Acest site s-a nascut din dorinta si dor; dorinta de a fi de folos si dorul dupa oamenii cu care impartasim comuniunea de limba si credinta. Va invit sa treceti dincolo de aceasta prima pagina introductiva si sa descoperiti pe site o seama de materiale pe care vi le punem la dispozitie.

Sonntag, 15. Juli 2012

Istoria Teologiei Adventiste De George Knight 1. Rădăcinile teologiei adventiste

Istoria Teologiei Adventiste

De George Knight

1. Rădăcinile teologiei adventiste

a. Anabaptismul Adventismul nu se trage direct din reformaţiunea luterană, nici din cea calvinistă. Adventismul derivă din reformaţiunea radicală, acel segment al reformaţiunii care a spus: „Noi vrem să facem drumul întreg, până la origini. Noi nu dorim să ne oprim acolo unde s-a oprit Luther sau Calvin.” Premiza fundamentală a anabaptismului a fost Sola Scriptura, credinţa care a condus la o convingere împotriva unui crez. Scopul anabaptiştilor a fost refacerea, restaurarea tuturor învăţăturilor Scripturii. Spre deosebire de reformaţiunea clasică, anabaptiştii erau o biserică a celor credincioşi. Era formată numai din membri adulţi (Botezul vine în urma credinţei.). Anabaptismul a reprezentat o abordare nouă: botezul este un semn al credinţei şi mai puţin un sacrament. Biserica Anabaptistă nu era o biserică de stat, ci una suferindă, o biserică ce nu dorea să se alinieze statului. Anabaptiştii reprezintă începutul tradiţiei bisericilor independente. Anabaptiştii, între alte convingeri, aveau convingerea că o viaţă etică, morală era foarte importantă. În sine, anabaptismul nu a fost puternic în SUA. O altă mişcare s-a clădit pe platforma anabaptismului şi a devenit destul de puternică: b. Mişcarea restauraţionistă. Obiectivul era restaurarea tuturor învăţăturilor Noului Testament, să revină la convingerile bisericii primare. Mişcarea a apărut în America la începutul sec. XIX. Ideea de bază era că reformaţiunea nu era ceva ce s-a întâmplat în sec. XIV, ci ea a început atunci. Luther, Calvin şi Zwingli au început să restaureze adevărurile biblice. Reformaţiunea nu se va termină până la a doua venire a lui Isus Hristos. Tot mai multe dintre învăţăturile pierdute a Noului Testament urmau să fie refăcute. Această mişcare a fost foarte puternică. Ea era remarcată de un angajament de loialitate profundă faţă de Sfânta Scriptură, Biblia era crezul lor. Această mişcare nu s-a mulţumit doar cu botezul celor ce cred, dar au refăcut şi botezul prin scufundare. Au fost multe forme de restauraţionism în diferite denominaţiuni, dar cea mai importantă a fost Christian Connection. Această mişcare a avut un impact foarte puternic asupra adventismului sabatarian: doi întemeietori au venit din această mişcare (James White – pastor în Christian Connection, Joseph Bates – lider laic). Ei au adus în adventismul sabatarian multe din ideile mişcării, în mod special principiul de a restaura toate învăţăturile Noului Testament. Totodată au adus cu ei şi unele dintre ideile bizare: concepţia antitrinitară (nu credeau în trinitate), semi-arianismul (nu credeau nici în divinitatea Domnului Hristos). Foarte mulţi dintre noi pot să fie surprinşi, dar primii credincioşi adventişti nu ar fi primiţi astăzi în Biserica AZŞ dacă li s-ar cere să fie de acord cu cele 27 de puncte fundamentale ale bisericii. Ne-am schimbat. Cursul nostru va vorbi despre aceste schimbări şi va arunca lumină asupra unor probleme teologice dificile cu care ne confruntăm astăzi. c. Mişcarea metodistă Această mişcare avea o mare pondere, pentru că cel de-al treilea dintre întemeietorii bisericii a fost metodist: Ellen White. Mişcarea metodistă a fost întemeiată de John Wesley. În ce priveşte îndreptăţirea prin credinţă, convingerile lui erau foarte apropiate cu cea a lui Martin Luther, dar el considera că reformatorii din Europa au făcut o greşeală: nu au dat atâta importanţă cât ar fi trebuit sfinţirii, doctrinei perfecţiunii creştine. Wesley a dată această însemnătate cuvenită, iar mişcarea metodistă l-a urmat în aceste accente speciale. De aceea vedem şi în adventism aceste subiecte ca având o mare importanţă. Dacă nu avem o înţelegere a fundalului teologic în care s-a născut adventismul, vom avea multe dificultăţi. Pentru că Wesley nu înţelegea prin sfinţenie starea de nepăcătuire, ci prin perfecţiune creştină înţelegea iubire desăvârşită, o grijă perfectă pentru Dumnezeu şi pentru semeni: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. În adventism problemele au apărut cu privire la subiectul perfecţiunii atunci, când cineva a început să folosească cuvintele sorei White, dar având o definire diferită a termenilor. Au folosit cuvintele sorei White şi au subînţeles cuvântul perfecţiune în sens medieval (lipsa păcatului). Atunci când au înţeles cuvintele sorei White după alte definiţii, unii adventişti au creat un monstru teologic, pentru că nu erau conştienţi de rădăcinile teologiei lor. Metodismul ne-a oferit orientarea de bază în subiectul mântuirii: Hristos a murit pentru toţi oamenii, iar credinţa este o condiţie a predestinaţiei. În contrast cu calvinismul, potrivit căruia Dumnezeu a predestinat ca unii să fie mântuiţi, iar ceilalţi pierduţi, Wesley învăţa că toţi au fost predestinaţi să fie mântuiţi, dar trebuie să-ţi însuşeşti mântuirea prin credinţă. Principala contribuţie a metodismului pentru adventism a fost învăţătura despre sfinţire şi perfecţiune ca iubire desăvârşită. Ellen White a fost mult din limbajul lui Wesley, ceea ce a modelat mult teologia adventistă. d. Puritanismul

Este o formă angol-americană a calvinismului. Asemenea restauraţionismului şi metodismului, puritanismul avea o influenţă dominantă în cultura secolului XIX. Ce am dobândit de la puritanism? Puritanismul ne-a făcut conştienţi de importanţa sabatului. Desigur, ei nu păzea sabatul zilei a şaptea, dar ei păzeau ca sabat prima zi a săptămânii şi o păstrau cu stricteţe. O şi numeau sabat. Mai departe, puritanismul a cultivat ideea că America era o naţiune al legământului, ce trebuie să fie credincios faţă de legile lui Dumnezeu, în mod special faţă de cele zece porunci, şi faţă de porunca sabatului. Ca rezultat, ei au considerat că pot să reformuleze societatea şi să producă venirea mileniului prin legislaţie socială, o legiferare a regulilor de comportament religios. Astfel, moştenirea puritană a exercitat o influenţă puternică pentru legiferarea creştinismului. În centrul acestei legiferări era un efort puternic de a impune prin lege semnul legământului: sabatul puritan, prima zi a săptămânii. Dintre toate grupările care au existat în istorie, din primul secol, nici un alt grup nu a pus atâta importanţă asupra sabatului, cum au făcut-o puritanii. Aceasta a trezit interesul înaintaşilor noştri cu privire la sabat, chiar dacă pionierii noştri ştiau că puritanii au greşit ziua în sine. Moştenirea puritană a pregătit mintea lor ca să înţeleagă cât de important este sabatul. Aceasta a îndreptat ochii lor spre anumite părţi ale cărţii Apocalipsei, care arătau spre restaurarea poruncilor lui Dumnezeu în timpul sfârşitului, şi spre un mare conflict cu privire la sabat în aceste timpuri. e. Deismul Cum e posibil ca o mişcare secularizantă să fie la rădăcina adventismului? Dar precum ştiţi, William Miller a fost un deist. Înainte de toate, deismul se referă la o atitudine a minţii. Deismul a fost o mişcare a raţionalismului. Şi Miller a început studiul Bibliei din această perspectivă raţionalistă: „Biblia este un ospăţ al raţiunii” – obişnuia să spună. Miller a adoptat Scriptura dintr-o perspectivă cât se poate de logică, iar adventismul moşteneşte până astăzi această atitudine. Nu ştiu cum este în ţara voastră, dar în cele mai multe locuri unde merg, dacă un frate cade de la credinţă, se va spune: „Nu ştim ce s-a întâmplat cu fratele Adrian. El ştia adevărul.” El înţelesese doctrinele, avea o înţelegere raţională. Evanghelizarea noastră abordează omul în primul rând din perspectivă raţională. Ţinta noastră este mai mult capul, decât inima, mai degrabă mintea, decât omul întreg. A-L cunoaşte pe Dumnezeu este mult mai mult decât o înţelegere raţională, ci şi inima are o participare şi întreaga fiinţă are o participare. Prin Miller, adventismul a adus o abordare foarte raţionalistă a religiei, un demers mintal. f. Metoda ştiinţifică aplicată la Sfânta Scriptură De-a lungul istoriei s-au folosit multe metode de a studia Scriptura, dar adventismul a apărut odată cu apariţia erei ştiinţifice. Ştiinţa spune că trebuie să aduni toate dovezile. După ce ai toate dovezile, le examinezi şi tragi o concluzie (este o abordare raţionalistă). Miller a adus această abordare ştiinţifică în mişcarea sa: „Trebuie să adunăm toate textele biblice, toate dovezile biblice, examinăm toate datele din perspectivă ştiinţifică şi apoi tragem concluziile”. Dincolo de acesta, Miller credea în ceea ce scoţienii ar numi o filozofie a bunului simţ: nu trebuie să fi teolog ca să ai voie să faci teologie, şi un om de rând poate face teologie. Lucrul acesta a fost important. Miller niciodată nu a dobândit o educaţie teologică, nici unul dintre întemeietorii adventismului. Dar asta nu înseamnă că ei erau nişte ignoranţi, neştiutori, ci că ei nu au fost la vre-un seminar teologic, la nici o universitate, dar au fost nişte cercetători stăruitori ai Cuvântului. În ce priveşte contextul istoric al vremii, în perioada aceea a avut loc o extraordinare redeşteptare. Această redeşteptare avusese deja loc în Europa în mişcarea pietistă, în Marea Britanie ca mişcarea lui Wesley, dar când s-a transferat în America, a fost supranumită „A doua mare trezire”, o mişcare care a început în 1790 şi a continuat până prin anii 1840. Aceasta a fost cea mai mare redeşteptare religioasă cunoscută de America şi a adus o contribuţie majoră pentru a face din America o naţiune creştină. Împreună cu această redeşteptare religioasă a avut loc şi o reformă socială. Existau realmente sute de societăţi de reformă. Unele aveau ca obiectiv abolirea sclaviei, a războiului, împotriva folosirii cărnii, desfiinţarea alcoolului – această mişcare masivă tindea să realizeze în societate o perfecţiune socială. Împreună cu această mişcare era şi un mare efort către perfecţiune personală. Aţi putea spune: „De unde această preocupare de perfecţiune în aducerea mileniului?” Anii 1820-1830 era o perioadă în care toată lumea vorbea de mileniu. Marele evanghelist al vremii, Charles Finney, spunea prin 1830, că dacă biserica îşi împlineşte misiunea în ce priveşte reforma socială, mileniul va putea să înceapă în 3 ani. Ar putea să înceapă mileniul şi starea pământului se va îmbunătăţii viguros timp de 1000 de ani, iar Domnul Isus Hristos avea să vină la sfârşitul mileniului. Adventismul s-a născut în această stare de aşteptare entuziastă a mileniului. Adventismul s-a născut într-un context milenial. Datorită acestui context, milerismul s-a răspândit ca focul în mirişte şi toate bisericile erau deschise predicării lui Miller. Nu atât de mult pentru că ei credeau tot ce predica el, ci pentru că acest mare evanghelist le umplea bisericile. Cam acestea ar fi rădăcinile adventismului, contextul în care a apărut milerismul: o puternică mişcare de restaurare a învăţăturilor biblice. James White şi Joseph Bates au adus cu ei acest puternic interes faţă de restaurarea învăţăturilor Bibliei. Apoi acest interes faţă de perfecţiune – în urma metodiştilor, îndreptarea privirilor spre sabat – prin mişcarea puritană şi această abordare raţională, mintală către religie. Miller nu era deloc un predicator harismatic, dar era un predicator foarte logic. E bine, dar nu e destul. Noi trebuie să ne adresăm persoanei întregi. Toate evenimentele acestea se petreceau pe fundalul preocupării faţă de mileniu.



2. Milerismul Mişcarea lui William Miller a devenit platforma, fundaţia pe care avea să-şi construiască teologia adventismul sabatarian. Adventismul sabatarian nu a preluat tot ce era în milerism, dar milerismul a stabilit direcţia în care avea să meargă această mişcare. Vom explora patru aspecte ale milerismului care au condus la dezvoltarea teologiei noastre: a. autoritatea pe care se bazează teologia, b. escatologia milerită, c. concepţia milerită cu privire la primul şi al doilea înger şi d. mişcarea lunii a şaptea şi marea dezamăgire. a. Autoritatea

Baza de autoritate pentru teologia lui Miller a fost în mod hotărât Biblia. Miller era omul a două cărţi: prima era Biblia, a doua era concordanţa. Aceasta nu înseamnă că Miller nu era în stare să înţeleagă şi alte informaţii. Înainte ca să fie creştin, mintea lui Miller se umpluse de literatura pe care o citise. Dar după ce a devenit creştin, el s-a întemeiat în primul rând pe Biblie pentru a-şi forma teologia. Stilul lui de a aborda Biblia era foarte raţional. Miller era foarte conştient de hermeneutica lui, modul de a interpreta Scriptura. El a şi formulat un document care conţinea principiile lui de interpretare. Acest document are două părţi: 1. principii generale de înţelegere a Bibliei, 2. principii de înţelegere a profeţiilor biblice. La baza înţelegerii sale biblice era concepţia că întreaga Biblie trebuia luată în consideraţie. Lucrul acesta era foarte important, pentru că în vremea lui Miller existau oameni care considerau că doar anumite părţi din Noul Testament sunt importante. Miller considera de asemenea că Biblia îşi explică înţelesul, Scriptura este propriul său interpret. Comparând verset cu verset, înţelesul iese al suprafaţă. El nu era foarte mult preocupat de comentatori, ci era preocupat de autoritatea Bibliei însăşi.

Vorbind despre profeţie, Miller spunea că trebuie să combinăm toate obiectivele profetice, toate pasajele care vorbesc despre acelaşi subiect. Fie că e vorbă de viziuni, simboluri sau parabole, pentru a-ţi forma interpretarea, adună-le pe toate la un loc. El era destul de sigur că limbajul Bibliei trebuie interpretat literal, în afară de cazul în care sensul simbolic este evident. Iar pentru a prinde simbolurile profetice trebuie lăsată Biblia să vorbească pentru la ea. Şi el a practicat acest lucru. El a descoperit, de exemplu, că fiarele înseamnă împărăţii, apele înseamnă popoare şi că zilele pot însemna ani. Folosind concordanţa, el descoperea ce înseamnă un cuvânt în întreaga Biblie, ajungea astfel la o înţelegere corectă. Vorbind în special de profeţii el era de asemenea interesat de înţelegerea istoriei. Dorea să compare istoria cu mesajul profetic. Mai mult decât toate, el spunea: „Când vrei să studiezi Scriptura, ai nevoie de credinţă. Credinţă, că Dumnezeu a protejat Cuvântul Său, credinţă, că Dumnezeu ne va călăuzi în studiu, credinţă, că Dumnezeu a călăuzit traducerea Cuvântului Său, pentru ca cineva care doreşte să înţeleagă, chiar dacă nu are o cunoaştere a limbilor biblice – ceea ce pentru Miller era un lucru important.

Miller a folosit, desigur, şi tipologia. În ce priveşte înţelegerea profeţiilor, el a aparţinut şcolilor istoriciste, nu a îmbrăţişat interpretarea preteristă (care spunea că cea mai mare parte a profeţiilor s-au împlinit în vremea profeţilor), nu a îmbrăţişat nici interpretarea futuristă (care spunea că cele mai multe profeţii se vor împlini în timpul sfârşitului). Potrivit interpretării istoriciste împlinirea profeţiilor a început în vremea profetului, şi se împlineşte în continuare de-a lungul istoriei, până la vremea sfârşitului, escatonului.

Astfel vorbeşte Miller despre felul în care a studiat Biblia: „M-am consacrat rugăciunii şi citirii Bibliei. Am hotărât să las la o parte toate ideile preconcepute şi cu toată seriozitatea să compar text cu text şi să urmez studiul meu într-o manieră regulată şi metodică. Am început cu Geneza, citind verset cu verset şi nu am înaintat mai repede decât eram în stare să descopăr sensul celor citite. Ori de câte ori găseam ceva confuz sau întunecos, comparam cu pasaje asemănătoare, am examinat toate textele Scripturii în care se găsea oricare dintre cuvintele principale. Am îngăduit ca fiecare cuvânt să aducă lumină asupra subiectului textului. Iar dacă vederea mea se armoniza cu fiecare pasaj înrudit al Bibliei, dificultatea era rezolvată. În acest fel am urmat studiul Bibliei, în primul rând citind-o, timp de doi ani, până când am fost pe deplin mulţumit că Biblia este propriul său interpret.”

Miller nu doar că era conştient şi înţelegea principiile lui de interpretare, dar el le aplica cu seriozitate. Atunci când el spune că a studiat doi ani, prin aceasta trebuie să înţelegeţi că studia zilnic 8-10 ore. Atunci când Miller a hotărât să studieze Biblia, el a consacrat acestei practici întreaga sa viaţă. Aceşti doi ani au fost începutul. Înainte să începe să predice, el a studiat cu aceeaşi stăruinţă aproape 15 ani, ca un cercetător cu normă întreagă. Desigur, interesul major a fost pentru profeţii şi el a spus că toate profeţiile Bibliei se concentrează asupra două puncte centrale: prima şi cea de-a doua venire a lui Isus Hristos.

Miller a fost un om al Bibliei. Trebuie să accentuăm lucrul acesta, pentru că această mişcare s-a născut dintr-un studiu biblic profund. Ca adventişti ai zilelor noastre trebuie să ne aducem aminte de lucrurile acestea, pentru că noi avem înclinaţia să folosim multe alte autorităţi în locul Bibliei. Deja prin anii 1880 adventismul era în criză în privinţa aceasta.

b. Escatologia lui Miller (înţelegerea pe care o avea cu privire la evenimentele finale)

Încă odată adventiştii sabatarieni s-au bazat foarte mult pe înţelegerea escatologică a lui Miller. Trebuie să recunoaştem că Miller nu era izolat în felul în care înţelegea lucrurile. Majoritatea cercetătorilor Bibliei de la începutul secolului XIX abordau o înţelegere istoricistă a profeţiilor.

L. Roy Froom în Prophetic Faith of Our Fathers, vol. 4, p. 404 demonstrează că peste 80 de cercetători, atât din Europa cât şi din America studiau în acelaşi timp cu Miller şi credeau că profeţia celor 2300 de zile aveau să se împlinească între 1843-1846. Sigur, ei aveau opinii diferite cu ce avea să se întâmple atunci, dar în ce priveşte perioada, era foarte multă armonie. Motivul pentru care exista atâta interes faţă de profeţii era Revoluţia Franceză. Revoluţia Franceză a fost un eveniment marcant. Lumea modernă nu mai văzuse aşa ceva. Violenţa, măreţia evenimentului, aspectele sale anti-creştine au umplut de groază întreaga Europa şi coloniile europei. Ei au privit la Revoluţia Franceză şi au spus: aceasta se potriveşte cu ce spune Biblia despre sfârşitul lumii. Acest eveniment a stârnit pretutindeni reacţii: în politică a condus la o revenire la conservatorism, în religie o reîntoarcere spre bisericile sigure. Dar şi mai important, în ce ne priveşte pe noi, Revoluţia Franceză a provocat un interes intens în studierea Apocalipsei. În ultima parte a sec. XVIII şi începutul sec. XIX a fost un adevărat potop de cărţi cu subiecte din Daniel şi Apocalipsa. Lucrul acesta este important pentru două grupe de texte. Unul cu privire la timpul sfârşitului, în mod special Dan 12:4 („Tu, însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte, şi pecetluieşte cartea, până la vremea sfârşitului.... Atunci mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte.”) şi Dan 12:9 („Du-te Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului.”).

Începând cu anii 1790, ochii oamenilor pendulau mereu între realităţile pe care le vedeau şi cartea lui Daniel, şi într- adevăr cunoaşterea acestei cărţi a crescut foarte mult. Lucrul acesta este arătat de marele număr de publicaţii (rezumate, schiţe ale marilor profeţii din Daniel 2, 7, 8, 11 şi profeţiile legate de timp ale lui Daniel). A apărut un interes special pentru profeţiile legate de timp. Dan 12:4, 9 – timpul la care aceste versete se referau puteau fi înţelese prin studierea profeţiilor de timp ale lui Daniel. Aceste profeţii referitoare la timp au devenit al doilea grup de texte faţă de care a apărut un interes particular.

În mod special profeţia referitoare la perioada de 1260 de zile, sau 42 de luni, o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme – perioada care apare iarăşi şi iarăşi atât în Daniel cât şi în Apocalipsa. Au apărut o serie de cărţi cu privire la aceste subiecte, ocupându-se de profeţiile de timp ale lui Daniel.

c. Înţelegerea milerită a celor două solii îngereşti În urma acestei înţelegeri, Miller a fost pe deplin convins că timpul sfârşitului începuse şi că micuţa carte a lui Daniel a fost desigilată. În 1841 a apărut o diagramă, o hartă profetică în care face legătura cu Apoc 10, cărticica din mâna îngerului şi acea cărticică ce fusese închisă, dar a ajuns deschisă (cartea lui Daniel). Tot acolo arăta că de la 1790 trebuiau să treacă circa 40 de ani până la sfârşit. Aceasta este o interpretare foarte interesantă a lui Miller, pentru că Apoc 10 spune că la sfârşitul timpului, când cărticica trebuia să fie deschisă, avea să fie dulce în gură (şi Miller iubea din toată inima doctrina celui de-a doua veniri, doctrina aceasta îi umplea inima de bucurie – el a simţit dulceaţa din gură), şi din fericire s-a oprit aici şi nu a citit mai departe. Profeţia anunţa că avea să fie amară în pântece. Poate că şi pentru mine este o lecţie aici. Îmi place să citesc acele părţi din Apocalipsa pe care le înţeleg şi să sar peste celelalte. Acesta este un exemplul puternic. Eu cred că Miller avea dreptate: cartea lui Daniel fusese deschisă şi a fost dulce în gură. Dumnezeu ştia sfârşitul de la început, ştia că în pântece avea să fie amară. Apoc 10:11 spune: „Trebuie să prooroceşti din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi şi împăraţi”. Din ruinele milerismului avea să se nască o mişcare mondială. Miller credea că acea cărticică din Apoc 10 fusese deschisă, că trăiau în timpul sfârşitului – şi ce fericit a fost pentru aceasta.

Foarte mulţi interpreţi au acceptat acea dată din 1798, alţii au luat vreun alt an din ultimul deceniu al secolului XVIII ca punct de început al vremii sfârşitului. Era foarte multă armonie în înţelegerea lor. Interpreţii nu erau preocupaţi numai de profeţia celor 1260 de ani, dar citind Dan 7 au trecut apoi la Dan 8, la perioada celor 2300 zile. La începutul sec. XIX un mare număr de interpretări se împământenise pentru cercetătorii biblici: principiul zi-an, relaţia dintre Dan 8 şi 9, cele 70 de săptămâni din Dan 9 fiind primii 490 de ani din cele 2300 ani. Ca rezultat, un foarte mare număr de interpreţi au tras concluzia că ceva foarte important avea să se întâmple între 1843 şi 1847. Ei erau de acord cu privire la perioada de timp, dar erau în dezacord cu privire la evenimentul ce trebuia să aibă loc în acea perioadă. Unii spunea că va avea loc curăţirea Bisericii, alţii spuneau că va avea loc nimicirea lui Antihrist, alţii spuneau că va fi eliberată Palestina, alţii că se va prăbuşi islamismul, căderea Turciei sau va fi vorba de începutul mileniului. Dan 8:14 a devenit un text central în studiile lui Miller: „Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sanctuarul va fi curăţit!” Cercetătorii din timpul lui Miller nu aveau nici o dificultate cu profeţiile de timp. Nu timpul era problema lor, ci evenimentul. Ce avea să se întâmple? Ce înseamnă Sanctuarul şi în ce consta curăţirea? Miller a scris o cărticică despre aceasta în 1842. Iată câteva pasaje ca să vedeţi cât de raţional era Miller. Dacă veţi citi această cărticică e ca şi când l-aţi vedea pe Miller cu Biblia şi cu concordanţa.

„Încă un scurt an de încercări şi necazuri şi mă aştept să-L văd pe Hristos. Apoi El îşi va curăţa Sanctuarul şi va da slavă locului picioarelor Sale. Ce aşteptare strălucită, ce speranţă fericită! Cât de plini vom fi de nemurire şi viaţă veşnică! Vino Doamne Isuse! O, vino repede!” Puteţi să întrebaţi: Ce se înţelege în Dan 8:14 prin „apoi Sanctuarul va fi curăţit”? Miller explică în câteva pagini tot ce înţelege Biblia prin Sanctuar. Parcă-l puteţi vedea şi acum cu Biblia şi cu concordanţa şi observaţi cât de sistematic a fost el: 1. Isus Hristos este numit Sanctuar 2. Cerul este numit Sfântul Locaş 3. Iuda este numit Sfântul Locaş 4. Templul din Ierusalim este numit Sfântul Locaş 5. Sfânta Sfintelor este numită Sfântul Locaş 6. Pământul este numit Sfântul Locaş 7. Sfinţii sunt numiţi Sfântul Locaş Potrivit principiului său hermeneutic de comparare a textelor biblice între ele, el raportează toate aceste semnificaţii biblice a Sfântului Locaş. Şi apoi întreabă: „La care dintre aceste sensuri se referea Daniel, care urmează să fie curăţit astăzi, în sec XIX?” Şi el începe să dea răspunsul. 1. În nici un caz primul, pentru că Hristos nu este necurat ca să fie curăţit. 2. În nici un caz cerul, pentru că cerul nu este necurat. 3. Nu acesta, pentru că Iuda nu mai există ca popor. 4. Nici Templul, că a fost nimicit. 5. Nici Sfânta Sfintelor din Templu, pentru că şi acesta a fost nimicit. Astfel mai sunt două lucruri care ar mai putea fi numite Sfântul Locaş, care cer şi ar putea cere totdeauna curăţire: 6. Pământul 7. Biserica El a identificat Sfântul Locaş cu pământul sau cu Biserica. El astfel a înţeles perioada, timpul, a înţeles ce înseamnă Sfântul Locaş. Următoarea întrebare logică era: În ce fel va fi curăţit pământul? El merge la Biblie: 2Pt 3 – pământul va fi curăţit prin foc. Următoarea întrebare: Când va fi pământul şi cei nelegiuiţi mistuiţi prin foc? Răspunsul: Când va veni Domnul. Miller, metodic, pas cu pas a interpretat Dan 8:14 şi a tras concluzia că curăţirea Sanctuarului are să fie a doua venire a lui Hristos. Hristos avea să vină la sfârşitul perioadei de 2300 de ani. Şi el a spus că lucrul acesta va avea loc în jurul anului 1843. Miller niciodată nu a fost dispus să stabilească o dată mai precisă ca aceasta: în jurul lui 1843. Miller a ajuns la această concluzie în 1818, un moment în care potrivit calculelor sale istoria omenirii mai avea 25 de ani. Bucuria i-a umplut inima (era dulce în gură). Cu toate că a ajuns la această concluzie atunci, el a continuat să studieze încă 12 ani, înainte să înceapă să-şi prezinte convingerile în public. În 1833 el publică o carte care conţine convingerile sale: Evidence from Scripture and History of the Second Coming of Christ About the Year 1843 (Dovezi din istorie şi Scripturi cu privire la a doua venire a Domnului Hristos în jurul anului 1843). Miller studia cu foarte multă umilinţă. În introducerea cărţii a scris: „Dacă am făcut vreo greşeală în expunerea cu privire la profeţii, timpul fiind atât de aproape, timpul va arăta greşeala. Dar dacă am adevărul, cât de importantă este vremea pe care o trăim. Acest mare eveniment se va împlini curând şi cât de necesar este ca fiecare persoană să fie pregătită!”

Miller a simţit această povară… Colegii lui nu s-au oprit doar aici cu concluzia că Hristos avea să revină în jurul anului 1843, dar ei erau şi pre-milenişti într-o vreme în care majoritatea era post-milenistă. Miller susţinea că pământul va fi curăţit la începutul mileniului şi că sfinţii vor domni pe pământ în perioada mileniului. Aici este un punct al doctrinei pe care adventiştii sabatarieni nu l-au acceptat. În anii 1850 ei au început să spună că în timpul mileniului sfinţii vor fi în ceruri. Dar sabatarienii au adoptat mult în ce priveşte escatologia lui Miller. Miller a adus ca o contribuţie o doctrină unică, pe care adventiştii sabatarieni o vor accepta: încheierea timpului de probă va avea loc înaintea celei de-a doua veniri. Fără îndoială, lucrul acesta nu vă surprinde pentru că şi dvs. credeţi aşa. Dar în anii 1840 aceasta era o teologie nouă. Atât post- cât şi pre-mileniştii învăţau că mileniul se va petrece aici pe pământ şi că în timpul mileniului oamenii aveau să aibă o a doua şansă să se convertească. Miller a spus: „Nu! Înaintea celei de-a doua veniri uşa se va închide. Timpul de probă va fi încheiat, în timpul mileniului nu va mai exista a doua şansă!” Sabatarienii au însuşit această înţelegere.

Vă rog să reţineţi, că Miller nu a stabilit niciodată timpul exact. An după an el vorbea de un timp din jurul anului 1843. Dar în dec 1842 urmaşii săi îl presau să vadă ce vrea să spună prin „jurul anului 1843”. Astfel că, examinând calendarul iudaic religios el a mers de la paşte la paşte, a ajuns să spună că Hristos va veni între 21 martie 1843 şi 21 martie 1844. După Miller acesta era anul sfârşitului, de la sărbătorile de primăvară ale unui an până la sărbătorile de primăvară a anului viitor. El niciodată nu ar fi spus o anumită zi şi el a argumentat împotriva lui 22 oct. până a venit timpul acela. În afară de cărţile lui Daniel şi Apocalipsa, pentru mileriţi capitolele Mat 24 şi 25 erau cât se poate de importante. Ei erau captivaţi de Mat 25:1-13, parabola mirelui şi a fecioarelor. În acea parabolă câteva cuvinte le- au captat atenţia, şi în mod special: strigătul de la miezul nopţii (La miezul nopţii, s-a auzit o strigare: „Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!”). Mileriţii au luat această parabolă şi au încercat să o aşeze în istorie. Astfel cele zece fecioare sunt privite ca omenirea în general, în starea timpului de probă. Cele cinci fecioare înţelepte sunt cei care cred în Dumnezeu, iar ele cinci neînţelepte sunt cei care nu cred. Candela este Cuvântul lui Dumnezeu, untdelemnul e credinţa. Nunta este a doua venire a Domnului Hristos. Miller credea că ceea ce făcea el era strigarea de la miezul nopţii: Treziţi-vă, vine Hristos, vine mirele, timpul e aproape. Astfel venirea Mirelui, în această perioadă timpurie a fost privită ca a doua venire a lui Hristos. Ceea ce făcea Miller era strigarea de la miezul nopţii. Starea de amorţeală, de somn a fecioarelor era interpretarea ca starea de apatie a lumii cu privire la subiectul celei de-a doua veniri. Pregătirea candelelor era înţeleasă ca această uriaşă mişcare mondială de răspândire a Cuvântului lui Dumnezeu, ce a început în anii 1790. În cursul acelei perioade s-au format societăţile biblice, societăţile misionare şi pentru prima dată în istoria omenirii creştinismul pătrundea în locurile cele mai îndepărtate ale pământului. Candelele fuseseră curăţite şi Mat 24:14 se împlinea. Evanghelia era dusă în toată lumea.

În acest context, Miller a înfiinţat o mişcare specială, predicarea strigătului de la miezul nopţii: „Treziţi-vă, Isus vine!”. Reacţia faţă de predicarea strigătului de la miezul nopţii avea să fie o dezbinare, o separare dintre fecioarele înţelepte şi neînţelepte. Unii nu aveau să primească mesajul, până când avea să fie prea târziu şi atunci uşa avea să fie închisă, ceea ce Miller înţelegea ca încheierea timpului de har, de probă.

Mileriţii au învăţat încă de la început că timpul de probă avea să se încheie, uşa avea să fie închise cu ceva timp înainte de revenirea Domnului Hristos, înainte de încheierea celor 2300 de zile.

