Acest site s-a nascut din dorinta si dor; dorinta de a fi de folos si dorul dupa oamenii cu care impartasim comuniunea de limba si credinta. Va invit sa treceti dincolo de aceasta prima pagina introductiva si sa descoperiti pe site o seama de materiale pe care vi le punem la dispozitie.

Mittwoch, 11. Juli 2012

TRAGEDIA VEACURILOR- de EG WHITE 1 ( PARTEA 3 DIN 3 )



TRAGEDIA VEACURILOR- de EG WHITE 1 ( PARTEA 3 DIN 3 )

Cap. 28 În faţa raportului vieţii
Mă uitam la aceste lucruri", zice profetul Daniel, "până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina lui era albă ca zăpada, şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc, şi roatele Lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile" (Dan. 7,9.10).
Astfel i-a fost prezentată profetului în viziune, ziua cea mare şi solemnă, când caracterele şi vieţile oamenilor va trebui să treacă pe dinaintea judecătorului a tot pământul şi când fiecărui om va trebui să i se răsplătească "după faptele sale". Cel îmbătrânit de zile este Dumnezeu Tatăl. Psalmistul spune: "Înainte ca să se fi născut munţii, şi înainte ca să se fi făcut pământul şi lumea, din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu" (Ps. 90,2). El, care este izvorul oricărei existenţe şi a oricărei legi, conduce judecata. Iar îngerii sfinţi, ca slujitori şi martori în număr de "zece mii de ori zece mii şi mii de mii", participă la acest mare tribunal.
"Şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I s-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică, şi nu va trece nicidecum" (Dan. 7,13.14). Venirea lui Hristos descrisă aici nu este a doua Sa venire pe pământ. El vine la Cel îmbătrânit de zile în cer pentru a primi stăpânirea, slava şi o împărăţie care-I va fi dată la încheierea lucrării Sale de Mijlocitor. Această venire, şi nu a doua Sa venire pe pământ, a fost prezisă în profeţie ca având loc la încheierea celor 2300 de zile, în anul 1844. Însoţit de îngeri cereşti, Marele nostru Preot intră în Sfânta Sfintelor şi acolo se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu, pentru a îndeplini ultimele acte ale slujirii Sale în favoarea omului, pentru a îndeplini lucrarea judecăţii de cercetare şi pentru a face ispăşire pentru toţi aceia care sunt arătaţi a avea dreptul la binefacerile ei.
În serviciul jertfelor, numai aceia care veneau înaintea lui Dumnezeu, cu mărturisire şi pocăinţă şi ale căror păcate fuseseră trecute asupra sanctuarului prin sângele jertfei pentru păcat, aveau o parte în serviciul Zilei de Ispăşire. Tot aşa, în ziua cea mare a ispăşirii finale şi a judecăţii de cercetare, sunt luate în consideraţie numai cazurile acelora care alcătuiesc poporul lui Dumnezeu. Judecata celor nelegiuiţi este o lucrare distinctă şi separată şi are loc mai târziu. "Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu" (1 Petru 4,17).
Cărţile rapoartelor din ceruri, în care sunt trecute numele şi faptele oamenilor, urmează să determine hotărârea judecăţii. Profetul Daniel spune: "S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile". Apocalipsa, care descrie aceeaşi scenă, adaugă: "Şi a fost deschisă o altă carte, care era cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea" (Apoc. 20,12).
Cartea vieţii cuprinde numele tuturor acelora care au intrat vreodată în serviciul lui Dumnezeu. Isus îi îndemna pe ucenici: "Bucuraţi-vă pentru că numele voastre sunt scrise în ceruri" (Luca 10,20). Pavel vorbeşte despre colaboratorii lui credincioşi, "ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii" (Filip. 4,3). Daniel, privind spre "timpul încercării, aşa cum n-a fost niciodată", spune că poporul lui Dumnezeu va fi mântuit, "şi anume toţi aceia al căror nume a fost scris în carte". Iar Ioan spune că numai aceia vor intra în cetatea sfântă a lui Dumnezeu, ale căror nume "sunt scrise în cartea vieţii Mielului" (Dan. 12,1; Apoc. 21,27).
"O carte de aducere aminte" este scrisă înaintea lui Dumnezeu, în care sunt raportate faptele bune ale "acelora care se tem de Dumnezeu şi cinstesc numele Lui" (Mal. 3,16). Cuvintele lor de credinţă, faptele lor de iubire sunt scrise în ceruri. Neemia se referă la aceasta atunci când spune: "Adu-ţi aminte de mine, Dumnezeule, şi nu uita faptele mele evlavioase făcute pentru Casa Dumnezeului meu"(Neemia 13,14). În cartea de amintiri a lui Dumnezeu este imortalizată orice faptă de dreptate. Acolo se înregistrează cu credincioşie orice ispită căreia i s-a rezistat, orice păcat biruit, orice cuvânt de milă duioasă care a fost exprimat. Şi orice faptă de jertfire, orice suferinţă şi durere suferită pentru Hristos este raportată acolo. Psalmistul spune: "Tu numeri paşii vieţii mele de pribeag; pune-mi lacrimile în burduful Tău: nu sunt ele scrise în cartea Ta?" (Ps. 56,8).
Există şi un raport al păcatelor oamenilor. "Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău" (Ecles. 12,14). "Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit". Mântuitorul spune: "Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit" (Matei 12,36.37). Planurile şi motivele ascunse apar în acest registru care nu greşeşte; căci Dumnezeu "va aduce la lumină lucrurile ascunse ale întunericului şi va da pe faţă gândurile inimii" (1 Cor. 4,5). "Iată este scris înaintea Mea" nelegiuirile voastre împreună cu nelegiuirile părinţilor voştri - zice Domnul" (Is. 65,67, tr. eng.).
Lucrarea fiecărui om este trecută în revistă înaintea lui Dumnezeu şi înregistrată la credincioşie sau necredincioşie. În dreptul fiecărui nume din cărţile cerului, este trecută cu o exactitate teribilă orice cuvânt rău, orice faptă egoistă, orice datorie neîndeplinită şi orice păcat ascuns, orice prefăcătorie iscusită, avertizările sau mustrările trimise de cer, dar neglijate, clipele risipite, ocaziile nefolosite, influenţa exercitată spre bine sau spre rău, cu rezultatele ei îndepărtate, toate sunt înregistrate de îngerul raportor.
Legea lui Dumnezeu este măsura prin care vor fi judecate caracterele şi vieţile oamenilor. Înţeleptul zice: "Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată" (Ecles. 12,13.14). Apostolul Iacov îi îndemna pe fraţi: "Să vorbiţi şi să lucraţi ca nişte oameni care au să fie judecaţi de o lege a slobozeniei" (Iac. 2,12).
Aceia care la judecată sunt "socotiţi vrednici" vor avea parte de învierea drepţilor. Isus spunea: "dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi" vor fi ca îngerii; şi vor fi fiii lui Dumnezeu fiind fii ai învierii" (Luca 20,35.36). Şi mai spunea: "şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă" (Ioan 5,29). Drepţii cei morţi nu vor fi înviaţi până după judecata la care vor fi socotiţi vrednici de "înviere şi viaţă". De aceea, nu vor fi prezenţi în persoană la tribunal atunci când sunt cercetate rapoartele şi când cazul lor este hotărât.
Isus Se va arăta ca apărător al lor pentru a mijloci în favoarea lor înaintea lui Dumnezeu. "Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos cel neprihănit" (1Ioan 2,1). "Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi înaintea lui Dumnezeu". "De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei" (Evrei 9,24; 7,25). Când cărţile cu rapoarte sunt deschise la judecată, viaţa tuturor acelora care au crezut în Isus trece pe dinaintea lui Dumnezeu, începând cu aceia care au trăit la început pe pământ. Apărătorul nostru prezintă cazurile fiecărei generaţii, unul după altul, şi judecata se încheie cu cei vii. Fiecare nume este amintit, fiecare caz este cercetat, cu atenţie. Nume sunt primite şi nume sunt respinse. Dacă mai sunt păcate rămase în cărţi, de care oamenii nu s-au pocăit şi nu sunt iertate, numele lor sunt şterse din cartea vieţii, iar raportul faptelor lor bune este şters din cartea de amintire a lui Dumnezeu. Domnul i-a spus lui Moise: "Pe acela care a păcătuit împotriva Mea îl voi şterge din cartea Mea" (Exod 32,33). Iar proorocul Ezechiel spune: "Însă dacă cel neprihănit se abate de la neprihănirea lui şi săvârşeşte nelegiuirea, toată neprihănirea lui va fi uitată" (Ezech. 18,24).
Pentru toţi aceia care s-au pocăit cu adevărat de păcat şi prin credinţă au apelat la sângele lui Hristos ca jertfă ispăşitoare, s-a scris iertare în dreptul numelui lor în cărţile cerului; pentru că au devenit părtaşi ai dreptăţii lui Hristos, iar caracterele lor sunt în armonie cu Legea lui Dumnezeu, păcatele lor vor fi şterse, iar ei vor fi socotiţi vrednici de viaţa veşnică. Domnul declară prin profetul Isaia: "Eu, Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale" (Is. 43,25). Isus spune: "Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui". "De aceea, pe orişicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri" (Apoc. 3,5; Mat. 10,32.33).
Interesul cel mai profund manifestat printre oameni faţă de hotărârile tribunalelor pământeşti reprezintă foarte slab interesul din curţile cereşti atunci când numele scrise în cartea vieţii vin la cercetare înaintea judecătorului a tot pământul. Mijlocitorul divin prezintă rugăciunea ca toţi aceia care au biruit, prin credinţa în sângele Său, să fie iertaţi de nelegiuirile lor, să fie readuşi în căminul lor din Paradis şi să fie încoronaţi ca împreună moştenitori cu El la "vechea stăpânire" (Mica 4,8). În străduinţele lui de a amăgi şi a ispiti neamul omenesc, Satana a plănuit să zădărnicească planul lui Dumnezeu făcut la crearea omului; dar Hristos cere ca acest plan să fie adus la îndeplinire ca şi cum omul n-ar fi căzut niciodată. El cere pentru poporul Său nu numai iertare şi îndreptăţire deplină şi desăvârşită, ci şi o împărtăşire de slava Sa şi un loc pe tronul Său.
În timp ce Isus mijloceşte pentru supuşii harului Său, Satana îi acuză înaintea lui Dumnezeu ca fiind călcători ai Legii. Amăgitorul cel mare a căutat să-i aducă la necredinţă, să-i facă să piardă încrederea în Dumnezeu, să-i despartă de dragostea Sa şi să calce Legea. Acum el arată către raportul vieţii lor, la defectele lor de caracter, la lipsa lor de asemănare cu Hristos, care a dezonorat pe Răscumpărătorul lor, la toate păcatele pe care el i-a ispitit să le săvârşească, şi din cauza aceasta el îi pretinde ca supuşi ai lui.
Isus nu le scuză păcatele, dar arată către pocăinţa lor, către credinţa lor şi, cerând iertare în favoarea lor, Îşi înalţă mâinile rănite înaintea Tatălui şi a îngerilor sfinţi, spunând: "Îi cunosc pe nume, i-am săpat pe palmele Mele", "Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit; Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită" (Ps. 51,17). Iar pârâşului poporului Său îi spune: "Domnul să te mustre, Satano! Domnul să te mustre, El care a ales Ierusalimul! Nu este el, un tăciune scos din foc?" (Zah. 3,2). Hristos va îmbrăca pe cei credincioşi cu propria Sa neprihănire, pentru a putea prezenta înaintea Tatălui "o biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta" (Efes. 5,27). Numele lor sunt scrise în cartea vieţii şi despre ei stă scris: "Ei vor merge cu Mine îmbrăcaţi în alb căci sunt vrednici" (Apoc. 3,4).
În felul acesta se va împlini deplin făgăduinţa legământului cel nou, care zice: "Le voi ierta nelegiuirea, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor". "În zilele acelea, în vremea aceea - zice Domnul - se va căuta nelegiuirea lui Israel, şi nu va mai fi, şi păcatul lui Iuda şi nu se va mai găsi" (Ier. 31,34; 50,20). "În vremea aceea odrasla Domnului va fi plină de măreţie şi slavă, şi rodul ţării va fi plin de strălucire şi frumuseţe pentru cei mântuiţi ai lui Israel. Şi cel rămas în Sion, cel lăsat în Ierusalim, se va numi "sfânt", oricine va fi scris printre cei vii, la Ierusalim" (Is. 4,2-3).
Lucrarea judecăţii de cercetare şi de ştergere a păcatelor trebuie îndeplinită înainte de a doua venire a Domnului. Deoarece morţii trebuie judecaţi după lucrurile scrise în cărţi, este cu neputinţă ca păcatele oamenilor să fie şterse după judecata la care sunt cercetate cazurile lor. Dar apostolul Petru spune lămurit că păcatele credincioşilor vor fi şterse "atunci când vor veni vremurile de reînviorare de la faţa Domnului şi va trimite pe Isus Hristos" (Fapte 3,19.20). Când se va încheia judecata de cercetare, Hristos va veni şi răsplata va fi cu El, ca să dea fiecăruia după cele ce a făcut.
În serviciul jertfelor, marele preot, după ce făcea ispăşirea pentru Israel, ieşea şi binecuvânta adunarea. Tot astfel Hristos, la încheierea lucrării Sale de mijlocire, Se va arăta, "nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea" (Evr. 9,28) pentru a binecuvânta pe poporul Său care aşteaptă, cu viaţă veşnică. Aşa cum preotul îndepărta păcatele din sanctuar şi le mărturisea pe capul ţapului, tot astfel şi Hristos va aşeza toate aceste păcate asupra lui Satana, iniţiatorul şi instigatorul la păcat. ţapul care purta păcatele lui Israel era trimis într-un ţinut nelocuit (Lev. 16,22). În acelaşi fel Satana, care poartă vina tuturor păcatelor la care a provocat pe poporul lui Dumnezeu să le facă, va fi legat pe pământ timp de o mie de ani, care în timpul acesta va fi pustiu, fără locuitori, şi va suferi în cele din urmă pedeapsa deplină în foc, care va distruge pe toţi nelegiuiţii. În felul acesta, planul cel mare de mântuire îşi va ajunge împlinirea în eradicarea finală a păcatului şi în eliberarea tuturor acelora care au vrut să renunţe la fărădelege.
În timpul rânduit pentru judecată - încheierea celor 2300 de zile în anul 1844 - a început lucrarea de cercetare şi de ştergere a păcatelor. Toţi aceia care au luat vreodată asupra lor numele lui Hristos trebuie să treacă prin lucrarea cercetării. Atât cei vii, cât şi cei morţi sunt judecaţi "după lucrurile care au fost scrise în cărţi, după faptele lor".
Păcatele pentru care nu s-a făcut pocăinţă şi n-au fost părăsite nu vor fi iertate şi nici şterse din cărţi, ci vor sta ca mărturie împotriva păcătosului în ziua lui Dumnezeu. Poate că faptele rele au fost săvârşite la lumina zilei sau la întunericul nopţii; dar, înaintea Aceluia cu care avem de-a face, ele au fost deschise şi descoperite. Îngerii lui Dumnezeu au fost martori la fiecare păcat şi l-au înregistrat în rapoartele care nu greşesc. Păcatul poate fi ascuns, negat, ascuns de tată, de mamă, de soţie, de copii şi de prieteni; nimeni altul afară de făptaşul vinovat n-ar putea să aibă nici cea mai slabă bănuială cu privire la păcat; dar el este descoperit în faţa inteligenţelor cerului. Întunericul nopţii celei mai întunecate, tăinuirea cea mai meşteşugită nu sunt în stare să acopere nici măcar un gând de cunoaşterea Celui veşnic. Dumnezeu are un raport exact cu privire la orice faptă nedreaptă şi lucrare necinstită. El nu este indus în eroare de aparenţa de evlavie. El nu face greşeli în aprecierea caracterului. Oamenii pot fi înşelaţi de cei stricaţi cu inima, dar Dumnezeu pătrunde prin toate prefăcătoriile şi citeşte viaţa interioară.
Cât de solemn este gândul acesta! Zi după zi, trecând în veşnicie, duce cu ea povara de rapoarte pentru cărţile din ceruri. Cuvintele odată spuse, faptele odată făcute, nu mai pot fi retrase. Îngerii au înregistrat atât binele, cât şi răul. Cuceritorul cel mai puternic de pe pământ nu poate chema înapoi nici măcar raportul unei singure zile. Faptele noastre, cuvintele noastre, chiar şi cele mai ascunse motive, toate îşi au greutatea lor în hotărârea viitorului nostru, pentru fericire sau nenorocire. Deşi pot fi uitate de noi, ele vor da mărturie pentru îndreptăţirea sau pentru condamnarea noastră.
Aşa după cum trăsăturile feţei sunt reproduse cu o exactitate fără greş pe planşeta lăcuită a artistului, tot astfel caracterul este reprodus cu credincioşie în cărţile de sus. Şi totuşi, cât de puţin interes se dă pe faţă cu privire la raportul care trebuie să fie supus privirii fiinţelor cereşti. Dacă s-ar putea da la o parte vălul care desparte lumea vizibilă de cea invizibilă, iar fiii oamenilor ar vedea pe îngerul raportor înregistrând orice cuvânt şi faptă cu care va trebui să se întâlnească la judecată, câte cuvinte care se rostesc zilnic ar rămâne nerostite şi câte fapte ar rămâne nefăcute!
La judecată va fi cercetat felul în care a fost întrebuinţat fiecare talant. Cum am folosit capitalul încredinţat de cer? Va primi Domnul, la venirea Sa, ce I se cuvine cu dobândă? Am întrebuinţat noi puterile încredinţate nouă, ale braţului, ale inimii şi ale creierului, spre slava lui Dumnezeu şi spre binecuvântarea lumii? Cum am folosit timpul, condeiul, glasul, banii, influenţa? Ce am făcut pentru Hristos în persoana săracului, a celui îndurerat, a orfanului sau a văduvei? Dumnezeu ne-a făcut depozitarii Cuvântului Său sfânt; ce am făcut cu lumina şi cu adevărul, date nouă pentru a face pe oameni înţelepţi spre mântuire? Nici o valoare nu are doar mărturisirea "credinţei în Hristos"; numai dragostea care se dă pe faţă prin fapte este socotită curată; doar dragostea este aceea care dă valoare fiecărei fapte în ochii cerului. Tot ce este făcut din dragoste, oricât de neînsemnat ar părea în aprecierea oamenilor, este primit şi răsplătit de Dumnezeu.
Egoismul ascuns al oamenilor este descoperit în cărţile din ceruri. Acolo se găseşte raportul datoriilor neîmplinite faţă de semenii lor, de uitare a cererilor Mântuitorului. Acolo se va vedea cât de adesea a fost dat Satanei timpul, gândul şi puterea care aparţin lui Hristos. Trist este raportul pe care îl duc îngerii în ceruri. Fiinţe inteligente, care se pretind a fi urmaşi ai lui Hristos, sunt preocupate în câştigarea de averi pământeşti sau în procurarea de plăceri lumeşti. Bani, timp şi putere sunt jertfite pentru etalare şi pentru îngăduinţă de sine; însă momentele devotate rugăciunii, cercetării Scripturilor, umilirii sufletului şi mărturisirii păcatelor sunt puţine.
Satana inventează nenumărate planuri pentru a ne ocupa mintea, aşa ca ea să nu stăruiască asupra lucrării pe care ar trebui să o cunoaştem foarte bine. Arhiamăgitorul urăşte adevărurile cele mari care scot în evidenţă o jertfă ispăşitoare şi un Mijlocitor puternic. El ştie că, în ceea ce-l priveşte, totul depinde de abaterea minţilor de la Isus şi de la adevărul Său.
Aceia care vor să se împărtăşească de meritele mijlocirii Sale nu trebuie să îngăduie nimănui să se amestece în datoria lor faţă de o sfinţenie desăvârşită, în temere de Dumnezeu. Ceasurile preţioase, în loc să fie dedicate plăcerii, expunerii sau căutării de câştiguri, ar trebui devotate studiului cu rugăciune stăruitoare a Cuvântului Adevărului. Subiectul cu privire la Sanctuar şi la judecata de cercetare trebuie să fie clar înţeles de către poporul lui Dumnezeu. Toţi au nevoie de o cunoaştere personală a poziţiei şi a lucrării Marelui lor Preot. Altfel, le va fi cu neputinţă să dea pe faţă credinţa care este absolut necesară în vremea aceasta sau să ocupe locul pe care-l doreşte Dumnezeu. Fiecare are un suflet de câştigat sau de pierdut. Fiecare are un caz ce trebuie să se înfăţişeze înaintea barei de judecată a lui Dumnezeu. Fiecare trebuie să se întâlnească cu judecătorul cel mare faţă în faţă. Cât de important este, deci, ca fiecare minte să privească cât mai des scena solemnă în care se va ţine judecata şi se vor deschide cărţile, când, aşa cum spune Daniel, fiecare trebuie să-şi primească plata la sfârşitul zilelor.
Toţi aceia care au primit lumină cu privire la acest subiect trebuie să dea mărturie despre adevărurile cele mari pe care Dumnezeu le-a încredinţat lor. Sanctuarul din ceruri este chiar centrul lucrării lui Hristos în favoarea oamenilor. El cuprinde orice suflet care trăieşte pe pământ. El deschide privirii Planul de Mântuire, aducându-ne foarte aproape de încheierea vremii şi descoperindu-ne sfârşitul plin de biruinţă, în lupta dintre neprihănire şi păcat. Este de o importanţă copleşitoare ca toţi să cerceteze cu grijă aceste subiecte şi să fie în stare să dea un răspuns oricui le cere socoteală de nădejdea care este în ei.
Mijlocirea lui Hristos în favoarea omului, din Sanctuarul de sus, este tot atât de importantă pentru Planul de Mântuire ca şi moartea Sa pe cruce. Prin moartea Sa, El a început acea lucrare, pe care, după înviere S-a înălţat să o completeze în ceruri. Trebuie să intrăm prin credinţă dincolo de perdea, "unde Isus a intrat pentru noi ca Înainte-mergătorul nostru" (Evr. 6,20). Acolo se reflectă lumina de la crucea de pe Calvar. Acolo putem câştiga o înţelegere mai clară a tainelor mântuirii. Mântuirea omului a fost adusă la îndeplinire cu un preţ infinit pentru cer; jertfa adusă împlineşte cererile cele mai mari ale Legii lui Dumnezeu călcate de om. Isus a deschis calea către tronul Tatălui şi, prin mijlocirea Sa, dorinţa sinceră a tuturor acelora care vin la El în credinţă poate fi prezentată înaintea lui Dumnezeu.
"Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare" (Prov. 28,13). Dacă aceia care îşi ascund şi îşi scuză păcatele ar vedea cum se bucură Satana de ei, cum acuză pe Hristos şi pe sfinţii îngeri cu blestemul lui, s-ar grăbi să-şi mărturisească păcatele şi să le părăsească. Prin defectele de caracter, Satana lucrează pentru a pune stăpânire pe toată fiinţa şi el ştie că, dacă aceste defecte sunt cultivate, va avea succes. De aceea el caută fără încetare să amăgească pe urmaşii lui Hristos cu sofistăria lui fatală că ei nu pot fi biruitori. Dar Isus mijloceşte în favoarea lor cu mâinile Sale rănite, cu trupul Său zdrobit. "Harul Meu îţi este de ajuns" (2 Cor. 12,9). "Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară" (Matei 11,29.30). Nimeni deci să nu socotească defectele sale ca fiind de nevindecat. Dumnezeu va da credinţă şi har pentru a le învinge.
Trăim acum în ziua cea mare de ispăşire. În serviciul simbolic, atunci când marele preot făcea ispăşire pentru Israel, tuturor li se cerea să-şi întristeze sufletele prin pocăinţă de păcat şi prin umilire înaintea lui Dumnezeu, ca să nu fie nimiciţi din poporul lui Dumnezeu. În acelaşi fel, toţi aceia care vor ca numele lor să rămână în cartea vieţii trebuie ca acum, în puţinele zile de har care au mai rămas, să-şi umilească sufletele înaintea lui Dumnezeu prin întristarea pentru păcat şi prin pocăinţă adevărată. Trebuie să se dea pe faţă o cercetare de inimă profundă şi sinceră. Spiritul uşuratic şi frivol, îngăduit de atâţia care se pretind a fi creştini, trebuie îndepărtat. În faţa tututor acelora care vor să-şi supună înclinaţiile rele ce vor să stăpânească, stă o luptă stăruitoare. Lucrarea de pregătire este o lucrare personală. Nu suntem mântuiţi în grup. Curăţia şi devoţiunea unuia nu vor împlini lipsa acestor calităţi la altul. Chiar dacă toate popoarele trebuie să treacă prin faţa judecăţii lui Dumnezeu, "El va cerceta cazul fiecăruia în parte cu tot atâta atenţie ca şi când n-ar mai exista altă fiinţă pe pământ. Toţi trebuie să fie încercaţi şi dovediţi fără pată sau zbârcitură sau altceva de felul acesta.
Solemne sunt scenele legate de încheierea lucrării de ispăşire. Interesele care se cuprind în ea sunt copleşitoare. Judecata are loc acum în Sanctuarul de sus. Această lucrare continuă timp de mulţi ani. În curând - nimeni nu ştie cât de curând - ea va ajunge la cei vii. În prezenţa înfricoşătoare a lui Dumnezeu, viaţa noastră trebuie să vină la cercetare. În această vreme, mai presus de orice, se cuvine ca fiecare suflet să ia seama la avertizarea lui Hristos: "Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţi-vă; căci nu ştiţi când va veni vremea aceea" (Marcu 13,33). "Dacă nu vegheaţi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine" (Apoc. 3,3).
Când lucrarea judecăţii de cercetare se încheie, soarta tuturor va fi hotărâtă pentru viaţă sau pentru moarte. Timpul de har se încheie cu puţin înainte de venirea Domnului pe norii cerului. Hristos, privind la timpul acesta, spune în cartea Apocalipsei: "Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe! Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta Lui" (Apoc. 22,11.12).
Cel drept, ca şi cel păcătos vor trăi împreună pe pământ în starea lor muritoare - oamenii vor sădi şi vor clădi, vor mânca şi vor bea, neştiind că hotărârea finală şi irevocabilă a fost pronunţată în Sanctuarul de sus. Înainte de potop, după ce Noe a intrat în corabie, Dumnezeu l-a închis înăuntru, iar pe cei păcătoşi afară; dar, timp de şapte zile, oamenii neştiind că soarta lor a fost pecetluită şi-au continuat viaţa fără grijă şi iubitoare de plăceri şi şi-au bătut joc de avertismentele cu privire la judecata care se apropia. "Tot aşa, spune Mântuitorul, va fi şi la venirea Fiului omului" (Matei 24,39). Pe tăcute şi pe neobservate, ca şi hoţul în miez de noapte, va veni ora hotărâtoare care va stabili soarta fiecărui om, retragerea finală a darului milei de la oamenii vinovaţi.
"Vegheaţi deci" ca nu cumva venind pe neaşteptate, să vă găsească dormind" (Marcu 13,35.36). Este primejdioasă starea acelora care, obosiţi de veghere, se întorc la atracţiile lumii. În timp ce omul de afaceri este captivat de urmărirea câştigului, în timp ce iubitorul de plăceri caută satisfacerea poftelor, în timp ce fiica modei îşi aranjează podoabele, s-ar putea ca chiar în ceasul acela Judecătorul întregului pământ să rostească sentinţa: "Ai fost cântărit în cumpănă şi ai fost găsit prea uşor" (Dan. 5,27).
Cap. 29 Originea răului
Pentru multe minţi, originea păcatului şi motivul existenţei lui este un izvor de mare încurcătură. Ei văd lucrarea răului, cu urmările lui grozave de vai şi distrugere, şi se întreabă cum pot exista toate acestea sub conducerea Aceluia care este nemărginit în înţelepciune, în putere şi în dragoste. Iată o taină căreia nu-i găsesc nici o explicaţie. În nesiguranţa şi îndoiala lor, sunt orbi faţă de adevărurile descoperite lămurit în Cuvântul lui Dumnezeu şi esenţiale pentru mântuire. Sunt unii care, în căutarea lor cu privire la existenţa păcatului, încearcă să cerceteze ceea ce Dumnezeu nu le-a descoperit; şi ca urmare nu găsesc nici o rezolvare pentru greutăţile lor; şi unii ca aceştia, mânaţi de dispoziţia de a se îndoi şi de a căuta nepotriviri, fac din aceasta o scuză pentru lepădarea cuvintelor Sfintelor Scripturi. Alţii, însă, nu ajung la nici o înţelegere mulţumitoare a marii probleme a răului din cauză că tradiţia şi interpretarea greşită au întunecat învăţătura Bibliei cu privire la caracterul lui Dumnezeu, la natura guvernării Sale şi a principiilor procedeelor Sale cu păcatul.
Este cu neputinţă să explicăm originea păcatului pentru a da un motiv existenţei. Cu toate acestea, se poate înţelege suficient atât originea lui, cât şi măsurile luate cu privire la soarta finală a păcatului, măsuri care descoperă pe deplin dreptatea şi mila lui Dumnezeu în toate procedeele Sale cu păcatul. Nimic nu este mai clar explicat în Scripturi decât că Dumnezeu n-a fost în nici o privinţă răspunzător de apariţia păcatului; că n-a fost o retragere arbitrară a harului divin, nici o lipsă în conducerea divină care să dea ocazie la apariţia răzvrătirii. Păcatul este un intrus, pentru a cărui existenţă nu se poate da nici o explicaţie. El este tainic, de neexplicat; a-l scuza înseamnă a-l apăra. Dacă s-ar putea găsi o scuză sau vreo cauză a existenţei lui, ar înceta să mai fie păcat. Unica definiţie pe care o putem da păcatului este aceea pe care o găsim în Cuvântul lui Dumnezeu; el "este călcarea Legii" este acţiunea unui principiu în luptă cu Legea cea mare a dragostei care este temelia guvernării divine.
Înainte de apariţia păcatului, în întregul Univers era pace şi bucurie. Totul era în armonie desăvârşită cu voinţa Creatorului. Iubirea faţă de Dumnezeu era supremă, iar iubirea omului faţă de om era nepărtinitoare. Hristos, Cuvântul, singurul născut al lui Dumnezeu, era una cu Tatăl cel veşnic - una în natură, în caracter şi în scop - singura Fiinţă din tot Universul care putea intra în sfaturile şi în planurile lui Dumnezeu. Prin Hristos, Tatăl a realizat cererea tuturor fiinţelor cereşti. "Prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri; fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie stăpâniri" (Colos. 1, 16) şi tot cerul dădea ascultare lui Hristos în aceeaşi măsură ca şi Tatălui.
Legea iubirii fiind temelia guvernării lui Dumnezeu, fericirea tuturor fiinţelor create depindea de asentimentul lor desăvârşit faţă de marile principii ale dreptăţii. Dumnezeu doreşte de la toate făpturile Sale o slujire din dragoste - un omagiu care izvorăşte dintr-o apreciere inteligentă a caracterului Său. El nu găseşte plăcere într-o slujire silită şi, ca urmare, dă tuturor libertatea de voinţă, ca să-I aducă o slujire de bunăvoie.
Dar a apărut cineva care a ales să pervertească această libertate. Păcatul şi-a avut originea în acela care, după Hristos, fusese cel mai onorat de Dumnezeu şi care stătea în cea mai înaltă poziţie de putere şi de slavă printre locuitorii cerului. Înainte de cădere, Lucifer era primul dintre heruvimii ocrotitori, sfânt şi nepătat. "Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Ajunsese-şi la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe. Erai un heruvim ocrotitor cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua, când ai fost făcut, până în ziua când s-a găsit nelegiuire în tine" (Ezec. 28,12-15).
Lucifer ar fi putut rămâne în graţia lui Dumnezeu, iubit şi onorat de oştile îngereşti, punându-şi la lucru puterile nobile pentru a binecuvânta pe alţii şi a slăvi pe Făcătorul său. Dar, spune profetul: "şi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta" (vers. 17). Puţin câte puţin, Lucifer a ajuns să-şi îngăduie dorinţa după înălţare de sine. "Pentru că îţi dai ifose ca şi când ai fi Dumnezeu" Tu ziceai în inima ta: 'Îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării" mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt" (vers. 6; Is. 14,13.14). În loc să caute să facă pe Dumnezeu cel dintâi în dragostea şi slujirea creaturilor, năzuinţa lui Lucifer a fost să le câştige slujirea şi închinarea pentru el. Şi, râvnind la onoarea pe care Tatăl cel veşnic o revărsase asupra Fiului Său, acest prinţ al îngerilor a aspirat la puterea pe care numai Hristos o putea întrebuinţa.
Tot cerul se bucura să reflecte slava Creatorului şi să trâmbiţeze lauda Lui. Şi câtă vreme Dumnezeu fusese onorat în felul acesta, pretutindeni fusese pace şi veselie. Dar acum armoniile cereşti au fost umbrite de o notă discordantă. Slujirea şi înălţarea de sine, în contrast cu planul Creatorului, a provocat simţăminte rele în minţile în care slava lui Dumnezeu era mai presus de orice. Sfaturile cereşti au stăruit pe lângă Lucifer. Fiul lui Dumnezeu i-a prezentat măreţia, bunătatea şi dreptatea Creatorului şi natura sfântă şi neschimbătoare a Legii Sale. Dumnezeu Însuşi stabilise ordinea în ceruri; aşa că, neţinând seamă de ea, Lucifer dezonora pe Făcătorul său şi aducea ruină asupra lui. Dar avertizarea dată cu milă şi cu o dragoste nemărginită n-a făcut decât să trezească un spirit de opoziţie. Astfel, Lucifer a îngăduit ca invidia faţă de Hristos să-l stăpânească şi rămase intransigent.
Mândria şi slava proprie au alimentat dorinţa după supremaţie. Înalta cinstire dată lui Lucifer n-a fost apreciată ca fiind darul lui Dumnezeu şi n-a produs nici o recunoştinţă faţă de Creator. El se preamărea pe sine în strălucirea şi înălţarea lui şi aspira să fie deopotrivă cu Dumnezeu. Era iubit şi respectat de oştile cereşti. Îngerii găseau plăcere să aducă la îndeplinire poruncile lui. Şi era îmbrăcat cu înţelepciune şi cu slavă mai presus de toţi ceilalţi. Dar Fiul lui Dumnezeu era recunoscut ca Suveran al Cerului, una cu Tatăl în putere şi în autoritate; Hristos participa în toate sfaturile lui Dumnezeu, pe când lui Lucifer nu-i era îngăduit să pătrundă planurile divine. "De ce, întreba acest înger puternic, să aibă Hristos supremaţia? De ce este în felul acesta onorat mai mult decât Lucifer?"
Părăsindu-şi locul din prezenţa imediată a lui Dumnezeu, Lucifer a început să-şi răspândească spiritul de nemulţumire printre îngeri. Lucrând în taină adâncă şi pentru o vreme ascunzându-şi scopul cel adevărat sub aparenţă de respect faţă de Dumnezeu, a încercat să trezească nemulţumirea faţă de Dumnezeu, a încercat să trezească nemulţumirea faţă de legile care guvernau fiinţele cereşti, lăsând să se înţeleagă că ele impuneau restricţii care nu erau necesare. Din moment ce erau sfinţi, el susţinea că îngerii trebuie să asculte de îndemnul conştiinţei lor. Căuta să trezească simpatie pentru el, arătând că Dumnezeu procedase nedrept cu el dând onoarea supremă lui Hristos. El pretindea că, aspirând la o putere şi onoare mai mare, nu urmărea înălţarea de sine, ci căuta să asigure libertatea pentru toţi locuitorii cerului; că pe calea aceasta ei ar putea ajunge la o stare mai înaltă de existenţă.
Dumnezeu în mila Sa cea mare a suportat îndelung pe Lucifer. Nu l-a îndepărtat imediat din starea lui înălţată atunci când, pentru prima oară, şi-a permis un spirit de nemulţumire, nici chiar atunci când a început să dea pe faţă pretenţiile lui false înaintea îngerilor credincioşi. El a fost menţinut în ceruri multă vreme. Mereu şi mereu i s-a oferit iertarea, cu condiţia pocăinţei şi a supunerii. Asemenea eforturi, pe care numai iubirea şi înţelepciunea infinită le puteau plănui, au fost făcute pentru a-l convinge de rătăcirea lui. Spiritul de nemulţumire nu fusese cunoscut niciodată în ceruri. Nici chiar Lucifer n-a văzut de la început unde va ajunge; el nu înţelegea natura adevărată a simţămintelor lui. Dar atunci când s-a dovedit că nemulţumirea lui nu are motiv, Lucifer a fost convins că era greşit, că cerinţele divine erau drepte şi că ar fi trebuit să le recunoască ca atare înaintea cerului întreg. Dacă atunci ar fi făcut lucrul acesta, s-ar fi salvat pe sine şi pe mulţi alţi îngeri. Până la data aceasta nu părăsise cu totul supunerea faţă de Dumnezeu. Cu toate că părăsise poziţia de heruvim ocrotitor, dacă ar fi vrut să se întoarcă la Dumnezeu, recunoscând înţelepciunea Creatorului, şi dacă s-ar fi mulţumit să ocupe locul destinat lui în planul cel mare al lui Dumnezeu, ar fi fost pus iarăşi în slujbă. Dar mândria l-a împiedicat să se supună. El şi-a apărat cu insistenţă calea, a susţinut că nu are nevoie de pocăinţă şi s-a angajat cu totul în lupta cea mare, împotriva Făcătorului său.
Toate puterile minţii lui iscusite au fost puse în slujba amăgirii, pentru a-şi asigura simpatia îngerilor care fuseseră sub comanda lui. Chiar faptul că Hristos îl avertizase şi îl sfătuise a fost interpretat pentru a sluji planurilor lui de trădare. Acelora a căror încredere plină de iubire îl legase mai strâns de el, Satana le spunea că a fost judecat greşit, că poziţia lui nu era respectată şi că libertatea avea să-i fie restrânsă. De la prezentarea eronată a cuvintelor lui Hristos a trecut la pervertire şi la înşelăciune directă, acuzând pe Fiul lui Dumnezeu de un plan care să-L umilească înaintea locuitorilor cerului. A mai încercat să facă şi o legătură falsă între el şi îngerii rămaşi credincioşi. Pe toţi aceia pe care nu i-a putut supune şi nu i-a putut aduce cu totul de partea lui i-a acuzat de indiferenţă faţă de interesele fiinţelor cereşti. Chiar lucrarea pe care o făcea el o punea pe seama acelora care rămăseseră credincioşi lui Dumnezeu. Şi pentru a-şi susţine acuzaţia de nedreptate a lui Dumnezeu faţă de el, a recurs la interpretarea tendenţioasă a cuvintelor şi faptelor Creatorului. Metoda lui era să încurce pe îngeri cu argumente subtile cu privire la planurile lui Dumnezeu. A îmbrăcat în mister tot ce era simplu şi, printr-o pervertire măiastră, a aruncat îndoială asupra declaraţiilor celor mai lămurite ale lui Iehova. Poziţia lui înaltă, într-o legătură atât de strânsă cu conducerea divină, a dat mai multă putere sofistăriilor lui şi mulţi au fost induşi în eroare ca să se unească cu el în răzvrătire împotriva autorităţii cerului.
Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, a îngăduit Satanei să-şi continue lucrarea, până când spiritul de nemulţumire a dat ca rod o revoltă activă. A fost necesar ca planurile lui să se desfăşoare din plin, pentru ca natura şi tendinţa lor adevărată să poată fi văzute de toţi. Lucifer, heruvimul cel uns, fusese foarte mult înălţat; El era mult iubit de fiinţele cereşti, iar influenţa lui asupra lor era puternică. Guvernarea lui Dumnezeu includea nu numai pe locuitorii cerului, ci şi toate lumile pe care El le crease; dar Satana cugeta că, dacă ar fi putut atrage pe îngerii cerului împreună cu el la răscoală, ar fi putut atrage şi celelalte lumi. El şi-a prezentat cu măiestrie punctul de vedere, folosind înţelepciunea şi denaturarea pentru a-şi atinge scopul. Puterea lui de amăgire era foarte mare şi, ascunzându-se sub o mască de înşelăciune, câştigase teren. Nici chiar îngerii cei rămaşi credincioşi nu puteau discerne deplin caracterul lui şi nici nu puteau vedea unde avea să ducă lucrarea lui.
Satana fusese atât de mult onorat şi toate faptele lui erau atât de înveşmântate în taină, încât era greu să se descopere îngerilor natura adevărată a lucrării sale. Până ce n-a ajuns la dezvoltarea deplină, păcatul n-a părut atât de rău precum era. Deoarece până atunci nu avusese nici un loc în Universul lui Dumnezeu, fiinţele sfinte nu aveau nici o idee cu privire la natura şi la răutatea lui. Ele nu puteau vedea urmările teribile care aveau să se producă ca urmare a lepădării lui Dumnezeu. La început Satana îşi ascunsese lucrarea sub o mărturisire amăgitoare de loialitate faţă de Dumnezeu. El pretindea că urmăreşte să promoveze onoarea lui Dumnezeu, stabilirea guvernării Sale şi binele tuturor locuitorilor cerului. În timp ce strecura nemulţumirea în mintea îngerilor de sub conducerea lui, făcea cu măiestrie să pară că el caută să îndepărteze nemulţumirea. Când susţinea că trebuie făcute schimbări în ordinea şi în legile guvernării lui Dumnezeu, făcea aceasta motivând că ele erau necesare pentru a păstra armonia în ceruri.
În procedeele Sale cu păcatul, Dumnezeu a folosit numai dreptatea şi adevărul. Satana putea folosi ceea ce Dumnezeu nu putea - linguşirea şi amăgirea. El căuta să falsifice cuvintele lui Dumnezeu şi reprezenta eronat planul Său de guvernare înaintea îngerilor, susţinând că Dumnezeu nu a fost drept atunci când a dat legi şi rânduieli locuitorilor cerului; că atunci când cerea supunere şi ascultare de la creaturile Sale, căuta numai înălţarea de Sine. De aceea trebuia demonstrat înaintea locuitorilor cerului, ca şi ai celorlalte lumi, că guvernarea lui Dumnezeu era dreaptă, iar Legea Sa era desăvârşită. Satana a făcut să pară că el căuta să promoveze binele Universului. Caracterul adevărat al uzurpatorului, cât şi scopul lui real trebuia să fie înţeles de toţi. El trebuia să aibă timp pentru a se demasca prin lucrurile lui nelegiuite.
Satana punea pe seama Legii şi guvernării lui Dumnezeu discordia pe care acţiunea lui o provocase în ceruri. Toate relele, spunea el, erau urmarea conducerii divine. El pretindea că scopul lui era să îmbunătăţească întocmirile lui Iehova. De aceea era necesar ca să demonstreze natura pretenţiilor sale şi să arate efectul schimbărilor propuse în Legea divină. Propria lui lucrare urma să-l condamne. Satana pretinsese de la început că nu se răzvrătise, dar Universul întreg trebuia să vadă pe amăgitor demascat.
Chiar şi atunci când s-a hotărât că el nu mai putea rămâne în cer, Înţelepciunea Infinită n-a distrus pe Satana. Deoarece numai slujirea din iubire poate fi primită de Dumnezeu, devotamentul creaturilor Sale trebuie să se întemeieze pe o convingere cu privire la dreptatea şi la mila Sa. Locuitorii cerului şi ai celorlalte lumi, fiind nepregătiţi să înţeleagă natura sau consecinţele păcatului, nu puteau vedea dreptatea şi mila lui Dumnezeu în distrugerea lui Satana. Dacă ar fi fost adus imediat la inexistenţă, ei ar fi slujit pe Dumnezeu din teamă şi nu din iubire. Influenţa amăgitorului n-ar fi fost cu totul distrusă şi nici spiritul de revoltă n-ar fi fost îndepărtat cu totul. Răului trebuia să i se îngăduie să ajungă la maturitate. Pentru binele Universului întreg, de-a lungul veacurilor veşnice, Satana trebuia să-şi dezvolte mai deplin principiile, pentru ca acuzaţiile lui aduse împotriva guvernării divine să fie văzute de fiinţele create în lumina lor adevărată, pentru ca dreptatea şi mila lui Dumnezeu, precum şi imunitatea Legii Sale să fie pentru totdeauna aşezate în afara oricărei discuţii.
Răzvrătirea lui Satana urma să fie o lecţie pentru Univers de-a lungul veacurilor viitoare, ca o mărturie continuă cu privire la natura şi la urmările grozave ale păcatului. Efectul conducerii lui Satana, urmările ei asupra îngerilor şi a oamenilor aveau să arate care urmau să fie roadele lepădării autorităţii divine. Acesta trebuia să dea mărturie despre faptul că de existenţa guvernării lui Dumnezeu şi a Legii Sale depindea buna stare a tuturor fiinţelor pe care el le crease. Astfel, istoria acestei experienţe grozave de răzvrătire urma să fie o ocrotire continuă pentru toate inteligenţele sfinte, prevenindu-le să mai fie amăgite cu privire la natura fărădelegii, să le ferească de a mai săvârşi păcatul şi a suferi pedeapsa pentru el.
Până la încheierea luptei din ceruri, marele uzurpator a continuat să se îndreptăţească. Când i s-a adus la cunoştinţă că împreună cu toţi simpatizanţii lui trebuia să fie alungat din locuinţele strălucite, atunci conducătorul răsculat şi-a manifestat cu îndrăzneală nemulţumirea faţă de Legea Creatorului. El şi-a reafirmat susţinerea că îngerii nu trebuia să fie controlaţi, că ei trebuia lăsaţi să-şi urmeze propria lor voinţă, care avea să-i conducă în mod corect. El a denunţat rânduielile divine ca fiind o restrângere a libertăţii lor şi a declarat că scopul lui era să asigure desfiinţarea Legii; că liberaţi de această restricţie, oştile cereşti puteau să intre într-o stare de existenţă mai înaltă şi mai slăvită.
Satana împreună cu oastea sa au aruncat într-un deplin acord ocara rebeliunii lor asupra lui Hristos, declarând că, dacă n-ar fi fost mustraţi, nu s-ar fi răsculat niciodată. Aceşti încăpăţânaţi şi dispreţuitori în lipsa lor de loialitate, căutând zadarnic să răstoarne guvernarea lui Dumnezeu, pretinzând totuşi în mod batjocoritor a fi victime nevinovate ale puterii opresoare, marele răzvrătit împreună cu cei care-l simpatizau au fost alungaţi în cele din urmă din cer.
Acelaşi spirit care s-a dat pe faţă în rebeliunea din cer inspiră şi rebeliunea de pe pământ. Satana a continuat cu oamenii acelaşi fel de a proceda pe care l-a avut şi faţă de îngeri. Duhul lui domneşte astăzi în fiii neascultării. Asemenea lui, ei caută să îndepărteze restricţiile Legii lui Dumnezeu şi făgăduiesc oamenilor libertatea prin călcarea preceptelor ei. Mustrarea păcatului trezeşte încă spiritul urii şi al împotrivirii. Când soliile de avertizare ale lui Dumnezeu sunt prezentate conştiinţei, Satana îi conduce pe oameni să se îndreptăţească şi să caute aprobarea altora pentru calea lor păcătoasă. În loc să-şi îndrepte greşelile, ei îşi manifestă indignarea faţă de cel care mustră, ca şi când aceasta ar fi singura cauză a greutăţilor. Din zilele dreptului Abel până în vremea noastră, acesta este spiritul care s-a manifestat faţă de aceia care au îndrăznit să mustre păcatul.
Satana a amăgit pe om la păcat prin aceeaşi reprezentare falsă a caracterului lui Dumnezeu pe care o practicase în ceruri, făcându-L să fie privit ca aspru şi tiranic. Şi a reuşit să ajungă atât de departe, încât să declare că restricţiile nejustificate ale lui Dumnezeu au dus la căderea omului, ca şi la răzvrătirea lui.
Dar Cel veşnic a declarat cu privire la Sine: "Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea până la mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegile, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat" (Exod 34, 6.7).
Prin alungarea lui Satana din ceruri, Dumnezeu Şi-a dat pe faţă dreptatea şi a păstrat onoarea tronului Său. Dar atunci când omul a păcătuit, supunându-se amăgirilor acestui duh decăzut, Dumnezeu a dat dovada iubirii sale, dând pe singurul Său Fiu să moară pentru neamul omenesc căzut. În ispăşire s-a descoperit caracterul lui Dumnezeu. Argumentul cel puternic al crucii demonstrează Universului întreg că drumul păcatului, pe care Lucifer l-a ales, nu putea fi pus în nici un fel pe seama guvernării lui Dumnezeu.
În lupta dintre Hristos şi Satana, în timpul lucrării pământeşti a Mântuitorului, caracterul marelui amăgitor a fost demascat. Nimic altceva n-ar fi putut dezrădăcina atât de mult pe Satana din simpatia îngerilor cereşti şi a întregului Univers rămas credincios cum a făcut-o lupta lui cruntă împotriva Mântuitorului lumii. Hula îndrăzneaţă din cererea lui, ca Hristos să i se închine; obrăznicia lui încrezută, de a-L duce pe vârful muntelui şi pe streaşina templului; intenţia lui plină de viclenie când Îi ceru să Se arunce de pe înălţimea ameţitoare; răutatea neadormită cu care-L urmărea dintr-un loc în altul, inspirând inimile preoţilor şi ale poporului ca să lepede iubirea Sa şi, în cele din urmă, să strige: "Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!"; toate acestea au provocat uimirea şi indignarea Universului.
Satana a fost acela care a îndemnat lumea să lepede pe Hristos. Prinţul păcatului şi-a exercitat toată puterea şi viclenia pentru a distruge pe Isus; deoarece a văzut că dragostea şi mila Mântuitorului, simpatia şi grija Lui iubitoare prezentau lumii caracterul lui Dumnezeu, Satana a pus în discuţie toate susţinerile Fiului lui Dumnezeu şi i-a folosit pe oameni ca unelte ale sale pentru a umple viaţa Mântuitorului de suferinţă şi de durere. Înşelăciunea şi necinstea prin care căutase să zădărnicească lucrarea lui Isus, ura dată pe faţă prin copiii neascultării, acuzaţiile lor nemiloase împotriva Aceluia a cărui viaţă era un exemplu de bunătate fără egal, toate acestea izvorau dintr-o răzbunare profundă. Focul invidiei şi al răutăţii mocnit până acum, ura şi dorinţa de răzbunare au izbucnit pe Calvar împotriva Fiului lui Dumnezeu, în timp ce tot cerul privea îngrozit scena.
Când jertfa cea mare a fost adusă, Hristos S-a înălţat la cer refuzând adorarea îngerilor, până ce nu a prezentat cererea: "Vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu" (Ioan 17,24). Atunci, cu o iubire şi o putere de nedescris, a venit răspunsul de la tronul Tatălui: "Toţi îngerii lui Dumnezeu, să I se închine" (Evrei 1,6). Asupra lui Isus nu rămăsese nici o pată. Umilirea Lui fiind terminată, jertfa Lui fiind deplină, I s-a dat un nume care este mai presus de orice nume.
Vina Satanei era acum fără scuză. El îşi dezvăluise adevăratul caracter de mincinos şi ucigas. S-a văzut că acelaşi spirit care inspirase pe fiii oamenilor ce se găseau sub puterea lui ar fi fost dat pe faţă dacă i s-ar fi îngăduit să aibă stăpânire peste locuitorii cerului. El susţinuse că neascultarea de Legea lui Dumnezeu ar fi adus libertate şi înălţare; dar s-a văzut că a avut ca urmare sclavie şi degradare.
Acuzaţiile mincinoase ale lui Satana, cu privire la caracterul şi guvernarea lui Dumnezeu, au apărut acum în adevărata lor lumină. El Îl acuzase pe Dumnezeu de înălţare de Sine, atunci când a cerut supunere şi ascultare din partea creaturilor Sale, şi declarase că, în timp ce Creatorul cerea lepădare de sine de la toţi ceilalţi, El nu practicase jertfire de sine şi nu făcuse nici un sacrificiu. Acum s-a văzut că, pentru mântuirea neamului omenesc căzut, Conducătorul Universului făcuse sacrificiul cel mai mare pe care-l putea face iubirea; căci "Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine" (2 Cor. 5,19). S-a mai văzut că, în timp ce Lucifer deschisese uşa pentru intrarea păcatului prin dorinţa lui de onoare şi întâietate, Hristos, pentru a distruge păcatul, Se umilise şi Se făcuse ascultător până la moarte.
Dumnezeu Şi-a dat pe faţă dezaprobarea faţă de principiile rebeliunii. Tot cerul a văzut dreptatea Sa descoperită, atât în condamnarea Satanei, cât şi în răscumpărarea omului. Lucifer declarase că, dacă Legea lui Dumnezeu este de neschimbat iar pedeapsa nu putea fi înlăturată, orice călcător al ei trebuie să fie pe veci lipsit de favoarea Creatorului. El pretindea ca neamul omenesc păcătos să fie aşezat în afara mântuirii şi prin aceasta să fie prada lui de drept. Dar moartea lui Hristos era un argument în favoarea omului, care nu putea fi contrazis. Pedeapsa Legii a căzut peste Acela care era egal cu Dumnezeu, iar omul avea posibilitatea să primească îndreptăţirea lui Hristos şi, printr-o viaţă de pocăinţă şi de umilinţă, să biruiască, aşa cum Fiul lui Dumnezeu este drept şi în acelaşi timp poate să îndreptăţească pe acela care crede în Isus.
Dar Hristos a venit pe pământ nu numai să aducă la îndeplinire mântuirea omului, să sufere şi să moară. El a venit să "preamărească Legea" şi "măreaţă să fie". Nu numai pentru ca locuitorii acestui pământ să privească Legea aşa cum ar trebui privită, ci ca să se demonstreze tuturor lumilor din Univers că Legea lui Dumnezeu este de neschimbat. Iar jertfa la care a îndemnat iubirea infinită pe Tatăl şi pe Fiul, ca păcătoşii să fie mântuiţi, demonstrează întregului Univers - că nimic mai mult decât acest plan de ispăşire nu putea fi făcut - că dreptatea şi mila sunt temelia Legii şi guvernării lui Dumnezeu.
În aducerea la îndeplinire a judecăţii finale, se va vedea că nu există nici un motiv pentru existenţa păcatului. Când Judecătorul a tot pământul va întreba pe Satana: "De ce te-ai răzvrătit împotriva Mea şi M-ai jefuit de supuşii Împărăţiei Mele?", iniţiatorul păcatului nu va putea aduce vreo scuză. Orice gură va fi închisă şi toate oştile răzvrătirii vor fi fără cuvânt.
