VI S-A NĂSCUT UN MÂNTUITOR

Împăratul slavei S-a umilit nespus pentru a îmbrăca natura omenească. Mediul omenesc în care a trăit era neprielnic şi respingător. Slava Sa a fost acoperită, pentru ca maiestatea înfăţişării Sale să nu devină un punct de atracţie .El a evitat orice strălucire exterioară. Bogăţiile , onoarea lumească şi mărirea omenească nu pot niciodată să salveze un suflet de la moarte ;Isus avea grijă ca nici o atracţie de natură pămîntească să nu determine adunarea oamenilor în jurul Său. Numai frumuseţea adevărului ceresc trebuia să atragă pe aceia care doreau să-L urmeze .Caracterul lui Mesia fusese prevenit de mult timp în profeţie şi El dorea ca oamenii să-L primească pe temeiul mărturiei din Cuvântul lui Dumnezeu.

Îngerii se minunaseră de măreţul plan al mântuirii. Ei urmăreau să vadă cum avea să primească poporul lui Dumnezeu pe Fiul Său îmbrăcat în natura omenească. Îngerii cereşti au coborât în ţara poporului ales. Alte naţiuni se ţineau de legende şi se închinau la dumnezei falşi . În ţara unde se descoperise slava lui Dumnezeu şi unde strălucise lumina profeţiei au venit îngerii. Ei au mers nevăzuţi la Ierusalim , la cei rânduiţi să explice sfintele Scripturi şi la slujitorii casei lui Dumnezeu. Deja lui Zaharia preotul , în timp ce slujea la altar , i se vestise apropiata venire a lui Hristos . Deja înainte-mergătorul era născut, misiunea sa dovedită prin minuni şi profeţie. Vestea despre naşterea lui şi despre minunata însemnătate a misiunii lui se răspândise pretutindeni .Cu toate acestea Ierusalimul nu se pregătea să-şi primească Mântuitorul.

Solii cereşti priveau cu uimire la nepăsarea acelui popor pe care Dumnezeu îl chemase să transmită lumii lumina adevărului sfânt. Naţiunea iudaică fusese păstrată ca martoră că Hristos trebuia să Se nască din seminţia lui Avraam şi din neamul lui David. Şi cu toate acestea ei nu ştiau că venirea Lui era acuma apropiată. În templu, sacrificiu de dimineaţa şi de seara arăta zilnic spre Mielul lui Dumnezeu; dar nici aici nu se făcea nici o pregătire pentru primirea Sa. Preoţii şi învăţătorii naţiunii nu ştiau că cel mai mare eveniment al veacurilor era gata să aibă loc. Ei repetau rugăciunile lor fără înţeles şi îndeplineau ritualurile închinării pentru a fi văzuţi de oameni, dar în goana lor după bogăţii şi onoruri lumeşti nu erau pregătiţi pentru arătarea lui Mesia. Aceeaşi indiferenţă stăpânea tot pământul lui Israel. Inimile egoiste şi lumeşti nu erau mişcate de bucuria care făcea să tresalte tot cerul. Doar câţiva doreau cu ardoare să vadă pe Cel Nevăzut. Acestora le-a fost trimisă solia cerească.

Îngerii au însoţit pe Iosif şi Maria în timp ce călătoreau de la căminul lor din Nazaret până la cetatea lui David. Decretul Romei imperiale pentru înscrierea oamenilor din vastul lor cuprins se extindea până la locuitorii de printre dealurile Galileii. După cum pe vremuri Cir fusese chemat la tronul imperiului universal ca să poată pune în libertate pe captivii Domnului, tot astfel Cezar August a fost făcut mijlocul pentru îndeplinirea planului lui Dumnezeu de a aduce pe mama lui Isus la Betleem. El era din neamul lui David şi fiul lui David trebuia să se nască în cetatea lui David. Din Betleem zice profetul, “va ieşi Cel care va stăpâni peste Israel, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei”. Mica 5,2. Dar cetatea neamului lor împărătesc Iosif şi Maria nu au fost recunoscuţi şi onoraţi. Obosiţi şi fără adăpost ei au străbătut toată lungimea drumului îngust, de la poarta cetăţii până la extremitatea de răsărit a oraşului, căutând în zadar loc de odihnă pentru noapte. Pentru ei nu s-a găsit nici o cameră la hanul aglomerat. Într-un adăpost rudimentar pentru animale ei au găsit în cele din urmă refugiul şi aici S-a născut Mântuitorul lumii.

Oamenii nu ştiau lucrul acesta, dar vestea umplu cerul de bucurie. Cu un interes tot mai profund şi mai călduros, fiinţele sfinte din lumea luminii erau atrase spre pământ. Lumea întreagă era mai strălucitoare datorită prezenţei Sale. Deasupra dealurilor Betleemului se adună o mulţime imensă de îngeri. Ei aşteptau semnul de a aduce lumii vestea cea bună. Dacă conducătorii lui Israel ar fi fost credincioşi în răspunderea încredinţată lor ar fi avut parte la bucuria de a vesti naşterea lui Isus. Dar acuma ei au fost lăsaţi la o parte.

Dumnezeu declară:” Voi turna ape peste pământul însetat şi râuri pe pământul uscat”. ,,Celui fără prihană îi răsare o lumină în întuneric”. Isaia 44,3; Psalm 112,4. Acelora care caută lumina şi care o acceptă cu bucurie le vor răsări razele strălucitoare de la tronul lui Dumnezeu.

Pe câmpiile unde tânărul David, îşi conduse turma, păstorii încă mai vegheau în timpul nopţii. În orele acestea de linişte ei vorbeau împreună despre Mântuitorul făgăduit şi se rugau pentru venirea Împăratului pe tronul lui David. “Şi iată că un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea lor, şi slavă Domnului a strălucit înaintea lor. Ei s-au înfricoşat foarte tare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru întreg norodul: astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul”. Luca 2,9-11.

