpând de pedeapsa pentru crimele lui, a fost folosit pentru a împlini planurile mercantile şi fără scrupule ale papei. Cu mare îndrăzneală, el repeta cele mai vădite rătăciri şi relata poveşti miraculoase pentru a înşela un popor ignorant, credul şi superstiţios. Dacă ar fi avut Cuvântul lui Dumnezeu, n-ar fi fost amăgiţi în felul acesta. Biblia fusese ascunsă de ei pentru ca să-i ţină sub stăpânirea papei, cu scopul de a creşte puterea şi bogăţia conducătorului ei ambiţios (vezi John C.L.Gieseler, A compendium of History, p.4, sec.I, par.5).
Când Tetzel intra într-un oraş, un sol mergea înaintea lui anunţând: "Harul lui Dumnezeu şi al sfântului părinte este la porţile voastre" (D'Aubigné, b.3, cap.1). Iar poporul saluta aceste pretenţii hulitoare ca şi când Însuşi Dumnezeu ar fi coborât din ceruri la ei. Această negustorie infamă a fost instalată în biserică şi Tetzel, urcând la amvon, ridica în slăvi indulgenţele ca fiind cel mai preţios dar al lui Dumnezeu. El declara că, "în virtutea certificatelor sale de iertare, toate păcatele pe care cumpărătorul ar fi dorit să le facă după aceea aveau să fie iertate şi nici pocăinţa nu mai era necesară" (idem, b.3, cap.1). Mai mult decât atât, el îi asigura pe ascultători că indulgenţele aveau putere să mântuiască nu numai pe cei vii, ci şi pe cei morţi; că chiar în clipa când banii sunau în cutia lui, sufletul în favoarea căruia fusese plătit scăpa din purgatoriu şi-şi lua zborul spre ceruri (vezi K.R.Hagenbach, History of the Reformation, vol.1, p.96).
Când Simon magul s-a oferit să cumpere de la apostoli puterea de a face minuni, Petru i-a răspuns: "Banii tăi să piară împreună cu tine, pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu s-ar putea cumpăra cu bani!" (Fapte 8,20). Însă oferta lui Tetzel era primită cu grabă de miile de naivi. Aurul şi argintul curgeau în tezaurul lui. O mântuire care putea fi cumpărată cu bani era mai uşor de câştigat decât aceea care cerea pocăinţă, credinţă şi luptă stăruitoare pentru a birui păcatul (vezi notele suplimentare).
Împotriva învăţăturii despre indulgenţe se ridicară mulţi bărbaţi de cultură şi evlavioşi din însăşi biserica romană şi erau mulţi din aceia care nu credeau în nişte pretenţii care erau în contradicţie atât cu raţiunea, cât şi cu revelaţia. Dar nici un prelat nu îndrăznea să ridice glasul împotriva acestui comerţ nelegiuit; totuşi minţile oamenilor se tulburau, se agitau şi mulţi întrebau cu sinceritate dacă Dumnezeu nu trebuia să lucreze în vreun fel la curăţirea bisericii sale.
Luther, deşi era încă un foarte zelos partizan al papei, fu umplut de oroare faţă de pretenţiile nelegiuite ale vânzătorului de indulgenţe. Mulţi dintre enoriaşii săi cumpăraseră astfel de certificate de iertare şi au început să vină la duhovnicul lor, mărturisindu-şi diferitele lor păcate şi aşteptând iertarea, nu pentru că se pocăiseră şi doreau o schimbare, ci pe temeiul indulgenţei. Luther le-a refuzat iertarea şi i-a avertizat că, dacă nu se pocăiesc şi nu-şi schimbă viaţa, vor pieri în păcatele lor. Intraţi într-o mare încurcătură, s-au dus la Tetzel cu plângerea că duhovnicul le-a refuzat indulgenţele, în timp ce alţii au cerut cu îndrăzneală să li se restituie banii. Călugărul s-a umplut de mânie; a rostit cele mai groaznice blesteme, a pus să fie aprinse focuri în pieţele publice şi a declarat că "primise o poruncă expresă de la papa să ardă pe toţi ereticii care ar îndrăzni să se împotrivească sfintelor lor indulgenţe" (D'Aubigné, b.3, cap.4).
Acum Luther a intrat cu îndrăzneală în lucrarea lui de apărător al adevărului. Glasul lui a fost auzit de la amvon într-o avertizare solemnă şi stăruitoare. El a descoperit înaintea poporului caracterul ofensator al păcatului şi i-a învăţat că este imposibil pentru om ca prin propriile lui fapte să-şi uşureze vinovăţia sau să scape de pedeapsă. Nimic altceva decât pocăinţa înaintea lui Dumnezeu şi credinţa în Hristos îl pot mântui pe păcătos. Harul lui Hristos nu poate fi cumpărat; el este un dar. I-a sfătuit pe oameni să nu cumpere indulgenţe, ci să privească în credinţă la Răscumpărătorul răstignit. Le-a povestit experienţa lui chinuitoare, când a căutat zadarnic prin umilinţe şi penitenţe să obţină mântuirea, şi i-a asigurat pe ascultători că a găsit pacea şi bucuria numai întorcându-şi privirile de la el şi privind prin credinţă la Hristos.
Deoarece Tetzel continua cu negoţul şi cu pretenţiile sale nelegiuite, Luther s-a hotărât să protesteze mai energic împotriva acestor abuzuri strigătoare la cer. Curând i s-a prezentat ocazia. Biserica de la castelul din Wittenberg avea multe moaşte care, la anumite sărbători, erau expuse înaintea poporului, oferindu-se o iertare deplină a păcatelor tuturor acelora care vizitau biserica şi făceau spovedanie. Ca urmare, în acele zile oamenii se îngrămădeau acolo în mare număr. Una dintre cele mai importante ocazii, Sărbătoarea tuturor sfinţilor, se apropia. Cu o zi înainte, Luther, unindu-se cu mulţimea care se îndrepta spre biserică, a prins pe uşă o listă care conţinea 95 de teze împotriva învăţăturii cu privire la indulgenţe. S-a declarat gata să le susţină a doua zi la universitate, împotriva tuturor acelora care ar fi dorit să le atace.
Tezele au atras atenţia generală. Ele erau citite, recitite şi repetate în toate părţile. La universitate şi în întregul oraş s-a produs o mare agitaţie. Prin aceste teze se arăta că puterea de a garanta iertarea păcatelor şi îndepărtarea pedepsei n-a fost niciodată încredinţată papei şi nici unui alt om. Şi că întreg planul acesta era o înşelătorie - un vicleşug pentru a stoarce bani profitând de superstiţiile oamenilor - un plan al Satanei de a distruge sufletele tuturor acelora care se încredeau în pretenţiile lui mincinoase. De asemenea, se arăta clar că Evanghelia lui Hristos este cea mai preţioasă comoară a bisericii şi că harul lui Dumnezeu, descoperit în ea, este revărsat fără plată peste toţi aceia care-l caută prin pocăinţă şi credinţă.
Tezele lui Luther provocau la discuţie, dar nimeni n-a îndrăznit să primească provocarea. Problemele pe care el le-a ridicat s-au răspândit în câteva zile prin toată Germania şi în câteva săptămâni au făcut ocolul întregii creştinătăţi. Mulţi catolici devotaţi, care văzuseră şi deplânseseră nelegiuirea care domnea în biserică, dar care nu ştiuseră să oprească înaintarea ei, citeau propunerile cu mare bucurie, recunoscând în ele glasul lui Dumnezeu. Ei simţeau că Dumnezeu pusese mâna să oprească valul copleşitor de stricăciune care izvora din scaunul Romei. Prinţi şi magistraţi se bucurau în ascuns că urma să se pună un control asupra acestei puteri arogante care nega dreptul de a protesta împotriva hotărârilor ei.
Dar mulţimile iubitoare de păcat şi superstiţioase se îngrozeau când înşelăciunile care le liniştiseră temerile erau demascate. Eclesiasticii, întrerupţi în lucrarea lor de a încuviinţa crima, văzându-şi primejduite câştigurile, erau plini de mânie şi s-au unit să-şi susţină pretenţiile. Unii îl acuzau că lucrează pripit şi cu patimă. Alţii îl acuzau de încumetare, declarând că nu era condus de Dumnezeu, ci lucra din mândrie şi din exces de zel. "Cine nu ştie, răspundea el, că un om rareori susţine o idee nouă fără să aibă aparenţe de mândrie şi fără să fie acuzat că dă naştere la certuri? De ce au fost daţi morţii Hristos şi toţi martirii? Deoarece ei păreau a fi nişte dispreţuitori mândri ai înţelepciunii timpului lor şi pentru că aduceau noutăţi fără ca mai întâi să primească sfatul învăţăturilor şi părerilor vechi".
Apoi susţinea: "Tot ce fac eu nu va fi îndeplinit prin înţelepciune omenească, ci prin sfatul lui Dumnezeu. Dacă lucrarea aceasta este de la Dumnezeu, cine o va putea opri? Dar dacă nu, atunci cine o poate face să meargă înainte? Nu voia mea, nici a lor, şi nici a noastră să se facă; ci voia Ta, Sfinte Tată, care eşti în ceruri" (Idem, b.3, cap.6).
Cu toate că Luther fusese mânat de Duhul lui Dumnezeu să-şi înceapă lucrarea, nu urma să o ducă mai departe fără lupte grele. Reproşurile vrăjmaşilor lui, prezentările denaturate ale planurilor lui şi insinuările lor nedrepte şi răutăcioase cu privire la caracterul şi motivele lui au năvălit peste el ca un şuvoi copleşitor; şi n-au rămas fără efect. El avusese încredere că fruntaşii poporului, atât din biserică, cât şi din şcoli, se vor uni bucuroşi cu el în eforturi pentru reformă. Cuvintele de încurajare din partea celor din poziţii înalte îl inspiraseră cu bucurie şi nădejde. El văzuse deja în mod vizionar o zi mai strălucitoare pentru biserică apărând la orizont. Dar încurajarea se schimbase în reproş şi condamnare. Mulţi demnitari, atât ai statului, cât şi ai bisericii, erau lămuriţi cu privire la adevărul acestor teze; dar au văzut îndată că primirea acestor adevăruri va fi însoţită de schimbări mari. A lumina şi a reforma pe oameni însemna în realitate subminarea autorităţii Romei, a opri mii de şuvoaie care acum curgeau în tezaurul ei, şi în felul acesta reducerea extravaganţei şi luxului conducătorilor papali. Mai mult decât atât, a învăţa pe oameni să gândească şi să acţioneze ca fiinţe responsabile, privind numai la Hristos pentru mântuire, ar fi însemnat prăbuşirea scaunului pontifical şi în cele din urmă distrugerea autorităţii lor. Pentru motivul acesta ei au refuzat cunoaşterea oferită de Dumnezeu şi s-au aşezat împotriva lui Hristos şi a adevărului prin împotrivire faţă de omul pe care El îl trimisese să-i lumineze.
Luther se cutremura atunci când privea la sine - un singur om împotriva celor mai puternice forţe ale lumii. Uneori se îndoia dacă fusese în adevăr condus de Dumnezeu pentru a se ridica împotriva autorităţii bisericii. "Cine am fost eu, scria el, să mă împotrivesc maiestăţii papei înaintea căruia" regii pământului şi toată lumea tremură?" Nimeni nu ştie ce a suferit inima mea în aceşti doi ani de început şi în ce mâhnire, pot spune, în ce descurajare m-am afundat" (idem, b.3, cap.6). Dar n-a fost lăsat să fie doborât de descurajare. Atunci când sprijinul omenesc slăbea, privea numai la Dumnezeu şi înţelegea că poate fi călăuzit în siguranţă desăvârşită de acel braţ atotputernic.
Luther scria către un prieten al Reformei: "Nu putem ajunge la înţelegerea Scripturilor doar prin studiu sau prin inteligenţă. Prima datorie este să începi cu rugăciune. Roagă pe Dumnezeu să-ţi acorde marele Său har, înţelegerea adevărată a Cuvântului Său. Nu există alt interpret al Cuvântului lui Dumnezeu decât Autorul acestui Cuvânt, aşa cum El Însuşi a spus: 'Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu'. Nu nădăjdui nimic prin străduinţele tale, prin înţelegerea ta; încrede-te numai în Dumnezeu şi în influenţa Duhului Său. Crede aceasta pe temeiul cuvântului unui om care a făcut experienţă" (idem, b.3, cap.7). Iată o lecţie de o importanţă vitală pentru aceia care simt că Dumnezeu i-a chemat să prezinte altora adevărurile solemne pentru timpul acesta. Aceste adevăruri vor trezi vrăjmăşia Satanei şi a oamenilor cărora le plac poveştile pe care el le-a inventat. În lupta cu puterile răului, este nevoie de ceva mai mult decât puterea intelectuală şi înţelepciunea omenească.
Când vrăjmaşii apelau la obicei şi la tradiţie sau la susţinerile şi autorităţile papei, Luther îi întâmpina cu Biblia şi numai cu Biblia. Acolo se găseau argumentele cărora ei nu le puteau răspunde; de aceea robii formalismului şi superstiţiei îi cereau viaţa, aşa cum iudeii ceruseră sângele lui Hristos. "Este un eretic, strigau zeloşii romani. A-l îngădui să mai trăiască chiar şi numai un ceas însemnează înaltă trădare împotriva bisericii. Să fie înălţat imediat un eşafod pentru el" (idem, b.3, cap.9). Dar Luther n-a căzut pradă furiei lor. Dumnezeu avea pentru el o lucrare de îndeplinit, iar îngerii cerului au fost trimişi să-l ocrotească. Mulţi însă, care primiseră de la Luther lumina cea preţioasă, au devenit obiectul mâniei Satanei şi pentru cauza adevărului au suferit fără teamă chinul şi moartea.
Învăţăturile lui Luther au atras atenţia minţilor luminate din toată Germania. Din predicile şi din scrierile lui izvorau raze de lumină care trezeau şi iluminau mii de oameni. O credinţă vie lua locul formalismului mort în care îi ţinuse biserica timp îndelungat. Oamenii îşi pierdeau în fiecare zi încrederea în superstiţiile romanismului. Barierele prejudecăţii erau îndepărtate. Cuvântul lui Dumnezeu, prin care Luther măsura orice învăţătură şi orice pretenţie, era ca o sabie cu două tăişuri, croindu-şi drum spre inimile oamenilor. Peste tot se vedea o trezire a dorinţei după creştere spirituală. Pretutindeni era o aşa foame şi sete după neprihănire care nu mai fuseseră cunoscute de veacuri. Ochii oamenilor, atâta vreme îndreptaţi către riturile omeneşti şi către mijlocitori pământeşti, se îndreptau acum în pocăinţă şi credinţă către Hristos şi către El răstignit.
Interesul larg răspândit a făcut să crească şi mai mult temerile autorităţilor papale. Luther a primit somaţia să compară la Roma pentru a răspunde acuzaţiei de erezie. Porunca a umplut pe prieteni de groază. Cunoşteau destul de bine primejdia care-l ameninţa în cetatea aceea stricată, care era deja îmbătată de sângele martirilor lui Isus. Ei au protestat împotriva mergerii lui la Roma şi au cerut să fie cercetat în Germania.
În cele din urmă a fost făcut acest aranjament şi trimisul papei a fost delegat să asculte cazul. În instrucţiunile comunicate de pontif acestui delegat, se declara că Luther fusese deja declarat eretic. De aceea, trimisul era însărcinat "să-l urmărească şi să-l constrângă fără amânare" Dacă va rămâne statornic şi trimisul nu va putea câştiga stăpânire asupra persoanei lui, era împuternicit să-l proscrie în orice parte a Germaniei; să-l izgonească, să-l blesteme şi să excomunice pe toţi aceia care i se alătură" (idem, b.4, cap.2). Şi, mai departe, papa a dat directive trimisului său să dezrădăcineze cu totul erezia cea otrăvitoare, să excomunice pe toţi, din orice demnitate a bisericii sau statului, cu excepţia împăratului, care nu vor demasca pe Luther şi pe sprijinitorii lui şi nu-i vor preda răzbunării Romei.
Aici se descoperi adevăratul spirit al papalităţii. Nici o urmă de principiu creştin sau cel puţin de dreptate nu se vedea în tot acest document. Luther se găsea la o mare depărtare de Roma şi nu avusese ocazia să explice sau să-şi apere poziţia; cu toate acestea, înainte ca situaţia lui să fi fost cercetată, a şi fost declarat ca eretic şi în aceeaşi zi avertizat, acuzat, judecat şi condamnat şi toate acestea au fost îndeplinite de cel care se pretindea a fi sfântul părinte, singura autoritate supremă şi infailibilă în biserică sau stat!
În vremea aceasta, când Luther avea atât de mare nevoie de împreuna simţire şi sfatul unui prieten adevărat, providenţa lui Dumnezeu i-a trimis pe Melanchton la Wittemberg. Tânăr, modest şi ales în maniere, judecata sănătoasă a lui Melanchton, cunoştinţele lui vaste şi o elocinţă care câştiga, unite cu curăţia şi cinstea caracterului lui, au câştigat admiraţia şi respectul general. Strălucirea talentelor sale nu era totuşi mai presus de amabilitatea lui. În scurtă vreme a devenit un ucenic al Evangheliei şi prietenul cel mai de încredere şi susţinătorul lui cel mai de valoare; amabilitatea, prevederea şi precizia acestuia slujeau ca o completare la curajul şi energia lui Luther. Unirea lor în lucrare a dat putere Reformei şi a fost un izvor de mare încurajare pentru Luther.
Oraşul Augsburg fusese stabilit ca loc al cercetării şi reformatorul a pornit să străbată drumul pe jos până acolo. Temeri serioase erau exprimate pentru el. Se trimiteau ameninţări pe faţă că va fi descoperit şi ucis pe cale, iar prietenii l-au rugat să nu se expună. Ei au stăruit de el să părăsească Wittenbergul pentru o vreme şi să-şi găsească siguranţa la locul în care îl aşezase Dumnezeu. El trebuia să continue a susţine adevărul cu credincioşie, în ciuda furtunilor care-l loveau. Vorbirea lui era: "Sunt ca Ieremia, un om care provoacă luptă şi ceartă; dar cu cât cresc ameninţările, cu atât mi se măreşte bucuria" Ei mi-au distrus deja onoarea şi numele cel bun; mai rămâne un singur lucru: trupul meu slăbănogit. Să-l ia! Îmi vor scurta viaţa în felul acesta, cu câteva ceasuri. Dar cât priveşte sufletul meu, ei nu mi-l pot lua. Acela care doreşte să predice cuvântul lui Hristos în lume trebuie să se aştepte la moarte în orice clipă" (idem, b.4, cap. 4).
Vestea sosirii lui Luther la Augsburg a dat o mare satisfacţie legatului papal. Ereticul turbulent, care atrăsese atenţia lumii întregi, părea a fi acum în puterea Romei şi legatul se hotărâse să nu-i scape. Reformatorul nu-şi asigurase un bilet de liberă trecere. Prietenii au stăruit ca el să nu apară înaintea legatului fără aşa ceva şi şi-au luat sarcina să i-l procure de la împărat. Legatul intenţiona să-l constrângă pe Luther, dacă era posibil, să retracteze sau, dacă nu reuşea, să-l ducă la Roma pentru a împărtăşi soarta lui Huss şi a lui Ieronim. De aceea, prin agenţi a încercat să-l facă pe Luther să apară fără bilet de liberă trecere, încrezându-se în mila lui. Reformatorul a refuzat categoric să facă acest lucru. Până când n-a primit documentul care-i garanta ocrotirea împăratului, n-a apărut în faţa ambasadorului papal.
În mod diplomatic, romaniştii au hotărât să încerce să-l câştige pe Luther printr-o aparentă amabilitate. Legatul, în întrevederile cu el manifesta o caldă prietenie. A cerut însă ca Luther să se supună necondiţionat autorităţii bisericii şi să renunţe la toate punctele fără argumentare sau discuţie. El nu apreciase corect caracterul omului cu care avea de a face. În răspunsul lui, Luther şi-a exprimat aprecierea faţă de biserică, dorinţa lui după adevăr, dispoziţia de a răspunde tuturor obiecţiunilor faţă de ceea ce învăţase şi de a supune învăţăturile lui hotărârilor unor mari universităţi. Dar, în acelaşi timp, a protestat împotriva procedeului cardinalului de a-i cere să retracteze fără să-i fi dovedit vreo greşeală.
Singurul răspuns a fost: "Retractează, retractează!" Reformatorul a arătat că poziţia lui era susţinută de Scripturi şi a declarat cu hotărâre că nu renunţă la adevăr. Legatul, nefiind în stare să răspundă argumentelor lui Luther, l-a năpădit cu o furtună de acuzaţii, batjocuri şi linguşiri, întărite cu citate din tradiţie şi din declaraţiile patristice, nepermiţându-i nici o ocazie să vorbească. Văzând că întrevederea continuată în acest mod va fi inutilă, Luther a obţinut în cele din urmă o îngăduinţă - nu fără opoziţie - să-şi prezinte răspunsul în scris.
"Făcând acest lucru, scria el unui prieten, cel acuzat are un dublu câştig: mai întâi, ceea ce este scris poate fi supus şi judecăţii altora; în al doilea rând, este o ocazie mai bună de a acţiona asupra temerilor, dacă nu chiar a conştiinţei unui despot arogant şi fanfaron, care altfel s-ar impune prin vorbirea lui abuzivă" (Maryn, The Life and Times of Luther, p.271, 272).
La întrevederea următoare, Luther a prezentat o expunere clară, concisă şi plină de vigoare a concepţiilor sale, susţinută din abundenţă cu citate din Scriptură. După ce a citit-o cu voce tare, a înmânat documentul cardinalului care, însă, l-a aruncat cu dispreţ, declarându-l a fi o grămadă de cuvinte goale şi de citate fără însemnătate. Luther s-a ridicat şi a întâmpinat pe înfumuratul prelat pe terenul lui - tradiţiile şi învăţăturile bisericii - şi i-a respins categoric susţinerile.
Când prelatul a văzut că nu se poate răspunde raţionamentelor lui Luther, şi-a pierdut stăpânirea de sine şi plin de mânie a strigat: " Retractează, dacă nu, te trimit la Roma ca să apari în faţa judecătorilor însărcinaţi să ia cunoştinţă de cazul tău. Te voi excomunica pe tine, pe toţi partizanii tăi şi pe toţi aceia care vreodată te vor sprijini şi-i voi arunca afară din biserică". Şi în cele din urmă a declarat pe un ton îngâmfat şi plin de trufie: "Retractează sau nu te mai întorci acasă" (D'Aubigné, London ed., b.4, cap.8).
Reformatorul s-a retras imediat împreună cu prietenii lui, declarând clar în felul acesta că nu se putea aştepta de la el nici o retractare. Cardinalul nu se aşteptase la lucrul acesta. El îşi închipuise că prin violenţă îl putea înspăimânta pe Luther să se supună. Acum, rămas singur doar cu ajutoarele lui, privea când pe unul, când pe altul, plin de mânie de neaşteptatul eşec al planurilor lui. Eforturile lui Luther cu această ocazie n-au rămas fără rezultate bune. Marea adunare prezentă a avut ocazia să-i compare pe cei doi bărbaţi şi să-i judece după spiritul manifestat de ei, ca şi după tăria şi sinceritatea poziţiilor lor. Ce contrast izbitor! Reformatorul, un om simplu, umil şi hotărât, stătea în puterea lui Dumnezeu, având adevărul de partea lui, iar reprezentantul papei, plin de sine, semeţ, înfumurat şi neînduplecat, nu avea nici un argument din Scripturi şi cu toate acestea strigând cu vehemenţă: "Retractează, altfel vei fi trimis la Roma pentru pedeapsă".
Cu toate că Luther îşi asigurase un bilet de liberă trecere, solii Romei căutau să-l prindă şi să-l întemniţeze. Prietenii au stăruit de el, arătându-i că era inutil să-şi prelungească rămânerea acolo. El urma să se întoarcă la Wittenberg fără întârziere, luând cele mai severe măsuri ca să-şi ascundă intenţia de a pleca. Ca urmare, a părăsit Augsburgul înainte de ivirea zorilor, călare, însoţit numai de o călăuză oferită de magistratul oraşului. Cu multe măsuri de prevedere, în taină şi-a făcut drum pe străzile întunecate şi tăcute ale oraşului. Dar duşmanii vigilenţi şi cruzi îi pregăteau pierzarea. Va scăpa oare din cursele pregătite pentru el? Erau momente de încordare şi de rugăciune stăruitoare. A ajuns la o poartă mică în zidul oraşului. I s-a deschis şi împreună cu călăuza a trecut fără nici o piedică. Odată ieşiţi şi aflaţi în siguranţă, fugarii şi-au grăbit alergarea şi înainte ca legatul să fi aflat ceva despre plecarea lui Luther, el era în afara primejdiei de a fi ajuns de către urmăritori. Satana împreună cu trimişii lui au fost înfrânţi. Omul pe care-l credeau în mâna lor fugise, scăpase ca o pasăre din cursa păsărarului.
