Acest site s-a nascut din dorinta si dor; dorinta de a fi de folos si dorul dupa oamenii cu care impartasim comuniunea de limba si credinta. Va invit sa treceti dincolo de aceasta prima pagina introductiva si sa descoperiti pe site o seama de materiale pe care vi le punem la dispozitie.

Sonntag, 15. Juli 2012

IUBIREA LUI DUMNEZEU TRIUMFĂTOARE ÎN CELE DIN URMĂ



IUBIREA LUI DUMNEZEU TRIUMFĂTOARE ÎN CELE DIN URMĂ


„Istoria Mântuirii”, de înzestrata autoare Ellen G. White, este o carte scrisă pentru aceste timpuri. Pe măsură ce ne apropiem de anul 2000, evenimentele din lume lasă un semn de întrebare suspendat la orizont. Suntem noi o lume de fiinţe omeneşti chinuită, osândită la multe încercări şi îngrijorări, sau se va schimba în mai bine viziunea zilei de mâine?
Cei mai de frunte oameni politici şi de ştiinţă oferă ceva speranţă, dar vocile celor mai mulţi filozofi, oameni de stat şi feţe bisericeşti par să sune într-o gamă minoră.
Există undeva speranţă şi siguranţă? Da, pentru aceia care refuză să dispere şi care raţionează că Dumnezeu, cu siguranţă, trebuie să ştie despre situaţia grea a omenirii şi va acţiona în mod dramatic să schimbe cursul evenimentelor pentru ei va fi o cale de ieşire. Dar cititorul acestui volum va găsi mai mult decât raţionament omenesc care să susţină vederea optimistă. Credinţa va izvorî în inima sa pe măsură ce citeşte această relatare clară şi plină de putere a luptelor înflăcărate ale omului împotriva puterilor întunecate ale răului. Naraţiunea este bazată pe tema biblică a conflictului de veacuri dintre forţele divine şi satanice pentru a stăpâni voinţa şi destinul omului. Aici este recapitulată istoria creării omului şi a căderii lui în păcat, precum şi a controlului demonic ce a inspirat războaie, a instigat crima, tragedia şi suferinţa universală. La baza cărţii stă mântuirea omului înfăptuită de Hristos pe cruce.
Fiecare pagină a acestei naraţiuni asigură pătrunderi în istorie, cu o înţelegere a adevăratei naturi a lucrurilor, rar încercate de vreun autor, cu excepţia scriitorilor Sfintelor Scripturi. „Istoria Mântuirii’‘ este o adevărată istorie a războiului - istoria lui Dumnezeu, a demonilor şi a omului în conflict. Ea culminează printr-un deznodământ triumfător, cu pace şi restaurare pentru toţi aceia care Îl urmează pe Isus Hristos, Împăratul împăraţilor care se întoarce victorios pe pământ.
Compilatorii acestui volum au extras selecţiuni din patru cărţi scrise anterior de Ellen G. White pe această temă impresionantă. Aceste pasaje au fost aranjate în ordine cronologică. Naraţiunea cuprinde întreaga durată a existenţei umane şi asigură cele mai cuprinzătoare şi relevante capitole ale acestui subiect.
Timpul este preţios. Este pe sfârşite. Veşnicia ne cheamă pe toţi. Cititorul acestei cărţi va descoperi că viitorul este luminos Dumnezeu şi forţele dreptăţii vor câştiga biruinţa finală.
Editorii
1. CĂDEREA LUI LUCIFER
Înainte de răzvrătirea lui în cer, Lucifer a fost un înger înălţat şi slăvit, următorul în onoare după Fiul prea iubit al lui Dumnezeu. Înfăţişarea lui, ca şi a celorlalţi îngeri, era blândă şi exprima fericire. Fruntea lui era înaltă şi lată, arătând un intelect plin de putere. Forma lui era perfectă, iar statura nobilă şi maiestuoasă. O lumină deosebită îi radia pe faţă şi strălucea în jurul lui, mai luminoasă şi mai frumoasă decât în jurul celorlalţi îngeri; totuşi Domnul Hristos, preţiosul Fiu al lui Dumnezeu, era superior întregii oştiri îngereşti. El era una cu Tatăl înainte ca îngerii să fi fost creaţi. Lucifer era invidios pe Domnul Hristos şi treptat a preluat comanda care-I revenea numai lui Hristos.
Marele Creator a convocat întreaga oştire cerească pentru ca, în prezenţa tuturor îngerilor să-I acorde onoare deosebită Fiului Său. Fiul a fost aşezat pe tron cu Tatăl şi mulţimea cerească a îngerilor sfinţi era adunată în jurul Lor. Tatăl a făcut cunoscut faptul că El Însuşi a rânduit ca Hristos, Fiul Său, să fie egal cu El aşa încât, oriunde era prezenţa Fiului, era ca propria Lui prezenţă. Cuvântul Fiului trebuia să fie ascultat la fel ca şi cuvântul Tatălui. El L-a investit pe Fiul Său cu autoritate să comande oastea cerească. În mod deosebit Fiul trebuia să lucreze în unire cu Tatăl în planul de creaţiune a pământului şi a fiecărei vieţuitoare care avea să existe pe pământ. Fiul va îndeplini voia şi planurile Tatălui, dar nu va face nimic de unul singur. Voia Tatălui va fi împlinită în El.
Lucifer era invidios şi gelos pe Domnul Isus Hristos. Totuşi, atunci când toţi îngerii s-au plecat înaintea lui Isus ca să-I recunoască supremaţia, înalta autoritate şi dreptul de a conduce, Lucifer s-a plecat împreună cu ei, dar inima îi era plină de invidie şi ură. Hristos a fost luat în sfatul special al lui Dumnezeu ca să colaboreze la planurile Sale, în timp ce Lucifer nu le cunoştea. El nu înţelegea şi nici nu i-a fost permis să cunoască planurile lui Dumnezeu. Domnul Hristos însă, a fost recunoscut ca suveran al cerului, iar puterea şi autoritatea Sa trebuiau să fie aceleaşi cu ale lui Dumnezeu Însuşi. Lucifer credea că el era un favorit în cer, printre îngeri. El a fost mult înălţat, dar aceasta nu l-a făcut să aducă recunoştinţă şi laudă Creatorului său. El aspira la înălţimea lui Dumnezeu Însuşi. S-a încrezut în poziţia lui înaltă. Ştia că era onorat de îngeri. Avea de îndeplinit o misiune deosebită. El fusese lângă Marele Creator, iar razele nesfârşite de lumină glorioasă care Îl învăluiau pe Dumnezeul cel veşnic străluceau în mod special asupra lui. El se gândea la felul în care îngerii îi ascultau ordinul cu plăcere şi promptitudine. Nu erau oare hainele lui strălucitoare şi frumoase? De ce ar trebui ca Hristos să fie onorat astfel înaintea lui?
A părăsit prezenţa imediată a Tatălui, nemulţumit şi plin de invidie împotriva Domnului Hristos. Ascunzându-şi planurile adevărate, el a adunat oastea îngerilor. Relatându-şi subiectul, el s-a prezentat de fapt pe sine. Ca unul mâhnit, el a subliniat preferinţa pe care Dumnezeu I-a acordat-o lui Isus, spre neglijarea lui. Le-a spus că toată dulcea libertate de care îngerii s-au bucurat era pe sfârşite. Căci nu a fost oare desemnat un conducător peste ei căruia trebuiau de acum să-i dea în mod slugarnic onoare? Le-a spus că i-a chemat laolaltă să-i asigure că el nu se va mai supune acestei violări a drepturilor lui şi ale lor; că niciodată nu se va mai pleca lui Hristos; că va lua asupra lui onoarea ce ar fi trebuit să-i fie conferită şi va fi comandantul tuturor acelora care se vor supune să-l urmeze şi să asculte de vocea lui.
A fost dispută printre îngeri. Lucifer şi simpatizanţii lui se luptau să reformeze conducerea lui Dumnezeu. Ei erau nemulţumiţi şi nefericiţi pentru că nu puteau să privească în înţelepciunea Lui de nepătruns ca să-I descopere planurile cu privire la înălţarea şi înzestrarea Fiului Său cu o aşa putere şi suveranitate. Ei s-au răzvrătit împotriva autorităţii Fiului.
Îngerii care erau loiali şi sinceri au căutat să împace acest înger puternic şi răzvrătit cu voinţa Creatorului lui. Ei au îndreptăţit acţiunea lui Dumnezeu de a acorda onoare Domnului Hristos şi, cu argumente puternice, căutau să-l convingă pe Lucifer că el nu avea mai puţină onoare acum decât înainte ca Tatăl să declare cinstea pe care a oferit-o Fiului Său. Ei au arătat cu claritate că Hristos era Fiul lui Dumnezeu, existând cu Tatăl înainte ca îngerii să fie creaţi, că El a stat întotdeauna la dreapta lui Dumnezeu, că autoritatea Lui blândă şi iubitoare n-a fost pusă la îndoială niciodată până acum şi că El n-a dat niciodată porunci care nu ar fi adus bucurie oştirii cereşti dacă le împlinea. Ei au insistat asupra faptului că onoarea pe care a primit-o Hristos de la Tatăl, în prezenţa îngerilor, n-a ştirbit cu nimic onoarea pe care a primit-o Lucifer până acum. Îngerii au plâns. Au căutat cu îngrijorare să-l facă să renunţe la planul lui rău şi să se supună Creatorului lor, pentru că înainte era numai pace şi armonie şi ce ar putea produce această voce răzvrătită şi nesupusă?
Lucifer a refuzat să asculte. Apoi s-a întors de la îngerii loiali şi sinceri pe care i-a numit drept sclavi. Aceşti îngeri, credincioşi lui Dumnezeu au rămas uimiţi văzând cum Lucifer avea succes în efortul lui de a stârni revoltă. El le-a promis o guvernare nouă, mai bună decât cea pe care o aveau acum şi în care totul va fi libertate. Foarte mulţi şi-au făcut cunoscut planul de a-l accepta pe Lucifer drept conducător şi comandant suprem al lor. Văzând că avansurile i-au fost primite cu succes, el se măgulea că dacă ar avea pe toţi îngerii de partea lui şi ar fi egal cu Însuşi Dumnezeu, vocea lui autoritară ar fi auzită comandând întreaga oaste a cerului. Din nou îngerii loiali l-au avertizat şi i-au arătat care vor fi, cu siguranţă, consecinţele dacă el persistă în această hotărâre; că Acela care i-a putut crea pe îngeri ar putea, prin tăria Lui, să le răstoarne întreaga autoritate şi doar printr-un semn să pedepsească răzvrătirea lor teribilă şi îndrăzneaţă. Să te gândeşti că un înger s-ar opune Legii lui Dumnezeu care era la fel de sacră ca şi El Însuşi! Ei i-au avertizat pe îngerii rebeli să închidă urechile la argumentele înşelătoare ale lui Lucifer. L-au sfătuit, pe el şi pe toţi aceia pe care i-a înşelat, să meargă la Dumnezeu şi să-I mărturisească greşeala lor de a fi admis un gând ce punea la îndoială autoritatea Sa.
Mulţi dintre simpatizanţii lui Lucifer erau înclinaţi să asculte sfatul îngerilor credincioşi, să se pocăiască de nemulţumirea lor şi să fie primiţi din nou în încrederea deplină a Tatălui şi a Fiului Său iubit. Atunci marele răzvrătit a declarat că el cunoştea Legea lui Dumnezeu şi că dacă s-ar supune în ascultare servilă onoarea i-ar fi luată. Nu i-ar mai fi încredinţată misiunea lui înaltă. Le-a spus că au mers deja prea departe ca să se mai întoarcă şi că el va înfrunta consecinţele căci niciodată n-ar mai vrea să se plece într-o închinare de sclav înaintea Fiului lui Dumnezeu; că Dumnezeu nu i-ar ierta şi că acum ei trebuie să-şi apere libertatea şi să-şi obţină prin forţă poziţia şi autoritatea care nu le-au fost acordate de bună voie.
Îngerii credincioşi au alergat în grabă la Fiul lui Dumnezeu şi I-au făcut cunoscut ceea ce se întâmpla printre îngeri. Ei L-au găsit pe Tatăl consultându-Se cu Fiul Său prea iubit ca să stabilească mijloacele prin care să înlăture pentru totdeauna autoritatea asumată de Satana, pentru cel mai mare bine al îngerilor credincioşi. Marele Dumnezeu ar fi putut să-l arunce dintr-o dată pe acest arhiamăgitor din cer, dar nu acesta era scopul Său. El îi va acorda rebelului şansa să-şi măsoare puterea şi tăria cu Fiul Său iubit şi cu îngerii credincioşi Lui. În această luptă fiecare înger va alege de partea cui va fi şi acest lucru va fi cunoscut de toţi. A permite vreunuia dintre aceia care s-au unit cu Satana în răzvrătirea lui să mai locuiască în cer, n-ar fi prezentat siguranţă. Ei au învăţat lecţia incurabilă a răzvrătirii veritabile împotriva Legii de neschimbat a lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu Şi-ar fi manifestat puterea ca să-l pedepsească pe acest conducător răzvrătit, îngerii necredincioşi nu s-ar fi declarat. De aceea Dumnezeu a folosit altă cale pentru a-Şi manifesta în mod distinct dreptatea şi judecata înaintea întregii oştiri cereşti.
Război în cer
Era cea mai mare crimă să te răzvrăteşti împotriva conducerii lui Dumnezeu. Tot cerul părea în agitaţie. Îngerii erau organizaţi în companii, fiecare diviziune având un înger comandant în fruntea ei. Satana lupta împotriva Legii lui Dumnezeu din cauza ambiţiei de a se înălţa pe sine şi pentru că nu voia să se supună autorităţii Fiului lui Dumnezeu, Marele Comandant al cerului.
Întreaga oaste cerească a fost convocată să apară înaintea Tatălui pentru ca fiecare caz să fie hotărât. Cu neruşinare, Satana şi-a exprimat nemulţumirea că Hristos este privilegiat înaintea lui. A stat în picioare cu mândrie şi a impus părerea că el ar trebui să fie egal cu Dumnezeu, să participe la conferinţă cu Tatăl şi să-I înţeleagă planurile. Dumnezeu l-a informat pe Satana că numai Fiului Său I-ar descoperi planurile Sale secrete şi a cerut ca întreaga familie din cer, chiar şi Satana, să-I dea ascultare absolută şi necondiţionată; dar el (Satana) s-a dovedit nedemn de un loc în cer. Satana a arătat apoi, jubilând, către simpatizanţii lui care alcătuiau aproape jumătate din toţi îngerii şi a exclamat: ‘‘Aceştia sunt cu mine! Îi vei alunga şi pe ei şi vei face un gol aşa de mare în cer?’‘ Apoi el a declarat că era pregătit să reziste autorităţii Domnului Hristos şi să-şi apere locul din cer prin forţa tăriei putere împotriva puterii.
Îngerii cei buni au plâns la auzirea cuvintelor lui Satana şi a laudelor lui triumfătoare. Dumnezeu a declarat că răzvrătiţii n-ar trebui să mai rămână în cer. Starea lor înaltă şi fericită fusese susţinută de condiţia ascultării de Legea pe care Dumnezeu a dat-o să guverneze înalta clasă a fiinţelor inteligente. Nu a fost făcută însă nici o clauză pentru salvarea acelora care s-ar aventura să-I încalce Legea. Satana a devenit îndrăzneţ în rebeliunea lui şi şi-a exprimat dispreţul fată de Legea Creatorului său. Nu putea s-o suporte. El a pretins că îngerii nu aveau nevoie de Lege, ci că trebuie lăsaţi liberi să-şi urmeze voinţa proprie care i-ar conduce întotdeauna în mod corect; că acea Lege era o restricţie a libertăţilor lor şi că desfiinţarea Legii era un obiectiv măreţ al răzvrătirii lui. El credea că starea îngerilor necesita îmbunătăţire. Nu în acelaşi fel gândea şi Dumnezeu care a făcut Legile şi le-a înălţat la egalitate cu El Însuşi. Fericirea oştilor cereşti consta în ascultarea lor desăvârşită de Lege. Fiecare avea lucrarea lui deosebită ce i-a fost încredinţată şi, până la revolta lui Satana, în cer fusese ordine perfectă şi activitate armonioasă.
Apoi a fost război în cer Fiul lui Dumnezeu, prinţul cerului, împreună cu îngerii credincioşi Lui s-au angajat în luptă cu arhirebelul şi aceia care s-au unit cu el. Fiul lui Dumnezeu şi îngerii loiali au biruit, iar Satana şi simpatizanţii lui au fost alungaţi din cer. Toată oastea cerească a recunoscut şi adorat pe Dumnezeul dreptăţii. Nici o pată de răzvrătire n-a fost lăsată în cer. Totul era plin de pace şi de armonie ca şi înainte. Îngerii, în cer , au plâns destinul acelora care le-au fost tovarăşi în fericire şi binecuvântare. Pierderea lor a fost simţită în cer.
Tatăl L-a consultat pe Fiul Său în legătură cu planul Lor de facere a omului care să locuiască pe pământ. Înainte de a-i oferi omului siguranţa veşnică, Dumnezeu urma să-l pună la probă pentru a-i încerca loialitatea. Dacă suporta testul prin care Dumnezeu a găsit cu cale să-l încerce, omul ar fi fost în cele din urmă egal cu îngerii. El avea să beneficieze de favoarea lui Dumnezeu, să converseze cu îngerii şi ei cu el. Dumnezeu n-a găsit potrivit să-l aşeze pe om în afara puterii neascultării.

2. CREAŢIUNEA
Tatăl şi Fiul S-au angajat în marea şi minunata lucrare pe care au contemplat-o, aceea de creare a lumii. Pământul a ieşit din mâna Creatorului nespus de frumos. Existau munţi, dealuri şi câmpii cu râuri şi lacuri presărate printre ele. Pământul nu era o câmpie întinsă, ci monotonia peisajului era întreruptă de dealuri şi munţi, nu aşa de înalţi şi colţuroşi cum sunt acum, dar având o formă frumoasă şi simetrică. Deasupra munţilor nu se vedeau stâncile înalte şi golaşe, ci erau acoperite aproape în întregime, formând un schelet al pământului. Dealurile, munţii şi câmpiile frumoase erau împodobite cu plante, flori şi copaci înalţi şi maiestuoşi de toate speciile, cu mult mai înalţi şi mai frumoşi decât copacii de astăzi. Aerul era curat şi sănătos, iar pământul părea ca un palat nobil. Îngerii au văzut şi sau bucurat de lucrările frumoase şi minunate ale lui Dumnezeu.
După ce a fost creat pământul şi vieţuitoarele de pe el, Tatăl şi Fiul au îndeplinit planul, hotărât înainte de căderea lui Satana, de a face om după chipul şi asemănarea Lor. Ei au lucrat împreună la crearea pământului şi a fiecărei vieţuitoare de pe el. Apoi Dumnezeu a zis: ‘‘Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră. ‘‘ Când Adam a ieşit din mâna Creatorului era de o înălţime nobilă şi de o frumoasă simetrie. Înălţimea lui era mai mare de două ori decât înălţimea oamenilor care locuiesc astăzi pe pământ şi era bine proporţionat. Trăsăturile lui erau perfecte şi frumoase. Pielea nu-i era nici albă, nici palidă, ci rumenă, îmbujorată, cu o bogată tentă de sănătate. Eva nu era la fel de înaltă ca şi Adam. Capul ei ajungea puţin deasupra umerilor lui. Ea era, de asemenea, nobilă, desăvârşită în simetrie şi foarte frumoasă.
Această pereche neprihănită nu purta veşminte artificiale. Ei erau îmbrăcaţi într-un veşmânt de lumină şi slavă, aşa cum poartă îngerii. Acest cerc de lumină îi învăluia atâta timp cât trăiau în ascultare de Dumnezeu. Deşi Dumnezeu a făcut totul într-o frumuseţe desăvârşită şi se părea că nimic nu lipsea de pe pământ ca să-i facă fericiţi pe Adam şi Eva, totuşi, El Şi-a manifestat marea Lui iubire plantând, special pentru ei, o grădină. O parte din timpul lor urma să fie ocupată, în mod plăcut, îngrijind grădina, iar o parte primind vizita îngerilor, ascultând învăţăturile lor şi meditând. Munca lor nu era obositoare, ci plăcută şi înviorătoare. Această grădină frumoasă urma să fie căminul lor.
În această grădină Domnul a aşezat toate soiurile de pomi pentru folosinţă şi pentru frumuseţe. Erau pomi încărcaţi cu fructe aromate, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare destinaţi de Dumnezeu să servească drept hrană perechii sfinte. Erau viţe frumoase care creşteau drept cu încărcătura lor de fructe, care nu se aseamănă cu nimic din ceea ce a văzut omul după cădere. Fructele erau foarte mari şi de diferite culori: unele erau aproape negre, altele mov, roşii, roz şi verde deschis. Această frumuseţe şi bogăţie de fructe crescute pe ramurile viţei se numeau struguri. Chiar dacă nu erau sprijinite de vreun suport, viţele nu se târau pe pământ, dar greutatea roadelor le apleca mult. Munca plăcută a lui Adam şi a Evei era de a forma bolţi din ramurile viţei şi a le orienta în aşa fel încât să formeze locuinţe naturale din pomii frumoşi cu frunzişul şi încărcătura lor de fructe aromate.
Pământul era îmbrăcat cu verdeaţă minunată în care creşteau din abundenţă miriade de flori parfumate din orice specie şi de orice nuanţă de culoare. Totul era minunat şi aranjat cu gust. În mijlocul grădinii se afla pomul vieţii, care-i depăşea în splendoare pe toţi ceilalţi pomi. Fructele lui semănau cu nişte mere de aur şi de argint şi aveau să perpetueze nemurirea, iar frunzele sale conţineau proprietăţi vindecătoare.
Adam şi Eva în Eden
Perechea sfântă era foarte fericită în Eden. Le-a fost dată stăpânire nelimitată asupra oricărei făpturi vii. Leul şi mielul se jucau în jurul lor în pace, fără să le facă vreun rău şi dormeau la picioarele lor. Păsări de orice culoare şi penaj zburau printre pomi şi flori şi în jurul lui Adam şi al Evei, în timp ce muzica lor cu tonuri delicate răsuna în acorduri dulci, aducând laude Creatorului.
Adam şi Eva erau fascinaţi de frumuseţile căminului lor din Eden. Erau încântaţi de păsărelele din jurul lor cu pene strălucitoare şi pline de graţie care-şi ciripeau cântecele lor voioase. Perechea sfântă se unea cu ele şi-şi înălţau vocea în cântece armonioase de laudă, dragoste şi adorare la adresa Tatălui şi a Fiului Său scump pentru dovezile de iubire care-i înconjurau. Ei recunoşteau ordinea şi armonia creaţiunii, ce vorbeau despre înţelepciunea şi cunoaşterea care erau infinite. Ei descopereau mereu noi frumuseţi şi străluciri ale căminului lor din Eden ceea ce le umplea inimile cu iubire mai profundă şi aducea pe buzele lor expresii de recunoştinţă şi respect pentru Creatorul lor.

3. CONSECINŢELE RĂZVRĂTIRII
În mijlocul grădinii, lângă pomul vieţii, se afla pomul cunoştinţei binelui şi răului. Dumnezeu a destinat în mod special acest pom să fie angajamentul primilor noştri părinţi de ascultare, credinţă şi dragoste faţă de El. Domnul le-a poruncit să nu mănânce din el şi nici să nu-l atingă, ca să nu moară. Le-a spus că pot mânca după plăcere din toţi pomii din grădină, cu excepţia unuia din care, dacă vor mânca, vor muri negreşit.
Când Adam şi Eva au fost aşezaţi în frumoasa grădină aveau tot ce-şi puteau dori pentru fericirea lor. Dar, înainte de a le fi oferită siguranţa veşnică, Dumnezeu, în orânduirea Lui atotînţeleaptă, a ales să le testeze loialitatea. Ei aveau să se bucure de favoarea Lui şi să converseze cu El. Totuşi, El nu a aşezat răul în locuri inaccesibile pentru ei. Lui Satana i s-a permis să-i ispitească. Dacă suportau încercarea, aveau să se bucure veşnic de favoarea lui Dumnezeu şi a îngerilor cereşti.
Satana a rămas uimit de noua lui condiţie. Fericirea l-a părăsit. A privit la îngerii care odată erau atât de fericiţi cu el, dar care au fost eliminaţi din cer împreună cu el. Înainte de căderea lor, nici o umbră de nemulţumire nu le păta fericirea. Acum totul părea schimbat. Feţe ce au reflectat chipul Făcătorului lor erau acum întunecate şi deznădăjduite. Intre el era ceartă, neînţelegere şi acuzaţii reciproce. Înainte de răzvrătirea lor, aceste lucruri erau necunoscute în ceruri. Satana vedea acum rezultatele teribile ale rebeliunii sale. S-a înfiorat şi s-a temut să privească viitorul şi să se gândească la sfârşitul acestor lucruri.
Soseşte ora voioaselor cântări de laudă la adresa lui Dumnezeu şi a Fiului Său prea iubit. Satana era cel care altădată conducea corul. El dădea tonul, apoi întreaga oştire îngerească se unea cu el şi acordurile unei muzici glorioase răsunau în cer în cinstea lui Dumnezeu şi a iubitului Său Fiu. Dar acum, în loc de sunetele unei muzici melodioase, discordie şi cuvinte mânioase ajungeau la urechile marelui conducător rebel. Unde se află? Nu este totul un vis groaznic? Este închis afară din cer? Porţile cerului n-au să se mai deschidă niciodată ca să-l primească înăuntru? Ora de închinare se apropie, când îngeri strălucitori şi sfinţi se pleacă înaintea Tatălui. El nu se va mai uni cu ei în cântarea cerească. Nu se va mai pleca cu reverenţă şi respect amestecat cu uimire şi teamă sfântă înaintea prezenţei veşnicului Dumnezeu.
Dacă ar putea fi din nou curat, sincer şi credincios ar ceda cu bucurie la pretenţiile lui de autoritate. Dar era pierdut! Era dincolo de posibilitatea de a fi mântuit din cauza răzvrătirii sale îngâmfate! Şi aceasta nu era totul; i-a condus şi pe alţii la răzvrătire şi la aceeaşi condiţie de a fi pierduţi împreună cu el. Aceştia erau îngeri care nu s-au gândit niciodată să pună sub semnul întrebării voinţa Cerului sau să refuze a asculta de Legea lui Dumnezeu până când Satana nu le-a pus în minte aceste lucruri, prezentând înaintea lor faptul că ei ar putea să se bucure de un bine mai mare şi de o libertate mai înaltă şi mai slăvită. Acesta a fost argumentul fals prin care i-a înşelat. Asupra lui apăsa acum o responsabilitate de care ar fi fost bucuros să se elibereze.
Aceste spirite au devenit violente din cauza speranţelor înşelate. În loc de un bine mai mare, experimentau acum rezultatele triste ale neascultării şi nesocotirii Legii. Niciodată nu vor mai fi conduse aceste fiinţe nefericite de guvernarea blândă a Domnului Isus Hristos. Niciodată nu vor mai fi mişcaţi de dragostea profundă şi arzătoare, de pacea şi de bucuria cu care prezenţa Lui i-a inspirat întotdeauna să se întoarcă la El în ascultare voioasă, cu stimă şi reverenţă.
Satana caută restabilirea
Satana s-a cutremurat când şi-a revăzut lucrarea. Se afla singur, în meditaţie asupra planurilor lui trecute, prezente şi viitoare. Făptura lui puternică s-a scuturat ca din cauza furtunii. Atunci trecea un înger din cer. El l-a chemat şi l-a rugat fierbinte să-i rânduiască o întrevedere cu Hristos. Acest lucru i-a fost acordat şi atunci el i-a relatat Fiului lui Dumnezeu faptul că s-a pocăit de rebeliunea lui şi că dorea să aibă din nou favoarea lui Dumnezeu. El voia să ocupe locul pe care Dumnezeu i l-a stabilit mai înainte şi să se afle sub conducerea Lui înţeleaptă. Domnul Hristos a plâns durerea lui Satana, dar i-a spus ceea ce era în gândul lui Dumnezeu, că el nu mai putea fi primit niciodată în cer. Cerul nu trebuie pus în primejdie. Dacă el ar fi primit înapoi, întreg cer ar fi mânjit, deoarece păcatul şi răzvrătirea au început cu el. Seminţele rebeliunii erau încă în el. Nu avea nici o scuză pentru răzvrătirea lui; şi nu s-a distrus numai pe sine fără speranţă de reabilitare, ci şi oştiri de îngeri care ar fi fost fericite în cer dacă ar fi rămas statornice. Legea lui Dumnezeu putea condamna, dar nu putea ierta.
El nu s-a pocăit de răzvrătirea lui pentru că a văzut bunătatea lui Dumnezeu de care a abuzat. Nu era posibil ca dragostea lui faţă de Dumnezeu să fi crescut atât de mult de la căderea lui încât să-l conducă la supunere de bună voie şi la ascultare voioasă de Legea Sa, pe care a dispreţuit-o. Cauzele întristării lui erau nefericirea pe care o experimenta prin pierderea luminii plăcute a cerului, simţământul vinovăţiei care-l apăsa şi dezamăgirea datorită neîmplinirii aşteptărilor lui. A fi comandant în afara cerului era cu totul diferit decât a avea această onoare în cer. Pierderea tuturor privilegiilor cerului părea prea greu de suportat. El dorea să le recâştige.
Această mare schimbare de poziţie nu i-a mărit dragostea faţă de Dumnezeu, nici faţă de Legea Lui înţeleaptă şi dreaptă. Când Satana a fost deplin convins că nu mai exista nici o posibilitate pentru reaşezarea lui în graţia divină, şi-a manifestat răutatea cu o ură şi mai mare şi cu o vehemenţă aprinsă. Dumnezeu ştia că o răzvrătire aşa de hotărâtă nu va rămânea inactivă. Satana va inventa mijloace să-i necăjească pe îngerii cereşti şi să arate dispreţ faţă de autoritatea Sa. Pentru că nu putea obţine acces pe porţile cerului, avea să stea chiar la intrare să-i tachineze pe îngeri şi să caute ceartă cu ei când intrau şi ieşeau. Avea să caute să distrugă fericirea lui Adam şi a Evei. Se va strădui să-i incite la revoltă ştiind că aceasta ar produce durere în cer.
Complotul împotriva familiei omeneşti
Îngerii care l-au urmat pe Satana îl căutau, iar el s-a ridicat şi, luându-şi o privire sfidătoare, i-a informat cu privire la planurile lui de a-l smulge pe nobilul Adam şi pe tovarăşa lui, Eva, din mâna lui Dumnezeu. Dacă i-ar putea ademeni cumva la neascultare, Dumnezeu ar asigura vreun mijloc prin care ei să poată fi iertaţi şi atunci, ar fi drept ca şi Satana şi îngerii lui să aibă parte de harul lui Dumnezeu. Dacă acest lucru nu se va realiza, ei s-ar putea uni cu Adam şi Eva deoarece odată ce aceştia au călcat Legea lui Dumnezeu, vor fi obiectele mâniei lui Dumnezeu ca şi ei. Nelegiuirea îi va plasa pe Adam şi Eva într-o stare de rebeliune, iar Satana şi îngerii lui s-ar putea uni cu ei, ar lua în stăpânire grădina Edenului şi ar păstra-o ca pe căminul lor. Ei credeau că, dacă ar putea obţine acces la pomul vieţii din mijlocul grădinii, tăria lor ar fi egală cu cea a îngerilor sfinţi şi nici chiar Dumnezeu nu i-ar putea alunga.
Satana s-a consultat cu îngerii lui răi. Nu toţi s-au unit deodată a se angaja în această lucrare riscantă şi teribilă. El le-a spus că nu-i va încredinţa nici unuia din ei săvârşirea acestei lucrări deoarece credea că numai el are suficientă înţelepciune ca să ducă la îndeplinire o iniţiativă aşa de importantă. Dorea ca ei să se gândească la acest lucru în timp ce el avea să se retragă să-şi completeze planurile. Satana a încercat să-i facă să creadă că aceasta era singura şi ultima lor speranţă. Dacă eşuau aici, toate planurile lor de a recâştiga şi stăpâni cerul sau o parte din creaţia lui Dumnezeu erau fără speranţă.
Satana a plecat să-şi definitiveze planurile care vor produce în modul cel mai sigur căderea lui Adam şi a Evei. Se temea că scopurile îi vor fi înfrânte. Dacă ar avea succes în a-i conduce pe Adam şi Eva la neascultare de porunca lui Dumnezeu devenind, în felul acesta, călcători ai Legii Sale, iar el n-ar câştiga nici un bine pentru sine, cazul lui nu s-ar îmbunătăţi cu nimic; vina i-ar fi încă şi mai mare.
Satana s-a cutremurat la gândul de a cufunda perechea sfântă şi fericită în nenorocirea şi remuşcarea pe care el însuşi o suferea. Părea într-o stare de şovăială: ba era hotărât şi ferm, ba ezita şi oscila. Îngerii lui îşi căutau conducătorul ca să-i cunoască hotărârea. Ei voiau să se unească cu Satana în planurile lui, să poarte cu el responsabilitatea şi să fie părtaşi la consecinţe.
Satana şi-a alungat simţămintele de disperare şi slăbiciune şi, fiind conducătorul lor, s-a întărit ca să înfrunte situaţia şi să facă tot ce-i stă în putere ca să sfideze autoritatea lui Dumnezeu şi a Fiului Său. Le-a făcut cunoscut planurile lui. Dacă ar veni cu îndrăzneală la Adam şi Eva şi s-ar plânge de Fiul iubit al lui Dumnezeu ei nu l-ar asculta nici o clipă, ci ar fi pregătiţi pentru un asemenea atac. Dacă ar încerca să-i intimideze cu puterea lui, fiind până nu de mult un înger cu înaltă autoritate, n-ar realiza nimic. El a decis că viclenia şi înşelăciunea ar face ceea ce n-ar putea să facă tăria şi forţa.
Adam şi Eva avertizaţi
Dumnezeu a adunat oştirea îngerească pentru a lua măsuri de prevenire a răului ameninţător. În sfatul cerului s-a hotărât ca îngerii să viziteze Edenul şi să-l avertizeze pe Adam de faptul că se afla în primejdie din partea vrăjmaşului. Doi îngeri s-au grăbit să-i viziteze pe primii noştri părinţi.
Perechea sfântă i-a primit cu bucurie şi inocenţă exprimându-şi mulţumirile pline de recunoştinţă faţă de Creatorul lor pentru felul în care i-a înconjurat cu o aşa abundenţă a darurilor Sale. Totul era frumos şi atractiv ca să-i bucure şi toate lucrurile păreau în mod înţelept adaptate la nevoile lor. Mai presus de toate celelalte binecuvântări, însă, ei preţuiau tovărăşia Fiului lui Dumnezeu şi a îngerilor cereşti pentru că le puteau povesti, la fiecare vizită, despre noile lor descoperiri în frumuseţile naturii din plăcutul lor cămin, Edenul, şi aveau multe întrebări cu privire la lucrurile pe care ei nu le puteau înţelege clar.
Cu bunăvoinţă şi dragoste, îngerii le-au dat informaţiile pe care le doreau. Le-au mai relatat şi istoria tristă a răzvrătirii şi căderii lui Satana. Atunci ei le-au dat informaţii distincte cu privire la faptul că pomul cunoştinţei a fost plasat în grădină pentru a fi o garanţie a ascultării şi dragostei lor faţă de Dumnezeu; că starea înaltă şi fericită a îngerilor sfinţi avea să fie păstrată cu condiţia ascultării; că ei se aflau în aceeaşi situaţie: puteau să asculte de Legea lui Dumnezeu şi să fie nespus de fericiţi sau s-o calce şi să-şi piardă starea lor înaltă şi să fie cufundaţi într-o disperare fără margini.
Ei i-au spus lui Adam şi Evei că Dumnezeu nu-i constrânge să asculte, că El nu le-a luat puterea de a merge contrar voinţei Lui; că ei erau fiinţe morale, libere să asculte sau să nu asculte. Până acum era doar o interdicţie pe care Dumnezeu a văzut potrivit s-o aşeze asupra lor. Dacă vor călca voia lui Dumnezeu, vor muri negreşit. Îngerii au povestit lui Adam şi Evei cum cel mai înălţat înger, următorul după Domnul Hristos, a refuzat să asculte de Legea lui Dumnezeu pe care El a stabilit-o ca să guverneze fiinţele cereşti; cum în răzvrătirea lui a produs război în cer; cum răzvrătiţii au fost îndepărtaţi şi fiecare înger care s-a unit cu el în a se îndoi de autoritatea marelui Iehova a fost alungat din cer; şi cum acest vrăjmaş căzut era acum împotrivitorul a tot ceea ce privea interesele lui Dumnezeu şi ale Fiului Său iubit.
Ei le-au relatat că Satana şi-a propus să le facă rău şi că era necesar ca ei să fie în gardă, căci puteau veni în contact cu inamicul căzut; acesta însă, nu le putea face rău cât timp ei ascultau de porunca lui Dumnezeu căci, dacă ar fi fost necesar, fiecare înger din cer ar fi venit în ajutorul lor ca să nu-i vatăme duşmanul în vreun fel. Dacă nu ascultau însă de porunca lui Dumnezeu, atunci Satana ar avea putere să-i necăjească, să-i încurce şi să-i tulbure. Dacă rămâneau statornici împotriva primelor aluzii ale lui Satana, erau în tot atâta siguranţă ca şi îngerii cereşti. Dar dacă se supuneau ispititorului, Acela care nu i-a cruţat pe îngerii înălţaţi nu i-ar fi cruţat nici pe ei. Ei trebuie să sufere pedeapsa păcatului lor deoarece Legea lui Dumnezeu este la fel de sacră ca şi El Însuşi, iar El cere ascultare fără rezervă de la toţi cei din cer şi de pe pământ.
Îngerii au avertizat-o pe Eva să nu se despartă de Adam în ocupaţiile ei, deoarece ar putea fi adusă în contact cu acest vrăjmaş căzut. Separaţi ar fi fost într-o primejdie mai mare decât dacă erau împreună. Îngerii i-au sfătuit să urmeze îndeaproape instrucţiunile pe care li le-a dat Dumnezeu în legătură cu pomul cunoştinţei, deoarece în ascultare desăvârşită se aflau în siguranţă şi atunci duşmanul nu avea putere să-i înşele. Dumnezeu nu i-ar fi permis lui Satana să-i urmărească mereu cu ispite. El putea avea acces la ei numai la pomul cunoştinţei binelui şi răului.
Adam şi Eva i-au asigurat pe îngeri că nu vor călca niciodată porunca precisă a lui Dumnezeu, pentru că a împlini voia Lui era cea mai înaltă plăcere a lor. Îngerii s-au unit cu Adam şi Eva să cânte melodiile sfinte ale unei muzici armonioase, iar pe măsură ce cântecele lor răsunau din Edenul fericit, Satana auzea sunetul melodiilor de adoraţie plină de bucurie pentru Tatăl şi Fiul. Invidia, ura şi duşmănia lui au crescut şi şi-a exprimat faţă de urmaşii lui dorinţa puternică de a-i incita (pe Adam şi Eva) la neascultare, să aducă deodată mânia lui Dumnezeu asupra lor şi să schimbe cântecele lor de laudă în blesteme la adresa Făcătorului lor.

4. ISPITA ŞI CĂDEREA
Satana se manifestă sub forma unui şarpe şi intră în Eden. Şarpele era o creatură frumoasă cu aripi, iar în timp ce zbura prin văzduh, înfăţişarea lui era strălucitoare semănând cu aurul şlefuit. El nu mergea pe pământ, ci zbura din loc în loc şi mânca fructe ca şi omul. Satana a intrat în şarpe, şi-a ocupat locul în pomul cunoştinţei şi a început să mănânce încet din fruct.
Eva, fără să-şi dea seama la început, lucrând, s-a despărţit de soţul ei. Când a devenit conştientă de acest lucru, a simţit că ar putea exista un pericol, dar din nou a crezut că era în siguranţă, chiar dacă nu a rămas aproape de soţul ei şi că avea înţelepciune şi tărie să ştie dacă vine răul şi cum să-l întâmpine. Îngerii au avertizat-o să nu facă aceasta. Eva s-a pomenit privind îndelung, cu admiraţie şi curiozitate, la pomul interzis. A văzut că pomul era foarte plăcut şi se întreba de ce Dumnezeu le-a spus cu atâta hotărâre să nu mănânce din el şi să nu-l atingă. Acum era ocazia lui Satana. I s-a adresat ca şi cum era în stare să-i ghicească gândul: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: 'Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?’‘’ În felul acesta, cu cuvinte dulci şi plăcute şi cu voce muzicală i-a vorbit el Evei. Ea era uimită să audă şarpele vorbind. El i-a preamărit frumuseţea şi farmecul ei deosebit, ceea ce nu a fost neplăcut pentru Eva. Era surprinsă deoarece ştia că Dumnezeu nu i-a dat şarpelui capacitatea de a vorbi.
Curiozitatea Evei a fost trezită. În loc să fugă de colo, ea a stat să asculte un şarpe vorbind. Nu i-a trecut prin minte că ar putea fi acel duşman căzut folosindu-se de şarpe ca de un medium. Satana era cel care vorbea, şi nu şarpele. Eva era ademenită, măgulită, orbită. Dacă ar fi întâlnit un personaj impresionant, având forma şi asemănarea îngerilor, ea ar fi fost în gardă. Totuşi acea voce străină ar fi trebuit s-o trimită lângă soţul ei să-l întrebe pe el de ce un altul i se adresează ei în felul acesta liber. Dar ea a început o conversaţie cu Satana şi i-a răspuns la întrebare: „Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii Dumnezeu a zis: 'Să nu mâncaţi din el şi să nu vă atingeţi de el ca să nu muriţi”’ Şarpele i-a răspuns: „Hotărât, că nu veţi muri: pentru că Dumnezeu ştie că în ziua când veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.”
Satana voia să-i transmită ideea că mâncând din pomul interzis, ei vor primi un fel de cunoaştere nouă şi mai nobilă decât au atins până acum. Aceasta a fost lucrarea lui specială, cu mare succes, încă de la cădere: să-i conducă pe oameni să cerceteze secretele celui Atotputernic, să nu fie satisfăcuţi cu ceea ce Dumnezeu le-a descoperit şi atenţi să asculte ce le-a poruncit. El ar vrea să-i ducă la neascultare de poruncile lui Dumnezeu şi apoi să-i facă să creadă că intră într-un câmp minunat de cunoaştere. Aceasta este pură închipuire şi amăgire jalnică. Ei nu reuşesc să înţeleagă ce a poruncit Dumnezeu, nu ţin seamă de poruncile Sale clare şi aspiră la înţelepciune, independenţi de Dumnezeu şi caută să înţeleagă ceea ce El a găsit potrivit să refuze muritorilor. Ei sunt îmbărbătaţi cu ideile lor despre progres şi fascinaţi de propria filozofie deşartă dar intră pe bâjbâite în întuneric de miez de noapte considerându-l adevărata cunoaştere. Ei învaţă mereu dar nu sunt niciodată în stare să ajungă la cunoaşterea adevărului.
Nu a fost voia lui Dumnezeu ca această pereche fără păcat să aibă vreo cunoaştere a răului. El le-a dat cu generozitate binele, dar a reţinut răul. Eva a crezut că vorbele şarpelui erau înţelepte şi a primit afirmaţia clară: „Hotărât, că nu veţi muri: pentru că Dumnezeu ştie că în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” făcându-L pe Dumnezeu mincinos. Satana a insinuat cu îndrăzneală că Dumnezeu i-a înşelat nelăsându-i să obţină o cunoaştere mai înaltă şi să fie egali cu El. Dumnezeu a zis: „Dacă vei mânca, vei muri negreşit”, şarpele a zis: „Dacă vei mânca, 'hotărât, că nu veţi muri.”’
Ispititorul a asigurat-o pe Eva că, imediat ce va mânca din fruct, va primi o cunoştinţă nouă şi superioară care o va face egală cu Dumnezeu. I-a atras atenţia către el însuşi. A mâncat în voie din pom şi nu numai că l-a găsit ca fiind cu desăvârşire nevătămător, dar şi delicios şi înviorător. El i-a spus Evei că datorită proprietăţilor minunate ale acestuia de a da înţelepciune şi putere, Dumnezeu le-a interzis să mănânce din el sau chiar să-l atingă deoarece El îi cunoştea calităţile nemaipomenite. El afirma că a obţinut puterea de a vorbi datorită faptului că a mâncat din fructul pomului interzis lor. A lăsat să se înţeleagă că Dumnezeu nu-şi va îndeplini cuvântul. A fost numai o ameninţare pentru a-i intimida şi a-i reţine de la un mare bine. Apoi i-a spus că ei n-ar putea muri. N-au mâncat ei din pomul vieţii, care perpetuează nemurirea? Dumnezeu îi înşela pentru a le refuza o stare mai înaltă de înzestrare şi o fericire mai mare. Ispititorul a cules un fruct şi i l-a dat Evei. Ea l-a luat în mână. El a spus: „Vi s-a interzis până şi să-l atingeţi ca să nu muriţi.” I-a spus că nu va păţi nici un rău şi nici nu va muri mâncând din fruct, după cum nu a păţit nimic atingându-l şi ţinându-l în mână. Eva a fost încurajată deoarece nu a simţit imediat semnele dezaprobării lui Dumnezeu. Ea găsea cuvintele ispititorului cu totul înţelepte şi corecte. A mâncat şi a fost încântată de fruct. Părea delicios pentru gustul ei şi îşi imagina că a obţinut efectele lui minunate.
Eva devine un ispititor
Atunci ea însăşi a cules din fructe şi a mâncat şi şi-a imaginat că a simţit puterea înviorătoare a unei existenţe noi şi superioare ca rezultat al influenţei fructului interzis. Se afla într-o stare de excitare ciudată şi nefirească în timp ce îşi căuta soţul cu mâinile încărcate cu fructe. I-a relatat vorbirea înţeleaptă a şarpelui şi voia să-l conducă şi pe el, cât mai repede, la pomul cunoştinţei. I-a spus că ea a mâncat din fructe şi, în loc să aibă vreun simţământ de moarte, a obţinut o influenţă plăcută şi înviorătoare. Imediat ce nu a ascultat, Eva a devenit un agent puternic prin care s-a produs căderea soţului ei.
Am văzut o tristeţe aşezându-se pe faţa lui Adam. Părea speriat şi plin de uimire. În mintea lui părea că se duce o luptă.
I-a spus Evei că era deplin convins că acesta era duşmanul despre care au fost avertizaţi şi dacă era aşa, ea trebuia să moară. Ea l-a asigurat că nu simţea nici un fel de efecte rele, ci, mai degrabă, o influenţă foarte plăcută şi l-a rugat stăruitor să mănânce şi el.
Adam a înţeles destul de bine că tovarăşa lui a călcat singura interdicţie pusă asupra lor ca un test al credincioşiei şi dragostei. Eva se gândea că, dacă şarpele a spus că, hotărât, nu vor muri, cuvintele lui trebuie să fie adevărate, pentru că ea nu simţea semnele nemulţumirii lui Dumnezeu, ci o influenţă plăcută, aşa cum şi-a imaginat că simţeau îngerii.
Adam regreta că Eva a plecat de lângă el, dar acum faptul era consumat. El trebuia să fie despărţit de ea, a cărei companie i-a plăcut atât de mult. Cum ar putea să i se întâmple aceasta? Dragostea lui pentru Eva era puternică. Cu deznădejde cumplită, a hotărât să-i împărtăşească soarta. El se gândea că Eva era parte din el şi, dacă ea trebuie să moară, va muri şi el pentru că nu putea suporta gândul despărţirii de ea. Îi lipsea credinţa în Creatorul lui binevoitor şi plin de milă. El nu s-a gândit că Dumnezeu, care l-a format din ţărâna pământului o făptură vie şi frumoasă şi a creat-o pe Eva să-i fie tovarăşă, putea s-o înlocuiască. Oare, nu s-ar putea ca vorbele acestui şarpe înţelept să fie corecte? Eva se afla în faţa lui, la fel de plăcută şi de frumoasă şi, în aparenţă, la fel de nevinovată ca şi înainte de această faptă de neascultare. Ea exprima dragoste mai mare şi mai înaltă faţă de el decât înainte de neascultarea ei, ca efect al fructelor pe care le-a mâncat. Nu a văzut în ea nici un semn al morţii. Ea i-a vorbit despre influenţa fericită a fructelor şi despre dragostea ei fierbinte pentru el, iar Adam s-a hotărât să suporte consecinţele. A luat fructul, l-a mâncat repede, dar, ca şi Eva, n-a simţit imediat efectele lui nefaste.
Eva se credea capabilă să decidă între bine şi rău. Speranţa măgulitoare de a intra într-o stare de cunoaştere superioară, a făcut-o să creadă că şarpele îi era un prieten deosebit, având un mare interes pentru fericirea ei. Dacă şi-ar fi căutat soţul şi ar fi relatat Făcătorului lor cuvintele şarpelui, ar fi fost imediat eliberaţi de ispita lui iscusită. Domnul n-a vrut ca ei să cerceteze rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului deoarece atunci ar fi fost expuşi lui Satana deghizat. El ştia că ei vor fi în siguranţă deplină dacă nu vor atinge fructul.
Libertatea omului de a alege
Dumnezeu i-a instruit pe primii noştri părinţi cu privire la pomul cunoştinţei şi ei erau informaţi pe deplin despre căderea lui Satana şi despre primejdia ascultării de sugestiile lui. Dumnezeu nu i-a lipsit de puterea de a mânca din fructul interzis. El i-a lăsat ca agenţi morali liberi, să-I creadă cuvântul, să-I asculte poruncile şi să trăiască, sau să-l creadă pe ispititor, să nu asculte şi să piară. Amândoi au mâncat, iar marea înţelepciune pe care au obţinut-o a fost cunoaşterea păcatului şi un simţământ de vinovăţie. Învelişul de lumină din jurul lor a dispărut curând, iar sub povara vinei şi a pierderii învelitorii lor divine i-a cuprins un tremur şi au încercat să-şi acopere formele expuse.
Primii noştri părinţi au ales să creadă cuvintele unui şarpe, deşi el nu le-a dat nici o dovadă de iubire. El nu a făcut nimic pentru fericirea şi pentru binele lor, în timp ce Dumnezeu le-a dat tot ce era bun ca hrană şi plăcut să privească. Oriunde se putea odihni ochiul era belşug şi frumuseţe; totuşi Eva a fost amăgită de şarpe să creadă că exista ceva interzis ce i-ar face înţelepţi, chiar ca Dumnezeu. În loc să creadă şi să se încreadă în Dumnezeu, ea s-a îndoit în mod josnic de bunătatea Lui şi a apreciat cuvintele lui Satana.
După neascultarea lui, Adam şi-a imaginat la început că se simţea înălţat către o existenţă nouă şi superioară. Curând însă, gândul nelegiuirii lui l-a îngrozit. Aerul care a avut o temperatură blândă şi constantă, părea că-i îngheaţă. Perechea vinovată avea un simţământ al păcatului. Au simţit o teamă de viitor, o senzaţie de lipsă şi o goliciune a sufletului. Iubirea dulce, pacea şi fericirea plină de mulţumire părea că le-au fost luate, iar în loc, o nevoie după ceva a venit asupra lor, cum nu au experimentat niciodată mai înainte. Atunci, pentru prima oară, atenţia le-a fost atrasă către exterior. Ei nu au fost îmbrăcaţi, ci au fost înveliţi în lumină, ca şi îngerii cereşti. Această lumină care-i învăluia, i-a părăsit. Pentru a-şi uşura simţământul de lipsă şi de goliciune pe care-l aveau, şi-au îndreptat atenţia să caute o învelitoare pentru trupurile lor, căci cum ar putea apărea dezbrăcaţi în ochii lui Dumnezeu şi ai îngerilor?
Crima lor le stă acum înainte în adevărata ei lumină. Călcarea poruncii precise a lui Dumnezeu capătă un caracter mai clar. Adam condamna greşeala Evei de a pleca de lângă el şi de a fi înşelată de şarpe. Ei îşi închipuiau că Dumnezeu, care le-a dat totul ca să-i facă fericiţi, ar putea să le scuze, totuşi, neascultarea, datorită marii lui iubiri faţă de ei şi că, în definitiv, pedeapsa lor nu va fi chiar aşa de înfricoşătoare.
Satana jubila datorită succesului lui. A ispitit-o pe femeie să nu aibă încredere în Dumnezeu, să-I pună înţelepciunea sub semnul întrebării şi să caute să-I pătrundă planurile atotînţelepte. Prin ea a produs înfrângerea lui Adam care, ca urmare a dragostei pentru Eva, a nesocotit porunca lui Dumnezeu şi a căzut.
Vestea căderii omului s-a răspândit prin cer şi fiecare harpă a tăcut. Îngerii şi-au aruncat coroanele de pe cap cu tristeţe. Tot cerul era în agitaţie. Îngerii erau mâhniţi din cauza nerecunoştinţei josnice a omului faţă de binecuvântările bogate pe care Dumnezeu i le-a asigurat. S-a ţinut un sfat pentru a decide ce trebuie făcut cu perechea vinovată. Îngerii se temeau ca nu cumva aceştia să-şi întindă mâna să mănânce din pomul vieţii şi astfel să perpetueze o viaţă de păcat.
Domnul i-a vizitat pe Adam şi Eva şi le-a făcut cunoscut urmările neascultării lor. Când au auzit apropierea maiestuoasă a lui Dumnezeu, au căutat să se ascundă de privirea Lui cercetătoare de care erau încântaţi în timpul inocenţei şi sfinţeniei lor. „Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om şi i-a zis: 'Unde eşti?' El a răspuns: 'Ţi-am auzit glasul în grădină şi mi-a fost frică, pentru că eram gol şi m-am ascuns.' Şi Domnul Dumnezeu a zis: 'Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?”’ Domnul a pus această întrebare, nu pentru că avea nevoie de informaţie, ci pentru ca perechea vinovată să înţeleagă ceea ce se întâmplase. Cum ai devenit ruşinat şi fricos? Adam şi-a recunoscut nelegiuirea, nu pentru că s-a pocăit de neascultarea lui, ci pentru a arunca blamul asupra lui Dumnezeu. „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie lângă mine mi-a dat din pom şi am mâncat.” Eva a fost întrebată: „Ce ai făcut?” Ea a răspuns: ‘‘Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom.”
Blestemul
Atunci Domnul s-a adresat şarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece şi să mănânci ţărână.” După cum a fost înălţat mai pe sus de fiarele câmpului, şarpele trebuia acum să fie coborât sub nivelul lor şi detestat de om, întrucât a fost agentul prin care a acţionat Satana. „Omului i-a zis: 'Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: să nu mănânci de loc din el, blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea până te vei întoarce în pământ.”
Dumnezeu a blestemat pământul din cauza păcatului lor de a fi mâncat din pomul cunoştinţei şi a declarat: „Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale. „ El le-a împărţit binele, dar le-a reţinut răul. Acum El declară că ei vor mânca din el, adică, vor cunoaşte răul în toate zilele vieţii lor.
Din acel moment, omenirea avea să fie chinuită cu ispitele lui Satana. Lui Adam i s-a hotărât trudă şi grijă continuă în locul muncii plăcute şi înveselitoare de care s-a bucurat până atunci. Ei vor fi subiectul dezamăgirii, al întristării şi al durerii şi, în final, vor ajunge la dezintegrare. Erau făcuţi din ţărâna pământului şi trebuia să se întoarcă în ţărână.
Au fost informaţi că îşi vor pierde căminul din Eden. S-au supus înşelăciunii şi au ascultat cuvântul lui Satana că Dumnezeu ar fi minţit. Prin neascultarea lor i-au deschis lui Satana o cale de a câştiga acces la ei mai uşor şi nu mai era sigur ca ei să rămână în grădina Edenului, ca nu cumva în starea lor păcătoasă să aibă acces la pomul vieţii şi să perpetueze o viaţă de păcat. Ei s-au rugat stăruitor să li se permită să rămână, cu toate că recunoşteau că şi-au pierdut dreptul la fericitul Eden. Au promis pentru viitor ascultare de Dumnezeu, fără rezervă. Au fost informaţi că în căderea lor de la inocenţă la vinovăţie n-au dobândit tărie, ci slăbiciune. Ei nu şi-au păstrat integritatea când erau sfinţi, fericiţi şi nevinovaţi şi vor avea mult mai puţină tărie de a rămânea credincioşi având o conştiinţă vinovată. Adam şi Eva au fost plini de cea mai tăioasă remuşcare şi chin sufletesc. Acum realizau că pedeapsa păcatului era moartea.
Îngeri au fost însărcinaţi imediat să păzească drumul spre pomul vieţii. Planul studiat al lui Satana a fost ca Adam şi Eva să nu asculte de Dumnezeu, să primească dezaprobarea Lui şi apoi să ia din pomul vieţii ca să poată perpetua o viaţă de păcat. Îngeri sfinţi însă, au fost trimişi să le închidă calea spre pomul vieţii. În jurul acestor îngeri străluceau raze în fiecare direcţie şi ele păreau ca nişte săbii sclipitoare.