Crucea de pe Calvar, în timp ce declară Legea ca fiind de neschimbat, face cunoscut Universului că plata păcatului este moartea. În strigătul pe moarte al Mântuitorului "S-a sfârşit", a bătut clopotul de moarte al Satanei. Lupta cea mare care durase atâta vreme s-a hotărât atunci, iar curăţirea finală a păcatului a fost asigurată. Fiul lui Dumnezeu a trecut prin porţile mormântului, pentru ca "prin moarte să nimicească pe acela care avea puterea morţii, pe diavolul" (Evrei 2,14). Dorinţa lui Lucifer după înălţare de sine îl făcuse să spună: "Îmi voi înălţa tronul mai presus de stelele lui Dumnezeu" Voi fi ca Cel Prea Înalt". Dar Dumnezeu declară: "Te voi face ca cenuşa pe pământ" şi niciodată nu vei mai fi" (Is.14,13.14; Ezech. 28,18.19). "Căci iată, vine ziua, care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi, vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură" (Mal. 4.1).
Întregul Univers va fi martor cu privire la natura şi la urmările păcatului. Şi distrugerea lui totală, care la început ar fi provocat îngerilor frică, iar lui Dumnezeu dezonoare, va îndreptăţi acum iubirea Sa şi-I va restabili onoarea în faţa Universului fiinţelor care-şi găseau plăcerea să facă voia Sa şi în a căror inimă este Legea Sa. Niciodată nu se va mai da pe faţă păcatul. Cuvântul Domnului spune: "Nenorocirea nu vine de două ori" (Naum 1,9). Legea lui Dumnezeu, pe care Satana a declarat-o a fi un jug al robiei, va fi cinstită ca Lege a libertăţii. O creaţiune încercată şi trecută prin experienţe nu va mai fi niciodată îndepărtată de la supunerea faţă de Acela al cărui caracter a fost deplin dat pe faţă înaintea lor, ca fiind iubire nepătrunsă şi înţelepciune infinită.
Cap. 30 Vrăjmăşia dintre om şi Satana
Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul" (Gen. 3,15). Sentinţa divină pronunţată împotriva Satanei după căderea omului era şi o profeţie, care cuprindea toate veacurile până la încheierea timpului şi care prefigura conflictul cel mare care urma să implice toate neamurile de oameni care aveau să trăiască pe pământ.
Dumnezeu spune: "Voi pune vrăjmăşie". Această vrăjmăşie nu se dă pe faţă în mod natural. Când omul a călcat Legea divină, firea lui a devenit păcătoasă şi el era în armonie,şi nu în luptă cu Satana. În mod natural, nu există vrăjmăşie între omul păcătos şi începătorul păcatului. Amândoi au devenit răi prin apostazie. Cel decăzut nu-şi găseşte odihnă niciodată, afară de cazul când câştigă simpatie şi sprijin, făcând şi pe alţii să-i urmeze exemplul. Pentru motivul acesta, îngerii căzuţi şi oamenii nelegiuiţi se unesc într-o tovărăşie disperată. Dacă Dumnezeu n-ar fi intervenit în mod deosebit, Satana şi omul s-ar fi unit într-o alianţă împotriva cerului; şi, în loc să nutrească vrăjmăşie contra Satanei, întreaga familie omenească s-ar fi unit în împotrivire contra lui Dumnezeu.
Satana l-a dus pe om la păcat, aşa cum i-a făcut pe îngeri să se răzvrătească, ca să-şi asigure în felul acesta colaborarea în lupta lui împotriva cerului. Între el şi îngerii căzuţi n-a fost nici o deosebire în ceea ce priveşte ura lor faţă de Hristos; în timp ce toate celelalte puncte erau în discordie, ei erau strâns uniţi în opoziţia lor contra autorităţii Conducătorului Universului. Dar când Satana a auzit declaraţia că avea să fie vrăjmăşie între el şi femeie, între sămânţa lui şi sămânţa ei, a ştiut că eforturile lui pentru a corupe firea omenească urmau să fie zădărnicite; că prin anumite mijloace omul avea să fie în stare să reziste puterii sale.
Vrăjmăşia Satanei împotriva neamului omenesc este aprinsă pentru că, prin Hristos, el este obiectul iubirii şi grijii lui Dumnezeu. El doreşte să zădărnicească planul divin pentru răscumpărarea omului, ca să arunce dezonoare asupra lui Dumnezeu, desfigurând şi mânjind lucrarea mâinilor Sale; el voia să producă amărăciune în ceruri şi să umple pământul de blestem şi pustiire. Şi el arată tot acest rău ca fiind urmarea lucrării lui Dumnezeu prin crearea omului.
Harul pe care Hristos îl sădeşte în suflet este acela care creează în om vrăjmăşia contra Satanei. Fără acest har transformator şi această putere înnoitoare, omul ar fi sclavul Satanei, un rob totdeauna gata să împlinească pretenţiile lui. Dar principiul cel nou în suflet creează conflict acolo unde până atunci fusese pace. Puterea pe care o împărtăşeşte Hristos îl face pe om în stare să reziste tiranului şi uzurpatorului. Pretutindeni unde se vede oroare faţă de păcat, în loc de iubire faţă de el, oriunde se rezistă acestor patimi care au pus stăpânire pe suflet şi sunt biruite, acolo se dă pe faţă efectul unui principiu întru totul de sus.
Antagonismul care există între spiritul lui Hristos şi spiritul Satanei s-a dat pe faţă în modul cel mai pronunţat în felul în care lumea L-a primit pe Isus. Iudeii au ajuns să-L lepede nu atât de mult pentru că a venit fără bogăţie lumească, pompă sau grandoare. Ei au văzut că El poseda puterea care avea să facă mai mult decât să compenseze lipsa acestor avantaje exterioare. Însă curăţia şi sfinţenia lui Hristos I-au atras ura celor nelegiuiţi. Viaţa Lui de jertfire de sine şi consacrarea Lui ireproşabilă erau o mustrare continuă pentru un popor mândru şi senzual. Aceasta a provocat vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu. Satana şi îngerii cei răi s-au unit cu oamenii păcătoşi. Toate forţele apostaziei au conspirat împotriva Luptătorului pentru adevăr.
Aceeaşi vrăjmăşie care s-a dovedit faţă de Maestru s-a manifestat şi faţă de urmaşii lui Hristos. Toţi aceia care văd caracterul respingător al păcatului şi cu putere de sus rezistă ispitei vor trezi cu siguranţă ura Satanei şi a supuşilor lui. Ura faţă de principiile cele curate ale adevărului, precum şi mustrarea şi prigonirea apărătorilor lui vor exista atâta vreme cât va fi păcat şi păcătoşi. Urmaşii lui Hristos şi slujitorii Satanei nu se pot armoniza. Ruşinea crucii nu a încetat. "Toţi aceia care vor să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniţi" (2 Tim. 3,12). Agenţii lui Satana lucrează continuu sub conducerea lui pentru a întări autoritatea şi a clădi împărăţia lui în opoziţie cu guvernarea lui Dumnezeu. În scopul acesta, ei caută să amăgească pe urmaşii lui Hristos şi să-i abată de la ascultarea de El. Asemenea conducătorului lor, ei interpretează greşit şi pervertesc Scripturile pentru a-şi atinge scopul. După cum Satana a încercat să arunce ocara asupra lui Dumnezeu, tot aşa şi agenţii lui caută să calomnieze pe poporul lui Dumnezeu. Spiritul care a dus pe Hristos la moarte inspiră şi pe cei răi să nimicească pe urmaşii Lui. Toate acestea sunt întruchipate în acea primă profeţie: "Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei". Şi aceasta va continua până la încheierea timpului.
Satana îşi adună toate forţele şi aruncă toată puterea în luptă. De ce oare nu întâlneşte o împotrivire mai mare? De ce soldaţii lui Hristos nu sunt atât de adormiţi şi indiferenţi? Pentru că în realitate au o legătură mică cu Hristos; pentru că sunt atât de lipsiţi de Duhul Său. Păcatul nu este pentru ei atât de respingător şi de oribil cum a fost pentru Domnul lor. Ei nu se împotrivesc, aşa cum a făcut Hristos, cu rezistenţă hotărâtă şi categorică. Ei nu-şi dau seama de răul nespus de mare şi de răutatea păcatului şi sunt orbiţi atât faţă de caracterul, cât şi faţă de puterea prinţului întunericului. Se dă pe faţă puţină vrăjmăşie contra Satanei şi a lucrărilor lui, pentru că este o lipsă de cunoaştere atât de mare cu privire la puterea şi la răutatea lui, cât şi la marea întindere a luptei lui împotriva lui Hristos şi a bisericii Sale. Aici mulţi sunt amăgiţi. Ei nu ştiu că vrăjmaşul lor este un general puternic care stăpâneşte minţile îngerilor răi şi că, prin planuri bine puse la punct şi prin maşinaţii pricepute, el luptă împotriva lui Hristos pentru a împiedica mântuirea sufletelor. Printre aceia care poartă numele de creştini şi chiar printre slujitorii Evangheliei, rareori se aude vreo referire la Satana, afară poate doar de o menţionare incidentală la amvon. Ei trec cu vederea dovezile activităţii şi succesului lui continuu; ei neglijează multele avertismente cu privire la viclenia lui; ei par să ignoreze chiar şi existenţa lui.
În timp ce oamenii sunt recunoscători cu privire la planurile lui, acest duşman veghetor este în orice clipă pe urmele lor. El se amestecă cu prezenţa lui în toate domeniile căminului, pe toate străzile oraşelor noastre, în biserici, în consiliile naţionale, în tribunale, încurcând, amăgind, seducând, ruinând pretutindeni sufletele şi trupurile bărbaţilor, femeilor şi copiilor, distrugând familii, semănând ură, concurenţă, luptă, răzvrătire, crimă. Iar lumea creştină pare să privească aceste lucruri ca şi când Dumnezeu le-ar fi rânduit şi trebuie să existe.
Satana caută continuu să învingă pe poporul lui Dumnezeu, dărâmând barierele care-i despart de lume. Israelul din vechime a fost ademenit la păcat atunci când s-a aventurat în asociere interzisă cu păgânii. În acelaşi fel este rătăcit şi Israelul modern, "a cărui minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă chipul lui Dumnezeu" (2 Cor. 4,4). Toţi aceia care nu sunt urmaşii hotărâţi ai lui Hristos sunt slujitorii Satanei. În inima nerenăscută este iubire faţă de păcat şi o dispoziţie de a-l hrăni şi a-l scuza. Dar în inima renăscută este ură faţă de păcat şi o rezistenţă hotărâtă faţă de el. Când creştinii aleg societatea celor nelegiuiţi şi necredincioşi, ei se expun ispitei. Satana se ascunde şi, pe neobservate, trage vălul lui amăgitor pe ochii lor. Ei nu văd că o astfel de tovărăşie este intenţionată ca să le producă pagube; şi dacă tot timpul asimilează lumea în caracter, în vorbire şi în fapte, ei devin din ce în ce mai orbiţi.
Conformarea cu obiceiurile lumeşti converteşte biserica spre lume; ea niciodată nu converteşte lumea la Hristos. Prietenia cu păcatul îl va face în mod inevitabil să pară mai puţin respingător. Acela care alege să se unească cu slujitorii lui Satana în curând nu se va mai teme de stăpânul lor. Când pe calea datoriei suntem aduşi în încercări, aşa cum a fost Daniel la curtea împăratului, putem fi siguri că Dumnezeu ne va ocroti; dar dacă ne aşezăm în calea ispitei, mai curând sau mai târziu vom cădea.
Ispititorul lucrează adesea cu cel mai mare succes prin aceia care sunt cel mai puţin bănuiţi de a fi sub stăpânirea lui. Cei înzestraţi cu talente şi educaţie sunt admiraţi şi onoraţi, ca şi când aceste calităţi ar putea înlocui lipsa temerilor lor de Dumnezeu sau le-ar da dreptul la favoarea Sa. Talentul şi cultura sunt darurile lui Dumnezeu, dar, atunci când acestea sunt socotite că pot înlocui evlavia, când în loc să aducă sufletul mai aproape de Dumnezeu îl îndepărtează de El, atunci ele devin un blestem şi o cursă. În mintea multora predomină părerea că tot ce apare ca fiind curtenie sau rafinament trebuie într-un anumit sens să aparţină lui Hristos. Niciodată n-a fost o greşeală mai mare ca aceasta. Aceste calităţi trebuie să împodobească caracterul oricărui creştin, căci ele vor exercita o influenţă puternică în favoarea religiei celei adevărate; dar trebuie să fie consacrate lui Dumnezeu, căci altfel sunt o putere spre rău. Mulţi bărbaţi cu o inteligenţă cultivată şi cu maniere plăcute, care nu se coboară la ceea ce este în general socotit ca o faptă imorală, sunt doar o unealtă lustruită în mâinile Satanei. Caracterul amăgitor şi înşelător al influenţei şi al exemplului acestora face din ei nişte duşmani mult mai periculoşi pentru cauza lui Hristos decât cei care sunt necultivaţi şi neştiutori.
Prin rugăciune stăruitoare şi prin dependenţă de Dumnezeu, Solomon a primit înţelepciunea care a provocat uimirea şi admiraţia lumii. Dar atunci când s-a îndepărtat de la izvorul puterii lui şi a plecat încrezându-se în sine, a căzut pradă ispitei. Atunci, puterile minunate revărsate peste cel mai înţelept dintre regi au făcut din el doar un mijloc mai eficient al vrăjmaşului sufletelor.
Când Satana caută continuu să le orbească minţile faţă de acest fapt, creştinii să nu uite niciodată că ei "nu se luptă împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti" (Efes. 6,12). Avertizarea inspirată străbate veacurile până în timpul nostru: "Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită" (1 Petru 5,8). "Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului" (Efes. 6,11).
Din zilele lui Adam şi până în vremea noastră, vrăjmaşul nostru cel mare şi-a exercitat puterea de a prigoni şi de a distruge. El se pregăteşte acum pentru ultima lui campanie împotriva bisericii. Toţi aceia care caută să urmeze pe Isus vor ajunge în conflict cu acest vrăjmaş neînduplecat. Cu cât creştinul imită Modelul divin, cu atât mai sigur va deveni o ţintă a atacurilor Satanei. Toţi aceia care sunt angajaţi în mod activ în lucrarea lui Dumnezeu, căutând să demaşte amăgirile celui rău şi să prezinte pe Hristos înaintea oamenilor, se vor putea uni cu mărturisirea lui Pavel, în care vorbeşte despre slujirea lui Dumnezeu cu toată umilinţa sufletului, cu multe lacrimi şi ispite.
Satana L-a atacat pe Hristos cu ispitele cele mai amăgitoare şi mai cumplite, dar a fost respins de fiecare dată. Acele lupte au fost duse în favoarea noastră; biruinţele acelea ne fac pe noi în stare să biruim. Hristos va da putere tuturor acelora care-L caută. Nici un om nu poate fi biruit de Satana fără consimţământul lui. Ispititorul nu are putere să stăpânească voinţa sau să constrângă sufletul ca să păcătuiască. El poate întrista, dar nu poate contamina. El poate provoca agonie, dar nu poate mânji. Faptul că Hristos a biruit ar trebui să inspire pe urmaşii Lui cu curaj de a lupta bărbăteşte în lupta împotriva păcatului şi a lui Satana.
Cap. 31 Lucrarea duhurilor rele
Legătura dintre lumea văzută şi cea nevăzută, lucrarea îngerilor lui Dumnezeu şi lucrarea duhurilor rele sunt lămurit descoperite în Scripturi şi sunt întreţesute nedespărţit cu istoria omenirii. Se vede o tendinţă crescândă de a nu crede în existenţa duhurilor rele, în timp ce îngerii sfinţi, care "lucrează pentru cei care vor moşteni mântuirea" (Evrei 1,14), sunt priviţi de mulţi ca duhuri ale morţilor. Dar Scriptura nu numai că învaţă despre existenţa îngerilor atât a celor buni, cât şi a celor răi, ci prezintă dovezi de netăgăduit că aceştia nu sunt duhuri despărţite de corp ale morţilor.
Îngerii existau înainte de crearea omului, căci atunci când au fost puse temeliile pământului, "stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie, şi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie" (Iov 38,7). După căderea omului, îngerii au fost trimişi să păzească pomul vieţii, şi aceasta s-a petrecut înainte ca o fiinţă omenească să fi murit. Îngerii sunt superiori oamenilor, căci psalmistul spune că omul a fost făcut "cu puţin mai prejos decât îngerii" (Ps. 8,5).
În Scriptură ni se spune despre numărul, despre puterea şi slava fiinţelor cereşti, despre legătura lor cu guvernarea lui Dumnezeu, precum şi despre legătura lor cu lucrarea de mântuire. "Domnul Şi-a aşezat scaunul de domnie în ceruri; şi Împărăţia Lui se întinde peste tot". Iar profetul spune: "am auzit glasul multor îngeri în jurul scaunului de domnie". În prezenţa Împăratului împăraţilor, ei aşteaptă "îngerii care sunt tari în putere", "robii Lui care fac voia Lui", "care ascultă de glasul cuvintelor Lui" (Ps. 103,19-21; Apoc. 5,11). Zece mii de ori zece mii şi mii de mii erau solii cereşti pe care i-a văzut profetul Daniel. Apostolul Pavel a declarat că sunt "o mulţime nenumărată" (Dan. 7,10; Evrei 12,22). Ca soli ai lui Dumnezeu, ei aleargă ca "un fulger de lumină" (Ezech. 1,14). Atât de strălucitoare este slava lor şi atât de iute este zborul lor. Faţa îngerului care s-a arătat la mormântul Mântuitorului era "ca lumina, iar îmbrăcămintea lui era albă ca zăpada", ceea ce i-a făcut pe păzitori să tremure de spaimă şi "au rămas ca nişte morţi" (Mat. 28,3.4). Când Sanherib, asirianul cel îngâmfat, a hulit şi a blestemat pe Dumnezeu şi a ameninţat pe Israel cu distrugerea, "chiar în noaptea aceea a venit îngerul Domnului şi a lovit tabăra asirienilor, omorând o sută optzeci şi cinci de mii". Şi au fost "ucişi toţi bărbaţii puternici şi de valoare, conducătorii şi căpeteniile din armata lui Sanherib. Astfel s-a întors ruşinat în ţara lui" (2 Împ. 19,35; 2 Cron. 32,21).
Îngerii sunt trimişi în misiuni de har la copiii lui Dumnezeu. Astfel, la Avraam au fost trimişi cu făgăduinţa binecuvântării; la porţile Sodomei, pentru a salva pe Lot cel drept de sub condamnarea cea groaznică; la Ilie, când era gata să piară de slăbiciune şi de foame în pustie; la Elisei, cu care şi cai de foc, care au înconjurat mica cetate care era asediată de duşmani; la Daniel, când căuta înţelepciune divină la curtea regelui păgân sau lăsat să ajungă prada leilor; la Petru ameninţat cu moartea în închisoarea lui Irod; la prizonierii din Filipi; la Pavel şi la tovarăşii lui în noaptea furtunii pe mare; să deschidă mintea lui Corneliu pentru a primi Evanghelia; pentru a trimite pe Petru cu o solie a mântuirii la acel străin dintre Neamuri - în felul acesta îngerii sfinţi au slujit în toate veacurile poporului lui Dumnezeu.
Un înger păzitor este rânduit pentru fiecare urmaş al lui Hristos. Aceşti veghetori cereşti ocrotesc pe cel drept de puterea celui rău. Acest lucru l-a recunoscut Satana atunci când a spus: "Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este al lui?" (Iov 1,9.10). Lucrarea prin care Dumnezeu ocroteşte pe poporul Său este prezentată în cuvintele psalmistului: "Îngerul Domnului tăbărăşte în jurul celor ce se tem de El, şi-i scapă din primejdie" (Ps. 34,7). Vorbind despre aceia care cred în El, Mântuitorul spunea: "Feriţi-vă să nu defăimaţi nici măcar pe unul din aceşti micuţi; căci vă spun că îngerii lor în ceruri văd pururea faţa Tatălui Meu" (Matei 18,10). Îngerii rânduiţi să slujească copiilor lui Dumnezeu au totdeauna intrare în prezenţa Sa.
În felul acesta, poporul lui Dumnezeu, expus puterii amăgitoare şi răutăţii neadormite a prinţului întunericului şi în lupta cu toate puterile răului, este asigurat de paza neîncetată a îngerilor cereşti. Această asigurare nu este dată fără să fie nevoie. Dacă Dumnezeu a dat copiilor Săi făgăduinţa harului şi a ocrotirii, a făcut aceasta pentru că există lucrări puternice ale răului cărora trebuie să le facă faţă - forţele numeroase, hotărâte şi neobosite ale acelor puteri şi răutăţi de care nimeni nu trebuie să fie neştiutor sau să nu ţină seama de ele.
Spiritele rele, create la început fără păcat, erau egale în natură, putere şi slavă cu fiinţele sfinte care acum sunt solii lui Dumnezeu. Dar, căzute prin păcat, ele s-au unit pentru dezonorarea lui Dumnezeu şi pentru distrugerea oamenilor. Unite cu Satana în răzvrătire şi aruncate din ceruri o dată cu el, au colaborat cu el de-a lungul veacurilor în lupta împotriva autorităţii divine. Ni se spune în Scriptură despre confederaţia şi despre conducerea lor, despre diferitele lor categorii, despre inteligenţa şi despre viclenia lor şi despre planurile lor răutăcioase împotriva păcii şi a fericirii oamenilor.
Istoria Vechiului Testament prezintă în diferite împrejurări descrieri cu privire la existenţa şi lucrarea lor; dar duhurile rele şi-au dat pe faţă puterea în modul cel mai izbitor, mai ales în timpul când Hristos a fost pe pământ. Hristos venise să îndeplinească planul întocmit pentru mântuirea omului, dar Satana s-a hotărât să-şi susţină dreptul de a stăpâni lumea. El reuşise să întemeieze idolatria în toate părţile pământului, în afară de ţara Palestinei. În singura ţară care nu se supusese ispitei, Hristos a venit să răspândească asupra oamenilor lumina cerului. Aici îşi disputau supremaţia două puteri rivale. Isus Şi-a întins braţul iubirii, invitând pe toţi aceia care voiau să găsească iertare şi pace în El. Oştile întunericului au văzut că nu aveau puteri nelimitate şi au înţeles că, dacă misiunea lui Hristos avea să fie încununată de succes, stăpânirea lor avea să se încheie în curând. Satana răcnea ca un leu înlănţuit şi folosea puterea cu îndrăzneală atât asupra corpurilor, cât şi asupra sufletelor oamenilor.
Faptul că oamenii au fost luaţi în stăpânire de demoni este clar arătat în Noul Testament. Persoanele chinuite în felul acesta nu sufereau numai de boala pricinuită din cauze naturale. Hristos ştia perfect de bine cu cine avea de a face şi recunoştea prezenţa directă şi lucrarea duhurilor rele.
Un exemplu izbitor cu privire la numărul, puterea şi răutatea lor, cât şi cu privire la puterea şi mila lui Hristos este dat în raportul Scripturii referitor la vindecarea demonizaţilor din Gadara. Acei maniaci nefericiţi, rupând toate obstacolele, se zvârcoleau, făceau spume la gură, turbând de furie umpleau văzduhul de strigătele lor, îşi făceau rău lor înşişi şi puneau în primejdie pe toţi aceia care erau în jurul lor. Trupurile lor desfigurate şi sângerânde, precum şi minţile lor rătăcite prezentau o privelişte care convenea prinţului întunericului. Unul dintre demonii care aveau stăpânire asupra suferinzilor a strigat: "Numele meu este legiune, căci suntem mulţi" (Marcu 5,9). În armata romană, o legiune era formată din trei până la cinci mii de oameni. Şi oştile Satanei sunt împărţite în grupe şi o singură grupă căreia aparţineau aceşti demoni număra nu mai puţin decât o legiune.
La porunca lui Isus, duhurile rele au părăsit victimele, lăsându-le liniştite la picioarele Mântuitorului, supuse, inteligente şi blânde. Însă demonilor le-a fost îngăduit să arunce o turmă de porci în mare; dar, pentru locuitorii Gadarei, pierderea acestora a cântărit mai mult decât binecuvântările pe care Hristos le revărsase, aşa că Vindecătorul divin a fost rugat să-i părăsească. Aceasta era consecinţa pe care Satana plănuise să şi-o asigure. Aruncând vina pentru pierderea lor asupra lui Isus, el a trezit temerile egoiste ale poporului şi i-a împiedicat să asculte cuvintele Sale. Satana îi acuză continuu pe creştini ca fiind cauza pierderii, a nenorocirii şi a suferinţei, în loc să lase ca mustrarea să cadă asupra aceluia care o merită - asupra lui şi a agenţilor lui.
Dar planurile lui Hristos n-au fost zădărnicite. El a îngăduit ca duhurile cele rele să distrugă turma de porci, ca o mustrare pentru iudeii care creşteau aceste animale necurate pentru câştig. Dacă Hristos nu i-ar fi împiedicat pe demoni, ei ar fi aruncat în mare nu numai porcii, ci şi pe păzitorii şi pe proprietarii lor. Păstrarea atât a păzitorilor, cât şi a stăpânilor se datorase numai puterii Sale, folosită din milă pentru scăparea lor. Mai mult decât atât, acest eveniment a fost îngăduit să aibă loc pentru ca ucenicii să poată fi martori ai puterii crude a Satanei, atât asupra omului, cât şi a animalelor. Mântuitorul dorea ca urmaşii Săi să capete o cunoaştere a vrăjmaşului pe care aveau să-l întâlnească, ca să nu fie amăgiţi şi biruiţi de planurile lui. Voia Sa mai era ca oamenii din regiunea aceea să vadă puterea Sa de a rupe robia Satanei şi de a libera pe captivi. Iar când Isus Însuşi avea să plece, bărbaţii aceia liberaţi atât de minunat rămâneau să vestească mila Binefăcătorului lor.
În Scripturi mai sunt redate şi alte împrejurări asemănătoare. Fiica femeii siro-feniciene era chinuită grozav de un demon, pe care Isus l-a alungat prin Cuvântul Său (Marcu 7,26-30). "Unul stăpânit de un demon, orb şi mut" (Mat. 12,22); un tânăr care avea un duh mut care deseori "îl arunca în foc, şi în apă, pentru a-l distruge" (Marcu 9,17-27); demonizatul care era chinuit de un duh al unui demon necurat (Luca 4,33-36) a tulburat Sabatul cel liniştit în sinagoga din Capernaum - toţi aceştia au fost vindecaţi de Mântuitorul cel milostiv. Aproape în fiecare împrejurare, Hristos S-a adresat demonului ca fiind o fiinţă inteligentă, poruncindu-i să iasă din victimă şi să nu o mai chinuiască. Închinătorii de la Capernaum, văzând puterea Sa cea mare, au fost uimiţi şi vorbeau între ei, spunând: "Ce înseamnă lucrul acesta? El porunceşte cu stăpânire şi cu putere duhurilor necurate şi ele ies afară!" (Luca 4,36).
Aceia posedaţi de duhuri rele sunt de obicei reprezentaţi ca fiind într-o stare de mare suferinţă; cu toate acestea, sunt şi excepţii de la această regulă. Pentru a primi putere supranaturală, unii primeau influenţa satanică. Aceştia, desigur, nu aveau lupte cu demonii. Din această categorie erau aceia care aveau duhul ghicirii - Simon magul, Elima vrăjitorul şi femeia aceea care s-a luat după Pavel şi Sila la Filipi.
Nimeni nu se găseşte într-o primejdie mai mare din partea influenţei spiritelor rele decât aceia care, neţinând seama de mărturia directă şi îndestulătoare a Scripturilor, neagă existenţa şi lucrarea celui rău şi a îngerilor lui. Atâta vreme cât suntem în necunoştinţă cu privire la şiretlicurile lui, ele au un câştig aproape de necrezut; mulţi iau seama la sugestiile lor, în timp ce cred că urmează îndemnul propriei lor înţelepciuni. Pentru motivul acesta, pe măsură ce ne apropiem de încheierea timpului, când Satana va lucra cu cea mai mare putere pentru a amăgi şi a distruge, el răspândeşte pretutindeni credinţa că nu există. Aceasta este metoda lui de a se ascunde pe sine şi modul lui de lucru.
De nimic nu se teme atât de mult marele amăgitor decât de faptul că îi vom cunoaşte planurile. Şi-a ascuns atât de bine caracterul lui adevărat şi scopurile, încât a făcut să fie reprezentat în aşa fel ca să nu provoace nici o emoţie deosebită în afară de batjocură sau nemulţumire. Îi place să fie descris ca o fiinţă caraghioasă sau ca o fiinţă respingătoare, jumătate animal şi jumătate om. Îi place să-şi audă numele folosit în glumă şi batjocură de către aceia care se socotesc inteligenţi şi cunoscători.
Tocmai pentru că s-a deghizat cu o iscusinţă atât de desăvârşită se pune atât de repetate ori întrebarea: "Poate exista o astfel de fiinţă cu adevărat?" Dovada despre succesul lui este faptul că teoriile care socotesc o minciună cele mai lămurite mărturii ale Scripturilor sunt atât de unanim primite în lumea religioasă. Şi datorită faptului că Satana poate stăpâni foarte uşor minţile acelora care nu-şi dau seama de influenţa lui, Cuvântul lui Dumnezeu ne dă atât de multe exemple cu privire la lucrarea lui ruinătoare, descoperindu-ne puterile lui ascunse şi în felul acesta punându-ne în gardă contra atacurilor lui.
Puterea şi răutatea Satanei şi a oştirii lui ne-ar putea îngrozi cu adevărat, dacă n-am găsi ocrotire şi scăpare în puterea cu mult mai mare a Răscumpărătorului nostru. Ne asigurăm casele cu încuietori şi cu zăvoare, pentru a ne apăra proprietatea şi viaţa de oameni nelegiuiţi; dar rareori ne gândim la îngerii cei răi care caută continuu intrare la noi şi împotriva atacurilor cărora, în puterea noastră, nu avem nici o metodă de apărare. Dacă le îngăduim, ei ne pot lua mintea, pot produce dezordine şi suferinţă în trupurile noastre, ne pot distruge proprietăţile şi viaţa. Singura lor bucurie este în nenorocire şi distrugere. Grozavă este starea acelora care se împotrivesc cerinţelor divine şi se supun ispitelor Satanei, până când Dumnezeu îi lasă sub stăpânirea duhurilor rele. Dar aceia care urmează pe Hristos sunt totdeauna siguri sub grija Lui ocrotitoare. Îngerii care sunt tari în putere sunt trimişi din cer să-i păzească. Cel nelegiuit nu poate trece prin paza pe care Dumnezeu a pus-o în jurul poporului Său.
Cap. 32 Cursele Satanei
Lupta cea mare dintre Hristos şi Satana, care a fost dusă aproape şase mii de ani, se va încheia în curând, astfel că cel rău îşi dublează eforturile pentru a nimici lucrarea lui Hristos în favoarea omului, ca să prindă suflete în cursele lui. Scopul pe care caută să-l îndeplinească este să-i ţină pe oameni în întuneric şi în nepocăinţă, până când mijlocirea Mântuitorului se încheie şi nu va mai fi jertfă pentru păcat.
Când nu se depune nici un efort deosebit pentru a rezista puterii sale şi când nepăsarea predomină în biserică şi în lume, Satana nu este îngrijorat; căci nu este în primejdie să piardă pe aceia pe care-i duce robi la voia lui. Dar atunci când este atrasă atenţia la lucrurile veşnice, iar sufletele întreabă: "Ce să fac ca să fiu mântuit?", el este la lucru căutând să opună puterea lui împotriva puterii lui Hristos şi să contracareze influenţa Duhului Sfânt.
Scripturile raportează că, într-o împrejurare când îngerii lui Dumnezeu au venit înaintea Domnului, a venit şi Satana în mijlocul lor (Iov 1,6), nu pentru ca să se închine înaintea Împăratului veşnic, ci ca să-şi continue planurile lui rele împotriva celor neprihăniţi. Cu acelaşi scop vine el şi în adunare, atunci când oamenii se adună pentru a se închina lui Dumnezeu. Cu toate că este ascuns vederii noastre, el lucrează cu toată puterea pentru a stăpâni minţile închinătorilor. Asemenea unui general iscusit, el îşi face planurile mai dinainte. Când vede pe solul lui Dumnezeu cercetând Scripturile, el ia notă de subiectul care va fi prezentat înaintea poporului. Apoi foloseşte toată viclenia şi dibăcia lui pentru a conduce împrejurările, astfel încât solia să nu ajungă la aceia pe care-i amăgeşte chiar în problema aceea. Acela care are cea mai mare nevoie de avertizare va fi solicitat într-o problemă care cere prezenţa lui sau prin alte mijloace va fi împiedicat să asculte cuvintele care ar fi fost pentru el ca un miros de viaţă spre viaţă.
Satana vede şi pe slujitorii lui Dumnezeu împovăraţi datorită întunericului spiritual care învăluie poporul. El aude rugăciunile lor stăruitoare pentru har şi putere divină, ca să rupă vraja indiferenţei, neglijenţei şi a indolenţei. Atunci, cu un zel nou îşi foloseşte priceperea. El îi ispiteşte pe oameni la îngăduirea apetitului sau la alte forme de îngăduinţă de sine, şi în felul acesta le amorţeşte simţurile ca să nu mai audă lucrurile pe care au o atât de mare nevoie să le înveţe.
Satana ştie că toţi aceia pe care îi poate duce la neglijarea rugăciunii şi a cercetării Scripturilor vor fi învinşi de atacurile lui. De aceea născoceşte orice plan posibil pentru a preocupa mintea. Totdeauna a existat o categorie de oameni care mărturisesc că sunt evlavioşi, dar care, în loc să înainteze în cunoaşterea adevărului, îşi fac o religie din căutarea de greşeli în caracter sau în credinţă la aceia cu care nu se potrivesc. Aceştia sunt mâna dreaptă a lui Satana. Pârâtorii fraţilor nu sunt puţini şi sunt totdeauna activi atunci când Dumnezeu este la lucru, iar slujitorii Lui Îi aduc o închinare adevărată. Ei vor da un aspect fals cuvintelor şi faptelor acelora care iubesc şi ascultă de adevăr. Vor înfăţişa pe cei mai stăruitori, cei mai zeloşi şi mai lepădaţi de sine slujitori ai lui Hristos ca fiind amăgiţi sau amăgitori. Lucrarea lor este să reprezinte greşit motivele oricărei fapte nobile şi cinstite, să pună în circulaţie insinuările şi să trezească îndoiala în minţile celor fără experienţă. Pe orice cale posibilă, ei vor căuta să determine ca tot ce este drept şi curat să fie privit ca nebunie şi amăgire.
Dar nimeni nu trebuie să fie amăgit cu privire la ei. Se poate vedea cu uşurinţă ai cui copii sunt, al cui exemplu îl urmează şi lucrarea cui o fac. "Îi veţi cunoaşte după roadele lor" (Mat. 7,16). Calea lor se aseamănă cu a Satanei, calomniatorul veninos, "pârâtorul fraţilor noştri" (Apoc. 12,10).
Amăgitorul cel mare are mulţi agenţi, gata să prezinte tot felul de rătăciri pentru a prinde sufletele în cursă - rătăciri pregătite pentru a se potrivi diferitelor gusturi şi capacităţi ale acelora pe care vrea să-i ducă la ruină. Planul lui este să aducă în biserică elemente nesincere, nerenăscute, care vor încuraja îndoiala şi necredinţa, şi să împiedice pe toţi aceia care doresc să vadă lucrarea lui Dumnezeu înaintând ca să avanseze o dată cu ea. Mulţi dintre aceia care nu au o credinţă adevărată în Dumnezeu şi în Cuvântul Său susţin unele principii ale adevărului şi sunt consideraţi creştini. În felul acesta li se dă posibilitatea să strecoare propriile lor rătăciri ca fiind învăţături ale Scripturii.
Susţinerea că nu are nici o importanţă ce cred oamenii este una dintre amăgirile cele mai ascunse ale Satanei. El ştie că adevărul, primit în iubire, sfinţeşte sufletul primitorului, de aceea el caută fără încetare să-l înlocuiască cu teorii false, cu fabule sau cu o altă evanghelie. Încă de la început, slujitorii lui Dumnezeu au avut de luptat împotriva învăţătorilor rătăciţi, nu numai pentru că erau şi oameni plini de vicii, ci şi pentru că strecurau rătăciri fatale pentru suflet. Ilie, Ieremia, Pavel s-au împotrivit cu hotărâre şi fără teamă acelora care abăteau pe oameni de la Cuvântul lui Dumnezeu. Acele vederi liberale care socotesc o credinţă religioasă corectă ca neimportantă nu găsesc nici o primire la aceşti apărători sfinţi ai adevărului.
Interpretarea superficială şi fantezistă a Scripturii, precum şi nenumăratele teorii contradictorii cu privire la credinţa religioasă, care se găsesc în lumea creştină, sunt lucrarea vrăjmaşului nostru cel mare care caută să încurce minţile, astfel ca ele să nu mai deosebească adevărul. Iar neînţelegerea şi despărţirea care există între bisericile creştinătăţii se datoresc în mare măsură obiceiului predominant de a denatura Scripturile pentru a susţine o teorie favorită. În loc să studieze Cuvântul lui Dumnezeu cu atenţie, cu umilinţa inimii pentru a obţine o cunoaştere a voinţei Sale, mulţi caută numai să descopere ceva ciudat sau original.
Pentru a susţine învăţăturile rătăcite sau practicile necreştineşti, unii se opresc asupra unor pasaje ale Scripturii despărţite de context, citind pe jumătate dintr-un singur verset, pentru a dovedi punctul lor de vedere, atunci când restul ar putea arăta că înţelesul este cu totul altul. Cu viclenia şarpelui, se ascund în spatele declaraţiilor fără legătură între ele, construite pentru a-şi urma dorinţele lor fireşti. În felul acesta mulţi pervertesc Cuvântul lui Dumnezeu. Alţii, care au o imaginaţie activă, se opresc asupra simbolurilor şi figurilor din Sfintele Scripturi, le interpretează pentru a se potrivi fanteziei lor, neţinând seama de mărturia Scripturii care este propriul ei interpret, şi după aceea prezintă aceste capricii ca fiind învăţăturile Bibliei.
Atunci când se studiază Scripturile fără un spirit de rugăciune, umil şi gata să primească învăţătură, pasajele cele mai simple şi mai lămurite, ca şi cele mai grele vor fi jefuite de înţelesul lor adevărat. Conducătorii papali aleg părţi din Scriptură care slujesc cel mai bine scopurilor lor, le interpretează pentru a-i susţine şi după aceea le prezintă poporului, în timp ce le inter-zice privilegiul de a studia Biblia şi de a înţelege adevărurile ei sfinte. Întreaga Biblie trebuie dată oamenilor exact aşa cum se prezintă ea. Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi învăţat din Biblie deloc decât să le fie interpretate greşit învăţăturile Scripturii.
Biblia a fost dată cu scopul de a fi o călăuză pentru toţi aceia care doresc să cunoască voia Făcătorului lor. Dumnezeu a dat oamenilor cuvântul cel sigur al profeţiei; îngerii şi Însuşi Hristos au venit să facă cunoscut lui Daniel şi lui Ioan lucrurile care aveau să se întâmple în curând. Aceste probleme importante care au de-a face cu mântuirea noastră n-au fost lăsate învăluite de mister. Ele n-au fost descoperite în aşa fel încât să încurce şi să rătăcească pe cercetătorul sincer după adevăr. Domnul spunea prin profetul Habacuc: "Scrie viziunea şi explic-o" ca să se poată citi uşor" (Hab. 2,2). Cuvântul lui Dumnezeu este lămurit pentru toţi aceia care îl studiază cu o inimă plină de rugăciune. Orice suflet sincer va veni la lumina adevărului. "Lumina este semănată pentru cel drept" (Ps. 97,11). Şi nici o biserică nu poate înainta în sfinţenie dacă membrii ei nu caută cu stăruinţă după adevăr ca după o comoară ascunsă.
Pretinzând că au concepţii largi, oamenii sunt orbiţi faţă de planurile vrăjmaşului lor, în timp ce el lucrează tot timpul neabătut la împlinirea scopului lui. Dacă reuşeşte să înlocuiască Biblia cu speculaţiile omeneşti, Legea lui Dumnezeu este pusă deoparte, iar bisericile sunt sub robia păcatului, în timp ce pretind că sunt libere.
Pentru mulţi, cercetările ştiinţifice au devenit un blestem. Dumnezeu a îngăduit ca un potop de lumină să se reverse peste lume prin descoperirile din ştiinţă şi din artă; dar chiar cele mai luminate minţi, dacă nu sunt călăuzite de Cuvântul lui Dumnezeu în cercetările lor, se rătăcesc în încercările de a cerceta legăturile dintre ştiinţă şi revelaţie.
Cunoştinţa omenească atât a lucrurilor materiale, cât şi spirituale este parţială şi nedesăvârşită; de aceea mulţi nu sunt în stare să pună de acord vederile lor privitoare la ştiinţă cu declaraţiile Scripturii. Mulţi primesc teoriile şi speculaţiile cu fapte ştiinţifice şi socotesc că Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie probat prin învăţăturile "ştiinţei pe nedrept numită astfel" (1 Tim. 6,20). Creatorul şi lucrările Sale sunt dincolo de înţelegerea lor; şi pentru că nu pot explica acestea prin legile naturale, istoria biblică este socotită ca nefiind demnă de încredere. Aceia care se îndoiesc de autenticitatea rapoartelor din Vechiul şi Noul Testament prea adesea fac un pas mai departe şi se îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu şi atribuie naturii puterea infinită. Părăsindu-şi ancora, sunt lăsaţi să se lovească de stâncile necredinţei.
În felul acesta mulţi se rătăcesc de la credinţă şi sunt amăgiţi de cel rău. Oamenii au încercat să fie mai înţelepţi decât Creatorul lor; filozofia omenească a încercat să cerceteze şi să explice taine care nu vor fi niciodată descoperite în veacurile veşnice. Dacă oamenii ar cerceta şi ar înţelege ceea ce Dumnezeu a făcut cunoscut despre Sine, ar câştiga o aşa viziune despre slava, maiestatea şi puterea lui Iehova, încât şi-ar da seama de propria lor nimicnicie şi ar fi mulţumiţi cu ceea ce le-a fost descoperit lor şi copiilor lor.
Capodopera amăgirilor Satanei este să ţină mintea oamenilor în cercetarea şi emiterea de ipoteze despre lucrurile pe care Dumnezeu nu le-a descoperit şi pe care El nu intenţionează ca noi să le înţelegem. Din cauza aceasta şi-a pierdut Lucifer locul din ceruri. El a ajuns nemulţumit deoarece nu i-au fost încredinţate planurile ascunse ale lui Dumnezeu, iar el a dispreţuit ceea ce-i fusese descoperit cu privire la propria lui lucrare în poziţia importantă încredinţată lui. Trezind aceeaşi nemulţumire şi în ceilalţi îngeri de sub conducerea lui, i-a dus la cădere. Acum el caută să inspire minţile oamenilor cu acelaşi spirit şi să-i facă să dispreţuiască poruncile directe ale lui Dumnezeu.
Aceia care nu vor să primească adevărurile Bibliei, lămurite şi tăioase, caută necontenit povestiri plăcute care să le liniştească conştiinţa. Cu cât învăţăturile prezentate sunt mai puţin spirituale, cer mai puţină umilinţă şi lepădare de sine, cu atât mai mare este favoarea cu care sunt primite. Aceste persoane îşi înjosesc puterile intelectuale pentru a sluji dorinţelor lor fireşti. Prea înţelepţi fiind, după părerea lor, pentru a cerceta Scripturile cu inima umilită şi cu rugăciune stăruitoare pentru călăuzirea divină, ei nu au nici un scut împotriva amăgirii. Satana este gata să împlinească dorinţa inimii şi plasează amăgirile lui în locul adevărului. Aceasta a fost calea prin care papalitatea şi-a câştigat puterea asupra minţilor oamenilor, lepădând şi adevărul, deoarece el implică o cruce. Protestanţii merg pe aceeaşi cale. Toţi aceia care neglijează Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a studia avantajele şi interesul ca să nu fie în contradicţie cu lumea, vor fi lăsaţi să primească rătăcirea cea mai condamnabilă ca adevăr religios. Toate formele de rătăcire ce se pot imagina vor fi primite de aceia care leapădă de bună voie adevărul. Cel care priveşte cu oroare la o amăgire va primi cu dragă inimă o alta. Apostolul Pavel, vorbind despre aceia care "n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi", declară: "De aceea Dumnezeu i-a lăsat pradă amăgirii ca să creadă o minciună pentru ca toţi aceia care n-au crezut adevărul şi au avut plăcere în nelegiuire să fie condamnaţi" (2 Tes. 2,10-12). Cu o astfel de avertizare în faţă, este de datoria noastră să fim veghetori la învăţăturile pe care le primim.
Printre mijloacele cele mai eficiente ale marelui amăgitor, sunt învăţăturile rătăcite şi minunile mincinoase ale spiritismului. Sub aparenţa unui înger de lumină, el îşi întinde plasele acolo unde se bănuieşte mai puţin. Dacă oamenii ar studia Cartea lui Dumnezeu cu rugăciune stăruitoare pentru a o înţelege, n-ar fi lăsaţi în întuneric să primească învăţături rătăcite. Dar pentru că ei leapădă adevărul, cad pradă amăgirii.
O altă rătăcire primejdioasă este învăţătura care neagă dumnezeirea lui Hristos, pretinzând că n-a existat, înainte de venirea Lui în lume. Această teorie este primită favorabil de o mare categorie de credincioşi care pretind a crede Biblia; ea contrazice în mod direct declaraţiile lămurite ale Mântuitorului nostru, privitoare la legătura Sa cu Tatăl, la caracterul Său divin şi la preexistenţa Sa. Acestea nu pot fi susţinute fără o deformare cu totul nesigură a Scripturilor. El nu numai că înjoseşte concepţiile omului referitoare la lucrarea de mântuire, dar şi subminează credinţa în Biblie ca o descoperire de la Dumnezeu. În timp ce o face mai primejdioasă, ea devine şi mai greu de întâmpinat. Dacă oamenii leapădă mărturia Scripturilor inspirate cu privire la Dumnezeirea lui Hristos, este zadarnic să discutăm această problemă cu ei, că nici un argument, oricât de categoric, nu-i va convinge. "Omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte" (1 Cor. 2,14). Nimeni dintre aceia care susţin această rătăcire nu poate avea o concepţie adevărată despre caracterul şi misiunea lui Hristos sau cu privire la planul cel mare al lui Dumnezeu pentru mântuirea omului.
Încă o altă rătăcire subtilă şi primejdioasă este credinţa care se răspândeşte cu repeziciune, că Satana nu există ca fiinţă personală şi că numele lui este folosit în Scripturi numai pentru a prezenta gândurile şi dorinţele rele ale omului.
Învăţătura care răsună atât de larg la amvoanele de astăzi, cum că a doua venire a lui Hristos înseamnă venirea Sa la fiecare în parte la moarte, este un plan de a devia minţile oamenilor de la venirea Sa personală pe norii cerului. Timp de ani de zile Satana a spus: "Iată-L în cămăruţă" (Mat. 24,23-26); şi multe suflete au fost pierdute prin primirea acestei amăgiri.
Înţelepciunea omenească mai învaţă că rugăciunea nu este esenţială. Oamenii de ştiinţă pretind că nu poate exista un răspuns real la rugăciune; că aceasta ar fi o încălcare a legilor naturii, o minune, şi că minuni nu există. Universul, spun ei, este guvernat de legi fixe şi chiar Dumnezeu nu poate face nimic împotriva acestor legi. În felul acesta, ei reprezintă pe Dumnezeu ca fiind legat de propriile Sale legi - ca şi când acţiunea unei legi divine ar exclude libertatea divină. O astfel de învăţătură este contrară mărturiei Scripturii. N-au fost făcute minuni de către Hristos şi apostolii Lui? Acelaşi Mântuitor milostiv trăieşte şi astăzi şi este tot atât de binevoitor să asculte rugăciunea credinţei ca şi atunci când a trăit vizibil printre oameni. Naturalul colaborează cu supranaturalul. Este o parte din planul lui Dumnezeu să ne dea, ca răspuns la rugăciunea credinţei, ceea ce nu ne-ar da dacă n-am cere în felul acesta.
Nenumărate sunt învăţăturile rătăcite şi ideile amăgitoare, care sunt la modă în bisericile creştinătăţii. Este peste putinţă să apreciem urmările rele ale îndepărtării uneia dintre pietrele de hotar stabilite de Cuvântul lui Dumnezeu. Cei puţini care se aventurează să facă acest lucru încep cu lepădarea unui singur adevăr. Majoritatea continuă să îndepărteze unul după altul din principiile adevărului, până devin în realitate necredincioşi.
Rătăcirile teologice din zilele noastre au adus multe suflete la scepticism, care altfel ar fi fost credincioase în Scriptură. Este cu neputinţă ca cineva să primească învăţături care jignesc simţul lui de dreptate, de milă şi de bunătate; şi pentru că acestea sunt prezentate ca fiind învăţăturile Bibliei, refuză să le primească ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu.
Şi acesta este scopul pe care Satana caută să-l realizeze. Nimic nu doreşte el mai mult decât să distrugă încrederea în Dumnezeu şi în Cuvântul Său. Satana stă în fruntea marii armate de îndoielnici şi lucrează cu toată puterea pentru a înşela sufletele să intre în rândurile lui. Este la modă să te îndoieşti. Există o mare categorie de oameni care privesc Cuvântul lui Dumnezeu cu neîncredere pentru acelaşi motiv pentru care a fost privit şi Autorul lui - pentru că el mustră şi condamnă păcatul. Aceia care nu vor să asculte de cererile lui încearcă să-i distrugă autoritatea. Ei citesc Biblia sau ascultă învăţăturile ei, aşa cum sunt prezentate de la amvoanele sfinte, numai pentru a găsi greşeli în Scriptură sau în predică. Nu puţini ajung necredincioşi pentru că se îndreptăţesc sau se scuză pentru neglijarea datoriei. Alţii adoptă principii sceptice din mândrie şi nepăsare. Prea iubitori de comoditate pentru a se evidenţia prin îndeplinirea unui lucru vrednic de cinste, care cere efort şi lepădare de sine, ei doresc să-şi asigure un renume de înţelepciune superioară criticând Biblia. Există multe lucruri pe care mintea mărginită, neluminată de înţelepciunea divină, nu le poate înţelege; şi în felul acesta găsesc ocazia să critice. Sunt mulţi care par să socotească o virtute să stea de partea necredinţei, a scepticismului şi a îndoielii. Dar, sub o aparenţă de nevinovăţie, se va vedea că aceştia sunt mânaţi de încredere în sine şi de mândrie. Mulţi se delectează când găsesc în Scripturi ceva care încurcă mintea altora. La început, unii critică şi judecă greşit numai de dragul contra-zicerii. Ei nu-şi dau seama că în felul acesta se încurcă în cursa păsărarului. Dar după ce şi-au exprimat pe faţă necredinţa, simt că nu-şi pot menţine poziţia. Astfel se unesc cu cei nelegiuiţi şi îşi închid porţile paradisului.
Dumnezeu a dat în Cuvântul Său suficiente dovezi cu privire la caracterul Său divin. Adevărurile cele mari care au de-a face cu mântuirea noastră sunt prezentate lămurit. Cu ajutorul Duhului Sfânt, care este făgăduit tuturor acelora care caută în sinceritate, orice om poate înţelege aceste adevăruri pentru sine. Dumnezeu a dat oamenilor o temelie puternică pe care să-şi aşeze credinţa.
Cu toate acestea, minţile mărginite ale oamenilor nu sunt în stare să înţeleagă deplin planurile şi scopurile Celui infinit. Niciodată nu vom putea descoperi pe Dumnezeu doar prin cercetare. Nu trebuie să încercăm a ridica cu o mână îndrăzneaţă cortina în spatele căreia El îşi ascunde maiestatea Sa. Apostolul exclamă: "Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de adânci sunt căile Lui" (Rom. 11,33). Putem înţelege atât de mult procedeele Sale cu noi şi motivele care-L determină, încât putem vedea iubirea şi mila Sa nemărginită, unite cu puterea Sa infinită. Tatăl nostru din ceruri rânduieşte totul cu înţelepciune şi în dreptate, iar noi nu putem fi nemulţumiţi şi neîncrezători, ci trebuie să ne plecăm în supunere plină de respect. El ne va descoperi din planurile Sale atât cât este pentru binele nostru să cunoaştem, iar mai departe să ne încredem în mâna care este atotputernică şi în inima care este plină de iubire.
Cu toate că Dumnezeu ne-a dat dovezi îndestulătoare pentru credinţă, El nu va îndepărta toate motivele pentru necredinţă. Toţi aceia care caută cârlige de care să-şi agaţe îndoielile le vor găsi. Iar aceia care refuză să primească şi să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, până când orice obiecţie n-a fost îndepărtată şi până când nu mai este nici o ocazie de îndoială, nu vor veni niciodată la lumină.
Neîncrederea în Dumnezeu este manifestarea naturală a unei inimi nerenăscute, care este în vrăjmăşie cu El. Dar credinţa este inspirată de Duhul Sfânt şi ea va odrăsli numai dacă este alimentată. Nici un om nu poate deveni tare în credinţă fără un efort hotărât. Necredinţa se întăreşte când este încurajată; şi dacă oamenii, în loc să stăruiască asupra dovezilor pe care Dumnezeu le-a dat pentru a le susţine credinţa îşi îngăduie să pună la îndoială şi să critice, vor constata că îndoielile lor devin mai puternice.
Dar aceia care se îndoiesc de făgăduinţele lui Dumnezeu şi nu cred asigurările harului Său Îl dezonorează, iar influenţa lor, în loc să atragă şi pe alţii la Hristos, tinde să-i îndepărteze de El. Ei sunt ca nişte pomi neroditori care îşi întind ramurile umbroase departe, îndepărtând lumina soarelui de la celelalte plante şi făcându-le să se veştejească şi să moară sub umbra lor cea rece. Lucrarea vieţii acestora va apărea ca o mărturie neîncetată împotriva lor. Ei seamănă seminţele îndoielii şi ale scepticismului şi vor recolta un seceriş care nu dă greş.
Doar un singur drum de urmat este pentru aceia care doresc cu sinceritate să fie liberaţi de îndoieli. În loc de a pune la îndoială şi de a critica ceea ce nu înţeleg, să ia seama mai degrabă la lumina care străluceşte deja asupra lor şi vor primi o lumină mai mare. Să îndeplinească toate datoriile care au fost lămurite înţelegerii lor şi vor fi în stare să înţeleagă şi să îndeplinească şi pe acelea de care acum se îndoiesc.
Satana poate prezenta o contrafacere atât de asemănătoare cu adevărul, încât amăgeşte pe aceia care voiesc să fie amăgiţi, care doresc să evite lepădarea de sine şi sacrificiul cerut de adevăr; dar este cu neputinţă pentru el să ţină în puterea sa un suflet care doreşte cu sinceritate, cu orice preţ să cunoască adevărul. Hristos este adevărul şi "lumina care luminează pe orice om venind în lume" (Ioan 1,9). Duhul adevărului a fost trimis să că-lăuzească pe oameni în tot adevărul. Şi prin autoritatea Fiului lui Dumnezeu este declarat: "Căutaţi şi veţi găsi". "Dacă vrea cineva să facă voia Sa, va ajunge să cunoască învăţătura" (Mat. 7,7; Ioan 7,17).