La primirea acestei veşti, legatul a fost surprins şi plin de mânie. Se aşteptase să primească o mare onoare pentru înţelepciunea şi hotărârea lui în tratarea acestui tulburător al bisericii; dar nădejdea i-a fost dezamăgită. Şi-a exprimat mânia într-o scrisoare către Frederic, electorul de Saxonia, acuzându-l vehement pe Luther şi cerând ca Frederic însuşi să trimită pe reformator la Roma sau să-l alunge din Saxonia.
În apărarea sa, Luther a cerut ca legatul papei să-i arate din Scripturi greşelile şi a făgăduit în modul cel mai solemn că va renunţa la învăţăturile lui, dacă se va putea arăta că sunt în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu. El şi-a exprimat recunoştinţa faţă de Dumnezeu care-l socotise vrednic să sufere pentru o cauză atât de sfântă.
Prinţul elector, deşi avea puţină cunoştinţă despre învăţăturile reformate, a fost profund impresionat de sinceritatea, puterea şi claritatea cuvintelor lui Luther; şi până când reformatorul urma să fie dovedit rătăcit, Frederic s-a hotărât să stea ca protector al lui. Ca răspuns la cererea legatului papal, el a scris: "'Din moment ce dr. Martin a apărut înaintea voastră la Augsburg, ar trebui să fiţi mulţumit. Nu ne-am aşteptat că veţi încerca să-l faceţi să retracteze fără să-l fi convins de greşelile lui. Nici unul dintre oamenii învăţaţi din principatul nostru nu mi-a adus la cunoştinţă că doctrina lui Martin este nelegiuită, anticreştină sau eretică.' Prinţul a refuzat să-l trimită pe Luther la Roma sau să-l alunge din statele lui" (D'Aubigné, b.4, cap.10).
Electorul vedea că există o decădere morală în societate. Era necesară o mare lucrare de reformă. Străduinţele complicate şi costisitoare pentru a opri şi a pedepsi fărădelegile n-ar fi fost necesare dacă oamenii ar fi recunoscut şi ar fi ascultat de cerinţele lui Dumnezeu şi de dictatul unei conştiinţe luminate. El a văzut că Luther lucra tocmai pentru asigurarea acestui obiectiv şi în ascuns se bucura că în biserică se făcea simţită o influenţă mai bună.
El mai vedea şi că, în calitatea sa de profesor la universitate, Luther avea un succes deosebit. Trecuse doar un an de când reformatorul îşi afişase tezele pe uşa bisericii castelului, şi se vedea deja o mare scădere a numărului de pelerini care vizitau biserica la Sărbătoarea tuturor sfinţilor. Roma fusese mult lipsită de închinători şi de daruri; dar locul lor era ocupat de o altă clasă, care veneau acum la Wittenberg nu ca pelerini să-i adore moaştele, ci ca studenţi să umple sălile de cursuri. Scrierile lui Luther aprinseseră pretutindeni un interes nou faţă de Sfintele Scripturi, şi nu numai din toate părţile Germaniei, dar şi din alte ţări, se strângeau studenţi la universitate. Tineri, care veneau pentru prima oară să vadă Wittenbergul, "îşi ridicau mâinile spre cer şi lăudau pe Dumnezeu care a făcut ca lumina adevărului să strălucească din acest oraş, ca în timpurile de odinioară din Sion, şi să se răspândească în ţările cele mai îndepărtate" (idem, b.4, cap.10).
Luther nu părăsise decât în parte rătăcirile catolicismului. Dar când făcea comparaţie între Scripturile sfinte şi decretele şi constituţiile papale, rămânea plin de uimire. "Citesc, scria el, decretele pontifilor şi" nu ştiu dacă papa este însuşi anticristul sau apostolul lui, atât de rău este reprezentat Hristos şi răstignit în ele" (idem, b.5, cap.1). Chiar acum, în aceste momente, Luther încă era un susţinător al bisericii romane şi nu avea nici un gând să se despartă vreodată de legătura cu ea.
Scrierile reformatorului şi învăţăturile lui se răspândeau pretutindeni în creştinătate. Lucrarea lui s-a răspândit în Elveţia şi în Olanda. Copii ale scrierilor lui şi-au făcut drum în Franţa şi în Spania. În Anglia, învăţăturile lui au fost primite ca fiind cuvântul vieţii. În Belgia şi în Italia de asemenea, adevărul era răspândit. Mii se trezeau din amorţeala de moarte la bucuria şi nădejdea unei noi vieţi de credinţă.
Roma se mânia din ce în ce mai mult din cauza atacurilor lui Luther, iar unii dintre adversarii săi cei mai fanatici, printre care chiar doctori la universităţile catolice, declarau că acela care va ucide pe călugărul răzvrătit va fi fără păcat. Într-o zi un străin, cu un pistol ascuns sub mantie, s-a apropiat de reformator şi l-a întrebat de ce umblă singur. "Sunt în mâna lui Dumnezeu, i-a răspuns Luther. El este tăria mea şi scutul meu. Ce poate să-mi facă omul?" (idem, b.6, cap.2). Auzind aceste cuvinte, străinul s-a întors palid şi a luat-o la fugă ca din faţa îngerilor cerului.
Roma era hotărâtă să-l distrugă pe Luther; dar Dumnezeu era în apărarea lui. Învăţăturile lui erau auzite pretutindeni - în colibe ca şi în mânăstiri - în casele nobililor, în universităţi şi în palatele regilor, şi oamenii de viţă nobilă se ridicau din toate părţile să-i susţină eforturile (idem, b.6, cap.2).
Cam în vremea aceasta, Luther, citind lucrările lui Huss, a descoperit că adevărul cel mare al îndreptăţirii prin credinţă, pe care el căuta să-l înalţe şi să-l predice, fusese susţinut de reformatorul Boemiei. "Toţi au fost husiţi, spunea Luther, Pavel, Augustin şi chiar eu, fără să ştim acest lucru!" "Cu siguranţă că judecăţile lui Dumnezeu vor veni peste lume, continua el, deoarece acum un veac I s-a predicat adevărul care a fost osândit şi ars" (Wylie, b.6, cp.1).
Într-un apel adresat împăratului şi nobilimii din Germania în favoarea reformei creştinătăţii, Luther scria cu privire la papa: "Este un lucru dezgustător să vezi pe omul care se pretinde a fi locţiitorul lui Hristos, desfăşurând o astfel de măreţie pe care nici un împărat nu o poate egala. Se aseamănă această fiinţă cu Isus cel sărac sau cu Petru cel umil? Ei spun că el este stăpânul lumii! Dar Hristos, al cărui vicar se laudă a fi, spunea: 'Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta'. Pot oare stăpânirile unui vicar să se întindă dincolo de acelea ale superiorului lui?" (D'Aubigné, b.6, cap.3).
Despre universităţi scria în felul următor: "Tare mi-e teamă că universităţile se vor dovedi a fi porţile cele mari ale iadului, dacă nu se lucrează cu stăruinţă să se explice Sfintele Scripturi, pe care să le întipărească în inimile tineretului. Nu sfătuiesc pe nimeni să-şi dea copilul acolo unde Scripturile nu au un loc suprem. Orice instituţie în care oamenii nu se ocupă intens de Cuvântul lui Dumnezeu devine coruptă" (idem, b.6, cap.3).
Acest apel a circulat cu repeziciune în toată Germania şi a exercitat o influenţă puternică asupra oamenilor. Întreaga naţiune a fost trezită şi mulţimile s-au adunat în jurul steagului Reformaţiunii. Împotrivitorii lui Luther, arzând de dorinţa de răzbunare, au stăruit de papa să ia măsuri energice împotriva lui. S-a hotărât ca învăţăturile lui să fie imediat condamnate. Au fost acordate reformatorului şi adepţilor lui 60 de zile, după care, dacă nu-şi retrăgeau părerile, trebuia să fie excomunicaţi.
Aceasta a fost pentru Reformaţiune o criză teribilă. Timp de veacuri, sentinţele de excomunicare ale Romei îngroziseră pe monarhii cei mai puternici; ele umpluseră imperiile cele puternice de vaiuri şi pustiire. Aceia peste care cădea condamnarea ei erau priviţi de toţi cu dezgust şi groază; erau izolaţi de orice legătură cu semenii lor şi trataţi ca proscrişi şi prigoniţi până la exterminare. Luther nu era orb la furtuna care sta gata să izbucnească asupra lui; dar a rămas hotărât, încrezându-se în Hristos care era sprijinul şi scutul lui. Cu un curaj şi o credinţă de martir, el scria: "Nu ştiu ce urmează să aibă loc, nici nu mă frământ să ştiu" Oriunde ar cădea trăsnetul, sunt fără teamă. Nici o frunză nu cade fără voia Tatălui nostru. Cu mult mai mult Se va îngriji El de noi! Este un lucru uşor să mori pentru Cuvânt, din moment ce Însuşi Cuvântul care S-a făcut trup a murit. Dacă murim împreună cu El, vom trăi împreună cu El; şi trecând prin ceea ce a trecut El înaintea noastră, vom fi acolo unde este El şi vom locui împreună cu El pe vecie" (idem, a 3-a ed. London, Walther, 1840, b.6, cap.9).
Când primi bula papală, Luther a spus: "O dispreţuiesc şi o atac deoarece este nelegiuită, falsă" Însuşi Isus Hristos este condamnat în ea" Mă bucur să suport asemenea necazuri pentru cea mai bună dintre cauze. Simt deja o mai mare libertate în inima mea; căci până la urmă ştiu că papa este anticristul şi că tronul lui este chiar tronul Satanei" (D'Aubigné, b.6, cap.9).
Cu toate acestea, mandatul papal n-a rămas fără efect. Închisoarea, tortura şi sabia erau armele capabile să impună ascultare. Cei slabi şi superstiţioşi tremurau înaintea decretului papei; şi cu toate că exista o simpatie generală pentru Luther, mulţi socoteau că viaţa era prea scumpă spre a fi riscată pentru cauza Reformei. Totul părea să arate că lucrarea reformatorului era aproape de încheiere.
Dar Luther era încă neînfricat. Roma îşi aruncase asupra lui anatemele ei, iar lumea privea neîndoindu-se câtuşi de puţin că el va pieri sau va fi obligat să se supună. Dar, cu toată puterea, el a respins sentinţa de condamnare şi a făcut cunoscut în public hotărârea lui de a se despărţi pentru totdeauna de Roma. În prezenţa unei mulţimi de studenţi, doctori şi cetăţeni de toate categoriile, Luther a ars bula papală împreună cu toate legile canonice, decretele şi alte scrieri care susţineau autoritatea papală. "Duşmanii mei au fost în stare prin arderea cărţilor mele, a spus el, să aducă pagube cauzei adevărului în mintea oamenilor de rând şi să le distrugă sufletele; pentru motivul acesta am ars şi eu cărţile lor. O luptă serioasă începe chiar acum. Până acum m-am jucat doar cu papa. Am început această lucrare în numele Domnului; ea se va încheia fără mine, dar prin puterea Sa" (idem, b.6, cap.10).
La reproşurile vrăjmaşilor lui care-l dispreţuiau pentru motivul slăbiciunilor sale, Luther răspundea: "Cine ştie dacă nu Dumnezeu m-a ales şi m-a chemat şi dacă ei n-ar trebui să se teamă că, dispreţuindu-mă pe mine, dispreţuiesc pe Însuşi Dumnezeu? Moise era singur la ieşirea din Egipt; Ilie era singur în timpul domniei lui Ahab; Isaia era singur în Ierusalim; Ezechiel era singur în Babilon" Dumnezeu n-a ales niciodată ca profet nici pe marele preot, nici vreun alt personaj mare; ci de obicei a ales oameni umili şi dispreţuiţi, o dată chiar pe păstorul Amos. În toate vremurile sfinţii a trebuit să mustre pe cei mari, regi, prinţi, preoţi şi oameni înţelepţi, cu primejdia vieţii lor" Eu nu spun că sunt profet; dar spun că ar trebui să se teamă mai ales pentru că eu sunt singur şi pentru că ei sunt mulţi. Sunt sigur de faptul că Cuvântul lui Dumnezeu este de partea mea şi că nu este cu ei" (idem, b.6, cap.10).
Şi totuşi nu fără o luptă grozavă cu sine s-a hotărât Luther la o ruptură definitivă cu biserica. Era cam pe vremea când scria: "Simt în fiecare zi, din ce în ce mai mult, cât este de greu să dai la o parte scrupulele cu care cineva a fost îmbibat în copilărie. O, câtă durere mi-a produs, cu toate că aveam Scriptura de partea mea, să mă conving că trebuie să îndrăznesc a mă împotrivi papei şi să-l denunţ ca anticrist! Cât de mari au fost durerile inimii mele! De câte ori nu mi-am pus cu amărăciune aceeaşi întrebare care era atât de des pe buzele papistaşilor: 'Numai tu eşti înţelept? Pot oare toţi ceilalţi să fie în rătăcire? Şi cum va fi dacă, după toate acestea, tu vei fi cel greşit şi ai implicat în rătăcirea ta atâtea suflete care vor fi pe veci condamnate?' Şi aşa m-am luptat cu mine şi cu Satana, până când Hristos, prin Cuvântul Său infailibil, mi-a întărit inima împotriva acestor îndoieli" (Martyn, p.372, 373).
Papa îl ameninţase pe Luther cu excomunicarea dacă nu retracta, iar acum această ameninţare era o realitate. A fost emisă o nouă bulă, care anunţa despărţirea definitivă a lui Luther de biserica catolică, denunţându-l ca fiind blestemat de Cer, cuprinzând în aceeaşi condamnare pe toţi aceia care aveau să primească învăţăturile lui. Lupta cea mare era acum în plină desfăşurare.
Împotrivirea este partea tuturor acelora pe care Dumnezeu îi foloseşte pentru a prezenta adevărurile care au o aplicaţie deosebită pentru vremea lor. Astfel, pentru zilele lui Luther era un adevăr prezent - un adevăr de o deosebită importanţă pentru vremea aceea; există însă un adevăr prezent şi pentru biserica de astăzi. Acela care face totul după sfaturile voinţei Sale a găsit cu cale să trezească pe oameni în diferitele lor situaţii şi să le încredinţeze îndatoriri speciale pentru vremurile în care trăiesc şi pentru condiţiile în care se găsesc. Dacă aceştia preţuiesc lumina care le-a fost dată, li se va descoperi o privire mai profundă a adevărului. Dar adevărul nu este astăzi mai dorit de majoritatea oamenilor, de cum a fost dorit de papistaşii care s-au împotrivit lui Luther. Există şi azi, ca şi în veacurile trecute, aceeaşi dispoziţie de a primi teoriile şi tradiţiile oamenilor în locul Cuvântului lui Dumnezeu. Aceia care prezintă adevărul pentru vremea aceasta nu trebuie să se aştepte a fi primiţi mai bine decât au fost primiţi reformatorii. Lupta cea mare dintre adevăr şi rătăcire, dintre Hristos şi Satana, trebuie să crească în intensitate până la încheierea istoriei acestei lumi.
Isus spunea ucenicilor Săi: "Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea. Aduceţi-vă aminte de vorba, pe care v-am spus-o: Robul nu este mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu şi pe al vostru îl vor păzi" (Ioan 15,19.20). Iar pe de altă parte, Domnul a declarat lămurit: "Vai de voi, când toţi oamenii vă vor grăi de bine! Fiindcă tot aşa făceau părinţii lor cu proorocii mincinoşi!" (Luca 6,26). Spiritul lumii nu este astăzi mai mult în armonie cu spiritul lui Hristos de cum era pe vremuri, iar aceia care predică Cuvântul lui Dumnezeu în curăţia lui nu vor fi primiţi mai bine astăzi decât atunci. Înfăţişarea împotrivirii faţă de adevăr s-ar putea să se schimbe, vrăjmăşia ar putea fi mai puţin pe faţă deoarece este mai subtilă; dar există totuşi aceeaşi duşmănie care se va da pe faţă până la sfârşitul timpului.
Cap. 8 Luther înaintea Dietei
Un nou împărat - Carol al V-lea - se urcă pe tronul Germaniei şi trimişii Romei se grăbiră să-i prezinte felicitările şi să-l convingă pe monarh să-şi folosească puterea împotriva Reformaţiunii. Pe de altă parte, prinţul-elector al Saxoniei, faţă de care Carol era mult îndatorat pentru coroana lui, l-a sfătuit să nu facă nici un pas împotriva lui Luther până ce nu va avea ocazia să-l asculte. Împăratul era pus astfel într-o mare încurcătură şi nedumerire. Papistaşii n-ar fi fost mulţumiţi cu nimic mai puţin decât cu un edict imperial care să-l condamne la moarte. Electorul declarase categoric că "nici maiestatea sa imperială şi nici vreo altă persoană nu dovedise că scrierile lui Luther erau greşite", de aceea el cerea ca "Dr. Luther să-i fie asigurat un bilet de liberă trecere, aşa ca să poată apărea înaintea tribunalului judecătorilor învăţaţi, cucernici şi nepărtinitori" (D'Aubigné, b.6, cap.11).
Atenţia tuturor era acum atrasă spre adunarea statelor germane care urmau să fie reunite la Worms, la scurtă vreme după urcarea lui Carol pe tronul imperiului. Probleme şi interese politice importante urmau să fie luate în discuţie de către acest consiliu naţional; pentru prima dată prinţii Germaniei urmau să se întâlnească cu tânărul lor monarh în forul adunării deliberative. Din toate părţile patriei au venit demnitarii bisericii şi ai statului. Prinţi cu tradiţie, din clasa înaltă, puternici şi mândri de drepturile lor ereditare, eclesiastici princiari înflăcăraţi de conştienţa superiorităţii lor în rang şi putere, cavaleri imperiali împreună cu purtătorii lor de arme şi ambasadori din ţări vecine şi îndepărtate - toţi aceştia s-au adunat la Worms. Însă, în această imensă adunare, subiectul care provocase cel mai adânc interes era cauza reformatorului saxon.
Carol dăduse poruncă mai dinainte ca prinţul-elector să-l aducă pe Luther cu el la Dietă, asigurându-l de ocrotire şi făgăduindu-i o discuţie liberă cu persoane competente, privind problemele în dispută. Luther dorea foarte mult să apară înaintea împăratului. Şi pentru că sănătatea lui era de data aceea mult şubrezită, el scrise electorului: "Dacă nu pot merge la Worms sănătos, voi fi dus acolo aşa bolnav cum sunt. Căci dacă împăratul mă cheamă, nu mă îndoiesc că aceasta este chemarea lui Dumnezeu Însuşi. Dacă vor să folosească violenţa împotriva mea, şi aceasta este foarte probabil (căci nu pentru instruirea lor îmi poruncesc să apar), încredinţez problema în mâinile Domnului. Acela care a salvat pe cei trei tineri în cuptorul de foc încă trăieşte şi domneşte. Dacă nu mă salvează, viaţa mea este de mică importanţă. Să ne ferim însă ca Evanghelia să fie expusă batjocurii celor nelegiuiţi şi să ne vărsăm mai bine sângele pentru ea decât să-i lăsăm pe ei să triumfe. Nu-mi stă mie în putere să hotărăsc dacă viaţa sau moartea mea va contribui cel mai mult la mântuirea tuturor" Vă puteţi aştepta la orice de la mine" în afară de fugă sau retractare. Să fug nu pot, şi cu atât mai puţin să retractez" (idem, b.7, cap.1).
Atunci când la Worms au ajuns veştile că Luther urma să apară înaintea Dietei, s-a produs o agitaţie generală. Aleander, legatul papal căruia îi fusese în mod deosebit încredinţat acest caz, a fost alarmat şi mâniat. Era conştient că rezultatul urma să fie dezastruos pentru cauza papală. A institui o cercetare într-un caz în care papa pronunţase deja sentinţa de condamnare însemna o punere în discuţie a autorităţii suveranului pontif. Mai mult decât atât, el îşi dădea seama că argumentele elocvente şi puternice ale acestui om vor îndepărta pe mulţi dintre prinţi de la cauza papei. De aceea, în cea mai mare grabă, a protestat pe lângă Carol împotriva prezenţei lui Luther la Worms. Cam în acelaşi timp a fost publicată bula de excomunicare a lui Luther; şi aceasta împreună cu presiunile legatului au făcut pe împărat să cedeze. Astfel că scrise electorului că, dacă Luther nu retractează, ar trebui să rămână la Wittenberg.
Nemulţumit de această victorie, Aleander unelti cu toată puterea şi viclenia de care dispunea pentru a asigura condamnarea lui Luther. Cu o stăruinţă vrednică de o cauză mai bună, el a impus problema în atenţia prinţilor, prelaţilor şi altor membri ai adunării, acuzând pe reformator de "răzvrătire, rebeliune, lipsă de respect şi hulă". Dar vehemenţa şi pasiunea date pe faţă de legat au demascat şi mai clar spiritul de care era însufleţit. "Este mânat de ură şi răzbunare" era constatarea generală, "mai mult decât de râvnă şi evlavie" (idem, b.7, cap.1). Majoritatea membrilor Dietei erau mai mult decât oricând înclinaţi să privească favorabil cauza lui Luther.
Aleander a susţinut cu un zel îndoit înaintea împăratului datoria de a executa edictele papale. Dar, sub legile Germaniei, aceasta nu se putea face fără concursul prinţilor şi, învins în cele din urmă de presiunile regatului, Carol i-a poruncit să-şi prezinte cazul înaintea Dietei. "A fost o zi plină de mândrie pentru nunţiul papal. Adunarea era mare; dar cauza era şi mai mare. Aleander urma să apere cauza Romei" mama şi stăpâna tuturor bisericilor". El urma să apere primatul lui Petru înaintea adunării capetelor princiare ale creştinătăţii. "Dotat cu darul vorbirii, ştiu să se ridice la înălţimea acelei ocazii. Providenţa aranjase ca Roma să fie reprezentată şi să fie apărată de cel mai priceput dintre oratorii ei în faţa celui mai măreţ dintre tribunale înainte de a fi condamnată" (Wylie, b.6, cap.4). Aceia care erau în favoarea reformatorului întrezăreau cu oarecare teamă efectele vorbirii lui Aleander. Electorul Saxoniei nu era prezent, dar la sugestia sa unii dintre consilieri au notat cuvântarea nunţiului.
Aleander s-a străduit cu toată puterea culturii şi a elocinţei sale să doboare adevărul. Arunca asupra lui Luther acuzaţii după acuzaţii, tratându-l ca pe un duşman al bisericii şi al statului, al celor vii şi al celor morţi, al clerului şi al laicilor, al conciliilor şi al creştinilor. "În scrierile lui Luther, zicea el, există atâtea rătăciri, încât ar justifica arderea pe rug a o sută de mii de eretici".
Încheindu-şi pledoaria, el s-a străduit să arunce dispreţ asupra sprijinitorilor credinţei reformate: "Ce sunt toţi aceşti luterani? O clică de pedagogi obraznici, de preoţi corupţi, de călugări desfrânaţi, de judecători ignoranţi şi de nobili degradaţi, cu nişte oameni de rând pe care i-a indus în eroare şi pe care i-a pervertit. Cât de superioară le este gruparea catolică în număr, pricepere şi putere! O hotărâre unanimă a acestei adunări ilustre va lumina pe cei neştiutori, va avertiza pe cei lipsiţi de prevedere, va hotărî pe cei care se clatină şi va da putere celor slabi" (D'Aubigné, b.7, cap.3).