5. PLANUL DE MÂNTUIRE
Când s-a realizat faptul că omul era pierdut, că acea lume pe care a creat-o Dumnezeu avea să fie umplută cu muritori osândiţi la nenorocire, boală şi moarte şi că nu exista nici o cale de scăpare pentru vinovat, cerul s-a umplut de mâhnire. Întreaga familie a lui Adam trebuia să moară. L-am văzut pe plăcutul Domn Isus cu o expresie de compasiune şi de tristeţe pe faţă. Curând L-am văzut apropiindu-Se de lumina nespus de strălucitoare care Îl înconjura pe Tatăl şi îngerul meu însoţitor mi-a spus că Ei se aflau într-o conversaţie tainică. Îngerii păreau cuprinşi de o nelinişte intensă în timp ce Ei comunicau. De trei ori Domnul Hristos a fost învăluit de lumina din jurul Tatălui, iar a treia oară a ieşit de acolo şi persoana Lui putea fi văzută. Faţa îi era calmă, fără nici o dezorientare sau dubiu, şi iradia o bunătate şi un farmec ce nu pot fi exprimate în cuvinte.
Apoi le-a făcut cunoscut îngerilor faptul că o cale de scăpare a fost prevăzută pentru omul pierdut. Le-a spus că a stăruit pe lângă Tatăl Său oferindu-Se să-Şi dea viaţa ca răscumpărare şi să ia asupra Lui sentinţa de moarte pentru ca omul să poată găsi iertare prin El; ca prin meritele sângelui Său şi prin ascultare de Legea lui Dumnezeu, omul să poată avea favoarea lui Dumnezeu, să fie adus în frumoasa grădină şi să mănânce din rodul pomului vieţii.
Comandantul oştilor îngereşti nu le-a ascuns nimic, ci le-a descoperit Planul de Mântuire, dar la început, îngerii nu s-au putut bucura. Isus le-a spus că va sta între mânia Tatălui Său şi omul vinovat, că va purta fărădelegea şi batjocura şi doar câţiva Îl vor primi ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Aproape toţi Îl vor urî şi-L vor respinge. Îşi va părăsi toată slava din cer, va apărea pe pământ ca un om, Se va smeri ca un om, va deveni, prin propria-I experienţă, obişnuit cu diferitele ispite cu care omul va fi asaltat, ca să ştie cum să-i ajute pe aceia care vor fi ispitiţi; iar în final, după ce misiunea Lui ca învăţător va fi îndeplinită, va fi dat în mâinile oamenilor şi va îndura aproape orice fel de cruzime şi suferinţă pe care le-ar putea produce Satana şi îngerii lui prin oamenii răi inspiraţi de el; va suferi cea mai crudă moarte, agăţat între cer şi pământ ca un păcătos vinovat; va îndura ore îngrozitoare de agonie la care nici îngerii nu vor putea privi, ci îşi vor acoperi feţele. El nu va suferi numai agonie fizică, ci agonie mintală, care nici nu se poate compara cu suferinţa corpului. Greutatea păcatelor întregii lumi va apăsa asupra lui. El le-a spus îngerilor că va muri, va învia a treia zi şi se va înălţa la Tatăl Său ca să mijlocească pentru omul îndărătnic şi vinovat.
Singura cale de mântuire posibilă
Îngerii s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea Lui. Şi-au oferit vieţile lor. Isus le-a spus că prin moartea Lui va salva pe mulţi şi că viaţa unui înger nu poate plăti vina. Numai viaţa Sa ar putea fi acceptată de Tatăl ca răscumpărare pentru om. Le-a mai spus că ei vor avea rolul de a fi cu El şi de a-L întări în diferite ocazii; că va lua natura căzută a omului şi că tăria Lui nu va fi nici măcar egală cu cea a îngerilor; că ei vor fi martorii umilirii şi marilor Lui suferinţe; că, văzând aceste lucruri precum şi ura oamenilor împotriva Lui, vor fi mişcaţi de cele mai profunde sentimente şi, datorită dragostei faţă de El, vor dori să-L salveze şi să-L elibereze din mâinile omorâtorilor Lui; dar că nu trebuie să intervină pentru a nu împiedica nimic din cele ce vor vedea şi că vor avea un rol la învierea Lui; că Planul de Mântuire a fost pus la punct şi că Tatăl Său l-a acceptat.
Cu o tristeţe sfântă, Isus i-a mângâiat şi îmbărbătat pe îngeri informându-i că, în viitor, aceia pe care îi va mântui vor fi cu El, că prin moartea Lui va răscumpăra pe mulţi şi-l va distruge pe acela care a adus moartea. Tatăl Său Îi va da împărăţia şi mărirea împărăţiei sub cerul întreg, iar El o va poseda în veci de veci. Satana şi păcătoşii vor fi distruşi ca să nu mai tulbure vreodată cerul sau noul pământ purificat. Isus a rugat fierbinte oastea îngerească să fie împăcată cu planul pe care Tatăl Lui L-a acceptat şi să se bucure că, prin moartea Sa, omul căzut putea fi iarăşi în stare să obţină favoarea lui Dumnezeu şi să guste cerul.
Atunci o bucurie nespusă a umplut cerul. Oastea cerească a cântat un cântec de laudă şi adorare. Şi-au atins harpele şi au cântat o notă mai înaltă pentru marea îndurare şi bunăvoinţă a Lui Dumnezeu manifestate prin faptul că a dat pe Fiul Său iubit să moară pentru un neam de răzvrătiţi. Laudă şi adorare au fost revărsate pentru lepădarea şi sacrificiul de Sine dovedite de Domnul Isus; pentru că a consimţit să părăsească sânul Tatălui Său, a ales o viaţă de suferinţă şi chin sufletesc şi o moarte ruşinoasă pentru a da viaţă altora.
Îngerul a zis: „Credeţi că Tatăl L-a dat pe Fiul Său iubit fără dificultate? Nu, nu. Dumnezeul cerului a trecut chiar printr-o luptă între a lăsa pe omul vinovat să piară şi a da pe iubitul Lui Fiu să moară pentru el.” Îngerii erau atât de interesaţi în salvarea omului, încât se puteau găsi printre ei unii care ar fi renunţat la slava lor şi şi-ar fi dat viaţa pentru omul muritor. Îngerul meu însoţitor mi-a spus: „Dar aceasta n-ar folosi la nimic. Nelegiuirea a fost prea mare ca viaţa unui înger să poată plăti preţul. Nimic altceva, ci numai moartea şi mijlocirea Fiului Său vor plăti vina şi-l vor salva pe omul pierdut din întristare şi nenorocire deznădăjduită.”
Îngerilor, însă, le-a fost încredinţată lucrarea de a urca şi a coborî cu balsam întăritor din slavă pentru a alina suferinţele Fiului lui Dumnezeu şi a-I sluji. Lucrarea lor va mai fi şi aceea de a-i păzi pe cei care sunt subiectele harului de îngerii răi şi de întunericul aruncat continuu în jurul lor de către Satana. Am văzut că era imposibil ca Dumnezeu să schimbe sau să modifice Legea Sa pentru a-l salva pe omul muritor; de aceea a îngăduit ca prea iubitul Lui Fiu să moară pentru nelegiuirea omului. Din nou, Satana şi îngerii lui s-au bucurat pentru că au putut, prin căderea omului, să-L coboare pe Fiul lui Dumnezeu din poziţia Lui înaltă. El le-a spus îngerilor lui că, atunci când Isus va lua natura omului căzut, Îl va birui şi va împiedica împlinirea Planului de Mântuire.
Mi s-a arătat cum Satana era odată un înger fericit şi înălţat. Apoi mi s-a arătat cum era el acum. Încă mai are o statură regească. Trăsăturile îi mai sunt încă nobile, căci el este un înger căzut. Expresia feţei, însă, este plină de nelinişte, grijă, nefericire, răutate, ură, neastâmpăr, înşelăciune şi orice rău. Am remarcat în special acea frunte care odată era aşa de nobilă: a început să se tragă îndărăt de la ochi. Am văzut că el s-a înclinat atât de mult spre rău, încât orice calitate bună a fost degradată şi a fost dezvoltată orice trăsătură rea. Ochii îi erau vicleni, isteţi şi cu o mare putere de pătrundere. Scheletul îi era mare, dar carnea atârna pe mâini şi pe faţă. Cum îl priveam, bărbia i se sprijinea pe mâna stângă. Părea că se află în cugetare adâncă. Pe faţă avea un zâmbet care m-a făcut să tremur, aşa de plin era de răutate şi de şiretenie satanică. El zâmbeşte astfel chiar înainte de a fi sigur de victima lui, iar pe măsură ce-o prinde în capcană, zâmbetul lui devine îngrozitor.
În umilinţă şi tristeţe de nedescris, Adam şi Eva au părăsit minunata grădină în care au fost atât de fericiţi până când au nesocotit porunca lui Dumnezeu. Atmosfera s-a schimbat. Nu mai era constantă ca înainte de păcat. Dumnezeu i-a îmbrăcat cu haine din piei, ca să-i protejeze de frigul şi de căldura la care erau expuşi.
Legea neschimbătoare a lui Dumnezeu
Tot cerul a plâns din cauza neascultării lui Adam şi a Evei, care a atras mânia lui Dumnezeu asupra întregului neam omenesc. Comunicarea cu Dumnezeu le-a fost întreruptă, iar ei au fost cufundaţi în nenorocire fără speranţă. Legea lui Dumnezeu nu putea fi schimbată pentru a întâmpina nevoia omului, deoarece, în ordinea lui Dumnezeu, ea nu avea să-şi piardă forţa şi nici cea mai mică parte din cerinţele sale.
Îngerii lui Dumnezeu au fost însărcinaţi să viziteze perechea căzută şi s-o informeze că, deşi nu mai puteau să aibă starea lor sfântă şi căminul din Eden, totuşi cazul lor nu era cu totul lipsit de speranţă. Li s-a spus că Fiul lui Dumnezeu care a conversat cu ei în Eden, a fost mişcat de milă când a văzut condiţia lor deznădăjduită şi S-a oferit de bună voie să ia asupra Sa pedeapsa cuvenită lor, să moară pentru ei, ca omul să poată totuşi trăi prin credinţa în ispăşirea pe care Hristos a propus s-o facă pentru el. Prin Domnul Hristos a fost deschisă o uşă de speranţă pentru ca omul, în ciuda marelui lui păcat, să nu fie sub stăpânirea absolută a lui Satana. Credinţa în meritele Fiului lui Dumnezeu îl va înălţa pe om astfel încât va putea rezista şiretlicurilor lui Satana. I se va acorda un timp de probă în care, printr-o viaţă de pocăinţă şi de credinţă în răscumpărarea Fiului lui Dumnezeu, să poată fi mântuit din călcarea Legii Tatălui şi să fie înălţat într-o poziţie unde eforturile lui de a păzi Legea vor putea fi acceptate.
Îngerii le-au relatat mâhnirea ce a fost simţită în cer când s-a anunţat că ei au călcat Legea lui Dumnezeu, fapt ce a făcut necesar ca Domnul Hristos să-Şi sacrifice viaţa Lui preţioasă acum preţioasă.
Când Adam şi Eva şi-au dat seama cât de înaltă şi de sfântă era Legea lui Dumnezeu, a cărei nesocotire a necesitat un sacrificiu aşa de costisitor pentru a-i salva pe ei şi pe urmaşii lor de la distrugere totală, s-au rugat cu stăruinţă ca mai degrabă să moară ei sau să fie lăsaţi, împreună cu urmaşii lor, să sufere pedeapsa păcatului, decât ca Fiul prea iubit al lui Dumnezeu să facă acest sacrificiu aşa de mare. Durerea lui Adam s-a intensificat. A văzut că păcatele lui erau de dimensiuni atât de mari, încât atrăgeau consecinţe înfricoşătoare. Comandantul onorat al cerului, cu care a umblat şi a vorbit în nevinovăţia lui sfântă, pe care îngerii Îl cinstesc şi căruia I se închină, va trebui să fie adus jos din poziţia Sa înaltă ca să moară din cauza nelegiuirii lui?
Adam a fost informat că viaţa unui înger nu putea plăti preţul. Legea lui Iehova, temelia guvernării Sale în cer şi pe pământ, era la fel de sfântă ca şi Dumnezeu; şi din acest motiv viaţa unui înger nu putea fi acceptată de Dumnezeu ca jertfă pentru încălcarea ei. Legea Sa este mai importantă în ochii Lui decât îngerii sfinţi din jurul tronului Său. Tatăl nu putea desfiinţa sau schimba nici un precept al Legii ca să întâmpine condiţia căzută a omului, dar Domnul Hristos, care, în armonie cu Tatăl L-a creat pe om, putea face o ispăşire satisfăcătoare pentru Dumnezeu, dându-Şi viaţa ca jertfă şi suportând mânia Tatălui. Îngerii i-au făcut cunoscut lui Adam că, după cum păcatul lui a adus moarte şi nenorocire, prin jertfa Domnului Isus Hristos aveau să fie aduse la lumină viaţă şi nemurire.
O privire în viitor
Lui Adam i-au fost descoperite evenimente viitoare importante, de la excluderea lui din Eden la potop şi apoi până la prima venire a Domnului Hristos pe pământ. Dragostea pentru Adam şi urmaşii lui Îl va determina pe Fiul lui Dumnezeu să se coboare până acolo încât să ia natură omenească şi în felul acesta, prin propria-I umilire, să-i înalţe pe toţi aceia care vor crede în El. O asemenea jertfă avea suficientă valoare ca să salveze întreaga lume; dar numai câţiva se vor folosi de mântuirea adusă lor printr-un sacrificiu aşa de minunat. Cei mai mulţi nu vor fi de acord cu condiţiile ce li se cer pentru a fi părtaşi la măreaţa Lui salvare. Ei vor prefera păcatul şi călcarea Legii lui Dumnezeu, decât pocăinţa, ascultarea şi dependenţa cu încredere de meritele jertfei oferite. Această jertfă avea o valoare infinită, putând să-l facă pe omul care se va folosi de ea mai scump decât aurul, chiar mai scump decât aurul de Ofir.
Adam a fost purtat de-a lungul generaţiilor şi a văzut înmulţirea crimei, a vinei şi a degradării din cauză că omul va ceda înclinaţiilor lui naturale puternice de a călca Legea sfântă a lui Dumnezeu. A văzut blestemul lui Dumnezeu apăsând tot mai greu asupra rasei umane, asupra turmelor şi asupra pământului din cauza nelegiuirii neîntrerupte a omului. A văzut că nedreptatea şi violenţa vor spori în mod constant; totuşi, în tot acest val de nefericire şi durere, întotdeauna vor fi câţiva care vor păstra cunoaşterea de Dumnezeu şi vor rămânea nepătaţi în mijlocul degenerării morale predominante. Adam a fost făcut să înţeleagă ce era păcatul: călcarea Legii. I s-a arătat că degenerarea morală, mintală şi fizică, va veni asupra omenirii ca rezultat al păcatului, până ce lumea va fi plină cu orice fel de nenorocire.
Zilele omului aveau să fie scurtate din cauza propriului său păcat, care a constat în nesocotirea Legii celei drepte a lui Dumnezeu. În cele din urmă omenirea a fost atât de degradată, încât părea o rasă inferioară şi aproape fără valoare. În general nu erau în stare să aprecieze taina Calvarului, adevărurile măreţe şi înalte ale ispăşirii şi Planul de Mântuire datorită tolerării minţii fireşti. Totuşi, fără a ţine seama de infirmităţile oamenilor şi de slăbiciunea puterilor lor mintale, morale şi fizice, Domnul Hristos, credincios scopului pentru care a părăsit cerul, continuă să fie interesat de cei slabi, depreciaţi şi degeneraţi şi-i invită să-şi ascundă slăbiciunile şi marile lipsuri în El. Dacă vor veni la El, El va răspunde tuturor nevoilor lor.
Jertfa pentru păcat
Când Adam a adus o jertfă pentru păcat, potrivit cu învăţăturile speciale ale lui Dumnezeu, a fost pentru el cea mai dureroasă ceremonie. Mâna lui trebuia să se ridice să ia viaţa pe care numai Dumnezeu o poate da şi să aducă o jertfă pentru păcat. Pentru prima oară a fost martorul morţii. În timp ce privea victima sângerândă zvârcolindu-se în agonia morţii şi reprezentându-L pe Fiul lui Dumnezeu, trebuia să-L vadă, prin credinţă, pe Acela care avea să moară ca jertfă pentru om.
Această jertfă pentru păcat, stabilită de Dumnezeu, avea să-i amintească permanent lui Adam de vina sa şi de recunoaşterea cu pocăinţă a păcatului lui. Acest fapt, de a lua viaţa, i-a dat lui Adam o înţelegere mai profundă şi mai clară a nelegiuirii sale pe care n-o putea ispăşi nimic altceva decât moartea Fiului scump al lui Dumnezeu. El a fost uimit de bunătatea infinită şi de iubirea fără seamăn care vor plăti un astfel de preţ pentru a-l salva pe vinovat. Când Adam ucidea victima nevinovată, i se părea că vărsa cu mâinile sale sângele Fiului lui Dumnezeu. Ştia că, dacă ar fi rămas credincios lui Dumnezeu şi Legii Lui sfinte, n-ar fi existat moarte pentru nici un animal sau om. Totuşi, în jertfa pentru păcat, ce arăta către jertfa măreaţă şi desăvârşită a Domnului Hristos, a apărut o stea de speranţă spre a lumina viitorul întunecat şi îngrozitor şi a-l elibera de sub deznădejdea şi ruina totală.
La început, capul fiecărei familii era considerat conducătorul şi preotul familiei. Mai târziu, când oamenii s-au înmulţit pe pământ, bărbaţi numiţi de Dumnezeu au îndeplinit acest serviciu solemn al aducerii jertfelor pentru popor. În mintea păcătoşilor, sângele animalului jertfit trebuia să fie asociat cu sângele Fiului lui Dumnezeu. Moartea victimei avea să dovedească tuturor că plata păcatului este moartea. Prin actul jertfei, păcătosul îşi recunoştea vina şi manifesta credinţă privind înainte către sacrificiul măreţ şi desăvârşit al Domnului Hristos pe care victima Îl reprezenta. Fără ispăşirea Sa, Dumnezeu nu putea transmite omului binecuvântare sau salvare. Dumnezeu era gelos pentru onoarea Legii Sale. Călcarea ei a produs o despărţire înspăimântătoare între Dumnezeu şi om. Lui Adam, în starea lui de nevinovăţie, i s-a oferit comunicare directă, liberă şi plăcută cu Făcătorul lui. După nelegiuirea lui însă, Dumnezeu a comunicat cu omul prin Hristos şi prin îngeri.

6. CAIN, ABEL ŞI JERTFELE LOR
Cain şi Abel, fiii lui Adam, aveau caractere foarte diferite. Abel se temea de Dumnezeu. Cain nutrea sentimente de răzvrătire şi murmura împotriva lui Dumnezeu din cauza blestemului pe care l-a pronunţat împotriva lui Adam şi din cauză că pământul era blestemat datorită păcatului lui. Aceşti fraţi au fost învăţaţi cu privire la măsurile luate pentru salvarea omenirii. Li se cerea să îndeplinească un sistem de ascultare umilă, sacrificând mieii întâi născuţi şi prezentându-i în mod solemn ca o ardere de tot lui Dumnezeu. În felul acesta îşi arătau veneraţia faţă de El şi dependenţa lor de Mântuitorul promis. Această jertfă îi făcea să-şi amintească mereu păcatul, precum şi pe Mântuitorul care avea să vină şi care era măreaţa jertfă pentru om.
Cain şi-a adus darul Domnului cu murmur şi necredinţă în inimă cu privire la Jertfa promisă. El nu a vrut să urmeze cu stricteţe planul de ascultare, să-şi procure un miel şi să-l ofere împreună cu roadele pământului. A luat numai din roade şi nu a ţinut seamă de cerinţa lui Dumnezeu. Domnul i-a făcut cunoscut lui Adam că fără vărsare de sânge nu poate fi iertare a păcatului. Cain nu a fost meticulos, să aducă măcar cele mai bune roade. Abel şi-a avertizat fratele să nu vină înaintea Domnului fără jertfă de sânge. Cain, fiind cel mai mare, n-a vrut să asculte de fratele lui. I-a dispreţuit sfatul şi şi-a adus jertfa cu dubiu şi murmur în ceea ce priveşte necesitatea ceremoniei. Dumnezeu n-a acceptat-o.
Abel a adus din întâii născuţi ai turmei şi din grăsime, după cum a poruncit Dumnezeu; cu deplină încredere în Mesia care avea să vină, şi cu veneraţie, şi-a oferit jertfa. Dumnezeu a avut respect faţă de darul lui. O lumină a fulgerat din cer şi a consumat jertfa lui Abel. Cain nu vede nici o manifestare ca dovadă a acceptării jertfei lui. Se mânie pe Domnul şi pe fratele lui. Dumnezeu binevoieşte să-i trimită un înger să stea de vorbă cu el.
Îngerul îl întreabă despre motivul mâniei lui şi-i spune că, dacă face bine şi urmează instrucţiunile date de Dumnezeu, El îl va accepta şi-i va respecta jertfa. Dacă nu se va supune însă, cu umilinţă, dacă nu-L va crede şi nu-L va asculta, El nu-i poate accepta darul. Îngerul îi spune lui Cain că nu a fost nici o nedreptate sau părtinire din partea lui Dumnezeu, dar că nu i-a putut primi jertfa din cauza păcatului lui şi a neascultării de porunca Sa precisă şi că, dacă va face bine, va fi primit de Dumnezeu, fratele lui va trebui să-l asculte, iar el va lua conducerea pentru că era cel mai mare.
Chiar şi după ce a fost astfel instruit cu exactitate, Cain nu s-a pocăit. În loc să se condamne şi să se deteste pe sine pentru necredinţa lui, el încă se plânge de nedreptatea şi de părtinirea lui Dumnezeu. În gelozia şi ura lui, devine duşmanul lui Abel şi-l ocărăşte. Abel îi arată cu blândeţe fratelui său greşelile şi faptul că răul este în el. Cain însă, îşi urăşte fratele din momentul în care Dumnezeu Îşi manifestă faţă de acesta dovezile acceptării. Abel caută să-i potolească mânia vorbindu-i despre mila arătată de Dumnezeu faţă de părinţii lor, prin faptul că le-a salvat viaţa când ar fi putut imediat să aducă moartea asupra lor. El îi spune lui Cain că Dumnezeu îi iubeşte, altfel nu L-ar fi dat pe Fiul Lui, sfânt şi nevinovat, să sufere mânia pe care omul trebuia s-o sufere pentru neascultarea lui.
Începutul morţii
În timp ce Abel justifică planul lui Dumnezeu, Cain se înfurie. Mânia lui creşte şi se aprinde împotriva lui Abel până când îl omoară. Dumnezeu îl întreabă pe Cain despre fratele lui, iar el rosteşte o minciună: „Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?’‘ Dumnezeu îl informează că îi cunoştea păcatul, îi cunoştea orice faptă, chiar şi gândurile inimii şi-i spune: „Sângele fratelui tău strigă din pământ la Mine. Acum blestemat eşti tu, izgonit din ogorul acesta care şi-a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău. Când vei lucra pământul nu-ţi va mai da bogăţia lui. Pribeag şi fugar vei fi pe pământ. „
La început, blestemul asupra pământului a fost simţit doar puţin; dar acum asupra lui apăsa un blestem dublu. Cain şi Abel reprezintă cele două clase, drepţi şi nedrepţi, credincioşi şi necredincioşi, care există de la căderea omului până la a doua venire a lui Hristos. Cain, care şi-a omorât fratele, îi reprezintă pe cei răi care vor fi invidioşi pe cei neprihăniţi şi-i vor urî pentru că sunt mai buni decât ei. Vor fi geloşi pe ei, îi vor persecuta şi-i vor da la moarte din cauză că faptele bune ale acestora le condamnă calea lor păcătoasă.
Viaţa lui Adam a fost plină de întristare, umilinţă şi pocăinţă continuă. Pe măsură ce-i învăţa pe copiii şi nepoţii lui frica de Domnul, şi-a reproşat adesea cu amărăciune păcatul care a adus atâta nenorocire asupra urmaşilor lui. Când a părăsit frumosul Eden, gândul că trebuie să moară l-a cutremurat cu groază. El vedea moartea ca pe o calamitate înfricoşătoare. Pentru prima oară a făcut cunoştinţă cu realitatea grozavă a morţii în familia omenească prin chiar fiul său, Cain, care-şi omoară fratele. Plină de cea mai amară remuşcare pentru propria-i nelegiuire, lipsit de fiul lui, Abel, privind la Cain ca fiind ucigaşul acestuia şi cunoscând blestemul lui Dumnezeu asupra lui, inima lui Adam a fost copleşită de durere. Cu cea mai mare asprime şi-a imputat prima fărădelege. El a implorat iertarea lui Dumnezeu prin jertfa făgăduită. A simţit profund mânia lui Dumnezeu pentru crima lui comisă în Paradis. Mai târziu el a fost martorul corupţiei generale care, în final, L-a provocat pe Dumnezeu să-i distrugă pe locuitorii pământului printr-un potop. Sentinţa de moarte pronunţată asupra lui de către Creatorul i-a părut teribilă la început. După ce a trăit câteva sute de ani însă, a văzut că Dumnezeu era drept şi milos ca să pună capăt unei vieţi nenorocite.
Când Adam a fost martorul primelor semne de degradare ale naturii în căderea frunzelor şi în ofilirea florilor, a plâns mai mult decât îşi plâng oamenii de astăzi morţii. Florile ce se ofileau nu reprezentau o cauză de durere prea adâncă deoarece erau plăpânde şi delicate; dar ca pomii cei înalţi, falnici şi puternici să-şi lepede frunzele, să se descompună, prezenta înaintea lui dezintegrarea generală a frumoasei naturi pe care Dumnezeu a creat-o pentru fericirea omului.
El le-a zugrăvit copiilor şi nepoţilor, până la a noua generaţie, trăsăturile desăvârşite ale căminului său din Eden, căderea lui cu rezultatele ei grozave şi povara de durere pe care ruptura din familie, ce a culminat cu moartea lui Abel, a adus-o asupra lui. Le-a relatat suferinţele prin care l-a trecut Dumnezeu ca să-l înveţe necesitatea ascultării stricte de Legea Lui. Le-a declarat că păcatul, indiferent sub ce formă există, va fi pedepsit. I-a implorat să asculte de Dumnezeu, care-i va trata cu milă dacă Îl vor iubi şi se vor teme de El.
Îngerii au stat de vorbă cu Adam după căderea lui şi i-au spus despre Planul de Mântuire şi despre faptul că neamul omenesc nu se afla dincolo de posibilitatea salvării. Deşi o despărţire îngrozitoare a avut loc între om şi Dumnezeu, totuşi a fost prevăzută jertfa Domnului Hristos, prin care oamenii să poată fi mântuiţi. Singura lor speranţă era într-o viaţă de pocăinţă umilă şi de încredere în măsura luată. Toţi aceia care Îl vor accepta în felul acesta pe Hristos ca singurul Mântuitor vor fi din nou aduşi în favoarea lui Dumnezeu prin meritele Fiului Său.

7. SET ŞI ENOH
Set avea un caracter ales şi urma să ia locul lui Abel într-o trăire fără prihană. Deşi el era un fiu al lui Adam, ca şi Cain cel păcătos, el nu a moştenit din natura tatălui său mai multă bunătate firească decât fratele lui. A fost născut în păcat, dar, prin harul lui Dumnezeu, primind învăţăturile date cu credincioşie de Adam, el L-a onorat făcând voia Lui. S-a despărţit de urmaşii corupţi ai lui Cain şi a muncit, aşa cum ar fi făcut Abel dacă ar fi trăit, ca să întoarcă mintea oamenilor păcătoşi la adorarea şi ascultarea de Dumnezeu.
Enoh a fost un om sfânt. El L-a slujit pe Dumnezeu cu toată inima. Văzând corupţia familiei omeneşti, s-a separat de descendenţii lui Cain mustrându-i pentru marea lor stricăciune. Pe pământ existau şi din aceia care Îl cunoşteau pe Dumnezeu, se temeau de El şi I se închinau. Totuşi neprihănitul Enoh era atât de nefericit din cauza înmulţirii ticăloşiei celor lipsiţi de evlavie, încât evita să se asocieze cu ei, în fiecare zi temându-se că ar putea fi afectat de necredinţa lor şi astfel, în mintea lui, să nu-L privească pe Dumnezeu cu acea veneraţie cuvenită înaltului Său caracter. Sufletul îi era tulburat când vedea zilnic cum ei calcă în picioare autoritatea lui Dumnezeu. A ales să stea separat de ei şi mare parte din timpul petrecut în singurătate, îl dedica meditaţiei şi rugăciunii. El aştepta înaintea Domnului, rugându-Se să-I cunoască voinţa în mod desăvârşit spre a o împlini. Dumnezeu comunica cu Enoh prin îngerii Lui şi-i dădea învăţături divine. El i-a făcut cunoscut că nu va suporta răzvrătirea omului la nesfârşit şi că intenţiona să distrugă rasa păcătoasă aducând un potop asupra pământului.
Grădina Edenului, pură şi plăcută, din care au fost izgoniţi primii noştri părinţi, a rămas până când Dumnezeu Şi-a pus în gând să nimicească pământul prin potop. El a plantat-o şi a binecuvântat-o în mod deosebit. În providenţa Lui minunată, a retras-o de pe pământ şi o va aduce înapoi împodobită mai frumos decât înainte de a fi luată. Dumnezeu Şi-a propus să păstreze o mostră a lucrării Lui de creaţiune desăvârşită împotriva blestemului cu care a lovit pământul.
Domnul i-a desfăşurat lui Enoh mai deplin planul de Mântuire şi, prin Duhul profeţiei l-a dus de-a lungul generaţiilor ce aveau să trăiască după potop şi i-a arătat marile evenimente legate de a doua venire a lui Hristos şi de sfârşitul lumii. (Iuda 14)
Enoh era tulburat cu privire la moarte. I se părea că cel neprihănit şi cel rău vor merge împreună în ţărână şi acela le va fi sfârşitul. El nu putea să vadă clar viaţa celor drepţi după mormânt. În viziune profetică el a fost învăţat cu privire la Fiul lui Dumnezeu care avea să moară ca jertfă pentru om şi i s-a arătat venirea Domnului Hristos pe norii cerului, însoţit de oastea îngerească, pentru a da viaţă neprihăniţilor morţi şi a-i elibera din mormintele lor. Enoh a mai văzut starea coruptă a lumii în timpul când Hristos ar trebui să apară a doua oară. A văzut că va exista o generaţie lăudăroasă, obraznică şi încăpăţânată, aliniată în răzvrătire împotriva Legii Iui Dumnezeu, tăgăduindu-L pe singurul Dumnezeu şi pe Domnul nostru Isus Hristos, nesocotindu-I sângele şi dispreţuindu-I ispăşirea. El i-a văzut pe cei neprihăniţi încununaţi cu slavă şi cinste în timp ce nelegiuiţii erau separaţi de prezenţa Domnului şi consumaţi de foc.
Enoh a repovestit oamenilor cu exactitate tot ce i-a descoperit Dumnezeu prin Spiritul profeţiei. Unii au ascultat cuvintele lui şi s-au întors de la răutatea lor la frica şi închinarea la Dumnezeu.
Înălţarea lui Enoh la cer
Enoh continua să se apropie tot mai mult de atmosfera cerului pe măsură ce el comunica cu Dumnezeu. Pe faţă avea o lumină sfântă care rămânea asupra lui în timp ce-i învăţa pe aceia care voiau să-i asculte cuvintele înţelepte. Înfăţişarea lui cerească şi demnă îi impresiona pe oameni şi-i umplea de un sentiment de respect amestecat cu teamă şi uimire. Domnul îl iubea pe Enoh pentru că acesta Îl urma cu statornicie, ura nelegiuirea şi căuta cu stăruinţă cunoştinţă cerească pentru a putea îndeplini în mod desăvârşit voia lui Dumnezeu. El tânjea după o unire tot mai strânsă cu Domnul de care se temea, Îl venera şi-L adora. Dumnezeu n-a vrut să permită ca Enoh să moară ca alţi oameni, ci Şi-a trimis îngerii ca să-l ia la cer fără a vedea moartea. Enoh a fost luat dintre oameni în prezenţa celor neprihăniţi şi a celor răi. Aceia care îl iubeau s-au gândit că Dumnezeu s-ar putea să-l fi lăsat în vreunul din locurile lui retrase, dar, după căutări stăruitoare, nefiind în stare să-l găsească, au raportat că nu era, pentru că Dumnezeu l-a luat.
Prin luarea la cer a lui Enoh, un urmaş al lui Adam cel căzut, Dumnezeu ne învaţă o lecţie de cea mai mare importanţă: că toţi aceia care se încred în jertfa făgăduită şi ascultă cu credincioşie poruncile lui Dumnezeu vor fi răsplătiţi. Din nou vedem aici reprezentate două clase care vor exista până la a doua venire a Domnului Hristos: cei drepţi şi cei nedrepţi, cei credincioşi şi cei răzvrătiţi. Dumnezeu Îşi va aduce aminte de cei drepţi, care se tem de El. Îi va respecta şi îi va onora în contul Fiului Său prea iubit şi le va da viaţa veşnică. Dar pe cei nelegiuiţi, care I-au călcat în picioare autoritatea, îi va despărţi şi-i va distruge de pe pământ şi vor fi ca şi când n-ar fi existat.
După căderea lui Adam dintr-o stare de fericire desăvârşită într-o stare de nenorocire şi păcat, exista pericolul ca omul să se descurajeze şi să întrebe: „Ce am câştigat dacă am păzit poruncile Lui şi am umblat trişti înaintea Domnului” (Maleahi 3:14), când un blestem greu apasă asupra neamului omenesc şi moartea este partea noastră, a tuturor? Învăţăturile date lui Adam însă, repetate de Set şi exemplificate pe deplin de Enoh, au risipit întunericul şi tristeţea şi au dat speranţă omului că, aşa după cum prin Adam a venit moartea, prin Isus, Mântuitorul făgăduit, va veni viaţa şi nemurirea.
În cazul lui Enoh, credincioşii deznădăjduiţi erau învăţaţi că, deşi trăiau în mijlocul unui popor corupt şi păcătos, care se afla în răzvrătire deschisă şi îndrăzneaţă împotriva Creatorului lui, totuşi, dacă voiau să-L asculte şi să aibă credinţă în Salvatorul promis, puteau să trăiască în neprihănire ca şi credinciosul Enoh, să fie primiţi de Dumnezeu şi înălţaţi, în cele din urmă, la tronul Său ceresc.
Enoh, despărţit de lume şi petrecând mult timp în rugăciune şi în comuniune cu Dumnezeu, reprezintă poporul Său credincios din ultimele zile. Nelegiuirea va predomina pe pământ într-o proporţie înfricoşătoare. Oamenii îşi vor urma pornirea inimii lor stricate, îşi vor continua filozofia lor înşelătoare şi se vor deda la rebeliune împotriva autorităţii cerului.
Poporul lui Dumnezeu se va despărţi de practicile nedrepte ale celor din jur şi va căuta puritatea gândirii şi supunerea sfântă faţă de voia Lui până când chipul Său divin va fi reflectat în el. Ca şi Enoh, el va fi potrivit pentru înălţarea la cer. În timp ce se străduieşte să înveţe şi să avertizeze lumea el nu se va conforma spiritului şi obiceiurilor necredincioşilor, ci le va condamna printr-o conversaţie sfântă şi un exemplu evlavios. Înălţarea lui Enoh la cer, chiar înainte de distrugerea lumii prin potop, reprezintă înălţarea tuturor drepţilor vii de pe pământ înainte de distrugerea prin foc. Sfinţii vor fi slăviţi în prezenţa acelora care i-au urât pentru ascultarea lor credincioasă de poruncile drepte ale lui Dumnezeu.
8. POTOPUL
Urmaşii lui Set erau numiţi fiii lui Dumnezeu, iar urmaşii lui Cain, fii oamenilor. Pe măsură ce fiii lui Dumnezeu s-au amestecat cu fiii oamenilor, au devenit corupţi. S-au înrudit cu ei prin căsătorie şi datorită influenţei soţiilor lor şi-au pierdut caracterul lor deosebit şi sfânt şi s-au unit cu fiii lui Cain în idolatria acestora. Mulţi au aruncat la o parte frica de Dumnezeu şi I-au nesocotit poruncile. Existau câţiva însă, care făceau dreptate se temeau de Creatorul lor şi-L onorau. Noe şi familia lui erau printre aceşti câţiva neprihăniţi.
Răutatea omului era aşa de mare şi a crescut în astfel de proporţii înspăimântătoare, încât I-a părut rău lui Dumnezeu că a făcut om pe pământ. El a văzut că răutatea omului era mare şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate numai spre rău.
Cu mai mult de o sută de ani înainte de potop, Dumnezeu a trimis un înger la credinciosul Noe ca să-l avertizeze că nu va mai avea milă de omenirea stricată. El nu voia însă ca oamenii să nu-I cunoască planul. Îl va instrui pe Noe şi-l va face un predicator credincios ca să avertizeze lumea de distrugerea ce avea să vină, pentru ca locuitorii pământului să fie lăsaţi fără scuză. Noe avea să le predice oamenilor şi să pregătească o arcă, după cum îl va conduce Dumnezeu, pentru salvarea lui şi a familiei. El nu avea să predice numai, ci exemplul lui în construirea corăbiei avea să-i convingă pe toţi că el credea ceea ce predica.
Noe şi familia lui nu erau singurii care se temeau şi ascultau de Dumnezeu. Noe însă era sfânt şi mai evlavios dintre toţi de pe pământ, iar Dumnezeu i-a păstrat viaţa ca să împlinească voia Lui în construirea corăbiei şi în avertizarea lumii despre osânda care venea. Metusala, bunicul lui Noe, a trăit până în anul potopului; şi mai erau şi alţii care au crezut predicarea lui Noe şi l-au ajutat la construirea corăbiei, dar care au murit înainte de a veni apele pe pământ. Noe a condamnat lumea prin predicarea şi prin exemplul lui construind arca.
Dumnezeu a dat tuturor celor ce alegeau, o ocazie de a se pocăi şi a se întoarce la El. Dar ei nu au crezut predicarea lui Noe. Au sfidat avertizările lui şi au ridiculizat construirea pe uscat a acelui vas imens. Eforturile lui Noe de ai reforma pe semenii săi nu au avut succes. Mai bine de o sută de ani însă, el a perseverat în străduinţele sale de a-i întoarce pe oameni la pocăinţă şi la Dumnezeu. Fiecare lovitură dată la construirea corăbiei era un mesaj adresat oamenilor. Noe dirija lucrările, predica şi lucra în timp ce oamenii, cuprinşi de uimire, îl priveau ca pe un fanatic.
Construirea corăbiei
Dumnezeu i-a dat lui Noe dimensiunile exacte ale corăbiei, instrucţiuni clare şi toate detaliile cu privire la construirea ei. În multe aspecte, n-a fost construită ca un vas, ci a fost pregătită ca o casă având partea de jos ca a unui vapor, pentru a putea pluti pe apă. Nu existau ferestre în pereţii laterali ai corăbiei, ci deasupra, pe unde venea lumina. Avea trei etaje şi o uşă într-o parte. Diferitele compartimente pregătite pentru a primi animale, erau făcute în aşa fel încât toate primeau lumină prin fereastra de deasupra. Arca a fost făcută din lemn de chiparos sau gofer care nu se deteriorează timp de sute de ani. Era o construcţie foarte rezistentă pe care nu putea s-o inventeze înţelepciunea vreunui om. Dumnezeu a fost proiectantul, iar Noe meşterul Său constructor. După ce Noe a făcut tot ce i-a stat în putere ca să lucreze fiecare parte corect, era imposibil ca arca să poată rezista la furtuna pe care Dumnezeu, în mânia Lui aprinsă, avea s-o aducă pe pământ. Lucrarea de finisare a construcţiei a fost un proces încet. Fiecare bucată de lemn a fost potrivită exact şi fiecare îmbinare acoperită cu smoală. A fost făcut tot ce a stat în puterea omului pentru ca lucrarea să fie desăvârşită; totuşi, după toate acestea, numai Dumnezeu, prin puterea Lui miraculoasă, putea s-o păzească de valurile furioase şi puternice.
La început se părea că mulţi au primit avertizarea lui Noe, dar ei nu s-au întors pe deplin la Dumnezeu, cu pocăinţă adevărată. Le-a fost dat un timp, înainte de a veni potopul, în care aveau să fie puşi la probă şi încercaţi. Ei au căzut la test. Degradarea ce predomina i-a biruit şi până la urmă s-au unit cu cei corupţi în a-şi bate joc şi a vorbi dispreţuitor despre credinciosul Noe. N-au vrut să-şi părăsească păcatele, ci au continuat în poligamie şi în îngăduirea poftelor lor stricate.
Timpul lor de probă se apropia de încheiere. Locuitorii necredincioşi şi sfidători ai lumii aveau să primească un semn deosebit al puterii lui Dumnezeu. Noe a urmat cu exactitate instrucţiunile pe care i le-a dat Dumnezeu. Corabia a fost terminată aşa cum a poruncit El. Noe a aşezat în magazie cantităţi imense de hrană pentru oameni şi pentru animale. După ce toate acestea au fost îndeplinite, Dumnezeu i-a poruncit credinciosului Noe: ,,Intră în corabie, tu şi toată casa ta; căci te-am văzut fără prihană înaintea Mea.”
Animalele intră în corabie
Au fost trimişi îngeri ca să adune din păduri şi din câmpii animalele pe care le-a creat Dumnezeu. Îngerii mergeau înaintea lor, iar ele veneau în urmă, două câte două, mascul şi femelă, iar din cele curate câte şapte perechi. Aceste animale, de la cele mai feroce până la cele mai blânde şi nedăunătoare, intrau în corabie într-un marş paşnic şi solemn. Cerul părea întunecat de păsări de toate felurile. Zburau spre corabie două câte două, mascul şi femelă, iar din păsările curate câte şapte. Oamenii priveau cu uimire, unii cu teamă, dar erau atât de împietriţi de rebeliune, încât acest semn remarcabil al manifestării puterii lui Dumnezeu a avut doar o influenţă momentană asupra lor. Timp de şapte zile animalele au intrat în corabie, iar Noe le aranja în locurile pregătite pentru ele.
Pe măsură ce omenirea osândită privea soarele strălucind în slava lui şi pământul îmbrăcat în frumuseţea sa aproape edenică, şi-a alungat, prin distracţii zgomotoase, temerile ce apăruseră. Prin faptele lor de violenţă păreau să invite asupra lor pedeapsa mâniei deja aprinse a lui Dumnezeu.
Totul era acum gata pentru închiderea corăbiei, lucru ce nu putea fi făcut de Noe din interior. Mulţimea batjocoritoare a văzut un înger coborând din cer, îmbrăcat într-o strălucire ca a fulgerului. El a închis uşa masivă şi şi-a luat din nou drumul spre cer.
Familia lui Noe a stat în corabie şapte zile înainte ca ploaia să cadă pe pământ. În acest timp s-au aranjat pentru lunga lor şedere în timp ce apele vor fi pe pământ. Acestea au fost zile de manifestări hulitoare din partea mulţimii necredincioşilor. Ei credeau că, dacă profeţia lui Noe nu s-a împlinit imediat după intrarea lui în arcă, atunci el a fost înşelat şi lumea nu putea fi distrusă prin potop. Înainte de aceasta nu a existat ploaie pe pământ. Dumnezeu făcea ca o ceaţă să se ridice de pe ape şi să cadă ca roua, în timpul nopţii, reînviorând vegetaţia şi făcând-o să înflorească. Cu toate că au văzut manifestarea solemnă a puterii lui Dumnezeu prin felul neobişnuit în care animalele au ieşit din păduri şi din câmpii şi au intrat în corabie şi prin faptul că îngerul lui Dumnezeu, îmbrăcat în strălucire şi maiestate înspăimântătore, a coborât din cer şi a închis uşa, totuşi ei şi-au împietrit inimile continuând să benchetuiască şi să facă glume pe seama manifestărilor remarcabile ale puterii divine.
Izbucnirea furtunii
În ziua a opta însă, cerurile s-au întunecat. Zgomotul tunetelor şi lumina strălucitoare a fulgerelor a început să-i îngrozească pe oameni şi pe animalele. Ploaia cădea din norii de deasupra. Niciodată n-au mai văzut ei aşa ceva şi inimile au început să le slăbească de spaimă. Animalele umblau de colo colo în cea mai sălbatică teroare, iar vocile lor discordante păreau să-şi plângă destinul propriu şi pe acela al oamenilor. Violenţa furtunii a crescut până când apele păreau să curgă din cer ca nişte cascade. Malurile râurilor au fugit, iar apele s-au revărsat peste câmpii. S-au deschis şi izvoarele adâncului celui mare. Jeturi de apă ţâşneau din pământ cu o forţă de nedescris, aruncând stânci masive la sute de metri în aer care, apoi, în căderea lor, se îngropau adânc în pământ.
Pentru prima oară oamenii priveau distrugerea muncii mâinilor lor. Clădirile lor splendide, grădinile şi livezile frumos aranjate, unde îşi puneau idolii, erau nimicite de fulgere din cer. Ruinele lor erau răspândite pretutindeni. În livezi, ei îşi înălţaseră altare, închinate idolilor lor, pe care aduceau jertfe omeneşti. Dumnezeu le detesta şi, în mânia Lui, le-a dărâmat în faţa lor, iar ei au fost făcuţi să tremure înaintea viului Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului şi au fost făcuţi să ştie că ceea ce le-a adus distrugerea au fost urâciunile şi îngrozitoarele lor jertfe idolatre.
Violenţa furtunii a crescut şi lupta fenomenelor naturii se amesteca cu vaiurile oamenilor care au dispreţuit autoritatea lui Dumnezeu. Copaci, clădiri şi stânci erau aruncate în toate direcţiile. Groaza oamenilor şi a animalelor nu putea fi descrisă. Însuşi Satana, care era constrâns să fie în mijlocul elementelor dezlănţuite, se temea pentru propria-i existenţă. El era bucuros să conducă un neam atât de puternic şi dorea ca ei să trăiască, să-şi practice urâciunile şi să se răzvrătească şi mai mult împotriva Dumnezeului cerului. El a rostit blesteme la adresa lui Dumnezeu, acuzându-L de nedreptate şi cruzime. Mulţi oameni, ca şi Satana, L-au hulit pe Dumnezeu şi, dacă şi-ar fi putut duce la îndeplinire răzvrătirea, L-ar fi sfâşiat şi L-ar fi îndepărtat de pe tronul Său de dreptate.
În timp ce mulţi Îl blestemau şi Îl huleau pe Creatorul lor, alţii, înnebuniţi de spaimă, îşi întindeau mâinile spre corabie, implorând să fie primiţi în ea. Acest lucru însă, era imposibil. Dumnezeu a închis uşa, singura intrare, şi Noe a rămas în interior, iar nelegiuiţii afară. Numai El putea deschide uşa. Ei erau constrânşi să recunoască existenţa unui Dumnezeu viu, mai puternic decât omul, pe care L-au sfidat şi L-au hulit. Ei L-au chemat stăruitor, dar urechea Lui nu era deschisă la strigătul lor. În disperarea lor, unii au căutat să pătrundă cu forţa în corabie, dar acea construcţie solidă a rezistat tuturor eforturilor lor. Unii s-au agăţat de ea până când au fost luaţi de talazurile înfuriate sau smulşi de pietre şi pomi ce erau aruncaţi în toate părţile.
Aceia care au dispreţuit avertizarea lui Noe şi l-au batjocorit pe acel credincios predicator al neprihănirii, s-au pocăit prea târziu de nepocăinţa lor. Corabia a fost foarte clătinată şi zguduită. Animalele din interior îşi exprimau spaima grozavă prin tot felul de zgomote; totuşi în mijlocul tuturor elementelor descătuşate, al valurilor şi al pietrelor şi copacilor aruncaţi, corabia plutea în siguranţă. Îngeri care excelau în tărie o călăuzeau şi o păzeau de rău. Păzirea ei în fiecare moment din cele patruzeci de zile şi nopţi în timpul acelei furtuni îngrozitoare a fost o minune a Celui atotputernic.
Animalele expuse intemperiilor au alergat la oameni, alegând prezenţa lor ca şi când ar fi aşteptat ajutor de la ei. Unii s-au legat pe ei şi pe copiii lor de aceste animale puternice, ştiind că ele vor lupta pentru viaţă şi se vor căţăra pe locurile cele mai înalte ca să scape de apele în creştere. Furtuna nu şi-a domolit furia, iar apele creşteau mai repede decât la început. Unii s-au agăţat de copacii falnici de pe cele mai mari înălţimi, dar aceştia erau smulşi din rădăcini şi duşi cu violenţă prin aer ca şi când ar fi fost azvârliţi cu mânie, împreună cu pietre şi pământ, în valurile umflate şi clocotitoare. Fiinţe omeneşti şi animale luptau să-şi păstreze poziţia pe cele mai mari înălţimi, până când toţi au fost aruncaţi împreună în apele înspumate care aproape ajungeau la locurile cele mai înalte. Până la urmă, apa a ajuns şi la aceste locuri, iar oameni şi animale deopotrivă au pierit în potop.
Noe şi familia lui au urmărit cu nerăbdare scăderea apelor şi doreau să meargă din nou pe pământ. Noe a trimis un corb care a plecat şi s-a întors, dar nu i-a adus informaţia dorită. A trimis un porumbel care, neavând unde să se odihnească s-a întors la corabie. După şapte zile, porumbelul a fost trimis din nou, iar când frunza de măslin i-a fost văzută în cioc, familia celor opt care a fost închisă în arcă atât de mult timp, s-a bucurat foarte mult.
Din nou un înger a coborât şi a deschis uşa corăbiei. Noe putea să ia capacul de deasupra, dar nu putea deschide uşa pe care Dumnezeu a închis-o. Dumnezeu i-a vorbit prin îngerul care a deschis-o şi a invitat familia să iasă şi să aducă cu ei toate făpturile vii.
Jertfa lui Noe şi făgăduinţa lui Dumnezeu
Noe nu L-a uitat pe Dumnezeu care i-a păzit cu atâta îndurare. Imediat a înălţat un altar, a luat din toate animalele curate şi din toate păsările curate şi a adus arderi de tot arătând credinţa lui în Hristos, marea jertfă şi manifestând recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru ocrotirea lor minunată. Jertfa lui Noe s-a înălţat înaintea Domnului ca un miros plăcut. El a primit-o, l-a binecuvântat pe Noe şi familia lui. Aici este o lecţie pentru toţi aceia care trăiesc pe pământ: pentru fiecare manifestare a îndurării şi iubirii lui Dumnezeu faţă de ei, ar trebui în primul rând să-i ofere mulţumiri pline de recunoştinţă şi închinare umilă.
Ca omul să nu fie cumva înspăimântat de nori şi de căderea ploilor şi să nu trăiască cu groază, temându-se de un alt potop, Dumnezeu a încurajat binevoitor familia lui Noe printr-o făgăduinţă: „Fac un legământ cu voi că nici o făptură nu va mai fi nimicită de apele potopului şi nu va mai veni potop ca să pustiească pământul. Şi Dumnezeu a zis: Iată semnul pe care-L fac între Mine şi voi şi între toate vieţuitoarele care sunt cu voi, pentru toate neamurile de oameni în veci: curcubeul Meu pe care L-am aşezat în nor va sluji ca semn al legământului dintre Mine şi pământ. Când voi strânge nori deasupra pământului, curcubeul se va arăta în nor... Curcubeul va fi în nor; şi Eu Mă voi uita la el, ca să-Mi aduc aminte de legământul cel veşnic dintre Dumnezeu şi vieţuitoarele de orice trup de pe pământ.’‘
Câtă bunăvoinţă din partea lui Dumnezeu! Câtă îndurare pentru omul greşit, ca să aşeze în nori frumosul curcubeu multicolor, o dovadă a legământului atotputernicului Dumnezeu cu omul! Acest curcubeu avea să arate tuturor generaţiilor faptul că Dumnezeu i-a nimicit pe locuitorii pământului prin potop din cauza marii lor răutăţi. Planul Lui era ca atunci când copiii generaţiilor următoare vor vedea curcubeul în nor şi vor întreba despre motivul acestui arc superb îmbrăţişând cerul, părinţii să le poată explica distrugerea lumii vechi prin potop, din cauză că oamenii s-au dedat la tot felul de nelegiuiri şi că mâinile Celui Prea Înalt au îndoit curcubeul şi l-au aşezat în nori ca o dovadă că nu va mai aduce niciodată un potop de ape pe pământ.
Acest simbol din nor trebuie să confirme şi să statornicească tuturor încrederea în Dumnezeu, deoarece el este o dovadă a milei şi bunătăţii divine faţă de om. Deşi Dumnezeu a fost provocat să distrugă pământul prin potop, totuşi mila Lui încercuieşte pământul.

El spune că atunci când se va uita la curcubeu Îşi va aduce aminte. Nu ca să înţelegem că El uită vreodată, ci vorbeşte în limbajul omului pentru ca acesta să-L poată înţelege mai bine.
Când Dumnezeu va privi curcubeul, Îşi va aduce aminte de legământul făcut. Să nu înţelegem că El uită vreodată, ci El vorbeşte în limbajul omului, pentru ca omul să-L poată înţelege mai bine.