Urmaşii lui Hristos cunosc puţin din comploturile pe care Satana şi oştile sale le urzesc împotriva lor. Dar Acela care stă în ceruri va conduce toate aceste planuri pentru îndeplinirea scopurilor Sale mai profunde. Dumnezeu îngăduie ca poporul Său să fie supus chinului nemilos al ispitei, nu pentru că are plăcere de necazurile şi suferinţele lor, ci pentru că acest procedeu este esenţial pentru biruinţa lor finală. El n-ar putea, potrivit cu slava Sa, să-i ocrotească de ispită; căci însuşi scopul încercării este să-i pregătească să reziste tuturor ispitelor celui rău.
Nici oamenii nelegiuiţi şi nici îngerii cei răi nu pot împiedica lucrarea lui Dumnezeu sau alunga prezenţa Sa de la poporul Său, dacă ei doresc, cu inimi supuse şi zdrobite, să-şi mărturisească şi să îndepărteze păcatele şi în credinţă să ceară făgăduinţele Sale. Fiecărei ispite, fiecărei influenţe împotrivitoare, fie pe faţă sau ascunsă, i se poate rezista "nu prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul oştirilor (Zah. 4,6).
Ochii Domnului sunt peste cei drepţi, iar urechile Sale sunt deschise la rugăciunile lor" Şi cine vă va vătăma, dacă urmăriţi ce este bine?" (1 Petru 3,12.13). Când Balaam, ispitit de făgăduinţa unei răsplătiri bogate, a folosit descântecul împotriva lui Israel şi prin jertfele aduse Domnului a căutat să invoce blestemul asupra poporului său, Duhul Domnului i-a interzis răul pe care a vrut să-l rostească şi Balaam a fost obligat să exclame: "Cum să blestem eu pe acela pe care Dumnezeu nu l-a blestemat? Sau cum să înfrunt eu pe acela pe care Dumnezeu nu l-a înfruntat? O, de aş muri de moartea celor după voia lui Dumnezeu! Şi sfârşitul meu să fie ca al lor!" Când a fost din nou adusă jertfa, profetul nelegiuit a declarat: "Iată că am primit poruncă să binecuvântez. Da, El a binecuvântat, şi eu nu pot întoarce. El nu vede nici o fărădelege în Iacov. Nu vede nici o răutate în Israel. Domnul Dumnezeul lui este cu el; El este împăratul lui, veselia lui. Descântecul nu poate face nimic împotriva lui Iacov. Nici vrăjitoria împotriva lui Israel; acum se poate spune despre Iacov şi Israel: "Ce lucruri mari a făcut Dumnezeu!" Totuşi, pentru a treia oară altarele au fost din nou ridicate, iar Balaam a încercat să rostească un blestem. Dar, după buzele ostile ale profetului, spiritul lui Dumnezeu a confirmat valabilitatea alegerii Sale şi a mustrat nesocotinţa şi răutatea duşmanilor lor: "Binecuvântat să fie oricine te va binecuvânta şi blestemat să fie oricine te va blestema" (Num. 23,8.10.20.21.23; 24,9).
Poporul lui Israel era în vremea aceea credincios lui Dumnezeu; şi atâta vreme cât ei continuau să rămână în ascultare de Legea Sa, nici o putere de pe pământ sau din iad nu-i putea birui. Dar blestemul, care nu i-a fost îngăduit lui Balaam să-l pronunţe împotriva poporului lui Dumnezeu, a reuşit să-l aducă asupra lor, amăgindu-i la păcat. Când au călcat poruncile lui Dumnezeu, atunci s-au despărţit de El şi au fost lăsaţi să simtă puterea distrugătorului.
Satana este conştient că sufletul cel mai slab care rămâne în Hristos este mai mult decât un adversar pentru oştile întunericului şi că, dacă s-ar descoperi pe faţă, ar întâlni o împotrivire categorică. De aceea caută să îndepărteze pe soldaţii crucii din fortăreaţa lor puternică, în timp ce el stă la pândă cu forţele sale, gata să distrugă pe toţi aceia care se aventurează pe terenul lui. Numai în încredere umilită în Dumnezeu şi în ascultare de toate poruncile Sale putem fi în siguranţă.
Nici un om nu este sigur nici măcar o zi sau o oră fără rugăciune. Îndeosebi trebuie să rugăm pe Domnul pentru înţelepciune, să înţelegem Cuvântul Său. Aici sunt descoperite ademenirile ispititorului şi mijloacele prin care i se poate împotrivi cu succes. Satana este expert în citarea Scripturii şi în a-şi pune propria lui interpretare asupra pasajelor prin care nădăjduieşte să ne facă să cădem. Trebuie să studiem Biblia cu inima umilită şi să nu pierdem niciodată din vedere dependenţa noastră de Dumnezeu. În timp ce trebuie să fim continuu atenţi la planurile Satanei, trebuie să ne rugăm continuu în credinţă: "Şi nu ne duce în ispită".
Cap. 33 Prima mare amăgire
Satana şi-a început eforturile de a amăgi neamul omenesc o dată cu începutul istoriei omului. El, care a pus la cale răzvrătirea în ceruri, a dorit să aducă pe locuitorii pământului să se unească cu el în lupta împotriva guvernării lui Dumnezeu. Adam şi Eva fuseseră pe deplin fericiţi în ascultare de Legea lui Dumnezeu, şi faptul acesta era o mărturie permanentă împotriva pretenţiilor pe care Satana le ridicase în ceruri, şi anume că Legea lui Dumnezeu era opresivă şi opusă binelui făpturilor Sale. Nu numai atât, dar invidia Satanei a fost mult mai aprinsă atunci când a fost dăruit căminul cel frumos pregătit pentru perechea fără păcat. S-a hotărât să-i ducă la cădere ca, prin despărţirea de Dumnezeu, şi aducându-i sub puterea sa, să câştige stăpânire asupra pământului şi aici să-şi întemeieze împărăţia, în opoziţie cu Cel Prea Înalt.
Dacă Satana s-ar fi descoperit în caracterul lui adevărat, ar fi fost respins imediat, căci Adam şi Eva fuseseră avertizaţi împotriva acestui vrăjmaş primejdios; dar el a lucrat în întuneric, ascunzându-şi planurile, ca să-şi poată îndeplini mai cu succes scopul lui. Folosind şarpele ca mediu, pe atunci o fiinţă cu înfăţişarea fermecătoare, s-a adresat personal Evei: "Oare a zis Dumnezeu să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?" (Gen. 3,1). Dacă Eva n-ar fi intrat în discuţie cu ispititorul, ea ar fi fost sigură; dar s-a aventurat să ducă tratative cu el şi a căzut victimă vicleniilor lui. Tot astfel sunt biruiţi şi astăzi unii. Ei se îndoiesc şi discută cu privire la cererile lui Dumnezeu; şi, în loc să asculte de poruncile divine, primesc teoriile omeneşti care ascund numai planurile lui Satana.
"Femeia a răspuns şarpelui: 'Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: Să nu mâncaţi din el, şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi'." Atunci şarpele a zis femeii: 'Hotărât, că nu veţi muri; dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul'" (Gen. 3,2-5). El a spus că ei aveau să fie ca Dumnezeu, având o înţelepciune mai mare decât înainte şi ajungând la un nivel mai înalt de existenţă. Eva s-a predat ispitei; şi, prin influenţa ei, Adam a fost condus la păcat. Ei au crezut cuvintele şarpelui, că Dumnezeu nu va face ceea ce a spus. Astfel că nu s-au încrezut în Creatorul lor şi şi-au închipuit că El le îngrădea libertatea, că ei ar fi ajuns la o mai mare înţelepciune şi înălţare prin călcarea Legii Sale.
Dar, după păcătuire, cum a înţeles Adam cuvintele: "În ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit"? Le-a înţeles el oare ca însemnând, aşa cum îi făcuse Satana să creadă, că aveau să fie ridicaţi la o stare mai înaltă de existenţă? Atunci, cu siguranţă prin păcătuire s-ar fi câştigat mult mai bine, iar Satana s-ar fi dovedit a fi un binefăcător al neamului omenesc. Dar Adam n-a descoperit că acesta era sensul sentinţei divine. Dumnezeu declarase ca o pedeapsă pentru păcatul lui, că omul trebuie să se întoarcă în pământul din care fusese luat: "ţărână eşti, din ţărână ai fost luat şi în ţărână te vei întoarce" (vers. 19). Cuvintele lui Satana: "vi se vor deschide ochii", s-au dovedit a fi adevărate numai în acest sens: După ce Adam şi Eva au călcat Cuvântul lui Dumnezeu, ochii li s-au deschis să-şi vadă nesocotinţa; ei au cunoscut răul şi au gustat din rodul amar al neascultării.
În mijlocul Edenului creşte pomul vieţii, ale cărui roade aveau puterea de a prelungi viaţa. Dacă Adam ar fi rămas ascultător faţă de Dumnezeu, el ar fi continuat să se bucure de o intrare liberă la acest pom şi ar fi trăit veşnic. Dar, atunci când au păcătuit, i s-a interzis să se mai împărtăşească din pomul vieţii şi a devenit astfel supus morţii. Sentinţa divină: "Ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce" arată către deplina stingere a vieţii.
Nemurirea, făgăduită omului cu condiţia ascultării, a fost pierdută prin păcătuire. Adam nu putea transmite urmaşilor lui ceea ce nu avea; şi n-ar fi fost nici o nădejde pentru neamul omenesc căzut dacă Dumnezeu, prin jertfa Fiului Său, n-ar fi adus nemurirea. Deoarece moartea a trecut asupra tuturor oamenilor pentru că toţi au păcătuit, "Hristos a adus la lumină viaţa şi nemurirea prin Evanghelie" (Rom. 5,12; 2 Tim. 1,10). Numai prin Hristos se poate câştiga nemurirea. Isus spunea: "Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa" (Ioan 3,36). Orice om poate ajunge în posesia acestei binecuvântări preţioase dacă împlineşte condiţiile. Toţi aceia care "prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea", vor primi "viaţa veşnică" (Rom. 2,7).
Singurul care a făgăduit lui Adam viaţa prin neascultare era marele amăgitor. Iar declaraţia şarpelui către Eva în Eden - "Negreşit nu veţi muri" - a fost prima predică despre nemurirea sufletului. Totuşi declaraţia aceasta, care se bazează numai pe autoritatea Satanei, răsună de la amvoanele creştinătăţii şi este primită de majoritatea omenirii tot atât de uşor cum a fost primită de primii noştri părinţi. Sentinţa divină: "Sufletul care păcătuieşte acela va muri" (Ezech. 18,20) este făcută a însemna: "Sufletul care păcătuieşte nu va muri, ci va trăi veşnic". Nu putem decât să ne mirăm de absurditatea ciudată care face pe oameni atât de lesne crezători la cuvintele Satanei şi atât de necredincioşi faţă de cuvintele lui Dumnezeu.
Dacă omul după cădere ar fi avut intrare liberă la pomul vieţii, ar fi trăit veşnic şi, în felul acesta, păcatul ar fi fost nemuritor. Dar un heruvim cu o sabie de foc a păzit "drumul la pomul vieţii" (Gen. 3,24) şi nimănui din familia lui Adam nu i-a mai fost îngăduit să treacă această barieră şi să se împărtăşească din rodul dătător de viaţă. De aceea nu există păcătos nemuritor. Dar după cădere, Satana a îndemnat pe îngerii lui să facă un efort deosebit pentru a răspândi credinţa că omul ar fi din fire nemuritor. Şi, amăgind pe oameni să creadă această rătăcire, urma să se ajungă la concluzia că păcătosul ar trăi în nenorocire veşnică. Apoi prinţul întunericului, lucrând prin agenţii lui, Îl prezintă pe Dumnezeu ca pe un tiran răzbunător, declarând că El aruncă în iad pe toţi aceia care nu-i sunt pe plac şi-i face să simtă mânia Lui; şi că, în timp ce suferă o groază şi un chin de nedescris în flăcările veşnice, Creatorul lor priveşte cu satisfacţie la ei.
În felul acesta, Arhiamăgitorul pune atributele lui pe seama Creatorului şi Binefăcătorului omenirii. Cruzimea este de la Satana. Dumnezeu este iubire; şi tot ce a creat a fost curat, sfânt şi plăcut, până când a fost adus păcatul de către primul mare răzvrătit. Satana însuşi este vrăjmaşul care ispiteşte pe om la păcat şi după aceea îl distruge dacă poate; iar când este sigur de victimă, atunci se bucură de ruina pe care a produs-o. Dacă i s-ar îngădui, el ar prinde tot neamul omenesc în plasa lui. Dacă n-ar fi intervenţia puterii divine, nici un fiu sau fiică a lui Adam n-ar scăpa.
Satana caută să învingă pe oameni astăzi, aşa cum a biruit pe primii noştri părinţi, slăbindu-le încrederea în Creatorul lor şi ducându-i la îndoială faţă de înţelepciunea guvernării Sale şi a dreptăţii legilor Sale. Satana împreună cu trimişii lui Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind mai rău decât ei, pentru a-şi justifica răutatea şi răzvrătirea. Marele amăgitor încearcă să pună caracterul lui de o cruzime groaznică pe seama Tatălui nostru ceresc, ca el să pară ca unul foarte mult lovit prin alungarea din cer, pentru că n-a vrut să se supună unui conducător atât de nedrept. El prezintă înaintea lumii libertatea de care s-ar bucura sub stăpânirea lui blândă, în contrast cu robia impusă prin hotărârile aspre ale lui Iehova. În felul acesta el reuşeşte să înşele sufletele şi să le depărteze de credincioşia lor faţă de Dumnezeu.
Cât de respingătoare faţă de orice emoţie de iubire şi de milă, şi chiar pentru simţul nostru de dreptate, este învăţătura după care morţii nelegiuiţi sunt chinuiţi în foc şi pucioasă, într-un iad care arde veşnic; că, pentru păcatele unei vieţi pământeşti scurte, trebuie să suferi chinul cât va fi Dumnezeu. Totuşi, această învăţătură a fost mult predicată şi este cuprinsă în multe din crezurile creştinătăţii. Un doctor în teologie spunea: "Priveliştea chinurilor iadului va mări fericirea sfinţilor pe vecie. Când văd pe alţii cu aceeaşi natură, născuţi în aceleaşi împrejurări, aruncaţi într-o aşa nenorocire, iar ei atât de deosebiţi, îşi dau seama cât de fericiţi sunt". Un altul folosea aceste cuvinte: "Când hotărârea de condamnare veşnică se execută asupra vaselor mâniei, fumul chinului lor se ridică veşnic înaintea vaselor milei, care, în loc să aibă partea acestor fiinţe chinuite, spun: 'Amin, Aleluia! Lăudaţi pe Domnul!'"
Unde în paginile Cuvântului lui Dumnezeu se găseşte o astfel de învăţătură? Vor pierde cei răscumpăraţi în ceruri toate sentimentele de milă şi de compasiune, chiar şi sentimentul obişnuit al omeniei? Sunt transformate oare în nepăsare şi stoicism sau în cruzimea fiarei? Nu, nicidecum; nu aceasta este învăţătura Cărţii lui Dumnezeu. Aceia care prezintă vederile exprimate în citatele de mai înainte s-ar putea să fie oameni învăţaţi şi chiar sinceri, dar sunt amăgiţi de sofistăria lui Satana. El îi călăuzeşte să folosească greşit unele expresii hotărâte ale Scripturii, dând limbajului un colorit de amărăciune şi de răutate, care-i aparţine lui, dar nu Creatorului nostru. "Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi?" (Ezech. 33,11).
Ce ar câştiga Dumnezeu dacă am admite că El Îşi găseşte plăcerea de a vedea chinurile veşnice; că El Îşi găseşte plăcere în gemetele, ţipetele şi blestemele făpturilor ce sufăr, pe care El le ţine în flăcările iadului? Pot oare aceste gemete îngrozitoare să constituie o muzică în auzul Iubirii Infinite? Se susţine că această pedeapsă de nenorocire nesfârşită asupra celor nelegiuiţi ar arăta ura lui Dumnezeu pentru păcat, ca fiind un rău care ruinează pacea şi ordinea Universului. Ce batjocură grozavă! Ca şi când ura lui Dumnezeu faţă de păcat este un motiv ca el să fie perpetuat. Căci, după învăţăturile acestor teologi, continuarea chinurilor fără nădejde de milă îşi scot din minţi victimele nenorocite şi, când îşi revarsă mânia în blesteme şi hulă, ei măresc continuu povara de vinovăţie. Slava lui Dumnezeu nu este nicidecum sporită prin perpetuarea creşterii continue a păcatului de-a lungul veacurilor veşnice.
Era dincolo de puterea minţii omeneşti să aprecieze răul care a fost produs de această rătăcire a chinurilor veşnice. Religia Bibliei, plină de dragoste şi de bunătate şi abundând în milă, este întunecată de superstiţie şi îmbrăcată în groază. Când ne dăm seama în ce culori false a înfăţişat Satana caracterul lui Dumnezeu, ne mai miră oare că milostivul nostru Creator este de temut, de groază şi chiar urât de oameni? Concepţiile înspăimântătoare despre Dumnezeu, care sunt răspândite în toată lumea prin învăţăturile de la amvoane, au dat naştere la mii, ba chiar milioane de sceptici şi de necredincioşi.
Teoria chinurilor veşnice este una dintre învăţăturile rătăcite care constituie vinul nelegiuirii Babilonului, din care dă să bea popoarelor (Apoc. 14,8; 17,2). Este fără îndoială o taină cum slujitorii lui Hristos au primit această rătăcire şi au predicat-o de la amvoanele sfinte. Ei au primit-o de la Roma, aşa cum au primit şi sabatul cel neadevărat. Este adevărat că a fost susţinută de oameni mari şi buni; dar şi lor le-a venit lumină asupra acestui subiect aşa cum ne-a venit şi nouă. Ei au fost răspunzători numai pentru lumina care a strălucit în vremea lor; noi suntem răspunzători pentru aceea care străluceşte în vremea noastră. Dacă ne întoarcem de la mărturia Cuvântului lui Dumnezeu şi primim învăţături rătăcite numai pentru că părinţii noştri le-au învăţat, cădem sub aceeaşi condamnare pronunţată asupra Babilonului; noi bem din vinul desfrânării ei.
O mare categorie de oameni, pe care învăţătura despre chinurile veşnice îi revoltă, sunt conduşi către o rătăcire opusă acesteia. Ei văd că Scripturile prezintă pe Dumnezeu ca o fiinţă a iubirii şi milei şi nu pot crede că El încredinţează făpturile Sale focului unui iad care este veşnic. Dar, susţinând că sufletul este nemuritor de la natură, nu văd o altă alternativă, ci doar să ajungă la concluzia că toată omenirea va fi în cele din urmă mântuită. Mulţi privesc ameninţările Bibliei ca fiind destinate numai să îngrozească pe oameni să asculte, dar nu ca să se împlinească literal. Astfel, păcătosul poate trăi în plăceri egoiste, dispreţuind cererile lui Dumnezeu, şi cu toate acestea aşteaptă să fie în cele din urmă primiţi în harul Său. O astfel de învăţătură care se încrede în mila lui Dumnezeu, dar care nesocoteşte dreptatea Sa, este plăcută inimii fireşti şi încurajează pe cei nelegiuiţi în nelegiuirea lor.
Pentru a vedea cum aceia care cred într-o mântuire universală răstălmăcesc Scripturile, pentru a-şi susţine învăţătura lor distrugătoare de suflete, trebuie să cităm numai câteva din declaraţiile lor. La înmormântarea unui tânăr neevlavios care fusese omorât într-un accident, un slujitor universalist a ales ca text scripturistic declaraţia cu privire la David: "El a fost mângâiat cu privire la Amnon, văzându-l mort" (2 Sam. 13,39).
"Adeseori sunt întrebat, spunea vorbitorul, care va fi soarta acelora care părăsesc lumea într-o stare de păcat, mor poate într-o stare de ebrietate, mor cu veşmintele lor, nespălate de petele roşii ale crimei, sau mor aşa cum a murit acest tânăr, fără să fi avut vreodată o credinţă sau fără să fi experimentat vreo religie. Suntem mulţumiţi cu ceea ce ne spun Scripturile; răspunsul lor va revolta această problemă grozavă. Amnon era peste măsură de păcătos; nu se pocăise, s-a îmbătat şi, în stare de beţie, a fost ucis. David era profetul lui Dumnezeu; el trebuie să fi cunoscut dacă soarta lui Amnon avea să fie rea sau bună în lumea viitoare. Care a fost exprimarea inimii lui? 'Împăratul David a încetat să mai urmărească pe Absalom, căci se mângâiase de moartea lui Amnon' (vers. 39)."
"Şi ce concluzie se poate deduce din această vorbire? Nu este aşa că suferinţele veşnice nu erau o parte din credinţa lui religioasă? Aşa înţelegem noi; şi aici descoperim un argument puternic pentru susţinerea unei ipoteze mai plăcute, mai luminoase, mai binevoitoare cu privire la curăţia şi pacea universală de la urmă. El a fost mângâiat văzând că fiul lui era mort. Şi pentru ce aşa? Pentru că prin ochiul profeţiei el putea privi înainte la un viitor glorios, să vadă că fiul lui, scăpat de toate ispitele, eliberat de robie şi curăţit de stricăciunea păcatului, după ce a fost făcut îndestulător de sfânt şi luminat, a fost primit în adunarea spiritelor înălţate în bucurie" Singura lui mângâiere a fost aceea că, fiind mutat din această stare de păcat şi de suferinţă, iubitul lui fiu se dusese acolo unde adierile plăcute ale Duhului Sfânt aveau să se reverse peste sufletul lui întunecat, acolo unde aveau să fie descoperite minţii lui înţelepciunea cerului şi adierile dulci ale iubirii nemuritoare, şi în felul acesta era pregătit cu o fire sfinţită să se bucure de odihnă şi de societatea moştenirii cereşti."
"În aceste gânduri, am dori să se înţeleagă că noi credem că mântuirea în ceruri nu depinde de nimic din ceea ce facem în această viaţă; nici de o schimbare actuală a inimii, nici de credinţa de acum sau o mărturisire a religiei."
În felul acesta, pretinsul slujitor al lui Hristos repetă rătăcirea spusă de şarpele din Eden: "Negreşit nu veţi muri!" "În ziua în care veţi mânca, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu". El declară că cei mai mari păcătoşi - criminalul, hoţul şi adulterul - după moarte vor fi pregătiţi să intre în strălucirea veşnică.
Şi de unde scoate acest pervertitor al Scripturilor concluziile sale? Dintr-o singură propoziţiune care exprimă supunerea lui David faţă de hotărârea Providenţei. Sufletul lui "dorea să meargă la Absalom; căci fusese mângâiat cu privire la Amnon, văzând că este mort". Greul suferinţei sale fusese uşurat cu trecerea timpului, iar gândurile lui s-au întors de la fiul cel mort la cel viu, care fugise de frica pedepsei meritate pentru crima lui. Şi aceasta era dovada că Amnon cel beţiv, care săvârşise incestul, a fost dus imediat după moarte în locuinţele fericite spre a fi curăţit şi pregătit pentru tovărăşia îngerilor fără păcat? O povestire plăcută desigur, bine aranjată ca să fie pe placul inimii fireşti! Aceasta este învăţătura Satanei şi îşi face lucrarea cu succes. Să ne mai surprindă oare faptul că cu o astfel de învăţătură nelegiuirea abundă?
Calea urmată de acest profesor rătăcit ilustrează pe aceea a multor altora. Câteva cuvinte ale Scripturii sunt despărţite de contextul lor, care în multe cazuri ar avea înţelesul exact contrar faţă de interpretarea care li se dă. Şi astfel de pasaje despărţite sunt schimbate şi folosite ca dovezi ale învăţăturilor care n-au nici un temei în Cuvântul lui Dumnezeu. Mărturia citată ca dovadă că Amnon cel beţiv se află în ceruri este doar o deducţie, contrazisă direct de declaraţia clară şi pozitivă a Scripturilor care spune că nici un beţiv nu va moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (1 Cor. 6,10). În felul acesta îndoielnicii, necredincioşii şi scepticii schimbă adevărul în minciună şi mulţimile au fost amăgite de sofistăria lor şi sunt legănaţi să doarmă în leagănul siguranţei fireşti.
Dacă ar fi adevărat că sufletele tuturor oamenilor au trecut direct în ceruri în clipa descompunerii lor, atunci am dori mai degrabă moartea decât viaţa. Mulţi au fost determinaţi de această credinţă să-şi pună capăt vieţii. Când sunt copleşiţi de necaz, încurcături şi dezamăgiri, le pare mult mai uşor să-şi curme firul cel fragil al vieţii ca să se înalţe în strălucirea lumii veşnice.
Dumnezeu a dat în Cuvântul Său o dovadă categorică că El va pedepsi pe călcătorii Legii Sale. Aceia care se amăgesc cu ideea că El este prea milostiv pentru a-şi aduce la îndeplinire dreptatea asupra păcătosului să privească la crucea de pe Calvar. Moartea Fiului nevinovat al lui Dumnezeu dovedeşte că "plata păcatului este moartea", că orice călcare a Legii lui Dumnezeu trebuie să-şi primească plata dreaptă. Hristos cel fără păcat S-a făcut păcat pentru om. El a suportat vina călcării Legii şi ascunderea feţei Tatălui Său, până când inima i-a fost sfâşiată şi viaţa i-a fost zdrobită. Întreagă această jertfă a fost adusă pentru ca păcătoşii să poată fi mântuiţi. Omul nu poate fi liberat de pedeapsa păcatului pe nici o altă cale. Şi orice suflet, care refuză să se împărtăşească de ispăşirea asigurată cu un preţ atât de mare, trebuie să poarte în persoana sa proprie vinovăţia şi pedeapsa pentru călcarea Legii.
Să luăm seama la ceea ce spune Biblia mai departe cu privire la cel neevlavios şi nepocăit, pe care Universul îl aşează în cer ca pe îngerii sfinţi şi fericiţi.
"Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii" (Apoc. 21,6). Această făgăduinţă este numai pentru aceia care însetează. Numai acelora care simt nevoia după apa vieţii şi o caută cu preţul pierderii tuturor celorlalte lucruri, le va fi asigurată. "Cel ce va birui, va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu" (vers.7). Iată aici arătate şi condiţiile. Pentru a moşteni aceste lucruri trebuie să ne împotrivim şi să biruim păcatul.
Domnul declară prin profetul Isaia: "Bine de cel neprihănit! Lui îi va merge bine. Vai de cel rău! Lui îi va merge rău, căci va culege rodul faptelor lui" (Is. 3,10.11). "Totuşi măcar că păcătosul face de o sută de ori rău", spune înţeleptul, "şi stăruieşte multă vreme în el, eu ştiu că fericirea este pentru cei ce se tem de Dumnezeu şi au frică de El. Dar cel rău, nu este fericit" (Ezech. 8,12.13). Iar Pavel mărturiseşte că păcătosul îşi adună o comoară de "mânie pentru ziua mâniei şi a descoperirii judecăţii celei drepte a lui Dumnezeu; care va da fiecăruia după faptele sale"; "necaz şi durere oricărui suflet omenesc care face răul" (Romani 2,5.6.9).
"Nici un curvar, nici un stricat, nici un lacom de avere, care este un închinător la idoli, n-are parte de moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu" (Efes. 5,5). "Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evr. 12,14). "Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii, şi să intre pe porţi în cetate! Afară sunt cânii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli, şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună" (Apoc. 22,14.15).
Dumnezeu a dat oamenilor o declaraţie cu privire la caracterul Său şi la metoda Sa de a trata păcatul. "Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până la mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat" (Exod 34,6.7). "Domnul nimiceşte pe toţi cei răi" (Ps. 145,20). "Dar cei răzvrătiţi sunt nimiciţi cu toţii, sămânţa celor răi este prăpădită" (Ps. 37,38). Puterea şi autoritatea guvernării divine vor fi folosite pentru a doborî răzvrătirea; şi toate manifestările dreptăţii care răsplăteşte vor fi în armonie desăvârşită cu caracterul lui Dumnezeu care este o fiinţă miloasă, îndelung răbdătoare şi plină de bunătate.
Dumnezeu nu constrânge voinţa şi judecata nimănui. El nu găseşte plăcere într-o ascultare de rob. El doreşte ca făpturile mâinilor Sale să-L iubească pentru că este demn de iubit. El ar dori ca ele să-L asculte pentru că au o apreciere inteligentă a înţelepciunii, a dreptăţii şi a bunătăţii Sale. Şi toţi aceia care au o concepţie corectă cu privire la aceste calităţi Îl vor iubi pentru că sunt atraşi către El în admiraţie faţă de atributele Sale.
Principiile bunătăţii, milei şi iubirii pe care le-a învăţat şi exemplificat Mântuitorul nostru sunt o copie a voinţei şi caracterului lui Dumnezeu. Hristos a declarat că n-a învăţat nimic altceva decât ceea ce a primit de la Tatăl Său. Principiile guvernării divine sunt în armonie desăvârşită cu învăţăturile Mântuitorului care spune: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri". Dumnezeu aduce la îndeplinire dreptatea asupra celor nelegiuiţi pentru binele Universului şi chiar pentru binele acelora asupra cărora sunt îndreptate judecăţile Sale. El i-ar face fericiţi dacă ar putea, ţinând seama de legile guvernării Sale şi de dreptatea caracterului Său. El îi înconjoară cu dovezile iubirii Sale, le dă cunoştinţa cu privire la Legea Sa şi-i urmăreşte cu darurile harului Său; dar ei dispreţuiesc iubirea, fac fără valoare Legea Sa şi leapădă mila. Deşi primesc continuu darurile Sale, ei dezonorează pe Dătător; ei urăsc pe Dumnezeu deoarece ştiu că El are oroare de păcatele lor. Dumnezeu suportă îndelung perversitatea lor, dar ora hotărâtoare va veni în cele din urmă când soarta le va fi hotărâtă. Va obliga El atunci pe aceşti răsculaţi să stea de partea Sa? Îi va obliga oare să facă voia Sa?
Aceia care au ales pe Satana drept conducător al lor şi au fost stăpâniţi de puterea lui nu sunt pregătiţi să intre în prezenţa lui Dumnezeu. Mândria, amăgirea, desfrâul, cruzimea s-au fixat în caracterul lor. Pot ei să intre în ceruri şi să trăiască veşnic cu aceia pe care i-au dispreţuit şi i-au urât pe pământ? Niciodată adevărul nu va fi pe placul mincinosului; blândeţea nu va mulţumi mândria şi înălţarea de sine; curăţia nu este pe placul celui mânjit; iubirea dezinteresată nu este atractivă pentru cel egoist. Ce izvor de bucurie poate oferi cerul acelora care sunt cu totul absorbiţi de interese pământeşti şi egoiste?
Pot oare aceia a căror viaţă a fost petrecută în răzvrătire împotriva lui Dumnezeu să fie duşi deodată în ceruri şi să fie martori la acea stare sfântă de desăvârşire care există acolo - orice suflet plin de iubire, toate feţele strălucind de bucurie, o muzică înălţătoare în sunete melodioase, înălţate în cinstea lui Dumnezeu şi a Mielului, şi raze de lumină revărsându-se neîncetat asupra celor răscumpăraţi de la faţa Aceluia care şade pe tron - pot oare aceia ale căror inimi sunt pline de ură faţă de Dumnezeu, faţă de adevăr şi de sfinţenie să se amestece cu mulţimea cerească şi să se unească cu cântările lor de laudă? Pot ei să suporte slava lui Dumnezeu şi a Mielului? Nu, nicidecum; le-au fost oferiţi ani de har, pentru ca să-şi formeze caractere pentru cer; dar ei nu şi-au educat mintea ca să iubească curăţia; n-au învăţat limbajul cerului, iar acum este prea târziu. O viaţă de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu i-a făcut nepotriviţi pentru cer. Curăţia, sfinţenia şi pacea Lui i-ar chinui; slava lui Dumnezeu ar fi pentru ei un foc mistuitor. Ar dori să fugă din acel loc sfinţit. Ar prefera mai degrabă distrugerea, să se ascundă de faţa Aceluia care a murit pentru ca să-i răscumpere. Soarta celor nelegiuiţi este deci hotărâtă prin alegerea lor. Excluderea lor din ceruri este urmarea voinţei lor şi este dreaptă şi plină de milă din partea lui Dumnezeu.
Asemenea apelor potopului, focul zilei celei mari face cunoscută hotărârea lui Dumnezeu că păcătoşii sunt de nevindecat. Ei nu sunt dispuşi să se supună autorităţii divine. Voinţa sfârşeşte, este prea târziu pentru ei ca să-şi schimbe cursul gândurilor lor în direcţie contrară, prea târziu pentru a se mai întoarce de la nelegiuire la ascultare, de la ură la dragoste.
Cruţând viaţa lui Cain ucigaşul, Dumnezeu a dat lumii un exemplu cu privire la urmarea faptului de a îngădui unui păcătos să trăiască, pentru a-şi continua calea de nelegiuire fără frâu. "Prin influenţa învăţăturii şi a exemplului lui Cain, mulţimea urmaşilor lui au fost duşi la păcat, până când "nelegiuirea era mare pe pământ". "Şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie" (Gen. 6,5.11).
Din milă faţă de lume, Dumnezeu a şters de pe faţa pământului pe locuitorii nelegiuiţi din vremea lui Noe. Din milă a distrus pe locuitorii stricaţi ai Sodomei. Prin puterea amăgitoare a Satanei, făptuitorii fărădelegii câştigă simpatie şi admiraţie şi în felul acesta a condus continuu şi pe alţii la răzvrătire. Aşa a fost în zilele lui Cain şi ale lui Noe, ca şi în vremea lui Avraam şi a lui Lot; la fel stau lucrurile şi în vremea noastră. Din milă pentru Univers va distruge Dumnezeu în cele din urmă pe aceia care au lepădat harul Său.
"Fiindcă plata păcatului este moartea; dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru" (Rom. 6,23). În timp ce viaţa este moştenirea celor drepţi, moartea este partea celor nelegiuiţi. Moise a spus lui Israel: "şi-am pus înainte viaţa şi binele, moartea şi răul" (Deut. 30,15). Moartea la care se referă aceste texte nu este aceea pronunţată asupra lui Adam, deoarece toată omenirea suferă pedeapsa pentru călcarea lui. Este "moartea a doua", care este pusă în contrast cu viaţa veşnică.
Ca urmarea a păcatului lui Adam, moartea a trecut asupra întregului neam omenesc. Toţi fără deosebire merg în mormânt. Iar prin prevederile Planului de Mântuire toţi vor fi scoşi din mormântul lor. "Va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi". "Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Hristos" (Fapte 24,15; 1 Cor. 15,22). Dar se face deosebirea între cele două categorii care sunt înviaţi, "toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată" (Ioan 5,28.29). Aceia care au fost "socotiţi vrednici" de învierea spre viaţă sunt "fericiţi şi sfinţi". "Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere" (Apoc. 20,6). Dar aceia care n-au primit iertare prin pocăinţă şi credinţă trebuie să primească pedeapsa nelegiuirii lor - "plata păcatului". Ei suferă pedeapsa care va fi diferită ca durată şi intensitate "după faptele lor", dar în cele din urmă se încheie cu moartea a doua. Deoarece este imposibil pentru Dumnezeu, ţinând seama de dreptatea şi de mila Sa, să mântuiască pe păcătos în păcatele lui, îi ia existenţa pe care prin neascultare a distrus-o şi de care s-a dovedit a fi nevrednic. Un scriitor inspirat zice: "Încă puţin şi cel nelegiuit nu va mai fi; da, îl vei căuta în locul lui şi nu va mai fi". Iar un altul declară: "Ei sunt ca şi cum n-ar fi fost niciodată" (Ps. 37,10; Obadia 16). Acoperiţi de ruşine ei cad într-o uitare deznădăjduită, veşnică.
În felul acesta se va pune capăt păcatului, cu tot vaiul şi ruina care au izvorât din el. Psalmistul spune: "Tu pedepseşti neamurile, nimiceşti pe cel rău, le ştergi numele pentru totdeauna şi pe vecie. S-au dus vrăjmaşii! N-au rămas din ei decât nişte dârămături veşnice!" (Ps. 9,5.6). Ioan în Apocalips, privind înainte spre starea veşnică a celor mântuiţi, aude corul universal de laudă, netulburat de nici o notă discordantă. Toată suflarea din cer şi de pe pământ a fost auzită dând slavă lui Dumnezeu (Apoc. 5,13). Acolo nu vor fi suflete pierdute care să hulească pe Dumnezeu când se zvârcolesc în chinul fără sfârşit, nici fiinţe nenorocite în iad nu-şi vor amesteca vaietele cu cântările celor mântuiţi.
Pe rătăcirea fundamentală a nemuririi din fire a sufletului se bazează învăţătura cu privire la starea de conştienţă în moarte - o învăţătură care, asemenea chinurilor veşnice, este opusă învăţăturilor Scripturilor, contrară raţiunii şi simţămintelor noastre de omenie. După credinţa populară, cei răscumpăraţi în ceruri au cunoştinţă de tot ce se petrece pe pământ, îndeosebi de viaţa prietenilor pe care i-au părăsit. Dar cum poate exista un izvor de fericire pentru cei morţi să ştie necazurile celor vii, să fie martori la păcatele săvârşite de cei iubiţi ai lor şi să-i vadă suferind toate necazurile, dezamăgirile şi grozăviile vieţii? Cât de mult se vor bucura de fericirea cerească aceia care plutesc deasupra prietenilor lor de pe pământ? Şi cât de cu totul revoltătoare este credinţa că, îndată ce suflarea părăseşte trupul, sufletul celui nepocăit este încredinţat flăcărilor iadului! Până la ce adâncimi de groază trebuie să se cufunde aceştia, ca să-şi vadă prietenii intrând în mormânt nepregătiţi, ca să intre într-o veşnicie de vai şi de păcat! Mulţi au fost aduşi la nebunie de acest gând chinuitor.
Ce spun Scripturile cu privire la aceste lucruri? David declară că omul nu este conştient în starea de moarte: "suflarea lor trece. Se întorc în pământ, şi în aceeaşi zi le pier şi planurile lor" (Ps. 146,4). Solomon dă aceeaşi mărturie: "Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic, şi dragostea lor, şi ura lor, şi pizma lor, de mult au şi pierit, şi niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare. Căci, în locuinţa morţilor, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune!" (Ecl. 9,5.6.10).
Când, ca răspuns la rugăciune, viaţa lui Ezechia a fost prelungită cu 15 ani, împăratul recunoscător a dat lui Dumnezeu tributul laudei pentru mila Sa cea mare. În această cântare el spune motivul pentru care se bucură: "Căci nu locuinţa morţilor Te laudă, nu moartea Te măreşte, şi cei ce s-au pogorât în groapă nu mai nădăjduiesc în credincioşia Ta; ci cel viu, Te laudă ca mine astăzi" (Is. 38,18.19). Teologia populară reprezintă pe cel mort neprihănit ca fiind în ceruri, intrat în fericire şi lăudând pe Dumnezeu cu o limbă nemuritoare; dar Ezechia n-a putut vedea nici o perspectivă glorioasă în moarte. În cuvintele lui este de acord cu mărturia psalmistului: "Căci cel ce moare nu-şi mai aduce aminte de Tine; şi cine Te va lăuda în locuinţa morţilor?" "Nu morţii laudă pe Domnul, şi nici vreunul din cei ce se pogoară în locul tăcerii" (Ps. 6,5; 115,17).
Petru în Ziua Cincizecimii a declarat că patriarhul David "a murit şi a fost îngropat, iar mormântul lui este între noi până în ziua de astăzi", "Căci David nu s-a înălţat la cer" (Fapte 2,29. 34). Faptul că David va rămâne în mormânt până la înviere dovedeşte că cei neprihăniţi nu merg în ceruri la moarte. Numai prin învierea şi în virtutea faptului că Isus a înviat poate David în cele din urmă să stea la dreapta lui Dumnezeu.
Iar Pavel spunea: "Căci, dacă nu înviază morţii, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Hristos, credinţa noastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre, şi prin urmare şi cei ce au adormit în Hristos, sunt pierduţi" (1 Cor. 15,16-18). Dacă timp de patru mii de ani drepţii la moartea lor au mers direct în ceruri, cum a putut spune Pavel că dacă nu este înviere "şi cei care au adormit în Hristos sunt pierduţi"? N-ar mai fi necesară nici o înviere.
Martirul Tyndale, referindu-se la starea celor morţi, spunea: "Mărturisesc pe faţă că nu sunt convins că ei sunt deja în slava deplină în care este Hristos sau îngerii cei aleşi ai lui Dumnezeu. Nici acesta nu este un punct al credinţei mele; căci dacă ar fi aşa, socotesc că predicarea cu privire la învierea trupului ar fi un lucru zadarnic" (William Tyndale, Preface to New Testament, ed. 1534).
Este un fapt neîndoios că nădejdea trecerii la nemurire cu ocazia morţii a condus la o răspândire a neglijării învăţăturii biblice cu privire la înviere. Această tendinţă a fost remarcată de Dr. Adam Clarke, care spunea: "Învăţătura cu privire la înviere pare să fi fost predicată cu mult mai multă consecvenţă printre creştinii primari decât este astăzi! Cum se explică lucrul acesta? Apostolii au insistat continuu asupra ei şi i-au îndemnat pe urmaşii lui Hristos la stăruinţă, ascultare şi la bucurie în vederea ei. Iar urmaşii lor de astăzi rareori o mai amintesc! Aşa au predicat apostolii şi aşa au crezut creştinii bisericii primare; aşa predicăm şi noi şi aşa cred ascultătorii noştri. Nu există în Evanghelie o altă învăţătură asupra căreia să se pună un accent mai deosebit; şi nu este o învăţătură în sistemul actual de predicare care să fie tratat cu mai multă neglijenţă" (Commentary, Remarks on 1 Cor. 15, par. 3).
Acest lucru a continuat până când adevărul slăvit cu privire la înviere a fost aproape cu totul întunecat şi pierdut din vedere de lumea creştină. Astfel, un scriitor religios de frunte, comentând cuvintele lui Pavel din 1 Tes. 4,13-18, spune: "Urmărind scopurile practice de mângâiere, învăţătura cu privire la nemurirea binecuvântată a drepţilor înlocuieşte pentru noi orice doctrină nesigură cu privire la a doua venire a Domnului. La moartea noastră, Domnul vine pentru noi. Pentru aceasta trebuie să veghem şi să ne rugăm. Cei morţi sunt deja trecuţi la slavă. Ei nu aşteaptă trâmbiţa pentru judecată şi pentru fericire."
Dar când a fost gata să-Şi părăsească ucenicii, Isus nu le-a spus că ei aveau să vină curând la El. "Mă duc să vă pregătesc un loc, a spus El, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine" (Ioan 14,2.3). Iar Pavel ne spune mai departe că: "Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nor, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul". Şi adaugă: "Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte" (1 Tes. 4,16-18). Ce contrast izbitor între aceste cuvinte de mângâiere şi acelea ale slujitorului universalist citat mai înainte! Cel de pe urmă îi consola pe prietenii lui întristaţi cu asigurarea că, oricât de păcătos ar fi fost cel mort, când şi-a dat sfârşitul, el avea să fie primit între îngeri. Pavel îi îndreaptă pe fraţii lui către venirea viitoare a Domnului, când cătuşele mormântului vor fi sfărâmate şi "cei morţi în Hristos" vor fi înviaţi pentru viaţă veşnică.
Înainte ca cineva să intre în locuinţele celor binecuvântaţi, cazurile lor trebuie cercetate, iar caracterele şi faptele lor trebuie să treacă pe dinaintea lui Dumnezeu. Toţi trebuie să fie judecaţi după lucrurile scrise în cărţi şi să fie răsplătiţi după cum au fost faptele lor. Această judecată nu are loc la moarte. Observaţi cuvintele lui Pavel: "pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi"" (Fapte 17,31). Aici apostolul declară lămurit că a fost stabilit un timp anume în viitor pentru judecarea lumii.
Iuda se referă la aceeaşi persoană: "El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa". Şi citează mai departe cuvintele lui Enoh: ""Iată a venit Domnul; cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor" (Iuda 6,14.15). Ioan spune că "a văzut pe cei morţi, mici şi mari, stând înaintea lui Dumnezeu; şi au fost deschise cărţile" iar morţii au fost judecaţi după lucrurile care au fost scrise în cărţi" (Apoc. 20,12).
Dar dacă morţii se bucură deja de fericirea cerului sau de chinul din flăcările iadului, ce nevoie mai este de o judecată viitoare? Învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu cu privire la aceste puncte importante nu sunt nici neclare şi nici contradictorii; ele pot fi înţelese de minţile obişnuite. Dar care minte curată, obiectivă poate vedea înţelepciune sau dreptate în această teorie la modă? Vor primi oare cei drepţi, după cercetarea cazurilor lor la judecată, invitaţia: "Bine, rob bun şi credincios" intră în bucuria stăpânului tău", când ei vor fi locuit în prezenţa Sa, poate veacuri întregi? Sunt oare cei nelegiuiţi chemaţi din locul de chin ca să primească sentinţa din partea Judecătorului a tot pământul, "depărtaţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic?" (Matei 25,21.41). O, ce solemnă batjocură! Ce ruşinoasă discreditare a înţelepciunii şi dreptăţii lui Dumnezeu!
Teoria nemuririi sufletului a fost una dintre acele învăţături rătăcite pe care Roma a împrumutat-o de la păgâni şi a încorporat-o în religia creştinătăţii. Martin Luther a clasat-o împreună cu fabulele monstruoase care formează o parte din vraful de decrete ale Romei" (E. Petavel, The Problem of Immortality, p. 255). Comentând asupra cuvintelor lui Solomon din Eclesiastul, care spune că morţii nu ştiu nimic, reformatorul spune: "Un alt lucru care dovedeşte că morţii nu ştiu nimic. Este spus că acolo nu mai este datorie, ştiinţă, cunoştinţă, înţelepciune. Solomon socoteşte că morţii dorm şi nu mai ştiu absolut nimic. Pentru morţii care zac acolo, nu mai este nici numărătoarea zilelor şi nici a anilor, căci atunci când vor învia, li se va părea că au dormit doar o clipă" (Martin Luther, Exposition of Solomon's Book Called Ecclesiastes, p. 152).
Nicăieri în Sfintele Scripturi nu se găseşte declaraţia că cei drepţi îşi primesc răsplata sau cei nelegiuiţi îşi primesc pedeapsa la moarte. Patriarhii şi profeţii nu ne-au dat o astfel de asigurare. Hristos şi apostolii nu ne-au dat nici o sugestie despre aceasta. Biblia învaţă lămurit că cei morţi nu merg îndată la ceruri. Ei sunt descrişi ca dormind până la înviere (1Tes. 4,14; Iov 14,10-12). Chiar în ziua când funia de argint se rupe, iar vasul se sfarmă (Ecl. 12,6) pier şi gândurile omului. Aceia care coboară în mormânt stau în tăcere. Ei nu mai ştiu nimic din ceea ce se face sub soare (Iov 14,21). Ce binecuvântată odihnă pentru dreptul obosit! Fie timpul lung sau scurt, pentru ei nu este decât o clipă. Ei dorm şi sunt treziţi de trâmbiţa lui Dumnezeu la o nemurire glorioasă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii. Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: "moartea a fost înghiţită de biruinţă" (1Cor. 15,52-54). Când sunt chemaţi din somnul lor adânc, încep să gândească exact de acolo de unde au încetat. Ultimul simţământ a fost boldul morţii; ultimul gând a fost acela al căderii sub puterea mormântului. Când se ridică din mormânt, primul lor gând se va prinde de strigătul biruitor: "Unde îţi este biruinţa moarte? Unde îţi este boldul moarte?" (vers. 55).
Cap. 34 Pot oare morţii să ne vorbească?
Lucrarea îngerilor sfinţi, aşa cum este prezentată în Scripturi, este un adevăr deosebit de preţios şi de mângâietor pentru toţi urmaşii lui Hristos. Dar învăţătura Bibliei cu privire la acest subiect a fost întunecată şi pervertită de rătăcirile teologiei populare. Învăţătura cu privire la nemurirea naturală a sufletului, care a fost prima oară împrumutată de la filozofia păgână, iar în întunecimea marii apostazii a fost introdusă în credinţa creştină, a subminat adevărul, atât de lămurit arătat de Scriptură, că "morţii nu ştiu nimic". Mulţimi de oameni au ajuns să creadă că duhurile morţilor sunt "duhuri slujitoare trimise să slujească acelora care vor moşteni mântuirea". Şi fac lucrul acesta în ciuda mărturiei Scripturii cu privire la existenţa îngerilor cereşti şi la legătura lor cu istoria omului, înainte de moartea vreunei fiinţe omeneşti.
Învăţătura cu privire la conştienţa omului în moarte, îndeosebi credinţa că duhurile morţilor se întorc să slujească celor vii, a pregătit calea pentru spiritismul modern. Dacă cei morţi sunt primiţi în prezenţa lui Dumnezeu şi a îngerilor sfinţi şi având privilegiul de cunoaştere cu mult mai mult decât înainte, de ce să nu se întoarcă pe pământ pentru a lumina şi a îndruma pe cei vii? Dacă, aşa cum învaţă teologii populari, duhurile morţilor plutesc deasupra prietenilor lor de pe pământ, de ce nu le-ar fi îngăduit să comunice cu ei, să-i avertizeze împotriva răului sau să-i mângâie în necaz? Cum pot aceia care cred în conştienţa omului în starea de moarte să lepede ceea ce le vine ca o lumină transmisă de duhurile slăvite? Iată un mijloc socotit sfânt, prin care Satana lucrează la împlinirea planurilor lui. Îngerii căzuţi care împlinesc poruncile lui apar ca soli din lumea duhurilor. În timp ce mărturisesc că aduc pe cei vii în legătură cu cei morţi, prinţul păcatului îşi desfăşoară influenţa lui amăgitoare asupra minţilor lor.
El are putere să aducă înaintea oamenilor figura prietenilor lor plecaţi dintre cei vii. Contrafacerea este desăvârşită; priviri, cuvinte, ton familiar sunt reproduse cu o deosebită claritate. Mulţi sunt mângâiaţi cu asigurarea că cei iubitori ai lor se bucură de strălucirea cerului şi, fără să bănuiască primejdia, pleacă urechea la "duhurile amăgitoare şi la învăţăturile demonilor."
Atunci când sunt aduşi să creadă că cei morţi vin în adevăr să comunice cu ei, Satana îi face să apară pe aceia care au intrat în mormânt nepregătiţi. Ei pretind că sunt fericiţi în cer şi chiar că ocupă o poziţie înaltă şi în felul acesta este răspândită rătăcirea că nu se face nici o deosebire între cei drepţi şi cei păcătoşi. Vizitatorii care pretind că vin din lumea duhurilor rostesc deseori avertizări şi preveniri care se dovedesc a fi corecte. Iar când este câştigată încrederea, prezintă învăţături care subminează direct credinţa în Scripturi. O dată cu un interes profund pentru buna stare a prietenilor lor de pe pământ, în aparenţă, ei insinuează cele mai primejdioase rătăciri. Faptul că susţin unele adevăruri, şi uneori sunt în stare să prezică evenimentele viitoare, dă declaraţiilor lor o speranţă de temeinicie; iar învăţăturile lor rătăcite sunt primite de mulţimi cu uşurinţă şi crezute ca fiind mai adevărate decât cele mai sfinte adevăruri ale Bibliei. Legea lui Dumnezeu este pusă deoparte, Duhul harului este dispreţuit, sângele legământului socotit ca un lucru nesfânt. Duhurile rele nu recunosc dumnezeirea lui Hristos şi pun chiar pe Creator pe o treaptă cu ele. În felul acesta, sub o aparenţă nouă, marele răzvrătit îşi continuă lupta împotriva lui Dumnezeu, începută în ceruri şi continuată timp de aproape şase mii de ani pe pământ.
Mulţi încearcă să explice manifestările spiritiste, atribuindu-le întru totul înşelăciunii şi iuţelii de mână a mediului. Dar în timp ce este adevărat că urmările acestei amăgiri au fost adesea socotite ca manifestări naturale, au fost şi expuneri ale unor puteri supranaturale. Ciocăniturile misterioase cu care a început spiritismul modern n-au fost rezultatul înşelăciunii omeneşti sau a vicleniei, ci au fost lucrarea directă a îngerilor răi, care în felul acesta au introdus una dintre amăgirile cele mai cu succes în distrugerea sufletelor. Mulţi vor fi prinşi în cursă prin credinţa că spiritismul este doar o înşelătorie omenească; când sunt aduşi faţă în faţă cu manifestările pe care ei nu le pot privi decât ca fiind supranaturale, sunt amăgiţi şi vor fi conduşi să le primească drept puterea cea mare a lui Dumnezeu.
Aceste persoane trec cu vederea mărturia Scripturilor cu privire la minunile lucrate de Satana şi de agenţii lui. Cu ajutorul Satanei au fost în stare vrăjitorii lui Faraon să contrafacă lucrarea lui Dumnezeu. Pavel mărturiseşte că, înainte de a doua venire a lui Hristos, vor avea loc manifestări similare ale puterii satanice. Venirea Domnului urmează să fie precedată de "lucrarea Satanei, cu toată puterea, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii" (2Tes. 2,9.10). Iar apostolul Ioan, descriind puterea făcătoare de minuni care se va da pe faţă în zilele de pe urmă, declară: "Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se pogoare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele, pe care i se dăduse să le facă" (Apoc. 13,13.14). Aici nu sunt prezise doar înşelătorii. Oamenii sunt amăgiţi de minunile pe care agenţii Satanei ar putea să le facă, şi nu pe care pretind că le fac.
Prinţul întunericului, care atâta vreme şi-a dedicat lucrării de amăgire puterile minţii lui pricepute, îşi adaptează cu măiestrie ispitele pentru oamenii din toate clasele şi din toate categoriile. Celor cu cultură şi rafinament el le prezintă spiritismul în aspectele lui rafinate şi intelectuale şi în felul acesta reuşeşte să prindă pe mulţi în cursele sale. Înţelepciunea pe care o dă spiritismul este aceea descrisă de apostolul Iacov care "nu vine de sus, ci este pământească, firească, drăcească" (Iac. 3,15). Marele amăgitor o ascunde însă, atunci când tăinuirea va împlini mai bine scopul lui. El, care a putut să apară îmbrăcat cu strălucirea serafimilor cereşti în faţa lui Hristos în pustia ispitei, vine la oameni într-un mod mai atractiv, ca înger de lumină. El face apel la raţiune prin prezentarea de subiecte înalte; delectează imaginaţia cu scene răpitoare. Câştigă sentimentele prin prezentările elocvente de iubire şi de milă. Excită imaginaţia spre zboruri înalte, făcând pe oameni să se mândrească atât de mult cu propria lor înţelepciune, încât în inima lor să dispreţuiască pe Cel Veşnic. Fiinţa aceasta puternică, care a putut să ducă pe Mântuitorul lumii pe un munte foarte înalt şi să facă să-I treacă pe dinainte toate împărăţiile pământului cu slava lor, va prezenta ispitele înaintea oamenilor, aşa încât să pervertească simţurile tuturor acelora care nu sunt ocrotiţi de puterea divină.