La cuvintele acestea, privelişti de slavă inundă inimile păstorilor care ascultă. A venit Liberatorul lui Israel! Putere, mărire, triumf, sunt legate de venirea Sa. Dar îngerul trebuie să-i pregătească pentru a recunoaşte pe Mântuitorul lor în sărăcie şi umilinţă. ,,Iată semnul după care-L veţi cunoaşte”. spune el “veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle”.

Solul ceresc liniştise temerile lor. Le spusese cum să găsească pe Isus. Cu delicată consideraţie faţă de slăbiciunea lor omenească le dăduse timp să se deprindă cu strălucirea divină. Apoi bucuria şi slava nu mai puteau să fie ascunse. Întreaga câmpie a fost luminată de puternica strălucire a oştirilor lui Dumnezeu. Pământul era tăcut şi cerul plecat să asculte imnul:

“Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte

Şi pacea pe pământ între oamenii plăcuţi Lui“.

O, dacă astăzi familia omenească ar putea recunoaşte imnul acesta! Declaraţia făcută atunci, imnul cântat atunci, vor creşte până la încheierea vremii şi vor răsuna până la marginile pământului. Când Soarele Neprihănirii va răsări cu vindecare sub aripile Sale, cântecul acesta va fi repetat de glasul unei mari mulţimi, ca vuietul unei ape multe, zicând: “Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească” .Apoc. 19,6.

După ce îngerii au dispărut, lumina s-a stins şi umbrele nopţii au căzut din nou pe dealurile Betleemului. Dar în mintea păstorilor a rămas mai strălucitor tabloul văzut vreodată de ochi omeneşti. “După ce au plecat îngerii de la ei, ca să se întoarcă în cer, păstorii au zis unii către alţii: ‘Haidem să mergem până la Betleem’ şi să vedem ce ni s-a spus şi ce ne-a făcut cunoscut Domnul”. S-au dus în grabă, şi au găsit pe Maria pe Iosif şi pruncul culcat în iesle. Luca 2,15.16.

Plecând de acolo cuprinşi de mare bucurie, au început să vestească lucrurile pe care le văzuseră şi auziseră. ,,Toţi cei care i-au auzit s-au mirat de cele ce le spuneau păstorii. Maria păstra toate cuvintele acelea, şi se gândea la ele în inima ei. Şi păstorii s-au întors, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu. Luca 2,18 -20.

Cerul şi pământul nu sunt astăzi mai departe unul de altul decât atunci când păstorii ascultau cântecul îngerilor. Omenirea este încă tot aşa de mult obiectul grijii cerului ca şi atunci când oamenii simpli, cu ocupaţii obişnuite, au întâlnit îngeri în miezul zilei şi au vorbit cu solii cereşti prin vii şi pe câmpii. Cerul poate fi foarte aproape de noi pe drumurile obişnuite ale vieţii. Îngerii din locuri cereşti vor sprijini paşii acelora care vin şi merg la porunca lui Dumnezeu.

Faptul petrecut la Betleem este un subiect inepuizabil .În el este ascuns “adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu” Romani 11,33.

Admirăm sacrificiul Mântuitorului, care a schimbat tronul cerului cu staulul şi tovărăşia îngerilor sfinţi cu vitele din grajd. Îngâmfarea omenească şi mulţumirea de sine se simt mustrate în prezenţa Sa. Dar aceasta n-a fost decât începutul iubiri Sale minunate. Pentru Fiul lui Dumnezeu ar fi fost o umilinţă aproape fără margini ca să ia natura omului chiar şi atunci când Adam se afla în Eden, nevinovat. Dar Isus a luat corp omenesc atunci când rasa umană fusese slăbită de patru mii de ani de păcat. Ca orice copil a lui Adam, El şi-a asumat consecinţele acţiunii legii eredităţii. Care erau consecinţele acestea se poate vedea în istoria strămoşilor Săi pământeşti. El a venit cu o ereditate ca aceasta, ca să împartă cu noi grijile şi ispitele şi să ne dea pildă de o viaţă lipsită de păcat.

În cer Satana urâse pe Hristos pentru poziţia Sa la tronul lui Dumnezeu. L-a urât şi mai mult atunci când el însuşi a fost înlăturat. A urât pe Acela care Se legase să răscumpere pe păcătoşi. Cu toate acestea, lumea în care Satana se pretindea stăpân, Dumnezeu a îngăduit Fiului Său să vină ca un prunc slab, supus slăbiciunii omeneşti. El I-a îngăduit să dea piept cu primejdiile vieţii la fel ca oricare alt om, să ducă lupta vieţii aşa cum trebuie să o ducă orice vlăstar omenesc, cu riscul de a da greş şi a pierde veşnicia.

Inima oricărui tată pământesc veghează asupra fiului său. El priveşte faţa copilaşului său şi tremură la gândul primejdiei pentru viaţa acestuia. El doreşte din toată inima să ferescă scumpa lui odraslă de puterea lui Satana, să-l ţină departe de ispite şi luptă. Pentru a înfrunta o luptă şi mai înverşunată şi un risc mult mai înfricoşător, Dumnezeu a dat pe singurul Său Fiu, ca în felul acesta cărarea vieţii să poată fi făcută sigură pentru copilaşii noştri. Aici este iubirea! Minunează-te, cerule, şi rămâi încremenit, pământule!

extras din cartea “Hristos, Lumina Lumii”, cap.IV, de E.G.White

Pentru mai multe detalii vă invităm să citiţi Biblia. Dumnezeu să vă binecuvânteze!