Cu asemenea arme au fost atacaţi apărătorii adevărului în toate veacurile. Aceleaşi argumente sunt încă folosite împotriva acelora care au curajul să prezinte, în opoziţie cu rătăcirile îndătinate, învăţăturile clare şi directe ale Cuvântului lui Dumnezeu. "Cine sunt propagatorii acestor învăţături noi?" spun aceia care doresc o religie populară. "Sunt nişte neînvăţaţi, puţini la număr şi din clasa de jos. Cu toate acestea, pretind că au adevărul şi că sunt poporul ales al lui Dumnezeu. Sunt neştiutori şi amăgiţi. Cu mult superioară la număr şi influenţă este biserica noastră! Câţi oameni mari şi învăţaţi sunt printre noi! Ce mare putere este de partea noastră!" Acestea sunt argumentele care au o influenţă grăitoare asupra lumii; dar nu sunt mai convingătoare astăzi decât în zilele reformatorului.
Reformaţiunea nu s-a încheiat cu Luther, aşa cum socotesc unii, ci ea trebuie continuată până la încheierea istoriei lumii. Luther a avut o lucrare mare de făcut, aceea de a transmite şi altora lumina pe care Dumnezeu o aprinsese asupra lui, dar nu o poseda în totalitatea ei, adică acea întreagă lumină care trebuie dată lumii. Din vremea aceea şi până astăzi, o lumină nouă a continuat să strălucească neîncetat asupra Scripturilor şi noi adevăruri au fost continuu descoperite.
Cuvântarea legatului a făcut o impresie profundă asupra Dietei. Acolo nu fusese prezent nici un Luther cu adevărurile clare şi convingătoare ale Cuvântului lui Dumnezeu pentru a învinge pe campionul papal. N-a fost făcută nici o încercare de a apăra pe reformator. De aceea s-a dat pe faţă o dispoziţie generală nu numai de a-l condamna pe el şi învăţăturile pe care le predica, ci, dacă lucrul acesta ar fi fost posibil, să dezrădăcineze erezia. Roma se bucurase de cea mai favorabilă ocazie de a-şi apăra cauza. Tot ce se putea spune în apărarea ei fusese spus. Dar biruinţa aparentă era semnalul înfrângerii. De acum încolo, contrastul dintre adevăr şi rătăcire urma să se vadă mai clar atunci când se aflau în luptă deschisă. Niciodată după ziua aceea Roma nu avea să mai fie atât de sigură cum fusese până atunci.
În timp ce marea majoritate a membrilor Dietei n-ar fi ezitat să-l predea pe Luther răzbunării Romei, mulţi dintre ei vedeau şi deplângeau stricăciunea care exista în biserică şi doreau o îndreptare a abuzurilor care dominau în poporul german, ca urmare a corupţiei şi lăcomiei din ierarhia romană. Legatul prezentase conducerea papală în lumina cea mai favorabilă. Dar Domnul a inspirat pe un membru el Dietei să dea o descriere amănunţită şi reală a efectelor tiraniei papale. Cu o hotărâre nobilă, ducele George de Saxonia s-a ridicat în adunarea aceea princiară şi a arătat cu o exactitate teribilă amăgirile şi nelegiuirile papalităţii, precum şi urmările lor înfricoşătoare. În încheiere a spus: "Acestea sunt doar unele din abuzurile care strigă împotriva Romei. Orice ruşine a fost dată la o parte şi singurul lor scop este" "bani, bani, bani" astfel că predicatorii care ar trebui să predice adevărul nu spun decât minciuni şi nu sunt numai toleraţi, ci sunt răsplătiţi, deoarece cu cât mai mari sunt minciunile, cu atât mai mare este câştigul. Din acest izvor murdar izvorăsc asemenea ape infecte. Depravarea dă mâna cu lăcomia" Vai, ruşinea făcută de cler este aceea care aruncă atât de multe suflete sărmane în condamnarea veşnică. Trebuie să se facă o reformă generală" (idem, b.7, cap.4).
O demascare mai iscusită şi mai energică a abuzurilor papale nu putea fi prezentată nici chiar de Luther, dar faptul că vorbitorul era un adversar hotărât al reformatorului a dat o influenţă şi mai mare cuvintelor lui.
Dacă ochii adunării ar fi fost deschişi, ei ar fi văzut îngerii lui Dumnezeu în mijlocul lor, răspândind raze de lumină în întunericul rătăcirii şi deschizând minţile şi inimile pentru primirea adevărului. Puterea adevărului şi înţelepciunii lui Dumnezeu era aceea care stăpânea chiar şi pe adversarii Reformaţiunii, pregătind astfel calea pentru marea lucrare ce urma să fie îndeplinită. Martin Luther n-a fost prezent; dar glasul Unuia mai mare decât el fusese auzit în adunarea aceea.
Dieta a numit un comitet care să pregătească o listă a abuzurilor papale care apăsau atât de greu asupra poporului german. Această listă, care cuprindea o sută şi una de descrieri amănunţite, a fost prezentată împăratului împreună cu cererea de a se lua de îndată măsuri pentru îndreptarea acestor abuzuri. "Câtă pierdere de suflete creştine, spuneau petiţionarii, câtă dezaprobare, câte stoarceri din cauza ruşinii cu care este înconjurat corpul creştinătăţii! Este de datoria noastră să prevenim ruina şi dezonoarea poporului nostru. Pentru motivul acesta, vă rugăm foarte umiliţi şi cu foarte mare grabă să porunciţi o reformă generală şi să vă luaţi răspunderea pentru realizarea ei" (idem, b.7, cap.4).
Consiliul a cerut acum ca Luther să apară înaintea lui. În ciuda stăruinţelor şi ameninţărilor lui Aleander, împăratul a fost de acord în cele din urmă şi Luther a fost chemat să apară înaintea Dietei. O dată cu chemarea a fost dat şi un bilet de liberă trecere, asigurându-i înapoierea într-un loc sigur. Acesta a fost dus la Wittenberg de curierul care a fost însărcinat să-l aducă la Worms.
Prietenii lui Luther erau îngroziţi şi mâhniţi. Cunoscând prejudecăţile şi vrăjmăşia împotriva lui, se temeau că nici măcar biletul de liberă trecere nu va fi respectat şi au stăruit de el să nu-şi pună viaţa în primejdie. El le-a răspuns: "Papistaşii nu doresc ca eu să vin la Worms, ci condamnarea şi moartea mea. Dar aceasta nu interesează. Rugaţi-vă nu pentru mine, ci pentru Cuvântul lui Dumnezeu" Hristos îmi va da Duhul Său pentru a învinge pe slujitorii rătăcirii. Îi sfidez prin viaţa mea şi îi voi birui prin moartea mea. Ei se îngrămădesc la Worms pentru a mă constrânge să retractez; şi iată care va fi răspunsul meu: 'Am spus mai înainte că papa era vicarul lui Hristos; acum susţin că el este vrăjmaşul Domnului nostru şi apostolul Satanei'" (idem, b.7, cap.6).
Luther nu urma să facă această călătorie primejdioasă singur. În afară de trimisul imperial, trei dintre cei mai hotărâţi prieteni s-au decis să-l însoţească. Melanchton dorea cu înfocare să li se alăture. Inima lui era strâns legată de a lui Luther şi a stăruit să-l urmeze, dacă era nevoie, în temniţă sau la moarte. Dar stăruinţele lui au fost refuzate. Dacă Luther ar fi pierit, atunci nădejdea Reformaţiunii trebuia să treacă asupra tânărului său colaborator. Când s-a despărţit de Melanchton, reformatorul a spus: "Dacă nu mă întorc şi vrăjmaşii mei mă vor da la moarte, tu continuă să predici şi rămâi statornic de partea adevărului. Lucrează în locul meu" Dacă tu vei trăi, moartea mea va avea prea puţine urmări" (idem, b.7, cap.7). Studenţii şi cetăţenii care se adunaseră să fie martori la plecarea lui Luther erau profund mişcaţi. O mare mulţime, formată din aceia ale căror inimi fuseseră mişcate de Evanghelie, şi-au luat rămas bun plângând. Aşa a plecat reformatorul împreună cu tovarăşii lui din Wittenberg.
În timpul călătoriei au văzut că mintea oamenilor era apăsată de presimţiri întunecate. În unele oraşe nu li s-a dat nici o onoare. Când s-au oprit seara pentru odihnă, un preot le-a mărturisit prieteneşte temerile lui, înfăţişând înaintea lui Luther portretul unui reformator italian care suferise moartea de martir. A doua zi au aflat că scrierile lui Luther fuseseră condamnate la Worms. Solii imperiali aduceau la cunoştinţă decretul împăratului şi cereau oamenilor să aducă lucrările proscrise la magistraţi. Trimisul împăratului, temându-se pentru siguranţa lui Luther în faţa Dietei şi gândind că hotărârea lui s-ar putea clătina, l-a întrebat dacă mai dorea să meargă înainte. El a răspuns: "Cu toate că sunt proscris în toate oraşele, voi merge înainte" (idem, b.7, cap.7).
La Erfurt a fost primit cu cinste. Înconjurat de mulţimile admiratoare, a trecut pe străzile pe care le cutreierase de multe ori cu traista lui de cerşetor. A vizitat chilia de la mânăstire şi şi-a amintit de luptele prin care lumina care inunda acum Germania îi luminase sufletul. A fost rugat să predice. Acest lucru îi fusese interzis, dar trimisul i-a dat îngăduinţa şi călugărul care odini-oară fusese salahorul mânăstirii, s-a urcat la amvon. A vorbit acelei adunări mari din cuvintele lui Hristos: "Pace vouă". "Filozofi, doctori şi scriitori, a spus el, s-au străduit să înveţe pe oameni calea de a obţine viaţa veşnică şi n-au reuşit. Vă voi arăta astăzi calea" Dumnezeu a ridicat dintre morţi un Om, pe Domnul Isus Hristos, ca să distrugă moartea, să nimicească păcatul şi să sigileze porţile iadului. Aceasta este lucrarea mântuirii" Hristos a biruit! Aceasta este vestea cea plină de bucurie; şi noi suntem mântuiţi prin lucrarea Sa şi nu prin faptele noastre" Domnul nostru Isus Hristos a zis: 'Pace vouă, uitaţi-vă la mâinile Mele', ceea ce vrea să zică: Iată omule! Eu şi numai Eu sunt acela care ţi-am îndepărtat păcatul şi te-am răscumpărat; iar acum tu ai pace, zice Domnul".
El continuă, arătând că adevărata credinţă va fi dată pe faţă printr-o viaţă sfântă. "Din moment ce Dumnezeu ne-a mântuit, să facem în aşa fel faptele noastre ca să fie primite înaintea Lui. Eşti bogat? Administrează-ţi bunurile pentru împlinirea nevoilor săracului. Eşti sărac? Slujba ta să fie primită înaintea celui bogat. Dacă munca ta este numai pentru tine, atunci serviciul pe care tu pretinzi că îl aduci lui Dumnezeu este o minciună" (idem, b.7, cap.7).
Oamenii ascultau ca fermecaţi. Pâinea vieţii era frântă acelor suflete flămânde. Hristos era înălţat înaintea lor mai presus de papi, legaţi, împăraţi şi regi. Luther nu făcea nici o aluzie la situaţia sa primejdioasă. Nu căuta să facă obiectul discuţiei şi al simpatiei. Contemplând pe Hristos, el se pierdu pe sine din vedere. El se ascunsese în spatele Omului Calvarului, căutând să prezinte numai pe Isus ca fiind Răscumpărătorul păcătoşilor.
Pe măsură ce reformatorul îşi continua călătoria, era privit peste tot cu un mare interes. O mulţime de oameni sinceri se îmbulzeau în jurul lui şi glasuri prietenoase îl avertizau cu privire la scopul romaniştilor. "Te vor arde, spunea unul, şi-ţi vor preface trupul în cenuşă, aşa cum au făcut cu Ioan Huss". Luther răspundea: "Chiar dacă ar aprinde un foc pe tot drumul de la Worms la Wittenberg, ale cărui flăcări să ajungă până la cer, aş trece prin el în numele Domnului; mă voi prezenta înaintea lor; voi intra în gura balaurului şi-i voi sfărâma dinţii, mărturisind pe Domnul Isus Hristos" (idem, b.7, cap.7).
Veştile cu privire la apropierea lui au produs la Worms o mare frământare. Prietenii săi tremurau gândindu-se la siguranţa lui; iar duşmanii se îngrijorau pentru succesul cauzei lor. Au fost făcute eforturi stăruitoare pentru a-l împiedica să intre în oraş. În urma uneltirilor papistaşilor, a fost sfătuit să meargă la castelul unui cavaler prieten, unde se spunea că toate neînţelegerile vor fi rezolvate prieteneşte. Prietenii au încercat să-i mărească temerile înfăţişându-i primejdiile care îl ameninţau. Dar toate eforturile au fost în zadar. Luther care era neînfricat declară: "Chiar dacă ar fi în Worms tot atâţia demoni, câte ţigle sunt pe acoperişuri, tot voi intra în el" (idem, b.7, cap.7).
La sosirea în Worms, o mulţime imensă s-a îngrămădit la porţi pentru a-i ura bun venit. O aşa mare mulţime nu se adunase să salute nici chiar pe împărat. Animaţia era intensă, iar din mijlocul mulţimii se auzi un glas plin de jale care îi cânta un cântec de îngropăciune, ca o avertizare cu privire la soarta care-l aştepta. "Dumnezeu va fi apărătorul meu", spuse el când coborî din trăsură".
Papistaşii nu crezuseră că Luther se va aventura să apară la Worms; de aceea, la sosirea lui i-a cuprins consternarea. Îndată, împăratul a convocat pe membrii consiliului pentru a se consfătui ce cale trebuie urmată. Unul dintre episcopi, un papistaş fanatic, a spus: "Ne-am consultat suficient în această problemă. Maiestatea voastră imperială să scape cât mai curând de acest om. Sigismund n-a dat la moarte pe Ioan Huss? Noi nu suntem obligaţi să dăm şi nici să menţinem biletul de liberă trecere al unui eretic". "Nu, a răspuns împăratul, noi trebuie să ne ţinem făgăduinţa" (idem, b.7, cap.8). De aceea s-a hotărât ca reformatorul să fie ascultat.
Tot oraşul era curios să-l vadă pe acest om deosebit şi o mulţime de vizitatori au umplut repede curtea. Luther abia îşi revenise din suferinţa recentă; era obosit de călătoria care-i consumase două săptămâni; trebuia să se pregătească pentru a face faţă evenimentelor importante din ziua următoare şi de aceea avea nevoie de linişte şi de odihnă. Dar dorinţa de a-l vedea era atât de mare, încât s-a bucurat doar de câteva ceasuri de odihnă, când nobili, cavaleri, preoţi şi cetăţeni s-au adunat dornici în jurul lui. Printre aceştia erau mulţi dintre nobilii care ceruseră cu curaj împăratului o reformă a abuzurilor preoţilor şi care, spunea Luther, "se hrăniseră cu toţii din Evanghelia mea" (Martyn p. 393). Vrăjmaşi şi prieteni, deopotrivă, veneau să-l vadă pe călugărul cel neînfricat; dar el îi primea cu o calmitate neabătută, răspunzând tuturor cu demnitate şi cu înţelepciune. ţinuta îi era hotărâtă şi curajoasă. Faţa lui palidă şi slabă, având urme de oboseală şi de suferinţă, vădea o expresie plină de bunătate şi chiar de bucurie. Solemnitatea şi seriozitatea profundă a cuvintelor lui îi dădeau o putere căreia nu-i puteau rezista nici vrăjmaşii lui. Atât prietenii, cât şi duşmanii erau plini de uimire. Unii erau convinşi că îl însoţea o putere divină; alţii declarau ca şi fariseii despre Hristos: "Are drac".
A doua zi, Luther a fost somat să se prezinte înaintea Dietei. Un slujbaş imperial a fost însărcinat să-l conducă în sala de adunare; dar cu mare greutate a ajuns acolo, deoarece toate intrările erau înţesate de spectatori, curioşi să-l vadă pe călugărul care îndrăznise să se opună autorităţii papei.
Când era gata să intre în faţa judecătorilor, un general bătrân, un erou a numeroase bătălii, i-a spus cu bunătate: "Sărmane călugăr, sărmane călugăr, eşti gata să iei o poziţie mai nobilă decât am luat eu sau alţi căpitani în cele mai sângeroase bătălii ale noastre. Dacă însă cauza ta este dreaptă şi eşti sigur de ea, mergi înainte în numele Domnului şi nu-ţi fie frică de nimic. Dumnezeu nu te va părăsi" (D'Aubigné, b.7, cap.8).
În cele din urmă, Luther se afla înaintea Dietei. Împăratul stătea pe tron. El era înconjurat de personalităţile cele mai ilustre din împărăţie. Niciodată nu mai stătuse vreun om în faţa unei adunări mai impunătoare ca aceea în faţa căreia trebuia să răspundă Martin Luther de credinţa lui. "Această înfăţişare era deja un semnal al biruinţei asupra papalităţii. Papa îl condamnase, dar acum el stătea înaintea unui tribunal care prin însăşi această acţiune se situa mai presus de papa. Papa îl pusese sub interdicţie şi-l exclusese din orice societate omenească şi, cu toate acestea, fusese chemat într-un ton plin de respect şi primit înaintea adunării celei mai auguste din lume. Papa îl condamnase la tăcere veşnică şi acum el era gata să vorbească înaintea a mii de ascultători atenţi, adunaţi din cele mai îndepărtate părţi ale creştinătăţii. O revoluţie uriaşă se produse în felul acesta datorită concursului lui Luther. Roma se cobora de pe tron şi tocmai glasul unui călugăr provocase această umilire" (Idem, b.7, cap.8).
În faţa acelei adunări măreţe şi pline de demnitate, reformatorul, un om cu origine umilă, părea îngrozit şi încurcat. Mai mulţi prinţi, observându-i emoţia, s-au apropiat de el, iar unul dintre ei i-a şoptit: "Nu te teme de cei ce ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul". Altul i-a spus: "Când veţi fi aduşi înaintea guvernatorilor şi împăraţilor pentru Numele Meu, vă va fi dat prin Duhul Tatălui vostru ce va trebui să spuneţi". În felul acesta, cuvintele lui Hristos erau aduse de oamenii mari ai lumii ca să întărească pe slujitorul Lui în ceasul încercării.
Luther a fost condus chiar în faţa tronului împăratului. O tăcere adâncă a căzut peste adunarea înţesată de oameni. Apoi, un slujitor imperial s-a ridicat şi, arătând către o colecţie de scrieri ale lui Luther, a cerut ca reformatorul să răspundă la două întrebări: dacă le recunoaşte ca fiind ale lui şi dacă este gata să retracteze părerile pe care le avansase în ele. Titlurile cărţilor fiind citite, Luther a răspuns că în ceea ce priveşte prima întrebare recunoaşte cărţile ca fiind ale lui. "În ceea ce priveşte pe a doua", răspunse el, "văzând că este o problemă care priveşte credinţa şi mântuirea sufletelor şi în care este implicat Cuvântul lui Dumnezeu, comoara cea mai preţioasă din cer şi de pe pământ, aş proceda fără prevedere dacă aş răspunde fără să mai gândesc. Aş putea afirma mai puţin decât o cere împrejurarea sau mai mult decât cere adevărul şi să păcătuiesc în felul acesta împotriva Cuvântului lui Hristos: 'De oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor Mă voi lepăda şi Eu de el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri' (Matei 10,33). Pentru motivul acesta rog maiestatea voastră imperială, cu toată umilinţa, să-mi dea timp ca să răspund fără să păcătuiesc împotriva Cuvântului lui Dumnezeu" (D'Aubigné, b.7, cap.8).
Făcând cererea aceasta, Luther a procedat cu înţelepciune. Procedeul lui a convins adunarea că n-a lucrat din pasiune sau din impuls. Această calitate şi stăpânire de sine, neaşteptată de la acela care se dovedise îndrăzneţ şi intransigent, s-a adăugat puterii lui şi l-a făcut în stare după aceea să răspundă cu o prevedere, o hotărâre, o înţelepciune şi o demnitate care au surprins şi au dezamăgit pe adversarii lui, mustrând obrăznicia şi mândria lor.
A doua zi trebuia să apară pentru a da răspunsul final. La un moment dat şi-a pierdut curajul, când şi-a dat seama de forţele care se uniseră împotriva adevărului. Credinţa i-a slăbit; groaza şi tremurul l-au cuprins şi dezgustul l-a copleşit. Primejdiile se înmulţeau; duşmanii păreau gata să câştige biruinţa, iar puterile întunericului erau pe punctul de a învinge. Norii se adunau în jurul lui şi păreau să-l despartă de Dumnezeu. Dorea asigurarea că Domnul oştirilor va fi cu el. În groaza sufletului său s-a aruncat cu faţa la pământ şi a lăsat să se audă acele strigăte sfâşietoare de inimă, pe care nimeni altul decât Dumnezeu le poate înţelege pe deplin.
"O, Dumnezeule atotputernic şi veşnic, se rugă el, cât de teribilă este lumea aceasta; iată, îşi deschide gura să mă înghită, iar eu am o atât de slabă încredere în Tine" Dacă ar fi să-mi pun încrederea numai în puterea lumii acesteia, totul s-ar sfârşi" Ceasul meu cel din urmă a venit, condamnarea mea a fost pronunţată" O, Dumnezeule, ajută-mă împotriva înţelepciunii lumii. Fă aceasta" Numai Tu" căci nu este lucrarea mea, ci a Ta" Eu nu am nimic a face aici, nimic pentru care să mă lupt cu aceşti mai mari ai lumii" Dar cauza este a Ta" şi este o cauză dreaptă şi veşnică. O, Doamne, ajută-mă! Dumnezeule credincios şi neschimbător, nu-mi pun încrederea în nici un om" Tot ce este omenesc este nesigur; tot ce vine de la om este zadarnic. Tu m-ai ales pentru această lucrare". Stai lângă mine pentru numele Prea iubitului Tău Fiu Isus Hristos, care este apărătorul meu, scutul şi turnul meu cel tare" (idem, b.7, cap.8).
Providenţa atotînţeleaptă i-a îngăduit lui Luther să-şi dea seama de pericolul în care se găsea, ca să nu se încreadă în puterea lui proprie şi să se avânte cu îngâmfare în primejdie. Dar nu teama de suferinţele personale, teama de chin sau de moartea care părea că va avea loc în scurtă vreme, era aceea care-l copleşea de groază. Ajunsese în mijlocul crizei şi-şi simţea nevrednicia de a o întâmpina. Prin slăbiciunea lui, cauza adevărului ar fi putut suferi pierderi. Nu pentru propria lui siguranţă, ci pentru triumful Evangheliei s-a luptat Luther cu Dumnezeu. Groaza şi lupta sufletului său erau ca ale lui Iacov în lupta aceea de noapte, lângă pârâul cel singuratic. Ca şi Iacov, el a luptat cu Dumnezeu şi a biruit. În neajutorarea lui cruntă credinţa lui s-a prins de Hristos, Eliberatorul cel puternic. A fost întărit cu asigurarea că nu va fi singur înaintea Consiliului. Pacea s-a reîntors în sufletul lui şi s-a bucurat pentru faptul că i s-a îngăduit să înalţe Cuvântul lui Dumnezeu înaintea conducătorilor popoarelor.
Cu o nestrămutată încredere în Dumnezeu, Luther s-a pregătit pentru lupta care-i sta în faţă. A meditat la planul răspunsului său, a examinat pasajele din scrierile lui şi a scos din Scripturi dovezi potrivite pentru a-şi susţine poziţia. Apoi, punându-şi mâna stângă pe Volumul sacru care era deschis înaintea lui, şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer şi a jurat "să rămână credincios Evangheliei şi să-şi mărturisească cu sinceritate credinţa chiar dacă va trebui să-şi sigileze mărturia cu sânge" (idem, b.7, cap.8).
Când a fost condus din nou în Dietă, faţa sa nu purta nici o urmă de teamă sau de încurcătură. Liniştit şi paşnic, dar în acelaşi timp curajos şi nobil, a stat ca martor al lui Dumnezeu înaintea celor mai mari ai pământului. Slujbaşul imperial l-a întrebat care îi era hotărârea, dacă dorea sau nu să-şi retracteze învăţăturile. Luther răspunse pe un ton umil şi supus, fără violenţă sau patimă; comportamentul i-a fost respectuos şi modest, dând pe faţă o încredere şi o bucurie care a surprins întreaga adunare.