9 . TURNUL BABEL
Unii din descendenţii lui Noe au început curând să apostazieze. O parte a urmat exemplul lui Noe şi a ascultat de poruncile lui Dumnezeu; alţii erau necredincioşi şi răzvrătiţi şi nu toţi credeau la fel cu privire la potop. Unii nu credeau în existenţa lui Dumnezeu, iar în mintea lor considerau că potopul a avut cauze naturale. Alţii credeau că Dumnezeu există şi că a distrus lumea antediluviană prin potop; simţămintele lor, ca şi ale lui Cain se răzvrăteau împotriva lui Dumnezeu pentru că a nimicit oamenii de pe pământ şi a blestemat pământul, pentru a treia oară, prin potop.
Aceia care erau duşmanii lui Dumnezeu se simţeau mustraţi zilnic de comportarea neprihănită şi de viaţa evlavioasă a acelora care Îl iubeau, Îl ascultau şi-L preamăreau. Necredincioşii s-au consultat între ei şi au căzut de acord să se despartă de cei credincioşi, a căror viaţă dreaptă era o mustrare continuă a căilor lor rele. Au călătorit la depărtare de ei şi au ales o câmpie întinsă unde să locuiască. Şi-au construit o cetate şi au conceput ideea de a construi un turn înalt până la nori, ca să locuiască împreună în cetate şi în turn şi să nu mai fie risipiţi.
Ei s-au gândit că se vor asigura în cazul unui alt potop, căci îşi vor construi turnul de o înălţime mult mai mare decât aceea pe care au atins-o apele în timpul potopului şi lumea întreagă îi va onora, iar ei vor fi ca dumnezei şi vor stăpâni peste oameni. Acest turn era planificat să-i preamărească pe constructori şi să atragă atenţia altor locuitori ai pământului de la Dumnezeu la idolii lor, şi să se unească cu ei în idolatrie. Oamenii locuiau deja în turn înainte de a se termina construcţia. Camere mobilate şi decorate splendid erau închinate idolilor lor. Aceia care nu credeau în Dumnezeu îşi imaginau că, dacă turnul va ajunge până la nori, vor putea descoperi cauzele potopului.
S-au înălţat pe ei înşişi împotriva lui Dumnezeu. Dar El nu le va permite să-şi termine lucrarea. Turnul era construit până la o mare înălţime când Domnul a trimis doi îngeri ca să le încurce lucrul. Când sus era nevoie de material pentru lucru, oameni stabiliţi trimiteau vorba din unul în altul, până jos. Când cererea era transmisă în felul acesta, îngerii le-au încurcat limba, iar oamenii de jos au trimis materiale care nu au fost cerute. A urca materialul până la muncitorii din vârful turnului era un proces laborios. Când aceştia descopereau că nu era ceea ce au dorit, erau dezamăgiţi şi furioşi şi îi certau pe aceia pe care îi credeau greşiţi.
În aceste condiţii, nu mai era armonie în lucrul lor. Supăraţi unii pe alţii şi nefiind în stare să explice neînţelegerile şi cuvintele ciudate dintre ei, au părăsit lucrul, s-au despărţit şi s-au răspândit peste tot pe pământ. Până atunci oamenii au vorbit o singură limbă. Un fulger din cer, ca semn al mâniei lui Dumnezeu, a zdrobit vârful turnului şi l-a trântit la pământ. În felul acesta Dumnezeu a vrut să-i arate omului răzvrătit că El este suprem.
58. AVRAAM ŞI SĂMÂNŢA FĂGĂDUITĂ
Domnul l-a ales pe Avraam ca să ducă la îndeplinire voia Lui. El a fost condus să-şi părăsească naţiunea idolatră şi să se despartă de rudele lui. Domnul S-a descoperit lui Avraam în tinereţe, i-a dat pricepere şi l-a păzit de idolatrie. El plănuia să-l facă, prin credinţa şi consacrarea lui, un exemplu pentru poporul Său care avea să locuiască după aceea pe pământ. Caracterul lui se remarca prin integritate, generozitate şi ospitalitate. El impunea respect ca un prinţ puternic între oameni. Stima şi dragostea lui pentru Dumnezeu, precum şi ascultarea strictă de voinţa Sa, i-au câştigat respectul servitorilor şi al vecinilor. Exemplul lui de evlavie şi viaţa lui neprihănită, împreună cu învăţăturile date cu credincioşie servitorilor şi familiei, i-au condus să se teamă, să-L iubească şi să-L venereze pe Dumnezeul lui Avraam.
Domnul S-a arătat lui Avraam şi i-a promis că sămânţa lui va fi numeroasă ca stelele cerului. I-a mai făcut cunoscut, prin groaza marelui întuneric ce a venit asupra lui, perioada lungă de sclavie a urmaşilor lui în Egipt.
La început, Dumnezeu i-a dat lui Avraam o soţie, arătând în felul acesta rânduielile Sale. El nu a planificat niciodată ca omul să aibă mai multe soţii. Lameh a fost primul care s-a depărtat în această privinţă de ordinea înţeleaptă a lui Dumnezeu. El a avut două soţii, ceea ce a creat discordie în familie. Invidia şi gelozia celor două soţii l-au făcut pe Lameh nefericit. Când oamenii au început să se înmulţească pe pământ şi li s-au născut fiice, şi-au luat soţii din toate acelea pe care şi le-au ales. Acesta a fost unul din marile păcate ale locuitorilor lumii vechi care a adus mânia lui Dumnezeu asupra lor. Acest obicei era practicat după potop şi devenise atât de obişnuit, încât chiar oameni drepţi au adoptat această practică luându-şi mai multe soţii. În felul acesta ei au devenit corupţi şi s-au depărtat în această privinţă de rânduiala lui Dumnezeu.
Domnul a spus despre Noe şi familia lui care a fost salvată în corabie: „Căci te-am văzut fără prihană înaintea Mea în neamul acesta de oameni.” Geneza 7,1. Noe avea o singură soţie, iar disciplina familiei lor unite a fost binecuvântată de Dumnezeu. Deoarece fiii lui Noe erau fără prihană, ei au fost ocrotiţi în arcă împreună cu tatăl lor neprihănit. De la bun început Dumnezeu nu a aprobat poligamia. Este contrară voinţei Lui. Ştia că ea va distruge fericirea omului. Pacea lui Avraam a fost afectată în mare măsură prin căsătoria lui nefericită cu Agar.
Oscilare faţă de făgăduinţele Iui Dumnezeu
Domnul i-a spus lui Avraam după despărţirea acestuia de Lot: „Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti, priveşte spre miază noapte şi spre miază zi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi ţi-o voi da ţie şi seminţei tale în veac. Îţi voi face sămânţa ca pulberea pământului de mare; aşa că dacă poate cineva număra pulberea pământului, şi sămânţa ta va putea să fie numărată.” „Cuvântul Domnului a vorbit lui Avram într-o vedenie şi a zis: Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea foarte mare... Şi Avram a zis: Iată că nu mi-ai dat sămânţă şi slujitorul născut în casa mea este moştenitorul meu. „Cum Avraam nu avea nici un fiu, la început se gândea că servitorul lui credincios, Eliezer, prin adoptare, îi va deveni fiu şi moştenitor. Dumnezeu însă, i-a spus lui Avraam că nu servitorul lui îi va fi fiu şi moştenitor, ci că el va avea, într-adevăr, un fiu. „Şi, după ce l-a dus afară, i-a zis: Uită-te pe cer şi numără stelele, dacă poţi să le numeri. şi i-a zis: Aşa va fi sămânţa ta.’‘ Dacă Avraam şi Sara ar fi aşteptat cu încredere îndeplinirea făgăduinţei că vor avea un fiu, multă nefericire ar fi fost evitată. Ei au crezut că va fi chiar aşa cum a promis Dumnezeu, dar n-au putut crede că Sara, la vârstă ei înaintată, va avea un fiu. Ea a sugerat un plan prin care credea că făgăduinţa lui Dumnezeu putea fi îndeplinită. L-a rugat pe Avraam s-o ia pe Agar de soţie. Aici le-a lipsit la amândoi credinţa şi încrederea desăvârşită în puterea lui Dumnezeu. Prin faptul că a ascultat de glasul Sarei şi a luat-o pe Agar de soţie, Avraam nu a reuşit să treacă testul credinţei lui în puterea nelimitată a lui Dumnezeu, şi a adus asupra lor multă nefericire. Domnul intenţionase să demonstreze credinţa neclintită şi bizuirea lui Avraam pe făgăduinţele pe care i le-a făcut.
Semeţia Agarei
Agar era mândră şi lăudăroasă şi se purta cu aroganţă faţă de Sara. Se măgulea că avea să fie mama unei mari naţiuni din Avraam, aşa cum a promis Dumnezeu. Sara era nemulţumită de purtarea Agarei şi-l învinuia pe Avraam pentru faptul că lucrurile mergeau rău, iar el era obligat să audă toate acestea. Avraam este mâhnit şi-i spune Sarei că Agar este servitoarea ei şi că ea poate avea stăpânire asupra ei, dar refuză s-o gonească pentru că ea avea să fie mama copilului său, prin care credea că va fi împlinită făgăduinţa. Îi spune Sarei că n-ar fi luat-o pe Agar de soţie dacă aceasta n-ar fi fost cererea deosebită a Sarei.
Avraam era silit să audă şi nemulţumiri din partea Agarei din cauza abuzului Sarei. Era încurcat. Dacă încerca să corecteze răul făcut Agarei, mărea gelozia şi nefericirea Sarei, prima şi mult iubita lui soţie. Agar fuge din faţa Sarei. Un înger al lui Dumnezeu o întâlneşte, o mângâie şi în acelaşi timp o mustră pentru purtarea ei trufaşă, spunându-i să se întoarcă la stăpâna ei şi să se supună sub mâna ei.
După naşterea lui Ismael, Domnul Însuşi S-a arătat lui Avraam din nou şi i-a spus: „Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine din neam în neam; acesta este un legământ veşnic.” Domnul repetă iarăşi, prin îngerul Său, făgăduinţa de a da un fiu Sarei şi astfel ea să fie mama multor neamuri. Avraam încă nu înţelegea făgăduinţa lui Dumnezeu. Gândul i-a zburat imediat la Ismael ca şi când prin el vor veni multele neamuri promise şi, în dragostea faţă de fiul lui, a exclamat: „Să trăiască Ismael înaintea Ta!”
Făgăduinţa îi este repetată lui Avraam, mai desluşit: „Cu adevărat, nevastă-ta Sara îţi va naşte un fiu; şi-i vei pune numele Isaac. Eu voi încheia legământul Meu cu el, ca un legământ veşnic pentru sămânţa lui după el.” Îngerii sunt trimişi a doua oară la Avraam în drumul lor spre a distruge Sodoma şi i-au repetat mai lămurit făgăduinţa că Sara va avea un fiu.
Fiul făgăduit
După naşterea lui Isaac, marea bucurie manifestată de Avraam şi Sara a făcut-o pe Agar să fie foarte geloasă. Ismael a fost învăţat de mama lui că avea să fie binecuvântat în mod special de Dumnezeu ca fiu al lui Avraam şi că va moşteni tot ce i-a fost făgăduit acestuia. Ismael a împărtăşit simţămintele mamei lui şi era mânios din cauza bucuriei manifestate la naşterea lui Isaac. L-a dispreţuit pe Isaac deoarece credea că era preferat în locul lui. Sara a văzut aceasta şi a fost foarte mişcată. I-a relatat lui Avraam purtarea nerespectuoasă a lui Ismael faţă de ea şi de fiul ei, Isaac şi i-a spus: „Izgoneşte pe roaba aceasta şi pe fiul ei; căci fiul roabei acesteia nu va moşteni împreună cu fiul meu, cu Isaac.” Avraam a fost foarte mâhnit. Ismael era fiul lui pe care-l iubea. Cum putea să-l izgonească? În dezorientarea lui, s-a rugat lui Dumnezeu, căci nu ştia ce cale să apuce. Domnul i-a spus lui Avraam, prin îngerii Săi, să asculte cererea Sarei, soţia lui, şi să nu lase ca sentimentele faţă de fiul lui, sau faţă de Agar, să-l împiedice să fie de acord cu dorinţele ei. Aceasta era singura cale pe care o putea urma pentru a restabili armonia şi fericirea în familia lui. Avraam a primit de la înger făgăduinţa încurajatoare că Ismael, deşi despărţit de casa tatălui lui, nu va muri şi nici nu va fi părăsit de Dumnezeu şi că va fi ocrotit pentru că era fiul lui Avraam. Dumnezeu a mai promis să facă din Ismael o naţiune mare.
Avraam avea o fire nobilă şi binevoitoare, care s-a manifestat în stăruinţa lui pentru oamenii din Sodoma. Spiritul lui puternic a suferit mult. A fost copleşit de întristare, iar sentimentele paterne i-au fost profund mişcate când a izgonit-o pe Agar şi pe fiul lui, Ismael, să pribegească străini, într-o ţară străină.
Dacă Dumnezeu ar fi aprobat poligamia, nu l-ar fi instruit astfel pe Avraam ca s-o izgonească pe Agar şi pe fiul ei. Prin aceasta, a vrut să-i înveţe pe toţi o lecţie: că drepturile şi fericirea relaţiei de căsătorie trebuie respectate şi păzite, chiar cu un mare preţ. Sara a fost prima şi singura soţie adevărată a lui Avraam. Ea avea toate drepturile de soţie şi de mamă pe care nimeni nu le putea avea în familie. Ea îşi stima soţul numindu-l domn, dar era geloasă ca sentimentele lui să nu fie împărţite între ea şi Agar. Dumnezeu nu a mustrat-o pe Sara pentru calea pe care a luat-o. Avraam a fost mustrat prin îngeri pentru neîncrederea în puterea lui Dumnezeu care l-a făcut s-o ia pe Agar de soţie şi să creadă că prin ea se va împlini făgăduinţa.
Testul suprem al credinţei
Dumnezeu a văzut din nou potrivit să probeze credinţa lui Avraam prin încercarea cea mai înfricoşătoare. Dacă ar fi îndurat prima probă şi ar fi aşteptat cu răbdare ca făgăduinţa să se împlinească prin Sara şi n-ar fi luat-o pe Agar de soţie, n-ar fi fost subiectul probei celei mai minuţioase la care a fost supus omul vreodată. Domnul i-a poruncit lui Avraam: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune. ‘‘ Avraam nu a fost neîncrezător în Dumnezeu şi nu a ezitat, ci dimineaţa, devreme, a luat doi slujitori, pe Isaac şi lemnele pentru arderea de tot şi a plecat înspre locul despre care i-a spus Dumnezeu. El nu i-a dezvăluit Sarei adevăratul scop al călătoriei lui ştiind că dragostea ei pentru Isaac ar determina-o să nu se încreadă în Domnul şi să-l reţină pe fiul ei. Avraam nu a lăsat ca sentimentele părinteşti să-l controleze şi să-l facă să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu. Porunca Domnului a fost planificată să-i agite adâncimile sufletului. „Ia-l pe fiul tău.” Apoi, ca şi când ar încerca inima puţin mai profund, a adăugat: „Pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac”; adică, pe singurul fiu al făgăduinţei, „şi adu-l ardere de tot...”
Acest tată a călătorit cu fiul lui trei zile şi a avut timp suficient să gândească şi să se îndoiască de Dumnezeu, dacă ar fi fost înclinat s-o facă. Dar el nu s-a îndoit de Dumnezeu. El nu se gândea că de-acum făgăduinţa se va împlini prin Ismael, deoarece Dumnezeu i-a spus clar că va fi împlinită prin Isaac.
Avraam a crezut că Isaac era fiul făgăduinţei. El a mai crezut că Dumnezeu voia ceea ce spusese când i-a poruncit să meargă şi să-l aducă ardere de tot. Nu a ezitat în faţa făgăduinţei, ci a crezut că Dumnezeu care, în providenţa Lui, i-a dat Sarei un fiu la vârsta ei înaintată şi care i-a cerut lui Avraam să ia viaţa acelui fiu, putea să-i redea viaţa şi să-l scoale pe Isaac din morţi.
Avraam i-a lăsat pe servitori pe cale şi a propus să meargă singur cu fiul lui ca să se închine la o oarecare depărtare de ei. N-a vrut să le permită servitorilor să-i însoţească pentru ca nu cumva dragostea lor pentru Isaac să-i determine să-l împiedice pe Avraam să împlinească porunca lui Dumnezeu. A luat lemnele din mâinile servitorilor şi le-a pus pe umerii fiului. A mai luat focul şi cuţitul. Era pregătit să execute misiunea grozavă dată de Dumnezeu. Tatăl şi fiul au mers mai departe, împreună.
„Atunci Isaac a vorbit cu tatăl lui şi a zis: „Tată!’‘ „Ce este, fiule?’‘ i-a răspuns el. Isaac a zis din nou: „Iată focul şi lemnele, dar unde este mielul pentru arderea de tot?’‘ „Fiule’‘, a răspuns Avraam, „Dumnezeu Însuşi va purta grijă de mielul pentru arderea de tot.’‘ Şi au mers amândoi împreună înainte. ‘‘Acel tată serios, iubitor şi suferind mergea înainte cu hotărâre, alături de fiul lui. Când au ajuns la locul pe care Dumnezeu i l-a arătat lui Avraam, el a construit acolo un altar, a pus lemnele în ordine, gata pentru jertfă şi apoi i-a spus lui Isaac despre porunca lui Dumnezeu de a-l oferi ca ardere de tot. I-a repetat făgăduinţa pe care Dumnezeu i-a făcut-o de câteva ori, că prin Isaac el va deveni un neam mare. I-a spus că prin ascultarea poruncii Domnului de a-l omorî, Dumnezeu Îşi va împlini făgăduinţa, pentru că El avea putere să-l învie din morţi.
Solia îngerului
Isaac credea în Dumnezeu. El a fost învăţat ascultarea fără rezerve de tatăl lui şi Îl iubea şi adora pe Dumnezeul părintelui său. El putea să-i opună rezistenţă tatălui dacă voia, dar, după ce l-a îmbrăţişat cu dragoste, s-a lăsat legat şi aşezat pe lemne. Când mâna tatălui a fost ridicată ca să-l ucidă pe fiu, un înger al lui Dumnezeu care a însemnat toată credincioşia lui Avraam în drumul spre Moria, a strigat din cer şi a zis: „Avraame! Avraame! „ „Iată-mă!” a răspuns el. Îngerul a zis: „Să nu pui mâna pe băiat şi să nu-i faci nimic; căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine. „ Avraam a ridicat ochii şi a văzut înapoia lui un berbece, încurcat cu coamele într-un tufiş; şi Avraam s-a dus şi a luat berbecele şi l-a adus ca ardere de tot în locul fiului său.”
De data aceasta Avraam a suportat testul pe deplin şi în mod nobil, iar prin credincioşia lui şi-a compensat lipsa de credinţă desăvârşită în Dumnezeu care la făcut s-o ia pe Agar de soţie. După manifestarea credinţei lui Avraam, Dumnezeu Şi-a reînnoit făgăduinţa faţă de el. „Îngerul Domnului a chemat a doua oară din ceruri pe Avraam şi a zis: „Pe Mine Însumi jur, zice Domnul; pentru că ai făcut lucrul acesta şi n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, te voi binecuvânta foarte mult şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămânţa, şi anume: ca stelele cerului şi ca nisipul mării; şi sămânţa ta va stăpâni cetăţile vrăjmaşilor ei. Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea.’‘
11. CĂSĂTORIA LUI ISAAC
Canaaniţii erau idolatri, iar Domnul a poruncit poporului Său să nu se înrudească cu ei prin căsătorie ca nu cumva să fie conduşi în idolatrie. Avraam era bătrân şi aştepta ca în curând să moară. Isaac era încă necăsătorit. Avraam se temea de influenţele corupătoare care îl înconjurau pe fiul lui şi dorea să-i aleagă o soţie care nu-l va depărta de Dumnezeu. Această problemă a încredinţat-o servitorului lui credincios şi cu experienţă care avea în grijă toată averea sa.
Avraam i-a cerut servitorului său să jure solemn înaintea Domnului că nu va lua o soţie canaanită pentru Isaac, ci va merge la rudele lui Avraam care credeau în adevăratul Dumnezeu. I-a dat de grijă să fie atent să nu-l ducă pe Isaac în ţara de unde a venit Avraam, pentru că aproape toţi erau afectaţi de idolatrie. Dacă nu va putea găsi o soţie pentru Isaac care să-şi părăsească rudele şi să vină unde era el, atunci era eliberat de jurământul lui.
Această chestiune importantă pentru Isaac, nu a fost lăsată să fie rezolvată independent de tatăl lui. Avraam i-a spus servitorului său că Dumnezeu îşi va trimite îngerul înainte ca să-l călăuzească în alegerea pe care o va face. Servitorul căruia i-a fost încredinţată această misiune şi-a început lunga călătorie. Când a intrat în cetatea în care locuiau rudele lui Avraam s-a rugat stăruitor ca Dumnezeu să-l călăuzească în alegerea unei soţii pentru Isaac. A cerut să-i fie date anumite dovezi, pentru a nu greşi în această problemă. El s-a odihnit la o fântână care era locul unde se strângeau cei mai mulţi oameni. Aici a observat îndeosebi manierele plăcute şi purtarea politicoasă a Rebecăi şi a primit toate dovezile că Rebeca era aceea pe care Dumnezeu a avut plăcerea s-o aleagă pentru a deveni soţia lui Isaac. Ea l-a invitat pe servitor acasă la tatăl ei. Atunci el a relatat tatălui şi fratelui ei dovezile pe care le-a primit de la Domnul că Rebeca ar trebui să devină soţia lui Isaac, fiul stăpânului lui.
Servitorul lui Avraam le-a spus: „Acum, dacă doriţi să arătaţi bunăvoinţă şi credincioşie faţă de stăpânul meu, spuneţi-mi; dacă nu, spuneţi-mi iarăşi, ca să mă îndrept la dreapta sau la stânga.’‘ Tatăl şi fratele au răspuns: „De la Domnul vine lucrul acesta; noi nu-ţi putem spune nici rău nici bine. Iată, Rebeca este înaintea ta; ia-o şi du-te, ca să fie nevasta fiului stăpânului tău, cum a spus Domnul. „ Când a auzit robul lui Avraam cuvintele lor, s-a aruncat cu faţa la pământ înaintea Domnului.”
După ce au fost aranjate toate lucrurile şi a fost obţinut consimţământul tatălui şi al fratelui, a fost consultată Rebeca dacă vrea să meargă cu servitorul lui Avraam la o mare distanţă de familia tatălui ei, pentru a deveni soţia lui Isaac. În urma întâmplărilor care au avut loc, ea a crezut că mâna lui Dumnezeu a ales-o ca să fie soţia lui Isaac şi a răspuns: ‘‘Da, vreau.”
Învoielile cu privire la căsătorie erau, în general, făcute de părinţi; totuşi, copiii nu erau constrânşi să se căsătoreasca cu aceia pe care nu-i puteau iubi. Ei însă, aveau încredere în judecata părinţilor lor, le urmau sfatul şi-şi ofereau dragostea acelora pe care îi alegeau părinţii lor cu experienţă şi temători de Dumnezeu. Se considera o crimă a urma o cale contrară acesteia.
Un exemplu de ascultare filială
Isaac a fost educat în frica Domnului, să trăiască o viaţă de ascultare. Când avea patruzeci de ani s-a supus ca slujitorul cu experienţă şi temător de Dumnezeu al tatălui lui să alegă pentru el. El a crezut că Dumnezeu îl va călăuzi cu privire la obţinerea unei soţii.
Cazul lui Isaac a rămas înregistrat ca un exemplu de urmat pentru copiii din generaţiile următoare, în special de către aceia care spun că se tem de Dumnezeu.
Calea urmată de Avraam în educarea lui Isaac, pe care l-a făcut să iubească o viaţă de ascultare nobilă, este înregistrată pentru beneficiul părinţilor şi ar trebui să-i determine să poruncească familiei lor după ei. Trebuie să-şi înveţe copiii să se supună şi să le respecte autoritatea. Părinţii să simtă că asupra lor apasă răspunderea de a îndruma dragostea copiilor către persoanele pe care judecata lor le va arăta că sunt tovarăşi potriviţi pentru fiii sau fiicele lor.

12. IACOV ŞI ESAU
Dumnezeu cunoaşte sfârşitul de la început. Înainte de naşterea lui Iacov şi a lui Esau El a ştiut ce fel de caractere îşi vor dezvolta aceştia. A ştiut că Esau nu va avea plăcere să-L asculte. El a răspuns rugăciunii îngrijorate a Rebecăi şi a informat-o că va avea doi copii, iar că cel mai mare va sluji pe cel mai mic. I-a prezentat istoria viitoare a celor doi fii, faptul că vor fi două naţiuni, una mai mare decât cealaltă şi că fiul mai mare va sluji celui mai mic. Întâiul născut avea dreptul la avantaje deosebite şi privilegii speciale care nu aparţineau nici unui alt membru al familiei.
Isaac îl iubea pe Esau mai mult decât pe Iacov, pentru că îi procura vânat. El era încântat de spiritul lui îndrăzneţ şi curajos manifestat în vânătoarea animalelor sălbatice. Iacov era fiul preferat al mamei, pentru că firea lui era mai blândă şi mai potrivită s-o facă fericită. Iacov a învăţat de la mama lui ceea ce Dumnezeu a învăţat-o pe ea: că cel mai mare va sluji celui mai mic. Judecata lui tinerească l-a făcut să tragă concluzia că această făgăduinţă nu va putea fi îndeplinită cât timp Esau avea privilegiile acordate întâiului născut. Când Esau s-a întors de la câmp slăbit de foame Iacov s-a folosit de ocazie pentru a profita de nevoia lui Esau. I-a propus să-i dea ciorbă să mănânce dacă se va lepăda de dreptul de întâi născut, iar Esau i l-a vândut lui Iacov .
Esau şi-a luat două soţii idolatre, ceea ce a produs o mare întristare lui Isaac şi Rebecăi. Cu toate acestea, Isaac îl iubea pe Esau mai mult decât pe Iacov. Când a crezut că e aproape să moară, i-a cerut lui Esau să-i pregătească o mâncare, ca să-l binecuvinteze înainte de a muri. Esau nu i-a spus tatălui său că i-a vândut lui Iacov dreptul de întâi născut şi l-a confirmat cu un jurământ. Rebeca a auzit cuvintele lui Isaac şi şi-a amintit ce i-a spus Domnul: „Cel mai mare va sluji celui mai mic.’‘ Ea ştia că Esau a tratat cu nechibzuinţă dreptul de întâi născut şi i l-a vândut lui Iacov. La convins pe Iacov să-şi înşele tatăl şi, prin fraudă, să primească binecuvântarea lui, care, credea ea, nu putea fi obţinută pe nici o altă cale. La început, Iacov nu a vrut să practice această înşelătorie, dar, până la urmă, a fost de acord cu planul mamei lui.
Rebeca cunoştea părtinirea lui Isaac în favoarea lui Esau şi credea că logica nu-i va schimba planurile. În loc să se încreadă în Dumnezeu, care rânduieşte evenimentele, ea a manifestat lipsă de credinţă, convingându-l pe Iacov să-şi înşele tatăl. Calea lui Iacov, în această privinţă, nu a fost aprobată de Dumnezeu. În loc de a încerca să aducă la îndeplinire evenimentele prezise cu ajutorul înşelătoriei, Rebeca şi Iacov ar fi trebuit să aştepte ca Dumnezeu să-Şi împlinească scopurile în felul Său şi la timpul Său.
Dacă Esau primea binecuvântarea părintească ce se oferea întâiului născut, prosperitatea lui nu putea să vină decât de la Dumnezeu. El putea să-l binecuvinteze cu prosperitate sau să aducă asupra lui nenorocirea, în funcţie de faptele lui. Dacă L-ar fi iubit şi onorat pe Dumnezeu, ca neprihănitul Abel, ar fi fost primit şi binecuvântat de El. Dacă n-ar fi avut respect pentru Dumnezeu sau pentru poruncile Lui, ca şi Cain cel rău, urmându-şi calea coruptă, n-ar fi primit binecuvântarea Lui, ci ar fi fost respins, cum a fost şi Cain. Dacă purtarea lui Iacov ar fi fost neprihănită, dacă L-ar fi iubit pe Dumnezeu şi s-ar fi temut de El, ar fi fost binecuvântat cu prosperitate şi mâna lui Dumnezeu ar fi fost cu el, chiar dacă n-ar fi obţinut binecuvântarea şi avantajele oferite, în general, întâilor născuţi.
Anii de exil ai lui Iacov
Rebeca s-a pocăit cu amărăciune pentru sfatul rău ce i l-a dat lui Iacov, deoarece acesta a fost mijlocul prin care a fost despărţită de el pentru totdeauna. El a fost forţat să fugă de mânia lui Esau pentru a-şi salva viaţa, iar mama lui nu l-a mai văzut niciodată. Isaac a trăit mulţi ani după ce i-a dat lui Iacov binecuvântarea şi a fost convins, după modul de comportare al celor doi, că binecuvântarea aparţinea de drept lui Iacov.
Iacov nu a fost fericit în relaţiile lui de căsătorie, deşi soţiile lui erau surori. El s-a înţeles cu Laban să se căsătorească cu fiica lui, Rahela, pe care o iubea. După ce l-a slujit pe Laban şapte ani pentru Rahela, acesta l-a înşelat şi i-a dat-o pe Lea. Când şi-a dat seama de înşelătorie şi de faptul că Lea şi-a jucat partea ei, Iacov n-a putut-o iubi. Laban l-a înşelat dându-i-o pe Lea în loc de Rahela, întrucât dorea să beneficieze o perioadă mai lungă de timp de serviciile lui credincioase. Iacov l-a mustrat pe Laban pentru că s-a jucat în felul acesta cu sentimentele lui, dându-i-o pe Lea, pe care n-o iubea. Laban l-a rugat să nu o alunge, pentru că aceasta a era considerată o mare ocară, nu numai pentru ea, dar şi pentru întreaga familie. Iacov a fost plasat în cea mai penibilă poziţie, dar s-a hotărât s-o reţină totuşi pe Lea şi să se căsătorească şi cu sora ei. Lea a fost mult mai puţin iubită decât Rahela.
Laban s-a purtat în mod egoist cu Iacov. El s-a gândit doar să profite de pe urma muncii lui, îndeplinite cu credincioşie. Iacov l-ar fi părăsit de mult pe vicleanul Laban, dar se temea să nu e întâlnească cu Esau. El i-a auzit pe fiii lui Laban plângându-se: „Iacov a luat tot ce era al tatălui nostru, şi cu averea tatălui nostru şi-a agonisit el toată bogăţia aceasta’‘, Iacov s-a uitat şi la faţa lui Laban; şi iată că nu mai era ca înainte.’‘
Iacov era frământat. Nu ştia încotro s-o apuce. Şi-a dus cazul înaintea lui Dumnezeu şi s-a rugat pentru călăuzirea Lui. Domn i-a răspuns cu îndurare. „Atunci Domnul i-a zis lui Iacov: Întoarce-te în ţara părinţilor tăi şi în locul tău de naştere; şi Eu voi fi cu tine.’‘ „Iacov a trimis de a chemat pe Rahela şi pe Lea, la câmp, la turma lui. El le-a zis: „După faţa tatălui vostru, văd bine că el nu mai este ca mai înainte; Dar Dumnezeul tatălui meu a fost cu mine. Voi înşivă ştiţi că am slujit tatălui vostru cu toată puterea mea. Şi tatăl vostru m-a înşelat: de zece ori mi-a schimbat simbria; dar Dumnezeu nu i-a îngăduit să mă păgubească. „El le-a spus despre visul pe care i l-a dat Dumnezeu, ca să plece de la Laban la rudele lui. Rahela şi Lea şi-au exprimat nemulţumirea cu privire la felul în care a procedat tatăl lor. Când Iacov le-a repovestit despre răul ce le-a fost făcut, Rahela şi Lea i-au spus: „Mai avem noi oare parte şi moştenire în casa tatălui nostru? Nu suntem noi oare privite de el ca nişte străine, pentru că ne-a vândut şi ne-a mâncat şi banii? Toată bogăţia pe care a luat-o Dumnezeu de la tatăl nostru este a noastră şi a copiilor noştri. Fă acum tot ce i-a spus Dumnezeu.”
Întoarcerea în Canaan
În lipsa lui Laban, Iacov şi-a luat familia şi tot ce avea şi a plecat. După trei zile de călătorie, Laban a auzit de plecarea lui şi fost foarte supărat. L-a urmărit, hotărât să-l aducă înapoi cu forţa. Domnul însă, a avut milă de Iacov, şi când Laban era aproape să-l ajungă din urmă, I S-a arătat în vis cerându-i să nu-i vorbească lui Iacov bine sau rău. Aceasta înseamnă că nu trebuia să-l forţeze să se întoarcă şi nici să nu-l înduplece prin propuneri ademenitoare.
Când l-a întâlnit pe Iacov, Laban l-a întrebat de ce a fugit pe ascuns şi i-a luat fetele ca pe nişte roabe luate cu sabia. I-a spus: „Mâna mea este destul de tare ca să vă fac rău; dar Dumnezeul tatălui vostru mi-a zis în noaptea trecută: Ia seama să nu-i vorbeşti lui Iacov nici bine, nici rău.” Iacov i-a reamintit atunci de felul zgârcit în care s-a purtat faţă de el, că şi-a urmărit numai avantajele lui. I-a spus lui Laban despre modul corect în care el s-a purtat cât timp a stat la el: ‘‘Nu ţi-am adus acasă vite sfâşiate de fiare; eu însumi te-am despăgubit pentru ele; îmi cereai înapoi ce mi se fura ziua sau ce mi se fura noaptea. Ziua mă topeam de căldură, iar noaptea mă prăpădeam de frig şi-mi fugea somnul de pe ochi.
Iată, douăzeci de ani am stat în casa ta, ţi-am slujit patrusprezece ani pentru cele două fete ale tale şi şase ani pentru turma mea şi de zece ori mi-ai schimbat simbria. Dacă n-aş fi avut cu mine pe Dumnezeul tatălui meu, pe Dumnezeul lui Avraam, pe acela de care se teme Isaac, mi-ai fi dat drumul acum cu mâinile goale. Dar Dumnezeu a văzut suferinţa mea şi osteneala mâinilor mele şi ieri noapte a rostit judecata.”
Atunci Laban l-a asigurat că le dorea bine fiicelor lui şi copiilor lor şi că nu le putea face rău. A propus să facă un legământ între ei: ,,'Vino, să facem amândoi un legământ şi legământul acesta să slujească de mărturie între mine şi tine.' Iacov a luat o piatră şi a pus-o ca stâlp de aducere aminte. Iacov a zis fraţilor săi: 'Strângeţi pietre'. Ei au strâns pietre şi au făcut o movilă; şi au mâncat acolo pe movilă. ‘‘
Iacov a făcut un legământ solemn înaintea Domnului că nu va lua alte soţii. ‘‘Laban a zis lui Iacov: 'Iată movila aceasta şi iată stâlpul acesta pe care l-am ridicat între mine şi tine. Movila aceasta să fie martoră şi stâlpul acesta să fie martor că nici eu nu voi trece la tine peste movila aceasta, şi nici tu nu vei trece la mine peste movila aceasta şi peste stâlpul acesta ca să ne facem rău. Dumnezeul lui Avraam şi al lui Nahor, Dumnezeul tatălui lor să judece între noi.' Iacov a jurat pe Acela de care se temea Isaac. ‘‘
Cum mergea Iacov în drumul lui, l-au întâlnit îngerii lui Dumnezeu. Când i-a văzut a zis: ‘‘Aceasta este tabăra lui Dumnezeu.” El a văzut îngerii lui Dumnezeu într-un vis tăbărând în jurul lui. Iacov a trimis fratelui lui, Esau, o umilă solie împăciuitoare. ‘‘Solii s-au întors înapoi la Iacov şi i-au zis: 'Ne-am dus la fratele tău Esau; şi el vine înaintea ta, cu patru sute de oameni.'
Iacov s-a spăimântat foarte mult şi l-a apucat groaza. A împărţit în două tabere oamenii pe care-i avea cu el, oile, boii şi cămilele şi a zis: 'Dacă vine Esau împotriva uneia din tabere şi o bate, tabăra care va rămânea va putea să scape.'
Iacov a zis: 'Dumnezeul tatălui meu Avraam, Dumnezeul tatălui meu Isaac! Tu Doamne care mi-ai zis: Întoarce-te în ţara ta şi în locul tău de naştere şi voi îngriji ca să-ţi meargă bine! Eu sunt prea mic pentru toate îndurările şi pentru toată credincioşia pe care ai arătat-o faţă de robul Tău; căci am trecut Iordanul acesta numai cu toiagul meu şi iată că acum fac două tabere. Izbăveşte-mă, Te rog, din mâna fratelui meu, din mâna lui Esau! Căci mă tem de el, ca să nu vină şi să mă lovească, pe mine, pe mame şi pe copii. Şi Tu ai zis: Eu voi îngriji ca să-ţi meargă bine şi-ţi voi face sămânţa ca nisipul mării, care, de mult ce este, nu se poate număra.”’
13. IACOV ŞI ÎNGERUL
Greşeala pe care a făcut-o Iacov primind prin înşelăciune binecuvântarea fratelui lui, i-a fost adusă din nou înaintea ochilor în mod convingător, iar el se temea că Dumnezeu îi va permite lui Esau să-i ia viaţa. În frământarea lui, s-a rugat Domnului toată noaptea. Mi-a fost prezentat un înger stând înaintea lui Iacov, punându-i în faţă adevăratul lui caracter. În timp ce îngerul se întoarce să plece, Iacov îl apucă şi nu-l lasă să plece. El face cereri cu lacrimi, mărturisind că s-a pocăit adânc de păcatele şi de relele făcute împotriva fratelui lui care l-au ţinut departe de casa tatălui său timp de douăzeci de ani. Îndrăzneşte să se bizuiască pe făgăduinţele lui Dumnezeu şi pe dovezile bunăvoinţei Lui faţă de el arătate din când în când în timpul cât a lipsit din casa tatălui lui.
Iacov s-a luptat cu îngerul toată noaptea, cerând stăruitor o binecuvântare. Îngerul părea să reziste rugăciunii lui, amintindu-i mereu păcatele şi căutând, în acelaşi timp să scape şi să fugă. Iacov era hotărât să-l ţină, nu prin tăria fizică, ci prin puterea credinţei vii. Frământat, Iacov a pomenit despre pocăinţa sufletului lui şi despre umilinţa adâncă pentru greşelile făcute. Îngerul se părea că priveşte cu indiferenţă la rugăciunea lui, făcând mereu eforturi să se elibereze din strânsoare. El putea să-şi exerseze puterea supranaturală şi să scape cu forţa din strânsoarea lui Iacov, dar nu a ales să facă aceasta.
Când a văzut că nu-l poate birui pe Iacov, ca să-l convingă de puterea lui supranaturală, i-a atins coapsa care i-a sărit imediat din încheietură. Durerea fizică însă, nu l-a determinat pe Iacov să renunţe la eforturile lui stăruitoare. Obiectivul său era să obţină o binecuvântare, iar durerea corpului nu era un motiv suficient ca să-i abată mintea de la acest obiectiv. În ultimele momente ale conflictului, hotărârea era mai puternică decât la început. Până la revărsatul zorilor credinţa i-a devenit tot mai zeloasă şi mai perseverentă. El n-a vrut să dea drumul îngerului până când acesta nu l-a binecuvântat. Îngerul ‘‘i-a zis: 'Lasă-mă să plec, căci se revarsă zorile.' Dar Iacov a răspuns: 'Nu Te voi lăsa să pleci, până nu mă vei binecuvânta.' Atunci îngerul l-a întrebat: 'Cum îţi este numele?' 'Iacov', a răspuns el. Apoi a zis: 'Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel; căci ai luptat, ca un prinţ, cu Dumnezeu şi cu oameni şi ai fost biruitor.”’
Credinţa triumfătoare
Credinţa stăruitoare a lui Iacov a biruit. El l-a ţinut strâns pe înger până când a obţinut binecuvântarea dorită şi asigurarea iertării păcatelor. Numele i-a fost schimbat atunci din Iacov, cel ce ia locul prin înşelăciune, în Israel, care înseamnă un prinţ al lui Dumnezeu. ‘‘Iacov l-a întrebat: 'Spune-mi, Te rog, numele Tău.' El a răspuns: 'Pentru ce Îmi ceri numele?' Şi l-a binecuvântat acolo. Iacov a pus locului aceluia numele Peniel; 'căci', a zis el, 'am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă şi totuşi am scăpat cu viaţă.' ‘‘ Acela care a fost cu Iacov în noaptea aceea, Acela cu care s-a luptat şi pe care L-a ţinut stăruitor până l-a binecuvântat, a fost Domnul Hristos.
Domnul a luat aminte la cererile lui Iacov şi a schimbat planurile inimii lui Esau. El nu a aprobat nici o cale rea pe care a urmat-o Iacov. Acesta a avut o viaţă de nesiguranţă, dezorientare şi remuşcare din cauza păcatului lui, până când a avut lupta serioasă cu îngerul şi a obţinut acolo dovada că Dumnezeu i-a iertat păcatele.
‘‘S-a luptat cu îngerul şi a fost biruitor, a plâns şi s-a rugat de el. Iacov l-a întâlnit la Betel şi acolo ne-a vorbit Dumnezeu. Domnul este Dumnezeul oştirilor; Numele Lui este Domnul.” Osea 12: 4,5.
Esau mărşăluia împotriva lui Iacov scopul de a-şi ucide fratele. În timp ce cu o armată, cu Iacov se lupta cu îngerul în noaptea aceea, un alt înger fost trimis să-i mişte inima lui Esau în orele lui de somn. L-a văzut pe Iacov în vis, exilat pentru douăzeci de ani departe de casa tatălui său, din cauză că se temea pentru viaţa lui. I-a observat întristarea lui când a aflat că mama îi era moartă. În visul lui a văzut umilinţa lui Iacov şi pe îngerii lui Dumnezeu în jurul lui. A visat că atunci când s-au întâlnit, el nu mai avea de gând să-i facă rău. Când s-a trezit, Esau le-a povestit visul celor patru sute de oameni şi le-a spus să nu-l vatăme pe Iacov pentru că Dumnezeul tatălui lui era cu el. Când îl vor întâlni, nici unul din ei să nu-i facă rău.
‘‘Iacov şi-a ridicat ochii şi s-a uitat şi iată că Esau venea cu patru sute de oameni... El însuşi a trecut înaintea lor; şi s-a aruncat cu faţa la pământ de şapte ori, până ce s-a apropiat de tot de fratele său. Esau a alergat înaintea lui; l-a îmbrăţişat, şi s-a aruncat pe grumaz şi l-a sărutat. Şi au plâns. ‘‘Iacov l-a rugat fierbinte pe Esau să primească un dar de pace. El a refuzat, dar Iacov a insistat: ,,'Primeşte deci darul meu, care ţi-a fost adus, fiindcă Dumnezeu m-a umplut de bunătăţi şi am de toate.' Astfel a stăruit de el şi Esau a primit.‘‘
O parabolă
Iacov şi Esau reprezintă două clase: Iacov, pe cei drepţi, iar Esau pe cei răi. Neliniştea lui Iacov când a aflat că Esau venea împotriva lui cu patru sute de oameni reprezintă strâmtorarea celor neprihăniţi atunci când decretul de moarte intră în vigoare ca ei să fie omorâţi, chiar înainte de venirea Domnului. În timp ce oamenii răi se adună în jurul lor, sufletul le este chinuit deoarece, ca şi Iacov, nu văd nici o scăpare pentru viaţa lor. Îngerul s-a aşezat înaintea lui Iacov, iar el l-a apucat, l-a ţinut şi s-a luptat cu el toată noaptea. Cei drepţi vor lupta cu Dumnezeu în rugăciune în timpul strâmtorării şi chinului lor sufletesc, la fel cum a luptat Iacov cu îngerul. În timpul frământării lui, Iacov s-a rugat toată noaptea pentru a scăpa de mâna lui Esau. Neprihăniţii, în chinul lor sufletesc, vor striga la Dumnezeu zi şi noapte ca să-i scape de mâna celor răi care-i înconjoară.
Iacov şi-a mărturisit nevrednicia: ‘‘Eu sunt prea mic pentru toate îndurările şi pentru toată credincioşia pe care ai arătat-o faţă de robul Tău.” Drepţii, în suferinţa lor, vor avea un simţământ adânc al nevredniciei lor şi o vor recunoaşte cu lacrimi. Ca şi Iacov, vor invoca prin Domnul Hristos, făgăduinţele lui Dumnezeu, ce au fost date chiar pentru astfel de păcătoşi dependenţi, fără ajutor şi în căinţă.
Iacov, plin de frământare, s-a prins strâns de înger şi n-a vrut să-l lase să plece. În timp ce se ruga cu lacrimi, îngerul i-a amintit de greşelile trecute şi a încercat să scape de el, pentru a-l încerca. Tot aşa vor fi puşi la probă şi încercaţi cei drepţi, în ziua necazului lor, pentru a-şi manifesta tăria credinţei, perseverenţa şi încrederea lor neclintită în puterea lui Dumnezeu de a-i elibera.
Iacov nu voia să fie lăsat la o parte. Ştia că Dumnezeu era milos şi a apelat la îndurarea Lui. El a arătat către părerea lui de rău din trecut şi către pocăinţa de greşelile lui şi a insistat cu cererea de a fi eliberat din mâna lui Esau. Rugăciunea lui insistentă a durat în felul acesta toată noaptea. Când privea la greşelile trecute, ajungea la disperare. El ştia însă, că fără ajutor de la Dumnezeu va pieri. El l-a ţinut strâns pe înger şi şi-a susţinut cererea cu strigăte fierbinţi de agonie, până când a biruit.
La fel va fi şi cu cei neprihăniţi. Când revăd evenimente din viaţa lor trecută, speranţa aproape îi părăseşte, dar pe măsură ce realizează că este o situaţie de viaţă şi de moarte, ei vor striga stăruitor către Dumnezeu şi vor apela la El prezentând părerea de rău din trecut pentru multele lor păcate şi pocăinţa lor făcută cu umilinţă. Se vor bizui apoi pe făgăduinţa Lui: ‘‘Afară numai dacă vor căuta ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine.” Isaia 27:5. În felul acesta, cererile lor zeloase vor fi prezentate lui Dumnezeu zi şi noapte. Dumnezeu n-ar fi ascultat rugăciunea lui Iacov şi nu i-ar fi salvat îndurător viaţa dacă el nu s-ar fi pocăit mai înainte de răul pe care l-a făcut obţinând binecuvântarea prin înşelătorie.
Cei drepţi, ca şi Iacov, vor manifestata credinţă şi hotărâre de neclintit ce nu vor accepta nici un refuz. Ei îşi vor simţi nevrednicia, dar nu vor avea greşeli ascunse de dezvăluit. Dacă ar avea păcate, pe care nu le-au mărturisit şi de care nu s-au pocăit, care să le apară în faţă atunci când sunt torturaţi cu frică şi chin sufletesc, împreună cu un simţământ viu al nevredniciei lor, ar fi copleşiţi. Disperarea le-ar tăia credinţa şi ei n-ar avea încredere să stăruiască în mod serios pe lângă Dumnezeu, pentru eliberare. Momentele lor preţioase ar fi petrecute în mărturisirea păcatelor ascunse şi în deplângerea condiţiei lor fără speranţă.
Timpul de probă este acordat tuturor ca să se pregătească pentru ziua lui Dumnezeu. Dacă cineva neglijează pregătirea şi nu ia seama la avertizările date cu credincioşie, va fi fără scuză. Lupta serioasă şi perseverentă a lui Iacov cu îngerul ar trebui să fie un exemplu pentru creştini: Iacov a biruit pentru că a fost hotărât şi stăruitor.
Toţi aceia care doresc binecuvântarea lui Dumnezeu, cum a dorit-o Iacov, prinzându-se de făgăduinţe şi stăruind ca şi el, vor reuşi cum a reuşit şi el. Deoarece mulţi aşa-zişi credincioşi sunt delăsători în lucrurile spirituale, există atât de puţină exersare a credinţei şi atât de puţin din greutatea adevărului apasă pe umerii lor. Ei nu pot obţine binecuvântarea pentru că nu vor să facă eforturi, să renunţe la eu, să agonizeze înaintea lui Dumnezeu şi să se roage mult şi stăruitor pentru ea. Acea credinţă care va trăi în timpul strâmtorării trebuie să fie zilnic exersată acum. Aceia care nu depun acum eforturi serioase să exerseze credinţă perseverentă, vor fi cu totul nepregătiţi să manifeste acea credinţă ce-i va face în stare să stea în picioare în ziua necazului.