În ianuarie, 1845 numele revistei Midnight Cry (Strigătul de la miezul nopţii) a fost schimbat în Morning Watch (Streaja dimineţii). Schimbarea este mai mult decât simbolică… În primul număr din ianuarie este un articol: Din nou în câmp. Autorul spune: „Am fost total dezamăgiţi, speranţa noastră care era legată de un anumit timp era spulberată, dar nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu speranţa în sine. Nu putem să mai indicăm un timp exact din cronologia omenească, dar credem totuşi, că revenirea va avea loc în puţinii ani în timpul acestor vremuri controversate.” Şi în mod simbolic au adăugat: „Cei mai mulţi dintre fraţii care predicau, predică din nou.” O parte a adventiştilor a reluat activitatea misionară şi aceştia au ajuns să fie cunoscuţi ca Adventiştii Uşii Deschise. Miller a fost un om al Cărţii, avea o hermeneutică clară, evidentă, un interes marcant în profeţii care l-a dus la o înţelegere premilenială cu privire la sfârşit şi o înţelegere a primului şi celui de-al doilea înger. Punctul culminant al mişcării a fost Mişcarea Lunii a şaptea şi acea mişcare s-a sfârşit în dezamăgire. Acea dezamăgire a sfărâmat adventismul. Linia de despărţire a fost aceasta: S-a întâmplat ceva pe 22 oct. sau nu s-a întâmplat nimic? Unii au spus că nu s-a întâmplat nimic. Grupul acesta ajuns să fie cunoscut ca Adventiştii Uşii Deschise. Timpul de probă nu s-a încheiat, uşa mântuirii este încă deschisă. Avem încă un mesaj de predicat: Domnul Hristos vine cândva în viitor, în curând. Dacă nimic nu s-a întâmplat, timpul de har este încă deschis. Dar alţii au spus că totuşi ceva s-a întâmplat. Aceştia au ajuns să fie cunoscuţi cu numele de Adventişti ai Uşii Închise. Timpul de probă s-a încheiat – au spus ei. Nu mai avem răspunderea să predicăm ca să trezim lumea. Uşa e închisă. Printre adventiştii uşii închise au fost două tabere. Unii spuneau că în ce priveşte timpul au avut dreptate şi în oct. 1844 s-a întâmplat ceva. Au avut dreptate şi în ce priveşte evenimentul, căci Hristos a venit atunci. Nu a venit pe norii cerurilor, ci din punct de vedere spiritual a venit în inimile noastre. Aceştia au ajuns să fie cunoscuţi ca fiind cei care spiritualizează venirea. Ei au început să spiritualizeze Scripturile şi în mijlocul lor peste tot au fost manifestări fanatice. Ei spuneau: Noi suntem deja în împărăţie, şi când suntem în împărăţie, ne purtăm ca şi copiii mici. Au început să nu mai mănânce cu furculiţa şi cu cuţitul, ci cu degetele ca să se vadă că ei sunt ca nişte copii mici. S- au dus să mărturisească la vecinii lor ca nişte copii mici. La cumpărături se duceau pe coate şi pe mâini, ca nişte copii mici – tot felul de manifestări fanatice. „Împărăţia a venit, suntem în mileniul sabatic. Dacă este aşa, nu mai trebuie să muncim.” Şi adventiştii au încetat să mai muncească şi se târau încoace şi încolo pe mâini şi pe genunchi. Şi mai spuneau: „De vreme ce suntem în ceruri, nu mai putem păcătui.” Şi unii au început să-şi ia soţii spirituale şi soţi spirituali, cu rezultate destul de nespirituale… Un grup de fanatici, un grup numeros. Un lucru îl necăjea pe Miller. El nu putea să sufere nici un fel de fanatism. În grupul acesta erau foarte, foarte mulţi profeţi fanatici. Şi nu pot decât să bănuiesc că în 1845 erau cam 200 de profeţi falşi în grupul acesta. Unii dintre ei nu erau mai puţini nebuni decât a fost David Koresh. Miller şi Himes doreau să stea cât mai departe de grupul acesta de fanatici. Aşa că în primăvara lui 1845 au organizat principalul grup de adventişti. Grupul acesta, condus de Himes spunea: Am greşit în ce priveşte timpul, nu s-a întâmplat nimic în oct. 1844, dar am avut dreptate cu privire la eveniment. Hristos urmează să vină în curând. Himes şi Miller au organizat grupul acesta în mai 1845 în Albany şi grupul a ajuns să fie cunoscut sub numele de Adventiştii din Albany. Deci, în anul 1845 avem două grupe distincte: a. Adventiştii Uşii Deschise, care s-a organizat la Albany, care a spusă ca a greşit în ceea ce priveşte timpul (în 1844 nu s-a petrecut nimic), dar au avut dreptate cu privire la eveniment (Domnul Hristos este de aşteptat să vină pe norii cerurilor). Grupul acesta a avut între 50.000-100.000 de aderenţi, un grup mare de oameni la o populaţie restrânsă. Spiritualiştii erau de asemenea numeroşi. b. Acestea au fost principalele grupe adventiste. Dar în următorii patru ani s-a ridicat o nouă orientare, un grup care în 1845 nu avea pe nimeni. Ei aveau să înveţe că au avut dreptate în ce priveşte timpul (pe 22 oct. a avut loc ceva), dar au greşit în ce priveşte evenimentul (ceva a avut loc, dar nu era vorbă de a doua venire a lui Hristos). Acest grup avea să devină în cele din urmă grupul Adventiştilor sabatarieni. Avea să fie nevoie de câţiva ani de studiu al Bibliei din partea unor persoane din diferite locuri, care nu se cunoşteau unii cu alţii. În timpul acesta s-au conturat câteva doctrine cheie. Între timp acest grup, viitorii sabatarieni, susţineau aceleaşi idei cu adventiştii uşii închise, la fel ca şi fanaticii. Şi a trebuit să facă ceva ca să se descotorosească de adventiştii fanatici. De altfel fanaticii aceştia aveau să fie primul lor teritoriu de evanghelizare. În primele scrieri ale sorei White ea se ocupă de grupul acestor oameni „bizari”. Unii dintre cei care mai târziu au devenit sabatarieni veneau dintre aceşti adventişti care nu mai munceau, iar unii veneau dintre adventişti „târâtori”. Cam aşa arătau lucrurile în primăvara anului 1845: un grup foarte puternic al adventiştilor din Albany, din ei s-au format pe urmă câteva denominaţiuni; un grup mare dintre cei care spiritualizau (din cauza fanatismului lor şi datorită lipsei raţiunii în studierea Bibliei în cele din urmă a dispărut); şi un al treilea grup, care nu era constituit în vre-un fel înainte de 1847-1848. c. Orientarea sabatariană. Ei au considerat că au dreptate cu privire la timp, în oct. 1844 s-a întâmplat ceva, dar nu au avut dreptate cu privire la eveniment: nu revenirea Domnului Hristos avusese loc atunci. Dar ce anume a avut loc? Aceste întrebări i-au trimis înapoi la studiul Bibliei ca să-şi dea seama unde porniseră pe un drum greşit. Acum când începem să discutăm despre mişcarea adventistă sabatariană, probabil că lucrul cel mai important pe care putem spune este că ei erau oameni ai Bibliei. Ei nu foloseau alte izvoare pentru teologia lor. Dar ei erau acuzaţi că folosesc alte surse. În mod special erau acuzaţi că se folosesc de autoritatea Ellenei White. De exemplu, la 30 de ani după dezamăgire, unul dintre Adventiştii de Ziua Întâi, unul din grupul de la Albany a scris cu privire la poporul zilei a şaptea: „Adventiştii de Ziua a Şaptea pretind că Sanctuarul care trebuia să fie curăţit la sfârşitul celor 2300 de zile, menţionat în Dan 8:14, este în ceruri şi că această curăţire a început în toamna anului 1844. Dacă cineva întreabă, de ce cred ei astfel, răspunsul va fi, că ideea aceasta a venit dintr-o viziune a doamnei Ellen White.” Aceasta era acuzaţia. În Review and Herald Uriah Smith a răspuns: „Au fost scrise sute de articole cu privire la subiectul Sanctuarului. Dar în nici unul dintre acestea nu se face vreo referire la viziune care ar reprezenta autoritate în acest subiect, sau ca sursă din care noi am obţinut vederile noastre. Apelul se face totdeauna la Biblie, acolo unde este bogăţie de dovezi cu privire la subiectul acesta.” Şi potrivit manierei delicate din secolul XIX de a trata unii pe alţii, Smith a tras concluzia următoare: „Îl acuzăm pe cel care scrie aşa că a pronunţat o minciună cu toată voinţa şi cu toată răutatea.” Acesta este un răspuns interesant dat din partea lui Uriah Smith. El spune că au fost scrise sute de subiecte cu privire la Sanctuar din partea sabatarienilor, şi că nici unul nu o citea pe Ellen White ca o autoritate în acest subiect. Ceea ce este interesant cu privire la această declaraţie este că acest lucru poate fi investigat. Putem să mergem înapoi la numerele vechi din Review and Herald şi putem să verificăm dacă Uriah Smith a avut dreptate sau oponentul său a avut dreptate. Şi vom descoperi că acei adventişti erau cu adevărat oameni ai Bibliei. În acea perioadă iniţială ei nu au folosit scrierile sorei Ellen White ca autoritate. Ei nu-şi formaseră deprinderea de a folosi citate din sora White pe care să-şi construiască teologia. Şi aceasta era o poziţie cu care sora White era de acord. (Aşa cum vom vedea când ajungem la perioada 1888). Acei adventişti de la început erau oameni ai Bibliei. Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le pot face adventiştii de astăzi este să fie, să devină poporul Cărţii. Aceasta nu înseamnă că Ellen White nu îşi are scopul ei, dar între aceste scopuri ale scrierilor ei nu este să ne creeze teologia. Adesea spun studenţilor mei că dacă un lucru nu este învăţat cu claritate în Biblie, atunci acel lucru nu este o doctrină. Cel mai mare război în teologia adventistă nu s-a dus cu privire la Biblie, ci a fost pe terenul interpretării scrierilor sorei Ellen White. Dar aceşti adventişti la început încă nu-şi formaseră astfel de deprinderi. James White scria în Review and Herald, 25 februarie 1868 (Un articol despre subiectul: La ce oră începe Sabatul). Este greu să ne imaginăm că acest subiect a fost dificil pentru adventiştii de la început. Unii ţineau sabatul de la miezul nopţii la miezul nopţii. Alţii de la răsăritul soarelui la răsăritului. Alţii de la apus la apus, dar cei mai mulţi dintre ei îl urmau pe Joseph Bates, marele apostol al sabatului, care ţinea sabatul de la şase seara la şase seara. Chestiunea aceasta a produs multă dezbinare între adventişti. În 1855 James White a avut o conferinţă şi a cerut celor mai buni cercetători bisericii să studieze subiectul acesta în Biblie: Când începe sabatul? Aşa că fratele John Andrews a cercetat Scripturile şi în dec. 1855 s-a adunat pentru o mare conferinţă la Battle Creek în Michigan. James în articolul din 1868 se referă la acea conferinţă: „La încheierea conferinţei, după ce ascultaseră studiul biblic prezentat de John Andrews cu privire la începerea sabatului, el a fost cel care descoperise că sabatul trebuie ţinut de la apus la apus şi aproape fiecare a fost convins de lucrul acesta. În acel moment am avut un timp de rugăciune şi sora White a avut o viziune. Între elementele viziunii a fost şi descoperirea că ţinerea de la apus la apus era corectă. Observaţi, viziunea a venit după studiul biblic. Această viziunea a limpezit lucrurile pentru fratele Bates şi alţii şi un simţământ general de armonie domina pe toţi cei prezenţi.”

După ce au studiat Biblia, Ellen White a avut o viziune care a pus-o la punct pe ea şi pe fratele Bates. Îmi place gândul acesta. Pentru că unii avem ideea că ori de câte ori Ellen White îşi stabilea drumul, avea o viziune înainte şi că toată lumea trebuia să creadă cum credea ea. Dar pot să vă arăt multe situaţii în care viziunile au schimbat propria ei înţelegere.

Şi acum ajungem la punctul principal. James pune întrebarea: „Dacă viziunile sunt date pentru a îndrepta pentru cei care sunt greşiţi, de ce nu are Ellen White viziunile mai devreme?” Ei ţinuseră sabatul în mod greşit timp de zece ani! James răspunde: „În orice caz, sunt recunoscător pentru asta în ce mă priveşte, că Dumnezeu a îndreptat greşeala la timpul în care a socotit El că e cel mai bine, şi nu a dorit ca în mijlocul nostru să existe o dezbinare nefericită în chestiunea aceasta. Se pare că nu a fost dorinţa Domnului să îşi înveţe poporul prin darurile Duhului asupra unor chestiuni care sunt în Biblie, până ce servitorii Săi nu au studiat mai întâi cu toată atenţia Cuvântul Domnului. Când lucrul acesta a fost făcut în ce priveşte timpul ţinerii Sabatului şi cei mai mulţi au fost de acord, unii erau în pericol să nu fie în armonie cu corpul credincioşilor în această chestiune, atunci a fost momentul ca Dumnezeu să-Şi proslăvească bunătatea şi să arate manifestarea Spiritului Său în împlinirea lucrării Sale potrivite. Sfintele Scripturi ne sunt date ca să fie regula conduitei şi a datoriei şi nouă ni se cere să le cercetăm. Darurile să-şi aibă locul lor. Dumnezeu niciodată nu le-a pus pe primul loc, nu ne-a poruncit ca să primim la ele ca să ne conducă pe calea adevărului, pe calea spre cer. Cuvântul Său trebuie să fie proslăvit. Scripturile Noului şi Vechiului Testament sunt candela care luminează cărarea oamenilor pe drumul spre ceruri. Urmaţi-o! Dar dacă vă îndepărtaţi de adevărul Bibliei şi sunteţi în pericol să vă pierdeţi, s-ar putea ca Domnul să aleagă momentul acesta ca să vă corijeze şi să vă aducă înapoi la Biblie.” – o declaraţie foarte puternică. Adventiştii primari erau în esenţă oamenii Cărţii şi James White argumentează că darurile au menirea să ne aducă înapoi la Biblie. Am ceva important de spus cu privire la subiectul acesta. Unul dintre motivele pentru care cred că Ellen White este profet adevărat este că ea întotdeauna mă trimite înapoi la Domnul Hristos şi la Biblie. Dar cunosc mulţi adventişti, care petrec mai mult timp cu Ellen White, decât cu Biblia. Şi eu am făcut odată la fel, până când într-o zi am început să înţeleg ce citeam, şi ea m-a întors la Scripturi. Studiind istoria teologiei Adventiste, vom vedea că Biserica noastră s-a frământat mult cu locul pe care să-l dea Ellen White în formularea teologiei noastre. Vom descoperi de asemenea că Ellen White vorbeşte cu toată claritatea în ce priveşte acest subiect şi totdeauna ne trimite înapoi la Scripturi. Una dintre situaţiile tragice ale adventismului este că mulţi adventişti se folosesc de scrierile sale ca să le îndepărteze de Scriptură. Lucrul acesta mă îngrijorează. Primesc câteodată broşuri, tipărituri care conţin 932 de citate din sora White şi 5 texte biblice. Ceva nu e în regulă. Se vede că oamenii aceştia nu au citit ce scrie sora White despre acest subiect. Concluzie Prima concluzie cu privire la aceşti adventişti de la început este că ei erau cercetători ai Bibliei. Ei puneau Biblia pe primul loc şi mai presus de orice altceva. Dacă ei erau în procesul de a-şi formula teologia, aceasta avea să izvorască din Biblie. Acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care aş putea să spun Bisericii mele. În 1848 adventiştii susţineau patru doctrine principale. Una dintre acestea a fost preluată de Milerism, revenirea premilenială a Domnului Hristos.

1. Revenirea premilenială a Domnului Hristos; Sora Ellen White nu este sursa nici uneia dintre doctrinele noastre, nici una dintre doctrinele noastre nu a fost formulată de cineva care din cele din urmă să devină Adventist de Ziua a Şaptea, ci ele au fost dezvoltate de persoane care niciodată nu au devenit adventişti sabatarieni. Aceste persoane care studiau Biblia după deznodământul marii dezamăgiri, care spuneau că am avut dreptate cu privire la timp, dar am greşit cu privire la eveniment.

2. Lucrarea în două faze în Sanctuar. A trebuit ca ei să dea răspuns la două întrebări: ce este Sanctuarul şi ce este curăţirea. Dacă ceva a avut loc în oct. 1844, ce anume a avut loc? Sunt mai multe căi pentru a răspunde acestor întrebări. Până nu de mult am cunoscut doar o parte a acestor răspunsuri. Dar am acum un candidat la doctorat care studiază aprofundat aceste lucruri, şi începem să vedem cât de multe persoane au început să studieze diferit lucrurile acestea. E vorba de persoane care nu se cunoşteau între ele, dar au ajuns la aceleaşi concluzii. Un om pe care-l cunoaştem, Hiram Edson, în 23 oct. spunea: „Încep să consider că ar putea să fie lumină şi ajutor în tulburarea noastră actuală. Am spus fraţilor mei: Să mergem la fermă. Putem să închidem uşa după noi şi să continuăm să ne rugăm în rugăciuni stăruitoare, până când Duhul Sfânt ne dă o mărturie pe care s-o auzim, şi să ni se dea lumină şi să ajungem să explicăm dezamăgirea. După masa de dimineaţă am spus unuia dintre fraţii mei: Hai să mergem să-i încurajăm şi pe ceilalţi. În timp ce treceam printr-un câmp, am fost oprit la jumătatea drumului. Parcă cerul s-a deschis înaintea ochilor mei şi am văzut cu toată limpezimea că în loc ca atunci Marele nostru Preot să iasă din Sfânta Sfintelor a Sanctuarului ceresc şi să vină pe pământul nostru în ziua a zecea a lunii a şaptea, pentru prima dată, El a intrat în a doua încăpere. Acum trebuie să aşteptăm ca El să se întoarcă de la nuntă. Atenţia mea a fost îndreptată spre Apoc 10. Noi eram cei care mâncasem cărticica, ce fusese dulce în gură, dar care se făcuse amară în pântece. În zilele acelea am fost în legătură cu alte două persoane.”

Unul dintre ei a fost O.R.L. Crosier. Aceşti trei bărbaţi au mers să studieze Biblia. Crosier a avut anumite idei cu privire la Sanctuar, dar rolul lor a fost doar ca să-i îndrepte spre Biblie. Era ceva adevăr cu privire la Sanctuarul ceresc în această viziune? Aşa că ei s-au dus la Biblii (Crosier, Edson şi celălalt) şi vreme de câteva luni de zile au studiat cu mare sârguinţă acest subiect al Sanctuarului. Ei şi-au dat seama că cheia dezamăgirii lor era în subiectul acesta. Încă odată şi-au folosit concordanţele, de data aceasta urmărind mai multe sinonime. Acesta a fost un grup care a studiat, o vreme ei au fost singurii. Dar mai exista şi încă o persoană care studia. Peavey studia şi el subiectul Sanctuarului. El a declarat că în luna a şaptea Domnul Hristos Şi-a încheiat lucrarea ilustrată prin slujba zilnică şi în ziua a zecea a lunii a şaptea a intrat în locul Preasfânt şi a adus sângele Său odată pentru totdeauna pentru toţi aceia care au acceptat mijlocirea Sa. Deci Peavey a ajuns la nişte concluzii foarte solide privitoare la slujba în cele două încăperi ale Sanctuarului ceresc. La începutul anului 1845 el a făcut o legătură dintre Dan 8:14 şi Evrei 9:23 (despre lucrurile cereşti care trebuiau să fie curăţite) şi Lev 16:16 (Ziua Ispăşirii). Astfel avem oameni care ajung la o nouă înţelegere a Sanctuarului. O altă soră, o foarte bună cercetătoare a Scripturii, pe nume Emily Clements de asemenea studia subiectul acesta al slujirii în două etape a lui Isus Hristos în ceruri. Pe mai multe căi venea o nouă înţelegere, că Miller greşise, Sanctuarul nu era pământul. Există un Sanctuar în ceruri, pe care-l putem înţelege prin tipologie, prin simboluri, ceea ce Miller şi ceilalţi nu înţeleseseră la început. Crosier avea să aibă un rol central în dezvoltarea acestei doctrine. La începutul anului 1845 avea o înţelegere foarte clară a aceste slujiri în două etape. Articolul său cel mai important a fost scris pe 7 februarie 1846 în revista Day Star (Luceafărul de zi). În această revistă a scris un articol: Legea lui Moise. Aceasta este prima declaraţie publicată care prezintă în mod clar din pana lui Crosier, deşi este clar că el înţelesese subiectul acesta mai devreme. Acest articol a ajuns la câteva concluzii. Prima este că Hristos are o slujire în două etape. Una a început la înălţare în Locul Sfânt şi cea de-a doua a început pe 22 oct. 1844 în Sfânta Sfintelor. Prima fază a slujirii Domnului Hristos este în vederea iertării. A doua este pentru ştergerea păcatului, curăţire. Pentru Crosier curăţirea nu avea să fie prin foc. Mai degrabă, curăţirea Sanctuarului din Dan 8:14 avea să fie realizată prin sângele Domnului Hristos. Astfel prin Crosier începem să ajungem la o înţelegere lămurită a acestui subiect: slujirea în două faze în Sanctuarul ceresc, faptul că Sanctuarul nu era pământul ci Sanctuarul din ceruri, curăţirea nu are loc prin foc ci prin sângele Domnului Isus Hristos. În mintea lor nu era deloc ideea judecăţii preadvente, aceasta va veni ceva mai târziu. După înţelegerea lui Crosier, aceasta a intrat în perspectiva adventistă sabatariană şi şi-a găsit bine locul acolo. Acest articol, Legea lui Moise, avea să fie foarte citit. Joseph Bates a citit şi el, la rândul său articolul şi a tras concluzia, că fără nici o îndoială acest om, Crosier avea adevărul în ce priveşte Sanctuarul. Şi Ellen Harmon a citit acest articol. În 1847 ea a scris o scrisoare în care a notat: „Domnul mi-a arătat în viziune cu mai mult de un an în urmă că fratele Crosier avea adevărata lumină asupra curăţirii Sanctuarului.” Astfel, viitorii întemeietori ai adventismului sabatarian, Joseph Bates şi Ellen Harmon au tras fiecare concluzia că Crosier merge în direcţia bună. Aşa cum am observat deja, Crosier era doar unul dintre mulţi care studiau acest subiect, ajungând la aceleaşi concluzii. În 1845-1846 o nouă doctrină era recunoscută cu claritate: slujirea Domnului Hristos în două faze în Sanctuarul ceresc. Vreau să spun acum câteva cuvinte despre partea iniţială a slujirii Ellenei White. Doctrina darurilor spirituale nu avea să fie una dintre cele patru doctrine majore ale grupului din acea perioadă. Dar slujirea Ellenei White a început înainte de 1850, în acea perioadă. Cea dintâi viziune a sa nu s-a ocupat cu Sanctuarul propriu-zis. Dar există o altă viziune interesantă. Ea scria: „Mă rugam, Duhul lui Dumnezeu a căzut peste mine şi mi se părea că sunt ridicată mai sus şi tot mai sus, mult deasupra lumii întunecoase. M-am întors să caut poporul advent, dar nu l-am putut găsi. Atunci o voce mi-a spus să privesc încă odată, şi să privesc puţin mai sus. Mi-am ridicat ochii şi am văzut o cărare strâmtă, care era întinsă mult deasupra lumii. Pe cărarea aceasta poporul advent călătorea spre cetate.” Ajungem aici la un lucru foarte interesant. Ea spune că în spatele lor, pe această cărare era o lumină. Lumina strălucitoare era la începutul cărării. „Lumina strălucitoare a fost strigătul de la miezul nopţii” – spunea dânsa. Acum ştiţi destul despre istoria adventistă, că atunci când au zis că ea spune strigătul de la miezul nopţii, ea se referă la mişcarea lunii a şaptea. Şi în privinţa aceasta ea este convertită prin propria sa viziune, ca să înţeleagă că Dumnezeu era în spatele mişcării lunii a şaptea. Aceasta a dat o nouă direcţie studiului său biblic şi înţelegerii sale. Ea spune: „Lumina aceasta strălucitoare răspândea lumină asupra întregii cărări şi asigura lumină pentru picioarele lor, ca să nu se poticnească. Ei aveau să-şi păstreze privirile aţintite asupra lui Isus.” (Ceea ce-mi place în această viziune este că sunt prezente aici cele două aspecte centrale ale teologiei adventiste: modul în care Dumnezeu a călăuzit pe poporul Lui în istoria lor profetică şi păstrarea ochilor aţintiţi asupra lui Isus. Şi noi trebuie să facem ambele dintre aceste lucruri. După părerea mea în acest punct se accentuează ceea ce este creştinism în adventism, iar punctul de la început accentuează ceea ce este adventism în adventism. Unul dintre cele mai dificile lucruri de făcut pentru biserica noastră este să păstrăm echilibrul între acele lucruri care sunt creştine şi acele care sunt adventiste.) „Unii au obosit pentru că cetatea era foarte departe.” Trebuie să spun că sunt de acord, a fost o cale lungă. Au trecut mai mult 150 de ani şi încă nu am ajuns acolo.

„Domnul Isus îi încuraja pe cei de pe cărare. Unii Îl urmau, iar alţii tăgăduiau lumina care era în spatele lor (la începutul cărării lor). Ei tăgăduiau faptul că Dumnezeu fusese cel care a condus mişcarea milerită.” Acum vă voi citi una dintre cele mai remarcabile profeţii din scrierile Ellenei White. De fapt ea a făcut puţine profeţii, cele mai multe dintre scrierile sale sunt învăţături pedagogice. Dar priviţi această scurtă propoziţie: „Alţii tăgăduiau lumina din spatele lor şi au spus că nu Dumnezeu i-a condus până aici. Lumina din spatele lor s-a stins şi a lăsat picioarele lor în întuneric complet. Ei s-au poticnit şi au pierdut din vedere semnul din faţă şi au căzut de pe cărare.” Toate mişcările adventiste au ajuns la un punct în care au tăgăduit lumina din spate în afara sabatarienilor. Ce a însemnat aceasta din perspectiva lui 1844.

a. Creştini adventişti La începutul anului 1845 erau în jur de 50.000 de persoane care puteau fi numiţi creştini advenţi, grupul major al foştilor mileriţi. Ei au renunţat la hermeneutica şi escatologia lui Miller. Câţi mai există astăzi? 35.000. În ultima istorie pe care au scris-o în trei volume, publicată în 1979, ultimul capitol poartă titlul: Cum să-i spui unei biserici că este pe moarte. N-aş suferi să scriu o istorie a Bisericii Adventiste a cărei ultim capitol să aibă un astfel de titlu. Astăzi au mai puţini membri, decât au avut cu 160 de ani în urmă.

b. Biserica lui Dumnezeu de Ziua a Şaptea
Are în lumea întreagă 6000 de membri. Ei au conchis în ultima lor istorie a bisericii cu un citat din Apocalipsa: Îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort.

Fiecare grup care a uitat felul în care Dumnezeu i-a condus în trecut, cu adevărat a căzut de pe cărare şi au pierdut calea.

Cu câţiva ani în urmă am vizitat teologii de frunte ai creştinilor adventişti şi ei au spus că mişcarea lor a fost atât de confuză, încât nu se mai pot înţelege nici cu privire la ce înseamnă mileniul. Pe de altă parte, totuşi, în dec. 1844 încă în lumea întreagă nu exista nici măcar un singur adventist sabatarian. Dar atunci când sabatarienii s-au născut, ei nu au vrut să uite felul în care Dumnezeu i-a condus în trecut şi au făcut tot posibilul să-şi ţină ochii aţintiţi asupra lui Isus. Numerele nu spun totul, dar nu e lipsit de importanţă faptul că facem parte dintr-o biserică ce numără 12 milioane de membri.

Secretul unui adventism viu şi vibrant, energic este să păstrăm ochii aţintiţi asupra moştenirii noastre profetice, să continuăm să ne continuăm un popor al profeţiei. Dar dacă ne vom ţine ochii doar asupra moştenirii noastre adventiste, ne vom pierde. Trebuie în acelaşi timp să ţinem ochii aţintiţi asupra lui Isus.

A doua viziune a Ellenei White a avut într-adevăr subiectul Sanctuarului şi slujirea Domnului Hristos în două etape. Ea nu a avut o înţelegere mecanică asupra Sanctuarului. Cred că o chestiune care ne creează nouă probleme. Cunosc adventişti care examinează modelul pământesc şi consideră că după aceea pot să spună absolut tot ce se petrece în cel ceresc. Acesta este o perspectivă greşită. Avem în Sanctuarul ceresc o parabolă vizuală. Dacă încercăm să facem Sanctuarul din ceruri întocmai ca pe cel de pe pământ, ajungem în nişte încurcături fără capăt. Sora White nu a intrat în aceste probleme. Ea îl vede pe Domnul Hristos stând la tronul ceresc lângă Tatăl, dar în 1844 un car îngeresc L-a dus în Sfânta Sfintelor. Sanctuarul ceresc este un subiect ceresc, cu o măreţie pe care pământenii nu o pot prinde niciodată. Sanctuarul pământesc este doar o ilustrare a celui ceresc, a slujirii Domnului Hristos şi a diferitelor faze.

Sora White în vremea aceasta nu avea nici o autoritate în Biserică. Noi ne-o imaginăm întotdeauna ca o femeie scundă, cu un tanc uriaş de cărţi pe care le-a scris. Dar pe vremea aceea era doar o adolescentă, fără cărţi, fără autoritate şi fără scrieri. Ea era la începuturile slujirii ei. Concluziile ei nu căpătau autoritate în Biserică, ci s-au armonizat cu ceea ce Crosier, Edson, Emily şi Peavey au descoperit prin studiul biblic.



Până acum am descoperit în ce fel am ajuns să avem două dintre doctrinele noastre principale. Prima am preluat-o de la Miller: a doua venire premilenială; a doua doctrină prin studiul biblic: slujirea în două faze a Domnului Hristos în Sanctuarul ceresc. Am făcut o paranteză şi am vorbit puţin despre începutul slujirii sorei Ellen White şi puţin despre primele două viziuni ale sale. Prima a confirmat valabilitatea mişcării lunii a şaptea, iar cea de-a doua s-a referit la cele două faze ale slujirii lui Hristos. Acum vom face o altă paranteză, ce se referă la teoria Uşii Închise.

Probabil că astăzi lucrul acesta nu înseamnă mare lucru pentru voi, dar pentru întemeietorii noştri era atât de important! Odată James White a numit biserica noastră Poporul Uşii Închise şi Zilei a Şaptea. Pentru grupul acesta uşa închisă era elementul central al teologiei lor. Şi ţineţi minte: când ei spuneau uşa închisă, prin aceasta arătau că pe 22 oct. 1844 s-a întâmplat ceva. Dacă lucrul acesta este adevărat, atunci au spus că s-a mai întâmplat ceva chiar înainte de 22 oct.: încheierea timpului de probă. Prin uşa închisă se înţelegeau aceste două lucruri: a avut loc ceva pe 22 oct.; şi că s-a încheiat timpul de har.

Fără îndoială, sursa ideii uşii închise era Mat 25:10. Fecioarele neînţelepte s-au dus să-şi cumpere ulei, dar între timp a venit mirele şi uşa s-a închis. Ei n-au mai putut intra la nuntă. După Miller aici este reprezentată închiderea timpului de har, timpului de probă. El a pus textul acesta în legătură cu Apoc 22:11, „Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este Sfânt, să se sfinţească şi mai departe!” La revenirea Domnului Hristos oamenii fie vor fi gata, fie nu vor fi gata. Nu avea să fie nici o şansă de-a lungul unui mileniu aici pe pământ.

Conferinţa Generală milerită din 1842 a votat că ideea unui timp de probă după revenirea lui Hristos este contrară Cuvântului lui Dumnezeu şi este o ademenire pentru nimicire. De vreme ce aşteptaseră pe Domnul Hristos să vină la sfârşitul celor 2300 de zile, dacă El revenea atunci, timpul de probă se terminase înainte. Lucrul acesta ar fi adevărat în sine. Iar urmând această logică, după un timp după oct. 1844, Miller şi urmaşii lui au crezut că timpul de har fusese încheiat. El a crezut lucrul acesta cel puţin până în dec. 1844 şi nici o îndoială, că felul în care foştii mileriţi se purtau cu ei era o dovadă că timpul de har se încheiase. Acum era persecuţie de-a dreptul.

Totuşi, această teologie conţinea o problemă. Dar ei nu vedeau cu claritate această problemă. Hristos nu venise pe 22 oct. De aceea timpul de har nu se încheiase. Cei care aveau să devină sabatarieni nu vedeau cu claritate această problemă. Ei duceau acum o altă bătălie. Pe 22 oct. s-a întâmplat ceva. Dacă da, atunci uşa a fost închisă. Abia mai târziu aveau să corecteze această teologie şi aveau să recunoască, că prin faptul că au schimbat evenimentul care s- a împlinit prin curăţirea Sanctuarului ar fi trebuit să schimbe şi înţelegerea cu privire la teoria uşii închise. Dar era nevoie de mai mult timp pentru aceasta: cam şapte ani. În acest timp grupul care a constituit mişcarea sabatariană a continuat să spună că timpul de har se încheiase. Toţi sabatarienii au gândit la fel, că uşa fusese închisă. Ellen White credea la fel.

Citez din 1 SM p. 74: „Cu fraţii mei şi surorile mele, după ce timpul a trecut, în 1844, şi eu am crezut că nici un păcătos nu va mai fi convertit. Dar niciodată nu avusesem o viziune care să arate lucrul acesta.”

Toţi sabatarienii credeau această teorie a uşii închise. În ce priveşte pe sora White şi credinţa ei în ce priveşte această teorie, n-am nici o îndoială că ea a crezut aşa, cu toate că unele din viziunile ei arătau exact opusul.



În 1969, după ce fusesem adventist timp de 8 ani, mi-am dat seama că nu eram perfect. De fapt ca să trăieşti cu mine era ca un fel de a trăi cu diavolul. Nu e nimic mai greu pe lumea aceasta, decât să locuieşti cu cineva care crede că e perfect. Dacă eşti perfect, înseamnă că ai dreptate întotdeauna, şi că ceilalţi greşesc întotdeauna. În 1969 mi-am dat seama că greşisem şi mi-am dat seama că toată biserica era un dezastru. Aveam mari probleme: nici Biserica nu era perfectă. Am demisionat din lucrarea pastorală şi am hotărât că nu voi fi adventist, nici creştin şi mă voi întoarce la necredinţa în care am fost crescut. Timp de şase ani nu m-am rugat, n-am citit Biblia. Timp de şase ani căutam în continuare răspunsul la întrebarea: care este sensul vieţii. Teza mea de doctorat nu este din istoria bisericii, nici din domeniul teologiei, ci din filozofie, în mod special din filozofiile revoluţiei. Pentru o scurtă vreme m-am îndrăgostit şi de marxism. Pentru mine suna nemaipomenit: dai ce poţi şi primeşti tot ce ai nevoie şi facem cerul pe pământ, dictatura proletariatului. Suna excelent. Dar mi-am spus: Să vedem cum e cu Bulgaria. Ceva nu e în regulă cu toate aceste filozofiile acestea. Ele nu funcţionează în practică. La nivelul intelectului ştiam unde este problema. Marx a ignorat puterea păcatului şi a egoismului. El a avut o idee greşită despre natura umană. Ceea ce se întâmplase de fapte era că fiecare dădea cât se poate de puţin şi să ia cât se poate de mult. Şi mare a fost prăbuşirea împărăţiei marxiste. La lucrurile acestea mă gândeam cu mult înaintea comunismului, ştiam că aşa trebuie să se întâmple. Din punct de vedere intelectual mi-am dat seama că singurul răspuns este în creştinism. Filozofia era un drum fără ieşire. Am început să studiez religiile răsăritene, dar şi aici am dat de drumuri fără ieşire. După o serie de evenimente, în 1975, am fost convertit la Isus Hristos şi mântuit prin har. L-am întâlnit pe Isus şi atunci s-a botezat şi adventismul meu. Înainte ţineam şi Sabatul, dar s-a întâmplat ceva. Şi vă spun, că poţi să păzeşti Sabatul şi să fiu mai rău ca Satana. Poţi să fi vegetarian şi să fi mai rău ca Satana. Poţi să crezi toate cele 27 de credinţe fundamentale şi să fi mai rău decât Satana. Cunosc câţiva oameni ca aceştia. Isus este esenţa absolut necesară. Pentru mine motivul pentru care am revenit la Biserica Adventistă nu a fost că teologia noastră este perfectă, ci pentru că este cea mai apropiată înţelegere pe care o găsesc cu Biblia. Sunt adventist nu prin alegere, ci prin convingere. Miezul acestei convingeri este o înţelegere a Apocalipsei 10:11. Dumnezeu are popor cu un mesaj pe care-l să proclame lumii întregi (11:19 – 14:12), această înţelegere a Sabatului, a Sanctuarului şi celui de-al doilea veniri în context apocaliptic. Aceasta i-a împins pe AZŞ până în colţurile pământului. În lumea de astăzi nu există decât două biserici catolice: Romano-Catolică şi Adventist-Catolică. Catolică înseamnă universală. Înţelegerea unei profeţii apocaliptice a făcut din noi o biserică ce cuprinde lumea întreagă. Dacă uităm cumva profeţia aceea, biserica aceasta va înceta să crească şi să mai aibă vreo semnificaţie. Va fi încă o biserică ştirbă. Cea mai mare ispită cu care ne putem confrunta ca popor este ca să ne uităm moştenirea apocaliptică. Dumnezeu încă are un mesaj pe care trebuie să-l propovăduim. Acest mesaj a făcut din noi o denominaţiune dinamică. Bates a început să vadă. În 1846-1847 când a văzut această teologie a marii lupte, nu trei doctrine izolate, ci o teologie a escatonului, refacerea poruncilor, slujirea în două etape în Sanctuarul ceresc - toate legate la un loc în pachetul din Apoc 12-14. În 1848-1849 adventiştii sabatarieni dezvoltaseră o teologie coerentă, bazată pe escatologia premilenială a lui Miller, o reinterpretare a curăţării Sanctuarului şi o înţelegere escatologică cu privire la Sabat – toate acestea în contextul celor trei solii îngereşti. Ca urmare a acestor mesaje avea să fie marele seceriş din Apoc 14:14-20. În timp ce mileriţii începuseră să proclame primele solii îngereşti, mesajul special al sabatarienilor avea să fie cea de-a treia solie îngerească, combinându-se cu primele două. Aş dori să vă ofer un exemplu a felului în care gândeau şi simţeau ei. Prin anul 1848 aveam un grup, care putea fi identificat prin sabatarieni, cu siguranţă un grup foarte mic: în total de 25 de persoane – nu era o mişcare mare. Dar ei aveau un mesaj. Ei ştiau că timpul împrăştierii lor s-a terminat şi acum a venit timpul adunării sfinţilor. La sfârşitul anului 1848 erau în jur de 100 de persoane, dar în următorii trei ani numărul lor de membri a crescut la 2.500. În numai trei ani numărul lor a crescut de 25 de ori. Fratele White scrie într-o scrisoare din 8 Noi 1849: „Prin proclamarea adevărului Sabatului în legătură cu mişcarea adventă Dumnezeu e făcut cunoscut celor care sunt ai Lui. În partea de vest al statului New York numărul celor care păzesc Sabatul creşte repede. Acum sunt de două ori mai mulţi decât au fost cu şase luni în urmă! (ceea ce putea însemna că în loc de 20 erau 40). În acelaşi timp, mari creşteri au loc şi în alte state, iar zidul de despărţire dintre credincioşi şi necredincioşi se vede din ce în ce mai clar. Revistele adventiştilor păzitori ai duminicii scad din ce în ce mai mult. Am avut timpul nostru de împrăştiere, dar acesta este în trecut. Acum este timpul ca sfinţii să fie adunaţi şi să fie sigilaţi de acest adevăr sfânt şi unificator. Da, frate, timpul a venit. E adevărat că lucrarea înaintează încet, dar ea înaintează în mod sigur şi la fiecare pas este din ce în ce mai puternică. Tot mai mulţi iau parte din lucrarea secerişului şi proclamă acest mesaj care desparte şi care pecetluieşte, solia care pătrunde din Apoc 14:6-12. În zborul său cel de-al treilea înger poartă semnul peceţii, Sabatul, şi între timp anunţă soarta teribilă a celor care poartă semnul opus, prima zi a săptămânii. Dacă primeşte cineva semnul fiarei, va bea din vinul mâniei lui Dumnezeu. O, suflete al meu, ce mesaj! Ce lucrare ne-a fost lăsată! Aceia care argumentează pentru desfiinţarea Sabatului nu sunt lipsiţi de semnul fiarei, pentru că ei încă se închină în ziua întâi. Experienţa noastră adventă din trecut, poziţia prezentă şi lucrarea viitoare este prezentată în Apoc 14 cu toată claritatea în care a fost în stare pana profetului. Mulţumim lui Dumnezeu că vedem atât de clar aceste lucruri. M-am săturat de acele publicaţii advente (vorbeşte despre publicaţiile adventiştilor de Ziua Întâi) şi de toţi redactorii – sărmane creaturi! Lămpile lor s-au stins, şi cu toate acestea ei încearcă să lumineze pe fraţii lor „orbi”. Nu am nici o ambiţie să fiu un astfel de redactor. Să mă păzească Domnul! Nu cer nici un alt privilegiu, decât să-mi hrănesc pe fraţii noştri sărmani.