"Prea luminate împărat, iluştri prinţi şi stimaţi domni", începu Luther, "stau înaintea voastră astăzi în conformitate cu porunca ce mi-a fost dată ieri şi, prin harul lui Dumnezeu, conjur pe maiestatea voastră şi înălţimile voastre auguste de a asculta cu îngăduinţă la apărarea unei cauze care sunt sigur că este dreaptă şi adevărată. Dacă din neştiinţă aş călca obiceiurile şi bunele maniere ale curţilor, vă rog să mă iertaţi; căci n-am fost crescut în palatele regilor, ci în chiliile mânăstirii" (idem, b.7, cap.8). Apoi, intrând în subiect, a declarat că lucrurile publicate nu aveau toate acelaşi caracter. În unele el tratase despre credinţă şi despre faptele bune, pe care chiar duşmanii le declaraseră nu numai neprimejdioase, dar chiar folositoare. A le retracta ar fi însemnat să condamne adevărurile pe care în genere toţi le admiteau. A doua categorie consta în scrieri care expuneau corupţiile şi abuzurile papalităţii. A retrage aceste lucrări ar fi însemnat întărirea tiraniei Romei şi deschiderea unei uşi mai largi pentru multe şi mari fărădelegi. În a treia categorie din aceste cărţi, atacase persoanele care apăraseră relele existente. Cu privire la acestea mărturisea sincer că fusese mai aspru decât se cuvenea. N-a pretins că este fără greşeală; dar nu putea retrage nici aceste cărţi, căci pe această cale ar fi încurajat pe duşmanii adevărului şi aceştia ar fi folosit ocazia de a zdrobi cu cruzime şi mai mare pe poporul lui Dumnezeu.
"Dar eu sunt doar un om şi nu Dumnezeu", a continuat el, "mă voi apăra de aceea ca şi Hristos: dacă am vorbit rău, arată-mi răul" Prin harul lui Dumnezeu, vă conjur, prea luminate împărate şi voi iluştri prinţi şi toţi oamenii de orice rang, să-mi dovediţi din scrierile proorocilor şi ale apostolilor că m-am rătăcit. De îndată ce voi fi convins de lucrul acesta, voi retracta orice greşeală şi voi fi cel dintâi care voi lepăda cărţile mele şi le voi arunca în foc".
"Ceea ce am spus acum arată clar, nădăjduiesc, că am cântărit cu grijă şi am ţinut seama de primejdiile la care mă expun; departe de a fi înspăimântat, mă bucur să văd că Evanghelia este acum, ca şi în vremurile de mai înainte, o cauză de tulburare şi discordie. Acesta este caracterul, aceasta este soarta Cuvântului lui Dumnezeu. N-am venit să aduc pacea pe pământ, ci sabia, a spus Isus Hristos. Dumnezeu este minunat şi înfricoşat în sfaturile Sale; feriţi-vă ca nu cumva, sub motivul că stingeţi certurile, să prigoniţi sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu şi să atrageţi asupra voastră un potop înfricoşat de primejdii de neînvins, de dezastre imediate şi de pustiire veşnică" Aş putea cita multe exemple din descoperirile lui Dumnezeu. Aş putea vorbi despre faraoni, despre împăraţii Babilonului şi aceia ai lui Israel, ale căror lucrări n-au contribuit niciodată mai cu efect la propria lor distrugere decât atunci când au căutat prin consfătuiri, în aparenţă foarte înţelepte, să-şi întărească stăpânirea. Dumnezeu mută munţii din loc şi ei nu ştiu lucrul acesta" (idem, b.7, cap.8).
Luther vorbise în limba germană; i s-a cerut apoi să repete aceleaşi cuvinte în limba latină. Deşi era obosit din cauza eforturilor anterioare, nu s-a plâns şi a rostit iarăşi cuvântarea cu aceeaşi claritate şi energie ca şi de prima dată. Providenţa lui Dumnezeu l-a condus în lucrarea aceasta. Mintea multora dintre prinţi era atât de orbită de rătăcire şi de superstiţie, încât la prima rostire n-au văzut puterea raţionamentului lui Luther; dar repetarea aceasta i-a făcut în stare să înţeleagă clar punctele prezentate.
Aceia care îşi închiseseră ochii cu încăpăţânare fată de lumină şi se hotărâseră să nu se lase convinşi de adevăr s-au mâniat de puterea cuvintelor lui Luther. Când şi-a terminat vorbirea, purtătorul de cuvânt al Dietei a spus cu mânie: "N-ai răspuns la întrebarea care ţi-a fost pusă" şi se cere să dai un răspuns clar şi precis" Retractezi sau nu?"
Reformatorul a răspuns: "Pentru că tu, prea luminată maiestate şi voi înalţi puternici, îmi cereţi un răspuns clar, simplu şi precis, vi-l voi da şi este acesta: Nu-mi pot supune credinţa nici papei şi nici conciliilor, deoarece este limpede ca lumina zilei că de multe ori au greşit şi s-au contrazis unii cu alţii. De aceea, dacă nu sunt convins cu mărturia Scripturii sau printr-un clar raţionament, dacă nu sunt convins cu ajutorul pasajelor pe care le-am citat şi dacă ele nu-mi supun conştiinţa Cuvântului lui Dumnezeu, nu pot şi nu voi retracta, căci e periculos pentru un creştin să vorbească împotriva conştiinţei lui. Aici stau şi nu pot face altfel. Aşa să-mi ajute Dumnezeu! Amin" (idem, b.7, cap.8).
Astfel a rămas acest bărbat drept pe temelia cea sigură a Cuvântului lui Dumnezeu. Lumina cerului i-a iluminat faţa. Măreţia şi curăţia caracterului lui, pacea şi bucuria inimii au fost văzute de toţi atunci când mărturisea împotriva puterii rătăcirii şi în favoarea superiorităţii acelei credinţe care biruieşte lumea.
Întreaga adunare a rămas un timp uimită şi fără cuvânt. La primul răspuns, Luther vorbise pe un ton moderat, cu o ţinută respectuoasă şi supusă. Romaniştii interpretară acest fapt ca o dovadă că curajul începuse să-i slăbească. Ei au primit cererea pentru amânare mai degrabă ca un preludiu al retractării. Însuşi împăratul, observând cu un aer dispreţuitor înfăţişarea lui de călugăr, îmbrăcămintea lui simplă şi simplitatea cuvântării lui, declară: "Niciodată nu va face acest călugăr un eretic din mine". Dar curajul şi hotărârea pe care le-a dat acum pe faţă, împreună cu puterea şi claritatea raţionamentelor lui, chiar au surprins pe toţi cei prezenţi. Împăratul, plin de admiraţie, a exclamat: "Acest călugăr vorbeşte cu o inimă atât de îndrăzneaţă şi cu un curaj atât de neclintit". Mulţi dintre prinţii germani priveau cu mândrie şi cu bucurie la acest reprezentant al naţiunii lor. Partizanii Romei fuseseră înfrânţi; cauza lor apărea în lumina cea mai defavorabilă. Ei căutau să-şi menţină puterea, nu făcând apel la Scripturi, ci prin recurgere la ameninţări, argumentul din totdeauna al Romei. Purtătorul de cuvânt al Dietei îi strigă: "Dacă nu retractezi, împăratul şi statele împărăţiei se vor sfătui cu privire la măsurile pe care le vom adopta împotriva unui eretic incorigibil".
Prietenii lui Luther, care ascultaseră cu mare bucurie nobila sa apărare, s-au cutremurat la auzul acestor cuvinte, dar însuşi reformatorul spuse liniştit: "Dumnezeu să-mi ajute, dar nu pot retracta nimic" (idem, b.7, cap.8).
I se spuse să se retragă din Dietă, în timp ce prinţii urmau să se sfătuiască. Se simţea că a venit o mare criză. Refuzul lui Luther de a se supune putea afecta istoria bisericii pentru secole întregi. De aceea s-a hotărât să i se mai dea o ocazie de a retracta. Pentru ultima oară a fost adus în adunare. Din nou a fost întrebat dacă vrea să renunţe la învăţăturile lui. "Nu am alt răspuns de dat, a spus el, decât acela pe care l-am dat". Era clar că nu putea fi determinat nici prin promisiuni şi nici prin ameninţări, ca să se supună ordinului Romei.
Conducătorii papali s-au mâniat pentru faptul că puterea lor, care făcuse pe regi şi pe nobili să tremure, era astfel dispreţuită de un călugăr umil; ei voiau să-l facă să le simtă mânia, torturându-i viaţa. Dar Luther, înţelegând primejdia, vorbise tuturor cu demnitatea şi calmul cuvenit unui creştin. În cuvintele sale nu fusese nici mândrie, nici patimă şi nici declaraţii neadevărate. El se pierduse pe sine din vedere, precum şi pe oamenii mari care-l înconjurau, şi simţea că era în prezenţa Unuia infinit superior papilor, prelaţilor, regilor şi împăraţilor. Hristos vorbise prin mărturia lui Luther cu o putere şi o măreţie care pentru moment au inspirat atât pe prieteni, cât şi pe duşmani cu teamă şi uimire. Duhul lui Dumnezeu fusese de faţă în acel conciliu, impresionând inimile conducătorilor împărăţiei. Câţiva dintre prinţi au recunoscut cu îndrăzneală dreptatea cauzei lui Luther. Mulţi au fost convinşi cu privire la adevăr; dar la unii impresiile primite n-au durat mult. Mai erau alţii care nu şi-au exprimat imediat convingerile, dar care, după ce au cercetat Scripturile, au devenit peste puţin timp susţinătorii Reformaţiunii.
Electorul Frederic aşteptase cu mare îngrijorare prezenţa lui Luther înaintea Dietei şi cu adâncă emoţie ascultase discursul lui. Cu bucurie şi cu mândrie, el fusese martor la curajul doctorului, la statornicia şi la stăpânirea lui. El a pus în contrast părţile aflate în conflict şi a văzut că înţelepciunea papilor, a regilor şi a prelaţilor fusese făcută fără valoare de puterea adevărului. Papalitatea suferise o înfrângere care urma să fie simţită în toate popoarele şi în toate veacurile.
Când trimisul papal şi-a dat seama de efectul produs de vorbirea lui Luther, se temu mai mult decât oricând că puterea bisericii sale se zdruncină, de aceea s-a hotărât să folosească toate mijloacele de care dispunea pentru a obţine nimicirea reformatorului. Cu toată elocinţa şi amabilitatea diplomatică prin care se distingea în mod deosebit, a arătat tânărului împărat nebunia şi primejdia de a jertfi, pentru cauza unui călugăr neînsemnat, prietenia şi sprijinul puternicului scaun al Romei.
Uneltirile lui n-au rămas fără efect. În ziua următoare răspunsului dat de Luther, împăratul a făcut să fie prezentat Dietei un mesaj, prin care anunţa hotărârea lui de a urma politica înaintaşilor lui, de a menţine şi de a apăra religia catolică. Pentru că Luther refuzase să renunţe la rătăcirile lui, aveau să fie luate cele mai aspre măsuri contra lui şi a rătăcirilor pe care le predica. "Un călugăr umil, îndemnat de propria lui nebunie, s-a ridicat împotriva credinţei creştinătăţii. Pentru a opri această lipsă de respect, voi jertfi regatele, comorile, prietenii, trupul, sângele, sufletul şi viaţa mea. Sunt gata să alung pe augustinul Luther, interzicându-i să provoace cea mai neînsemnată dezordine printre oameni; îl voi trata pe el şi pe aderenţii lui ca pe nişte eretici încăpăţânaţi, cu excomunicarea, cu interdicţia şi cu toate mijloacele destinate să-i nimicească. Chem pe membrii statelor să se comporte ca nişte creştini credincioşi" (idem, b.7, cap.9). Cu toate acestea, împăratul a declarat că biletul de liberă trecere al lui Luther trebuie respectat şi că, înainte de a se lua măsuri împotriva lui, trebuie să i se îngăduie să ajungă acasă în siguranţă.
Două păreri contradictorii erau susţinute acum de către membrii Dietei. Emisarii şi reprezentanţii papei au cerut din nou ca biletul de liberă trecere al reformatorului să nu fie respectat. "Rinul, spuneau ei, trebuie să primească cenuşa lui, aşa cum a primit şi pe aceea a lui Ioan Huss acum un veac" (idem, b.7, cap.9). Dar prinţii Germaniei, deşi ei înşişi papistaşi şi duşmani juraţi ai lui Luther, au protestat împotriva unei asemenea încălcări, considerând-o ca fiind o pată pe onoarea naţiunii. Ei şi-au amintit de nenorocirile care urmaseră morţii lui Huss şi au declarat că nu îndrăzneau să aducă asupra Germaniei şi asupra tânărului lor împărat o repetare a acelor situaţii groaznice.
Carol însuşi, la această propunere mârşavă, a spus: "Chiar dacă onoarea şi credinţa ar fi alungate din toată lumea, ele trebuie să-şi găsească refugiul în inimile prinţilor" (idem, b.7, cap.9). El a fost apoi îndemnat de cruzii duşmani catolici ai lui Luther să procedeze cu el aşa cum a procedat Sigismund cu Huss - lăsându-l pe mâna bisericii; dar, amintindu-şi scena în care Huss în adunare publică, ridicându-şi lanţurile, acuză pe monarh pentru călcarea jurământului, Carol al V-lea declară: "Nu doresc să roşesc ca Sigismund" (Lenfant, vol.1, p.422).
Cu toate acestea, Carol lepădase în mod deliberat adevărurile prezentate de Luther. "Sunt ferm hotărât să urmez exemplul înaintaşilor mei", scria monarhul (D'Aubigné, b.7, cap.9). El se hotărî ca să nu părăsească drumul obiceiului moştenit nici chiar pentru a merge pe căile adevărului şi ale neprihănirii. Pentru că părinţii lui fuseseră astfel, şi el dorea să susţină papalitatea, cu toate cruzimile şi corupţia ei. Luând această poziţie, el refuză să primească o altă lumină mai mare decât aceea pe care o primi-seră părinţii săi şi să îndeplinească vreo datorie pe care ei nu o îndepliniseră.
Sunt mulţi în zilele noastre care se ţin de obiceiurile şi de tradiţiile părinţilor lor. Când Domnul le trimite o lumină mai mare, ei refuză să o primească, pentru că, nefiind dată părinţilor lor, n-a fost primită de aceştia. Noi însă nu stăm pe aceeaşi poziţie pe care au stat şi părinţii noştri; ca urmare, atât datoriile, cât şi răspunderile noastre nu sunt aceleaşi cu ale lor. Noi nu vom fi aprobaţi de Dumnezeu dacă privim la exemplul părinţilor noştri pentru a ne stabili datoria, în loc de a cerceta cuvântul adevărului pentru noi înşine. Răspunderea noastră este mai mare decât a fost aceea a înaintaşilor noştri. Noi suntem răspunzători pentru lumina pe care ei au primit-o şi care ne-a fost dată ca moştenire, dar mai suntem răspunzători şi pentru acea lumină mai mare care străluceşte peste noi din Cuvântul lui Dumnezeu.
Hristos spunea iudeilor necredincioşi: "Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, n-ar avea păcat; dar acum n-au nici o desvinovăţire pentru păcatul lor" (Ioan 15,22). Aceeaşi putere divină vorbise şi prin Luther împăratului şi prinţilor germani. Şi pe măsură ce lumina se revărsa din Cuvântul lui Dumnezeu, Duhul Său stăruia pentru ultima oară pe lângă mulţi din adunarea aceea. Aşa cum Pilat, cu secole mai înainte, a îngăduit mândriei şi popularităţii să-i închidă inima faţă de Mântuitorul lumii, aşa cum Felix a trimis tremurând pe solul adevărului: "De astă dată du-te; când voi avea timp te voi chema", aşa cum Agripa cel mândru a mărturisit: "Curând mai vrei tu să mă faci creştin" (Fapte 24,25; 26,28), apoi au întors spatele soliei trimise de cer - tot aşa Carol al V-lea, supunându-se poruncilor mândriei şi intereselor lumeşti, a hotărât să respingă lumina adevărului. Zvonurile cu privire la uneltirile împotriva lui Luther erau larg răspândite şi produceau o mare frământare în oraş. Reformatorul câştigase mulţi prieteni care, cunoscând cruzimea trădătoare a Romei faţă de toţi aceia care îndrăznesc să denunţe corupţiile ei, au hotărât că el nu trebuie să fie sacrificat. Sute de nobili s-au angajat să-l ocrotească. Nu puţini au fost aceia care au denunţat mesajul regal ca fiind o supunere din slăbiciune faţă de puterea stăpânitoare a Romei. Pe uşile caselor şi în pieţele publice erau aşezate pancarte, unele condamnând, iar altele apărând pe Luther. Pe una din acestea erau scrise numai cuvintele pline de înţeles ale înţeleptului: "Vai de tine ţară, al cărei împărat este un copil" (Ecles. 10,16). Entuziasmul poporului în favoarea lui Luther în toată Germania a convins atât pe împărat, cât şi Dieta că orice nedreptate dovedită faţă de el ar fi putut primejdui pacea imperiului şi chiar stabilitatea tronului.
Frederic de Saxonia păstra o rezervă bine studiată, ascunzându-şi cu grijă adevăratele lui sentimente faţă de reformator, în timp ce îl păzea cu o vigilenţă neobosită, veghind la toate mişcările lui şi ale duşmanilor lui. Dar erau mulţi care nu făcuseră nici o încercare de a-şi ascunde simpatia faţă de Luther. Era vizitat de prinţi, conţi, baroni şi de alte persoane deosebite, atât laici, cât şi preoţi. "Cămăruţa doctorului, scria Spalatin, nu putea cuprinde pe toţi vizitatorii care soseau" (Martyn, vol.1, p.404). Oamenii priveau la el ca şi când ar fi fost mai mult decât un om. Chiar şi aceia care nu credeau în învăţăturile lui nu puteau decât să admire acea integritate distinsă care l-a făcut să se expună morţii decât să-şi calce pe conştiinţă.
Au fost făcute eforturi stăruitoare pentru a obţine consimţământul lui Luther la un compromis cu Roma. Nobili şi prinţi i-au spus că, dacă va continua să pună judecata proprie împotriva aceleia a bisericii şi a conciliilor, urma să fie în curând alungat din imperiu şi nu va avea nici o apărare. La acest apel Luther răspunse: "Evanghelia lui Hristos nu poate fi predicată fără pierderi" De ce atunci să mă despartă frica sau primejdia de arestare, de Domnul şi de acel Cuvânt divin care singur este adevărul? Nu; vreau mai degrabă să-mi dau trupul, sângele şi viaţa" (D'Aubigné, b.7, cap.10).
A fost din nou somat să se supună judecăţii împăratului, dar nici atunci nu avea de ce să se teamă. "Consimt, a răspuns el, din toată inima mea ca împăratul, prinţii şi chiar cel mai neînsemnat creştin să cerceteze şi să judece lucrările mele; dar cu o condiţie, şi anume aceea de a lua Cuvântul lui Dumnezeu ca măsură. Oamenii nu au altceva de făcut decât să-l asculte. Nu-mi siliţi conştiinţa, care este legată şi înlănţuită de Sfintele Scripturi" (idem, b.7, cap.10).
La o altă încercare de a-l convinge, răspunse: "Consimt să renunţ la biletul meu de liberă trecere. Îmi aşez persoana şi viaţa în mâinile împăratului, dar Cuvântul lui Dumnezeu niciodată!" (idem, b.7, cap.10). S-a declarat de acord de a se supune hotărârii unui conciliu general, dar numai cu condiţia ca acelui conciliu să i se ceară să hotărască după Scripturi. În ceea ce priveşte credinţa şi Cuvântul lui Dumnezeu, adăuga el, orice creştin poate fi un tot atât de bun judecător pentru sine ca şi papa, chiar susţinut de milioane de concilii" (Martyn vol.1, p.10). Atât prietenii, cât şi duşmanii s-au convins până la urmă că orice străduinţă pentru împăcare ar fi fără folos.
Dacă reformatorul s-ar fi supus doar într-un singur punct, Satana şi oştile lui ar fi câştigat biruinţa. Dar hotărârea lui nestrămutată a constituit mijlocul de eliberare a bisericii şi începutul unei ere noi şi mai bune. Influenţa acestui singur bărbat, care a îndrăznit să gândească şi să acţioneze independent în problemele religioase, urma să afecteze biserica şi lumea nu numai în vremea sa, ci şi în toate generaţiile viitoare. Statornicia şi credincioşia lui trebuia să întărească pe toţi aceia care până la încheierea timpului urmau să treacă printr-o experienţă asemănătoare. Puterea şi maiestatea lui Dumnezeu au stat mai presus de orice conciliu al oamenilor, mai presus de puterea cea mare a Satanei.
Lui Luther i s-a poruncit prin autoritatea împăratului să se întoarcă acasă, dar ştia că acest anunţ va fi repede urmat de condamnarea lui. Deşi nori ameninţători îi umbreau orizontul, totuşi, atunci când a plecat din Worms, inima i s-a umplut de bucurie şi proslăvire. "Satana însuşi, spunea el, a păzit citadela papei; dar Hristos a făcut o spărtură mare în ea, iar Satana a fost constrâns să recunoască că Domnul este mai tare decât el" (D'Aubigné, b.7, cap.11).
După plecare, dorind ca hotărârea lui să nu fie considerată în mod greşit ca răzvrătire, Luther i-a scris împăratului. "Dumnezeu, care este cercetătorul inimilor, îmi este martor, spunea el, că sunt gata cu toată sinceritatea să ascult de maiestatea voastră, în onoare sau în dezonoare, în viaţă sau în moarte, cu nici o excepţie în afară de aceea a Cuvântului lui Dumnezeu prin care trăieşte omul. În toate problemele vieţii acesteia, credincioşia mea va fi nezdruncinată, căci a pierde sau a câştiga aici nu are nici o valoare pentru mântuire. Dar atunci când sunt în joc interese veşnice, Dumnezeu nu vrea ca omul să se supună omului. Căci o astfel de supunere în problemele spirituale este o adevărată închinare şi ar trebui dată numai Creatorului" (idem, b.7, cap. 11).
Plecând de la Worms, Luther a fost înconjurat cu mai multă căldură decât la venire. Preoţi princiari salutau pe călugărul excomunicat, iar conducătorii civili cinsteau pe bărbatul pe care împăratul îl atacase în public. A fost îndemnat să predice şi, în ciuda interdicţiei imperiale, s-a urcat iarăşi la amvon. "Niciodată nu m-am angajat să înlănţui Cuvântul lui Dumnezeu, zicea el, şi nici n-o voi face" (Martyn, vol.1, p.420).
N-a trecut multă vreme de la plecarea lui din Worms, când papistaşii au tăbărât pe împărat să dea un edict împotriva lui. În acest decret Luther era denunţat ca fiind "însuşi Satana în chip de om şi îmbrăcat în sutană de călugăr" (D'Aubigné, b.7, cap.11). S-a dat ordin ca, de îndată ce va expira biletul de liberă trecere, să fie luate măsuri pentru a-i opri lucrarea. Tuturor le era interzis să-l găzduiască, să-i dea de mâncare sau de băut, să-l ajute şi să-l încurajeze prin cuvinte sau prin fapte, în public sau în particular. Trebuia să fie descoperit oriunde s-ar fi aflat şi dat în mâna autorităţilor. Şi adepţii lui trebuia să fie întemniţaţi, iar bunurile lor confiscate. Scrierile lui trebuia să fie distruse şi, în cele din urmă, toţi aceia care îndrăzneau să lucreze contrar cu prevederile acestui decret cădeau sub condamnarea lui. Electorul de Saxonia împreună cu prinţii cei mai favorabili lui Luther au plecat din Worms la scurtă vreme după plecarea lui, iar decretul împăratului a primit confirmarea din partea Dietei. Acum romaniştii jubilau. Ei socoteau soarta Reformatorului sigilată.
Dar Dumnezeu pregătise o cale de scăpare pentru slujitorul Lui, în acest ceas de primejdie. Un ochi veghetor urmărise mişcările lui Luther şi o inimă nobilă şi cinstită se hotărâse să-l scape. Era clar că Roma nu se va mulţumi cu nimic mai puţin decât cu moartea lui; numai ascunzându-l putea fi scăpat din gura leului. Dumnezeu a dat înţelepciune lui Frederic de Saxonia să facă un plan pentru ocrotirea reformatorului. Cu colaborarea unor prieteni devotaţi planul electorului a fost adus la îndeplinire, iar Luther a fost ascuns atât de prieteni, cât şi de duşmani. Pe drumul de întoarcere spre casă a fost răpit, despărţit de însoţitori şi dus în grabă prin pădure la castelul din Wartburg, o cetăţuie izolată în munţi. Atât răpirea, cât şi ascunderea lui au fost învăluite într-o taină atât de mare, încât chiar Frederic însuşi n-a ştiut multă vreme unde fusese ascuns. Această neştiinţă n-a fost fără plan; atâta vreme cât electorul nu ştia nimic despre locul unde era Luther, nu putea descoperi nimic. Era mulţumit că reformatorul se află în siguranţă şi aceasta îi era de ajuns.