Satana îi înşeală pe oameni astăzi aşa cum a înşelat-o pe Eva în Eden prin linguşire, aprinzând dorinţa de a obţine cunoaşterea oprită, excitând ambiţia după înălţare de sine. Hrănirea acestor rele i-a provocat căderea şi, prin ele, urmăreşte să aducă ruina oamenilor. "Veţi fi ca Dumnezeu", declarase el, "cunoscând binele şi răul" (Gen. 3,5). Spiritismul învaţă "că omul este creaţia progresului; că destinul lui chiar de la naştere este să progreseze, până în veşnicie, spre Dumnezeu". Şi iarăşi: "Fiecare inteligenţă se va judeca pe ea şi nu pe alta". "Judecata va fi dreaptă, pentru că este judecata proprie" Tronul este înăuntrul tău." Un învăţător spiritist spunea că în el s-a trezit "o conştiinţă spirituală": "Prietenii mei, toţi am fost semizei necăzuţi". Iar un altul declară: "Hristos nu este nici o fiinţă dreaptă şi nici desăvârşită".
În felul acesta, în locul neprihănirii şi a desăvârşirii Dumnezeului nemărginit, adevăratul obiect al adoraţiei; în locul dreptăţii desăvârşite a Legii Sale, măsura cea adevărată a ţintei omeneşti, Satana a pus natura păcătoasă şi greşită a omului, ca fiind singurul obiect al adorării, unica regulă de judecată sau măsură a caracterului. Acesta este progres, dar nu în sus, ci în jos.
Este o lege a naturii intelectuale şi spirituale aceea că prin privire suntem schimbaţi. Mintea se adaptează treptat la subiectele asupra cărora i se îngăduie să zăbovească. Ea este absorbită de ceea ce este obişnuită să iubească şi să respecte. Omul nu se va ridica niciodată mai sus decât modelul lui de curăţie, de bunătate sau de adevăr. Dacă eul este idealul lui cel mai înălţat, niciodată nu va atinge altul mai înalt. Mai degrabă se va coborî continuu din ce în ce mai jos. Numai harul lui Dumnezeu are putere să înalţe pe om. Lăsat în puterea lui, drumul va merge în mod inevitabil în jos.
Pentru cel iubitor de plăceri, pentru cel care cultivă îngăduinţa de sine, pentru cel senzual, spiritismul se prezintă sub o mască mai puţin subtilă decât pentru cel mai rafinat şi pentru intelectual; în formele lui grosolane, ei găsesc ceea ce este în armonie cu pornirile lor. Satana studiază orice semn de slăbiciune în firea omenească, el notează păcatele pe care toţi sunt înclinaţi să le comită şi după aceea are grijă ca ocaziile pentru încurajarea tendinţei spre rău să nu lipsească. El îi ispiteşte pe oameni să abuzeze în ceea ce este îngăduit, făcându-i ca prin necumpătare să slăbească puterile fizice, mintale şi morale. El a distrus şi distruge mii de oameni prin îngăduirea patimilor, brutalizând în felul acesta toată firea omului. Şi pentru a-şi completa lucrarea, declară prin mijlocirea spiritelor că "o cunoaştere adevărată aşează pe om mai presus de orice lege", că "tot ce există este bun", că "Dumnezeu nu condamnă" şi că "toate păcatele săvârşite sunt nevinovate". Când oamenii sunt aduşi astfel să creadă că dorinţa este legea cea mai înaltă, că libertatea este îngăduinţă şi că omul este răspunzător numai faţă de sine, cine se mai miră că stricăciunea şi depravarea mişună în toate părţile? Mulţimile primesc însetate învăţăturile care le lasă libertatea să asculte de îndemnurile inimii fireşti. Frânele stăpânirii de sine sunt lăsate pe seama poftei, puterile minţii şi ale sufletului sunt supuse pornirilor animalice, iar Satana aruncă cu bucurie în plasa lui mii din aceia care pretind a fi urmaşi ai lui Hristos.
Dar nimeni nu trebuie să fie amăgit de pretenţiile mincinoase ale spiritismului. Dumnezeu a dat lumii lumină suficientă pentru a o ajuta să descopere cursa. Aşa cum s-a arătat deja, teoria care formează chiar temelia spiritismului este în luptă cu declaraţiile lămurite ale Scripturii. Biblia declară că morţii nu ştiu nimic, că gândurile lor au pierit; ei nu au parte de nimic din ceea ce se face sub soare; ei nu ştiu nimic despre bucuriile şi necazurile acelora care le-au fost scumpi pe pământ.
Mai mult decât atât, Dumnezeu a interzis categoric toate pretinsele comunicări cu duhurile celor plecaţi dintre cei vii. În zilele poporului evreu, exista o categorie de oameni care pretindeau, ca şi spiritiştii de astăzi, că sunt în legătură cu cei morţi. Dar "duhurile familiale", cum erau numiţi aceşti pretinşi vizitatori din alte lumi, sunt declarate de Biblie a fi "duhuri de draci" (compară Numeri 25,1-3; Ps. 106,28; 1 Cor. 10,20; Apoc. 16,14). Lucrarea care se ocupă cu duhurile familiale a fost declarată a fi o urâciune pentru Domnul şi a fost solemn interzisă sub pedeapsa cu moartea (Lev. 19,31; 20,27). Chiar şi numele de vrăjitorie este acum dispreţuit. Pretenţia că oamenii pot avea legături cu duhuri rele este privită ca o poveste din Evul Mediu. Dar spiritismul, care îşi numără convertiţii cu sutele de mii, mai mult, cu milioanele, care şi-a făcut intrare în cercurile ştiinţifice, care a invadat bisericile şi a găsit o bună primire în corpurile legiuitoare şi chiar la curţile regilor - această amăgire monstruoasă este doar o reînviere, într-o nouă travestire, a vrăjitoriei condamnate şi interzise în vechime.
Dacă n-ar fi o altă dovadă cu privire la caracterul adevărat al spiritismului, ar trebui să fie suficient pentru creştin faptul că duhurile nu fac nici o deosebire între neprihănire şi păcat, între cei mai nobili şi cei mai curaţi apostoli ai lui Hristos şi cei mai stricaţi slujitori ai Satanei. Prezentând pe cei mai josnici oameni ca fiind în ceruri şi foarte înălţaţi acolo, Satana spune lumii: "Nu contează cât de păcătoşi sunteţi; nu contează dacă credeţi sau nu credeţi în Biblie şi în Dumnezeu. Trăiţi cum vă place; cerul este căminul vostru". Învăţătorii spiritişti declară în realitate: "Voi obosiţi pe Domnul prin cuvintele voastre, şi mai întrebaţi: 'Oricine face rău este bun înaintea Domnului, şi de el are plăcere!' Sau: 'Unde este Dumnezeul dreptăţii?'" (Maleahi 2,17). Cuvântul Domnului spunea: "Vai de cei ce numesc răul bine, şi binele rău, care spun că întunericul este lumină, şi lumina întuneric!" (Is. 5,20).
Apostolii, aşa cum sunt reprezentaţi de aceste duhuri mincinoase, sunt făcuţi să contrazică tot ce au scris sub inspiraţia Duhului Sfânt atunci când au fost pe pământ. Ei neagă originea divină a Bibliei şi în felul acesta dezrădăcinează temelia nădejdii creştinului şi îndepărtează lumina care descoperă calea către ceruri. Satana face ca lumea să creadă că Biblia este doar o poveste imaginară sau, cel mult, o carte potrivită pentru copilăria neamului omenesc, dar care acum trebuie privită ca fiind fără greutate sau îndepărtată ca fiind depăşită. Şi pentru a lua locul Cuvântului lui Dumnezeu, el oferă manifestările spiritiste. Acesta este un drum pe de-a-ntregul sub stăpânirea lui; pe această cale el poate face ca lumea să creadă ce vrea el. El pune în umbră, chiar acolo unde o doreşte, Cartea care trebuie să-l judece pe el şi pe urmaşii lui; face să creadă că Mântuitorul lumii este un om obişnuit. Şi aşa cum garda romană care a păzit mormântul lui Isus a răspândit vestea mincinoasă pe care preoţii şi bătrânii le-a pus-o în gură pentru a contesta învierea Sa, tot aşa cei care cred în manifestările spiritiste încearcă să facă să pară că nu este nimic miraculos în viaţa Mântuitorului nostru. După ce caută să pună astfel pe Isus în umbră, atrage atenţia asupra propriilor lor minuni, declarând că acestea depăşesc lucrările lui Hristos.
Este adevărat că spiritismul îşi schimbă acum forma şi, aco-perind unele din trăsăturile cele mai condamnabile, îmbracă o haină creştină. Dar declaraţiile de la amvon şi din presă au fost prezentate înaintea publicului timp de mulţi ani şi în acestea s-a descoperit caracterul lui adevărat. Aceste învăţături nu pot fi negate sau ascunse.
Chiar şi în forma lui actuală, departe de a fi mai vrednic de tolerat, este în realitate mai primejdios, din cauza unei amăgiri mai subtile. Dacă la început a denunţat pe Hristos şi Biblia, acum declară că le acceptă pe amândouă. Dar Biblia este interpretată într-un mod care place inimii nerenăscute, în timp ce adevărurile solemne şi vitale sunt făcute fără valoare. Se stăruieşte asupra iubirii ca fiind atributul de căpetenie al lui Dumnezeu, dar este coborâtă la un sentimentalism, o slăbiciune, făcând o slabă deosebire între bine şi rău. Dreptatea lui Dumnezeu, acuzaţiile Sale contra păcatului, cererile Legii Sale sfinte, toate acestea sunt trecute cu vederea. Oamenii sunt învăţaţi să privească Decalogul ca pe o literă moartă. Fabule plăcute, amăgitoare pun stăpânire pe simţuri şi conduc pe oameni să lepede Biblia ca temelie a credinţei lor. Hristos este combătut ca şi mai înainte; dar Satana a orbit atât de mult ochii oamenilor, încât amăgirea nu este sesizată.
Puţini sunt aceia care au o concepţie reală cu privire la puterea amăgitoare a spiritismului şi la primejdia de a intra sub influenţa lui. Mulţi se interesează de el doar pentru a-şi mulţumi curiozitatea. Ei nu au o credinţă adevărată în el şi ar fi plini de groază la gândul de a se supune stăpânirii duhurilor. Dar se aventurează pe teren oprit, iar vrăjmaşul cel puternic îşi exercită puterea asupră-le împotriva voinţei lor. Odată ajunşi să-şi supună minţile dirijării sale, îi ţine robi. Este peste putinţă, prin propria lor putere, să fugă de vraja amăgitoare, ispititoare. Nimic altceva decât puterea lui Dumnezeu, asigurată ca răspuns la rugăciunea stăruitoare a credinţei, poate elibera aceste suflete prinse în cursă. Toţi aceia care îşi îngăduie trăsături de caracter păcătoase sau care hrănesc de bunăvoie un păcat cunoscut invită ispitele Satanei. Ei se despart de Dumnezeu şi de grija ocrotitoare a îngerilor Lui. Când cel rău îşi prezintă amăgirile, ei sunt fără apărare şi cad ca o pradă uşoară. Aceia care se aşează în felul acesta sub puterea lui prea puţin îşi dau seama unde se va sfârşi drumul lor. După ce realizează înfrângerea lor, îi va folosi ca agenţi ai lui pentru a ademeni şi pe alţii la ruină.
Profetul Isaia spune: "Dacă vi se zice însă: 'Întrebaţi pe cei ce cheamă morţii şi pe cei ce spun viitorul, care şoptesc şi bolborosesc', răspundeţi: 'Nu va întreba oare un popor pe Dumnezeul său? Va întreba el pe cei morţi pentru cei vii? La lege şi la mărturie!' Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta" (Is. 8,19.20). Dacă oamenii ar fi fost gata să primească adevărul atât de clar arătat în Scripturi, cu privire la natura omului şi starea lui în moarte, ar vedea în pretenţiile şi în manifestările spiritismului lucrarea Satanei cu putere, semne şi minuni mincinoase. Dar în loc să renunţe la libertatea atât de plăcută inimii fireşti şi să părăsească păcatele pe care le iubesc, mulţimile îşi închid ochii faţă de lumină, merg drept înainte, fără să ţină seama de avertizări, în timp ce Satana îşi plimbă cursele împrejurul lor, iar ei devin prada lui, "pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună" (2 Tes. 2,10.11).
Aceia care se împotrivesc învăţăturilor spiritismului sunt asaltaţi nu numai de oameni, ci chiar de Satana şi îngerii lui. Ei au intrat într-o luptă împotriva domniilor, puterilor şi duhurilor rele din locurile cereşti. Satana nu va ceda nici o palmă de teren dacă nu este alungat de puterea solilor cereşti. Poporul lui Dumnezeu trebuie să fie în stare să-l înfrunte aşa cum a făcut Mântuitorul nostru cu cuvintele: "Stă scris". Satana poate cita Scriptura acum, ca şi în zilele lui Hristos, şi îi va schimba învăţăturile pentru a-şi susţine amăgirile. Aceia care vor sta în picioare în acest timp de primejdie trebuie să înţeleagă pentru ei mărturia Scripturilor.
Mulţi vor fi puşi faţă în faţă cu duhurile demonilor, care vor personifica pe cei dragi sau pe prieteni şi spunând cele mai primejdioase rătăciri. Aceste spirite vor face apel la cele mai calde simpatii şi vor face minuni pentru a-şi susţine pretenţiile. Trebuie să fim pregătiţi ca să le întâmpinăm cu adevărul biblic că morţii nu ştiu nimic şi că aceia care se arată în felul acesta sunt duhuri de demoni.
Chiar în faţa noastră este "ceasul încercării care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe toţi locuitorii pământului" (Apoc. 3,10). Toţi aceia a căror credinţă nu este întemeiată puternic pe Cuvântul lui Dumnezeu vor fi amăgiţi şi învinşi. Satana "lucrează cu toată amăgirea nelegiuirii" pentru a pune stăpânire pe fiii oamenilor, iar amăgirile lui vor creşte mereu. Dar îşi va atinge ţinta numai atunci când oamenii se vor supune de bunăvoie ispitirilor sale. Aceia care caută cu stăruinţă cunoaşterea adevărului şi se luptă să-şi curăţească sufletul prin ascultare, făcând astfel tot ce pot pentru a se pregăti în vederea luptei, vor găsi în Dumnezeul adevărului o apărare sigură. "Fiindcă ai păzit Cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu" (vers. 10) este făgăduinţa Mântuitorului. El ar trimite mai degrabă pe toţi îngerii din cer să păzească pe poporul Său decât să lase un singur suflet care se încrede în El să fie biruit de Satana.
Profetul Isaia scoate la iveală amăgirea teribilă care va veni peste cei nelegiuiţi, făcându-i să se socotească siguri de judecăţile lui Dumnezeu. "Noi am făcut un legământ cu moartea, am făcut o învoială cu locuinţa morţilor: când va trece urgia năvălitoare, nu ne va atinge căci avem ca loc de scăpare neadevărul şi ca adăpost minciuna!" (Is. 28,15). În categoria descrisă aici, sunt cuprinşi aceia care în nepocăinţa lor încăpăţânată se mângâie cu asigurarea că nu va fi nici o pedeapsă pentru păcătos; că toată omenirea, indiferent cât de stricată ar fi, trebuie să fie înălţată la cer, ca să ajungă ca îngerii lui Dumnezeu. Dar şi mai îndrăzneţi sunt aceia care fac legământ cu moartea şi o înţelegere cu locuinţa morţilor, care renunţă la adevărurile pe care cerul le-a rânduit ca o apărare pentru cel neprihănit în ziua necazului şi primeşte în locul lor scăparea prin minciunile oferite de Satana - pretenţiile amăgitoare ale spiritismului.
Orbirea poporului din această generaţie este dincolo de orice expresie. Mii leapădă Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind nevrednic de crezare şi, cu o încredere oarbă, primesc amăgirea Satanei. Necredincioşii şi batjocoritorii condamnă bigotismul acelora care se luptă pentru credinţa proorocilor şi a apostolilor şi se distrează, luând în râs declaraţiile solemne ale Scripturilor cu privire la Hristos şi la Planul de Mântuire, la pedeapsa care va veni peste aceia care leapădă adevărul. Ei simulează o milă adâncă pentru acele minţi atât de înguste, slabe şi superstiţioase care recunosc cererile lui Dumnezeu şi ascultă de cerinţele Legii Sale. Dau pe faţă atâta siguranţă, ca şi când, fără îndoială, au făcut legământ cu moartea şi o înţelegere cu locuinţa morţilor - ca şi când au ridicat o barieră de netrecut, de nepătruns între ei şi răzbunarea lui Dumnezeu. Nimic nu le poate trezi temerile. S-au predat ispititorului atât de deplin, s-au unit atât de strâns cu el şi atât de complet s-au umplut de duhul lui, încât nu mai au putere şi nici înclinaţie să scape de cursă. Satana s-a pregătit îndelung pentru efortul final de a amăgi lumea. Temelia acestei lucrări a fost pusă o dată cu asigurarea dată Evei în Eden: "Hotărât că nu veţi muri. În ziua când veţi mânca din el vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul" (Gen. 3,4.5). Puţin câte puţin, a pregătit calea pentru capodopera amăgirii în dezvoltarea spiritismului. El nu şi-a atins încă deplina împlinire a planurilor, dar o va atinge în timpul care a mai rămas. Profetul spune: "Am văzut trei duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite, şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic" (Apoc. 16, 13-14). În afară de aceia care sunt păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţa în Cuvântul Său, întreaga lume va fi atrasă de partea acestei amăgiri. Oamenii sunt legănaţi către o siguranţă fatală numai pentru a se trezi la revărsarea mâniei lui Dumnezeu.
Domnul Dumnezeu spune: "Voi face din neprihănire o lege, şi din dreptate o cumpănă; şi grindina va surpa locul de scăpare al neadevărului, şi apele vor îneca adăpostul minciunii. Aşa că legământul vostru cu moartea va fi nimicit, şi învoiala voastră cu locuinţa morţilor nu va dăinui. Când va trece urgia apelor năvălitoare, veţi fi striviţi de ea" (Is. 28,17.18).
Cap. 35 Ameninţarea libertăţii de conştiinţă
Romanismul este privit acum de protestanţi ca o favoare mult mai mare decât în anii de mai înainte. În acele ţări unde catolicismul nu este în ascendenţă şi unde papistaşii aleg o cale de împăcare pentru a câştiga influenţă, acolo se dă pe faţă o indiferenţă crescută faţă de învăţăturile care despart bisericile reformate de cea papală; câştigă teren părerea că, în fond, nu ne deosebim atât de mult în punctele principale, aşa cum s-a presupus, şi că o mică cedare din partea noastră ne va duce la nişte înţelegeri mai bune cu Roma. A fost o vreme când protestanţii puneau mare preţ pe libertatea de conştiinţă care fusese câştigată atât de scump. Ei îşi învăţau copiii să urască papalitatea şi susţineau că a căuta înţelegere cu Roma însemna necredincioşie faţă de Dumnezeu. Dar cât de deosebite sunt sentimentele pe care le exprimă acum!
Apărătorii papalităţii declară că biserica a fost vorbită de rău, iar lumea protestantă este înclinată să accepte această declaraţie. Mulţi susţin că este nedrept să judecăm biserica de astăzi după urâciunile şi absurdităţile care au caracterizat domnia ei în veacurile de neştiinţă şi de întuneric. Ei îşi scuză cruzimea îngrozitoare ca fiind o urmare a barbariei din vremea aceea şi susţin că influenţa civilizaţiei moderne i-a schimbat sentimentele.
Au uitat oare aceste persoane pretenţia de infailibilitate susţinută timp de opt sute de ani de către această putere arogantă? Departe de a fi renunţat la ea, această pretenţie a fost afirmată în sec. XIX-lea cu o mai mare greutate decât oricând mai înainte. Din moment ce Roma susţine că "biserica n-a greşit niciodată" şi "după Scripturi nici nu va greşi" (John L. von Mosheim, Institutes of Ecclesiastical History, book 3 century II, part 2, chapter 2, section 9, note 17), cum poate renunţa ea la principiile care i-au călăuzit drumul în veacurile trecute?
Biserica papală nu va renunţa niciodată la pretenţia de infailibilitate. Tot ce a făcut ea în perspectiva acelora care leapădă dogmele ei, ea susţine că este drept şi n-ar repeta ea aceleaşi fapte, dacă s-ar oferi ocazia? Să fie înlăturate restricţiile impuse acum de guvernele pământeşti, iar Roma să fie pusă din nou în puterea ei de mai înainte, şi în scurtă vreme s-ar vedea o renaştere a tiraniei şi a persecuţiei ei.
Un scriitor foarte cunoscut vorbeşte astfel despre atitudinea ierarhiei papale în ceea ce priveşte libertatea de conştiinţă şi despre primejdiile care ameninţă îndeosebi Statele Unite datorită succesului politicii ei.
"Există mulţi care cred că e o copilărie sau o superstiţie să ne temem de catolicismul Romei în Statele Unite. Unii ca aceştia nu văd nimic în caracterul şi atitudinea romaniştilor care să fie împotriva instituţiilor noastre libere şi nu găsesc nimic ieşit din comun în creşterea lor. De aceea, să comparăm mai întâi unele principii fundamentale ale guvernării noastre cu acelea ale Bisericii Catolice.
"Constituţia Statelor Unite garantează libertatea de conştiinţă. Nimic nu este mai scump şi mai fundamental decât aceasta. Papa Pius IX, în Enciclica din 15 august 1854, spunea: "Învăţăturile absurde şi greşite, în apărarea libertăţii de conştiinţă, sunt o erezie foarte ucigătoare - o crimă, ca toate celelalte, cea mai îngrozitoare într-un stat". Acelaşi papă, în Enciclica din 8 dec. 864, anatemiza pe "aceia care susţin libertatea de conştiinţă şi a închinării religioase, ca şi toţi aceia care susţin că biserica nu poate folosi forţa."
"Tonul paşnic al Romei în Statele Unite nu cere implicit şi o schimbare a inimii. Ea este îngăduitoare acolo unde nu are putere. Episcopul O'Connor spune: "Libertatea religioasă este tolerată numai atâta vreme cât împotrivirea nu poate fi dată pe faţă decât cu primejdie pentru lumea catolică" "Arhiepiscopul din St.Louis spunea odată: "Erezia şi necredinţa sunt crime; şi în ţările creştine ca Italia şi Spania, de exemplu, unde toţi oamenii sunt catolici şi unde religia catolică este o parte esenţială a legii ţării, ele sunt pedepsite ca şi celelalte crime""
"Orice cardinal, arhiepiscop şi episcop în biserica catolică depune un jurământ de credinţă faţă de papa, în care se întâlnesc următoarele cuvinte: "Pe ereticii, schismaticii şi rebelii faţă de domnul nostru (papa) şi a urmaşilor lui, mai sus amintiţi, îi voi prigoni şi mă voi împotrivi lor cu toată puterea" (Josiah Strong, Our Country, ch. 5,2-4).
Este adevărat că există creştini sinceri în Biserica Romano-Catolică. Mii în această biserică slujesc pe Dumnezeu după cea mai bună lumină pe care o au. Lor nu li s-a îngăduit accesul la Cuvântul Său, de aceea nu cunosc adevărul. Ei n-au văzut niciodată contrastul dintre o slujire din inimă şi o slujire în forme şi ceremonii. Dumnezeu priveşte cu dragoste plină de milă asupra acestor suflete, aşa cum sunt educate într-o credinţă amăgitoare şi nesatisfăcătoare. El va face ca razele de lumină să pătrundă prin întunericul des care-i înconjoară. El le va decoperi adevărul, aşa cum este în Isus, şi mulţi încă vor lua poziţie împreună cu poporul Său.
Dar romanismul ca sistem nu este mai în armonie cu Evanghelia lui Hristos acum decât în oricare altă perioadă din istoria lui. Bisericile protestante se găsesc într-o mare întunecime, dacă nu vor lua aminte la semnele vremurilor. Biserica romană tinde departe în planurile şi în căile ei de lucru. Ea foloseşte orice ocazie pentru a-şi extinde influenţa şi a-şi mări puterea în pregătirea pentru o luptă crudă şi hotărâtă spre a-şi recâştiga stăpânirea lumii, a reîncepe prigoana şi a strica tot ce a făcut protestantismul. Catolicismul câştigă teren în orice direcţie. Se poate vedea creşterea numărului de biserici şi de capete în ţările protestante. Priviţi la popularitatea colegiilor şi a seminariilor ei în America, într-o mare măsură patronate de protestanţi. Urmăriţi creşterea ritualismului în Anglia şi frecventele dezertări către rândurile catolicilor. Aceste lucruri ar trebui să trezească îngrijorarea tuturor acelora care preţuiesc principiile cele curate ale Evangheliei.
Protestanţii s-au amestecat cu catolicii şi au ocrotit papalitatea, ei au făcut compromisuri şi concesii de care chiar şi papistaşii au fost surprinşi când le-au văzut şi n-au putut să le înţeleagă. Oamenii închid ochii faţă de caracterul adevărat al romanismului şi faţă de primejdiile de care trebuie să se teamă şi care provin din supremaţia lui. Oamenii trebuie treziţi să se împotrivească înaintării acestui duşman primejdios al libertăţilor religioase şi civile.
Mulţi protestanţi socotesc că religia catolică nu este atrăgătoare şi că slujba ei este un şir de ceremonii fără înţeles şi plictisitoare. Aici greşesc. Dacă romanismul este întemeiat pe amăgire, el nu este o înşelătorie grosolană şi vulgară. Slujba religioasă a bisericii romane este un ceremonial impresionant. Expunerea fastuoasă şi ritualurile ei solemne fascinează simţurile oamenilor şi aduc la tăcere glasul raţiunii şi al conştiinţei. Ochiul este încântat. Biserici măreţe, procesiuni impunătoare, altare de aur, racle împodobite cu pietre scumpe, picturi alese şi sculpturi minunate fac apel la iubirea de frumos. Şi urechea este captivată. Muzica este neîntrecută. Notele pline de orgii profunde, unite cu melodia multor glasuri, care se înalţă în domurile înalte şi printre stâlpii naosului din marile catedrale, nu pot să nu impresioneze mintea cu respect şi teamă.
Această splendoare, pompă şi ceremonie exterioară, care nu fac decât să înşele dorinţele sufletului bolnav de păcat, constituie o dovadă a stricăciunii interioare. Religia lui Hristos nu are nevoie de astfel de atracţii pentru a o recomanda. În lumina care străluceşte de la cruce, creştinismul cel adevărat se arată atât de curat şi de atrăgător, încât nici o decorare exterioară nu-i poate spori adevărata lui valoare. Frumuseţea sfinţeniei, a unui duh blând şi liniştit, este aceea care are valoare înaintea lui Dumnezeu.
Strălucirea stilului nu este în mod necesar o dovadă de gândire curată şi înaltă. Concepţii înalte cu privire la artă, rafinament plăcut al gustului se găsesc deseori în minţile fireşti şi senzuale. Acestea sunt folosite adesea de Satana pentru a-i face pe oameni să uite nevoile sufletului, să piardă din vedere viitorul, viaţa nemuritoare, să-i îndepărteze de la Ajutorul lor nemărginit şi să-i facă să trăiască numai pentru lumea aceasta.
O religie a exteriorului este atrăgătoare pentru inima nerenăscută. Pompa şi ceremonia slujbei catolice are o putere seducătoare, fermecătoare, prin care mulţi sunt amăgiţi; ei ajung să privească biserica romană ca fiind chiar poarta cerului. Numai aceia care şi-au înfipt picioarele cu hotărâre în temelia adevărului şi ale căror inimi sunt reînnoite prin Duhul lui Dumnezeu sunt siguri împotriva influenţei ei. Mii de oameni care nu au o cunoaştere din experienţă a lui Hristos vor fi conduşi să primească formele evlaviei lipsite de putere. O astfel de religie este exact ceea ce doresc mulţimile.
Pretenţia bisericii la dreptul de a ierta îi face pe romanişti să se simtă liberi să păcătuiască; iar rândul spovedaniei, fără de care iertarea ei nu este garantată, tinde şi ea să dea îngăduinţă către rău. Acela care îngenunchează înaintea unui om căzut şi îşi deschide prin mărturisire gândurile ascunse şi închipuirile inimii lui, acela îşi înjoseşte demnitatea de om şi-şi degradează toate instinctele nobile ale sufletului. Descoperind păcatele vieţii lui înaintea unui preot - şi el un păcătos muritor şi supus greşelii şi prea adesea stricat de vin şi imoralitate - măsura caracterului lui este coborâtă şi, ca urmare, este pătat. Concepţia lui cu privire la Dumnezeu este coborâtă la asemănarea omenirii căzute; căci preotul stă ca reprezentant al lui Dumnezeu. Această mărturisire degradantă a omului faţă de om este izvorul tainic din care au ieşit multe din relele care mânjesc lumea şi o pregătesc pentru distrugerea finală. Dar pentru acela căruia îi place îngăduinţa de sine, este mai plăcut să se mărturisească unui semen muritor decât să-şi deschidă sufletul înaintea lui Dumnezeu. Este mai plăcut firii omeneşti să facă penitenţe decât să renunţe la păcat; este mai uşor să-şi mortifice trupul îmbrăcat în sac, biciuit şi în lanţuri aspre decât să-şi răstignească poftele fireşti. Greu este jugul pe care inima firească este gata să-l poarte, în loc să se plece să ia jugul lui Hristos.
Există o asemănare izbitoare între biserica Romei şi biserica iudaică din timpul primei veniri a lui Hristos. În timp ce iudeii în ascuns călcau în picioare toate principiile Legii lui Dumnezeu, pe dinafară erau foarte riguroşi în păzirea preceptelor ei, încărcându-le cu excese şi tradiţii care făceau ca ascultarea să fie grea şi împovărătoare. Aşa cum iudeii pretindeau că respectă Legea, tot astfel şi romaniştii pretind că respectă crucea. Ei înalţă simbolul suferinţelor lui Hristos, în timp ce în viaţa lor Îl leapădă pe Acela pe care acestea Îl reprezintă.
Papistaşii aşează cruci pe biserici, pe altare şi pe îmbrăcăminte. Pretutindeni se vede însemnul crucii. Pretutindeni este onorată şi înălţată pe dinafară. Dar învăţăturile lui Hristos sunt îngropate sub o mulţime de tradiţii fără rost, interpretări rătăcite şi pretenţii aspre. Cuvintele Mântuitorului spuse despre iudeii bigoţi se aplică cu o putere mult mai mare conducătorilor Bisericii Romano-Catolice: "Ei leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte" (Matei 23,4). Suflete conştiincioase sunt ţinute în continuă groază, temându-se de mânia lui Dumnezeu ofensat, în timp ce mulţi dintre demnitarii bisericii trăiesc în lux şi plăcerii senzuale.
Închinarea la chipuri şi la moaşte, invocarea sfinţilor şi înălţarea papei sunt plănuite de Satana pentru a atrage minţile oamenilor de la Dumnezeu şi de la Fiul Său. Pentru a le desăvârşi ruina, el încearcă să le întoarcă atenţia de la Acela prin care pot găsi mântuirea. El îi va conduce către orice ţintă care poate înlocui pe Acela care a zis: "Veniţi la mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă" (Matei 11,28).
Efortul permanent al Satanei este de a prezenta greşit caracterul lui Dumnezeu, natura păcatului şi adevăratele probleme puse în joc în lupta cea mare. Denaturările lui slăbesc obligativitatea Legii divine şi dau oamenilor îngăduinţa să păcătuiască. În acelaşi timp, îi face să nutrească concepţii greşite despre Dumnezeu, astfel încât să-L privească mai degrabă cu teamă şi cu ură decât cu iubire. Cruzimea proprie caracterului lui o atribuie Creatorului; aceasta este înfăţişată în sistemele religiei experimentată în felul de închinare. În felul acesta, minţile oamenilor sunt orbite, iar Satana şi le asigură ca mijloace de a lupta împotriva lui Dumnezeu. Prin concepţii stricate privitoare la atributele divine, popoarele păgâne au fost conduse să creadă că sunt necesare sacrificii omeneşti pentru a asigura favoarea Divinităţii; şi astfel au fost săvârşite cruzimile cele mai oribile sub diferite forme de idolatrie.
Biserica Romano-catolică, unind formele păgânismului cu cele ale creştinismului şi, asemenea păgânismului, reprezentând greşit caracterul lui Dumnezeu, a recurs la practici nu mai puţin crude şi revoltătoare. În zilele supremaţiei Romei, au existat instrumente de tortură pentru a impune primirea doctrinelor ei. Pentru aceia care nu recunoşteau pretenţiile ei era rezervat rugul. Au fost masacre pe o scară care nu vor putea fi niciodată cunoscute decât atunci când vor fi descoperite la judecată. Demnitarii bisericii au studiat, sub călăuzirea Satanei, domnul lor, să inventeze mijloace pentru a provoca cel mai mare chin posibil şi, în acelaşi timp, să nu pună capăt vieţii victimei. În multe cazuri, procedeele infernale erau repetate până la limita extremă a rezistenţei omeneşti, până când natura ceda în luptă, iar sufletul saluta moartea ca pe o scăpare plăcută.
Aceasta a fost soarta acelora care se împotriveau Romei. Pentru adepţii ei avea disciplina biciului, a înfometării, a privaţiunilor fizice în toate formele care pot fi concepute de mintea omenească pentru a produce dezgust. Pentru a-i asigura favoarea cerului, penitenţii călcau legile lui Dumnezeu prin călcarea legilor naturii. Erau învăţaţi să rupă legăturile pe care El le-a întemeiat pentru a binecuvânta şi a înveseli viaţa pământească a omului. Cimitirele cuprind milioane de victime care şi-au cheltuit viaţa în zadar, încercând să-şi supună sentimentele lor naturale, pentru a reprima, ca fiind ofensatoare la adresa lui Dumnezeu, orice gând şi sentiment de simpatie faţă de semenii lor.
Dacă dorim să înţelegem cruzimea hotărâtă a Satanei, manifestată timp de sute de ani nu numai printre aceia care n-au auzit niciodată despre Dumnezeu, ci chiar în inima şi de-a lungul întinderii creştinismului, nu avem decât să privim istoria romanismului. Prin acest sistem gigantic de amăgire, prinţul răului îşi ajunge scopul aducând dezonoare lui Dumnezeu şi nenorocire omului. Iar când vedem cum reuşeşte să se ascundă şi să-şi aducă la îndeplinire lucrarea prin conducătorii bisericii, putem înţelege mai bine de ce are o antipatie atât de mare faţă de Biblie. Dacă această carte este citită, se va descoperi mila şi dragostea lui Dumnezeu; se va vedea că El nu pune asupra oamenilor nici una din aceste poveri grele. Tot ce cere El este o inimă zdrobită şi mâhnită, un duh umil şi ascultător.
Hristos nu dă în viaţa Sa nici un exemplu ca bărbaţii şi femeile să se închidă în mănăstiri spre a se pregăti pentru cer. El n-a învăţat niciodată că dragostea şi simpatia trebuie înăbuşite. Inima Mântuitorului era plină de dragoste. Cu cât omul se apropie mai mult de desăvârşirea morală, cu atât mai ascuţite sunt sensibilităţile lui, cu atât mai acută este perceperea păcatului şi cu atât mai profundă simpatia pentru cel amărât. Papa pretinde a fi vicarul lui Hristos; dar cum se poate compara caracterul lui cu acela al Mântuitorului nostru? Se ştie despre Hristos că a condamnat vreodată pe oameni la închisoare sau pe roată pentru că nu I-au adus omagii ca Rege al cerului? S-a auzit glasul Lui condamnând la moarte pe aceia care nu L-au primit? Când a fost refuzat de locuitorii unui sat din Samaria, apostolul Ioan s-a umplut de indignare şi a cerut: "Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie?" Isus a privit cu milă la ucenicul Său şi i-a mustrat spiritul aspru, zicând: "Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască" (Luca 9,54.56). Cât de deosebit de spiritul manifestat de Hristos este acela al pretinsului Său vicar!
Biserica romană prezintă acum lumii o faţă plăcută, acoperind cu scuze raportul cruzimilor ei oribile. S-a îmbrăcat cu o haină creştină; dar a rămas neschimbată. Toate principiile papalităţii care existau în trecut există şi astăzi. Învăţăturile născocite în Evul Mediu sunt şi azi susţinute. Nimeni să nu se amăgească. Papalitatea pe care protestanţii sunt gata acum să o cinstească este aceeaşi care a condus lumea în zilele Reformaţiunii, când oamenii lui Dumnezeu au stat cu preţul vieţii lor pentru a-i demasca nelegiuirea. Ea are aceeaşi mândrie şi pretenţie arogantă pe care a impus-o regilor şi prinţilor şi prin care şi-a asumat prerogativele lui Dumnezeu. Spiritul ei nu este mai puţin crud şi despotic acum decât atunci când a înăbuşit libertatea umană şi a ucis pe sfinţii Celui Prea Înalt.
Papalitatea este exact ce a declarat profeţia că va fi, şi anume apostazia zilelor de pe urmă (2 Tes. 2,3.4). Este unul din procedeele ei acela de a da pe faţă caracterul care va împlini cel mai bine planurile ei; dar dincolo de aspectul schimbător de cameleon, ea ascunde acelaşi venin neschimbat al şarpelui. "Credinţa nu trebuie păstrată faţă de eretici, nici faţă de persoanele suspecte de erezie" (Lenfant vol.I, p. 516), declară ea. Poate această putere, al cărui raport timp de o mie de ani este scris cu sângele sfinţilor, să fie acum recunoscută ca o parte a bisericii lui Hristos?
Nu este fără motiv faptul că în ţările protestante s-a susţinut că catolicismul se deosebeşte cu mult mai puţin de protestantism decât în vremile de demult. S-a produs o schimbare; dar schimbarea nu este în papalitate. Catolicismul se aseamănă fără îndoială mult cu protestantismul care există astăzi, deoarece protestantismul a degenerat atât de mult din zilele reformatorilor.
În timp ce bisericile protestante au căutat favoarea lumii, iubirea cea falsă le-a orbit ochii. Ele nu văd decât că este drept să creadă că orice rău este bun, iar ca urmare inevitabilă ele vor crede în cele din urmă că este rău tot binele. În loc să stea în apărarea credinţei dată sfinţilor o dată pentru totdeauna, ei se scuză acum faţă de Roma pentru părerile lor despre ea, lipsite de dragoste, cerând iertare pentru îngustimea lor.
O mare categorie de oameni, chiar şi dintre aceia care nu au nici o simpatie faţă de romanism, pricep puţin primejdia care vine din puterea şi din influenţa ei. Mulţi susţin că întunericul intelectual şi moral care predomina în Evul Mediu a favorizat răspândirea dogmelor, superstiţiilor şi a persecuţiilor ei şi că înţelepciunea mai vastă din timpurile moderne, extinderea generală a cunoştinţei şi creşterea toleranţei în materie de religie exclud o reînviere a intoleranţei şi a tiraniei. Chiar şi numai gândul că va exista o aşa stare de lucruri în acest veac luminat este luat în râs. Este adevărat că o lumină mare, intelectuală, morală şi religioasă străluceşte peste această generaţie. În paginile descoperite ale Cuvântului Sfânt al lui Dumnezeu, a fost revărsată lumină din cer asupra lumii. Dar trebuie să ne amintim că cu cât este mai mare lumina revărsată, cu atât mai mare este întunericul acelora care o pervertesc şi o leapădă.
Un studiu cu rugăciune al Bibliei ar arăta protestanţilor caracterul adevărat al papalităţii şi i-ar face să o deteste şi să se ferească de ea; dar mulţi sunt atât de înţelepţi, după părerea lor, încât nu simt nevoia să caute cu umilinţă pe Dumnezeu pentru ca să fie conduşi la adevăr. În timp ce se mândresc cu iluminarea lor, ei nu cunosc nici Scripturile şi nici puterea lui Dumnezeu. Ei trebuie să aibă unele mijloace pentru a-şi linişti conştiinţa. Iar ei caută ceea ce este mai puţin umilitor. Ceea ce doresc ei este o metodă de a uita pe Dumnezeu, dar care să treacă drept o metodă de a-şi aminti de El. Papalitatea este pregătită să facă faţă tuturor acestor nevoi. Ea este pregătită pentru cele două categorii de oameni, care cuprind aproape întreaga lume - aceia care doresc să fie mântuiţi prin meritele lor şi aceia care ar vrea să fie mântuiţi în păcatele lor. Acesta este secretul puterii ei.
O vreme de mare întuneric intelectual s-a dovedit a fi favorabilă succesului papalităţii. Se va dovedi totuşi că o vreme de mare lumină intelectuală este în aceeaşi măsură favorabilă succesului ei. În veacurile trecute, când oamenii erau fără Cuvântul lui Dumnezeu şi fără o cunoaştere a adevărului, ochii le-au fost legaţi şi mii au fost prinşi în laţ, nevăzând plasa întinsă pentru picioarele lor. În această generaţie, sunt mulţi ai căror ochi sunt orbiţi de strălucirea speculaţiilor omeneşti, "ştiinţă pe nedrept numită astfel"; ei nu văd plasa şi intră în ea ca şi când ar fi legaţi la ochi. Dumnezeu a intenţionat ca puterile intelectuale ale omului să fie socotite ca un dar de la Făcătorul lor şi să fie folosite în slujba adevărului şi a neprihănirii; dar când se cultivă mândria şi ambiţia, iar oamenii înalţă propriile lor teorii mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu, atunci inteligenţa poate produce mai multă pagubă decât neştiinţa. În felul acesta, ştiinţa falsă din zilele noastre, care subminează credinţa în Biblie, se va dovedi tot atât de plină de reuşită în pregătirea căii pentru primirea papalităţii, cu formele ei plăcute, aşa cum lipsa de cunoaştere a deschis calea pentru dezvoltarea ei în Evul Mediu.
În mişcările care se dezvoltă acum în Statele Unite, cu scopul de a asigura sprijinul statelor în favoarea instituţiilor şi a practicilor bisericii, protestanţii merg pe calea papalităţii. Ba mai mult, ei deschi uşa ca papalitatea să-şi recâştige în America protestantă supremaţia pe care a pierdut-o în Lumea Veche. Şi ceea ce dă o mai mare însemnătate acestei mişcări este faptul că principala ţintă care se urmăreşte este impunerea păzirii duminicii - o practică ce-şi are originea în Roma şi pe care ea o pretinde ca semn al autorităţii sale. Acesta este spiritul papalităţii - spiritul de conformare la practicile lumeşti, venerarea tradiţiilor omeneşti mai presus de poruncile lui Dumnezeu - care pătrunde în bisericile protestante şi le conduce să facă aceeaşi lucrare de înălţare a duminicii, lucrare pe care papalitatea a făcut-o înaintea lor.
Dacă cititorul vrea să înţeleagă mijloacele ce vor fi folosite în lupta care se apropie cu grăbire, nu are decât să revadă raportul despre mijloacele pe care Roma le-a folosit pentru acelaşi scop în veacurile trecute. Dacă vrea să cunoască modul cum papistaşii şi protestanţii uniţi vor proceda cu aceia care leapădă dogmele lor, să cerceteze spiritul pe care Roma l-a manifestat faţă de Sabat şi de apărătorii lui.
Edictele regale, conciliile generale şi rânduielile bisericii susţinute de puterea pământească au fost treptele prin care sărbătoarea păgână a atins poziţia de cinste în lumea creştină. Prima măsură publică care impune păzirea duminicii a fost legea emisă de Constantin (anul 321 d.H.; vezi note supl.). Acest edict cerea orăşenilor să se odihnească în "venerabila zi a soarelui", dar îngăduia ţăranilor să-şi continue lucrările agricole. Cu toate că iniţial era o instituţie păgână, a fost impusă de împărat după primirea cu numele a creştinismului.
Mandatul regal nedovedindu-se destul de puternic pentru înlocuirea autorităţii divine, Eusebiu, un episcop care căuta favoarea prinţilor şi care era un prieten deosebit şi un linguşitor al lui Constantin, a emis susţinerea că Hristos a schimbat Sabatul în duminică. Nu s-a adus nici măcar o singură mărturie din Scripturi ca dovadă în favoarea învăţăturii celei noi. Însuşi Eusebiu, fără să vrea, recunoaşte falsitatea ei şi arată către adevăraţii autori ai schimbării. "Toate lucrurile, spunea el, care trebuia să fie făcute în Sabat au fost transferate în Ziua Domnului" (Robert Cox, Sabbath Laws and Sabbath Duties, p. 538). Însă argumentul cu privire la duminică, cu toată lipsa lui de temeinicie, a slujit la încurajarea oamenilor ca să calce Sabatul Domnului. Toţi aceia care doreau să fie onoraţi de lume au primit sărbătoarea populară.
Când papalitatea s-a statornicit temeinic, lucrarea de înălţare a duminicii a continuat. Pentru o vreme, oamenii se ocupau cu lucrările agricole atunci când nu veneau la biserică, dar ziua a şaptea era încă privită ca Sabat. Dar schimbarea s-a produs fără întrerupere. Acelora din slujbele sfinte le era interzis să se amestece într-o judecată, în vreo discuţie particulară cu privire la duminică. La scurtă vreme după aceea, tuturor persoanelor de orice rang li s-a poruncit să se oprească de la munca obişnuită, sub pedeapsa unei amenzi pentru oamenii liberi şi a loviturilor în cazul robilor. Mai târziu, s-a decretat ca cei bogaţi să fie pedepsiţi cu pierderea a jumătate din avere; şi, în cele din urmă, dacă stăruiesc, să fie făcuţi robi. Clasele de jos aveau să sufere o exilare definitivă.
S-a făcut apel şi la minuni. Printre altele, s-a spus că un gospodar care tocmai voia să-şi are ogorul duminica şi-a curăţat plugul cu un fier, iar fierul i s-a lipit de mână şi timp de doi ani l-a purtat, spre marea lui durere şi ruşine" (Francis West, Historical and Practical Discourse on the Lord's Day, p. 174).
Mai târziu, papa a dat îndrumări ca preoţii de parohie să mustre pe călcătorii duminicii şi să-i invite să meargă la biserică şi să-şi spună rugăciunile, ca să nu aducă vreo calamitate asupra lor şi asupra vecinilor. Un conciliu eclesiastic a emis un alt argument, de atunci folosit pe scară largă şi de către protestanţi, şi anume că, dacă au fost lovite de trăznet persoane care lucrau duminica, acesta trebuie să fie adevăratul Sabat. "Se vede, spuneau prelaţii, cât de neplăcută îi este lui Dumnezeu călcarea acestei zile. Atunci s-a făcut o chemare ca preoţii şi pastorii, regii şi prinţii şi toţi oamenii credincioşi să depună toate eforturile şi toată grija pentru ca această zi să fie repusă în cinste, iar pentru bunul nume al creştinătăţii, să fie păzită cu mai multă evlavie în vremea care vine" (Thomas Morer, Dicourse in Six Dialogues on the Name, Nation, and Observation of the Lord's Day, p. 271).
Decretele conciliilor, dovedindu-se nesatisfăcătoare, autorităţile pământeşti au fost rugate să emită un edict care să răspândească groaza în inimile oamenilor şi să-i oblige să se oprească de la lucru duminica. La un sinod ţinut la Roma, toate hotărârile anterioare au fost reafirmate cu o putere şi cu o solemnitate mai mare. Ele au fost introduse chiar în legile bisericeşti şi impuse de autoritatea civilă în aproape întreaga creştinătate (vezi Heylyn, History of the Sabbath, p. 2, cap. 5, sec.7).
Lipsa autorităţii scripturistice pentru păzirea duminicii a dat ocazie încă la multe necazuri. Oamenii puneau la îndoială dreptul învăţătorilor lor de a trece cu vederea declaraţiile pozitive ale lui Iehova: "Ziua a şaptea este Sabatul Domnului Dumnezeului tău", pentru a cinsti ziua soarelui. Pentru a suplini lipsa mărturiilor biblice erau necesare alte soluţii. Un apărător zelos al duminicii, care a vizitat bisericile din Anglia la sfârşitul sec. al XII-lea, a întâlnit împotriviri din partea martorilor credincioşi pentru adevăr; şi străduinţele lui au fost atât de neroditoare, încât a plecat din ţară pentru o bucată de vreme şi a căutat în toate părţile ceva mijloace pentru a-şi susţine învăţăturile. Când s-a întors, lipsa a fost completată, iar străduinţele lui ulterioare au fost însoţite de un mai mare succes. A adus cu el un sul, despre care susţinea că este de la Dumnezeu şi care conţinea porunca necesară pentru păzirea duminicii, cu ameninţări grozave pentru a înspăimânta pe cel neascultător. Acest document preţios - o contrafacere josnică, ca şi instituţia care trebuie să fie susţinută - se spunea că a căzut din cer şi că a fost găsit în Ierusalim pe altarul sfântului Simeon la Golgota. Dar, de fapt, palatul pontifical de la Roma a fost izvorul din care a ieşit. Fraudele şi falsificările folosite pentru creşterea puterii şi pentru prosperitatea bisericii au fost socotite legale în toate veacurile de către ierarhia papală.
Sulul interzicea lucrul de la ceasul al nouălea, ora trei după-amiaza, de sâmbătă până luni la răsăritul soarelui; iar autoritatea lui a fost declarată ca fiind confirmată de mai multe minuni. S-a spus că persoane care au lucrat peste timpul rânduit au fost lovite de paralizie. Un morar care a încercat să-şi macine grâul, a văzut în loc de făină şuvoi de sânge, iar roata morii s-a oprit, cu toate că avea apă destulă. O femeie care şi-a pus aluatul în cuptor l-a găsit necopt când l-a scos, cu toate că cuptorul era foarte înfierbântat. O alta, care s-a hotărât să-l lase până luni, l-a găsit a doua zi făcut pâini şi copt de puterea divină. Un bărbat care a preparat pâinea sâmbătă, după ceasul al nouălea, a constatat, atunci când a rupt-o a doua zi dimineaţă, că din ea a curs sânge. Prin asemenea născociri absurde şi superstiţioase au în-cercat apărătorii duminicii să-i întărească sfinţenia (vezi Roger de Hoveden, Annals, vol. 2, p. 528-530).
În Scoţia, ca şi în Anglia, a fost asigurată o respectare mai mare a duminicii, ataşând la ea o parte din vechiul Sabat. Însă timpul cât se cerea să fie sfinţită a fost diferit. Un edict din partea regelui Scoţiei declara că: "Sâmbăta de la ora 12 la amiază ar trebui socotită sfântă" şi că nici un om, de la ceasul acela şi până luni dimineaţa, să nu se angajeze în treburi lumeşti (Morer, p. 290,291).
Însă, în ciuda tuturor eforturilor pentru a întemeia sfinţenia duminicii, chiar şi papistaşii au mărturisit în public autoritatea divină a Sabatului şi originea omenească a instituţiei prin care fusese înlocuit. În sec. al XVI-lea, un conciliu papal a declarat pe faţă: "Toţi creştinii să-şi amintească că ziua a şaptea a fost consacrată de Dumnezeu şi a fost primită şi păzită nu numai de către iudei, ci şi de toţi ceilalţi care pretind că se închină lui Dumnezeu; cu toate că noi creştinii am schimbat Sabatul lor în ziua Domnului" (idem, p. 281,282). Aceia care au călcat Legea divină nu erau neştiutori cu privire la caracterul lucrării lor. Ei se aşezau cu premeditare mai jos de Dumnezeu.
Un exemplu izbitor al procedeului Romei faţă de aceia care nu erau de acord cu ea a fost prigonirea îndelungată şi sângeroasă a valdenzilor, dintre care unii erau păzitori ai Sabatului. Alţii au suferit la fel pentru credincioşia lor faţă de porunca a patra. Istoria bisericilor din Etiopia este îndeosebi semnificativă. În mijlocul întunecimii Evului Mediu, creştinii din Africa Centrală, pierduţi din vedere şi uitaţi de lume, s-au bucurat timp de mai multe veacuri de libertatea exercitării credinţei lor. Dar în cele din urmă, Roma a aflat de existenţa lor şi împăratul Etiopiei a fost în curând ademenit să recunoască pe papa ca vicar al lui Hristos. Au urmat şi alte concesii. A fost dat un edict care interzicea păzirea Sabatului sub cele mai aspre pedepse (vezi Michael Geddes, Church History of Ethiopia, p. 311,312). Dar tirania papală a devenit în curând un jug atât de chinuitor, încât etiopienii s-au hotărât să-l arunce de pe grumaz. După o luptă teribilă, romaniştii au fost alungaţi din dominioanele lor, iar vechea credinţă a fost restabilită. Bisericile s-au bucurat iarăşi de libertatea lor şi n-au uitat niciodată lecţia pe care o învăţaseră cu privire la amăgire, la fanatism şi puterea despotică a Romei. În liniştea singurătăţii lor, s-au mulţumit să rămână necunoscute restului creştinătăţii.
Bisericile din Africa au ţinut Sabatul aşa cum era ţinut de biserica papală înainte de apostazia ei deplină. În timp ce ţineau ziua a şaptea în ascultare de porunca lui Dumnezeu, se reţineau de la lucru duminica, în conformitate cu obiceiul bisericii. Pentru obţinerea puterii supreme, Roma a călcat în picioare Sabatul lui Dumnezeu pentru a-l înălţa pe al ei; dar bisericile din Africa, ascunse timp de aproape o mie de ani, nu au fost atinse de această apostazie. Când au fost aduse sub stăpânirea Romei, au fost obligate să părăsească Sabatul cel adevărat şi să înalţe pe cel fals; dar, de îndată ce şi-au câştigat independenţa, s-au reîntors la ascultarea de porunca a patra (vezi notele suplimentare).
Aceste rapoarte ale trecutului descoperă cu claritate vrăjmăşia Romei faţă de Sabatul cel adevărat şi faţă de apărătorii lui, precum şi mijloacele pe care le foloseşte pentru a cinsti instituţia pe care a creat-o. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că aceste scene urmează să se repete atunci când romano-catolicii şi protestanţii se vor uni pentru înălţarea duminicii.
Profeţia din Apoc. 13 declară că puterea reprezentată de fiara cu coarne ca de miel va face ca "pământul şi cei ce locuiesc pe el" să se închine papalităţii - simbolizată acolo prin fiara "asemenea unui leopard". Fiara cu două coarne va spune şi ea "celor ce locuiesc pe pământ, să facă o icoană fiarei"; şi mai departe va porunci tuturor, mari şi mici, bogaţi şi săraci, liberi şi robi", să primească semnul fiarei (Apoc. 13,11-16). S-a arătat că Statele Unite sunt puterea reprezentată prin fiara cu coarne ca de miel şi că această profeţie se va împlini atunci când Statele Unite vor impune păzirea duminicii, pe care Roma o pretinde ca recunoaştere deosebită a supremaţiei ei. Dar în acest omagiu faţă de papalitate Statele Unite nu vor fi singure. Influenţa Romei în ţările care odinioară i-au recunoscut stăpânirea este departe de a fi nimicită. Iar profeţia prezice o restaurare a puterii ei: "Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară" (vers. 3). Primirea rănii de moarte arată către căderea papalităţii în anul 1798. După aceea, spune profetul, "rana de moarte s-a vindecat şi tot pământul se mira după fiară". Pavel declară lămurit că "omul păcatului" va continua până la a doua venire (2 Tes. 2,3-8). Chiar în încheierea vremii el va conduce lucrarea de amăgire. Iar Ioan declară, referindu-se tot la papalitate: "Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului, care a fost junghiat" (Apoc. 13,8). Atât în lumea veche, cât şi în cea nouă, papalitatea va primi închinare prin cinstea dată instituţiei duminicii, care se întemeiază numai pe autoritatea bisericii romane.