Lumea aceasta nu este locul nostru de odihnă! Nu este cerul nostru sau căminul nostru! Cerul nostru, locul nostru de odihnă, căminul nostru este mai sus, mult mai sus. Isus vine! Ca să-i adune pe cei lepădaţi de societate şi să-i ducă acasă, acasă, acasă… Cei care vor păzi adevărul în întregime, vor intra. Ferice de aceia care păzesc poruncile. Ei vor avea drept la pomul vieţii şi vor intra în Cetatea Sfântă. O, slavă Domnului! Spiritul mi se încălzeşte în timp ce scriu. De atâta vreme sunt încurajat şi pus în mişcare de perspectiva unei lumi mai bune, încât lumea veche a rămas în urmă. Nu merită doi bani! Cerul, acel strălucit Nou Pământ, acea cetate de aur înseamnă totul pentru mine. Vreau să văd un sfânt nemuritor, şi mai mult decât pe oricine, vreau să-L văd pe Isus! Ce întâlnire fericită, când mântuirea va fi desăvârşită şi timpul de încercare terminat! Vreau să văd acea turmă preţioasă din Jackson, Michigan şi să le vorbesc faţă în faţă, să le spun să fie stăruitori. Dacă abandonăm pecetea viului Dumnezeu şi primim semnul fiarei, vom bea drojdiile vinului lui Dumnezeu. O, fie ca Domnul să-i mântuiască lepădăturile societăţii! Amin.” Fraţii aceştia ştiau că au o solie. Timpul strângerii, adunării laolaltă începuse. Sabatarienii, acum când aveau un mesaj, puteau să fie un grup misionar. Există o predică foarte puternică: Solia îngerului al treilea. În această predică James White prezintă cu mare putere solia celor trei îngeri. El vede aceste solii ca un lanţ, un şir de evenimente, fiecare înger conducând spre celălalt. Prima solie îngerească era proclamată de Miller (evanghelia veşnică). Precum spunea James, acesta însemna o mântuire gratuită şi deplină prin sângele Domnului Hristos. Cei mai mulţi dintre pionierii adventişti aveau o înţelegere destul de bună în ce priveşte mântuirea. În privinţa aceasta Joseph Bates avea anumite probleme. Iar şi iar spunea că vom fi mântuiţi prin păzirea poruncilor lui Dumnezeu. Aşa că încă de la început observăm indicii a două soteriologii diferite: una promovată de Bates, care lasă de înţeles că noi suntem mântuiţi prin păzirea poruncilor lui Dumnezeu; cealaltă promovată de James şi de Ellen White, că suntem mântuiţi gratuit şi deplin prin sângele Domnului Hristos. De-a lungul istoriei problema aceasta a fost mereu dezbătută între adventişti. Miller a predicat deci prima solie – spunea James White. „Am auzit-o cu urechile noastre, vocile noastre au proclamat-o şi toată fiinţa noastră i-a simţit puterea. Cu ochii noştri am văzut efectele. Apoi a urmat a doua solie, care ne-a eliberat de biserici. După ce am scăpat de acolo, am scăpat de Babilon şi am putut să-L urmăm pe Dumnezeu până la capăt. Apoi am dezvoltat ce-a dea treia solie, cu marea poruncă a Sabatului. Dacă noi am fi rămas în biserici, niciodată nu am fi fost liberi să păzim Sabatul. Lucrarea lui Dumnezeu înaintează în ordine: primul înger, al doilea, al treilea. Niciodată nu am avut aceste emoţii în timp ce ţineam pana şi niciodată nu am simţit şi nu am văzut însemnătatea Sabatului aşa cum o fac acum. Cu siguranţă adevărul Sabatului, asemenea soarelui care apare la Răsărit, ea îşi sporeşte lumina, puterea şi însemnătatea până la marele adevăr sigilator. Lucrarea lui Dumnezeu înaintează în ordinea corectă. Adevărul despre Sabat a venit exact la timpul potrivit ca să împlinească profeţia.” Amin!

Acum suntem pregătiţi să vedem puterea celui de-al treilea înger. „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu.” Experienţa noastră din trecut şi poziţia noastră actuală sunt atât de clar arătate, încât sfinţii să ştie unde se află pe harta profetică şi să înţeleagă adevărul prezent şi sarcina lor prezentă. Următorul eveniment în istoria omenirii aruncă secerătoarea şi seceră, căci timpul strângerii roadelor a sosit. Scumpul cititor, fac un apel, ca să asculţi de solia îngerului al treilea. Să nu credeţi că prin faptul că am părăsit bisericile am fost eliberat de semnul fiarei. Solia îngerului al doilea nu a făcut altceva decât să ne scoată din cuşcă. Acum suntem liberi ca să auzim pe cel de-al treilea înger, care dacă este primit şi ascultat, ne va scăpa de ultimele vestigii ale papalităţii şi ne va pecetlui cu sigiliul viului Dumnezeu. Ne apropiem cu viteză de un ceas teribil. Nimic altceva decât adevărul şi neprihănirea nu ne vor mântui. Trebuie să ne umilim în faţa Puternicului Dumnezeu şi să-L onorăm păzind poruncile. Noi trebuie să căutăm iertare fără plată şi deplină pentru toate păcatele şi greşelile noastre în ispăşirea Domnului Hristos acum, în timp ce El mijloceşte cu sângele Său înaintea Tatălui.”

Oamenii aceştia aveau o solie şi ei ştiau în ce constă solia lor. Ei se vedeau pe ei înşişi ca pe un popor profetic, care avea ultima solie profetică înaintea revenirii Domnului Hristos. Cum aveau ei să răspândească această solie? Trebuie să vă aduceţi aminte ce grup descurajator de mic erau ei, în cel mai bun caz 100. Cei mai mulţi dintre ei erau extrem de săraci. Cum aveau să strângă ei pe oameni? Ei aveau să folosească două mijloace: Publicaţiile Cei doi fraţi din frunte au avut o dispută foarte serioasă în ce fel de publicaţii să se implice. Joseph Bates vroia broşuri, cărţi mici. James White era împotrivă, el dorea reviste, periodice. Aşa că fiecare s-a apucat să facă ce voia. Bates a continuat să scrie mici cărţi. În 1849 ca răspuns la viziunile soţiei sale cu privire la lucrarea prin publicaţii, care erau ca râuri de lumină care în cele din urmă înconjoară toată lumea, James White a înfiinţat o revistă, Presenth Truth (Adevărul Prezent). Fără îndoială această revistă avea să proclame cele trei solii îngereşti şi Sabatul. Acesta era mesajul lor, aceste adevăruri care au fost aduse la lumină în miezul cărţii Apocalipsei. Numai câteva luni mai târziu el a înfiinţat o altă revistă, Advent Review. Această revistă avea un alt scop decât Prezent Truth. Scopul ei era să revadă ceea ce avusese loc în mişcarea adventă, să republice multe din articolele milerite, în aşa fel, încât să poată să transmită adevărul despre Sabat foştilor mileriţi şi să arate cât de puternice au fost argumentele pentru întemeierea primei solii îngereşti. Trebuie să nu uitaţi că tot câmpul lor misionar încă se limita la foştii mileriţi. Ei erau încă adventişti ai uşii închise şi ai timpului de probă încheiat. [Când vedeţi cuvântul „review”, ceea ce vă vine în minte este sensul de „revistă”, dar cuvântul mai înseamnă şi „a revedea”, deci, o revedere, o restudiere a istoriei aşteptării Domnului Hristos.] Anul următor James White a început să publice o altă revistă cu scopul de a le combina pe cele două. Această revistă avea să fie numită: Advent Review and Sabath Herald (Advent Review şi Vestitorul Sabatului), de unde s- a ajuns la exprimarea prescurtată: Review and Herald. Aceasta urma să devină revista principală a bisericii până şi astăzi, deşi, cu câtva timp în urmă numele a fost schimbat în Adventist Review. Deci, primul fel în care aveau să adune pe oameni avea să fie prin publicaţii. A doua modalitate aveau să fie conferinţele periodice. Obişnuiau să numească aceste conferinţe: Conferinţele de Sabat, dar numele nu e chiar bun, pentru că discutau multe alte lucruri în afară de Sabat. Le-au mai numit Conferinţele din 1848, dar nici acesta n-a fost un nume bun, căci s-a întins din 1848 până în 1850. Mai degrabă l-aş numi Conferinţele Sabatarienilor. Pe parcursul acestor trei ani au avut 12-15 asemenea conferinţe. Care a fost scopul acestor conferinţe? Istoricii adventişti susţineau că scopul acestor conferinţe a fost să formuleze teologia. Dar acum ştim că nu acesta este adevărul. Pentru că am studiat deja, cum ei îşi formulaseră teologia anterior acestui moment. Nu, acestea erau adunări de adunare a oamenilor, pentru a constitui un popor, pentru a începe o biserică. Să vă citesc despre una din aceste conferinţe. Ellen White scrie: „Conferinţa noastră s-a întrunit în şura unui frate (nu seamănă prea mult cu conferinţa de la Toronto… începuturile au fost cât se poate de modeste. Dacă Hristos a început într-un grajd, tot aşa a început şi adventismul). Au fost cam 30 de persoane care au participat, toţi cei care au putut fi adunaţi din acea parte a statului. Era greu de găsit două persoane care să fie de acord între ele. Fiecare argumenta cu toată energia pentru poziţia pe care o susţinea, şi fiecare declara că ceea ce crede e potrivit cu Biblia. Fiecare venise cu mare nerăbdare să-şi prezinte ideile pe care le avea unui public, sau ca să ne predice nouă. Dar li s-a spus că nu am venit de la atât distanţă ca să-i ascultăm noi pe ei, ci am venit ca să-i învăţăm adevărul.”

Vedeaţi cum deja un grup de conducători ieşea la suprafaţă în rândurile confuze ale adventiştilor. Nu au venit ca să fie învăţaţi, ci au venit să-i înveţe pe aceia adevărul. Acestea erau începuturile Bisericii Adventiste. Acum au o teologie, îşi înţeleg teologia şi sunt gata să înceapă formarea unei biserici. Cam cât de încurcaţi, confuzi erau oamenii care s-au adunat în astfel de conferinţe? Sora White spune mai departe că proprietarul grajdului încerca să-i înveţe că mileniul a avut deja loc şi că nu ar trebui să aibă Cina Domnului aşa de des, ci doar cu ocazia Paştelui – şi multe- multe alte idei, unele groaznice atunci când cei trei (familia White şi Joseph Bates) au început să adune un popor. Până aici am urmărit câteva lucruri: sabatarienii au devenit oamenii Cărţii, ei au pus la punct o teologie integrată, unitară, cu trei dimensiuni principale, toate privite din perspectiva centrală a Apocalipsei lui Ioan. Acum urmează să vedem cum a crescut înţelegerea lor cu privire la soliile îngereşti. Vom examina încă odată a doua solie îngerească. Această solie a fost foarte importantă pentru ei pentru că aşa cum avea să spună James, a doua solie îngerească i-a făcut să iasă din Babilon şi le-a dat liberatatea să-şi pună la punct teologia. Interpretarea soliei celui de-al doilea înger cuprindea în continuare atât Roma cât şi protestantismul apostaziat. Aici a avut loc o elaborare importantă a celei de-a doua solii îngereşti şi anume, o cădere a Babilonului în două etape. Fitch vorbise despre căderea Babilonului ca de un eveniment unic, Babilonul era cu totul corupt şi cu totul căzut. Această corespundea foarte bine teoriei lor despre Uşa Închisă. Dar prin 1851 au început să înţeleagă că ideea cu Uşa Închisă fusese greşită şi timpul de har nu se încheiase, ceea ce însemna de asemenea, că Babilonul nu căzuse complet şi definitiv. Prin 1859 James White a ajuns să considere căderea Babilonului ca fiind un proces progresiv. El a spus că mai întâi Babilonul cade în Apoc 14. Aceasta nu a fost căderea, ci începutul căderii. În al doilea rând, el merge la Apoc 18:1-4 – mai târziu, înaintea sfârşitului Babilonul va ajunge locuinţa oricărui duh necurat şi locuinţa oricărei urâciuni. Atunci poporul lui Dumnezeu este chemat afară şi sunt revărsate plăgile. Înţelegerea nouă principală este această separare între Apoc 14 şi Apoc 18 în timp şi căderea Babilonului este văzută ca un proces progresiv. Babilonul este căzut, dar situaţia lui se va înrăutăţii foarte mult chiar înaintea sfârşitului. Astfel prin 1859, teologia lor despre solia a doua îngerească s-a corolat bine cu corectarea teoriei de la Uşa Închisă la Uşa Deschisă. Cu această înţelegere James White a dezvoltat şi baza pe care putem coopera cu alte denominaţiuni pe orice chestiune care nu compromite misiunea noastră. În felul acesta James White a stabilit relaţii cu alte denominaţiuni pentru a predica, de exemplu, abstinenţa, cumpătarea şi multe alte lucruri. Deci, Babilonul a căzut, dar nu deplin. Lucrurile se vor înrăutăţi înaintea venirii sfârşitului timpului. Aceasta a fost singura modificare pe care au făcut-o în ce priveşte înţelegerea soliei îngerului al doilea. Aceasta aduce o nouă înţelegere cu privire la solia primului înger. De fapt, va fi o singură schimbare majoră în înţelegerea primei solii îngereşti, şi aceasta va fi legată de expresia „a venit ceasul judecăţii lui Dumnezeu”. Vă aduceţi aminte că William Miller a învăţat că ceasul judecăţii lui Dumnezeu a fost executarea judecăţii, de aceea, ceasul judecăţii lui Dumnezeu avea să fie revenirea Domnului. Dar sabatarienii au finisat această înţelegere. Prin 1857 au ajuns să înţeleagă ceasul judecăţii lui Dumnezeu ca fiind în legătură cu o judecată preadventă, sau aşa cum au ajuns ei să spună: judecată de cercetare (investigating judgment). 1. Prima etapă a judecăţii este judecata de cercetare, preadventă a celor care mărturisesc că sunt poporul lui Dumnezeu.

2. A doua etapă a judecăţii este judecata executivă, când Isus Hristos revine pe norii cerului şi va da răsplăţile Sale. 3. A treia etapă a judecăţii are loc în cursul mileniului (Apoc 20:4) – sfinţii stau pe tronurile de judecată. Într-un sens aceasta este o judecată de cercetare a rapoartelor cu privire la cei nelegiuiţi, înainte ca ei să fie pe deplin nimiciţi. Dar în acelaşi timp este şi o judecată asupra judecăţii lui Dumnezeu. A făcut el ceea ce trebuia să facă? Dumnezeu doreşte ca fiecare să fie mulţumit înainte de moartea a doua, care este ireversibilă. Deci, a treia etapă este investigarea celor nelegiuiţi. 4. Ultima etapă este judecata executivă a celor nelegiuiţi la încheierea mileniului. Acest concept în patru faze cu privire la judecată este clar pentru noi, dar nu a fost înţeles de sabatarienii timpurii. Numai prin studierea continuu a Bibliei, a tipologiei Sanctuarului şi a Apoc. 20 au început să aibă claritate cu privire la acest subiect. Să privim acum în istorie. Aduceţi aminte că studiem despre prima solie îngerească, o schimbare care a avut loc în înţelegere, de la înţelegerea milerită cu privire la ceasul judecăţii ca fiind judecata executivă la a doua venire, la înţelegerea sabatariană în care ceasul judecăţii lui Dumnezeu este judecata preadventă.

3. Etapele dezvoltării istorice: 1. Înainte de dezamăgirea din octombrie Fără îndoială, Miller a legat înţelegerea judecăţii de sfârşitul celor 2300 de zile, Apoc 16:6. Dar aveau să fie alţi mileriţi, între care Josiah Litch, care încă din 1841 spunea că judecata trebuie să aibă loc înainte de înviere. Cu alte cuvinte, trebuie să aibă loc o judecată înaintea celei de-al doilea veniri. În 1842 Litch a mai îmbunătăţit teoria aceasta atenţionând asupra faptului că actul de a aduce pe cineva la viaţă, în timp ce ceilalţi primesc moartea la cea de-a doua venire, constituie judecata executivă, judecata fiind adus la îndeplinire. Dar, spunea Litch, înainte ca judecata să fie adusă al îndeplinire, trebuie să fie mai întâi o judecată de examinare a probelor (de cercetare). Este evident că e necesar ca această fază de cercetare trebuie terminată până vine Domnul Hristos. Litch încă din 1841, acest pastor metodist, ajunsese deja la concluzia cu privire la o judecată preadventă. 2. Între 1844-1850 Un bărbat pe numele Enoch Jacobs în noiembrie, 1844, la o lună după dezamăgire atrage atenţia asupra faptului că Domnul Hristos este Marele nostru Preot în Ziua Ispăşirii. Şi atrage atenţia asupra pieptarului judecăţii pe care îl purta marele preot în Ziua de Ispăşire. Şi întreabă: De ce se numeşte pieptarul judecăţii? Jacobs a mai observat, de asemenea, că în ziua tipică a ispăşirii doar numele poporului lui Dumnezeu era purtat pe pieptarul judecăţii, sugerând că judecata Marelui Preot ceresc va avea de-a face numai cu cazul poporului care mărturiseşte că este al lui Dumnezeu. Şi apoi în revista Western Midnight Cry (Strigătul de la Miezul Nopţii de Vest) scrie în 29 noiembrie 1844, afară de cazul că ceva tot atât de decisiv, de hotărâtor de stabilire a judecăţii a avut loc în ziua a zecea a lunii a şaptea, antitipul încă nu a venit, profeţia nu s-a împlinit şi suntem încă în întuneric. Deci, la o lună după dezamăgire Jacobs începe să vorbească despre posibilitatea ca judecata să fi început pe 22 octombrie şi vorbeşte despre acestea cu un limbaj simbolic. Jacobs niciodată n-a devenit sabatarian, totuşi, el a fost editorul care a publicat primele viziuni ale sorei White. În ianuarie 1945 doi adventişti ai Uşii Închise: Apollos Hail şi Joseph Turner au început să examineze din nou parabola nunţii. Ei au observat că parabola nunţii din Luca 12 spune că trebuie să aşteptăm până ce Hristos vine de la nuntă, iar parabola din Matei 22 are şi o scenă a judecăţii, ocazia când împăratul merge să-şi cerceteze oaspeţii, ca să vadă dacă ei poartă haina de nuntă. Turner şi Hail au legat aceste parabole ale judecăţii de primirea de către Domnul Hristos a împărăţiei la sfârşitul judecăţii din Daniel 7. Mulţi adventişti s-au îndepărtat de ideea judecăţii preadvente, dar sabatarienii nu. Dimpotrivă, ei au început să îmbogăţească conceptul, punându-l împreună cu doctrina lor despre Sanctuar şi înţelegerea legii lui Dumnezeu. Joseph Bates în mai 1847 acceptase noţiunea de judecată preadventă. Într-o carte mică pe care a scris-o el a atras atenţia că în ordinea normală a lucrurilor a doua venire nu putea să fie la sfârşitul celor 2300 de zile. Bates spunea că trebuia să fi fost timp pentru două evenimente: 1. ca Dumnezeu potrivit caracterului său de dreptate trebuia să fi decis cazurile tuturor neprihăniţi, pentru ca numele celor drepţi sunt scrise în Cartea Vieţii a Mielului; 2. că sfinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a fi proslăviţi şi strămutaţi în veşnicie. Deci, prin 1847, Bates acceptase ideea judecăţii preadvente şi i-a creat loc în teologia lui. Dar celălalt teolog de frunte Adventist a fost în dezacord cu Bates. 7 septembrie 1850, James White încă respingea orice idee de judecată preadventă. Privind la Apocalipsa 20, James White spunea că judecata va dura 1000 de ani: „Multe minţi au fost duse în confuzie” (şi vorbeşte în mod clar despre Bates). Mulţi au fost încurcaţi de părerile contradictorii care au fost publicate cu privire la acest subiect. Unii spuneau că ziua judecaţii are loc înainte de a doua venire. Înţelegerea aceasta, fără nici o discuţie, nu are nici un temei în Cuvântul lui Dumnezeu. El scria lucrurile acestea în Advent Review (septembrie 1850). În mod clar, în 1850 cei doi fraţi de frunte nu erau de acord unul cu altul. Dar în 1857 vom vedea că James White şi-a schimbat poziţia. Şi acum ajungem la ultima fază dezvoltării doctrinei despre judecata preadventă. 3. 1850-1857 Nu ştim când s-a schimbat James prima dată, dar ştim că prin 1854 a publicat un articol de John Loughbrough în revista Review and Herald, care arăta cu claritate că a venit ceasul judecăţii lui Dumnezeu – aceasta se referă la judecata peradventă. El spune în Review and Herald din 14 februarie 1854 că Loughbrough i-a trimis articolul acela nu pentru publicare, dar se vede că lui James i-a făcut plăcere să citească scrisoarea lui şi a hotărât s-o publice, pentru că împlineşte o nevoie a acelui timp cu privire la subiectul judecăţii. Astfel avem dovezi indirecte, că prin 1854 James White acceptase conceptul de judecată preadventă. Dar nimic scris din mâna lui nu apare mai înainte de ianuarie 1857. În acea lună apar două articole importante în Review and Herald cu privire la judecata preadventă. În numărul din 1 ianuarie, un frate cu numele Ewards foloseşte pentru prima dată o expresie nouă în teologia adventistă, un cuvânt care avea în curând să fie înfiat în teologia adventistă, acesta a fost primul care a folosit expresia judecata de cercetare, referindu-se la faza de cercetare a judecăţii care avea să aibă loc înainte de cea de-a doua venire. După câteva săptămâni, pe 22 ianuarie 1857, de asemenea în Review and Herald şi James White foloseşte expresia judecata de cercetare şi scrie un articol puternic despre acest subiect. Aşa că, prin 1857 adventismul modificase înţelegerea despre prima solie îngerească, o reinterpretare a expresiei: a venit ceasul judecăţii lui din prima solie. Şi fără îndoială, că ei puneau aceasta în legătură cu înţelegerea lor pe care o aveau cu privire la Daniel 8:14 şi Levitic 16 (curăţirea Sanctuarului). Vedeţi, am examinat trei doctrine majore care erau formulate de sabatarieni. Dar avea să fie şi a patra: 4. Starea celor morţi

Această doctrină avea să se potrivească foarte bine cu înţelegerea lor cu judecata preadventă, că înainte ca cineva să primească răsplata trebuie să fie o judecată. (Ca să nu intrăm în încurcăturile care au alte biserici despre cum să pui înapoi spiritul / sufletul în trup şi tot felul de lucruri întortocheate.) Cum au ajuns adventiştii la această teologie? Un nume importante e George Stores, care a fost unul dintre promotorii Mişcării Lunii a Şaptea. Înainte ca Stores să fi devenit millerit, el fusese pastor metodist şi în jurul anului 1840 el a fost convins de doctrina condiţionalismului. Studiase subiectul acesta câţiva ani din Biblie şi ajunsese la convingerea că oamenii nu se nasc cu darul nemuririi, dimpotrivă, nemurirea vine ca un dar din partea Domnului Hristos, bazat pe condiţia credinţei (de aici expresia: nemurirea condiţionată) – numai cei care cred în Hristos vor primi nemurirea la sfârşitul timpului. Subiectul acesta are şi un subsubiect. Dacă cei care nu cred în Hristos nu au nemurirea, deci nici în iad ei nu pot să trăiască în veşnicie, pentru că nu au nemurirea. Aşa că, Stores a ajuns de asemenea să creadă în doctrina nimicirii, a anihilării: cei nemântuiţi nu vor fi chinuiţi pentru totdeauna în iad, ci vor fi îndepărtaţi şi vor muri înstrăinaţi. Vor fi cu totul nimiciţi prin foc la a doua venire. Stores ajunsese la această convingere prin 1841 şi datorită faptului că acum era într-un dezacord teologic cu biserica lui, a demisionat din funcţia de pastor. În 1841 a scris o carte, o cercetare: Sunt sufletele celor nelegiuiţi nemuritoare? – trei scrisori. În anul următor a mai scris o carte cu acelaşi titlu, iar de data aceasta în şase predici. Mai târziu, în ultima parte a anului 1842 evanghelistul millerit, Charles Fitch l-a adus pe Stores în mijlocul mişcării millerite. Între timp, în ianuarie 1844 Stores l-a convins pe Fitch asupra acestor două concepte (de nimicire a celor nemântuiţi şi nemurirea condiţionată). Înainte de dezamăgire aceasta nu a fost o problemă mare de discutat. Dar după dezamăgire Himes şi alţii au acceptat această perspectivă care avea să treacă în alte grupări advente care au mai rămas. Stores reprezintă doar una dintre căile prin care doctrina aceasta a pătruns între sabatarieni. De asemenea este semnificativ direcţia prin Christian Connection. Acesta era un grup restauraţionist, care dorea să revină complet la învăţătura Noului Testament şi în mişcarea milerită a fost de un număr mare de persoane care aparţineau de Christian Connection. Mulţi dintre cei care făceau parte din mişcarea Christian Connection, în urma studierii Scripturii, au ajuns să îmbrăţişeze ideea nimicirii celor răi şi a nemuririi condiţionate. Acest lucru a avut două efecte asupra sabatarienilor: 1. conducători, precum James White şi Joseph Bates au venit în mişcarea sabatariană crezând deja în nemurirea condiţionată şi în nimicirea celor răi; 2. al doilea efect a venit prin mama Ellenei Harmon. Familia aceasta fusese convertită la milerism într-o biserică din gruparea Christian Connection în Portland Main, 1842. Acele întâlniri nu numai că au adus familia Harmon în cadrul milerismului, dar se pare că au plantat ideea nemuririi condiţionate în gândirea mamei Ellenei. În declaraţia autobiografică a lui Ellen White arată, aşa cum aduceţi aminte, cât de frământată a fost ea la ideea unui Dumnezeu care va chinui în foc, în iad pe cei nemântuiţi pentru o veşnicie. Ea, din câte vedem, a avut coşmarurile ei în această privinţă. Şi ca o tânără foarte sensibilă ea se temea că o să ajungă în cele din urmă în focurile iadului. Cu toate acestea, ea nu putea să-şi imagineze cum un Dumnezeu al iubirii poate face aşa ceva. Şi apoi, într-o zi a auzit-o pe mama ei discutând subiectul acesta cu o prietenă. Şi ea căutat în Biblie şi a ajuns la concluzia nemuririi condiţionate. În felul acesta chiar de la început cei trei întemeietori ai adventismului au fost de acord cu privire la starea celor morţi. Conceptul acesta al condiţionalismului şi a nimicirii celor nelegiuiţi a devenit al patrulea pilon doctrinal al adventiştilor sabatarieni. Nu doar că era o doctrină biblică, dar se încadra bine în ansamblul doctrinelor escatologice care cuprindea şi judecata de cercetare. Aş dori să remarc, puţin în afara istoriei acum, că aceasta este una din doctrinele noastre distinctive, care în ultimii 20 de ani este acceptată de mulţi dintre teologii de frunte din lumea religioasă anglo-americană. Cam 6 din cei mai de seamă teologi au acceptat această doctrină. În ce mă priveşte, cu câţiva ani în urmă am scris un articol: Hitler, cel infinit. Ca să avem un Dumnezeu care îi ţine în cuptor pe oameni pentru veşnicie l-ar prezenta pe Hitler ca un om foarte amabil, drăguţ la urma urmei. Pentru că oricât îşi torturau hitleriştii victimele, în cele din urmă victimele mureau. Dar Dumnezeu poate să le tortureze pentru veşnicie… Articolul a apărut în revista Semnele Timpului – dar veţi vedea cât de mult s-au schimbat lucrurile acum. Articolul acela a primit un premiu naţional din partea Asociaţia Editorilor Evanghelici, care arată că din ce în ce mai mulţi sunt cei care recunosc problema pe care pionierii noştri au încercat s-o clarifice. Ellen White spunea mai târziu în cartea Marea Luptă: „Nu există vreo doctrină care să fi produs mai mulţi atei decât doctrina despre chinurile nesfârşite ale iadului”. La începutul anilor ’50 adventismul sabatarian era o mişcare conturată clar. Ei aveau patru doctrine majore: 1. venirea premilenială; 2. Sabatul şi perpetuitatea Legii lui Dumnezeu; 3. slujirea în Sanctuarul ceresc în două faze; 4. starea celor morţi. Toate acestea erau bine încadrate în contextul apocaliptic care îşi are culminaţia în cele trei solii îngereşti. Prin anii 1850 ei au început să dezvolte a cincia doctrină: 5. Doctrina Darurilor Spirituale

Cu câteva luni în urmă, examinând subiectul acesta, mi-am dat seama că nimeni dintre noi nu a investigat subiectul acesta şi felul în care el s-a dezvoltat în timp. Sunt foarte bucuros să spun, că acum am un candidat la doctorat care studiază tocmai subiectul acesta (e din Bulgaria), iar dacă totul merge bine, el îşi va încheia studiile pentru doctorat în domeniul dezvoltării teologiei Darurilor Spirituale în istoria Adventistă. Prin anii 1850 fraţii aceştia îşi cunoşteau destul de bine teologia. Sarcina teologică a următoarelor câtorva decenii avea să fie să dezvolte aceste doctrine şi să dezvolte implicaţiile lor. Primii predicatori adventişti, atât în predici, cât şi în scris, niciodată nu au încetat să accentueze adevărul prezent, şi trăsăturile tipic adventiste ale convingerilor lor doctrinale. Aceşti bărbaţi şi aceste femei (căci la începutul mişcării aveam şi femei predicatoare) iubeau adevărurile, le plăcea să le predice. Şi spuneau: Ce să predicăm? Harul? Toată lumea înţelege harul! Lasă-l pentru ceilalţi evanghelişti! Să mergem şi să predicăm baptiştilor despre har? Sau să le predicăm despre rugăciune pentru metodişti? Ei înţeleg lucrurile acestea! Ştim noi ce au ei nevoie: Sabatul, starea morţilor, Sanctuarul. Aşa că predicatorii noştri şi-au pus la punct tactica evanghelizării. Tactica aceasta era: cum să începi o dispută, cum să aduni o mulţime de oameni. Predicatorii adventişti mergeau într-o localitate mică şi îl provocau pe cel mai bun predicator din localitatea aceea la o dezbatere publică, pentru o ceartă, o luptă: Care zi este Sabatul. Şi oamenilor le plăcea grozav să vină şi să-l vadă pe pastor certându-se. Vedeţi, pe vremea aceea nu exista televiziune, nici spânzurări, execuţii publice prin spânzurătoare nu făceau ca distracţie, aşa că pofta după violenţă a oamenilor cel mai bine era satisfăcută ducându-se să vadă pe doi predicatori cum se ceartă. Lucrul acesta a avut două consecinţe cât se poate de rele: 1. adventiştii au ajuns luptători (polemişti) foarte buni. Şi de regulă ei câştigau luptele, pentru că Biblia era de partea lor. Dar între timp lucrul acesta nu făcea din ei nişte oameni foarte drăguţi. Când ajungem la Minneapolis 1888, descoperim că adventiştii au ajuns să se certe unii cu alţii tot atât de bine cum se certaseră şi cu ceilalţi. Şi lucrul acesta a creat mari necazuri, a afectat caracterul lor. 2. tot predicând lucrurile acestea, care erau adventiste în cadrul adventismului, ei au început să neglijeze ceea ce era creştin în adventism şi ei şi-au format obiceiul de a neglija acele lucruri pe care le aveau în comun cu ceilalţi creştini. Şi în anii 1880, după ce vreme de patru decenii au predicat ce era adventist în adventism, adventismul se cam izolase de ceea ce era esenţa creştinismului şi în teologia sa, adventismul trebuia să fie corijat. Aceasta ne va aduce la următoarea mare perioadă din teologia adventistă, o perioadă în care s-au pus noi întrebări, care vizau ce este creştin în adventism. Această perioadă a istoriei adventiste a durat cam din 1867, cam până în 1919. Au fost scrise multe cărţi cu privire la subiectul acesta, una dintre aceste cărţi este scrisă de A.V. Olsen, Through crisis to victory (De la criză la victorie). Dar unii întreabă: Unde-i victoria? Cartea a fost retipărită în anii 80, cu titlul: 13 ani de criză. Şi eu am scris trei cărţi în subiectul acesta, una dintre cărţi poartă titlul Angry Saints (Sfinţi furioşi), şi cea mai recentă este Un ghid uşor de înţeles (User Friendly Guide) pentru solia de la 1888.

4. Minneapolis, 1888 – ce este creştin în adventism Abordând acest subiect, ne vom ocupa de sesiunea Conferinţei Generale din 1888, care a avut loc în Minneapolis, Minnesota. (Când vedeţi numele acesta începeţi să exersaţi limba greacă, nu?) Abordând subiectul acesta, trebuie să recunoaştem că adventiştii de astăzi au două categorii de adevăruri doctrinale pe care le susţin. 1. Acele convingeri, credinţe pe care le împărtăşim şi cu ceilalţi creştini. De exemplu, mântuirea prin credinţă, prin har, importanţa Bibliei, rolul istoric al Domnului Hristos ca Mântuitor al lumii, puterea rugăciunii. În privinţa aceasta avem o moştenire comună cu ceilalţi creştini. 2. Doctrine care sunt specific unice adventiste. Sunt doctrinele despre care am vorbit deja: a doua venire, Sanctuarul, Sabatul, starea celor morţi, darurile spirituale. 1. Subiectul autorităţii Am observat deja, în ce fel adventiştii din sec. XIX, trăind într-o lume religioasă în bună măsură evanghelică, nu au simţit nici o nevoie ca să predice aceste doctrine pe care le aveam în comun cu ceilalţi creştini. Biserica şi-a împlinit bine misiunea de a predica ceea ce era adventist în adventism. Dar a pierdut din vedere tabloul mai larg, a ceea ce face adventismul să fie creştin. Astfel, venise timpul pentru o corijare a teologiei lor. Aşa cum ştim, corecţia aceasta a început prin doi pastori destul de tineri. Unul dintre ei era Alonzo T. Jones, iar celălalt Ellot J. Waggoner. Amândoi erau relativ tineri. La început s-a părut că ei fac o adaptare doctrinală în adventism, dând un loc mai însemnat Domnului Hristos, harului şi credinţei, şi un loc mai mic Legii. Cu toate acestea, această ajustare doctrinală a fost privită ca un mare cutremur teologic de către conducătorii bisericii, în mod special preşedintele bisericii, George Buttler şi secretarul CG, Uriah Smith. Smith nu era doar secretarul CG, el era de asemenea şi redactorul şef de la Review and Herald, şi de asemenea numărul unu cu privire la interpretarea cărţilor Daniel şi Apocalipsa. Aceşti doi oameni erau oameni foarte puternici, care aveau un control direct şi mare influenţă asupra tuturor predicatorilor. Nu uitaţi, că în timpul acesta, biserica era foarte mică. În 1888 în toată lumea erau mai puţin de 25000 de adventişti, (cam o treime din adventiştii care sunt astăzi în România) şi nu cred că în total erau mai mult de 80 de predicatori. Aceşti doi bărbaţi aveau o influenţă dominatoare. Buttler şi Smith au privit învăţăturile noi ca fiind o răsturnare, o abandonare a învăţăturilor istorice ale adventismului, care întotdeauna accentuase Legea şi faptele. Într-un sens acesta este o problemă perpetuă, chiar şi Pavel trebuia să se ocupe de lucrul acesta în epistola către Romani. Şi el întreabă: Dacă vorbim cu har, ce se întâmplă cu Legea. Tensiunea aceasta este totdeauna prezentă în biserică. Buttler şi Smith au primit această învăţătură a celor doi ca o ameninţare la adresa adventismului aşa cum îl ştiau ei. Astfel aceşti doi bărbaţi s-au împotrivit cu toată puterea.

Dar apare încă un participant, al cincilea, Ellen White. Privind la EGW în acest context, vom privi asupra ei ca un participant istoric. La început se pare că Ellen White a căutat să fie neutru.

Atunci când el a constatat că teoria lui despre inspiraţie nu corespunde experienţei ei, Jones avea s-o respingă pe Ellen White şi să devină cel mai crud duşman al ei atunci când a părăsit biserica la începutul sec. XX. El avea o doctrină omenească foarte rigidă cu privire la inspiraţie (acesta este unul dintre trăsăturile distinctive ale sfârşitului sec. XIX). Jones a condus biserica într-o direcţie greşită în ce priveşte folosirea scrierilor Ellenei White, prin neglijarea sau negarea importanţei contextului istoric în care au apărut scrierile ei. El a formulat o manieră legalistă de a folosi cuvintele. El îi spunea: „Nu-mi pasă ce ai vrut să spui. Am cuvintele tale!” Şi în felul acesta, luând cuvintele din context, el făcea pe Ellen White să spună exact opusul lucrurilor pe care ea vroia să le spună. El a fost foarte bucuros când a dat peste pasajul în care ea a spus: „Eu nu sunt profet”. Şi el a spus: „Cred!” Dar ceea ce ea dorea să spună era altceva. Ea dorise să spună că rolul ei este mult mai profundă decât cel de profet. Până astăzi sunt secţiuni întregi ale adventismului care prin modul în care folosesc Biblia şi Spiritul Profetic fac din Ellen White o valoare cu forţă supremă Bibliei. Sunt cei care cred că sora White a fost inspirată verbal, este fără eroare. Dar acesta sunt poziţii pe care niciodată nu le-a pretins. Şi adventiştii n-ar trebui să citească scrierile sorei White fără să ţină cont de contextul în care au fost scrise. Criza aceasta asupra autorităţii a trecut în sec. XX. Aşa cum v-am prezentat cel patru teme: 1. Subiectul autorităţii – să înălţăm Biblia. Acum vom vorbi despre subiectul al doilea: 2. Să-L înălţăm pe Domnul Hristos. - în relaţie, prin îndreptăţirea prin credinţă, în relaţie cu Apoc 14:12. Înainte de a ne ocupa propriu-zis de subiectul acesta, este nevoie de două comentarii: 1. Spre deosebire de părerea pe care mulţi o cultivă, că Jones şi Waggoner posedau o privire unică cu privire la mântuire, în realitate sora White şi Waggoner au spus că ceea ce aduc ei nu este deloc nou. Motivul pentru care prezint acest lucru este, că astăzi este în adventism o mişcare foarte puternică, condusă de Robert Wieland şi Donald Short: GSM (Grupul de studiu Minneapolis) 1888. Aş putea aproape spune că ei constituie o subdenominaţiune în denominaţiune. Ei pretind că Jones şi Waggoner au venit cu nişte idei privitoare la mântuire pe care niciodată nimeni altcineva nu le-a prezentat, şi că poziţia lor cu privire la mântuire nu este ca şi cea a lui Luther şi Calvin. Iată un citat al lui Waggoner (1887): „Ideea aceasta pe care o prezint eu nu o consider deloc nouă” El spune că pentru a accepta vederea lui cu privire la relaţia dintre Legea şi Evanghelia din Galateni nu este decât pur şi simplu un pas mai aproape al credinţei în felul în care marii predicatori ai reformaţiunii au prezentat-o, de la vremea lui Pavel la vremea lui Luther şi a lui Wesley. Apoi el spune foarte semnificativ că acesta ar fi un pas mai aproape de inima celei de-al treia solii îngereşti. În esenţă sora White susţinea aceeaşi poziţie. La 21 octombrie 1888 în cadrul conferinţei a spus delegaţilor: „Domnul doreşte ca noi toţi să fim nişte învăţăcei în şcoala lui Hristos. Dumnezeu prezintă minţii oamenilor rânduiţi pe cale divină (Jones şi Waggoner) pietre scumpe preţioase ale adevărului, potrivite pentru timpul nostru. Dumnezeu a salvat aceste adevăruri din tovărăşia minciunii şi le-a aşezat în rama care li se cuvenea. Fraţilor, Dumnezeu are cea mai preţioasă lumină pentru poporul acesta. Eu nu o numesc lumină nouă, dar ea a fost foarte ciudată pentru toţi.” La o lună după Minneapolis ea scria: „Fratele Waggoner a avut privilegiul care i-a fost dat ca să vorbească cu simplitate şi să prezinte vederile sale privind îndreptăţirea prin credinţă şi neprihănirea Domnului Hristos în relaţia cu Legea. Aceasta nu era deloc lumină nouă. Era o lumină veche aşezată acolo unde trebuia să fie, în cea de-a treia solie îngerească.” 2. Ellen White a fost de acord cu aproape tot ce au spus Waggoner şi Jones. Chiar în cadrul conferinţei sora White a spus de mai multe ori că ea nu este de acord cu tot ce spun Jones şi Waggoner, şi în cartea mea (User Friendly Guide to Minneapolis) am făcut o listă de cel puţin 12 chestiuni majore în care Ellen White nu a fost de acord cu Jones şi Waggoner. Un lucru este clar, că Ellen White nu a fost de acord cu toată teologia lor. Aceasta ne aduce acum la subiectul îndreptăţirii prin credinţă. Cea mai uşoară metodă de a se ocupa de acest subiect este să arătăm că în prima parte a lui 1888 conducătorii adventişti prezentau două seturi diferite soteriologice. Pe 3 ianuarie Uriah Smith a scris un editorial (The main point – Punctul principal). El susţine că scopul pionierilor adventişti a fost să proclame ultima solia a celei de-a doua veniri şi să conducă oamenii la Hristos prin ascultare de aceste adevăruri care aveau să pună la probă oamenii sfârşitului. Acesta a fost singurul obiectiv al tuturor eforturilor lor, să caute ca prin ascultare iluminată de toate poruncile lui Dumnezeu să realizeze o pregătire pentru Domnul din ceruri. Când vorbeşte despre Apoc 14:12, el subliniază cuvântul păzesc: „Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu”. Să ne oprim şi să analizăm puţin această teologie. Voi credeţi ce spunea el, că scopul principal al adventismului este să-i aducă oamenii la Hristos prin ascultare? Acesta este modul în care vin oamenii la Hristos: prin ascultare? Acesta este legalism, pur şi simplu. Asculţi pentru că Isus te-a găsit. Aşa spune Pavel. Prima dată eşti salvat şi pe urmă asculţi. Dar Smith nu spune aşa. El spune că vii la Isus prin ascultare. Să vedem unde ne duce aceasta. E o diferenţă teologică majoră aici. E o mare diferenţă între a asculta pentru că Isus ne-a mântuit şi a găsi pe Isus prin ascultarea noastră. Smith îşi are răspunsurile lui: vii la Isus prin ascultare şi partea principală este să păzeşti poruncile lui Dumnezeu. Păzirea poruncilor era esenţială pentru înţelegerea pe care Smith o avea cu privire la adventism. Ultimul editorial al lui Smith din 1888 poartă titlul: Condiţia vieţii veşnice. El vorbeşte despre tânărul bogat: „Bunule Învăţător, ce bine trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Răspunsul bibliei – proclamă Smith – poate fi adunat într-o singură propoziţie: Pocăieşte-te, crede, ascultă şi vei trăi. La urma urmei n-a spus Domnul Hristos tânărului bogat: „Dacă vrei să intri în viaţă păzeşte poruncile”?

Încă odată vedem că Smith proclamă că păzirea poruncilor este calea spre ceruri. În felul acesta îl găseşti pe Domnul Hristos şi mântuirea. Smith avea dreptate când spunea că nimeni nu va putea intra în cer dacă neprihănirea lui nu va întrece pe cea a fariseilor şi a cărturarilor. Dar el a greşit atunci când a considerat că problema la evreii din vechime era că ei nu se străduiseră destul de serios ca să asculte. Smith şi colegii lui credeau într-un fel în îndreptăţirea prin credinţă, iar aceasta se baza pe o traducere defectuoasă din King James a textului din Romani 3:25, care spunea că îndreptăţirea este pentru păcatele din trecut. Astfel ei învăţau aşa: atunci când vii la Domnul Hristos, toate păcatele din trecut sunt iertate – aici este îndreptăţirea prin credinţă. Dar de acum încolo este îndreptăţire prin fapte. De acum încolo, după ce ai venit la Hristos este prin fapte. Cuvântul cheie al tradiţionaliştilor adventişti era ascultarea. Waggoner a reacţionat împotriva acestor idei pe care Smith le prezentase în editorialele sale. Waggoner era redactor la Semnele Timpului şi a scris un articol cu titlul Mai multe feluri de neprihănire. El spunea că nimeni nu ar putea să meargă mai departe decât au mers fariseii şi cărturarii cu neprihănirea lor. Ei se bazau pe propriile lor fapte şi nu se bazau pe neprihănirea lui Hristos. De fapt – spunea ei – ei nu aveau nici un fel de neprihănire. Ei nu făceau altceva decât să încerce să acopere un rând de haine murdare cu un rând de haine şi mai murdare. Citând din Romani, el spune, că tot ce nu vine din credinţă este păcat. Şi îndreptând atenţia chiar spre vederea tradiţionalistă adventiste cu privire la neprihănire şi sfinţire el a spus că „neprihănirea omenească nu are mai multă valoare după ce cineva este îndreptăţit, decât ar fi avut înainte ca el să fi fost îndreptăţit”. Dacă cuvântul cheie pentru Smith era ascultarea, pentru Waggoner era credinţa. La sesiunea Conferinţei Generale din 1891 Waggoner întreba: „Este acesta spiritul lui Hristos care ne face să spunem că vom birui dacă Domnul Hristos ne va ajuta măcar puţin? Când spunem lucrul acesta, de fapt spunem că noi vom birui cerul cu forţele noastre, cel puţin în parte, iar în felul acesta îl tăgăduim pe Hristos. Această teologie – spune Waggoner – este de acel fel care îi duce pe oameni să se ducă în mănăstire şi să-şi biciuiască carnea şi să facă penitenţe.” A.T. Jones era cu totul de partea lui Waggoner în această nouă teologie, predicând în 1889 că toată neprihănirea noastră este ca nişte haine, zdrenţe murdare. Dar predicarea de felul acesta să nu credeţi că a rămas fără replică. Peste o lună, pe 11 iulie 1889, Smith a publicat un mare articol cu titlul Neprihănirea noastră. El scria: „Ascultarea desăvârşită de Lege conduce la o neprihănire desăvârşită. Şi aceasta este singura cale prin care cineva poate fi neprihănit. Neprihănirea noastră vine din armonia noastră cu Legea lui Dumnezeu şi această neprihănire a noastră nu are cum să fie ca nişte zdrenţe murdare. Există o neprihănire care poate fi dobândită prin ascultarea de Lege şi prin prezentarea Legii.”

Când articolul acesta a apărut în Review, sora White ţinea o adunare de corturi în statul New York şi subiectul predicilor ei era neprihănirea prin credinţă. Şi oamenii îi spuneau la această întâlnire: „Ne e greu să înţelegem ce predici tu şi ce a scris fratele Smith.” Ca răspuns ea a spus: „Fratele Smith este încurcat (e în confuzie). El vede pe oameni ca nişte copaci care se mişcă (ca în vindecarea a Domnului Hristos a orbului).” Războiul continua, şi de-odată fratele Buttler intră din nou în bătaie, şi de acolo de departe, din Florida aruncă o bombă. El scrie un articol pentru Review and Herald: „Neprihănirea Legii împlinită în noi”. El spune: „Esenţa celei de-a treia solii este nevoia ascultării de Legea lui Dumnezeu.” Esenţa, chiar miezul acestei solii este ascultarea de Legea lui Dumnezeu („aici sunt cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu”). Bătălia se mută acum puţin la ce este cea de-a treia solie îngerească.

Concluzii În 1888 toţi adventiştii aveau o anumite părere cu privire la neprihănirea prin credinţă, dar părerile lor difereau foarte mult unii de la alţii. Smith şi Buttler spuneau că îndreptăţirea este pentru păcatele din trecut, dar acum ascultarea este ceea ce trăieşte creştinul – îndreptăţire prin fapte. Jones şi Waggoner puneau accentul pe credinţă. Ceea ce vreau să vă sugerez este că Buttler şi Smith trăiau încă în epoca în care preocuparea era ce este adventist în adventism. Ei au fost preocupaţi atât de mult de acest lucru, încât întrebarea aceasta le orienta soteriologia. Dar tinerii aceştia puneau întrebările noi: Ce este creştin în adventism. Marea prăpastie dintre aceste părţi a fost ilustrată prin două cărţi scrise cu privire la Galateni. Buttler a pus cărţii sale despre Galateni titlul: Legea în Galateni. Waggoner a pus cărţii sale titlul: Evanghelia în Galateni. Buttler spunea: „Se vorbeşte prea mult despre îndreptăţirea prin credinţă”. Waggoner scria: „Se vorbeşte prea mult despre îndreptăţirea prin fapte.” Pentru cei în vârstă cuvintele cheie erau: eforturi umane, fapte, ascultare, lege, porunci, neprihănirea noastră şi îndreptăţirea prin fapte. Aceste două orientări coexistă şi în adventismul de astăzi! Dar celălalt participant? Care e poziţia Ellenei White ca participant la acest conflict? Va lua ea partea lui Buttler şi Smith sau va lua partea lui Waggoner şi Jones. Să ne îndreptăm acum spre cel de-al cincilea participant. Vom constata că accentul major pe care ea îl pune este asupra elementelor fundamentale ale creştinismului şi mai puţin asupra unor învăţături particular adventiste cu privire la mântuire: „Povara mea în cursul acestor întâlniri a fost ca să-L prezint pe Domnul Hristos şi iubirea lui în faţa fraţilor mei. Pentru că am văzut dovezi lămurite că mulţi nu au spiritul lui Hristos.” În 24 octombrie ea a spus cu glas tare în faţa participanţilor: „Vrem adevărul aşa cum este în Isus! Am văzut că fiinţe preţioase au fost pierdute, au fost îndepărtate de la adevăr datorită felului în care subiectul acesta a fost prezentat, pentru că Domnul Hristos a lipsit din prezentări. Şi acesta a fost lucrul pentru care v-am implorat tot timpul: Avem nevoie de Isus!” La o întâlnire în prima parte a deceniului zece ea îi implora pe delegaţi ca să plece de la întâlnirile acelea cu mesajul neprihănirii Domnului Hristos în oasele lor, atât de mult încât să le fie imposibil să-şi ţină gura. Şi ea îi spunea: „Dacă veţi face lucrul acesta, oamenii vor spune: sunteţi prea entuziasmaţi! Daţi prea multă importanţă acestui subiect. Voi nu vorbiţi destul despre Lege! Vi se va spune că trebuie să vă gândiţi mai mult despre lege, nu mai folosiţi atât de mult timp să vorbiţi despre neprihănirea lui Hristos, ci înălţaţi legea!” Şi care a fost răspunsul sorei White cu privire la aceste replici de care zicea ea că le vor primi ei? „Lăsaţi Legea să-şi poartă singură de grijă. Ne-am ocupat de lege până când am ajuns uscaţi ca şi muntele Ghilboa. Să ne încredem în meritele Domnului Hristos.” Ellen White milita pentru echilibru între acele lucruri care erau creştine în adventism şi acele lucruri care erau adventiste în adventism. Punctul culminant al înţelegerii ei ca participant era legat de a treia solie îngerească. 3. A treia solie îngerească Waggoner, aşa cum am notat, argumenta că interpretarea pe care o dădea el evangheliei şi legii era pe linia pe care era Pavel, Luther şi Wesley. Dar el mai spunea, că acest pas ne aduce mai aproape de inima celei de-a treia solii îngereşti. Ellen White se apropia foarte mult de această perspectivă: „Unii au exprimat teama că ne ocupăm prea mult de subiectul îndreptăţirii prin credinţă.” Ea lasă să se înţeleagă că anumiţi oameni i-au scris întrebând- o dacă solia îndreptăţirii prin credinţă este solia îngerului al treilea. Ea a răspuns: „Este a treia solie îngerească în adevăr.” Vă rog să surprindeţi punctul central, cheia: oamenii aceştia predică cu adevărat a treia solie îngerească? Ei predică tot timpul despre Hristos. Nu se poate, oamenii aceştia nu predică a treia solie îngerească! A treia solie îngerească se referă la poruncile lui Dumnezeu. Ce are de-a face îndreptăţirea prin credinţă de-a face cu aceasta? Răspunzând, Ellen White spune: „Îndreptăţirea prin credinţă este în totalitate a treia solie îngerească.” Am citit timp de 30 de ani citatul acesta şi n-am putut să-mi dau seama ce vrea să spună. Ca bun adventist, aveam propria mea interpretare pentru Apocalipsa 14:12.

Cum au interpretat primii adventişti Apocalipsa 14:12
James White a deschis drumul pentru această interpretare în anii 1850 – el a pus bazele interpretării tradiţionale. El vede în Apoc 14:12 trei părţi:
1. poporul răbdător – în ciuda dezamăgirii, ei aşteaptă încă răbdător pe Isus să vină;
2. păzesc poruncile – în timp ce aşteaptă, ei câştigă biruinţa asupra fiarei şi a chipului ei şi sunt pecetluiţi de pecetea lui Dumnezeu prin păzirea poruncilor lui Dumnezeu;
3. credinţa lui Isus – în ce fel avea să interpreteze James White acest pasaj? Cei care au credinţa, ca un corp de convingeri, doctrine precum credinţa, botezul, pocăinţa, Cina Domnului, spălarea picioarelor sfinţilor etc. James interpretează credinţa lui Isus ca încă alte lucruri de făcut. Dacă Dumnezeu îşi are poruncile lui (Cele Zece Porunci), şi Isus are poruncile lui (spălaţi-vă pe picioare, botezaţi-vă). Cam aşa a interpretat James White credinţa lui Isus. Parcă oriunde se uitau aceşti pionieri adventişti, mai dădeau de nişte porunci.
Această interpretare a lui James a dat direcţia interpretării adventiste pentru următorii 40 de ani. J.N. Andrews scria: „Credinţa lui Isus este prezentată ca una care este ţinută în acelaşi fel în care sunt păzite poruncile lui Dumnezeu”. R.F. Cotrel: „Credinţa lui Isus este ceva care este ascultat, păzit.” De aceea conchidem că ceea ce ni se cere să facem ca să fim mântuiţi din păcat se cuprinde în credinţa lui Isus.
Astfel, credinţa lui Isus a ajuns să însemne şi mai multe lucruri pe care trebuie să le faci. Ţii poruncile lui Dumnezeu şi ţii credinţa lui Isus – asta însemna a păzi credinţa.
Această interpretare a Apoc 14:12 urma să fie contestată la Minneapolis şi din întâlnirile de la Minneapolis va începe un nou înţeles pentru textul central al istoriei adventiste. Această nouă interpretare avea să se dovedească un cutremur puternic pentru denominaţiune. Jones întrezăreşte noua interpretare în decembrie 1887, atunci când descrie credinţa lui Isus ca evanghelia mântuirii prin credinţă.
Toţi aceşti oameni de care vorbim nu citeau în limba greacă. Pasajul acesta despre credinţa lui Isus poate să fie interpretat în două moduri diferite: credinţa lui Isus sau credinţa în Isus.
Ellen White avea să dezvolte ideea lui Jones în 1888 şi după aceea. Ea avea să afirme solia transmisă la Minneapolis (Manuscrisul 30 din 1889), că nu se limita la poruncile lui Dumnezeu ca fiind separate de solia îngerului al treilea, ci credinţa lui Isus care cuprinde mai mult decât se înţelege de obicei. Ea scria: „Mesajul îngerului al treilea trebuie să fie proclamat în toate părţile lui. Dacă noi proclamăm poruncile lui Dumnezeu şi lăsăm cealaltă parte aproape neatinsă, atunci mesajul acesta este stricat în mâinile noastre… Mesajul care a fost înălţat de Jones şi Waggoner nu era nimic nou sau invenţie, ci este un adevăr vechi care a fost pierdut din vedere.” Adventiştii trebuia să aducă credinţa lui Isus la locul care-i aparţine, şi anume în cea de-a treia solie îngerească.
„Legea are locul ei important, dar este fără putere dacă neprihănirea Domnului Hristos nu este aşezată alături de ea ca să dea slava ei standardului regal al neprihănirii. O încredere profundă şi deplină în Hristos va da experienţei religioase adevărata calitate. Fără aceasta experienţa nu înseamnă nimic. Servirea noastră rămâne ca şi jertfa lui Cain: fără Hristos.”
La scurtă vreme după întâlnirile din Minneapolis, Ellen White a făcut una dintre cele mai puternice declaraţii cu privire la Apoc 14:12 şi a felului în care ea a înţeles centrul soliei de la Minneapolis (Manuscris 24, 1888): „A treia solie îngerească este proclamarea poruncilor lui Dumnezeu şi a credinţei lui Isus Hristos. Poruncile lui Dumnezeu au fost proclamate, dar credinţa lui Isus Hristos nu a fost proclamată de adventiştii de ziua a şaptea ca având o importanţă egală cu a prima. Legea şi Evanghelia merg mână în mână.” Vedeţi, ea face aici o egalitate: poruncile lui Dumnezeu sunt Legea şi credinţa lui Isus este Evanghelia. Ea merge mai departe şi descrie însemnătatea credinţei lui Isus: „Despre aceasta s-a vorbit, dar nu a fost înţeleasă. Credinţa lui Isus înseamnă că Isus devine purtătorul păcatelor noastre, El devine Mântuitorul nostru care iartă păcatele. El a venit în lumea noastră, a luat păcatele noastre ca noi să putem lua neprihănirea Lui. Credinţa în puterea Domnului Hristos de a ne mântui pe deplin este credinţa lui Isus.”
Jones, Waggoner şi Ellen White susţin că credinţa lui Isus este credinţa în Isus ca Mântuitor şi Domn. Fără aceasta nu rămâi decât cu Legea, şi nu este destul.
A treia solie îngerească are trei părţi:
aşteptarea lui Isus ca să vină;
păzirea poruncilor;
credinţa mântuitoare în Isus Hristos.
Cât de mult iubeau ei acele adevăruri! Atât de mult, încât au uitat celelalte adevăruri pe care trebuia de asemenea să le predice.

5. Ce este adventist în adventism? Ieri după masă am încercat să observăm a doua perioadă majoră teologică. O nouă întrebare caracterizează această perioadă. Ştim ce este adventist în adventism, dar ce este creştin în adventism? Până aici am discutat despre două lucruri: 1. întoarcerea la Scriptură ca autoritate pentru orice lucru pe care-l credem; 2. înălţarea neprihănirii prin credinţă în relaţia cu Apoc 14:12.

Este foarte important ca să înţelegem despre ce fel de îndreptăţire au discutat ei atunci când au interpretat textul din Apoc 14:12, pentru că anumite învăţături care s-au promovat în sec. XX susţin că Waggoner şi Jones au vorbit despre o îndreptăţire despre care nu s-a mai vorbit până atunci, despre care reformatorii nu au ştiut. În Review and Herald din august 1889 Ellen White scrie despre cei doi şi solia lor în contextul mişcării protestante conservatoare şi ajută să vedem ce înţelegeau aceşti oameni prin îndreptăţire. „Protestanţii au avut îndreptăţirea prin credinţă. Au înţeles acest lucru, dar nu au înţeles locul Legii. Ei spuneau: crede în Isus, lasă legea la o parte. Iar noi adventiştii am avut legea, dar nu am vorbit prea mult despre Isus. Dumnezeu a adus pe aceşti doi bărbaţi, Jones şi Waggoner ca să combine aceste două lucruri, să înalţe îndreptăţirea prin credinţă în aşa fel cum o făcuseră protestanţii, dar de asemenea să o armonizeze cu Legea lui Dumnezeu. Lucrarea lor nu este doar să proclame legea, ci să predice adevărul pentru acest timp: Domnul, neprihănirea noastră.” Probabil, că acesta este unul dintre cele mai clare articole ale Ellenei White cu privire la implicaţiile mesajului lui Jones şi Waggoner. Un lucru pe care ei îl făcuseră era să pună cele două jumătăţi ale Apoc 14:12 la un loc. Nu numai că au învăţat despre poruncile lui Dumnezeu, dar au înălţat şi îndreptăţirea prin credinţă aşa cum o făcuseră protestanţii. Pentru sora White ca participantă, importanţa mesajului din 1888 nu a constat într-o doctrină nouă pe care Jones şi Waggoner au adus-o, ci mai degrabă împăcarea unor adevăruri de bază ale creştinismului, o gândire care să înalţe pe Domnul Hristos ca fiind centrul întregii vieţi creştine, să proclame îndreptăţirea prin credinţă şi să înveţe sfinţirea ca fiind reflectată prin ascultarea de Legea lui Dumnezeu – totul prin puterea Duhului. Odată ce vom înţelege cu ce au contribuit oamenii aceştia putem să înţelegem mai bine o declaraţie foarte importantă a Ellenei White (22 noiembrie 1892 – în Review and Herald). În acel articol ea scria: „Trăim în timpul de încercare. Strigarea cea mare al celui de-al treilea înger a început deja în descoperirea neprihănirii lui Hristos, Răscumpărătorul care ne iartă de păcat. Acesta este începutul luminii îngerului al cărui slavă va umple întregul pământ, pentru că lucrarea fiecăruia dintre cei cărora solia de avertizare le-a fost dată este acela să-L înalţe pe Isus.”

Aceasta este o declaraţie interesantă, susţinând că odată cu mesajul din 1888 a început strigarea cea mare al îngerului al treilea. Sora White nu va reveni niciodată asupra acestei declaraţii, dar avea să o facă A.T. Jones. În 1893 la sesiunea Conferinţei Generale din ianuarie el avea să declare că a început ploaia târzie. Se vede că el a încurcat câteva lucruri: sora White scria de marea strigare, Jones de ploaia târzie. Ploaia târzie este revărsarea Duhului Sfânt pentru a împinge înainte lucrarea iar strigarea cea mare este solia în sine. Problema care s-a ridicat este aceasta. Sora White spunea că avem în sfârşit strigarea cea mare. Dar interpretând lucrul acesta, Jones spune că a început ploaia târzie. Între cele două declaraţii au trecut două luni. La sesiunea Conferinţei Generale din 1893 Jones a stârnit în mijlocul delegaţilor ceva care era aproape fanatism, spunând că Isus urma să vină în timpul sesiunii aceleia. El nu dorea să lipsească de la nici o întrunire, pentru că Isus s-ar putea să vină în timp ce vreunul dintre sesiuni era în desfăşurare. Jones şi cu Prescott erau cu totul convinşi că venise sfârşitul timpului. Unii adventişti în sec. XX, legaţi de mişcarea de studiu a 1888, în mod special Wieland şi Short au spus că marele eşec al Bisericii Adventiste a fost că nu au acceptat ploaia târzie care venea prin Jones în 1893 şi în felul acesta ei au descumpănit sute de mii de adventişti din lumea întreagă, până acolo, încât astăzi putem spune că avem o biserică în biserică: un grup care are propria editură, propriile lor adunări de tabere şi structură proprie. De ce era Jones aşa de entuziasmat cu privire la ploaia târzie? În cartea De la 1888 la apostazie puteţi găsi istorisirea. În august 1892 Jones a primit o mărturie de la un al doilea profet adventist: Anna Rice. El a crezut că această mărturie vine de la Dumnezeu. În cursul toamnei (septembrie, octombrie) Prescott şi Jones au început să meargă de la o grupare adventistă la alta, spunând că avem încă un profet. Dar nu vorbeau foarte deschis despre acest al doilea profet. Apoi în noiembrie sora White scrie în Review and Herald că a început strigarea cea mare. Jones a confundat strigarea cea mare cu ploaia târzie pentru că el credea deja că Duhul Sfânt a început să se reverse prin Anna Rice. Şase săptămâni după aceea a început sesiunea Conferinţei Generale şi Jones primeşte încă o mărturie de la Anna Rice. Acum el a luat foc pur şi simplu: aici, iată este ploaia târzie. Şi cât de mult dorea el să citească acele mărturii în faţa delegaţilor la sesiune! Însă preşedintele Conferinţei Generale, Olsen, nu a permis acest lucru. Tot ceea ce a putut Jones să facă a fost să-i entuziasmeze pe toţi şi să spună: dacă Dumnezeu a făcut atâtea lucruri minunate când am avut un singur profet, ce va face El atunci când vom avea o mulţime de profeţi! Lui Jones i s-a interzis să citească mărturiile Annei Rice în faţa delegaţilor. Timp de un an Jones şi Prescott călătoreau pe teritoriul SUA, unul dintre ei citea cuvintele Ellenei White, celălalt citea din Anna Rice şi ei întrebau: „Auziţi vocea?” (adică vocea Duhului în acest nou profet). La sfârşitul lui 93 şi începutul lui 94 Battle Creek a trecut printr-o redeşteptare de care n-a avut parte niciodată Biserica Adventistă. Preşedintele Conferinţei Generale şi mâna lui dreaptă erau la 10.000 de mile, în Australia. Jones şi Prescott ţineau prelegeri de redeşteptare în Marele Tabernacol din Battle Creek cu o capacitate de 3000 de locuri, citind mărturiile Annei Rice. A urmat o revărsare harismatică extraordinară. Au început să iasă la iveală tot felul de daruri. Un frate a căpătat darul urlatului… lătra ca un câine. Într-un Sabat Jones citea una dintre mărturiile Annei Rice şi întreba mereu: „Recunoaşteţi vocea?” Au strâns o colectă, echivalentul a 750.000 de dolari. Probabil este cea mai mare colecte care a fost vreodată strânsă într-o singură biserică. O singură problemă era: după o săptămână s-a demonstrat că Anna Rice era un profet fals, şi mişcarea de redeşteptare era în noroi. Fraţii de astăzi (GSM 1888) care au atât de mulţi urmaşi nu înţeleg, nu-şi dau seama că ceea ce a fost respins în 1888 nu a fost ploaia târzie, ci un fanatism harismatic. În ciuda acestor lucruri, mişcarea aceasta a produs cărţi care au circulat în toată lumea care spune că Biserica a dat greş atunci, că nu a acceptat ploaia târzie care a început să se reverse în 1893. S-ar putea ca aici, în Uniunile voastre acesta să nu fie încă problemă, dar vă dau aceste informaţii ca să fiţi vaccinaţi împotriva acestei boli. Dar ce a vrut să spună Ellen White când a spus că a început strigarea cea mare. Eu cred, că pentru prima dată adventiştii aveau solia întreagă a celui de-al treilea înger. Ei nu aveau doar poruncile lui Dumnezeu, ci au înţeles şi îndreptăţirea prin credinţă în Domnul Hristos. Dacă puneţi laolaltă cele două, acesta este marea strigare. Pentru prima dată în istoria Bisericii adventismul avea în întregime solia îngerului al treilea. Mesajul nostru nu se limitează la ceea ce este adventist în adventism, ci de asemenea cuprinde şi ceea ce este creştin în adventism. Pentru că Legea lui Dumnezeu nu e bună de nimic dacă nu eşti mântuit prin credinţa lui Hristos. Am studiat înălţarea bibliei, înălţarea lui Isus în termenii neprihănirii prin credinţă, în relaţie cu Apoc 14:12. Acum urmează să examinăm al treilea subiect. 3. Înălţaţi pe Isus în termenii naturii Sale divine; şi Trinitate

S-ar putea să fiţi surprinşi să aflaţi că cei mai mulţi dintre întemeietorii acestei biserici nu ar putea să aparţină bisericii de astăzi dacă li s-ar cere să fie de acord cu cele 27 de puncte fundamentale. De exemplu, ei respingeau punctul nr. 2, despre Trinitate. Ei erau anti-trinitari, ei respingeau punctul 4 cu privire la Fiul. Pentru ei Fiul nu era veşnic, ci era creat. În felul acesta ei erau semi-arieni. Ei respingeau nr. 5, despre Duhul Sfânt – pentru ei Duhul Sfânt nu era o persoană, ci o forţă misterioasă. Unul dintre roadele noii înţelegeri cu privire la îndreptăţirea prin credinţă la Minneapolis avea să fie o nouă înţelegere cu privire la divinitate. Era nevoie de un Dumnezeu care să poată să îndeplinească exigenţele acestei noi soteriologii. Trebuie să remarcăm faptul că liderii acestei direcţii nu erau Jones şi Waggoner, nici Smith şi Buttler. Acestea erau subiecte cu privire la care ei erau de acord între ei. Mai degrabă, era vorba de o propoziţie sau două scrise de Ellen White, care aveau să-i facă pe fraţi să se întrebe: ce vrea ea să spun şi să-i trimită să studieze Biblia. Dânsa n-a scris aproape nimic cu privire la acest subiect. Declaraţia cea mai lungă este o propoziţie de şapte cuvinte. Atunci când ei au citit această declaraţie, s-au întrebat dacă sora White este o eretică. Şi au spus: trebuie să ne ducem la Biblie şi să studiem încă odată subiectul acesta. Să vedem ce au crezut pionierii despre divinitatea Domnului Hristos şi despre Trinitate. a. Puternicul predicator millerit, Joshua Himes, care în 1835 a scris un articol în Enciclopedia cunoştinţelor religioase, el a scris articolul despre Christian Connection. El scrie că la început cei din Christian Connection au fost trinitarieni, dar mai târziu ei au respins această noţiune, ca fiind nebiblică. Numai Tatăl este necreeat, independent şi veşnic. Fără îndoială, aceasta nu lasă Domnului Hristos altă poziţie decât că are o origine, este dependent şi că a fost adus la existenţă de Tatăl. „Duhul Sfânt – spunea Himes – este puterea şi energia lui Dumnezeu.” James White şi Joseph Bates au adus această înţelegere în rândul sabatarienilor. În 1852 White vorbeşte despre trinitarianism ca fiind „acea străveche absurditate trinitariană”. J.N. Andrews scria în 1869: „Doar Tatăl este fără început. Fiul lui Dumnezeu îl are pe Tatăl ca tată şi a venit la un moment dat la existenţă în veşnicia trecută.” În 1884 Andrews a venit în Europa – el scria: „Doar Tatăl are nemurirea. Fiul are o nemurire derivată din a Tatălui. Dumnezeu Tatăl posedă nemurirea în Sine şi El a dat-o Fiului care la rândul Lui o dă acelora care-L primesc.” Uriah Smith în 1865 în cartea lui clasică Daniel şi Apocalipsa spune: „Domnul Hristos este o fiinţă creată.” În 1898 în cartea lui Smith, Privind la Isus spune: „Doar Dumnezeu este fără început. Foarte departe în timp sunt acele începuturi, perioada atât de îndepărtată încât e ca şi veşnicia, când s-a născut Isus.” Cartea aceasta a fost publicată în acelaşi an cu Hristos Lumina Lumii.

Smith avea de asemenea vederi foarte pronunţate cu privire la Duhul Sfânt. În 1859 el scria că Duhul Sfânt este principiul de viaţă a bisericii. În 1891: Spiritul este o emanaţie tainică prin care Tatăl şi Fiul îşi aduc la îndeplinire lucrare lor.

1890: „Cu privire la Spirit, Biblia foloseşte expresii care nu pot fi armonizate cu ideea că este şi El o persoană ca Tatăl şi ca Fiul. Mai degrabă, El trebuie privit ca o influenţă ce vine de la cei doi, mediul care prezintă prezenţa lor şi prin care ei au prezenţă în întregul univers atunci când nu sunt ei înşişi prezenţi.”

(Observaţi că aceştia sunt marile nume ale adventismului). Este un singur nume pe care nu l-am menţionat încă. Declaraţia Ellenei White este atât de neclară încât nu poţi să-ţi dai seama ce zice. Nu poţi vedea dacă ea era sau nu era de acord cu aceşti fraţi.

Acesta era un subiect în care fratele A.J. Waggoner putea să fie de acord cu fraţii lui. În 1890 el a scris o carte numită Hristos şi neprihănirea lui, o carte în care el arată că de asemenea este un semi-arian, folosind practic aceleaşi expresii pe care le folosea şi Smith, spunând: „A fost un timp când Domnul Hristos a fost emanat de Tatăl. Dar timpul acesta este aşa de mult înapoi, încât se poate spune zilele veşniciei. Pentru înţelegerea mărginită a noastră El este, practic, fără începuturi.” Ca şi ceilalţi fraţi, Waggoner spunea după 1888, că Hristos are toate atributele divinităţii cu excepţia originii – în felul acesta Waggoner era de acord cu fraţii săi în această viziune semi-ariană.

Dar problema cea mai serioasă cu Waggoner în perioada aceasta este confuzia lui cu privire la ce înseamnă a fi pătruns, umplut de Duhul lui Hristos. Trebuie să remarcăm faptul că ultimul deceniu al sec. XIX în adventism a fost un deceniu al Duhului. Conducători noştri au avut foarte mult de spus cu privire la acest subiect. Jones, Waggoner, Prescott, Ellen White au spus în deceniul acela mai mult în deceniul acela despre Duhul Sfânt, decât au spus adventiştii în toată istoria lor. Trebuie să reţinem, însă, faptul că în deceniul acela nu erau adventiştii singurii care vorbeau despre acest subiect. În perioada aceea protestanţii conservatori (mai târziu cunoscuţi sub numele de Penticostali) atingeau maturitatea ideilor lor. Deci, conservatorii aveau mult de spus despre Duhul Sfânt în acea perioadă.

Dar şi liberalii – se îndrăgostiseră de religiile orientale, în mod special de hinduism şi de ideile sale panteiste, că Dumnezeu este în totul. Aceasta ne conduce iarăşi la Waggoner. Prin 1897 Waggoner devenise panteist şi el a predicat acest lucru la sesiunea Conferinţei Generale. „Dumnezeu a vorbit şi Cuvântul s-a făcut ca un copac, ca iarba.”

Cinci zile după aceea: „Iată Dumnezeul vostru: în lucrurile pe care le-a făcut. E de netăgăduit că există o putere extraordinară manifestată în acest fir de iarbă!” Dar ce era puterea aceea? Puterea lui Dumnezeu, propria lui prezenţă personală acolo.

Sesiunea Conferinţei Generale din 1899. Waggoner predică despre apa vieţii şi el pretinde că omul poate să capete neprihănirea făcând baie dacă ştie de unde vine apa. Vă daţi seama că omul acesta se apropie de marginea prăpastiei.

1900, în cartea Veşti bune, Waggoner scrie: „Soarele străluceşte asupra noastră, aerul pe care-l respirăm, mâncarea pe care o mâncăm, apa pe care o bem – toate acestea ne transmit viaţă. Viaţa pe care ne-o transmit este nimic altceva decât viaţa lui Hristos, pentru că El este viaţa şi în felul acesta neîncetat avem în faţa noastră şi în noi dovezi de netăgăduit ale faptului că Hristos poate să locuiască în noi.”

1899, în cadrul sesiunii Conferinţei Generale el prezintă idei hinduse, că există o singură viaţă în Univers, şi că putem să avem în noi acea viaţă acceptându-l pe Hristos. (Vă daţi seama, în ce încurcătură era bunul nostru frate.) În 1903 el a aplicat teoria lui spiritualistă la căsătorie şi a început să aibă o relaţie spirituală cu o femeie care nu era soţia lui – n-a trecut prea multă vreme şi relaţia lor n-a fost prea „spirituală”. Waggoner a părăsit Biserica Adventistă împreună cu Kellog, celălalt panteist de la începutul secolului.

Din aceste confuzii cu privire la Duhul Sfânt au venit în adventism mişcări eretice la începutul secolului XX:



1. Mişcarea Holy Flesh (Carnea sfântă).

- înainte de schimbare, de proslăvire vom avea nu doar caracter sfânt, ci şi carne sfântă. O femeie spunea: „nu ar fi aceasta o mărturie minunată vecinilor mei, când părul meu va recăpăta culoarea naturală? Şi dacă ai proteză, dinţii naturali îţi cresc iarăşi la loc? Dacă ai pierdut părul, dintr-o dată părul îţi va creşte – ce mărturie extraordinară ar fi acesta în faţa vecinilor?!”

Aceasta a izbucnit în Biserica Adventistă ca un fel de penticostalism.



2. Panteismul Reprezentanţii acestei mişcări au fost Kellog şi aceşti oameni de care am vorbit. Eram în mare încurcătură în subiectul acesta. Câteva cuvinte ale sorei White ici şi acolo aveau destinaţia de a îndrepta oamenii să studieze Scriptura în subiectul acesta. Ceea ce s-a întâmplat la 1888 a transformat slujirea ei editorială. Ea şi-a dat atunci seama cât de ignoranţi erau pastorii adventişti cu privire la marile adevăruri ale creştinismului. În 1892 ea a publicat Calea către Hristos, dar nu a fost dată spre publicare unui editor adventist, ci a dat-o unei edituri evanghelice, pentru că nu dorea ca în editura noastră să fie schimbat ceva. Fraţii încă nu-şi prea reveniseră după Minneapolis. 1896 – apare cartea Cugetări de pe Muntele Fericirilor. 1898 – Hristos Lumina Lumii 1900 – Parabolele Domnului Hristos 1905 – Marile capitole despre Hristos la începutul cărţii Divina vindecare În toate aceste cărţi aveau să fie cuvinte şi cel puţin o propoziţie care-i trimitea pe fraţi din nou să studieze Biblia, în trei domenii: În primul rând, a fost folosit expresia trei într-unul pentru Trinitate. Sora White n-a folosit niciodată cuvântul Trinitate, ci a folosit expresii sinonime. Probabil, că declaraţia ei cea mai explozivă este în Hristos Lumina Lumii, p. 530, care este singura propoziţie pe care a scris-o vreodată cu privire la acest subiect: „În Hristos este viaţă. Originară, neîmprumutată, nederivată.” Declaraţia aceasta i-a şocat pe fraţi. În mod special, un pastor, M.L.Andreason, care avea să devină cel mai influent teolog adventist al secolului XX, privind înapoi, el scria că atunci când a apărut cartea Hristos Lumina Lumii, el avea bănuiala că în redacţie textul a fost modificat. Era sigur, că dacă ar putea să consulte manuscrisul, acolo nu era aşa. Astfel, a mers la California, unde se afla sora White şi a cerut să vadă manuscrisul. El spunea: „Aveam cu mine un număr de citate şi am vrut să văd dacă acestea se regăsesc în scrierile originale. Îmi aduc aminte cât de consternaţi am fost când a fost pentru prima dată publicată Hristos Lumina Lumii, pentru că acolo erau câteva lucruri pe care noi le consideram de necrezut – cum este doctrina Trinităţii. Am stat în California câteva luni, şi având darul citirii rapid, am citit aproape tot ceea ce exista în scrisul de mână a sorei White. În mod special m-a interesat declaraţia din Hristos Lumina Lumii, care la vremea aceea a produs multă preocupare între teologii mişcării. În Hristos este viaţă: originară, neîmprumutată, nederivată. Această declaraţie nu înseamnă nici o revoluţie pentru voi, dar atunci pentru noi era. Aproape că nu ne venea să credem. Eram absolut siguri că sora White nu scrisese niciodată aşa ceva. Dar acum am găsit cuvintele acelea în propriul ei scris de mână.” Acea declaraţie şi altele au determinat un nou efort de studiu biblic în mijlocul fraţilor şi de-a lungul următorilor 50 de ani mişcarea noastră s-a deplasat de la poziţia de semi-arianism şi anti-trinitarism la poziţiile actuale de recunoaşterea Trinităţii şi a divinităţii lui Isus Hristos. Dar a fost o luptă grea şi încă, după 50 de ani se foloseau expresii ca „papişti” pentru cei care credeau în Trinitate. Abia în 1944 declaraţiile acestea semi-ariene au fost eliminate din lucrarea încă publicată a lui Uriah Smith (Daniel şi Apocalipsa). A fost nevoie ca să se scrie 5 articole pentru a justifica aceste schimbări, inclusiv o compilaţie din scrierile sorei White cu privire la acest subiect. 3. O a treia schimbare pusă în mişcare de scrierile Ellenei White se găseşte în Hristos Lumina Lumii, p. 671, unde ea vorbeşte despre Duhul Sfânt, folosind expresia „a treia Persoană a divinităţii” – aceasta este practic tot ce a spus ea cu privire la acest subiect, dar i-a determinat pe fraţi să studieze Biblia cu privire la acest subiect. În 1931, în prima noastră declaraţie cu privire la doctrinele fundamentale, a fost afirmată poziţia trinitară. Dar acum, în ultimii cinci ani, au reapărut curentele anti-trinitare, până acolo, încât la Toronto erau persoane care răspândeau literatură anti-trinitară, pretinzând că Biserica a apostaziat de la ceea ce au crezut pionierii noştri. Am stat de vorbă cu ei şi le-am spus că ei se bazează pe tradiţie – acesta este argumentul lor principal şi le-am spus că ei seamănă pentru mine mai degrabă cu romano-catolicii, decât cu adventiştii. Trebuie să vă spun că aceasta reprezintă o mişcare diversionistă serioasă în biserica de astăzi. Aşa că le-am spus: Ellen White nu a fost anti- trinitariană, iar ei mi-au spus că fraţii au modificat cărţile ei. Şi i-am întrebat: „Cât de proastă credeţi că a fost Ellen White? Cartea Hristos Lumina Lumii a fost publicată în 1898, iar ea era încă foarte sănătoasă!”

4. Natura umană a Domnului Hristos Spre deosebire de alte subiecte, acest subiect nu a stârnit atunci controverse. Începând din mijlocul deceniului zece, şi până la sfârşitul anului 1950, biserica era în general de acord că Domnul Hristos s-a născut într-o stare care corespundea exact cu starea lui Adam după cădere, deci El avea înclinaţii naturale spre păcat. Adică, Domnul Hristos s-a născut cu o înclinaţie spre păcat la fel ca oricare copil al lui Adam. Subiectul acesta a început să fie promovat la mijlocul anilor 1890, dar nu a devenit un subiect de mare controversă în biserică până în mijlocul anilor 1950. La mijlocul anilor 1890, fraţii Waggoner, Jones şi Prescott au dezvoltat ideea că Domnul Hristos era ca oricare alt fiu al lui Adam, inclusiv înclinaţia spre păcat. Lucrul acesta ocupa un lucrul central în felul în care ei prezentau neprihănirea prin credinţă. Ellen White nu a spus niciodată prea mult cu privire la acest subiect, ici şi acolo era câte un paragraf, câteva declaraţii care puteau fi interpretate într-o direcţie sau în cealaltă. Declaraţiile sale au pregătit terenul pentru conflictul de mai târziu din sec. XX. Acum noi ne vom ocupa de cele petrecute de anii 1890. 1. Prima declaraţie pe care am găsit-o cu privire la acest subiect datează din 1887, în cartea lui Waggoner, Evanghelia în Galateni. Acolo el argumentează că Domnul Hristos s-a născut exact ca şi noi. Ideea aceasta avea să fie afirmată de încă câteva ori înainte de 1893. Dar a căpătat mai multă vizibilitate în 1893. La acea sesiune a Conferinţei Generale A.T. Jones a prezentat 23 de predici cu privire la cea de-a treia solie îngerească. Atunci el a dezvoltat şi subiectul acesta. Dar abia la sesiunea din 1895 Jones a prezentat în mod explicit această idee. La sesiunea din acel an Jones a predicat 26 de predici cu titlul, Cea de-a treia solie îngerească. Acum teologia lui era pe deplin formulată: „Natura Domnului Hristos este cu toată exactitatea natura noastră, natura lui umană. Nu există nici măcar un atom de diferenţă dintre El şi noi. Hristos nu a venit ca primul Adam, ci aşa cum Adam a dat naştere urmaşilor săi după cădere. Hristos a luat trupul nostru cu aceleaşi tendinţe spre păcat care sunt în tine şi în mine. Toate tendinţele spre păcat care sunt în trupul omenesc au fost şi în trupul Său. Dar nici una dintre ele nu a fost măcar să se manifeste, El le-a biruit pe toate.” În 1896 Jones spunea că Domnul Hristos a avut carne omenească încărcată cu păcat. Jones câteodată era neglijent în exprimările lui, cu toate acestea exprimările acestea sunt atât de clare, încât nu lasă nici o îndoială cu privire la ce credea el, că Domnul Hristos s-a întrupat într-o natură exact ca a noastră, cu toate tendinţele păcătoase ale noastre. Cu toate acestea, Domnul Hristos a trăit fără păcat, El a fost de fapt o demonstraţie în faţa Universului că este posibil să biruieşti păcatul în natura umană. Jones spunea că în felul acesta Isus este exemplu pentru noi toţi. În 1905 el spunea, că Hristos a deschis calea şi fiecare dintre noi putem să avem desăvârşirea în această natură umană. În 1897 spunea Jones: „Acest fel de vieţuire ar face din poporul lui Dumnezeu o demonstraţie în faţa întregului Univers. O asemenea viaţă ar spune întregului Univers: Iată, aici este răsplata sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin credinţa lui Isus.” Până aici vedem că s-a pus temelia pentru teoria perfecţiunii fără păcat. Ideea este aceasta: dacă Isus este la fel de rău ca şi noi şi a biruit, atunci şi noi putem să facem exact ceea ce a făcut şi El, cu acelaşi ajutor pe care El l-a avut, noi putem să devenim, trebuie să devenim perfecţi, fără păcat. În felul acesta în adventism a intrat o idee nouă bazată pe natura păcătoasă a Domnului Hristos, că fiecare dintre noi putem să fim desăvârşiţi, fără păcat. Aş vrea să reţineţi că eu încă nu am dat definiţia păcatului, nici a perfecţiunii. Dar să vorbim în continuare de Jones. Nu toţi cei care au participat la sesiunea din 1895 au fost mulţumiţi cu ce a predicat Jones, inclusiv cu ideea sa că Domnul Hristos a fost într-u totul ca oamenii căzuţi în păcat. Ei l-au confruntat cu o declaraţie a sorei White. Şi vă rog să observaţi, că bătălia cu privire la natura Domnului Hristos nu se poartă cu argumente biblice. Acest război se duce pe baza unor interpretări diferite pe baza scrierilor Ellenei White. Fără îndoială, Biblia spune câteva lucruri cu privire la acest subiect (Romani 8; Filipeni 2). Domnul Hristos a venit într-o fire ca a păcatului – unii iau acel text şi spun că iată, Hristos a fost exact ca şi noi. Dar asemănarea nu e totuna cu identitatea. Împărăţia cerurilor se aseamănă cu o sămânţă de muştar. Sunt câteva trăsături comune care servesc ilustraţiei. Dar dacă împărăţia lui Dumnezeu este cât o sămânţă de muştar, va fi cam aglomerat acolo. Un alt text care aruncă lumină asupra textului este Luca 1:31 – atunci când a fost născut, despre Domnul Hristos a fost numit „sfântul lui Dumnezeu”. Când ne naştem, nici unul dintre noi nu este numit „sfântul lui Dumnezeu”. Noi ne naştem ca păcătoşi. Dar aceasta nu pare a avea un loc central în Scriptură. Reţineţi un lucru: dacă o învăţătură nu este clar prezentată în Sfânta Scriptură nu trebuie să aibă valoarea unei doctrine. Una dintre tragediile adventismului este că între timp noi am găsit alte surse de autoritate în afara bibliei pentru a ne construi elementele majore ale teologiei noastre. Deci, în 1895 Jones, Waggoner şi Prescott au această teologie. Jones o predică cu multă energie şi unii fraţi vin cu citate din sora White (Mărturii 2, p. 202): „Hristos este fratele nostru în slăbiciuni, dar nu având aceleaşi patimi ca şi noi”. Lui Jones nu-i plăcea această declaraţie şi a încercat s-o dea la o parte. Dar fraţii în felul acesta îl constrângeau să formuleze mai clar ce are de spus. Aşa că, în predica următoare el s-a preocupat mai larg de lucrul acesta. Să priviţi cu multă atenţie răspunsul lui: „Acum, cu privire la faptul că Domnul Hristos nu avea aceleaşi patimi ca şi noi, în Biblie El este tot timpul ca şi noi şi cu noi după trup. Nu mergeţi prea departe – El a fost făcut într-o fire asemănătoare a păcatului, nu într-o minte asemănătoare a păcatului. Nu includeţi şi mintea lui în aceasta. Trupul, carnea Lui era carnea noastră, dar gândul era gândul lui Hristos.” Este o argumentaţie foarte interesantă. Vă aduceţi aminte de unde a plecat el, că Isus era exact ca Adam atunci când a fost alungat din Grădină şi că nu era nici măcar un atom de deosebire. Răspunsul pe care Jones îl dă aici contrazice punctul lui de plecare. El demonstrează că ceea ce era la fel era doar carnea şi nu gândirea. Dar spuneţi- mi vă rog, ce spune Noul Testament, unde începe păcatul: în carne sau în minte? Matei 5 – Predica de pe Munte este construită pe premiza aceasta. De fapt, argumentaţi a lui Jones nu merge, dar el se pare că nu şi-a dat seama, şi nici urmaşii lui de astăzi. Şi ei spun că Hristos a fost exact cum suntem şi noi. Aşa că Jones a continuat să predice că Hristos a fost exact ca şi noi, cu consecinţa că noi putem să fim exact de desăvârşiţi cum a fost şi El. Teoria aceasta a lui Jones, Waggoner şi Prescott cu privire la tendinţele păcătoase în viaţa lui Hristos şi perfecţionismul care derivă de aici vor deveni poziţia dominantă în adventismul primei jumătăţi ai secolului XX. Există totuşi două vederi distincte cu privire la acest subiect: un aspect va avea multă vizibilitatea (Jones, Waggoner şi Prescott), cealaltă tendinţă va fi aproape invizibilă, pentru că în cea mai mare măsură cea de-a doua poziţie va rămâne în materiale nepublicate, sau în reviste la care publicul obişnuit nu avea acces. Materialele din a doua categorie aveau să fie colecţionate abia în a doua jumătate a anilor 50 şi publicată în colecţia Questions on Doctrine (Întrebări cu privire la doctrină). Şi atunci când această carte a fost publicată, ea a produs o explozie în biserică. Biserica nu s-a refăcut nici acum după acea explozie. Această a doua linie de gândire, cea nevăzută are de-a face cu Ellen White. Să aruncăm acum o privire asupra poziţiei lui Ellen White.

Primul argument este dintr-o scrisoare către un misionar american din Australia, W.L.H. Baker. Această scrisoare a fost scrisă în 1906, dar nimeni nu a ştiut de această scrisoare, decât după 60 de ani mai târziu. Se afla la White Estate, dar nimeni nu a citit-o. Baker lucrase mai înainte cu Waggoner la Pacific Press, dar în anii 1890 a plecat în Australia şi el prezenta ceva asupra naturii lui Hristos, ceea ce a deranjat-o pe sora White. Iar ea îi scrie: „Dragă frate Baker, Isus Hristos a fost singurul Fiu al lui Dumnezeu. El a luat asupra Sa natura umană şi a fost ispitit în orice privinţă aşa cum este ispitită natura umană. Dar nici pentru o clipă nu a existat în El vreo înclinaţie rea. Frate Baker, evită orice chestiune legată de natura umană a Domnului Hristos care ar putea fi greşit înţeleasă. Vorbind despre natura umană a Domnului Hristos trebuie să te păzeşti cu energie de orice sugestie, afirmare care ar putea să facă cuvintele tale să spună mai mult decât ai vrut să spui. Niciodată, în nici un mod să nu îngădui cea mai slabă impresie asupra minţii oamenilor că vreo pată sau înclinaţie spre păcat a existat în Isus Hristos.

Întruparea Domnului Hristos a fost şi va rămâne pentru totdeauna o taină. Orice fiinţă omenească să fie avertizată cu privire la pericolul de a-L prezenta pe Domnul Hristos ca fiind cu totul omenesc, exact ca şi noi. Aşa ceva nu se poate.” În context, ea citează Luca 1:35, care Îl numeşte pe Isus „sfântul”. Să ne întoarcem la perspectiva Ellenei White. Când această declaraţie a fost publicată a fost ca o bombă aruncată în mijlocul adventiştilor. Aşa numiţii urmaşi adevăraţi ai sorei White au folosit butoaie întregi de cerneală încercând să se descotorosească de declaraţia aceasta. Fără îndoială, această declaraţie subminează în mod serios poziţia celor care susţin natura căzută a Domnului Hristos. Atunci când citim scrierile Ellenei White, trebuie să fim oneşti cu ele. Dacă luăm declaraţiile ei cele mai categorice de o parte a problemei, trebuie să luăm declaraţiile cele mai categorice şi de la cealaltă parte. Prea adesea noi le colectăm cu multă grijă doar pe acelea care sunt de acord cu teoria noastră. Aşa că, să mergem pe celălalt capăt al liniei şi să vedem câteva declaraţii care accentuează natura păcătoasă a Domnului Hristos. În decembrie 1896 ea scria (la câteva luni după ce scrisese lui Baker): „Domnul Hristos a luat asupra Lui natura noastră păcătoasă.” Apoi în 1900 a scris: „El a luat asupra Lui natura căzută, suferindă, degradată şi întinată de păcat.” – aş spune că e o declaraţie foarte categorică. Şi fără îndoială, acestea nu erau declaraţii izolate. În mai şi septembrie 1896 ea scria: „Domnul Hristos a luat asupra Sa natura noastră căzută.” Nu este loc de nici o îndoială, că Domnul Hristos a luat asupra Sa natura umană căzută, păcătoasă. Dar ea spune de asemenea, că acea natură nu cuprindea şi înclinaţiile spre păcat. Ce putem face ca să armonizăm aceste două categorii de declaraţii contradictorii. Ori vom conchide că sora White este încurcată, sau că ştie despre ce vorbeşte. Să ne întoarcem la poziţiile ei. Ea atrage atenţia în Sfaturi pentru profesori, p. 20: „Copiii nu se nasc cu înclinaţia de a face voia lui Dumnezeu.” Nu ştiu cum sunt copiii voştri, dar ai mei nu au avut înclinaţii de a face voinţa lui Dumnezeu. Dacă aş fi avut nişte copii care să fi avut înclinaţii spre bine, aş fi dorit să am 100 de copii. Ei mai degrabă înclină să facă cele rele, ba mai mult, dacă reuşesc să facă ceva bun, ei se şi grozăvesc cu asta. Şi la urma urmei asta a fost esenţa păcatului la început. Deci, dânsa scrie, că aceşti copii nu au înclinaţii de a face binele. Dar Hristos a avut o înclinaţie înnăscută să facă ceea ce este bine. În revista Instructorul tineretului, 8 sept. 1898 scria: „Nu este corect să spunem, aşa cum au spus mulţi scriitori, că Hristos a fost la fel ca şi toţi copiii. Înclinaţiile Sale spre dreptate erau o bucurie neîncetată pentru părinţii Săi. El era un exemplu pentru ceea ce toţi copiii pot să se străduiască să fie. Nimeni, privind la înfăţişarea copilărească a lui Hristos nu ar fi putut să spună că Hristos era la fel ca şi ceilalţi copii!” – o declaraţie importantă. „Pentru că El avea înclinaţii naturale să facă ce e bine, în timp ce ceilalţi copii au înclinaţii naturale să facă ce este rău.” – încă odată ea arată că Hristos nu s-a născut cu înclinaţiile naturale spre păcat sau cu înclinaţiile noastre păcătoase. Am putea spune că Domnul Hristos când S-a născut era deja născut din nou. Inima şi mintea Sa erau deja în armonie cu Dumnezeu. O persoană cu adevărat convertită capătă aceeaşi reorientare. Cu toate acestea, nici o persoană convertită nu este ca şi Hristos, pentru că atunci când intrăm în Biserică, avem 10-20 de ani, timp când am dezvoltat obiceiuri păcătoase. Procesul sfinţirii se ocupă de aceste deprinderi. Dar Domnul Hristos când S-a născut era deja pe deplin sfinţit. Pe baza acestui lucru Ellen White face o declaraţie interesantă, paradoxală, că nouă ni se dă toată puterea divină care I-a fost dată Domnului Hristos, prin Duhul Sfânt. Cu toate acestea, noi niciodată nu vom putea să egalăm modelul, care este Hristos, chiar dacă noi putem să-L imităm, sau să ne asemănăm. E o declaraţie puternică. Niciodată noi nu vom putea fi egali cu modelul. Noi nu vom putea decât să-L imităm, să ne asemănăm. Examinând toate declaraţiile Ellenei White cu privire la acest subiect, putem observa că ea merge în aceeaşi direcţie în care a argumentat Jones, spunând că Domnul Hristos nu a avut patimile noastre. Atât declaraţiile lui Jones, cât şi a Ellenei White implică ideea că înclinaţiile şi / sau gândirea Domnului Hristos în umanitatea lui erau diferite de ale celorlalţi copii. Atât Jones cât şi Ellen White a crezut că Hristos a avut natură păcătoasă, dar Jones a încercat să introducă mai mult în natura păcătoasă decât a făcut-o sora White. Ellen White spune cu toată claritatea că natura păcătoasă a Domnului Hristos nu implică înclinaţii spre păcat, în timp ce în privinţa aceasta Jones era pe părerea exact opusă, în ciuda eşecului său din 1895 (când a încercat să facă diferenţierea dintre mintea şi trupul păcătos). În felul acesta către sfârşitul secolului biserica noastră afirma două păreri fundamentale cu privire la natura umană a Domnului Hristos. Una era vizibilă (poziţia lui Jones, Waggoner şi Prescott), că Domnul Hristos a fost exact ca noi în orice privinţă, inclusiv tendinţa spre păcătuire. Într-un fel este adevărat (potrivit acestei logici), dacă Domnul Hristos a fost la fel de păcătos ca şi noi, atunci şi noi trebuie să ajungem la fel de neprihăniţi cum este El. Aceasta este teologia perfecţiunii fără păcat. Dar exista şi o înţelegere invizibilă cu privire la natura Domnului Hristos. În scrisori şi articole publicate sau nepublicate, dar în general nu erau la îndemâna publicului larg, unele au fost chiar necunoscute. Aşa cum spune Ellen White despre această a doua tendinţă: Domnul Hristos nu avea tendinţele noastre spre păcat. Din contră, El nu era ca şi ceilalţi copii. El avea înclinaţia să facă binele, în timp ce ceilalţi copii au tendinţa să facă răul. Cu toate acestea, spune ea, Hristos a avut o natură umană păcătoasă, degradată, întinată de păcat. Cum putem să armonizăm declaraţiile ei. Probabil că cea mai bună modalitate de a înţelege cuvântul pe care ea îl foloseşte pentru tendinţe este să vedem, să examinăm pe unul dintre autorii de care dânsa s-a folosit când a pregătit unele din materialele ei cu privire la întrupare: Henry Mervill, a cărui carte poartă titlul „Predicile lui Mervill”. Avem exemplarul sorei White pe care ea l-a subliniat. În mod special un capitol ne ajută să înţelegem. Capitolul acesta poartă titlul „Umilirea omului Isus Hristos”. De la White Estate, Tim Pourie, a analizat învăţăturile lui Mervill cu privire la acest subiect şi a observat că el vorbeşte despre două consecinţe de bază a păcătuirii lui Adam: slăbiciuni nevinovate, inocente şi înclinaţii păcătoase. Ce vrea să spună Mervill, când foloseşte expresia slăbiciuni nevinovate care erau rezultat al păcatului? El le înşiră: foamea, durerea, slăbiciunea, tristeţea, întristarea şi moartea. Acestea sunt consecinţe ale păcatului şi vinei, dar sunt cu totul nevinovate. Păcatul a adus durerea, dar durerea în sine nu este păcat. Dar ce este cu înclinaţiile păcătoase? Prin înclinaţii păcătoase Mervill înţelege înclinaţia de a păcătui. Mervill are un rezumat al acestei prezentări, unde el subliniază următoarele concluzii: Adam nu avea nici slăbiciuni nevinovate, nici înclinaţii păcătoase. Noi când ne naştem avem atât slăbiciuni nevinovate, cât şi tendinţe spre păcătuire. Hristos a fost născut cu slăbiciunile nevinovate, dare fără înclinaţiile păcătoase. În dosarul pentru România şi pentru Bulgaria va fi un exemplar al analizei făcute pe acest subiect. În ce mă priveşte, acesta este singurul model pe care l-am putut găsi, şi care armonizează cele două declaraţii ale Ellenei White. Domnul Hristos S-a născut cu slăbiciunile noastre – în felul acesta putea să spună că a avut natura noastră păcătoasă, întinată de păcat; dar fără înclinaţii păcătoase. Să ne întoarcem şi să citim din nou acea declaraţie care i-a dat atât de mult de furcă lui Jones în 1895 (Mărturii 2, p. 202): „Hristos este fratele nostru în slăbiciunile noastre, dar nu posedând aceleaşi patimi.” Cu această declaraţie putem să vedem că Domnul Hristos nu a fost nici ca Adam înainte de cădere şi nici exact ca Adam după cădere. El a fost o fiinţă umană unică, fără pereche. El avea infirmităţile noastre nevinovate, dar nu înclinaţiile noastre păcătoase. (Vom reveni asupra acestui subiect atunci când vom vorbi de perioada anilor 50. Aceasta a fost bomba lui Adam în teologia adventistă.) Între timp, am examinat cele patru tendinţe care au derivat din Conferinţa Generală din 1888.

6. Între 1900 şi 1920 Merită să fie observate şase conflicte teologice în biserică. Dar nici una dintre acestea nu a adus consecinţe durabile în teologia bisericii. Din cauza aceasta doar le voi enumera, fără să le discut: 1. Mişcarea Cărnii Sfinte (Holy Flesh) - potrivit acesteia nu este suficient caracterul desăvârşit, trebuie să ajungi desăvârşit şi în trup.

2. Panteismul lui Kellogg şi Waggoner

3. Teologia lui L.F.Ballenger - a avut probleme cu învăţătura despre Sanctuar

4. A.T. Jones - a formulat o eclesiologie interesantă. În esenţă el învăţa că tot sistemul organizat al bisericii este greşit.





………dacă lucrul acesta este adevărat, atunci organizaţia este de-a dreptul păcat, împotriva Duhului Sfânt. Jones avea să conducă biserica, împreună cu schisma lui Kellogg din primul deceniu – de fapt şi Waggoner avea aceeaşi eclesiologie, la fel ca şi Prescott. Dar Prescott avea să treacă de tabăra cealaltă chiar în toiul războiului. Jones a părăsit biserica datorită concepţiei sale foarte rigide despre inspiraţie. El avea să devină cel mai mare duşman al Ellenei White şi al bisericii. Ultima biserică de care a aparţinut înainte de a muri avea să fie o grupare de Penticostali de Ziua a Şaptea, care pusese Sabatul şi darul limbilor pe acelaşi plan. Dar până la urmă, el s-a întors şi împotriva acelora, pentru că la un moment dat ei au comis răul suprem, au organizat biserica. Şi el a murit ca un bătrân părăsit de toată lumea în anii 1920. Una dintre cele mai tragedii al adventismului, acest om extraordinar, o capacitate care putea să ţină mii de oameni atenţi la o predică ce dura două-trei ceasuri – să îşi termine viaţa, având ca ascultători 3-4 dizidenţi. Marea tragedie a lui Jones a fost că el niciodată nu a trăit marea lui solie. Fără îndoială aceasta este o ispită cu care fiecare dintre noi ne confruntăm. Noi putem să vorbim despre iubirea lui Dumnezeu şi despre umilinţă, fără să le aplicăm în viaţa noastră. Sub pielea fiecăruia dintre noi există şi un A.T. Jones. Dar nu fiţi necăjiţi, că există şi un Waggoner în fiecare dintre noi şi sub pielea noastră este şi un Buttler şi un Smith. Avem foarte multe posibilităţi. Dar există şi chipul lui Hristos, pe care-l putem să-l avem de asemenea. Ca predicatori, îi conducem pe alţii să aducă la realitate potenţialul din ei în viaţa altora, dar trebuie să facem acelaşi lucru şi în propria noastră viaţă. (De multe ori uit că predau istorie şi încep să ţin o predică…). 5. Bătălia cu privire la înţelesul expresiei de „jertfă necurmată” din Daniel 8 - protagoniştii au fost Prescott şi Steven Haskell. Desigur, Haskell a adus această bătălie cu arme luate din scrierile sorei White. Bătălia aceasta a tulburat Biserica timp de 30 de ani.

6. Marea luptă cu privire la înţelesul expresiei „împăraţii de la miazănoapte”şi „bătălia de la Armaghedon”. - Armaghedonul va fi o bătălie concretă, fizică sau una spirituală.



Am încheiat această perioadă din istoria teologiei adventiste.



Ce este fundamentalist în adventism?

Aseară am scris soţiei mele o scrisoare şi eram gata să scriu un paragraf întreg şi să-i spun că în România a început vara. Dar îmi pare bine că n-am scris-o, pentru că astăzi ar fi trebuit să-i scriu din nou şi să-i spun că în România vara este foarte scurtă. Pentru a ilustra ceea ce vreau să spun, voi povesti ceva despre preşedintele american, Abraham Lincoln. Odată a fost întrebat: „Cât de lungi ar trebui să fie picioarele unui om” Şi el a răspuns: „Destul de lungi ca să atingă pământul.” Problema mea este următoarea: trebuie să mă asigur că vă prezint cursul în întregime, în aşa fel încât să aveţi tabloul complet în cap. Intrăm acum într-o nouă perioadă a teologiei adventiste. Întrebările care se pun acum vor fi cu totul diferite. Până acum am examinat ce este adventist în adventism (1844-1886); apoi a urmat un nou set de întrebări, ce este creştin în adventism (1886-1919). Prin 1920 am intrat într-o nouă eră a teologiei adventiste (1920-1950). Marea întrebare avea să fie, ce este fundamentalist în adventism. În subiectul acesta am putea să avem cam patru subtitluri.

1. Contextul istoric al anilor 1920
2. Adventismul anilor 1920
În mod special în legătură cu două subiecte: inspiraţia şi îndreptăţirea prin credinţă
3. Rolul fratelui Andreasen – cel mai influent teolog al secolului XX în adventism. Teologia lui este atât de puternică, încât nu ai de ales: ori eşti de partea lui, ori împotriva lui. Nu există spaţiu de neutralitate.
4. Eforturi care au fost făcute prin anii 1940, ca adventismul să arate mai creştin.
Contextul istoric al anilor 1920 Adventismul în anii 1920 era încă în foarte mare măsură o mişcare Nord-Americană. Crizele care fuseseră în Europa anterior şi-au atins punctul culminant pe terenul American în anii 1920, criza dintre liberalism şi conservatorism. Problema aceasta se acumulase pe o perioadă de circa 50 de ani. Teorii ca evoluţionismul, afirmat de Charles Darwin şi alţii, căpătaseră un loc central în gândirea americană. ŞI odată cu această concepţie despre lume, reprezentată de darwinism, concepţia despre lume a bibliei a început să fie eliminată treptat-treptat din gândirea oamenilor educaţi. Cu trecerea noului secol darwinismul era aplicat nu numai vieţii animale şi oamenilor, ci de asemenea şi instituţiilor sociale (darwinismul social), că şi instituţiile sociale au început într-o formă primitivă şi evoluează treptat- treptat. Următorul pas a fost aplicarea darwinismului la religie, că şi religia la început a fost foarte simplă şi a devenit din ce în ce mai complexă, odată cu trecerea timpului. Pe vremea timpurilor biblice religia nu era aşa de dezvoltată precum este ea astăzi. Ideile pe care le puteau avea Moise şi Avram au fost foarte primitive. Ei nu au înţeles lucruri pe care noi le înţelegem astăzi. De vreme ce lucrurile se îmbunătăţesc mereu, astăzi noi înţelegem mult mai mult decât putea să înţeleagă chiar şi Pavel pe vremea lui – inclusiv evoluţia creştinismului. În cele din urmă, studiul ştiinţific al Bibliei, metoda istorico-critică a pornit de la premize în care au eliminat tot ce avea de-a face cu miracole. Biblia este o carte ca oricare alta, nu are un început supranatural şi este plină de greşeli şi mituri. Aceste noi tendinţe în lumea intelectuală nu au cucerit doar universităţile, ci au ajuns să aibă un loc central şi în seminariile teologice protestante. Dezvoltându-se de-a lungul unei perioade lungi de timp, în anii 1920 liberalismul, modernismul erau foarte puternice. Fără îndoială, atitudinile acestea se bazau nu numai pe modelul evoluţionism ci şi pe iluminism, că raţiunea umană are un loc suprem în cunoaştere. Dar revelaţia aşa cum este în Biblie este în general superstiţie. Ceea ce nu este raţional, nu este adevărat – afirmau ei. Liberalii subliniau următoarele puncte de vedere (vorbesc acum despre cultura în sens larg, pentru că conflictul din civilizaţia vremii a generat conflictul pe plan religios): a. natura umană în sine este bună. Nu este rea, ci bună şi devine din ce în ce mai bună. b. păcatul nu este revoltă împotriva lui Dumnezeu ci reflectă limitările sociale. Oamenii nu au destui bani – când vor avea destui bani problema va dispare. Oamenii nu au o educaţie –asiguraţi-le educaţia şi vor fi buni. Dacă există păcat, atunci el este ignoranţa şi decăderea. Evanghelia socială va fi rezolvarea problemelor. c. doctrina nu contează. Ceea ce contează este că Hristos a fost un om bun. El este un exemplu de ceea ce poate să fie orice fiinţă omenească. Isus este o influenţă etică, nu este răscumpărătorul înviat. Acest mod de gândire dă la o parte ideea jertfei înlocuitoare. Ei spun că este iraţional ca un om să moară pentru păcatele altora. Nici naşterea din fecioară nu este raţională. Nici învierea din morţi. Acestea nu sunt decât nişte istorisiri plămădite de biserica primară. Partea importantă este că Isus a fost cel mai bun dintre toţi oamenii şi trebuie să-i ajutăm pe oameni să-i urmeze exemplul. d. transcendenţa şi judecata lui Dumnezeu trebuie să fie înlocuite cu imanenţa lui Dumnezeu şi iubirea Lui. Dumnezeu nu va nimici pe nimeni! Îi iubeşte prea mult. În cele din urmă fiecare va ajunge în Împărăţie. e. procesul evoluţiei umane este modalitatea prin care va instaurată Împărăţia lui Dumnezeu. Ea se va realiza pe pământ pe măsură ce neamul omenesc evoluează şi devine din ce în ce mai bun. Să reţineţi că teoria aceasta s-a formulat în sec. XIX, când pentru o bucată de vreme în Europa nu a mai fost vre-un război major de la Napoleon până la primul război mondial. Primul şi al doilea război mondial a aruncat anumite îndoieli asupra acestui model evoluţionism. Dar aceasta este esenţa liberalismului: societatea şi oamenii sunt din ce în ce mai buni. Oamenii îşi transformă săbiile în pluguri. În ultimul rând, liberalii puneau la o parte supranaturalul şi înălţau naturalul. La o parte cu minuni, pentru că nu sunt raţionale, nu se întâmplă aşa ceva, mitologie. La temelie, liberalismul teologic nu se bazează pe Biblie, ci pe raţiunea umană şi interpretează Biblia pe baza raţiunii umane. Raţiunea umană devine autoritatea care discerne dintre ce-i adevărat şi ce e fals. Aceasta este perspectiva liberală. În contextul acesta a apărut fundamentalismul, care înseamnă ultraconservatorism – ca o reacţie religioasă faţă de liberalism. a. autoritatea centrală Dacă ideea centrală a liberalismului a fost raţiunea, pilonul principal al fundamentalismului va fi autoritatea bibliei. Dar atunci, când ei vorbesc despre autoritatea bibliei, ei vorbesc foarte rigid, merg pe ideea inspiraţiei verbale şi a bibliei fără erori. Liberalii spun că Biblia este plină de greşeli şi mituri, iar fundamentaliştii susţin exact ideea opusă: este imposibil să existe în Biblie vreo informaţie eronată. Nici în cea mai mică chestiune. Biblia este inspirată verbal şi liberă de orice eroare. Toate aceste poziţii sunt formulate având duşmanul liberal în faţa ochilor. b. naşterea din fecioară a Domnului Hristos - nu este o superstiţie, ci o realitate;

c. moartea înlocuitoare a Domnului Hristos pentru noi - Hristos nu a fost doar un exemplu bun pentru noi, El a murit pentru noi

d. El a înviat din morţi

e. revenirea premilenială a Domnului Hristos – dar nu aşa cum au prezentat adventiştii, pentru că fundamentaliştii aveau să îmbrăţişeze dispensaţionalismul.

f. istoricitatea minunilor



Ce pachet, set de explicaţii teologice vor accepta, ce orientare? Şi adventismul a fost prins în mijlocul acestui foc încrucişat. Adventismul a fost forţat să aleagă între liberalism şi fundamentalism. Aş vrea să spun acum că adventismul a fost întotdeauna de acord cu ideile fundamentalismului, cu o singura excepţie: teoria inspiraţiei.

Între timp, adventismul până în 1919 trecuse prin două decenii deschise. Liderii adventişti erau liberi să gândească, liberi să fie deschişi, dar libertatea aceasta avea să fie închisă ca şi cum un bloc gigant de plumb avea să cadă peste ea prin 1920. În acel moment de tranziţie biserica noastră a organizat o conferinţă importantă pentru profesorii de Biblie şi conducători. Această conferinţă a venit în cel mai prost moment posibil. Orice persoană care vorbea deschis avea să-şi piardă serviciul, chiar şi preşedintele Conferinţei Generale şi cei asociaţi lui. Uşa totalitarismului a fost total închisă. Când adventismul intră într-o perioadă de război cu liberalismul. Iată câteva idei din Conferinţa Biblică din 1919. Să vedeţi cât de deschişi erau şi cei care vorbeau erau cei în vârstă, cei care fuseseră cu Ellen White şi ştiaseră cum lucrase ea. Cei care au preluat la această conferinţă era generaţia tânără, care avea idei mult mai stricte şi care nu înţeleseseră în ce fel lucrase sora White. Ce înseamnă asta? Să vorbim puţin despre fratele Prescott. Mulţi ani el fusese de partea lui Jones, susţinuse inspiraţia verbală şi de asemenea susţinuse că e cu neputinţă să existe vreo eroare în scrierile inspirate. În cele din urmă sora White îi dă lui să revizuiască cartea Marea Luptă şi să dea la o parte părţile problematice. Şi Prescott se scarpină pe cap: cum poţi să schimbi o scriere inspirată. El a făcut astfel un studiu istoric, astfel că ediţia nouă a cărţii contrazice unele informaţii istorice din ediţiile anterioare. În ediţia din 1888 vorbind despre ziua întunecoasă, se spunea că acea zi a fost fără nori. Ediţia din 1911 spune că peste tot erau nori. Prescott se convertise între timp de la ideile inspiraţiei verbale şi lipsei de greşeli. Vorbeşte A.T. Daniels: „Sunt oameni care mă verifică în legătură cu mărturii, pentru că eu sunt de părerea că mărturiile nu sunt inspirate verbal. Ştiind că ele au fost prelucrate de secretari şi corectate din punct de vedere gramatical. Cineva cu câţiva ani în urmă a venit în comitetul de numiri şi a cerut ca să fiu dat la o parte din funcţia de preşedinte pe baza faptului că eu nu cred că mărturiile sunt inspirate verbal.”

„Eu cred că noi trebuie să dobândim interpretarea noastră din Carte, pentru că Cartea se explică pe sine. Noi putem să înţelegem Cartea din Carte, fără să recurgem la Mărturii ca să dovedim ce avem de dovedit.” Apoi altcineva spunea ceva şi Daniels răspunde: „Da, dar am auzit pastori care spun că scrierile Ellenei White sunt interpretul bibliei. Am auzit lucrul acesta predicat la o sesiune cu câţiva ani în urmă, când s-a spus că singurul fel în care putem să înţelegem Biblia este scrierile Ellenei White.” Altcineva sare şi spune: „Da, acela a spus că Spiritul Profetic este interpretul infailibil al bibliei” – omul acesla a fost A.T. Jones. Daniels continuă: „aceasta nu este poziţia noastră. Nu este adevărat că Spiritul Profetic este singurul interpret al bibliei. Ideea aceasta este greşită, falsă şi nu va rezista.” Prescott: „Cum putem să folosim scrierile Ellenei White ca să clarificăm fapte din istorie?” Daniels: „Aşa cum am înţeles eu, Ellen White niciodată nu a pretins că este o autoritate în chestiuni de istorie, şi nici nu a pretins că este un prezentator al teologiei. Ea niciodată nu a schiţat un curs de teologie. Aşa cum am înţeles, acolo unde istoricii care făceau afirmaţii legate de profeţie spuneau lucrurile în mod clar, ea a împletit documentele lor în scrierile ei, iar ea era dispusă să revizuiască şi să corecteze astfel de afirmaţii atunci când ea considera că lucrul acesta este corect să fie făcut.” El vorbeşte mai departe despre controversa privind interpretarea lui Daniel 8.

Sunt câţiva fraţi care s-au ridicat împotriva vedeniei noi. Ei au luat din scrierile ei ca să-şi susţină ideile. Ea a scris acelor fraţi şi le-a spus să nu folosească scrierile ei ca să pună la punct acestor discuţii. Daniels: „Niciodată nu am considerat că scrierile Ellenei White pot fi folosite pentru a rezolva probleme de natură istorică. Eu am discutat odată cu ea despre această chestiune a jertfei necurmate şi am luat cu mine acea veche diagramă. Am luat-o şi am deschis-o pe genunchii ei. Am luat cartea „Experienţe şi viziuni” şi i-am citit (pentru că toată această controversă era stârnită din cauza unui citat din această carte) şi apoi am vorbit despre controversa care s-a stârnit în legătură cu expresia „jertfa necurmată”. Am trecut împreună cu ea prin această problemă şi de fiecare dată când ajungeam la subiectul jertfei necurmate ea îmi spunea: „Ştiu ce mi-a fost arătat, că perioada de 2300 de zile este fixată şi că nu va mai exista nici o perioadă fixă de timp după aceea”. Apoi ne întorceam la subiectul jertfei necurmate, unde ea spunea: „Frate Daniels, eu nu ştiu ce este jertfa necurmată, dacă se referă la păgânism sau la slujirea Domnului Hristos. Viziunea nu s-a referit la acest lucru.” Şi după aceea mintea ei se stingea puţin. Apoi, când am ajuns din nou să vorbesc despre cele 2300 de zile, dintr-o dată se înviora şi spunea: „Această poziţie nu trebuie părăsită niciodată.”

„Mai târziu – povesteşte Daniels –, vreau să mă refer din nou la atitudinea lui A.T. Jones. În culmea popularităţii lui el a băut paharul până la capăt (el lua fiecare cuvânt pe care îl spusese sora White)” Aici avem de-a face cu mărturii orale şi sunt folosite expresii greu de tradus. Dar vreau să vă transmit spiritul de deschidere, atitudinea lipsită de rigiditate cu privire la inspiraţie. Daniels spune: „Îmi aduc aminte de A.T. Jones. El era gata să spânzure un om pentru un cuvânt. L-am văzut luând un singur cuvânt din mărturii şi se prindea de el şi considera că acel cuvânt rezolvă totul. Doar un cuvânt.” Prescott: „Dacă cineva nu crede în inspiraţia verbală a bibliei, el este încă într-o poziţie acceptabilă. Dar dacă el spune că el nu crede în inspiraţia verbală a mărturiilor, el este dat la o parte imediat. Lucrul acesta nu este sănătos, pentru că o pune pe Ellen White mai presus decât Biblia.”

Vedeţi ce discuţii se purtau atunci, în mod foarte deschis cu privire la subiectele cu care se confruntau. Ei lucraseră cu sora White şi ştiaseră că ea era destul de flexibilă. Dar venea o nouă generaţie şi o nouă criză. Rapoartele acestor discuţii numără 2000 de pagini şi au fost ascunse şi abia pe la începutul anilor 80 au ieşit la iveală. Dacă noi am fi ştiut ce ştiuseră aceşti oameni, nu am fi intrat niciodată în problemele pe care am intrat în ce priveşte sora White şi altele. Minutele acestei conferinţe biblice au fost ascunse timp de 60 de ani, timp în care biserica devenea tot mai rigidă în ce priveşte problema inspiraţiei. Toţi cei care vorbeau pe faţă îşi pierdeau slujba – aşa au păţit toţi. Motivul pentru care fratele Daniels nu a mai fost ales preşedintele Conferinţei Generale a fost chiar chestiunea inspiraţiei verbale. La sesiunea din 1922 fiecare delegat a găsit pe pupitrul lui două scrisori, acuzând pe preşedintele Conferinţei Generale că nu este pe linie cu privire la mărturii. Ce e foarte interesant cu privire la acest document, 8 pagini scrise mărunt, pline de acuzaţii, este că cel care a scris această scrisoare fusese exclus pentru că a furat lucruri din adăpostul special în care se ţineau scrierile sorei White. Dar vedeţi, omul acesta era apărătorul dreptei credinţe (când trebuie să aperi partidul, totul se poate şi este scuzabil, indiferent ce partid era…). Atunci când e vorba de apărarea dreptei credinţe a ortodoxiei, scopul scuză mijloacele. În orice caz, preşedintele bisericii noastre care a deţinut perioada cea mai îndelungată această poziţie n-a mai putut păstra poziţia, Prescott a fost trimis în Australia, cel care conducea departamentul de educaţie a fost trimis în Siberia de la Berrier Springs, şi de acolo în China. A fost un timp greu pentru biserică. Dacă aveai un doctorat, automat erai concediat. Una dintre marile cărţi ale vremii spunea că semnul fiarei sunt titlurile academice. Înţelegeţi, că era un timp de reacţie, când lucrurile se îngustau. În cursul acestei perioade adventismul este prins într-un război mortal. Este un timp de polarizare în care adventismul se mişcă fie spre dreapta, fie spre stânga. Nimeni nu avea libertatea ca să păstreze o poziţie moderată cu privire la inspiraţie. The Battle of the Churches (Lupta bisericilor), publicată în 1924, sub titlul Modernismul sau fundamentalismul – de care parte vom fi. Pe pagina acestei subtitluri este înfăţişată o biserică cu un pastor liberal, cu un ciocan mare în mână şi acesta zdrobeşte pilonii de bază ai bisericii: doctrina despre Hristos. Şi el acum pune o altă piatră de temelie: evoluţionism. Primele patru cuvintele spun: bătălia se desfăşoară. Trebuie să se hotărască dacă creştinismul trebuie să primească Biblia ca regula credinţei sau raţionalismul şi teoriile oamenilor. Pe acest teren de bătălie nu poate să existe neutralitate. Vom fi fie pentru, fie împotriva adevărului.” Pe drept cuvânt, se vedea că biserica este într-o bătălie teribilă cu privire la inspiraţie. A apărut o altă carte, publicată în 1924, „Creştinismul la răscruce”. În fundal este cetatea lui Dumnezeu, Împărăţia cerească. Un bărbat e pe drumul spre Împărăţie, pe geamantanul său este un semn pe care scrie: „spre cetatea sfântă”. Dar a ajuns la o răspântie, şi se scarpină pe cap. Drumul se desparte în două direcţii. Spre dreapta este fundamentalismul, spre stânga modernismul. Sunt doar două căi, nu există o cale de mijloc, moderaţie. Ori cu liberalii, ori cu fundamentaliştii. Dacă privim în această carte, e foarte interesantă. Prima pagină: „Bisericile creştine sunt zguduite astăzi cu mare putere. A venit timpul să examinăm temeliile şi să vedem dacă rezistă. Atacul prezent diferă de atacurile din trecut asupra bisericii. Acum atacul nu mai vin de la Voltaire, din afară, ci de data această cei care nimicesc biserica sun înăuntrul ei.” – sunt multe lucruri interesante în această cărticică.

Acum să vedem coperta a patra. Aici este iarăşi prezentat un pastor liberal, cu îmbrăcămintea preoţească şi stă la uşa bisericii. Pastorul acesta bate scânduri în uşa bisericii. În această carte adventistă scândura de sus e cea mai interesantă. Pentru că de unde va de sus vine parcă o mână nevăzută cu o cretă în mână şi deasupra uşii bisericii blocate scrie: „S-a dus slava”. Care este scândura de sus? Nu există Biblie fără eroare! Acest lucru arată că subiectul central al conflictului era inspiraţia Bibliei. Adventismul, asemenea celorlalţi creştini conservatori de la începutul secolului era forţat în pozţiile extreme cu privire la inspiraţia Bibliei. Acesta nu avea să fie un deceniu al moderaţiei, ci un deceniu al extremelor. Iar în centrul bătăliei este chestiunea autorităţii. Adventismul a intrat în acest deceniu cu o poziţie destul de moderată cu privire la inspiraţie. Dar la ieşirea din deceniul al treilea biserica avea o poziţie rigidă şi această poziţie avea să stăpânească în biserică pentru următorii 40 de ani. Este aceeaşi poziţie în care am fost educat atunci când mă pregăteam să fiu pastor (dar voi reveni mai târziu la problema aceasta). Să ne oprim acum şi să vedem din nou poziţia adventistă cu privire la inspiraţie în momentul în care au intrat ei în acest conflict. Ne întoarcem la sesiunea Conferinţei Generale din 1883, singura sesiune pe care am avut vreodată când s-a votat o teorie cu privire la inspiraţie. Citez din minutele sesiunii Conferinţei Generale din 1883: „Noi credem că lumina pe care Dumnezeu a dat-o slujitorilor săi s-a făcut prin iluminarea minţii, împărtăşind în felul acesta gânduri şi nu cuvintele în sine în care aceste idei trebuia să fie exprimate.” Aşa că în 1883 denominaţiunea intră în istorie ca susţinând inspiraţia ideilor, a minţii şi nu inspiraţia verbală. Poate că vă întrebaţi de ce a trebuit să ia votul acesta. Desigur, pentru că era o problemă: Ellen White. Ce făcea ea că era o problemă? Ea încerca să revizuiască Mărturiile. Ea încerca să dea la o parte anumite declaraţii problematice şi să facă Măruriile uşor de citit. Dar asta a dus la o mare bătălie: cum poţi să schimbi o scriere inspirată atunci când cuvintele în sine sunt inspirate. Aceasta a produs la sesiunea aceea multă discuţie. În cele din urmă au tras concluzia că nu cuvintele sunt inspirate, ci gândurile sunt inspirate. Schimbarea cuvintelor nu e o problemă, pentru că ideea în general trebuie să rămână. Este o poziţie cât se poate de moderată. Aceasta rămâne singura declaraţie oficială cu privire la acest subiect votată vreodată cu ocazia unei sesiuni a Conferinţei Generale.

Cum a crezut sora White însăşi? În 1886 ea scria din Europa următoarea declaraţie (aceste declaraţii nu au fost publicate până în mijlocul anilor 50. În timpul conflictelor din 1920 aceste declaraţii nu erau la îndemână. Acum le puteţi citi din Mărturii selectate, cartea 1, p. 21): „Biblia a fost scrisă de persoane inspirate, dar Biblia nu reprezintă modul de gândire şi de exprimare a lui Dumnezeu, ci acestea sunt ale oamenilor. Biblia nu Îl reprezintă pe Dumnezeu ca scriitor. Dumnezeu nu S-a exprimat pe sine în cuvinte, în logică, în retorică. (Dumnezeu nu trebuie să fie judecat în ce priveşte cuvintele, logica şi retorica bibliei.) Scriitorii bibliei au fost scriitorii lui Dumnezeu, nu pana Lui de scris. Nu cuvintele Bibliei au fost inspirate, ci oamenii care au scris-o au fost inspiraţi. Inspiraţia nu a acţionat asupra cuvintelor oamenilor sau asupra expresiilor lor, ci asupra omului însuşi, care sub influenţa Duhului Sfânt primeşte gânduri, cuvintele preiau întipărirea persoanei în cauză. Mintea şi voinţa divină se combină cu mintea şi voinţa umană. În felul acesta pronunţările oamenilor sunt Cuvântul lui Dumnezeu.” Aşa cum am spus înainte, e o declaraţie foarte moderată, e vorba de inspiraţia mintală, a gândurilor şi iată şi poziţia sorei White, dar această declaraţie nu a fost la dispoziţia fraţilor în perioada anilor 1920. Sigur, se înţelege că în această perioadă ea nici nu era în viaţă, iar Willie White fusese în bună măsură izolat în California şi el era privit ca suspect de către aripa fundamentalistă din biserică, pentru că ei socoteau despre el că nu este destul de conservator în doctrina inspiraţiei. Aceasta nu a fost un concediu frumos pentru moderaţi. Citez dintr-un alt document scris de sora White în 1901 (Mesaje selectate, cartea 1, p. 22): „Domnul vorbeşte către fiinţele omeneşti într-o vorbire imperfectă, în aşa fel, încât simţurile degenerate, percepţia pământească diminuată a fiinţelor pământeşti să poată înţelege cuvintele Sale. În felul acesta Dumnezeu îşi arată plecarea spre noi, umilinţa Sa. El vine în întâmpinarea oamenilor acolo unde ei se află. Biblia, atât de desăvârşită cum este în simplitatea ei, nu reprezintă marile idei ale lui Dumnezeu. Ideile infinite nu pot să fie adecvat exprimate în expresii finite. Scriitorii au ales limbajul cel mai expresiv prin care să transmită adevărurile. Fiinţele păcătoase, nu pot să vadă decât o umbrire a slavei cerului.” Adventismul intra în deceniul al treilea cu o doctrină moderată a inspiraţiei. Nu înseamnă că toţi erau moderaţi. Şi mai înainte am avut verbaliştii noştri şi cei care susţineau că nu există nici o eroare, o mare luptă avusese loc în 1912, după ce cartea Marea luptă a fost publicată în forma ei revizuită şi informaţii au fost schimbate. Dar sora White şi fiul său Willie au stat de partea acestei ediţii reviziute, împotriva lui Haskell şi ceilalţi verbalişti. Haskell l-a acuzat pe Willie că nimiceşte influenţa mamei lui, la care el a replicat că: „Mama nu a vrut niciodată să fie folosită ca un manual de istorie. Ea niciodată nu a pretins că este fără eroare. Nu folosi scrierile ei în felul acesta.” Războiul a continuat, Haskell a rămas verbalist până la moarte. Din nefericire, nici Haskell, nici Willie nu au văzut ceea ce sora White a scris de mână pe partea de jos a unei scrisori din 13 octombrie 1912. Willie scrisese pe partea de jos a scrisorii ca să nu fie folosite scrierile mamei lui în felul acesta, căci ea niciodată nu a pretins că este fără eroare – există 8 exemplare ale acestei scrisori. Unul dintre exemplare are o adnotare pe partea de jos a scrisorii: „Sunt de acord cu fiecare cuvânt din această scrisoare” – şi semnează Ellen G. White. Nu cred că Haskell a văzut vreodată aceasta, şi nici Willie. Dar acum avem această scrisoare. Ellen White fusese moderată şi cei care au lucrat cu ea au fost moderaţi. Rapoartele Conferinţei Generală arată moderaţie. Dar în anii 1920 o nouă teorie, un nou val a pătruns. B.L. House a fost desemnat de Conferinţa Generală să scrie o carte care a fost publicată în 1926 cu titlul, „Studiu analitic în doctrinele biblice pentru colegiile Adventiste de Ziua a Şaptea”. Această carte face parte din noul val cu privire la inspiraţie. De altfel, House respectase într-u totul noile reguli care au apărut în 1919. Câteva idei din cartea lui, p. 60: „Vechiul Testament este tot atât de mult Cuvântul lui Dumnezeu, ca şi când Dumnezeu ar fi rostit cu propriile lor buze fiecare cuvânt al Vechiului Testament.” Pagina 66 vorbeşte despre inspiraţia completă şi câteodată foloseşte inspiraţia verbală (toată Biblia este inspirată, însăşi alegerea Scripturii în limbile originale a fost controlată de Duhul Sfânt. Duhul i-a călăuzit pe scriitori chiar în alegerea decretelor, genealogii, scrisori, documente de stat sau documente istorice. A considerat necesar ca să fie înregistrate în legătură cu mesajul divin al mântuirii). Apoi el citează un fundamentalist de frunte: „De aceea putem să spunem cu deplină siguranţă cu un sens cât se poate de real: atât gândurile cât şi cuvintele au fost date de Duhul divin. Această călăuzire infailibilă a fost acordată celor ce au scris în aşa fel încât să-i protejeze de erori atunci când relatau faptele.” Pe la mijlocul deceniului denominaţiunea noastră susţinea deja atât inspiraţia verbală, cât şi cea fără greşeală (innerancy – nici în cel mai mic detaliu Biblia nu conţine vreo eroare - ineranţă). Această înţelegere mai rigidă cu privire la inspiraţie va deveni forţa principală pentru următoarele decenii. Atunci când am fost la teologie, m-au învăţat atât despre inspiraţia verbală, cât şi ineranţa împreună cu perfecţionismul lui Andreasen – aceasta a făcut parte din instruirea mea personală la începutul anilor 60. Şi stăteam treaz noaptea plin de întrebări şi îngrijorări privind Biblia. Vedeam că sunt probleme. Cum se face că Duhul Sfânt a încurcat lucrurile? Luca spune că au fost doi demonizaţi, Matei spune că a fost unul. În Împăraţi se spune că un anumit număr de amalechiţi au fost omorâţi şi în Cronici spune că un alt număr. Cum s-a încurcat Matei între Zaharia şi Ieremia când citează dintr-unul şi se referă la celălalt. Fusesem învăţat că dacă există în Biblie vreo eroare în informaţiile Bibliei, suntem în mare necaz. Deci, am fost învăţat potrivit aceloraşi teorii care câştigaseră scena în anii 20. Mai târziu mi-am dat seama că Biblia nu a pretins aşa ceva. Erau doar teorii omeneşti construite ca să combată alte teorii omeneşti. Tragedia fundamentalismului a fost că s-a bătut cu modernismul folosind aceleaşi arme. Pentru a combate liberalismul, au formulat propria lor teorie raţionalistă cu privire la inspiraţie, că Biblia trebuie să fi fost în mod verbal inspirată, trebuie să fi fost inerantă. Arătaţi-mi vă rog, textele care spun aşa ceva. Nu există. Acestea sunt teorii omeneşti. Extrema dreaptă împotriva extremei stângi, folosind aceeaşi muniţie, o teorie omenească cu în ce priveşte inspiraţia. Şi facem din această teorie omenească o probă a ortodoxiei, a dreptei credinţă. Dacă nu eşti de acord cu teoria aceasta despre inspiraţie, nu poţi fi pastor. Ceea ce trebuie să vedem în această mare bătălie este că nici o parte, nici cealaltă nu au o înţelegere biblică a inspiraţie, ei se bazează pe o raţiune omenească. Această bătălie încă agită şi astăzi biserica.

Să terminăm subiectul cu privire la anul 1920. Am discutat despre un mare subiect al adventismului anilor 20: polarizarea bisericii cu privire la subiectul inspiraţiei şi a autorităţii. Adventismul a fost împins în braţele fundamentalismului. Dar în anii 20 avea să fie şi un alt subiect: o redeşteptare a interesului faţă de neprihănirea prin credinţă. Timp de vreo 20 de ani subiectul a fost lăsat în linişte. Primul deceniu al secolului XX preocuparea principală a bisericii a fost schisma produsă de Kellog şi Waggoner. În al doilea deceniu problemele produse de Primul Război Mondial. Dar în anii 20 biserica şi-a permis încă odată luxul să se ocupe de neprihănirea prin credinţă. În 1920 Prescott a publicat cartea „Doctrina lui Hristos”. Daniels a inspirat o nouă generaţie de pastori care să studieze să predice şi să scrie cu privire la neprihănirea lui Hristos. Unul dintre tinerii aceştia avea să fie Mid MacWhile, un predicator foarte apreciat. În 1922 avea să scrie „Viaţa de biruinţă”. În 1927 Crucea lui şi crucea mea. Mid MacWhile în multe privinţe a fost Morris Venden al acelor vremuri. Un predicator extraordinar de iubit. Şi alţii au fost entuziasmaţi. În 1926 Danniels însuşi a scris o carte, „Hristos, neprihănirea noastră”. Această carte devine foarte importantă în istoria teologie noastre pentru că reprezintă prima examinare a felului în care neprihănirea prin credinţă a fost prezentată la Minneapolis. În ultimii 38 de ani nici o altă carte adventistă nu atinsese subiectul acesta. Nici prima istorie a bisericii scrisă după patru ani de la Minneapolis. Loughbroug vorbeşte despre criza duminicală din 1888 cu ocazia Conferinţei Generale, dar nu spune nici un cuvânt despre chestiunea neprihănirii prin credinţă. Acelaşi lucru este adevărat despre cartea sa din 1905 sau volumele masive de istorie a bisericii din 1925, scrise de fratele M.E. Olsen. Olsen acesta era fiul lui M.E. Olsen, care a fost ales ca preşedintele Conferinţei Generale din 1888. Dar M.E. Olsen făcuse marea greşeală să dobândească un doctorat. Mulţi ani după aceea am vorbit cu fiica lui şi ea mi-a spus ceea ce ştiam deja că tatăl ei fusese concediat pentru că avea doctorat. Aceasta a fost explicaţia că a avut timp să scrie o carte de istorie aşa de mare. Dar nici măcar nu aminteşte subiectul, chiar dacă tatăl lui se ocupase din plin cu subiectul acesta. Aşadar, în 1926, Danniels reînvie subiectul neprihănirii prin credinţă la Minneapolis. Înainte de a încheia, aş dori să prezint încă doi autori. Primul, un tânăr, avea să devină asociatul lui Danniels în crearea asociaţiei pastorale în cadrul Conferinţei Generale: Lroy E. Froom. Fratele Froom în anul 1928 a publicat de asemenea o carte care se publică şi astăzi, „Venirea Mângâietorului”. Fără îndoială, de fiecare dată când vorbeşti de mântuire trebuie să vorbeşti şi despre Duhul Sfânt. Această carte a fost prima carte AZŞ care tratează pe Duhul Sfânt ca o persoană. Un alt tânăr scriitor care avea să se bucure de vizibilitate în următorii 30-40 de ani, de asemenea influenţat de Danniels, a fost Taylor Bunch. Bunch avea să scrie multe cărţi, dar cea care este foarte interesantă pentru noi a fost publicată în 1928, cu titlul „40 de ani în pustie în tip şi antitip”. Construită pe temelia doctrinei neprihănirii prin credinţă reînviată de Danniels, Bunch scrie această carte de predici exact la 40 de ani după Minneapolis. El pune egalitate între experienţa adventistă de la Minneapolis şi tragedia Israelului din vechime de la Kadesh Barnea. „Ambele grupări s-au întors spre pustie atunci când erau chiar la hotarele Ţării Făgăduinţei. Trecuseră 40 de ani, de la eşecul nostru de la Minneapolis, dar călătoria noastră prin pustie se va termina curând.” Aşa că Bunch, urmându-l pe Danniells înalţă încă odată în faţa bisericii subiectul Minneapolis şi neprihănirea prin credinţă. Şi în felul acesta el pregăteşte terenul pentru o nouă controversă din anii 50, spunând că la Minneapolis adventismul a dat greş. Vedeţi cum piesele tabloului încep să se adune acum pentru perioada modernă. Mai sunt încă două piese pe care trebuie să le punem la loc: teologia lui L.M. Andreasen şi cealaltă va fi o agitaţie produsă de Froom şi nişte manipulări. Froom a fost un om politic. În anii 40 el a condus o campanie serioasă pentru a face adventismul să pară mai creştin, împotriva lui Andreasen, care se lupta să facă adventismul mai adventist. Când vom pune şi aceste piese în tablou, vom putea începe să discutăm situaţi contemporană, care a început în anii 50 şi cu care trăim şi astăzi.

7. Dezvoltarea teologiei adventiste între 1920 şi 1950

Până aici am examinat două subcapitole: 1. Contextul care dispunea la polarizarea din acea vreme, cu marele conflict dintre liberali şi fundamentalişti, şi 2. am examinat adventismul anilor 20. Două chestiuni majore: a. O alunecare spre dreapta în ce priveşte teologia adventistă cu privire la inspiraţie, ocazie cu care adventismul a abandonat poziţia moderată pe care adventismul a aplicat-o în cadrul Conferinţei Generale din 1919 în ce priveşte inspiraţia, ca şi poziţia moderată a sorei White şi a celor care lucraseră aproape de ea. Biserica a mers în direcţia inspiraţiei verbală a inspiraţiei şi a ineranţiei şi a dezvoltat o înţelegere mai îngustă cu privire la inspiraţie. Astfel am ajuns în perioada anilor 1920, care a fost marcată de o reînviorare a subiectului cu privire la neprihănirea prin credinţă şi cu privire la subiectele legate de 1888. Fratele Arthur Danniels a jucat un rol important aici nu numai prin scrierile proprii, ci fiind inspiratorul unui grup de tineri. 3. Perioada anilor 30 şi 40 şi câştigarea unui loc de frunte al fratelui L.M. Andreasen. Andreasen a lucrat în colegiu şi a fost administrator într-o conferinţă, de asemenea a căpătat un statut de scriitor şi teolog. În ultima parte a deceniului patrulea el a devenit teologul de frunte a bisericii. Aş dori să spun că cei care mi-au predat mie fusese studenţii lui Andreasen şi am fost învăţat potrivit cu această teologie şi am crezută cu toată fermitatea. Sub influenţa acestui teologii, ca un tânăr convertit, am făgăduit că voi fi primul creştin perfect de când a trăit Isus Hristos. Şi cum lucrul acesta nu a avut loc, această teologie m-a împins afară din biserică. Când m-am întors, am avut o altă înţelegere cu privire la mântuire. Aşa că puteţi să vă imaginaţi de ce doctrina despre mântuire este atât de preţioasă pentru mine şi cu mare plăcere aş vorbi despre acel subiect. Unii dintre dvs aţi citit cartea mea, „Ghidul fariseului pentru o neprihănire perfectă”, sau cărticica „Mă obişnuisem să fiu desăvârşit”. Pentru mine teologia nu este un domeniu abstract. De-a lungul întregii mele experienţe creştine m-am confruntat cu doctrina despre mântuire şi doctrina inspiraţiei. Acestea au o dimensiune teoretică, dar sun tşi foarte personale. Andreasen a scris cam 15 cărţi, dar subiectul său de maxim interes a fost Sanctuarul şi ispăşirea. Pentru studiul nostru două cărţi au de mare însemnătate. Una dintre ele este „Serviciul Sanctuarului”, care conţine un capitol cu titlul „Ultima generaţie” care este probabil documentul în care istoria bisericii a avut cea mai mare semnificaţie. Această carte a fost publicată în 1937 şi o a doua ediţie foarte asemănătoare a apărut în 1947. Anul următor a publicat cartea sa despre Epistola către evrei. Prima contribuţie a acestui frate la dezvoltarea teologie adventiste a fost teologia ultimei generaţii. Teologia aceasta a fost dusă până la nivelul de maturitate în anii 1930. În esenţă, teologia aceasta are patru piloni: 1. Prima este curăţirea templului sufletului. În Ziua Ispăşirii are loc o curăţire a persoanei, a individului aici pe pământ, în acelaşi fel în care Domnul Hristos curăţă Sanctuarul Său din ceruri. Această interpretare dublă a curăţirii Sanctuarului este ceva care poate fi trasat înapoi până în anii 1840, la Joseph Bates. 2. Un al doilea pilon este constituit de declaraţiile sorei White din Experienţe şi viziuni şi Marea Luptă, care vorbeşte despre cei care vor intra în timpul încercării fără mijlocitor. 3. Un al treilea pilon se bazează pe Parabolele Domnului, p. 69, care ne spune că „Domnul Hristos aşteptă cu o dorinţă intensă ca să se manifeste în biserica Sa. Când caracterul Domnului Hristos va fi în mod desăvârşit reprodus în poporul Său, atunci El va veni ca să-I ceară ca fiind ai Lui.” 4. Un al patrulea pilon. Aceeaşi linie de gândire care-l determinase pe A.T. Jones că poporul lui Dumnezeu din ultima perioadă va fi o demonstrare pentru univers, un popor al căror viaţă va proclama: „Aici este răbdarea sfinţilor car păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au credinţa lui Isus.” Aceeaşi linie de gândire avea să determine şi teologia fratelui Andreasen. Andreasen a fost văzut ca o verigă de unire dintre două direcţii teologice. Pe de o parte teologia post-1888 a lui Jones, Waggoner şi Prescott, pe de altă parte grupul orientat spre dreapta, conturat între anii 1950-1960. Grupul acesta s-a conturat ca reacţie la apariţia cărţii „Questions on Doctrine”. Deci, teologia fratelui Andreasen este podul care uneşte aceste două orientări separate de o perioadă lungă de altfel. Sunt preluate multe observaţii, declaraţii ale celor trei din anii 1890 şi el umple această teologie şi pregăteşte terenul pentru reacţia provocată la apariţia cărţii „Questions on Doctrine”. În ce priveşte metodologia sa, el se baza foarte-foarte mult pe Ellen White (puteţi merge la EG White Estate şi să vedeţi cutiile sale de citate extrase din scrierile Ellenei White). Dar dacă nu ai şti din ce sursă îşi formulează teologia, nu ai şti că este Ellen White, mai degrabă e felul lui în care o citeşte pe Ellen White, înţelegerea lui asupra cărţilor ei. Propriu-zis în cărţile sale foarte rar găseşti vre-un citat din Ellen White, dar ideile şi expresiile ei sunt peste tot, sau mai degrabă interpretări ale cuvintelor şi ideilor ei. Câteodată este o mare diferenţă între cuvintele ei şi interpretările cuvintelor ei. Această metodologie de a face teologie, de a citi Biblia prin ochii scrierilor Ellenei White, fără să ţii cont de ceea ce a spus ea, este exact ceea ce Jones încerca să aducă în biserică în anii 1890. Vom vorbi despre Andreasen la două nivele. Pentru perioada pe care o examinăm acum (1940, 1950) el nu trebuie să mai spună nici un cuvânt despre natura umană a Domnului Hristos. Biserica acceptase în cea mai mare măsură teologia lui Jones, Waggoner şi Prescott aşa cum a fost prezentată în 1895. Faptul că Domnul Hristos avusese o natură păcătoasă exact ca a noastră era peste tot în teologia noastră. Dar în scrierile lui Andreasen de mai târziu, după apariţia cărţii Questions on Doctrine subiectul acesta al naturii umane a Domnului Hristos ocupă locul esenţial. Dar acum noi privim la Andreasen la începuturile lui. Teologia acestui bărbat a avut o influenţă extraordinar de mare!

Teologia lui Andreasen
Să începem să examinăm această teologie. Cartea lui despre Evrei, paginile 68-70, acolo unde el prezintă înţelegerea sa despre ispăşire. Dacă doriţi să înţelegeţi teologia lui despre generaţiile de pe urmă, problemele pe care le-a avut cu biserica, trebuie să-i înţelegeţi noţiunea despre ispăşire. El spune că în lucrarea de ispăşire a Domnului Hristos sunt trei etape. În prima fază Domnul Hristos a confruntat păcatul faţă în faţă şi l-a biruit. În nici o împrejurare nu a dat greşi, nici măcar o pată de păcat nu a fost asupra fiinţei Sale. Templul trupului Său era sfânt, un loc potrivit în care Dumnezeu să locuiască. Etapa aceasta s-a încheiat în Ghetsemani. Simplu: Domnul Hristos a trăit o viaţă fără păcat. A doua fază cuprinde Ghetsemani şi Golgota. Acolo acele păcate cu care s-a confrunta şi pe care i-a biruit au fost puse asupra lui ca El să le poarte pe cruce şi să le şteargă. Hristos a murit pentru mine. Faza a treia este cea mai importantă. În a treia fază Hristos demonstrează că omul poată să facă ceea ce El a făcut cu acelaşi ajutor pe care l-a avut şi El. În această fază se cuprinde mijlocirea de la dreapta Tatălui, slujirea Sa de Mare Preot şi expunerea finală a celor mântuiţi ca o demonstrare a biruinţei finale împotriva lui Satana. Partea a treia are un loc esenţial, că noi putem să facem ce a făcut Domnul Hristos. Prima etapă a fost că El a trăit fără păcat. Noi putem să face ceea ce a făcut El. A treia fază este acum în desfăşurare în Sanctuarul ceresc şi în biserica de pe pământ. Domnul Hristos a înfrânt lucrarea păcatului în slujirea de pe pământ şi acum el nimiceşte şi elimină păcatul în sfinţii săi care sunt pe pământ. Aceasta face parte din curăţirea adevăratului Sanctuar. Atunci când Domnul Hristos a strigat: „S-a sfârşit”, El încheiase cea de-a doua fază a lucrării Sale, dar înaintea Lui stătea cea de-a treia fază. Domnul Hristos demonstrase în fiinţa Sa că era cu putinţă să fi perfect biruitor asupra păcatului. În mod natural avea să se ridice întrebarea: dacă biruinţa Lui era ceva pe care doar El putea să obţină datorită relaţiei Sale speciale cu Tatăl, iar dacă şi alţii puteau să facă ceea ce a făcut El, puteau oamenii să biruiască aşa cum a biruit El? „Pentru a întregi lucrarea Domnului Hristos şi pentru a face ca ea să fie eficientă pentru om, trebuie să aibă loc o asemenea demonstraţie, trebuie să se arate că omul poate să biruiască aşa cum Hristos a biruit. Este timpul pe deplin pentru arătarea fiilor lui Dumnezeu şi această demonstraţie finală se va realiza în cei 144.000. Ei stau fără mijlocitor, înfruntă moartea şi rămân credincioşi.” În aceste 2-3 pagini Andreasen pregăteşte scena pentru Biserica Adventistă: sarcina noastră este să întregim lucrarea neterminată a Domnului Hristos. Aşa cum vedeţi, el pune pe adventişti în centrul universului. Întreaga mare luptă stă acum pe umerii acestei biserici. Hai să-l lăsăm pe Andreasen să-şi prezinte mesajul (capitolul Ultima generaţie, din cartea Serviciul în Sanctuar). Aş dori să simţiţi puterea acestor prezentări:

„Ultima demonstraţie a ceea ce evanghelia poate face pentru şi în omenire este încă în viitor. Domnul Hristos a arătat calea, El a luat corp omenesc, în care a demonstrat puterea lui Dumnezeu. Oamenii trebuie să urmeze exemplul său şi să demonstreze că ceea ce Dumnezeu a făcut în Hristos, El poate să facă în fiecare fiinţă umană care I se supune. Lumea aşteaptă această demonstraţie. Atunci când ea va fi împlinită, va veni sfârşitul. Dumnezeu îşi va împlini planul, Dumnezeu va fi fost dovedit adevărat iar Satana mincinos. Guvernarea lui Dumnezeu va fi îndreptăţită.” La pagina 302 ajungem la un concept foarte important. Vom vedea cum înţelegea Andreasen păcatul. Înţelegerea voastră despre păcat va determina soteriologia acceptată de voi, la fel şi definiţia perfecţiunii. Astăzi în biserică este un conflict în ce priveşte definiţia păcatului. Parcurgând această pagină veţi observa de ce este acest conflict. El vorbeşte despre un om care câştigă biruinţa asupra fumatului. „În această privinţă omul acesta este sfinţit. Aşa cum a biruit un singur păcat, tot aşa trebuie să biruiască fiecare păcat. Când lucrarea va fi terminată, atunci când va câştiga biruinţa asupra mândriei şi ambiţiei şi iubirii de lume, deasupra oricărui lucru rău, atunci el este gata pentru proslăvire. El a fost pus la probă în orice privinţă. Cel rău a venit la el şi nu a găsit nimic. Satan nu mai are nici o ispită pentru el. El le-a biruit pe toate şi stă fără greşeală înaintea tronului lui Dumnezeu. Domnul Hristos îşi aşează pecetea deasupra lui. El este în perfectă siguranţă. Demonstraţia a ceea ce Dumnezeu a putut să facă în om este completă acum. Aşa va avea loc în ultima generaţie a oamenilor care vor vieţui pe pământ. În acea generaţie se va da omenirii ultima demonstraţie finală a ceea ce poate face Dumnezeu cu omul. Dumnezeu va lua pe cei mai slabi dintre cei slabi şi ei vor demonstra că e posibil ca să trăieşti fără păcat. Aceasta este exact demonstraţia pe care lumea o aşteaptă şi pentru care Dumnezeu se pregăteşte.

Va fi clar pentru toţi că Evanghelia poate să mântuiască pe deplin şi Dumnezeu este îndreptăţit în sfinţii săi.” Aş dori să observaţi definiţia păcatului. Deci se vorbeşte despre o persoană care câştigă biruinţă asupra păcatului fumatului. Ce este păcatul? O acţiune exterioară. A început cândva să fumeze, altul să-şi bată soţia, după aceea începi să mănânci între mese, după aceia începi să te duci după femeile altora şi faci din ce în ce mai multe lucruri rele. Ce este păcatul? O serie de comportamente degradante. Dacă păcatul este un şir de fapte condamnabile, ce este neprihănirea? Este câştigarea biruinţei asupra acestor comportamente. Încetezi să mai fumezi, nu-ţi mai baţi soţia, nu mai mănânci între mese (dar pui laolaltă lucruri mari şi mici – cam aşa e în mintea multor adventişti), şi încetezi să faci toate celelalte lucruri. Şi când încetezi să faci toate lucrurile rele, eşti perfect. Dacă, deci, păcatul este un şir de fapte condamnabile, neprihănirea devine un şir de fapte pozitive. „Când încetezi să faci toate aceste rele, eşti gata pentru proslăvire.” Aşa se înţelege din pagina aceasta. Aceasta este teologia despre păcat şi neprihănire care străbate această pagină. Această schemă are o singură problemă: este exact aceeaşi teologie pe care au susţinut-o fariseii. În Noul Testament atât Domnul Hristos, cât şi Pavel văd altfel păcatul. În 1992 am prezentat în faţa comitetului Conferinţei Generale o serie de predici despre mântuire. Cuvintele cu care am început au fost: „Uciderea nu este păcat!” Vorbeam foarte serios. Furatul nu este păcat! Adulterul nu este păcat! Toate acestea sunt rezultatul păcatului. Acestea sunt bube la suprafaţă. Spuneţi-mi, când a păcătuit Eva? Când a luat fructul sau înainte de a fi luat fructul? Înainte! Dumnezeu îi spusese: Să nu faci. Dar înainte de a lua trebuie să spună lui Dumnezeu: Taci din gură, voi face ceea ce cred eu, voi face ce vreau. Şi în procesul acesta ea a devenit dumnezeul propriei ei vieţi. Mesajul pe care l-am transmit în acea dimineaţă Conferinţei Generale este: păcatul este iubire, este agape. Este să te iubeşti pe tine mai mult decât pe Dumnezeu. Când mă iubesc pe mine mai mult decât pe Dumnezeu, pot să folosesc numele lui oricând poftesc, pot să arăt lipsă de respect faţă de El şi faţă de ziua lui. Când mă iubesc pe mine mai mult decât pe aproapele, dacă sunt mai puternic decât tine, îţi iau lucrurile. Păcatul este iubire! Adevărata problemă nu sunt faptele ci păcatul. Să te pui pe tine însuţi în centrul iubirii tale. Din această atitudine, din această stare de păcat ies păcatele, lucrurile mici, cum ar fi uciderea şi hoţia. Acestea sunt rezultatele unui interior rău. Neprihănirea. Domnul Hristos nu a spus niciodată că pentru a fi neprihănit trebuie să-ţi îmbunătăţeşti purtarea, să faci lucrul acesta şi să încetezi să faci lucrul celălalt. Nu! Ci a spus că îţi trebuie o inimă şi o minte nouă. Trebuie să fi cu totul transformat, născut din nou prin Duhul Sfânt. Neprihănirea este o stare a minţii şi a inimii. Atunci când suntem complet transformaţi şi convertiţi, atunci vom face faptele bune ca răspuns la orientarea nouă a inimii şi a minţii tale. Aceasta este marea ruptură în teologia adventistă: două definiţii diferite ale păcatului şi două planuri diferite de mântuire, două evanghelii diferite. Atunci când toate aceste comportamente le-ai îndepărtat din viaţa ta, nu eşti perfect, eşti mai departe păcătos datorită naturii tale păcătoase. Tot ceea ce ai făcut a fost să cureţi exteriorul. Iar dacă vei reuşi să faci lucrul acesta vei fi foarte mândru pentru aceasta – şi de fapt aceasta este problema esenţială a păcatului, această mândrie şi iubire de sine. Fariseul care lucra în sinea sa spunea: „Sunt atât de fericit că nu sunt ca omul acesta. Sunt un om excelent. Plătesc zecimea şi ţin Sabatul. Sunt un foarte bun adventist.” Cei care susţin această teologie nu agreează ideea aceasta şi spun despre asta că e noua teologie, pentru că ei sunt preocupaţi de păcate ca acţiuni. Vreau să vă spună că aceasta este noua teologie a Predicii de pe Munte: nu că ai omorât pe cineva, ci că ţi-a trecut prin minte aşa ceva. Este noua teologie din Matei 15: păcatul nu este ceva ce faci, ci ce este în inima ta. Acolo este sursa păcatului. De aceea ai nevoie de o inimă şi o minte nouă. Şi de acolo va izvorî un nou fel de vieţuire. Pentru a înţelege contextul soteriologic din cadrul bisericii de astăzi trebuie să înţelegeţi aceste două seturi diferite de definiţii. Acum înţelegeţi ce este scris în pat. 302 din această carte. Fratele acesta este acum sfinţit în acest punct şi în următorul punct şi în următorul, şi când a biruit, este perfect, gata să fie proslăvit. Dar să privim restul capitolului:

„Aceştia au demonstrat că este posibil să trăieşti fără păcat. Cad plăgile, nimicirea este peste tot, moartea îi priveşte în ochi. Dar ca şi Iov, ei stau tari, nimic nu-i poate face să păcătuiască. Ei păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus. În ultima generaţie a celor care vor locui pe pământ puterea lui Dumnezeu ………….

……… Aceasta nu este ceva ce Hristos a făcut, ci ceva ce noi trebuie să facem. Deci, acum vedeţi de ce este aşa de important ca să ajungeţi perfecţi.” Dar nu suntem decât la început. Înainte de a termina, argumentul acesta va ajunge la deplinătatea lui. De altfel, în punctul acesta teologia aceasta contrazice şi Biblia şi Ellen White. Atunci când Domnul Hristos a strigat că „s-a sfârşit”, atunci a însemnat că s-a sfârşit, nu aşa cum ne învaţă Andreasen, că parţial s-a sfârşit. Sora White n-a afirmat aşa ceva. În Hristos Lumina Lumii, p. 702. citim: „La cruce Satan a fost înfrânt”. Dar să vedem mai departe: „Satana nu s-a dat bătut. El a fost înfrânt în conflictul cu Hristos, dar el ar dori să biruiască cu omul acum. Aşa că el s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, cu cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu. Dacă poate să-i biruiască pe ei, atunci el nu va fi înfrânt.” Auziţi lucrul acesta? Noi suntem în centrul universului – ce forţă e în teologia aceasta. Viitorul lui Dumnezeu depinde de voi. Satan încă nu poate fi înfrânt. Domnul Hristos n-a putut s-o facă, noi trebuie să-l facem. Extraordinar, nu? Trebuie să recunosc cu toată sinceritate că la începutul misiunii mele am acceptat 100% această teologie. Mai departe: „Demonstraţia pe care Dumnezeu intenţionează să producă în ultima generaţie de oameni pe pământ înseamnă mult atât pentru oameni, cât şi pentru Dumnezeu. Poate legea lui Dumnezeu să fie păzită cu adevărat? Când Satan îl contestă pe Dumnezeu şi când spune că e imposibil păstrarea legii, dacă va fi măcar unul care să o poate face, sau dacă a făcut vre-unul, arată-mi. Unde sunt aceia? Şi Dumnezeu îi va răspunde liniştit: iată-i, aici sunt cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus. Dumnezeu trebuie să răspundă provocărilor lui Satan. Nu este planul lui Dumnezeu şi nu face parte din scopul lui să pună pe oameni la o probă din care doar câţiva ar putea supravieţui. Aceasta nu serveşte scopului pe care-l are în minte, ca să fie doar câţiva care să păzească, doar aceia care să demonstreze că se poate. Aceasta nu se potriveşte caracterului lui Dumnezeu, să aleagă pe câţiva care stau în picioare, oameni cu mare motivaţie şi cu o educaţie excepţională şi să demonstreze prin aceşti câţiva ce sunt ei în stare să facă. Mult mai în armonie cu planul lui Dumnezeu este ca cerinţele Sale să fie în aşa fel promovate, încât chiar şi cel mai slab să nu poată să nu biruiască. Aşa că nimeni să nu spună că Dumnezeu cere ceea ce doar câţiva pot să îndeplinească. Pentru aceasta Dumnezeu şi-a păstrat cea mai mare demonstrare a Sa pentru ultima generaţie.” Aşa cum vedeţi, cea mai mare demonstraţie nu este crucea, ci suntem noi. „Această generaţie poartă rezultatele păcatului acumulat. Dacă e cineva slab, aceştia sunt. Dacă este cineva care suferă datorită vre-unei tendinţe moştenite, aceştia sunt.” Nu e logic? Aceasta înseamnă că biruinţa noastră va fi mai grozavă ca a lui Hristos, pentru că atunci Hristos a venit într-un trup care nu suferise decât 4000 de ani de păcat. Dar acum noi avem unul după 6000 de ani. Aşa că noi începem şi mai de jos.

„Dacă ar exista vreo scuză pentru cineva, datorită vreunei slăbiciuni de orice fel, această ultimă generaţie are scuze. De aceea, dacă aceştia pot să păzească poruncile, nu este scuză pentru nimeni din nici o altă generaţie că nu au făcut acelaşi lucru. Dar nu este destul. Dumnezeu intenţionează că în această demonstraţie să arate nu numai că oamenii obişnuiţi din ultima generaţie pot să treacă cu succes proba pe care a pus-o în faţa Evei şi a lui Adam, dar că ei pot să supravieţuiască unei încercări mult mai grele decât ceea ce se întâmplă celor mai mulţi oameni obişnuiţi. Va fi o probă comparabilă cu cea prin care a trecut Iov şi ne vom apropia de acelea prin care Maestrul a trecut. Ei vor fi încercaţi până la extrem. În ultima generaţie Dumnezeu va fi îndreptăţit, în rămăşiţă Satan îşi va primi înfrângerea. Dumnezeu va produce nu doar unul sau doi care vor păzi poruncile, ci 144.000. Ei vor demonstra falsitatea pretenţiilor lui Satan.”

Apoi vine paragraful cel mai semnificativ al întregului capitol. Nu sunt sigur de ce este paragraful acesta aici, pentru că el vine în conflict cu întreg capitolul. Dar e adevărat:

„Pentru ca Dumnezeu să-şi apere cauza este necesar ca Dumnezeu să prezinte cel puţin un om care păzeşte Legea. În absenţa unui asemenea om Dumnezeu pierde şi Satan câştigă.”

Nu pot să înţeleg de ce a pus paragraful acesta aici. Pasajul acesta este evanghelia, pentru că acel singur om este Hristos. Dar el pare că nu observă lucrul acesta şi merge mai departe. „În timp ce acest lucru este adevărat, că din timp în timp mulţi şi-au consacrat viaţa lui Dumnezeu şi au trăit fără păcat pe o perioadă de timp, Satana spune că acestea au fost cazuri speciale (cum a fost Iov), dar aceasta nu se supune regulilor obişnuinţei. Satan pretinde să i se pretinde un caz foarte clar, ceva cu privire la care să nu fie nici o îndoială, un caz în viaţa căruia Dumnezeu să nu se fi implicat. Şi Dumnezeu acceptă provocarea. El a aşteptat şi demonstraţia finală, supremă a fost păstrată pentru ultima bătălie, ceva care să aducă pentru totdeauna la tăcere acuzaţiile lui Satana. Ceva care să demonstreze fără tăgadă că poporul Său îl slujeşte pe Dumnezeu din motive curate şi nu din cauza recompensei. Dumnezeu va îngădui lui Satan în ultima generaţie să încerce pe poporul Său la extreme. Ei vor fi ameninţaţi, persecutaţi şi torturaţi. Ei vor sta faţă în faţă cu decretul de moarte, ca să se închine fiarei şi chipului ei. Dar ei nu vor ceda. Mai bine vor muri decât să păcătuiască. Dumnezeu va întregi această demonstraţie. Mai trebuie un lucru: Dumnezeu se retrage, se ascunde. Sanctuarul ceresc este închis. Sfinţii strigă pentru Dumnezeu zi şi noapte pentru eliberare, dar pare că EL nu mai aude. Cei sfinţi ai lui Dumnezeu trec prin Ghetsemanii lor. Se vede că trebuie să-şi ducă acum bătălia singuri. Trebuie să stea în faţa unui Dumnezeu sfânt, fără mijlocitor.

În generaţia de pe urmă Dumnezeu dă ultima demonstraţie că oamenii pot să păzească Legea lui Dumnezeu şi pot să trăiască fără păcat. Dumnezeu nu lasă nimic nefăcut ca demonstraţia să fie completă. În ultima generaţie a sfinţilor Dumnezeu este în cele din urmă îndreptăţit. Prin ei El îl înfrânge pe Satan şi câştigă procesul. O, aceasta este strâns legată de lucrarea din ziua ispăşirii. În ziua aceea poporul Israel, după ce îşi mărturisea păcatele era cu totul curăţit. Fuseseră iertaţi deja, păcatul era despărţit de ei acum şi erau sfinţi şi fără pată. Tabăra lui Dumnezeu era curată.”

În ultimul paragraf este declaraţia cea mai arogantă pe care am găsit-o în orice carte de teologie a oricărei biserici creştine din orice epocă. Declaraţia aceasta este ori adevărată, ori este cu totul eretică:

„Curăţirea Sanctuarului din ceruri depinde de curăţirea poporului lui Dumnezeu de pe pământ.” Aţi auzit ce a spus: Dumnezeu depinde de voi. Marea luptă nu se va putea termina niciodată dacă noi nu vom avea o biserică perfectă. Dumnezeu depinde de biserica adventistă – este exact ce prezentau iudeii în primul secol. Ioan botezătorul a spus că „Dumnezeu poate să-Şi facă urmaşi din pietrele acestea”. Niciodată Dumnezeu nu a făcut să depindă de oameni. El îşi păstrează voinţa liberă. Dumnezeu va fi întotdeauna Dumnezeu.

„Cât de important este, deci, ca poporul lui Dumnezeu să fie sfânt şi fără pată. În ei fiecare păcat trebuie să fie mistuit aşa încât ei să fie în stare să stea în faţa unui Dumnezeu sfânt şi să trăiască în faţa unui foc mistuitor.” Trebuie să ajungi acolo unde nu mai ai nevoie de Hristos. Eşti aşa de bun, încât poţi să rezişti fără El. Nu este ceea ce înţeleg eu nici din Biblie, nici din Spiritul Profetic. Aceasta este o teologie cu consecinţe foarte periculoase.



Întrebare: Se vorbeşte despre perfecţiunea bisericii fără Hristos?

Răspuns: Fratele Andreasen nu se bazează pe o teologie biblică a păcatului, a neprihănirii şi a mântuirii. Nu putem să ne aşteptăm ca el să ne răspundă la anumite întrebări.

În Biblie niciodată nu este pus semnul egalităţii între perfecţiune şi starea fără păcat. Aceasta este o înţelegere a filozofiei greceşti care a pătruns în creştinism în timpul marii apostazii. Perfecţiunea pentru greci este ceva ce nu se poate schimba, pentru că este tot ce poate fi. Dar cuvântul biblic folosit reflectă progresivitate, creştere, dinamism. Este ceva ce se îndreaptă către un anumit scop. Astfel apostolul Pavel putea spune Filipenilor în cap. 3: „Voi sunteţi desăvârşiţi, dar încă nu desăvârşiţi.”



Se pare că am atins un nerv încă viu (ca la dentist). V-am spus că teologia aceasta este prezentă pretutindeni în adventism. Nu prea am găsit limbi în care cartea lui Andreasen, Serviciul în Sanctuar să nu fie tradusă. Dar ne îndreptăm spre un mare deznodământ în teologia adventistă şi această teologie va fi în centrul acestui deznodământ.

Continuând analiza şi critica cărţii lui Andreasen, am spus deja anumite lucruri. Porneşte de la o definiţie nebiblică a păcatului, a sfinţirii şi a perfecţiunii. Eu cred în perfecţiune, în desăvârşirea biblică. Dar dacă vreţi să vorbiţi despre o viaţă fără păcat, să nu începeţi cu Ellen White, ci mergeţi la 1Ioan 3:9 (Dacă eşti creştin, este cu neputinţă să păcătuieşti). Nu există nimic în Ellen White mai tare decât asta. Niciodată n-am putut să-mi dau seama că atunci când stau în faţa unui auditoriu adventist, cele mai multe probleme sunt ridicate din scrierile Ellenei White. Dar aceleaşi probleme există şi în Biblie. Şi trebuie să mă întreb: de ce adventiştii aceştia pun întrebări din Ellen White şi nu din Biblie? Ia gândiţi-vă puţin şi la treaba aceasta.

Aceasta poate fi un simptom al bolii noastre cu privire la autoritate. Eu cred că Ellen White este profet. De ce? Pentru că ea mă trimite la Biblie. Speranţa mea pentru această biserică şi pentru corpul ei pastoral este că ea va reuşi să ne ducă cu totul la Biblie. Asta ar spune şi ea că este cea mai mare problemă. Deci, definiţii nebiblice, o greşită înţelegere a paginii 69 din Parabole, a ce înseamnă reproducerea perfectă a caracterului Domnului Hristos, o greşită interpretare a paginilor 425 şi 623 din Tragedia Veacurilor, (a fi fără Mijlocitor nu este acelaşi lucru cu a fi fără Mântuitor), o contrazicere directă cu ce scrie în Hristos Lumina Lumii, p. 764 (biruinţa a fost câştigată la cruce, este ceea ce Domnul Hristos a spus: S-a sfârşit. A face cuvintele pe care El le-a rostit pe cruce să însemne că doar parţial s-a sfârşit, este o simplă interpretare omenească). Sunt puţin preocupat, îngrijorat de acea teologie a cărui capăt este că vom putea sta şi fără Hristos. Dar şi mai îngrijorat sunt de o teologie în cadrul căreia Dumnezeu depinde de oameni. Este o teologie nebiblică, dar este ceva pe care evreii din primul secol în mod clar l-au crezut, că Dumnezeu depinde de poporul lor. Aţi vrea să mergem la Talmud şi să vedem varianta talmudică a greşitei interpretări a pasajului din Parabole (ce priveşte reproducerea caracterului). „Dacă Tora ar fi păzită desăvârşit o zi, Mesia ar veni! Dacă două Sabate ar fi ţinute desăvârşit, Mesia ar veni.” Perfecţionismul adventist nu are mare lucru care să nu fi existat în perfecţiunea evreiască. Acum câţiva ani am scris o carte despre ispăşire, pentru că eram foarte preocupat de subiectul acesta: My Gruipe with God (Lupta mea cu Dumnezeu). În acea cartea, în concluzie am scris că în planul lui Dumnezeu nu este nici un loc pentru fiinţele omeneşti. În Biblie ispăşirea este toată a lui Dumnezeu. Am arătat, că dacă în toată istoria omenirii n-ar exista nici măcar o singură persoană care să accepte jertfa Domnului Hristos, ispăşirea totuşi ar fi desăvârşită la cruce. S-a sfârşit! Domnul Hristos a plătit pedeapsa pentru păcat. A demonstrat caracterul lui Dumnezeu şi ura împărăţiei lui Satan. Dacă n-ar fi nici măcar o singură persoană care să fi acceptat vreodată jertfa Domnului Hristos, Dumnezeu totuşi ar fi îndreptăţit. Marea luptă este între Dumnezeu şi Satan şi nu între Satan şi neamul omenesc. Şi una dintre cele mai mari mărturii în favoarea acestui lucru este cântecul care străbate întreaga cartea a Apocalipsei. Dacă vreţi să aveţi binecuvântare pentru sufletul vostru, citiţi cântarea din această carte. Este de 8-9 ori prezentată (începând din capitolul 4 până în capitolul 19). Citesc una dintre acestea: „Mari şi minunate Sunt lucrările tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi adevărate Sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor!” (Apoc 15:3). Toată slava este a Mielului, nicăieri nu este vre-un cântec de slavă pentru cei 144.000. Şi toată preocuparea Apocalipsei este dreptatea şi credincioşia lui Dumnezeu. Dumnezeu este îndreptăţit. Pentru Andreasen aceasta este o chestiune centrală: îndreptăţirea lui Dumnezeu. În ultimul trimestru am avut un student care a crezut această teologie a lui Andreasen, un student în cadrul programului de doctorat. Am ţinut un seminar, iar el trebuia să scrie o lucrare şi i-am sugerat următorul titlu: „Un studiu comparativ al noţiunii de îndreptăţire la Andreasen şi cartea Ellenei White, Tragedia veacurilor”. Amândoi sunt preocupaţi de lucrarea lui Dumnezeu. Cred că omul acesta a fost surprins când a terminat studiul. Pentru că în cartea Tragedia Veacurilor îndreptăţirea este realizată prin Hristos. Dar la Andreasen este realizată de noi. Este o deosebire semnificativă. Cred că nici nu mă pot gândi la o diferenţă mai mare decât aceasta. Am acoperit al treilea aspect al acestei perioade, ce este fundamentalist în adventism. Aş vrea să sugerez, că teologia lui Andreasen promova ceea ce este adventist în adventism. Dar în anii 40 avea să fie o altă mişcare, care avea să promoveze un alt subiect: ce este creştin în adventism. Aş dori să am timp să prezint acest subiect, dar nu pot. Însă vă voi prezenta câteva ilustraţii. În perioada aceasta cineva a hotărât că literatura adventistă trebuie să fie purificată. Cred că acea persoană a fost Froom, care lucra în Asociaţia Pastorală a Conferinţei Generale. Ei aveau să facă trei lucruri: 1. Avea să aibă loc bătălia finală împotriva declaraţiilor antitrinitariene şi împotriva divinităţii Domnului Hristos şi cărţi, precum Daniel şi Apocalipsa de Uriah Smith trebuia să fie purificate. 2. Din anumite cărţi trebuiau să fie scoase anumite declaraţii care susţineau natura păcătoasă a Domnului Isus Hristos. În mod special, acele declaraţii care accentuau acest fapt. 3. Apărea o nouă literatură apologetică produsă de autori adventişti ca Froom, cu cele patru mari volume Credinţa profetică a părinţilor noştri, destinate să arate că adventiştii nu sunt chiar aşa de ciudaţi cum s-ar părea, că sunt şi alţii care cred în acelaşi mod cum interpretăm noi profeţiile. El a reuşit foarte bine acest lucru. Dar şi mai mare reuşită a avut fratele Francis D. Nichol, redactorul şef de la Review and Herald, care la împlinirea a 100 de ani de la dezamăgire a publicat cartea Strigarea de la Miezul Nopţii. El a adus la tăcere zvonuri despre fanatism înainte de dezamăgire şi acea cartea arătat că milerismul este un fragment norma al istoriei bisericeşti şi nu o aberaţie fanatică. Deci, în anii 1940 este o mişcare semnificativă care urmărea ca adventismul să arate mai creştin. Aceasta ne conduce către ultima perioadă a istoriei doctrinale a bisericii:

8. Adventismul în tensiune teologică (1950- ) Să recapitulăm pe scurt istoria teologiei adventiste:

1. Prima perioadă a dezvoltării teologiei adventiste, Ce este adventist în adventism, (1844-1886). Şi apoi prima cotitură în teologia adventistă când o nouă întrebare s-a ridicat.
2. Ce este creştin în adventism (1886-1919)
3. Ce este fundamentalist în adventism (1920-1950)
4. Exploziile anilor 50 – o perioadă în care încă ne aflăm.

Înainte să examinăm care au fost subiectele acestor perioade, aş dori să fac un rezumat. Cele două mari subiecte cu care încă se confruntă biserica astăzi sunt soteriologia şi natura inspiraţiei. Primul dintre aceste două subiecte a fost propriu-zis subiectul dezbătut în 1888 – chestiuni legate de mântuire, inclusiv natura perfecţiunii, natura umană a Domnului Hristos şi alte subiecte înrudite. Sunt oameni care atunci se uită la 1888 nu văd nimic altceva, decât lucruri adventiste – interpretarea adventistă a adventismului. Chiar şi îndreptăţirea prin credinţă trebuie, după ei, să fie ceva despre care nu s-a auzit până atunci. În această extremă adventistă adventistă aş aşeza şi grupul de studii 1888 (GSM-1888 împreună cu Short şi Wieland), aşa numiţii adventiştii istorici (ei se autodenumesc aşa, publică de ex. revista Our form foundation). Dacă nu aveţi grupurile acestea de aici, aveţi nevoie de vaccin şi să sperăm că dacă vă vaccinaţi n-o să vă îmbolnăviţi.
Sunt alte persoane în adventismul de astăzi care atunci când examinează subiectele legate de mântuire, nu-i interesează nimic altceva şi vor să fie nişte protestanţi buni. Hai, mai lasă cu Sanctuarul acesta, sau cu implicaţiile escatologice ale Sabatului. Hai să vorbim doar despre har şi credinţă, să fim nişte evanghelici buni care ne adunăm la biserică Sâmbătă. Asta poate fi numită abordarea creştin creştină a adventismului.
Aceştia sunt cei doi poli. Cei care întreabă şi astăzi ce este adventist în adventism şi nu pot merge mai departe şi sunt cei care se întreabă ce este adventist în adventism şi ar dori să se descotorosească de partea adventistă. Avem asemenea oameni în biserica noastră şi în corpul pastoral al nostru. Ceea ce vreau să spun este că extremele sunt totdeauna problematice. Există şi un teren de mijloc: creştinii adventişti. Partea creştină este absolut esenţială: poţi să fi pierdut chiar dacă crezi cele 27 de puncta fundamentale şi să nu mănânci decât verdeţuri. Poţi să fi pierdut cu toate doctrinele adevărate şi cu tot stilul de viaţă adevărat. Mântuirea este prin Hristos. Ambele aspecte sunt importante: creştinismul şi adventismul. Ambele întrebări sunt importante: ce este adventist în adventism şi ce este creştin în adventism.
Sabatul şi celelalte lucruri adventiste au sens doar în cadrul unei relaţii mântuitoare cu Domnul Hristos. În afara acestei relaţii Sabatul nu are nici o valoare creştină. Ţineţi bine minte!
a. În Matei 12 fariseii au hotărât să-L omoare pe Domnul Hristos pentru că avea altă părere despre Sabat. Şi cunosc câţiva adventişti care sunt cam tot atât de răi. O soră mi-a scris cu câteva săptămâni în urmă – şi am fost fericit că am fost dincolo de zona de acţiune a inchiziţiei ei, pentru că ea avea de gând să pună mâna pe mine pentru că am spus că a mânca o bucată de porc nu are aceeaşi importanţă precum a-L primi pe Hristos. Pentru ea cele două aveau exact aceeaşi valoare. O, să ne păzească Dumnezeu de sfinţii noştri!
b. A doua linie de polarizare în adventism are de-a face cu subiectele anilor 1920 – inspiraţia. În aripa dreaptă avem ceea ce aş putea numii: adventiştii fundamentalişti. Şi astăzi ei duc aceleaşi războaie ca şi în 1920. Ei au o puternică înclinaţie spre verbalism şi ineranţă şi ei impun Scripturii aceleaşi definiţii raţionaliste ale inspiraţiei. Şi în tot timpul acesta ei se laudă ce apreciere înaltă faţă de inspiraţie au ei. Părerea mea este că ei au o părere foarte înaltă despre definiţiile lor.
Revelaţia este superioară raţiunii. Revelaţia dă contextul gândirii raţionale. Biblia creează contextul metafizic, filozofic în interiorul căruia noi începem să formulăm raţional anumite lucruri.
Sunt câteva lecţii generale pe care ar trebui să le învăţăm din istoria generală a teologiei adventiste.
1. evitaţi extremele polarizante. Acestea sunt aproape totdeauna greşite.
2. avem ce să învăţăm unii de la alţii. Cei de la dreapta nu sunt cu totul greşiţi. Trebuie să-i tratez cu respect şi să văd ce pot învăţa de la ei. La fel trebuie să procedez şi cu cei de la stânga. Vreau să vă spun chiar acum, că este cu neputinţă să fi perfect greşit, aşa cum este cu neputinţă să fi perfect corect. De aceea, este bine ca să fim totdeauna mai smeriţi în teologia noastră. Aceasta este motivul pentru care nu pot să găsesc nici măcar o singură persoană care să fie cu totul de acord cu toate concluziile mele (nici măcar pe soţia mea). Acum nu vedem decât în clip întunecos şi cu mintea „dusă”. Într-o dimineaţă mă voi trezi şi nu voi fi sigur că sunt de acord cu mine însumi. Trebuie să fim umili în teologia noastră.
Cel mai rău lucru ce s-ar putea întâmpla în clasele mele ar fi ca oamenii să fie de acord cu mine fără să se mai gândească. Unii dintre cei mai buni studenţi ai mei nu sunt de acord cu mine – e grozav. Vă spun un lucru: ceea ce mă interesează este să ştii de ce nu eşti de acord cu mine. Dar acelora care sunt gata să înghită toate ideile mărunte prezentate în curs, le spun că vreau să ştiţi de ce nu sunteţi de acord cu mine. Nici un profesor, nici un teolog nu are toate răspunsurile. Avem de învăţat unii de la alţii. Una dintre marile probleme ale istoriei teologiei a fost lipsa umilinţei. Vă aduceţi aminte de reformatori cum au ajuns să se războiască şi să se omoare între ei pentru că nu au avut aceleaşi concepţii cu privire la Cina Domnului?
3. Porunca a 11-a: Să nu faci teologie împotriva aproapelui tău. Dacă faci teologia ca să te lupţi cu perfecţioniştii, atunci o să ajungi în extrema cealaltă. Aceasta a făcut Desmond Ford. El se lupta cu aceea care erau de partea sfinţirii şi el a ajuns la ceva care nu are decât îndreptăţire, în loc de combinaţia biblică a celor două noţiuni. Dacă vă bateţi cu verbaliştii, sunteţi în pericol să ajungeţi în cealaltă extremă. Dacă te baţi cu liberalii, ai grijă că s-ar putea să ajungi un verbalist. Teologia este destul de grea şi aşa. Dar atunci când faci teologie în principal împotriva unui vrăjmaş, atunci acest fel de teologie are o capacitate îngrozitoare de a suci mintea.
Înainte de a începe propriu-zis subiectul nostru: Există astăzi în teologia adventistă câteva chestiuni, nu cea mai mică dintre el este rolul literaturii apocaliptice. Cei care dau acestui subiect importanţa tradiţională, în conflict cu aceia care au adoptat interpretări preteriste sau futuriste – ca să nu mai vorbim de cei care se consideră buni adventişti dar nu mai doresc să participe la nici o discuţie cu privire la Apocalipsa, pentru că sunt mulţumiţi de evanghelia socială pe care o au. Trebuie să punem înţelegerea noastră apocaliptică pe o bază solidă. Pentru că aşa cum am spus înainte, dacă ne pierdem convingerea că suntem un popor profetic, cu o înţelegere şi misiune profetică, ne pierdem şi direcţia, şi noţiunea de a fi.

O altă chestiune este eclesiologia. Noi nu am ajuns încă să formulăm pe deplin o doctrină a eclesiologiei şi o înţelegere pe deplin a naturii bisericii. Dar principalalele două subiecte, care sunt permanent dezbătute în biserică sunt: 1. soteriologia şi 2. chestiunea inspiraţiei. Atunci când vorbim de inspiraţie, avem două subcategorii: a. Chestiuni legate de Ellen White; b. Chestiuni legate de inspiraţie bibliei şi metoda istorico-critică.
1. soteriologia

Aşa cum ştim deja, chestiunile soteriologice ale lui 1888 au rămas în bună măsură latente în prima parte a secolului XX, cu excepţia unei oarecare redeşteptări a subiectului în anii 1920, prin lucrările lui Arthur Danniells şi Taylor Bunch. Dar această neglijare a subiectului s-a schimbat brusc în anii 1950. Şi acum, în anul 2001 suntem în al şaselea deceniu al unei frământări teologice care încă fragmentează biserica adventistă în lumea întreagă. Sper, ca aceasta nu este o problemă chiar aşa de arzătoare aici. Dar sunt locuri în America şi în alte părţi ale lumii, în care problemele acestea sunt atât de mari încât nu se poate face nici măcar evanghelizare. Preludiul acestei pierderi a armoniei se află în anii 40, când cineva a hotărât că trebuie să purifice literatura noastră. Partea cea mai sensibilă a fost eliminarea pasajelor antitrinitare şi semiariene. Dar aceasta a fost ceea ce a produs exploziile imediate. Problemele pe termen mai lung aveau să fie generate de subiectul naturii umane a lui Isus Hristos. Prin 1947 au fost eliminate două pasaje din cartea Bible readings for the home circle (Studii biblice pentru cercul familiei). Una dintre aceste declaraţii suna aşa: „Domnul Hristos a moştenit ceea ce oricare copil al lui Adam moşteneşte, o natură păcătoasă.” Cealaltă declaraţie menţionează faptul că Domnul Hristos avea tendinţe spre păcat. În momentul acela nimeni nu şi-a dat seama că aceste declaraţii au fost eliminate. Dar mai târziu s-a indicat spre aceste lucruri ca dovadă a trădării din partea conducerii bisericii. Aş dori să atrag atenţia la ceva important. Între 1888, când cartea a fost pentru prima dată publicată şi 1915, declaraţiile acestea nu existau în carte. Ele au apărut acolo prima dată în 1915, ca să fie scoase din carte după 30 de ani. Aşa că înainte de a ne duce prea departe în legătură cu această „înaltă trădare” e bine să ştim puţin ce s-a întâmplat în realitate. Această chestiune a îndepărtării a unor declaraţii din anumite cărţi a început să agite puţin lucrurile. Dar avea să fie în curând o altă chestiune mai importantă. L.H. Christian, preşedintele câmpului European a scris o carte în 1947, Roadele darurilor spirituale. În acea carte fratele Christian a făcut o declaraţie foarte interesantă. El a declarat că sesiunea Conferinţei Generale din 1888 a fost o victorie strălucită pentru adventism. El a scris: „Cu ocazia nici unei alte întâlniri în istoria adventistă, nu a fost ca Dumnezeu în aşa manieră evidentă să aducă poporului Său aşa lumină şi aşa biruinţă”. În anii 1950 au apărut două reacţii la ceea ce se întâmplase în anii 40. Prima reacţie a venit din partea a doi misionari adventişti în Africa: Robert Wieland şi Donald K. Short. În 1950 ei au contestat acea prezentare a fratelui Christian despre 1888 ca o mare victorie. Ei au prezentat conducerii Conferinţei Generale un manuscris cu titlul 1888 – Reexaminat. Wieland şi Short au pretins că 1888 a fost o înfrângere stânjenitoare, ruşinoasă, şi că adventismul a căzut prin faptul că nu a acceptat solia lui Jones şi Waggoner din 1888. Povara lor era să cheme întreaga biserică la ceea ce ei au numit pocăinţă colectivă. Nu doar pentru 1888, ci şi pentru că au respins începutul ploii târzii care a venit în 1893 ca urmare a lucrării lui A.T. Jones. Acest manuscris nu a fost publicat, ci a fost multiplicat şi distribuit câtorva conducători în cadrul Conferinţei Generale, persoane din conducere, care în mod energic erau în dezacord cu ceea ce spuneau acolo Wieland şi Short. Ei au somat pe cei doi tineri să tacă din gură. Şi i-au trimis înapoi în Africa. Tăcere cu privire la subiectul 1888. Dar cumva manuscrisul s-a scurs în afară şi a ajuns să fie publicat ca o carte şi dizidenţii au început să se adune în jurul acestei literaturi. Acesta avea să fie una dintre căile prin care noile dezacorduri şi-au făcut loc în adventism.

2. Reacţia lui Andreasen O a doua reacţie a început cu întâlniri între anumiţi conducători ai Conferinţei Generale şi reprezentanţi ai bisericilor evanghelice (1955-1956). Acestea s-au numit Conferinţele Evanghelice. Din partea evanghelicilor a participat Walter Martin, care primise o comandă din partea editurii Zondervan ca să scrie o carte în care adventiştii să fie prezentaţi ca o sectă. Împreună cu el a fost Donald Burnhouse, unul dintre cei mai remarcabili predicatori evanghelici din America. El era redactorul şef al revistei „Eternity”, care în vremea aceea era revista protestantă cu cel mai mare tiraj. Ca să-şi scrie cartea, Martin a contactat câţiva conducători adventişti ca să vadă ce cred adventiştii. Şi L.R. Froom şi un australian, numit Roy Allan Anderson şi cineva de la Conferinţa Generală, cu numele de Read – aceştia trei şi alţi câţiva s-au întâlnit cu Martin şi Burnhouse şi alţi colegi, ca să discute chestiuni mai delicate ale doctrinei delicate. Vă puteţi imagine, dintre adventişti cine nu a fost invitat? Andreasen! E adevărat, el ieşise la pensie cu câţiva ani în urmă, dar nimeni nici măcar nu i-a spus că au loc asemenea întâlniri. Primul lucru care i-a căzut în ochi a fost un articol din revista Eternity. Articolul este scris de Martin şi Burnhouse şi titlul este o întrebare: „Sunt Adventiştii de Ziua Şaptea creştini?” Răspunsul pe care ei l-au dat a făcut ca jumătate dintre abonaţi să-şi anuleze abonamentele, pentru că până atunci noi eram considerată sectă. (În America expresia de „cult” este mult mai gravă decât „secta” în română – e tot ce poate fi mai rău în domeniul religios). Prima dată când Andreasen a aflat de aceste întâlniri a fost când el s-a uitat la acest articol. Ce spune articolul? La început cele două grupe se uitau unii la alţii cu suspiciune. William Martin avea la el o bună cantitate de literatură adventistă şi a pus liderilor adventişti cam 40 de întrebări din chestiuni doctrinare. Adventiştii au răspuns la aceste întrebări la nişte documente şi imediat s-a făcut observaţia că „adventiştii tăgăduiau cu toată energia anumite poziţii doctrinare care în trecut le fuseseră puse în cont.” De exemplu, că mântuirea depinde de păzirea zilei a şaptea. Şi conducătorii noştri au spus: Nu, noi nu credem aşa. Şi atunci William Martin a spus: Dar cartea aceasta am cumpărat-o de la librăria adventistă şi uite, chiar aici spune aşa. Fraţii au spus: Scoateţi cartea de sub tipar. Biserica nu crede aşa. În discuţiile lor au ajuns la natura umană a Domnului Hristos. Burnhouse merge mai departe şi acelaşi procedeu a fost urmat cu privire la natura Domnului Hristos. I s-a spus că majoritatea bisericii consideră că natura umană a Domnului Hristos a fost fără păcat, desăvârşită. Vă daţi seama, că lucrul acesta nu era cu totul şi cu totul adevărat, fraţii aceştia n-au fost de cu totul oneşti.



Dezvoltarea mişcării dizidente Ei au publicat o carte intitulată, Mărturisire deschisă faţă de biserică. În această carte ei au mărturisit că biserica era greşită şi ei au avut dreptate. De atunci până astăzi au trecut 30 de ani, iar din partea grupului lui Wieland şi Short a fost un şuvoi neîncetat de literatură. Acum ei au în spatele lor o organizaţie majoră, Grupul de Studii Minneapolis, 1888. Au propriile lor publicaţii, periodice, edituri şi adunări de tabără. Ce am putea spune despre aceşti fraţi? Tocmai s-au încheiat 5 ani de întâlniri cu Wieland şi Short în cadrul unui comisii stabilite de Conferinţa Generală cu titlul Primordialitatea evangheliei, formaţi din reprezentanţi ai Conferinţei Generale, Andrews şi alte universităţi adventiste. Timp de 5 ani ei au avut ocazia ca să ne prezinte teologia lor. A fost un timp dificil, în parte metodologiei lor. În ce priveşte concluziile lor, noi suntem de acord cu unele dintre ele. Noi am descoperit că ajungeam la concluziile noastre pornind din Biblie şi urmând o cale scurtă şi dreaptă, în timp ce argumentarea lor înconjura marea şi uscatul, folosind o exegeză biblică pe care nimeni dintre noi nu o putea să o priceapă. Ei foloseau acest tip de argumentaţie pentru că aveau o sumedenie de lucruri pe care vroiau să o introducă în tabloul acesta. Deşi între fraţii de la CG şi universitate au fost şi dezacorduri în multe măsuri, am fost de acord 100% cu privire la două lucruri: 1. teologia lor nu este biblică; şi 2. ei nu au înţeles istoria lucrurilor întâmplate la Minneapolis. Aşa că această comisie a respins 100% concluziile lor. Asta nu înseamnă că au respins toate concluziile lor, ci 100% dintre participanţi…

Aspecte pozitive ale teologiei lor Să examinăm această teologie pentru câteva minute. Sunt câteva lucruri pozitive. Am vorbit cu Wieland de multe ori. Modul în care el vorbeşte despre agape este foarte bun. Dacă el s-ar ţine consecvent pe linia aceasta, am fi de acord în multe privinţe. Dar atunci când începe să vorbească despre istoria adventă, nu putem să fim decât în dezacord. Împreună cu grupul lor am făcut tot posibilul ca să înălţăm mântuirea prin Isus Hristos, să dăm locul cuvenit iubirii lui Dumnezeu şi că Dumnezeu este Cel care ia iniţiativa ca să-i caute pe păcătoşii pierduţi. Vestea cea bună este chiar mai bună decât îşi imaginează oamenii. Eu apreciez aceste aspecte.

Aspecte negative Dar în acelaşi timp am câteva probleme serioase cu ei. Ei încearcă să argumenteze că învăţătura neprihănirii prin credinţă prezentată la Minneapolis a fost alta decât cea prezentată de reformatori şi a fost diferită de cea care se prezintă în bisericile evanghelice. Dar atât Waggoner, cât şi Ellen White au negat în mod repetat acest lucru. În al doilea rând, modul în care ei abordează perfecţiunea seamănă foarte mult cu abordarea lui Andreasen, şi cartea lui Short afirmă foarte clar poziţia aceasta.

În al treilea rând, ei stau exact în aceeaşi poziţie ca şi Andreasen în ce priveşte natura păcătoasă a Domnului Hristos. În afară de acestea, ei continuă să promoveze o înţelegere eronată cu privire la ce s-a întâmplat în 1888. Ei continuă să condamne biserica pentru că au respins revărsarea Duhului Sfânt în 1893 produsă de predicarea lui A.T. Jones şi cheamă biserica la pocăinţă colectivă din cauza acestui lucru. Am arătat deja aici şi în cărţile mele, cu dovezi bogate, că Jones o acceptase pe Anna Rice şi aceasta era redeşteptarea pe care el se străduia să aducă în biserăc. Ceea ce biserica a respins în 1893 nu a fost ploaia târzie, ci un penticostalism fanatic. În ce mă priveşte, nu am de gând să mă pocăiesc pentru acel lucru. Una dintre cele mai serioase probleme ale teologiei acestora este că propriu-zis această teologie nu este biblică. Nu vine din Biblie. Am fost foarte bucuros, când în prima zi comisia Primacy of the Gospel s-a întâlnit, când unul din conducătorii lor a declarat că vom discuta numai pe baza Bibliei, nu pe baza Ellenei White sau a istoriei adventiste. Dar n-a trecut prea multă vreme până când ei au constatat că nu pot să discute doar pe baza Bibliei, aşa cum promiseseră. Şi atunci au fost scoase puştile mari din Ellen White, Jones şi Waggoner. Dar nu este vorba nici măcar de teologia Ellenei White, ci a lui Jones şi Waggoner. Ellen White spune că ei au adus solia şi lucrul acesta este adevărat. Dar ca să demonstreze că ei au adus solia, ei trebuie să demonstreze că Ellen White nu a adus-o şi că nu poţi găsi mesajul acesta nici în Hristos Lumina Lumii, nici în Calea către Hristos. Deci, sora White a atras atenţia asupra solilor, dar ea nu avea solia. Aşa că ei iau pe aceşti oameni pe care obişnuiesc să-i numească oameni inspiraţi şi citesc atât Biblia cât şi Ellen White prin ochii acestor oameni inspiraţi. Aici au fost necazurile pe care le-am avut în acea comisie. Argumentele lor făceau multe-multe ocolişuri, în loc să meargă direct unde trebuie. Ca să faci teologie prin ochii acestor doi teologi e o problemă. Ei iau teologia celor doi, Jones şi Waggoner şi apoi o fac solidă cu citate din Biblie şi scrierile Ellenei White. Aş vrea să nu uitaţi niciodată moştenirea noastră: noi suntem poporul Cărţii. Dacă uităm treaba aceasta şi încercăm să ne luăm după teologii noştri, vom da de necaz. O altă problemă foarte serioasă este conceptul nebiblic despre îndreptăţire. Ei au argumentat cu toată energia că îndreptăţirea nu este condiţionată de un răspuns al credinţei, ci este necondiţionată la cruce. Aşa cum scriu Wieland şi Short, „jertfa Domnului Hristos nu este doar condiţionată, ci este eficientă, activă pentru toată lumea. Astfel, încât singurul motiv pentru care cineva ar putea să fie pierdut este o alegere de a se împotrivi harului mântuitor al lui Hristos.” Aţi auzit? Fiecare persoană care se naşte, se naşte îndreptăţită. Nu poţi să fi pierdut până ce în mod conştient nu-L respingi pe Hristos. Unul dintre convertiţii lor face această teologie şi mai lămurită (Jaque Sequera). În cartea lui, De necrezut, este cu adevărat de necrezut – titlul este total corect pentru teologia lui, pentru că mântuirea nu se bazează pe credinţă. Citez din prefaţă: „Eu cred că Biblia învaţă că Dumnezeu în mod real şi necondiţionat a mântuit pe toţi oamenii la cruce. Astfel, încât, prin acel act noi suntem împăcaţi cu Dumnezeu şi îndreptăţiţi. Eu cred că singurul motiv pentru care o persoane ar putea fi pierdut este că în mod conştient şi persistent respinge actul continuu al lui Dumnezeu.” Deci, când ne naştem, suntem deja îndreptăţiţi şi nu poţi fi pierdut, doar dacă în mod conştient şi persistent respingi jertfa lui Hristos. Prima dată am auzit această teologie la Indianapolis la ocazia sesiunii Conferinţei Generale, când am stat de vorbă cu un prieten de-al meu. I-am spus astfel: „Dacă crezi acest lucru, ar trebui să te opreşti cu trimiterea de misionari. Dacă toţi oamenii aceştia de peste tot sunt mântuiţi şi tu ridici nivelul lor de conştienţă cu privire la Hristos, cu cât sunt mai mulţi care aud despre lucrurile acestea, cu atât creşte mai mult riscul ca aceştia să le respingă. Şi astfel nu faci decât să deschizi calea ca cât mai mulţi dintre ei să fie condamnaţi.” Ar trebui imediat să încetăm cu evanghelizarea, pentru că evanghelizarea îi face pe unii dintre oameni să respingă în mod conştient pe Hristos. Nu e nevoie să mai spun, aceasta nu reprezintă înţelegerea lui Pavel şi a Domnului Hristos. Domnul Hristos a murit pentru toţi oamenii. El a realizat în felul acesta o ofertă pentru toţi oamenii, dar noi o acceptăm prin credinţă. Aceasta este tema principală a mântuirii în Noul Testament. Nu îndreptăţire pin naştere până ce o respingi, ci îndreptăţire prin credinţă. Este important să ne amintim că aceşti oameni învaţă că ai îndreptăţirea până ce o respingi. Datorită faptului că ei folosesc o terminologie înşelătoare, ei încearcă să facă distincţie dintre două feluri de îndreptăţire: îndreptăţire legală la naştere şi îndreptăţire prin credinţă mai târziu. Dar aceasta este una dintre multele contradicţii interne ale acestei soteriologii. Nu este posibil să vorbeşti despre îndreptăţirea prin credinţă undeva în cursul vieţii şi despre o îndreptăţire prin naştere, la începutul vieţii, pe care o ai până o respingi. Această este o contradicţie flagrantă! Ori una, ori alta. Jones şi Waggoner, de asemenea prin anii 1890 au prezentat aceste idei cu privire la mântuire. Aş putea să spun că Sequera este un predicator foarte bun şi un om foarte plăcut. Din grupul celor de la 1888 este unul care totuşi lucrează în mod normal şi disciplinat în cadrul organizaţiei şi nu am nici o îndoială că mulţi au fost binecuvântaţi prin predicarea lui, precum nu am nici o îndoială că mulţi au fost binecuvântaţi prin predica lui Andreasen. Nu am nici o îndoială că mulţi au fost binecuvântaţi de predicarea lui Desmond Ford, sau Wieland şi Short. Totuşi, faptul că ceva îţi face bine nu este proba teologie acestora. Proba teologiei este dacă ea concordă în mod explicit cu teologia Noului Testament. Cred că este important să recunoaştem că nu este nici un predicator care are tot adevărul. Este răspunderea noastră ca să confruntăm orice teologie cu Biblia însăşi.

Am vorbit despre două grupări care au o teologie aberantă şi au format un fel de sub-biserică în biserică. Adventiştii istorici, care îl urmează îndeaproape pe Andreasen şi urmaşii lui Jones şi Waggoner, care sunt în cadrul grupului mai larg, 1888. Ei parcurg un drum diferit ca să ajungă la aceleaşi concluzii ca şi Andreasen. Aţi văzut, în ce fel aceste grupări s-au format într-o anumită criză, de confruntare, şi cum ele s-au născut dintr-o neînţelegere, sau o necunoaştere a istoriei bisericii adventiste. Fiecare dintre aceste grupe acuză pe conducătorii, profesorii şi pastorii bisericii că sunt într-o eroare gravă cu privire la chestiuni fundamentale. Acestea nu sunt lucruri mărginaşe. Estimarea mea este că în America din Nord cam 50% din zecime merge pe căi neoficiale, în alte direcţii. În felul acesta asigură publicarea literaturii acestor grupări în mod gratuit în toată lumea. Se străduiesc din răsputeri să demonstreze că nu poţi avea încredere în biserică până ce biserica nu se va pocăi şi nu va veni pe linia teologiei lor. Concluzia întotdeauna este (aceasta este degetul lor arătător foarte mare): Motivul pentru care Hristos n-a venit încă este pentru că biserica susţine poziţii eretice cu privire la natura Domnului Hristos, cu privire la cele întâmplate la Minneapolis, pentru că predicatorii lor nu sunt de acord cu perfecţiunea fără păcătuire, pentru că nu au acceptat ploaia târzie venită prin Jones în 1893. Conducătorii şi predicatorii bisericii sunt adevărata cauză pentru care Domnul Hristos nu a venit. Vă daţi seama că toate aceste lucruri au implicaţii majore cu privire la biserică. Fraţii aceştia ori au, ori nu au dreptate. Chestiunea aceasta trebuie să fie evaluată folosind două căi: 1. problemele biblice trebuie evaluate pe baza Bibliei; 2. chestiunile istorice trebuie studiate în lumina istoriei adventiste. Ignoranţa nu ne va ajuta să rezolvăm aceste probleme. În afară de aceste grupări dizidente, au fost câţiva conducători ai bisericii care au fost foarte aproape de teologia lui Andreasen, dar au rămas totuşi sprijinitori ai bisericii. Unul dintre cel mai influenţi este Herbert Dougles, care a scris cartea, Why Jesus Waits?. O chestiune soteriologică finală este că acum avem anumiţi adventişti care neagă natura înlocuitoare a jertfei Domnului Hristos şi acceptă orientarea liberală apărută în anii 1920 (teoria influenţei morale). Destul de interesant, extrema stângă a teologiei adventiste are o teologie a exemplului (Hristos ca exemplu), întocmai ca şi extrema dreaptă a bisericii. În privinţa aceasta ei se unesc. Unii tăgăduiesc în mod explicit natura înlocuitoare a jertfei Domnului Hristos, iar alţii nu spun nimic în privinţa aceasta. Între aceşti scriitori adventişti care neagă jertfa înlocuitoare este conducătorul unui grup din jurul Loma Lindei, Jack Provanca şi Abraham Maxwell. Sunt în dezacord cu aceştia în mod clar. Pentru că dacă poţi tăgădui natura înlocuitoare a jertfei lui Isus, nu e mare lucru ca să te descotoroseşti de tot restul Bibliei. Asta se face pe baza raţionalismului omenesc. În adventismul de astăzi există toate aceste teorii. Datoria noastră este să-L citim pe Domnul Hristos, pe Pavel, pe Ioan şi pe Petru şi să fim credincioşi soliei lor în loc să ne bazăm pe raţiune omenească sau pe teoriile teologilor noştri. Trebuie să conchidem cursurile noastre în acelaşi punct în care am început. Singura noastră siguranţă este să fim poporul Cărţii. Dacă o doctrină nu este clar prezentată în Biblie, nu este o doctrină şi nu trebuie să facem teologia noastră prin Ellen White, sau prin Waggoner sau prin Andreasen, Wieland, Short sau prin mine. Nu trebuie să vă faceţi teologia bazaţi pe administraţia bisericii. Dumnezeu ca pastori ne-a dat răspunderea să conducem turma după Cuvântul lui Dumnezeu şi după învăţăturile clare ale lui Isus, Pavel şi ceilalţi scriitori din Noul Testament. Primii adventişti au refuzat orice autoritate din afara Scripturilor. Asta nu înseamnă că noi nu avem de învăţat din comentarii sau din alte cărţi, sau din istoria noastră. Dar aceasta înseamnă că comentariile şi cărţile şi autorii şi teologii nu trebuie să devină sursa primară de cunoştinţă pentru noi.

Dezbaterea curentă cu privire la inspiraţie şi revelaţie În ceea ce priveşte autoritatea, sunt două chestiuni de care o să ne ocupăm. 1. Rolul Ellenei White în Biserica Adventistă – autoritatea ei, relaţia cu Biblia, relaţia cu doctrinele. Acestea au fost neîncetat subiecte de discuţie de-a lungul istoriei adventiste. Dar dacă ascultaţi cu atenţie, veţi constata că aceste întrebări şi-au găsit răspunsuri devreme, prin anii 1840, 1880 şi din nou au fost reflectate în 1919. Încă de la începutul adventismului rolul Ellenei White a fost un subiect de importanţă teologică şi practică. În ciuda clarităţii poziţiei noastre iniţiale cu privire la rolul Ellenei White, adventiştii între 1940 şi 1950 au continuat să trateze lumina mai mică parcă ar fi fost lumina mai mare, folosind mai mult timp cu Ellen White, decât cu Biblia şi aveau tendinţa să facă teologie mai degrabă prin cărţile ei, decât prin Biblie. Aceste decenii au accentuat înţelegerile greşite cu privire la Ellen White. Nu cea mai mică dintre aceste erori a fost dezvoltarea unei mitologii despre Ellen White, care susţine că sfaturile ei au fost unice, au fost cu 100 de ani înaintea timpurilor, a fost inspirată în mod verbal, este fără eroare; şi în practică a fost tratată ca fiind superioară Scripturilor (în teorie nu), că scrierile ei sunt comentariu divin. Această mitologie a fost contestată cu multă violenţă în anii 70 şi 80 prin publicarea unor articole şi cărţi care au forţat biserica să renunţe la o parte din aceste mitologii şi să întoarcă biserica la acea realitate pe care ea niciodată nu a ascuns-o de biserică încă de la începuturi. Prima carte care a deschis confruntările asupra acestui subiect a fost o carte scrisă de Ronald Numbers în 1976, Profeteasa sănătăţii. Această carte a demonstrat că Ellen White nu a fost unică în sfaturile ei, ci se încadra în contextul vremii. Ea nu a fost cu 100 de ani înaintea timpului, ci a fost în pas cu reformatorii din timpul ei. Numbers a fost adventist şi a părăsit biserica, mai mult, şi creştinismul. Problema cea mare din această carte este că el avea ca premisă ideea că nu există supranatural. În carte sunt câteva probleme. Partea bună a cărţii a fost că ne-a avertizat că trebuie să ne informăm mult mai bine cu privire la contextul istoric în care a trăit Ellen White. În 1982 o carte mult mai puţin ştiinţifică, scrisă de Walter Ray, White Lie (Plagiarism). În esenţă, această carte aruncă împotriva Ellenei White acuzaţia că ea a copiat porţiuni masive din alţi autori în cărţile ei. Nu era o carte complicată, ştiinţifică, dar această carte a făcut ceva ce trebuia făcut: această carte a forţat biserica să examineze modul în care Ellen White a folosit surse istorice şi alte materiale. Din nefericire pastorul Ray fusese un extremist. Înainte de a fi scris această carte, el o divinizase pe sora White. Atunci când el a constatat că ea nu s-a aliniat tuturor pretenţiilor lui, atunci el a respins-o în mod violent. (Aşa cum o făcuse cu aproape un secol înainte A.T. Jones). Este important în subiectul inspiraţiei să nu ne ducem la Biblie sau la Ellen White cu teoria deja făcută în capul nostru şi judecăm Biblia şi pe Ellen White după teoriile noastre omeneşti, ci să examinăm aceste documente să vedem ce spun ele despre însele şi cum să le înţelegem. Orice teorie cu privire la inspiraţie trebuie să fie inductivă. Ca răspuns la Walter Ray, biserica a ajuns să recunoască că Ellen White a folosit alte materiale în scrierile ei într-o măsură mai mare decât ne-a plăcut nouă să admitem.

2. Inspiraţia Biblică şi folosirea metodei istorico-critică. Această dezbatere este proeminent în cercurile teologice adventiste, în rândul erudiţilor Bibliei.

Inspiraţia Biblică În mod tradiţional metoda are la bază presupoziţiile liberalismului teologic. Biblia nu este o carte supranaturală, nu ne redă informaţie relevat pe cale divină, este o carte ca oricare alta şi trebuie tratată ca atare. Acestea sunt presupozţiile cu privire la autoirtate, şi mai sunt elementele de studiu: lingvistic, contextual, folosirea descoperirilor arheologice etc. Un neamţ, neadventist, Gerhard Mayer vorbeşte despre acest subiect în Sfârşitul metodei istorico-critice. El demolează cu totul această metodă, inclusiv presupoziţiile. Apoi începe cu un nou set de presupoziţii (biblice de data aceasta), care acceptă revelaţia divină şi reintroduce unul câte unul elementele teologice şi numeşte metoda istorico- biblică. Ce a realizat? A separat presupoziţiile metodei, a păstrat elementele de metodă şi le-a dat nume noi. Lucrul cel mai important nu este cum îţi numeşti metoda, ci ceea ce crezi. Adevărata problemă este dacă o persoană susţine presupoziţii anti-supranaturale, nu cum îşi numeşte metoda. De ex. ştiinţa. Ştiinţa are cel puţin trei sensuri: a. Este o metodologie în cinci trepte plecând de la ipoteză la verificare. B. Ştiinţa numeşte lucrurile descoperite folosind această metodă. C. Ştiinţa are şi sensul: filozofie care dă sens lucrurilor descoperite. Sunt şi oameni de ştiinţă evoluţionişti, creaţionişti, folosesc aceleaşi dată, aceeaşi metodă, doar că interpretează diferit.

Fiecare erudit adventist foloseşte metodele istorico-critice, numai că o numesc diferit. Dar pe mine mă interesează ce cred ei.

Perfecţiunea
Niciodată acest concept nu a fost ă asimilat cu lipsa de păcat. Diferenţierea dintre cele două vine pe baza filozofiei greceşti: acele lucruri care sunt perfecte nu suferă nici o modificare. Acest concept va umple mănăstirile, va fi adoptat de reformatori. Această idee va pătrunde şi în biserica adventistă. Conceptul Scripturii asupra perfecţiunii nu este acelaşi lucru. Cuvântul în general tradus prin perfecţiune înseamnă maturitate. Să te deplasezi către maturitate. Este un concept dinamic, nu este un element rigid, care nu mai suferă modificare. De aceea în Fil 3: Pavel pute spune că eşti perfect, dar încă nu eşti desăvârşit. O problemă este oferită de Mat 5:48. Fiţi desăvârşiţi, după cum Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.

De-a lungul istoriei tot felul de oameni au scos în mod violent această declaraţie din contextul în care este aşezat şi au îmbrăcat-o într-o definiţie grecească. Contextul imediat începe în v. 43. Voi trebuie să vă iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi să vă rugaţi pentru cei care vă blestemă. Aşa veţi fi ca şi Tatăl vostru din cer, care face ca ploaia cade şi asupra celor buni şi asupra celor răi. Să iubeşti pe vrăjmaşi tot timpul, este o problemă serioasă. Chiar şi cu nevasta e greu să faci treaba asta, chiar şi cu copiii mei. Să iubeşti pe toată lumea, tot timpul… este de neconceput. Nici nu aş vrea să fac lucrul acesta. De ce? Eu iubesc toţi mongolii. Niciodată n-am întâlnit vre-un mongol pe care să nu-l pot iubi. Dar nici n-am întâlnit nici unul dintre ei. Dar perfecţiunea creştină începe acasă, în cămin: să-mi iubesc nevasta chiar şi atunci când nu face lucrurile pe placul meu. Dragostea începe în biserică, în comitet, cu aceşti oameni dezgustători, care vorbesc pe la spate. Poţi să-i iubeşti pe aceştia? Dar eu vă spun: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”. Aceasta trebuie să înceapă pe terenul pe care ne aflăm, unde trăim, cu cei care folosesc numele nostru în mod dispreţios, cu cei cu care lucrăm. În aşa fel vei fi ca Tatăl tău care este în ceruri, desăvârşit ca El. Contextul este oferit de ideea de a iubi pe vrăjmaşi, să devii matur în dragostea creştină. Parabole p.69: Hristos doreşte din toată inima manifestarea propriului său caracter în Biserica Sa. Când caracterul lui Hristos va fi în mod perfect reprodus în poporul său, atunci El va veni să-i ia. Am scos din nou în mod violent acest text din context, şi am încercat să introducem propriile noastre definiţii. p.67-68: Hristos doreşte să-şi reproducă caracterul Său în inimile oamenilor, în aşa fel, încât acest caracter să fie reprodus şi în alţii. Nu poate exista o creştere a unei vieţi înrădăcinate în eu, dacă nu-L vei accepta pe Hristos ca Mântuitor personal… Primind spiritul de dragoste neegoistă a lui Hristos, vei creşte şi vei aduce roade. Harul Duhului se va coace în caracterul tău. Credinţa ta va creşte, convingerile tale se vor aprofunda, dragostea ta va fi desăvârşită. Citit în cadrul contextului vine în acelaşi context ca şi pasajul din Matei. Să devenim mai aproape de Isus în ce priveşte caracterul. Creştinismul nu se orientează către elementul negativ. Niciodată cineva nu va fi mântuit pentru ceea ce nu mai face. Creştinismul înseamnă să-L iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele tău. Eram un tânăr pastor, în primul meu an. Voiam să organizez o serie de întâlniri de evanghelizare, într-o biserică de 12 membri. 11 trecuţi de 70 ani, 11 femei (apreciezi pe bătrâni, şi eu devin unul dintre ei, şi îmi plac şi femeile). În această biserică aveam şi un neadventist, care venea împreună cu 5 alte persoane în fiecare seară. De-a lungul serilor mi-a spus: mâine n-o să vin şi n-o să-mi aduc prietenii mei. Nu-mi place subiectul tău. Îmi spui lucrul pe care nu pot să-l fac. Titlul predicilor: De ce nu mănânc tot felul de târâtoare (melci, şerpi şi şobolani). I-am spus: Soră, te rog să vii mâine seară, şi când vei veni vei spune că a fost cea mai bună predică de până acum. Dumnezeu te iubeşte, şi pentru că te iubeşte El vrea ca tu să fii fericit. El ştie că eşti cel mai fericit atunci când eşti sănătos. Aşa că am prezentat câteva idei a ceea ce înseamnă să fii sănătos. Predica aceasta a transformat lucrarea mea de predicare. Mi-am dat seama că creştinismul este orientat pozitiv. Nu ştiu despre ce veţi predica, dacă nu puteţi lega acel subiect de crucea lui Hristos şi dragostea lui Dumnezeu, nu veţi şti de ce predicaţi şi nici nu ar trebui să predicaţi.

Prea mulţi dintre tineri văd biserica şi credinţa în mod negativ. Creştinismul înseamnă dragostea lui Dumnezeu în orice aspect pe care-l credem. Perfecţiunea, care înseamnă să devii matur în caracterul lui Hristos. Nu cred doar în perfecţiunea de caracter, să devii din ce în ce mai iubitor, dar cred şi în demonstrarea făcută în generaţia finală. Parabole p. 415: Ultima solie de îndurare oferită lumii este descoperirea - faptului că iată aici este poporul care mănâncă ce trebuie - caracterului dragostei sale. Aceasta este tema pe care se centrează Marea Luptă. Poate oare Dumnezeu să facă din nişte egoişti nişte oameni iubitori? GOD IS LOVE – aceasta înseamnă marea luptă. Este El aşa? Păcatul este dragoste: să te iubeşti pe tine însuţi mai mult decât pe Dumnezeu. Legea este dragostea: să ajungi la o transformare a dragostei atunci când îl vei iubi pe Dumnezeu şi aproapele. Caracterul lui Dumnezeu este dragoste. Sfinţirea este procesul prin care vei deveni mai iubitor. Iar perfecţiunea înseamnă să iubeşti aşa cum iubeşte Dumnezeu. 1Ioan 3:9 Dacă aţi fi creştin, nu ar trebui să păcătuiţi. Este imposibil. Este cea mai puternică declaraţie. Cred eu în viaţa fără păcat – în mod clar. Ioan ne învaţă: nu puteţi păcătui. Este o doctrină cu adevărat plină de putere. EGW nu a afirmat nimic la fel de puternic. 1Ioan 1:8 – dacă spunem că nu avem păcat minţim. Trebuie să fim atenţi să nu scoatem din context declaraţiile. Trebuie să fim atenţi să nu oferim o singură citare. Nu poţi păcătui, este imposibil – cred. Dar dacă spui că nu ai păcătuit, eşti mincinos. Dacă-ţi mărturiseşti… cum poţi să mărturiseşti dacă nu poţi face păcat. Fie autorul este în confuzie, sau are în vedere o doctrină mai complexă cu privire la păcat. 1Ioan 5: Sunt păcate de moarte, şi păcate care nu duc la moarte. Poate aici este cheia. În al treilea capitol el tratează lucrurile la timpul continuu: dacă eşti creştin nu poţi trăi într-o stare de păcat, nu poţi trăi într-o stare de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, dar în primul capitol (unde se foloseşte aoristul), o idee punctuală în timp. Dacă vei comite o faptă păcătoasă, Dumnezeu te poate ierta. Dacă vei sta într-o stare de păcat, atunci să rămâi într-o stare de răzvrătire continuă, va fi păcat de moarte. Dar dacă vei comite un păcat, o faptă, ai la Tată un mijlocitor: acest păcat nu te va duce la moarte. Când păcatul vorbeşte despre lipsa păcatului, şi despre creştinii care nu pot trăi în stare de păcat, nu e neapărat vorba de fiecare acţiune singulară.

Întrebări: 1. Sunt mulţi care spun că Knight este liberal. Sunt două nume la care am făcut des referire: un liberal periculos şi un conservator fără speranţă. Uneori pentru acelaşi motiv pentru care am spus, a fi un liberal înseamnă un caz fără ieşire, iar tradiţionaliştii cred că eu sunt liberal. Să privim spre Hristos. Saducheii credeau că El este un conservator fără speranţă, iar fariseii considerau că este cel mai periculos liberal. Saducheii erau liberali, dar nu aş putea să spun că fariseii erau conservatori, că ar fi distrugerea cuvântului în sine. Ei mai degrabă erau tradiţionalişti. Hristos mai întâi vorbeşte despre tradiţie şi apoi o zdrobeşte ca să poată scoate miezul. El era un alb conservator radical. Modelul lui Hristos este conservator radical. Zdrobeşte tradiţia bătrânilor şi doreşte să se întoarcă la adevărata semnificaţie a lucrurilor. Atunci când zdrobeşti învăţăturile aduse de gulerele albe, veţi sta pe învăţătura lui Dumnezeu prin Biblie şi EGW. Un lucru foarte rău se poate întâmpla printr-o folosire iresponsabilă a materialelor ca urmare a cursului. Bisericile nu pot înţelege contextul în care s-au spus aceste cuvinte, iar oamenii pot fi răniţi profund. O parte a responsabilităţii noastre pastorale este ca să folosim informaţiile într-o modalitate ziditoare. Dacă aţi descoperit unele idei, unele vă plac, altele nu: încercaţi să le folosiţi în contextul lor şi fiţi înţelepţi şi plini de responsabilitate. 2. Poţi să spuneţi ceva folositor despre D. Ford şi despre doctrina lui despre Sanctuar? Da. Desmond Ford şi problema respectivă ne-a ajutat să înţelegem mai clar judecata de cercetare. Trebuie să vedem judecata din perspectiva evangheliei. Judecata este pentru cei sfinţi. Judecătorul doreşte să adune cât mai multe suflete pentru împărăţia Sa. Judecata este în favoarea sfinţilor! Noi trebuie să vedem judecata ca un lucru pozitiv în vieţile creştinilor. În ce priveşte Sanctuarul: Cred că trebuie să ne deplasăm de rigidităţile geografice şi să ne concentrăm la cele două faze. Dacă veţi fi rigizi, atunci veţi avea imaginea lui Isus care umblă cu o găleată de sânge şi stropeşte altarul. Umbra nu te învaţă tot ce este în ceruri. 3. Să se mai continue studiul cărţilor Daniel şi Apocalipsa în instituţii? Este un semn de secularizare a Bisericii AZŞ. Noi ne pierdem viziunea de a fi un popor profetic. Şi atunci când o vom face, nu mai sunt sigur dacă va mai exista vreo chestiune legată de misiologie. Una din marele mele poveri este să văd împlinindu-se o reînviorare apocaliptică. Noi nu vorbim despre ceva opţional în adventism, ci elementul central a ce înseamnă să fi creştin adventist. 4. Întrucât istoria ajută la înţelegerea viitorului, ce poate spune despre prezentul şi viitorul bisericii? Există vre-un element de condiţie sau doar trebuie să aşteptăm „soarta”?

Biserica are nevoie de reorganizare, de reformă. Noi am predicat că Isus va veni curând timp de 160 de ani şi El nu a venit. Între timp adventiştii se aşează din ce în ce mai confortabil pe acest pământ. Avem case frumoase, maşini frumoase. Avem cerul pe pământ. În afara de momentele de criză suntem nişte adventişti culturali. Secularizarea este un proces foarte bine documentat ştiinţific. Cu cât adventismul supravieţuieşte mai mult, cu atât mai multe pericole îl vor întâlni.

Dumnezeu nu este dependent de Biserica AZŞ.

Vreo 11-12 ani în urmă am scris un articol comparând adventismul cu blocul comunist. Comunismul a fost o mişcare milenială. Aveau profeţii lor, teoria suna foarte bine. Să pui totul la bătaie şi să iei de acolo ce îţi trebuie. Am studiat filozofia, şi am fost încântat de ceea ce învăţau Marx şi alţii în mod teoretic. Dar nu merge treaba asta, niciodată n-a mers. Din cauza unei înţelegeri incorecte a naturii umane şi a păcatului: fiecare va pune cât de puţin poate şi va scoate de acolo cât de mult poate de acolo şi mare va fi căderea economică în acest sistem. Ceea ce merge în ceruri nu umblă pe pământ.

Dumnezeu vrea să folosească această biserică, dar dacă este să ne uităm la procentajul actual de creştere, misiunea noastră va trebuie să dureze cam cât veşnicia. Dumnezeu nu depinde de noi mai mult decât a depins de evreii din vechime. Legământul totdeauna este condiţional. Şi exact în momentul în care nu te gândeşti va veni Fiul omului.

Cele mai multe profeţii ale VT nu s-au împlinit şi nici nu se vor împlini niciodată.

5. Există vreo legătură între millerism şi Martorii lui Iehova?

Nu în mod direct.

6. Care este părerea cu privire la Pocăinţa colectivă şi Curăţirea Sanctuarului.

Cărţi slabe. De câte ori o fi vorbit EGW de pocăinţa colectivă? Răspunsul cel mai scurt: 0. Mai puţin de odată. Dacă era măcar o singură citare, ar fi folosit-o. În locul unei linii masive de raţiune umană bazată pe o istorie interpretată greşit şi deseori bazate pe concepte teologice deformate. Declaraţiile cu privire la 1888 erau scrise referitor la anumite persoane individuale, majoritatea cărora au părăsit biserica.

Probabil că Biserica n-a primit acest mesaj până la momentul în care ne aşteptăm. În 1899 Waggoner a spus că solia în mod general a fost acceptată. La fel a spus şi Jones. Cu câţiva ani mai devreme EGW a spus: nu mai este nevoie să întrunim pastorii, căci nu mai au probleme în această privinţă. Nu este vorba deci de aceeaşi problemă care apare în carte.

Curăţirea Sanctuarului – Andreasen are cel mai bun comentariu la această carte.



7. Cum putem să înţelegem unele declaraţii din HLL, în care se scrie că Isus şi-a asumat consecinţele legii eredităţii?


Isus a moştenit toate infirmităţile noastre, dar nu şi tendinţele spre păcat. 8. Este fratele Sequerira legat de mişcarea GSM 1888? Se pare că da. El a fost convertit la adventism în Kenya prin predicarea lui Wieland. Şi probabil teologia lui urmează gândul lui Wieland. El nu vorbeşte despre 1888. El tinde spre ideile biblice şi se ocupă de aceeaşi teologie. Dar la fel ca şi Wieland, multe dintre ideile lui merg spre definiţii speciale. Predicatorii despre 1888 au fost o mare binecuvântare pentru mulţi oameni (dar aceasta nu înseamnă că au o teologie corectă). 9. Societatea teologică adventistă. A început ca un grup cu interese deosebite. Au proceduri cu privire la calitatea de membru foarte interesante. Eu nu cred în societăţi secrete, şi nu fac parte din ea. Cartea lui Pipim, Primeşte Cuvântul. Poţi s-o citeşti, şi să nu găseşti nimic cum să primeşti cuvântul. Poţi să vezi însă greşelile acelora care nu sunt de acord cu el. Sunt de acord cu multe dintre chestiunile ridicate de el, dar spiritul în care el lucrează ne conduce înapoi la Minneapolis. Acurateţea multor citate ridică serioase probleme.



Dressed by Esomi

Leave a comment and / or appreciate the article!



CLICK HERE :» http://www.radio-elshaday.de/

CLICK HERE :» http://www.radio-megapower.de/

CLICK HERE :» http://christliche-radiosender.blogspot.com/

CLICK HERE :» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/


Posted by: *DJ_DANY* ( ADMIN )
Eingestellt von um

Keine Kommentare:

Kommentar veröffentlichen

Abonnieren Kommentare zum Post (Atom)