Primăvara, vara şi toamna au trecut şi a venit din nou iarna, iar Luther rămânea tot prizonier. Aleander împreună cu partizanii săi tresăltau, crezând că lumina Evangheliei se va stinge. Dar în loc de aceasta, reformatorul îşi umplea candela din rezervorul adevărului şi lumina lui urma să lumineze cu o strălucire şi mai puternică.
În siguranţa ospitalieră a Wartburgului, Luther s-a bucurat pentru o vreme de odihnă, după focul şi tumultul luptei. Dar n-a putut suporta multă vreme odihna şi liniştea. Obişnuit cu o viaţă de intensă activitate şi de luptă aprigă, nu putea să rămână inactiv. În acele zile solitare îi reveni în minte starea bisericii şi atunci strigă cu disperare: "Vai! Nu există nici unul în aceste zile de pe urmă ale mâniei Sale, care să stea ca un zid înaintea Domnului şi să salveze pe Israel!" (idem, b.9, cap.2). Gândurile lui se întorceau iarăşi la sine şi se temea să nu fie acuzat de laşitate, retrăgându-se din luptă. Se mai învinuia pentru delăsare şi comoditate. În acelaşi timp, îndeplinea zilnic lucrări mai mari decât părea posibil să îndeplinească un om. Pana sa nu trândăvea. În timp ce duşmanii lui se felicitau că fusese adus la tăcere, erau uimiţi şi încurcaţi de dovada pipăibilă că el era încă activ. O oaste de broşuri ieşite de sub pana lui circulau în toată Germania. El a mai făcut aici un serviciu foarte important pentru concetăţenii lui, traducând Noul Testament în limba germană. De pe Patmosul lui stâncos, a continuat timp de aproape un an să vestească Evanghelia şi să mustre păcatele şi rătăcirile timpului.
Dar Dumnezeu a retras pe slujitorul Său de pe arena vieţii publice nu numai pentru a-l feri de mâna duşmanilor sau pentru a-i asigura un timp de linişte în vederea acestor lucrări importante. Trebuia realizate lucrări şi mai preţioase decât acestea. În singurătatea şi obscuritatea acestei ascunzători din munţi, Luther a fost departe de sprijinul omenesc şi îndepărtat de lauda lumii. A fost în felul acesta salvat de mândrie şi de încredere în sine, care sunt adesea provocate de succes. Prin suferinţă şi umilire, a fost pregătit din nou să urce în deplină siguranţă pe culmile ameţitoare pe care fusese adesea înălţat.
Când oamenii se bucură de libertatea pe care le-o aduce adevărul, sunt înclinaţi să preamărească pe aceia pe care Dumnezeu îi foloseşte pentru a rupe lanţurile rătăcirii şi superstiţiei. Satana caută să îndepărteze gândurile şi afecţiunile oamenilor de la Dumnezeu şi să le îndrepte asupra mijloacelor omeneşti; el îi conduce să onoreze mai degrabă instrumentul şi să treacă cu vederea mâna care dirijează toate evenimentele Providenţei. Prea adesea conducătorii religiei, care sunt lăudaţi şi respectaţi în felul acesta, pierd din vedere dependenţa lor de Dumnezeu şi sunt amăgiţi să se încreadă în ei înşişi. Ca urmare, ei caută să stăpânească mintea şi conştiinţa oamenilor acelora care sunt dispuşi să privească la ei după călăuzire, în loc să privească la Cuvântul lui Dumnezeu. Lucrarea reformei este adesea întârziată din cauză că acest spirit este îngăduit de către susţinătorii ei. Dumnezeu dorea să ferească cauza Reformaţiunii de această primejdie. El dorea ca lucrarea să primească nu amprenta omului, ci pe aceea a lui Dumnezeu. Ochii oamenilor fuseseră îndreptaţi asupra lui Luther ca fiind exponentul adevărului; el a fost ascuns pentru ca ochii să fie îndreptaţi spre Autorul veşnic al adevărului.
Cap. 9 Reformatorul elveţian
În alegerea uneltelor pentru reforma necesară bisericii se descoperă acelaşi plan divin ca şi la întemeierea ei. Învăţătorul ceresc a trecut cu vederea pe oamenii cei mari ai pământului, pe cei titraţi şi bogaţi, care erau obişnuiţi să primească laude şi omagii ca fruntaşi ai poporului. Ei erau atât de mândri şi încrezători în ei înşişi pentru superioritatea lor îngâmfată, încât nu puteau fi aduşi să simtă cu semenii lor şi să devină colaboratori cu umilul Om din Nazaret. Pescarilor neînvăţaţi, truditori din Galileea, le-a fost adresată chemarea: "Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni" (Matei4,19). Aceşti ucenici erau bărbaţi umili şi primitori de învăţătură. Cu cât erau influenţaţi mai puţin de învăţătura rătăcită a vremii lor, cu atât mai cu succes putea Hristos să-i educe şi să-i pregătească pentru slujirea Sa. Tot aşa au stat lucrurile şi în zilele marii Reforme. Reformatorii de seamă erau bărbaţi cu viaţă umilă - bărbaţi care, dintre toţi contemporanii lor, erau cei mai liberi de mândrie şi de deosebire de rang, precum şi de influenţa bigotismului şi a preoţiei. Planul lui Dumnezeu este de a folosi unelte smerite pentru a împlini lucrări mari. Atunci slava nu va fi dată oamenilor, ci Aceluia care lucrează prin ei voinţa şi înfăptuirea după buna Sa plăcere.
La câteva săptămâni după naşterea lui Luther într-o colibă de mineri din Saxonia, Ulrich Zwingli s-a născut într-o colibă de păstori din Alpi. Împrejurările copilăriei lui Zwingli, precum şi educaţia primilor săi ani au fost de o aşa manieră, încât trebuia să-l pregătească pentru misiunea lui viitoare. Crescut în mijlocul scenelor de măreţie ale naturii, cu frumuseţi sublime şi maiestuoase, mintea i-a fost de timpuriu cuprinsă de simţământul măririi, puterii şi maiestăţii lui Dumnezeu. Istoria faptelor de eroism petrecute în munţii natali i-a aprins aspiraţiile tinereţii. Şi alături de bunica lui evlavioasă asculta la cele câteva istorisiri biblice preţioase pe care le culesese dintre legendele şi tradiţiile bisericii. Cu un interes deosebit, el asculta faptele cele mari ale patriarhilor şi profeţilor, ale păstorilor care vegheau asupra turmelor lor pe dealurile Palestinei, unde îngerii au vorbit cu ei despre Pruncul din Betleem şi despre Omul Calvarului. Asemenea lui Johan Luther, tatăl lui Zwingli dorea o educaţie pentru fiul lui, aşa că băiatul a părăsit de timpuriu văile natale. Mintea lui s-a dezvoltat repede şi în scurtă vreme găsirea de profesori competenţi pentru a-l învăţa a devenit o problemă. La vârsta de 13 ani a venit la Berna, care pe atunci avea cea mai celebră şcoală din Elveţia. Aici însă, se ivi o primejdie care ameninţa să-i distrugă viitorul lui promiţător. Eforturi hotărâte au fost făcute de nişte călugări pentru a-l atrage într-o mânăstire. Călugării dominicani şi franciscani erau pe atunci în luptă pentru a câştiga favoarea poporului. Astfel, ei încercau să şi-o asigure prin fastul exterior al bisericilor lor, prin pompa ceremonialului lor şi prin atracţiile renumitelor moaşte şi icoane făcătoare de minuni.
Dominicanii din Berna au văzut că, dacă ar fi putut câştiga pe acest tânăr şi talentat elev, şi-ar fi asigurat atât un izvor de câştig, cât şi onoare. Tinereţea lui matură, darul lui înnăscut de vorbitor şi scriitor, precum şi talentul său muzical şi poetic aveau să fie mai cu efect decât toată pompa şi parada lor, cu scopul de a atrage pe oameni la slujbele lor religioase şi la mărirea veniturilor ordinului lor călugăresc. Prin viclenie şi prin linguşire, au încercat să-l convingă pe Zwingli să intre în mânăstirea lor. În timp ce era student, Martin Luther se închisese în chilia unei mânăstiri şi ar fi fost pierdut pentru totdeauna dacă providenţa lui Dumnezeu nu l-ar fi liberat. Lui Zwingli nu i s-a îngăduit să facă faţă aceleiaşi primejdii. În mod providenţial, tatăl său a fost informat cu privire la planurile călugărilor. El nu avusese intenţia ca băiatul să urmeze viaţa trândavă şi fără valoare a călugărilor. Văzând că era în joc viitorul lui, l-a chemat să se întoarcă acasă fără întârziere.
Chemarea tatălui a fost ascultată, dar tânărul nu putea fi mulţumit multă vreme în văile lui natale şi în curând şi-a reluat studiile, apărând după un scurt timp la Basel. Acolo a auzit Zwingli pentru prima oară Evanghelia şi despre harul fără plată al lui Dumnezeu. Wittembach, un profesor de limbi vechi, în timp ce studia greaca şi ebraica, a fost inspirat să cerceteze Sfintele Scripturi şi, în felul acesta, razele luminii divine au luminat minţile studenţilor de sub îndrumarea lui. El învăţa că există un adevăr mai vechi şi de o valoare infinit mai mare decât teoriile învăţate de scolastici şi filozofi. Acest adevăr vechi era acela că moartea lui Hristos este singura răscumpărare a păcătosului. Pentru Zwingli, aceste cuvinte au fost ca prima rază de lumină care apare înaintea zorilor.
În scurtă vreme Zwingli a fost chemat de la Basel să intre în lucrarea sa. Primul câmp de lucru a fost într-o parohie din Alpi, nu prea departe de văile lui natale. Primind hirotonirea de preot, "s-a devotat cu tot sufletul cercetării adevărului dumnezeiesc; căci şi-a dat bine seama, spunea un prieten al reformatorului, cât de mult trebuie să cunoască acela căruia îi era încredinţată turma lui Hristos" (Wylie, b.8, cap.5). Pe măsură ce studia Scripturile, îi apărea tot mai clar deosebirea dintre adevărurile lor şi rătăcirile Romei. S-a supus Bibliei ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, singura regulă îndestulătoare şi infailibilă. A văzut că ea era propriul ei interpret. N-a îndrăznit să încerce a explica Scriptura pentru a susţine o teorie sau învăţătură preconcepută, ci socotea de datoria lui să predice învăţăturile ei directe şi neîndoielnice. A căutat să se folosească de orice mijloc de care dispunea pentru a ajunge la o înţelegere deplină şi corectă a sensului ei şi cerea ajutorul Duhului Sfânt care, spunea el, îl descoperă tuturor acelora care-l caută cu sinceritate şi cu rugăciune.
Scripturile, spunea Zwingli, vin de la Dumnezeu şi nu de la om; chiar Dumnezeu, Acela care iluminează, îţi va da să înţelegi că vorbirea vine de la El. Cuvântul lui Dumnezeu nu poate greşi; el este luminos, el învaţă, el descoperă, el iluminează sufletul cu toată mântuirea şi cu tot harul, mângâie în Domnul, umileşte, încât se reduce şi chiar dispare pentru a cuprinde pe Dumnezeu". Zwingli verificase pentru sine adevărul acestor cuvinte. Vorbind despre experienţa lui de la data aceea, el scria mai târziu: "Când am început să mă consacru deplin Sfintelor Scripturi, cu filozofia şi teologia scolastică, am venit totdeauna în conflict. În cele din urmă am ajuns la această concluzie: trebuie să părăseşti orice minciună şi să înveţi înţelesul simplu al Cuvântului lui Dumnezeu. După aceea am început să cer lui Dumnezeu lumina Sa, iar studiul Scripturilor a început să-mi fie mult mai uşor" (idem, b.8, cap.6).
Învăţătura predicată de Zwingli nu era primită de la Luther. Era învăţătura lui Hristos. "Dacă Luther predică pe Hristos, spunea reformatorul elveţian, el trebuie să facă ce fac şi eu. Aceia pe care i-a adus el la Hristos sunt mai numeroşi decât aceia pe care i-am adus eu. Dar lucrul acesta nu contează. Nu voi purta alt nume decât acela al lui Hristos, al cărui soldat sunt şi numai El este Maestrul meu". "N-am scris niciodată lui Luther vreun cuvânt şi nici el mie. Şi de ce?" Pentru ca să se arate cât de mult este de acord Duhul lui Dumnezeu cu El Însuşi, deoarece amândoi, fără să ne ciocnim, învăţăm doctrina lui Hristos în acelaşi fel" (D'Aubigné, b.8, cap.9).
În anul 1516, Zwingli a fost invitat să devină predicator în mânăstirea din Einsiedeln. Aici avea să facă cunoştinţă mai de aproape cu stricăciunile Romei şi urma să exercite o influenţă ca reformator, care avea să fie simţită dincolo de Alpii lui natali. Printre atracţiile de seamă din Einsiedeln, era un chip al Fecioarei despre care se spunea că avea putere făcătoare de minuni. Deasupra porţii de intrare a mânăstirii era o inscripţie care glăsuia astfel: "Aici se poate obţine o iertare deplină a păcatelor" (idem, b.8, cap.5). Întotdeauna veneau pelerini la racla Fecioarei; dar la marea sărbătoare anuală a sfinţirii ei, mulţimile veneau din toate părţile Elveţiei şi chiar din Franţa şi din Germania. Zwingli, profund mâhnit la vederea acestor lucruri, a folosit ocazia de a proclama libertatea prin Evanghelie acestor sclavi ai superstiţiei.
"Să nu vă închipuiţi, spunea el, că Dumnezeu este în acest templu mai mult decât în orice altă parte a creaţiunii Sale. Oricare ar fi ţara în care locuiţi, Dumnezeu este lângă voi şi vă aude" Pot oare lucrările nefolositoare, pelerinajele lungi, darurile, icoanele, invocarea Fecioarei sau a sfinţilor să vă asigure harul lui Dumnezeu?" Ce valoare are mulţimea cuvintelor cu care ne împodobim rugăciunile? De ce folos sunt o sutană lucioasă, o frunte împodobită, o haină lungă fluturând sau nişte papuci brodaţi cu aur?" Dumnezeu priveşte la inimă, iar inimile voastre sunt departe de El". "Hristos, spunea el, care S-a adus jertfă o singură dată pe cruce, este jertfa şi victima aceea care a făcut ispăşire pentru păcatele tuturor credincioşilor în toată veşnicia" (idem, b.8, cap.5).
Pentru mulţi dintre ascultători, aceste învăţături nu erau bine venite. Era o dezamăgire cruntă să li se spună că drumul lor obositor a fost făcut în zadar. Ei nu puteau înţelege iertarea oferită în dar prin Isus Hristos. Erau mulţumiţi cu vechiul drum spre ceruri pe care îl trasase Roma pentru ei. Ei nu se osteneau să caute ceva mai bun. Le era mai uşor să încredinţeze mântuirea lor preoţilor şi papei decât să caute curăţia inimii.
Însă o altă categorie de ascultători a primit cu bucurie vestea mântuirii prin Hristos. Rânduielile practicate de Roma nu le aduseseră pacea sufletească, de aceea au primit prin credinţă sângele lui Hristos ca ispăşire pentru ei. Aceştia s-au întors acasă pentru a face cunoscut altora lumina preţioasă pe care o primi-seră. Adevărul a fost dus în felul acesta din cătun în cătun, din oraş în oraş, iar numărul pelerinilor la racla Fecioarei a scăzut foarte mult. S-a văzut totodată o scădere a darurilor, dar în acelaşi timp a scăzut şi salariul lui Zwingli, care era plătit din acestea. Acest lucru i-a produs numai bucurie, căci a văzut că puterea fanatismului şi a superstiţiei fusese frântă.
Autorităţile bisericii nu erau oarbe faţă de lucrarea pe care o făcea Zwingli, dar pentru un moment s-au ferit să se amestece. Nădăjduind să-l câştige pentru cauza lor, au încercat să-l atragă mai întâi prin linguşiri, dar în acelaşi timp adevărul câştiga teren în inimile oamenilor.
Activitatea lui Zwingli la Einsiedeln l-a pregătit pentru un câmp mai mare, în care urma să intre în curând. După trei ani petrecuţi aici, a fost chemat ca predicator la catedrala din Zürich. Pe atunci, acesta era oraşul cel mai important din Confederaţia Helvetică şi influenţa exercitată aici urma să fie resimţită până departe. Eclesiasticii, prin a căror invitaţie a venit la Zürich, doreau să se împotrivească oricăror inovaţii, astfel că l-au instruit în legătură cu îndatoririle lui.
"Vei face tot ce vei putea", i-au spus ei, "să strângi veniturile de la parohie, fără să treci cu vederea chiar pe cele mai neînsemnate. Şi vei îndemna pe credincioşi, atât de la amvon, cât şi la spovedanie, să dea zecimile şi darurile, ca să-şi arate în felul acesta dragostea lor faţă de biserică. Vei avea grijă de creşterea veniturilor percepute de la bolnavi, de la liturghii şi în general de la toate rânduielile bisericeşti". În ceea ce priveşte administrarea sacramentelor, predicarea şi grija pentru turmă, au adăugat învăţătorii lui, "şi acestea sunt îndatoririle capelanului. Dar pentru acestea trebuie să foloseşti un înlocuitor şi mai ales în predicare. N-ar trebui să administrezi sacramentele decât persoanelor cu vază şi numai atunci când ţi se cer; ţi se interzice să le administrezi tuturor persoanelor, fără ca mai întâi să faci deosebire între oameni" (idem, b.8, cap.6).
Zwingli a ascultat în tăcere la această însărcinare şi, ca răspuns, după ce şi-a exprimat recunoştinţa faţă de cinstea chemării la acest post important, a început să explice drumul pe care şi-l propusese. "Viaţa lui Hristos, a spus el, a fost prea mult ascunsă de oameni. Voi predica toată Evanghelia lui Matei" scoţând numai din izvoarele Scripturii, sondând adâncimile ei, comparând un pasaj cu altul şi căutând o înţelegere prin rugăciune continuă şi stăruitoare. Îmi voi consacra slujirea slavei lui Dumnezeu, laudei singurului Său Fiu, mântuirii celei adevărate a sufletelor şi clădirii lor în credinţa cea adevărată" (idem, b.8, cap.6). Cu toate că unii dintre eclesiastici au dezaprobat planul lui şi au încercat să-l determine să renunţe la el, Zwingli a rămas hotărât. A declarat că era gata nu să introducă o metodă nouă, ci metoda cea veche folosită de biserică în vremurile curate de la începuturile ei.
Curând s-a trezit un viu interes faţă de adevărurile pe care le predica; iar poporul se aduna în număr mare pentru a-i asculta predicile. Mulţi care nu mai veniseră de multă vreme la slujbele religioase se aflau acum printre ascultători. Şi-a început lucrarea deschizând evangheliile, citind şi explicând ascultătorilor săi relatarea inspirată a vieţii, învăţăturilor şi a morţii lui Hristos. Aici, ca şi la Einsiedeln, a prezentat Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind singura autoritate infailibilă, iar moartea lui Hristos ca singura jertfă desăvârşită. "La Hristos vreau să vă conduc, spunea el - la Hristos, Izvorul cel adevărat al mântuirii " (idem, b.8, cap.6). În jurul predicatorului s-au adunat oameni de toate clasele, de la oamenii de stat şi savanţi, la meseriaşi şi ţărani. Ei îi ascultau cuvintele cu un interes profund. El nu numai că vestea darul unei mântuiri fără plată, dar mustra fără teamă relele şi stricăciunile timpului. Mulţi se întorceau de la catedrală lăudând pe Dumnezeu. Acest bărbat, spuneau ei, este un predicator al adevărului. "El va fi Moise al nostru pentru a ne scoate din această întunecime egipteană" (idem, b.8, cap.6).
Cu toate că la început străduinţele lui au fost primite cu un mare entuziasm, după un timp a apărut opoziţia. Călugării au început să-i împiedice lucrările şi să-i condamne învăţăturile. Mulţi l-au asaltat cu ironii şi batjocuri, alţii au recurs la obrăznicie şi la ameninţări. Dar Zwingli suporta toate acestea cu răbdare, spunând: "Dacă dorim să câştigăm pe păcătoşi la Isus Hristos, trebuie să închidem ochii faţă de multe lucruri" (idem, b.8, cap.6).
Cam în acel timp a apărut o nouă acţiune destinată a face să înainteze lucrarea Reformei. Un anume Lucian a fost trimis la Zürich cu câteva din scrierile lui Luther, de către un prieten al credinţei reformate din Basel, care a socotit că vânzarea acestor cărţi ar putea fi un mijloc puternic pentru răspândirea luminii. "Încredinţează-te, scria el lui Zwingli, dacă acest băiat are destulă prevedere şi pricepere; dacă este aşa, atunci lasă-l să ducă din oraş în oraş, din cetate în cetate, din sat în sat şi chiar din casă în casă, printre elveţieni, lucrările lui Luther şi îndeosebi expunerea lui cu privire la rugăciunea Domnului, scrisă pentru laici. Cu cât vor fi mai cunoscute, cu atât vor găsi mai mulţi cumpărători" (idem, b.8, cap.6). În felul acesta lumina şi-a croit drumul.
Când Dumnezeu Se pregăteşte să rupă lanţurile neştiinţei şi ale superstiţiei, atunci Satana lucrează cu putere şi mai mare pentru a învălui pe oameni în întuneric, să lege cătuşele şi mai strâns. În timp ce în diferite ţări se ridicau bărbaţi pentru a prezenta poporului iertarea şi îndreptăţirea prin sângele lui Hristos, Roma porni cu forţe înnoite în comerţul indulgenţelor în toată creştinătatea, oferind iertarea pe bani.
Fiecare păcat îşi avea preţul lui, iar oamenilor li se asigura toată libertatea pentru săvârşirea crimelor, dacă tezaurul bisericii era mereu plin. În felul acesta cele două mişcări înaintau paralel; una oferind iertarea de păcat în schimbul banilor, iar cealaltă iertarea prin Hristos - Roma aprobând păcatul şi făcând din el sursă de venituri, reformatorul condamnând păcatul şi arătând către Hristos ca Ispăşitor şi Liberator. În Germania, vânzarea indulgenţelor fusese încredinţată călugărilor dominicani şi era condusă de faimosul Tetzel. În Elveţia, negoţul acesta fusese pus în mâinile franciscanilor sub conducerea lui Samson, un călugăr italian. Samson făcuse bune servicii bisericii, adunând sume imense din Germania şi din Elveţia pentru a umple tezaurul papal. Acum străbătea Elveţia, atrăgând mulţimi mari, jefuind pe ţăranii sărmani de câştigul lor sărăcăcios şi storcând daruri bogate de la clasele înstărite. Dar influenţa Reformei s-a făcut simţită prin diminuarea acestor venituri, cu toate că n-a putut opri negoţul lor. Zwingli era încă la Einsiedeln, când Samson, la scurt timp după intrarea în Elveţia, a sosit cu marfa lui în oraşul vecin. Aflând de misiunea lui, reformatorul s-a hotărât imediat să i se împotrivească. Cei doi nu s-au întâlnit, dar atât de mare a fost succesul lui Zwingli în demascarea pretenţiilor călugărului, încât acesta a fost obligat să plece în altă parte.
La Zürich, Zwingli predicase cu zel împotriva traficanţilor de iertare; şi când Samson s-a apropiat de locul acela, a fost întâmpinat de un sol din partea consiliului, cu o comunicare prin care i se punea în vedere să plece mai departe. În cele din urmă, a intrat totuşi printr-o înşelătorie, dar a fost alungat fără măcar să fi putut vinde vreo indulgenţă şi la scurt timp după aceea a părăsit Elveţia.