14 . COPIII LUI ISRAEL
Iosif lua aminte la instrucţiunile tatălui său şi se temea de Domnul. El asculta mai mult decât oricare din fraţii lui de învăţăturile drepte ale tatălui lor. Preţuia sfaturile lui şi Îl iubea şi asculta pe Dumnezeu din toată inima. El era întristat de comportarea rea a unora din fraţii lui şi i-a implorat cu umilinţă să umble pe o cale neprihănită şi să lase la o parte faptele lor rele. Aceasta însă i-a făcut să se înfurie pe el. Iosif ura atât de mult păcatul, încât nu putea suporta să-şi vadă fraţii păcătuind împotriva lui Dumnezeu. El a adus această problemă înaintea tatălui lui, sperând că autoritatea lui îi va putea corecta. Expunerea păcatelor lor i-a scos din sărite. Ei au observat dragostea puternică a tatălui lor pentru Iosif şi erau invidioşi pe el. Invidia lor s-a transformat în ură şi, în cele din urmă, în crimă.
Îngerul lui Dumnezeu îl învăţa pe Iosif prin visuri pe care el le povestea cu sinceritate fraţilor lui: ,,'Noi eram la legatul snopilor în mijlocul câmpului; şi iată că snopul meu s-a ridicat şi a stătut în picioare; iar snopii voştri l-au înconjurat şi s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea lui.' Fraţii lui i-au zis: 'Doar n-ai să împărăţeşti tu peste noi? Doar n-ai să ne cârmuieşti tu pe noi ?' Şi l-au urât şi mai mult din pricina visurilor lui şi din pricina cuvintelor lui.
Iosif a mai visat un alt vis şi l-a istorisit fraţilor lui. El a zis: 'Am mai visat un vis! Soarele, luna şi unsprezece stele se aruncau cu faţa la pământ înaintea mea.' L-a istorisit tatălui său şi fraţilor săi. Tatăl său l-a mustrat şi i-a zis: 'Ce înseamnă visul acesta, pe care l-ai visat? Nu cumva vom veni, eu, mama ta şi fraţii tăi, să ne aruncăm cu faţa la pământ înaintea ta?' Fraţii săi au început să-l pizmuiască; dar tatăl său a ţinut minte lucrurile acestea. ‘‘
Iosif în Egipt
Fraţii lui Iosif şi-au propus să-l omoare, dar până la urmă s-au mulţumit să-l vândă ca sclav pentru a-l împiedica să devină mai mare decât ei. Credeau că l-au trimis acolo unde nu-i mai poate deranja cu visurile lui şi unde nu va exista posibilitatea ca acestea să se împlinească. Dumnezeu avea sub control chiar calea pe care au urmat-o ei, ca să împlinească ceea ce ei n-au planificat niciodată să aibă loc: ca Iosif să stăpânească peste ei.
Dumnezeu nu l-a lăsat pe Iosif să meargă singur în Egipt. Îngerii au pregătit calea pentru primirea lui. Potifar, un ofiţer al lui Faraon, căpetenia străjerilor, l-a cumpărat de la ismaeliţi. Domnul a fost cu Iosif şi a făcut să-i meargă bine şi să capete trecere înaintea stăpânului lui, aşa că acesta i-a dat în grijă tot ce poseda. ‘‘Egipteanul a lăsat pe mâinile lui Iosif tot ce avea; şi nu se îngrijea de nimic, decât hrana de pe care o mânca. ‘‘ Era considerat o urâciune ca un evreu să pregătească mâncarea unui egiptean.
Când Iosif a fost ispitit să se abată de la calea dreaptă, să calce Legea lui Dumnezeu şi să se dovedească necredincios faţă de stăpânul lui, el a rezistat cu hotărâre. În răspunsul pe care i l-a dat soţiei stăpânului său, a scos în evidenţă puterea înălţătoare care vine din frica de Dumnezeu. După ce a vorbit despre marea încredere a stăpânului în el, dându-i pe mână tot ce are, a exclamat: ‘‘Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu? ‘‘ El n-a vrut să fie determinat să se abată de la calea neprihănirii şi să calce legea lui Dumnezeu prin nici o tentaţie sau ameninţare.
Atunci când a fost acuzat de o crimă josnică, el nu s-a afundat în disperare. În conştiinţa nevinovăţiei şi dreptăţii, s-a încrezut mai departe în Dumnezeu, iar El, care îl susţinuse până atunci, nu l-a părăsit. Iosif a fost legat cu lanţuri şi ţinut într-o închisoare întunecoasă. Dar, Dumnezeu a schimbat chiar această nenorocire într-o binecuvântare. I-a dat trecere înaintea mai marelui închisorii şi, curând, lui Iosif i-a fost încredinţată sarcina supravegherii tuturor celor închişi.
Iată un exemplu pentru toate generaţiile care vor trăi pe pământ. Deşi oamenii s-ar putea să fie expuşi ispitelor, totuşi ei ar trebui să-şi dea seama întotdeauna că există un mijloc de apărare la îndemână, iar dacă nu vor fi protejaţi, va fi numai greşeala lor. Dumnezeu va fi un ajutor care nu lipseşte şi Duhul Lui va fi un scut. Chiar dacă sunt înconjuraţi cu ispitele cele mai serioase, există un izvor de putere la care să recurgă şi pentru a rezista.
Cât de cumplit a fost atacul asupra moralităţii lui Iosif! Venea printr-o persoană cu influenţă, cea mai potrivită să-l conducă pe un drum greşit. Totuşi, cât de prompt şi hotărât l-a rezistat. El a suferit pentru virtutea şi integritatea lui, pentru că cea care a vrut să-l ducă în rătăcire s-a răzbunat împotriva purităţii pe care n-a putut-o corupe şi prin influenţa ei a făcut să fie aruncat în închisoare, acuzându-l de un rău respingător. Acolo, Iosif a suferit pentru că n-a vrut să renunţe la integritatea lui. El şi-a aşezat reputaţia şi interesele în mâinile lui Dumnezeu. Deşi l-a lăsat să fie chinuit pentru un timp, pentru a-l pregăti să ocupe o poziţie importantă, totuşi Dumnezeu i-a ocrotit reputaţia ce i-a fost înnegrită de un acuzator rău, şi, după aceea, la timpul Lui potrivit, a făcut-o să strălucească. Dumnezeu a făcut ca chiar temniţa, să fie calea spre înălţarea lui. Virtutea îşi va aduce răsplata în timp. Scutul care apăra inima lui Iosif era frica de Dumnezeu, care l-a făcut să fie credincios şi drept faţă de stăpânul lui şi cinstit faţă de Dumnezeu.
Cu toate că Iosif a fost înălţat la rangul de conducător al întregii ţări, el nu L-a uitat pe Dumnezeu. Ştia că este un străin într-o ţară străină, despărţit de tatăl lui şi de fraţii care adesea i-au produs întristare, dar credea cu hotărâre că Dumnezeu i-a condus viaţa şi l-a aşezat într-o poziţie importantă. Depinzând de Dumnezeu, el şi-a îndeplinit cu precizie toate datoriile funcţiei sale de conducător peste ţara Egiptului.
Iosif umbla cu Dumnezeu. El nu putea fi determinat prin nici un stimulent sau ameninţare să se abată de la calea neprihănirii şi să calce Legea lui Dumnezeu. Stăpânirea lui de sine şi răbdarea lui în necaz, precum şi fidelitatea lui neclintită, au rămas înregistrate pentru binele tuturor acelora care vor trăi pe pământ după el. Când fraţii lui Iosif şi-au recunoscut păcatul înaintea lui, el i-a iertat cu mărinimie, iar prin faptele lui de bunăvoinţă şi de iubire a arătat că nu nutrea resentimente datorită cruzimii cu care s-au purtat faţă de el mai înainte.
Zile de propăşire
Copiii lui Israel nu erau sclavi. Ei nu şi-au vândut vitele, pământurile şi pe ei înşişi lui Faraon pentru mâncare, aşa cum au făcut mulţi dintre egipteni. Li s-a dat un ţinut în care să locuiască cu turmele şi vitele lor datorită serviciului pe care-l făcea Iosif pentru împărăţie. Faraon i-a apreciat înţelepciunea în organizarea tuturor lucrurilor legate de împărăţie, în special în pregătirile pentru anii lungi de foamete care au venit peste tara Egiptului. El credea că întreaga împărăţie este îndatorată, pentru prosperitatea ei, faţă de organizarea înţeleaptă a lui Iosif; şi, ca o dovadă a recunoştinţei lui, i-a spus lui Iosif: ,,'Ţara Egiptului este deschisă înaintea ta; aşează pe tatăl tău şi pe fraţii tăi în cea mai bună parte a ţării. Să locuiască în ţinutul Gosen; şi dacă găseşti printre ei oameni destoinici, pune-i în fruntea turmelor mele.'
Iosif a aşezat pe tatăl său şi pe fraţii săi şi le-a dat o moşie în ţara Egiptului, în cea mai bună parte a ţării, în ţinutul lui Ramses, cum poruncise Faraon. Iosif a hrănit cu pâine pe tatăl său şi pe fraţii săi şi pe toată familia tatălui său, după numărul copiilor lor.”
Împăratul Egiptului nu cerea nici o taxă de la tatăl şi fraţii lui Iosif, iar el avea permisiunea să le asigure cu generozitate hrana. Împăratul le-a zis slujitorilor lui: Nu suntem noi îndatoraţi Dumnezeului lui Iosif şi lui Iosif pentru aceste provizii bogate de alimente? Nu datorită înţelepciunii lui am acumulat aşa belşug? În timp ce alte ţări pier, noi avem destul! Conducerea lui a îmbogăţit foarte mult împărăţia.
‘‘Iosif a murit şi fraţii lui şi toată generaţia aceea de oameni. Fiii lui Israel s-au înmulţit şi s-au mărit, au crescut şi au ajuns foarte puternici. Şi s-a umplut ţara de ei. Peste Egipt s-a ridicat un alt împărat, care nu cunoscuse pe Iosif. El a zis poporului său: 'Iată că poporul copiilor lui Israel este mai mare şi mai puternic decât noi. Veniţi să ne arătăm dibaci faţă de el, ca să nu crească, pentru ca nu cumva, dacă se va întâmpla un război, să se unească şi el cu vrăjmaşii noştri, să ne bată şi să iasă apoi din ţară.' ‘‘
Asuprirea
Acest nou împărat al Egiptului a auzit că fiii lui Israel au fost de mare ajutor împărăţiei. Mulţi din ei erau muncitori înzestraţi şi inteligenţi, şi nu voia să fie lipsit de munca lor. Noul împărat i-a pus pe copiii lui Israel în acelaşi rând cu acea categorie de sclavi care şi-au vândut vitele, pământurile şi pe ei înşişi împărăţiei. ‘‘Şi au pus peste ei isprăvnici ca să-i asuprească prin munci grele. Astfel a zidit el cetăţile Pitom şi Ramses ca să slujească de hambare lui Faraon. ‘‘
‘‘Dar cu cât îi asupreau mai mult, cu atât se înmulţeau şi creşteau; şi s-au scârbit de copiii lui Israel. Atunci egiptenii au adus pe copiii lui Israel la o aspră robie. Le-au făcut viaţa amară prin lucrări grele de lut şi cărămizi, şi prin tot felul de lucrări de pe câmp: şi în toate muncile acestea pe care-i sileau să le facă, erau fără nici un pic de milă.”
Le sileau pe femeile lor să lucreze la câmp ca şi cum ar fi fost roabe. Totuşi numărul lor nu a scăzut. Când împăratul şi slujitorii lui au văzut că numărul lor creştea mereu, s-au consultat împreună să-i forţeze să îndeplinească o anumită cantitate de lucru în fiecare zi. Credeau că-i vor supune cu muncă grea şi erau mânioşi că nu puteau face să le scadă numărul şi să le zdrobească spiritul independent.
Deoarece nu şi-au putut atinge scopul, egiptenii şi-au împietrit inimile să meargă mai departe. Împăratul a poruncit ca pruncii de parte bărbătească să fie omorâţi la naştere. Satana era la lucru în aceste situaţii. El ştia că un eliberator avea să se înalţe dintre evrei să-i salveze din asuprire şi credea că, dacă îl putea influenţa pe împărat să-i ucidă pe toţi copiii de parte bărbătească, planul lui Dumnezeu ar fi distrus. Femeile s-au temut de Dumnezeu şi n-au făcut aşa cum le poruncise împăratul Egiptului, ci i-au lăsat cu viaţă pe băieţei.
Femeile n-au îndrăznit să-i omoare pe copiii evrei şi, pentru că n-au ascultat de porunca împăratului, Domnul le-a dat prosperitate. Când împăratul Egiptului a fost înştiinţat de faptul că porunca nu i-a fost ascultată, s-a mâniat foarte tare. Atunci şi-a făcut porunca mai presantă şi mai cuprinzătoare.
Şi-a însărcinat întreg poporul să vegheze cu stricteţe, spunând: ‘‘Să aruncaţi în râu pe orice băiat care se va naşte şi să lăsaţi pe toate fetele să trăiască.”
Moise
Când acest decret se afla în putere deplină, s-a născut Moise. Mama lui l-a ascuns în siguranţă, atât cât a putut, apoi i-a pregătit o bărcuţă de papură, a uns-o cu smoală ca să nu intre apă în ea şi a aşezat-o la marginea apei, în timp ce sora lui avea să zăbovească în preajma apei, aparent indiferentă. Ea veghea cu îngrijorare să vadă ce se va întâmpla cu frăţiorul ei. Îngerii vegheau ca să nu se întâmple vreun rău pruncului neajutorat care a fost aşezat acolo de o mamă iubitoare şi încredinţat grijii lui Dumnezeu prin rugăciunile ei fierbinţi, amestecate cu lacrimi.
Aceşti îngeri au îndreptat paşii fiicei lui Faraon la râu, aproape de locul unde se afla micuţul străin nevinovat. Atenţia i-a fost atrasă de ciudata bărcuţă şi ea a trimis pe una din servitoarele ei să i-o aducă. Când a dat la o parte capacul acestei bărcuţe construite în mod deosebit, a văzut un prunc drăguţ ‘‘un băieţaş care plângea. I-a fost milă de el.” Ea a ştiut că o mamă evreică sensibilă a luat această măsură unică pentru a proteja viaţa copilaşului ei mult iubit şi a hotărât pe loc că el va fi fiul ei. Imediat a venit sora lui Moise şi a întrebat: ,,'Să mă duc să-ţi chem o doică dintre femeile evreilor, ca să-ţi alăpteze copilul?' 'Du-te', i-a răspuns fata lui Faraon.”
Sora a alergat cu bucurie la mama ei, i-a spus vestea bună şi a condus-o în mare grabă la fiica lui Faraon. Copilul a fost încredinţat mamei să-l alăpteze, iar ea a fost plătită generos pentru creşterea propriului fiu. Cu recunoştinţă, această mamă şi-a început sarcina pe care o putea îndeplini acum în siguranţă şi fericire. Ea a crezut că Dumnezeu a protejat viaţa copilului. Cu credincioşie, s-a folosit de ocazia preţioasă de a-şi educa fiul pentru o viaţă utilă. Ea a fost mai meticuloasă în educarea lui Moise decât în a celorlalţi copiii ai ei; deoarece avea încredere că viaţa i-a fost păstrată pentru vreo lucrare măreaţă. Prin învăţăturile date cu credincioşie, ea a întipărit în mintea lui tânără frica de Dumnezeu şi dragostea pentru adevăr şi dreptate.
Această mamă nu şi-a oprit aici eforturile, ci s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu pentru fiul ei ca să poată fi păzit de orice influenţă rea. L-a învăţat să se plece şi să se roage lui Dumnezeu, viului Dumnezeu, pentru că numai El îl poate auzi şi ajuta în orice nevoie. A căutat să-i imprime în minte păcătoşenia idolatriei. Ştia că el avea să fie despărţit de influenţa ei curând şi predat mamei lui adoptive de neam împărătesc şi că avea să fie înconjurat de influenţe menite să-l facă să nu creadă în existenţa Făcătorului cerurilor şi pământului.
Învăţăturile pe care le-a primit Moise de la părinţii lui au fost de aşa natură încât să-i fortifice mintea şi să-l apere de corupţia păcatului, care-l făcea să devină mândru în mijlocul splendorii şi extravaganţei vieţii de la curte. El avea o minte clară şi o inimă pricepută şi nu a pierdut niciodată impresiile sfinte ce le-a primit în copilărie. Mama lui l-a ţinut cât a putut de mult, dar a fost obligată să se despartă de el când era de vreo doisprezece ani, iar el a devenit atunci fiul fiicei lui Faraon.
Satana a fost înfrânt. Determinându-l pe Faraon să-i omoare pe toţi copiii de parte bărbătească, el se gândea să răstoarne planurile lui Dumnezeu şi să-l distrugă pe acela pe care El îl va ridica să-I salveze poporul. Dumnezeu S-a folosit chiar de decretul de moarte al copiilor evrei, ca de mijlocul prin care să-l plaseze pe Moise în familia regală, unde avea posibilităţi să devină un om învăţat, calificat în cel mai înalt grad să-şi conducă poporul afară din Egipt.
Faraon nădăjduia să-şi înalţe nepotul adoptiv pe tron. El l-a educat să stea în fruntea armatelor Egiptului şi să le conducă în luptă. Moise era un mare favorit al oştirii lui Faraon şi era foarte onorat pentru că el conducea războiul cu o iscusinţă şi o înţelepciune superioare. ‘‘Moise a învăţat toată înţelepciunea egiptenilor şi era puternic în cuvinte şi în fapte.” Egiptenii îl priveau pe Moise ca pe o personalitate remarcabilă.
Pregătire specială pentru lucrarea de conducere
Îngerii l-au învăţat pe Moise că Dumnezeu l-a ales ca să-i elibereze pe copiii lui Israel. Conducătorii copiilor lui Israel erau şi ei instruiţi de îngeri că timpul eliberării lor era aproape şi că Moise era omul pe care îl va folosi Dumnezeu pentru a îndeplini această lucrare. Moise credea că evreii vor fi eliberaţi prin război, că el va sta în fruntea oştirii lor ca să conducă lupta împotriva armatelor egiptene şi-şi va elibera fraţii din jugul asupririi. Având în vedere acest lucru, Moise veghea asupra sentimentelor lui ca să nu fie puternic îndreptate asupra mamei lui adoptive sau asupra lui Faraon ca nu cumva să-i fie mai greu să rămână liber şi să facă voia lui Dumnezeu­.
Domnul l-a păzit pe Moise ca să nu fie vătămat de influenţele rele din jurul lui . El nu a uitat niciodată principiile adevărului primite în tinereţe de la părinţii săi temători de Dumnezeu. Apoi, când a avut cea mai mare nevoie să fie ocrotit de influenţele corupătoare ce însoţeau viaţa de la curte, lecţiile copilăriei au adus roade. Frica de Dumnezeu se afla înaintea lui. Dragostea pentru fraţii săi a fost atât de puternică şi respectul lui pentru credinţa evreilor atât de mare, încât el nu voia să-şi ascundă originea pentru onoarea de a fi un moştenitor al familiei regale.
Când avea patruzeci de ani, Moise ‘‘a ieşit pe la fraţii săi şi a fost martor la muncile lor grele. A văzut pe un egiptean care bătea pe un evreu, unul dintre fraţii lui. S-a uitat în toate părţile şi văzând că nu este nimeni, a omorât pe egiptean şi l-a ascuns în nisip. A ieşit în ziua următoare; şi iată că doi evrei se certau. A zis celui ce n-avea dreptate: 'Pentru ce loveşti pe semenul tău?' Şi omul acela a răspuns: 'Cine te-a pus pe tine mai mare şi judecător peste noi? Nu cumva ai de gând să mă omori şi pe mine, cum ai omorât pe egipteanul acela?' Moise s-a temut şi a zis: 'Nu mai încape îndoială că faptul este cunoscut.' Faraon a aflat ce se petrecuse şi căuta să omoare pe Moise. Dar Moise a fugit dinaintea lui Faraon şi a locuit în ţara Madian. ‘‘ Domnul i-a condus paşii şi a găsit locuinţă la Ietro, un om care se închina lui Dumnezeu. El era păstor şi, în acelaşi timp, şi preot al Madianului. Fiicele lui aveau grijă de turme. Curând însă, turmele lui Ietro au fost date în grija lui Moise care s-a căsătorit cu una din fiicele lui şi a rămas în Madian patruzeci de ani.
Moise a fost pripit omorându-l pe egiptean. El credea că poporul Israel a înţeles că providenţa lui Dumnezeu l-a ridicat ca să-i elibereze. Dumnezeu însă n-a plănuit să-i elibereze pe copiii lui Israel prin luptă, cum credea Moise, ci prin propria-I putere nemărginită, ca slava să-I poată fi atribuită numai Lui. Dumnezeu era în control şi a întors fapta lui Moise de a-l ucide pe egiptean, în împlinirea scopului său. În providenţa Lui l-a dus pe Moise în familia imperială a Egiptului, unde a primit o vastă educaţie. Totuşi el nu era pregătit ca Dumnezeu să-i încredinţeze măreaţa lucrare pentru care l-a ales. El nu putea părăsi imediat curtea şi favorurile ce i-au fost oferite ca nepot al împăratului ca să îndeplinească lucrarea specială a lui Dumnezeu. El trebuia să aibă timp să obţină o experienţă şi o educaţie în şcoala adversităţii şi sărăciei. În timp ce trăia în singurătate, Domnul Şi-a trimis îngerii ca să-l instruiască în mod deosebit cu privire la viitor. Aici a învăţat el, mai pe deplin, lecţia stăpânirii de sine şi a umilinţei. El păzea turmele lui Ietro, iar în timp ce-şi făcea datoria umilă de păstor, Dumnezeu îl pregătea să devină un păstor spiritual al oilor Lui, al poporului Israel.
Când Moise a condus turma în pustie şi a ajuns la muntele lui Dumnezeu, la Horeb, ‘‘îngerul Domnului i s-a arătat într-o flacără de foc, care ieşea din mijlocul unui rug.” ‘‘Domnul a zis: 'Am văzut asuprirea poporului Meu, care este în Egipt şi am văzut strigătele pe care le scoate din pricina asupritorilor lui; căci îi cunosc durerile. M-am pogorât ca să-l izbăvesc din mâna egiptenilor şi să-l scot din ţara aceasta şi să-l duc într-o ţară bună şi întinsă, într-o ţară unde curge lapte şi miere... Iată că strigătele israeliţilor au ajuns până la Mine şi am văzut chinul cu care îi chinuiesc egiptenii. Acum vino, Eu te voi trimite la Faraon şi vei scoate din Egipt pe poporul Meu, pe copiii lui Israel.”
S-a împlinit vremea când Moise avea să schimbe toiagul de păstor cu toiagul lui Dumnezeu, pe care El îl va face puternic să împlinească semne şi minuni în eliberarea poporului Său de sub apăsare şi în apărarea lor când aveau să fie urmăriţi de duşmani.
Moise a consimţit să îndeplinească misiunea. Mai întâi l-a vizitat pe socrul lui şi a obţinut încuviinţarea acestuia ca să se întoarcă în Egipt împreună cu familia. N-a îndrăznit să-i spună lui Ietro despre solia lui către Faraon, ca nu cumva el să nu vrea s-o lase pe soţia şi pe copiii lui să-l însoţească într-o misiune aşa de dificilă. Domnul l-a întărit şi i-a îndepărtat frica spunându-i: ‘‘Du-te, întoarce-te în Egipt; căci toţi cei ce umblau să-ţi ia viaţa au murit.”
15. MANIFESTAREA PUTERII LUI DUMNEZEU
Copiii lui Israel i-au slujit pe egipteni mulţi ani de zile. Doar câteva familii au mers în Egipt, dar au devenit o mare mulţime. Fiind înconjuraţi cu idolatrie, mulţi din ei au pierdut cunoaşterea adevăratului Dumnezeu şi au uitat Legea Lui. Ei s-au unit cu egiptenii în închinarea la soare, la lună şi la stele, precum şi la animale şi la chipuri lucrate de mâinile oamenilor.
Tot ceea ce-i înconjura pe copiii lui Israel avea menirea să-i facă să-L uite pe viul Dumnezeu. Totuşi, între evrei erau din aceia care au păstrat cunoaşterea de Dumnezeu, Creatorul cerurilor şi al pământului. Ei erau îndureraţi să-şi vadă copiii fiind martori în fiecare zi la urâciunile oamenilor idolatri din jurul lor şi chiar angajându-se în acestea, închinându-se zeităţilor egiptene de lemn şi de piatră şi aducând jertfe acestor obiecte fără simţuri. Credincioşii erau mâhniţi şi, în suferinţa lor, strigau către Domnul să-i elibereze din jugul egiptean şi să-i scoată din Egipt ca să poată scăpa de idolatrie şi de influenţele rele ce-i înconjurau.
Mulţi evrei însă, erau mulţumiţi mai degrabă să rămână în robie decât să plece în altă ţară şi să întâmpine greutăţile ce însoţesc o asemenea călătorie. De aceea Domnul nu i-a eliberat prin prima manifestare a semnelor şi minunilor Lui înaintea lui Faraon. El a condus evenimentele astfel încât spiritul tiranic al lui Faraon să se manifeste mai pe deplin, pentru a putea demonstra marea Sa putere înaintea egiptenilor şi înaintea poporului Său şi ca să-i facă pe israeliţi doritori să părăsească Egiptul şi să aleagă slujirea lui Dumnezeu.
Cu toate că mulţi Israeliţi au fost corupţi de idolatrie, totuşi cei credincioşi au stat neclintiţi. Ei nu şi-au ascuns credinţa, ci au recunoscut în mod deschis înaintea egiptenilor că ei servesc singurului Dumnezeu adevărat şi viu. Ei au repetat dovezile existenţei lui Dumnezeu, de la creaţiune până în zilele lor. Egiptenii au avut ocazia să facă cunoştinţă cu credinţa evreilor şi cu Dumnezeul lor. Ei au încercat să-i corupă pe închinătorii credincioşi ai adevăratului Dumnezeu şi erau supăraţi pentru că n-au reuşit aceasta nici prin ameninţări, nici prin promisiuni de răsplătire şi nici prin tratamente crude.
Ultimii doi împăraţi care au ocupat tronul Egiptului au fost tiranici şi i-au tratat cu cruzime pe evrei. Bătrânii lui Israel se străduiau să încurajeze credinţa israeliţilor, care se prăbuşea, referindu-se la făgăduinţa dată lui Avraam şi la cuvintele profetice ale lui Iosif, chiar înainte de a muri, care prevesteau eliberarea lor din Egipt. Unii ascultau şi credeau. Alţii priveau la propria lor condiţie jalnică şi nu sperau.
Israel influenţat de mediul înconjurător
Egiptenii au auzit despre aşteptările copiilor lui Israel şi luau în râs speranţele lor de eliberare şi vorbeau batjocoritor despre puterea Dumnezeului lor. Ei arătau către situaţia acestora ca popor, ca fiind numai o naţiune de sclavi şi le spuneau cu ironie: Dacă Dumnezeul vostru este atât de drept şi de milos şi are putere asupra dumnezeilor egipteni, de ce nu face din voi un popor liber? De ce nu-Şi manifestă măreţia şi puterea ca să vă înalţe?
Apoi egiptenii le atrăgeau atenţia israeliţilor asupra lor, care se închinau la dumnezei aleşi de ei înşişi, pe care israeliţii îi numeau dumnezei falşi. Ei spuneau cu trufie că dumnezeii lor le-au dat prosperitate, hrană, îmbrăcăminte şi mari bogăţii, că i-au dat şi pe israeliţi în mâinile lor să-i slujească şi că ei au putere să-i asuprească şi să le distrugă vieţile ca să nu mai fie un popor. Ei îşi băteau joc de ideea că evreii vor fi eliberaţi vreodată din robie.
Faraon se fălea că ar vrea să-L vadă pe Dumnezeul lor eliberându-i din mâinile lui. Aceste cuvinte au distrus speranţele multora dintre copiii lui Israel. Li se părea că lucrurile stăteau chiar aşa cum spuneau împăratul şi consilierii lui. Ştiau că erau trataţi ca sclavi şi că trebuia să îndure orice asuprire din partea supraveghetorilor şi conducătorilor lor. Băieţii le-au fost vânaţi şi omorâţi. Propria viaţă le era o povară, iar ei credeau şi se închinau Dumnezeului cerului.
Apoi puneau condiţia lor în contrast cu a egiptenilor. Aceştia nu credeau deloc într-un Dumnezeu viu, care avea putere să salveze sau să nimicească. Unii din ei se închinau la idoli, chipuri de lemn şi de piatră, în timp ce alţii alegeau să se închine la soare, la lună şi la stele; totuşi le mergea bine şi erau bogaţi. Unii dintre evrei credeau că, dacă Dumnezeu era mai presus de toţi dumnezeii, nu i-ar fi lăsat, în felul acesta, să fie sclavii unei naţiuni idolatre.
Slujitorii credincioşi ai lui Dumnezeu au înţeles că din cauza necredincioşiei lor, ca popor, şi a tendinţei lor de a se înrudi prin căsătorie cu alte naţiuni şi a fi duşi astfel în idolatrie. Domnul i-a lăsat să meargă în Egipt. Ei le spuneau în mod hotărât fraţilor lor că Dumnezeu îi va scoate din Egipt şi le va sfărâma jugul apăsător.
A venit şi timpul când Dumnezeu avea să răspundă la rugăciunile poporului Său asuprit şi să-l scoată din Egipt cu astfel de manifestări ale puterii Sale, încât egiptenii vor fi constrânşi să recunoască faptul că Dumnezeul evreilor, pe care L-au dispreţuit, este mai presus de toţi dumnezeii. El îi va pedepsi pentru idolatria lor şi pentru faptul că se lăudau plini de mândrie cu binecuvântările ce le primeau de la dumnezeii lor fără simţuri. Dumnezeu Îşi va slăvi propriul Nume, ca şi alte naţiuni să poată auzi despre puterea Lui şi să tremure din cauza faptelor Sale măreţe şi ca poporul Său, fiind martor al lucrărilor Lui minunate, să se întoarcă pe deplin de la idolatria lui şi să-I aducă o închinare curată.
În eliberarea israeliţilor din Egipt, Dumnezeu a arătat clar, înaintea tuturor egiptenilor harul Lui deosebit faţă de poporul Său. Dumnezeu a văzut potrivit să-Şi execute judecăţile asupra lui Faraon ca el să poată cunoaşte prin experienţă tristă, deoarece nu putea fi convins altfel, că puterea Lui era superioară tuturor celorlaţi. El a dat tuturor naţiunilor o dovadă exemplară şi convingătoare despre dreptatea şi puterea Lui divină, ca numele să-I poată fi mărturisit pe întregul pământ. Era planul lui Dumnezeu ca aceste manifestări ale puterii să întărească credinţa poporului Său, iar urmaşii acestora să I se închine în mod statornic numai Lui, care a lucrat astfel de minuni pline de har pentru ei.
Moise i-a spus lui Faraon, după ce acesta a cerut poporului să îndeplinească acelaşi număr de cărămizi fără să primească paiele necesare, că Dumnezeu, pe care zicea că nu-L cunoaşte, îl va constrânge să se supună cerinţelor Sale şi să-I recunoască autoritatea de Conducător suprem.
Plăgile
Minunile toiagului transformat în şarpe şi a râului în sânge nu au mişcat inima lui Faraon, ci doar i-au sporit ura faţă de israeliţi. Lucrările magicienilor l-au făcut să creadă că aceste minuni erau făcute prin magie, dar a avut o dovadă îndestulătoare că lucrurile nu stăteau astfel, atunci când plaga broaştelor a fost îndepărtată. Dumnezeu putea să le facă să dispară şi să se întoarcă în ţărână într-o clipă, dar n-a făcut aceasta, ca nu cumva, după ce vor fi îndepărtate, împăratul şi egiptenii să spună că era rezultatul magiei, la fel ca lucrarea vrăjitorilor. Broaştele au murit şi atunci ei le-au adunat în grămezi. Ei le puteau vedea corpurile care poluau atmosfera. În acest caz, împăratul şi Egiptul întreg au avut dovezi, pe care filozofia lor deşartă nu le putea înlătura, că aceasta nu era magie, ci o judecată de la Dumnezeul cerului.
Magicienii nu au putut produce păduchi. Domnul nu le-a îngăduit egiptenilor nici măcar să aibă impresia că ei pot să producă plaga păduchilor. El a îndepărtat de la Faraon orice pretext pentru a nu crede. Chiar şi pe vrăjitori i-a silit să spună: ‘‘Acesta este degetul lui Dumnezeu. ‘‘
După aceea a venit plaga muştelor câineşti. Nu erau din acelea care ne supără în unele perioade ale anului, fără a ne vătăma, ci erau mari şi veninoase. Înţepătura lor era foarte dureroasă pentru oameni şi animale. Dumnezeu Şi-a separat poporul de egipteni şi nu a îngăduit ca muştele să apară pe la hotarele lor.
Domnul a trimis apoi plaga ciumei vitelor şi, în acelaşi timp, a păzit vitele evreilor, astfel că nici una n-a murit. Apoi a venit plaga vărsatului negru pe oameni şi animale, iar vrăjitorii nu s-au putut apăra împotriva ei. După aceea Domnul a trimis asupra Egiptului plaga pietrei amestecate cu foc, cu fulgere şi tunete. Timpul apariţiei fiecărei plăgi a fost spus dinainte, ca să nu se poată spune că a venit din întâmplare. Domnul le-a demonstrat egiptenilor că întregul pământ era sub conducerea Dumnezeului evreilor; că tunetul, piatra şi furtuna ascultă de glasul Lui. Faraon, împăratul cel mândru care odată întreba: ‘‘Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui?” s-a umilit şi a zis: ‘‘Am păcătuit; Domnul are dreptate, iar eu şi poporul Meu suntem vinovaţi.” L-a rugat pe Moise să fie mijlocitorul lui la Dumnezeu, ca acel fulger şi tunet teribil să înceteze.
Apoi Domnul a trimis plaga înfricoşătoare a lăcustelor. Împăratul a ales mai degrabă să primească plăgile decât să se supună lui Dumnezeu. Fără remuşcare, şi-a văzut împărăţia sub minunea acestor judecăţi teribile. După aceea, Domnul a trimis întuneric asupra Egiptului. Oamenii nu erau numai lipsiţi de lumină, ci atmosfera era foarte apăsătoare, aşa încât respiraţia era dificilă; totuşi evreii aveau lumină şi o atmosferă curată în locuinţele lor. Dumnezeu a adus asupra Egiptului o plagă mai înspăimântătoare şi mai severă decât celelalte. Împăratul şi preoţii idolatri au fost aceia care s-au opus până la sfârşit cererii lui Moise. Poporul dorea să li se permită evreilor să părăsească Egiptul. Moise i-a relatat lui Faraon, egiptenilor şi israeliţilor natura şi efectele ultimei plăgi. În noaptea aceea, atât de teribilă pentru egipteni şi atât de glorioasă pentru poporul lui Dumnezeu, a fost întemeiată ceremonia Paştelui.
A fost foarte greu pentru împăratul egiptean şi pentru poporul lui mândru şi idolatru să se supună cerinţelor Dumnezeului cerului. Împăratul Egiptului avea să se supună foarte încet. Sub chinul cel mai dureros ceda puţin, dar, după ce nenorocirea era îndepărtată, lua înapoi tot ce a dat. În felul acesta, plagă după plagă a fost adusă asupra Egiptului şi împăratul nu s-a supus, deşi a fost constrâns de pedepsele teribile ale mâniei lui Dumnezeu. Împăratul a persistat în răzvrătirea lui chiar şi după ce Egiptul a fost ruinat.
Moise şi Aron i-au spus lui Faraon despre natura şi efectul fiecărei plăgi care venea în urma refuzului său de a lăsa pe Israel să plece. De fiecare dată el a văzut aceste plăgi venind exact aşa cum i s-a spus că vor veni, dar n-a cedat. Mai întâi le-a dat permisiunea să aducă jertfe Domnului în ţara Egiptului; apoi, după ce Egiptul a suferit mânia lui Dumnezeu, le-a îngăduit bărbaţilor să plece singuri. După ce ţara a fost aproape distrusă de plaga lăcustelor, le-a dat voie şi soţiilor şi copiilor să meargă, dar nu şi vitelor lor. Moise i-a spus apoi împăratului că îngerul lui Dumnezeu le va omorî întâii născuţi.
Fiecare plagă a fost puţin mai strictă şi mai cumplită, iar aceasta avea să fie mai înfricoşătoare decât toate cele de mai înainte. Împăratul cel mândru însă, era extrem de mânios şi nu s-a umilit. Când egiptenii au văzut pregătirile măreţe făcute de israeliţi pentru noaptea aceea înfricoşătoare, au luat în râs semnul de recunoaştere cu sânge de pe stâlpii uşilor lor.
16. ELIBERAREA LUI ISRAEL DIN ROBIE
Copiii lui Israel au urmat instrucţiunile ce le-au fost date de Dumnezeu; şi, în timp ce îngerul morţii trecea de la casă la casă între egipteni, ei erau gata de călătorie, aşteptând ca împăratul răzvrătit şi oamenii lui să-i roage să plece.
‘‘La miezul nopţii, Domnul a lovit pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de la întâiul născut al lui Faraon, care şedea pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut al celui închis în temniţă şi până la toţi întâii născuţi ai dobitoacelor. Faraon s-a sculat noaptea, el şi toţi slujitorii lui şi toţi egiptenii; şi au fost mari ţipete în Egipt, căci nu era casă unde să nu fie un mort. În aceeaşi noapte Faraon a chemat pe Moise şi pe Aaron şi le-a zis: 'Sculaţi-vă, ieşiţi din mijlocul poporului meu, voi şi copiii lui Israel. Duceţi-vă de slujiţi Domnului, cum aţi zis. Luaţi-vă şi oile şi boii, cum aţi zis, duceţi-vă şi binecuvântaţi-mă.' Egiptenii zoreau poporul şi se grăbeau să-i scoată din ţară, căci ziceau: 'Altfel, toţi vom pieri.'
Poporul şi-a luat plămădeala înainte de a se dospi. Şi-au învelit postăvile cu plămădeala în haine şi le-au pus pe umeri. Copiii lui Israel au făcut ce spusese Moise şi au cerut Egiptenilor vase de argint, vase de aur şi haine. Domnul a făcut ca poporul să capete trecere înaintea egiptenilor, care le-au împlinit cererea. Şi astfel au jefuit pe egipteni.”
Domnul i-a descoperit acest lucru lui Avraam cu vreo patru sute de ani înainte de a se împlini. ‘‘Şi Domnul a zis lui Avraam: 'Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţară, care nu va fi a ei; acolo va fi robită şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. Dar pe neamul căruia îi va fi robită, îl voi judeca Eu: 'Şi pe urmă va ieşi de acolo cu mari bogăţii.”’ Geneza 15:13,14.
„O mulţime de oameni de tot soiul s-au suit împreună cu ei; aveau şi turme însemnate de oi şi boi.’‘ Copiii lui Israel au ieşit din Egipt cu averile lor care nu-i aparţineau lui Faraon pentru că ei nu i le-au vândut niciodată. Iacov şi fiii lui şi-au luat turmele de oi şi de vite cu ei în Egipt. Copiii lui Israel s-au înmulţit foarte mult, iar turmele lor au crescut în mare măsură. Dumnezeu i-a judecat pe egipteni trimiţând plăgi asupra lor şi determinându-i astfel să-I scoată în grabă poporul din Egipt, cu tot ce avea.
‘‘După ce a lăsat Faraon pe popor să plece, Dumnezeu nu l-a dus pe drumul ce dă în ţara filistenilor, măcar că era mai aproape; căci a zis Dumnezeu: 'S-ar putea să-i pară rău poporului văzând războiul, şi să se întoarcă în Egipt.' Ci Dumnezeu a pus pe popor să facă un ocol pe drumul care duce spre pustie, spre Marea Roşie. Copiii lui Israel au ieşit înarmaţi din ţara Egiptului. Moise a luat cu el oasele lui Iosif; căci Iosif pusese pe fiii lui Israel să jure, zicând: 'Când vă va cerceta Dumnezeu, să luaţi cu voi oasele mele de aici.”’
Stâlpul de foc
‘‘Au plecat din Sucot şi au tăbărât la Etam, la marginea pustiei. Domnul mergea înaintea lor, ziua într-un stâlp de nor, ca să-i călăuzească pe drum, iar noaptea într-un stâlp de foc, ca să-i lumineze, pentru ca să meargă şi ziua şi noaptea. Stâlpul de nor nu se depărta dinaintea poporului în timpul zilei, nici stâlpul de foc în timpul nopţii.”
Domnul ştia că filistenii se vor opune trecerii israeliţilor prin ţara lor. Vor spune despre ei că au fugit de la stăpânii lor din Egipt şi vor face război cu ei. Aducându-i în felul acesta pe la mare, Domnul S-a dovedit a fi un Dumnezeu milos şi un Dumnezeu al judecăţii. El i-a spus lui Moise că Faraon îi va urmări şi l-a călăuzit chiar la locul unde să aşeze tabăra, lângă mare. I-a mai spus că El va fi onorat înaintea lui Faraon şi a oştirii lui.
La câteva zile după plecarea evreilor din Egipt, egiptenii i-au spus lui Faraon că aceştia au fugit şi că nu se vor mai întoarce niciodată ca să-l slujească din nou şi se jeleau din cauză că i-au lăsat să părăsească Egiptul. Pentru ei era o mare pierdere să fie lipsiţi de serviciile israeliţilor şi le părea rău că au consimţit să-i lase să plece. În ciuda a tot ceea ce au suferit prin judecăţile lui Dumnezeu, ei erau atât de împietriţi din cauza răzvrătirii lor continue, încât s-au hotărât să-i urmărească pe copiii lui Israel şi să-i aducă cu forţa înapoi în Egipt. Împăratul a luat o armată foarte mare şi şase sute de care, i-a urmărit şi i-a ajuns când erau aşezaţi cu tabăra lângă mare.
‘‘Faraon se apropia. Copiii lui Israel şi-au ridicat ochii şi iată că egiptenii veneau după ei. Şi copiii lui Israel s-au înspăimântat foarte tare şi au strigat către Domnul după ajutor. Ei au zis lui Moise: 'Nu erau oare morminte în Egipt, ca să nu mai fi fost nevoie să ne aduci să murim în pustie? Ce ne-ai făcut de ne-ai scos din Egipt? Nu-ţi spuneam noi în Egipt: Lasă-ne să slujim ca robi egiptenilor, căci vrem mai bine să slujim ca robi egiptenilor decât să murim în pustie?' Moise a răspuns poporului: 'Nu vă temeţi de nimic, staţi pe loc şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta; căci pe egiptenii aceştia pe care-i vedeţi azi, nu-i veţi mai vedea niciodată. Domnul Se va lupta pentru voi; dar voi staţi liniştiţi.” Cât de repede şi-au pierdut israeliţii credinţa în Dumnezeu t Ei au fost martori ai judecăţilor Sale asupra egiptenilor pentru a-l forţa pe împărat să-i lase să plece, dar când a fost încercată credinţa lor în Dumnezeu, au munnurat, deşi au văzut dovezile puterii Lui în eliberarea lor minunată. În loc să se încreadă în Dumnezeu la nevoie, au murmurat împotriva credinciosului Moise, amintindu-i de cuvintele lor lipsite de credinţă pe care le-au rostit în Egipt.
L-au acuzat ca fiind cauza întregii lor suferinţe. El i-a încurajat să se încreadă în Dumnezeu, să nu dea expresie necredinţei şi vor vedea ce va face Domnul pentru ei. Moise a strigat fierbinte către Domnul ca să-Şi elibereze poporul Lui ales.
Eliberarea de Ia Marea Roşie
‘‘Domnul a zis lui Moise: 'Ce rost au strigătele acestea? Spune copiilor lui Israel să pornească înainte. Tu, ridică-ţi toiagul, întinde-ţi mâna spre mare şi despică-o; şi copiii lui Israel vor trece prin mijlocul mării ca pe uscat.' ‘‘Dumnezeu voia ca Moise să înţeleagă că El va lucra pentru poporul Lui, că nevoia lor va fi ocazia Lui. Când ei vor fi mers cât au putut de departe, el să le poruncească încă să meargă înainte şi folosind toiagul pe care i l-a dat Dumnezeu, să despartă apele.
,,'Eu voi împietri inima egiptenilor, ca să intre în mare după ei. Şi Faraon şi toată oastea lui, carele şi călăreţii lui, vor face să se arate slava Mea. Şi vor şti egiptenii că Eu sunt Domnul, când Faraon, carele şi călăreţii lui vor face să se arate slava Mea.' Îngerul lui Dumnezeu, care mergea înaintea taberei lui Israel, Şi-a schimbat locul şi a mers înapoia lor şi stâlpul de nor care mergea înaintea lor şi-a schimbat locul şi a mers înapoia lor. El s-a aşezat între tabăra egiptenilor şi tabăra lui Israel. Norul acesta pe o parte era întunecos, iar pe cealaltă lumina noaptea. Şi toată noaptea cele două tabere nu s-au apropiat una de alta.” Egiptenii nu-i puteau vedea pe evrei deoarece norul gros de întuneric era deasupra lor, nor care pentru israeliţi era numai lumină. Astfel Şi-a arătat Dumnezeu puterea ca să-şi încerce poporul, să vadă dacă se vor încrede în El sau nu, după ce le-a dat atâtea dovezi ale grijii şi dragostei Lui pentru ei şi ca să-i mustre pentru necredinţa şi murmurarea lor. ‘‘Moise şi-a întins mâna spre mare. Şi Domnul a pus marea în mişcare printr-un vânt dinspre răsărit, care a suflat cu putere toată noaptea; el a uscat marea şi apele s-au despărţit în două. Copiii lui Israel au trecut marea ca pe uscat şi apele stăteau ca un zid la dreapta şi la stânga lor.” Apele s-au ridicat şi au stat ca nişte pereţi congelaţi de fiecare parte, în timp ce Israel a mers prin mijlocul mării ca pe uscat.
Oastea egipteană triumfa în seara aceea că, din nou, copiii lui Israel se aflau în puterea lor. Credeau că nu era nici o posibilitate de scăpare pentru aceştia; pentru că în faţa evreilor se întindea Marea Roşie, iar armata lor numeroasă venea chiar în spatele acestora. Dimineaţa, când au venit la mare, iată că era un drum uscat, apele erau despărţite şi stăteau ca un perete de amândouă părţile iar copiii lui Israel au parcurs deja jumătate din cale. Egiptenii au aşteptat un timp să hotărască ce era mai bine să facă. Erau dezamăgiţi şi furioşi pentru că, atunci când evreii erau aproape în mâinile lor şi erau siguri de ei, o cale neaşteptată le-a fost deschisă prin mare. S-au hotărât să-i urmărească.
‘‘Egiptenii i-au urmărit; şi toţi caii lui Faraon, carele şi călăreţii lui au intrat după ei în mijlocul mării. În straja dimineţii, Domnul, din stâlpul de foc şi de nor, S-a uitat spre tabăra egiptenilor şi a aruncat învălmăşeală în tabăra lor. A scos roţile carelor şi le-a îngreuiat mersul. Egiptenii au zis atunci: 'Haidem să fugim dinaintea lui Israel, căci Domnul Se luptă pentru el împotriva egiptenilor.”’
Egiptenii au îndrăznit să se aventureze pe calea pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru poporul Lui, iar îngerii lui Dumnezeu au trecut prin oştirea lor şi le-a scos roţile carelor. Ei erau iritaţi. Înaintarea le era foarte înceată şi au început să se tulbure. Şi-au amintit de judecăţile pe care Dumnezeul evreilor le-a adus asupra lor în Egipt ca să-i silească să-l lase pe Israel să plece şi se gândeau că s-ar putea ca Dumnezeu să-i dea pe ei toţi în mâinile israeliţilor. Le era clar că Dumnezeu lupta pentru Israel, erau foarte înspăimântaţi şi se întorceau să fugă dinaintea evreilor când, ‘‘Domnul a zis lui Moise: 'Întinde-ţi mâna spre mare; şi apele au să se întoarcă spre egipteni, peste carele lor şi peste călăreţii lor.'
‘‘Moise şi-a întins mâna spre mare. Şi înspre dimineaţă marea şi-a reluat iarăşi repeziciunea cursului şi, la apropierea ei, egiptenii au luat-o la fugă; dar Domnul a năpustit pe egipteni în mijlocul mării. Apele s-au întors şi au acoperit carele, călăreţii şi toată oastea lui Faraon, care intraseră în mare după copiii lui Israel; nici unul măcar n-a scăpat. Dar copiii lui Israel au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat, în timp ce apele stăteau ca un zid la dreapta şi la stânga lor. În ziua aceea, Domnul a izbăvit pe Israel din mâna egiptenilor; şi Israel a văzut pe egipteni morţi pe ţărmul mării. Israel a văzut mâna puternică pe care o îndreptase Domnul împotriva egiptenilor. Şi poporul s-a temut de Domnul şi a crezut în Domnul şi în robul Său, Moise.”
Când evreii au văzut lucrarea minunată a lui Dumnezeu în nimicirea egiptenilor, şi-au unit vocile într-un cântec inspirat de laudă recunoscătoare, de o înaltă elocvenţă.
17. CĂLĂTORIILE LUI ISRAEL
Copiii lui Israel au călătorit prin pustiu şi, timp de trei zile nu au putut găsi apă de băut. Sufereau de sete şi ‘‘poporul a cârtit împotriva lui Moise, zicând: 'Ce avem să bem ?' Moise a strigat către Domnul; şi Domnul i-a arătat un lemn, pe care l-a aruncat în apă. Şi apa s-a făcut dulce. Acolo a dat Domnul poporului legi şi porunci şi acolo l-a pus la încercare. El a zis: 'Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui şi dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu nici una din bolile cu care am lovit pe egipteni; căci Eu sunt Domnul, care te vindecă.” Copiii lui Israel păreau să aibă o inimă rea şi necredincioasă. Nu voiau să îndure greutăţile pustiei. Când întâlneau dificultăţi în drumul lor, le priveau ca imposibilităţi. Credinţa lor în Dumnezeu se năruia, iar ei nu mai vedeau înaintea lor decât moarte. ‘‘Şi toată adunarea copiilor lui Israel au cârtit în pustia aceea împotriva lui Moise şi Aaron. Copiii lui Israel le-au zis: 'Cum de n-am murit loviţi de mâna Domnului în ţara Egiptului, când şedeam lângă oalele noastre cu carne, când mâncam pâine şi ne săturam ? Căci ne-aţi adus în pustia aceasta ca să faceţi să moară de foame toată mulţimea aceasta.”’
Ei nu au suferit cu adevărat durerile foamei. Aveau mâncare pentru prezent, dar se temeau de viitor. Nu puteau vedea cum va rezista oştirea lui Israel, în timpul călătoriilor lungi prin pustiu, doar cu mâncarea simplă ce o aveau de atunci şi, în necredinţa lor, îşi vedeau copiii murind de foame. Domnul a îngăduit ca mâncarea să li se termine şi să întâmpine dificultăţi pentru ca să-şi întoarcă inimile spre El, care îi ajutase până atunci şi să poată crede în El. El era gata să fie pentru ei un ajutor prezent. Dacă, în nevoia lor, L-ar fi chemat, El le-ar fi demonstrat dovezile iubirii şi grijii Sale permanente.
Se părea că ei nu voiau să creadă în Domnul mai mult decât aveau înaintea ochilor lor dovezile neîntrerupte ale puterii Sale. Dacă aveau credinţă adevărată şi încredere neclintită în Dumnezeu, inconvenienţele şi obstacolele sau chiar suferinţele reale, aveau să fie suportate cu voioşie, după ce Domnul a lucrat într-un mod aşa de minunat la eliberarea lor din sclavie. Mai mult decât atât, Domnul le-a făgăduit că, dacă vor asculta poruncile Lui, nici o boală nu va veni asupra lor, căci El a zis: ‘‘Eu sunt Domnul care te vindecă.”
După această făgăduinţă sigură din partea lui Dumnezeu, în ei se afla necredinţa criminală de a anticipa că le vor muri copiii de foame. În Egipt au suferit mult, fiind supraîmpovăraţi de muncă. Copiii le erau daţi la moarte şi, ca răspuns la rugăciunile lor, Dumnezeu i-a eliberat îndurător. Le-a promis să fie Dumnezeul lor, să-i ia ca popor al Lui şi să-i conducă într-o ţară întinsă şi bună.
Ei însă erau gata să-şi piardă curajul la fiecare suferinţă ce aveau s-o îndure în drumul spre ţara aceea. Ei au suferit mult în slujirea egiptenilor, dar acum nu puteau îndura suferinţa în slujirea lui Dumnezeu. Când erau obosiţi, erau gata să se dedea la îndoieli întunecate şi să cadă în descurajare. Murmurau împotriva lui Moise, slujitorul devotat al lui Dumnezeu, îl învinovăţeau de toate încercările lor şi-şi exprimau dorinţa rea de a fi rămas în Egipt, unde puteau sta lângă oalele cu carne, şi puteau mânca pâine pe săturate.
O lecţie pentru zilele noastre
Necredinţa şi murmurările copiilor lui Israel reprezintă pe poporul lui Dumnezeu care este acum pe pământ. Mulţi din cei de astăzi privesc la Israelul din trecut şi se miră de necredinţa lor şi de cârtirile lor neîncetate, după ce Domnul a făcut atât de mult pentru ei, dându-le dovezi repetate ale dragostei Lui faţă de ei şi a grijii ce le-o purta. Ei se gândesc că, la rândul lor, nu s-ar fi dovedit nerecunoscători. Unii care gândesc astfel, însă, murmură şi se plâng din cauza unor lucruri mai mărunte. Ei nu se cunosc. Dumnezeu îi încearcă deseori şi le probează credinţa în lucruri mici, iar ei nu îndură încercarea mai bine decât vechiul Israel.
Mulţi au asigurate nevoile lor prezente; totuşi, nu se vor încrede în Domnul pentru viitor. Ei manifestă necredinţă şi se cufundă în disperare şi întristare privind la nevoi anticipate. Unii sunt mereu tulburaţi ca nu cumva să ajungă în nevoie şi copiii lor să sufere. Când apar dificultăţi sau ajung la strâmtorare, când credinţa şi dragostea faţă de Dumnezeu le sunt încercate, se dau înapoi de la test şi murmură la procedeul prin care Dumnezeu a ales să-i purifice. Dragostea lor nu se dovedeşte curată şi desăvârşită, nu suferă totul. Credinţa poporului Dumnezeului cerului, ar trebui să fie puternică, activă şi trainică, o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite. Atunci limbajul acestora va fi: ‘‘Binecuvintează, suflete, pe Domnul; şi tot ce este în mine să laude numele Lui cel sfânt”, căci El s-a purtat cu generozitate faţă de mine.
Unii consideră lepădarea de sine ca însemnând cu adevărat suferinţă. Sunt îngăduite pofte stricate. Înfrânarea poftelor nesănătoase îi va determina pe mulţi pretinşi creştini să dea înapoi, ca şi când rezultatul unei diete simple ar fi adevărată inaniţie. Ca şi copiii lui Israel, vor prefera robie, trupuri bolnave şi chiar moarte decât să fie lipsiţi de oalele lor cu carne. Tot ce este făgăduit rămăşiţei pentru timpul de strâmtorare e pâinea şi apa.
Mana
‘‘Când s-a luat roua aceasta, pe faţa pământului era ceva mărunt ca nişte grăunţe, mărunt ca bobiţele de gheaţă albă pe pământ. Copiii lui Israel s-au uitat la ea şi au zis unul către altul: 'Ce este aceasta?' căci nu ştiau ce este. Moise le-a zis: 'Este pâinea pe care vi-o dă Domnul ca hrană. Iată ce a poruncit Domnul: Fiecare din voi să strângă cât îi trebuie pentru hrană şi anume, un omer de cap, după numărul sufletelor voastre; fiecare să ia din ea pentru cei din cortul lui.' Israeliţii au făcut aşa şi au strâns, unii mai mult, alţii mai puţin. În urmă o măsurau cu omerul şi cine strânsese mai mult nu avea nimic de prisos, iar cine strânsese mai puţin, nu ducea lipsă de loc. Fiecare strângea tocmai cât îi trebuia pentru hrană. Moise le-a zis: 'Nimeni să nu lase ceva din ea pentru a doua zi dimineaţă.' N-au ascultat de Moise şi s-au găsit unii care au lăsat ceva din ea până dimineaţa; dar a făcut viermi şi s-a împuţit. Moise s-a mâniat pe oamenii aceia. Astfel, în toate dimineţile fiecare strângea cât îi trebuia pentru hrană; şi, când venea căldura soarelui, se topea.
În ziua a şasea, au strâns hrană îndoit şi anume doi omeri de fiecare. Toţi fruntaşii adunării au venit şi au spus lui Moise lucrul acesta. Şi Moise le-a zis: 'Domnul a poruncit aşa. Mâine este ziua de odihnă, Sabatul închinat Domnului; coaceţi ce aveţi de copt, fierbeţi ce aveţi ce fiert şi păstraţi până a doua zi dimineaţa tot ce va rămânea!' Au lăsat-o până a doua zi dimineaţa, cum poruncise Moise; şi nu s-a împuţit şi n-a făcut viermi. Moise a zis: 'Mâncaţi-o azi, căci este ziua Sabatului; azi nu veţi găsi mană pe câmp. Veţi strânge timp de şase zile; dar în ziua a şaptea, care este Sabatul, nu va fi.”’
Domnul nu este mai puţin meticulos astăzi, cu privire la Sabatul Lui, decât atunci când a dat instrucţiuni speciale copiilor lui Israel. El le-a cerut să coacă ce au de copt, să fiarbă ce au de fiert în ziua a şasea, ziua de pregătire pentru odihna Sabatului.
Dumnezeu a manifestat mare grijă şi iubire faţă de poporul Lui prin faptul că i-a trimis pâine din cer. ‘‘Au mâncat pâinea îngerilor”, înseamnă că mâncarea le era asigurată de îngeri. Minunea întreită a manei - cantitate dublă în ziua a şasea, nimic în a şaptea zi şi calitatea de a se păstra proaspătă pe parcursul Sabatului în timp ce în alte zile se strica a fost destinată să-i impresioneze pe copiii lui Israel cu sfinţenia Sabatului.
După ce au fost asiguraţi cu hrană din belşug le-a fost ruşine de necredinţa şi murmurarea lor şi au promis să se încreadă în Domnul pentru viitor, dar şi-au uitat curând făgăduiala şi au căzut la prima încercare a credinţei.
Apă din stâncă
Au călătorit din pustia Sin şi au tăbărât la Refidim. Acolo nu se găsea apă de băut pentru popor. ‘‘Atunci poporul a căutat ceartă cu Moise. Ei au zis: 'Dă-ne apă să bem!' Moise le-a răspuns: 'Pentru ce căutaţi ceartă cu mine? Pentru ce ispitiţi pe Domnul?' Poporul stătea acolo, chinuit de sete şi cârtea împotriva lui Moise. El zicea. 'Pentru ce ne-ai scos din Egipt, ca să ne faci să murim de sete aici cu copiii şi turmele noastre?' Moise a strigat către Domnul şi a zis: 'Ce să fac cu poporul acesta? Încă puţin şi au să mă ucidă cu pietre.”
Domnul a zis lui Moise: 'Treci înaintea poporului şi ia cu tine vreo câţiva din bătrânii lui Israel; ia-ţi în mână şi toiagul cu care ai lovit râul şi porneşte! Iată, Eu voi sta înaintea ta pe stânca Horebului; vei lovi stânca şi va ţâşni apă din ea şi poporul va bea.' Moise a făcut aşa în faţa bătrânilor lui Israel. El a numit locul acela Masa şi Meriba (Ispită şi ceartă), căci copiii lui Israel se certaseră şi ispitiseră pe Domnul, zicând: 'Este oare Domnul în mijlocul nostru, sau nu este?”’
Domnul i-a călăuzit pe copiii lui Israel să-şi aşeze tabăra în acel loc unde nu era apă, ca să-i probeze, să vadă dacă vor privi la El în necazul lor sau vor murmura cum au făcut mai înainte. Având în vedere felul minunat în care au fost eliberaţi, în necazul lor ei trebuiau să creadă în Dumnezeu. Ar fi trebuit să ştie că Acela care a promis să-i ia la El ca popor al Lui nu va îngădui ca ei să moară de sete. În loc să-L roage fierbinte pe Domnul să le asigure cele necesare, ei au murmurat împotriva lui Moise cerând apă de la el.
Dumnezeu Îşi manifesta neîncetat puterea înaintea lor, în chip minunat, ca să-i facă să înţeleagă că toate binecuvântările pe care le primeau veneau de la El; că le putea da, sau îndepărta, potrivit cu voia Lui. Uneori îşi dădeau seama de aceasta şi se umileau înaintea Domnului; dar când erau însetaţi sau flămânzi îl acuzau pe Moise pentru tot, ca şi când ei ar fi părăsit Egiptul pentru plăcerea lui. Moise era întristat din cauza cârtirilor lor necruţătoare. L-a întrebat pe Domnul ce să facă, deoarece poporul era gata să-l ucidă cu pietre. Domnul i-a poruncit să lovească stânca cu toiagul lui Dumnezeu. Norul slavei Lui s-a aşezat chiar deasupra stâncii. ‘‘A despicat stânci în pustie şi le-a dat să bea ca nişte valuri cu ape multe. A făcut să ţâşnească izvoare din stânci şi să curgă ape ca nişte râuri.” Ps. 78:15,16.
Moise a lovit stânca, dar Hristos a fost Acela care a stat lângă el şi a făcut să curgă apa din stânca de cremene. Din cauza setei, poporul L-a ispitit pe Domnul şi a zis: Dacă Dumnezeu ne-a adus aici, de ce nu ne dă apă, ca şi pâine? Acel dacă arăta o necredinţă criminală şi l-a făcut pe Moise să se teamă că Dumnezeu îi va pedepsi pentru cârtirile lor rele. Domnul a încercat credinţa poporului Său, dar acesta nu a suportat testul. Ei au murmurat pentru mâncare şi pentru apă şi s-au plâns de Moise. Din cauza necredinţei lor, Dumnezeu a îngăduit ca duşmanii lor să facă război cu ei, pentru ca El să poată arăta poporului Său de unde îi venea tăria.
Înfrângerea lui Amalec
‘‘Amalec a venit să bată pe Israel la Refidim. Atunci Moise a zis lui Iosua: 'Alege nişte bărbaţi şi ieşi de luptă împotriva lui Amalec. Iar eu voi sta mâine pe vârful dealului cu toiagul lui Dumnezeu în mână.' Iosua a făcut ce-i spusese Moise şi a ieşit să lupte împotriva lui Amalec. Iar Moise, Aron şi Hur s-au suit pe vârful dealului. Când îşi ridica Moise mâna, era mai tare Israel; şi când îşi lăsa mâna în jos, era mai tare Amalec. Mâinile lui Moise fiind trudite, ei au luat o piatră, au pus-o sub el şi el a şezut pe ea. Aron şi Hur îi sprijineau mâinile, unul de o parte, iar altul de alta; şi mâinile lui au rămas întinse până la asfinţitul soarelui.”
Moise ţinea mâinile ridicate spre cer, cu toiagul lui Dumnezeu în mâna dreaptă, implorând ajutorul Lui. Atunci Israel biruia şi-i alunga pe amaleciţi. Când Moise îşi lăsa mâinile în jos, se vedea că Israel pierdea curând tot ce câştigase şi era biruit de duşmani. Moise îşi ridica iarăşi mâinile spre cer, iar Israel îi învingea pe inamici, gonindu-i.
Această acţiune a lui Moise de a-şi întinde mâinile spre Dumnezeu, trebuia să-l înveţe pe Israel că atâta timp cât îşi puneau încrederea în Dumnezeu, se prindeau de tăria Lui, şi-L preamăreau ca Domn, El avea să lupte pentru ei şi să le supună duşmanii. Atunci când nu se mai prindeau de tăria Lui şi se încredeau în puterea proprie, aveau să fie chiar mai slabi decât duşmanii lor care nu-L cunoşteau pe Dumnezeu, şi aveau să fie biruiţi de ei. Atunci ‘‘Iosua a biruit pe Amalec şi poporul lui cu ascuţişul săbiei.
Domnul a zis lui Moise: 'Scrie lucrul acesta în carte, ca să se păstreze aducere aminte şi spune lui Iosua că voi şterge pomenirea lui Amalec de sub ceruri.' Moise a zidit un altar şi i-a pus numele Domnul, steagul meu. El a zis: 'Pentru că Domnul a jurat că va purta război împotriva lui Amalec, din neam în neam.”’ Dacă copiii lui Israel n-ar fi murmurat împotriva Domnului, El n-ar fi îngăduit ca duşmanii lor să facă război cu ei.
Vizita lui Ietro
Înainte de a părăsi Egiptul, Moise şi-a trimis soţia şi copiii înapoi la socrul lui. După ce a auzit de eliberarea minunată a israeliţilor din Egipt, Ietro l-a vizitat pe Moise în pustiu şi i-a adus soţia şi copiii. ‘‘Moise a ieşit înaintea socrului său, s-a aruncat cu faţa la pământ şi l-a sărutat. S-au întrebat unul pe altul de sănătate şi au intrat în cortul lui Moise. Moise a istorisit socrului său tot ce făcuse Domnul împotriva lui Faraon şi împotriva Egiptului, din pricina lui Israel, toate suferinţele care veniseră peste ei pe drum şi cum îi izbăvise Domnul din ele.
Ietro s-a bucurat pentru tot binele pe care-l făcuse Domnul lui Israel şi pentru că-l izbăvise din mâna egiptenilor. Şi Ietro a zis: 'Binecuvântat să fie Domnul, care v-a izbăvit din mâna egiptenilor şi din mâna lui Faraon, El, care a izbăvit poporul din mâna egiptenilor. Cunosc că Domnul este mai mare decât toţi dumnezeii; căci în lucrul în care s-au purtat cu trufie, El a fost mai presus de ei.' Ietro, socrul lui Moise, a adus Domnului o ardere de tot şi o jertfă de mâncare. Aaron şi toţi bătrânii lui Israel au venit şi au luat parte la masă cu socrul lui Moise, înaintea lui Dumnezeu.”
Ochiul pătrunzător al lui Ietro a văzut curând că poverile lui Moise erau foarte mari când oamenii îi aduceau problemele lor dificile, iar el îi învăţa cu privire la poruncile şi Legea lui Dumnezeu. El i-a zis lui Moise: ‘‘Acum ascultă glasul meu; am să-ţi dau un sfat şi Dumnezeu va fi cu tine! Fii tâlmaciul poporului înaintea lui Dumnezeu şi du pricinile înaintea lui Dumnezeu. Învaţă-i poruncile şi legile; şi arată-le calea pe care trebuie s-o urmeze şi ce trebuie să facă. Alege din tot poporul oameni destoinici, temători de Dumnezeu, oameni de încredere, vrăjmaşi ai lăcomiei; pune-i peste popor drept căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cinzeci şi căpetenii peste zece. Ei să judece poporul în tot timpul; să aducă înaintea ta toate pricinile întemeiate, iar pricinile cele mai mici să le judece ei înşişi. În felul acesta îţi vei uşura sarcina, căci o vor purta şi ei împreună cu tine. Dacă vei face lucrul acesta şi dacă Dumnezeu îţi va porunci aşa, vei putea face faţă lucrurilor şi tot poporul acesta va merge în pace la locul lui.’‘
‘‘Moise a ascultat sfatul socrului său şi a făcut tot ce spusese el. Moise a ales oameni destoinici din tot Israelul şi i-a pus căpetenii ale poporului, căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cinzeci şi căpetenii peste zece. Ei judecau poporul în tot timpul; aduceau înaintea lui Moise pricinile grele, iar toate pricinile mici le judecau ei înşişi. Apoi Moise l-a lăsat pe socrul său să plece; şi el a mers în drumul său, spre ţara sa. ‘‘
Când Moise a fost instruit de socrul lui el nu s-a considerat mai presus de acesta. Dumnezeu l-a înălţat foarte mult şi a lucrat minuni prin mâna lui. Totuşi Moise nu s-a gândit că Dumnezeu l-a ales ca să-i înveţe pe alţii, că a îndeplinit lucruri minunate prin mâna lui şi de aceea nu ar avea nevoie să fie instruit. El a ascultat cu bucurie sugestiile socrului său şi a adoptat planul acestuia ca fiind înţelept.
18. LEGEA LUI DUMNEZEU
După ce au plecat de la Refidim, copiii lui Israel ‘‘au ajuns în pustia Sinai şi au aşezat tabăra în pustie. Israel a tăbărât acolo, în faţa muntelui. Moise s-a suit la Dumnezeu. Şi Domnul l-a chemat pe munte zicând: 'Aşa să vorbeşti casei lui Iacov şi să spui copiilor lui Israel: Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine. Acum, dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt. Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel.' Moise a venit de a chemat pe bătrânii poporului şi le-a pus înainte toate cuvintele acestea, cum îi poruncise Domnul. Tot poporul a răspuns: 'Vom face tot ce a zis Domnul!' Moise a spus Domnului cuvintele poporului. ‘‘
Aici, poporul a intrat într-un legământ solemn cu Dumnezeu şi L-a acceptat drept conducător al lor. Prin acest legământ ei deveneau supuşii deosebiţi ai autorităţii Sale divine. ‘‘Şi Domnul a zis lui Moise: 'Iată, voi veni la tine într-un nor gros, pentru ca să audă poporul când îţi voi vorbi şi să aibă întotdeauna încredere în tine.”’ Când evreii au întâmpinat dificultăţi în calea lor, au fost înclinaţi să cârtească împotriva lui Moise şi Aaron, acuzându-i că au scos oştile lui Israel din Egipt ca să le distrugă. Dumnezeu voia să-l onoreze pe Moise în faţa lor ca să-i poată determina să aibă încredere în instrucţiunile lui şi să ştie că Domnul şi-a aşezat Duhul Său asupra lui.
Pregătire pentru apropierea de Dumnezeu
Apoi, Domnul i-a dat lui Moise instrucţiuni precise cu privire la pregătirea poporului pentru ca El să Se apropie de ei, iar ei să poată auzi Legea Lui, rostită, nu de îngeri, ci de El Însuşi. ‘‘Şi Domnul a zis lui Moise: 'Du-te la popor, sfinţeşte-i azi şi mâine şi pune-i să-şi spele hainele. Să fie gata pentru a treia zi; căci a treia zi Domnul Se va pogorî, în faţa întregului popor, pe muntele Sinai.’‘
Poporului i s-a cerut să se abţină de la muncă şi grijă lumească şi să aibă gânduri evlavioase. Dumnezeu le-a mai cerut şi să-şi spele hainele. El nu este mai puţin meticulos acum, decât era atunci. El este un Dumnezeu al ordinii şi cere poporului Său care se află astăzi pe pământ să păstreze curăţenie strictă. Aceia care nu se închină lui Dumnezeu având hainele şi trupurile curate, nu vin înaintea lui într-o manieră acceptabilă. Lui nu-I place lipsa lor de veneraţie faţă de El şi nu va accepta slujirea închinătorilor murdari, deoarece Îl insultă pe Făcătorul lor. Creatorul cerului şi al pământului consideră curăţenia de o aşa importanţă, încât a spus: ‘‘Pune-i să-şi spele hainele.”
‘‘Să hotărăşti poporului anumite margini de jur împrejur şi să spui: 'Să nu cumva să vă suiţi pe munte sau să vă atingeţi de poalele lui. Oricine se va atinge de munte, va fi pedepsit cu moartea. Nici o mână să nu se atingă de el; ci, pe oricine se va atinge, să-l omoare cu pietre sau să-l străpungă cu săgeţi; dobitoc sau om, nu va trăi.' Când va suna trâmbiţa, ei vor înainta spre munte.” Această poruncă era destinată să-i impresioneze pe poporul acesta răzvrătit cu o profundă reverenţă faţă de Dumnezeu, autorul şi autoritatea legilor lor.
Manifestarea prezenţei lui Dumnezeu cu măreţie înfricoşătoare
‘‘A treia zi dimineaţa, au fost tunete, fulgere şi un nor gros pe munte; trâmbiţa suna cu putere şi tot poporul din tabără a fost apucat de spaimă.” Oastea îngerească ce însoţea Maiestatea divină, a convocat poporul printr-un sunet semănând cu acela de trompetă, care răsuna din ce în ce mai tare, până ce tot pământul s-a cutremurat.
‘‘Moise a scos poporul din tabără în întâmpinarea lui Dumnezeu şi s-au aşezat la poalele muntelui. Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Domnul Se pogorâse pe el în mijlocul focului. Fumul acesta se înălţa ca fumul unui cuptor şi tot muntele se cutremura cu putere.” Maiestatea divină a coborât pe nor cu o suită de îngeri ce păreau ca flăcări de foc.
‘‘Trâmbiţa răsuna tot mai puternic. Moise vorbea şi Dumnezeu îi răspundea cu glas tare. Domnul S-a pogorât pe muntele Sinai şi anume, pe vârful muntelui. Domnul a chemat pe Moise pe vârful muntelui. Şi Moise s-a suit acolo. Domnul a zis lui Moise: 'Pogoară-te şi porunceşte poporului cu tot dinadinsul să nu dea buzna spre Domnul ca să se uite, pentru ca nu cumva să piară un mare număr din ei. Preoţii care se apropie de Domnul, să se sfinţească şi ei, ca nu cumva să-i lovească Domnul cu moartea.”
Domnul a rostit astfel Legea de pe Sinai într-un cadru de o măreţie înfricoşătoare, ca poporul să creadă. A însoţit darea legii cu manifestări grandioase ale autorităţii Sale, ca ei să ştie că El este singurul Dumnezeu viu şi adevărat. Lui Moise nu i-a fost îngăduit să intre în norul de slavă, ci doar să vină aproape şi să intre în întunericul des ce înconjura norul. El a stat între popor şi Dumnezeu.
Proclamarea Legii Iui Dumnezeu
După ce le-a dat asemenea dovezi ale puterii Sale, Domnul le-a spus cine era El. ‘‘Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei.’‘ Acelaşi Dumnezeu care Şi-a manifestat puterea în mijlocul egiptenilor, Îşi proclama acum Legea:
‘‘Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.
Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam al celor ce Mă urăsc; şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.
Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeu lui tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui.
Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeu lui tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.
Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.
Să nu ucizi.
Să nu comiţi adulter.
Să nu furi.
Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.
Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău.’‘
Primele două porunci rostite de Iehova, sunt norme împotriva idolatriei, care, dacă era practicată, avea să-i conducă pe oameni departe în păcat şi răzvrătire, având ca rezultat aducerea de jertfe omeneşti. Dumnezeu voia să-i păzească chiar de cea mai mică apropiere de astfel de urâciuni. Primele patru porunci au fost date ca să le arate oamenilor datoria lor faţă de Dumnezeu. A patra este veriga de legătură dintre atotputernicul Dumnezeu şi om. Sabatul a fost dat în special pentru beneficiul oamenilor şi pentru onoarea lui Dumnezeu. Ultimele şase precepte arată datoria omului faţă de aproapele lui.
Sabatul avea să fie un semn veşnic între Dumnezeu şi poporul Lui. El avea să fie un semn în felul următor: Toţi aceia care păzeau Sabatul, arătau prin aceasta că erau închinătorii viului Dumnezeu, Creatorul cerurilor şi al pământului. Sabatul avea să fie un semn între Dumnezeu şi poporul Său atâta timp cât El avea un popor pe pământ.
‘‘ Tot poporul auzea tunetele şi sunetul trâmbiţei şi vedea flăcările muntelui care fumega. La priveliştea aceasta, poporul tremura şi stătea în depărtare. Ei au zis lui Moise: 'Vorbeşte-ne tu însuţi şi te vom asculta: dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim.' Moise a zis poporului: ‘‘Nu vă spăimântaţi; căci Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare şi ca să aveţi frica Lui înaintea ochilor voştri, pentru ca să nu păcătuiţi.
Poporul stătea în depărtare, iar Moise s-a apropiat de norul în care era Dumnezeu. Domnul a zis lui Moise: 'Aşa să vorbeşti copiilor lui Israel: Aţi văzut că v-am vorbit din ceruri.’’‘ Prezenţa maiestuoasă a lui Dumnezeu la Sinai, freamătul pământului datorită prezenţei Sale, tunetele şi fulgerele teribile ce au însoţit această vizită a lui Dumnezeu, au impresionat oamenii cu frică şi veneraţie faţă de maiestatea Lui sacră într-o aşa măsură, încât ei s-au retras în mod instinctiv din prezenţa grozavă a lui Dumnezeu ca nu cumva să nu fie în stare să suporte slava Lui.
Primejdia idolatriei
Dumnezeu voia să-i păzească pe copiii lui Israel de idolatrie şi de aceea le-a spus: ‘‘Să nu faceţi dumnezei de argint şi dumnezei de aur, ca să-i puneţi alături de Mine; să nu vă faceţi alţi dumnezei. ‘‘ Ei se aflau în primejdia de a imita exemplul egiptenilor şi de a-şi face chipuri care să-L reprezinte pe Dumnezeu. Domnul i-a spus lui Moise: ‘‘Iată, Eu trimit un înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum şi să te ducă în locul pe care l-am pregătit. Fii cu ochii în patru înaintea Lui şi ascultă glasul Lui, pentru că nu vă va ierta păcatele, căci Numele Meu este în El. Dar dacă vei asculta glasul Lui şi dacă vei face tot ce-ţi voi spune, Eu voi fi vrăjmaşul vrăjmaşilor tăi şi potrivnicul potrivnicilor tăi. Îngerul Meu va merge înaintea ta şi te va duce la amoriţi, hetiţi, fereziţi, cananiţi heviţi şi iebusiţi şi-i voi nimici.’‘ Îngerul care mergea înaintea lui Israel era Domnul Isus Hristos. ‘‘Să nu te închini înaintea dumnezeilor lor şi să nu le slujeşti; să nu te iei după popoarele acestea în purtarea lor, ci să le nimiceşti cu desăvârşire şi să le dărâmi chipurile. Voi să slujiţi Domnului, Dumnezeului vostru şi El vă va binecuvânta pâinea şi apele şi voi depărta boala din mijlocul tău.’‘ Exodul 23: 24,25.
Dumnezeu voia ca poporul Său să înţeleagă că numai El trebuia să fie obiectul închinării lor; şi că atunci când aveau să înfrângă naţiunile idolatre din jurul lor, ei nu trebuiau să păstreze nici un chip la care acestea se închinau, ci să le distrugă cu desăvârşire. Multe din aceste zeităţi păgâne erau foarte scumpe şi frumos lucrate, ceea ce-i putea ispiti pe aceia care au fost martorii închinării la idoli, atât de obişnuită în Egipt, să privească măcar aceste obiecte neînsufleţite cu oarecare respect. Domnul voia ca poporul Său să ştie că din cauza idolatriei acestor naţiuni, care le-a condus la orice fel de nelegiuire, El îi va folosi pe israeliţi ca instrumentele Sale pentru a le pedepsi şi a le distruge dumnezeii.
‘‘ Voi trimite groaza Mea înaintea ta, voi pune pe fugă pe toate popoarele la care vei ajunge şi voi face ca toţi vrăjmaşii tăi să dea dosul înaintea ta. Voi trimite viespile bondăreşti înaintea ta şi voi izgoni dinaintea ta pe heviţi, cananiţi şi hetiţi. Nu-i voi izgoni într-un singur an dinaintea ta, pentru ca ţara să n-ajungă o pustie şi să nu se înmulţească împotriva ta fiarele de pe câmp. Ci le voi izgoni încetul cu încetul dinaintea ta, până vei creşte la număr şi vei putea să intri în stăpânirea ţării. Îţi voi întinde hotarele de la Marea Roşie până la marea filistenilor şi de la pustie până la râu. Căci voi da în mâinile voastre pe locuitorii ţării şi-i vei izgoni dinaintea ta. Să nu faci legământ cu ei, nici cu dumnezeii lor. Ei să nu locuiască în ţara ta, ca să nu te facă să păcătuieşti împotriva Mea; căci atunci ai sluji dumnezeilor lor şi aceasta ar fi o cursă pentru tine.’‘ Exodul 23:1-3.
Aceste făgăduinţe ale lui Dumnezeu faţă de poporul Lui, erau condiţionate de ascultare. Dacă ei Îl vor sluji pe Domnul fără rezerve, El va face lucruri mari pentru ei.
După ce Moise a primit de la Domnul judecăţile şi le-a scris, precum şi făgăduinţele condiţionate de ascultare, Domnul i-a spus: ‘‘Suie-te la Domnul, tu şi Aaron, Nadab şi Abihu şi şaptezeci de bătrâni ai lui Israel şi să vă închinaţi de departe, aruncându-vă cu faţa la pământ. Numai Moise să se apropie de Domnul; ceilalţi să nu se apropie şi să nu se suie cu el. Moise a venit şi a spus poporului toate cuvintele Domnului şi toate legile. Tot poporul a răspuns într-un glas: 'Vom face tot ce a zis Domnul.’ Exodul 24:1-3.
Moise nu a scris cele Zece Porunci, ci judecăţile pe care Dumnezeu voia ca ei să le respecte şi făgăduinţele pe care li le-a dat cu condiţia să-L asculte. El le-a citit poporului, iar ei şi-au luat angajamentul să asculte toate cuvintele pe care le-a spus Domnul. Moise a scris angajamentul lor solemn într-o carte şi a adus jertfă Domnului pentru popor. ‘‘A luat cartea legământului şi a citit-o în faţa poporului. Ei au zis: 'Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul.' Moise a luat sângele şi a stropit poporul zicând: 'Iată sângele legământului pe care l-a făcut Domnul cu voi pe temeiul acestor cuvinte.’’‘ Poporul a repetat promisiunea de a face tot ce a spus Domnul şi de a asculta de El.
Legea veşnică a lui Dumnezeu
Legea lui Dumnezeu exista înainte de a fi creat omul. Îngerii erau conduşi de ea. Satana a căzut pentru că a călcat principiile guvernării lui Dumnezeu. După ce Adam şi Eva au fost creaţi, Dumnezeu le-a făcut cunoscut Legea Sa. Nu a fost scrisă atunci, ci le-a fost repetată de Iehova.
Sabatul poruncii a patra a fost instituit în Eden. După ce Dumnezeu a făcut lumea şi l-a creat pe om pe pământ, a făcut Sabatul pentru om. După păcatul şi căderea lui Adam, nu a fost scos nimic din Legea lui Dumnezeu. Principiile celor Zece Porunci au existat înainte de cădere şi aveau un caracter potrivit unei categorii de fiinţe sfinte. După cădere, acestea nu au fost schimbate, ci, în plus, au fost date şi alte precepte, pentru a-l întâmpina pe om în starea lui căzută.
Atunci a fost stabilit un sistem care cerea jertfirea de animale, pentru a păstra mereu înaintea oamenilor faptul că plata păcatului este moartea. Satana a făcut-o pe Eva să se îndoiască de acest lucru. Călcarea Legii a făcut necesar ca Domnul Hristos să Se aducă jertfă şi să facă posibilă pentru om o cale de a scăpa de pedeapsă şi totuşi să fie păstrată onoarea legii lui Dumnezeu. Sistemul jertfelor avea ca scop să-l înveţe pe om umilinţa, având în vedere condiţia lui căzută şi să-l conducă la pocăinţă şi la încredere numai în Dumnezeu, prin Mântuitorul făgăduit, pentru iertare de călcarea din trecut a Legii Sale. Dacă n-ar fi fost călcată Legea lui Dumnezeu, n-ar fi existat moarte niciodată şi n-ar fi fost nevoie de alte principii adăugate pentru a se potrivi cu condiţia căzută a omului.
Adam i-a învăţat pe urmaşii lui Legea lui Dumnezeu, care a fost transmisă celor credincioşi de-a lungul generaţiilor. Călcarea neîncetată a Legii lui Dumnezeu a atras un potop de ape asupra pământului. Legea a fost păstrată de Noe şi familia lui care, pentru faptele lor drepte au fost salvaţi în corabie printr-o minune a lui Dumnezeu. Noe i-a învăţat pe urmaşii lui cele Zece Porunci. De la Adam încoace, Dumnezeu Şi-a păstrat un popor în a căror inimă se afla Legea Lui. El spune despre Avraam: ‘‘A ascultat de porunca Mea şi a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele şi legile Mele.’‘ Geneza 26:5.
Domnul s-a arătat lui Avram şi i-a spus:
‘‘Eu sunt Dumnezeul cel atotputernic. Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană. Voi face un legământ între Mine şi tine şi te voi înmulţi nespus de mult.’‘ Geneza 17:1,2. ‘‘Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine din neam în neam; acesta va fi un legământ veşnic, în puterea căruia, Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine.’‘ Geneza 17:7.
Apoi, El a cerut lui Avraam şi seminţei lui circumciziunea, care era un cerc tăiat în carne ca o dovadă că Dumnezeu i-a desprins de celelalte naţiuni şi i-a separat de ele ca pe o comoară deosebită. Prin acest semn ei şi-au luat obligaţia solemnă ca să nu încheie legături de căsătorie cu alte neamuri, deoarece făcând astfel îşi puteau pierde veneraţia pentru Dumnezeu şi Legea Lui sfântă şi ar fi devenit ca şi naţiunile idolatre din jurul lor.
Prin actul circumciziunii, ei se angajau solemn să îndeplinească partea lor: condiţiile legământului făcut cu Avraam, de a fi separaţi de toate neamurile şi de a fi desăvârşiţi. Dacă urmaşii lui Avraam s-ar fi menţinut despărţiţi de alte naţiuni, o mare ispită de a se angaja în practicile păcătoase ale acestora şi de a se răzvrăti împotriva lui Dumnezeu ar fi fost îndepărtată de la ei. Amestecându-se cu naţiunile din jur, ei şi-au pierdut într-o mare măsură caracterul deosebit şi sfânt. Pentru a-i pedepsi, Domnul a adus o foamete în ţara lor, care i-a constrâns să plece în Egipt pentru a-şi păstra vieţile. În timp ce erau în Egipt însă, Dumnezeu nu i-a uitat datorită legământului Său cu Avraam. El a îngăduit să fie apăsaţi de egipteni, ca, în nenorocirea lor să se întoarcă la El, să aleagă guvernarea Lui dreaptă şi plină de milă şi să asculte de cerinţele Sale.
Numai câteva familii au venit la început în Egipt. Acestea au devenit o mare mulţime. Unii erau atenţi să-i înveţe pe copiii lor Legea lui Dumnezeu, dar mulţi dintre israeliţi au văzut atât de multă idolatrie, încât aveau idei confuze cu privire la Legea lui Dumnezeu. Aceia care se temeau de Dumnezeu strigau către El în chinuri sufleteşti să le sfărâme jugul tristei robii şi să-i scoată din ţara captivităţii lor pentru a-L putea sluji. Dumnezeu le-a auzit strigătele şi l-a ridicat pe Moise ca instrument al Lui să împlinească eliberarea poporului Său. După ce au părăsit Egiptul şi apele Mării Roşii au fost despărţite în faţa lor, Domnul i-a încercat să vadă dacă vor crede în El, Acela care i-a scos, ca naţiune de sub altă naţiune, prin semne, încercări şi minuni. Ei însă, nu au reuşit să suporte încercarea. Au murmurat împotriva lui Dumnezeu din cauza dificultăţilor de pe drum şi doreau să se întoarcă în Egipt.

Scrisă pe table de piatră
Pentru ca ei să nu aibă nici o scuză, Însuşi Domnul a binevoit să coboare pe Sinai, învăluit în slavă şi înconjurat de îngerii Lui şi, în modul cel mai grozav şi teribil, le-a făcut cunoscut Legea celor Zece Porunci. El nu i-a încredinţat nimănui pentru a fi învăţaţi, nici chiar îngerilor Săi. Şi-a rostit Legea cu voce tare, în auzul întregului popor. Nici chiar atunci nu a încredinţat-o memoriei slabe a unui popor predispus să uite cerinţele Lui, ci a scris-o pe table de piatră cu propriu-I deget. El voia să le ia orice posibilitate de a amesteca vreo tradiţie cu preceptele Sale sfinte sau de a-I confunda cerinţele cu practicile oamenilor.
El a venit încă şi mai aproape de poporul Lui care era aşa de uşor dus în rătăcire şi nu-l lăsă doar cu cele zece precepte ale Decalogului. I-a poruncit lui Moise să scrie, aşa cum îi va porunci El, judecăţi şi legi, dând instrucţiuni exacte cu privire la ceea ce le cerea să împlinească, prin care proteja cele zece precepte săpate în table de piatră. Aceste instrucţiuni şi cerinţe precise erau date pentru a-l atrage pe omul greşit la ascultare de Legea Morală pe care este înclinat să o calce.
Dacă omul ar fi păzit Legea lui Dumnezeu, aşa cum i-a fost dată lui Adam după cădere, cum a fost păstrată de Noe în corabie şi respectată de Avraam, n-ar fi fost nevoie de ritualul circumciziunii. Dacă descendenţii Iui Avraam ar fi ţinut legământul căruia circumciziunea îi era o dovadă sau garanţie, n-ar fi căzut niciodată în idolatrie, n-ar fi fost lăsaţi să meargă în Egipt şi n-ar fi fost nevoie ca Dumnezeu să-Şi proclame Legea de la Sinai, s-o sape în table de piatră şi s-o protejeze prin instrucţiuni precise date în judecăţile şi orânduirile lui Moise.
Judecăţile şi orânduirile
Moise a scris aceste judecăţi şi orânduiri spuse de Domnul, în timp ce era cu El pe munte. Dacă poporul lui Dumnezeu ar fi ascultat principiile celor Zece Porunci, n-ar fi fost nevoie de instrucţiuni specifice date lui Moise, cu privire la datoria lor faţă de El şi a unuia faţă de altul, pe care le-a scris într-o carte. Învăţăturile precise pe care le-a dat Domnul lui Moise, privind datoria unuia faţă de altul şi faţă de străin sunt principiile celor Zece Porunci simplificate şi date într-un mod clar, ca ei să nu greşească.
Domnul l-a instruit pe Moise în mod categoric cu privire la jertfele ceremoniale care aveau să înceteze la moartea Domnului Hristos. Sistemul jertfelor prevestea sacrificiul Domnului Hristos ca un Miel fără cusur.
După căderea în păcat, Domnul a instituit sistemul jertfelor cu Adam, care i-a învăţat apoi pe urmaşii lui. Acest sistem a fost pervertit înainte de potop şi după aceea, de către cei care s-au despărţit de urmaşii credincioşi ai lui Dumnezeu şi s-au angajat în construirea turnului Babel. Ei jertfeau dumnezeilor făcuţi de ei în loc de a jertfi Dumnezeului cerului. Aduceau jertfe nu pentru că aveau credinţă în Mântuitorul care avea să vină, ci pentru că ei credeau că, jertfind multe animale pe altarul idolatru pângărit, făceau plăcerea zeilor lor. Superstiţia i-a dus la mari extravaganţe. Ei îi învăţau pe oameni că, cu cât jertfa este mai valoroasă cu atât era mai mare plăcerea dumnezeilor lor, precum şi prosperitatea şi bogăţiile naţiunii. Prin urmare, deseori erau aduse jertfe omeneşti acestor idoli fără simţuri. Acele naţiuni aveau legi şi regulamente extrem de crude de a controla acţiunile oamenilor. Legile lor erau făcute de aceia a căror inimă n-a fost înmuiată de har; şi, în timp ce treceau cu vederea crimele cele mai josnice, o mică insultă atrăgea de la cei cu autoritate, o pedeapsă foarte crudă.
Acest lucru l-a avut Moise în vedere când i-a spus lui Israel: ‘‘Iată, v-am învăţat legi şi porunci, cum mi-a poruncit Domnul Dumnezeul meu, ca să le împliniţi în ţara pe care o veţi lua în stăpânire. Să le păziţi şi să le împliniţi; căci aceasta va fi înţelepciunea şi priceperea voastră înaintea popoarelor care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi şi vor zice: 'Acest neam mare este un popor cu totul înţelept şi priceput!' Care este, în adevăr, neamul acela aşa de mare, care să fi avut pe dumnezeii lui aşa de aproape, cum avem noi pe Domnul, Dumnezeul nostru, ori de câte ori Îl chemăm? Şi care este neamul acela aşa de mare încât să aibă legi şi porunci aşa de drepte, cum este toată legea aceasta pe care v-o pun astăzi înainte?’‘ Deuteronom 4:5-8.

19. TABERNACOLUL
Cortul întâlnirii a fost făcut conform cu porunca lui Dumnezeu. Domnul a ridicat bărbaţi şi i-a înzestrat cu capacităţi mai mult decât naturale pentru a săvârşi cea mai ingenioasă lucrare. Nici Moise, nici acei lucrători nu au fost lăsaţi să plănuiască forma sau modul de executare a clădirii. Dumnezeu Însuşi a proiectat schema şi i-a dat-o lui Moise împreună cu instrucţiuni speciale privind mărimea, forma şi materialele care să fie folosite şi a specificat fiecare articol de mobilier din tabernacol. El i-a prezentat lui Moise un model în miniatură al sanctuarului ceresc şi i-a poruncit să facă toate lucrurile după modelul care i s-a arătat pe munte. Moise a scris într-o carte toate instrucţiunile şi le-a citit oamenilor care aveau cea mai mare influenţă.
Apoi Domnul a cerut poporului să aducă un dar de bună voie şi să-I facă un locaş sfânt, ca El să poată locui în mijlocul lor. ‘‘Toată adunarea copiilor lui Israel a ieşit dinaintea lui Moise. Toţi cei cu tragere de inimă şi bunăvoinţă au venit şi au adus un prinos Domnului pentru lucrarea cortului întâlnirii, pentru toată slujba lui şi pentru veşmintele sfinte. Au venit îndată bărbaţii şi femeile, toţi cei cu tragere de inimă şi au adus belciuge de nas, inele, cercei, brăţări, salbe şi tot felul de lucruri de aur; fiecare a adus prinosul de aur pe care-l închinase Domnului.’‘
Erau necesare pregătiri mari şi costisitoare. Trebuiau colectate materiale valoroase şi scumpe. Domnul însă, a acceptat numai darul de bună voie. În pregătirea unui locaş pentru Dumnezeu, era nevoie în primul rând de devotament faţă de lucrarea Lui şi de sacrificiu făcut din inimă. În timp ce construirea sanctuarului continua, poporul îşi aducea darurile la Moise, iar el le prezenta lucrătorilor. Toţi înţelepţii care se ocupau de lucrări, au examinat darurile şi au hotărât că ceea ce a adus poporul este suficient şi chiar mai mult decât pot ei folosi.
‘‘Moise a pus să strige în tabără că nimeni, fie bărbat, fie femeie, să nu mai aducă daruri pentru sfântul locaş. Au oprit astfel pe popor să mai aducă daruri.’‘
Înregistrat pentru generaţiile următoare
Cârtirile repetate ale israeliţilor, precum şi pedepsele mâniei lui Dumnezeu pentru nelegiuirile lor, sunt înregistrate în istoria sacră pentru folosul poporului lui Dumnezeu care avea să trăiască după aceea pe pământ, dar mai ales pentru a servi drept avertizare pentru aceia care vor trăi la sfârşitul timpului. La fel, consacrarea lor, energia şi dărnicia cu care şi-au adus darurile de bună voie la Moise, sunt înregistrate pentru beneficiul poporului lui Dumnezeu. Voioşia cu care au pregătit materialele pentru tabernacol este un exemplu pentru toţi aceia care iubesc cu adevărat închinarea la Dumnezeu. Atunci când pregătesc o clădire ca Dumnezeu să se poată întâlni cu ei, aceia care preţuiesc binecuvântarea prezenţei Lui sfinte, ar trebui să manifeste un interes şi un zel cu atât mai mare, cu cât apreciază mai mult binecuvântările cereşti faţă de confortul pământesc. Ei ar trebui să realizeze că pregătesc o casă pentru Dumnezeu.
Este importat ca o clădire pregătită special pentru Dumnezeu să fie aranjată cu grijă, făcută cu bun gust, confortabilă şi convenabilă, deoarece va fi închinată Domnului şi prezentată Lui, iar El va fi rugat să locuiască în ea şi s-o sfinţească prin prezenţa Lui. Ar trebui oferite suficiente daruri de bună voie pentru a duce la bun sfârşit lucrarea, ca apoi lucrătorii să poată spune: Nu mai aduceţi daruri.
Potrivit cu modelul
După ce a fost terminată construirea tabernacolului, Moise a examinat întreaga lucrare, a comparat-o cu modelul şi cu instrucţiunile primite de la Dumnezeu şi a văzut că fiecare detaliu era în armonie cu modelul; şi el a binecuvântat poporul.
Dumnezeu i-a dat lui Moise un model al chivotului cu instrucţiuni speciale privind felul în care să-l facă. Chivotul a fost făcut să conţină tablele de piatră pe care Dumnezeu a săpat cu degetul Lui cele Zece Porunci. Avea forma unei lăzi şi era poleit cu aur curat. Partea de sus era ornată cu o coroană de aur de jur împrejur. Capacul acestui cufăr sacru era făcut din aur solid. La cele două capete ale capacului era câte un heruvim din aur curat, având faţa unul către celălalt. Ei priveau cu respect în jos, către tronul harului, reprezentându-i pe toţi îngerii cereşti privind cu interes şi veneraţie la Legea lui Dumnezeu depozitată în chivotul din sanctuarul ceresc. Aceşti heruvimi aveau aripi. Câte o aripă a fiecărui înger era ridicată în sus, în timp ce cealaltă le acoperea trupul. Chivotul din sanctuarul pământesc era o copie a adevăratului chivot, din cer. Acolo, lângă chivotul ceresc se află îngeri reali, la fiecare capăt al lui. Fiecare din ei umbreşte tronul harului cu o aripă întinsă în sus, în timp ce cealaltă este lăsată în jos peste trupul lor, în semn de umilinţă şi veneraţie.
Lui Moise i s-a cerut să aşeze tablele de piatră în chivotul pământesc. Acestea erau numite tablele mărturiei, iar chivotul a fost numit chivotul mărturiei, deoarece conţinea mărturia lui Dumnezeu în cele Zece Porunci.
Două încăperi
Tabernacolul era compus din două încăperi, despărţite printr-o perdea sau văl. Tot mobilierul era din aur solid sau era acoperit cu aur. Perdelele tabernacolului erau de diferite culori aranjate foarte frumos, iar în ele erau lucraţi, cu fir de aur şi de argint, heruvimi, ceea ce reprezenta oastea cerească implicată în lucrarea din sanctuarul ceresc şi care sunt îngeri ce slujesc sfinţilor de pe pământ.
După al doilea văl se afla chivotul mărturiei, iar în faţa acestuia era trasă o perdea frumoasă şi bogată, care nu ajungea până la tavan. Slava lui Dumnezeu, care era deasupra tronului harului, putea fi văzută din amândouă încăperile, dar mai puţin din prima.
Chiar în faţa chivotului, dar despărţit de acesta prin perdea, se afla altarul de aur pentru tămâie. Focul de pe acest altar a fost aprins de Domnul Însuşi şi era menţinut prin adăugarea de tămâie sfântă ce umplea sanctuarul zi şi noapte, cu norul său frumos mirositor. Parfumul său se răspândea pe distanţe de kilometri în jurul tabernacolului. Când preotul oferea tămâie înaintea Domnului, el privea spre tronul harului. Deşi nu-l putea vedea, ştia că este acolo, iar în timp ce fumul de tămâie se înălţa ca un nor, slava Domnului cobora deasupra tronului harului şi umplea locul prea sfânt, fiind vizibilă şi în locul sfânt, iar deseori umplea amândouă încăperile astfel încât preotul nu-şi putea îndeplini funcţia şi era obligat să stea la uşa cortului.
Preotul, în locul sfânt, îndreptându-şi rugăciunea, prin credinţă, către tronul harului pe care nu-l putea vedea, reprezintă poporul lui Dumnezeu care-şi îndreaptă rugăciunile spre Hristos, înaintea tronului harului din sanctuarul ceresc. Ei nu-L pot vedea pe Mijlocitorul lor cu ochi fizici, dar Îl văd pe Domnul Hristos cu ochiul credinţei în faţa tronului harului şi-şi îndreaptă rugăciunile spre El, solicitând cu încredere beneficiile mijlocirii Lui.
Aceste încăperi sacre nu aveau ferestre prin care să pătrundă lumina. Candelabrul era făcut din aurul cel mai curat, ardea fără întrerupere, zi şi noapte şi dădea lumină în amândouă încăperile. Lumina candelelor din sfeşnic se reflecta pe plăcile acoperite cu aur de la pereţii clădirii, pe mobilierul sacru şi pe perdelele cu culori frumoase şi cu heruvimi lucraţi cu fir de aur şi de argint, a cărei înfăţişare minunată întrecea orice descriere. Nici o limbă nu poate descrie frumuseţea, farmecul şi splendoarea sacră a acestor încăperi. Aurul din sanctuar reflecta culorile perdelelor şi părea că are culorile variate ale curcubeului.
Marele preot putea să intre în locul prea sfânt numai o dată pe an, după cea mai atentă şi mai solemnă pregătire. Cu excepţia acestuia, nici un ochi muritor nu putea să privească grandoarea sacră a acelei încăperi, deoarece era locuinţa specială a slavei vizibile a lui Dumnezeu. Marele preot intra aici întotdeauna tremurând, în timp ce poporul aştepta în linişte solemnă întoarcerea lui. Dorinţa lor arzătoare era să primească binecuvântarea lui Dumnezeu. El vorbea cu marele preot în faţa tronului harului. Dacă marele preot rămânea în sfânta sfintelor mai mult timp decât de obicei, poporul era adesea îngrozit, temându-se că, din cauza păcatelor lor sau a vreunui păcat al preotului, slava Domnului i-a cauzat moartea. Când auzeau însă, sunetul clopoţeilor de pe hainele lui, erau foarte uşuraţi. El ieşea atunci şi binecuvânta poporul.
După ce construirea tabernacolului a fost terminată, ‘‘un nor a umplut cortul întâlnirii şi slava Domnului s-a manifestat. Moise nu putea să intre în cortul întâlnirii, pentru că norul stătea deasupra lui şi slava Domnului umplea cortul.’‘ Pentru că ‘‘norul Domnului era deasupra cortului ziua; şi un foc noaptea sub privirile întregii case a lui Israel, în timpul tuturor călătoriilor lor.’‘
Tabernacolul era construit în aşa fel încât să poată fi desfăcut în bucăţi şi transportat în timpul călătoriilor poporului.
Norul călăuzitor
Domnul i-a condus pe israeliţi în toate călătoriile lor prin pustiu. Când era bine pentru popor şi pentru slava lui Dumnezeu ca ei să-şi întindă corturile într-un anumit loc şi să rămână acolo, Dumnezeu le arăta voia Lui prin faptul că stâlpul de nor se lăsa în jos, chiar deasupra tabernacolului. Stătea acolo până când Domnul voia ca ei să călătorească din nou şi atunci norul de slavă se ridica deasupra tabernacolului, iar ei porneau la drum.
În tot timpul călătoriilor, ei respectau ordine desăvârşită. Fiecare seminţie purta un stindard cu semnul casei tatălui lor pe el, şi aveau poruncă să-şi întindă fiecare corturile lângă propriul stindard. Când călătoreau, seminţiile mărşăluiau în ordine, fiecare sub stindardul său. Când se opreau să se odihnească, tabernacolul era înălţat, apoi, în jurul lui şi la distanţă de el, seminţiile îşi aşezau corturile în ordine, exact în poziţia pe care a poruncit-o Dumnezeu.
Când poporul călătorea, chivotul legământului era cărat în faţa lor. ‘‘Când pornea chivotul, Moise zicea: 'Scoală-Te, Doamne, ca să se împrăştie vrăjmaşii Tăi şi să fugă dinaintea feţei Tale cei ce Te urăsc!' Iar când îl aşezau, zicea: 'Întoarce-Te, Doamne, la zecile de mii ale miilor lui Israel.’’‘

20. ISCOADELE ŞI RAPORTUL LOR
Domnul i-a poruncit lui Moise să trimită oameni să cerceteze ţara Canaanului, pe care voia s-o dea copiilor lui Israel. Pentru acest scop a fost ales câte un conducător din fiecare seminţie. Au plecat şi, după patruzeci de zile, s-au întors din cercetarea lor. Au venit înaintea lui Moise, Aaron şi întregii adunări a copiilor lui Israel şi le-au arătat din roadele ţării. Toţi au fost de acord că era o ţară bună şi au expus roadele bogate pe care le-au adus ca dovadă. Un ciorchine de strugure era atât de mare, că doi oameni îl cărau pe un toiag. Au mai adus din smochinele şi rodiile care creşteau acolo din abundenţă.
După ce au vorbit despre bogăţia ţării, toţi, în afară de doi, au vorbit foarte descurajator despre posibilitatea de a intra în posesia ei. Spuneau că oamenii care locuiau în ţară erau foarte puternici, iar cetăţile erau înconjurate cu ziduri tari şi înalte; şi, mai pe sus de toate, au văzut acolo pe copiii uriaşului Anac. Apoi au descris felul în care erau aşezaţi oamenii în Canaan şi imposibilitatea de a fi vreodată în stare să intre în posesia lui.
În timp ce poporul asculta acest raport, şi-a dat frâu liber dezamăgirii, cu reproşuri şi tânguiri amare. Ei nu au aşteptat să gândească şi să judece că Dumnezeu, care i-a adus până aici, cu siguranţă le va da ţara. Au cedat însă deznădejdii, deodată. Au limitat puterea Celui Sfânt şi nu au crezut în Dumnezeu care i-a condus până aici. Îl ocărau pe Moise şi îşi spuneau unul altuia cârtind: Atunci, acesta este sfârşitul tuturor speranţelor noastre. Aceasta este ţara pentru care am călătorit din Egipt ca s-o obţinem.
Caleb şi Iosua au căutat să se facă auziţi, dar oamenii erau atât de excitaţi, încât nu se puteau stăpâni să-i asculte pe aceşti doi bărbaţi. După ce s-au calmat puţin, Caleb s-a aventurat să vorbească. El a zis poporului: ‘‘Haidem să ne suim şi să punem mâna pe ţară, căci vom fi biruitori!’‘ Ceilalţi bărbaţi care au fost cu el au zis: ‘‘Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mai tare decât noi. ‘‘ Ei au continuat să repete raportul lor rău şi au declarat că toţi oamenii erau de statură înaltă. ‘‘Am mai văzut în ea pe uriaşi, pe copiii lui Anac, care se trag din neamul uriaşilor: în ochii noştri, parcă eram nişte lăcuste şi la fel eram şi în ochii lor.’‘
Israel murmură din nou
‘‘Toată adunarea a ridicat glasul şi a început să ţipe. Şi poporul a plâns în noaptea aceea. Toţi copiii lui Israel au cârtit împotriva lui Moise şi Aaron şi toată adunarea le-a zis: 'De ce n-om fi murit noi în ţara Egiptului sau de ce n-om fi murit în pustia aceasta? Pentru ce ne duce Domnul în ţara aceasta, în care vom cădea ucişi de sabie, iar nevestele noastre şi copilaşii noştri vor fi de jaf? Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt?' Şi au zis unul altuia: 'Să ne alegem o căpetenie şi să ne întoarcem în Egipt.' Moise şi Aaron au căzut cu faţa la pământ, în faţa întregii adunări a lui Israel care era strânsă laolaltă. ‘‘
Israeliţii, nu numai că şi-au dat frâu liber plângerilor lor împotriva lui Moise, dar L-au acuzat pe Însuşi Dumnezeu că i-a înşelat, promiţându-le o ţară pe care nu erau în stare să o ia în stăpânire. Spiritul lor răzvrătit s-a înălţat într-atât încât, uitând de braţul puternic al Omnipotenţei care i-a scos din ţara Egiptului şi i-a condus până aici printr-o serie de minuni, au hotărât să-şi aleagă un comandant care să-i conducă înapoi în Egipt unde au fost sclavi şi au suferit aşa de multe greutăţi. De fapt, şi-au ales un căpitan, îndepărtându-l astfel pe Moise, conducătorul lor răbdător şi îngăduitor; şi au murmurat cu amărăciune împotriva lui Dumnezeu.
Moise şi Aaron au căzut cu faţa la pământ înaintea Domnului, în prezenţa întregii adunări, ca să implore mila lui Dumnezeu în favoarea unui popor răzvrătit. Durerea şi întristarea lor erau prea mari ca să poată vorbi. Au rămas cu faţa la pământ în linişte deplină. Caleb şi Iosua şi-au rupt hainele, ca o expresie a întristării lor foarte mari. ‘‘Şi au vorbit astfel întregii adunări a copiilor lui Israel: 'Ţara pe care am străbătut-o noi ca s-o iscodim, este o ţară foarte bună, minunată. Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în ţara aceasta şi ne-o va da: este o ţară în care curge lapte şi miere. Numai, nu vă răzvrătiţi împotriva Domnului şi nu vă temeţi de oamenii din ţara aceea, căci îi vom mânca. Ei nu mai au nici un sprijin: Domnul este cu noi, nu vă temeţi de ei!’’‘
‘‘Ei nu mai au nici un sprijin.’‘ Aceasta înseamnă că locuitorii Canaanului au umplut măsura nelegiuirii lor şi protecţia divină era retrasă de la ei, iar ei se simţeau în siguranţă deplină şi erau nepregătiţi pentru luptă; şi, prin legământul lui Dumnezeu, ţara ne este garantată. În loc ca aceste cuvinte să aibă asupra oamenilor efectul dorit, au mărit răzvrătirea lor hotărâtă. S-au înfuriat şi au strigat tare şi cu mânie că Iosua şi Caleb ar trebui să fie ucişi cu pietre, ceea ce s-ar fi întâmplat dacă Domnul n-ar fi intervenit printr-o manifestare remarcabilă a slavei Lui grozave, în cortul întâlnirii, în faţa tuturor copiilor lui Israel.
Rugăciunea eficace a lui Moise
Moise a intrat în tabernacol ca să vorbească cu Dumnezeu. ‘‘Şi Domnul a zis lui Moise: 'Până când Mă va nesocoti poporul acesta? Până când nu va crede el în Mine, cu toate minunile pe care le fac în mijlocul lui? De aceea, îl voi lovi cu ciumă şi-l voi nimici, dar pe tine te voi face un neam mai mare şi mai puternic decât el.' Moise a zis Domnului: 'Egiptenii vor auzi lucrul acesta, ei, din mijlocul cărora ai scos pe poporul acesta prin puterea Ta. Şi vor spune locuitorilor ţării aceleia. Ei ştiau că Tu, Domnul, eşti în mijlocul poporului acestuia; că Te arătai în chip văzut, Tu, Domnul; că norul Tău stă peste el; că Tu mergi înaintea lui ziua într-un stâlp de nor şi noaptea într-un stâlp de foc. Dacă omori pe poporul acesta ca pe un singur om, neamurile care au auzit vorbindu-se de Tine, vor zice: 'Domnul n-avea putere să ducă pe poporul acesta în ţara pe care jurase că i-o va da: de aceea l-a omorât în pustie.’‘'
Din nou Moise a refuzat ca Israel să fie distrus, iar el să fie făcut o naţiune mai puternică decât acest popor. Acest privilegiat slujitor al lui Dumnezeu îşi manifestă iubirea pentru Israel şi îşi arată zelul pentru slava Creatorului lui şi pentru onoarea poporului Său: După cum ai iertat poporul acesta, din Egipt până acum, ai fost îndelung răbdător şi îndurător faţă de acest popor nerecunoscător; oricât de nevrednici ar fi ei, harul Tău este acelaşi. El pledează: Nu-i vei cruţa, deci, de data aceasta şi nu vei adăuga încă o pildă de răbdare divină la multele pe care deja le-ai dat?
‘‘Şi Domnul a zis: 'Iert, cum ai cerut. Dar cât este de adevărat că Eu sunt viu, slava Domnului va umplea tot pământul. Pentru că toţi cei ce au văzut cu ochii lor slava Mea şi minunile pe care le-am făcut în Egipt şi în pustie şi totuşi M-au ispitit de zece ori până acum şi n-au ascultat glasul Meu, toţi aceia nu vor vedea ţara pe care am jurat părinţilor lor că le-o voi da şi anume, toţi cei ce M-au nesocotit n-o vor vedea. Iar pentru că robul Meu, Caleb a fost însufleţit de un alt duh şi a urmat în totul calea Mea, îl voi face să intre în ţara în care s-a dus şi urmaşii lui o vor stăpâni.’‘'
Înapoi spre pustiu
Domnul le-a poruncit evreilor să se întoarcă şi să plece în pustiu pe calea care duce spre Marea Roşie. Ei erau foarte aproape de ţara cea bună, dar, prin răzvrătirea lor, au pierdut protecţia Iui Dumnezeu. Dacă ar fi acceptat raportul lui Caleb şi Iosua şi s-ar fi suit imediat, Domnul le-ar fi dat ţara Canaanului. Dar ei nu au crezut şi au arătat un spirit atât de obraznic faţă de Dumnezeu, încât au atras asupra lor sentinţa că nu vor intra niciodată în ţara făgăduită. Datorită milei şi harului Său, Dumnezeu i-a trimis înapoi spre Marea Roşie, deoarece, în timp ce ei întârziau şi murmurau, amaleciţii şi canaaniţii au auzit despre iscoade şi se pregăteau să facă război cu copiii lui Israel.
‘‘Domnul a vorbit lui Moise şi lui Aaron şi a zis: 'Până când voi lăsa această rea adunare să cârtească împotriva Mea? Am auzit cârtirile copiilor lui Israel care cârteau împotriva Mea.’’‘ Domnul a spus lui Moise şi Aaron să spună poporului că le va face cum au zis ei. Ei au zis: Mai bine muream în ţara Egiptului! sau mai bine muream în pustia aceasta! Dumnezeu făcea după cuvântul lor. Le-a cerut servitorilor Lui să spună poporului că cei de la douăzeci de ani în sus vor cădea în pustie datorită răzvrătirii şi cârtirilor lor împotriva Domnului. Numai Caleb şi Iosua vor intra în Canaan. ‘‘Pe copilaşii voştri însă, care aţi zis că vor fi de jaf, îi voi face să intre în ea şi vor cunoaşte ţara pe care aţi nesocotit-o voi.’‘
Domnul a declarat că, datorită rebeliunii părinţilor lor, copiii evreilor vor rătăci prin pustiu timp de patruzeci de ani, perioadă calculată de când au părăsit Egiptul, până când părinţii vor muri cu toţii. În felul acesta vor suporta şi vor suferi consecinţele nelegiuirii lor timp de patruzeci de ani, potrivit cu numărul zilelor în care au cercetat ţara: o zi pentru un an. ‘‘Şi vor cunoaşte atunci călcarea făgăduinţei Mele.’‘ Ei ar trebui să înţeleagă pe deplin că, datorită faptului că idolatria şi cârtirea lor răzvrătită trebuia pedepsită, Domnul Şi-a schimbat planul cu privire la ei. Din tot poporul Israel, lui Caleb şi Iosua le-a fost promisă o răsplată, întrucât ceilalţi au pierdut dreptul de a pretinde favoarea şi protecţia lui Dumnezeu.
21. PĂCATUL LUI MOISE
Adunarea copiilor lui Israel a fost din nou adusă în pustie, exact în locul unde Dumnezeu i-a pus la probă, imediat ce au părăsit Egiptul. Domnul le-a scos apă din stâncă şi această apă a continuat să curgă până când ei aproape au ajuns încă o dată la stâncă. Domnul a făcut ca şuvoiul să înceteze pentru a-Şi încerca iarăşi poporul, să vadă dacă vor suporta testul credinţei lor sau vor murmura din nou împotriva Lui.
Când evreii erau însetaţi şi nu puteau găsi apă, au devenit nerăbdători şi nu şi-au amintit de puterea lui Dumnezeu, care, cu aproape patruzeci de ani mai înainte le-a dat apă din stâncă. În loc de a se încrede în Dumnezeu, ei s-au plâns de Moise şi de Aaron şi le-au spus: ‘‘Ce bine ar fi fost să fi murit noi, când au murit fraţii noştri înaintea Domnului!’‘ Aceasta înseamnă că ei doreau să fi fost dintre aceia distruşi de plagă, în răzvrătirea lui Core, Datan şi Abiram.
Ei întrebau cu mânie: ‘‘Pentru ce aţi adus adunarea Domnului în pustia aceasta, ca să murim în ea şi noi şi vitele noastre? Pentru ce ne-aţi scos din Egipt şi ne-aţi adus în acest loc rău, unde nu este nici loc de semănat, nici smochin, nici viţă, nici rodiu, nici apă de băut?’‘
‘‘Moise şi Aaron au plecat de la adunare şi s-au dus la uşa cortului întâlnirii. Au căzut cu faţa la pământ şi li s-a arătat slava Domnului. Domnul a vorbit lui Moise şi i-a zis: 'Ia toiagul şi cheamă adunarea, tu şi fratele tău Aaron. Să vorbiţi stâncii acesteia în faţa lor şi ea vă va da apă. Să le daţi astfel apă din stâncă şi să adăpi adunarea şi vitele lor.' Moise a luat toiagul dinaintea Domnului, cum îi poruncise Domnul.’‘
Moise îşi pierde răbdarea
‘‘Moise şi Aaron au chemat adunarea înaintea stâncii. Şi Moise le-a zis: 'Ascultaţi, răzvrătiţilor! Trebuie oare să vă scoatem noi apă din stânca aceasta?’‘ Apoi Moise a ridicat mâna şi a lovit stânca de două ori cu toiagul şi a ieşit apă din belşug, aşa încât a băut şi adunarea şi au băut şi vitele. Atunci Domnul a zis lui Moise: 'Pentru că n-aţi crezut în Mine, ca să Mă sfinţiţi înaintea copiilor lui Israel, nu voi veţi duce adunarea aceasta în ţara pe care i-o dau.’‘'
Moise a păcătuit. Era obosit din cauza cârtirilor neîncetate ale poporului împotriva lui şi împotriva poruncii Domnului. A luat toiagul şi, în loc să vorbească stâncii, cum i-a poruncit Dumnezeu, a lovit stânca cu el de două ori, după ce a spus: ‘‘Trebuie oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?’‘ De data aceasta a vorbit neînţelept. El nu a zis: Dumnezeu vă va arăta acum o altă dovadă a puterii Sale şi vă va scoate apă din această stâncă. El nu I-a atribuit lui Dumnezeu puterea şi slava pentru că a făcut ca apa să curgă iarăşi din stânca de granit şi, prin urmare, nu L-a înălţat înaintea poporului. Din cauza acestei căderi a lui Moise, Dumnezeu nu-i va îngădui să conducă poporul în ţara făgăduită. Întrucât era nevoie de manifestarea puterii lui Dumnezeu, acea ocazie era foarte solemnă, iar Moise şi Aaron ar fi trebuit să se folosească de ea pentru a face o impresie favorabilă asupra oamenilor. Moise însă, era agitat, nerăbdător şi mânios din cauza cârtirilor poporului şi a zis: ‘‘Ascultaţi, răzvrătiţilor! Va trebui oare să vă scoatem noi apă din stânca aceasta?’‘ Spunând aceasta, el accepta, de fapt, că Israelul cârtitor avea dreptate când îl acuza pe el că l-a scos din Egipt. Dumnezeu i-a iertat poporului fărădelegi mai mari decât această greşeală a lui Moise, dar nu putea privi păcatul unui conducător, la fel ca al acelora care erau conduşi. Nu putea să scuze păcatul lui Moise şi să-i permită să intre în ţara făgăduită.
Prin aceasta, Domnul a dat poporului Său o dovadă de netăgăduit că El, care a săvârşit o eliberare atât de minunată scoţându-i din robia egipteană, era Îngerul cel puternic care mergea înaintea lor în timpul tuturor călătoriilor lor şi nu Moise; şi despre El a spus: ‘‘Iată, Eu trimit un Înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum şi să te ducă în locul pe care l-am pregătit. Fii cu ochii în patru înaintea Lui şi ascultă glasul Lui; să nu te împotriveşti Lui, pentru că nu vă va ierta păcatele, căci Numele Meu este în El.’‘ Exodul 23:20, 21.
Moise a luat asupra lui slava ce aparţinea lui Dumnezeu şi a fost nevoie ca Dumnezeu să procedeze în felul acesta cu el, ca răzvrătitul Israel să fie lămurit pentru totdeauna că nu Moise era acela care i-a scos din Egipt, ci Însuşi Dumnezeu. Domnul i-a încredinţat lui Moise povara conducerii poporului Său, în timp ce Îngerul cel puternic mergea înaintea lor şi călăuzea toate călătoriile lor. Din cauză că ei uitau aşa de uşor că Dumnezeu îi conducea prin Îngerul Său şi erau gata să atribuie omului ceea ce numai puterea Sa putea înfăptui, El i-a pus la probă şi i-a încercat să vadă dacă-L vor asculta sau nu. Ei au căzut la fiecare test. În loc să creadă şi să-L recunoască pe Dumnezeu care le-a semănat calea cu dovezi clare ale puterii, grijii şi dragostei Lui, n-au crezut în El, ci au pus pe seama lui Moise faptul că au părăsit Egiptul, învinuindu-l ca fiind cauza tuturor nenorocirilor lor. Moise le-a suportat încăpăţânarea cu o răbdare remarcabilă. Odată au ameninţat să-l omoare cu pietre.
Sentinţa cea grea
Domnul a vrut să îndepărteze pentru totdeauna această impresie din mintea lor, interzicându-i lui Moise să intre în ţara făgăduită. El îl înălţase foarte mult pe Moise. Îi descoperise slava Sa măreaţă. Îl luase într-o apropiere sacră cu El pe munte şi a binevoit să-i vorbească, cum vorbeşte un om cu prietenul lui. El comunicase lui Moise şi, prin el, poporului, voinţa, orânduirile şi legile Sale. Faptul că Moise fusese înălţat şi onorat de Dumnezeu în felul acesta, dădea dimensiuni mai mari greşelii lui. El s-a pocăit de păcatul lui şi s-a umilit înaintea lui Dumnezeu. A spus întregului Israel părerea lui de rău pentru păcatul comis. Nu putea ascunde rezultatul păcatului lui, ci le-a spus că, din cauza căderii lui în a da slavă lui Dumnezeu, nu-i putea conduce în ţara promisă. Apoi i-a întrebat, dacă această greşeală a lui era atât de mare, încât să fie corectată în felul acesta de către Dumnezeu, cum va privi El cârtirile lor repetate acuzându-l (pe Moise) de pedepsele neobişnuite ale lui Dumnezeu datorită păcatelor lor.
Numai de data aceasta, Moise şi-a îngăduit să nutrească impresia că el le-a scos apă din stâncă, când ar fi trebuit să înalte numele Domnului în mijlocul poporului Său. Domnul voia acum să-i clarifice poporului faptul că Moise era doar un om, care urma îndrumarea şi instrucţiunile Unuia mai puternic decât el, chiar Fiul lui Dumnezeu. Cu aceasta avea să-i lase fără îndoieli. De la cel ce i s-a dat mult, se cere mult. Moise a fost mult favorizat, primind o viziune deosebită a maiestăţii lui Dumnezeu. Lumina şi slava lui Dumnezeu i-au fost împărtăşite într-o măsură bogată. Faţa lui Moise reflectase asupra poporului slava pe care Domnul a lăsat-o să strălucească asupra lui. Toţi vor fi judecaţi potrivit cu privilegiile pe care le-au avut şi conform cu lumina şi binecuvântările acordate.
Păcatele oamenilor buni, al căror comportament a fost în general vrednic de imitat, sunt în mod deosebit neplăcute lui Dumnezeu. Ele îl fac pe Satana să triumfe şi să-i necăjească pe îngerii lui Dumnezeu cu căderile instrumentelor Sale alese şi le oferă nelegiuiţilor ocazia să se ridice împotriva lui Dumnezeu. Domnul Însuşi l-a condus pe Moise într-un mod deosebit şi i-a descoperit slava Sa, cum nu i-a descoperit-o nimănui pe pământ. Din fire, Moise era nerăbdător, dar s-a prins tare de harul lui Dumnezeu şi a implorat înţelepciune din cer cu atâta umilinţă, încât a fost întărit şi şi-a biruit nerăbdarea, aşa că a fost numit de Dumnezeu cel mai blând om de pe faţa pământului.
Aaron a murit la muntele Hor, deoarece Domnul a spus că nu va intra în ţara făgăduită pentru că, împreună cu Moise, a păcătuit când au scos apă din stâncă, la Meriba. Moise şi fiii lui Aaron l-au îngropat pe munte ca poporul să nu fie ispitit să facă o ceremonie prea mare pentru trupul lui şi să se facă vinovat de păcatul idolatriei.
22. MOARTEA LUI MOISE
Moise avea să moară în curând şi i s-a poruncit să-i adune laolaltă pe copiii lui Israel înainte de moartea lui şi să le relateze toate călătoriile evreilor de când au plecat din Egipt şi toate marile nelegiuiri ale părinţilor lor ce au adus judecăţile lui Dumnezeu asupra lor şi L-au determinat să le spună că nu s-ar cuveni să intre în ţara făgăduită. Părinţii lor au murit în pustiu, după cuvântul Domnului. Copiii lor au crescut şi făgăduinţa de a intra în ţara Canaanului avea să se împlinească cu ei. Mulţi dintre aceştia era mici când a fost dată Legea şi nu-şi mai aminteau de măreţia evenimentului. Alţii au fost născuţi în pustiu şi, ca nu cumva să nu realizeze nevoia lor de a asculta de legile şi de judecăţile ce i-au fost date lui Moise, acesta a fost instruit de Dumnezeu să recapituleze cele Zece Porunci şi toate împrejurările legate de darea Legii.
Moise a scris într-o carte toate legile şi judecăţile pe care i le-a dat Dumnezeu şi a înregistrat cu exactitate toate instrucţiunile date lor pe drum, toate minunile pe care El le-a făcut pentru ei şi toate cârtirile copiilor lui Israel. Moise a însemnat şi faptul că a fost biruit datorită murmurărilor lor.
Ultimele învăţături date lui Israel
Tot poporul era adunat înaintea lui Moise, iar el le citea evenimentele istoriei lor trecute din cartea pe care a scris-o. El le-a mai citit şi făgăduinţele lui Dumnezeu pentru ei, dacă vor fi ascultători, precum şi blestemele care vor veni asupra lor dacă nu vor asculta.
Moise le-a spus că, din cauza răzvrătirii lor, Domnul a propus de câteva ori să-i nimicească, dar el a mijlocit pentru ei cu atâta stăruinţă, încât Dumnezeu i-a cruţat cu îndurare. Le-a amintit de minunile pe care Domnul le-a făcut faţă de Faraon şi întreaga ţară a Egiptului. El le-a spus: ‘‘Căci aţi văzut cu ochii voştri toate lucrurile mari pe care le-a făcut Domnul. Astfel, să păziţi toate poruncile pe care vi le dau eu astăzi, ca să puteţi pune mâna pe ţara în care veţi trece ca s-o luaţi în stăpânire.’‘ Deuteronom 11:7,8.
Moise i-a avertizat pe copiii lui Israel în mod deosebit să nu fie atraşi în idolatrie. El le-a cerut stăruitor să asculte de poruncile lui Dumnezeu. Dacă se vor dovedi ascultători, dacă Îl vor iubi pe Domnul şi-I vor sluji cu dragoste neîmpărţită, El le va da ploaie la timpul potrivit şi va face să crească vegetaţia şi să li se înmulţească turmele. Ei se vor bucura, de asemenea, de privilegii deosebite şi vor triumfa împotriva duşmanilor lor.
Moise i-a instruit pe copiii lui Israel într-un mod impresionant. Ştia că este ultima lui ocazie când li se adresa. Apoi, a terminat de scris într-o carte toate legile, judecăţile şi orânduirile pe care i le-a dat Dumnezeu, precum şi diferitele regulamente cu privire la aducerea jertfelor. A pus cartea în mâinile bărbaţilor din slujba sfântă şi a cerut ca, pentru a fi păstrată în siguranţă, să fie pusă lângă chivot, deoarece grija lui Dumnezeu era permanent îndreptată asupra acestui obiect sacru. Această carte a lui Moise trebuia păstrată pentru ca judecătorii lui Israel să poată apela la ea dacă vor avea vreun caz ce va necesita acest lucru. Un popor greşit înţelege adesea că cerinţele lui Dumnezeu se potrivesc propriului lor caz; de aceea cartea lui Moise era păstrată în locul cel mai sacru, pentru a se recurge la ea în viitor.
Moise şi-a încheiat ultimele învăţături către popor printr-o cuvântare profetică plină de putere. A fost emoţionantă şi elocventă. Inspirat de Dumnezeu, el a binecuvântat fiecare seminţie a lui Israel în parte. În cuvintele de încheiere a zăbovit în mare măsură asupra maiestăţii lui Dumnezeu şi a superiorităţii lui Israel care va fi permanentă, dacă va asculta de Dumnezeu şi se va prinde de tăria Lui.
Moartea şi învierea lui Moise
‘‘Moise s-a suit din câmpia Moabului pe muntele Nebo, pe vârful muntelui Pisga, în faţa Ierihonului. Şi Domnul i-a arătat toată ţara: de la Galaad până la Dan, tot ţinutul lui Neftali, ţara lui Efraim şi Manase, toată ţara lui Iuda până la marea de apus, partea de miază-zi, împrejurimile Iordanului, valea Ierihonului, cetatea finicilor, până la Ţoar. Domnul a zis: ,Aceasta este ţara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, zicând: O voi da seminţei tale. Ţi-am arătat ca s-o vezi cu ochii tăi, dar nu vei intra în ea. Moise, robul Domnului, a murit acolo, în ţara Moabului, după porunca Domnului. Şi Domnul l-a îngropat în vale, în ţara Moabului, faţă în faţă cu Bet-Peor. Nimeni nu i-a cunoscut mormântul până în ziua de azi. Moise era în vârstă de o sută douăzeci de ani când a murit; vederea nu-i slăbise şi puterea nu-i trecuse.’‘ Deut. 34:1-7.
Nu a fost voia lui Dumnezeu ca cineva să meargă cu Moise sus pe vârful muntelui Pisga. Acolo el a stat pe creasta înaltă a vârfului Pisga, în prezenţa lui Dumnezeu şi a îngerilor cereşti. După ce a văzut Canaanul, spre satisfacţia lui, s-a culcat, ca un luptător obosit, să se odihnească. Somnul a venit asupra lui, dar era somnul morţii. Îngerii i-au luat trupul şi l-au îngropat în vale. Israeliţii nu au putut găsi niciodată locul unde a fost îngropat. Îngroparea lui a fost secretă pentru a împiedica poporul de a păcătui împotriva lui Dumnezeu prin idolatrie pentru trupul lui.
Satana jubila pentru că a reuşit să-l provoace pe Moise să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu. Din cauza acestei fărădelegi, Moise a ajuns sub stăpânirea morţii. Dacă el ar fi continuat să fie credincios şi viaţa nu i-ar fi fost mânjită cu acea singură nelegiuire, pierzând ocazia de a da slavă lui Dumnezeu când a scos apă din stâncă, ar fi intrat în ţara făgăduită şi ar fi fost înălţat la cer fără să vadă moartea. După ce Moise a stat înmormântat o scurtă perioadă de timp, Mihail sau Hristos, împreună cu îngerii care l-au îngropat pe Moise, au coborât din cer, l-au înviat şi l-au luat în cer.
Când Domnul Hristos şi îngerii se apropiau de mormânt, Satana a apărut acolo cu îngerii lui şi păzeau trupul lui Moise ca să nu fie luat. Satana a rezistat, dar, pe măsură ce Domnul Hristos şi îngerii Lui se apropiau, silit de slava şi puterea acestora, s-a dat înapoi. Satana pretindea trupul lui Moise din cauza singurei lui nelegiuiri; dar Domnul Hristos, cu blândeţe l-a trimis la Tatăl Său, spunând: ‘‘Domnul să te mustre.’‘ Iuda 9. Hristos i-a spus lui Satana că El ştia că Moise s-a pocăit cu umilinţă de acea greşeală, că nici o pată nu se afla pe caracterul lui şi că numele lui era curat în cărţile din cer. Apoi a înviat trupul lui Moise pe care Satana îl pretindea.
Cu ocazia schimbării la faţă a Domnului Hristos, Moise şi Ilie, care au fost înălţaţi, au fost trimişi să-I vorbească cu privire la suferinţele Sale şi să fie purtătorii slavei lui Dumnezeu către Fiul Său prea iubit. Moise a fost mult onorat de Dumnezeu. A avut privilegiul să vorbească cu El faţă în faţă, cum vorbeşte un om cu prietenul lui. Dumnezeu i-a descoperit slava Sa nemaipomenită, aşa cum nu a descoperit-o niciodată altuia.
23. INTRAREA ÎN ŢARA FĂGĂDUITĂ
După moartea lui Moise, Iosua avea să fie conducătorul lui Israel ca să-i ducă în ţara făgăduită. El a fost primul ministru al lui Moise în cea mai mare parte a timpului când israeliţii au rătăcit prin pustiu. El a văzut lucrările minunate ale lui Dumnezeu făcute prin Moise şi înţelegea bine înclinaţia poporului. Iosua era unul din cei doisprezece spioni trimişi să cerceteze ţara promisă şi unul din cei doi care a dat un raport exact al bogăţiei ei şi care a încurajat poporul să se suie în puterea lui Dumnezeu şi s-o ia în stăpânire. El era calificat pentru această funcţie importantă. Domnul i-a promis că va fi cu el cum a fost cu Moise şi va face Canaanul să fie uşor de cucerit pentru el, dacă avea să fie credincios în respectarea tuturor poruncilor Lui.
Iosua era îngrijorat cu privire la felul în care va executa această însărcinare de a conduce poporul în ţara Canaanului, dar această încurajare i-a risipit temerile.
Iosua le-a poruncit copiilor lui Israel să se pregătească pentru o călătorie de trei zile şi ca toţi bărbaţii de război să meargă la luptă. ‘‘Ei au răspuns lui Iosua şi au zis: 'Vom face tot ce ne-ai poruncit şi ne vom duce oriunde ne vei trimite. Te vom asculta în totul, cum am ascultat pe Moise, numai Domnul, Dumnezeul tău, să fie cu tine cum a fost cu Moise! Orice om care se va răzvrăti împotriva poruncii tale şi care nu va asculta de tot ce-i vei porunci, să fie pedepsit cu moartea! Întăreşte-te numai şi îmbărbătează-te!’’‘
Trecerea Iordanului de către israeliţi avea să fie miraculoasă. ‘‘Iosua a zis poporului: 'Sfinţiţi-vă, căci mâine Domnul va face lucruri minunate în mijlocul vostru.' Şi Iosua a zis preoţilor: 'Luaţi chivotul legământului şi treceţi înaintea poporului.' Ei au luat chivotul legământului şi au pornit înaintea poporului. Domnul a zis lui Iosua: 'Astăzi voi începe să te înalţ înaintea întregului Israel, ca să ştie că voi fi cu tine cum am fost cu Moise.'‘‘
Trecerea Iordanului
Preoţii trebuiau să meargă înaintea poporului şi să ducă chivotul care conţinea Legea lui Dumnezeu. Când au intrat cu picioarele la marginea Iordanului, apele care curgeau au fost oprite şi preoţii au trecut purtând chivotul care era simbolul Prezenţei Divine, iar poporul i-a urmat. Când preoţii au ajuns în mijlocul Iordanului, li s-a poruncit să stea în albia râului până când toată oştirea lui Israel a trecut de partea cealaltă. Aici a fost convinsă generaţia aceea de israeliţi că apele Iordanului erau supuse aceleiaşi puteri pe care părinţii lor au văzut-o manifestându-se la Marea Roşie, cu patruzeci de ani mai înainte. Mulţi dintre aceştia au trecut prin Marea Roşie când erau copii. Acum treceau Iordanul ca bărbaţi de război, complet echipaţi pentru luptă.
După ce tot poporul a trecut Iordanul, Iosua a poruncit preoţilor să iasă din râu. Imediat ce preoţii, purtând chivotul legământului, au ieşit din râu şi au stat pe pământ uscat, Iordanul a curs mai departe ca şi înainte şi s-a revărsat peste maluri. Această minune săvârşită pentru israeliţi le-a mărit mult credinţa. Pentru ca această minune să nu fie uitată vreodată, Domnul l-a îndrumat pe Iosua să poruncească unor bărbaţi renumiţi, unul din fiecare seminţie, să ia pietre din albia râului, din locul unde au stat picioarele preoţilor în timp ce oastea evreilor traversa, să le ducă pe umeri şi să înalţe un monument la Ghilgal pentru a păstra în amintire faptul că Israel a trecut Iordanul pe uscat. După ce au ieşit preoţii din Iordan, Dumnezeu Şi-a retras mâna, iar apele s-au grăbit în albia lor ca o cascadă puternică.
Când au auzit împăraţii amoriţilor şi ai canaaniţilor că Dumnezeu a oprit apele Iordanului înaintea copiilor lui Israel, li s-au topit inimile de frică. Israeliţii au omorât doi din împăraţii Moabului, iar trecerea lor miraculoasă peste Iordanul umflat şi năvalnic i-a umplut de groază. Iosua i-a circumcis pe toţi aceia care au fost născuţi în pustiu. După această ceremonie au ţinut Paştele în câmpiile Ierihonului. ‘‘Domnul a zis lui Iosua: 'Astăzi am ridicat ocara Egiptului de deasupra voastră.’’‘
Naţiunile păgâne L-au ocărât pe Domnul şi pe poporul Său din cauză că evreii nu au intrat în stăpânirea Canaanului pe care se aşteptau să-l moştenească imediat după ce au părăsit Egiptul. Duşmanii lor au triumfat pentru că ei au rătăcit în pustiu timp atât de îndelungat. Aceştia s-au înălţat împotriva lui Dumnezeu declarând că El nu era în stare să-i conducă în ţara Canaanului. Acum ei trecuseră Iordanul pe uscat şi vrăjmaşii lor nu puteau să-i mai ocărască.
Mana a continuat până la această dată, dar acum, când israeliţii erau gata să intre în posesia Canaanului şi să mănânce din fructele ţării, nu mai aveau nevoie de mană şi ea a încetat.
Căpetenia oştirii Domnului
Când Iosua s-a retras dintre armatele lui Israel să mediteze şi să se roage pentru ca prezenţa deosebită a lui Dumnezeu să-l însoţească, a văzut un bărbat de statură înaltă, îmbrăcat în haine de război şi cu sabia scoasă din teacă, în mână. Iosua nu l-a recunoscut ca fiind unul din armatele lui Israel şi totuşi nu părea să fie un duşman. În zelul său, s-a apropiat de el şi i-a zis: „’Eşti dintre ai noştri sau dintre vrăjmaşii noştri?' El a răspuns: 'Nu, ci Eu sunt Căpetenia oştirii Domnului şi acum am venit.' Iosua s-a aruncat cu faţa la pământ, s-a închinat şi I-a zis: 'Ce spune Domnul meu robului Său?' Şi Căpetenia oştirii Domnului i-a zis lui Iosua: 'Scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care stai este sfânt.' Şi Iosua a făcut aşa. ‘‘
Acesta nu era un înger obişnuit. Era Domnul Isus Hristos care i-a condus pe evrei prin pustiu, învăluit în stâlpul de foc noaptea şi în stâlpul de nor ziua. Locul era sfinţit de prezenţa Lui; de aceea i s-a poruncit lui Iosua să-şi scoată încălţămintea.
Atunci Domnul l-a instruit pe Iosua ce cale să urmeze pentru a cuceri Ierihonul. Tuturor bărbaţilor de război avea să li se poruncească să înconjoare cetatea o dată pe zi, timp de şase zile, iar în a şaptea zi să meargă de şapte ori în jurul Ierihonului.
Luarea Ierihonului
‘‘Iosua, fiul lui Nun a chemat pe preoţi şi le-a zis: 'Luaţi chivotul legământului şi şapte preoţi să poarte cele şapte trâmbiţe de corn de berbece înaintea chivotului Domnului.' Şi a zis poporului: 'Porniţi, înconjuraţi cetatea şi bărbaţii înarmaţi să treacă înaintea chivotului Domnului.' După ce a vorbit Iosua poporului, cei şapte preoţi care purtau înaintea Domnului cele şapte trâmbiţe de corn de berbece au pornit şi au sunat din trâmbiţe. Chivotul legământului Domnului mergea în urma lor.
Bărbaţii înarmaţi mergeau înaintea preoţilor care sunau din trâmbiţe şi coada oştirii mergea după chivot; în timpul mersului, preoţii sunau din trâmbiţe. Iosua dăduse porunca aceasta poporului: 'Voi să nu strigaţi, să nu vi se audă glasul şi să nu vă iasă o vorbă din gură, până în ziua când vă voi spune: Strigaţi! Atunci să strigaţi.' Chivotul Domnului a înconjurat cetatea şi i-a dat ocol o dată, apoi au intrat în tabără şi au rămas în tabără peste noapte.’‘
Oştile evreilor mărşăluiau în ordine desăvârşită. Mai întâi mergea un grup ales de bărbaţi înarmaţi, îmbrăcaţi în haine de război, nu ca să-şi exerseze acum măiestria armelor, ci doar ca să creadă şi să asculte instrucţiunile date. Apoi urmau şapte preoţi cu trâmbiţe. După aceştia venea chivotul lui Dumnezeu, din aur strălucitor şi cu o aureolă de slavă planând deasupra lui, purtat de preoţi îmbrăcaţi în veşmintele lor bogate şi deosebite, indicând slujba lor sacră. Armata numeroasă a lui Israel urma în ordine perfectă, cu fiecare seminţie sub steagul ei. În felul acesta au înconjurat cetatea cu chivotul lui Dumnezeu. Nu se auzea nici un sunet decât mersul acelei oştiri puternice şi sunetul solemn al trâmbiţelor al căror ecou se auzea pe dealuri şi răsuna prin cetatea Ierihonului.
Uimiţi şi alarmaţi, străjerii acelei cetăţi osândite observau fiecare mişcare şi o raportau persoanelor cu autoritate. Ei nu puteau să spună ce însemna toată această manifestare. Unii luau în derâdere ideea ca cetatea să fie luată în felul acesta, în timp ce alţii erau uimiţi şi înfricoşaţi în timp ce priveau splendoarea chivotului şi felul solemn şi distins în care apăreau preoţii şi oştirea lui Israel care-i urma, cu Iosua în fruntea ei. Ei îşi aminteau că Marea Roşie s-a despărţit înaintea lor cu patruzeci de ani mai înainte şi că tocmai a fost pregătită o cale de trecere pentru ei prin râul Iordan. Erau prea îngroziţi ca să glumească. Îşi păstrau cu stricteţe porţile cetăţii închise şi luptători puternici păzeau fiecare poartă.
Timp de şase zile, armatele lui Israel şi-au făcut circuitul în jurul cetăţii. În a şaptea zi au ocolit cetatea de şapte ori. Ca de obicei, poporul a primit poruncă să fie tăcut. Trebuia să se audă numai sunetul trâmbiţelor. Poporul trebuia să observe, iar când trâmbiţele aveau să sune mai prelung decât obişnuiau, atunci toţi trebuiau să strige cu voce tare pentru că Dumnezeu le dădea cetatea. ‘‘În ziua a şaptea s-au sculat în zorii zilei şi au înconjurat în acelaşi fel cetatea de şapte ori; aceasta a fost singura zi când au înconjurat cetatea de şapte ori. A şaptea oară, pe când preoţii sunau din trâmbiţe, Iosua a zis poporului: 'Strigaţi, căci Domnul v-a dat cetatea în mână!’’‘ „Poporul a scos strigăte şi preoţii au sunat din trâmbiţe. Când a auzit poporul sunetul trâmbiţei a strigat tare şi zidul s-a prăbuşit; poporul s-a suit în cetate fiecare drept înainte. Au pus mâna pe cetate.’‘
Dumnezeu intenţiona să le arate israeliţilor că luarea Canaanului nu trebuia să le fie atribuită lor. Căpetenia oştirii Domnului a biruit Ierihonul. Împreună cu îngerii Săi, era angajat în cucerire Domnul Hristos a poruncit armatelor cereşti să dărâme zidurile Ierihonului şi să pregătească intrarea pentru Iosua şi armatele lui Israel. În această minune, Dumnezeu nu doar că a întărit credinţa poporului Lui în puterea Sa de a le supune vrăjmaşii, ci le-a şi mustrat necredinţa de mai înainte.
Ierihonul a sfidat armatele lui Israel şi pe Dumnezeul cerului. În timp ce priveau oştirea lui Israel mărşăluind în jurul cetăţii lor o dată pe zi, erau alarmaţi; dar se uitau la mijloacele lor puternice de apărare, la zidurile lor înalte şi de neclintit şi erau siguri că pot rezista oricărui atac. Când însă zidurile lor tari s-au clătinat deodată şi s-au prăbuşit cu un zgomot nemaipomenit, ca cele mai tari bubuituri de tunet, ei au rămas paralizaţi de groază şi nu au putut opune nici o rezistenţă.
Iosua, un conducător înţelept şi consacrat
Nici o pată nu se afla pe caracterul sfânt al lui Iosua. El era un conducător înţelept. Viaţa i-a fost în întregime consacrată lui Dumnezeu. Înainte de a muri a adunat poporul evreu şi, urmând exemplul lui Moise, a recapitulat călătoriile lor prin pustiu şi felul îndurător în care Dumnezeu a lucrat cu ei. Apoi li s-a adresat în mod elocvent. Le-a relatat faptul că împăratul Moabului a pornit la luptă împotriva lor şi l-a chemat pe Balaam ca să-i blesteme; dar Dumnezeu ‘‘n-a vrut să asculte pe Balaam: el v-a binecuvântat.’‘ Apoi Iosua le-a spus: ‘‘Şi dacă nu găsiţi cu cale să slujiţi Domnului, alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi: sau dumnezeilor cărora le slujeau părinţii voştri dincolo de Râu, sau dumnezeilor amoriţilor în a căror ţară locuiţi. Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului. ‘‘
‘‘Poporul a răspuns şi a zis: 'Departe de noi gândul să părăsim pe Domnul şi să slujim altor dumnezei. Căci Domnul este Dumnezeul nostru. El ne-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei, pe noi şi pe părinţii noştri; El a făcut înaintea ochilor noştri acele minuni mari şi ne-a păzit în tot timpul drumului pe care l-am urmat şi în mijlocul tuturor popoarelor pe la care am trecut. ‘‘
Poporul şi-a reînnoit legământul cu Iosua. Ei i-au spus: ‘‘Noi vom sluji Domnului, Dumnezeului nostru şi vom asculta de glasul Lui.’‘ Iosua a scris cuvintele legământului lor într-o carte care conţinea legile şi orânduirile date lui Moise. Iosua a fost iubit şi respectat de tot Israelul şi moartea lui a fost plânsă mult de popor.
24 . CHIVOTUL LUI DUMNEZEU ŞI PRIVlLEGIILE ISRAELIŢILOR
Chivotul lui Dumnezeu era un scrin sacru făcut cu scopul de a se depozita în el cele Zece Porunci, Lege care era o reprezentare a lui Dumnezeu. Acest chivot era considerat slava şi tăria lui Israel. Dovada Prezenţei Divine sălăşluia deasupra lui zi şi noapte. Preoţii care slujeau înaintea lui erau consacraţi cu sfinţenie acestei slujbe sfinte. Ei purtau un pieptar cu o ţesătură de pietre scumpe de diferite materiale, la fel cu acelea care alcătuiesc cele douăsprezece temelii ale cetăţii lui Dumnezeu. Numele celor douăsprezece seminţii ale lui Israel erau săpate în pietrele preţioase care erau prinse în aur. Aceasta era o lucrătură foarte bogată şi frumoasă, suspendată de umerii preoţilor şi acoperindu-le pieptul.
La dreapta şi la stânga pieptarului erau aşezate două pietre mai mari, care străluceau puternic. Când probleme dificile erau aduse înaintea judecătorilor, ei le trimiteau la preoţi, iar aceştia Îl întrebau pe Dumnezeu, care le răspundea. Dacă El era de acord şi avea să le dea succes, un nimb de lumină şi slavă strălucea în mod deosebit pe piatra scumpă din dreapta. Dacă El dezaproba, un abur sau nor părea să se aşeze pe piatra din stânga. Dacă, atunci când Îl întrebau pe Dumnezeu cu privire la plecarea la luptă, piatra scumpă din dreapta era înconjurată cu lumină, El spunea: Mergeţi şi aveţi succes. Dacă piatra scumpă din stânga era învăluită într-un nor, El spunea: Nu mergeţi; nu veţi propăşi.
Când marele preot intra în sfânta sfintelor, o dată pe an şi slujea înaintea chivotului, în prezenţa grozavă a lui Dumnezeu, întreba, iar Domnul îi răspundea adesea cu voce ce putea fi auzită. Când nu răspundea prin voce, Domnul lăsa ca razele sacre de lumină şi slavă să strălucească pe heruvimul din dreapta chivotului ca semn de aprobare sau favoare. Dacă cererile le erau refuzate, un nor se aşeza peste heruvimul din stânga.
Patru îngeri cereşti însoţeau întotdeauna chivotul lui Dumnezeu în toate călătoriile lui ca să-l păzească de orice primejdie şi ca să îndeplinească orice misiune li se va cere în legătură cu el. Isus, Fiul lui Dumnezeu, urmat de îngeri cereşti a mers înaintea chivotului când acesta a venit la Iordan; şi apele au fost oprite în prezenţa Lui. Domnul Hristos şi îngerii au stat lângă chivot şi preoţi în albia râului până ce tot Israelul a trecut Iordanul. Domnul Hristos şi îngerii au însoţit chivotul în timp ce acesta înconjura Ierihonul, iar la sfârşit au dărâmat zidurile masive ale cetăţii şi au dat-o în mâinile lui Israel.
Rezultatul neglijenţei lui Eli
Când Eli era mare preot, şi-a înălţat fiii la preoţie. Numai lui Eli îi era permis să intre în locul prea sfânt, o dată pe an. Fiii lui slujeau la uşa tabernacolului şi-şi îndeplineau funcţiile în tăierea animalelor şi la altarul jertfelor. Ei făceau mereu abuzuri în această slujbă sacră. Erau egoişti, pofticioşi, lacomi şi desfrânaţi. Dumnezeu l-a mustrat pe Eli pentru neglijarea criminală a disciplinei familiei. Eli şi-a mustrat fiii, dar nu i-a stăpânit. După ce au intrat în slujba sfântă a preoţiei, el a auzit despre felul lor de a se purta, că-i deposeda pe copiii lui Israel de jertfe, precum şi despre încălcările îndrăzneţe ale Legii lui Dumnezeu şi despre purtarea lor violentă, lucruri ce au făcut pe Israel să păcătuiască.
Domnul i-a făcut cunoscut copilului Samuel judecăţile ce voia să le aducă asupra casei lui Eli din cauza neglijenţei lui. ‘‘Atunci Domnul a zis lui Samuel: 'Iată că voi face în Israel un lucru care va asurzi urechile oricui îl va auzi. În ziua aceea voi împlini asupra lui Eli tot ce am rostit împotriva casei lui; voi începe şi voi isprăvi. I-am spus că vreau să pedepsesc casa lui pentru totdeauna, din pricina fărădelegii de care are cunoştinţă şi prin care fiii lui s-au făcut vrednici de lepădat, fără ca el să-i fi oprit. De aceea jur casei lui Eli că niciodată fărădelegea casei lui Eli nu va fi ispăşită, nici prin jertfe, nici prin daruri de mâncare.’’‘
Fărădelegile fiilor lui Eli erau atât de îndrăzneţe şi de ofensatoare pentru un Dumnezeu sfânt, încât nici o jertfă nu putea să facă ispăşire pentru astfel de nelegiuiri voite. Aceşti preoţi păcătoşi profanau jertfele care Îl reprezentau pe Fiul lui Dumnezeu. Prin comportamentul lor blasfemiator călcau în picioare sângele ispăşirii de la care căpătau valoare toate jertfele.
Samuel i-a spus lui Eli cuvintele Domnului; ‘‘şi Eli a zis: 'Domnul este acesta, să facă ce va crede.’’‘ Ştia că Dumnezeu a fost dezonorat şi simţea că el a păcătuit. El a afirmat că Dumnezeu pedepsea astfel neglijarea lui păcătoasă. Eli a făcut cunoscut întregului Israel cuvântul Domnului către Samuel. Făcând aceasta, el credea că va corecta într-o oarecare măsură neglijenţa lui păcătoasă din trecut. Răul pronunţat împotriva lui Eli, n-a întârziat mult.
Israeliţii au făcut război cu filistenii şi au fost biruiţi, iar patru mii dintre ei au fost ucişi. Evreilor le era frică. Ei ştiau că, dacă alte popoare ar auzi despre înfrângerea lor, ar fi încurajate să facă şi ele război cu ei. Au trimis la Silo după chivotul legământului. Ei se gândeau la trecerea Iordanului şi la luarea cu uşurinţă a Ierihonului când au purtat chivotul şi au decis că tot ce trebuiau să facă era să aducă chivotul şi astfel, vor fi biruitori asupra duşmanilor lor. Nu-şi dădeau seama că tăria lor stătea în ascultare de Legea care se afla în chivot şi care era o reprezentare a lui Dumnezeu Însuşi. Preoţii cei stricaţi, Hofni şi Fineas, erau cu chivotul sacru, călcând Legea lui Dumnezeu. Aceşti păcătoşi au condus chivotul la tabăra lui Israel. Încrederea bărbaţilor de război a fost restabilită, iar ei erau convinşi de succes.
Chivotul luat
‘‘Când a intrat chivotul legământului Domnului în tabără, tot Israelul a scos strigăte de bucurie, de s-a cutremurat tot pământul. Răsunetul acestor strigăte a fost auzit de filisteni şi au zis: 'Ce înseamnă strigătele acestea care răsună în tabăra evreilor?' Şi au auzit că sosise chivotul Domnului în tabără. Filistenii s-au temut, pentru că au crezut că Dumnezeu a venit în tabără. 'Vai de noi!' au zis ei, 'căci n-a fost aşa ceva până acum. Vai de noi! Cine ne va izbăvi din mână acestor dumnezei puternici? Dumnezeii aceştia au lovit pe egipteni cu tot felul de urgii în pustie. Întăriţi-vă şi fiţi oameni, filistenilor, ca nu cumva să fiţi robi evreilor, cum v-au fost ei robi vouă; fiţi oameni şi luptaţi!' Filistenii au început lupta şi Israel a fost bătut. Fiecare a fugit în cortul lui. Înfrângerea a fost foarte mare şi din Israel au căzut treizeci de mii de oameni pedeştri. Chivotul lui Dumnezeu a fost luat şi cei doi fii ai lui Eli, Hofni şi Fineas, au murit.’‘
Filistenii credeau că acest chivot era zeul israeliţilor. Ei nu ştiau că Dumnezeul cel viu, care a creat cerurile şi pământul şi a dat Legea la Sinai, trimitea prosperitate şi blestem, potrivit cu ascultarea sau călcarea Legii Sale conţinute în chivotul sacru.
Mulţi din Israel au fost omorâţi. Eli stătea lângă drum privind cu inima tremurând să primească veşti de pe front. El se temea că chivotul va fi luat şi pângărit de oastea filisteană. Un sol de la armată a alergat la Silo şi l-a informat pe Eli că cei doi fii ai lui au fost omorâţi. El a putut suporta acest lucru cu oarecare calm, deoarece avea motive să se aştepte la aşa ceva. Când însă mesagerul a adăugat: ‘‘Şi chivotul Domnului a fost luat,’‘ Eli s-a clătinat în suferinţă pe scaunul lui, a căzut pe spate şi a murit. S-a împărtăşit de mânia lui Dumnezeu care a venit asupra fiilor lui. El era vinovat într-o mare măsură de fărădelegile lor pentru că a neglijat în mod criminal să le pună restricţii. Capturarea chivotului lui Dumnezeu de către filisteni era considerată cea mai mare calamitate ce putea să i se întâmple lui Israel. Soţia lui Fineas a născut şi, când era aproape să moară, şi-a numit copilul Icabod, spunând: ,,'S-a dus slava din Israel: din cauză că chivotul lui Dumnezeu a fost luat.’‘
În ţara filistenilor
Dumnezeu a îngăduit ca chivotul să fie luat de duşmanii lui Israel, ca să-i arate acestuia cât de zadarnic era ca el să creadă în chivot, simbolul prezenţei Sale, în timp ce profana poruncile din interiorul lui. Dumnezeu voia să-l umilească, luând de la el acel chivot sacru, tăria şi încrederea cu care se fălea.
Filistenii au fost victorioşi pentru că aveau, după cum credeau ei, dumnezeul renumit al israeliţilor care a făcut minuni mari pentru ei şi i-a făcut spaima duşmanilor lor. Au dus chivotul lui Dumnezeu la Asdod, într-un templu splendid făcut în cinstea renumitului dumnezeu al lor, Dagon, şi l-au aşezat lângă acesta. Dimineaţa, preoţii acelor dumnezei au intrat în templu şi au fost îngroziţi să-l găsească pe Dagon căzut cu faţa la pământ înaintea chivotului Domnului. Ei l-au ridicat şi l-au aşezat în poziţia lui de mai înainte. Se gândeau că poate a căzut accidental. Dimineaţa următoare însă, l-au găsit căzut din nou cu faţa la pământ, iar capul şi mâinile îi erau tăiate.
Îngerii lui Dumnezeu, care însoţeau chivotul fără încetare, au culcat la pământ idolul fără simţuri şi apoi l-au mutilat ca să arate că Dumnezeu, Dumnezeul cel viu, era mai pe sus de toţi dumnezeii şi că în faţa Lui orice zeu păgân era ca nimic. Păgânii aveau mare respect pentru dumnezeul lor, Dagon, iar când l-au găsit distrus şi culcat cu faţa la pământ înaintea chivotului lui Dumnezeu s-au întristat şi au considerat aceasta ca o prevestire foarte rea pentru filisteni. Ei au interpretat că filistenii şi toţi dumnezeii lor vor fi supuşi şi nimiciţi de către evrei, iar Dumnezeul acestora va fi mai mare şi mai puternic decât toţi dumnezeii. Au scos chivotul lui Dumnezeu din templul idolului lor şi l-au aşezat singur într-alt loc.
Filistenii au ţinut chivotul lui Dumnezeu timp de şapte luni. I-au biruit pe israeliţi şi au luat chivotul lui Dumnezeu în care credeau că stă puterea acestora şi se gândeau că vor fi întotdeauna în siguranţă şi nu vor mai avea frică de armatele lui Israel. În mijlocul bucuriei lor însă, datorită succesului avut, s-a auzit o tânguire prin toată ţara, iar cauza a fost pusă, după un timp, pe seama chivotului lui Dumnezeu. El a fost cărat cu groază din loc în loc, fiind urmat de nimicire de la Dumnezeu până când filistenii au fost foarte încurcaţi neştiind ce să mai facă cu el. Îngerii care îl însoţeau îl păzeau de orice rău. Filistenii n-au îndrăznit să-l deschidă; căci zeul lor, Dagon, a avut o asemenea soartă încât ei se temeau să atingă chivotul sau să-l aibă aproape de ei. Ei i-au chemat pe preoţi şi pe ghicitori şi i-au întrebat ce să facă cu chivotul lui Dumnezeu. Aceştia i-au sfătuit să-l trimită înapoi, la poporul căruia îi aparţinea, împreună cu o jertfă pentru vină gravă şi dacă Dumnezeu va avea plăcerea s-o primească, ei vor fi vindecaţi. Ei ar trebui să mai înţeleagă că mâna Iui Dumnezeu era asupra lor din cauză că I-au luat chivotul, care aparţinea numai lui Israel.
Întoarcerea la Israel
Unii n-au fost de acord cu aceasta. Era prea umilitor să care înapoi chivotul şi au insistat că nici unul dintre filisteni n-ar îndrăzni să-şi rişte viaţa ca să ducă înapoi chivotul Dumnezeului lui Israel care a adus moarte asupra lor. Sfătuitorii lor l-au rugat să nu-şi împietrească inimile, cum a făcut egiptenii şi Faraon şi să aducă asupra lor nenorociri şi plăgi mai mari. În timp ce toţi se temeau să ia înapoi chivotul lui Dumnezeu, ei i-au sfătuit spunând: ,,'Acum, faceţi un car nou de tot şi luaţi două vaci tinere care dau ţâţă şi n-au tras la jug; înjugaţi vacile la car şi mânaţi înapoi acasă viţeii lor care se ţin după ele. Să luaţi chivotul Domnului şi să-l puneţi în car; să puneţi alături de el, într-o ladă, lucrurile de aur pe care le daţi Domnului ca dar pentru vină; apoi să-l trimiteţi şi va pleca. Să-l urmăriţi cu privirea şi dacă se va sui pe drumul hotarului său spre Bet-Şemeş, Domnul ne-a făcut acest mare rău; dacă nu, vom şti că nu mâna Lui ne-a lovit, ci lucrul acesta a venit la noi din întâmplare.' Oamenii au făcut aşa. Au luat două vaci care alăptau, le-au înjugat la car şi le-au închis viţeii acasă... Vacile au apucat drept pe drum spre Bet-Şemeş; au ţinut mereu acelaşi drum, mugind şi nu s-au abătut nici la dreapta nici la stânga.’‘
Filistenii ştiau că vacile nu puteau fi determinate să-şi lase viţeii acasă în afară de cazul că erau silite de vreo putere nevăzută. Vacile au plecat direct spre Bet-Şemeş, mugind după viţeii lor şi totuşi depărtându-se de ei. Domnitorii filistenilor au mers după chivot până la hotarul Bet-Şemeşului. Ei n-au îndrăznit să lase acel scrin sacru numai pe seama vacilor. Se temeau să nu i se întâmple vreun rău şi să vină asupra lor calamităţi mai mari. Ei nu ştiau că îngerii lui Dumnezeu însoţeau chivotul şi conduceau vacile în mersul lor, la locul unde acesta trebuia să fie.
Încumetarea pedepsită
Locuitorii din Bet-Şemeş secerau la câmp, iar când au văzut chivotul lui Dumnezeu în carul tras de vaci, s-au bucurat foarte mult. Ştiau că era lucrarea lui Dumnezeu. Vacile au tras carul cu chivotul la o piatră mare şi acolo s-au oprit singure. Leviţii au luat jos chivotul Domnului şi darul filistenilor, au adus o ardere de tot Domnului carul şi vacile care au cărat chivotul, precum şi darul filistenilor. Domnitorii filistenilor s-au întors la Ecron şi plaga a fost oprită.
Oamenii din Bet-Şemeş erau curioşi să ştie ce putere mare era în acel chivot, care-l făcea să îndeplinească lucruri aşa de minunate. Ei vedeau chivotul ca fiind puternic de la sine şi nu atribuiau lui Dumnezeu puterea. Numai bărbaţi numiţi special pentru acest scop sfânt puteau privi chivotul, descoperit de învelitorile lui, fără a fi omorâţi, pentru că era ca şi când ei L-ar fi privit pe Însuşi Dumnezeu. Când oamenii, ca să-şi satisfacă curiozitatea, au deschis chivotul să privească în colţurile lui tainice şi sacre, lucru pe care păgânii idolatri nu au îndrăznit să-l facă, îngerii care-l însoţeau au omorât peste cincizeci de mii de oameni. Locuitorii din Bet-Şemeş se temeau de chivot şi ziceau: ,,'Cine poate sta înaintea Domnului, înaintea acestui Dumnezeu sfânt? Şi la cine trebuie să se suie chivotul, dacă se depărtează de la noi ?' Au trimis nişte soli la locuitorii din Chiriat-Iearim ca să le spună: 'Filistenii au adus înapoi chivotul Domnului; pogorâţi-vă şi luaţi-l la voi.’’‘ Locuitorii din Chiriat-Iearim au dus chivotul Domnului în casa lui Abinadab şi l-au sfinţit pe fiul lui ca să-l păzească. Timp de douăzeci de ani evreii au fost sub puterea filistenilor. Erau foarte umiliţi şi s-au pocăit de păcatele lor, iar Samuel a mijlocit în favoarea lor şi Dumnezeu a fost iarăşi îndurător cu ei. Filistenii le-au făcut război şi Domnul a lucrat din nou pentru ei într-un mod minunat şi i-au biruit pe vrăjmaşi.
Chivotul a rămas în casa lui Abinadab până când David a fost făcut împărat. El i-a adunat pe toţi bărbaţii aleşi ai lui Israel, şi a mers să aducă chivotul lui Dumnezeu. L-au pus într-un car nou şi l-au scos din casa lui Abinadab. Fiii lui, Uza şi Ahio, conduceau carul cel nou. David şi toată casa lui Israel cântau înaintea Domnului cu tot felul de instrumente muzicale. ‘‘Când au ajuns la aria lui Nacon, Uza a întins mâna spre chivotul lui Dumnezeu şi l-a apucat pentru că erau să-l răstoarne boii. Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Uza şi l-a lovit pe loc pentru păcatul lui şi a murit acolo lângă chivotul lui Dumnezeu.’‘ Uza era supărat pe boi din cauză că s-au împiedicat. El a arătat clar neîncredere în Dumnezeu ca şi când El, care a adus chivotul din ţara filistenilor, nu putea să-i poarte de grijă. Îngerii care însoţeau chivotul l-au lovit pe loc pe Uza pentru că s-a încumetat cu nerăbdare să pună mâna pe chivotul Domnului.
„David s-a temut de Domnul în ziua aceea şi a zis: 'Cum să intre chivotul Domnului la mine?' N-a vrut să ducă chivotul Domnului la el, în cetatea lui David şi l-a dus în casa lui Obed-Edom din Gat Chivotul Domnului a rămas trei luni la casa lui Obed-Edom din Gat şi Domnul a binecuvântat pe Obed-Edom şi toată casa lui.’‘
Dumnezeu voia să-şi înveţe poporul că, în timp ce chivotul Lui era groază şi moarte pentru aceia care-I călcau poruncile, era totodată binecuvântare şi tărie pentru aceia care ascultau de poruncile Sale. Când a auzit David cât de mult a fost binecuvântată casa lui Obed-Edom şi că tot ce avea a propăşit datorită chivotului lui Dumnezeu, era nerăbdător să-l aducă în cetatea sa. Înainte de a se aventura să aducă chivotul sacru însă, el însuşi s-a sfinţit lui Dumnezeu şi a poruncit ca toţi bărbaţii cu cea mai înaltă autoritate în împărăţie să se păzească de orice ocupaţie lumească şi de orice ar putea să le atragă mintea de la consacrare sfântă. Trebuia să se sfinţească în felul acesta, cu scopul de a duce chivotul sacru în cetatea lui David.’‘ Atunci David a pornit şi a suit chivotul lui Dumnezeu din casa lui Obed-Edom în cetatea lui David, în mijlocul veseliei...
După ce au adus chivotul Domnului, l-au pus la locul lui în mijlocul cortului pe care-l ridicase David pentru chivot; şi David a adus înaintea Domnului arderi de tot şi jertfe de mulţumire.’‘

În templul lui Solomon
După ce a terminat construirea templului, Solomon i-a adunat pe bătrânii lui Israel şi pe oamenii cu cea mai mare influenţă din popor, ca să aducă chivotul legământului Domnului din cetatea lui David. Aceşti bărbaţi s-au consacrat lui Dumnezeu şi, cu mare solemnitate şi veneraţie, i-au însoţit pe preoţii ce purtau chivotul. „Au adus chivotul Domnului, cortul întâlnirii şi toate uneltele sfinte care erau în cort: preoţii şi leviţii le-au adus. Împăratul Solomon şi toată adunarea lui Israel chemată la el au stat înaintea chivotului. Au jertfit oi şi boi, care n-au putut fi nici număraţi, nici socotiţi, din pricina mulţimii lor.’‘
Solomon a urmat exemplul tatălui său, David. La fiecare şase paşi aducea jertfă. Cu cântare, cu muzică şi cu ceremonie măreaţă, ‘‘preoţii au dus chivotul legământului Domnului la locul lui, în locul prea sfânt al casei, în sfânta sfintelor, sub aripile heruvimilor. Căci heruvimii aveau aripile întinse peste locul chivotului şi acopereau chivotul şi drugii lui pe deasupra. ‘‘
A fost făcut un sanctuar de cea mai aleasă frumuseţe, conform cu modelul arătat lui Moise pe munte şi apoi prezentat lui David de către Domnul. Sanctuarul pământesc a fost făcut ca cel ceresc. Pe lângă cei doi heruvimi de deasupra chivotului, Solomon a mai făcut doi îngeri mai mari, stând la fiecare capăt al chivotului şi reprezentând pe îngerii cereşti care păzesc fără încetare Legea lui Dumnezeu. Este imposibil de descris frumuseţea şi splendoarea acestui tabernacol. Acolo a fost dus chivotul sfânt, în ordine solemnă şi reverenţioasă şi aşezat în locul lui, sub aripile celor doi heruvimi grandioşi ce stăteau pe duşumea.
Corul sacru şi-a unit vocile cu tot felul de instrumente muzicale, în laudă la adresa lui Dumnezeu. În timp ce vocile, în armonie cu instrumentele muzicale răsunau prin templu şi erau purtate de vânt prin Ierusalim, norul slavei lui Dumnezeu a luat în stăpânire casa aşa cum, mai înainte, a umplut tabernacolul. ‘‘În clipa când au ieşit preoţii din locul sfânt, norul a umplut casa Domnului. Preoţii n-au putut să rămână acolo să facă slujba, din pricina norului; căci slava Domnului umpluse casa Domnului.’‘
Împăratul Solomon a stat pe un postament de aramă în faţa altarului şi a binecuvântat poporul. Apoi a îngenunchiat şi, cu mâinile ridicate a prezentat înaintea lui Dumnezeu o rugăciune fierbinte şi solemnă, în timp ce adunarea era plecată cu faţa la pământ. După ce şi-a terminat Solomon rugăciunea, un foc minunat a venit din cer, şi a consumat jertfa.
Din cauza păcatelor lui Israel, nenorocirea despre care Dumnezeu a spus că va veni asupra templului dacă poporul se va depărta de El, a fost îndeplinită la câteva sute de ani după construirea lui. Dumnezeu i-a promis lui Solomon că, dacă va rămâne credincios, iar poporul va asculta de toate poruncile Sale, acel templu măreţ, va sta pentru totdeauna, în toată splendoarea lui, ca o dovadă a prosperităţii şi a marilor binecuvântări pe care le primeau israeliţii pentru ascultarea lor.


Captivitatea lui Israel
Dumnezeu a îngăduit ca Israel să meargă în robie ca să-i umilească şi să-i pedepsească din cauza călcării poruncilor Lui şi din cauza faptelor lor rele. Înainte de distrugerea templului, Dumnezeu a făcut cunoscut soarta acestuia, câtorva dintre slujitorii Săi credincioşi. Templul era mândria naţiunii şi era privit cu idolatrie, în timp ce poporul păcătuia împotriva lui Dumnezeu. El le-a descoperit şi robia lui Israel. Chiar înainte de distrugerea templului, aceşti oameni neprihăniţi au mutat chivotul sfânt conţinând tablele de piatră şi, cu jale şi întristare, l-au ascuns într-o peşteră, unde avea să stea retras de la poporul Israel, din cauza păcatelor lor şi nu avea să le mai fie redat. Acest chivot sacru este încă tăinuit. Nu a fost deranjat niciodată de când a fost ascuns.
25. PRlMA VENIRE A DOMNULUI HRISTOS
Am fost dusă înapoi, la momentul când Isus avea să ia asupra Lui natura omului, să Se umilească pe Sine ca om şi să sufere ispitele lui Satana.
Naşterea Sa a fost lipsită de măreţie lumească. S-a născut într-un staul şi a fost legănat într-o iesle; totuşi naşterea Lui a fost onorată cu mult mai presus decât a oricăruia dintre fiii oamenilor. Îngeri din cer i-au anunţat pe păstori despre venirea Lui, iar lumina şi slava de la Dumnezeu au însoţit mărturia lor. Oastea cerească şi-a atins harpele şi a slăvit pe Dumnezeu. Îngerii au vestit în mod triumfător venirea Fiului lui Dumnezeu la o lume căzută, ca să împlinească lucrarea de mântuire şi, prin moartea Lui, să aducă omului pace, fericire şi viaţă veşnică. Dumnezeu a onorat venirea Fiului Său. Îngeri I s-au închinat.
Botezul lui Isus
Îngerii lui Dumnezeu planau deasupra scenei botezului Lui; Duhul Sfânt a coborât în forma unui porumbel şi a luminat peste El şi, în timp ce oamenii stăteau foarte uimiţi, cu ochii aţintiţi asupra Lui, din cer s-a auzit glasul Tatălui spunând: Tu eşti Fiul Meu prea iubit; În Tine Îmi găsesc plăcerea.
Ioan nu era sigur că Acela care a venit să fie botezat de el în Iordan era Mântuitorul. Dumnezeu însă, i-a făgăduit un semn prin care Îl va cunoaşte pe Mielul lui Dumnezeu. Acel semn a fost dat când porumbelul ceresc s-a coborât asupra Domnului Isus şi slava lui Dumnezeu a strălucit în jurul Lui. Ioan şi-a întins mâna arătând către Isus şi a strigat cu glas tare: ‘‘Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!’‘ Ioan 1:29.

Slujba lui Ioan
Ioan le-a spus ucenicilor lui că Isus era Mesia cel promis, Mântuitorul lumii. Când lucrarea lui se încheia, el şi-a învăţat ucenicii să privească la Isus şi să-L urmeze ca Mare Învăţător. Viaţa lui Ioan a fost plină de mâhnire şi de lepădare de sine. El a vestit prima venire a lui Hristos, dar nu i s-a îngăduit să fie martor al minunilor Lui şi să se bucure de puterea manifestată de El. Când Isus avea să-Şi înceapă activitatea ca învăţător, Ioan ştia că atunci el trebuia să moară. Vocea lui era rareori auzită în altă parte decât în pustie. Viaţa îi era singuratică. El nu a stat împreună cu familia tatălui lui ca să se bucure de societatea membrilor ei, ci i-a părăsit pentru a-şi îndeplini misiunea. Mulţimile plecau din oraşele şi satele aglomerate şi se adunau în pustie ca să asculte cuvintele minunatului profet. El a înfipt securea la rădăcina pomului. A mustrat păcatul fără frică de urmări şi a pregătit calea pentru Mielul lui Dumnezeu. Irod a fost afectat de mărturia puternică şi tăioasă a lui Ioan şi cu un interes profund întreba ce trebuie să facă pentru a deveni ucenicul lui. Ioan ştia că Irod era gata să se căsătorească cu soţia fratelui lui, în timp ce soţul ei încă trăia, şi i-a spus deschis că nu era legal. Irod nu voia să facă vreun sacrificiu. S-a căsătorit cu soţia fratelui lui şi, influenţat de ea, l-a prins pe Ioan şi l-a pus în temniţă, intenţionând să-l elibereze cumva. În timp ce era închis acolo, Ioan a auzit prin ucenicii lui despre lucrările puternice ale lui Isus. El nu-l putea asculta cuvintele pline de har, dar ucenicii lui îl informau şi-l mângâiau cu ceea ce au auzit ei. La scurt timp, Ioan a fost decapitat prin influenţa soţiei lui Irod. Am văzut că ucenicii cei mai umili care L-au urmat pe Domnul Isus, au fost martorii minunilor Sale şi I-au ascultat cuvintele de mângâiere, erau mai mari decât Ioan Botezătorul; aceasta înseamnă că ei au fost mai înălţaţi şi mai onoraţi şi au avut mai multă plăcere în viaţa lor.
Ioan a venit în spiritul şi puterea Iui Ilie ca să proclame prima venire a Iui Isus. Am fost îndreptată către zilele din urmă şi am văzut că Ioan îi reprezenta pe aceia care vor merge, în spiritul şi puterea Iui Ilie, să vestească ziua mâniei şi a doua venire a Domnului Isus.
Ispita
După botezul Său în Iordan, Isus a fost condus de Duhul în pustie, să fie ispitit de diavolul. Duhul Sfânt L-a pregătit pentru acea scenă deosebită a ispitei cumplite. Timp de patruzeci de zile a fost ispitit de Satana şi în acest timp nu a mâncat nimic. Totul în jurul Lui era neplăcut. Natura omenească ar fi înclinată să se dea înapoi de la astfel de circumstanţe. El Se afla cu fiarele sălbatice şi cu diavolul într-un loc dezolat şi singuratic. Fiul lui Dumnezeu era palid şi epuizat datorită postului şi suferinţei, dar calea I-a fost trasată şi El trebuia să îndeplinească lucrarea pe care a venit s-o facă.
Satana a profitat de suferinţele Fiului Iui Dumnezeu şi s-a pregătit să-L asalteze cu multe ispite, sperând să-L învingă, pentru că S-a umilit pe Sine ca pe un om. Satana a venit cu ispita aceasta: ‘‘Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte pietrei acesteia să se facă pâine. ‘‘ L-a ispitit pe Domnul Isus să consimtă a-i dovedi faptul că EI era Mesia, prin exercitarea puterii Sale divine. El i-a răspuns cu blândeţe: ‘‘Este scris: Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura Iui Dumnezeu.’‘ Luca 4:3,4.
Satana căuta o dispută cu Domnul Isus cu privire la faptul că El era Fiul lui Dumnezeu. S-a referit Ia condiţia Lui slabă şi suferindă şi a afirmat cu trufie că era mai tare decât El. Cuvintele rostite din cer însă, ‘‘Tu eşti Fiul Meu prea iubit; în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea’‘ (Luca 3:22), au fost suficiente pentru a-L susţine pe Isus în toate suferinţele Lui. Am văzut că Domnul Hristos nu avea ce să facă pentru a-l convinge pe Satana de puterea Lui sau de faptul că El era Mântuitorul lumii. Satana a avut dovada suficientă a poziţiei înălţate şi a autorităţii Fiului lui Dumnezeu. Nesupunerea faţă de autoritatea lui Hristos l-a dat afară din cer.
Ca să-şi manifeste puterea, Satana L-a dus pe Isus la Ierusalim, L-a aşezat pe vârful templului şi acolo L-a ispitit să dovedească faptul că era Fiul lui Dumnezeu, aruncându-Se de la acea înălţime ameţitoare. Satana a venit cu cuvintele inspiraţiei: ‘‘Căci este scris: El va porunci îngerilor Lui să Te păzească şi ei Te vor lua pe mâini ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră. Isus a răspuns: 'S-a spus: Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău.’‘ Luca 4:10-12. Satana dorea să-L provoace pe Isus să abuzeze de compasiunea Tatălui Său şi să-Şi rişte viaţa înainte de îndeplinirea misiunii Sale. El spera ca Planul de Mântuire să cadă; dar era aşezat prea adânc pentru a fi răsturnat sau mânjit de Satana.
Hristos este exemplul tuturor creştinilor. Când sunt ispitiţi sau drepturile le sunt călcate, ei trebuie să suporte cu răbdare. Ei nu trebuie să simtă că au dreptul să-L cheme pe Domnul ca să-Şi manifeste puterea încât ei să poată obţine biruinţă asupra vrăjmaşilor lor, în afară de cazul că Dumnezeu poate fi în mod direct onorat şi slăvit prin aceasta. Dacă Isus S-ar fi aruncat de pe vârful templului, aceasta nu L-ar fi onorat pe Tatăl Lui, pentru că nimeni n-ar fi fost martor în afară de Satana şi de îngerii lui Dumnezeu. Aceasta ar fi însemnat a ispiti pe Domnul să-Şi manifeste puterea în faţa celui mai înverşunat duşman al Său şi să arate bunăvoinţă faţă de acela pe care El venise să-l biruiască.
‘‘Diavolul l-a suit pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărăţiile pământului şi I-a zis: 'Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată şi o dau oricui voiesc. Dacă dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.' Drept răspuns, Isus i-a zis: 'Înapoia Mea, Satano! Este scris: Să te închini Domnului, Dumnezeului tău şi numai Lui să-I slujeşti.’‘' Luca 4:5-8.
Satana a prezentat împărăţiile lumii, înaintea Domnului Isus, în lumina cea mai atractivă. Dacă Isus i s-ar fi închinat, el promitea să-şi retragă pretenţiile ce le avea asupra posesiunilor pământului. Dacă însă, Planul de Mântuire avea să fie dus la îndeplinire şi Domnul Isus avea să moară ca să-l salveze pe om, Satana ştia că propria-i putere va trebui să-i fie limitată şi, până la urmă, luată, iar el distrus. De aceea planul lui studiat era de a împiedica, dacă era posibil, îndeplinirea măreţei lucrări care a fost începută de Fiul lui Dumnezeu. Dacă Planul de Mântuire ar eşua, Satana ar reţine împărăţia pe care a pretins-o atunci şi, dacă va reuşi, se măgulea că ar împărăţi în opoziţie cu Dumnezeul cerului.
Mustrarea ispititorului
Satana a triumfat atunci când Domnul Isus Şi-a lăsat la o parte puterea şi slava şi a părăsit cerul. Credea că Fiul lui Dumnezeu a fost lăsat atunci în puterea lui. Ispitirea a mers atât de uşor cu perechea sfântă, încât el spera ca prin puterea lui satanică şi prin vicleşug să-L biruiască chiar pe Fiul lui Dumnezeu şi prin aceasta să-şi salveze viaţa şi împărăţia. Dacă ar fi putut să-L ispitească pe Isus să Se depărteze de voia Tatălui Său, obiectivul lui ar fi fost atins. Domnul Isus însă, l-a întâmpinat pe ispititor cu mustrarea: ‘‘Înapoia Mea, Satano! ‘‘ El trebuia să se plece numai înaintea Tatălui Său.
Satana pretindea împărăţia pământului ca fiind a lui şi-I sugera lui Isus ideea că ar putea fi scutit de toate suferinţele Sale şi că nu avea nevoie să moară pentru a obţine împărăţiile acestei lumi; dacă i s-ar închina lui, ar putea avea toate posesiunile pământului şi slava de a împărăţi peste ele. Domnul Isus însă, a fost neclintit. Ştia că va veni timpul când, prin propria-I viaţă, va răscumpăra împărăţia de la Satana şi, după o vreme, toţi cei din cer şi de pe pământ se vor supune Lui. El Şi-a ales o viaţă de suferinţă şi o moarte îngrozitoare ca fiind calea arătată de Tatăl Său, prin care ar putea deveni moştenitor legal al împărăţiilor pământului şi să-I fie date ca o posesiune veşnică. La fel şi Satana, va fi dat în mâinile Sale să fie nimicit de moarte şi să nu-L mai necăjească niciodată pe Isus sau pe sfinţi în slavă.

26. LUCRAREA DOMNULUI HRISTOS
După ce şi-a sfârşit ispitele, Satana s-a depărtat de Isus pentru un timp, iar îngerii I-au pregătit mâncare în pustiu, L-au întărit şi binecuvântarea Tatălui Său se afla asupra Lui. Satana, cu cele mai cumplite ispite ale lui, a eşuat; totuşi, el aştepta cu nerăbdare perioada lucrării Domnului Isus, când, în diferite ocazii, avea să-şi încerce viclenia împotriva Lui. El încă spera să-L învingă, stârnind ura acelora ce nu aveau să-L primească pe Isus şi determinându-i să caute să-L omoare.
Satana a ţinut un sfat special cu îngerii lui. Ei erau dezamăgiţi şi furioşi că n-au reuşit nimic împotriva Fiului lui Dumnezeu. Au hotărât că trebuie să fie mai şireţi şi să-şi folosească la maximum puterea pentru a inspira, în mintea celor din neamul Lui, necredinţă cu privire la faptul că El era Mântuitorul lumii, iar în felul acesta să-L descurajeze pe Isus în misiunea Lui. Nu conta cât de scrupuloşi puteau fi iudeii în ceremoniile şi jertfele lor; dacă ei puteau fi ţinuţi orbi faţă de profeţii şi făcuţi să creadă că Mesia avea să apară ca un împărat pământesc puternic, atunci era posibil să fie conduşi să-L dispreţuiască şi să-L respingă pe Isus.
Mi s-a arătat că Satana şi îngerii lui erau foarte ocupaţi în timpul lucrării Domnului Hristos, inspirând în oameni necredinţă, ură şi batjocură. Adesea, când Isus rostea unele adevăruri tăioase, mustrându-le păcatele, oamenii se înfuriau. Satana şi îngerii lui îi îndemnau să ia viata Fiului lui Dumnezeu. De mai multe ori au luat pietre să arunce în El, dar îngerii L-au păzit şi L-au dus departe de mulţimea mânioasă, într-un loc sigur. Din nou, în timp ce adevărul simplu era auzit de pe buzele Lui, mulţimea L-a apucat şi L-a dus pe vârful unui deal, intenţionând să-L arunce. Între ei s-a iscat o ceartă cu privire la ceea ce ar trebui să facă cu Isus şi îngerii L-au ascuns iarăşi de ochii mulţimii, iar El a plecat în drumul Lui, trecând prin mijlocul lor.
Satana încă mai spera ca măreţul Plan de Mântuire să eşueze. El îşi încorda toate puterile ca să împietrească inima oamenilor şi să-i facă să aibă simţăminte amare împotriva lui Isus. El spera că atât de puţini Îl vor primi ca pe Fiul lui Dumnezeu, încât El va considera suferinţele şi jertfa Lui prea mari ca să fie făcute pentru un grup atât de mic. Am văzut însă, că, dacă ar fi fost numai doi care L-ar fi acceptat pe Domnul Isus ca Fiu al lui Dumnezeu şi ar fi crezut în El spre mântuirea sufletelor lor, El ar fi adus planul la îndeplinire.
Uşurarea celor suferinzi
Isus Şi-a început lucrarea, zdrobind puterea lui Satana asupra celor suferinzi. El restabilea sănătatea celor bolnavi, dădea vedere orbilor şi-i vindeca pe şchiopi făcându-i să sară de bucurie şi să-L slăvească pe Dumnezeu. Domnul Isus a redat sănătatea celor infirmi, care au fost legaţi de puterea crudă a lui Satana timp de mulţi ani de zile. Cu cuvinte pline de har i-a mângâiat pe cei slabi, tremurânzi şi deznădăjduiţi. Pe cei plăpânzi şi suferinzi, peste care Satana a stăpânit victorios, Isus i-a smuls din strânsoarea lui, aducându-le sănătate trupului, precum şi mare bucurie şi fericire. El a înviat morţii la viaţă, iar ei slăveau pe Dumnezeu pentru manifestarea măreaţă a puterii Sale.
Viaţa Domnului Hristos a fost plină de cuvinte şi fapte de bunăvoinţă, compasiune şi iubire. Era întotdeauna atent să asculte şi să uşureze durerile acelora care veneau la El. Mulţimile purtau în persoana lor dovada puterii Sale divine. Totuşi, după ce lucrarea a fost îndeplinită, mulţi erau ruşinaţi de umilul şi în acelaşi timp puternicul Predicator. Conducătorii nu au crezut în Isus şi din cauza aceasta oamenii nu voiau să-L accepte. El a fost un om al durerii şi obişnuit cu suferinţa. Ei nu puteau suporta să fie conduşi de viaţa Lui cumpătată şi plină de lepădare de sine. Ei doreau să se bucure de onorurile pe care le oferă lumea. Totuşi, mulţi Îl urmau pe Fiul lui Dumnezeu şi-I ascultau învăţăturile, hrănindu-se cu cuvintele pline de har şi de însemnătate, dar atât de simple încât şi cel mai slab le putea înţelege.
Opoziţie ineficientă
Satana şi îngerii lui le-au orbit ochii iudeilor, le-au întunecat înţelegerea şi i-au stârnit pe mai marii poporului şi pe conducători să ia viaţa Mântuitorului. Alţii erau trimişi să-L aducă pe Domnul Isus, dar, când veneau aproape de locul unde se afla El, erau foarte uimiţi. Ei L-au văzut plin de înţelegere şi compasiune faţă de suferinţa omenească. L-au auzit vorbind încurajator, cu iubire şi blândeţe celor slabi şi nenorociţi. L-au mai auzit mustrându-l pe Satana cu glas autoritar şi poruncindu-le captivilor lui să plece, liberi. Ei au ascultat cuvintele înţelepte rostite de Isus şi au fost subjugaţi; nu au putut pune mâna pe El. S-au întors la preoţi şi la bătrâni fără Isus.
Când au fost întrebaţi: ‘‘De ce nu L-aţi adus?’‘ ei au relatat minunile pe care le-au văzut şi cuvintele sfinte de înţelepciune, iubire şi înţelegere pe care le-au auzit şi au sfârşit spunând: ‘‘Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta.’‘ Preoţii cei mai de seamă i-au acuzat că au fost şi ei înşelaţi, iar unii dintre ofiţeri au fost ruşinaţi că nu L-au adus pe Isus. Preoţii au întrebat într-un mod dispreţuitor dacă a crezut în El vreunul dintre conducători. Am văzut că mulţi dintre magistraţi şi bătrâni au crezut în Domnul Isus, dar Satana i-a împiedicat să recunoască aceasta; ei se temeau de oameni mai mult decât de Dumnezeu.
Până aici, viclenia şi ura lui Satana nu au zădărnicit Planul de Mântuire. Se apropia timpul îndeplinirii obiectivului pentru care Isus a venit în lume. Satana şi îngerii lui s-au consultat şi au hotărât să inspire propria naţiune a Domnului Hristos să strige cu vehemenţă după sângele Său şi să îngrămădească cruzime şi dispreţ asupra Lui. Ei sperau că lui Isus nu-I va plăcea un astfel de tratament şi nu va reuşi să-Şi menţină umilinţa şi blândeţea.
În timp ce Satana îşi desfăşura planurile, Domnul Isus le dezvăluia cu grijă ucenicilor Lui suferinţele prin care trebuia să treacă, faptul că va fi răstignit şi că va învia a treia zi. Dar înţelegerea lor părea să fie întunecată, iar ei nu puteau pricepe ce le spunea.
Schimbarea la faţă
Credinţa ucenicilor a fost întărită într-o mare măsură cu ocazia schimbării la faţă, când li s-a îngăduit să privească slava Domnului Hristos şi să audă glasul din cer mărturisind despre caracterul Său divin. Dumnezeu a ales să le dea urmaşilor lui Isus o dovadă puternică a faptului că El era Mesia cel făgăduit, astfel ca în întristarea şi în dezamăgirea lor amară, la răstignirea Lui, ei să nu-şi piardă cu totul credinţa. Cu ocazia schimbării la faţă, Domnul a trimis pe Moise şi pe Ilie ca să vorbească cu Isus despre suferinţele şi moartea Lui. În loc să aleagă îngeri ca să discute cu Fiul Său, Dumnezeu i-a ales pe aceia care au experimentat încercările de pe pământ.
Ilie a vorbit cu Dumnezeu. Lucrarea lui a fost dureroasă şi chinuitoare, deoarece prin el, Domnul a mustrat păcatele lui Israel. Ilie a fost un profet al lui Dumnezeu; totuşi a fost silit să fugă din loc în loc pentru a-şi scăpa viaţa. Propriul său neam l-a urmărit ca pe o fiară sălbatică pentru a-l putea nimici Dumnezeu însă, l-a înălţat la cer. Îngerii l-au dus la cer în slavă şi triumf.
Moise a fost mai mare decât toţi aceia care au trăit înaintea lui. El a fost mult onorat de Dumnezeu, fiind privilegiat să vorbească cu Domnul faţă în faţă, cum vorbeşte un om cu prietenul lui. I s-a îngăduit să vadă lumina strălucitoare şi slava minunată care învăluie pe Tatăl. Prin Moise, Domnul i-a eliberat pe copiii lui Israel din robia egipteană. Moise a fost un mijlocitor pentru popor, care a stat adesea între ei şi mânia lui Dumnezeu. Când mânia Lui a fost foarte aprinsă împotriva israeliţilor pentru necredinţa lor, pentru cârtirile şi păcatele lor cumplite, dragostea lui Moise pentru ei a fost încercată. Dumnezeu a propus să-i nimicească şi să facă din el un neam puternic. Moise şi-a arătat dragostea faţă de Israel prin rugăciunea lui fierbinte în favoarea lor. În durerea lui, L-a rugat pe Dumnezeu să se întoarcă de la mânia Sa aprinsă şi să-i ierte sau, dacă nu, să şteargă numele lui din cartea vieţii.
Moise a trecut prin moarte, dar Mihail a coborât şi i-a dat viaţă înainte ca trupul lui să vadă putrezirea. Satana a încercat să reţină trupul, pretinzându-l pentru el. Dar Mihail l-a înviat pe Moise şi l-a luat la cer. Satana a pronunţat blesteme amare la adresa lui Dumnezeu, denunţându-L ca nedrept prin faptul că a permis ca prada să-i fie luată; cu toate acestea, Domnul Hristos nu şi-a mustrat vrăjmaşul, deşi datorită ispitei lui a căzut slujitorul lui Dumnezeu. Cu blândeţe, El a făcut referire la Tatăl Său, spunând: ‘‘Domnul să te mustre.’‘ Iuda 9.
Domnul Isus le-a spus ucenicilor Lui că erau unii care stăteau cu El şi care nu vor gusta moartea până nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere. Această făgăduinţă a fost împlinită cu ocazia schimbării la faţă. Înfăţişarea lui Isus a fost schimbată şi a strălucit ca soarele. Veşmântul Lui era alb şi sclipitor. Moise era acolo, reprezentând pe aceia care vor fi înviaţi din morţi la a doua venire a lui Isus. Ilie, care a fost luat la cer fără să vadă moartea, îi reprezenta pe aceia care vor fi schimbaţi în nemurire la a doua venire a Domnului Hristos şi vor fi înălţaţi la cer fără să guste moartea. Ucenicii priveau cu uimire şi teamă maiestatea desăvârşită a Domnului Isus şi norul care-i umbrea şi au auzit glasul lui Dumnezeu spunând cu măreţie nemaipomenită: ‘‘Acesta este Fiul Meu prea iubit; de El să ascultaţi.’‘
27. TRĂDAREA DOMNULUI HRISTOS
Am fost dusă la timpul în care Domnul Isus mânca cina Paştelui cu ucenicii Săi. Satana l-a înşelat pe Iuda şi l-a făcut să creadă că era unul din ucenicii adevăraţi ai Domnului Hristos; dar inima lui a fost întotdeauna firească. El a văzut lucrările pline de putere ale lui Isus, a fost cu El în timpul lucrării Sale, şi a cedat dovezii copleşitoare că El era Mesia, dar Iuda lucra în ascuns, era invidios şi iubea banii. El s-a plâns cu adâncă nemulţumire de parfumul costisitor care a fost turnat pe Isus.
Maria Îl iubea pe Domnul ei. El i-a iertat păcatele, care erau multe, şi l-a înviat din morţi pe fratele ei iubit. Ea credea că nimic nu era prea scump pentru a-i fi oferit lui Isus. Cu cât era mai scump, cu atât putea să-şi exprime mai bine recunoştinţa faţă de Mântuitorul ei, dedicându-I acest parfum.
Iuda, ca o scuză pentru lăcomia lui, a sugerat că parfumul putea fi vândut, iar banii daţi săracilor. Nu spunea acest lucru pentru că îi păsa de săraci, ci pentru că era egoist şi îşi însuşea adesea, pentru propria-i folosinţă, ceea ce îi era încredinţat pentru a fi dat săracilor. Iuda nu era atent la confortul şi nici chiar la nevoile lui Isus, iar pentru a-şi scuza lăcomia, se referea adeseori la săraci. Această faptă de generozitate din partea Mariei a fost cea mai tăioasă mustrare pentru înclinaţia lui de a acapara. Calea era pregătită pentru ca ispita lui Satana să fie primită imediat în inima lui Iuda.
Preoţii şi conducătorii iudeilor Îl urau pe Isus, dar mulţimile se îmbulzeau să-I asculte cuvintele pline de înţelepciune şi să-I vadă lucrările Lui pline de putere. Oamenii erau mişcaţi de un interes profund şi Îl urmau pe Domnul Isus cu nerăbdare ca să asculte instrucţiunile acestui Învăţător minunat. Mulţi dintre conducători credeau în El, dar nu îndrăzneau să-şi declare credinţa, ca să nu fie daţi afară din sinagogă. Preoţii şi bătrânii au hotărât că ceva trebuie făcut pentru a atrage atenţia poporului de la Isus. Se temeau că toţi oamenii vor crede în El. Nu puteau vedea nici o siguranţă pentru ei. Ei trebuie sau să-şi piardă poziţia, sau să-L dea pe Isus la moarte; şi după ce-L vor fi dat la moarte, vor exista totuşi aceia care erau monumente vii ale puterii Lui.
Domnul Isus l-a înviat pe Lazăr din morţi, iar ei se temeau că, dacă Îl vor omorî pe Isus, Lazăr va mărturisi despre puterea Sa. Oamenii se adunau să-l vadă pe acela care a fost înviat din morţi, iar conducătorii au hotărât să-l omoare şi pe Lazăr şi să stingă entuziasmul. Apoi vor întoarce poporul către tradiţiile şi doctrinele omeneşti, să zeciuiască izma şi mărarul, iar ei vor avea iarăşi influenţă asupra lui. Au căzut de acord să-L ia pe Isus când era singur, căci, dacă ar fi încercat să-L ia din mulţime, când tot interesul era asupra Lui, ar fi fost ucişi cu pietre.
Iuda ştia cât de nerăbdători erau ei să-L obţină pe Isus şi s-a oferit să-L vândă preoţilor celor mai de seamă şi bătrânilor, pentru câţiva arginţi. Iubirea de bani l-a determinat să-L trădeze pe Domnul lui în mâinile celor mai înverşunaţi duşmani ai Săi. Satana lucra direct prin Iuda şi în mijlocul scenei impresionante de la ultima cină, trădătorul născocea planuri de a-şi trăda Învăţătorul. Isus, plin de întristare, le-a spus ucenicilor că toţi vor avea un prilej de poticnire din cauza Lui chiar în noaptea aceea. Petru însă, a afirmat cu înflăcărare, că, chiar dacă toţi ceilalţi vor fi ofensaţi din cauza Lui, el nu va fi. Domnul Isus i-a spus: ‘‘Satana a dorit să vă aibă ca să vă poată cerne ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi.’‘ Luca 22:31,32.
În grădină
L-am privit pe Isus în grădină cu ucenicii. Cu adâncă durere, i-a implorat să vegheze şi să se roage, ca să nu cadă în ispită. El ştia că avea să le fie încercată credinţa şi speranţele aveau să le fie dezamăgite, iar ei vor avea nevoie de toată tăria pe care o pot obţine prin veghere strictă şi prin rugăciune fierbinte. Plângând cu strigăte tari, Isus S-a rugat: ‘‘Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta.’‘ Luca 22:42. Fiul lui Dumnezeu Se ruga în agonie. Picături mari de sânge se adunau pe faţa Lui şi cădeau la pământ. Îngerii zburau deasupra locului, privind scena, dar numai unul a fost trimis să-L întărească pe Fiul lui Dumnezeu în agonia Lui. În cer nu era nici o bucurie. Îngerii şi-au aruncat coroanele şi harpele şi, cu cel mai profund interes, Îl priveau în tăcere pe Isus. Ei doreau să-L înconjoare pe Fiul lui Dumnezeu, dar îngerul care avea comanda nu le-a permis, ca nu cumva, privind trădarea Lui, să-L elibereze; căci planul fusese întocmit şi trebuia îndeplinit.
După ce S-a rugat, Isus a venit la ucenici, dar ei dormeau. În ceasul acela grozav, n-a avut măcar compasiunea şi rugăciunile ucenicilor Lui. Petru, care a fost atât de zelos cu puţin timp în urmă, era îngreuiat de somn. Isus i-a amintit declaraţia lui pozitivă şi i-a spus: ‘‘Ce, un ceas n-aţi putut să vegheaţi împreună cu Mine?’‘ Matei 26:40. Fiul lui Dumnezeu S-a rugat în agonie de trei ori.
Trădarea
Atunci a apărut Iuda cu grupul de oameni înarmaţi. S-a apropiat de Maestrul lui, ca de obicei, să-L salute. Ceata L-a înconjurat. El însă, Şi-a manifestat puterea divină când i-a întrebat: ‘‘Pe cine căutaţi?’‘ ‘‘Eu sunt.’‘ Ei s-au dat înapoi şi au căzut la pământ. Isus a pus această întrebare ca ei să poată fi martori ai puterii Lui şi să aibă dovada că El ar putea să Se elibereze din mâinile lor, dacă ar vrea.
Ucenicii au început să spere când au văzut mulţimea, cu toiege şi săbii, căzând atât de uşor. Când s-au ridicat şi L-au înconjurat din nou pe Fiul lui Dumnezeu, Petru şi-a scos sabia, l-a lovit pe un slujitor al marelui preot şi i-a tăiat urechea. Isus i-a poruncit să-şi pună sabia la loc, spunând: ‘‘Crezi că n-aş putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?’‘ Matei 26:53. Am văzut că, atunci când au fost rostite aceste cuvinte, feţele îngerilor au fost însufleţite de speranţă. Ei doreau ca chiar atunci să-L înconjoare pe Comandantul lor şi să risipească gloata mânioasă. Din nou însă, tristeţea s-a aşezat asupra lor, când Isus a adăugat: ‘‘Dar cum se vor împlini Scripturile, care zic că aşa trebuie să se întâmple?’‘ Matei 26:54. La fel şi inimile ucenicilor, s-au cufundat în disperare şi dezamăgire amară când Isus S-a lăsat luat de duşmanii Lui.
Ucenicii se temeau pentru vieţile lor şi toţi L-au părăsit şi au fugit. Isus a fost lăsat singur în mâinile gloatei ucigaşe. 0, ce triumf pe Satan, atunci! Şi ce tristeţe şi durere pe îngerii lui Dumnezeu! Multe companii de îngeri sfinţi, fiecare cu câte un înger comandant înalt în frunte, erau trimişi să vadă scena. Îngerii aveau să înregistreze fiecare insultă, fiecare cruzime manifestată asupra Fiului lui Dumnezeu şi fiecare spasm de durere pe care Isus avea să-l sufere; pentru că exact aceiaşi oameni care s-au alăturat acestei scene îngrozitoare, vor vedea din nou totul, în imagini clare.
28. JUDECAREA DOMNULUI HRISTOS
Când au plecat din cer, îngerii şi-au pus deoparte, cu mâhnire, coroanele lor strălucitoare. Nu le puteau purta, în timp ce Comandantul lor suferea şi avea să poarte o coroană de spini. În sala de judecată, Satana şi îngerii lui erau preocupaţi să distrugă sentimentele şi compasiunea omenească. Atmosfera era grea şi poluată prin influenţa lor. Preoţii cei mai de seamă şi bătrânii erau inspiraţi de ei să-L insulte pe Isus, să-L umilească şi să-L trateze cu violenţă în modul cel mai dificil de suportat pentru natura omenească. Satana spera că astfel de batjocoră şi violenţă vor scoate de la Fiul lui Dumnezeu vreo plângere sau vreun murmur; sau că Îşi va manifesta puterea divină ca să se smulgă din strânsoarea mulţimii şi în felul acesta, Planul de Mântuire să eşueze în cele din urmă.
Tăgăduirea lui Petru
Petru l-a urmat pe Domnul lui după ce a fost trădat. Era nerăbdător să vadă ce se va face cu Isus. Atunci când a fost acuzat însă, că era unul din ucenicii Lui, frica pentru propria-i siguranţă l-a făcut să declare că nu-L cunoştea pe acel Om. Ucenicii erau renumiţi pentru puritatea limbajului lor, iar Petru, pentru a-şi convinge acuzatorii că nu era unul din ucenicii Domnului Hristos, a tăgăduit acuzaţia a treia oară cu blestem şi jurământ. Isus, care se afla la o oarecare distanţă de Petru, a întors spre el o privire tristă şi dojenitoare. Atunci, ucenicul şi-a amintit cuvintele pe care i le-a spus Isus în camera de sus, precum şi afirmaţia lui zeloasă. ‘‘Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire.’‘ Matei 26:33. El s-a lepădat de Domnul lui chiar cu blestem şi jurământ, dar acea privire a lui Isus i-a topit inima şi l-a salvat. El a plâns cu amar, s-a pocăit de marele lui păcat, a fost convertit şi apoi pregătit să-i întărească pe fraţii lui.
În sala de judecată
Mulţimea striga după sângele lui Isus. L-au biciuit cu cruzime, L-au îmbrăcat cu o manta regească veche, de culoare purpurie, iar pe capul Lui sfânt au pus o coroană de spini. I-au pus o trestie în mână, se plecau înaintea Lui şi Îl salutau în batjocură: ‘‘Plecăciune, Împăratul iudeilor!’‘ Ioan 19:3. Apoi I-au luat trestia din mână şi L-au lovit cu ea peste cap, făcând ca spinii să-I intre în tâmple şi sângele să I se prelingă pe faţă şi pe barbă.
Pentru îngeri era greu să îndure priveliştea. Ei L-ar fi eliberat pe Domnul Isus, dar îngerii comandanţi le-au interzis, spunând că acesta era un mare preţ de răscumpărare care trebuia plătit pentru om; şi trebuia să fie complet şi să producă moartea Aceluia care avea putere asupra morţii. Isus ştia că îngerii erau martorii umilirii Sale. Cel mai slab înger ar fi putut să facă acea gloată batjocoritoare să cadă fără putere şi să-L elibereze pe Isus. El ştia că dacă ar fi dorit acest lucru de la Tatăl Lui, îngerii L-ar fi eliberat pe loc. Era necesar însă, pentru a aduce la îndeplinire Planul de Mântuire, să sufere violenţa oamenilor răi.
Blând şi smerit, Domnul Isus stătea înaintea mulţimii înfuriate, în timp ce aceasta îi oferea cel mai josnic tratament. I-au scuipat faţa - acea faţă de care vor dori să se ascundă într-o zi, faţă care va da lumină cetăţii lui Dumnezeu şi va străluci mai tare decât soarele. Domnul Hristos nu le-a aruncat o privire mânioasă criminalilor. Ei I-au acoperit capul şi faţa cu o haină veche, apoi Îl loveau şi strigau: ‘‘Prooroceşte, cine Te-a lovit?’‘ Luca 22:64. Între îngeri a fost agitaţie. Ei L-ar fi salvat pe loc, dar îngerii comandanţi le interziceau.
Unii dintre ucenici au căpătat permisiunea să intre unde era Isus şi să vadă judecarea Lui. Ei aşteptau ca El să-Şi manifeste puterea divină, să se elibereze din mâinile duşmanilor Lui şi să-i pedepsească pentru cruzimea cu care L-au tratat. Speranţele lor se înălţau şi coborau, după cum aveau loc diferitele scene. Uneori se îndoiau şi se temeau că au fost înşelaţi, dar glasul pe care l-au auzit pe muntele schimbării la faţă şi slava pe care au văzut-o le-a întărit credinţa că El era Fiul lui Dumnezeu. Îşi aminteau scenele la care au fost martori, minunile pe care le-au văzut înfăptuite de Isus, vindecând bolnavii, deschizând ochii orbilor şi urechile surzilor, mustrând şi scoţând afară demoni, înviind morţii şi chiar liniştind vântul şi marea.
Nu puteau crede că El va muri. Ei sperau că Se va ridica totuşi cu putere şi, cu o voce poruncitoare, va împrăştia mulţimea aceea setoasă de sânge, ca şi atunci când a intrat în templu şi i-a scos afară pe aceia care făceau din casa lui Dumnezeu un loc pentru mărfuri, iar ei au fugit dinaintea Lui ca şi când ar fi fost urmăriţi de o companie de soldaţi înarmaţi. Ucenicii sperau că Isus Îşi va manifesta puterea şi-i va convinge pe toţi că El era Împăratul lui Israel.
Mărturisirea lui Iuda
Iuda a fost plin de remuşcare şi ruşine din cauza faptei lui perfide de a-L trăda pe Domnul Isus. Când a fost martor la tratamentul crud pe care L-a îndurat Mântuitorul, a fost copleşit. El L-a iubit pe Isus, dar a iubit mai mult banii. El nu a crezut că Isus va suporta să fie luat de gloata pe care el a condus-o. A aşteptat ca El să facă o minune şi să Se elibereze. Când a văzut însă, mulţimea furioasă în sala de judecată, însetând după sânge, şi-a simţit profund vina. În timp ce mulţi Îl acuzau pe Isus cu vehemenţă, Iuda s-a grăbit prin mulţime, mărturisind că a păcătuit, vânzând sânge nevinovat. El le-a oferit preoţilor banii pe care aceştia i-au plătit lui şi i-a implorat să-L elibereze, declarând că Isus era complet nevinovat.
Iritarea şi confuzia i-au făcut pe preoţi să tacă pentru puţin timp. Nu doreau ca lumea să ştie că ei au plătit pe unul din pretinşii urmaşi ai lui Isus să-L dea în mâinile lor. Doreau să ascundă faptul că L-au vânat pe Isus ca pe un tâlhar şi că L-au luat în secret. Mărturisirea lui Iuda însă, precum şi înfăţişarea lui vinovată şi sălbatică, i-au expus înaintea mulţimii, arătând că ura a fost cea care i-a făcut să-L prindă pe Domnul Isus. În timp ce Iuda, cu voce tare, Îl declara nevinovat, preoţii au răspuns: ‘‘Ce ne pasă nouă? Treaba ta.’‘ Matei 27:4. Îl aveau pe Isus în puterea lor şi erau hotărâţi să fie siguri de El. Copleşit de durere, Iuda a aruncat banii pe care acum îi dispreţuia, la picioarele acelora care l-au plătit şi, cu groază şi chin sufletesc, a plecat şi s-a spânzurat.
Domnul Isus avea mulţi simpatizanţi în mulţimea din jurul Lui, iar faptul că nu răspundea nimic la întrebările ce Îi erau puse, a uimit gloata. Cu toată batjocura şi violenţa oamenilor, pe faţa Lui nu s-a văzut nici o expresie de tulburare şi nici o privire încruntată. Era demn şi liniştit. Spectatorii priveau la El cu mirare. Ei comparau statura Lui perfectă şi ţinuta Lui hotărâtă şi demnă cu înfăţişarea acelora care stăteau împotriva Lui la judecată şi-şi spuneau unul altuia că El semăna cu un împărat mai mult decât semăna oricare dintre conducători. Nu avea semne de criminal. Ochii îi erau blânzi, senini şi fără teamă, iar fruntea lată şi înaltă. Fiecare trăsătură Îi era puternic marcată de bunăvoinţă şi principiu nobil. Răbdarea şi stăpânirea Lui de Sine erau atât de diferite de ale omului, încât mulţi s-au cutremurat. Chiar Irod şi Pilat au fost tulburaţi de ţinuta Lui nobilă şi dumnezeiască.
Isus înaintea Iui Pilat
Pilat a fost convins de la început că Isus nu era un om obişnuit. El a crezut că este un caracter remarcabil şi absolut nevinovat de toate acuzaţiile ce erau aduse împotriva Lui. Îngerii care erau martorii scenei au înregistrat convingerile guvernatorului roman. Pentru a-l împiedica să se angajeze în fapta îngrozitoare de a-L da pe Domnul Isus să fie răstignit, un înger a fost trimis la soţia lui Pilat şi i-a dat printr-un vis informaţia că Acela pe care Îl judeca soţul ei era Fiul lui Dumnezeu şi că suferea nevinovat. Ea i-a trimis imediat o solie lui Pilat, spunându-i că a suferit mult într-un vis din cauza lui Isus şi-l avertiza să nu aibă nimic de-a face cu acel Om sfânt. Solul, înghesuindu-se grăbit prin mulţime, a aşezat scrisoarea în mâinile lui Pilat. Când a citit, Pilat s-a cutremurat şi a devenit palid. Imediat s-a hotărât să nu aibă nimic de a face cu trimiterea lui Hristos la moarte. Dacă evreii voiau sângele Iui Isus, el nu-şi va da consimţământul la aceasta, ci va ajuta la eliberarea Lui.
La Irod
Când a auzit Pilat că Irod era la Ierusalim, a fost foarte uşurat, deoarece spera să se elibereze de orice responsabilitate în judecarea şi condamnarea lui Isus. Imediat L-a trimis la Irod împreună cu acuzatorii Lui. Acest conducător devenise împietrit în păcat. Omorârea lui Ioan Botezătorul i-a lăsat pe conştiinţă o pată de care nu putea să scape. Când a auzit despre Isus şi despre lucrările mari făcute de El, s-a înspăimântat şi s-a cutremurat, crezând că era Ioan Botezătorul, înviat din morţi. Când Isus a fost trimis la el de către Pilat, Irod a considerat acest act ca o recunoaştere a puterii, autorităţii şi judecăţii lui. Aceasta i-a făcut prieteni pe cei doi conducători care mai înainte erau duşmani. Irod a fost încântat să-L vadă pe Isus, deoarece se aştepta ca El să facă nişte minuni, spre satisfacţia lui. Lucrarea lui Isus însă, nu era de a satisface curiozitatea sau de a-Şi căuta siguranţa. Puterea Sa divină şi minunată trebuia folosită pentru salvarea altora şi nu pentru El Însuşi.
Domnul Isus nu a răspuns nimic la multele întrebări puse de Irod şi nici duşmanilor Săi care ÎI acuzau vehement. Irod s-a înfuriat din cauză că Isus nu părea să se teamă de puterea lui şi, împreună cu oamenii lui de război, L-au luat în derâdere, L-au sfidat şi L-au umilit pe Fiul lui Dumnezeu. Totuşi, a fost uimit de înfăţişarea nobilă şi dumnezeiască a lui Isus când era tratat în mod ruşinos şi, temându-se să-L condamne, L-a trimis iarăşi la Pilat.
Satana şi îngerii lui îl ispiteau pe Pilat şi încercau să-l conducă spre propria-i ruină. I-au sugerat că, dacă nu va lua parte la condamnarea lui Isus, alţii vor lua; mulţimea înseta după sângele Lui; şi, dacă nu-L dădea pe Isus să fie răstignit, îşi va pierde puterea şi onoarea lumească şi va fi denunţat ca unul care crede în acel impostor. De frică să nu-şi piardă puterea şi autoritatea, Pilat a consimţit la moartea lui Isus. Cu toate că el a aşezat sângele lui Isus asupra acuzatorilor Săi, iar mulţimea l-a primit strigând: ‘‘Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri.’‘ (Matei 27:25), totuşi Pilat nu era curat; el era vinovat de sângele Domnului Hristos. Pentru interesul lui egoist, pentru plăcerea de a primi onoare de la oamenii mari ai pământului a dat la moarte un om nevinovat. Dacă şi-ar fi urmat convingerile proprii, Pilat n-ar fi avut nimic de-a face cu condamnarea lui Isus.
Înfăţişarea şi cuvintele Domnului Isus în timpul judecării Sale au făcut o impresie adâncă asupra multora care au fost prezenţi la acea ocazie. Rezultatul influenţei astfel exercitate, a fost arătat după învierea Lui. Între aceia care au fost adăugaţi atunci bisericii, erau mulţi ale căror convingeri datau din timpul judecării lui Isus.
Satana i-a condus pe evrei la toată cruzimea ce i-au aplicat-o Domnului Isus, iar când a văzut că de la El n-a ieşit nici cel mai uşor geamăt, a fost foarte furios. Cu toate că a luat asupra Lui natura omului, El era susţinut de o tărie de caracter dumnezeiască şi nu S-a depărtat de voia Tatălui Său nici în cel mai mic lucru.
29. RĂSTIGNIREA DOMNULUI HRISTOS
Domnul Hristos, Fiul scump al lui Dumnezeu, a fost dus şi predat poporului ca să fie răstignit. Ucenicii şi credincioşii din regiunea înconjurătoare, s-au aIăturat mulţimii şi L-au urmat pe Isus la Calvar. Era şi mama Iui Isus acolo, sprijinită de Ioan, ucenicul iubit. Inima i-a fost lovită de un chin de nedescris; totuşi, ca şi ucenicii, spera ca imaginea dureroasă să se schimbe, iar Isus să-Şi afinne puterea şi să apară înaintea duşmanilor Lui ca Fiul lui Dumnezeu. Apoi inima ei de mamă era iarăşi zdrobită când îşi amintea cuvintele în care El S-a referit pe scurt la lucrurile care se întâmplau în acea zi. Isus abia a trecut de poarta lui Pilat când, crucea care a fost pregătită pentru Baraba a fost adusă şi pusă pe umerii Lui zdrobiţi şi însângeraţi. Tovărăşii lui Baraba, care aveau să sufere moartea în acelaşi timp cu Isus, au primit şi ei câte o cruce. Mântuitorul Şi-a purtat povara doar câţiva zeci de metri când, din cauza pierderii sângelui, a epuizării şi durerii excesive, a căzut leşinat la pământ.
Când Şi-a revenit, crucea I-a fost aşezată din nou pe umeri şi a fost forţat să meargă înainte. El S-a clătinat câţiva paşi ducându-şi greutatea, apoi a căzut la pământ ca fără viaţă. La început s-a crezut că este mort, dar, până la urmă, Şi-a revenit. Preoţii şi conducătorii nu simţeau nici o compasiune pentru victima lor suferindă; au văzut însă că Îi era imposibil să-Şi care instrumentul de tortură mai departe. În timp ce se gândeau ce să facă, Simon, un cirenian care venea din direcţie opusă şi a întâlnit mulţimea, a fost prins la instigaţia preoţilor şi silit să care crucea Domnului Hristos. Fiii Iui Simon erau ucenici ai lui Isus, dar el nu a avut niciodată legătură cu El.
O mare mulţime Îl urma pe Mântuitorul la Calvar. Mulţi din ei sfidau şi batjocoreau; alţii însă, plângeau şi povesteau faptele Sale slăvite. Aceia care au fost vindecaţi de diferite boli şi aceia pe care i-a înviat din morţi declarau lucrările Lui minunate cu o voce arzătoare, întrebând ce a făcut Isus ca să fie tratat ca un făcător de rele. Numai cu câteva zile în urmă L-au însoţit cu osanale voioase, fluturând ramuri de palmier, în timp ce El intra triumfător în Ierusalim. Mulţi însă, din aceia care au strigat laudele Lui pentru că era popular atunci să facă aşa, acum intensificau strigătul: ‘‘Răstigniţi-L! Răstigniţi-L!’‘
Ţintuirea pe cruce
Când au ajuns la locul execuţiei, condamnaţii au fost legaţi de instrumentele de tortură. În timp ce cei doi tâlhari se luptau în mâinile acelora care îi întindeau pe cruce, Domnul Isus nu a opus nici o rezistenţă. Mama Lui privea cu încordare dureroasă, sperând că El va face o minune ca să Se salveze. I-a văzut mâinile întinse pe cruce acele mâini scumpe care întotdeauna au împărţit binecuvântare şi au fost deschise să vindece pe cei suferinzi. Ciocanul şi cuiele au fost aduse, iar în timp ce piroanele erau bătute prin carnea moale şi fixate de cruce, ucenicii, cu inima zdrobită, au dus deoparte de la priveliştea crudă, trupul leşinat al mamei Domnului Hristos.
Isus nu a murmurat nici o plângere; faţa I-a rămas calmă şi liniştită, dar picături mari de sudoare I-au apărut pe frunte. Nu s-a găsit nici o mână miloasă care să şteargă roua morţii de pe faţa Domnului Isus, nici cuvinte de simpatie şi fidelitate neschimbătoare, care să stea lângă inima Lui omenească. El a călcat singur în teasc; şi din cei care erau acolo, nici unul n-a fost cu El. În timp ce soldaţii îşi făceau lucrarea lor îngrozitoare, iar El îndura agonia cea mai puternică, Isus S-a rugat pentru duşmanii Lui: ‘‘ Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!’‘ Luca 23:34. Acea rugăciune a Domnului Hristos a îmbrăţişat lumea, cuprinzând pe orice păcătos care va trăi, până se va sfârşi timpul.
După ce Domnul Isus a fost prins în cuie de cruce, ea a fost ridicată de câţiva bărbaţi puternici şi împlântată cu mare violenţă în locul pregătit producâdu-I Fiului lui Dumnezeu cea mai chinuitoare agonie. Apoi, o scenă teribilă s-a petrecut. Preoţii, conducătorii şi cărturarii au uitat demnitatea slujbei lor sacre şi s-au alăturat gloatei batjocorind în chip grosolan şi luând în derâdere pe muribundul Fiu al lui Dumnezeu. Ei spuneau: ‘‘Dacă eşti Tu Împăratul iudeilor, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi!’‘ Luca 23:37. ‘‘Pe alţii i-a mântuit şi pe Sine Însuşi nu se poate mântui!’‘ Marcu 15:31. Demnitarii templului, soldaţii înăspriţi, tâlharul netrebnic de pe cruce, precum şi cei josnici şi cruzi din mulţime, toţi s-au unit ca să-şi bată joc de Domnul Hristos.
Tâlharii care au fost răstigniţi cu Isus au suferit tortură fizică asemănătoare cu a Lui, dar numai unul din ei a devenit împietrit, disperat şi sfidător datorită durerii. El a preluat batjocura preotului şi L-a ocărât pe Isus spunând: ‘‘Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe tine Însuţi şi ne mântuieşte şi pe noi!’‘ Luca 23:39. Celălalt făcător de rele nu era un criminal înăsprit. Când a auzit cuvintele dispreţuitoare ale tovarăşului lui de crimă, ‘‘l-a înfruntat şi i-a zis: Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care eşti sub aceeaşi osândă? Pentru noi este drept pentru că primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar Omul acesta n-a făcut nici un rău.’‘ Luca 23:40,41. Apoi, în timp ce el arăta compasiune faţă de Domnul Hristos, iluminare cerească i-a umplut mintea. În Isus cel zdrobit, batjocorit şi atârnând pe cruce L-a văzut pe Mântuitorul său, singura lui speranţă şi a apelat la el cu credinţă umilă: ‘‘Doamne, adu-Ţi aminte de mine, când vei veni în împărăţia Ta! Isus a răspuns: Adevărat îţi spun astăzi, tu vei fi cu Mine în rai.’‘ Luca 23:43.
Cu uimire, îngerii priveau iubirea infinită a lui Isus, care, în timp ce suferea cea mai chinuitoare agonie a minţii şi a trupului, S-a gândit doar la alţii şi a încurajat sufletul pocăit să creadă. În timp ce Îşi dădea viaţa a manifestat o dragoste faţă de om mai tare ca moartea. Mulţi dintre aceia care au fost martorii acelor scene ale Calvarului au fost întăriţi de ele mai târziu, în credinţa în Domnul Hristos.
Duşmanii lui Isus Îi aşteptau moartea cu o speranţă nerăbdătoare. Îşi imaginau că acel eveniment va aduce la tăcere pentru totdeauna zvonurile despre puterea Lui divină şi despre minunile Sale. Se măguleau că de-acum nu vor mai tremura din cauza influenţei Lui. Soldaţii insensibili, care au întins trupul lui Isus pe cruce, au împărţit între ei hainele Sale, certându-se pentru un articol de îmbrăcăminte care era ţesut fără nici o cusătură. Până la urmă au hotărât rezolvarea trăgând la sorţi pentru el. Pana inspiraţiei a descris această scenă cu sute de ani înainte de a avea Ioc: ‘‘Căci nişte câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiţi dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile şi picioarele... Îşi împart hainele mele între ei şi trag la sorţi pentru cămaşa mea.’‘ Ps. 22:16,18.
O lecţie de dragoste filială
Ochii lui Isus priveau peste mulţimea ce s-a adunat pentru a fi martoră la moartea Lui. La piciorul crucii l-a văzut pe Ioan, susţinând-o pe Maria, mama Domnului Hristos. Ea s-a întors la grozava scenă, nefiind în stare să mai stea departe de Fiul ei. Ultima lecţie a lui Isus a fost una de dragoste filială. El S-a uitat la faţa lovită de întristare a mamei Sale, apoi la Ioan şi a zis: ‘‘Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta!’‘ Ioan 19:27. Ioan a înţeles bine cuvintele lui Isus şi încrederea sacră ce i-a fost acordată. El a luat-o imediat pe mama lui Hristos de la scena înfricoşătoare a Calvarului. Din ceasul acela el a îngrijit-o, ca un fiu supus, luând-o acasă la el. Exemplul desăvârşit de dragoste filială al Domnului Hristos, străluceşte în mod clar prin ceata veacurilor. În timp ce îndura tortura cea mai aspră, nu Şi-a uitat mama, ci a luat măsurile necesare pentru viitorul ei.
Misiunea vieţii pământeşti a Domnului Hristos era aproape îndeplinită. Limba Îi era uscată şi a zis: ‘‘Mi-e sete.’‘ Ei au umplut un burete cu oţet şi fiere şi I-au dat să bea, iar când a gustat din el, l-a refuzat. Domnul vieţii şi slavei murea ca preţ de răscumpărare pentru omenire. Ceea ce I-a făcut paharul atât de amar şi a sfâşiat inima Fiului lui Dumnezeu, a fost simţul păcatului, care a adus mânia Tatălui asupra Lui, ca înlocuitor al omului.
Fărădelegea omului a fost pusă asupra Domnului Hristos, garantul şi înlocuitorul omului. A fost socotit un călcător al Legii ca să-i mântuiască pe aceia de sub blestemul Legii. Vina fiecărui urmaş al lui Adam din fiecare veac, apăsa asupra inimii Lui, iar mânia lui Dumnezeu şi manifestarea teribilă a neplăcerii Lui datorită nelegiuirii a umplut de groază inima Fiului Său. Faptul că faţa divină a fost întoarsă de la Mântuitorul în acest ceas de chin sufletesc suprem, I-a străpuns inima cu o întristare ce nu poate fi niciodată înţeleasă de om pe deplin. Fiecare suferinţă îndurată de Fiul lui Dumnezeu pe cruce, picăturile de sânge care au curs din fruntea, mâinile şi picioarele Lui, convulsiile agoniei ce I-au chinuit trupul, precum şi nespusa durere ce i-a umplut sufletul când Tatăl Şi-a ascuns faţa, îi vorbesc omului spunând: Din dragoste pentru tine, Fiul lui Dumnezeu a consimţit ca aceste crime odioase să fie aşezate asupra Lui; pentru tine El distruge moartea şi deschide porţile Paradisului şi ale vieţii veşnice. Acela care a liniştit valurile furioase prin cuvântul Lui şi a umblat pe talazurile înspumate, care a făcut demonii să tremure şi boala să fugă de atingerea Lui, care a înviat, a deschis ochii orbilor, se dă pe Sine, pe cruce, ca ultima jertfă pentru om. El, purtătorul păcatului, îndură pedeapsa judecăţii pentru fărădelege şi devine păcat pentru om.
Satana apăsa inima lui Isus cu cele mai aprige ispite. Păcatul care era atât de urât în ochii Lui, a fost îngrămădit asupra Sa până când El a gemut sub povară. Nu e de mirare că natura Lui omenească s-a cutremurat în ceasul acela înfricoşător. Îngerii Îl priveau uluiţi pe Fiul lui Dumnezeu în agonia Lui disperată, care era atât de mare în comparaţie cu durerea fizică, încât aceasta abia mai era simţită. Oştile cereşti şi-au întors faţa de la priveliştea aceea grozavă.
Natura neînsufleţită şi-a exprimat compasiunea faţă de Creatorul ei muribund. Soarele a refuzat să privească scena aceea îngrozitoare. Razele sale strălucitoare luminau pământul la mijlocul zilei, când, părea că se întunecă deodată. Crucea şi împrejurimile ei au fost învăluite în beznă ca într-un linţoliu de înmormântare. Întunericul a durat trei ore. La ceasul al nouălea, teribila întunecime s-a ridicat de la oameni, dar încă Îl înfăşura pe Mântuitorul ca într-o manta. Fulgere mânioase păreau să fie aruncate asupra Lui, în timp ce atârna pe cruce. Apoi, ‘‘Isus a strigat cu glas tare: Eloi, Eloi, lama sabactani? care tălmăcit înseamnă: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?’‘ Marcu 15:34.
S-a sfârşit
Oamenii priveau în tăcere să vadă sfârşitul acestor evenimente înfricoşătoare. Soarele a strălucit din nou, dar crucea a rămas învăluită în întuneric. Deodată întunecimea s-a ridicat de la cruce, iar Isus a strigat cu tonuri clare, ca de trâmbiţă, ce păreau să răsune prin întreaga creaţiune: ‘‘S-a sfârşit!’‘ ‘‘Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul! ‘‘ Luca 23:46. O lumină a încercuit crucea, iar faţa Mântuitorului a strălucit cu o slavă ca a soarelui. Şi-a aplecat apoi capul pe piept şi a murit.
În clipa când a murit Domnul Hristos, în templu erau preoţi care slujeau înaintea perdelei ce separa locul sfânt de locul prea sfânt. Deodată, au simţit că pământul se cutremură sub ei, iar perdeaua templului, o draperie tare şi bogată care era reînnoită în fiecare an, a fost ruptă în două de sus până jos de acelaşi cap de mână, care a scris cuvintele de osândă pe zidul palatului lui Belşaţar.
Isus nu Şi-a dat viaţa până când nu a îndeplinit lucrarea pe care a venit s-o facă; şi cu ultima suflare a strigat: ‘‘S-a sfârşit!’‘. Când aceste cuvinte au fost rostite, îngerii s-au bucurat pentru că marele Plan de Mântuire a fost îndeplinit în mod triumfător. În cer a fost bucurie pentru că fiii lui Adam vor putea, printr-o viaţă de ascultare, să fie înălţaţi la sfârşit în prezenţa lui Dumnezeu. Satana a fost înfrânt şi el ştia că împărăţia lui era pierdută.
Îngroparea
Ioan era în încurcătură, neştiind ce măsuri să ia cu privire la trupul iubitului său Învăţător. S-a înfiorat la gândul ca acesta să fie manipulat de soldaţi aspri şi insensibili şi plasat într-un loc de înmormântare dezonorat. El ştia că nu putea obţine vreo favoare de la autorităţile iudaice şi nu putea spera mult din partea lui Pilat. În această criză, Iosif şi Nicodim au păşit în faţă. Amândoi erau membri ai Sinedriului şi îl cunoşteau pe Pilat. Amândoi erau bogaţi şi cu influenţă. Ei au hotărât ca trupul lui Isus să fie îngropat într-un loc de cinste.
Iosif a mers cu îndrăzneală la Pilat şi i-a cerut trupul Domnului Isus pentru îngropare. Atunci Pilat a dat un ordin oficial ca trupul să-i fie dat lui Iosif. În timp ce ucenicul Ioan era îngrijorat şi tulburat cu privire la rămăşiţele sacre ale Maestrului său, Iosif din Arimatea s-a întors cu împuternicirea de la guvernator; iar Nicodim, anticipând rezultatul întrevederii lui Iosif cu Pilat, a venit cu un amestec scump de mir şi aloe în greutate de vreo sută de livre (45,36 kg. n.t.). Nici la moartea celui mai onorat om din tot Ierusalimul nu se putea arăta un respect mai mare.
Cu gingăşie şi respect, ei au luat cu mâinile lor trupul lui Isus de pe instrumentul de tortură, iar lacrimi de simpatie le curgeau repede când priveau la forma zdrobită şi sfâşiată pe care au îmbăiat-o şi curăţit-o cu grijă de petele de sânge. Iosif avea un mormânt nou, săpat în piatră, pe care îl păstra pentru el; acest cavou era aproape de Calvar şi el l-a pregătit pentru Isus. Trupul, împreună cu mirodeniile aduse de Iosif, a fost înfăşurat într-o pânză de in şi cei trei ucenici au cărat preţioasa povară la cavoul cel nou în care nu fusese pus nici un om. Acolo, au îndreptat picioarele acelea sfârtecate şi au încrucişat mâinile zdrobite pe pieptul lipsit de pulsaţie. Femeile galileene s-au apropiat să vadă dacă s-a făcut tot ceea ce s-ar fi putut face pentru forma fără viaţă a Învăţătorului lor iubit. Au văzut apoi piatra grea rostogolită la intrarea mormântului. Fiul lui Dumnezeu a fost lăsat să Se odihnească. Femeile au rămas ultimele la cruce şi apoi la mormântul Domnului Hristos.
Deşi conducătorii evrei şi-au adus la îndeplinire scopul lor diavolesc dându-L pe Fiul lui Dumnezeu la moarte, temerile nu le-au fost liniştite şi nici gelozia lor faţă de Hristos cel mort. Cu bucuria răzbunării satisfăcute, era amestecată o frică permanentă că trupul Lui mort, întins în mormântul lui Iosif va reveni la viaţă. De aceea, ‘‘preoţii cei mai de seamă şi fariseii s-au dus împreună la Pilat şi i-au zis: 'Doamne, ne-am adus aminte că înşelătorul acela, pe când era încă în viaţă, a zis: După trei zile voi învia. Dă poruncă dar ca mormântul să fie bine păzit până a treia zi, ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea, să-I fure trupul şi să spună norodului: A înviat din morţi! Atunci înşelăciunea aceasta din urmă ar fi mai rea decât cea dintâi.’‘' Matei 27:63, 64. Pilat, la fel ca şi iudeii, nu voia ca Isus să Se ridice cu putere să pedepsească vina acelora care L-au omorât, şi a aşezat sub comanda preoţilor o grupă de soldaţi romani. El a spus: ,,'Aveţi o strajă; duceţi-vă de păziţi cum puteţi.' Ei au plecat şi au întărit mormântul, pecetluind piatra şi punând strajă.’‘ Matei 27,65, 66.
Iudeii au realizat avantajul faptului de a avea o asemenea strajă în jurul mormântului lui Isus. Ei au pus un sigiliu pe piatra de la intrarea mormântului ca să nu poată fi deranjată fără să se cunoască şi au luat toate măsurile ca nu cumva ucenicii să practice vreo înşelătorie cu privire la trupul lui Isus. Toate planurile şi precauţia lor, au ajutat doar să facă desăvârşit triumful învierii şi să-i stabilească adevărul deplin.

30. ÎNVIEREA DOMNULUI HRISTOS
Ucenicii s-au odihnit în Sabat, îndureraţi de moartea Domnului lor, în timp ce Isus, Împăratul slavei, se afla în mormânt. Când s-a înserat, soldaţii au fost aşezaţi să păzească locul de odihnă al Mântuitorului în timp ce îngeri nevăzuţi zburau deasupra acelui loc sacru. Noaptea trecea încet şi, pe când era încă întuneric, îngerii care vegheau au ştiut că aproape a sosit timpul pentru eliberarea Fiului scump al lui Dumnezeu, Comandantul lor iubit. În timp ce aşteptau cu cea mai profundă emoţie ceasul triumfului Său, un înger puternic a venit zburând iute din cer. Faţa îi era ca fulgerul, iar hainele albe ca zăpada. Lumina lui risipea întunericul din cale şi i-a făcut pe îngerii cei răi care pretindeau în chip victorios trupul lui Isus, să fugă cu groază de strălucirea şi slava lui. Unul din îngerii care au fost martori ai umilirii Domnului Hristos şi au vegheat la locul Lui de odihnă, s-a alăturat îngerului din cer şi împreună au coborât la mormânt. La apropierea lor, pământul s-a cutremurat şi s-a zguduit.
Garda romană a fost cuprinsă de groază. Unde era acum puterea lor de a reţine trupul lui Isus? Ei nu se mai gândeau în acele momente la datoria lor sau la ucenicii care L-ar fura. Lumina îngerilor a strălucit mai tare ca soarele, iar soldaţii romani au căzut la pământ ca morţi. Unul din îngeri a apucat piatra cea mare, a rostogolit-o la o parte din uşa mormântului şi s-a aşezat pe ea. Celălalt a intrat în mormânt şi a dezlegat ştergarul de la capul lui Isus.
‘‘Tatăl Tău Te cheamă’‘
Îngerul din cer a strigat apoi cu o voce care a făcut să se cutremure pământul: ‘‘Fiul lui Dumnezeu, Tatăl Tău Te cheamă! Vino afară!’‘ Moartea nu-L mai putea ţine în stăpânirea ei. Domnul Isus a înviat din morţi biruitor. Oastea cerească privea scena cu uimire solemnă. Cum a ieşit Isus din mormânt, acei îngeri strălucitori s-au aruncat cu faţa la pământ ca să I se închine şi să-L întâmpine cu cântări de biruinţă.
Îngerii lui Satana au fost constrânşi să fugă dinaintea luminii strălucitoare şi pătrunzătoare a îngerilor cereşti şi s-au plâns cu amărăciune împăratului lor că prada le-a fost luată cu violenţă şi că Acela pe care Îl urau atât de mult, a înviat din morţi. Satana şi oştirea lui au jubilat că puterea lor asupra omului căzut L-a făcut pe Domnul vieţii să fie pus în mormânt; dar triumful lor diavolesc a fost scurt deoarece, când Isus a ieşit din închisoarea Lui ca un biruitor maiestuos, Satana a ştiut că, după o vreme, el însuşi va trebui să moară, iar împărăţia va fi dată Aceluia căruia Îi aparţinea de drept. El s-a tânguit şi s-a înfuriat că, în ciuda tuturor eforturilor lui, Isus n-a fost înfrânt, ci a deschis o cale de salvare pentru om, şi oricine ar vrea ar putea să meargă pe ea şi să fie mântuit.
Îngerii cei răi împreună cu comandantul lor au ţinut sfat ca să vadă cum ar putea totuşi lucra împotriva guvernării lui Dumnezeu. Satana le-a poruncit slujitorilor lui să meargă la preoţii cei mai de seamă şi la bătrâni. El a spus: ‘‘Am avut succes înşelându-i, orbindu-le ochii şi întărindu-le inimile împotriva lui Isus. I-am făcut să creadă că El era un înşelător. Garda romană va duce vestea neplăcută că Hristos a înviat. Noi i-am făcut pe preoţi şi pe bătrâni să-L urască pe Isus şi să-L omoare. Acum puneţi-le în faţă gândul că, dacă se va cunoaşte faptul că Isus este viu, ei vor fi omorâţi cu pietre de popor pentru că au dat la moarte un om nevinovat.
Raportul gărzii romane
Când oastea îngerilor cereşti s-a depărtat de la mormânt, iar lumina şi slava au trecut, soldaţii romani au îndrăznit să-şi ridice capul şi să privească în jur. Au fost uluiţi când au văzut că piatra aceea mare a fost rostogolită de la uşa mormântului şi că trupul lui Isus nu mai era acolo. S-au grăbit spre cetate ca să dea de ştire preoţilor şi bătrânilor ce au văzut. Când acei criminali au ascultat raportul minunat, toate feţele au îngălbenit. I-a cuprins groaza gândindu-se la ceea ce au făcut. Dacă raportul era corect, ei erau pierduţi. Pentru o vreme au stat în tăcere, privind unii la alţii, neştiind ce să facă sau să spună. Să accepte raportul, ar însemna să se condamne pe ei înşişi. Au mers la o parte să se consulte cu privire la ce ar trebui făcut. Ei s-au gândit că, dacă raportul adus de garda romană ar circula printre oameni, aceia care L-au dat pe Hristos la moarte vor fi omorâţi.
A fost luată hotărârea ca soldaţii să fie plătiţi ca să păstreze secret acest lucru. Preoţii şi bătrânii le-au oferit o sumă mare spunând: ‘‘Spuneţi aşa: Ucenicii Lui au venit noaptea, pe când dormeam noi şi L-au furat.’‘ Matei 28:13. Când soldaţii au întrebat ce li se va face pentru că au dormit în post, conducătorii iudei au promis că-l vor convinge pe guvernator şi le vor asigura protecţie. De dragul banilor, garda romană şi-a vândut cinstea şi a fost de acord să urmeze sfatul preoţilor şi bătrânilor.
Primele roade ale mântuirii
Când Isus, atârnând pe cruce, a strigat: ‘‘S-a sfârşit’‘, stâncile s-au despicat, pământul s-a zguduit, iar unele morminte s-au deschis. Când a înviat ca biruitor asupra morţii şi mormântului, în timp ce pământul se cutremura, iar slava cerului strălucea în jurul locului sacru, mulţi sfinţi morţi I-au ascultat chemarea şi au ieşit din morminte ca martori ai faptului că El a înviat. Aceşti sfinţi favorizaţi, care au înviat, au fost proslăviţi. Ei au fost aleşi din fiecare veac, de la creaţiune până în zilele Domnului Hristos. Astfel că, în timp ce conducătorii iudei căutau să ascundă învierea lui Hristos, Dumnezeu a ales să scoată o grupă din mormintele lor pentru a mărturisi despre faptul că Isus a înviat şi despre slava Lui.
Cei înviaţi erau diferiţi unii de alţii la statură şi înfăţişare, unii arătând mai nobili decât alţii. Am fost informată că locuitorii pământului au degenerat, pierzându-şi tăria şi frumuseţea. Cu trecerea timpului, puterea pe care o are Satana asupra bolii şi morţii a fost văzută mai clar, iar efectele blestemului au fost mai vizibile. Aceia care au trăit în timpul lui Noe şi al lui Avraam se asemănau cu îngerii la statură, frumuseţe şi tărie. Dar fiecare generaţie care a urmat a fost mai slabă, mai supusă bolii, iar viaţa a fost de mai scurtă durată. Satana a învăţat cum să chinuiască şi slăbească neamul omenesc.
Aceia care au ieşit din morminte după învierea lui Isus, s-au arătat multora spunându-le că jertfa pentru om a fost completă, că Isus pe care L-au răstignit iudeii a înviat din morţi; şi ca dovadă a spuselor lor declarau: ‘‘Noi am înviat cu El.’‘ Ei aduceau mărturie că au fost chemaţi afară din morminte prin puterea Lui. Cu toate că circulau rapoarte mincinoase, învierea Domnului Hristos nu putea fi ascunsă de Satana, de îngerii lui sau de preoţii cei mai de seamă, deoarece această grupă sfântă care a ieşit din mormânt răspândea vestea minunată şi fericită. Isus S-a arătat ucenicilor Lui întristaţi şi cu inimile zdrobite, risipindu-le temerile şi aducându-le bucurie şi încântare.
Femeile la mormânt
În prima zi a săptămânii, dimineaţa devreme, când era încă întuneric, femeile sfinte au venit la mormânt şi au adus mirodenii ca să ungă trupul lui Isus. Ele au văzut că piatra aceea grea de la uşa mormântului a fost dată la o parte şi trupul Lui nu era acolo. Deodată au văzut doi îngeri în haine albe şi cu înfăţişarea luminoasă şi strălucitoare. Aceste fiinţe cereşti au înţeles misiunea femeilor şi imediat le-au spus că Isus nu era acolo; înviase; şi că ele puteau vedea locul unde a stat El. Îngerii le-au cerut să meargă la ucenicii Lui şi să le spună că El va merge înaintea lor în Galilea. Cu frică şi cu bucurie mare, femeile au plecat în grabă înapoi la ucenicii întristaţi şi le-au povestit lucrurile pe care le-au văzut şi auzit.
Ucenicilor nu le-a venit să creadă că Domnul Hristos a înviat, dar, au alergat repede la mormânt împreună cu femeile care le-au adus vestea. Au văzut că Isus nu era acolo; I-au văzut învelitorile de in, dar tot nu puteau crede vestea bună că El a înviat din morţi. Ucenicii s-au întors acasă, minunându-se de ceea ce au văzut şi de raportul femeilor.
Maria însă, a ales să zăbovească la mormânt, gândindu-se la ceea ce a văzut şi era frământată de gândul că s-ar putea să fi fost înşelată. Simţea că o aşteaptă încercări noi. S-a întristat iarăşi şi a izbucnit într-un plâns plin de amărăciune. S-a aplecat ca să privească din nou în mormânt şi a văzut doi îngeri îmbrăcaţi în alb. Unul era în locul în care a stat capul lui Isus şi altul în locul în care au fost picioarele Lui. Ei i-au vorbit cu blândeţe şi au întrebat-o de ce plânge. Maria a răspuns: ‘‘Pentru că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus.’‘ Ioan 20:13.
‘‘Nu Mă atinge’‘
Când se întorcea de la mormânt, L-a văzut pe Isus stând în apropiere, dar nu L-a cunoscut. El i-a vorbit blând întrebând-o despre motivul întristării ei şi pe cine căuta. Crezând că era grădinarul, L-a rugat, că, dacă L-a luat pe Domnul ei, să-i spună unde L-a pus, ca să-L poată lua ea. Domnul Isus i-a vorbit cu propria-I voce cerească, zicând: ‘‘Marie!’‘ Ea era familiarizată cu tonurile acelui glas scump şi a răspuns repede: ‘‘Învăţătorule!’‘ În bucuria ei era gata să-L îmbrăţişeze, dar Isus i-a zis: ‘‘Nu Mă atinge, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci, du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru.’‘ Ioan 20: 17. Plină de bucurie, Maria s-a grăbit la ucenici cu vestea bună. Domnul Isus S-a înălţat repede la Tatăl Lui, ca să audă de la El că a acceptat jertfa şi ca să primească toată puterea în cer şi pe pământ.
Îngerii L-au înconjurat pe Fiul lui Dumnezeu ca un nor şi le-au cerut porţilor veşnice să se ridice, ca să intre Împăratul slavei. Am văzut că, în timp ce Isus Se afla cu acea oaste cerească strălucitoare în prezenţa lui Dumnezeu şi învăluit în slavă, El nu Şi-a uitat ucenicii de pe pământ, ci, a primit putere de la Tatăl Lui ca să se întoarcă şi să le împartă şi lor putere. În aceeaşi zi S-a întors şi S-a arătat ucenicilor. De data aceasta le-a permis să-L atingă, deoarece Se înălţase la Tatăl şi primise putere.
Toma necredinciosul
Toma n-a fost prezent la această ocazie. El n-a vrut să primească raportul ucenicilor cu umilinţă, ci a afirmat cu hotărâre şi încredere în sine, că nu va crede până nu-şi va pune degetele pe semnele cuielor şi pe coasta în care a fost înfiptă suliţa nemiloasă. Prin aceasta el a arătat lipsă de încredere în fraţii lui. Dacă toţi ar cere aceeaşi dovadă, nimeni nu L-ar primi pe Isus astăzi şi n-ar crede în învierea Lui. Voia lui Dumnezeu însă a fost ca raportul ucenicilor să fie acceptat de aceia care nu-L pod vedea şi auzi pe Mântuitorul înviat.
Dumnezeu n-a privit cu plăcere lipsa de încredere a lui Toma. Când Isus S-a întâlnit din nou cu ucenicii Lui, Toma era cu ei şi când L-a văzut pe Domnul a crezut. El declarase că nu va fi satisfăcut fără dovada pipăirii, pe lângă cea a văzului, iar Isus i-a dat ceea ce-şi dorise. Toma a strigat: ‘‘Domnul meu şi Dumnezeul meu!’‘ Dar Isus l-a mustrat pentru necredinţa lui, zicând: ‘‘Tomo, pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut.’‘ Ioan 20:28,29.
Sfârşitul lui Pilat
Pe măsură ce vestea învierii Domnului Isus, se răspândea din cetate în cetate şi din sat în sat, iudeii, la rândul lor, se temeau pentru viaţa lor şi îşi ascundeau ura pe care o aveau faţă de ucenici. Singura lor speranţă era să răspândească raportul lor mincinos, iar aceia care doreau ca acea minciună să fie adevărată, o acceptau. Pilat s-a cutremurat când a auzit că Domnul Hristos a înviat. Nu se putea îndoi de mărturia ce i-a fost dată, iar din ceasul acela pacea l-a părăsit pentru totdeauna. Pentru onoare lumească şi de frică să nu-şi piardă autoritatea şi viaţa, L-a dat pe Isus la moarte. El a fost deplin convins că Acela de al cărui sânge era vinovat, n-a fost doar un om nevinovat, ci Fiul lui Dumnezeu. Viaţa lui Pilat a fost nenorocită până la sfârşit. Disperarea şi chinul sufletesc i-au zdrobit orice simţământ de speranţă şi de bucurie. A refuzat să fie mângâiat şi a murit de cea mai mizerabilă moarte.
Patruzeci de zile cu ucenicii
Isus a rămas cu ucenicii Lui patruzeci de zile, producând încântare şi bucurie inimilor lor pe măsură ce le desfăşura mai deplin realităţile împărăţiei lui Dumnezeu. El i-a însărcinat să poarte mărturia despre lucrurile pe care le-au văzut şi auzit cu privire la suferinţele, moartea şi învierea Sa, despre faptul că El S-a adus jertfă pentru păcat şi că toţi aceia care vor, pot veni la El şi găsi viaţă. Cu multă blândeţe, le-a spus că vor fi prigoniţi şi chinuiţi, dar vor găsi uşurare amintindu-şi de experienţele lor şi de cuvintele rostite de El. Le-a spus că El a biruit ispitele lui Satana şi a obţinut biruinţa prin încercări şi suferinţă. Satana nu mai putea avea nici o putere asupra Lui, dar îşi va îndrepta ispitele mai mult asupra lor şi asupra acelora care vor crede în Numele Lui. Ei pot birui însă, aşa cum a biruit El. Dumnezeu Şi-a înzestrat ucenicii cu putere să facă minuni şi le-a spus că, deşi vor fi persecutaţi de oameni răi, El Îşi va trimite, din când în când, îngerii ca să-i elibereze; viaţa nu le poate fi luată până când misiunea lor n-a fost îndeplinită; apoi s-ar putea să li se ceară să sigileze cu sângele lor mărturia pe care au dat-o.
Urmaşii Domnului Hristos Îi ascultau cu plăcere învăţăturile, hrănindu-se cu nesaţ cu fiecare cuvânt ce ieşea de pe buzele Lui sfinte. Ştiau precis că El era Mântuitorul lumii. Cuvintele Lui pătrundeau adânc în inimile lor şi le părea rău că în curând trebuie să se despartă de Învăţătorul lor ceresc şi să nu mai audă de pe buzele Sale cuvinte pline de mângâiere şi de har. Însă inimile le erau iarăşi încălzite de iubire şi bucurie mare când Isus le spunea că va merge să le pregătească locaşuri şi se va întoarce să-i ia ca să poată fi pentru totdeauna cu El. Le-a mai făgăduit că le trimite Mângâietorul, Duhul Sfânt, ca să-i călăuzească în tot adevărul. Apoi ‘‘Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat.’‘ Luca 24:50.
31. ÎNĂLŢAREA DOMNULUI HRISTOS
Cerul întreg aştepta ceasul glorios când Domnul Isus Se va înălţa la Tatăl Lui. Îngerii au venit să-L întâmpine pe Împăratul slavei şi să-L escorteze triumfal spre cer. După ce Şi-a binecuvântat ucenicii, Isus S-a despărţit de ei şi S-a înălţat. Mulţimea acelora care a înviat odată cu el Îl urma, iar El era în fruntea ei. O mare oştire cerească îi însoţea, în timp ce în cer, o mulţime de îngeri ce nu se putea număra, Îi aştepta sosirea.
Când au ajuns la cetatea sfântă, îngerii care L-au escortat pe Isus au strigat: ‘‘Porţi, ridicaţi-vă capetele; ridicaţi-vă porţi veşnice ca să intre Împăratul slavei!’‘ Îngerii din cetate au strigat în extaz: ‘‘Cine este acest Împărat al slavei?’‘ Îngerii însoţitori au răspuns în triumf: ‘‘Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel viteaz în lupte. Porţi ridicaţi-vă capetele; ridicaţi-vă porţi veşnice, ca să intre Împăratul slavei!’‘ Îngerii care aşteptau au întrebat iarăşi: ‘‘Cine este acest Împărat al slavei?’‘ şi îngerii însoţitori au răspuns în tonuri melodioase: ‘‘Domnul oştirilor, El este Împăratul slavei.’‘ Ps. 24:7-10. Apoi, alaiul ceresc a intrat în cetate.
Toate oştile cerului L-au înconjurat pe Comandantul lor maiestuos şi s-au închinat înaintea Sa cu adoraţia cea mai profundă şi şi-au aruncat la picioarele Lui coroanele lor sclipitoare. Şi-au atins apoi harpele lor de aur şi tonuri dulci şi melodioase au umplut cerul întreg cu muzică şi cu cântări pentru Mielul care a fost junghiat dar trăieşte iarăşi în măreţie şi slavă.
Făgăduinţa revenirii
În timp ce ucenicii priveau spre cer cu tristeţe, să-L mai vadă pentru ultima oară pe Mântuitorul lor care Se înălţa, doi îngeri îmbrăcaţi în alb au stat lângă ei şi le-au spus: ‘‘Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.’‘ Fapte 1:11. Ucenicii şi mama lui Isus care, împreună cu ei, a fost martoră la înălţarea Fiului lui Dumnezeu, au petrecut noaptea următoare vorbind despre faptele Sale minunate şi despre evenimentele ciudate şi măreţe care au avut loc într-un timp scurt.
Mânia lui Satana
Satana s-a sfătuit din nou cu îngerii lui şi, cu ură înverşunată împotriva guvernării lui Dumnezeu, le-a spus că atâta timp cât îşi păstra puterea şi autoritatea asupra pământului, eforturile lor împotriva urmaşilor lui Isus trebuiau să fie de zece ori mai puternice. Nu le-a izbutit nimic împotriva lui Hristos, dar trebuie să-i înfrângă pe urmaşii Lui, dacă este posibil. În toate generaţiile, ei trebuie să caute să-i prindă în capcană pe aceia care vor crede în Isus. Satana le-a spus îngerilor lui că Domnul Isus le-a dat ucenicilor putere să-i mustre, să-i scoată afară şi să-i vindece pe aceia pe care ei îi vor chinui. După aceea îngerii lui Satana au plecat ca nişte lei care răcnesc, căutând să-i distrugă pe urmaşii lui Isus.
32. CINCIZECIMEA
Când Domnul Isus le-a deschis ucenicilor înţelegerea însemnătăţii profeţiilor cu privire la El, i-a asigurat că toată puterea I-a fost dată în cer şi pe pământ şi le-a poruncit să meargă şi să predice Evanghelia la orice făptură. Deodată a fost redeşteptată vechea speranţă a ucenicilor că Domnul Isus Se va aşeza pe tronul lui David la Ierusalim şi L-au întrebat: ‘‘Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou împărăţia lui Israel?’‘ Fapte 1:6. Mântuitorul a aşternut peste mintea lor o incertitudine privind acest subiect şi le-a răspuns: ‘‘Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa.’‘ Fapte 1:7.
Ucenicii au început să spere că minunata coborâre a Duhului Sfânt va influenţa poporul evreu să-L accepte pe Isus. Mântuitorul S-a abţinut de la alte explicaţii, deoarece ştia că, atunci când Duhul Sfânt va veni peste ei în măsură deplină, mintea le va fi iluminată şi ei vor înţelege mai bine lucrarea ce le stă în faţă şi o vor continua chiar de acolo de unde a lăsat-o El.
Ucenicii s-au adunat în camera de sus unindu-se în rugăciuni cu femeile credincioase, cu Maria mama lui Isus şi cu fraţii Lui. Aceşti fraţi, care au fost necredincioşi, erau la data aceea statorniciţi pe deplin în credinţa lor de scenele care au însoţit răstignirea, de învierea şi de înălţarea Domnului. Numărul celor adunaţi era de aproape o sută douăzeci.
Coborârea Duhului Sfânt
‘‘În ziua Cincizecimii, erau toţi cu o inimă adunaţi în acelaşi loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească.’‘ Duhul Sfânt, sub forma unor limbi de foc despărţite la vârf şi aşezându-se peste cei adunaţi, era un simbol al darului care le-a fost dat, acela de a vorbi fluent câteva limbi diferite pe care ei nu le-au cunoscut mai înainte. Aspectul de foc, semnifica zelul fierbinte cu care vor lucra şi puterea care va însoţi cuvintele lor.
Sub această iluminare cerească, Scripturile pe care li le-a explicat Domnul Hristos au rămas în mintea lor cu o strălucire şi frumuseţe vie a adevărului clar şi plin de putere. Perdeaua care i-a împiedicat să vadă sfârşitul lucrurilor care au fost desfiinţate, a fost dată la o parte, iar ei au înţeles cu claritate desăvârşită obiectul misiunii lui Hristos şi natura împărăţiei Sale.
Puterea Cincizecimii
Iudeii au fost răspândiţi prin aproape toate naţiunile şi vorbeau diferite limbi. Ei au venit de la distanţe mari la Ierusalim şi, pentru un timp, au rămas să locuiască acolo, ca să poată participa Ia festivalurile religioase care erau atunci în desfăşurare şi să respecte cerinţele lor. Când erau împreună, fiecare vorbea limba pe care o cunoştea. Această diversitate de limbi era un mare obstacol pentru lucrarea servilor lui Dumnezeu de a vesti doctrina Domnului Hristos până la marginile pământului. Pentru oameni, desăvârşita confirmare a mărturiei pe care o dădeau apostolii pentru Hristos a fost aceea că Dumnezeu le va completa lipsurile în chip minunat. Duhul Sfânt a făcut pentru ei ceea ce ei n-ar fi putut face într-o viaţă întreagă; ei puteau de-acum să răspândească adevărul evangheliei peste hotare, vorbind cu acurateţe limba acelora pentru care lucrau. Acest dar minunat era cea mai puternică dovadă pe care o puteau prezenta lumii că însărcinarea lor purta semnătura cerului.
‘‘Şi se aflau atunci în Ierusalim iudei, oameni cucernici din toate neamurile care sunt sub cer. Când s-a auzit sunetul acela, mulţimea s-a adunat şi a rămas încremenită; pentru că fiecare îi auzea vorbind în limba lui. Toţi se mirau, se minunau şi ziceau unii către alţii: ,Toţi aceştia care vorbesc nu sunt galileeni? Cum dar îi auzim vorbind fiecăruia din noi în limba noastră în care ne-am născut?'‘‘
Preoţii şi conducătorii s-au înfuriat tare din cauza acestei manifestări minunate care a fost raportată peste tot în Ierusalim şi în împrejurimi, dar n-au îndrăznit să dea frâu liber răutăţii lor, de frică să nu se expună urii poporului. Ei L-au dat pe Învăţător la moarte, dar slujitorii Lui, oameni needucaţi din Galileea, erau acolo, arătând împlinirea minunată a profeţiei şi învăţând doctrina lui Isus în toate limbile vorbite atunci. Aceştia vorbeau cu putere despre minunile Mântuitorului şi le desfăşurau ascultătorilor lor Planul de Mântuire cuprins în harul şi jertfa Fiului lui Dumnezeu. Cuvintele lor au convins şi au convertit mii dintre cei care ascultau. Tradiţiile şi superstiţiile insuflate de preoţi erau date la o parte din mintea oamenilor, iar ei acceptau învăţăturile curate ale Cuvântului lui Dumnezeu.
Predica lui Petru
Petru le-a arătat că această manifestare era împlinirea exactă a profeţiei lui Ioel, în care el a prezis că o astfel de putere va veni peste oamenii lui Dumnezeu ca să-i facă potriviţi pentru o lucrare specială.
Petru a trasat descendenţa Domnului Hristos înapoi, direct la casa onorabilă a lui David. El nu a folosit nici una din învăţăturile lui Isus pentru a-şi dovedi adevărata poziţie; ştia că acestea nu vor avea nici un efect, din cauza prejudecăţilor puternice ale poporului. El însă, le-a îndreptat gândurile către David, care era privit de evrei ca un patriarh venerabil al neamului lor. Petru a spus:
‘‘Căci David zice despre El: 'Eu aveam totdeauna pe Domnul înaintea mea, pentru că El este la dreapta mea ca să nu mă clatin. De aceea mi se bucură inima şi mi se veseleşte limba; chiar şi trupul mi se va odihni în nădejde: căci nu-mi vei lăsa trupul în locuinţa morţilor şi nu vei îngădui ca sfântul Tău să vadă putrezirea.’‘
Petru arată că David nu putea vorbi aici referindu-se la sine, ci la Domnul Isus Hristos. David a murit de o moarte naturală ca şi alţi oameni; mormântul lui, cu ţărâna onorată pe care o conţinea, a fost păstrat cu mare grijă, până la acel timp. David, ca împărat al lui Israel, precum şi ca profet, a fost onorat de Dumnezeu în mod deosebit. I s-a arătat în viziune profetică viaţa şi lucrarea Domnului Hristos. L-a văzut cum a fost respins, a văzut judecarea Lui, răstignirea, îngroparea, învierea şi înălţarea Lui.
David a mărturisit că sufletul lui Hristos nu avea să rămână în locuinţa morţilor (în mormânt) şi trupul Lui nu avea să vadă putrezirea. Petru arată împlinirea acestei profeţii cu Isus din Nazaret. Dumnezeu L-a ridicat din mormânt înainte ca trupul Lui să vadă putrezirea. La data aceea El era Cel înălţat în cerul cerurilor.
Cu acea ocazie memorabilă, un mare număr de oameni care până atunci au luat în râs ideea ca o persoană atât de modestă ca Isus să fie Fiul lui Dumnezeu, au devenit cu totul convinşi de adevăr şi L-au recunoscut ca Mântuitor al lor. Trei mii de suflete au fost adăugate bisericii. Apostolii vorbeau despre puterea Duhului Sfânt, iar cuvintele lor nu puteau fi contrazise pentru că erau confirmate de minuni mari făcute de ei prin revărsarea Duhului Sfânt. Înşişi ucenicii erau uimiţi de rezultatele acesteia şi de secerişul rapid şi abundent de suflete. Toţi oamenii erau plini de mirare. Aceia care nu au renunţat la prejudecata şi bigotismul lor erau atât de copleşiţi de un sentiment de respect amestecat cu teamă şi uimire, încât nu au îndrăznit să încerce a opri, prin glas sau violenţă, acea lucrare minunată, şi pentru un timp opoziţia a încetat.
Numai argumentele apostolilor, deşi clare şi convingătoare, n-ar fi îndepărtat prejudecata iudeilor care a rezistat multor dovezi. Dar Duhul Sfânt a adus acele argumente la inima lor, cu putere divină. Ele erau ca nişte săgeţi ascuţite ale Celui atotputernic, convingându-i de vina lor teribilă: că L-au lepădat pe Domnul slavei şi L-au răstignit. ‘‘După ce au auzit aceste cuvinte ei au rămas străpunşi în inimă şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: 'Fraţilor, ce să facem ?’‘ Pocăiţi-vă', le-a zis Petru, „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh.' ‘‘
Petru i-a impresionat pe acei oameni convinşi de faptul că ei l-au respins pe Hristos din cauză că au fost înşelaţi de preoţi şi de conducători; şi, dacă aveau să continue să primească sfat de la ei şi să aştepte ca acei conducători să-L accepte pe Hristos înainte ca ei să îndrăznească s-o facă, nu-L vor accepta niciodată. Acei oameni puternici, deşi pretindeau că sunt sfinţi, erau ambiţioşi şi plini de zel pentru acumulare de bogăţii şi slavă pământească. Ei nu voiau să vină la Hristos ca să primească lumină. Domnul Isus a prezis că o răsplată teribilă va veni asupra acelui popor pentru necredinţa lor persistentă, în ciuda faptului că le-au fost date dovezile cele mai puternice că El era Fiul lui Dumnezeu.
Din ziua aceea, limbajul ucenicilor era curat, simplu şi corect în exprimare şi în accent, fie că vorbeau limba lor , sau o limbă străină. Aceşti bărbaţi umili, care nu au învăţat niciodată la şcolile profeţilor, prezentau adevăruri atât de înalte şi pure încât îi uimeau pe toţi aceia care ascultau. Ei nu puteau să meargă personal la marginile cele mai îndepărtate ale pământului, dar, la sărbătoare erau oameni din toate părţile lumii şi adevărurile primite de ei erau duse la casele lor şi răspândite în mijlocul poporului lor , câştigând suflete la Hristos.
O lecţie pentru zilele noastre
Mărturia cu privire la întemeierea bisericii creştine ne este dată nu numai ca o parte importantă a istoriei sacre, ci şi ca o lecţie. Toţi aceia care iau asupra lor numele lui Hristos ar trebui să aştepte, să vegheze şi să se roage cu o inimă. Toate diferenţele să fie lăsate la o parte, iar unitatea şi iubirea gingaşă a unuia faţă de celălalt să-i umple pe toţi. Atunci rugăciunile noastre se pot înălţa împreună la Tatăl nostru ceresc cu o credinţă puternică şi arzătoare. Atunci putem aştepta cu răbdare şi speranţă împlinirea făgăduinţei.
Răspunsul poate veni imediat şi cu putere copleşitoare sau, poate fi amânat zile şi săptămâni şi credinţa să ne fie pusă la încercare. Dumnezeu ştie însă, cum şi când să ne răspundă la rugăciune. Partea noastră de lucrare este să ne punem în legătură cu canalul divin. Dumnezeu este răspunzător pentru partea Lui de lucrare. El este credincios făgăduinţei date. Chestiunea noastră mare şi importantă este să fim o inimă şi un gând dând la o parte orice invidie şi răutate şi, rugându-ne cu umilinţă, să veghem şi să aşteptăm. Isus, Reprezentantul şi Capul nostru, este gata să facă pentru noi ce a făcut în ziua Cincizecimii pentru aceia care s-au rugat şi au vegheat.
33. VINDECAREA OLOGULUI
La scurt timp de la coborârea Duhului Sfânt şi imediat după un timp petrecut în rugăciune stăruitoare, Petru şi Ioan, suindu-se la templu să se închine, au văzut un olog de patruzeci de ani, abătut şi lovit de sărăcie, care nu a cunoscut în viaţă decât durerea şi infirmitatea. Acest om nenorocit, a dorit de mult să meargă la Isus să fie vindecat, dar, fiind neajutorat era îndepărtat de la locul unde lucra Marele Medic. Până la urmă, rugăminţile lui stăruitoare au determinat pe nişte persoane amabile să-l ducă la poarta templului. Când a ajuns acolo însă, a descoperit că acel Tămăduitor în care şi-a pus toate speranţele, a fost dat la o moarte crudă.
Dezamăgirea lui a stârnit mila acelora care ştiau cât de mult a sperat el şi a aşteptat să fie vindecat de Isus, încât ei îl aduceau în fiecare zi la templu ca trecătorii să poată fi mişcaţi să-i dea câte ceva ca să-şi poată uşura trebuinţele prezente. Când au trecut Petru şi Ioan, el le-a cerut milostenie. Ucenicii au privit la el cu compasiune. ‘‘Petru, ca şi Ioan s-a uitat ţintă la el şi a zis: ’Uită-te la noi!’ ’Argint şi aur n-am, dar ce am îţi dau: În Numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă!’’‘
Înfăţişarea bietului om a exprimat întristare când Petru şi-a declarat propria-i sărăcie, dar s-a luminat cu speranţă şi credinţă când ucenicul a continuat să vorbească. ‘‘L-a apucat de mâna dreaptă şi l-a ridicat în sus. Îndată i s-au întărit tălpile şi gleznele; dintr-o săritură a fost în picioare şi a început să umble. A intrat cu ei în templu, umblând, sărind şi lăudând pe Dumnezeu. Tot norodul l-a văzut umblând şi lăudând pe Dumnezeu. Îl cunoşteau că era cel ce şedea la poarta Frumoasă a templului şi s-au umplut de uimire şi de mirare pentru cele ce i se întâmplaseră.’‘
Iudeii erau uimiţi că ucenicii puteau face minuni asemănătoare cu ale lui Isus. Ei presupuneau că El era mort şi se aşteptau ca toate aceste manifestări minunate să înceteze odată cu El. Totuşi, îl vedeau pe acest om care a fost un olog neputincios timp de patruzeci de ani, bucurându-se, eliberat de durere, folosindu-şi picioarele din plin şi, fericit, crezând în Isus.
Apostolii au văzut uimirea poporului şi i-a întrebat de ce erau miraţi de o minune la care au fost martori şi-i priveau cu respect şi uimire ca şi când prin propria lor putere ar fi făcut acest lucru. Petru i-a asigurat că vindecarea a fost făcută prin meritele Iui Isus din Nazaret pe care L-au lepădat şi L-au răstignit, dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi a treia zi. ‘‘Prin credinţa în Numele lui Isus, a întărit Numele Lui pe omul acesta, pe care-L vedeţi şi-L cunoaşteţi; credinţa în El a dat omului acestuia o tămăduire deplină, cum vedeţi cu toţii. Şi acum, fraţilor, ştiu că din necunoştinţă aţi făcut aşa, ca şi mai marii voştri. Dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai înainte prin gura proorocilor Lui: că, adică, Hristosul Său va pătimi.’‘
După înfăptuirea acestei minuni, oamenii s-au strâns laolaltă în templu. Petru le vorbea într-o parte a templului, iar Ioan în altă parte a templului. Spunându-le deschis despre marea crimă a iudeilor de a-L respinge şi a-L da la moarte pe Prinţul vieţii, apostolii erau atenţi să nu-i ducă la mânie sau disperare. Petru a vrut să micşoreze atrocitatea vinei lor atât cât era posibil, admiţând că au făcut-o din neştiinţă. El le-a declarat că Duhul Sfânt îi chema să se pocăiască de faptele lor şi să fie convertiţi; că nu era speranţă pentru ei decât prin harul lui Hristos pe care ei L-au răstignit; numai prin credinţa în El le puteau fi şterse păcatele, cu sângele Lui.
Arestarea judecarea apostolilor
Saducheii au fost foarte agitaţi din cauza acestei predicări cu privire la învierea lui Hristos, şi la faptul că, prin moartea şi învierea Lui îi va învia, la sfârşit, pe toţi cei din morminte. Au crezut că doctrina lor preferată era în primejdie şi reputaţia lor în joc. Căpitanul templului şi unii din slujbaşi erau saduchei. Căpitanul, cu ajutorul unor saduchei, i-a arestat pe cei doi apostoli şi i-a pus în temniţă, pentru că era prea târziu în seara aceea ca să fie examinate cazurile lor.
În ziua următoare, Ana, Caiafa şi alţi demnitari ai templului s-au adunat împreună pentru judecarea celor prinşi, care au fost aduşi înaintea lor. Exact în aceeaşi sală şi în faţa aceloraşi oameni, Petru s-a lepădat de Domnul Lui în mod ruşinos. Toate acestea i-au venit în minte ucenicului, în mod clar, când se afla acolo pentru propria-i judecare. Avea ocazia atunci să-şi răscumpere laşitatea de mai înainte.
Cei prezenţi şi-au amintit de rolul pe care l-a jucat Petru la judecarea Învăţătorului lui şi se măguleau că-l vor putea intimida ameninţându-l cu închisoarea şi moartea. Dar acel Petru care s-a lepădat de Hristos în ceasul marii Lui nevoi, era ucenicul impulsiv încrezut în sine, mult diferit de Petru care se afla în ziua aceea în faţa Sinedriului pentru examinare. El a fost convertit; nu mai era încrezut şi nu mai era un lăudăros mândru. A fost umplut cu Duhul Sfânt şi prin puterea Lui a devenit tare ca o stâncă, curajos şi, totuşi, modest în a-L înălţa pe Hristos. Era gata să îndepărteze pata apostaziei lui onorând Numele pe care odată a refuzat să-L recunoască.
Apărarea cutezătoare a lui Petru
Până atunci, preoţii au evitat să asculte mărturii despre răstignirea sau învierea lui Isus; dar acum, ca să-şi împlinească scopul, erau forţaţi să-i întrebe pe acuzaţi cu ce putere au îndeplinit vindecarea remarcabilă a omului handicapat. Atunci, Petru, plin de Duhul Sfânt, li s-a adresat cu respect preoţilor şi bătrânilor şi a declarat: ‘‘S-o ştiţi toţi şi s-o ştie tot norodul lui Israel! Omul acesta se înfăţişează înaintea voastră pe deplin sănătos, în Numele lui Isus Hristos din Nazaret, pe care voi L-aţi răstignit, dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi. El este 'piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului.' În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.’‘
Sigiliul lui Dumnezeu era pe cuvintele lui Petru, iar faţa îi era luminată de Duhul Sfânt. Aproape de el, ca un martor convingător, stătea omul care a fost vindecat într-un chip aşa de minunat. Înfăţişarea acestui om care, cu câteva ore în urmă era un olog neputincios, având acum sănătatea trupului restabilit ă şi fiind iluminat cu privire la Isus din Nazaret, adăuga o mărturie puternică la cuvintele lui Petru. Preoţii, conducătorii şi poporul erau tăcuţi. Conducătorii nu aveau putere să-i refuze cuvintele. Erau obligaţi să asculte ceea ce nu doreau deloc să audă despre faptul învierii lui Isus Hristos şi despre puterea Lui în cer de a face minuni, prin intermediul apostolilor Lui de pe pământ.
Apărarea lui Petru, în care el a recunoscut cu îndrăzneală de unde îi venea puterea, i-a înspăimântat. El s-a referit la piatra lepădată de zidari - însemnând autorităţile bisericii, care ar fi trebuit să înţeleagă valoarea Aceluia pe care L-au lepădat - dar care totuşi a fost pusă în capul unghiului. În acele cuvinte, Petru se referea la Domnul Hristos, care era piatra de temelie a bisericii.
Oamenii erau uimiţi de îndrăzneala ucenicilor. Credeau că, din cauză că aceştia erau pescari needucaţi, vor fi biruiţi de jenă când vor fi confruntaţi cu preoţi, cărturari şi bătrâni. Au priceput însă, că ei fuseseră cu Isus. Apostolii vorbeau aşa cum vorbea El, cu o putere convingătoare, care-i aducea la tăcere pe adversari. Ca să-şi ascundă încurcătura, preoţii şi conducătorii au poruncit ca apostolii să fie luaţi deoparte pentru ca ei să se poată sfătui.
Au fost de acord cu toţii că era inutil să nege faptul că acel om a fost vindecat prin puterea dată apostolilor în Numele Iui Isus cel răstignit. Bucuroşi ar fi acoperit minunea cu minciuni, dar aceasta a fost săvârşită în plină zi, în faţa unei mulţimi de oameni şi deja a ajuns la cunoştinţa a mii. Ei simţeau că această lucrare trebuie oprită imediat, altfel Isus va câştiga mulţi credincioşi, va urma ocara lor şi vor fi socotiţi vinovaţi de omorârea Fiului lui Dumnezeu.
În ciuda dispoziţiei lor de a-i nimici pe ucenici, nu au îndrăznit decât să-i ameninţe cu pedeapsa cea mai severă, dacă mai continuau să înveţe sau să lucreze în Numele lui Isus. La aceasta, Petru şi Ioan au declarat cu îndrăzneală că lucrarea lor le-a fost dată de Dumnezeu şi că nu puteau decât să vorbească despre lucrurile pe care le-au văzut şi le-au auzit. Preoţii i-ar fi pedepsit bucuroşi pe aceşti bărbaţi nobili pentru faptul că erau credincioşi chemării lor sacre, dar se temeau de popor, ‘‘căci toţi slăveau pe Dumnezeu pentru cele întâmplate.’‘ Aşa că, după ce li s-au repetat ameninţări şi porunci, apostolii au fost puşi în libertate.
34. CREDINCIOŞI LUI DUMNEZEU ÎN TIMP DE PERSECUŢIE
Apostolii şi-au continuat lucrarea harului, vindecând pe bolnavi şi vestind cu putere mare pe Mântuitorul răstignit şi înviat. Mulţi erau adăugaţi într-una bisericii prin botez, dar nici unul din aceia care nu erau o inimă şi un gând cu credincioşii lui Hristos, nu îndrăzneau să li se alăture. Mulţimi se adunau la Ierusalim aducându-şi bolnavii şi pe cei chinuiţi de duhuri necurate. Mulţi suferinzi erau aşezaţi pe străzi, ca atunci când Petru şi Ioan treceau, umbra acestora să poată cădea asupra lor şi să-i vindece. Puterea Mântuitorului înviat se afla, cu adevărat, asupra apostolilor, iar ei făceau semne şi minuni ce sporeau în fiecare zi numărul credincioşilor.
Aceste lucruri i-au dezorientat foarte mult pe preoţi şi pe conducători, mai ales pe aceia care erau saduchei. Ei vedeau că, dacă apostolilor li se permitea să predice un Mântuitor înviat şi să facă minuni în Numele Lui, doctrina lor cu privire la faptul că nu exista înviere a morţilor avea să fie lepădată de toţi, iar secta lor va dispărea curând. Fariseii vedeau că tendinţa predicării lor va fi să submineze ceremoniile iudaice şi să facă fără efect aducerea jertfelor. Eforturile lor anterioare de a aduce la tăcere pe astfel de predicatori au fost zadarnice, dar de această dată erau hotărâţi să stingă entuziasmul.
Eliberat de un înger
În consecinţă, apostolii au fost arestaţi şi închişi, iar Sinedriul a fost chemat să judece cazurile. Un mare număr de oameni învăţaţi, care nu aparţineau Sinedriului, au fost convocaţi şi s-au sfătuit împreună cu privire la ceea ce ar trebui să se facă cu aceşti tulburători ai păcii. ‘‘Dar un înger al Domnului a deschis uşile temniţei, noaptea, i-a scos afară şi le-a zis: 'Duceţi-vă, staţi în templu şi vestiţi norodului toate cuvintele vieţii acesteia.' Când au auzit ei aceste vorbe, au intrat dis de dimineaţă în templu şi au început să înveţe pe norod.’‘
Când apostolii au apărut în mijlocul credincioşilor şi le-au povestit cum îngerul i-a condus direct prin mijlocul trupei de soldaţi care făceau de gardă la temniţă şi le-a poruncit să reînceapă lucrarea care a fost întreruptă de preoţi şi de conducători, fraţii au fost plini de bucurie şi de uimire.
În sfatul lor, preoţii şi conducătorii au hotărât să-i acuze de răscoală, de a-i fi omorât pe Anania şi Safira (Fapte 5:1-11) şi de a conspira pentru a-i lipsi pe preoţi de autoritatea lor şi apoi să-i condamne la moarte. Ei aveau încredere că mulţimea va fi atunci provocată să ia situaţia în mâini şi să se poarte cu apostolii aşa cum s-au purtat cu Isus. Erau conştienţi că mulţi din aceia care nu au primit doctrina lui Hristos erau sătui de regulile arbitrare ale autorităţilor iudaice şi aşteptau cu nerăbdare o schimbare hotărâtă. Se temeau că, dacă aceste persoane deveneau interesate în doctrina apostolilor şi o adoptau, recunoscându-L pe Isus ca Mesia, mânia întregului popor va fi stârnită împotriva preoţilor, care vor fi traşi la răspundere pentru uciderea lui Hristos. S-au hotărât să ia măsuri drastice pentru a preveni acest lucru. În sfârşit, au trimis după presupuşii arestaţi ca să fie aduşi înaintea lor. Mare le-a fost uimirea când li s-a adus raportul că uşile închisorii erau încuiate cu toată grija, şi gărzile stând în picioare la uşi, dar că cei închişi nu se aflau nicăieri.
Curând a fost adusă vestea: ‘‘Iată că oamenii pe care i-aţi băgat în temniţă, stau în templu şi învaţă norodul.’‘ Cu toate că apostolii au fost eliberaţi din închisoare printr-o minune, nu au fost scutiţi de examinare şi de pedeapsă. Domnul Hristos le-a spus când era cu ei: ‘‘Luaţi seama la voi înşivă; căci vă vor da pe mâna soboarelor.’‘ Trimiţându-le îngerul, Dumnezeu le-a dat o dovadă a grijii Lui şi o asigurare a prezenţei Sale; era partea lor să sufere atunci pentru acel Isus pe care L-au predicat. Poporul era atât de impresionat de ceea ce au văzut şi auzit, încât preoţii şi conducătorii ştiau că va fi imposibil să-i stârnească împotriva apostolilor.
A doua judecare
‘‘Atunci căpitanul templului a plecat cu aprozii şi i-au adus; dar nu cu sila, căci se temeau să nu fie ucişi cu pietre de norod. După ce i-au adus, i-au pus înaintea soborului. Şi marele preot i-a întrebat astfel: 'Nu v-am poruncit noi cu tot dinadinsul să nu învăţaţi pe norod în Numele acesta? Şi voi iată că aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră şi căutaţi să aruncaţi asupra noastră sângele acelui om.’’‘ Acum nu mai erau la fel de binevoitori să poarte blamul uciderii lui Isus ca atunci când strigau împreună cu mulţimea decăzută: ‘‘Sângele Lui să cadă asupra noastră şi asupra copiilor noştri.’‘
Petru, împreună cu ceilalţi apostoli, a adoptat aceeaşi cale de apărare pe care a urmat-o la primul proces. ‘‘Petru şi apostolii ceilalţi, drept răspuns i-au zis: 'Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni.’’‘ Îngerul lui Dumnezeu a fost acela care i-a eliberat din închisoare şi le-a poruncit să înveţe în templu. Urmând instrucţiunile lui, ei ascultau porunca divină, ceea ce trebuia să facă în continuare, oricât i-ar costa. Petru a continuat: ‘‘Dumnezeul părinţilor noştri L-a înviat pe Isus, pe care voi L-aţi omorât, atârnându-L pe lemn. Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor. Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca şi Duhul Sfânt, pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El.’‘

Spiritul inspiraţiei era asupra apostolilor, iar acuzaţii au devenit acuzatori învinuindu-i de uciderea Domnului Hristos pe preoţii şi conducătorii care compuneau soborul. Iudeii au fost atât de înfuriaţi din cauza aceasta, încât au hotărât, fără vreo altă judecare şi fără autoritatea ofiţerilor romani, să ia legea în propriile mâini şi să-i omoare pe arestaţi. Fiind deja vinovaţi de sângele Domnului Hristos, doreau să-şi păteze mâinile cu sângele apostolilor Lui. Acolo se afla însă, un om învăţat şi cu poziţie înaltă, a cărui minte clară a văzut că acest pas violent va duce la consecinţe teribile. Dumnezeu a înălţat un bărbat al propriului lor sobor, care să oprească violenţa preoţilor şi a conducătorilor.
Gamaliel, doctor, şi fariseu învăţat, un bărbat de o reputaţie deosebită, era o persoană foarte precaută, care, înainte de a vorbi în favoarea arestaţilor, a cerut ca aceştia să fie scoşi afară. Apoi a vorbit cu calm şi fără grabă: ‘‘Bărbaţi israeliţi, luaţi seama bine ce aveţi de gând să faceţi oamenilor acestora. Căci nu de mult s-a ivit Teuda, care zicea că el este ceva şi la care s-au alipit aproape patru sute de bărbaţi. El a fost omorât şi toţi cei ce îl urmaseră au fost risipiţi şi nimiciţi. După el s-a ivit Iuda Galileanul, pe vremea înscrierii şi a tras mult norod de partea lui: a pierit şi el şi toţi cei ce-l urmaseră au fost risipiţi. Şi acum eu vă spun: Nu mai necăjiţi pe oamenii aceştia şi lăsaţi-i în pace! Dacă încercarea sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va nimici; dar dacă este de la Dumnezeu, n-o veţi putea nimici. Să nu vă pomeniţi că luptaţi împotriva lui Dumnezeu.’‘
Preoţii nu puteau să nu vadă justeţea vederilor lui Gamaliel; ei erau nevoiţi să fie de acord cu el şi, fără tragere de inimă, i-au eliberat pe prizonieri după ce i-au bătut cu nuiele şi i-au somat de multe ori să nu mai predice în Numele lui Isus, căci altfel vor plăti cu viaţa îndrăzneala lor. „Ei au plecat dinaintea soborului şi s-au bucurat că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru Numele Lui. Şi în fiecare zi, în templu şi acasă, nu încetau să înveţe pe oameni şi să vestească Evanghelia lui Isus Hristos.’‘
Prigonitorii apostolilor erau tulburaţi când vedeau că nu-i pot înfrânge pe aceşti martori ai lui Hristos care au avut credinţa şi curajul să-şi transforme ruşinea în slavă şi durerea în bucurie, de dragul Învăţătorului lor care a suferit umilinţa şi agonia înaintea lor. Astfel, aceşti ucenici curajoşi au continuat să înveţe în public şi în secret în case particulare, la cererea acelora care nu îndrăzneau să-şi mărturisească deschis credinţa, de frica iudeilor.
35. RÂNDUIALA EVANGHELIEI
„În zilele acelea, când s-a înmulţit numărul ucenicilor, evreii care vorbeau greceşte, cârteau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărţeala ajutoarelor de toate zilele.’‘ Aceşti greci erau locuitori ai altor ţări, unde se vorbea limba greacă. Numărul iudeilor care vorbeau evreieşte era cu mult mai mare, dar acei greci au locuit în Imperiul Roman şi vorbeau numai greceşte. În mijlocul lor au început să apară murmurări, că văduvelor grecilor nu li se asigurau ajutoare cu tot atâta generozitate ca şi nevoiaşilor evrei. Orice părtinire de felul acesta ar fi întristat pe Dumnezeu; şi au fost luate măsuri imediate pentru a restaura pacea şi armonia credincioşilor.
Duhul Sfânt a sugerat o metodă prin care apostolii să poată fi uşuraţi de sarcina distribuirii ajutoarelor pentru săraci şi de alte poveri similare, aşa încât să poată fi lăsaţi liberi, să-L predice pe Hristos. ‘‘Cei doisprezece au adunat mulţimea ucenicilor şi au zis: 'Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese. De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi de înţelepciune, pe care îi vom pune la slujba aceasta. Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului.’‘
În consecinţă biserica a ales şapte bărbaţi plini de credinţă şi de înţelepciunea Duhului lui Dumnezeu ca să se ocupe de chestiunile ce aparţin de lucrare. Mai întâi a fost ales Ştefan; el era evreu prin naştere şi religie, dar vorbea greceşte şi era un bun cunoscător al obiceiurilor şi manierelor grecilor. Din acest motiv, el a fost considerat persoana cea mai potrivită să stea în frunte şi să supravegheze plătirea fondurilor alocate văduvelor, orfanilor şi celor cu adevărat săraci. Această alegere a plăcut tuturor, iar nemulţumirea şi cârtirea au încetat.
Aceşti şapte bărbaţi aleşi au fost în mod solemn puşi deoparte pentru datoriile lor, prin rugăciune şi punerea mâinilor. Aceia care erau hirotonisiţi în felul acesta nu erau excluşi prin aceasta de la învăţarea credinţei. Dimpotrivă, este scris că „Ştefan era plin de har şi de putere şi făcea minuni şi semne mari în norod.’‘ Ei erau deplin calificaţi să înveţe adevărul. Erau bărbaţi cu judecată calmă şi cu înţelepciune destinate să lucreze cu cazuri dificile de încercare, de cârtire sau gelozie.
Această alegere a bărbaţilor care să îndeplinească treburile de afaceri ale bisericii, aşa ca apostolii să poată fi liberi pentru lucrarea lor deosebită de a învăţa adevărul, a fost mult binecuvântată de Dumnezeu. Biserica a sporit în număr şi în putere. „Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim .



Dressed by Esomi


Leave a comment and / or appreciate the article!



CLICK HERE http://www.radio-elshaday.de/

CLICK HERE :» http://www.radio-megapower.de/

CLICK HERE :» http://christliche-radiosender.blogspot.com/

CLICK HERE :» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/


Posted by: *DJ_DANY* ( ADMIN )

Keine Kommentare:

Kommentar veröffentlichen