Încă de la mijlocul sec. al XIX-lea, cercetătorii profeţiei în Statele Unite au prezentat lumii această mărturie. În evenimentele care au loc acum se vede o înaintare rapidă către împlinirea acestei preziceri. La învăţătorii protestanţi, se vede aceeaşi pretenţie la autoritatea divină în favoarea păzirii duminicii şi aceeaşi lipsă de dovezi scripturistice ca şi la conducătorii papali, care au născocit minuni pentru a umple locul unei porunci de la Dumnezeu. Susţinerea că judecăţile lui Dumnezeu vin asupra oamenilor din cauza călcării sabatului duminical se va repeta; deja a început să fie susţinută. Şi o mişcare pentru impunerea păzirii duminicii câştigă teren cu repeziciune.
Uimitoare este biserica romană în subtilitatea şi şiretenia ei. Ea poate citi ce trebuie să se întâmple. Ea îşi aşteaptă vremea, văzând că bisericile protestante îi dau onoare primind sabatul cel fals şi că se pregătesc să-l impună prin aceleaşi mijloace pe care le-a folosit ea în zilele de odinioară. Aceia care leapădă lumina adevărului vor căuta iarăşi ajutor la această aşa-zisă putere infailibilă, pentru a înălţa o instituţie care şi-a avut originea o dată cu ea. Cu câtă bucurie va veni în ajutorul protestanţilor pentru această lucrare, nu este greu de presupus. Cine înţelege mai bine decât conducătorii papali cum să trateze pe aceia care nu ascultă de biserică?
Biserica Romano-catolică, cu toate ramificaţiile ei în lumea întreagă, formează o organizaţie vastă, sub stăpânirea scaunului papal şi destinat să slujească intereselor lui. Milioanele lui de credincioşi din toate ţările globului sunt instruiţi să se ţină legaţi în supunere faţă de papa. Oricare le-ar fi naţionalitatea sau guvernământul, ei trebuie să privească autoritatea bisericii mai presus de oricare alta. Cu toate că au jurat credinţă faţă de stat, în spatele acestuia stă votul de ascultare faţă de Roma, care îl dezleagă de oricare alt angajament împotriva intereselor ei.
Istoria stă ca martoră a eforturilor ei persistente şi măiestrite de a se amesteca în treburile popoarelor; iar după ce a câştigat un cap de pod, îi promovează scopurile, chiar cu preţul ruinării conducătorilor şi a poporului. În anul 1203, papa Inocenţiu III a smuls de la Petru II, regele Aragonului, următorul jurământ extraordinar: "Eu, Petru, regele aragonezilor, mărturisesc şi făgăduiesc să fiu totdeauna credincios şi ascultător faţă de domnul meu, papa Inocenţiu, faţă de urmaşii lui catolici şi faţă de biserica romană, şi să păstrez cu credincioşie regatul în ascultare faţă de el, apărând credinţa catolică şi persecutând stricăciunea eretică" (John Dowling, The History of Romanism, b. 5, cap. 6, sec. 55). Aceasta este în armonie cu pretenţiile privitoare la puterea pontifului roman, "că este legal pentru el să dea jos pe împăraţi" şi "că poate dezlega pe supuşii lui de supunerea faţă de conducătorii nedrepţi" (Mosheim, b. 3, cent. II p. 2.c.2. sec. 9. nota 7; vezi şi notele suplim.). Şi să nu se uite că înfumurarea Romei nu se schimbă niciodată. Principiile lui Grigore VII şi ale lui Inocenţiu III sunt şi astăzi principiile Bisericii Romano-Catolice. Şi dacă ar avea numai puterea, le-ar pune în practică cu tot atâta vigoare acum ca şi în veacurile trecute. Puţin îşi dau seama protestanţii ce fac atunci când îşi propun să primească ajutorul Romei în lucrarea de înălţarea a duminicii. În timp de ei urmăresc împlinirea scopului lor, Roma ţinteşte să-şi restabilească puterea, să-şi refacă supremaţia pierdută. O dată stabilit în Statele Unite, principiul ca biserica să poată folosi sau să poată controla puterea statului; că rânduielile religioase pot fi impuse prin legi civile; pe scurt că autoritatea bisericii şi a statului este să stăpânească conştiinţa, este şi asigurat împreună cu triumful Romei, în această ţară.
Cuvântul lui Dumnezeu a avertizat cu privire la primejdia care se apropie; dacă nu se ia seama la el, atunci lumea protestantă va vedea care sunt în realitate scopurile Romei, numai atunci când va fi prea târziu pentru a scăpa din cursă. Ea creşte pe nesimţite în putere. Învăţăturile ei îşi exercită influenţa în sălile legiuitoare, în biserici şi în inimile oamenilor. Ea îşi înalţă construcţii masive şi semeţe în ale căror ascunzişuri tainice se vor repeta persecuţiile de odinioară. Pe ascuns şi nebănuit, ea îşi întăreşte forţele pentru a-şi îndeplini scopurile atunci când va veni timpul să lovească. Tot ce doreşte este o poziţie avantajoasă, şi aceasta i s-a dat deja. În curând vom vedea şi vom simţi care este scopul elementului roman. Toţi aceia care vor crede şi vor asculta de Cuvântul lui Dumnezeu vor stârni prin aceasta mustrarea şi persecuţia.
Cap. 36 Conflictul care se apropie
Încă de la începutul luptei celei mari din ceruri, scopul Satanei a fost să distrugă Legea lui Dumnezeu. Tocmai pentru a aduce la îndeplinire lucrul acesta s-a răsculat împotriva Creatorului şi, cu toate că a fost aruncat din cer, a continuat aceeaşi luptă pe pământ. ţinta pe care a urmărit-o neabătut a fost să amăgească pe oameni şi să-i determine să calce Legea lui Dumnezeu. Lucrul acesta s-a realizat fie prin lepădarea Legii în întregime, fie prin lepădarea unuia dintre principiile ei, dar consecinţa va fi în cele din urmă aceeaşi. Cine calcă "o singură poruncă" dă pe faţă dispreţ pentru toată Legea; influenţa şi exemplul lui sunt de partea neascultării; el devine "vinovat de toate" (Iac. 2,10).
Căutând să arunce dispreţ asupra statutelor divine, Satana a pervertit învăţăturile Bibliei şi aceste rătăciri au fost în felul acesta încorporate în credinţa mulţimilor care mărturisesc a crede în Scriptură. Ultima mare luptă dintre adevăr şi rătăcire nu este decât bătălia finală a unei lupte îndelungate cu privire la Legea lui Dumnezeu. În această luptă intrăm acum - o luptă între legile oamenilor şi preceptele lui Iehova, între religia Bibliei şi religia fabulelor şi a tradiţiei.
Factorii care se vor uni împotriva adevărului şi dreptăţii în această luptă sunt acum la lucru. Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, care ne-a fost dat cu preţul atâtor suferinţe şi sânge, este prea puţin preţuit. Biblia este la îndemâna tuturor, dar sunt puţini aceia care o primesc în adevăr ca fiind călăuza vieţii. Necredinţa predomină într-o proporţie alarmantă, nu numai în lume, dar chiar şi în biserică. Mulţi au ajuns să combată chiar învăţăturile care constituie înşişi stâlpii credinţei creştine. Faptele cele mari ale creaţiunii, aşa cum sunt prezentate de scriitorii inspiraţi, căderea omului, ispăşirea, perpetuitatea Legii lui Dumnezeu, sunt practic lepădate, fie cu totul, fie în parte, de o mare parte din lumea zisă creştină. Mii care se mândresc cu înţelepciunea şi cu independenţa lor socotesc ca o dovadă de slăbiciune a-şi pune cineva încrederea în Biblie; ei socotesc ca o dovadă de talent superior şi de cultură să găsească greşeli în Scripturi, să denatureze şi să nege cele mai importante adevăruri ale ei. Mulţi slujitori învaţă poporul şi mulţi profesori şi învăţători îşi învaţă studenţii că Legea lui Dumnezeu a fost schimbată sau desfiinţată, iar aceia care privesc cererile ei ca fiind încă valabile, că trebuie ascultate literal, sunt socotiţi ca meritând numai batjocură sau dispreţ.
Lepădând adevărul, oamenii leapădă pe Autorul lui. Călcând Legea lui Dumnezeu, ei leapădă autoritatea Legiuitorului. Este tot atât de uşor să faci un idol din învăţăturile şi teoriile rătăcite, ca şi a modela un idol din lemn sau din piatră. Reprezentând greşit atributele lui Dumnezeu, Satana îi conduce pe oameni să şi-L imagineze într-un fel neadevărat. În viaţa multora, un idol filozofic este întronat în locul lui Iehova; în timp ce viul Dumnezeu, aşa cum este descoperit în Cuvântul Său, în Hristos şi în lucrările creaţiunii, este slujit doar de puţini. Mii de oameni zeifică natura, în timp ce leapădă pe Dumnezeul naturii. Deşi într-o formă deosebită, idolatria există în lumea creştină de astăzi, tot atât de adevărat cum exista în vechiul Israel din zilele lui Ilie. Dumnezeul multora dintre pretinşii oameni înţelepţi, filozofi, poeţi, politicieni, ziarişti - dumnezeul cercurilor rafinate la modă, al multor colegii şi universităţi, chiar şi al unor instituţii teologice - este doar cu puţin mai bun decât Baal, zeul soare al Feniciei.
Nici o rătăcire primită de lumea creştină nu se ridică cu mai multă îndrăzneală împotriva autorităţii cerului, nici una nu este mai opusă dictatelor raţiunii, nici una nu este mai ucigătoare în consecinţele ei decât învăţătura modernă, care câştigă teren atât de repede, că Legea lui Dumnezeu nu mai este obligatorie pentru oameni. Fiecare popor îşi are legile lui, care cer respect şi ascultare; nici o guvernare nu poate exista fără ele; dar se poate concepe ca Făcătorul cerurilor şi al pământului să nu aibă nici o lege care să guverneze fiinţele pe care le-a făcut? Să presupunem că slujitorii proeminenţi ar învăţa în mod public că legile care guvernează ţara lor şi ocrotesc drepturile cetăţenilor lor n-ar fi obligatorii - că ele restrâng libertatea oamenilor şi de aceea n-ar trebui să fie ascultate; cât timp ar mai fi îngăduiţi astfel de oameni la amvon? Dar este oare o jignire mai gravă să dispreţuieşti legile statelor şi ale popoarelor decât să calci acele precepte divine care sunt temelia oricărei guvernări?
Ar fi cu mult mai potrivit pentru naţiuni să-şi abroge legile şi să îngăduie oamenilor să facă ce le place decât pentru Conducătorul Universului să-Şi anuleze Legea şi să lase lumea fără o măsură care să condamne pe vinovat sau să îndreptăţească pe cel ascultător. Am dori să cunoaştem rezultatele anulării Legii lui Dumnezeu? Experienţa a fost încercată. Teribile au fost scenele care au avut loc în Franţa atunci când ateismul a devenit putere stăpânitoare. S-a demonstrat atunci înaintea lumii că a lepăda restricţiile pe care Dumnezeu le-a impus înseamnă primirea conducerii celui mai crud între tirani. Când măsura dreptăţii este îndepărtată, este deschisă calea pentru prinţul întunericului de a-şi întemeia puterea pe pământ.
Oriunde preceptele divine sunt lepădate, păcatul încetează să mai fie privit ca păcătos, iar neprihănirea nu este de dorit. Aceia care refuză să se supună guvernării lui Dumnezeu sunt cu totul nepregătiţi pentru a se conduce pe ei înşişi. Prin învăţăturile lor vătămătoare este vădit spiritul de nesupunere în inimile copiilor şi ale tineretului, care din fire nu pot suporta controlul; şi ca urmare va fi o societate nelegiuită şi imorală. În timp ce-şi bat joc de credulitatea acelora care ascultă de cerinţele lui Dumnezeu, mulţimile primesc cu uşurinţă amăgirile Satanei. Ei dau frâu liber plăcerii şi practică păcatele care au adus judecăţile asupra păgânilor.
Aceia care învaţă pe oameni să privească cu uşurinţă poruncile lui Dumnezeu seamănă neascultare pentru a culege neascultare. Să fie date la o parte restricţiile impuse de Legea divină şi atunci legile omeneşti vor fi în curând neluate în seamă. Din cauză că Dumnezeu interzice practicile necinstite, pofta, minciuna şi înşelăciunea, oamenii sunt gata să calce principiile Sale pe care le socotesc ca o piedică în calea prosperităţii lor pământeşti; dar urmările îndepărtării acestor precepte ar fi de aşa natură, încât nu se pot anticipa. Dacă legea n-ar fi obligatorie, de ce să mai fie teama de a o călca? Proprietatea n-ar mai fi sigură. Oamenii ar lua bunurile vecinului prin violenţă, iar cel mai tare ar deveni cel mai bogat. Nici viaţa n-ar mai fi respectată. Votul căsătoriei n-ar mai sta ca un bastion pentru apărarea familiei. Cine ar avea puterea, dacă ar dori, ar putea lua nevasta vecinului prin violenţă. Porunca a cincea ar fi îndepărtată împreună cu a patra. Copiii nu s-ar sfii să ia viaţa părinţilor lor dacă, făcând aşa, şi-ar putea împlini dorinţa inimii lor stricate. Lumea civilizată ar deveni o hoardă de hoţi şi asasini; iar pacea, liniştea şi fericirea ar fi alungate de pe pământ.
De pe acum învăţătura că oamenii sunt liberi de ascultarea de cerinţele lui Dumnezeu a slăbit puterea obligaţiei morale şi a deschis stăvilarele nelegiuirii asupra lumii. Nelegiuirea, risipa şi corupţia se revarsă peste noi ca un val copleşitor. În familie, Satana este la lucru. Steagul lui flutură chiar şi în căminurile zise creştine. Gelozia, bănuielile, făţărnicia, înstrăinarea, rivalitatea, lupta, trădarea încrederii sacre, îngăduirea poftei se află acolo. Întregul sistem de principii şi de învăţături religioase, care ar trebui să constituie temelia şi structura vieţii sociale, pare a fi un edificiu gata să se prăbuşească în ruină. Criminalii cei mai josnici, când sunt aruncaţi în închisoare pentru abaterile lor, sunt făcuţi adesea primitorii darurilor şi atenţiilor ca şi când ar fi obţinut o distincţie de invidiat. Se dă o mare publicitate caracterului şi crimelor lor. Presa publică amănunte revoltătoare cu privire la vicii, iniţiind în felul acesta şi pe alţii în practicarea înşelătoriei, furtului şi a crimei; iar Satana tresaltă pentru succesele planurilor lui diabolice. Pasiunea nebunească a viciului, violenţa cu care se ia viaţa, creşterea teribilă a necumpătării şi a nelegiuirii peste orice măsură trebuie să îi trezească pe toţi aceia care se tem de Dumnezeu, să se întrebe ce se poate face pentru a opri valul răului.
Curţile de justiţie sunt corupte. Conducătorii sunt mânaţi de dorinţe după câştig şi de iubire de plăceri senzuale. Necumpătarea a întunecat facultăţile multora, aşa încât Satana are aproape stăpânire deplină asupra lor. Juriştii sunt pervertiţi, mituiţi, înşelaţi. Beţia şi petrecerile, pasiunea, gelozia, necinstea de orice fel sunt prezente printre aceia care administrează legile. "Adevărul s-a poticnit în piaţa de obşte şi neprihănirea nu poate să se apropie" (Is. 59,14).
Nelegiuirea şi întunericul spiritual care au stăpânit în timpul supremaţiei Romei au fost urmarea inevitabilă a înăbuşirii Scripturilor; dar unde trebuie găsită cauza necredinţei larg răspândite, a lepădării Legii lui Dumnezeu şi a stricăciunii care este legată de acestea, în lumina deplină a iluminării Evangheliei şi într-un veac de libertate religioasă? Acum, pentru că Satana nu mai poate ţine lumea sub stăpânirea lui prin interzicerea Scripturilor, el recurge la alte mijloace pentru a-şi atinge acelaşi scop. Distrugerea credinţei în Biblie slujeşte scopului lui aşa cum slujeşte şi distrugerea Bibliei însăşi. Prin introducerea ideii că Legea lui Dumnezeu nu este obligatorie, în realitate el conduce pe oameni să o calce ca şi când ar fi întru totul necunoscători ai preceptelor ei. Şi acum, ca şi în veacurile trecute, el a lucrat prin biserică pentru a-şi realiza planurile. Organizaţiile religioase ale zilei au refuzat să asculte adevărurile nepopulare descoperite clar în Scripturi şi, combătându-le, ei au adoptat interpretări şi au luat poziţii care au semănat pe o scară largă seminţele necredinţei. Acceptând rătăcirea papală despre nemurirea de la natură a sufletului şi conştienţa omului în moarte, ei au lepădat singura apărare împotriva amăgirilor spiritismului. Învăţătura cu privire la chinurile veşnice a condus pe mulţi să nu mai creadă în Biblie. Şi când cuvintele poruncii a patra sunt susţinute înaintea oamenilor, se descoperă că este poruncită păzirea Sabatului zilei a şaptea; şi ca singura cale de a se elibera de o datorie pe care nu sunt gata să o îndeplinească, mulţi învăţători populari declară că Legea lui Dumnezeu nu mai este obligatorie. În felul acesta ei leapădă Legea şi o dată cu ea şi Sabatul. Când lucrarea pentru reforma Sabatului se extinde, această lepădare a Legii divine, pentru a evita cerinţele poruncii a patra, va deveni aproape generală. Învăţăturile conducătorilor religiei au deschis uşa către necredinţă, către spiritism şi către dispreţuirea Legii sfinte a lui Dumnezeu; şi asupra acestor conducători zace o răspundere grozavă pentru nelegiuirea care există în lumea creştină.
Şi cu toate acestea, chiar această categorie de oameni susţine că rapida răspândire a stricăciunii se datoreşte în mare măsură profanării aşa numitului "Sabat creştin" şi că impunerea păzirii duminicii ar reface într-o mare măsură morala societăţii. Această susţinere este accentuată îndeosebi în America, unde învăţătura cu privire la Sabatul cel adevărat a fost predicată pe scară largă. Aici lucrarea de cumpătare, una dintre cele mai proeminente şi importante dintre reformele morale, este adesea combinată cu mişcarea duminicală, iar apărătorii acesteia de pe urmă se prezintă ca unii care lucrează pentru promovarea celor mai înalte interese ale societăţii. Aceia care refuză să se unească cu ei sunt denunţaţi ca fiind duşmanii reformei şi ai cumpătării. Dar faptul că mişcarea pentru întemeierea rătăcirii este unită cu o lucrare care este bună în ea însăşi nu este un argument în favoarea rătăcirii. Putem ascunde otrava amestecând-o cu o hrană sănătoasă, dar nu-i putem schimba natura. Din contră, devine şi mai primejdioasă şi este mai uşor de luat de către cei neavizaţi. Unul dintre planurile lui Satana este să amestece cu rătăcirea destul adevăr pentru a o face plauzibilă. Conducătorii mişcării duminicale pot să ia apărarea unor reforme de care oamenii au nevoie, principii care sunt în armonie cu Biblia; şi cu toate acestea, dacă împreună cu ele se află şi o cerinţă care este contrară Legii lui Dumnezeu, slujitorii lui Dumnezeu nu se pot uni. Nimic nu le poate justifica punerea de o parte a poruncilor lui Dumnezeu în schimbul preceptelor oamenilor. Prin cele două rătăciri mari, nemurirea sufletului şi sfinţirea duminicii, Satana va aduce pe oameni în robia amăgirilor sale. În timp ce prima pune temelia pentru spiritism, ultima creează o legătură de simpatie cu Roma. Protestanţii din Statele Unite se vor afla în primele rânduri pentru a întinde mâna peste abis şi a prinde mâna spiritismului, ele vor trece peste abis pentru a da mâna cu puterea romană; şi sub influenţa acestei uniri întreite, această ţară va merge pe urmele Romei pentru a călca în picioare drepturile conştiinţei.
Deoarece spiritismul imită din ce în ce mai mult creştinismul cu numele, el are o putere mai mare să amăgească şi să încurce. După concepţia actuală, chiar şi Satana s-a convertit. El va apărea sub forma unui înger de lumină. Prin mijlocirea spiritismului se vor face minuni, ce nu se pot contesta. Şi pentru că duhurile mărturisesc credinţa în Biblie şi dau pe faţă respect pentru instituţiile bisericii, lucrarea lor va fi socotită ca o manifestare a puterii divine.
Linia de deosebire dintre creştinii cu numele şi cei nelegiuiţi abia se mai distinge astăzi. Membrii bisericii iubesc ce iubeşte lumea şi sunt gata să se unească cu ea, iar Satana s-a hotărât să-i unească într-o singură organizaţie şi în felul acesta să-şi întărească puterea, aruncându-i în rândurile spiritismului. Papistaşii care se laudă cu minunile, ca fiind un semn sigur al bisericii celei adevărate, vor fi amăgiţi cu uşurinţă de această putere făcătoare de minuni; iar protestanţii care au lepădat scutul adevărului vor fi amăgiţi şi ei. Papistaşii, protestanţii şi cei lumeşti vor primi în egală măsură o formă de evlavie fără putere şi vor vedea în această unire o mare mişcare pentru pocăinţa lumii întregi şi pentru inaugurarea mileniului mult aşteptat.
Prin spiritism, Satana apare ca un binefăcător al omenirii, vindecând bolile oamenilor şi pretinzând a aduce o ordine nouă şi un sistem mai înalt de credinţă religioasă; dar în acelaşi timp lucrează ca un nimicitor. Ispitele lui duc mulţimile la ruină. Necumpătarea detronează raţiunea, urmează îngăduinţa senzuală, lupta şi vărsarea de sânge. Satana găseşte plăcere în război, căci el provoacă pasiunile cele mai rele ale sufletului şi aruncă pentru veşnicie victimele cufundate în viciu şi în sânge. ţinta lui este să provoace popoarele la război unul împotriva altuia, pentru că în felul acesta poate îndepărta minţile oamenilor de la lucrarea de pregătire pentru a sta în ziua lui Dumnezeu.
Satana lucrează şi prin elementele naturii, pentru a-şi strânge secerişul de suflete nepregătite. El a studiat secretele laboratoarelor naturii şi îşi foloseşte toată puterea pentru a dirija aceste elemente atât cât îi îngăduie Dumnezeu. Când i s-a îngăduit să chinuiască pe Iov, cât de repede turmele, cirezile, robii, casele, copiii au fost distruşi, un necaz venind după altul ca într-o clipă. Dumnezeu este Acela care ocroteşte făpturile Sale şi le înconjoară pentru a le feri de puterea distrugătorului. Dar lumea creştină a dovedit dispreţ faţă de Legea lui Iehova; Domnul însă va face exact ce a spus - Îşi va retrage binecuvântările de la pământ şi-Şi va îndepărta grija Sa ocrotitoare de la aceia care se răscoală împotriva Legii Sale învăţând şi obligând şi pe alţii să facă la fel. Satana are stăpânire peste toţi aceia pe care Dumnezeu nu-i păzeşte în mod deosebit. El va favoriza şi va face pe unii să prospere pentru ca să-i aducă la îndeplinire planurile lui şi va aduce necazuri pentru alţii, făcând pe oameni să creadă că Dumnezeu este Acela care-i chinuieşte.
În timp ce va apărea înaintea copiilor oamenilor ca un medic mare care le poate vindeca bolile, el va aduce boală şi dezastru, până acolo încât oraşele populate să fie aduse în stare de ruină şi părăsire. Chiar acum el este la lucru. În accidente şi calamităţi pe mare şi pe uscat, în marile conflagraţii, în furtuni grozave şi în uragane pustiitoare, inundaţii, cicloane, valuri uriaşe şi în cutremure, în toate locurile şi în mii de forme, Satana îşi exercită puterea. El distruge recolta gata de recoltat, şi ca urmare vine foametea şi suferinţa. El face ca aerul să fie poluat de moarte şi mii pier din cauza stricăciunii lui. Aceste calamităţi vor deveni din ce în ce mai frecvente şi mai dezastruoase. Distrugerea va veni asupra oamenilor şi a animalelor. "Ţara este tristă, sleită de puteri; locuitorii sunt mâhniţi şi tânjesc; ţara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu ţineau poruncile, şi rupeau legământul cel veşnic!" (Is. 24,4.5).
Şi atunci, amăgitorul cel mare îi va convinge pe oameni că aceia care slujesc lui Dumnezeu provoacă toate aceste rele. Clasa de oameni care a provocat dizgraţia cerului va pune toate necazurile lor asupra acelora a căror ascultare de Legea lui Dumnezeu este o mustrare continuă pentru aceia care o calcă. Se va spune că oamenii insultă pe Dumnezeu prin călcarea sabatului duminical; că acest păcat a adus calamităţile care nu vor înceta până nu se va impune cu stricteţe păzirea duminicii; şi că aceia care susţin cerinţele poruncii a patra, distrugând prin aceasta respectul faţă de duminică, sunt tulburătorii poporului, împiedicând revenirea lor în favoarea divină şi la prosperitatea materială. În felul acesta, acuzaţia ridicată în vechime împotriva slujitorului lui Dumnezeu se va repeta pe criterii bine stabilite: "Abia a zărit Ahab pe Ilie, şi i-a zis: 'Nu eu nenorocesc pe Israel; ci tu, şi casa tatălui tău, fiindcă aţi părăsit poruncile Domnului şi te-ai dus după Baali'" (1 Regi 18,17.18). Când mânia oamenilor va fi provocată prin acuzaţii neadevărate, ei vor urma faţă de trimişii lui Dumnezeu o cale foarte asemănătoare cu aceea pe care Israelul apostaziat a urmat-o în ceea ce privea pe Ilie.
Puterea făcătoare de minuni dată pe faţă prin spiritism îşi va exercita influenţa împotriva acelora care aleg să asculte de Dumnezeu mai mult decât de oameni. Comunicările din partea duhurilor vor declara că Dumnezeu le-a trimis pentru a convinge pe aceia care leapădă duminica de rătăcirea lor, afirmând că legile ţării trebuie ascultate ca fiind Legea lui Dumnezeu. Ele vor deplânge nelegiuirea cea mare din lume şi vor susţine mărturia învăţătorilor religioşi după care starea morală decăzută este cauzată de necinstirea duminicii. Mare va fi indignarea împotriva tuturor acelora care refuză să accepte mărturia lor.
Modul de procedare al Satanei în această luptă finală cu poporul lui Dumnezeu este acelaşi pe care l-a folosit la începutul marii controverse din ceruri. El pretindea a căuta să promoveze stabilitatea cârmuirii divine, în timp ce în ascuns depunea toate eforturile pentru a asigura lepădarea ei. Şi astfel, chiar lucrarea pe care se străduia să o îndeplinească o punea în contul îngerilor credincioşi. Aceeaşi lucrare de amăgire a marcat istoria bisericii romane. Ea a susţinut că lucrează ca vice-rege al cerului, în timp ce a căutat să se înalţe mai presus de Dumnezeu şi să-I schimbe Legea. Sub conducerea Romei, aceia care au suferit moartea pentru credincioşia lor faţă de Evanghelie au fost denunţaţi ca făcători de rele; toate mijloacele posibile pentru a-i acoperi de ruşine, să-i facă să apară în ochii oamenilor şi chiar în ochii lor ca cei mai odioşi criminali. Tot aşa va fi şi acum. În timp ce Satana caută să distrugă pe aceia care cinstesc Legea lui Dumnezeu, va face să fie acuzaţi de călcarea legii, ca oameni care dozonorează pe Dumnezeu şi aduc judecăţile Lui asupra lumii.
Dumnezeu nu forţează niciodată voinţa sau conştiinţa; dar calea continuă a Satanei - pentru a câştiga stăpânire asupra acelora pe care nu-i poate amăgi altfel - este constrângerea şi cruzimea. Prin teamă sau frică el încearcă să conducă conştiinţa şi să-şi asigure închinarea. Pentru împlinirea acestui ţel, el lucrează prin autorităţile religioase şi pământeşti, mobilizându-le la impunerea legilor omeneşti şi dispreţuind Legea lui Dumnezeu.
Aceia care cinstesc Sabatul biblic vor fi denunţaţi ca vrăjmaşi ai legii şi ai ordinii, ca unii care calcă în picioare preceptele morale ale societăţii, provocând anarhie şi corupţie şi atrăgând judecăţile lui Dumnezeu asupra pământului. Stăruinţele de a nu-şi călca pe conştiinţă vor fi socotite ca încăpăţânare, îndărătnicie şi dispreţ faţă de autoritate. Ei vor fi acuzaţi de nemulţumire faţă de cârmuire. Slujitorii care contestă obligativitatea Legii divine vor prezenta de la amvoane datoria de a da ascultare autorităţilor civile ca fiind rânduite de Dumnezeu. În sălile legislative şi în curţile de judecată, păzitorii vor fi greşit prezentaţi şi condamnaţi. O falsă interpretare va fi dată cuvintelor lor, iar asupra motivelor lor va fi pusă cea mai rea intenţie.
Când bisericile protestante leapădă argumentele clare, scripturistice în apărarea Legii lui Dumnezeu, ele vor dori să aducă la tăcere pe aceia a căror credinţă n-o pot respinge cu ajutorul Bibliei. Cu toate că închid ochii faţă de acest fapt, ele adoptă acum o cale care va duce la prigonirea acelora care refuză în mod conştient să facă ceea ce face restul lumii creştine şi să recunoască pretenţiile sabatului papal.
Demnitarii bisericii şi ai statului se vor uni pentru a corupe, a convinge sau pentru a constrânge toate clasele de oameni să cinstească duminica. Lipsa autorităţii divine va fi înlocuită cu decretele prigonitoare. Corupţia politică distruge iubirea de dreptate şi respectul pentru adevăr; chiar şi în America cea liberă, conducătorii şi legiuitorii, pentru a-şi asigura favoarea publică, se vor supune cererii populare după o lege care să impună păzirea duminicii. Libertatea de conştiinţă, care a costat o jertfă atât de mare, nu va mai fi respectată. În lupta care se apropie cu grăbire vom vedea exemplificate cuvintele profetului: "Şi balaurul mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin mărturia lui Isus Hristos" (Apoc. 12,17).
Cap. 37 Scripturile o apărare sigură
La Lege şi la mărturie!" Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor răsări zorile pentru poporul acesta" (Is. 8,20). Poporul lui Dumnezeu este îndreptat către Scripturi ca scut al lui împotriva influenţei învăţătorilor rătăciţi şi a puterii amăgitoare a duhurilor întunericului. Satana foloseşte orice plan posibil pentru a împiedica pe oameni să câştige o cunoaştere a Bibliei, deoarece declaraţiile ei lămurite îi demască amăgirile. Ori de câte ori are loc o redeşteptare a lucrării lui Dumnezeu, prinţul răului se trezeşte la o activitate mai intensă; acum el îşi adună toate puterile pentru o luptă finală împotriva lui Hristos şi a urmaşilor Lui. Ultima mare amăgire este pe punctul de a se descoperi înaintea noastră. Antihristul trebuie să-şi desfăşoare lucrările miraculoase înaintea ochilor noştri. Atât de mult se va asemăna contrafacerea cu adevărul, încât va fi peste putinţă să se facă deosebirea între ele, cu excepţia faptului că avem Sfintele Scripturi. Prin mărturia lor trebuie probate toate declaraţiile şi orice minune.
Toţi aceia care încearcă să asculte de toate poruncile lui Dumnezeu vor întâlni împotriviri şi vor fi luaţi în râs. Ei vor putea să reziste numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Pentru a putea suporta încercarea din faţa lor, trebuie să înţeleagă voia lui Dumnezeu aşa cum a fost descoperită în Cuvântul Său; ei Îl pot cinsti numai dacă au o concepţie corectă cu privire la caracterul Său, a cârmuirii şi a planurilor Sale şi dacă lucrează în armonie cu ele. Numai aceia care şi-au întărit mintea cu adevărurile Bibliei vor rezista în lupta cea mare. Fiecărui suflet i se va pune problema cercetătoare: "Să ascult mai mult de Dumnezeu decât de oameni?" Ora hotărâtoare este chiar acum la uşi. Sunt picioarele noastre întemeiate pe stânca de neclintit a Cuvântului lui Dumnezeu? Suntem pregătiţi să stăm hotărâţi în apărarea poruncilor lui Dumnezeu şi a credinţei lui Isus?
Înainte de răstignirea Sa, Mântuitorul a explicat ucenicilor că urma să fie dat la moarte şi că va învia din mormânt, iar îngerii au fost de faţă pentru a imprima cuvintele Lui în minte şi în inimă. Dar ucenicii aşteptau o eliberare pământească de sub jugul roman şi nu puteau suporta gândul ca Acela în care îşi concentraseră toate nădejdile să sufere o moarte atât de ruşinoasă. Cuvintele de care trebuia să-şi amintească au fost alungate din minte; şi atunci când a venit timpul cercării, i-a găsit nepregătiţi. Moartea lui Isus a distrus atât de deplin nădejdile lor, ca şi când nu-i avertizase. Tot astfel în profeţii, viitorul ne este descoperit prin cuvintele Mântuitorului. Evenimentele legate de încheierea timpului de har şi de lucrarea de pregătire pentru timpul de probă sunt prezentate lămurit. Dar mulţimile nu înţeleg mai bine aceste adevăruri importante şi sunt pentru ele ca şi când nu le-ar fi fost descoperite. Satana veghează să răpească orice impresie care i-ar putea face înţelepţi spre mântuire, iar timpul încercării îi va găsi nepregătiţi.
Când Dumnezeu trimite oamenilor avertizări atât de importante, ele fiind reprezentate ca vestite de îngeri sfinţi zburând prin mijlocul cerului, El cere fiecărui suflet înzestrat cu puterile raţiunii să ia aminte la solie. Judecăţile înfricoşate pronunţate împotriva închinătorilor fiarei şi chipului ei (Apoc. 14,9-11) trebuie să conducă la un studiu atent al profeţiilor, să înveţe ce însemnează semnul fiarei şi cum să se ferească de a-l primi. Dar majoritatea oamenilor îşi întorc urechile de la ascultarea adevărului şi se îndreaptă către închipuiri. Apostolul Pavel declara, privind către zilele de pe urmă: "Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă" (2 Tim. 4,3). Acel timp a venit. Mulţimile nu doresc adevărul Bibliei, pentru că el vine în conflict cu dorinţa inimii păcătoase şi iubitoare de lume; iar Satana le oferă amăgirile pe care ei le iubesc.
Dar Dumnezeu doreşte să aibă un popor pe pământ care să susţină Biblia, ca măsură a tuturor învăţăturilor şi ca temelie a tuturor reformelor. Părerile oamenilor învăţaţi, deducţiile ştiinţei, crezurile sau hotărârile consiliilor eclesiastice, atât de numeroase şi contradictorii, cum sunt şi bisericile pe care ele le reprezintă, glasul majorităţii - nici una şi nici toate acestea laolaltă nu trebuie private ca dovadă pentru sau împotriva vreunui punct al credinţei religioase. Înainte de a primi orice învăţătură sau precept, trebuie să cerem un clar: "Aşa zice Domnul" în sprijinul ei.
Satana încearcă continuu să atragă atenţia la om în locul lui Dumnezeu. El îi conduce pe oameni să privească la episcopi, la pastori, la profesori de teologie, ca îndrumători ai lor, în loc să cerceteze Scripturile pentru a-şi cunoaşte datoria. Atunci, stăpânind minţile acestor conducători, el poate influenţa mulţimile după voia lui.
Când Hristos a venit să vorbească cuvintele vieţii, oamenii de rând L-au ascultat cu plăcere; şi mulţi, chiar dintre preoţi şi dintre conducători, au crezut în El. Dar marele preot împreună cu conducătorii poporului s-au hotărât să condamne şi să lepede învăţăturile Lui. Deşi dăduseră greş în toate străduinţele lor de a găsi acuzaţii împotriva Lui, cu toate că nu putuseră decât să simtă influenţa puterii şi a înţelepciunii divine care însoţeau cuvintele Sale, ei s-au închistat în prejudecăţi; au lepădat dovada cea mai lămurită a mesianităţii Sale, ca nu cumva să fie obligaţi a deveni ucenicii Lui. Aceşti împotrivitori ai lui Isus erau bărbaţi pe care oamenii fuseseră învăţaţi din copilărie să-i respecte, în faţa autorităţii cărora fuseseră obişnuiţi să se plece. "Cum se face, au întrebat ei, că mai marii şi cărturarii noştri nu cred în Isus? Nu L-ar primi aceşti oameni evlavioşi dacă ar fi Hristosul? Influenţa unor conducători ca aceştia a condus naţiunea iudaică să lepede pe Răscumpărătorul ei.
Duhul care a influenţat pe conducătorii şi preoţii aceia este dat pe faţă şi astăzi de mulţi care au o înaltă pretenţie de evlavie. Ei refuză să cerceteze mărturia Scripturilor cu privire la adevărurile deosebite pentru această vreme. Ei arată la numărul lor, la bogăţia şi popularitatea lor şi privesc cu dispreţ pe aceia care apără adevărul şi care sunt puţini, săraci, nepopulari şi care au o credinţă care-i desparte de lume.
Hristos a prevăzut că pretenţia nejustificată de autoritate, pe care şi-au asumat-o cărturarii şi fariseii, nu avea să înceteze o dată cu împrăştierea iudeilor. El a avut o privire profetică cu privire la înălţarea autorităţii omeneşti care pretindea stăpânire asupra conştiinţei, dar care a fost un blestem grozav pentru biserică în toate veacurile. Iar mustrarea aspră a cărturarilor şi a fariseilor, precum şi avertizările Sale ca poporul să nu-i urmeze pe aceşti conducători orbi au fost cuprinse în raportul inspirat ca o mustrare pentru generaţiile viitoare.
Biserica Romano-catolică rezervă clerului dreptul de a interpreta Scripturile. Pe temeiul că numai eclesiasticii sunt competenţi să explice Cuvântul lui Dumnezeu, el este ascuns de oamenii de rând. Cu toate că Reformaţiunea a dat tuturor Scripturile, acelaşi principiu care a fost susţinut de Roma opreşte mulţimile din bisericile protestante să cerceteze Biblia pentru ei înşişi. Ele sunt învăţate să primească învăţăturile aşa cum sunt interpretate de biserică; şi sunt mii care nu îndrăznesc să primească nimic, oricât de lămurit ar fi descoperit în Scriptură, care este contrar crezului lor sau învăţăturii stabilite de biserica lor.
Cu toate că Biblia este plină de avertizări împotriva învăţătorilor rătăciţi, mulţi sunt gata să-şi încredinţeze sufletele lor spre păstrare clerului. Există astăzi mii de susţinători ai religiei care nu pot prezenta nici un alt motiv pentru punctele de credinţă pe care le susţin decât că aşa au fost învăţaţi de conducătorii lor religioşi. Ei trec pe lângă învăţăturile Mântuitorului ca şi când nu-L observă şi acordă o încredere deplină cuvintelor slujitorilor. Dar sunt slujitorii infailibili? Cum ne putem încredinţa sufletele noastre călăuzirii lor dacă nu ştim din Cuvântul lui Dumnezeu că ei sunt purtătorii de lumină? Lipsa de curaj moral pentru a păşi alături de urmele trasate de lume, conduce pe mulţi să urmeze pe cei învăţaţi; şi prin împotrivirea lor de a cerceta pentru ei înşişi, ajung legaţi fără nădejde în lanţurile rătăcirii. Ei văd că adevărul pentru vremea aceasta este lămurit prezentat în Biblie; şi simt puterea Duhului Sfânt care însoţeşte vestirea lui; cu toate acestea, îngăduie ca împotrivirea clerului să-i îndepărteze de la lumină. Cu toate că raţiunea şi conştiinţa sunt convinse, aceste suflete amăgite nu îndrăznesc să gândească altfel decât slujitorul lor; iar judecata lor personală, interesele lor veşnice sunt jertfite necredinţei, mândriei şi prejudecăţii altuia.
Multe sunt căile prin care Satana lucrează cu influenţa omenească pentru a-şi aduna slujitorii. El îşi asigură mulţimile prinzându-le cu coardele de mătase ale iubirii faţă de aceia care sunt vrăjmaşi ai crucii lui Hristos. Oricare ar fi această legătură, părintească, filială, conjugală sau socială, urmarea este aceeaşi; împotrivitorii adevărului îşi folosesc puterea pentru a stăpâni conştiinţa, iar sufletele ţinute sub stăpânirea lui nu au destul curaj sau independenţă să asculte de propriile lor convingeri cu privire la datorie.
Adevărul şi dreptatea lui Dumnezeu sunt de nedespărţit; este imposibil, cu Biblia la îndemână, să cinstim pe Dumnezeu prin păreri rătăcite. Mulţi susţin că nu contează ce crede cineva, numai viaţa lui să fie corectă. Dar viaţa este modelată de credinţă. Dacă lumina şi adevărul sunt la îndemâna noastră, iar noi neglijăm să folosim prilejul de a-l asculta şi a-l vedea, în realitate îl lepădăm; alegem mai degrabă întunericul decât lumina.
"Multe căi i se par bune omului, dar la urmă duc la moarte" (Prov. 16,25). Neştiinţa nu este o scuză pentru rătăcire sau pentru păcat, atunci când există toate posibilităţile de a cunoaşte voia lui Dumnezeu. Un om călătoreşte şi ajunge la un loc unde sunt mai multe căi şi nişte indicatoare care arată unde duce fiecare dintre ele. Dacă cineva nu ţine seama de indicator şi apucă pe o cale care i se pare lui corectă, s-ar putea să fie foarte sincer, dar se va găsi cu toată posibilitatea pe o cale greşită.
Dumnezeu ne-a dat Cuvântul Său pentru ca să ne familiarizăm cu învăţăturile lui şi să ştim ce cere El de la noi. Când învăţătorul legii a venit la Isus cu întrebarea: "Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?", Mântuitorul l-a trimis la Scripturi, spunând: "Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea?" Neştiinţa nu va scuza nici pe tânăr şi nici pe bătrân şi nu-i vor scuti de pedeapsa datorată pentru călcarea Legii lui Dumnezeu; deoarece în mâna lor se află o prezentare corectă a acelei Legi, a principiilor şi cerinţelor ei. Nu este îndestulător să avem intenţii bune; nu este îndestulător să facă cineva ce crede că este drept sau ceea ce un slujitor îi spune că este drept. Mântuirea sufletului lui este în joc şi trebuie să cerceteze Scripturile pentru el însuşi. Oricât de puternice i-ar fi convingerile, oricât de convins ar fi că slujitorul Evangheliei ştie care este adevărul, acestea nu pot constitui pentru el o temelie. El are o hartă care-i arată fiecare semn pe calea lui către cer, şi n-ar trebui să meargă pe ghicite.
Prima şi cea mai înaltă datorie a oricărei fiinţe raţionale este să cerceteze din Scripturi ce este adevărul şi apoi să meargă în lumină, încurajând şi pe alţii să-i urmeze exemplul. Trebuie să studiem Biblia zi de zi cu sârguinţă, cântărind fiecare gând şi comparând verset cu verset. Cu ajutorul divin trebuie să ne formăm păreri personale pentru că trebuie să răspundem personal înaintea lui Dumnezeu.
Adevărurile cele mai clare descoperite în Biblie au fost învăluite în îndoială şi în întuneric de către oameni învăţaţi, care, având pretenţia de mare înţelepciune, învaţă că Scripturile au un înţeles mistic, ascuns, spiritual şi care nu iese la iveală în limbajul folosit în ea. Aceşti oameni sunt învăţători rătăciţi. Unei asemenea categorii i-a spus Isus: "Nu pricepeţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu" (Marcu 12,24). Limbajul Bibliei trebuie să fie explicat după înţelesul lui neîndoios, afară de faptul că este folosit un simbol sau o figură de stil. Hristos a dat făgăduinţa: "Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască învăţătura" (Ioan 7,17). Dacă oamenii ar lua Biblia aşa cum stă scris, dacă n-ar fi fost învăţători neadevăraţi care să-i rătăcească şi să le încurce minţile, s-ar fi îndeplinit o lucrare care ar fi produs bucurie îngerilor şi care ar fi adus la staulul lui Hristos mii şi mii care acum pribegesc în rătăcire.
Trebuie să punem la lucru toate puterile minţii în studiul Scripturilor şi să urmărim priceperea de a înţelege, atât cât pot muritorii, lucrurile adânci ale lui Dumnezeu; totuşi să nu uităm că ascultarea şi supunerea de copil este adevăratul spirit al celui care vrea să înveţe. Greutăţile din Scriptură nu pot fi niciodată rezolvate prin aceleaşi metode care sunt folosite în lupta cu problemele filozofice. Nu trebuie să ne angajăm în studiul Bibliei cu acea încredere în sine cu care atât de mulţi păşesc în domeniile ştiinţei, ci cu o dependenţă de Dumnezeu prin rugăciune şi cu o dorinţă sinceră de a cunoaşte voia Sa. Trebuie să venim cu un spirit umil şi gata de a învăţa pentru a primi cunoştinţe de la marele EU SUNT. Altfel, îngerii cei răi vor orbi atât de mult minţile noastre şi ne vor învârtoşa atât de mult inimile, încă nu vom mai fi impresionaţi de adevăr.
Multe părţi din Scriptură, pe care oamenii învăţaţi le declară a fi o taină sau pe lângă care trec ca fiind lipsite de importanţă, sunt pline de mângâiere şi de îndrumare pentru acela care a fost învăţat în şcoala lui Hristos. Un motiv pentru care mulţi teologi nu au o înţelegere mai lămurită a Cuvântului lui Dumnezeu este că ei închid ochii faţă de adevărurile pe care nu doresc să le practice. Înţelegerea adevărului biblic depinde nu atât de mult de puterea intelectului adus la studiu, cât de sinceritatea scopului, de dorinţa stăruitoare de neprihănire.
Biblia nu trebuie să fie niciodată studiată fără rugăciune. Numai Duhul Sfânt ne poate face în stare să simţim importanţa acelor lucruri uşor de înţeles sau să ne ferească de interpretarea tendenţioasă a adevărurilor greu de înţeles. Lucrarea îngerilor cereşti este aceea de a pregăti inima pentru a înţelege astfel Cuvântul lui Dumnezeu, încât să fim încântaţi de frumuseţea lui, mustraţi de adevărurile lui sau însufleţiţi şi întăriţi de făgăduinţele lui. Trebuie să facem ca cererea Psalmistului să fie şi a noastră: "Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale!" (Ps. 119,18). Ispitele par adesea irezistibile pentru că, prin neglijarea rugăciunii şi a studiului Bibliei, cel ispitit nu-şi poate aminti cu uşurinţă făgăduinţele lui Dumnezeu şi nu poate întâmpina pe Satana cu armele Scripturii. Dar îngerii sunt în jurul acelora care sunt gata să fie învăţaţi în lucrurile dumnezeieşti; şi în timp de mare nevoie, ei îşi vor aminti chiar acele adevăruri de care au trebuinţă. În felul acesta, "când vrăjmaşul va năvăli ca un râu, Duhul Domnului îl va pune pe fugă" (Is. 59,19).
Isus a făgăduit ucenicilor Săi: "Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu" (Ioan 14,26). Dar învăţăturile lui Hristos trebuie ca mai înainte să fi fost depozitate în minte pentru ca Duhul lui Dumnezeu să ni le aducă aminte în vreme de primejdie. "Strâng Cuvântul Tău" în inima mea", spunea David, "ca să nu păcătuiesc împotriva Ta" (Ps. 119,11).
Toţi aceia care îşi preţuiesc interesele veşnice trebuie să fie în gardă faţă de năvălirile scepticismului. Vor fi atacaţi chiar stâlpii adevărului. Este imposibil să ne păstrăm în afara batjocurii, a sofismelor, a învăţăturilor subtile şi otrăvitoare, ale necredinţei moderne. Satana îşi potriveşte ispitele pentru toate clasele de oameni. El atacă pe cel necărturar cu o ironie sau batjocură, în timp ce pe cel instruit îl întâmpină cu obiecţii ştiinţifice şi cu raţionamente filozofice, ambele calculate să provoace neîncrederea sau dispreţuirea Scripturilor. Chiar şi tineretul cu experienţă puţină îşi ia libertatea să insinueze îndoieli cu privire la principiile fundamentale ale creştinismului. Şi această necredinţă tinerească, oricât este ea de superficială, îşi are influenţa ei. Mulţi sunt conduşi în felul acesta să batjocorească credinţa părinţilor lor şi să aducă întristare Duhului harului (Evr. 10,29). Multe vieţi care promiteau să fie o cinste pentru Dumnezeu şi o binecuvântare pentru lume au fost nimicite de suflul nebunesc al necredinţei. Toţi aceia care se încred în hotărârile înfumurate ale raţiunii omeneşti şi îşi închipuie că pot explica tainele divine, ca să ajungă la adevăr fără ajutorul înţelepciunii lui Dumnezeu, sunt încurcaţi în plasa Satanei.
Trăim în cea mai solemnă perioadă a istoriei acestei lumi. Viitorul mulţimilor care suprapopulează pământul este gata să se hotărască. Buna noastră stare viitoare şi chiar mântuirea altor suflete depinde de calea pe care o alegem acum. Avem nevoie să fim călăuziţi de Duhul adevărului. Orice urmaş al lui Hristos trebuie să întrebe cu sinceritate: "Doamne, ce vrei să fac?" Avem nevoie să ne umilim înaintea Domnului, cu post şi cu rugăciune, şi să cugetăm mult la Cuvântul Său, îndeosebi la scenele judecăţii. Ar trebui să căutăm acum o experienţă vie şi profundă în lucrurile lui Dumnezeu. Nu avem nici o clipă de pierdut. Evenimente de importanţă vitală au loc în jurul nostru; ne găsim pe terenul fermecat al Satanei. Nu dormiţi, străjeri ai lui Dumnezeu; vrăjmaşul vă pândeşte de aproape, gata în orice clipă; dacă slăbiţi veghea şi aţipiţi, va sări asupra voastră şi vă va face prada lui.
Mulţi sunt amăgiţi în ceea ce priveşte starea lor adevărată înaintea lui Dumnezeu. Ei se felicită pentru faptele rele pe care nu le fac şi uită să amintească pe cele bune şi nobile pe care Dumnezeu le cere de la ei, dar pe care au neglijat să le facă. Nu este suficient să fie pomi în grădina lui Dumnezeu. Ei trebuie să răspundă aşteptărilor Sale aducând roadă. El îi face răspunzători pentru că n-au împlinit tot binele pe care-l puteau face, prin harul Său care i-ar fi întărit. În cărţile cerului ei sunt trecuţi ca unii care încurcă locul. Cu toate acestea, şi cazul acestei categorii nu este fără nici o nădejde. Inima iubirii îndelung răbdătoare încă mijloceşte pe lângă aceia care au dispreţuit mila lui Dumnezeu şi au călcat în picioare harul Său. "De aceea zice: 'Deşteaptă-te tu, care dormi, scoală-te din morţi, şi Hristos te va lumina'. Luaţi seama deci să umblaţi cu băgare de seamă. Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele" (Ef. 5,14-16).
Când va veni timpul de încercare, se vor vedea aceia care au făcut din Cuvântul lui Dumnezeu regula lor de viaţă. Vara nu este nici o deosebire vizibilă între brad şi alţi copaci; dar când vine crivăţul iernii, bradul rămâne neschimbat, în timp ce alţi copaci sunt despuiaţi de frunzele lor. Tot aşa cel nesincer, care se pretinde, nu poate fi deosebit acum de creştinul cel adevărat, dar vremea este chiar la uşi când deosebirea se va vedea. Să se ridice împotrivirea, să capete putere bigotismul şi intoleranţa, să se aprindă prigoane şi cei cu inima împărţită şi făţarnicii se vor clătina şi vor părăsi credinţa; dar creştinul adevărat va sta tare ca o stâncă, credinţa lui va fi mai puternică, nădejdea lui mai strălucită decât în zilele de prosperitate.
Psalmistul spune: "Mă gândesc la învăţăturile Tale. Prin poruncile Tale mă fac mai priceput, deoarece urăsc orice cale a minciunii" (Ps. 119,99.104).
"Ferice de omul care găseşte înţelepciunea". "Căci el este ca un pom sădit lângă ape, care-şi întinde rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură, când vine, şi frunzişul lui rămâne verde; în anul secetei, nu se teme, şi nu încetează să aducă roadă" (Prov. 3,13; Ier. 17,8).
Cap. 38 Ultima avertizare
După aceea, am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare, şi a zis: 'A căzut, a căzut Babilonul cel mare. A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte'. Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: 'Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!'" (Apoc. 18,1.2.4).
Acest pasaj din Scriptură arată înainte către o vreme când vestirea căderii Babilonului, adusă de cel de al doilea înger din Apoc. 14 (vers. 8), trebuie repetată cu adăugirea menţiunii despre stricăciunile care au intrat în diferite organizaţii (religi-oase) care constituie Babilonul, de când a fost dată pentru prima oară solia, în vara anului 1844. Este descrisă aici o stare grozavă în lumea religioasă. Cu fiecare lepădare a adevărului minţile oamenilor se vor întuneca mai mult, inimile lor se vor împietri şi mai tare, până când vor fi zăvorâte într-o împietrire necredincioasă. Sfidând avertismentele pe care Dumnezeu le-a dat, ei vor continua să calce în picioare unul dintre preceptele Decalogului, până când vor ajunge să prigonească pe aceia care-l socotesc sfânt. Hristos este batjocorit prin dispreţul pus asupra Cuvântului şi poporului Său. Când învăţăturile spiritismului sunt primite de biserici, opreliştea impusă inimii fireşti este îndepărtată, iar mărturisirea religiei va deveni o mantie care ascunde cele mai josnice nelegiuiri. Credinţa în manifestările spiritiste deschide uşa pentru duhurile amăgitoare şi pentru învăţăturile demonilor şi în felul acesta influenţa îngerilor răi va fi simţită în biserici.
Despre Babilon, la vremea când a fost scos în evidenţă în această profeţie, s-a spus: "Păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până la cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirea ei" (Apoc. 18,5). Ea a umplut măsura nelegiuirii ei şi distrugerea este gata să cadă peste ea. Dar Dumnezeu are încă un popor în Babilon şi, înainte de căderea judecăţilor Sale, aceşti credincioşi trebuie să fie chemaţi afară din el, ca să nu ia parte la păcatele ei şi să nu "primească urgiile ei". De aici mişcarea simbolizată printr-un înger coborând din cer, luminând pământul cu slava lui şi strigând cu un glas puternic, făcând cunoscute păcatele Babilonului. În legătură cu solia lui se aude chemarea: "Ieşiţi dintr-însa poporul Meu". Aceste înştiinţări, unite cu solia îngerului al treilea, constituie avertizarea finală care va fi dată locuitorilor pământului.
Grozav va fi deznodământul la care va fi adusă lumea. Puterile pământului, unindu-se să lupte împotriva poruncilor lui Dumnezeu, vor decreta ca: "toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi" (Apoc. 13,16) să se conformeze practicilor bisericii prin păzirea sabatului cel neadevărat. Toţi aceia care refuză să consimtă vor primi pedepse civile şi, în cele din urmă, se va spune că merită moartea. Pe de altă parte, Legea lui Dumnezeu care porunceşte ziua de odihnă a Creatorului cere ascultare şi ameninţă cu mânia pe toţi aceia care calcă preceptele ei.
O dată problema prezentată lămurit înaintea omului, oricine va călca Legea lui Dumnezeu pentru a asculta de legiuirea omenească primeşte semnul fiarei; el primeşte semnul de apartenenţă faţă de puterea de care alege să asculte în locul lui Dumnezeu. Avertizarea din ceruri este aceasta: "Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu turnat neamestecat în paharul mâniei Lui" (Apoc. 14,9.10).
Dar nimeni nu trebuie să sufere mânia lui Dumnezeu până când mai întâi adevărul nu i-a fost adus în minte şi în conştiinţă şi a fost lepădat. Sunt mulţi care n-au avut niciodată ocazia să audă adevărurile deosebite pentru vremea aceasta. Obligativitatea poruncii a patra n-a fost pusă niciodată înaintea lor în adevărata ei lumină. Acela care citeşte toate inimile şi pune la încercare toate motivele nu va lăsa pe nimeni, dintre aceia care doresc să cunoască adevărul, să fie amăgiţi cu privire la scopurile luptei. Decretul nu va fi impus oamenilor orbeşte. Fiecare trebuie să aibă lumină suficientă pentru a lua o hotărâre în mod deliberat.
Sabatul va constitui proba cea mare a credincioşiei, căci el este adevărul pus în discuţie în mod deosebit. Când va fi adusă încercarea finală asupra oamenilor, se va trage linia de deosebire dintre aceia care slujesc pe Dumnezeu şi aceia care nu-L slujesc. În timp ce păzirea sabatului neadevărat pentru a asculta de legea statului, contrară poruncii a patra, va fi o recunoaştere făţişă a apartenenţei la o putere care este în opoziţie cu Dumnezeu, păzirea Sabatului adevărat, în ascultare de Legea lui Dumnezeu, este o dovadă de credincioşie faţă de Creator. Pe când o categorie, care primeşte semnul supunerii faţă de puterile pământeşti, primeşte semnul fiarei, cealaltă, alegând semnul supunerii faţă de autoritatea divină, primeşte semnul lui Dumnezeu.
Odinioară, aceia care au prezentat adevărurile celei de a treia solii îngereşti au fost priviţi adesea ca nişte alarmişti. Prezicerile lor, că intoleranţa religioasă va câştiga teren în Statele Unite, că biserica şi statul se vor uni ca să prigonească pe aceia care păzesc poruncile lui Dumnezeu, au fost socotite neîntemeiate şi absurde. S-a declarat cu încredere că această ţară n-ar putea deveni niciodată altceva decât ceea ce a fost - apărătoarea libertăţii religioase. Dar, pe măsură ce problema impunerii duminicii este agitată în cercuri tot mai largi, evenimentul de care s-au îndoit şi nu l-au crezut atâta vreme se vede apropiindu-se, iar întreita solie va produce un efect pe care nu l-a avut mai înainte.
În toate generaţiile, Dumnezeu a trimis pe slujitorii Săi să mustre păcatul, atât în lume, cât şi în biserică. Dar oamenii doresc să le fie spuse lucruri plăcute, iar adevărul simplu şi curat nu este primit. Mulţi reformatori, când şi-au început lucrarea, s-au hotărât să aibă o mare prudenţă când au atacat păcatele bisericii şi ale naţiunii. Ei nădăjduiau ca prin exemplul unei vieţi curate de creştin să aducă pe oameni înapoi la învăţăturile Bibliei. Dar Duhul lui Dumnezeu a venit asupra lor, aşa cum a venit peste Ilie, inspirându-l să mustre păcatele unui împărat nelegiuit şi ale unui popor apostaziat; nu s-au putut opri să predice declaraţiile lămurite ale Bibliei - învăţături pe care nu fuseseră dispuşi să le prezinte. Ei au fost constrânşi să declare cu ardoare adevărul şi primejdiile care ameninţau sufletele. Cuvintele pe care Dumnezeu le dădea ei le rosteau, fără teamă de urmări, iar oamenii erau constrânşi să asculte avertizarea.
Tot astfel va fi vestită şi solia îngerului al treilea. Când vine timpul ca ea să fie proclamată cu cea mai mare putere, Dumnezeu va lucra prin unelte umile, conducând minţile acelora care se consacră slujirii Sale. Lucrătorii vor fi calificaţi mai mult prin ungerea Duhului Său decât prin educaţia dată de instituţiile de învăţământ. Bărbaţi ai credinţei şi ai rugăciunii vor fi constrânşi să meargă cu zel sfânt, făcând cunoscut cuvintele pe care Dumnezeu li le dă. Păcatele Babilonului vor fi date pe faţă. Urmările dezastruoase ale impunerii rânduielilor bisericii de către autoritatea civilă, amăgirile spiritismului, înaintarea neobservată dar rapidă a puterii papale, toate vor fi demascate. Pin aceste avertizări solemne oamenii vor fi treziţi. Mii şi mii vor auzi cuvinte pe care nu le-au mai auzit niciodată. Cu uimire vor asculta mărturia că Babilonul este biserica decăzută din cauza rătăcirilor şi păcatelor ei, din cauza lepădării adevărului trimis pentru ea din cer. Când oamenii merg la învăţătorii lor de mai înainte, cu întrebarea răscolitoare: "Sunt aceste lucruri aşa?", slujitorii le prezintă fabule, proorocesc lucruri plăcute pentru a le potoli temerile şi pentru a linişti conştiinţa trezită. Dar în timp ce mulţi refuză să se mulţumească doar cu autoritatea oamenilor şi cer un "aşa zice Domnul", slujitorii populari, asemenea fariseilor din vechime, plin de mânie că autoritatea lor este pusă la îndoială, vor denunţa solia ca fiind de la Satana şi vor provoca mulţimile iubitoare de păcat să insulte şi să prigonească pe aceia care o vestesc.
Pe măsură ce lupta se extinde în domenii noi şi mintea oamenilor este atrasă către Legea lui Dumnezeu, cea călcată în picioare, Satana se agită. Puterea care însoţeşte solia nu face decât să mânie şi mai mult pe aceia care se împotrivesc. Conducătorii spirituali vor face eforturi aproape supraomeneşti pentru a îndepărta lumina ca să nu lumineze peste turma lor. Prin toate mijloacele pe care le au la dispoziţie vor încerca să interzică discutarea acestor probleme vitale. Biserica va face apel la braţul cel mai puternic al puterii civile, şi, în această lucrare, papistaşii şi protestanţii se vor uni. Pe măsură ce mişcarea pentru impunerea duminicii devine mai îndrăzneaţă şi mai hotărâtă, va fi chemată în ajutor legea împotriva celor ce păzesc porunca a patra. Ei vor fi ameninţaţi cu amenzi şi întemniţare, iar unora le vor fi oferite poziţii cu influenţă şi alte beneficii şi avantaje, cu condiţia să renunţe la credinţa lor. Dar răspunsul lor statornic va fi: "Arătaţi-ne din Cuvântul lui Dumnezeu rătăcirea noastră", acelaşi răspuns pe care l-a dat şi Luther în împrejurări asemănătoare. Aceia care sunt târâţi înaintea tribunalelor aduc o îndreptăţire puternică a adevărului, iar unii care aud sunt conduşi să ia poziţie pentru păzirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu. În felul acesta, lumina va fi adusă multor mii de suflete care altfel n-ar putea cunoaşte nimic despre aceste adevăruri.
Ascultarea cu sinceritate de Cuvântul lui Dumnezeu va fi considerată ca răzvrătire. Orbiţi de Satana, părinţii vor exercita asprime şi lipsă de înţelegere faţă de copiii lor credincioşi, stăpânul sau stăpâna vor prigoni pe servul care păzeşte poruncile - dragostea va fi denaturată; copiii vor fi dezmoşteniţi şi alungaţi de acasă. Se vor împlini literal cuvintele lui Pavel: "Toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi" (2 Tim. 3,12). Când apărătorii adevărului refuză să cinstească sabatul duminical, unii dintre ei vor fi aruncaţi în închisori, unii vor fi exilaţi, alţii vor fi trataţi ca robi. Pentru înţelepciunea omenească, toate acestea par acum imposibile; dar pe măsură ce Duhul lui Dumnezeu, care îi ţine în frâu, va fi retras de la oameni, iar ei vor fi sub stăpânirea Satanei, care urăşte principiile divine, vor avea loc manifestări teribile. Inima poate deveni foarte crudă atunci când temerea de Dumnezeu şi dragostea sunt înlăturate. Când furtuna se apropie, o mare grupă de credincioşi care au mărturisit credinţa în solia îngerului al treilea, dar care n-au fost sfinţiţi prin ascultare şi adevăr îşi vor părăsi poziţia şi vor trece în rândurile împotrivitorilor. Unindu-se cu lumea şi împărtăşindu-se de spiritul ei, au ajuns să vadă lucrurile aproape în aceeaşi lumină; şi când ajung la încercare, ei sunt pregătiţi să aleagă partea uşoară, populară. Bărbaţi de talent şi cu aspect plăcut, care odinioară se bucuraseră în adevăr, îşi folosesc puterile pentru a amăgi şi a rătăci suflete. Ei devin vrăjmaşii cei mai aprigi ai fraţilor lor de mai înainte. Când păzitorii Sabatului sunt aduşi înaintea tribunalelor pentru a da socoteală de credinţa lor, aceşti apostaziaţi sunt agenţii cei mai cu efect ai Satanei, de a-i prezenta într-o lumină falsă şi a-i acuza, şi prin declaraţii mincinoase şi bănuieli incită pe conducători împotriva lor.
În vremea aceasta de persecuţie, credinţa slujitorilor Domnului va fi pusă la probă. Ei au dat avertizarea cu credincioşie privind numai la Dumnezeu şi la Cuvântul Său. Duhul lui Dumnezeu care le-a mişcat inimile i-a determinat să vorbească. Animaţi de un zel sfânt şi cu un puternic impuls divin, au pornit la îndeplinirea datoriilor lor fără să calculeze la rece urmările rostirii în faţa oamenilor a cuvântului pe care Dumnezeu li-l dăduse. Ei n-au ţinut seama de interesele pământeşti, nici n-au căutat să-şi păstreze bunul nume sau viaţa. Cu toate acestea, atunci când furtuna împotrivirii şi a apăsării se năpusteşte peste ei, unii copleşiţi de descurajare vor fi gata să exclame: "Dacă am fi prevăzut urmările cuvintelor noastre, am fi stat liniştiţi!" Ei sunt aruncaţi în greutăţi. Satana îi asaltează cu ispite grele. Lucrarea pe care şi-au asumat-o pare peste puterile lor de îndeplinire. Sunt ameninţaţi cu distrugerea. Însufleţirea care îi mânase s-a dus; cu toate acestea, nu se pot întoarce. Atunci, simţindu-şi deznădejdea grozavă, aleargă la Cel Atotputernic după întărire. Ei îşi amintesc că cuvintele pe care le rostiseră nu fuseseră ale lor, ci ale Aceluia care le încredinţase avertizarea. Dumnezeu a pus adevărul în inimile lor, iar ei n-au putut să nu-l vestească.
Aceleaşi încercări au fost experimentate de oamenii lui Dumnezeu din veacurile trecute. Wycliffe, Huss, Luther, Tyndale, Baxter, Wesley susţinuseră ca toate învăţăturile să fie verificate cu Biblia şi declaraseră că vor renunţa la tot ceea ce condamnă. Prigoana s-a dezlănţuit asupra acestor bărbaţi cu o furie nestinsă. Cu toate acestea, ei n-au contenit să vestească adevărul. Fiecare din diferitele perioade ale istoriei bisericii s-au caracterizat prin evidenţierea unui adevăr deosebit, specific adaptat la nevoile poporului lui Dumnezeu din vremea aceea. Fiecare adevăr nou şi-a croit drum prin mijlocul urii şi împotrivirii; aceia care au fost binecuvântaţi cu lumina Lui au fost ispitiţi şi încercaţi. Dumnezeu dă un adevăr deosebit pentru oamenii care se găsesc într-o situaţie dificilă. Cine îndrăzneşte să refuze vestirea lui? El porunceşte slujitorilor Săi să vestească ultima chemare de har către lume. Ei nu pot să tacă decât cu primejduirea sufletelor lor. Trimişii lui Hristos nu se ocupă de urmări. Ei trebuie să-şi îndeplinească datoria, iar urmările să le lase pe seama lui Dumnezeu.
Când împotrivirea se ridică la cea mai înaltă cruzime, slujitorii lui Dumnezeu ajung iarăşi în nedumerire; căci se pare că ei au adus criza. Dar conştiinţa şi Cuvântul lui Dumnezeu îi asigură că drumul lor este bun şi, cu toate că încercările continuă, ei sunt întăriţi să le suporte. Lupta se ascute şi creşte, dar credinţa şi curajul lor creşte o dată cu nevoile. Mărturia lor este: "Nu-ndrăznim să batjocorim Cuvântul lui Dumnezeu şi să despărţim Legea Sa cea sfântă, numind o parte importantă şi alta lipsită de importanţă pentru a câştiga favoarea oamenilor. Domnul pe care Îl slujim este în stare să ne scape. Hristos a biruit puterile pământului şi cum să ne temem noi de o lume deja învinsă?"
Persecuţia, în diferitele ei forme, este punerea în practică a unui principiu care va exista câtă vreme va fi Satana şi câtă vreme creştinismul va avea putere vitală. Nimeni nu poate sluji lui Dumnezeu fără să provoace împotrivirea oştilor întunericului. Îngerii răi îl vor asalta, alarmaţi că influenţa lui le ia prada din mâini. Oamenii răi, mustraţi de exemplul acestora, se vor uni cu ei, căutând să-i despartă de Dumnezeu prin ispitiri ameţitoare. Când acestea nu reuşesc, atunci este folosită o putere constrângătoare pentru forţarea conştiinţei.
Dar atâta vreme cât Isus rămâne Mijlocitorul omului în Sanctuarul de sus, influenţa înfrânătoare a Duhului Sfânt este simţită de conducător şi de către popor. Ne stăpânesc încă, într-o oarecare măsură, legile ţării. Dacă n-ar fi aceste legi, starea lumii ar fi mult mai rea decât este acum. În timp ce mulţi conducători sunt agenţii Satanei, Dumnezeu Îşi are trimişii Săi printre conducătorii ţării. Vrăjmaşul inspiră pe slujitorii lui să propună măsuri care ar împiedica într-o mare măsură lucrarea lui Dumnezeu; dar bărbaţi de stat care se tem de Domnul sunt influenţaţi de îngerii sfinţi să se împotrivească unor astfel de propuneri cu argumente ce nu pot fi combătute. În felul acesta, câţiva bărbaţi vor putea ţine piept unui curent puternic al răului. Împotrivirea vrăjmaşilor adevărului va fi stăvilită până ce solia îngerului al treilea îşi va face lucrarea. Când avertizarea finală va fi dată, ea va atrage atenţia acestor conducători prin care Domnul lucrează acum şi unii dintre ei o vor primi şi vor rămâne împreună cu poporul lui Dumnezeu în timpul strâmtorării.
Îngerul care se uneşte în vestirea soliei îngerului al treilea va lumina tot pământul cu slava lui. Aici este prezisă o lucrare mondială cu o putere neobişnuită. Mişcarea Adventă din anul 1840-1844 a fost o manifestare glorioasă a puterii lui Dumnezeu; prima solie îngerească a fost dusă la toate centrele misionare din lume, iar în câteva ţări s-a dat pe faţă cel mai mare interes religios care s-a văzut în vreo ţară de la Reformaţiunea sec. al XVI-lea; dar acestea urmează să fie depăşite de mişcarea cea puternică din timpul ultimei avertizări a îngerului al treilea.
Lucrarea se va asemăna cu aceea din Ziua Cincizecimii. După cum "ploaia timpurie" a fost dată, prin revărsarea Duhului Sfânt la începutul predicării Evangheliei pentru a face posibilă creşterea seminţei preţioase, tot aşa "ploaia târzie" va fi dată la încheierea ei pentru coacerea recoltei. "Să cunoaştem, să căutăm să cunoaştem pe Domnul! Căci El Se iveşte ca zorile dimineţii, şi va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară, care udă pământul" (Osea 6,3). "Şi voi, copii ai Sionului, bucuraţi-vă şi veseliţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, căci El vă va da ploaie la vreme, vă va trimite ploaie timpurie şi târzie, ca odinioară" (Ioel 2,23). "În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură. Atunci oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit" (Fapte 2,17.21).
Lucrarea cea mare a Evangheliei nu se va încheia cu o manifestare mai slabă a puterii lui Dumnezeu decât a marcat-o începutul ei. Profeţiile care s-au împlinit la revărsarea ploii timpurii, la începutul predicării Evangheliei, urmează să se împlinească iarăşi în ploaia târzie de la încheierea ei. Acestea sunt "vremurile de înviorare" către care privea în viitor apostolul Petru când spunea: "Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremile de înviorare, şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos" (Fapte 3,19.20).
Slujitorii lui Dumnezeu, cu feţele luminate, şi strălucind de consacrare sfântă, se vor grăbi din loc în loc pentru a vesti solia din cer. Prin mii de glasuri, pe tot pământul va fi dată avertizarea. Se vor face minuni, bolnavii vor fi vindecaţi şi semne şi minuni vor însoţi pe credincioşi. Şi Satana va lucra cu minuni mincinoase, făcând să coboare chiar şi foc din cer înaintea oamenilor (Apoc. 13,13). În felul acesta, locuitorii pământului vor fi aduşi să ia o hotărâre.
Solia va fi dusă nu atât prin argumente, cât prin convingerea profundă a Duhului lui Dumnezeu. Argumentele au fost prezentate. Sămânţa a fost semănată, iar acum va răsări şi va aduce roadă. Publicaţiile distribuite de lucrătorii misionari şi-au exercitat influenţa, dar, cu toate acestea, mulţi ale căror minţi au fost impresionate au fost împiedicaţi să înţeleagă pe deplin adevărul sau să-i dea ascultare. Acum razele de lumină pătrund pretutindeni, adevărul este văzut cu claritate, iar copiii cinstiţi ai lui Dumnezeu rup legăturile care i-au ţinut. Legăturile de familie, relaţiile cu biserica sunt fără putere să-i mai ţină. Adevărul le este mai preţios decât orice altceva. În ciuda unirii tuturor mijloacelor împotriva adevărului, un mare număr va lua poziţie de partea Domnului.
Cap. 39 Timpul strâmtorării
În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte" (Dan. 12,1).
Când se încheie solia îngerului al treilea, harul nu mai mijloceşte pentru locuitorii vinovaţi ai pământului. Oamenii lui Dumnezeu şi-au îndeplinit lucrarea. Ei au primit "ploaia târzie", "înviorarea de la faţa Domnului", şi sunt pregătiţi pentru ceasul încercării care le stă înainte. Îngerii se grăbesc încoace şi încolo în ceruri. Un înger care vine de pe pământ anunţă că şi-a terminat lucrarea; încercarea finală a fost adusă asupra lumii, şi toţi aceia care s-au dovedit credincioşi faţă de preceptele divine au primit "sigiliul viului Dumnezeu". Atunci Isus Îşi încetează mijlocirea în Sanctuarul de sus. El Îşi ridică mâinile şi cu un glas puternic spune: "S-a sfârşit", şi toată oastea îngerească îşi scoate coroanele când El face acest anunţ solemn: "Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe!" (Apoc. 22,11). Fiecare caz a fost hotărât pentru viaţă sau pentru moarte. Hristos a făcut ispăşire pentru poporul Său şi i-a şters păcatele. Numărul supuşilor Săi este hotărât: "împărăţia, stăpânirea, măreţia şi domnia de sub cerul întreg" este gata să fie dată moştenitorilor mântuirii, iar Isus va domni ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor.
Când El părăseşte Sanctuarul, întunericul îi acoperă pe locuitorii pământului. În acest timp grozav, cel drept trebuie să trăiască înaintea unui Dumnezeu sfânt, fără mijlocire. Frâul care a fost pus celor nelegiuiţi este îndepărtat şi Satana are stăpânire deplină peste cel care a rămas până la urmă nepocăit. Înde-lunga răbdare a lui Dumnezeu s-a sfârşit. Lumea a lepădat harul Său, a dispreţuit iubirea Sa şi a călcat în picioare Legea Sa. Nelegiuiţii au trecut hotarul milei; Duhul lui Dumnezeu căruia i-au rezistat cu încăpăţânare a fost până la urmă retras. Neocrotiţi de harul divin, ei nu au nici o apărare de cel rău. Satana va arunca atunci pe locuitorii pământului într-o strâmtorare mare, cea din urmă. Când îngerii lui Dumnezeu încetează să mai ţină în frâu vânturile sălbatice ale patimii omeneşti, toate elementele de luptă vor fi lăsate libere. Pământul întreg va fi adus într-o ruină mai grozavă decât aceea care a venit peste Ierusalimul din vechime.
Un singur înger a nimicit pe toţi întâii născuţi ai egiptenilor şi a umplut ţara de jale. Când David a păcătuit împotriva lui Dumnezeu prin numărarea poporului, un înger a făcut o distrugere mare prin care i-a fost pedepsit păcatul. Aceeaşi putere de distrugere, pe care au dat-o pe faţă îngerii sfinţi la porunca lui Dumnezeu, va fi dată pe faţă de îngerii cei răi atunci când El le îngăduie. Sunt gata acum forţe şi aşteaptă doar îngăduinţa divină, ca să răspândească pustiirea pretutindeni.
Aceia care cinstesc Legea lui Dumnezeu au fost acuzaţi că au adus nenorocirile peste lume şi vor fi priviţi ca fiind cauza frământărilor îngrozitoare ale naturii, a luptei şi a vărsării de sânge dintre popoare, care umplu pământul de durere. Puterea care a însoţit ultima avertizarea a umplut de mânie pe nelegiuiţi, mânia lor s-a aprins împotriva tuturor acelora care au primit solia, iar Satana va provoca cu o şi mai mare intensitate spiritul de ură şi de persecuţie.
Când prezenţa lui Dumnezeu a fost retrasă în cele din urmă de la naţiunea iudeilor, preoţii şi poporul n-au ştiut lucrul acesta. Cu toate că erau sub stăpânirea Satanei şi erau mânaţi de patimile cele mai îngrozitoare şi mai nelegiuite, ei încă se socoteau ca fiind aleşi de Dumnezeu. Slujba de la templu continua; jertfele erau aduse pe altarele mânjite şi în fiecare zi era cerută binecuvântarea divină asupra unui popor vinovat de sângele scumpului Fiu al lui Dumnezeu, care căuta să-i ucidă pe slujitorii şi pe apostolii Săi. Tot astfel, locuitorii pământului nu vor şti atunci când hotărârea irevocabilă a Sanctuarului a fost pronunţată şi soarta lumii a fost stabilită pentru totdeauna. Formele religiei vor fi continuate de către un popor de la care a fost retras, în cele din urmă, Duhul lui Dumnezeu; iar zelul satanic cu care prinţul răului îi va inspira pentru împlinirea planurilor lui răutăcioase va purta asemănarea cu zelul pentru Dumnezeu.
Pentru că Sabatul a devenit punctul deosebit de discuţie în creştinătate, iar autorităţile religioase şi pământeşti s-au unit pentru a impune păzirea duminicii, refuzul stăruitor al unei minorităţi de a se supune cerinţei generale va face din ei obiectul unui blestem general. Se va cere ca acei oameni puţini, care stau în opoziţie cu o instituţie a bisericii şi cu legea statului, să nu mai fie îngăduiţi; că este mai bine să sufere ei decât naţiuni întregi să fie aruncate în confuzie şi nelegiuire. Acelaşi argument a fost adus acum optsprezece veacuri împotriva lui Hristos de către "conducătorii poporului". "Oare nu vă gândiţi că este în folosul nostru", spunea Caiafa cel nelegiuit, "să moară un singur om pentru norod şi să nu piară tot neamul?" (Ioan 11,50). Acest argument va părea convingător; şi, în cele din urmă, se va da un decret împotriva acelora care sfinţesc Sabatul poruncii a patra, denunţându-i ca meritând pedeapsa cea mai aspră şi dând poporului libertatea ca, după un anumit timp, să-i dea la moarte. Romanismul din lumea veche şi protestantismul apostaziat din cea nouă vor lua o atitudine asemănătoare faţă de aceia care cinstesc toate învăţăturile divine.
Poporul lui Dumnezeu va fi atunci cufundat în acele scene de necaz şi de suferinţă, descrise de profet ca fiind timpul strâmtorării lui Iacov. "Aşa vorbeşte Domnul: 'Auzim strigăte de groază; spaimă, nu este pace! S-au îngălbenit toate feţele. Vai! Căci ziua aceea este mare; nici una n-a fost ca ea. Este o vreme de necaz pentru Iacov; dar Iacov va fi izbăvit din ea'" (Ier. 30,5-7).
Noaptea de groază a lui Iacov, atunci când s-a luptat în rugăciune pentru liberarea din mâna lui Esau (Gen. 32,24-30), reprezintă experienţa poporului lui Dumnezeu în ultimul timp de strâmtorare. Din cauza înşelăciunii practicate pentru a-şi asigura binecuvântarea tatălui, care voia să o dea lui Esau, Iacov fugise ca să-şi scape viaţa, înspăimântat de ameninţările groaznice ale fratelui său. După ce rămăsese timp de mulţi ani în exil, se hotărâse, la porunca lui Dumnezeu, să se întoarcă cu soţiile şi copiii, cu turmele şi cirezile, în ţara lui natală. Ajungând la hotarele ţării, s-a umplut de frică la vestea apropierii lui Esau în fruntea unei cete de luptători, fără îndoială puşi pe răzbunare. Ceata lui Iacov, neînarmată şi fără apărare, părea să cadă victimă fără nădejde violenţei şi măcelului. Şi, pe lângă povara temerii şi neliniştii, se mai adăuga şi povara apăsătoare a remuşcării, că păcatul lui fusese acela care îl adusese în această primejdie. Singura lui nădejde era în harul lui Dumnezeu; singura lui apărare trebuia să fie rugăciunea. Cu toate acestea, n-a lăsat nimic nefăcut din partea lui pentru a ispăşi răul făcut fratelui lui şi pentru a îndepărta primejdia care-l ameninţa. Tot astfel şi urmaşii lui Hristos, când se apropie timpul strâmtorării, fac toate demersurile pentru a se arăta într-o lumină potrivită înaintea oamenilor, pentru a dezarma prejudecata şi pentru a îndepărta primejdia care ameninţă libertatea de con-ştiinţă.
Trimiţându-şi familia mai departe, ca să nu mai fie martora suferinţei lui, Iacov rămase singur pentru a se lupta cu Dumnezeu. El îşi mărturisi păcatul şi recunoscu mila lui Dumnezeu faţă de el, în timp ce, cu umilinţă adâncă, făcu apel la legământul făcut cu părinţii lui şi făgăduinţele date lui în viziunea de noapte de la Betel şi în ţara exilului său. Criza din viaţa lui Iacov sosise; totul era în joc. În întuneric şi în singurătate, el continua să se roage şi să se umilească înaintea lui Dumnezeu. Deodată, o mână i se aşeză pe umăr. Crezând că un vrăjmaş caută să-i ia viaţa, se luptă cu toată puterea şi disperarea cu atacatorul. Când se crăpă de ziuă, străinul îşi folosi puterea supranaturală; la atingerea lui, bărbatul cel puternic cade neajutorat şi rugător pe grumazul misteriosului lui adversar. Iacov ştiu cum că Îngerul legământului a fost Acela cu care s-a luptat. Cu toate că a fost lovit şi a suferit o durere ascuţită, nu se abătu de la ţintă. Timp îndelungat, suferise remuşcări, apăsare şi necaz pentru păcatul lui; acum trebuia să primească asigurarea că este iertat. Vizitatorul divin păru că vrea să plece; dar Iacov se prinse de El, cerând binecuvântarea. Îngerul îl zori: "Lasă-Mă să plec căci se apropie ziua"; dar patriarhul exclamă: "Nu Te las până nu mă vei binecuvânta". Câtă încredere, câtă hotărâre şi stăruinţă sunt manifestate aici! Dacă aceasta ar fi fost o cerere îndrăzneaţă, îngâmfată, Iacov ar fi fost nimicit pe loc. Însă el pusese stăpânire pe asigurarea dată aceluia care-şi mărturiseşte slăbiciunea şi nevrednicia, şi se încrede în mila unui Dumnezeu care-Şi ţine legământul.
"El a avut putere asupra îngerului şi a biruit" (Osea 12,4). Prin umilinţă, pocăinţă şi predare de sine, această fiinţă păcătoasă, supusă greşelii a învins pe Maiestatea cerului. El şi-a prins braţul său nesigur de făgăduinţele lui Dumnezeu, iar inima iubirii infinite n-a putut lepăda cererea unui păcătos. Ca o dovadă a biruinţei lui şi ca o încurajare pentru alţii, de a imita exemplul său, numele i-a fost schimbat dintr-unul care-i reamintea păcatul, în altul care comemora biruinţa. Şi faptul că Iacov a ieşit biruitor în lupta cu Dumnezeu era o asigurare că avea să biruiască şi în luptele cu oamenii. El nu se temu apoi să întâlnească mânia fratelui său, pentru că Domnul îi era apărătorul.
Satana îl acuzase pe Iacov în faţa îngerilor lui Dumnezeu, pretinzând dreptul de a-l distruge datorită păcatului lui; el îi dăduse ideea lui Esau să meargă împotriva lui; şi, în lunga noapte de luptă a patriarhului, Satana a încercat să pună asupra lui simţul vinovăţiei pentru a-l descuraja şi pentru a-i rupe legătura cu Dumnezeu. Iacov a ajuns aproape de disperare, dar ştia că fără ajutor din cer trebuia să piară. El era pocăit sincer de păcatul lui cel mare şi a apelat la mila lui Dumnezeu. N-a putut fi abătut de la ţinta lui, ci s-a ţinut tare de înger şi a stăruit în cererea lui cu strigăte stăruitoare, disperate, până când a biruit.
Aşa cum Satana l-a influenţat pe Esau să meargă împotriva lui Iacov, tot astfel el va provoca pe cei nelegiuiţi să distrugă pe poporul lui Dumnezeu în vreme de necaz. Şi, aşa cum l-a acuzat pe Iacov, el îşi va ridica acuzaţiile împotriva poporului lui Dumnezeu. El socoteşte lumea ca fiind supusă lui; dar grupa aceea mică, a celor care păzesc poruncile lui Dumnezeu, se împotriveşte supremaţiei lui. Dacă ar putea să-i şteargă de pe pământ, biruinţa lui ar fi deplină. El vede că îngerii sfinţi îi păzesc şi îşi dă seama că păcatele le-au fost iertate; dar nu ştie că viitorul lor a fost hotărât în Sanctuarul de sus. El are o cunoaştere deplină a păcatelor pe care chiar el i-a ispitit să le comită şi să le prezinte înaintea lui Dumnezeu în lumina cea mai exagerată, prezentând acest popor ca meritând exact ca şi el să fie exclus din favoarea lui Dumnezeu. El declară că Domnul nu poate să le ierte pe drept păcatele şi, cu toate acestea, să-l distrugă pe el şi pe îngerii lui. El îi pretinde ca pradă a lui şi cere să-i fie daţi pe mână ca să-i distrugă.
Când Satana îi acuză pe copiii lui Dumnezeu pentru păcatele lor, Domnul îi îngăduie să-i încerce până la extrem. Încrederea lor în Dumnezeu, credinţa şi hotărârea lor vor fi aspru încercate. Când trec în revistă trecutul lor, nădejdile lor se topesc, deoarece în toată viaţa lor pot vedea prea puţin bine. Sunt pe deplin conştienţi de slăbiciunea şi nevrednicia lor. Satana caută să-i îngrozească cu gândul că situaţia lor este fără nădejde, că pata mânjiturilor nu va putea fi ştearsă niciodată. El nădăjduieşte în felul acesta să le distrugă credinţa, pentru ca ei să cedeze acestor ispite şi să-i abată de la credincioşia faţă de Dumnezeu. Cu toate că poporul lui Dumnezeu este înconjurat de vrăjmaşi, care sunt hotărâţi să-i distrugă, groaza de care suferă ei nu este teama de persecuţie pentru adevăr; ei se tem că nu s-au pocăit de toate păcatele şi că, prin vreo greşeală a lor, să nu-şi dea seama de împlinirea făgăduinţei Mântuitorului: "Te voi păzi de ceasul încercării care are să vină peste lumea întreagă" (Apoc. 3,10). Dacă ar avea asigurarea iertării, nu s-ar da înapoi de la chinuri sau de la moarte; dar, dacă s-ar dovedi nevrednici şi şi-ar pierde viaţa din cauza propriilor lor defecte de caracter, atunci Numele cel sfânt al lui Dumnezeu ar fi batjocorit.
Din toate părţile ei aud comploturi de trădare şi văd lucrarea răzvrătirii, iar în inima lor se ridică o dorinţă puternică, o sete sinceră a sufletului, ca această mare apostazie să se termine, iar nelegiuirea celor răi să aibă un sfârşit. Dar, în timp ce se roagă lui Dumnezeu să oprească lucrarea răzvrătirii, ei sunt stăpâniţi de un simţ profund de regret, că nu mai au putere să reziste pentru a da înapoi valul puternic al păcatului. Ei simt că, dacă totdeauna ar fi folosit priceperea lor în slujba lui Hristos, mergând din putere în putere, forţele Satanei ar fi avut mai puţină putere să o ridice împotriva lor.
Ei îşi amărăsc sufletele înaintea lui Dumnezeu, arătând către pocăinţa din trecut pentru multele păcate şi aducând în favoarea lor făgăduinţa Mântuitorului: "Dacă vor căuta ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine" (Is. 27,5). Credinţa nu slăbeşte din cauză că rugăciunile lor nu sunt ascultate imediat, cu toate că suferă cea mai intensă nelinişte, groază şi amărăciune; ei nu-şi încetează stăruinţele. Ei se prind de puterea lui Dumnezeu, aşa cum Iacov s-a apucat de Înger; iar vorbirea sufletului lor este: "Nu Te las până nu mă vei binecuvânta".
Dacă Iacov nu s-ar fi pocăit mai înainte de păcatul lui, prin care a primit dreptul de întâi născut prin înşelăciune, Dumnezeu nu i-ar fi ascultat rugăciunea şi nu i-ar fi păstrat viaţa. Tot astfel, în timpul strâmtorării, dacă poporul lui Dumnezeu ar mai avea păcate nemărturisite, care să le vină în minte pe când sunt chinuiţi de groază şi teamă, ar fi copleşiţi; disperarea nu le-ar nimici credinţa şi n-ar mai avea încredere de a lupta cu Dumnezeu pentru liberare. Dar, în timp ce au un simţ adânc al nevredniciei, ei nu au păcate ascunse pe care să le descopere. Păcatele lor au mers înainte la judecată şi au fost şterse, iar ei nu şi le mai pot reaminti.
Satana îi face pe mulţi să creadă că Dumnezeu va trece cu vederea necredincioşia lor în lucrurile mărunte ale vieţii; dar Domnul ne arată în procedeele Sale cu Iacov că în nici un fel nu va aproba şi nu va îngădui păcatul. Toţi aceia care încearcă să-şi scuze sau să-şi ascundă păcatele şi le îngăduie astfel să rămână în cărţile din cer, nemărturisite şi neiertate, vor fi biruiţi de Satana. Cu cât este mai înaltă mărturisirea lor şi cu cât mai onorabilă este poziţia pe care o ocupă, cu atât mai întristătoare este calea lor în faţa lui Dumnezeu şi cu atât mai sigură este victoria marelui lor împotrivitor. Aceia care amână pregătirea pentru ziua lui Dumnezeu nu o pot câştiga în timpul de strâmtorare sau în oricare alt timp după acesta. Cazul tuturor acestora este fără nădejde.
Acei creştini cu numele care ajung la această ultimă luptă grozavă nepregătiţi, în disperarea lor, îşi mărturisesc păcatele în cuvinte de groază teribilă, pe când cei nelegiuiţi se bucură de nenorocirea lor. Aceste mărturisiri au acelaşi caracter ca şi al lui Esau sau al lui Iuda. Cei care le fac deplâng urmările neascultările, dar nu vinovăţia ei. Ei nu simt o mâhnire adevărată, nici o scârbă de păcat. Îşi recunosc păcatul de teama pedepsei; dar, ca şi faraonii din vechime, s-ar întoarce de la sfidarea cerului dacă judecăţile ar fi îndepărtate.
Istoria lui Iacov este în acelaşi timp şi o asigurare că Dumnezeu nu-i va lepăda pe aceia care au fost amăgiţi, ispitiţi şi duşi în păcat, dar care s-au întors la El cu o pocăinţă adevărată. Când Satana caută să distrugă această grupă de oameni, Dumnezeu Îşi trimite îngerii să-i încurajeze şi să-i ocrotească în vreme de primejdie. Asalturile Satanei sunt furibunde şi hotărâte, amăgirile sunt teribile; dar ochiul Domnului este asupra poporului Său, iar urechea Lui aude strigătele lui. Necazul lor este mare, flăcările cuptorului par gata să-i mistuie; dar Maestrul topitor îi va scoate ca pe aurul curăţit în foc. Iubirea lui Dumnezeu pentru copiii Săi, în timpul acestei perioade de încercare cruntă, este tot atât de puternică şi delicată ca şi în zilele prosperităţii lor celei mai strălucite; dar este necesar pentru ei să fie puşi în cuptorul de foc; firea lor pământească trebuie să fie mistuită, pentru ca chipul lui Hristos să poată fi reflectat pe deplin.
Timpul de încercare şi de groază din faţa noastră va cere o credinţă care să suporte oboseala, amânarea şi foamea - o credinţă care nu va slăbi, chiar dacă va fi aspru încercată. Tuturor le este oferit timpul de har spre a se pregăti pentru vremea aceea. Iacov a biruit pentru că a fost stăruitor şi hotărât. Biruinţa lui este o dovadă despre puterea rugăciunii stăruitoare. Toţi aceia care se vor prinde de făgăduinţele lui Dumnezeu, aşa cum a făcu el, şi vor fi sinceri şi stăruitori, aşa cum a fost el, vor reuşi asemenea lui. Aceia care nu sunt gata să se lepede de sine, să se lupte înaintea lui Dumnezeu, să se roage mult şi stăruitor pentru binecuvântarea Sa, nu o vor primi. A te lupta cu Dumnezeu - cât de puţini ştiu ce înseamnă lucrul acesta! Cât de puţini sunt aceia care şi-au înălţat sufletul către Dumnezeu cu o dorinţă atât de puternică, până când toată puterea a ajuns la limită. Când valurile disperării, pe care nici o limbă nu o poate exprima, se revarsă peste cel care se roagă, cât de puţini se prind cu credinţă statornică de făgăduinţele lui Dumnezeu!
Aceia care acum pun la lucru puţină credinţă sunt în cea mai mare primejdie de a cădea sub puterea amăgirilor satanice şi a decretului de constrângere a conştiinţei. Şi, chiar dacă vor rezista încercării, vor fi aruncaţi într-o groază şi într-un chin mai adânc în timpul de strâmtorare, pentru că niciodată nu şi-au făcut obiceiul să se încreadă în Dumnezeu. Lecţiile de credinţă pe care ei le-au neglijat vor fi siliţi să le înveţe sub apăsare şi descurajare grozavă.
Trebuie de acum să facem cunoştinţă cu Dumnezeu, punând la încercare făgăduinţele Sale. Îngerii înregistrează orice rugăciune sinceră şi stăruitoare. Trebuie ca mai degrabă să ne lipsim de îngăduinţe egoiste decât să neglijăm comuniunea cu Dumnezeu. Cea mai neagră sărăcie, cea mai mare lepădare de sine, cu aprobarea Sa, este mai bună decât bogăţie, onoruri, confort şi prietenie, dar fără ea. Trebuie să ne luăm timp de rugăciune. Dacă îngăduim ca minţile noastre să fie năpădite de interese pământeşti, Domnul ne poate da timp pentru a ne despărţi de idolii noştri de aur, de case sau de ţarini fertile.
Tânărul n-ar fi amăgit de păcat dacă ar refuza să meargă pe o altă cale decât aceea pe care o poate cere binecuvântarea lui Dumnezeu. Dacă solii care duc lumii ultima avertizare solemnă s-ar ruga pentru binecuvântarea lui Dumnezeu, nu într-un mod rece, leneş şi nepăsător, ci cu ardoare şi credinţă, aşa cum a făcut Iacov, ar găsi multe locuri unde ar putea spune: "Am văzut pe Dumnezeu faţă către faţă şi viaţa mi-a fost păstrată" (Gen. 32,30). Ei ar fi socotiţi de cer ca prinţi, având putere să biruiască în lupta cu Dumnezeu şi cu oamenii.
"Timpul de încercare cum n-a mai fost niciodată" se va dezlănţui în curând peste noi; şi vom avea nevoie de o experienţă pe care acum nu o avem şi pe care mulţi sunt prea nepăsători să o câştige. Adesea, se întâmplă că încercarea se arată dinainte mai mare decât în realitate; dar acest lucru nu este adevărat cu privire la criza din faţa noastră. Imaginaţia cea mai vie nu poate cuprinde mărimea ei. În acest timp de încercare, orice suflet trebuie să stea pentru sine înaintea lui Dumnezeu. "Chiar dacă ar fi în mijlocul ei Noe, Daniel şi Iov, pe viaţa Mea - zice Domnul Dumnezeu - că n-ar scăpa nici fii, nici fiice, ci numai ei şi-ar mântui sufletul prin neprihănirea lor" (Ezech. 14,20).
Acum, când Marele nostru Preot face ispăşire pentru noi, trebuie să căutăm să devenim desăvârşiţi în Hristos. Nici măcar printr-un gând Mântuitorul nostru n-a putut fi adus să Se supună puterii ispitei. Satana găseşte în inimile omeneşti un loc unde-şi poate câştiga un punct de sprijin; o dorinţă păcătoasă este nutrită, prin care ispitele lui îşi dau pe faţă puterea. Dar Hristos a declarat despre sine: "Vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic cu Mine" (Ioan 14,30). Satana n-a putut găsi nimic în Fiul lui Dumnezeu care să-i fi oferit posibilitatea biruinţei. El păzise poruncile Tatălui Său şi în El nu era nici un păcat pe care Satana să-l poată exploata spre folosul lui. Aceasta este starea în care trebuie să fie găsiţi aceia care vor sta în timpul strâmtorării.
În viaţa aceasta, trebuie să îndepărtăm păcatul de la noi prin credinţa în sângele ispăşitor al lui Hristos. Mântuitorul nostru scump ne invită să ne unim cu El, să unim slăbiciunea noastră cu puterea Lui, neştiinţa noastră cu înţelepciunea Lui, nevrednicia noastră cu meritele Sale. Providenţa lui Dumnezeu este şcoala în care trebuie să învăţăm blândeţea şi umilinţa lui Isus. Domnul ne pune mereu înainte nu calea pe care am ales-o şi care ni se pare mai uşoară şi mai plăcută, ci adevăratele ţinte ale vieţii. Ne rămâne să colaborăm cu mijloacele pe care le foloseşte cerul în lucrarea de a aduce caracterele noaste în asemănare cu Modelul divin. Nimeni nu poate neglija sau amâna această lucrare decât cu primejduirea cea mai înfricoşată a sufletului lor.
Apostolul Ioan a auzit în viziune un glas tare în cer, zicând: "Vai de voi pământ şi mare! Căci diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme" (Apoc. 12,12). Teribile sunt scenele care provoacă această exclamaţie din partea glasului ceresc. Mânia Satanei creşte pe măsură ce timpul i se scurtează, iar lucrarea lui de amăgire şi de distrugere va atinge apogeul în timpul strâmtorării.
Semne îngrozitoare, cu un caracter supranatural, se vor descoperi în curând în ceruri, ca dovadă a puterii făcătoare de minuni a demonilor. Duhuri de demoni vor merge la împăraţii pământului şi în lumea întreagă pentru a-i lega în amăgire şi pentru a-i îndemna să se unească cu Satana în lupta lui împotriva conducerii cerului. Prin aceste mijloace vor fi amăgiţi deopo-trivă conducătorii şi supuşii. Se vor ridica persoane care vor pretinde că sunt chiar hristoşi şi vor pretinde titlul şi închinarea care aparţin Răscumpărătorului lumii. Ei vor face minuni uimitoare de vindecare şi vor declara că au descoperiri din cer care vor contrazice mărturia Scripturilor.
Ca o încoronare a dramei celei mari de amăgire, însuşi Satana va lua chipul lui Hristos. Biserica a mărturisit timp îndelungat că aşteaptă venirea Mântuitorului ca împlinire a nădejdii ei. Acum, amăgitorul cel mare va face să se arate ca şi când Hristos ar fi venit. În diferite părţi ale pământului, Satana se va prezenta între oameni ca o fiinţă maiestuoasă, de o strălucire orbitoare, care se aseamănă cu descrierea Fiului lui Dumnezeu dată de Ioan în Apocalips (Apoc. 1,13.15). Slava care-l înconjoară nu este întrecută cu nimic de ceea ce ochii omeneşti au văzut vreodată. În văzduh răsună strigătul de biruinţă: "A venit Hristos! A venit Hristos!" Oamenii se aruncă la pământ în adorare înaintea lui, în timp ce el îşi ridică mâinile şi pronunţă asupra lor o binecuvântare, aşa cum Hristos îi binecuvânta pe ucenicii Săi când era pe pământ. Glasul lui este plăcut, mieros şi melodios. Într-un ton amabil şi plin de simpatie, el prezintă unele dintre adevărurile cereşti pline de har, pe care Mântuitorul le-a rostit; vindecă bolile din popor şi apoi, în asemănarea cu Hristos pe care şi-a asumat-o, pretinde că a schimbat Sabatul în duminică şi porunceşte tuturor să sfinţească ziua pe care el a binecuvântat-o. El declară că aceia care stăruiesc să sfinţească ziua a şaptea hulesc numele lui, refuzând să asculte de îngerii trimişi la ei cu lumină şi adevăr. Aceasta este amăgirea cea mai puternică, aproape copleşitoare. Ca şi samaritenii care au fost amăgiţi de Simon Magul, mulţimile, de la cel mai mic până la cel mai mare, vor da atenţie acestor vrăjitorii, zicând: "Aceasta este 'puterea cea mare a lui Dumnezeu'" (Fapte 8,10).
Dar poporul lui Dumnezeu nu va fi indus în eroare. Învăţăturile acestui hristos fals nu sunt în armonie cu Scripturile. Binecuvântarea lui este pronunţată asupra închinătorilor fiarei şi ai chipului ei, chiar asupra acelei categorii de oameni peste care se va revărsa mânia neamestecată a lui Dumnezeu, aşa cum declară Biblia.
Şi, ce este mai important, este faptul că lui Satana nu-i este îngăduit să contrafacă felul venirii lui Hristos. Mântuitorul a avertizat pe poporul Său împotriva amăgirii din acest punct de vedere şi a prezis cu claritate modul venirii Sale de a doua oară. "Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni până acolo să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Deci, dacă vă vor zice: 'Iată-L în pustie', să nu vă duceţi acolo! 'Iată-L în odăiţă ascuns' să nu credeţi. Căci cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului" (Matei 24,24-27; 25,31; Apoc. 1,7; 1 Tes. 4,16.17). Nu este posibilă contrafacerea acestei veniri. Ea va fi universal cunoscută şi văzută de toată lumea.
Numai aceia care au fost cercetători sârguincioşi ai Scripturilor şi care au primit dragostea de adevăr vor fi ocrotiţi de amăgirea cea puternică ce ia lumea în stăpânire. Prin mărturia dată de Biblie, aceştia îl vor depista pe amăgitor în prefăcătoria lui. Timpul de încercare va veni peste toţi. Prin cernerea ispitei se vor descoperi creştinii cei adevăraţi. Este poporul lui Dumnezeu atât de solid întemeiat pe Cuvântul Său, încât să nu urmeze dovada dată de simţurile lor? Se vor prinde ei de Biblie şi numai de Biblie într-o astfel de criză? Satana îi va împiedica, dacă va putea, să-şi asigure pregătirea pentru a sta în ziua aceea. El va pregăti lucrurile aşa ca să le îngrădească drumul, să-i ademenească cu comori pământeşti, să-i facă să ducă poveri grele şi apăsătoare pentru ca inimile să le fie supraîmpovărate de grijile vieţii acesteia, iar ziua încercării să vină peste ei ca un hoţ.
Când decretul dat de diferiţi conducători ai creştinătăţii împotriva păzitorilor poruncii va retrage ocrotirea conducerii şi-i va lăsa la dispoziţia acelora care le doresc distrugerea, copiii lui Dumnezeu vor fugi din oraşe şi sate, se vor întovărăşi în grupe, locuind în cele mai pustii şi mai singuratice locuri. Mulţi îşi vor găsi scăparea în întăriturile munţilor. Asemenea creştinilor din văile Piemontului, ei vor face din înălţimile pământului sanctuarele lor şi vor mulţumi lui Dumnezeu pentru "întăriturile stâncilor" (Is. 33,16). Dar mulţi din toate popoarele şi din toate clasele, de sus şi de jos, bogaţi şi săraci, negri şi albi, vor fi aruncaţi în robia cea mai nedreaptă şi mai crudă. Cei iubiţi ai lui Dumnezeu vor trece prin zile grele, legaţi în lanţuri, închişi după gratiile închisorilor, condamnaţi la moarte, iar alţii în aparenţă vor fi lăsaţi să moară de foame, în temniţele întunecoase şi dezgustătoare. Nici o ureche omenească nu este deschisă să audă gemetele lor; nici o mână omenească nu este gata să le dea ajutor.
Va uita oare Dumnezeu pe poporul Său în acest ceas al încercării? L-a uitat El pe Noe cel credincios, atunci când judecăţile lui Dumnezeu au fost dezlănţuite peste lumea antediluviană? L-a uitat El pe Lot atunci când a căzut foc din cer pentru a nimici cetăţile câmpiei? L-a uitat El pe Iosif, înconjurat de idolatri în Egipt? L-a uitat El pe Ilie când jurământul Izabelei îl ameninţa cu aceeaşi soartă ca a preoţilor lui Baal? L-a uitat El pe Ieremia în groapa cea mai întunecoasă şi dezgustătoare a închisorii? I-a uitat El pe cei trei demnitari în cuptorul de foc? Sau pe Daniel în groapa leilor?
"Sionul zicea: 'M-a părăsit Domnul şi m-a uitat Domnul!' Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de rodul pântecului ei? Chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu nici un chip: Iată că te-am săpat pe mâinile Mele" (Is. 49,14-16). "Căci aşa vorbeşte Domnul oştirilor: 'Cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor lui'" (Zah. 2,8).
Cu toate că vrăjmaşii îi pot arunca în închisoare, pereţii celulei nu pot întrerupe legătura dintre sufletele lor şi Hristos. Acela care vede toate slăbiciunile lor, care cunoaşte toate încercările este mai presus de puterile pământului; şi îngerii vor veni la ei, în celulele singuratice, aducându-le lumină şi pace din cer. Temniţa va fi ca un palat, căci acolo locuiesc cei bogaţi în credinţă, iar zidurile întunecate vor fi luminate de lumina cerească, ca şi atunci când Pavel şi Sila se rugau şi cântau laude la miezul nopţii, în temniţa din Filipi.
Judecăţile lui Dumnezeu vor veni peste aceia care caută să prigonească şi să distrugă pe poporul Său. Îndelunga Sa îngăduinţă cu cei răi îi încurajează pe oameni în neascultare, dar pedeapsa lor nu este mai puţin sigură şi teribilă din cauză că este amânată. "Căci Domnul Se va scula ca la muntele Peraţim, şi Se va mânia ca în valea Gabaonului, ca să-Şi facă lucrarea, lucrarea Lui ciudată, ca să-Şi împlineacă lucrul, lucrul Lui nemaiauzit" (Is. 28,21). Pentru Dumnezeul nostru cel milostiv, pedeapsa este un act ciudat. "Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului" (Ezech. 33,11). "Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat!" "Domnul este îndelung răbdător, dar de o mare tărie; şi nu lasă nepedepsit pe cel rău" (Exod 34,6.7; Naum 1,3). Prin lucruri grozave în dreptate El va reface autoritatea Legii Sale călcate în picioare. Asprimea pedepsei care îl aşteaptă pe cel nelegiuit poate fi înţeleasă după neplăcerea Domnului de a aduce la îndeplinire judecata. Naţiunea cu care El are o îndelungă răbdare şi pe care nu o va lovi, până când nu va umple măsura nelegiuirii ei în cărţile lui Dumnezeu, va bea până la urmă din cupa mâniei neamestecate cu milă.
Când Hristos Îşi încetează mijlocirea în Sanctuar, mânia Sa neamestecată va fi dezlănţuită împotriva tuturor acelora care se închină fiarei şi icoanei ei şi primesc semnul ei (Apoc. 14,9.10). Plăgile care au căzut asupra Egiptului atunci când Dumnezeu a fost pe punctul de a-l elibera pe Israel au fost asemănătoare, în caracter, cu acele judecăţi mai teribile şi mai întinse care urmează să cadă peste lume chiar înainte de eliberarea finală a poporului lui Dumnezeu. Descriind aceste lovituri îngrozitoare, scriitorul Apocalipsei spune: "O rană rea şi dureroasă i-a lovit pe oamenii care aveau semnul fiarei şi care se închinau icoanei ei. Marea s-a făcut sânge, ca sângele unui om mort. Şi a murit orice făptură vie, chiar şi tot ce era în mare. Apele s-au făcut sânge". "Drept eşti Tu, Doamne" pentru că ai judecat în felul acesta. Fiindcă aceştia au vărsat sângele sfinţilor şi al proorocilor, le-ai dat şi Tu să bea sânge. Şi sunt vrednici" (Apoc. 16,2-6). Condamnând pe poporul lui Dumnezeu la moarte, ei şi-au atras vinovăţia sângelui lor ca şi când ar fi fost vărsat de propria lor mână. În acelaşi fel, Hristos i-a declarat pe iudeii din vremea Sa vinovaţi de tot sângele sfinţilor care fusese vărsat din zilele lui Abel; căci ei erau mânaţi de acelaşi duh şi căutau să facă aceeaşi lucrare ca cea a ucigaşilor proorocilor.
În plaga care urmează, este dată soarelui puterea "să dogorească pe oameni cu focul lui. Şi oamenii au fost dogorâţi de o arşiţă mare" (vers. 8.9). Profeţii au descris astfel starea pământului în acest timp înspăimântător: "Pământul este întristat, căci bucatele de pe câmp sunt pierdute. Toţi pomii de pe câmp s-au uscat" şi s-a dus bucuria de la copiii oamenilor!" "S-au uscat seminţele sub bulgări, grânarele stau goale! Cum gem vitele! Cirezile de boi sunt buimace, căci nu mai au păşune; căci au secat pâraiele şi a mâncat focul islazurile pustiei". "În ziua aceea, cântecele Templului se vor preface în gemete, zice Domnul Dumnezeu, pretutindeni vor arunca în tăcere o mulţime de trupuri moarte" (Ioel 1,17-20; 1,10-12; Amos 8,3).
Aceste plăgi nu sunt generale, căci locuitorii pământului ar fi nimiciţi cu totul. Totuşi, vor fi cele mai îngrozitoare calamităţi care au fost cunoscute vreodată de muritori. Toate judecăţile care au venit peste oameni până la încheierea timpul de har fuseseră amestecate cu milă. Sângele mijlocitor al lui Hristos îl ferise pe cel păcătos să primească măsura deplină pentru vinovăţia lui; dar, în judecata finală, mânia este revărsată neamestecată cu milă.
În ziua aceea, mulţimile vor dori scutul milei lui Dumnezeu pe care l-au dispreţuit atâta vreme. "Iată vin zile, zice Domnul Dumnezeu, când voi trimite foamete în ţară, nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foame şi sete după auzirea cuvintelor Domnului. Vor pribegi atunci de la o mare la alta, de la miazănoapte la răsărit, vor umbla istoviţi încoace şi încolo, ca să caute Cuvântul Domnului, şi tot nu-l vor găsi" (Amos 8,11.12).
Poporul lui Dumnezeu nu va fi scutit de suferinţă; dar când este persecutat şi chinuit, când suferă lipsuri şi nu are hrană, nu va fi lăsat să piară. Dumnezeul acela care a avut grijă de Ilie nu va trece pe lângă nici unul dintre copiii Săi care nu s-au lepădat de ei înşişi. El, care numără perii capului, va avea grijă de ei şi, în timp de foamete, vor fi săturaţi. În timp ce nelegiuiţii mor de foame şi de boli, îngerii îi vor ocroti pe cei drepţi şi le vor împlini nevoile. Pentru cei care umblă în neprihănire, făgăduinţa este: "I se va da pâine şi apa nu-i va lipsi". "Cei nenorociţi şi cei lipsiţi caută apă şi nu este; li se usucă limba de sete. Eu, Domnul, îi voi asculta; Eu, Dumnezeul lui Israel, nu-i voi părăsi" (Isaia 33,15.16; 41,17).
"Căci chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da nici un rod, rodul măslinului va lipsi, şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!" (Hab. 3,17-18).
"Domnul este Păstorul tău, Domnul este umbra ta pe mâna ta cea dreaptă. De aceea nu te va bate soarele ziua, nici luna noaptea. Domnul te va păzi de orice rău, îţi va păzi sufletul". "Da, El te scapă de laţul vânătorului, de ciumă şi de pustiirile ei. El te va acoperi cu penele Lui şi te vei ascunde sub aripile Lui. Căci scut şi pavăză este credincioşia Lui! Nu trebuie să te temi nici de groaza din timpul nopţii, nici de săgeata care zboară ziua, nici de ciuma care umblă în întuneric, nici de molima care bântuie ziua-n amiaza mare. O mie să cadă alături de tine şi zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se vor apropia. Doar vei privi cu ochii şi vei vedea răsplătirea celor răi. Pentru că zici: 'Domnul este locul meu de adăpost!' Şi faci din Cel Prea Înalt turnul tău de scăpare, de aceea nici o nenorocire nu te va ajunge, nici o urgie nu se va apropia de cortul tău" (Ps. 121,5-7; 91,3-10).
Cu toate acestea, pentru ochiul omenesc s-ar părea că poporul lui Dumnezeu trebuie să sigileze în scurtă vreme mărturia lui cu sânge, aşa cum au făcut martirii dinaintea lui. Chiar şi ei încep să se teamă că Domnul i-a lăsat să cadă în mâna vrăjmaşilor lor. Acesta este timpul unei agonii teribile. Zi şi noapte, ei strigă către Dumnezeu pentru liberare. Nelegiuiţii tresaltă şi se aude un strigăt batjocoritor: "Unde este credinţa voastră? De ce nu vă liberează Dumnezeu din mâinile voastre dacă sunteţi într-adevăr poporul Său?" Dar cei care aşteaptă îşi amintesc de Isus murind pe crucea de pe Calvar şi de marii preoţi şi conducători strigând în batjocură: "Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacă El este împăratul lui Israel, să Se pogoare acum de pe cruce şi vom crede în El!" (Matei 27,42). Toţi se luptă cu Dumnezeu asemenea lui Iacov. Feţele lor exprimă lupta lăuntrică. Pe toate feţele se aşează paloarea morţii. Cu toate acestea, nu-şi întrerup mijlocirea lor stăruitoare.
Dacă oamenii ar putea privi cu ochi cereşti, ar vedea legiuni de îngeri care excelează în putere, stând în jurul acelora care au păzit cuvântul răbdării lui Hristos. Cu o dragoste plină de simpatie, aceşti îngeri au fost martorii chinului lor şi le-au auzit rugăciunile. Ei aşteaptă cuvântul Comandantului lor ca să-i smulgă din primejdie. Dar trebuie să mai aştepte puţin. Poporul lui Dumnezeu trebuie să bea paharul şi să fie botezat cu botezul. Chiar această amânare, atât de dureroasă pentru ei, este cel mai bun răspuns la cererea lor. În timp ce se străduiesc să aştepte cu încredere ca Domnul să lucreze, ei sunt aduşi să dea pe faţă credinţa, nădejdea şi răbdarea, pe care le-au practicat prea puţin în timpul experienţei lor religioase. Totuşi, din cauza celor aleşi, timpul de încercare va fi scurtat. "Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui, care strigă zi şi noapte către El? Vă spun că le va face dreptate în curând" (Luca 18,7.8). Sfârşitul va veni mai repede decât se aşteaptă oamenii. Grâul va fi adunat şi legat în snopi pentru grânarul lui Dumnezeu; neghina va fi legată în snopi pentru focul distrugerii.
Santinelele cereşti, credincioase însărcinării lor, îşi continuă veghea. Cu toate că decretul general a stabilit data când păzitorii poruncii vor fi daţi la moarte, vrăjmaşii lor vor anticipa în unele cazuri decretul şi, înainte de timpul stabilit, vor încerca să le ia viaţa. Dar nimeni nu poate trece peste păzitorii cei puternici, care stau aproape de fiecare suflet credincios. Unii sunt atacaţi în fuga lor din oraşe şi sate; dar săbiile ridicate împotriva lor se frâng şi cad fără putere, ca un pai. Alţii sunt apăraţi de îngeri sub formă de luptători.
În toate veacurile, Dumnezeu a lucrat prin îngerii sfinţi pentru ajutorarea şi eliberarea poporului Său. Fiinţele cereşti au luat parte activă în problemele oamenilor. Ele au apărut îmbrăcate în haine strălucitoare ca fulgerul; au venit la oameni în haine de călători. Îngerii au apărut în chip omenesc înaintea oamenilor lui Dumnezeu. Ei s-au odihnit, ca şi cum ar fi fost obosiţi, sub stejar la miezul zilei. Au primit ospitalitate în casele oamenilor. Au acţionat ca nişte călăuze pentru călătorii rătăciţi. Au aprins cu mâinile lor focul pe altare. Au deschis uşile închisorilor şi au eliberat pe slujitorii lui Dumnezeu. Îmbrăcaţi cu armura cerului, au venit să dea la o parte piatra de pe mormântul Mântuitorului.
În chip de oameni, îngerii sunt adesea prezenţi în adunările celor drepţi; ei vizitează adunările celor nelegiuiţi, aşa cum au fost la Sodoma pentru a aduce un raport despre faptele lor, pentru a stabili dacă au trecut hotarul răbdării lui Dumnezeu. Domnul are plăcere în milă; şi, din cauza acelora care îi slujesc, îşi reduce calamităţile şi prelungeşte liniştea mulţimilor. Păcătoşii contra lui Dumnezeu îşi dau puţin seama cât de mult datorează pentru viaţa lor celor credincioşi pe care îşi găsesc plăcerea să-i batjocorească şi să-i apese.
Deşi conducătorii lumii nu ştiu, adesea în sfaturile lor îngerii au fost purtători de cuvânt. Ochi omeneşti i-au văzut; urechi omeneşti au ascultat apelurile lor; buzele omeneşti s-au împotrivit propunerilor lor şi le-au luat în râs sfaturile; mâini omeneşti i-au întâmpinat cu insulte şi abuzuri. În sălile de consiliu şi în tribunale, aceşti soli cereşti au demonstrat o cunoaştere temeinică a istoriei omeneşti; ei s-au dovedit mai capabili să apere cauza celor apăsaţi decât ar fi fost cel mai priceput şi mai elocvent dintre apărători. Ei au înfrânt planuri şi au oprit rele care ar fi întârziat într-o mare măsură lucrarea lui Dumnezeu şi ar fi provocat o mare suferinţă poporului Său. În ceasul primejdiei şi al necazului, "Îngerul Domnului tăbăreşte în jurul celor ce se tem de El, şi-i scapă din primejdie" (Ps. 34,7).
Cu o dorinţă arzătoare, poporul lui Dumnezeu aşteaptă semnele venirii Împăratului lor. Când sunt întrebaţi străjerii: "Cât mai este din noapte?", este dat răspunsul neîntârziat: "Vine dimineaţa şi este tot noapte" (Is. 21,11.12). Lumina străluceşte prin nori deasupra vârfurilor munţilor. În curând se va descoperi slava Sa. Soarele neprihănirii este gata să strălucească. Atât dimineaţa, cât şi noaptea sunt la uşă - începutul unei zile nesfârşite pentru cel drept şi coborârea unei nopţi veşnice peste cel nelegiuit.
Pe când cei care se luptă îşi îndreaptă cererile către Dumnezeu, vălul care îi desparte de lumea nevăzută pare să se dea la o parte. Cerurile strălucesc ca zorii unei zile veşnice şi, asemenea melodiei cântărilor îngerilor, răsună în urechi cuvintele: "Staţi tari în devotamentul vostru, vine ajutorul". Hristos, Biruitorul Cel puternic, păstrează pentru luptătorii Săi obosiţi o comoară de slavă nemuritoare; iar glasul Lui vine prin porţile deschise: "Iată, Eu sunt cu voi. Nu vă temeţi. Ştiu toate durerile voastre; Am purtat poverile voastre; nu vă luptaţi împotriva unor duşmani care n-au fost puşi la probă. Am dus lupta în favoarea voastră şi în numele Meu sunteţi mai mult decât biruitori".
Scumpul nostru Mântuitor ne va trimite ajutorul chiar atunci când avem nevoie de el. Calea spre ceruri este sfinţită de urmele Sale. Orice spin care ne răneşte picioarele le-a rănit pe ale Sale. Orice cruce, pe care suntem chemaţi să o purtăm, El a purtat-o înainte de noi. Domnul îngăduie lupta pentru a pregăti sufletul pentru pace. Timpul strâmtorării este o grea în-cercare şi de temut pentru poporul lui Dumnezeu; dar este un timp când toţi credincioşii adevăraţi să privească în sus şi prin credinţă să poată vedea curcubeul făgăduinţei care îl înconjoară.
"Astfel cei răscumpăraţi de Domnul se vor întoarce, vor veni în Sion cu cântări de biruinţă, şi o bucurie veşnică le va încununa capul; îi va apuca veselia şi bucuria, iar durerea şi gemetele vor fugi. 'Eu, Eu vă mângâi. Dar cine eşti tu, ca să te temi de omul muritor, şi de fiul omului, care trece ca iarba, şi să uiţi pe Domnul, care te-a făcut? De ce să tremuri necontenit toată ziua, înaintea mâniei asupritorului, când umblă să te nimicească? Unde este mânia asupritorului? În curând cel încovoiat sub fiare va fi dezlegat; nu va muri în groapă şi nu va duce lipsă de pâine. Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care stârnesc marea şi fac să-i urle valurile şi al cărui Nume este Domnul oştirilor. Eu pun cuvintele Mele în gura ta, şi te acopăr cu umbra mâinii Mele'" (Is. 51,11-16).
"De aceea, nenorocitule, beat ce eşti, dar nu de vin, ascultă: 'Aşa vorbeşte Domnul tău, Domnul, Dumnezeul tău, care apără pe poporul Lui: Iată că îţi iau din mână potirul ameţelii, potirul mâniei mele, ca să nu mai bei din el! Şi îl voi pune în mâna asupritorilor tăi, care îţi ziceau: Îndoaie-te, ca să trecem peste tine! Îţi făceai atunci spinarea ca un pământ, şi ca o uliţă pentru trecători'" (Is. 51,21-23).
Ochiul Domnului, privind de-a lungul veacurilor, s-a oprit asupra crizei pe care o avea de întâmpinat poporul Său, atunci când puterile pământeşti se vor alinia împotriva lui. Asemenea robilor captivi, ei se vor teme de moartea prin înfometare sau prin violenţă. Dar Cel Sfânt, care a despărţit Marea Roşie înaintea lui Israel, îşi va da pe faţă puterea Sa cea mare şi va pune capăt robiei ei. "Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oştirilor, îmi vor fi o comoară deosebită, în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă de ei, cum are milă un om de fiul său, care-i slujeşte" (Mal. 3,17). Dacă sângele martorilor credincioşi ai lui Hristos ar fi vărsat în vremea aceasta, n-ar mai fi ca sângele martirilor, o sămânţă semănată pentru a aduce un seceriş pentru Dumnezeu. Credincioşia lor n-ar mai fi o mărturie pentru a convinge pe alţii despre adevăr; căci inima împietrită a respins atât de mult valurile de milă până când ele nu se mai întorc. Dacă cei drepţi ar fi lăsaţi acum să cadă ca o pradă în mâna vrăjmaşilor lor, aceasta ar fi o biruinţă pentru prinţul întunericului. Psalmistul zice: "Căci El mă va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, mă va ascunde sub acoperişul cortului Lui" (Ps. 27,5). Hristos a spus: "Du-te poporul Meu, intră în odaia ta, şi încuie uşa după tine; ascunde-te câteva clipe, până va trece mânia! Căci iată, Domnul iese din Locuinţa Lui să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pământului (Is. 26,20.21). Glorioasă va fi eliberarea acelora care au aşteptat cu răbdare venirea Sa şi ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii.
Cap. 40 Poporul lui Dumnezeu salvat
Când protecţia legilor omeneşti va fi retrasă de la aceia care cinstesc Legea lui Dumnezeu, în diferite ţări se va produce o mişcare simultană pentru nimicirea lor. Deoarece timpul stabilit în decret se apropie, oamenii vor complota să smulgă din rădăcini această sectă urâtă. Se va hotărî ca într-o noapte să se dea lovitura decisivă care să aducă la tăcere glasul de discordie şi de mustrare.
Poporul lui Dumnezeu - unii în celulele închisorilor, alţii ascunşi în locuri singuratice în păduri şi munţi - se roagă încă pentru ocrotire divină, în timp ce în toate părţile, legiuni de oameni înarmaţi, mânaţi de oştile de îngeri răi, se pregătesc pentru lucrarea de ucidere. Acum este ceasul încordării extreme, când Dumnezeul lui Israel va interveni pentru liberarea celor aleşi ai Săi. Aşa zice Domnul: "Voi însă veţi cânta ca în noaptea când se prăznuieşte sărbătoarea, veţi fi cu inima veselă, ca cel ce merge, ca să se ducă la muntele Domnului, spre Stânca lui Israel. Şi Domnul va face să răsune glasul Lui măreţ. Îşi va arăta braţul gata să lovească în mânia Lui aprinsă, în mijlocul flăcării unui foc mistuitor, în mijlocul înecului, furtunii şi pietrelor de grindină" (Is. 30,29.30).
Cu strigăte de biruinţă, cu batjocuri şi blesteme, mulţimile de oameni răi sunt gata să se arunce asupra prăzii, când, iată, un întuneric des, mai adânc decât întunericul nopţii, cade peste pământ. Apoi, un curcubeu strălucind de slavă de la tronul lui Dumnezeu se arată pe cer şi pare să înconjoare fiecare grupă de rugători. Mulţimile înfuriate se opresc deodată. Strigătele lor batjocoritoare se sting. Obiectele urii lor criminale sunt uitate. Cu presimţiri înfricoşate privesc la simbolul legământului lui Dumnezeu şi doresc să fie ocrotiţi de strălucirea lui orbitoare.
Poporul lui Dumnezeu aude un glas lămurit şi melodios, spunând: "Priviţi în sus" şi, ridicându-şi ochii către cer, văd curcubeul făgăduinţei. Norii negri şi ameninţători care acopereau firmamentul se despart şi, asemenea lui Ştefan, ei privesc neclintiţi spre cer şi văd slava lui Dumnezeu şi pe Fiul omului stând pe tronul Său. Pe chipul Său divin ei văd semnele umilinţei Sale, iar de pe buzele Sale aud cererea prezentată înaintea Tatălui şi a sfinţilor îngeri: "Vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia, pe care Mi i-ai dat Tu" (Ioan 17,24). Se aude din nou un glas melodios şi biruitor, spunând: "Iată-i vin! Vin sfinţii fără pată, fără vătămare. Ei au păzit Cuvântul răbdării Mele; vor merge printre îngeri; iar buzele palide şi tremurânde ale acelora care au ţinut tare la credinţa lor scot un strigăt de biruinţă.
La miezul nopţii, Dumnezeu Îşi va arăta puterea Sa pentru eliberarea poporului Său. Soarele se arată, strălucind în toată puterea lui. Semne şi minuni urmează într-o succesiune rapidă. Nelegiuiţii privesc cu groază şi cu uimire această sectă, în timp ce neprihăniţii privesc cu bucurie solemnă semnul liberării lor. Totul în natură pare că şi-a schimbat cursul. Râurile încetează să mai curgă. Nori întunecoşi şi grei se ridică şi se lovesc unul de altul. În mijlocul cerurilor înfuriate este un spaţiu curat de o slavă de nedescris, de unde se aude glasul lui Dumnezeu ca sunetul multor ape, zicând: "S-a isprăvit" (Apoc. 16,17).
Glasul acela zguduie cerul şi pământul. Urmează un cutremur puternic, un cutremur atât de puternic şi mare cum n-a fost de când sunt oamenii pe pământ" (vers. 17.18). Firmamentul pare că se deschide şi se închide. Munţii tremură ca o trestie bătută de vânt, iar stâncile prăbuşite sunt răspândite peste tot. Se aude vuietul unei furtuni care se apropie. Marea este lovită cu furie. Se aude urletul furtunii ca glasul demonilor într-o lucrare de distrugere. Pământul întreg se ridică şi se coboară ca valurile mării. Suprafaţa lui se crapă. Chiar temeliile par că se prăbuşesc. Lanţuri de munţi se prăbuşesc. Insule locuite dispar. Porturile mării care au devenit asemenea Sodomei din cauza nelegiuirii sunt măturate de apele înfuriate. Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea "paharul cu vinul mâniei lui grozave". Pietre mari, fiecare "având greutatea unui talant", îşi fac lucrarea de distrugere (vers. 19.21). Oraşele cele îngâmfate ale pământului sunt doborâte. Palatele prinţilor, în care mai marii lumii şi-au risipit bogăţiile pentru a se slăvi pe ei înşişi, se prăbuşesc în ruine înaintea ochilor lor. Zidurile închisorilor se prăbuşesc şi poporul lui Dumnezeu, care a fost ţinut în captivitate pentru credinţa lui, este liberat.
Mormintele se deschid "şi mulţi din aceia care au adormit în ţărâna pământului" se trezesc, unii pentru viaţă veşnică, iar alţii pentru ruşine şi ocară veşnică" (Dan. 12,2). Toţi aceia care au murit în credinţa soliei îngerului al treilea ies din morminte slăviţi, ca să asculte legământul lui Dumnezeu de pace cu aceia care au păzit Legea Sa. "Şi cei care L-au străpuns" (Apoc. 1,7), aceia care au batjocorit şi au râs de agonia de moarte a lui Hristos şi cei mai violenţi împotrivitori ai adevărului şi ai poporului Său sunt înviaţi să-L vadă în slava Sa şi să vadă cinstea pe care o primesc cei credincioşi şi ascultători.
Norii groşi acoperă încă cerul; cu toate acestea, soarele pătrunde din când în când, arătându-se ca un ochi răzbunător al lui Iehova. Fulgerele înspăimântătoare coboară din cer, învăluind pământul într-o flacără de foc. Deasupra vuietului înspăimântător al tunetului, glasuri tainice şi îngrozitoare declară soarta celor nelegiuiţi. Cuvintele spuse nu sunt înţelese de toţi; dar sunt înţelese lămurit de învăţătorii mincinoşi. Aceia care cu puţin mai înainte fuseseră atât de nepăsători, atât de îndrăzneţi şi provocatori, atât de încântaţi în cruzimea lor faţă de poporul păzitor al poruncilor lui Dumnezeu sunt acum copleşiţi de consternare şi tremură de frică. Vaietele lor se aud mai presus de vuietul naturii dezlănţuite. Demonii recunosc dumnezeirea lui Hristos şi tremură înaintea puterii Sale, în timp ce oamenii strigă după milă şi se târăsc într-o spaimă jalnică.
Profeţii din vechime spuneau când priveau în viziune ziua Domnului: "Gemeţi, căci ziua Domnului este aproape: ea vine ca o pustiire a Celui Atotputernic!" (Is. 13,6). "Intră în stânci, şi ascunde-te în ţărână, de frica Domnului şi de strălucirea măreţiei Lui" Omul va trebui să-şi plece în jos privirea semeaţă şi îngâmfarea lui va fi smerită; numai Domnul va fi înălţat în ziua aceea. Căci este o zi a Domnului oştirilor împotriva oricărui om mândru şi trufaş, împotriva oricui se înalţă, ca să fie plecat. În ziua aceea, oamenii îţi vor arunca idolii de argint şi idolii de aur pe care şi-i făcuseră, ca să se închine la ei, îi vor arunca la şobolani şi la lilieci; şi vor intra în găurile stâncilor, şi în crăpăturile pietrelor, de frica Domnului şi de strălucirea măreţiei Lui, când Se va scula să îngrozească pământul" (Is. 2,10-12.20.21).
Printr-o deschizătură în nori, străluceşte o stea a cărei luminozitate este de patru ori mai mare în contrast cu întunericul. Ea inspiră nădejde şi bucurie celor credincioşi, dar asprime şi mânie călcătorilor Legii lui Dumnezeu. Aceia care au jertfit totul pentru Hristos sunt acum sigur ocrotiţi ca în cortul tainic al Domnului. Ei au fost încercaţi şi, înaintea lumii şi a dispreţuitorilor adevărului şi-au dovedit credincioşia faţă de Acela care a murit pentru ei. O shimbare uimitoare s-a petrecut cu aceia care au stat cu tărie pentru închinarea lor chiar şi în faţa morţii. Au fost liberaţi deodată din întuneric şi de sub tirania oamenilor transformaţi în demoni. Feţele lor, până de curând palide, îngrijorate şi trase, strălucesc acum de uimire, credinţă şi iubire. Glasurile lor se înalţă într-un cântec de biruinţă: "Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor, care nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul, şi s-ar clătina munţii în inima mărilor, chiar dacă ar urla şi ar spumega valurile mării, şi s-ar ridica până acolo de să se cutremure munţii" (Ps. 46,1-3).
Când aceste cuvinte de o încredere sfântă se înalţă către Dumnezeu, norii se dau la o parte şi se vede cerul înstelat, nespus de glorios, în contrast cu firmamentul întunecat şi ameninţător de partea cealaltă. Slava cetăţii cereşti străbate prin porţile deschise. Apoi apare pe cer o mână care ţine cele două table de piatră închise ca o carte. Profetul spune: "Atunci cerurile vor vesti dreptatea Lui, căci Dumnezeu este Cel ce judecă" (Ps. 50,6). Această Lege sfântă, dreptatea lui Dumnezeu care a fost proclamată pe Sinai în mijlocul tunetelor şi a focului ca o călăuză a vieţii, este acum descoperită oamenilor ca regulă de judecată. Mâna deschide tablele şi se văd preceptele Decalogului, scrise ca şi cu o pană de foc. Cuvintele sunt atât de clare, încât toţi le pot citi. Memoria este deşteptată, întunericul superstiţiei şi al rătăcirii este alungat de orice minte şi cele Zece Cuvinte ale lui Dumnezeu, scurte, cuprinzătoare şi autoritare, sunt aduse la cunoştinţa tuturor locuitorilor pământului.
Este cu neputinţă de descris groaza şi disperarea acelora care au călcat în picioare sfintele porunci ale lui Dumnezeu. Dumnezeu le-a dat în Legea Sa; ei şi-ar fi putut compara caracterele cu ea şi ar fi descoperit defectele cât încă era ocazia pentru pocăinţă şi pentru schimbare; dar, pentru a-şi asigura aprobarea lumii, au dat la o parte preceptele ei şi au învăţat pe alţii să o calce. Ei au încercat să constrângă pe poporul lui Dumnezeu să-I profaneze Sabatul. Acum sunt condamnaţi de Legea aceea pe care au dispreţuit-o. Cu o claritate îngrozitoare văd că sunt fără scuză. Au ales pe acela pe care l-au slujit şi căruia i s-au închinat. "Şi veţi vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit şi cel rău, dintre cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-I slujeşte" (Mal. 3,18).
Vrăjmaşii Legii lui Dumnezeu, de la slujitori şi până la cel mai de pe urmă dintre ei, au o nouă înţelegere cu privire la adevăr şi datorie. Prea târziu văd că Sabatul poruncii a patra este sigiliul viului Dumnezeu. Prea târziu văd natura cea adevărată a sabatului lor fals şi temelia de nisip pe care au clădit. Descoperă acum că au luptat împotriva lui Dumnezeu. Învăţătorii religiei au dus sufletele la pierzare, pretinzând că le duc către porţile Paradisului. Până în ziua socotelilor finale, nu se va şti cât de mare este răspunderea bărbaţilor din slujbele sfinte şi cât de teribile sunt urmările necredincioşiei lor. Numai în veşnicie vom putea aprecia corect pierderea unui singur suflet. Înspăimântătoare va fi soarta aceluia căruia Dumnezeu îi va spune: "Du-te de la Mine, rob rău!"
Glasul lui Dumnezeu se aude din cer, făcând cunoscute ziua şi ceasul venirii lui Isus şi vestind legământul veşnic cu poporul Său. Cuvintele Sale se rostogolesc pe pământ ca bubuitul tunetului celui mai puternic. Israelul lui Dumnezeu ascultă cu ochii pironiţi în sus. Feţele le sunt luminate de slava Sa şi strălucesc aşa cum strălucea faţa lui Moise, când a coborât de pe Sinai. Nelegiuiţii nu-i pot privi. Iar când se rosteşte binecuvântarea asupra acelora care au cinstit pe Dumnezeu prin păzirea Sabatului Său cel sfânt, se aude un strigăt puternic de biruinţă.
Îndată se arată la răsărit un nor mic negru, cam cât o jumătate de palmă. Este norul care înconjoară pe Mântuitorul şi care din depărtare pare înconjurat de întuneric. Poporul lui Dumnezeu ştie că acesta este semnul Fiului omului. Într-o tăcere solemnă, îl privesc cum se apropie de pământ, devenind din ce în ce mai luminos şi mai glorios, până ce este un nor mare alb, având la temelie o slavă asemănătoare cu un foc mistuitor, iar deasupra, curcubeul legământului. Isus vine ca un cuceritor puternic. Acum nu mai este "Omul durerii" să bea paharul amar al ruşinii şi al durerii. El vine biruitor în cer şi pe pământ, să judece pe vii şi pe morţi. "Cel credincios şi adevărat", "în dreptate va judeca şi va face război". "Şi oştile din ceruri Îl vor urma" (Apoc. 19,11-14). O dată cu acordurile melodiei cereşti, îngerii sfinţi, o mulţime vastă, nenumărată, Îl însoţesc pe drumul Său. Firmamentul pare plin de forme strălucitoare - zeci de mii de ori zece mii şi mii de mii. Nici o pană omenească nu poate descrie scena; nici o minte muritoare nu este în stare să-i înţeleagă splendoarea. "Măreţia Lui acoperă cerurile şi slava Lui umple pământul. Strălucirea Lui este ca lumina" (Hab. 3,3.4). Când norul cel viu se apropie mai mult, orice ochi priveşte pe Prinţul vieţii. Nici o coroană de spini nu mai răneşte capul acela sfânt; ci o diademă de slavă se odihneşte pe sfânta Sa frunte. Faţa Sa străluceşte de lumina orbitoare a soarelui de amiază: "Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: 'Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor'" (Apoc. 19,16).
În faţa prezenţei Sale "toate feţele îngălbenesc". Peste cei care au lepădat mila lui Dumnezeu cade groaza disperării veşnice. "Inima îi e mâhnită, îi tremură genunchii şi toate feţele au îngălbenit" (Ier. 30,6; Naum 2,10). Cei drepţi strigă, tremurând: "Cine poate sta în picioare?" Cântarea îngerilor se opreşte şi urmează un timp de tăcere înspăimântătoare. Apoi, glasul lui Isus se aude zicând: "Harul Meu vă este de ajuns". Feţele drepţilor se luminează şi bucuria umple toate inimile. Iar îngerii, dând tonuri mai înalte, cântă iarăşi pe măsură ce se apropie de pământ.
Împăratul împăraţilor coboară pe nor, învăluit în flacără de foc. Cerurile se strâng ca un sul, pământul tremură înaintea Lui şi toţi munţii şi insulele sunt mutate din locul lor. "Dumnezeul nostru vine şi nu tace. Înaintea Lui merge un foc mistuitor, şi împrejurul Lui o furtună puternică. El strigă spre ceruri sus şi spre pământ, ca să judece pe poporul Său" (Ps. 50,3-4).
"Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: "Cădeţi peste noi, şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?" (Apoc. 6,15-17).
Batjocurile dispreţuitoare au încetat. Buzele mincinoase sunt reduse la tăcere. Zăngănitul armelor, tumultul bătăliei, cu învălmăşeala luptei şi cu hainele tăvălite în sânge (Is. 9,5) au tăcut. În zadar se aude acum numai un glas de rugăciune şi cuvinte de bocet şi de vaiet. De pe buzele care până de curând batjocoreau, izbucneşte strigătul: "A venit ziua mâniei Lui; şi cine poate sta în picioare?" Nelegiuiţii se roagă să fie îngropaţi sub stâncile munţilor decât să privească în faţă pe Acela pe care L-au dispreţuit şi L-au lepădat.
Ei cunosc glasul care pătrunde urechea celor morţi. De câte ori tonurile lor duioase şi rugătoare i-au chemat la pocăinţă! De câte ori n-au auzit vocea Mântuitorului în invitaţia mişcătoare a unui prieten sau a unui frate! Nici un alt glas nu poate fi atât de plin de condamnare, atât de încărcat de acuzare pentru cei care au respins harul Său ca acest glas care a stăruit atât de multă vreme: "Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la căile voastre cele rele; pentru ce vreţi să muriţi?" (Ezech. 33,11). O, dacă ar fi fost glasul unui străin! Isus spune: "Fiindcă Eu chem şi voi vă împotriviţi, fiindcă Îmi întind mâna şi nimeni nu ia seama, fiindcă lepădaţi toate sfaturile Mele, şi nu vă plac mustrările Mele" (Prov. 1,24-25). Glasul acela trezeşte amintiri pe care ei ar dori să le şteargă - avertismente dispreţuite, invitaţii refuzate, privilegii pierdute.
Acolo sunt aceia care şi-au bătut joc de Hristos în umilinţa Sa. Cu o putere deosebită le revin în minte cuvintele Suferindului, când, somat de marele preot, a declarat solemn: "Vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului" (Matei 26,64). Acum Îl văd în slava Lui şi mai trebuie să-L vadă şi stând la dreapta puterii.
Aceia care au luat în râs susţinerea Sa că este Fiul lui Dumnezeu rămân acum fără cuvânt. Iată-l pe Irod cel îngâmfat, care şi-a bătut joc de titlul Său regesc şi a poruncit soldaţilor dispreţuitori să-L încoroneze ca împărat. Acolo sunt chiar oamenii aceia care, cu mâini nelegiuite, I-au pus pe umeri mantia de purpură, pe frunte coroana de spini şi în mâinile Sale care nu s-au împotrivit un sceptru derizoriu, plecându-se înaintea Sa într-o batjocură hulitoare. Oamenii care L-au lovit şi L-au scuipat pe Domnul vieţii acum se întorc de la privirea Sa pătrunzătoare şi caută să fugă de copleşitoarea slavă a prezenţei Sale. Aceia care I-au bătut cuiele în mâini şi în picioare, soldatul care I-a împuns coasta privesc aceste semne cu groază şi cu remuşcare.
Cu o claritate înspăimântătoare, preoţii şi conducătorii îşi reamintesc evenimentele de pe Calvar. Cu o groază înfiorătoare, îşi reamintesc cum, clătinând din cap într-o bucurie satanică, au exclamat: "Pe alţii i-a mântuit; pe El nu se poate mântui. Dacă este împăratul lui Israel, să Se pogoare acum de pe cruce, şi vom crede în El! S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubeşte" (Matei 27,42-43).
Îşi amintesc în culori vii parabola Mântuitorului cu privire la vierii care au refuzat să dea stăpânului lor rodul viei, care şi-au bătut joc de robii lui şi i-au ucis fiul. Îşi amintesc şi sentinţa pe care ei au pronunţat-o: "Stăpânul viei va pierde pe acei nelegiuiţi". În păcatul şi în pedepsirea acelor oameni necredincioşi, preoţii şi bătrânii îşi văd propria lor cale, precum şi soarta lor dreaptă. Şi acum se înalţă un strigăt de agonie de moarte. Mai puternic decât strigătul: "Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!", care a răsunat pe străzile Ierusalimului, se înalţă vaiul groaznic, disperat: "El este Fiul lui Dumnezeu! El este adevăratul Mesia!" Ei caută să fugă din prezenţa Împăratului împăraţilor. Ei încearcă zadarnic să se ascundă în peşterile cele adânci ale pământului, prăbuşite de furia elementelor.
În viaţa tuturor acelora care leapădă adevărul, sunt momente când conştiinţa se trezeşte, când memoria redă amintirile chinuitoare ale unei vieţi de făţărnicie, iar sufletul este hărţuit de regrete zadarnice. Dar ce sunt acestea comparate cu remuşcarea din ziua aceea, când teama vine ca o pustiire, când nimicirea vine ca o furtună! (Prov. 1,27). Aceia care au vrut să-L distrugă pe Hristos şi pe poporul Său credincios sunt acum martorii slavei care îi înconjoară. În groaza lor, ei aud glasurile sfinţilor, exclamând în tonuri pline de bucurie: "Iată, acesta este Dumnezeul nostru în care aveam încredere că ne va mântui" (Is. 25,9).
În mijlocul zguduirii pământului, a strălucirii fulgerelor şi a bubuitului tunetelor, glasul Fiului lui Dumnezeu strigă pe sfinţii adormiţi. El priveşte mormintele drepţilor; apoi, ridicând mâinile către cer, strigă: "Treziţi-vă, treziţi-vă, treziţi-vă, voi care dormiţi în ţărână şi sculaţi-vă!" În lungul şi în latul pământului, morţii aud glasul acela şi aceia care îl aud înviază. Şi pământul întreg va răsuna de vuietul acelei armate nespus de mari din fiecare naţiune, neam, limbă şi popor. Ei vin din închisoarea morţii, îmbrăcaţi cu slavă nemuritoare, strigând: "Unde îţi este biruinţa moarte? Unde îţi este boldul, moarte?" (1 Cor. 15,55). Iar drepţii cei vii şi sfinţii înviaţi îşi unesc glasurile într-un strigăt de biruinţă îndelung fericit.
Toţi ies din mormintele lor cu aceeaşi statură cu care au intrat în mormânt. Adam, care se găseşte în mulţimea celor înviaţi, este de o înălţime distinsă şi cu o statură maiestuoasă, cu puţin mai prejos decât Fiul lui Dumnezeu. El prezintă un contrast pronunţat faţă de oamenii din ultimele generaţii; în această privinţă se vede marea degenerare a neamului omenesc. Dar toţi înviază cu prospeţimea şi vigoarea tinereţii veşnice. La început, omul a fost creat după asemănarea lui Dumnezeu, nu numai în caracter, ci şi în trăsături şi formă. Păcatul a desfigurat şi aproape a şters chipul divin; dar Hristos a venit să refacă ceea ce a fost pierdut. El va schimba trupurile noastre fără valoare şi le va face asemenea trupului Său slăvit. Chipul muritor, lipsit de frumuseţe, odinioară mânjit de păcat, devine desăvârşit, frumos şi nemuritor. Toate defectele şi diformităţile sunt lăsate în mormânt. Readuşi la pomul vieţii în Edenul multă vreme pierdut, cei mântuiţi "vor creşte" (Mal. 4,2) la statura deplină a neamului omenesc, în slava lui de la început. Ultima rămăşiţă a blestemului păcatului va fi îndepărtată şi cei credincioşi ai lui Hristos se vor arăta "în frumuseţea Domnului Dumnezeului nostru", la minte, la suflet şi la trup, reflectând chipul desăvârşit al Domnului lor. O, minunată mântuire! Mult discutată, mult aşteptată, contemplată cu o anticipaţie înflăcărată, dar niciodată înţeleasă pe deplin. Drepţii cei vii sunt schimbaţi, "într-o clipă, într-o clipeală din ochi". La glasul lui Dumnezeu ei au fost slăviţi; acum sunt făcuţi nemuritori şi împreună cu sfinţii înviaţi sunt răpiţi să întâlnească pe Domnul lor în văzduh. Îngerii "adună pe cei aleşi din cele patru vânturi, de la o margine a cerului, până la cealaltă". Copilaşii sunt purtaţi de îngerii sfinţi şi daţi în braţele mamelor lor. Prieteni multă vreme despărţiţi prin moarte sunt uniţi pentru a nu se mai despărţi niciodată şi cu cântări de bucurie se înalţă împreună spre cetatea lui Dumnezeu.
De fiecare parte a carului de nori sunt aripi şi sub ele sunt roţi vii; şi, în timp ce carul se înalţă, roţile strigă: "Sfânt", iar aripile, în timp ce se mişcă, strigă: "Sfânt", iar suita de îngeri strigă: "Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Dumnezeu Atotputernic". Iar cei răscumpăraţi strigă: "Aleluia!" în timp ce carul înaintează către Noul Ierusalim.
Înainte de a intra în cetatea lui Dumnezeu, Mântuitorul acordă urmaşilor Săi emblemele biruinţei şi îi înveseleşte cu însemnele rangului lor împărătesc. Rândurile strălucitoare sunt aliniate în careu în jurul regelui lor, a cărui statură se înalţă maiestuoasă, mai presus de sfinţi şi de îngeri, a cărui faţă străluceşte asupra lor plină de dragoste binevoitoare. Privirea tuturor din oastea nenumărată a celor răscumpăraţi este aţintită asupra Lui, fiecare ochi priveşte slava Aceluia a cărui "faţă a fost schimonosită mai mult decât a oricărui om, iar chipul Său mai mult decât al fiilor oamenilor". Pe capul biruitorilor, Isus, cu propria Sa mână, pune coroana de slavă. Pentru fiecare este câte o coroană, purtând numele său cel nou (Apoc. 2,17) şi inscripţia "sfinţit Domnului". În fiecare mână este pusă ramura de palmier a biruitorului şi harpe strălucitoare. Apoi, când îngerii care conduc ating coardele, orice mână atinge coardele harpelor cu pricepere, producând o muzică dulce, în tonuri melodioase şi bogate. O răpire de nespus pune stăpânire pe toate inimile şi toate glasurile se înalţă în laudă plină de recunoştinţă: "A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor!" (Apoc. 1,5.6).
În faţa mulţimii răscumpărate este Cetatea Sfântă. Isus deschide larg porţile de mărgăritar şi popoarele care au păzit adevărul intră prin ele. Acolo privesc Paradisul lui Dumnezeu, căminul lui Adam, în nevinovăţia lui. Apoi glasul Acela, mai bogat decât orice muzică care a atins vreodată o ureche muritoare, se aude zicând: "Lupta voastră s-a sfârşit". "Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.
Acum se împlineşte rugăciunea Mântuitorului pentru ucenicii Săi: "Vreau ca acolo unde sunt Eu să fie şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu". "Fără pată înaintea feţei slavei Sale cu o bucurie de negrăit" (Iuda 24). Hristos prezintă Tatălui răsplata sângelui Său, zicând: "Iată-Mă pe Mine şi copiii pe care Mi i-ai dat". "Am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat". O, minuni ale iubirii răscumpărătoare; încântarea ceasului aceluia, când Tatăl Cel veşnic, privind pe cei răscumpăraţi, va vedea chipul Său, discordia păcatului îndepărtată, blestemul lui alungat şi omenirea iarăşi în armonie cu Divinitatea.
Cu o dragoste de nedescris, Isus îi invită pe cei credincioşi în bucuria Domnului lor. Bucuria Domnului este să vadă în Împărăţia Slavei sufletele care au fost salvate prin agonia şi umilirea Sa. Şi cei răscumpăraţi se vor împărtăşi de bucuria Sa când vor vedea printre cei fericiţi pe aceia care au fost câştigaţi pentru Hristos şi că aceştia au câştigat pe alţii, iar aceştia, la rândul lor, pe alţii, toţi aduşi în cerul de odihnă, atunci vor depune coroanele lor la picioarele lui Isus şi-L vor lăuda de-a lungul nesfârşitelor veacuri ale veşniciei.
Când cei răscumpăraţi sunt primiţi în Cetatea lui Dumnezeu, se înalţă un strigăt triumfător de adorare. Cei doi Adami sunt gata să se întâlnească. Fiul lui Dumnezeu stă cu braţele deschise să primească pe tatăl neamului nostru omenesc - fiinţa pe care a creat-o El, care a păcătuit împotriva Făcătorului său şi pentru păcatul căruia semnele răstignirii sunt purtate în trupul Mântuitorului. Când Adam vede urmele cuielor nemiloase, nu cade pe pieptul Domnului său, ci, în umilinţă, se aruncă la picioarele Sale, strigând: "Vrednic, vrednic este Mielul care a fost junghiat!" Mântuitorul îl ridică cu gingăşie şi-l îndeamnă să privească iarăşi la căminul din Eden, din care a fost atâta vreme alungat.
După îndepărtarea din Eden, viaţa lui Adam pe pământ a fost plină de durere. Fiecare frunză care cădea, fiecare victimă a jertfei, orice umbră de pe faţa plăcută a naturii, orice pată pe curăţia omului era o nouă amintire a păcatului său. Grozavă era agonia remuşcării când privea nelegiuirea abundând şi, ca un răspuns la avertizările lui, întâmpina acuzaţii aduse lui ca fiind cauza păcatului. Cu umilinţă răbdătoare a purtat aproape o mie de ani pedeapsa neascultării. S-a pocăit deplin de păcatul său, s-a încrezut în meritele Mântuitorului făgăduit şi a murit în nădejdea învierii. Fiul lui Dumnezeu a răscumpărat greşeala şi căderea omului; iar acum, prin lucrarea de ispăşire, Adam este repus în prima lui stăpânire.
Transportat de bucurie, el vede pomii care odinioară erau desfătarea lui - chiar pomii aceia ale căror roade le adunase el însuşi în zilele nevinovăţiei şi bucuriei lui. Vede viţa pe care propriile sale mâini au cultivat-o şi chiar acele flori pe care odinioară le iubea şi le îngrijea. Mintea lui prinde realitatea scenei; înţelege că acesta este în adevăr Edenul restabilit, mai plăcut acum decât atunci când a fost alungat din el. Mântuitorul îl conduce la pomul vieţii, rupe fructul cel slăvit şi-i dă să mănânce. Priveşte în jurul lui şi vede o mulţime din familia lui răscumpărată, stând în Paradisul lui Dumnezeu. Atunci îşi aşează coroana cea strălucitoare la picioarele lui Isus şi, căzând pe pieptul Său, îmbrăţişează pe Răscumpărătorul. Atinge harpa de aur şi bolţile cerului răsună de cântarea biruitoare: "Vrednic, vrednic, vrednic este Mielul care a fost junghiat şi trăieşte iarăşi!" Familia lui Adam îi urmează exemplul şi aşează coroanele lor la picioarele Mântuitorului când se pleacă înaintea Sa în adorare.
La această unire sunt martori îngerii care au plâns la căderea lui Adam şi s-au bucurat atunci când Isus, după înviere, S-a înălţat la cer, deschizând mormântul pentru toţi aceia care vor crede în Numele Său. Acum văd lucrarea de mântuire împlinită şi îşi unesc glasurile în cântări de laudă.
Pe marea de cristal înaintea tronului, acea mare ca de sticlă amestecată cu foc - atât de mult strălucind de slava lui Dumnezeu - este adunată mulţimea care a "câştigat biruinţa asupra fiarei, a chipului ei, a semnului ei şi a numărului numelui ei". Împreună cu Mielul pe Muntele Sionului, cu harpele lui Dumnezeu în mână, stau cei 144.000 care au fost răscumpăraţi dintre oameni; şi se aude ca sunetul multor ape şi ca sunetul unui tunet puternic "glasul cântăreţilor care cântau din harpele lor". Ei cântau "o cântare nouă", înaintea tronului, o cântare pe care nici un om n-o poate cânta afară de cei 144.000. Este cântarea lui Moise şi a Mielului - cântarea eliberării. Nimeni în afară de cei 144.000 nu poate învăţa cântarea aceasta; căci este cântarea experienţei lor - o experienţă pe care nici o altă generaţie n-a avut-o până atunci. "Aceştia urmează pe Miel oriunde merge El". Fiind înălţaţi de pe pământ, dintre cei vii, sunt socotiţi ca "primele roade pentru Dumnezeu şi pentru Miel" (Apoc. 15,2-3; 14,1-5). "Aceştia sunt cei care au venit din strâmtorarea cea mare"; au trecut prin timpul de strâmtorare asemenea căruia n-a mai fost niciodată de când este un popor pe pământ. Ei au rezistat groazei din timpul strâmtorării lui Iacov, ei au stat fără mijlocitor în timpul revărsării finale a judecăţilor lui Dumnezeu. Dar au fost eliberaţi căci "şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului". "În gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără pată" înaintea lui Dumnezeu. "De aceea stau ei înaintea tronului lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în templul Său. Şi cel care şade pe tron va locui în mijlocul lor". Ei au văzut pământul devastat de foamete şi de boli, soarele având puterea să dogorească pe oameni cu o arşiţă mare şi ei înşişi au suportat necazuri, foame şi sete. Dar "nu vor mai fi flămânzi, nici nu le va mai fi sete; nici nu-i va mai dogorî soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul care este în mijlocul tronului îi va hrăni, şi-i va aduce la izvoarele de apă vie; şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor" (Apoc. 7,14-17).
În toate veacurile, cei aleşi ai Mântuitorului au fost educaţi şi disciplinaţi în şcoala suferinţei. Ei au mers pe cărările înguste ale pământului; au fost curăţiţi în cuptorul încercărilor. Pentru numele lui Isus au suportat împotrivire, ură şi calomnie. L-au urmat prin lupte grele; au suportat lepădarea de sine şi au avut parte de dezamăgiri amare. Prin propria lor experienţă dureroasă au cunoscut grozăvia păcatului, puterea lui, vinovăţia şi jalea lui; îl privesc cu scârbă. Sentimentul jertfei infinite aduse pentru vindecarea lor îi umileşte în ochii lor şi le umple inimile de recunoştinţă şi de laudă, pe care cei care n-au căzut niciodată nu le pot aprecia. Ei iubesc mult pentru că li s-a iertat mult. Deoarece s-au împărtăşit de suferinţele lui Hristos, sunt în stare să se împărtăşească împreună cu El de slava Sa.
Moştenitorii lui Dumnezeu au venit din cocioabe, din temniţe, de pe eşafod, din munţi, din pustiuri, din peşterile pământului, din insulele mării. Pe pământ au fost săraci, năpăstuiţi, chinuiţi, milioane au coborât în mormânt împovăraţi cu ruşine pentru că au refuzat cu statornicie să se supună pretenţiilor amăgitoare ale lui Satana. Au fost declaraţi de tribunalele omeneşti ca cei mai josnici criminali. Dar acum Dumnezeu Însuşi este Judecătorul (Ps. 50,6). Acum, sentinţele omeneşti sunt răsturnate. "El va îndepărta ocara poporului Său Israel" (Is. 25,8). "Ei vor fi numiţi: 'popor sfânt, răscumpăraţi ai Domnului'". El a hotărât să dea "celor întristaţi din Sion, să le dea o cunună împărătească în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit" (Is. 62,12; 61,3). Ei nu mai sunt slabi, prigoniţi, risipiţi şi întristaţi. De acum încolo vor fi totdeauna cu Domnul. Ei stau înaintea tronului îmbrăcaţi cu haine mai bogate decât au purtat vreodată cei mai onoraţi oameni ai pământului. Sunt încoronaţi cu diademe mai strălucitoare decât au fost cele puse vreodată pe fruntea monarhilor pământeşti. Zilele de durere şi de plâns s-au dus pentru totdeauna. Împăratul slavei a şters lacrimile de pe toate feţele; orice cauză de amărăciune a fost îndepărtată. În legănarea ramurilor de palmieri, ei izbucnesc într-un cântec de biruinţă, clar, dulce şi armonios; toate vocile iau tonul până când imnul răsună prin bolţile cerului: "Mântuirea este a lui Dumnezeu care şade pe tron şi a Mielului", iar toţi locuitorii cerului răspund în adorare: "Amin". "A Dumnezeului nostru, să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţumirile, cinstea, puterea şi tăria, în vecii vecilor!" (Apoc. 7,10.12).
În viaţa aceasta abia începem să înţelegem subiectul cel minunat al mântuirii. Cu înţelegerea noastră mărginită, putem aprecia foarte corect ruşinea şi slava, viaţa şi moartea, dreptatea şi mila, care se întâlnesc la cruce; totuşi, cu cele mai ascuţite puteri mintale, nu putem prinde adevărata lor însemnătate. Lungimea şi lăţimea, adâncimea şi înălţimea iubirii răscumpărătoare sunt înţelese prea slab. Planul de Mântuire nu va fi deplin înţeles nici chiar atunci când cei răscumpăraţi vor vedea aşa cum sunt văzuţi şi vor cunoaşte aşa cum sunt cunoscuţi, însă de-a lungul veacurilor veşnice adevărul se va descoperi continuu în faţa minţilor uimite şi încântate.
Cu toate că necazurile, durerile şi ispitele pământului sunt terminate, iar cauza îndepărtată, poporul lui Dumnezeu va avea totdeauna o cunoaştere lămurită, inteligentă a ceea ce a costat mântuirea lor.
Crucea lui Hristos va fi ştiinţa şi cântecul mântuiţilor în toată veşnicia. În Hristos cel slăvit vor vedea pe Hristos cel răstignit. Niciodată nu se va uita că El, a cărui putere a creat şi susţinut lumile nenumărate prin vastele domenii ale spaţiului, iubitul Fiu al lui Dumnezeu, Maiestatea cerului, El pe care heruvimii şi serafimii strălucitori se bucurau să-L adore, S-a umilit pentru a ridica omenirea căzută; ca să poarte vinovăţia şi ruşinea păcatului şi ascunderea feţei Tatălui, până când chinurile unei lumi pierdute I-au sfâşiat inima şi I-au zdrobit viaţa pe crucea de pe Calvar. Faptul că Făcătorul tuturor lumilor, Arbitrul tuturor destinelor a trebuit să părăsească slava şi să Se umilească din dragoste pentru om va provoca totdeauna uimirea şi admiraţia Universului. Când popoarele răscumpărate privesc pe Mântuitorul lor şi văd slava veşnică a Tatălui strălucind pe faţa Sa; când privesc tronul Său care este din veci şi ţine până în veci şi ştiu că Împărăţia Sa nu va avea sfârşit, izbucnesc în cântarea răpitoare: "Vrednic, vrednic este Mielul care a fost junghiat şi ne-a răscumpărat pentru Dumnezeu prin sângele Său preţios!"
Taina crucii explică toate celelalte taine. În lumina care izvorăşte de pe Calvar, atributele lui Dumnezeu care ne umpluseră de teamă şi de groază apar frumoase şi atrăgătoare. Mila, bunătatea, dragostea părintească se văd unite cu sfinţenia, dreptatea şi puterea. Când privim Maiestatea pe tronul Său, înălţat şi onorat, Îi vedem caracterul în manifestările Lui iubitoare şi înţelegem, ca niciodată mai înainte, însemnătatea acelui titlu scump: "Tatăl nostru".
Se va vedea că Acela care este infinit în înţelepciune nu putea pune la cale un plan pentru salvarea noastră fără jertfirea Fiului Său. Răsplătirea pentru jertfa Sa este bucuria populării pământului cu fiinţe răscumpărate, sfinte, fericite şi nemuritoare. Urmările luptei Mântuitorului cu puterile întunericului este bucuria pentru cei mântuiţi, care vor sluji spre slava lui Dumnezeu în toată veşnicia. Şi atât de mare este valoarea unui suflet, încât Tatăl este mulţumit cu preţul plătit; iar Hristos, privind roadele jertfei Sale celei mari, este şi El mulţumit.
Cap. 41 Pustiirea pământului
Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns până la cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei. Turnaţi-i îndoit în potirul în care a amestecat ea. Pe cât s-a slăvit pe sine însăşi, şi s-a desfătat în risipă, pe atât daţi-i chin şi tânguire! Pentru că zicea în inima ei: 'Şed ca împărăteasă, nu sunt văduvă, şi nu voi şti ce este tânguirea!' Tocmai pentru aceea, într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea şi foametea. Şi va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare. Şi împăraţii pământului, care au curvit şi s-au desmierdat în risipă cu ea, când vor vedea fumul arderii ei, o vor plânge şi o vor boci, şi vor zice: 'Vai, vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-o clipă ţi-a venit judecata! (Apoc. 18,5-10).
"Negustorii pământului care s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei". "Vor sta departe de ea, de frica chinului ei. Vor plânge, se vor tângui, şi vor zice: 'Vai! Vai! Cetatea cea mare, care era îmbrăcată cu in foarte subţire, cu purpură şi cu stacojiu, care era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare! Atâtea bogăţii într-un ceas s-au prăpădit!" (Apoc. 18,11.3.15-17).