Un puternic avânt a fost dat Reformei prin apariţia unei ciume sau "moartea neagră", care s-a revărsat asupra Elveţiei în anul 1519. Atunci când oamenii s-au aflat în faţa plăgii nimicitoare, mulţi au fost făcuţi să simtă cât de zadarnice şi fără valoare erau iertările pe care le cumpăraseră şi doreau o temelie mai sigură pentru credinţa lor. La Zürich, Zwingli a fost şi el atins şi a ajuns atât de slăbit, încât orice nădejde de însănătoşire era spulberată şi a circulat chiar ştirea că a murit. În acel ceas de încercare, nădejdea şi curajul lui au rămas neclintite. A privit prin credinţă la crucea de pe Calvar, încrezându-se în ispăşirea cea îndestulătoare pentru păcat. Când s-a întors de la porţile morţii, a predicat Evanghelia cu o mai mare râvnă decât înainte, iar cuvintele lui exercitau o influenţă irezistibilă. Oamenii l-au primit cu bucurie pe pastorul lor iubit care se întorsese din pragul mormântului. Şi aceştia, după ce trecuseră prin suferinţă şi fiind aproape de moarte, simţiră ca niciodată mai înainte valoarea Evangheliei.
Zwingli ajunsese la o înţelegere mai clară a adevărurilor Evangheliei şi experimentase în mod deplin în viaţa sa puterea ei înnoitoare. Căderea omului şi Planul de Mântuire erau subiectele asupra cărora stăruia. "În Adam, spunea el, toţi suntem morţi, aruncaţi în stricăciune şi în condamnare" (Wylie, b.8, cap.9). "Hristos a obţinut pentru noi o răscumpărare care durează în veci. Suferinţa Lui este" o jertfă veşnică şi are putere să vindece pentru veşnicie; ea satisface dreptatea divină pentru veşnicie pentru toţi aceia care se încred în ea cu o credinţă hotărâtă şi nezdruncinată. Dar ea învaţă cu claritate că oamenii nu sunt liberi, datorită harului lui Hristos, să continue a păcătui. Oriunde este credinţă în Dumnezeu, există şi Dumnezeu şi acolo unde locuieşte Dumnezeu, este şi zel care îndeamnă şi constrânge pe oameni la fapte bune" (D'Aubigné, b.8, cap. 9).
Atât de mare era interesul în favoarea predicării lui Zwingli, încât catedrala era plină până la refuz de mulţimea care venea să-l asculte. Puţin câte puţin, în măsura în care ei îl puteau primi, el descoperea ascultătorilor lui adevărul. Era atent ca să nu introducă de la început puncte care i-ar fi pus în uimire şi ar fi dat naştere la prejudecăţi. Lucrarea lui era să le câştige inimile pentru învăţăturile lui Hristos, să le înmoaie prin iubirea Sa şi să păstreze înaintea lor exemplul Său; şi pe măsură ce primeau învăţăturile Evangheliei, credinţele şi practicile lor superstiţioase urmau să fie în mod inevitabil părăsite.
Pas cu pas, Reformaţiunea înainta în Zürich. Alarmaţi, duşmanii lui s-au ridicat într-o împotrivire activă. Dar cu un an mai înainte, călugărul din Wittenberg rostise un nu categoric papei şi împăratului la Worms, iar acum totul părea să arate o împotrivire asemănătoare faţă de pretenţiile papei la Zürich. Atacuri repetate au fost îndreptate împotriva lui Zwingli. În cantoanele papale, din timp în timp, ucenicii adevăraţi ai Evangheliei erau duşi la rug, dar aceasta nu era destul; însuşi învăţătorul ereziei trebuia adus la tăcere. Ca urmare, episcopul de Constanţa a trimis trei delegaţi la consiliul din Zürich, care l-au acuzat pe Zwingli că învaţă pe oameni să calce legile bisericii, punând astfel în primejdie pacea şi ordinea societăţii. Dacă autoritatea bisericii avea să fie lepădată, susţinea el, urmarea avea să fie o anarhie universală. Zwingli a răspuns că timp de patru ani predicase Evanghelia în Zürich, "care a fost mai liniştit şi mai paşnic decât toate celelalte oraşe din confederaţie". "Nu este oare, spunea el, creştinismul cel mai bun salvator al siguranţei generale?" (Wylie, b.8, cap.11).
Delegaţii au sfătuit pe membrii consiliului să continue a rămâne în biserică, fără care, au declarat ei, nu există mântuire. Zwingli a răspuns: "Această acuzaţie să nu vă intimideze. Temelia bisericii este aceeaşi Stâncă, acelaşi Hristos care i-a pus lui Petru acest nume pentru că L-a mărturisit cu credincioşie. În orice popor, oricine crede din toată inima în Domnul Isus este primit de Dumnezeu. Iată, în adevăr, biserica în afara căreia nimeni nu poate fi mântuit" (D'Aubigné, ed. londoneză, b.8, cap.11). Ca urmare a acestei conferinţe, unul dintre delegaţii episcopului a primit credinţa reformată.
Consiliul n-a luat nici o măsură împotriva lui Zwingli, dar Roma s-a pregătit pentru un nou atac. Şi când reformatorul a aflat despre uneltirile duşmanilor lui a exclamat: "Să continue; mă tem de ei aşa cum stânca cea puternică se teme de valurile care se sparg la picioarele ei" (Wylie, b.8, cap.11). Străduinţele eclesiasticilor n-au făcut decât să promoveze cauza pe care ei căutau să o distrugă. Adevărul continua să se răspândească. În Germania, adepţii lui, descurajaţi de dispariţia lui Luther, au căpătat iarăşi curaj când au văzut înaintarea Evangheliei în Elveţia.
Atunci când Reformaţiunea a fost întărită la Zürich, roadele s-au văzut mai deplin în alungarea viciului şi în promovarea ordinei şi armoniei. "Pacea îşi are sălaşul în oraşul nostru, scria Zwingli; nici ceartă, nici făţărnicie, nici gelozie, nici luptă. De unde poate veni această unire decât de la Domnul şi de la învăţătura noastră care ne umple de roadele păcii şi ale evlaviei?" (idem, b.8, cap. 15). *****
Biruinţele câştigate de Reformaţiune au provocat pe romanişti la eforturi şi mai hotărâte pentru distrugerea ei. Văzând cât de puţin reuşiseră prin persecuţie şi prin interzicerea lucrării lui Luther în Germania, s-au hotărât să lupte contra Reformei cu propriile ei arme. Ei aveau să susţină o dispută cu Zwingli şi, prin aranjamentele făcute de ei în această problemă, îşi asigurau victoria, alegând nu numai locul luptei, ci şi judecătorii care trebuia să hotărască între părţile în discuţie. Şi dacă l-ar fi avut pe Zwingli în puterea lor, s-ar fi îngrijit să nu le scape. Conducă-torul adus astfel la tăcere, mişcarea putea fi repede înăbuşită. Acest plan a fost tăinuit însă cu grijă.
S-a hotărât ca disputa să se ţină la Baden, dar Zwingli n-a fost de faţă. Membrii consiliului din Zürich, suspectând planurile papistaşilor şi avertizaţi de rugurile aprinse în cantoanele papale pentru mărturisitorii Evangheliei, n-au îngăduit pastorului lor să se expună primejdiei. La Zürich, el era gata să întâlnească pe toţi partizanii pe care Roma i-ar fi putut trimite, dar să meargă la Baden, unde sângele martirilor pentru adevăr tocmai fusese vărsat, însemna să meargă la moarte sigură. Oecolampadius şi Haller au fost aleşi să-l reprezinte pe reformator, în timp ce faimosul dr. Eck, susţinut de o oaste de doctori învăţaţi şi prelaţi, era campionul Romei.
Deşi Zwingli n-a fost prezent la conferinţă, influenţa lui a fost simţită. Toţi secretarii au fost aleşi de papistaşi, iar altora le-a fost interzis să ia note sub pedeapsa cu moartea. Cu toate acestea, Zwingli primea zilnic un raport cu privire la cele ce se spuneau la Baden. Un student dintre cei prezenţi la dispută făcea în fiecare seară un raport cu privire la argumentele prezentate în acea zi. Alţi doi studenţi luau aceste note pentru a le duce împreună cu scrisorile zilnice ale lui Oecolampadius lui Zwingli la Zürich. Reformatorul răspundea, dând sfaturi şi sugestii. Scrisorile lui erau scrise noaptea, iar studenţii se întorceau cu ele la Baden dimineaţa. Pentru a înşela vigilenţa gărzii care staţiona la porţile oraşului, aceşti soli duceau pe cap coşuri cu păsări şi li se îngăduia să treacă fără nici o piedică.
În felul acesta Zwingli susţinea lupta cu împotrivitorii lui înverşunaţi. El "a lucrat mai mult", spunea Myconius, "prin meditaţiile, prin nopţile nedormite şi prin sfatul pe care-l transmitea la Baden decât ar fi făcut discutând personal cu duşmanii lui" (D'Aubigné, b.11, cap.13).
Romaniştii, îmbătaţi de o biruinţă anticipată, veniseră la Baden îmbrăcaţi în mantiile lor bogate şi strălucitoare de podoabe. Ei ofereau cu largheţe mesele lor pline cu cele mai scumpe delicatese şi cu cele mai alese vinuri. Povara îndatoririlor lor eclesiastice era uşurată prin veselie şi chefuri. În contrast izbitor au apărut reformatorii, care erau priviţi de oameni puţin mai bine decât o grupă de cerşetori şi a căror hrană simplă îi reţinea prea puţin la masă. Proprietarul lui Oecolampadius, având ocazia să-l vadă în cameră, îl găsea totdeauna angajat în studiu sau în rugăciune şi, minunându-se mult, raporta că ereticul era în fond "foarte evlavios".
La conferinţă "Eck a urcat amvonul cu îngâmfare, împodobit splendid, în timp ce umilul Oecolampadius, îmbrăcat modest, a fost obligat să-şi ocupe locul în faţa adversarului pe un scaun foarte rudimentar" (idem, b.11, cap.13). Glasul cel puternic al lui Eck şi siguranţa lui nemăsurată nu l-au părăsit deloc. Zelul lui era stimulat de nădejdea aurului şi a renumelui; căci apărătorul credinţei avea să fie răsplătit cu o sumă considerabilă. Când cele mai bune argumente au fost respinse, a recurs la insulte şi chiar la blesteme.
Oecolampadius, modest şi neîncrezut în sine, a ezitat să intre în luptă, pentru un moment, dar a făcut declaraţia solemnă: "Nu recunosc nici o altă normă de judecată decât Cuvântul lui Dumnezeu" (idem, b.11, cap.13). Deşi amabil şi curtenitor în purtare, s-a dovedit abil şi neabătut. În timp ce romaniştii, după obiceiul lor, apelau la autoritatea tradiţiilor bisericii, reformatorul s-a alipit categoric de Sfintele Scripturi. "Obiceiul, spunea el, n-are nici o putere în Elveţia, dacă nu se întemeiază pe constituţie; în materie de credinţă, Biblia este constituţia noastră" (idem, b.11, cap.13).
Contrastul dintre cei doi luptători n-a rămas fără efect. Raţionamentul calm şi lămurit al reformatorului, prezentat atât de plăcut şi de modest, a influenţat minţile care s-au întors cu dezgust de la pretenţiile îndrăzneţe şi violente ale lui Eck.
Discuţia a continuat timp de 18 zile. La încheierea ei papistaşii, cu o mare încredere, au pretins victoria. Majoritatea deputaţilor s-au alăturat Romei, iar Dieta i-a declarat pe reformatori învinşi şi a hotărât ca ei împreună cu Zwingli, conducătorul lor, să fie îndepărtaţi din biserică. Dar roadele conferinţei au descoperit de care parte era câştigul. Lupta a avut ca urmare un avânt puternic pentru cauza protestantă şi, nu după multă vreme, oraşe importante ca Berna şi Basel s-au declarat în favoarea Reformaţiunii.
Cap. 10. Înaintarea Reformei în Germania
Dispariţia misterioasă a lui Luther a produs consternare în toată Germania. Întrebări cu privire la el se auzeau pretutindeni. Circulau cele mai ciudate zvonuri şi mulţi credeau că fusese ucis. A fost o mare întristare nu numai printre prietenii declaraţi, ci şi între miile de oameni care nu luaseră o poziţie pe faţă în favoarea Reformaţiunii. Mulţi s-au legat printr-un jurământ solemn să-i răzbune moartea.
Conducătorii Romei au văzut cu groază până la ce culme se ridicaseră opiniile împotriva lor, cu toate că la început se bucuraseră de moartea lui Luther. Acum căutau să se ascundă de mânia poporului. Duşmanii lui nu fuseseră atât de tulburaţi de faptele sale îndrăzneţe când era printre ei, cum erau acum după răpirea lui. Aceia care, în mânia lor, căutaseră să-l distrugă pe îndrăzneţul reformator se umpluseră de teamă acum, când el devenise un prizonier neajutorat. "Singura cale care ne mai rămâne pentru a ne salva, spunea unul dintre ei, este să aprindem torţele şi să-l căutăm pe Luther în toată lumea pentru a-l reda naţiunii care-l cere" (D'Aubigné, b.9, cap.1). Edictul împăratului părea să devină neputincios. Legaţii papali s-au umplut de indignare când au văzut că li se dădea cu mult mai puţină atenţie decât soartei lui Luther.
Veştile că el se găsea în siguranţă, deşi prizonier, au calmat temerile poporului, în timp ce au trezit entuziasmul în favoarea lui. Scrierile lui au fost citite cu o sete şi mai mare decât înainte. Mulţimi din ce în ce mai mari se alăturau cauzei bărbatului erou care, cu un preţ atât de înfricoşător, apărase Cuvântul lui Dumnezeu. Reformaţiunea câştiga continuu putere. Sămânţa semănată de Luther se răspândea pretutindeni. Lipsa lui împlinea acum o lucrare pe care prezenţa lui n-ar fi făcut-o. Ceilalţi lucrători simţeau o răspundere nouă, acum, când marele lor conducător era înlăturat. Cu o credinţă şi un devotament nou, ei se străduiau să facă cu toată puterea lor ca lucrarea începută atât de nobil să nu slăbească.
Dar nici Satana nu era inactiv. A încercat ceea ce încercase şi cu alte mişcări reformatoare - să amăgească şi să distrugă pe oameni, oferindu-le o contrafacere în locul lucrării celei adevărate. Aşa cum în primul secol al bisericii creştine au fost hristoşi mincinoşi, tot astfel s-au ridicat profeţi mincinoşi şi în secolul al XVI-lea.
Câţiva bărbaţi, profund afectaţi de frământarea din lumea religioasă, şi-au închipuit că au primit descoperiri deosebite din ceruri şi au pretins că au însărcinarea divină să ducă până la desăvârşire Reformaţiunea care, declarau ei, fusese doar slab începută de Luther. În realitate, ei nu aduceau la îndeplinire lucrarea pe care el o făcuse. Ei au lepădat marele principiu care era chiar temelia Reformaţiunii - şi anume că Cuvântul lui Dumnezeu este regula de credinţă şi practică îndestulătoare, şi în locul acestei călăuze care nu greşeşte, au pus standardul schimbător şi nesigur al propriilor lor sentimente şi impresii. Prin îndepărtarea Cuvântului care arată rătăcirea şi minciuna, a fost deschisă pentru Satana calea de a stăpâni minţile oamenilor după buna lui plăcere.
Unul dintre aceşti profeţi pretindea că a fost instruit chiar de îngerul Gabriel. Un student care s-a unit cu el şi-a părăsit studiile, afirmând că fusese înzestrat de Dumnezeu Însuşi cu înţelepciunea de a explica Cuvântul Său. Alţii care erau în mod natural înclinaţi spre fanatism s-au unit cu ei. Manifestările acestor fanatici au produs o mare frământare. Predicarea lui Luther trezise pe oamenii de pretutindeni să simtă nevoia Reformei, dar acum unele persoane cu adevărat sincere erau rătăcite de susţinerile noilor profeţi.
Conducătorii mişcării se duseră la Wittenberg ca să-şi susţină ideile lor înaintea lui Melanchton şi a colaboratorilor lui. Ei spuneau: "Suntem trimişi de Dumnezeu să învăţăm pe oameni. Am avut conversaţii intime cu Domnul; ştim ce se va întâmpla; într-un cuvânt, suntem apostoli şi profeţi şi facem apel la dr. Luther" (idem, b.9, cap.7).
Reformatorii erau uimiţi şi încurcaţi. Aceasta era o astfel de situaţie cum nu mai întâlniseră niciodată mai înainte şi nu ştiau ce cale să aleagă. Melanchton spunea: "Sunt cu adevărat în aceşti bărbaţi nişte spirite extraordinare; dar ce fel de spirite? Pe de o parte să ne ferim a stinge Duhul lui Dumnezeu, pe de altă parte să nu fim rătăciţi de spiritul lui Satana" (idem, b.9, cap.7).
Rodul acestei noi învăţături s-a văzut curând. Oamenii au fost conduşi să neglijeze Biblia sau chiar să o lepede cu totul. Şcolile au fost invadate de confuzie. Astfel că studenţii treceau peste toate restricţiile, îşi părăseau studiile şi se retrăgeau din universitate. Bărbaţii care se socoteau în stare să reînsufleţească şi să conducă lucrarea Reformaţiunii s-au succedat unul după altul numai pentru a o aduce pe marginea prăpăstiei. Romaniştii şi-au recăpătat încrederea şi au exclamat plini de bucurie: "Încă un efort şi totul va fi al nostru" (idem, b.9, cap.7).
Când Luther auzi din Wartburg cele întâmplate, spuse cu adâncă îngrijorare: "Totdeauna m-am aşteptat că Satana ne va trimite această nenorocire" (idem, b.9, cap.7). El şi-a dat seama de caracterul adevărat al acelora care se pretindeau a fi profeţi şi a văzut primejdia care ameninţa cauza adevărului. Împotrivirea papei şi a împăratului nu-i provocase o încurcătură şi o durere atât de mare ca aceea pe care o trăia acum. Iar dintre prietenii care se declaraseră în favoarea Reformaţiunii, se ridicaseră cei mai răi duşmani. Chiar adevărurile care îi aduseseră o atât de mare bucurie şi mângâiere erau folosite acum pentru a provoca dispută sau pentru a crea confuzie în biserică.
În lucrarea Reformei, Luther fusese mânat de Duhul lui Dumnezeu şi se depăşise chiar pe sine. El nu-şi propusese să ia poziţii ca acelea pe care le luase sau să facă schimbări atât de radicale. El nu fusese decât un instrument în mâna Puterii Infinite. Cu toate acestea, se cutremura adesea pentru rezultatul lucrării lui. Odată spusese: "Dacă aş şti că învăţătura mea ar dăuna unui om, doar unui singur om, oricât de umil şi de neluat în seamă - ceea ce nu se poate, deoarece ea este însăşi Evanghelia - aş fi gata mai degrabă să mor de zece ori decât să nu o retractez" (idem, b.9, cap.7).
Iar acum chiar Wittembergul, centrul Reformaţiunii, cădea văzând cu ochii sub puterea fanatismului şi a nelegiuirii. Această tristă stare nu era urmarea învăţăturilor lui Luther; şi totuşi vrăjmaşii săi din întreaga Germanie au pus-o pe seama lui. În amărăciunea sufletului său, se întreba adesea: "Oare astfel poate fi sfârşitul acestei lucrări mari de reformă?" Alteori, în timp ce se ruga lui Dumnezeu cu ardoare, pacea se revărsa iarăşi peste inima lui. "Lucrarea nu este a mea, ci a Ta, spunea el; Tu nu vei permite să fie distrusă de superstiţie sau de fanatism". Dar gândul de a rămâne încă multă vreme în afara luptei într-o astfel de criză a devenit de nesuportat. S-a hotărât să se reîntoarcă la Wittenberg.
Porni fără întârziere în călătoria lui primejdioasă. Era sub interdicţie imperială. Duşmanii săi aveau libertatea să-i ia viaţa; iar prietenilor le era interzis să-l ajute sau să-l adăpostească. Guvernul imperial luase cele mai aspre măsuri împotriva adepţilor lui. Dar el a văzut că lucrarea Evangheliei era primejduită şi în numele Domnului a ieşit fără teamă, să se lupte pentru adevăr.
Într-o scrisoare adresată prinţului elector, după ce şi-a expus planul de a părăsi Wartburgul, Luther spunea: "Să fie cunoscut înălţimii voastre că eu mă duc la Wittenberg sub o ocrotire mult mai înaltă decât aceea a prinţilor şi a electorilor. Nu mă gândesc să solicit sprijinul înălţimii voastre şi, departe de a dori protecţia voastră, aş dori mai degrabă să vă ocrotesc eu. Dacă aş şti că înălţimea voastră ar putea sau ar vrea să mă ocrotească, nu m-aş duce cu nici un chip la Wittenberg. Nu există nici o sabie care să ajute la înaintarea acestei cauze. Numai Dumnezeu trebuie să facă totul, fără ajutorul şi fără concursul omului. Acela care are cea mai mare credinţă este cel care o va putea ocroti mai mult" (idem, b.9, cap.7).
Într-o altă scrisoare, scrisă pe drumul către Wittenberg, Luther adăuga: "Sunt gata să intru în dizgraţia înălţimii voastre şi în mânia lumii întregi. Nu sunt oare locuitorii Wittenbergului oile mele? Nu mi i-a încredinţat Dumnezeu mie? Şi n-ar trebui oare, dacă este necesar, să mă expun morţii pentru ei? În afară de aceasta, eu mă tem că în Germania a izbucnit o grozavă răzvrătire prin care Dumnezeu vrea să pedepsească naţiunea noastră" (idem, b.9, cap.7).
Cu mare prudenţă şi cu umilinţă, dar hotărât şi statornic, începu să lucreze. "Prin cuvânt, spunea el, trebuie să răsturnăm şi să distrugem tot ce a fost întemeiat pe violenţă. Nu mă voi folosi de forţă împotriva celor superstiţioşi şi necredincioşi" Nimeni nu trebuie constrâns. Libertatea este însăşi esenţa credinţei" (idem b.9, cap.8).
Curând se răspândi vestea în Wittenberg că Luther se întorsese şi urma să predice. Oamenii alergau din toate părţile, iar biserica s-a umplut până la refuz. Urcând la amvon, începu să îndemne, să mustre şi să înveţe cu multă înţelepciune şi blândeţe. Vorbind despre aceia care recurseseră la măsuri violente pentru desfiinţarea liturghiei, spunea:
"Liturghia este un lucru rău; Dumnezeu i S-a împotrivit şi ar trebui să fie desfiinţată; aş fi dorit ca în toată lumea să fi fost înlocuită prin Cina Evangheliei. Însă nimeni nu trebuie să fie despărţit de ea prin forţă. Trebuie să lăsăm problema în mâinile Domnului. Cuvântul Său trebuie să lucreze şi nu noi. Şi mă veţi întreba de ce aşa? Pentru că nu ţin inimile oamenilor în mâna mea, aşa cum ţine olarul lutul. Noi avem dreptul să vorbim; dar nu avem dreptul să influenţăm. Să predicăm; restul aparţine lui Dumnezeu. Dacă aş folosi forţa, ce aş câştiga? Încruntare, formalitate, maimuţăreli, rânduieli omeneşti şi făţărnicie. Dar n-ar fi nici o sinceritate a inimii, nici credinţă şi nici milă. Acolo unde lipsesc acestea trei, totul lipseşte şi n-aş da nici o ceapă degerată pentru un astfel de rezultat. Dumnezeu poate face singur mai mult prin Cuvântul Său decât voi şi decât mine şi toată lumea, prin puterea noastră unită. Dumnezeu cere stăpânire asupra inimii, când inima este luată în stăpânire totul este câştigat""
"Voi predica, voi discuta şi voi scrie; dar nu voi constrânge pe nimeni, deoarece credinţa este un act voluntar. Vedeţi cum am procedat eu. M-am ridicat împotriva papei, a indulgenţelor şi a papistaşilor, dar fără violenţă sau zgomot. Am prezentat Cuvântul lui Dumnezeu, am predicat şi am scris, aceasta a fost tot ce am făcut. Şi în timp ce dormeam, cuvântul pe care l-am predicat a răsturnat papalitatea în aşa fel, încât nici un prinţ sau împărat nu i-a făcut un atât de mare rău. Şi cu toate acestea n-am făcut nimic; căci Cuvântul a făcut totul. Dacă aş fi dorit să fac apel la forţă, poate că toată Germania ar fi fost scăldată în sânge.
Însă care ar fi fost urmarea? Ruină şi pustiire atât pentru trup, cât şi pentru suflet. De aceea rămân liniştit şi las Cuvântul să străbată în toată lumea" (idem, b.9, cap.8).