Aşa sunt judecăţile care cad asupra Babilonului în ziua revărsării mâniei lui Dumnezeu. Ea şi-a umplut măsura nelegiuirii; i-a venit timpul şi e coaptă pentru nimicire.
Când glasul lui Dumnezeu pune capăt robiei poporului Său, se produce o trezire teribilă a acelora care au pierdut totul în lupta cea mare a vieţii. În timpul de har, ei au fost orbiţi de amăgirile Satanei şi şi-au îndreptăţit calea lor păcătoasă. Cei bogaţi s-au îngâmfat cu superioritatea lor faţă de cei mai puţin favorizaţi decât ei; dar ei câştigaseră bogăţiile prin călcarea Legii lui Dumnezeu. Ei neglijaseră să hrănească pe flămânzi, să îmbrace pe cei goi, să lucreze cu dreptate şi să iubească mila. Ei au căutat să se înalţe pe ei înşişi şi să obţină omagiul semenilor lor. Acum sunt jefuiţi de tot ceea ce i-a înălţat şi sunt lăsaţi săraci şi fără apărare. Ei privesc cu groază la distrugerea idolilor pe care îi preţuiseră mai mult decât pe Făcătorul lor. Şi-au vândut sufletele pentru distracţii şi bogăţii pământeşti şi nu au căutat să se îmbogăţească faţă de Dumnezeu. Urmarea este că viaţa lor este o înfrângere; plăcerile lor sunt schimbate în amărăciune, iar comorile lor sunt date stricăciunii. Câştigul unei vieţi întregi este spulberat într-o clipă. Cei bogaţi deplâng distrugerea caselor lor mari şi risipirea aurului şi argintului lor. Dar plângerile lor sunt aduse la tăcere de groaza că ei înşişi trebuie să piară împreună cu idolii lor.
Cei nelegiuiţi sunt copleşiţi de regrete, nu din cauza neglijării păcătoase faţă de Dumnezeu şi de semenii lor, ci pentru că Dumnezeu a biruit. Ei deplâng urmarea acestui fapt; dar nu se pocăiesc de nelegiuirea lor. Dacă ar putea, n-ar lăsa neîncercat nici un mijloc nefolosit pentru a birui.
Lumea vede chiar grupa aceea pe care a batjocorit-o, a dispreţuit-o şi a dorit să o nimicească, trecând neatinsă prin boală, furtună şi cutremur. Acela care pentru călcătorii Legii Sale este un foc mistuitor, pentru poporul Său este o ocrotire si-gură.
Slujitorul care a sacrificat adevărul pentru a câştiga favoarea oamenilor îşi dă acum seama de caracterul şi influenţa învăţăturilor lui. Se vede lămurit că ochiul a toate ştiutor l-a însoţit când era la amvon, când mergea pe stradă, când se amesteca cu oamenii în diferitele scene din viaţă. Orice emoţie a sufletului, orice rând scris, orice cuvânt rostit, orice faptă care i-a făcut pe oameni să găsească scăpare la adăpostul minciunii a fost o sămânţă semănată; iar acum, în sufletele pierdute şi nenorocite din jurul lui, vede recolta.
Domnul zicea: "Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: 'Pace, pace!' Şi totuşi pace nu este". "Pentru că întristaţi prin minciuni inima celui neprihănit, când Eu Însumi nu l-am întristat, şi pentru că întăriţi mâinile celui rău ca să-l împiedicaţi să se lase de calea lui cea rea, făgăduindu-i viaţa" (Ier. 8,11; Ezech. 13,22).
"Vai de păstorii care nimicesc şi risipesc turma păşunii Mele!"" "Iată vă voi pedepsi din pricina răutăţii faptelor voastre". "Gemeţi, păstori, şi strigaţi! Tăvăliţi-vă în cenuşă, povăţuitori ai turmelor! Căci au venit zilele junghierii voastre. Nu mai este nici un loc de adăpost pentru păstori! Nu mai este nici o scăpare pentru povăţuitorii turmelor (Ier. 23,1-2; 25,34-35).
Atât slujitorii, cât şi poporul văd că n-au menţinut legătura corectă cu Dumnezeu. Ei văd că s-au răsculat împotriva Autorului oricărei legi drepte şi adevărate. Lepădarea preceptelor divine a dat naştere la mii de izvoare ale răului, discordiei, urii, nelegiuirii, până ce pământul a devenit un vast câmp de luptă, o cloacă de stricăciune. Aceasta este priveliştea pe care o văd aceia care au lepădat adevărul şi au ales să iubească rătăcirea. Nici o limbă nu poate exprima dorinţa pe care cel neascultător şi necredincios o simte faţă de tot ce a pierdut pentru totdeauna - viaţa veşnică. Bărbaţi la care lumea s-a închinat pentru talentele şi elocinţa lor văd acum aceste lucruri în adevărata lor lumină. Îşi dau seama ce au pierdut prin neascultare şi cad la picioarele acelora a căror credincioşie au dispreţuit-o şi au batjocorit-o şi mărturisesc că Dumnezeu i-a iubit.
Oamenii văd că au fost duşi în rătăcire. Ei se acuză unul pe altul pentru că i-au condus la distrugere; dar toţi se unesc a-şi manifesta cea mai crudă condamnare faţă de slujitorii religiei. Păstorii necredincioşi au proorocit lucruri plăcute; ei au condus pe ascultătorii lor să facă fără valoare Legea lui Dumnezeu şi să prigonească pe aceia care au sfinţit-o. Acum, în deznădejdea lor, aceşti învăţători mărturisesc înaintea lumii lucrarea lor de amăgire. Mulţimile se umplu de furie. "Suntem pierduţi!" strigă ei, "şi voi sunteţi cauza pieirii noastre"; şi se aruncă asupra păstorilor care i-au dus la pieire. Chiar aceia care odinioară îi admirau în cel mai înalt grad vor rosti împotriva lor blestemele cele mai grozave. Chiar mâinile care odinioară îi încoronaseră cu lauri se vor ridica să-i distrugă. Săbiile care erau destinate să ucidă pe poporul lui Dumnezeu sunt acum folosite pentru a distruge pe adversarii lor. Pretutindeni este luptă şi sânge vărsat.
"Vuietul ajunge până la marginea pământului; căci Domnul Se ceartă cu neamurile, intră la judecată împotriva oricărei făpturi, şi dă pe cei răi pradă săbiei" (Ier. 25,31). Timp de şase mii de ani a continuat lupta cea mare; Fiul lui Dumnezeu împreună cu solii cereşti au fost în luptă cu puterea celui rău, pentru a avertiza, a lumina şi a salva pe fiii oamenilor. Acum toţi au luat hotărârea; nelegiuiţii s-au unit deplin cu Satana în lupta contra lui Dumnezeu. A venit timpul ca Dumnezeu să restabilească autoritatea Legii Sale călcată în picioare. Acum lupta nu mai este numai cu Satana, ci şi cu oamenii. "Domnul se ceartă cu popoarele"; "El va da săbiei pe cei nelegiuiţi".
Semnul liberării a fost pus asupra acelora "care suspină şi gem din cauza tuturor nelegiuirilor care s-au săvârşit". Acum iese îngerul morţii, reprezentat în viziunea lui Ezechiel prin bărbaţii cu armele de nimicire, cărora le este dată porunca: "Ucideţi pe bătrâni şi pe tineri, fete, copii şi femei; dar să nu vă atingeţi de nici unul din aceia care au semnul; începeţi cu locaşul Meu cel sfânt" Profetul spune: "Ei au început cu bătrânii care erau înaintea casei" (Ezech. 9,1-6). Lucrarea de distrugere începe cu aceia care au pretins a fi păzitorii spirituali ai poporului. Străjerii falşi sunt primii care cad. Nu există nimeni care să aibă milă sau să cruţe. Bărbaţi, femei, fete şi copii pier deopotrivă.
"Căci iată, Domnul iese din locuinţa Lui, să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pământului; şi pământul va da sângele pe faţă, şi nu va mai acoperi uciderile" (Is. 26,21). "Dar iată urgia cu care va lovi Domnul pe toate popoarele, care vor lupta împotriva Ierusalimului. Le va putrezi carnea stând încă în picioare, le vor putrezi ochii în găurile lor, şi le va putrezi limba în gură. În ziua aceea, Domnul va trimite o mare învălmăşeală în ei; unul va apuca mâna altuia, şi vor ridica mâna unii asupra altora" (Zah. 14,12-13). În lupta nebunească a patimilor crude şi datorită revărsării grozave a mâniei neamestecate a lui Dumnezeu, cad locuitorii nelegiuiţi ai pământului - preoţi, conducători şi popor, bogat şi sărac, de sus şi de jos. "Cei pe care-i va ucide Domnul în ziua aceea vor fi întinşi de la un capăt al pământului până la celălalt; nu vor fi jeliţi, nici adunaţi, nici îngropaţi" (Ier. 25,33).
La venirea Domnului Hristos, nelegiuiţii sunt şterşi de pe faţa întregului pământ, nimiciţi de suflarea gurii Sale şi distruşi de strălucirea slavei Sale. Hristos Îşi ia poporul în cetatea lui Dumnezeu, iar pământul este golit de locuitori. "Iată, Domnul deşartă ţara şi o pustieşte, îi răstoarnă faţa şi risipeşte locuitorii. Ţara este pustiită de tot şi prădată; căci Domnul a hotărât aşa. Ei călcau legile, nu ţineau poruncile, şi rupeau legământul cel veşnic! De aceea mănâncă blestemul ţara, şi suferă locuitorii ei pedeapsa nelegiuirilor lor; de aceea sunt prăpădiţi locuitorii ţării" (Is. 24,1.3.5-6).
Pământul întreg pare ca un pustiu trist. Ruinele oraşelor şi satelor distruse de cutremur, copaci dezrădăcinaţi, stânci sfărâmate aruncate de mare sau scoase din pământ zac răspândite pe suprafaţa lui, în timp ce văgăuni uriaşe marchează locul de unde au fost smulşi munţii din temeliile lor.
Acum are loc evenimentul prefigurat în ultimul serviciu solemn al zilei de ispăşire. Când lucrarea din sfânta sfintelor se încheia, iar păcatele lui Israel erau îndepărtate din sanctuar în virtutea sângelui jertfei pentru păcat, atunci era adus înaintea Domnului ţapul cel viu; şi în faţa adunării, marele preot mărturisea pe capul lui "toate nelegiuirile copiilor lui Israel, şi toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul ţapului" (Lev. 16,21). Tot astfel, când lucrarea de ispăşire din Sanctuarul ceresc se va încheia, în prezenţa lui Dumnezeu, a îngerilor cereşti şi a oştilor celor răscumpăraţi, păcatele poporului lui Dumnezeu sunt puse asupra Satanei; el va fi declarat vinovat de toate relele pe care le-a provocat să le făptuiască. Şi după cum ţapul era trimis departe într-un ţinut nelocuit, tot aşa şi Satana va fi alungat pe pământul pustiit, o pustietate nelocuită şi stearpă.
Apocalipsul prezice alungarea Satanei, precum şi starea de haos şi pustiire la care va fi adus pământul şi declară că această stare va dăinui timp de o mie de ani. După ce prezintă scenele celei de a doua veniri a Domnului şi distrugerea celor nelegiuiţi, profeţia continuă: "Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele Neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme" (Apoc. 20,1-3).
Faptul că expresia "fântâna adâncului" reprezintă pământul într-o stare de confuzie şi de întunecime se poate vedea şi din alte texte biblice. Cu privire la starea pământului "la început", raportul Bibliei spune că "era pustiu şi gol; şi întunericul era peste faţa adâncului"1 (Gen. 1,2). Profeţia ne arată că va fi readus parţial, aproape la aceeaşi stare. Privind înainte la ziua cea mare a lui Dumnezeu, profetul Ieremia declară: "Mă uit la pământ, şi iată că este pustiu şi gol; mă uit la ceruri şi lumina lor a pierit! Mă uit la munţi, şi iată că nu este nici un om; şi toate păsările cerurilor au fugit! Mă uit, şi iată, locul roditor este un pustiu; şi toate cetăţile sale sunt nimicite" (Ier. 4,23-26).
Aici trebuie să fie locuinţa Satanei şi a îngerilor cei răi timp de o mie de ani. Mărginit la pământ, el nu va mai avea intrare la alte lumi, pentru a ispiti şi a supăra pe aceia care n-au crezut niciodată. În acest sens este el legat; n-a mai rămas nimeni asupra căruia să-şi poată exercita puterea. Este oprit cu totul de la lucrarea de amăgire şi de distrugere care timp de atâtea secole a fost singura lui desfătare.
Profetul Isaia, privind în viitor la vremea distrugerii Satanei, exclamă: "Cum ai căzut din cer Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: 'Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi fi ca Cel Prea Înalt'. Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului! Cei ce te văd se uită ţintă miraţi la tine, te privesc cu luare aminte şi zic: 'Acesta este omul care făcea să se cutremure pământul, şi zguduia împărăţiile, care prefăcea lumea în pustie, nimicea cetăţile şi nu dădea drumul prinşilor săi de război!" (Is. 14,12-17).
Timp de şase mii de ani, lucrarea de răzvrătire a Satanei "a făcut pământul să tremure". El "a făcut lumea ca un pustiu şi a nimicit cetăţile de pe el". Şi "n-a deschis închisoarea captivilor". Timp de şase mii de ani, temniţa lui a primit pe poporul lui Dumnezeu şi l-ar fi ţinut pentru totdeauna în robie, dar Hristos a sfărâmat lanţurile şi a eliberat pe prizonieri.
Chiar şi cei nelegiuiţi sunt acum în afara puterii Satanei; iar el, singur, înconjurat doar de îngerii săi, rămâne să-şi dea seama de efectele blestemului pe care l-a adus păcatul. "Toţi împăraţii neamurilor, da, toţi, se odihnesc cu cinste, fiecare în mormântul lui. Dar tu ai fost aruncat departe de mormântul tău, ca o ramură dispreţuită. Tu nu eşti unit cu ei în mormânt, căci ţi-ai nimicit ţara, şi ţi-ai prăpădit poporul" (Is. 14,18-20).
Timp de o mie de ani, Satana va rătăci încoace şi încolo pe pământul pustiit, pentru a vedea urmările răzvrătirii lui împotriva Legii lui Dumnezeu. În această vreme suferinţele lui vor fi profunde. De la cădere, activitatea neîncetată nu i-a dat timp să reflecteze; dar acum este lipsit de putere şi a lăsat să contemple partea pe care a avut-o de când s-a răzvrătit pentru prima oară împotriva guvernării divine. Să privească înainte tremurând cu groază către viitorul îngrozitor, când va trebui să sufere pentru tot răul pe care l-a făcut şi să fie pedepsit pentru păcatele pe care le-a determinat să fie făcute.
Captivitatea Satanei va aduce poporului lui Dumnezeu bucurie şi veselie. Profetul spune: "Iar când îţi va da Domnul odihnă după ostenelile şi frământările tale, şi după aspra robie care a fost pusă peste tine, atunci vei cânta cântarea aceasta asupra împăratului Babilonului (reprezentând aici pe Satana) şi vei zice: 'Iată, asupritorul nu mai este, asuprirea a încetat, Domnul a frânt toiagul celor răi, nuiaua stăpânitorilor. Cel ce în urgia lui lovea popoarele cu lovituri fără răgaz, cel ce în mâna lui supunea neamurile este prigonit fără cruţare'" (Is. 14,3-6).
În timpul celor o mie de ani, între prima şi a doua înviere, are loc judecata nelegiuiţilor. Apostolul Pavel arată către această judecată ca fiind un eveniment ce urmează celei de a doua veniri. "De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric, şi va descoperi gândurile inimilor (1 Cor. 4,5). Daniel declară că atunci când vine Cel Îmbătrânit de zile "judecata a fost dată sfinţilor Celui Prea Înalt" (Dan. 7,22). La data aceasta, cei neprihăniţi domnesc ca regi şi preoţi pentru Dumnezeu. Ioan în Apocalips spune: "Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata; ei vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos, şi vor împărăţi cu El o mie de ani" (Apoc. 20,4-6). Acum este timpul când, aşa cum a prezis apostolul Pavel, "sfinţii vor judeca lumea" (1 Cor. 6,2). Împreună cu Hristos ei judecă pe cei nelegiuiţi, comparând faptele lor cu cartea statutară, Biblia, hotărând fiecare caz după faptele făcute în trup. Apoi, partea pe care cei nelegiuiţi trebuie să o suporte este măsurată după faptele lor; şi este scrisă în dreptul numelui lor în cartea morţii.
Şi Satana şi îngerii lui sunt judecaţi de Hristos şi de poporul său. Pavel spune: "Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri?" (1Cor. 6,3), iar Iuda declară că: "El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa" (Iuda 6).
La încheierea celor o mie de ani, va avea loc a doua înviere. Atunci, cei nelegiuiţi vor învia din morţi şi se vor prezenta înaintea lui Dumnezeu pentru aducerea la îndeplinire a "judecăţii scrise". Astfel Apocalipsul, după ce descrie învierea celor drepţi, spune: "Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani" (Apoc. 20,5). Iar Isaia declară cu privire la cei nelegiuiţi: "Aceştia vor fi strânşi ca prinşi de război şi duşi într-o temniţă, vor fi închişi în gherle, şi după un mare număr de zile, vor fi pedepsiţi" (Is. 24,22).
Cap. 42 Sfârşitul luptei
La încheierea celor o mie de ani, Hristos Se întoarce din nou pe pământ. El este însoţit de oastea celor mântuiţi şi înconjurat de o suită de îngeri. Când coboară într-o maiestate înfricoşată, porunceşte morţilor nelegiuiţi să învieze pentru a-şi primi pedeapsa. Ei ies, o ceată puternică, nenumărată ca nisipul mării. Ce contrast faţă de aceia care au înviat la prima înviere! Cei drepţi au fost îmbrăcaţi cu tinereţe şi frumuseţe nemuritoare. Cei nelegiuiţi poartă urmele bolii şi ale morţii.
Fiecare ochi din mulţimea cea mare se întoarce să vadă slava lui Dumnezeu. Cu un glas, oştile nelegiuiţilor exclamă: "Bine-cuvântat este Cel ce vine în numele Domnului!" Nu iubirea faţă de Isus le inspiră această exclamaţie. Puterea adevărului face ca buzele lor să rostească, fără să vrea, aceste cuvinte. Cei nelegiuiţi ies din mormânt cu aceeaşi ură faţă de Isus şi cu acelaşi spirit de rebeliune cu care au intrat. Ei nu mai au un nou timp de har în care să-şi corecteze defectele din viaţa lor trecută. Nimic nu s-ar mai câştiga cu aceasta. O viaţă întreagă de neascultare nu le-a înmuiat inimile. O a doua ocazie, dacă le-ar fi dată, ar fi folosită ca şi prima, călcând în picioare cerinţele lui Dumnezeu şi răzvrătindu-se împotriva Lui.
Hristos coboară pe muntele Măslinilor, de unde S-a înălţat, după învierea Sa, şi unde îngerii au repetat făgăduinţa revenirii Sale. Profetul spune: "Atunci va veni Domnul, Dumnezeul meu, şi toţi sfinţii împreună cu El! Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe muntele Măslinilor, care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit; muntele Măslinilor se va despica la mijloc, şi se va face o vale foarte mare. Şi Domnul va fi Împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn, şi Numele Lui va fi singurul Nume" (Zah. 14,5.4.9). În timp ce Noul Ierusalim, în splendoarea lui orbitoare, se coboară din ceruri şi se aşează pe locul curăţit şi pregătit să-L primească, Hristos împreună cu poporul Său şi cu îngerii intră în Cetatea Sfântă.
Acum Satana se pregăteşte pentru o ultimă luptă pentru supremaţie. Cât timp a fost lipsit de puterea lui şi întrerupt din lucrarea lui de amăgire, prinţul răului s-a simţit nenorocit şi descurajat; dar când morţii nelegiuiţi înviază şi văd acele mulţimi uriaşe de partea lui, nădejdile lui reînvie şi se hotărăşte să nu renunţe la lupta cea mare. Îşi va pune în linie de bătaie, sub steagul lui, toate oştile celor pierduţi şi prin ei va căuta să-şi aducă la îndeplinire planurile. Cei nelegiuiţi sunt prizonierii Satanei. Lepădând pe Hristos, ei au primit conducerea conducătorului răzvrătit. Ei sunt gata să primească sugestiile lui şi să împlinească poruncile lui. Dar, consecvent şireteniei lui de la început, nu vrea să fie recunoscut ca fiind Satana. Pretinde a fi prinţul care este proprietarul de drept al lumii şi a cărui moştenire i-a fost răpită pe nedrept. Se prezintă supuşilor lui amăgiţi ca salvator, asigurându-i că puterea lui i-a scos din morminte şi că este pe punctul de a-i scăpa de cea mai crudă tiranie. Prezenţa lui Hristos fiind îndepărtată, Satana face minuni pentru a-şi susţine pretenţiile. El face pe cel slab tare şi inspiră tuturor spiritul şi energia lui. Le propune să-i conducă împotriva taberei sfinţilor şi să pună stăpânire pe Cetatea lui Dumnezeu. Cu bucurie diabolică arată spre milioanele nenumărate de oameni care au fost înviaţi din mormintele lor şi declară că, în calitate de conducător al lor, este în stare să cucerească cetatea ca să-şi recâştige tronul şi împărăţia.
În gloata aceea mare sunt mulţi din generaţia aceea cu viaţă lungă, care a existat înainte de potop; bărbaţi cu statură înaltă şi de o inteligenţă vastă care, supunându-se stăpânirii îngerilor căzuţi, şi-au consacrat toată priceperea şi cunoştinţele lor pentru înălţarea de sine; bărbaţi ale căror lucruri minunate de artă au făcut ca lumea să idolatrizeze geniul lor, dar a căror cruzime şi invenţii rele au murdărit pământul şi au desfigurat chipul lui Dumnezeu, făcându-L să şteargă de pe faţa pământului creaţiunea Sa. Acolo sunt împăraţi şi generali care au cucerit popoare, viteji care n-au pierdut nici o bătălie, luptători mândri şi ambiţioşi, a căror apropiere făcea împărăţiile să tremure. Prin moarte n-au suferit nici o schimbare. Când ies din morminte, îşi reiau cursul gândurilor chiar de acolo de unde au încetat. Sunt mânaţi de aceeaşi dorinţă de cucerire care-i stăpânea când au căzut.
Satana se consultă cu îngerii lui şi apoi cu aceşti împăraţi cuceritori şi oameni puternici. Ei privesc puterea şi numărul acelora care sunt de partea lor şi declară că armata din cetate este mică în comparaţie cu a lor şi că poate fi biruită. Fac planuri să pună stăpânire pe bogăţiile şi pe slava Noului Ierusalim. Toţi încep de îndată să se pregătească de luptă. Meşteri pricepuţi făuresc echipament de război. Conducători militari, renumiţi pentru succesele lor, rânduiesc gloate de luptători în companii şi divizii.
În cele din urmă, se dă ordinul de înaintare - şi oştile nenumărate pornesc - o armată care n-a fost niciodată formată de cuceritorii pământeşti, pe care forţele unite din toate veacurile, de când a început războiul pe pământ, n-au egalat-o niciodată. Satana, cel mai puternic dintre luptători, conduce avangarda, iar îngerii lui îşi unesc forţele pentru această luptă finală. Împăraţi şi luptători sunt în cortegiul lui, iar mulţimile îi urmează în companii mari, fiecare sub comandantul rânduit. Cu o precizie militară, rândurile înaintează unul după altul pe suprafaţa pământului, neregulată şi crăpată, către Cetatea lui Dumnezeu. La porunca lui Isus, porţile Noului Ierusalim sunt închise şi armatele Satanei împresoară cetatea şi se pregătesc de atac.
Hristos apare acum din nou în faţa vrăjmaşilor Săi. Cu mult deasupra cetăţii, pe o temelie de aur lustruit, se află un tron înalt. Pe acest tron stă Fiul lui Dumnezeu, iar în jur sunt supuşii împărăţiei Sale. Nici o limbă şi nici o pană nu pot descrie puterea şi maiestatea lui Hristos. Slava veşnicului Tată învăluieşte pe Fiul Său. Strălucirea prezenţei Sale umple Cetatea lui Dumnezeu şi se revarsă dincolo de porţi, învăluind pământul întreg cu strălucirea ei.
Cei mai aproape de tron sunt aceia care odinioară au fost zeloşi pentru cauza lui Satana, dar care, ca nişte tăciuni scoşi din foc, au urmat pe Mântuitorul lor cu un devotament profund şi puternic. Apoi stau aceia care au clădit caractere creştine în mijlocul minciunii şi necredinţei, aceia care au respectat Legea lui Dumnezeu atunci când lumea creştină o declara fără valoare şi milioane din toate veacurile care au suferit moartea de martir pentru credinţa lor. Iar mai departe este "gloata cea mare pe care n-o poate număra nimeni, dintre toate popoarele, neamurile şi limbile" înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe şi cu ramuri de finic în mâini" (Apoc. 7,9). Lupta lor s-a sfârşit, au câştigat biruinţa. Au alergat şi au căpătat premiul. Ramura de palmier din mâinile lor este simbolul biruinţei şi haina albă este însemnul neprihănirii lui Hristos care acum este a lor.
Cei răscumpăraţi înalţă o cântare de laudă care răsună prin bolţile cerului: "Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!" (vers. 10). Îngerii şi serafimii îşi unesc glasurile de adorare. Când cei mântuiţi privesc puterea şi răutatea Satanei, văd ca niciodată mai înainte că nici o altă putere nu i-a putut face biruitori decât aceea a lui Hristos. În toată mulţimea aceea strălucită nu se găseşte nimeni care să-şi atribuie sieşi mântuirea, ca şi când ar fi biruit prin propria lui putere şi bunătate. Nu se spune nimic despre ceea ce au făcut sau au suferit; ci refrenul fiecărei cântări, cheia fiecărui imn este: Mântuirea este a Dumnezeului nostru şi a Mielului.
În prezenţa locuitorilor pământului şi ai cerului, adunaţi, are loc încoronarea finală a Fiului lui Dumnezeu. Şi acum, învestit cu maiestate şi putere supremă, Împăratul împăraţilor pronunţă sentinţa faţă de răzvrătiţii împotriva guvernării Sale şi aduce la îndeplinire dreptatea pentru aceia care au călcat în picioare Legea Sa şi au prigonit pe poporul Său. Profetul lui Dumnezeu spune: "Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb, şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui, şi nu s-a mai găsit un loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea" (Apoc. 20,11.12).
De îndată ce cărţile cu rapoarte sunt deschise, şi ochiul lui Isus priveşte asupra nelegiuiţilor, ei devin conştienţi de fiecare păcat pe care l-au săvârşit vreodată. Ei văd exact locul unde picioarele lor s-au depărtat de pe cărarea curăţiei şi a sfinţeniei şi cât de departe i-a dus mândria şi răzvrătirea în călcarea Legii lui Dumnezeu. Ispitele seducătoare pe care le-au încurajat prin îngăduirea păcatului, binecuvântările folosite în rău, solii lui Dumnezeu dispreţuiţi, avertizările lepădate, valurile de milă respinse din cauza inimii îndărătnice şi nepocăite - toate acestea apar ca şi când sunt scrise cu litere de foc.
Deasupra tronului este descoperită crucea; şi, ca o privelişte panoramică, apar scenele ispitirii şi căderii lui Adam împreună cu etapele succesive din Planul cel mare de Mântuire; primii Săi ani de sărăcie şi ascultare; botezul Său în Iordan; postul şi ispitirea din pustie; lucrarea Sa publică, descoperirea faţă de oameni a celor mai preţioase binecuvântări ale cerului; zilele pline de fapte de iubire şi de milă; nopţile geloziei, ale urii şi ale răutăţii cu care erau răsplătite binefacerile Sale; agonia îngrozitoare şi tainică din Ghetsemani, sub povara zdrobitoare a păcatelor lumii întregi; trădarea în mâinile gloatei ucigaşe; evenimentele înfricoşătoare din noaptea aceea de groază; Prizonierul care nu se împotrivea, părăsit de ucenicii Săi iubiţi, şi care fugiseră dezamăgiţi pe străzile Ierusalimului; Fiul lui Dumnezeu adus în mijlocul veseliei în faţa lui Ana, judecat în palatul marelui preot, în sala de judecată a lui Pilat, înaintea lui Irod cel crud şi laş, batjocorit, insultat, torturat şi condamnat la moarte. Toate acestea sunt prezentate în culori vii.
Iar acum, în faţa mulţimii tremurânde, sunt arătate scenele finale; răbdătorul Suferind mergând pe drum către Calvar; Prinţul cerului atârnând pe cruce; preoţii îngâmfaţi, gloata batjocoritoare care lua în râs agonia Lui de moarte; întunericul supranatural; pământul împovărat, stâncile despicate, mormintele deschise, marcând clipa când Mântuitorul lumii Şi-a dat viaţa.
Spectacolul îngrozitor se arată exact aşa cum a fost. Satana, îngerii şi supuşii lui nu au nici o putere să se întoarcă de la tabloul propriei lor lucrări. Fiecare îşi reaminteşte partea pe care a înfăptuit-o: Irod, care a ucis copiii nevinovaţi din Betleem, ca să nimicească pe Împăratul lui Israel; Irodiada cea josnică, pe al cărei suflet vinovat stă sângele lui Ioan Botezătorul; Pilat cel slab şi oportunist; soldaţii batjocoritori; preoţii şi fruntaşii împreună cu gloata înnebunită care striga: "Sângele Lui să fie peste noi şi peste copiii noştri"; toţi privesc grozăvia vinovăţiei lor. Zadarnic caută să se ascundă de maiestatea divină a feţei Sale, care întrece strălucirea soarelui, în timp ce mântuiţii îşi depun coroanele la picioarele Mântuitorului, exclamând: "El a murit pentru mine!"
În mijlocul mulţimii răscumpărate sunt apostolii lui Hristos, Pavel cel curajos, Petru cel înflăcărat, Ioan cel iubitor şi iubit, împreună cu fraţii lui inimoşi, şi cu ei oastea cea mare de martiri. Iar în afara zidurilor, împreună cu toate lucrurile urâcioase şi josnice sunt aceia care i-au prigonit, întemniţat şi ucis. Acolo este Nero, acel monstru al cruzimii şi al viciului, care priveşte acum bucuria şi înălţarea acelora pe care odinioară i-a torturat şi în a căror groază extremă şi-a găsit o desfătare satanică. Mama lui este acolo pentru a vedea rezultatul lucrării ei; să vadă cum trăsătura rea de caracter transmisă fiului ei, patimile încurajate şi dezvoltate sub influenţa şi prin exemplul ei au rodit crima care a făcut lumea să se cutremure.
Acolo sunt preoţii şi prelaţii papistaşi care au pretins a fi ambasadorii lui Hristos, dar care au folosit roata, temniţa şi rugul pentru a stăpâni conştiinţele poporului Său. Acolo sunt pontifii cei îngâmfaţi care s-au înălţat mai presus de Dumnezeu şi s-au încumetat să schimbe Legea Celui Prea Înalt. Acei pretinşi părinţi ai bisericii au de dat socoteală înaintea lui Dumnezeu, de care ar dori să fie scutiţi. Prea târziu sunt aduşi să vadă că Cel Atotştiutor este gelos pentru Legea Sa şi că nu va scuti pe cel vinovat. Ei înţeleg că Hristos Se face una cu poporul Său care suferă; iar ei sunt acum puterea cuvintelor Sale. "Adevărat vă spun că ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai mei, Mie Mi le-aţi făcut" (Matei 25,40).
Întreaga lume nelegiuită este la bara de judecată a lui Dumnezeu, sub acuzaţia de înaltă trădare faţă de guvernământul cerului. Cei răi nu au pe nimeni care să le apere cauza; n-au nici o scuză; şi se pronunţă asupra lor sentinţa morţii veşnice.
Acum văd cu toţii că plata păcatului este moartea şi nu o libertate nobilă şi viaţa veşnică, ci sclavie, ruină şi moarte. Cei nelegiuiţi văd că s-au pierdut printr-o viaţă de răzvrătire; când li s-a oferit greutatea veşnică de slavă, au batjocorit-o; dar acum, cât de dorită li se pare! "Toate acestea, strigă sufletul pierdut, le-aş fi putut avea; dar am ales să le îndepărtez de la mine. O, ce patimă ciudată! Am schimbat pacea, fericirea şi onoarea pentru distrugere, ruşine şi disperare". Toţi văd că excluderea lor din cer este justificată. Prin viaţa lor au declarat: "Nu vrem ca acest Om (Isus) să domnească peste noi".
Ca într-o răpire, cei nelegiuiţi au privit încoronarea Fiului lui Dumnezeu. Văd în mâinile Sale tablele Legii divine, statutele pe care le-au dispreţuit şi le-au călcat. Ei sunt martori ai izbucnirii de uimire, de răpire şi de adorare a celor mântuiţi; şi, ca unda unei melodii, se revarsă peste mulţimile din afara Cetăţii exclamaţia tuturor, într-un glas: "Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor!" (Apoc. 15,3); şi, căzând cu faţa la pământ, ei se închină Prinţului vieţii.
Satana pare paralizat când priveşte slava şi maiestatea lui Hristos. El, care odată fusese un heruvim acoperitor, îşi aminteşte de unde a căzut. Un serafim strălucitor, "fiu al zorilor"; cât de schimbat! Cât de decăzut! Din sfatul în care odinioară era onorat, acum este exclus pentru totdeauna. El vede pe altul sfânt acum lângă Tatăl, acoperindu-I slava. A văzut coroana pusă pe capul lui Hristos de un înger cu o statură înaltă şi cu o prezenţă maiestuoasă şi ştie că poziţia înălţată a acestui înger ar fi putut fi a lui.
Memoria îi aduce aminte de căminul nevinovăţiei şi curăţiei lui, de pacea şi de mulţumirea lui, până şi-a îngăduit să murmure împotriva lui Dumnezeu şi să Îl invidieze pe Hristos. Acuzaţiile lui, răscoala lui, amăgirile lui pentru a câştiga simpatia şi sprijinul îngerilor, stăruinţa lui încăpăţânată în a nu face nici un efort de întoarcere atunci când Dumnezeu i-a oferit iertarea - toate acestea îi vin cu putere în minte. Îşi revede lucrarea printre oameni, cu urmările ei - vrăjmăşia omului faţă de semenul lui, distrugerea teribilă a vieţii, ridicarea şi căderea împărăţiilor, răsturnarea tronurilor, succesiunea îndelungată a agitaţiilor, a conflictelor şi a răscoalelor. Îşi aminteşte de toate eforturile lui permanente de a se împotrivi lucrării lui Hristos şi de a afunda pe om din ce în ce mai adânc. Vede că uneltirile lui demonice nu i-au putut distruge pe aceia care şi-au pus încrederea în Isus. Când Satana îşi priveşte împărăţia, rodul trudei lui, vede numai decădere şi ruină. A condus mulţimile să creadă că Cetatea lui Dumnezeu ar putea fi o pradă uşoară; dar ştie că aceasta este o minciună. Mereu şi mereu în desfăşurarea luptei celei mari a fost învins şi obligat să se predea. Cunoaşte prea bine puterea şi maiestatea Celui veşnic.
Scopul marelui răsculat a fost totdeauna să se îndreptăţească şi să dovedească guvernarea divină răspunzătoare de răzvrătirea lui. În scopul acesta a folosit toată puterea minţii lui. A lucrat în mod premeditat şi sistematic şi cu un succes uimitor, conducând mulţimi uriaşe să primească versiunea lui cu privire la lupta cea mare care a durat atâta vreme. Timp de mii de ani, acest şef al conspiraţiei a aşezat minciuna în locul adevărului. Dar acum a venit timpul când rebeliunea trebuie să fie înfrântă până la urmă, iar istoria şi caracterul Satanei să fie demascate. În ultimul său efort uriaş de a detrona pe Hristos, de a distruge pe poporul Său şi de a pune stăpânire pe Cetatea lui Dumnezeu, Arhiamăgitorul a fost demascat definitiv. Aceia care s-au unit cu el văd înfrângerea totală a cauzei lui. Urmaşii lui Hristos şi îngerii credincioşi văd întinderea vastă a intrigilor lui împotriva guvernării lui Dumnezeu. El devine obiectul repulsiei generale.
Satana vede că răscoala l-a făcut nedemn pentru cer. El şi-a dirijat puterile pentru a lupta împotriva lui Dumnezeu; curăţia, pacea şi armonia cerului ar fi pentru el o tortură supremă. Acuzaţiile lui împotriva milei şi dreptăţii lui Dumnezeu sunt acum aduse la tăcere. Jignirea pe care a încercat să o arunce asupra lui Iehova rămâne întru totul asupra lui. Iar acum Satana se pleacă şi mărturiseşte justeţea sentinţei date lui. "Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti sfânt, şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate!" (vers. 4). Toate întrebările cu privire la adevăr şi rătăcire în lupta cea lungă au fost acum explicate. Urmările răscoalei, roadele punerii deoparte a statutelor divine s-au descoperit vederii tuturor inteligenţelor create. Efectele conducerii Satanei în contrast cu guvernarea lui Dumnezeu au fost prezentate Universului întreg. Chiar lucrările lui l-au condamnat. Înţelepciunea lui Dumnezeu, dreptatea şi bunătatea Lui sunt deplin îndreptăţite. S-a văzut că toate procedeele Sale în lupta cea mare au fost dirijate ţinând seama de binele veşnic al poporului Său şi binele tuturor lumilor pe care El le-a creat. "Toate lucrările Tale Te vor lăuda, Doamne! Şi credincioşii Tăi Te vor binecuvânta" (Ps. 145,10). Istoria păcatului va sta în toată veşnicia ca martoră că de existenţa Legii lui Dumnezeu este legată fericirea tuturor fiinţelor create de El. Ţinând seama de toate faptele din lupta cea mare, Universul întreg, atât cei credincioşi, cât şi cei răsculaţi, într-un glas declară: "Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor".
Înaintea Universului s-a prezentat lămurit jertfa cea mare făcută de Tatăl şi de Fiul în favoarea omului. A venit ceasul când Hristos Îşi ocupă poziţia de drept şi este preamărit mai presus de domniile şi puterile şi de orice nume ce se poate da. Pentru bucuria care-I era pusă înainte - ca să aducă multe suflete la slavă - a suferit El crucea şi a dispreţuit ruşinea. Şi pe cât de neînţeles de mare a fost durerea şi ruşinea, cu mult mai mare este bucuria şi slava. El priveşte asupra celor răscumpăraţi, înnoiţi după chipul Său, toate inimile purtând pecetea desăvârşită a divinului, toate feţele reflectând asemănarea cu Împăratul lor. El vede în ei rezultatul muncii sufletului Său şi este mulţumit. Apoi, cu un glas care mişcă mulţimile adunate ale celor drepţi şi ale celor nelegiuiţi, El declară: "Iată răsplata pentru sângele Meu. Pentru aceştia am suferit, pentru ei am murit, ca să locu-iască înaintea Mea în veacurile veşnice". Iar din gura celor îmbrăcaţi în haine albe din jurul tronului se înalţă cântecul de laudă: "Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda!" (Apoc. 5,12).
Cu toate că Satana a fost constrâns să recunoască dreptatea lui Dumnezeu şi să se plece înaintea supremaţiei lui Hristos, caracterul lui rămâne neschimbat. Spiritul de răzvrătire izbucneşte iarăşi ca un torent puternic. Plin de furie, se hotărăşte să nu abandoneze lupta cea mare. A venit timpul pentru o luptă disperată, finală împotriva Împăratului cerului. Se aruncă în mijlocul supuşilor lui şi încearcă să-i inspire cu propria lui furie, ridicându-i pe loc la luptă. Dar dintre toate milioanele pe care le-a amăgit la răscoală nu este nici unul care să-i recunoască supremaţia. Puterea lui este sfârşită. Cei nelegiuiţi sunt plini de aceeaşi ură faţă de Dumnezeu pe care o inspiră Satana; dar ei văd că situaţia lor este deznădăjduită, că nu pot birui împotriva lui Iehova. Mânia lor se aprinde împotriva Satanei şi acelora care au fost agenţii lui în amăgire şi, cu o furie demonică, se întorc împotriva lor.
Domnul zicea: "Pentru că îţi dai ifose ca şi când ai fi Dumnezeu, iată că voi aduce împotriva ta nişte străini, pe cele mai asupritoare dintre popoare, care vor scoate sabia împotriva înţelepciunii tale strălucitoare, şi-ţi vor pângări frumuseţea. Te vor arunca în groapă". "Te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare. De aceea, te arunc la pământ, te dau privelişte împăraţilor şi te prefac în cenuşă pe pământ, înaintea tuturor celor ce te privesc; eşti nimicit, şi nu vei mai fi niciodată!" (Ezech. 28,6-8.16-19).
"Căci orice încălţăminte purtată în învălmăşeala luptei, şi orice haină de război tăvălită în sânge, vor fi aruncate în flăcări, ca să fie arse în foc". "Căci Domnul este mâniat pe toate neamurile şi plin de urgie pe toată oştirea lor; el le nimiceşte cu desăvârşire, le măcelăreşte de tot". "Peste cei răi plouă cărbuni, foc şi pucioasă: un vânt dogoritor, iată paharul de care au ei parte" (Is. 9,5; 34,2; Ps. 11,6). Flăcări cad de la Dumnezeu din cer. Pământul se crapă. Armele ascunse în adâncurile lui sunt scoase afară. Flăcări nimicitoare izbucnesc din fiecare prăpastie deschisă. Chiar şi stâncile ard. A venit ziua care va arde ca un cuptor. Elementele amestecate cu dogoarea mistuitoare, chiar şi pământul cu tot ce este pe el arde (Mal. 4,1-2; 2 Petru 3,10). Suprafaţa pământului pare o masă topită - un lac de foc uriaş, clocotind. Este vremea judecăţii şi a pierzării oamenilor nelegiuiţi - "de răzbunare a Domnului". "Şi an de răsplătire pentru Sion" (Is. 34,8).
Cel nelegiuit îşi primeşte răsplata pe pământ (Prov. 11,31). "Căci iată, vine ziua, care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor" (Mal. 4,1). Unii sunt distruşi într-o clipă, în timp ce alţii suferă multe zile. Toţi sunt pedepsiţi "după faptele lor". Păcatele celor drepţi fiind puse asupra Satanei, el trebuie să sufere nu numai pentru răscoala lui proprie, ci pentru toate păcatele la care a provocat pe sfinţi să le săvârşească. Pedeapsa lui este cu mult mai mare decât a acelora pe care i-a amăgit. După ce toţi aceia care au căzut prin amăgirile lui au pierit, el încă mai trăieşte şi mai suferă. În flăcările nimicitoare, cei nelegiuiţi sunt nimiciţi, şi rădăcină, şi ramură - Satana fiind rădăcina, iar urmaşii lui, ramurile. Pedeapsa deplină a Legii a fost adusă; cererea dreptăţii a fost satisfăcută; iar cerul şi pământul, privind, declară dreptatea lui Iehova.
Lucrarea de nimicire a Satanei s-a sfârşit pentru totdeauna. Timp de şase mii de ani şi-a făcut voia, umplând pământul de vai şi producând durere în tot Universul. Toată creaţiunea a gemut şi s-a chinuit în durere. Acum, făpturile lui Dumnezeu sunt pentru totdeauna liberate de prezenţa şi de ispitirile lui. "Tot pământul se bucură acum de odihnă şi pace; izbucnesc oamenii cei drepţi în cântece de veselie" (Is. 14,7). Şi un strigăt de laudă şi de biruinţă se înalţă din tot Universul cel credincios: "Şi am auzit ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zice: "Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic a început să împărăţească" (Apoc. 19,6).
În timp ce pământul este învăluit în focul distrugerii, cei drepţi locuiesc în siguranţă în Sfânta Cetate. A doua moarte nu are nici o putere asupra acelora care au avut parte de prima înviere. În timp ce Dumnezeu este pentru cei nelegiuiţi un foc mistuitor, pentru poporul Său este un soare şi un scut (Apoc. 20,6; Ps. 84,11).
"Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou: pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră" (Apoc. 21,1). Focul care consumă pe cei nelegiuiţi curăţeşte pământul. Orice urmă de blestem este îndepărtată. Nici un iad arzând veşnic nu va păstra înaintea celor răscumpăraţi consecinţele grozave ale păcatului.
Numai o singură amintire mai rămâne: Mântuitorul nostru va purta pentru veşnicie semnele răstignirii. Pe fruntea Sa rănită, pe coasta Sa, pe mâinile şi picioarele Sale, se vor păstra pe veci urmele lucrării pline de cruzime pe care a făcut-o păcatul. Privind pe Hristos în slava Sa, profetul spune: "Din mâna Lui pornesc raze, şi acolo este ascunsă tăria Lui" (Hab. 3,4). Coasta împunsă din care a curs sângele purpuriu a împăcat pe om cu Dumnezeu - acolo este slava Mântuitorului, acolo "este ascunsă tăria Lui". Puternic ca să mântuiască, prin jertfa răscumpărării, El a fost puternic să execute dreptatea asupra acelora care au dispreţuit mila lui Dumnezeu. Iar semnele umilinţei Sale formează cinstea Sa cea mai înaltă; prin veacurile veşnice, rănile de la Calvar vor provoca lauda Sa şi vor face cunoscut puterea Sa.
"Iar la tine, turn al turmei, deal al fiicei Sionului, la tine va veni, şi la tine va ajunge vechea stăpânire, împărăţia fiicei Ierusalimului!" (Mica 4,8). A venit vremea către care au privit cu ardoare oamenii sfinţi de la data de când sabia învăpăiată a oprit prima pereche din Eden, timpul pentru "răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu" (Efes. 1,14). Pământul, care a fost dat omului de la început să fie împărăţia sa şi care a fost trădat în mâinile Satanei şi ţinut multă vreme de acest duşman puternic, a fost adus înapoi prin marele Plan de Mântuire. Tot ce a fost pierdut prin păcat a fost recâştigat. "Căci aşa vorbeşte Domnul, care a întocmit pământul, l-a făcut şi l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit" (Is. 45,18). Scopul de la început al lui Dumnezeu în crearea pământului este împlinit când este făcut locuinţă veşnică pentru cei mântuiţi. "Cei neprihăniţi vor stăpâni ţara, şi vor locui în ea pe vecie" (Ps. 37,29).
Teama de a nu face moştenirea viitoare să pară prea materială i-a făcut pe mulţi să spiritualizeze chiar acele adevăruri care ne conduc să o privim ca fiind căminul nostru. Isus i-a asigurat pe ucenicii Săi că S-a dus să le pregătească locaşuri în casa Tatălui. Aceia care primesc învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu nu vor fi în totală necunoştinţă cu privire la căminul ceresc. Şi, cu toate acestea, "lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc" (1 Cor. 2,9). Limbajul omenesc nu este în stare să descrie răsplata celor drepţi. Va fi cunoscută numai de aceia care o vor vedea. Nici o minte mărginită nu poate cuprinde slava Paradisului lui Dumnezeu.
În Biblie, moştenirea celor mântuiţi este numită "o patrie" (Evr. 11,14-16). Acolo, păstorul ceresc Îşi conduce turma la izvoare de apă vie. Pomul vieţii îşi dă roadele în fiecare lună, iar frunzele pomului sunt pentru vindecarea neamurilor. Acolo sunt izvoare care curg continuu, limpezi ca cristalul şi, pe malul lor, pomi unduind îţi aruncă umbrele pe cărările pregătite pentru răscumpăraţii Domnului. Acolo câmpiile întinse se continuă cu coline de frumuseţe, iar munţii lui Dumnezeu îşi înalţă crestele înalte. Pe acele câmpii paşnice, lângă izvoarele pline de viaţă, poporul lui Dumnezeu, multă vreme peregrin şi rătăcitor, va găsi un cămin.
"Poporul Meu va locui în locuinţa păcii, în case fără grijă şi în adăposturi liniştite". "Nu se va mai auzi vorbindu-se de silnicie în ţara ta nici de pustiire şi prăpăd în ţinutul tău, ci vei numi zidurile tale 'Mântuire' şi porţile tale 'Laudă'. Vor zidi case şi le vor locui; vor sădi vii şi le vor mânca rodul. Nu vor zidi case, ca altul să locuiască în ele, nu vor sădi vii, pentru ca altul să le mănânce rodul, şi aleşii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor" (Is. 32,18; 60,18; 65,21-22).
"Pustia şi ţara fără apă se vor bucura; pustietatea se va veseli, şi va înflori ca trandafirul". "În locul spinului se va înălţa chiparosul, în locul mărăcinilor va creşte mirtul. "Atunci lupul va locui împreună cu mielul, şi pardosul se va culca împreună cu iedul; şi le va mâna un copilaş. Nu se va face nici un rău şi nici o pagubă pe tot muntele Meu cel sfânt", zice Domnul (Is. 35,1; 55,13; 11,6.9).
Durerea nu poate să existe în atmosfera cerului. Nu vor mai fi lacrimi, nici convoaie funebre, nici urme de plâns. "Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut". "Nici un locuitor nu zice: 'Sunt bolnav!' Poporul Ierusalimului capătă iertarea fărădelegilor lui" (Apoc. 21,4; Is. 33,24).
Acolo este Noul Ierusalim, metropola slăvită a Noului Pământ. "O cunună strălucitoare în mâna Domnului, o legătură împărătească în mâna Dumnezeului tău". "Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul. Neamurile vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea". Domnul zice: "Eu Însumi Mă voi veseli asupra Ierusalimului şi Mă voi bucura de poporul Meu". "Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor" (Is. 62,3; Apoc. 21,11.24; Is. 65,19; Apoc. 21,3).
În cetatea lui Dumnezeu "nu va fi noapte". Nimeni nu va avea nevoie şi nu va dori odihnă. Acolo nu va fi oboseală în a face voia lui Dumnezeu şi în a da laudă Numelui Său. Vom simţi mereu prospeţimea dimineţii şi mereu vom fi departe de încheierea ei. "Nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina" (Apoc. 22,5). Lumina soarelui va fi înlocuită cu o lumină care nu este supărătoare, cu toate că întrece strălucirea de la amiază. Slava lui Dumnezeu şi a Mielului inundă Cetatea Sfântă cu o lumină care nu slăbeşte. Cei răscumpăraţi umblă în slava fără soare a unei zile permanente.
"În cetate n-am văzut nici un Templu; pentru că Domnul Dumnezeu, cel Atotputernic, ca şi Mielul, sunt Templul ei" (Apoc. 21,22). Poporul lui Dumnezeu are privilegii să păstreze o legătură deschisă cu Tatăl şi cu Fiul. "Acum vedem ca într-o oglindă întunecată" (1 Cor. 13,12). Privim chipul lui Dumnezeu reflectat ca într-o oglindă, în lucrările naturii şi în procedeele Sale cu oamenii, dar atunci Îl vom vedea faţă în faţă, fără vălul înceţoşat între noi. Vom sta în prezenţa Lui şi vom privi slava feţei Sale.
Acolo, cei mântuiţi vor cunoaşte aşa cum sunt cunoscuţi. Dragostea şi simpatia pe care Însuşi Dumnezeu le-a sădit în suflet îşi vor găsi acolo exercitarea cea mai curată şi cea mai plăcută. Comuniunea curată cu fiinţele sfinte, viaţa socială armonioasă cu îngerii binecuvântaţi şi cu cei credincioşi din toate veacurile, care şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului, legăturile sfinte care unesc laolaltă întreaga familie din cer şi de pe pământ (Efes. 3,15). Acestea ajută la fericirea celor răscumpăraţi.
Acolo, minţi nemuritoare vor contempla, cu o bucurie care nu va slăbi niciodată, minunile puterii creatoare, tainele iubirii răscumpărătoare. Acolo nu va mai fi vrăjmaşul cel crud şi amăgitor care să ispitească la uitare de Dumnezeu. Orice facultate va fi dezvoltată, orice capacitate va fi mărită. Acumularea de cunoştinţe nu va mai obosi mintea şi nu va secătui puterile. Acolo cele mai mari întreprinderi vor fi realizate, cele mai înalte aspiraţii vor fi atinse, cele mai înalte ambiţii vor fi îndeplinite; şi încă vor mai fi noi culmi de urcat, noi minuni de admirat, noi adevăruri de înţeles, ţinte noi care să solicite puterile minţii, ale sufletului şi ale corpului.
Toate comorile Universului vor fi deschise spre studiul mântuiţilor lui Dumnezeu. Neîncătuşaţi de moarte, ei îşi iau zborul neobosit către lumile îndepărtate - lumi care au fost mişcate de durere la vederea necazului oamenilor şi au tresăltat în cântări de bucurie la veştile despre un suflet salvat. Cu o bucurie de nedescris, copiii pământului intră în bucuria şi înţelepciunea fiinţelor necăzute. Ei se împărtăşesc de comorile de cunoştinţă şi înţelegere câştigate prin veacuri de veacuri din contemplarea lucrărilor mâinilor lui Dumnezeu. Cu o viziune neumbrită, ei privesc slava creaţiunii - sori, stele şi sisteme în ordinea rânduită înconjoară tronul Dumnezeirii. Numele Creatorului este scris pe toate lucrurile, de la cea mai de pe urmă şi până la cea mai mare, şi în toate se manifestă bogăţiile puterii Sale.
Şi anii veşniciei, în desfăşurarea lor, vor aduce descoperiri mai bogate şi mai slăvite despre Dumnezeu şi despre Hristos. Pe măsură ce creşte cunoştinţa, creşte şi dragostea, respectul şi fericirea. Cu cât oamenii vor cunoaşte pe Dumnezeu mai mult, cu atât mai mare va fi admiraţia lor faţă de caracterul Său. Când Isus deschide în faţa lor bogăţiile mântuirii şi realizării uimitoare în lupta cea mare cu Satana, inimile celor mântuiţi sunt cuprinse de o devoţiune şi mai arzătoare şi, cu o bucurie şi mai entuziastă, îşi ating harfele de aur şi atunci de zece mii de ori zece mii şi mii de mii de glasuri se unesc pentru a înălţa coruri puternice de laudă.
"Şi pe toate făpturile care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare şi tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: "A Celui ce şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor!" (Apoc. 5,13).
Lupta cea mare s-a sfârşit. Păcatul şi păcătoşii nu mai există. Universul întreg este curat. O singură vibraţie de armonie şi de bucurie străbate prin creaţiunea cea imensă. De la Acela care a creat toate se revarsă viaţa, lumina şi fericirea prin domeniile spaţiului fără sfârşit. De la atomul cel minuscul şi până la luminile cele mari, toate lucrurile, însufleţite şi neînsufleţite, în frumuseţea lor neumbrită şi în bucurie desăvârşită, declară că Dumnezeu este iubire.

Leave a comment and / or appreciate the article!





CLICK HERE :» http://www.radio-elshaday.de/

CLICK HERE :» http://www.radio-megapower.de/

CLICK HERE :» http://christliche-radiosender.blogspot.com/

CLICK HERE :» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/


Posted by: *DJ_DANY* ( ADMIN )
Eingestellt von um

Keine Kommentare:

Kommentar veröffentlichen

Abonnieren Kommentare zum Post (Atom)