Timp de o săptămână, în fiecare zi, Luther a continuat să predice mulţimii dornice. Cuvântul lui Dumnezeu a frânt vraja excitării fanatice. Puterea Evangheliei i-a întors pe cei rătăciţi la calea adevărului.
Luther nu dorea să se întâlnească cu fanaticii ale căror acţiuni produseseră un rău atât de mare. Îi ştia ca oameni cu judecată nesănătoasă şi cu patimi nestăpânite care, în timp ce pretindeau a fi iluminaţi în mod deosebit de sus, nu suportau nici cea mai slabă contrazicere şi nici cel mai amabil sfat sau mustrare. Arogându-şi autoritatea supremă, ei cereau tuturor fără discuţie să le recunoască pretenţiile. Dar pentru că ei au cerut o întrevedere, Luther a consimţit să se întâlnească cu ei; şi în acest fel le-a demascat cu un succes atât de mare pretenţiile lor, încât impostorii au plecat în grabă din Wittenberg.
Fanatismul a fost înăbuşit pentru o vreme; dar câţiva ani mai târziu a izbucnit iarăşi cu o violenţă şi mai mare şi cu urmări mai grozave. Cu privire la conducătorii acestei mişcări, Luther spunea: "Pentru ei, Sfintele Scripturi erau doar o literă moartă şi au început să strige cu toţii: Duhul! Duhul! Desigur eu nu-i voi urma acolo unde-i conduce duhul lor. Să mă ferească Dumnezeu, în mila Sa, de o biserică în care nu sunt decât sfinţi. Doresc să locuiesc cu cel umil, cu cel slab, cu cel bolnav, care-şi cunoaşte şi simte păcatele inimii, ca să primească mângâiere şi sprijin" (idem, b.10, cap.10).
Thomas Münzer, cel mai activ dintre aceşti fanatici, era un bărbat cu o vastă pricepere care, dacă ar fi fost corect îndrumată, l-ar fi făcut în stare să facă binele; dar el nu învăţase primele principii ale religiei adevărate. Era stăpânit de dorinţa de a reforma lumea şi uita, ca de altfel toţi fanaticii, că reforma trebuie să înceapă cu el" (idem, b.9,cap.8). Ambiţia lui era să câştige poziţie şi influenţă şi nu dorea să fie al doilea, nici măcar după Luther. Declara că reformatorii, înlocuind autoritatea papei cu aceea a Scripturilor, nu făcuseră decât să întemeieze o formă diferită de papalitate. El pretindea că fusese însărcinat pe cale divină să introducă reforma cea adevărată. "Acela care are acest spirit, spunea Münzer, are credinţa cea adevărată, chiar dacă n-ar fi văzut niciodată Scripturile în viaţa lui" (idem, b.10, cap.10). Învăţătorii fanatici se lăsau să fie stăpâniţi de impresii, socotind orice gând sau pornire ca fiind glasul lui Dumnezeu. Ca urmare au căzut în mari extreme. Unii dintre ei şi-au ars Bibliile, chiar exclamând: "Litera omoară, dar Duhul dă viaţă". Învăţătura lui Münzer făcea apel la dorinţa oamenilor după ceva miraculos, în timp ce le hrănea mândria, în realitate punând ideile şi părerile oamenilor mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu. Învăţăturile lui erau primite de mii de credincioşi. În curând, a condamnat orice ordine din serviciul divin public şi a declarat că a asculta de prinţi însemna a încerca să slujeşti atât pe Dumnezeu, cât şi pe Belial.
Mintea oamenilor care începuseră să lepede jugul papalităţii a început să-şi piardă răbdarea şi sub restricţiile autorităţii civile. Învăţăturile revoluţionare ale lui Münzer, care susţinea că sunt aprobate de cer, i-au condus să iasă de sub orice control şi să dea curs prejudecăţilor şi pornirilor lor. Au urmat scenele cele mai grozave de răzvrătire şi violenţă, iar câmpiile Germaniei au fost stropite de sânge.
Agonia sufletească pe care Luther o trăise odinioară la Erfurt apăsa asupra lui acum cu o putere îndoită, când vedea urmările fanatismului puse pe seama Reformaţiunii. Prinţii papistaşi declarau - şi mulţi erau gata să creadă declaraţia - că răscoala era rodul legitim al învăţăturilor lui Luther. Cu toate că această acuzaţie nu avea nici cel mai slab temei, a provocat o mare amărăciune reformatorului. Era peste puterile lui să suporte ca adevărul să fie astfel dispreţuit, fiind pus laolaltă cu cel mai josnic fanatism. Pe de altă parte, conducătorii răscoalei îl urau pe Luther deoarece el nu numai că se împotrivea învăţăturilor lor şi combătuse pretenţiile lor de inspiraţie divină, dar îi mai declarase şi rebeli faţă de autorităţile civile. Pentru a se răzbuna, ei l-au acuzat ca fiind un impostor. Se părea că aruncaseră asupra lui atât vrăjmăşia prinţilor, cât şi a poporului.
Romaniştii tresăltau, aşteptând să fie martorii unei apropiate prăbuşiri a Reformaţiunii; ei îl acuzau pe Luther chiar şi pentru greşelile pe care el încercase cu atâta stăruinţă să le îndrepte. Partida fanaticilor, prin susţinerea mincinoasă că fuseseră trataţi cu o mare nedreptate, avea succes în câştigarea simpatiilor unei mari clase de oameni şi, aşa cum se întâmplă totdeauna cu aceia care apucă pe o cale rea, au ajuns să fie priviţi ca martiri. În felul acesta, aceia care au folosit toată puterea lor împotriva Reformaţiunii erau compătimiţi şi lăudaţi ca victime ale cruzimii şi ale persecuţiei. Această lucrare era de la Satana, mânată de acelaşi spirit de răscoală care s-a manifestat pentru prima oară în ceruri.
Satana căuta continuu să amăgească pe oameni şi să-i facă să numească păcatul dreptate, iar dreptatea să o considere ca păcat. Cât succes a avut această lucrare! De câte ori mustrarea şi dezaprobarea sunt aruncate asupra slujitorilor credincioşi ai lui Dumnezeu, deoarece ei stau fără teamă în apărarea adevărului! Oamenii care nu sunt altceva decât agenţii Satanei sunt lăudaţi şi linguşiţi şi priviţi chiar ca martiri, în timp ce aceia care ar trebui respectaţi şi susţinuţi pentru credincioşia lor faţă de Dumnezeu sunt părăsiţi şi lăsaţi singuri, priviţi cu neîncredere şi bănuială.
Sfinţenia falsificată, sfinţirea falsă, îşi fac încă lucrarea de amăgire. Sub diverse forme ele dau pe faţă acelaşi spirit ca şi în zilele lui Luther, îndepărtând mintea de la Scripturi şi conducând pe oameni să urmeze mai degrabă propriile lor simţăminte şi impresii decât să se supună ascultării de Legea lui Dumnezeu. Acesta este unul din planurile cele mai cu succes ale Satanei, de a arunca ocară asupra curăţiei şi adevărului.
Luther a apărat fără teamă Evanghelia de atacurile care au venit din toate părţile. Cuvântul lui Dumnezeu s-a dovedit o armă puternică în toate luptele. Cu acest Cuvânt a luptat împotriva autorităţii uzurpatoare a papei şi a filozofiei raţionaliste a scolasticilor, în timp ce stătea tare ca o stâncă împotriva fanatismului care căuta să se unească cu Reformaţiunea.
Fiecare din aceste elemente împotrivitoare îndepărta în felul său Sfintele Scripturi şi înălţa înţelepciunea omenească, declarând-o izvor al cunoaşterii şi al adevărului religios. Raţionalismul zeifică raţiunea şi face din ea un criteriu pentru religie. Pretinzând că inspiraţia suveranului pontif a coborât într-o linie neîntreruptă de la apostoli şi a rămas neschimbată de-a lungul timpului, romanismul face ca tot felul de absurdităţi şi falsuri să fie ascunse sub sfinţenia însărcinării apostolice. Inspiraţia pretinsă de Münzer şi de tovarăşii lui nu venea dintr-o sursă mai înaltă decât din capriciile imaginaţiei, iar influenţa ei subsăpa orice autoritate, omenească sau divină. Creştinismul cel adevărat primeşte Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind marele tezaur al adevărului inspirat şi ca piatra de încercare a oricărei inspiraţii.
După întoarcerea de la Wartburg, Luther a terminat traducerea Noului Testament şi Evanghelia a fost dată curând după aceea poporului german în propria lui limbă. Această traducere a fost primită cu mare bucurie de toţi aceia care iubeau adevărul; dar a fost lepădată cu dispreţ de aceia care au ales tradiţiile omeneşti şi poruncile oamenilor.
Preoţii s-au alarmat la gândul că oamenii de rând puteau să discute cu ei preceptele Cuvântului lui Dumnezeu şi că urma să fie demascată propria lor neştiinţă. Armele raţiunii lor fireşti erau fără putere în faţa săbiei Duhului. Roma îşi folosi întreaga ei autoritate pentru a zădărnici răspândirea Scripturilor; dar atât decretele, anatemele, cât şi torturile erau zadarnice. Cu cât se condamna şi se interzicea mai mult Biblia, cu atât mai mare era dorinţa oamenilor de a cunoaşte ce învaţă ea în realitate. Toţi aceia care puteau să citească erau dornici să studieze personal Cuvântul lui Dumnezeu. Îl luau cu ei, îl citeau, îl reciteau şi nu se mulţumeau până când nu învăţau pe dinafară părţi din el. Văzând interesul cu care fusese primit Noul Testament, Luther începu de îndată traducerea Vechiului Testament pe care îl publică fragmentat, pe măsura traducerii lui.
Scrierile lui Luther erau salutate atât în oraşe, cât şi în cătune. "Ceea ce Luther şi prietenii lui lucrau, alţii difuzau. Călugării, convinşi de ilegalitatea obligaţiilor monahale, erau doritori să schimbe lunga lor viaţă de inactivitate cu una de efort activ, dar, prea puţin cunoscători pentru a predica Cuvântul lui Dumnezeu, călătoreau prin provincii, vizitând cătunele şi colibele unde vindeau cărţile lui Luther şi ale prietenilor lui. În curând Germania a fost împânzită de aceşti colportori curajoşi" (idem b.9, cap.11).
Aceste scrieri erau studiate cu adânc interes de bogaţi şi de săraci, de învăţaţi şi de neînvăţaţi. Seara, învăţătorii de la şcolile săteşti le citeau cu glas tare oamenilor adunaţi în grupe mici la gura sobei. Cu orice efort ce era făcut, mulţi erau convinşi de adevăr şi, primind Cuvântul cu bucurie, duceau la rândul lor veştile bune şi altora.
Se împlineau cuvintele Inspiraţiei: "Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate" (Ps. 119, 130). Studiul Scripturilor producea o schimbare puternică în mintea şi inima oamenilor. Până atunci, dominaţia papală pusese peste supuşii ei un jug de fier care-i ţinuse în neştiinţă şi degradare. O practică superstiţioasă a formelor de cult fusese menţinută cu stricteţe; dar în tot serviciul lor, inima şi mintea nu avuseseră aproape nici o participare. Predicarea lui Dumnezeu şi apoi chiar Cuvântul însuşi, pus în mâinile oamenilor de rând, treziseră puterile lor adormite. Nu numai că înnobilaseră şi curăţiseră natura lor spirituală, dar dăduseră o nouă putere şi o vigoare proaspătă minţii.
Persoane de toate categoriile erau văzute cu Biblia în mână, apărând învăţăturile Reformaţiunii. Papistaşii, care lăsaseră studiul Scripturilor pe seama preoţilor şi a călugărilor, îi chemau acum să apară în faţă şi să respingă învăţăturile cele noi. Dar necunoscând nici Scripturile şi nici puterea lui Dumnezeu, preoţii şi călugării erau învinşi de aceia pe care ei îi declaraseră ca neînvăţaţi şi eretici. "Din nefericire, spunea un scriitor catolic, Luther i-a îndemnat pe urmaşii lui să nu-şi pună încrederea în nici o altă revelaţie decât în Sfânta Scriptură" (D'Aubigné, b.9, cap.11). Mulţimi de oameni se adunau să audă adevărul apărat de bărbaţi cu puţină instruire şi chiar discutat de ei cu teologi învăţaţi şi elocvenţi. Ignoranţa vrednică de ruşine a acestor bărbaţi mari era dată pe faţă atunci când argumentele lor erau întâmpinate cu învăţăturile simple ale Cuvântului lui Dumnezeu. Muncitorii, soldaţii, femeile şi chiar copiii cunoşteau mai bine învăţăturile Bibliei decât preoţii şi doctorii învăţaţi.
Contrastul dintre ucenicii Evangheliei şi susţinătorii superstiţiilor papale nu era mai mic în rândurile învăţaţilor decât între oamenii de rând" "Împotriva apărătorilor în vârstă ai ierarhiei papale, care neglijaseră studiul limbilor şi cultivarea literaturii" era acum un tineret nobil, devotat studiului, cercetării Scripturii şi familiarizat cu capodoperele antichităţii. Având o minte activă, un suflet nobil şi o lumină întreprinzătoare, aceşti tineri au acumulat în scurtă vreme atâtea cunoştinţe, încât mult timp nimeni nu se putea măsura cu ei" Ca urmare, atunci când aceşti tineri apărători ai Reformaţiunii se întâlneau cu învăţaţii Romei, în orice adunare, îi atacau cu atâta uşurinţă şi siguranţă, încât aceşti bărbaţi ignoranţi ezitau, se încurcau şi cădeau în dispreţul meritat, în ochii tuturor." (idem, b.9, cap.11).
Când clerul roman a văzut că numărul credincioşilor săi scădea mereu, a recurs la ajutorul autorităţilor şi, prin toate mijloacele pe care le avea la dispoziţie, a încercat să aducă înapoi pe ascultătorii săi. Dar oamenii găsiseră în învăţăturile cele noi ceea ce lipsea sufletului lor şi au întors spatele acelora care îi hrăniseră atâta vreme cu pleava fără valoare a riturilor superstiţioase şi ale tradiţiilor omeneşti.
Şi atunci când s-a aprins persecuţia împotriva învăţătorilor adevărului, ei au luat aminte la cuvintele lui Hristos: "Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi în alta" (Matei 10,23). Lumina pătrundea peste tot. Fugarii găseau peste tot o uşă deschisă primitoare şi rămânând acolo predicau pe Hristos, uneori în biserică sau, dacă li se refuza aceasta, în case particulare sau în aer liber. Locul unde puteau avea ascultători era consacrat ca templu. Adevărul vestit cu atâta energie şi siguranţă se răspândea cu o putere de neînvins.
În zadar au fost chemate autorităţile civile şi religioase să stârpească erezia. În zadar au recurs la închisoare, tortură, foc şi sabie. Mii de credincioşi şi-au pecetluit credinţa cu sângele lor, dar cu toate acestea lucrarea înainta. Persecuţia slujea doar la răspândirea adevărului, iar fanatismul, pe care Satana a încercat să-l unească cu acesta, a contribuit şi mai mult la accentuarea contrastului dintre lucrarea lui Satana şi lucrarea lui Dumnezeu.
Cap. 11 Protestul prinţilor
U na dintre cele mai nobile mărturii care au fost depuse vreodată în favoarea Reformaţiunii a fost protestul adresat de prinţii creştini din Germania, la Dieta din Speier, în anul 1529. Curajul, credinţa şi statornicia acestor bărbaţi ai lui Dumnezeu au câştigat pentru veacurile următoare libertatea de gândire şi conştiinţă. Protestul lor a dat bisericii reformate numele de protestantă; principiile lui sunt "însăşi esenţa protestantismului" (D'Aubigné, b.13, cap.6).
O zi întunecată şi ameninţătoare venise pentru Reformaţiune. În ciuda edictului de la Worms, care îl declara pe Luther în afara legii şi interzicea învăţăturile sau credinţa în doctrinele lui, toleranţa religioasă progresase în imperiu. Dumnezeu, în providenţa Sa, pusese în derută forţele care se împotriveau adevărului. Carol al V-lea se legase să stârpească Reformaţiunea, dar, ori de câte ori îşi ridica mâna să lovească, fusese obligat să lovească în altă parte. Mereu şi mereu, distrugerea iminentă a tuturor acelora care îndrăzneau să se împotrivească Romei părea inevitabilă; dar în momentul critic apăreau ori armatele turceşti la frontiera răsăriteană, ori împăratul Franţei sau chiar papa însuşi, gelos pe puterea mereu crescândă a împăratului, pornea război împotriva lui; şi în felul acesta, în mijlocul luptei şi frământării popoarelor, Reformaţiunea avusese răgazul să se întărească şi să se răspândească.
În cele din urmă, însă, suveranii papali s-au împăcat pentru ca să poată face cauză comună împotriva reformaţilor. Dieta din Speier, din anul 1526, dăduse fiecărui stat libertatea deplină în materie de religie până la întrunirea unui conciliu general; dar abia trecuseră primejdiile care ameninţaseră această făgăduinţă, că împăratul a convocat o a doua Dietă la Speier, în anul 1529, cu scopul de a stârpi erezia. Prinţii urmau să fie convinşi, prin mijloace paşnice dacă era posibil, să se declare împotriva Reformaţiunii; dar dacă aceasta nu reuşea, Carol era hotărât să recurgă la sabie.
Papistaşii jubilau. Au venit la Speier într-un număr mare şi şi-au manifestat deschis împotrivirea lor faţă de reformatori şi faţă de toţi aceia care-i favorizau. Melanchton spunea: "Suntem urâciunea şi gunoiul lumii; dar Hristos va privi asupra sărmanului Său popor şi-l va păzi" (idem, b.13, cap.5). Prinţilor Evangheliei prezenţi la Dietă le-a fost interzis chiar să li se predice Evanghelia în locuinţele lor. Însă poporul din Speier, însetat după Cuvântul lui Dumnezeu şi în ciuda interdicţiei, se aduna cu miile la serviciile divine ţinute în capela electorului de Saxonia.
Faptul acesta a grăbit izbucnirea crizei. Un mesaj imperial a anunţat Dieta că, întrucât hotărârea care dădea libertate de conştiinţă dăduse naştere la dezordini mari, împăratul cerea să fie anulată. Acest act arbitrar a provocat indignarea şi îngrijorarea creştinilor evanghelici. Unul dintre ei spunea: "Hristos a căzut iarăşi în mâinile lui Caiafa şi ale lui Pilat". Romaniştii au devenit mai violenţi. Un papistaş fanatic declara: "Turcii sunt mai buni decât luteranii, căci turcii ţin zilele de post, pe când luteranii le calcă. Dacă ar fi să alegem între Sfintele Scripturi ale lui Dumnezeu şi vechile rătăciri ale bisericii, le-am respinge pe cele dintâi". Melanchton remarca: "În fiecare zi, în plină adunare, Faber aruncă pietre noi în evangheliştii noştri" (idem, b.13, cap.5).
Toleranţa religioasă fusese stabilită legal, iar statele evanghelice s-au hotărât să se împotrivească violării drepturilor lor. Lui Luther, care era încă sub anatema impusă de edictul din Worms, nu i-a fost îngăduit să se prezinte la Speier; dar locul i-a fost ţinut de colaboratorii şi prinţii pe care Dumnezeu i-a ridicat pentru a apăra cauza în această împrejurare. Nobilul Frederic de Saxonia, protectorul de altă dată al lui Luther, murise, dar ducele Johan, fratele şi succesorul lui, salutase cu bucurie Reformaţiunea şi, cu toate că era iubitor de pace, a dovedit mare energie şi curaj în toate problemele legate de interesele credinţei.
Preoţii au cerut ca statele care primiseră Reformaţiunea să se supună fără condiţii jurisdicţiei romane. Reformatorii, pe de altă parte, pretindeau libertatea care le fusese acordată mai înainte. Ei nu puteau fi de acord ca Roma să aducă din nou sub stăpânirea ei acele state care primiseră cu o mare bucurie Cuvântul lui Dumnezeu.
În cele din urmă s-a propus un compromis, şi anume că acolo unde Reformaţiunea nu se înrădăcinase, edictul din Worms să fie aplicat cu putere; dar "în statele în care oamenii s-au îndepărtat de ea şi unde nu se puteau conforma ei fără primejdia revoltei, să nu se facă o nouă reformă, să nu se mai trateze punctele controversate, să nu fie împiedicat serviciul liturghiei şi să nu se îngăduie nici unui romano-catolic să îmbrăţişeze luteranismul" (idem, b.13, cap.5). Această măsură a fost luată de Dietă spre marea satisfacţie a preoţilor şi prelaţilor papali.
În acest edict se accentua: "Reformaţiunea nu mai trebuie să se răspândească" acolo unde nu este cunoscută, nici să nu fie întărită pe temelii solide acolo unde există deja" (idem, b.13, cap.5). Libertatea cuvântului urma să fie interzisă şi nu mai era îngăduită nici o convertire. Iar prietenilor Reformaţiunii li se cerea să se supună imediat acestor interdicţii şi restricţii. Speranţele lumii păreau gata să fie înăbuşite. "Restabilirea ierarhiei romane" urma să readucă vechile abuzuri" şi avea să se găsească uşor o ocazie pentru "distrugerea unei lucrări care şi aşa fusese destul de violent zdruncinată de fanatism şi neînţelegere" (idem, b.13, cap.5).
Atunci când membrii taberei evanghelice s-au întâlnit pentru consultare, se uitau unul la altul cu spaimă. Întrebarea trecea de la unul la altul: "Ce este de făcut?" Erau în joc marile probleme ale lumii. Se vor supune conducătorii Reformaţiunii şi vor accepta edictul? Cât de uşor ar fi putut reformatorii, în această criză care era cu adevărat ameninţătoare, să pornească pe un drum greşit! Câte motive plauzibile şi raţionale destul de bune ar fi găsit pentru supunere! Prinţilor luterani le era garantată exercitarea liberă a religiei lor. Şi acelaşi drept a fost acordat faţă de toţi supuşii care, înainte de aplicarea acestei măsuri, îmbrăţişaseră convingerile reformate. N-ar fi trebuit oare ca acestea să-i mulţumească? Câte primejdii n-ar fi fost evitate prin supunere! În ce lupte şi întâmplări necunoscute i-ar mai fi aruncat împotrivirea? Cine ştie ce ocazii poate aduce viitorul? Să îmbrăţişăm pacea; să luăm aminte la ramura de măslin pe care o flutură Roma şi să vindecăm rănile Germaniei. Cu argumente ca acestea ar fi putut reformatorii să-şi justifice alegerea unui drum care i-ar fi dus în scurtă vreme la ruina cauzei lor.
"Din fericire, ei n-au pierdut din vedere principiul pe care se bazase acest aranjament şi au acţionat prin credinţă. Care era acel principiu? Era dreptul Romei de a forţa conştiinţa şi de a interzice cercetarea liberă. Dar nu erau ei şi supuşii lor protestanţi aceia care aveau să se bucure de libertatea religioasă? Da, dar numai ca o favoare specială stipulată în înţelegere, şi nu ca un drept. Însă, toţi aceia care nu erau cuprinşi în această înţelegere rămâneau sub jugul autorităţii papale, căci conştiinţa nu era luată în consideraţie. Roma era judecătorul infailibil şi trebuia ascultată. Acceptarea înţelegerii propuse urma să fie o recunoaştere de fapt, că libertatea religioasă era acordată numai Saxoniei reformate; iar în ceea ce priveşte restul creştinătăţii, cercetarea liberă şi mărturisirea credinţei reformate erau considerate crime şi trebuia tratate cu temniţa şi rugul. Puteau ei consimţi să se limiteze libertatea religioasă, să se ducă vestea că Reformaţiunea îşi făcuse ultimii ei convertiţi? Că îşi cucerise ultima palmă de pământ şi că, oriunde Roma îşi întindea domeniul în ceasul acela, acolo stăpânirea ei avea să fie veşnică? Puteau reformatorii să se declare că erau în neştiinţă cu privire la sângele acelor sute şi mii de oameni care în urma acestei înţelegeri aveau să-şi dea viaţa în ţările catolice? Aceasta ar fi însemnat să trădeze, în acest ceas suprem, cauza Evangheliei şi libertăţii creştinătăţii" (Wylie, b.9, cap.15). "Mai degrabă erau gata să jertfească totul, chiar şi statele, coroanele lor şi viaţa lor" (D'Aubigné, b.13, cap.5).
"Să respingem acest decret, au spus prinţii. În probleme de conştiinţă, majoritatea nu are nici o putere". Iar deputaţii au declarat: "Datorăm pacea de care se bucură imperiul, decretului din anul 1526; anularea lui ar umple Germania de tulburări şi de disensiuni. Dieta nu poate face mai mult decât să păstreze libertatea religioasă până când se va aduna consiliul" (idem, b.13, cap.5). Ocrotirea libertăţii de conştiinţă este datoria statului, şi aceasta este limita autorităţii lui în materie de religie. Orice guvernare pământească, care încearcă să rânduiască sau să impună rânduielile religioase cu ajutorul autorităţii civile, jertfeşte însuşi principiul pentru care creştinii evanghelici au luptat cu atâta nobleţe.
Papistaşii erau hotărâţi să reprime tot ceea ce ei numeau "încăpăţânare îndrăzneaţă". Ei au început prin încercarea de a provoca disensiuni printre susţinătorii Reformaţiunii şi a intimida pe toţi aceia care nu se declaraseră pe faţă în favoarea ei. Reprezentanţii oraşelor libere au fost chemaţi în cele din urmă înaintea dietei şi somaţi să declare dacă acceptă condiţiile pro-punerii. Ei au cerut o amânare, dar a fost zadarnic. Când au fost supuşi la probă, aproape jumătate din numărul lor s-au declarat de partea reformatorilor. Aceia care au refuzat să jertfească libertatea de conştiinţă şi dreptul liberei cercetări ştiau bine că poziţia lor îi expunea în viitor criticii, condamnării şi persecuţiei. Unul dintre delegaţi spunea: "Va trebui ori să ne lepădăm de Cuvântul lui Dumnezeu, ori să fim arşi" (idem, b.13, cap.5).
Regele Ferdinand, reprezentantul împăratului la Dietă, a văzut că decretul avea să provoace neînţelegeri serioase, dacă prinţii nu pot fi convinşi să-l primească şi să-l susţină. De aceea a încercat să-i convingă, ştiind bine că prin folosirea forţei faţă de astfel de oameni nu făcea decât să-i întărească mai tare. Aşa că el "rugă pe prinţi să accepte decretul, asigurându-i că împăratul va fi nespus de mulţumit de ei". Dar aceşti bărbaţi credincioşi recunoşteau o autoritate mai înaltă decât aceea a conducătorilor pământeşti şi au răspuns cu calmitate: "Vom asculta de împărat în tot ce poate contribui la menţinerea păcii şi onoarei lui Dumnezeu" (idem, b.13, cap.5).
În faţa Dietei, regele a anunţat în cele din urmă pe elector şi pe prietenii lui că edictul "era pe cale de a fi declarat decret imperial" şi că "singurul lor drum de urmat era acela de a se supune majorităţii". Aceste cuvinte fiind rostite, s-a retras din adunare fără să mai ofere reformatorilor nici o ocazie de deliberare sau de răspuns. În zadar au trimis o delegaţie, rugându-l pe rege se revină. Singurul răspuns la protestul lor a fost: "Este o problemă închisă; supunerea este tot ce vă rămâne de făcut" (idem, b.13, cap.5).
Tabăra imperială a intuit că prinţii creştini vor adera la Sfintele Scripturi, ca fiind mai presus de învăţăturile şi cerinţele omeneşti; şi mai prevedeau că, oriunde va fi primit acest principiu, papalitatea urma să fie în cele din urmă îndepărtată. Dar, asemenea multor mii de oameni de atunci încoace, care priveau numai "la lucrurile care se văd", s-au mângâiat la gândul că tabăra împăratului şi a papei era puternică, iar a reformatorilor era slabă. Dacă reformatorii ar fi depins numai de ajutorul omenesc, atunci ar fi fost fără putere, aşa cum îi socoteau papistaşii. Cu toate că erau puţini la număr şi în conflict cu Roma, ei aveau tăria lor. Ei au făcut apel "de la raportul Dietei la Cuvântul lui Dumnezeu şi de la împăratul Carol la Isus Hristos, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor" (idem, b.13, cap.6).
Pentru că Ferdinand a refuzat să ţină seama de convingerile conştiinţei lor, prinţii au hotărât să nu ţină seama de absenţa lui şi să aducă protestul lor fără întârziere înaintea consiliului naţional. A fost întocmită o declaraţie solemnă care a fost prezentată Dietei, în care se spunea:
"Protestăm prin aceasta înaintea lui Dumnezeu, singurul nostru Creator, susţinător, Răscumpărător şi Mântuitor şi care într-o zi va fi Judecătorul nostru, ca şi înaintea tuturor oamenilor şi a tuturor făpturilor, că noi, pentru noi şi pentru poporul nostru nu consimţim, nici nu aderăm în vreun fel oarecare la decretul propus, în toate punctele care vin împotriva lui Dumnezeu, a Sfântului Său Cuvânt sau a conştiinţei noastre curate, pentru mântuirea sufletelor noastre".
"Dacă ratificăm acest decret, susţinem că atunci când Dumnezeul cel Atotputernic cheamă pe un om la cunoaşterea Sa, acest om nu poate să fie liber să primească cunoştinţa de Dumnezeu!"" "Nu există nici o învăţătură sigură decât aceea care este în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu" Domnul interzice învăţarea oricărei alte doctrine" Sfintele Scripturi ar trebui explicate prin alte texte mai lămurite din ele" Această Carte Sfântă este întru totul necesară pentru un creştin, uşor de înţeles şi destinată să împrăştie întunericul. Suntem hotărâţi, prin harul lui Dumnezeu, să menţinem predicarea curată şi exclusivă a singurului Său Cuvânt, aşa cum se găseşte în cărţile biblice ale Vechiului şi Noului Testament, fără să adăugăm la el nimic care ar fi în contradicţie cu el. Acest Cuvânt este singurul adevăr; el este regula sigură a oricărei învăţături şi a oricărei vieţi şi niciodată nu poate da greş sau să amăgească. Acela care clădeşte pe temelia aceasta va sta tare împotriva tuturor puterilor iadului, în timp ce toate ambiţiile omeneşti care se vor opune vor cădea în faţa lui Dumnezeu".
"Pentru motivul acesta respingem jugul care ni se impune. În acelaşi timp însă, aşteptăm ca maiestatea sa imperială să se poarte faţă de noi ca un prinţ creştin care iubeşte pe Dumnezeu mai presus de toate lucrurile; şi ne declarăm gata să-i acordăm, ca şi vouă onoraţi domni, toată dragostea şi supunerea care este dreapta şi legitima noastră datorie" (idem, b.13, cap.6). O impresie profundă a fost făcută asupra Dietei. Majoritatea participanţilor s-au umplut de uimire şi de îngrijorare faţă de curajul protestanţilor. Viitorul le apărea furtunos şi nesigur. Neînţelegerea, lupta şi vărsarea de sânge păreau de neînlăturat. Dar reformatorii, siguri de dreptatea cauzei lor şi încredinţându-se în braţul Celui Atotputernic, erau plini de curaj şi de statornicie".
"Principiile cuprinse în acest protest celebru" constituie însăşi esenţa protestantismului. Acest protest se împotriveşte celor două mari abuzuri ale omului în materie de credinţă; primul este amestecul puterii lumeşti, iar al doilea este autoritatea arbitrară a bisericii. În locul acestor abuzuri, protestantismul aşează puterea conştiinţei mai presus de autoritatea lumească, iar autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu mai presus de biserica vizibilă. Mai întâi, el respinge puterea civilă în lucrurile sfinte şi spune ca şi profeţii şi apostolii: 'Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni'. În prezenţa coroanei lui Carol al V-lea, protestul lor înălţa coroana lui Isus Hristos. Dar el merse mai departe şi stabili principiul că orice învăţătură omenească trebuie să fie supusă cerinţelor lui Dumnezeu" (idem b.13, cap.6). Protestatarii îşi afirmau astfel încă o dată dreptul de a-şi exprima liber convingerile cu privire la adevăr. Ei nu doreau numai să creadă şi să asculte, ci să şi predice ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu prezintă şi negau dreptul preoţilor şi magistraţilor de a se amesteca. Astfel, protestul din Speier a fost o mărturie solemnă împotriva intoleranţei religioase şi o susţinere a dreptului tuturor oamenilor de a se închina lui Dumnezeu după cum le dictează conştiinţa.
Declaraţia fusese făcută. Fusese scrisă în memoria a mii de oameni şi înregistrată în cărţile cerului, de unde nici o încercare omenească nu o putea şterge. Întreaga Germanie evanghelică a adoptat protestul ca o expresie a credinţei ei. Pretutindeni oamenii vedeau în această declaraţie făgăduinţa unei ere noi şi mai bune. Unul dintre prinţi spunea protestanţilor din Speier: "Cel Atotputernic, care v-a dat harul să mărturisiţi energic, liber şi fără teamă, să vă păstreze în această statornicie creştină până în ziua veşniciei" (idem, b.13, cap.6).
Dacă Reformaţiunea, după ce obţinuse un oarecare succes, ar fi fost de acord să încetinească lucrarea pentru a câştiga favoarea lumii, ar fi fost nesinceră faţă de Dumnezeu şi faţă de ea însăşi şi ar fi pricinuit în felul acesta propria-i distrugere. Experienţa acestor nobili reformatori conţine o lecţie pentru toate veacurile viitoare. Felul Satanei de a lucra împotriva lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său nu s-a schimbat; el se împotriveşte şi astăzi tot atât de mult ca Scripturile să fie călăuza vieţii, ca şi în secolul al XVI-lea.
În vremea noastră se vede o mare îndepărtare de învăţăturile şi preceptele lor şi este nevoie de o reîntoarcere la marele principiu protestant - Biblia şi numai Biblia ca regulă a credinţei şi datoriei. Satana încă lucrează pe orice cale pe care o poate inventa ca să distrugă libertatea religioasă. Puterea antihristă pe care protestatarii din Speier au respins-o lucrează cu o putere nouă, căutând să recâştige supremaţia pierdută. Acelaşi ataşament neclintit faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, manifestat de Reformaţiune în acel ceas de criză, este singura nădejde pentru reforma din zilele noastre.
Dar pentru protestanţi au apărut semne ale primejdiei; erau totuşi şi semne că mâna divină se întinde să ocrotească pe cei credincioşi. Astfel, cam în acelaşi timp, Melanchton conducea în grabă pe străzile din Speier spre Rin pe prietenul lui, Simon Grynaeus, stăruind de el să treacă râul. Acesta era mirat de o aşa mare grabă. "Un bătrân cu aer solemn şi grav, dar pe care nu-l cunosc, îi spuse Melanchton, mi s-a arătat şi mi-a spus că dintr-o clipă în alta funcţionarii justiţiei vor fi trimişi de Ferdinand să-l aresteze pe Grynaeus".
În ziua aceea, Grynaeus se scandalizase din cauza unei predici a lui Faber, un catolic renumit, iar la încheierea ei l-a dojenit pentru că apăra nişte "rătăciri detestabile". "Faber îşi ascunsese mânia, dar imediat după aceea se duse la rege, de la care obţinu un ordin împotriva profesorului indezirabil de la Heidelberg. Melanchton însuşi credea că Dumnezeu îi salvase prietenul, trimiţând unul dintre sfinţii Săi îngeri să-l avertizeze.
Nemişcat pe ţărmurile Rinului, a aşteptat până când apele fluviului l-au salvat pe Grynaeus din mâinile prigonitorilor. În sfârşit, strigă Melanchton când îl văzu pe malul celălalt, iată-l salvat din ghearele acelora care sunt setoşi de sânge nevinovat". Când s-a întors acasă, Melanchton a fost informat că ofiţerii, în căutarea lui Grynaeus, i-au scotocit casa din pivniţă până la acoperiş (idem, b.13, cap.6).
Dar Reformaţiunea urma să fie pusă şi mai mult în evidenţă înaintea mai marilor pământului. Prinţilor evanghelici li se refuzase o audienţă la regele Ferdinand; dar li s-a dat totuşi o ocazie în care să-şi prezinte cauza înaintea împăratului, a adunării demnitarilor bisericii şi statului. Pentru a tempera neînţelegerile care tulburau împărăţia, Carol al V-lea, în anul următor protestului de la Speier, a convocat o Dietă la Augsburg, făcându-şi cunoscută intenţia de a o prezida personal. Acolo au fost invitaţi şi conducătorii protestanţilor.
Reformaţiunea era ameninţată de primejdii mari; dar apărătorii ei şi-au încredinţat iarăşi cauza lui Dumnezeu şi s-au hotărât să stea tari pentru Evanghelie. Electorul de Saxonia a fost sfătuit de consilierii lui să nu se ducă la Dietă. "Împăratul, spuneau ei, a cerut participarea prinţilor pentru a-i atrage într-o cursă. Nu însemnează să rişti totul ca să mergi şi să te închizi împreună cu un vrăjmaş puternic între zidurile unei cetăţi?" Dar alţi nobili declarau: "Prinţii să fie curajoşi şi cauza lui Dumnezeu va fi salvată". "Dumnezeu este credincios, El nu ne va părăsi", spunea Luther (idem, b.14, cap. 2). Prinţul elector a plecat împreună cu suita sa la Augsburg. Toţi îşi dădeau seama de primejdiile care-l ameninţau, astfel că mulţi mergeau cu faţa posomorâtă şi cu inima împovărată. Dar Luther, care i-a însoţit până la Coburg, le-a reînviorat încrederea, cântând imnul scris pentru călătoria aceasta: "Cetate tare-i Dumnezeu". Multe presimţiri întunecate au fost alungate, multe inimi apăsate au fost uşurate la glasul notelor sale inspirate.
Prinţii reformaţi se hotărâseră să prezinte înaintea Dietei o declaraţie a convingerilor lor într-o formulare sistematică, cu dovezi din Scripturi, iar sarcina pregătirii ei a fost încredinţată lui Luther, Melanchton şi tovarăşilor lor. Această mărturisire de credinţă a fost acceptată de protestanţi ca o expresie a credinţei lor, aşa că s-au întrunit să-şi pună semnăturile pe acest document important. Acesta a fost un moment solemn şi critic. Reformatorii şi-au exprimat dorinţa ca lupta lor să nu fie confundată cu problemele politice; ei erau de părere că Reformaţiunea nu trebuie să exercite nici o altă influenţă decât aceea care izvorăşte din Cuvântul lui Dumnezeu. Atunci când prinţii creştini au început să semneze mărturisirea de credinţă, Melanchton spuse: "Revine teologilor şi clericilor să propună aceste lucruri; să rezervăm pentru alte probleme autoritatea mai marilor pământului". "Ferească Dumnezeu, răspunse Ioan de Saxonia, ca să mă înlăturaţi. Sunt hotărât să fac ce este drept fără să-mi fie teamă de coroană. Doresc să mărturisesc pe Domnul. Pălăria mea de elector şi mantia de hermelină nu-mi sunt atât de scumpe cum îmi este crucea lui Hristos". Spunând acestea şi-a pus semnătura. Când a luat pana, un altul dintre prinţi a spus: "Dacă onoarea lui Isus Hristos, Domnul meu, o cere, sunt gata... să-mi părăsesc bunurile şi chiar viaţa". "Voi renunţa mai degrabă la supuşii şi la statele mele, mi-aş lăsa mai degrabă toiagul moştenit de la părinţii mei, a continuat el, decât să primesc o altă învăţătură decât aceea care este cuprinsă în această mărturisire" (idem, b.14, cap.6). Atât de mare era credinţa şi îndrăzneala acestor bărbaţi ai lui Dumnezeu.
A venit timpul stabilit ca ea să fie prezentată înaintea împăratului. Carol al V-lea, stând pe tronul său, înconjurat de electori şi prinţi, a acordat audienţă reformatorilor protestanţi. A fost citită mărturisirea lor de credinţă. În acea adunare augustă, adevărurile Evangheliei au fost accentuate cu claritate, iar rătăcirile bisericii papale au fost demascate. Pe drept cuvânt, ziua aceea a fost declarată "ziua cea mai mare a Reformaţiunii şi una dintre cele mai slăvite din istoria creştinătăţii şi a omenirii" (idem, b.14, cap.7).
Doar câţiva ani trecuseră de când călugărul din Wittenberg stătuse singur la Worms în faţa consiliului naţional. Acum, în locul lui stăteau cei mai nobili şi mai puternici prinţi ai imperiului. Lui Luther îi fusese interzis să apară la Augsburg, dar fusese prezent prin cuvintele şi prin rugăciunile lui. "Sunt peste măsură de bucuros, scria el, că am trăit până în ceasul acesta în care Hristos a fost înălţat în mod public de aceşti mărturisitori atât de iluştri şi într-o adunare atât de măreaţă" (idem, b.14, cap.7). În felul acesta s-a împlinit Scriptura care spune: "Voi vorbi despre învăţăturile Tale înaintea împăraţilor" (Ps. 119, 46).
În zilele lui Pavel, Evanghelia pentru care fusese întemniţat a fost dusă tot pe calea aceasta înaintea prinţilor şi nobililor cetăţii imperiale. Tot astfel, cu această ocazie, ceea ce împăratul interzisese să se predice de la amvon a fost vestit din palat; ceea ce mulţi au socotit ca nepotrivit chiar pentru slugi să asculte a fost ascultat cu uimire de către învăţaţii şi demnitarii imperiului. Regi şi oameni mari formau auditoriul, prinţii încoronaţi erau predicatorii, iar predica era adevărul împărătesc al lui Dumnezeu. "Din vremea apostolică, spunea un scriitor, n-a mai fost o lucrare atât de mare sau o mărturisire atât de măreaţă" (D'Aubigné, b.14, cap.7).
"Tot ce au spus luteranii este adevărat, nu putem nega nimic", a declarat un episcop catolic. "Puteţi respinge printr-o judecată sănătoasă mărturisirea făcută de elector şi de aliaţii lui?", întrebă un altul pe dr. Eck. "Cu scrierile apostolilor şi ale proorocilor - nu", a fost răspunsul, "dar cu acelea ale Prinţilor şi ale conciliilor - da". "Înţeleg", a răspuns cel ce întrebase, "luteranii după părerea dv. sunt în cadrul Scripturii, iar noi în afara ei" (idem, b.14, cap.8).
Unii dintre prinţii germani au fost câştigaţi pentru credinţa reformată. Însuşi împăratul a declarat că articolele protestanţilor erau numai adevăr. Confesiunea a fost tradusă în multe limbi şi a circulat în toată Europa, fiind primită de milioane de oameni din generaţiile următoare, ca exprimare a credinţei lor.
Slujitorii credincioşi ai lui Dumnezeu nu se osteniseră în zadar. Când puterile, stăpânirile şi duhurile rele din locurile cereşti s-au unit împotriva lor, Domnul n-a uitat pe poporul Său. Dacă ochii le-ar fi fost deschişi, ar fi văzut o dovadă evidentă a prezenţei şi ajutorului divin, asemănătoare cu aceea care a fost dată unui profet din vechime. Când robul lui Elisei a arătat stăpânului o armată vrăjmaşă care i-a înconjurat şi le-a tăiat orice cale de scăpare, profetul s-a rugat: "Doamne, Te rog, deschide-i ochii ca să vadă" (2 Regi 6,17). Şi iată că muntele era plin cu care şi cai de foc, armata cerului stătea pentru a ocroti pe omul lui Dumnezeu. Tot în acest fel au păzit îngerii şi pe lucrătorii cauzei Reformaţiunii.
Unul dintre principiile susţinute categoric de Luther a fost că nu trebuie să se apeleze la puterea pământească pentru a sprijini Reformaţiunea "şi nici o cerere să nu fie făcută armatelor pentru a o apăra". S-a bucurat că Evanghelia a fost mărturisită de către prinţii imperiului; dar atunci când ei au propus să se unească într-o ligă de apărare, el a declarat că "învăţătura Evangheliei trebuie să fie apărată numai de Dumnezeu. Cu cât omul se amestecă mai puţin în această lucrare, cu atât mai evidentă va fi intervenţia lui Dumnezeu în favoarea ei. Toate măsurile politice de prevedere propuse erau, după părerea lui, din cauza fricii nedemne şi a neîncrederii păcătoase" (D'Aubigné, b.10, cap.14).
Când duşmanii puternici s-au unit pentru a distruge credinţa reformată şi mii de săbii porneau să se năpustească împotriva ei, Luther scria: "Satana îşi dezlănţuie furia; pontifii nelegiuiţi urzesc; iar noi suntem ameninţaţi cu războiul. Îi sfătuiesc pe oameni să se lupte cu curaj înaintea tronului lui Dumnezeu, prin credinţă şi rugăciune, aşa ca duşmanii noştri, învinşi de Duhul lui Dumnezeu, să fie constrânşi la pace. Dorinţa noastră de căpetenie, munca noastră de seamă este rugăciunea; oamenii să ştie că acum sunt ameninţaţi cu tăişul săbiei şi cu ura Satanei şi să se roage" (D'Aubigné, b.10, cap.14).
Din nou, pentru ultima oară, referindu-se la liga preconizată de prinţii reformaţi, Luther a declarat că singura armă folosită în această luptă trebuie să fie "sabia Domnului". El scria electorului de Saxonia: "Nu putem aproba cu conştiinţa liberă alianţa propusă. Mai bine să murim de zece ori decât să vedem că Evanghelia noastră provoacă vărsarea unei singure picături de sânge. Partea noastră este să fim asemenea mieilor duşi la măcelărie. Crucea lui Hristos trebuie purtată. Înălţimea Voastră să fie fără teamă. Vom face mai mult prin rugăciunile noastre decât toţi vrăjmaşii prin lăudăroşiile lor. Numai să nu vă fie mânjite mâinile cu sângele fraţilor voştri. Dacă împăratul cere să fim duşi înaintea tribunalelor lui, suntem gata să ne prezentăm. Alteţa Voastră nu poate apăra nici credinţa mea, nici a altora, ci fiecare trebuie să creadă pe propriile lui riscuri şi primejdie" (idem, b.14, cap.1). Din locul ascuns al rugăciunii a venit puterea care a zguduit lumea în marea Reformaţiune. Acolo, cu linişte sfântă, slujitorii lui Dumnezeu şi-au sprijinit picioarele pe stânca făgăduinţelor Sale. În timpul luptei de la Augsburg, Luther "nu lăsa să treacă nici o zi fără să consacre cel puţin trei ore pentru rugăciune şi erau ceasurile cele mai potrivite pentru studiu". În cămăruţa lui retrasă era auzit revărsându-şi sufletul înaintea lui Dumnezeu în cuvinte pline de adorare, teamă şi nădejde, ca şi când ar fi vorbit cu un prieten. "Ştiu că Tu eşti Tatăl nostru şi Dumnezeul nostru", spunea el, "şi că vei risipi pe prigonitorii copiilor Tăi; căci Tu Însuţi eşti ameninţat împreună cu noi. Toată această problemă este a Ta şi numai pentru că Tu ne-ai constrâns am pus noi umărul la ea. Apără-ne, o, Tată!" (idem, b.16, cap.6).
Lui Melanchton, care era zdrobit sub povara neliniştii şi a fricii, îi scria: "Har şi pace în Hristos - în Hristos zic, şi nu în lume. Amin. Urăsc din toată inima acele îngrijorări care te consumă. Dacă această cauză este nedreaptă, părăseşte-o; dacă este dreaptă, de ce să punem la îndoială făgăduinţele Aceluia care ne porunceşte să dormim fără teamă?" Hristos nu va lipsi din lucrarea dreptăţii şi a adevărului. El trăieşte, El domneşte; atunci de ce să ne temem?" (idem, b.14, cap.6).
Dumnezeu a ascultat strigătele slujitorilor Săi. El a dat prinţilor şi lucrătorilor harul şi curajul de a susţine adevărul împotriva conducătorilor întunericului acestei lumi. Domnul a zis: "Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, preţioasă; şi oricine crede în El nu va fi dat de ruşine" (1 Petru 2,6). Reformaţii protestanţi au clădit pe Hristos şi porţile iadului nu i-au putut birui.
Leave a comment and / or appreciate the article!
CLICK HERE :» http://www.radio-elshaday.de/
CLICK HERE :» http://www.radio-megapower.de/
CLICK HERE :» http://christliche-radiosender.blogspot.com/
CLICK HERE :» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/
Posted by: *DJ_DANY* ( ADMIN )
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen