ISTORIA MANTUIRII De EG White Iubirea lui Dumnezeu triumfãtoare

ISTORIA MANTUIRII
De EG White

Iubirea lui Dumnezeu triumfãtoare în cele din urmã.

PARTEA 1 din 2

"Istoria Mântuirii", de înzestrata autoare Ellen G. White, este o carte scrisã pentru aceste timpuri. Evenimentele actuale lasã un semn de întrebare suspendat la orizont. Suntem noi o lume de fiinþe omeneºti chinuitã, osânditã la multe încercãri ºi îngrijorãri, sau se va schimba în mai bine viziunea zilei de mâine?
Cei mai de frunte oameni politici ºi de ºtiinþã oferã ceva speranþã, dar vocile celor mai mulþi filozofi, oameni de stat ºi feþe bisericeºti par sã sune într-o cheie minorã.
Existã undeva speranþã ºi siguranþã? Da, pentru aceia care refuzã sã dispere ºi care raþioneazã cã Dumnezeu, cu siguranþã, trebuie sã ºtie despre situaþia grea a omenirii ºi va acþiona în mod dramatic sã schimbe cursul evenimentelor -- pentru ei va fi o cale de ieºire. Dar cititorul acestui volum va gãsi mai mult decât raþionament omenesc care sã susþinã vederea optimistã. Credinþa va izvorî în inima sa pe mãsurã ce citeºte aceastã relatare clarã ºi plinã de putere a luptelor înflãcãrate ale omului împotriva puterilor întunecate ale rãului. Naraþiunea este bazatã pe tema biblicã a conflictului de veacuri dintre forþele divine ºi satanice pentru a stãpâni voinþa ºi destinul omului. Aici este recapitulatã istoria creãrii omului ºi a cãderii lui în pãcat, precum ºi a controlului demonic ce a inspirat rãzboaie, a instigat crima, tragedia ºi suferinþa universalã. La baza cãrþii stã mântuirea omului înfãptuitã de Hristos pe cruce.
Fiecare paginã a acestei naraþiuni asigurã pãtrunderi
{SJ 10}
în istorie, cu o înþelegere a adevãratei naturi a lucrurilor, rar încercate de vreun autor, cu excepþia scriitorilor Sfintelor Scripturi. "Istoria Mântuirii" este o adevãratã istorie a rãzboiului -- istoria lui Dumnezeu, a demonilor ºi a omului în conflict. Ea culmineazã printr-un deznodãmânt triumfãtor, cu pace ºi restaurare pentru toþi aceia care Îl urmeazã pe Isus Hristos, Împãratul împãraþilor care se întoarce victorios pe pãmânt.
Compilatorii acestui volum au extras selecþiuni din patru cãrþi scrise anterior de Ellen G. White pe aceastã temã impresionantã. Aceste pasaje au fost aranjate în ordine cronologicã. Naraþiunea cuprinde întreaga duratã a existenþei umane ºi asigurã cele mai cuprinzãtoare ºi relevante capitole ale acestui subiect.
Timpul este preþios. Este pe sfârºite. Veºnicia ne cheamã pe toþi. Cititorul acestei cãrþi va descoperi cã viitorul este luminos. Dumnezeu ºi forþele dreptãþii vor câºtiga biruinþa finalã.
Editorii
{SJ 13}
Cap. 1 - Cãderea lui Lucifer
Înainte de rãzvrãtirea lui în cer, Lucifer a fost un înger înãlþat ºi slãvit, urmãtorul în rang dupã Fiul prea iubit al lui Dumnezeu. Înfãþiºarea lui, ca ºi a celorlalþi îngeri, era blândã ºi exprima fericire. Fruntea lui era înaltã ºi latã, arãtând un intelect plin de putere. Înfãþiºarea lui era perfectã, iar statura nobilã ºi maiestuoasã. O luminã deosebitã îi radia pe faþã ºi strãlucea în jurul lui, mai luminoasã ºi mai frumoasã decât în jurul celorlalþi îngeri; totuºi Domnul Hristos, preþiosul Fiu al lui Dumnezeu, era superior întregii oºtiri îngereºti. El era una cu Tatãl dinainte ca îngerii sã fi fost creaþi. Lucifer era invidios pe Domnul Hristos ºi treptat a preluat comanda care-I revenea numai lui Hristos.
Marele Creator a convocat întreaga oºtire cereascã pentru ca, în prezenþa tuturor îngerilor, sã-I acorde onoare deosebitã Fiului Sãu. Fiul a fost aºezat pe tron cu Tatãl ºi mulþimea cereascã a îngerilor sfinþi era adunatã în jurul Lor. Tatãl a fãcut cunoscut faptul cã El Însuºi a rânduit ca Hristos, Fiul Sãu, sã fie egal cu El aºa încât, oriunde era prezenþa Fiului, sã fie ca ºi propria Lui prezenþã. Cuvântul Fiului trebuia sã fie ascultat la fel ca ºi cuvântul Tatãlui. El L-a investit pe Fiul Sãu cu autoritate sã conducã oastea cereascã. În mod deosebit Fiul trebuia sã lucreze în unire cu Tatãl în planul de creaþiune a pãmântului
{SJ 14}
ºi a fiecãrei vieþuitoare care avea sã existe pe pãmânt. Fiul avea sã îndeplineascã voia ºi planurile Tatãlui, dar fãrã a face nimic de unul singur. Voia Tatãlui avea sã fie împlinitã în El.
Lucifer era invidios ºi gelos pe Domnul Isus Hristos. Totuºi, atunci când toþi îngerii s-au plecat înaintea lui Isus ca sã-I recunoascã supremaþia, înalta autoritate ºi dreptul de a conduce, Lucifer s-a plecat împreunã cu ei, dar inima îi era plinã de invidie ºi urã. Hristos a fost luat în sfatul special al lui Dumnezeu ca sã colaboreze la planurile Sale, în timp ce Lucifer nu le cunoºtea. El nu înþelegea ºi nici nu i-a fost permis sã cunoascã planurile lui Dumnezeu. Domnul Hristos, însã, a fost recunoscut ca suveran al cerului, iar puterea ºi autoritatea Sa trebuia sã fie aceleaºi cu ale lui Dumnezeu Însuºi. Lucifer credea cã el era un favorit în cer, printre îngeri. El a fost mult înãlþat, dar aceasta nu l-a fãcut sã aducã recunoºtinþã ºi laudã Creatorului sãu. El aspira la înãlþimea lui Dumnezeu Însuºi. S-a încrezut în poziþia lui înaltã. ªtia cã era onorat de îngeri. Avea de îndeplinit o misiune deosebitã. El fusese lângã Marele Creator, iar razele nesfârºite de luminã glorioasã care Îl învãluiau pe Dumnezeul cel veºnic strãluceau în mod special asupra lui. El se gândea la felul în care îngerii îi ascultau ordinele cu plãcere ºi promptitudine. Nu erau oare veºmintele lui strãlucitoare ºi frumoase? De ce ar trebui ca Hristos sã fie onorat astfel înaintea lui?
Lucifer a pãrãsit prezenþa imediatã a Tatãlui, nemulþumit ºi plin de invidie împotriva Domnului Hristos. Ascunzându-ºi planurile adevãrate, el a adunat oastea îngerilor. Începu sã vorbeascã, iar subiectul era chiar el. Ca unul mâhnit, el a subliniat preferinþa pe care Dumnezeu I-o acordase lui Isus, neglijându-l pe el. Le-a spus îngerilor cã toatã dulcea libertate de care se bucuraserã era pe sfârºite. Cãci nu a fost oare desemnat
{SJ 15}
un conducãtor peste ei cãruia trebuia de-acum sã-i dea în mod slugarnic onoare? Le-a spus cã i-a chemat laolaltã sã-i asigure cã el nu se va mai supune acestei violãri a drepturilor lui ºi ale lor; cã niciodatã nu se va mai pleca în faþa lui Hristos; cã va lua asupra lui onoarea ce ar fi trebuit sã-i fie conferitã ºi va fi comandantul tuturor acelora care se vor supune sã-l urmeze ºi sã asculte de vocea lui.
A fost disputã printre îngeri. Lucifer ºi simpatizanþii lui se luptau sã reformeze conducerea lui Dumnezeu. Ei erau nemulþumiþi ºi nefericiþi pentru cã nu puteau sã priveascã în înþelepciunea Lui de nepãtruns ca sã-I descopere planurile cu privire la înãlþarea ºi înzestrarea Fiului Sãu cu o aºa putere ºi suveranitate. Ei s-au rãzvrãtit împotriva autoritãþii Fiului.
Îngerii care erau loiali ºi sinceri au cãutat sã îl împace pe acest înger puternic ºi rãzvrãtit cu voinþa Creatorului lui. Ei au îndreptãþit acþiunea lui Dumnezeu de a acorda onoare Domnului Hristos ºi, cu argumente puternice, cãutau sã-l convingã pe Lucifer cã el nu avea mai puþinã onoare acum decât înainte ca Tatãl sã declare cinstea pe care o oferise Fiului Sãu. Ei au arãtat cu claritate cã Hristos era Fiul lui Dumnezeu, existând împreunã cu Tatãl înainte ca îngerii sã fi fost creaþi, cã El stãtuse întotdeauna la dreapta lui Dumnezeu, cã autoritatea Lui blândã ºi iubitoare nu fusese pusã la îndoialã niciodatã pânã atunci ºi cã El nu dãduse niciodatã decât porunci pe care oastea cereascã se bucura sã le împlineascã. Ei au insistat asupra faptului cã onoarea pe care o primise Hristos de la Tatãl, în prezenþa îngerilor, n-a ºtirbit cu nimic onoarea pe care o primise Lucifer pânã atunci. Îngerii au plâns. Au cãutat cu îngrijorare sã-l facã sã renunþe la planul lui rãu ºi sã se supunã
{SJ 16}
Creatorului lor, pentru cã înainte era numai pace ºi armonie ºi ce ar fi putut da naºtere acestei voci rãzvrãtite ºi nesupuse?
Lucifer a refuzat sã asculte. Apoi s-a îndepãrtat de îngerii loiali ºi sinceri, pe care i-a numit sclavi. Aceºti îngeri, credincioºi lui Dumnezeu, au rãmas uimiþi vãzând cum Lucifer avea succes în efortul lui de a stârni revoltã. El le-a promis o guvernare nouã, mai bunã decât cea pe care o aveau acum, ºi în care totul va fi libertate. Foarte mulþi ºi-au fãcut cunoscut planul de a-l accepta pe Lucifer drept conducãtor ºi comandant suprem al lor. Vãzând cã propunerile i-au fost primite cu succes, el se mãgulea cã i-ar avea pe toþi îngerii de partea lui ºi cã ar fi egal cu Însuºi Dumnezeu, iar vocea lui autoritarã va fi auzitã comandând întreaga oaste a cerului. Din nou îngerii loiali l-au avertizat ºi i-au arãtat care vor fi, cu siguranþã, consecinþele dacã el persistã în aceastã hotãrâre; cã Acela care i-a putut crea pe îngeri putea, prin tãria Lui, ºi sã le rãstoarne întreaga autoritate ºi, ca un semn, sã le pedepseascã îndrãzneala ºi rãzvrãtirea lor teribilã. Sã te gândeºti cã un înger s-ar opune Legii lui Dumnezeu care era la fel de sacrã ca ºi El Însuºi! I-au avertizat pe îngerii rebeli sã-ºi închidã urechile la argumentele înºelãtoare ale lui Lucifer. L-au sfãtuit, pe el ºi pe toþi aceia pe care îi influenþeze, sã meargã la Dumnezeu ºi sã-ºi mãrturiseascã greºeala de a fi admis un gând ce punea la îndoialã autoritatea Sa.
Mulþi dintre simpatizanþii lui Lucifer erau înclinaþi sã asculte sfatul îngerilor credincioºi, sã se pocãiascã de nemulþumirea lor ºi sã fie primiþi din nou în încrederea deplinã a Tatãlui ºi a Fiului Sãu iubit. Atunci marele rãzvrãtit a declarat cã el cunoºtea Legea lui Dumnezeu ºi cã, dacã s-ar supune în ascultare servilã, onoarea i-ar fi luatã. Nu i-ar mai fi încredinþatã misiunea lui înaltã. Le-a spus
{SJ 17}
cã merseserã deja prea departe ca sã se mai întoarcã ºi cã el va înfrunta consecinþele, cãci niciodatã n-ar mai vrea sã se plece într-o închinare de sclav înaintea Fiului lui Dumnezeu; cã Dumnezeu nu i-ar ierta ºi cã acum ei trebuie sã-ºi apere libertatea ºi sã-ºi obþinã prin forþã poziþia ºi autoritatea care nu le-au fost acordate de bunã voie.) [Aºa s-a întâmplat cã Lucifer, "purtãtorul de luminã", cel care s-a împãrtãºit de slava lui Dumnezeu ºi era prezent la tronul Tatãlui, prin pãcat a devenit Satana, "adversarul" - Patriarhi ºi Profeþi, p 40.]
Îngerii credincioºi au alergat în grabã la Fiul lui Dumnezeu ºi I-au fãcut cunoscut ceea ce se întâmpla printre îngeri. Ei L-au gãsit pe Tatãl consultându-Se cu Fiul Sãu prea iubit ca sã stabileascã mijloacele prin care sã înlãture pentru totdeauna autoritatea asumatã de Satana, pentru cel mai mare bine al îngerilor credincioºi. Marele Dumnezeu ar fi putut sã-l arunce dintr-o datã pe acest arhiamãgitor afarã din cer, dar nu acesta era scopul Sãu. El avea sã-i acorde rebelului ºansa sã-ºi mãsoare puterea ºi tãria cu Fiul Sãu iubit ºi cu îngerii credincioºi Lui. În aceastã luptã, fiecare înger va alege de partea cui va fi ºi acest lucru va fi cunoscut de toþi. A permite vreunuia dintre aceia care s-au unit cu Satana în rãzvrãtirea lui sã mai locuiascã în cer n-ar fi prezentat siguranþã. Ei învãþaserã lecþia rãzvrãtirii veritabile împotriva Legii de neschimbat a lui Dumnezeu, iar acest lucru era incurabil. Dacã Dumnezeu ªi-ar fi manifestat puterea ca sã-l pedepseascã pe acest conducãtor rãzvrãtit, îngerii necredincioºi nu s-ar fi dat pe faþã. De aceea, Dumnezeu a folosit altã cale pentru a-ªi manifesta în mod distinct dreptatea ºi judecata înaintea întregii oºtiri cereºti.
Rãzboi în cer
Era cea mai mare crimã sã te rãzvrãteºti împotriva conducerii lui Dumnezeu. Tot cerul pãrea în agitaþie. Îngerii erau organizaþi în companii, fiecare divizie având un înger comandant în fruntea ei. Satana
{SJ 18}
lupta împotriva Legii lui Dumnezeu din cauza ambiþiei de a se înãlþa pe sine ºi pentru cã nu voia sã se supunã autoritãþii Fiului lui Dumnezeu, Marele Comandant al cerului.
Întreaga oaste cereascã a fost convocatã sã aparã înaintea Tatãlui, pentru ca fiecare caz sã fie hotãrât. Cu neruºinare, Satana ºi-a exprimat nemulþumirea cã Hristos este privilegiat faþã de el. S-a ridicat plin de mândrie ºi a insistat cã el ar trebui sã fie egal cu Dumnezeu, sã participe la consfãtuiri cu Tatãl ºi sã-I înþeleagã planurile. Dumnezeu l-a informat pe Satana cã numai Fiului Sãu I-ar descoperi planurile Sale secrete ºi a cerut ca întreaga familie din cer, chiar ºi Satana, sã-I dea ascultare absolutã ºi necondiþionatã; dar el (Satana) s-a dovedit nedemn de un loc în cer. Satana a arãtat apoi, jubilând, cãtre simpatizanþii lui care cuprindeau aproape jumãtate din toþi îngerii ºi a exclamat: "Aceºtia sunt alãturi de mine! Îi vei alunga ºi pe ei ºi vei face un gol aºa de mare în cer?" Apoi el a declarat cã era pregãtit sã se împotriveascã autoritãþii Domnului Hristos ºi sã-ºi apere locul din cer prin forþã -- putere împotriva puterii.
Îngerii cei buni au plâns la auzirea cuvintelor lui Satana ºi a laudelor lui triumfãtoare. Dumnezeu a declarat cã rãzvrãtiþii n-ar trebui sã mai rãmânã în cer. Poziþia lor înaltã ºi fericitã fusese deþinutã sub condiþia ascultãrii de Legea pe care o dãduse Dumnezeu pentru a guverna înalta clasã a fiinþelor inteligente. Nu fusese însã prevãzutã nici o clauzã pentru salvarea acelora care s-ar aventura sã-I încalce Legea. Satana a devenit îndrãzneþ în rebeliunea lui ºi ºi-a exprimat dispreþul faþã de Legea Creatorului sãu. Nu putea s-o suporte. El a pretins cã îngerii nu aveau nevoie de Lege, ci cã trebuie lãsaþi liberi sã-ºi urmeze propria voinþã, care i-ar conduce întotdeauna în mod corect; cã acea Lege era o restricþie a libertãþii lor ºi cã abolirea Legii
{SJ 19}
era un obiectiv mãreþ al rãzvrãtirii lui. El credea cã starea îngerilor necesita o îmbunãtãþire. Nu în acelaºi fel gândea ºi Dumnezeu, care fãcuse Legile ºi le înãlþase la egalitate cu Sine Însuºi. Fericirea oºtilor cereºti consta în ascultarea lor desãvârºitã de Lege. Fiecare îºi avea lucrarea lui deosebitã, ce-i fusese încredinþatã, ºi, pânã la revolta lui Satana, în cer fusese ordine perfectã ºi activitate armonioasã.
Apoi a fost rãzboi în cer. Fiul lui Dumnezeu, prinþul cerului, împreunã cu îngerii credincioºi Lui s-au angajat în luptã cu arhirebelul ºi aceia care s-au unit cu el. Fiul lui Dumnezeu ºi îngerii loiali au biruit, iar Satana ºi simpatizanþii lui au fost alungaþi din cer. Toatã oastea cereascã L-a recunoscut ºi adorat pe Dumnezeul dreptãþii. Nici o umbrã de rãzvrãtire n-a mai fost lãsatã în cer. Totul era plin de pace ºi de armonie ca ºi înainte. Îngerii din cer au plâns destinul celor care le fuseserã tovarãºi în fericire ºi binecuvântare. Pierderea lor a fost simþitã în cer.
Tatãl L-a consultat pe Fiul Sãu în legãturã cu planul Lor de a-l crea pe om, care sã locuiascã pe pãmânt. Înainte de a-i oferi omului siguranþa veºnicã, Dumnezeu urma sã-l punã la probã pentru a-i încerca loialitatea. Dacã suporta testul prin care Dumnezeu a gãsit cu cale sã-l încerce, omul ar fi fost în cele din urmã egal cu îngerii. El avea sã beneficieze de favoarea lui Dumnezeu, sã converseze cu îngerii ºi ei cu el. Dumnezeu n-a gãsit potrivit sã-l aºeze pe om în afara puterii neascultãrii.
{SJ 20}
Cap. 2 - Creaþiunea
Tatãl ºi Fiul S-au angajat în marea ºi minunata lucrare la care se gândiserã, aceea de creare a lumii. Pãmântul a ieºit nespus de frumos din mâna Creatorului. Existau munþi, dealuri ºi câmpii, cu râuri ºi lacuri presãrate printre ele. Pãmântul nu era o câmpie întinsã, ci monotonia peisajului era întreruptã de dealuri ºi munþi, nu aºa de înalþi ºi colþuroºi cum sunt acum, ci având o formã frumoasã ºi simetricã. Nu se vedeau deloc stânci înalte ºi golaºe, cãci se aflau sub pãmânt, alcãtuind un schelet al acestuia. Dealurile, munþii ºi câmpiile frumoase erau împodobite cu plante, flori ºi copaci înalþi ºi maiestuoºi de toate speciile, cu mult mai înalþi ºi mai frumoºi decât copacii de astãzi. Aerul era curat ºi sãnãtos, iar pãmântul pãrea ca un palat nobil. Îngerii priveau ºi se bucurau de lucrãrile frumoase ºi minunate ale lui Dumnezeu.
Dupã ce a fost creat pãmântul ºi vieþuitoarele de pe el, Tatãl ºi Fiul ªi-au îndeplinit planul, hotãrât înainte de cãderea lui Satana, de a face om dupã chipul ºi asemãnarea Lor. Ei lucraserã împreunã la crearea pãmântului ºi a fiecãrei vieþuitoare de pe el. Apoi Dumnezeu a zis: "Sã facem om dupã chipul ºi
{SJ 21}
asemãnarea Noastrã." Când a ieºit din mâna Creatorului sãu, Adam era de o înãlþime nobilã ºi de o frumoasã simetrie. El era de mai bine de douã ori mai înalt decât oamenii care trãiesc astãzi ºi era bine proporþionat. Trãsãturile lui erau perfecte ºi frumoase. Pielea nu-i era nici albã, nici palidã, ci rumenã, îmbujoratã, strãlucind de o bogatã tentã de sãnãtate. Eva nu era la fel de înaltã ca Adam. Capul ei ajungea puþin deasupra umerilor lui. Ea era, de asemenea, nobilã, desãvârºitã în simetrie ºi foarte frumoasã.
Aceastã pereche neprihãnitã nu purta veºminte artificiale. Ei erau îmbrãcaþi într-un veºmânt de luminã ºi slavã, aºa cum poartã îngerii. Acest cerc de luminã îi învãluia atâta timp cât trãiau în ascultare de Dumnezeu. Deºi Dumnezeu fãcuse totul de o frumuseþe desãvârºitã ºi se pãrea cã nimic nu lipsea de pe pãmânt ca sã-i facã fericiþi pe Adam ºi Eva, totuºi El ªi-a manifestat marea Lui iubire plantând, special pentru ei, o grãdinã. O parte din timpul lor urma sã fie ocupatã, în mod plãcut, îngrijind grãdina, iar o altã parte primind vizita îngerilor, ascultând învãþãturile lor ºi meditând. Munca lor nu era obositoare, ci plãcutã ºi înviorãtoare. Aceastã grãdinã frumoasã urma sã fie cãminul lor.
În aceastã grãdinã Domnul a aºezat toate soiurile de pomi pentru folosinþã ºi pentru frumuseþe. Erau pomi încãrcaþi cu fructe aromate, plãcute la vedere ºi bune la gust, destinate de Dumnezeu sã serveascã drept hranã perechii sfinte. Erau viþe frumoase care creºteau drept, cu încãrcãtura lor de fructe, care nu se aseamãnã cu nimic din ce a vãzut omul dupã cãdere. Fructele erau foarte mari ºi de diferite culori: unele erau aproape negre, altele mov, roºii, roz ºi verde deschis. Aceastã frumuseþe ºi bogãþie
{SJ 22}
de fructe crescute pe ramurile viþei se numeau struguri. Chiar dacã nu erau sprijinite de vreun suport, viþele nu se târau pe pãmânt, dar greutatea roadelor le apleca mult. Munca plãcutã a lui Adam ºi a Evei era de a forma bolþi din ramurile viþei ºi a le orienta în aºa fel încât sã formeze locuinþe naturale din pomii frumoºi, cu frunziºul ºi încãrcãtura lor de fructe aromate.
Pãmântul era îmbrãcat cu verdeaþã minunatã în care creºteau din abundenþã miriade de flori parfumate, din orice specie ºi de orice nuanþã. Totul era minunat ºi aranjat cu gust. În mijlocul grãdinii se afla pomul vieþii, care-i depãºea în splendoare pe toþi ceilalþi pomi. Fructele lui semãnau cu niºte mere de aur ºi argint ºi trebuia sã perpetueze nemurirea, iar frunzele sale aveau proprietãþi vindecãtoare.
Adam ºi Eva în Eden
Perechea sfântã era foarte fericitã în Eden. Le-a fost datã stãpânire nelimitatã asupra oricãrei fãpturi vii. Leul ºi mielul se jucau în jurul lor în pace, fãrã sã le facã vreun rãu, ºi dormeau la picioarele lor. Pãsãri de orice culoare ºi penaj zburau printre pomi ºi flori ºi în jurul lui Adam ºi al Evei, în timp ce cântecele lor cu tonuri delicate rãsunau în acorduri dulci, aducând laude Creatorului.
Adam ºi Eva erau fascinaþi de frumuseþile cãminului lor din Eden. Erau încântaþi de pãsãrelele din jurul lor cu pene strãlucitoare ºi pline de graþie, care-ºi ciripeau cântecele lor voioase. Perechea sfântã se unea cu ele ºi-ºi înãlþau vocea în cântece armonioase de laudã, dragoste ºi adorare la adresa Tatãlui ºi a Fiului Sãu scump, pentru dovezile de iubire care-i înconjurau. Ei recunoºteau ordinea ºi armonia creaþiunii, ce vorbeau despre înþelepciunea ºi cunoaºterea infinite. Descopereau
{SJ 23}
mereu noi frumuseþi ºi strãluciri ale cãminului lor din Eden, ceea ce le umplea inimile cu iubire mai profundã ºi aducea pe buzele lor expresii de recunoºtinþã ºi respect pentru Creatorul lor.
{SJ 24}
Cap. 3 - Consecinþele rãzvrãtirii
În mijlocul grãdinii, lângã pomul vieþii, se afla pomul cunoºtinþei binelui ºi rãului. Dumnezeu a destinat în mod special acest pom sã fie angajamentul primilor noºtri pãrinþi de ascultare, credinþã ºi dragoste faþã de El. Domnul le-a poruncit sã nu mãnânce din el ºi nici sã nu-l atingã, ca sã nu moarã. Le-a spus cã pot mânca dupã plãcere din toþi pomii din grãdinã, cu excepþia unuia din care, dacã vor mânca, vor muri negreºit.
Când Adam ºi Eva au fost aºezaþi în frumoasa grãdinã aveau tot ce-ºi puteau dori pentru fericirea lor. Dar, înainte de a le fi oferitã siguranþa veºnicã, Dumnezeu, în orânduirea Lui atotînþeleaptã, a ales sã le testeze loialitatea. Ei aveau sã se bucure de favoarea Lui ºi sã converseze cu El. Totuºi, El nu a aºezat rãul în locuri inaccesibile pentru ei. Lui Satana i s-a permis sã-i ispiteascã. Dacã suportau încercarea, aveau sã se bucure veºnic de favoarea lui Dumnezeu ºi a îngerilor cereºti.
Satana a rãmas uimit de noua lui condiþie. Fericirea l-a pãrãsit. Se uita la îngerii care odatã erau atât de fericiþi cu el, dar care au fost alungaþi din cer împreunã cu el. Înainte de cãderea lor, nici o umbrã de nemulþumire nu le pãta fericirea. Acum totul pãrea schimbat. Feþe ce reflectaserã chipul Fãcãtorului lor erau acum întunecate ºi
{SJ 25}
deznãdãjduite. Între ei era ceartã, neînþelegere ºi amare acuzaþii reciproce. Înainte de rãzvrãtirea lor, aceste lucruri fuseserã necunoscute în ceruri. Satana vedea acum rezultatele teribile ale rãzvrãtirii sale. S-a înfiorat ºi s-a temut sã priveascã viitorul ºi sã se gândeascã la sfârºitul acestor lucruri.
Soseºte ceasul voioaselor cântãri de laudã la adresa lui Dumnezeu ºi a Fiului Sãu prea iubit. Satana era cel care conducea altãdatã corul. El dãdea tonul, apoi întreaga oºtire îngereascã se unea cu el ºi acordurile unei muzici glorioase rãsunau în cer în cinstea lui Dumnezeu ºi a iubitului Sãu Fiu. Dar acum, în loc de sunetele unei muzici melodioase, la urechile marelui conducãtor rebel ajungeau discordie ºi cuvinte mânioase. Unde se aflã? Nu este totul un vis groaznic? Este închis afarã din cer? Porþile cerului n-au sã se mai deschidã niciodatã ca sã-l primeascã înãuntru? Ora de închinare se apropie, când îngeri strãlucitori ºi sfinþi se pleacã înaintea Tatãlui. El nu se va mai uni cu ei în cântarea cereascã. Nu se va mai pleca înaintea prezenþei veºnicului Dumnezeu, cu reverenþã ºi teamã sfântã.
Dacã ar putea fi din nou curat, sincer ºi credincios ar ceda cu bucurie la pretenþiile lui de autoritate. Dar era pierdut! Era dincolo de posibilitatea de a fi mântuit, din cauza rãzvrãtirii sale îngâmfate! ªi aceasta nu era totul; îi condusese ºi pe alþii la rãzvrãtire ºi la aceeaºi condiþie de a fi pierduþi împreunã cu el. Aceºtia erau îngeri, care nu se gândiserã niciodatã sã punã sub semnul întrebãrii voinþa Cerului sau sã refuze a asculta de Legea lui Dumnezeu, pânã când Satana nu le-a pus în minte aceste lucruri, prezentând înaintea lor faptul cã ar putea sã se bucure de un bine mai mare ºi de o libertate mai înaltã ºi mai slãvitã. Acesta a fost argumentul fals prin care îi înºelase. Asupra lui apãsa acum o responsabilitate de care ar fi fost bucuros sã se elibereze.
Aceste spirite deveniserã violente din cauza speranþelor înºelate. În loc de un bine mai mare,
{SJ 26}
experimentau acum rezultatele triste ale neascultãrii ºi nesocotirii Legii. Niciodatã nu vor mai fi conduse aceste fiinþe nefericite de guvernarea blândã a Domnului Isus Hristos. Niciodatã nu vor mai fi miºcaþi de dragostea profundã ºi arzãtoare, de pacea ºi de bucuria cu care prezenþa Lui îi inspirase întotdeauna, pentru a se întoarce la El în ascultare voioasã, cu stimã ºi reverenþã.
Satana cautã restabilirea
Satana s-a cutremurat când ºi-a privit lucrarea. Se afla singur, meditând la planurile lui trecute, prezente ºi viitoare. Fãptura lui puternicã s-a scuturat ca din cauza furtunii. Tocmai trecea un înger din cer. El l-a chemat ºi l-a rugat fierbinte sã-i rânduiascã o întrevedere cu Hristos. Acest lucru i-a fost acordat ºi atunci el i-a spus Fiului lui Dumnezeu cã se pocãia de rebeliunea lui ºi cã dorea sã aibã din nou favoarea lui Dumnezeu. El voia sã ocupe locul pe care Dumnezeu i-l stabilise mai înainte ºi sã se afle sub conducerea Lui înþeleaptã. Domnul Hristos a plâns durerea lui Satana, dar i-a spus ceea ce era în gândul lui Dumnezeu, cã el nu mai putea fi primit în cer niciodatã. Cerul nu trebuie pus în primejdie. Dacã el ar fi primit înapoi, întreg cerul ar fi mânjit, deoarece pãcatul ºi rãzvrãtirea au început cu el. Seminþele rebeliunii se aflau încã în el. Nu avea nici o scuzã pentru rãzvrãtirea lui; ºi nu se distrusese numai pe sine fãrã speranþã de reabilitare, ci ºi oºtiri de îngeri care ar fi fost fericiþi în cer, dacã ar fi rãmas statornici. Legea lui Dumnezeu putea condamna, dar nu putea ierta.
El nu se cãia de rãzvrãtirea lui pentru cã vedea bunãtatea lui Dumnezeu de care abuzase. Nu era posibil ca dragostea lui faþã de Dumnezeu sã fi crescut atât de mult de la cãderea lui încât sã-l conducã la supunere de bunã voie ºi la ascultare voioasã de Legea Sa, pe care o dispreþuise. Cauzele întristãrii lui erau nefericirea pe care o simþea din cauza pierderii
{SJ 27}
luminii plãcute a cerului, simþãmântul vinovãþiei care-l apãsa ºi dezamãgirea datoratã neîmplinirii aºteptãrilor lui. A fi comandant în afara cerului era cu totul diferit decât a avea aceastã onoare în cer. Pierderea tuturor privilegiilor cerului pãrea prea greu de suportat. El dorea sã le recâºtige.
Aceastã mare schimbare de poziþie nu îi crescuse dragostea faþã de Dumnezeu, nici faþã de Legea Lui înþeleaptã ºi dreaptã. Când Satana s-a convins pe deplin cã nu mai exista nici o posibilitate pentru reaºezarea lui în graþia divinã, ºi-a manifestat rãutatea cu o urã ºi mai mare ºi cu o vehemenþã aprinsã.
Dumnezeu ºtia cã o rãzvrãtire aºa de hotãrâtã nu va rãmâne inactivã. Satana avea sã inventeze mijloace pentru a-i necãji pe îngerii cereºti ºi a arãta dispreþ faþã de autoritatea Sa. Pentru cã nu putea obþine acces pe porþile cerului, avea sã stea chiar la intrare, sã-i tachineze pe îngeri ºi sã caute ceartã cu ei când intrau ºi ieºeau. Avea sã caute sã distrugã fericirea lui Adam ºi a Evei. Se va strãdui sã-i incite la revoltã, ºtiind cã aceasta ar produce durere în cer.
Complotul împotriva familiei omeneºti
Îngerii care îl urmaserã pe Satana îl cãutau, iar el s-a ridicat ºi, luându-ºi o privire sfidãtoare, i-a informat cu privire la planurile lui de a-l smulge pe nobilul Adam ºi pe tovarãºa lui, Eva, din mâna lui Dumnezeu. Dacã i-ar putea ademeni cumva la neascultare, Dumnezeu ar asigura vreun mijloc prin care ei sã poatã fi iertaþi, iar atunci ar fi drept ca ºi Satana ºi îngerii lui sã aibã parte de harul lui Dumnezeu. Dacã acest lucru nu se va realiza, ei s-ar putea uni cu Adam ºi Eva, deoarece
{SJ 28}
odatã ce aceºtia ar cãlca Legea lui Dumnezeu, ar fi obiectele mâniei lui Dumnezeu, ca ºi ei. Nelegiuirea i-ar plasa ºi pe Adam ºi Eva într-o stare de rebeliune, iar Satana ºi îngerii lui s-ar putea uni cu ei, ar lua în stãpânire grãdina Edenului ºi ar pãstra-o ca pe cãminul lor. Ei credeau cã, dacã ar putea obþine acces la pomul vieþii din mijlocul grãdinii, tãria lor ar fi egalã cu cea a îngerilor sfinþi ºi nici chiar Dumnezeu nu i-ar putea alunga.
Satana s-a consultat cu îngerii lui rãi. Nu toþi s-au unit deodatã pentru a se angaja în aceastã lucrare riscantã ºi teribilã. El le-a spus cã nu-i va încredinþa nici unuia din ei sãvârºirea acestei lucrãri, deoarece credea cã numai el are suficientã înþelepciune ca sã ducã la îndeplinire o iniþiativã aºa de importantã. Dorea ca ei sã se gândeascã la acest lucru, în timp ce el avea sã se retragã sã-ºi completeze planurile. Satana a încercat sã-i facã sã creadã cã aceasta era singura ºi ultima lor speranþã. Dacã eºuau aici, toate planurile lor de a recâºtiga ºi stãpâni cerul sau o parte din creaþiunea lui Dumnezeu erau fãrã speranþã.
Satana s-a dus sã-ºi definitiveze planurile care sã producã în modul cel mai sigur cãderea lui Adam ºi a Evei. Se temea cã scopurile i-ar putea fi zãdãrnicite chiar dacã ar avea succes în a-i conduce pe Adam ºi Eva la neascultare de porunca lui Dumnezeu, pentru a deveni astfel cãlcãtori ai Legii Sale, iar el n-ar câºtiga nici un bine pentru sine, cazul lui nu s-ar îmbunãtãþi cu nimic; vina i-ar fi încã ºi mai mare.
Satana se cutremura la gândul de a cufunda perechea sfântã ºi fericitã în nenorocirea ºi remuºcarea pe care el însuºi le îndura. Pãrea într-o stare de ºovãialã: ba era hotãrât ºi ferm, ba ezita ºi oscila. Îngerii lui îºi cãutau conducãtorul, ca sã-i spunã hotãrârea lor. Ei voiau sã se uneascã
{SJ 29}
cu Satana în planurile lui, sã poarte cu el responsabilitatea ºi sã fie pãrtaºi la consecinþe.
Satana ºi-a alungat simþãmintele de disperare ºi slãbiciune ºi, fiind conducãtorul lor, s-a întãrit ca sã înfrunte situaþia ºi sã facã tot ce-i stãtea în putere ca sã sfideze autoritatea lui Dumnezeu ºi a Fiului Sãu. Le-a fãcut cunoscut planurile lui. Dacã ar veni cu îndrãznealã la Adam ºi Eva ºi s-ar plânge de Fiul iubit al lui Dumnezeu, ei nu l-ar asculta nici o clipã, ci ar fi pregãtiþi pentru un asemenea atac. Dacã ar încerca sã-i intimideze cu puterea lui, fiind pânã nu de mult un înger cu înaltã autoritate, n-ar realiza nimic. El a decis cã viclenia ºi înºelãciunea ar reuºi ceea ce n-ar putea sã facã tãria ºi forþa.
Adam ºi Eva avertizaþi
Dumnezeu a adunat oºtirea îngereascã pentru a lua mãsuri de prevenire a rãului ameninþãtor. În sfatul cerului s-a hotãrât ca îngerii sã viziteze Edenul ºi sã-l avertizeze pe Adam cã se afla în primejdie din partea vrãjmaºului. Doi îngeri s-au grãbit sã-i viziteze pe primii noºtri pãrinþi. Perechea sfântã i-a primit cu bucurie ºi inocenþã, exprimându-ºi mulþumirile pline de recunoºtinþã faþã de Creatorul lor pentru felul în care îi înconjurase cu o aºa abundenþã a darurilor Sale. Totul era frumos ºi atractiv ca sã-i bucure ºi toate lucrurile pãreau în mod înþelept adaptate la nevoile lor. Mai presus de toate celelalte binecuvântãri, însã, ei preþuiau tovãrãºia Fiului lui Dumnezeu ºi a îngerilor cereºti, pentru cã le puteau povesti, la fiecare vizitã, noile lor descoperiri despre frumuseþile naturii din plãcutul lor cãmin, Edenul, ºi aveau multe întrebãri cu privire la lucrurile pe care nu le puteau înþelege limpede.
Cu bunãvoinþã ºi dragoste, îngerii le-au dat informaþiile pe care le doreau. Le-au mai relatat ºi
{SJ 30}
istoria tristã a rãzvrãtirii ºi cãderii lui Satana. Atunci ei le-au dat informaþii clare cu privire la faptul cã pomul cunoºtinþei a fost pus în grãdinã pentru a fi o garanþie a ascultãrii ºi dragostei lor faþã de Dumnezeu; cã starea înaltã ºi fericitã a îngerilor sfinþi avea sã fie pãstratã cu condiþia ascultãrii; cã ºi ei se aflau în aceeaºi situaþie: puteau sã asculte de Legea lui Dumnezeu ºi sã fie nespus de fericiþi sau s-o calce ºi sã-ºi piardã starea înaltã ºi sã fie cufundaþi într-o disperare fãrã margini.
Ei i-au spus lui Adam ºi Evei cã Dumnezeu nu-i constrânge sã asculte, cã El nu le-a luat puterea de a merge contrar voinþei Lui; cã ei erau fiinþe morale, libere sã asculte sau sã nu asculte. Nu era decât o singurã interdicþie pe care Dumnezeu vãzuse potrivit s-o aºeze asupra lor. Dacã vor cãlca voia lui Dumnezeu, vor muri negreºit. Îngerii le-au povestit lui Adam ºi Evei cum cel mai înãlþat înger, urmãtorul în rang dupã Domnul Hristos, a refuzat sã asculte de Legea lui Dumnezeu, pe care El o stabilise ca sã guverneze fiinþele cereºti; cum rãzvrãtirea lui provocase rãzboi în cer; cum rãzvrãtiþii au fost îndepãrtaþi ºi fiecare înger care se unise cu el în a se îndoi de autoritatea marelui Iehova a fost alungat din cer; ºi cum acest vrãjmaº cãzut era acum împotrivitorul a tot ceea ce privea interesele lui Dumnezeu ºi ale Fiului Sãu iubit.
Ei le-au spus cã Satana ºi-a propus sã le facã rãu ºi cã era necesar ca ei sã fie în gardã, cãci puteau veni în contact cu inamicul cãzut; acesta, însã, nu le putea face rãu cât timp ei ascultau de porunca lui Dumnezeu, cãci, dacã ar fi fost necesar, toþi îngeri din cer le-ar fi venit în ajutor ca sã nu-i vatãme duºmanul în vreun fel. Dacã nu ascultau, însã, de porunca lui Dumnezeu, atunci Satana ar avea putere sã-i necãjeascã, sã-i încurce ºi sã-i tulbure. Dacã rãmâneau statornici împotriva primelor aluzii ale
{SJ 31}
lui Satana, erau în tot atâta siguranþã ca ºi îngerii cereºti. Dar, dacã se supuneau ispititorului, Acela care nu i-a cruþat pe îngerii înãlþaþi nu i-ar fi cruþat nici pe ei. Ei trebuie sã sufer>Apedeapsa pãcatului lor deoarece Legea lui Dumnezeu este la fel de sacrã ca ºi El Însuºi, iar El cere ascultare fãrã rezerve de la toþi cei din cer ºi de pe pãmânt.
Îngerii au avertizat-o pe Eva sã nu se despartã de Adam în activitatea ei, deoarece ar putea fi adusã în contact cu acest vrãjmaº cãzut. Despãrþiþi ar fi fost într-o primejdie mai mare decât împreunã. Îngerii i-au sfãtuit sã urmeze îndeaproape instrucþiunile pe care li le dãduse Dumnezeu în legãturã cu pomul cunoºtinþei, deoarece în ascultare desãvârºitã se aflau în siguranþã ºi atunci duºmanul nu avea putere sã-i înºele. Dumnezeu nu i-a permis lui Satana sã-i urmãreascã mereu cu ispite. El putea avea acces la ei numai la pomul cunoºtinþei binelui ºi rãului.
Adam ºi Eva i-au asigurat pe îngeri cã nu vor cãlca niciodatã porunca expresã a lui Dumnezeu, pentru cã plãcerea lor cea mai mare era împlinirea voii Lui. Îngerii s-au unit cu Adam ºi Eva în acordurile sfinte ale unei muzici armonioase, iar, pe mãsurã ce cântecele lor rãsunau din Edenul fericit, Satana auzea sunetul melodiilor de adoraþie plinã de bucurie pentru Tatãl ºi Fiul. Invidia, ura ºi duºmãnia lui creºteau pe mãsurã ce asculta ºi el ºi-a exprimat faþã de urmaºii lui dorinþa puternicã de a-i incita (pe Adam ºi Eva) la neascultare ºi a aduce îndatã mânia lui Dumnezeu asupra lor, schimbându-le cântecele de laudã în urã ºi blesteme la adresa Fãcãtorului lor.
{SJ 32}
Cap. 4 - Ispita ºi cãderea
Satana ia forma unui ºarpe ºi intrã în Eden. ªarpele era o creaturã frumoasã cu aripi, iar în timp ce zbura prin vãzduh înfãþiºarea lui era strãlucitoare, semãnând cu aurul lustruit. El nu mergea pe pãmânt, ci zbura din loc în loc ºi mânca fructe ca ºi omul. Satana a intrat în ºarpe, ºi-a ocupat locul în pomul cunoºtinþei ºi a început sã mãnânce în voie din fructe.
Eva, la început fãrã sã-ºi dea seama, lucrând s-a despãrþit de soþul ei. Când a devenit conºtientã de acest lucru, a simþit cã ar putea exista un pericol, dar din nou a crezut cã era în siguranþã, chiar dacã nu rãmãsese aproape de soþul ei, ºi cã avea înþelepciune ºi tãrie sã ºtie dacã vine rãul ºi cum sã-l întâmpine. Tocmai aceasta o avertizaserã îngerii sã nu facã. Eva s-a pomenit privind îndelung, cu admiraþie ºi curiozitate, la pomul interzis. A vãzut cã pomul era foarte plãcut ºi se întreba de ce spusese Dumnezeu cu atâta hotãrâre sã nu mãnânce din el ºi sã nu-l atingã. Acum era ocazia lui Satana. I s-a adresat ca ºi cum era în stare sã-i ghiceascã gândul: "Oare a zis Dumnezeu cu adevãrat: 'Sã nu mâncaþi din toþi pomii din grãdinã?'" În felul acesta, cu cuvinte dulci ºi plãcute ºi cu o voce muzicalã i-a vorbit
{SJ 33}
el Evei. Ea a fost uimitã sã audã ºarpele vorbind. El i-a preamãrit frumuseþea ºi farmecul deosebit, ceea ce nu a fost neplãcut pentru Eva. Dar era surprinsã, deoarece ºtia cã Dumnezeu nu-i dãduse ºarpelui capacitatea de a vorbi.
Curiozitatea Evei a fost trezitã. În loc sã fugã de acolo, ea a stat sã asculte un ºarpe vorbind. Nu i-a trecut prin minte cã ar putea fi acel duºman cãzut, folosindu-se de ºarpe ca de un medium. Satana era cel care vorbea, ºi nu ºarpele. Eva era ademenitã, mãgulitã, orbitã. Dacã ar fi întâlnit un personaj impresionant, având forma ºi asemãnarea îngerilor, ea ar fi fost în gardã. Totuºi acea voce strãinã ar fi trebuit s-o trimitã lângã soþul ei, sã-l întrebe pe el de ce un altul i se adreseazã ei în felul acesta liber. Dar ea a început o conversaþie cu ºarpele ºi i-a rãspuns la întrebare: "Putem sã mâncãm din rodul tuturor pomilor din grãdinã. Dar despre rodul pomului din mijlocul grãdinii Dumnezeu a zis: 'Sã nu mâncaþi din el ºi sã nu vã atingeþi de el ca sã nu muriþi'" ªarpele i-a rãspuns: "Hotãrât, cã nu veþi muri: pentru cã Dumnezeu ºtie cã în ziua când veþi mânca din el vi se vor deschide ochii ºi veþi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele ºi rãul."
Satana voia sã-i transmitã ideea cã, mâncând din pomul interzis, ei ar primi un fel de cunoaºtere nouã ºi mai nobilã decât atinseserã pânã atunci. Aceasta a fost lucrarea lui specialã, cu mare succes, încã de la cãdere: sã-i conducã pe oameni sã cerceteze tainele celui Atotputernic, sã nu fie satisfãcuþi cu ceea ce Dumnezeu le-a descoperit ºi nici atenþi sã asculte ce le-a poruncit. El ar vrea sã-i ducã la neascultare de poruncile lui Dumnezeu ºi apoi sã-i facã sã creadã cã intrã într-un minunat câmp de cunoaºtere. Aceasta este purã închipuire ºi o amãgire jalnicã.
{SJ 34}
Ei nu reuºesc sã înþeleagã ce a poruncit Dumnezeu, nu þin seamã de poruncile Sale clare ºi aspirã la înþelepciune, independenþi de Dumnezeu, ºi cautã sã înþeleagã ceea ce El a gãsit potrivit sã le refuze muritorilor. Sunt îmbãrbãtaþi de ideile lor despre progres ºi fascinaþi de propria filozofie deºartã, dar bâjbâie printr-un întuneric ca de miez de noapte în locul luminii adevãratei cunoaºteri. Ei învaþã mereu, dar nu sunt niciodatã în stare sã ajungã la cunoaºterea adevãrului.
Nu a fost voia lui Dumnezeu ca aceastã pereche fãrã pãcat sã aibã vreo cunoaºtere a rãului. El le dãduse cu generozitate binele, dar a reþinut rãul. Eva a crezut cã vorbele ºarpelui erau înþelepte ºi a acceptat afirmaþia clarã: "Hotãrât, cã nu veþi muri: pentru cã Dumnezeu ºtie cã în ziua când veþi mânca din el, vi se vor deschide ochii ºi veþi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele ºi rãul", fãcându-L pe Dumnezeu mincinos. Satana a insinuat cu îndrãznealã cã Dumnezeu îi înºelase nelãsându-i sã obþinã o cunoaºtere mai înaltã ºi sã fie egali cu El. Dumnezeu a zis: "Dacã veþi mânca, veþi muri negreºit." ªarpele a zis: "Dacã veþi mânca, 'hotãrât, cã nu veþi muri.'"
Ispititorul a asigurat-o pe Eva cã, îndatã ce va mânca din fruct, va primi o cunoºtinþã nouã ºi superioarã care o va face egalã cu Dumnezeu. I-a atras atenþia cãtre el însuºi. A mâncat în voie din pom ºi nu numai cã l-a gãsit ca fiind cu desãvârºire nevãtãmãtor, ci ºi delicios ºi înviorãtor. El i-a spus Evei cã tocmai datoritã proprietãþilor minunate ale acestuia de a da înþelepciune ºi putere le interzisese Dumnezeu sã mãnânce din el sau chiar sã-l atingã, deoarece El îi cunoºtea calitãþile minunate. Satana afirma cã a obþinut puterea de a vorbi datoritã faptului cã mâncase din fructul pomului interzis lor. A dat de înþeles cã Dumnezeu nu-ºi va îndeplini cuvântul. Nu era decât o ameninþare
{SJ 35}
pentru a-i intimida ºi a-i reþine de la un mare bine. Apoi i-a mai spus cã ei n-ar putea muri. Nu mâncaserã ei din pomul vieþii, care perpetueazã nemurirea? Dumnezeu îi înºela pentru a le refuza o stare mai înaltã de înzestrare ºi o fericire mai mare. Ispititorul a cules un fruct ºi i l-a dat Evei. Ea l-a luat în mânã. El a spus: "Vi s-a interzis pânã ºi sã-l atingeþi, ca sã nu muriþi." I-a spus cã nu va pãþi nici un rãu ºi nici nu va muri mâncând din fruct, dupã cum nu a pãþit nimic atingându-l ºi þinându-l în mânã. Eva a fost încurajatã deoarece nu a simþit imediat semnele dezaprobãrii lui Dumnezeu. Ea gãsea cuvintele ispititorului cu totul înþelepte ºi corecte. A mâncat ºi a fost încântatã de fruct. Pãrea delicios pentru gustul ei ºi ºi-a închipuit cã simþea efectele lui minunate.
Eva devine un ispititor
Atunci ea însãºi a cules din fructe, a mâncat ºi ºi-a imaginat cã a simþit puterea înviorãtoare a unei existenþe noi ºi superioare ca rezultat al influenþei fructului interzis. Se afla într-o stare de excitare ciudatã ºi nefireascã în timp ce îºi cãuta soþul, cu mâinile încãrcate cu fructe. I-a relatat cuvântarea înþeleaptã a ºarpelui ºi voia sã-l conducã ºi pe el, cât mai repede, la pomul cunoºtinþei. I-a spus cã ea mâncase din fructe ºi, în loc sã aibã vreun simþãmânt de moarte, a simþit o influenþã plãcutã ºi înviorãtoare. Imediat ce nu a ascultat, Eva a devenit un agent puternic prin care s-a produs cãderea soþului ei.
Am vãzut o tristeþe aºternându-se pe faþa lui Adam. Pãrea speriat ºi plin de uimire. În mintea lui pãrea cã se duce o luptã. El i-a spus Evei
{SJ 36}
cã era foarte sigur cã acesta era duºmanul despre care fuseserã avertizaþi ºi, dacã era aºa, ea trebuia sã moarã. Ea l-a asigurat cã nu simþea nici un fel de efecte rele, ci mai degrabã o influenþã foarte plãcutã, ºi l-a rugat stãruitor sã mãnânce ºi el.
Adam a înþeles foarte bine cã tovarãºa lui încãlcase singura interdicþie pusã asupra lor ca un test al credincioºiei ºi dragostei. Eva se gândea cã, dacã ºarpele a spus cã hotãrât nu vor muri, cuvintele lui trebuie sã fie adevãrate, pentru cã ea nu simþea semnele nemulþumirii lui Dumnezeu, ci o influenþã plãcutã, aºa cum ºi-a imaginat cã simþeau îngerii.
Adam regreta cã Eva plecase de lângã el, dar acum faptul era consumat. El trebuia sã fie despãrþit de ea, cea a cãrei companie îi plãcuse atât de mult. Cum ar putea sã accepte aceasta? Dragostea lui pentru Eva era puternicã. Cu deznãdejde cumplitã, s-a hotãrât sã-i împãrtãºeascã soarta. El se gândea cã Eva era parte din el ºi, dacã ea trebuie sã moarã, va muri ºi el, pentru cã nu putea suporta gândul despãrþirii de ea. Îi lipsea credinþa în Creatorul lui binevoitor ºi plin de milã. El nu s-a gândit cã Dumnezeu, care îl modelase din þãrâna pãmântului, fãcându-l o fãpturã vie ºi frumoasã, ºi o crease pe Eva sã-i fie tovarãºã, putea s-o înlocuiascã. Oare, totuºi, nu s-ar putea ca vorbele acestui ºarpe înþelept sã fie corecte? Eva se afla în faþa lui, la fel de plãcutã ºi de frumoasã ºi, în aparenþã, la fel de nevinovatã ca ºi înainte de aceastã faptã de neascultare. Ea exprima o dragoste mai mare ºi mai înaltã faþã de el decât înainte de neascultarea ei, ca efect al fructelor pe care le mâncase. Nu a vãzut în ea nici un semn al morþii. Ea îi vorbise despre influenþa fericitã a fructelor ºi despre dragostea ei fierbinte pentru el, iar Adam s-a hotãrât sã înfrunte consecinþele. A luat fructul, l-a mâncat repede, dar, ca ºi Eva, n-a simþit imediat efectele lui nefaste.
Eva se crezuse capabilã sã decidã între
{SJ 37}
bine ºi rãu. Speranþa mãgulitoare de a intra într-o stare de cunoaºtere superioarã o fãcuse sã creadã cã ºarpele îi era un prieten deosebit, având un mare interes pentru fericirea ei. Dacã ºi-ar fi cãutat soþul ºi ar fi relatat Fãcãtorului lor cuvintele ºarpelui, ar fi fost imediat eliberaþi de ispita lui iscusitã. Domnul n-a vrut ca ei sã cerceteze rodul pomului cunoºtinþei binelui ºi rãului, deoarece atunci ar fi fost expuºi lui Satana deghizat. El ºtia cã ei vor fi în deplinã siguranþã dacã nu vor atinge fructul.
Libertatea omului de a alege
Dumnezeu i-a instruit pe primii noºtri pãrinþi cu privire la pomul cunoºtinþei ºi ei erau informaþi pe deplin despre cãderea lui Satana ºi despre primejdia ascultãrii de sugestiile lui. Dumnezeu nu i-a lipsit de puterea de a mânca din fructul interzis. El i-a lãsat ca agenþi morali liberi, sã-I creadã cuvântul, sã-I asculte poruncile ºi sã trãiascã, sau sã-l creadã pe ispititor, sã nu asculte ºi sã piarã. Amândoi au mâncat, iar marea înþelepciune pe care au dobândit-o a fost cunoaºterea pãcatului ºi un simþãmânt de vinovãþie. Înveliºul de luminã din jurul lor a dispãrut curând, iar sub povara vinei ºi a pierderii învelitorii lor divine i-a cuprins un tremur ºi au încercat sã-ºi acopere trupul dezgolit.
Primii noºtri pãrinþi au ales sã creadã cuvintele unui ºarpe, deºi el nu le dãduse nici o dovadã de iubire. El nu fãcuse nimic pentru fericirea ºi binele lor, în timp ce Dumnezeu le dãduse tot ce era bun ca hranã ºi plãcut de privit. Oriunde se putea odihni ochiul era belºug ºi frumuseþe; totuºi Eva a fost amãgitã de ºarpe sã creadã cã exista ceva interzis ce i-ar face înþelepþi, chiar ca Dumnezeu. În loc sã creadã
{SJ 38}
ºi sã se încreadã în Dumnezeu, ea s-a îndoit în mod josnic de bunãtatea Lui ºi a apreciat cuvintele lui Satana.
Dupã neascultarea lui, Adam ºi-a imaginat la început cã se simþea înãlþat cãtre o existenþã nouã ºi superioarã. Curând, însã, gândul nelegiuirii lui l-a îngrozit. Aerul care avusese o temperaturã blândã ºi constantã, pãrea cã-i îngheaþã. Perechea vinovatã avea un simþãmânt al pãcatului. Simþeau o teamã de viitor, o senzaþie de lipsã ºi o goliciune a sufletului. Iubirea dulce, pacea ºi fericirea plinã de mulþumire pãreau cã le fuseserã luate, iar în locul lor, o nevoie dupã ceva a venit asupra lor, cum nu mai experimentaserã niciodatã. Atunci, pentru prima oarã, atenþia le-a fost atrasã cãtre exterior. Ei nu fuseserã îmbrãcaþi, ci învãluiþi în luminã, ca ºi îngerii cereºti. Aceastã luminã care-i înconjurase i-a pãrãsit. Pentru a-ºi uºura simþãmântul de lipsã ºi de goliciune pe care-l aveau, ºi-au îndreptat atenþia spre a cãuta o învelitoare pentru trupurile lor, cãci cum ar fi putut apãrea dezbrãcaþi în ochii lui Dumnezeu ºi ai îngerilor?
Crima lor le stã acum înainte în adevãrata ei luminã. Cãlcarea poruncii precise a lui Dumnezeu capãtã un caracter mai clar. Adam condamna greºeala Evei de a pleca de lângã el ºi de a fi înºelatã de ºarpe. Ei se mãguleau cã Dumnezeu, care le dãduse totul ca sã-i facã fericiþi, ar putea sã le scuze, totuºi, neascultarea, datoritã marii lui iubiri faþã de ei ºi cã, în definitiv, pedeapsa lor nu va fi chiar aºa de înfricoºãtoare.
Satana jubila datoritã succesului lui. O ispitise pe femeie sã nu aibã încredere în Dumnezeu, sã-I punã înþelepciunea sub semnul întrebãrii ºi sã caute sã-I pãtrundã planurile atotînþelepte. Prin ea a provocat ºi înfrângerea lui Adam care, ca urmare a dragostei pentru Eva, a nesocotit porunca lui Dumnezeu ºi a cãzut ºi el.
{SJ 39}
Vestea cãderii omului s-a rãspândit în cer ºi toate harpele au tãcut. Îngerii ºi-au aruncat coroanele de pe cap, cu tristeþe. Tot cerul era în agitaþie. Îngerii erau mâhniþi din cauza nerecunoºtinþei josnice a omului faþã de binecuvântãrile bogate pe care i le asigurase Dumnezeu. S-a þinut un sfat pentru a decide ce trebuia fãcut cu perechea vinovatã. Îngerii se temeau ca nu cumva aceºtia sã-ºi întindã mâna sã mãnânce din pomul vieþii ºi astfel sã perpetueze o viaþã de pãcat.
Domnul i-a vizitat pe Adam ºi Eva ºi le-a fãcut cunoscut urmãrile neascultãrii lor. Când au auzit apropierea maiestuoasã a lui Dumnezeu, au cãutat sã se ascundã de privirea Lui cercetãtoare, de care erau încântaþi pe timpul inocenþei ºi sfinþeniei lor. "Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om ºi i-a zis: 'Unde eºti?' El a rãspuns: 'Þi-am auzit glasul în grãdinã ºi mi-a fost fricã, pentru cã eram gol, ºi m-am ascuns.' ªi Domnul Dumnezeu a zis: 'Cine þi-a spus cã eºti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îþi poruncisem sã nu mãnânci?'" Domnul a pus aceastã întrebare nu pentru cã avea nevoie de informaþie, ci pentru ca perechea vinovatã sã înþeleagã ce se întâmplase. Cum ai devenit ruºinat ºi fricos? Adam ºi-a recunoscut nelegiuirea, nu pentru cã se cãia de neascultarea lui, ci pentru a arunca blamul asupra lui Dumnezeu. "Femeia pe care mi-ai dat-o sã fie lângã mine mi-a dat din pom ºi am mâncat." Eva a fost apoi întrebatã: "Ce ai fãcut?" Ea a rãspuns: "ªarpele m-a amãgit ºi am mâncat din pom."
Blestemul
Atunci Domnul s-a adresat ºarpelui: "Fiindcã ai fãcut lucrul acesta, blestemat eºti între toate vitele ºi între toate fiarele de pe câmp;
{SJ 40}
în toate zilele vieþii tale sã te târãºti pe pântece ºi sã mãnânci þãrânã." Dupã cum fusese înãlþat mai presus de fiarele câmpului, ºarpele trebuia acum sã fie coborât sub nivelul lor ºi detestat de om, întrucât a fost agentul prin care a acþionat Satana. "Omului i-a zis: 'Fiindcã ai ascultat de glasul nevestei tale ºi ai mâncat din pomul despre care îþi poruncisem: sã nu mãnânci deloc din el, blestemat este acum pãmântul din pricina ta. Cu multã trudã sã-þi scoþi hrana din el în toate zilele vieþii tale; spini ºi pãlãmidã sã-þi dea ºi sã mãnânci iarba de pe câmp. În sudoarea feþei tale sã-þi mãnânci pâinea pânã te vei întoarce în pãmânt.'"
Dumnezeu a blestemat pãmântul din cauza pãcatului lor de a fi mâncat din pomul cunoºtinþei ºi a declarat: "Cu multã trudã sã-þi scoþi hrana din el în toate zilele vieþii tale." El le împãrþise binele, dar le reþinuse rãul. Acum El declarã cã ei vor mânca din el, adicã, vor cunoaºte rãul în toate zilele vieþii lor.
Din acel moment, omenirea avea sã fie chinuitã de ispitele lui Satana. Lui Adam i s-a hotãrât trudã ºi grijã continuã în locul muncii plãcute ºi înveselitoare de care se bucurase pânã atunci. Ei trebuia sã fie subiectul dezamãgirii, al întristãrii ºi al durerii ºi, în final, sã ajungã la dezintegrare. Erau fãcuþi din þãrâna pãmântului ºi trebuia sã se întoarcã în þãrânã.
Au fost informaþi cã trebuia sã-ºi piardã cãminul din Eden. Se supuseserã înºelãciunii ºi crezuserã cuvântul lui Satana cã Dumnezeu ar fi minþit. Prin neascultarea lor i-au deschis lui Satana o cale de a câºtiga acces mai uºor la ei ºi nu mai era sigur ca ei sã rãmânã în grãdina Edenului, ca nu cumva, în starea lor pãcãtoasã, sã aibã acces la pomul
{SJ 41}
vieþii ºi sã perpetueze o viaþã de pãcat. Ei s-au rugat stãruitor sã li se permitã sã rãmânã, cu toate cã recunoºteau cã îºi pierduserã dreptul la fericitul Eden. Au promis pentru viitor ascultare de Dumnezeu, fãrã rezerve. Au fost informaþi cã, în cãderea lor de la inocenþã la vinovãþie, n-au dobândit tãrie, ci slãbiciune. Nu îºi pãstraserã integritatea de când erau sfinþi, fericiþi ºi nevinovaþi ºi urmau sã aibã mult mai puþinã tãrie de a rãmâne credincioºi, având de acum o conºtiinþã vinovatã. Adam ºi Eva au fost plini de cea mai tãioasã remuºcare ºi chin sufletesc. Acum îºi dãdeau seama cã pedeapsa pãcatului era moartea.
Niºte îngeri au fost însãrcinaþi îndatã sã pãzeascã drumul spre pomul vieþii. Planul studiat al lui Satana era ca Adam ºi Eva sã nu asculte de Dumnezeu, sã primeascã dezaprobarea Lui ºi apoi sã mãnânce din pomul vieþii, ca sã poatã perpetua o viaþã de pãcat. Îngeri sfinþi, însã, au fost trimiºi sã le închidã calea spre pomul vieþii. În jurul acestor îngeri strãluceau în fiecare direcþie raze ce pãreau ca niºte sãbii sclipitoare.
{SJ 42}
Cap. 5 - Planul de mântuire
Când s-a aflat cã omul era pierdut, cã acea lume pe care o crease Dumnezeu avea sã fie umplutã cu muritori osândiþi la nenorocire, boalã ºi moarte ºi cã nu exista nici o cale de scãpare pentru vinovat, cerul s-a umplut de mâhnire. Întreaga familie a lui Adam trebuie sã moarã. L-am vãzut pe plãcutul Domn Isus cu o expresie de compasiune ºi de tristeþe pe faþã. Curând L-am vãzut apropiindu-Se de lumina nespus de strãlucitoare care Îl înconjura pe Tatãl ºi îngerul meu însoþitor mi-a spus cã Ei se aflau într-o conversaþie tainicã. Îngerii pãreau cuprinºi de o neliniºte intensã, în timp ce Ei comunicau. De trei ori a fost învãluit Domnul Hristos de lumina din jurul Tatãlui, iar a treia oarã a ieºit de acolo ºi persoana Lui putea fi vãzutã. Faþa îi era calmã, fãrã nici o dezorientare sau dubiu, ºi iradia o bunãtate ºi un farmec ce nu pot fi exprimate în cuvinte.
Apoi le-a fãcut cunoscut îngerilor faptul cã se gãsise o cale de scãpare pentru omul pierdut. Le-a spus cã a stãruit pe lângã Tatãl Sãu, oferindu-Se sã-ªi dea viaþa ca rãscumpãrare ºi sã ia asupra Lui sentinþa de moarte, pentru ca omul sã poatã gãsi iertare prin El; ca, prin meritele sângelui Sãu ºi prin ascultare de Legea lui Dumnezeu, omul sã poatã avea favoarea
{SJ 43}
lui Dumnezeu, sã fie adus în frumoasa grãdinã ºi sã mãnânce din rodul pomului vieþii.
Comandantul oºtilor îngereºti nu le-a ascuns nimic, ci le-a descoperit Planul de Mântuire, dar la început îngerii nu s-au putut bucura. Isus le-a spus cã va sta între mânia Tatãlui Sãu ºi omul vinovat, cã va purta fãrãdelegea ºi batjocura ºi doar câþiva Îl vor primi ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Aproape toþi Îl vor urî ºi-L vor respinge. κi va pãrãsi toatã slava din cer, va veni pe pãmânt ca om, Se va smeri ca un om, va cunoaºte, din proprie experienþã, diferitele ispite de care este asaltat omul, ca sã ºtie cum sã-i ajute pe aceia care vor fi ispitiþi; iar în final, dupã ce misiunea Lui ca învãþãtor va fi îndeplinitã, va fi dat în mâinile oamenilor ºi va îndura aproape orice fel de cruzime ºi suferinþã pe care le-ar putea produce Satana ºi îngerii lui prin oamenii rãi inspiraþi de el; va suferi cea mai crudã moarte, atârnat între cer ºi pãmânt ca un pãcãtos vinovat; va îndura ceasuri îngrozitoare de agonie, la care nici îngerii nu vor putea privi, ci îºi vor acoperi feþele. El nu va suferi numai agonie fizicã, ci ºi mintalã, care nici nu se poate compara cu suferinþa corpului. Greutatea pãcatelor întregii lumi va apãsa asupra lui. El le-a spus îngerilor cã va muri, va învia a treia zi ºi Se va înãlþa la Tatãl Sãu ca sã mijloceascã pentru omul îndãrãtnic ºi vinovat.
Singura cale de mântuire posibilã
Îngerii s-au aruncat cu faþa la pãmânt înaintea Lui. ªi-au oferit vieþile lor. Isus le-a spus cã prin moartea Lui îi va salva pe mulþi ºi cã viaþa unui înger nu poate plãti vina. Numai viaþa Sa ar putea fi
{SJ 44}
acceptatã de Tatãl ca rãscumpãrare pentru om. Le-a mai spus cã ei vor avea rolul de a fi cu El ºi de a-L întãri în diferite ocazii; cã va lua natura cãzutã a omului ºi cã tãria Lui nu va fi nici mãcar egalã cu cea a îngerilor; cã ei vor fi martorii umilirii ºi marilor Lui suferinþe; cã, vãzând aceste lucruri precum ºi ura oamenilor împotriva Lui, vor fi miºcaþi de cele mai profunde sentimente ºi, datoritã dragostei faþã de El, vor dori sã-L salveze ºi sã-L elibereze din mâinile ucigaºilor Lui; dar cã nu trebuie sã intervinã, pentru a nu împiedica nimic din cele ce vor vedea, ºi cã vor avea un rol la învierea Lui; cã Planul de Mântuire a fost pus la punct ºi cã Tatãl Sãu l-a acceptat.
Cu o tristeþe sfântã, Isus i-a mângâiat ºi îmbãrbãtat pe îngeri, informându-i cã, pe viitor, aceia pe care îi va mântui vor fi cu El, cã prin moartea Lui îi va rãscumpãra pe mulþi ºi-l va distruge pe cel care avea puterea morþii. Tatãl Sãu Îi va da împãrãþia ºi mãrirea împãrãþiei sub cerul întreg, iar El o va stãpâni în veci de veci. Satana ºi pãcãtoºii vor fi distruºi, ca sã nu mai tulbure vreodatã cerul sau noul pãmânt purificat. Isus a rugat fierbinte oastea îngereascã sã fie împãcatã cu planul pe care Tatãl Lui îl acceptase ºi sã se bucure cã, prin moartea Sa, omul cãzut putea iarãºi sã obþinã favoarea lui Dumnezeu ºi sã guste cerul.
Atunci o bucurie nespusã a umplut cerul. Oastea cereascã a cântat un cântec de laudã ºi adorare. ªi-au atins harpele ºi au cântat o notã mai înaltã, pentru marea îndurare ºi bunãvoinþã a Lui Dumnezeu, manifestate prin faptul cã Îl dãduse pe Fiul Sãu iubit sã moarã pentru un neam de rãzvrãtiþi. Laudã ºi adorare au fost revãrsate pentru lepãdarea ºi sacrificiul de Sine dovedite de Domnul Isus;
{SJ 45}
pentru cã a consimþit sã pãrãseascã sânul Tatãlui Sãu, a ales o viaþã de suferinþã ºi chin sufletesc ºi o moarte ruºinoasã, pentru a da viaþã altora.
Îngerul a zis: "Credeþi cã Tatãl L-a dat pe Fiul Sãu iubit fãrã zbucium? Nu, nu. Dumnezeul cerului a trecut chiar printr-o luptã între a-l lãsa pe omul vinovat sã piarã ºi a-l da pe iubitul Lui Fiu sã moarã pentru el." Îngerii erau atât de interesaþi de salvarea omului, încât se puteau gãsi printre ei unii care ar fi renunþat la slava lor ºi ºi-ar fi dat viaþa pentru omul muritor. Îngerul meu însoþitor mi-a spus: "Dar aceasta n-ar folosi la nimic. Nelegiuirea a fost prea mare ca viaþa unui înger sã poatã plãti preþul. Nimic altceva, ci numai moartea ºi mijlocirea Fiului Sãu vor plãti vina ºi-l vor salva pe omul pierdut din întristare ºi nenorocire deznãdãjduitã."
Îngerilor, însã, le-a fost încredinþatã lucrarea de a urca ºi a coborî cu balsam întãritor din slavã pentru a alina suferinþele Fiului lui Dumnezeu ºi a-I sluji. Lucrarea lor avea sã fie ºi aceea de a-i pãzi pe cei aflaþi sub har de îngerii rãi ºi de întunericul þesut continuu în jurul lor de cãtre Satana. Am vãzut cã era imposibil ca Dumnezeu sã schimbe sau sã modifice Legea Sa pentru a-l salva pe omul pierdut, muritor; de aceea a îngãduit ca prea iubitul Lui Fiu sã moarã pentru nelegiuirea omului.
Din nou, Satana ºi îngerii lui s-au bucurat pentru cã au putut, prin cãderea omului, sã-L coboare pe Fiul lui Dumnezeu din poziþia Lui înaltã. El le-a spus îngerilor lui cã, atunci când Isus va lua natura omului cãzut, Îl va birui ºi va împiedica împlinirea Planului de Mântuire.
Mi s-a arãtat cum fusese Satana odatã, un înger fericit ºi înãlþat. Apoi mi s-a arãtat cum era el acum. Încã mai are o staturã regeascã. Trãsãturile îi mai sunt încã nobile, cãci el
{SJ 46}
este un înger cãzut. Expresia feþei lui, însã, este plinã de neliniºte, grijã, nefericire, rãutate, urã, neastâmpãr, înºelãciune ºi orice rãu. Am remarcat în special acea frunte care odatã era aºa de nobilã: a început sã se tragã îndãrãt de la ochi. Am vãzut cã el s-a înclinat atât de mult spre rãu, încât orice calitate bunã s-a degradat ºi s-a dezvoltat orice trãsãturã rea. Ochii îi erau vicleni, ºireþi ºi cu o mare putere de pãtrundere. Statura îi era mare, dar carnea atârna pe mâini ºi pe faþã. Cum îl priveam, îºi sprijinea bãrbia pe mâna stângã. Pãrea cã se aflã în cugetare adâncã. Pe faþã avea un zâmbet care m-a fãcut sã tremur, aºa de plin era de rãutate ºi de ºiretenie satanicã. El zâmbeºte astfel când este sigur de victima lui, iar pe mãsurã ce o prinde în capcanã, zâmbetul îi devine tot mai îngrozitor.
În umilinþã ºi tristeþe de nedescris, Adam ºi Eva au pãrãsit minunata grãdinã în care fuseserã atât de fericiþi pânã când au nesocotit porunca lui Dumnezeu. Atmosfera s-a schimbat. Nu mai era constantã ca înainte de pãcat. Dumnezeu i-a îmbrãcat cu haine din piei, ca sã-i protejeze de frigul ºi de cãldura la care erau expuºi.
Legea neschimbãtoare a lui Dumnezeu
Tot cerul a jelit din cauza neascultãrii ºi cãderii lui Adam ºi a Evei, care a atras mânia lui Dumnezeu asupra întregului neam omenesc. Comunicarea cu Dumnezeu le-a fost întreruptã, iar ei s-au cufundat în nenorocire fãrã speranþã. Legea lui Dumnezeu nu putea fi schimbatã pentru a întâmpina nevoia omului, deoarece, în ordinea lui Dumnezeu, ea nu avea sã-ºi piardã nici puterea ºi nici cea mai micã parte din cerinþele sale.
Îngerii lui Dumnezeu au fost însãrcinaþi sã viziteze perechea cãzutã ºi sã-i informeze cã, deºi nu-ºi mai puteau
{SJ 47}
pãstra starea sfântã ºi cãminul din Eden, totuºi cazul lor nu era cu totul lipsit de speranþã. Li s-a spus cã Fiul lui Dumnezeu care stãtuse de vorbã cu ei în Eden, fusese miºcat de milã când le-a vãzut condiþia deznãdãjduitã ºi Se oferise de bunã voie sã ia asupra Sa pedeapsa cuvenitã lor, sã moarã pentru ei, ca omul sã poatã totuºi trãi prin credinþa în ispãºirea pe care Hristos a propus s-o facã pentru el. Prin Domnul Hristos a fost deschisã o uºã de speranþã pentru ca omul, în ciuda marelui lui pãcat, sã nu fie sub stãpânirea absolutã a lui Satana. Credinþa în meritele Fiului lui Dumnezeu avea sã-l înalþe pe om astfel încât acesta sã poatã rezista ºiretlicurilor lui Satana. I se va acorda un timp de probã în care, printr-o viaþã de pocãinþã ºi de credinþã în rãscumpãrarea Fiului lui Dumnezeu, sã poatã fi mântuit din cãlcarea Legii Tatãlui ºi astfel sã fie înãlþat într-o poziþie unde eforturile lui de a pãzi Legea sã poatã fi acceptate.
Îngerii le-au vorbit despre mâhnirea simþitã în cer când s-a anunþat cã ei cãlcaserã Legea lui Dumnezeu, fapt ce a fãcut necesar ca Domnul Hristos sã-ªi sacrifice viaþa Lui preþioasã.
Când Adam ºi Eva ºi-au dat seama cât de înaltã ºi de sfântã era Legea lui Dumnezeu, a cãrei nesocotire a necesitat un sacrificiu aºa de costisitor pentru a-i salva pe ei ºi pe urmaºii lor de la distrugere totalã, s-au rugat fierbinte ca mai degrabã sã moarã ei înºiºi sau sã fie lãsaþi, împreunã cu urmaºii lor, sã sufere pedeapsa pãcatului lor, decât ca Fiul prea iubit al lui Dumnezeu sã facã acest sacrificiu aºa de mare. Durerea lui Adam s-a intensificat. El a vãzut cã pãcatele lui erau atât de mari, încât atrãgeau consecinþe înfricoºãtoare.
{SJ 48}
Comandantul onorat al cerului, cu care umblase ºi vorbise în nevinovãþia lui sfântã, pe care îngerii Îl cinstesc ºi cãruia I se închinã, va trebui oare sã fie coborât din poziþia Sa înaltã ca sã moarã din cauza nelegiuirii lui?
Adam a fost informat cã viaþa unui înger nu putea plãti preþul. Legea lui Iehova, temelia guvernãrii Sale în cer ºi pe pãmânt, era la fel de sfântã ca ºi Dumnezeu Însuºi; ºi din acest motiv viaþa unui înger nu putea fi acceptatã de Dumnezeu ca jertfã pentru încãlcarea ei. Legea Sa este mai importantã în ochii Lui decât îngerii sfinþi din jurul tronului Sãu. Tatãl nu putea desfiinþa sau schimba nici un precept al Legii pentru a o aduce la nivelul condiþiei cãzute a omului, dar Domnul Hristos, care în unire cu Tatãl îl crease pe om, putea face o ispãºire acceptatã de Dumnezeu, dându-ªi viaþa ca jertfã ºi suportând mânia Tatãlui. Îngerii i-au fãcut cunoscut lui Adam cã, dupã cum pãcatul lui adusese moartea ºi nenorocirea, prin jertfa Domnului Isus Hristos aveau sã fie aduse la luminã viaþa ºi nemurirea.
O privire în viitor
Lui Adam i-au fost descoperite evenimente viitoare importante, de la excluderea lui din Eden la potop ºi apoi pânã la prima venire a Domnului Hristos pe pãmânt. Dragostea pentru Adam ºi urmaºii lui Îl va determina pe Fiul lui Dumnezeu sã Se coboare pânã acolo încât sã ia natura omeneascã ºi în felul acesta, prin propria-I umilire, sã-i înalþe pe toþi cei care vor crede în El. O asemenea jertfã avea suficientã valoare ca sã salveze întreaga lume; dar numai câþiva se vor folosi de mântuirea adusã lor printr-un sacrificiu aºa de minunat. Cei mai mulþi nu vor fi de acord cu condiþiile ce li se cer pentru a fi pãrtaºi la mãreaþa Lui salvare. Ei vor prefera pãcatul ºi cãlcarea Legii lui Dumnezeu, mai degrabã
{SJ 49}
decât pocãinþa, ascultarea ºi dependenþa prin credinþã de meritele jertfei oferite. Aceastã jertfã avea o valoare infinitã, putând sã-l facã pe omul care se va folosi de ea mai scump decât aurul, chiar mai scump decât aurul de Ofir.
Adam a fost purtat de-a lungul generaþiilor ºi a vãzut înmulþirea crimei, a vinei ºi a degradãrii, din cauzã cã omul va ceda înclinaþiilor lui naturale puternice de a cãlca Legea sfântã a lui Dumnezeu. A vãzut blestemul lui Dumnezeu apãsând tot mai greu asupra rasei umane, asupra turmelor ºi asupra pãmântului, din cauza nelegiuirii neîntrerupte a omului. I s-a arãtat cã nedreptatea ºi violenþa vor spori în mod constant; totuºi, în tot acest val de nefericire ºi durere, întotdeauna vor fi câþiva care vor pãstra cunoaºterea de Dumnezeu ºi vor rãmânea nepãtaþi în mijlocul degenerãrii morale predominante. Adam a fost fãcut sã înþeleagã ce este pãcatul: cãlcarea Legii. I s-a arãtat cã degenerarea moralã, mintalã ºi fizicã va veni asupra omenirii ca rezultat al nelegiuirii, pânã ce lumea se va umple de cu orice fel de nenorocire.
Zilele omului au fost scurtate din cauza propriului sãu pãcat, care a constat în nesocotirea Legii celei drepte a lui Dumnezeu. În cele din urmã, omenirea s-a degradat aºa de mult, încât pãrea o rasã inferioarã ºi aproape fãrã valoare. În general nu erau în stare sã aprecieze taina Calvarului, adevãrurile mãreþe ºi înalte ale ispãºirii ºi Planul de Mântuire, din cauza îngãduinþei faþã de gândirea fireascã. Totuºi, fãrã a þine seama de slãbiciunile oamenilor ºi de puterea lor scãzutã mintalã, moralã ºi fizicã, Domnul Hristos, credincios scopului pentru care a pãrãsit cerul, continuã sã fie interesat de cei slabi, depreciaþi ºi degeneraþi ºi-i invitã sã-ºi ascundã în El slãbiciunea ºi
{SJ 50}
marile lipsuri. Dacã vor veni la El, El va rãspunde tuturor nevoilor lor.
Jertfa pentru pãcat
Când Adam a adus o jertfã pentru pãcat, potrivit cu învãþãturile speciale ale lui Dumnezeu, a fost pentru el cea mai dureroasã ceremonie. Mâna lui trebuia sã se ridice pentru a lua viaþa pe care numai Dumnezeu o poate da ºi sã aducã o jertfã pentru pãcat. Pentru prima oarã a fost martorul morþii. În timp ce privea victima sângerândã, zvârcolindu-se în agonia morþii ºi reprezentându-L pe Fiul lui Dumnezeu, trebuia sã-L vadã, prin credinþã, pe Acela care avea sã moarã ca jertfã pentru om.
Aceastã jertfã pentru pãcat, stabilitã de Dumnezeu, trebuia sã-i aminteascã permanent lui Adam de vina sa ºi de recunoaºterea cu pocãinþã a pãcatului lui. Acest fapt, de a lua viaþa, i-a dat lui Adam o înþelegere mai profundã ºi mai clarã a nelegiuirii sale, pe care n-o putea ispãºi nimic altceva decât moartea Fiului scump al lui Dumnezeu. El a fost uimit de bunãtatea infinitã ºi iubirea fãrã seamãn care erau dispuse sã plãteascã un astfel de preþ pentru a-l salva pe vinovat. Când Adam ucidea victima nevinovatã, i se pãrea cã vãrsa cu mâinile sale sângele Fiului lui Dumnezeu. ªtia cã, dacã ar fi rãmas credincios lui Dumnezeu ºi Legii Lui sfinte, n-ar fi existat moarte pentru nici un animal sau om. Totuºi, în jertfa pentru pãcat, ce arãta cãtre jertfa mãreaþã ºi desãvârºitã a Domnului Hristos, a apãrut o stea de speranþã spre a lumina viitorul întunecat ºi îngrozitor ºi a-l elibera de sub deznãdejdea ºi ruina totalã.
La început, capul fiecãrei familii era considerat conducãtorul ºi preotul familiei. Mai târziu, când oamenii s-au înmulþit pe pãmânt, bãrbaþi numiþi de Dumnezeu au îndeplinit acest serviciu solemn al aducerii jertfelor pentru popor. În mintea pãcãtoºilor,
{SJ 51}
sângele animalului jertfit trebuia sã fie asociat cu sângele Fiului lui Dumnezeu. Moartea victimei avea sã dovedeascã tuturor cã plata pãcatului este moartea. Prin actul jertfei, pãcãtosul îºi recunoºtea vina ºi îºi manifesta credinþa, privind înainte cãtre sacrificiul mãreþ ºi desãvârºit al Domnului Hristos, pe care Îl reprezenta victima. Fãrã ispãºirea Fiului Sãu, Dumnezeu nu putea transmite omului binecuvântare sau salvare. Dumnezeu era gelos pentru onoarea Legii Sale. Cãlcarea ei a produs o despãrþire înspãimântãtoare între Dumnezeu ºi om. Lui Adam, în starea lui de nevinovãþie, i s-a oferit comunicare directã, liberã ºi plãcutã cu Fãcãtorul lui. Dupã nelegiuirea lui, însã, Dumnezeu a comunicat cu omul prin Hristos ºi prin îngeri.
{SJ 52}
Cap. 6 - Cain, Abel ºi jertfele lor
Cain ºi Abel, fiii lui Adam, aveau caractere foarte diferite. Abel se temea de Dumnezeu. Cain nutrea sentimente de rãzvrãtire ºi murmura împotriva lui Dumnezeu din cauza blestemului pronunþat împotriva lui Adam ºi din cauzã cã ºi pãmântul era blestemat datoritã pãcatului lui. Aceºti fraþi fuseserã învãþaþi cu privire la mãsurile luate pentru salvarea omenirii. Li se cerea sã îndeplineascã un sistem de ascultare umilã, în care sã-ºi dovedeascã reverenþa faþã de Dumnezeu, credinþa ºi dependenþa de Mântuitorul promis, prin sacrificarea mieilor întâi nãscuþi ºi aducerea lor ca o solemnã ardere de tot înaintea lui Dumnezeu. Aceastã jertfã îi fãcea sã-ºi aminteascã mereu pãcatul, precum ºi pe Mântuitorul care avea sã vinã ºi care trebuia sã fie mãreaþa jertfã pentru om.
Cain ºi-a adus darul Domnului cu murmur ºi necredinþã în inimã cu privire la Jertfa promisã. El nu era dispus sã urmeze cu stricteþe planul de ascultare, sã-ºi procure un miel ºi sã-l ofere împreunã cu roadele pãmântului. A luat numai din roade ºi nu a þinut seama de cerinþa lui Dumnezeu. Domnul îi fãcuse cunoscut lui Adam cã fãrã vãrsare de sânge nu poate exista iertare a pãcatului. Cain nu a fost meticulos, sã aducã mãcar cele mai bune roade. Abel ºi-a avertizat fratele sã nu vinã înaintea Domnului
{SJ 53}
fãrã o jertfã de sânge. Cain, fiind cel mai mare, n-a vrut sã-l asculte pe fratele lui. I-a dispreþuit sfatul ºi ºi-a adus jertfa cu îndoialã ºi murmur în ceea ce priveºte necesitatea ceremoniei. Iar Dumnezeu nu i-a acceptat-o.
Abel a adus din întâii nãscuþi ai turmei ºi din grãsime, dupã cum poruncise Dumnezeu; cu deplinã încredere în Mesia care avea sã vinã, ºi cu veneraþie smeritã, ºi-a oferit jertfa. Dumnezeu i-a respectat darul. O luminã a fulgerat din cer ºi a consumat jertfa lui Abel. Cain nu vede nici o manifestare ca dovadã a acceptãrii jertfei lui. Se mânie pe Domnul ºi pe fratele lui. Dumnezeu binevoieºte sã-i trimitã un înger pentru a sta de vorbã cu el.
Îngerul îl întreabã despre motivul mâniei lui ºi-i spune cã, dacã face binele ºi urmeazã instrucþiunile date de Dumnezeu, El îl va accepta ºi-i va respecta jertfa. Dar, dacã nu se va supune cu umilinþã, dacã nu-L va crede ºi nu-L va asculta, El nu-i poate accepta darul. Îngerul îi spune lui Cain cã nu a fost nici o nedreptate sau pãrtinire din partea lui Dumnezeu, dar cã nu i-a putut primi jertfa din cauza pãcatului lui ºi a neascultãrii de porunca Sa clarã ºi cã, dacã va face binele, va fi primit de Dumnezeu, iar fratele lui va trebui sã-l asculte ºi el va lua conducerea pentru cã era cel mai mare.
Însã chiar ºi dupã ce a fost astfel instruit cu exactitate, Cain nu s-a pocãit. În loc sã se condamne ºi sã se deteste pe sine pentru necredinþa lui, el încã se plânge de nedreptatea ºi de pãrtinirea lui Dumnezeu. În gelozia ºi ura lui, devine duºmanul lui Abel ºi-l ocãrãºte. Abel îi aratã cu blândeþe fratelui sãu greºelile ºi faptul cã rãul este în el. Cain, însã, îºi urãºte fratele din momentul în care Dumnezeu κi manifestã
{SJ 54}
dovezile acceptãrii faþã de acesta. Abel cautã sã-i potoleascã mânia vorbindu-i despre mila arãtatã de Dumnezeu faþã de pãrinþii lor, prin faptul cã le-a salvat viaþa când ar fi putut sã aducã pe datã moartea asupra lor. El îi spune lui Cain cã Dumnezeu îi iubeºte, altfel nu L-ar fi dat pe Fiul Lui, sfânt ºi nevinovat, sã sufere mânia pe care merita s-o sufere omul pentru neascultarea lui.
Începutul morþii
În timp ce Abel justificã planul lui Dumnezeu, Cain se înfurie. Mânia lui creºte ºi se aprinde împotriva lui Abel, pânã când îl omoarã. Dumnezeu îl întreabã pe Cain despre fratele lui, iar el rosteºte o minciunã: "Nu ºtiu. Sunt eu pãzitorul fratelui meu?" Dumnezeu îl informeazã cã îi cunoºtea pãcatul, îi cunoºtea orice faptã, chiar ºi gândurile inimii ºi-i spune: "Sângele fratelui tãu strigã din pãmânt la Mine. Acum blestemat eºti tu, izgonit din ogorul acesta care ºi-a deschis gura ca sã primeascã din mâna ta sângele fratelui tãu. Când vei lucra pãmântul, nu-þi va mai da bogãþia lui. Pribeag ºi fugar vei fi pe pãmânt."
La început, blestemul asupra pãmântului nu s-a simþit decât puþin; dar acum asupra lui apãsa un blestem dublu. Cain ºi Abel reprezintã cele douã categorii, drepþi ºi nedrepþi, credincioºi ºi necredincioºi, care existã de la cãderea omului pânã la a doua venire a lui Hristos. Cain, care ºi-a omorât fratele, îi reprezintã pe cei rãi care vor fi invidioºi pe cei neprihãniþi ºi-i vor urî pentru cã sunt mai buni decât ei. Vor fi geloºi pe ei, îi vor persecuta ºi-i vor da la moarte, din cauzã cã faptele bune ale acestora le condamnã calea lor pãcãtoasã.
{SJ 55}
Viaþa lui Adam a fost plinã de întristare, umilinþã ºi pocãinþã continuã. Pe mãsurã ce-i învãþa pe copiii ºi nepoþii lui frica de Domnul, ºi-a reproºat adesea cu amãrãciune pãcatul care adusese atâta nenorocire asupra urmaºilor lui. Când a pãrãsit frumosul Eden, gândul cã trebuie sã moarã l-a cutremurat cu groazã. El vedea moartea ca pe o calamitate înfricoºãtoare. Pentru prima oarã a fãcut cunoºtinþã cu realitatea grozavã a morþii în familia omeneascã prin chiar fiul sãu, Cain, care ºi-a ucis fratele. Plinã de cea mai amarã remuºcare pentru propria-i nelegiuire, lipsit de fiul lui, Abel, ºi privind la Cain ca fiind ucigaºul acestuia ºi cunoscând blestemul lui Dumnezeu asupra lui, inima lui Adam a fost copleºitã de durere. Cu cea mai mare asprime ºi-a imputat prima fãrãdelege. El a implorat iertarea lui Dumnezeu prin Jertfa fãgãduitã. A simþit profund mânia lui Dumnezeu pentru crima lui comisã în Paradis. Mai târziu el a fost martorul corupþiei generale care, în final, L-a provocat pe Dumnezeu sã-i distrugã pe locuitorii pãmântului printr-un potop. Sentinþa de moarte pronunþatã asupra lui de cãtre Creator i-a pãrut teribilã la început. Dupã ce a trãit câteva sute de ani, însã, a vãzut cã Dumnezeu era drept ºi milos ca sã punã capãt unei vieþi nenorocite.
Când Adam a fost martorul primelor semne de degradare ale naturii, în cãderea frunzelor ºi în ofilirea florilor, a plâns mai mult decât îºi plâng oamenii de astãzi morþii. Florile ce se ofileau nu reprezentau o pricinã de durere prea adâncã deoarece erau plãpânde ºi delicate; dar ca pomii cei înalþi, falnici ºi puternici sã-ºi lepede frunzele, sã se descompunã, prezenta înaintea lui dezintegrarea generalã a frumoasei naturi pe care Dumnezeu o crease pentru fericirea omului.
El le-a zugrãvit copiilor ºi nepoþilor lui,
{SJ 56}
pânã la a noua generaþie, trãsãturile desãvârºite ale cãminului sãu din Eden, precum ºi cãderea lui cu rezultatele ei grozave ºi povara de durere adusã asupra lui de ruptura din familie, ce dusese la moartea lui Abel. Le-a relatat suferinþele prin care îl trecuse Dumnezeu ca sã-l înveþe necesitatea ascultãrii stricte de Legea Lui. Le-a declarat cã pãcatul, indiferent sub ce formã existã, va fi pedepsit. I-a implorat sã asculte de Dumnezeu, care-i va trata cu milã dacã Îl vor iubi ºi se vor teme de El.
Îngerii au stat de vorbã cu Adam dupã cãderea lui ºi i-au spus despre Planul de Mântuire ºi despre faptul cã neamul omenesc nu se afla dincolo de posibilitatea salvãrii. Deºi între om ºi Dumnezeu se produsese o despãrþire îngrozitoare, totuºi a fost prevãzutã jertfa Fiului Sãu iubit, prin care oamenii sã poatã fi mântuiþi. Dar singura lor speranþã era într-o viaþã de pocãinþã umilã ºi de încredere în mãsura luatã. Toþi cei care Îl vor accepta în felul acesta pe Hristos, ca singurul lor Mântuitor, vor fi din nou aduºi în favoarea lui Dumnezeu prin meritele Fiului Sãu.
{SJ 57}
Cap. 7 - Set ºi Enoh
Set avea un caracter ales ºi urma sã ia locul lui Abel într-o trãire fãrã prihanã. Totuºi el era un fiu al lui Adam, ca ºi Cain cel pãcãtos, ºi nu a moºtenit din natura tatãlui sãu mai multã bunãtate fireascã decât fratele lui. El s-a nãscut în pãcat, dar, prin harul lui Dumnezeu, primind învãþãturile date cu credincioºie de Adam, L-a onorat pe Dumnezeu, fãcând voia Lui. S-a despãrþit de urmaºii corupþi ai lui Cain ºi a lucrat, aºa cum ar fi fãcut Abel dacã ar fi trãit, ca sã întoarcã mintea oamenilor pãcãtoºi la adorarea ºi ascultarea de Dumnezeu.
Enoh a fost un om sfânt. El L-a slujit pe Dumnezeu cu toatã inima. Vãzând corupþia familiei omeneºti, s-a despãrþit de descendenþii lui Cain, mustrându-i pentru marea lor stricãciune. Pe pãmânt existau ºi din aceia care Îl cunoºteau pe Dumnezeu, se temeau de El ºi I se închinau. Totuºi neprihãnitul Enoh era atât de nefericit din cauza înmulþirii ticãloºiei celor lipsiþi de evlavie, încât evita sã se asocieze cu ei în fiecare zi, temându-se cã ar putea fi afectat de necredinþa lor ºi astfel, în mintea lui, nu L-ar mai privi pe Dumnezeu cu acea sfântã veneraþie cuvenitã înaltului Sãu caracter. Sufletul îi era tulburat când vedea zilnic cum ei cãlcau în picioare autoritatea lui Dumnezeu. A ales sã stea separat de ei ºi îºi petrecea mare parte din timp în singurãtate, în meditaþie
{SJ 58}
ºi rugãciune. El aºtepta înaintea Domnului, rugându-Se sã-I cunoascã voinþa în mod desãvârºit spre a o împlini. Dumnezeu comunica cu Enoh prin îngerii Lui ºi-i dãdea învãþãturi divine. El i-a fãcut cunoscut cã nu va suporta rãzvrãtirea omului la nesfârºit ºi cã intenþiona sã distrugã rasa pãcãtoasã, aducând asupra pãmântului un potop.
Grãdina Edenului, curatã ºi plãcutã, din care au fost izgoniþi primii noºtri pãrinþi, a rãmas pânã când Dumnezeu ªi-a pus în gând sã nimiceascã pãmântul prin potop. El o plantase ºi o binecuvântase în mod deosebit. În providenþa Lui minunatã, a retras-o de pe pãmânt ºi o va aduce înapoi împodobitã mai frumos decât înainte de a fi fost luatã. Dumnezeu ªi-a propus sã pãstreze o mostrã a lucrãrii Lui de creaþiune desãvârºitã, neafectatã de blestemul cu care a lovit pãmântul.
Domnul i-a desfãºurat mai deplin lui Enoh planul de Mântuire ºi, prin Duhul profeþiei, l-a dus de-a lungul generaþiilor ce aveau sã trãiascã dupã potop ºi i-a arãtat marile evenimente legate de a doua venire a lui Hristos ºi de sfârºitul lumii. (Iuda 14)
Enoh era tulburat cu privire la moarte. I se pãrea cã cel neprihãnit ºi cel rãu vor merge împreunã în þãrânã ºi acela le va fi sfârºitul. El nu putea sã vadã clar viaþa celor drepþi, dupã mormânt. În viziune profeticã el a fost învãþat cu privire la Fiul lui Dumnezeu, care avea sã moarã ca jertfã pentru om, ºi i s-a arãtat venirea Domnului Hristos pe norii cerului, însoþit de oastea îngereascã, pentru a da viaþã neprihãniþilor morþi ºi a-i elibera din mormintele lor. Enoh a mai vãzut ºi starea coruptã a lumii în timpul când Hristos ar trebui sã vinã a doua oarã. A vãzut cã va
{SJ 59}
exista o generaþie lãudãroasã, obraznicã ºi încãpãþânatã, aliniatã în rãzvrãtire împotriva Legii lui Dumnezeu, tãgãduindu-L pe singurul Dumnezeu ºi pe Domnul nostru Isus Hristos, nesocotindu-I sângele ºi dispreþuindu-I ispãºirea. El i-a vãzut pe cei neprihãniþi încununaþi cu slavã ºi cinste, în timp ce nelegiuiþii erau despãrþiþi de prezenþa Domnului ºi nimiciþi de foc.
Enoh le-a repetat oamenilor cu credincioºie tot ce îi descoperise Dumnezeu prin Spiritul profeþiei. Unii l-au crezut ºi s-au întors de la rãutatea lor la frica ºi închinarea faþã de Dumnezeu.
Înãlþarea lui Enoh la cer
Enoh continua sã se apropie de atmosfera cerului pe mãsurã ce se unea tot mai mult cu Dumnezeu. Pe faþã îi strãlucea o luminã sfântã, care rãmânea asupra lui în timp ce-i învãþa pe aceia care voiau sã-i asculte cuvintele înþelepte. Înfãþiºarea lui cereascã ºi demnã îi impresiona pe oameni ºi-i umplea de un sentiment de respect amestecat cu teamã ºi uimire. Domnul îl iubea pe Enoh pentru cã acesta Îl urma cu statornicie, ura nelegiuirea ºi cãuta cu stãruinþã cunoºtinþa cereascã, pentru a putea îndeplini în mod desãvârºit voia lui Dumnezeu. El tânjea dupã o unire tot mai strânsã cu Domnul de care se temea, pe care Îl venera ºi-L adora. Dumnezeu n-a vrut sã permitã ca Enoh sã moarã ca alþi oameni, ci ªi-a trimis îngerii ca sã-l ia la cer fãrã a vedea moartea. Enoh a fost luat dintre oameni, în prezenþa celor neprihãniþi ºi a celor rãi. Aceia care îl iubeau s-au gândit cã Dumnezeu s-ar putea sã-l fi lãsat în vreunul din locurile lui retrase, dar, dupã cãutãri stãruitoare, nefiind în stare sã-l gãseascã, au raportat cã nu mai era, pentru cã îl luase Dumnezeu.
Prin luarea la cer a lui Enoh, un urmaº al lui Adam cel cãzut, Dumnezeu ne învaþã o lecþie de cea mai mare importanþã: cã toþi cei care se încred în Jertfa fãgãduitã
{SJ 60}
ºi ascultã cu credincioºie auruncile lui Dumnezeu vor fi rãsplãtiþi. Din nou vedem aici reprezentate douã categorii care vor exista pânã la a doua venire a Domnului Hristos: cei drepþi ºi cei nedrepþi, cei credincioºi ºi cei rãzvrãtiþi. Dumnezeu κi va aduce aminte de cei drepþi, care se tem de El. Îi va respecta ºi îi va onora, în contul Fiului Sãu prea iubit, ºi le va da viaþa veºnicã. Dar pe cei nelegiuiþi, care I-au cãlcat în picioare autoritatea, îi va înlãtura ºi-i va distruge de pe pãmânt ºi vor fi ca ºi când n-ar fi existat.
Dupã cãderea lui Adam dintr-o stare de fericire desãvârºitã într-o stare de nenorocire ºi pãcat, exista pericolul ca omul sã se descurajeze ºi sã întrebe: "Ce am câºtigat dacã am pãzit poruncile Lui ºi am umblat triºti înaintea Domnului" (Maleahi 3,14), când un blestem greu apasã asupra neamului omenesc ºi moartea este partea noastrã, a tuturor? Învãþãturile date lui Adam, însã, repetate de Set ºi exemplificate pe deplin de Enoh, au risipit întunericul ºi tristeþea ºi au dat speranþã omului cã, aºa dupã cum prin Adam a venit moartea, prin Isus, Mântuitorul fãgãduit, vor veni viaþa ºi nemurirea.
În cazul lui Enoh, credincioºii deznãdãjduiþi erau învãþaþi cã, deºi trãiau în mijlocul unui popor corupt ºi pãcãtos, care se afla în rãzvrãtire deschisã ºi neruºinatã împotriva Creatorului lui, totuºi, dacã voiau sã-L asculte ºi sã aibã credinþã în Salvatorul promis, puteau sã trãiascã în neprihãnire ca ºi credinciosul Enoh, sã fie primiþi de Dumnezeu ºi înãlþaþi, în cele din urmã, la tronul Sãu ceresc.
Enoh, despãrþit de lume ºi petrecând mult timp în rugãciune ºi în comuniune cu Dumnezeu, reprezintã poporul Sãu credincios din ultimele zile. Nelegiuirea va predomina pe pãmânt într-o proporþie înfricoºãtoare. Oamenii îºi vor urma
{SJ 61}
pornirea inimii lor stricate, îºi vor continua filozofia înºelãtoare ºi se vor rãzvrãti împotriva autoritãþii cerului.
Poporul lui Dumnezeu se va despãrþi de practicile nedrepte ale celor din jur ºi va cãuta puritatea gândirii ºi supunerea sfântã faþã de voia Lui, pânã când chipul Sãu divin se va reflecta în el. Ca ºi Enoh, el va fi pregãtit pentru înãlþarea la cer. În timp ce se strãduieºte sã înveþe ºi sã avertizeze lumea, el nu se va conforma spiritului ºi obiceiurilor necredincioºilor, ci le va condamna printr-o conversaþie sfântã ºi un exemplu evlavios. Înãlþarea la cer a lui Enoh, chiar înainte de distrugerea lumii prin potop, reprezintã înãlþarea tuturor drepþilor vii de pe pãmânt înainte de distrugerea prin foc. Sfinþii vor fi slãviþi în prezenþa acelora care i-au urât pentru ascultarea lor credincioasã de poruncile drepte ale lui Dumnezeu.
{SJ 62}
Cap. 8 - Potopul
Urmaºii lui Set erau numiþi fiii lui Dumnezeu, iar urmaºii lui Cain, fiii oamenilor. Pe mãsurã ce fiii lui Dumnezeu s-au amestecat cu fiii oamenilor, au devenit corupþi. S-au înrudit cu ei prin cãsãtorie ºi, din cauza influenþei soþiilor lor, ºi-au pierdut caracterul lor deosebit ºi sfânt ºi s-au unit cu fiii lui Cain în idolatria acestora. Mulþi au aruncat la o parte frica de Dumnezeu ºi I-au nesocotit poruncile. Existau câþiva, însã, care fãceau binele, se temeau de Creatorul lor ºi-L onorau. Noe ºi familia lui erau printre aceºti câþiva neprihãniþi.
Rãutatea omului era aºa de mare ºi a crescut într-o asemenea mãsurã înspãimântãtoare, încât I-a pãrut rãu lui Dumnezeu cã a fãcut om pe pãmânt. El a vãzut cã rãutatea omului era mare ºi cã toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate numai spre rãu.
Cu mai mult de o sutã de ani înainte de potop, Dumnezeu a trimis un înger la credinciosul Noe, ca sã-l avertizeze cã nu va mai avea milã de omenirea stricatã. El nu voia, însã, ca oamenii sã nu-I cunoascã planul. Avea sã-l instruiascã pe Noe ºi sã-l facã un predicator credincios, ca sã avertizeze lumea de distrugerea ce avea sã vinã, pentru ca locuitorii pãmântului sã fie lãsaþi fãrã scuzã. Noe trebuia sã le
{SJ 63}
predice oamenilor ºi sã pregãteascã o arcã, dupã cum îl va conduce Dumnezeu, pentru salvarea lui ºi a familiei. El nu avea sã predice numai, ci exemplul lui în construirea corãbiei avea sã-i convingã pe toþi cã el credea ceea ce predica.
Noe ºi familia lui nu erau singurii care se temeau ºi ascultau de Dumnezeu. Dar Noe era cel mai sfânt ºi mai evlavios dintre toþi de pe pãmânt, iar Dumnezeu i-a pãstrat viaþa ca sã împlineascã voia Lui prin construirea corãbiei ºi prin avertizarea lumii despre osânda ce urma. Metusala, bunicul lui Noe, a trãit pânã în anul potopului; ºi mai erau ºi alþii care au crezut predicarea lui Noe ºi l-au ajutat la construirea corãbiei, dar care au murit înainte de a veni apele pe pãmânt. Noe a condamnat lumea prin predicarea ºi prin exemplul lui în construirea arcãi.
Dumnezeu le-a dat tuturor celor ce alegeau ocazia de a se pocãi ºi a se întoarce la El. Dar ei nu au crezut predicarea lui Noe. I-au sfidat avertizãrile ºi au ridiculizat construirea pe uscat a acelui vas imens. Eforturile lui Noe de a-i reforma pe semenii sãi nu au avut succes. Mai bine de o sutã de ani, însã, el a perseverat în strãduinþele sale de a-i întoarce pe oameni la pocãinþã ºi la Dumnezeu. Fiecare loviturã datã la construirea corãbiei era un mesaj adresat oamenilor. Noe dirija lucrãrile, predica ºi lucra, în timp ce oamenii, cuprinºi de uimire, îl priveau ca pe un fanatic.
Construirea corãbiei
Dumnezeu i-a dat lui Noe dimensiunile exacte ale corãbiei, instrucþiuni clare ºi toate detaliile cu privire la construirea ei. Din multe puncte de vedere arca n-a fost construitã ca un vas, ci a fost pregãtitã ca o casã, având partea de jos ca a unui vapor, pentru a putea pluti pe apã. Nu existau ferestre în pereþii laterali ai corãbiei, ci deasupra,
{SJ 64}
pe unde venea lumina. Avea trei etaje ºi o uºã într-o parte. Diferitele compartimente pregãtite pentru a primi animale erau fãcute în aºa fel încât toate primeau luminã prin fereastra de deasupra. Arca a fost fãcutã din lemn de chiparos sau gofer, care nu se deterioreazã timp de sute de ani. Era o construcþie foarte rezistentã, pe care n-ar fi putut-o inventa înþelepciunea nici unui om. Dumnezeu a fost proiectantul, iar Noe meºterul Sãu constructor. Dupã ce Noe a fãcut tot ce i-a stat în putere ca sã lucreze corect fiecare parte, era imposibil ca arca sã poatã rezista la furtuna pe care Dumnezeu, în mânia Lui aprinsã, avea s-o aducã pe pãmânt. Lucrarea de finisare a construcþiei a fost un proces lent. Fiecare bucatã de lemn a fost potrivitã exact ºi fiecare îmbinare acoperitã cu smoalã. S-a fãcut tot ce a stat în puterea omului, pentru ca lucrarea sã fie desãvârºitã; totuºi, dupã toate acestea, numai Dumnezeu, prin puterea Lui miraculoasã, putea s-o pãzeascã de valurile furioase ºi puternice.
La început, se pãrea cã mulþi au primit avertizarea lui Noe, dar ei nu s-au întors pe deplin la Dumnezeu, cu pocãinþã adevãratã. Le-a fost dat un timp, înainte de a veni potopul, în care aveau sã fie puºi la probã ºi încercaþi. Ei au cãzut la test. Degradarea ce predomina i-a biruit ºi pânã la urmã s-au unit cu cei corupþi în a-ºi bate joc ºi a vorbi dispreþuitor despre credinciosul Noe. N-au vrut sã-ºi pãrãseascã pãcatele, ci au continuat în poligamie ºi în îngãduirea poftelor lor stricate.
Timpul lor de probã se apropia de încheiere. Locuitorii necredincioºi ºi sfidãtori ai lumii aveau sã primeascã un semn deosebit al puterii lui Dumnezeu. Noe a urmat cu exactitate instrucþiunile pe care i le dãduse Dumnezeu. Corabia a fost terminatã întocmai cum poruncise El. Noe pusese în magazie cantitãþi imense
{SJ 65}
de hranã pentru oameni ºi pentru animale. Dupã ce toate acestea au fost îndeplinite, Dumnezeu i-a poruncit credinciosului Noe: "Intrã în corabie, tu ºi toatã casa ta; cãci te-am vãzut fãrã prihanã înaintea Mea."
Animalele intrã în corabie
Au fost trimiºi îngeri ca sã adune din pãduri ºi din câmpii animalele pe care le crease Dumnezeu. Îngerii mergeau înaintea lor, iar ele veneau în urmã, douã câte douã, mascul ºi femelã, iar din cele curate câte ºapte perechi. Aceste animale, de la cele mai feroce pânã la cele mai blânde ºi nedãunãtoare, intrau în corabie într-un marº paºnic ºi solemn. Cerul pãrea întunecat de pãsãri de toate felurile. Zburau spre corabie douã câte douã, mascul ºi femelã, iar din pãsãrile curate câte ºapte. Oamenii priveau cu uimire, unii cu teamã, dar ajunseserã atât de împietriþi de rãzvrãtire, încât acest remarcabil semn al puterii lui Dumnezeu a avut doar o influenþã trecãtoare asupra lor. Timp de ºapte zile au intrat animalele în corabie, iar Noe le aranja în locurile pregãtite pentru ele.
Pe când omenirea osânditã privea soarele strãlucind în slava lui ºi pãmântul îmbrãcat în frumuseþea sa aproape edenicã, ºi-a alungat, prin distracþii zgomotoase, temerile ce apãruserã. Prin faptele lor de violenþã pãreau sã invite asupra lor pedeapsa mâniei deja aprinse a lui Dumnezeu.
Totul era acum gata pentru închiderea corabiei, lucru ce nu putea fi fãcut de Noe din interior. Mulþimea batjocoritoare a vãzut un înger coborând din cer, îmbrãcat într-o strãlucire ca a fulgerului. El a închis uºa masivã ºi ºi-a luat din nou zborul spre cer.
Familia lui Noe a stat în corabie ºapte zile înainte ca ploaia sã cadã pe pãmânt.
{SJ 66}
În acest timp s-au pregãtit pentru lunga lor ºedere în timpul cât apele aveau sã acopere pãmântul. Acestea au fost zile de manifestãri hulitoare din partea mulþimii necredincioºilor. Ei credeau cã, dacã profeþia lui Noe nu s-a împlinit îndatã dupã intrarea lui în arcã, atunci el fusese înºelat ºi lumea nu putea fi distrusã prin potop. Înainte de aceasta nu existase ploaie pe pãmânt. Dumnezeu fãcea ca o ceaþã sã se ridice de pe ape ºi sã cadã ca roua, în timpul nopþii, reînviorând vegetaþia ºi fãcând-o sã înfloreascã. Cu toate cã au vãzut manifestarea solemnã a puterii lui Dumnezeu, prin felul neobiºnuit în care animalele au ieºit din pãduri ºi din câmpii ºi au intrat în corabie ºi prin faptul cã îngerul lui Dumnezeu, îmbrãcat în strãlucire ºi maiestuozitate înspãimântãtoare, a coborât din cer ºi a închis uºa, totuºi ei ºi-au împietrit inimile, continuând sã benchetuiascã ºi sã facã glume pe seama manifestãrilor remarcabile ale puterii divine.
Izbucnirea furtunii
În ziua a opta, însã, cerurile s-au întunecat. Zgomotul tunetelor ºi lumina strãlucitoare a fulgerelor a început sã-i îngrozeascã pe oameni ºi pe animale. Ploaia cãdea din norii de deasupra lor. Niciodatã nu mai vãzuserã aºa ceva ºi curajul a început sã le slãbeascã de spaimã. Animalele umblau de colo colo în cea mai sãlbaticã teroare, iar glasurile lor discordante pãreau sã-ºi plângã propriul destin ºi pe acela al oamenilor. Violenþa furtunii a crescut pânã când apele pãreau sã curgã din cer ca niºte cascade. Malurile râurilor s-au prãbuºit, iar apele s-au revãrsat peste câmpii. S-au deschis ºi izvoarele adâncului celui mare. Jeturi de apã þâºneau din pãmânt cu o forþã de nedescris, aruncând la sute de metri în aer
{SJ 67}
stânci masive care apoi, în cãderea lor, se îngropau adânc în pãmânt.
Pentru prima oarã priveau oamenii distrugerea lucrãrii mâinilor lor. Clãdirile lor splendide, grãdinile ºi livezile frumos amenajate, unde îºi aºezaserã idolii, erau nimicite de fulgere din cer. Ruinele lor erau rãspândite pretutindeni. În livezi, ei îºi înãlþaserã altare închinate idolilor lor, pe care aduceau jertfe omeneºti. Dumnezeu le detesta ºi, în mânia Lui, le-a dãrâmat în faþa lor, iar ei au fost fãcuþi sã tremure înaintea viului Dumnezeu, Creatorul cerului ºi al pãmântului, ºi au fost fãcuþi sã ºtie cã distrugerea le-au adus-o urâciunile ºi îngrozitoarele lor jertfe idolatre.
Violenþa furtunii creºtea ºi lupta fenomenelor naturii se amesteca cu vaietele oamenilor care dispreþuiserã autoritatea lui Dumnezeu. Copaci, clãdiri ºi stânci erau aruncate în toate direcþiile. Groaza oamenilor ºi a animalelor nu putea fi descrisã. Însuºi Satana, care era constrâns sã fie în mijlocul elementelor dezlãnþuite, se temea pentru propria-i existenþã. El se bucurase sã conducã un neam atât de puternic ºi dorise ca ei sã trãiascã practicându-ºi urâciunile ºi rãzvrãtindu-se ºi mai mult împotriva Dumnezeului cerului. Satana rostea blesteme la adresa lui Dumnezeu, acuzându-L de nedreptate ºi cruzime. Mulþi oameni, ca ºi Satana, Îl huleau pe Dumnezeu ºi, dacã ºi-ar fi putut duce pânã la capãt rãzvrãtirea, L-ar fi doborât de pe tronul Sãu de dreptate.
În timp ce mulþi Îl blestemau ºi Îl huleau pe Creatorul lor, alþii, înnebuniþi de spaimã, îºi întindeau mâinile spre corabie, implorând sã fie primiþi în ea.
{SJ 68}
Acest lucru, însã, era imposibil. Dumnezeu închisese uºa, singura intrare, iar Noe a rãmas înãuntru ºi nelegiuiþii afarã. Numai El putea deschide uºa. Ei erau constrânºi sã recunoascã existenþa unui Dumnezeu viu, mai puternic decât omul, pe care Îl sfidaserã ºi Îl huliserã. Îl chemau stãruitor, dar urechea Lui nu era deschisã la strigãtul lor. În disperarea lor, unii au cãutat sã pãtrundã cu forþa în corabie, dar acea construcþie solidã a rezistat la toate eforturile lor. Unii s-au agãþat de ea pânã când au fost luaþi de talazurile înfuriate sau smulºi de pietre ºi pomi ce erau aruncaþi în toate pãrþile.
Cei care dispreþuiserã avertizarea lui Noe ºi îl batjocoriserã pe acel credincios predicator al neprihãnirii s-au pocãit prea târziu de necredinþa lor. Corabia era foarte clãtinatã ºi zguduitã. Animalele dinãuntru îºi exprimau spaima grozavã prin tot felul de zgomote; totuºi, în mijlocul tuturor elementelor descãtuºate, al valurilor ºi al pietrelor ºi copacilor aruncaþi, corabia plutea în siguranþã. Îngeri care excelau în tãrie o cãlãuzeau ºi o pãzeau de rãu. Pãzirea ei în fiecare clipã din cele patruzeci de zile ºi nopþi, în timpul acelei furtuni îngrozitoare, a fost o minune a Celui atotputernic.
Animalele expuse intemperiilor alergau la oameni, alegând prezenþa lor ca ºi când ar fi aºteptat ajutor de la ei. Unii s-au legat pe sine ºi pe copiii lor de aceste animale puternice, ºtiind cã ele vor lupta pentru viaþã ºi se vor cãþãra pe locurile cele mai înalte ca sã scape de apele în creºtere. Furtuna nu ºi-a domolit furia, iar apele creºteau mai repede decât la început. Unii s-au agãþat de copacii falnici de pe cele mai mari înãlþimi, dar aceºtia erau smulºi din rãdãcini ºi purtaþi cu violenþã prin aer,
{SJ 69}
ca ºi când ar fi fost azvârliþi cu mânie, împreunã cu pietre ºi pãmânt, în valurile umflate ºi clocotitoare. Fiinþe omeneºti ºi animale luptau sã-ºi pãstreze poziþia pe cele mai mari înãlþimi, pânã când toþi au fost aruncaþi împreunã în apele înspumate, care aproape ajungeau la locurile cele mai înalte. Pânã la urmã, apa a ajuns ºi la aceste locuri, iar oamenii ºi animalele deopotrivã au pierit în potop.
Noe ºi familia lui urmãreau cu nerãbdare scãderea apelor ºi doreau sã se întoarcã pe pãmânt. Noe a trimis un corb care a plecat ºi s-a întors, dar nu i-a adus informaþia doritã. A trimis apoi un porumbel care, neavând unde sã se odihneascã, s-a întors la corabie. Dupã ºapte zile, porumbelul a fost trimis din nou, iar când au vãzut frunza de mãslin în ciocul lui, familia celor opt, care fuseserã închiºi în arcã atât de mult timp, s-a bucurat foarte mult.
Din nou un înger a coborât ºi a deschis uºa corãbiei. Noe putea sã ia capacul de deasupra, dar nu putea deschide uºa pe care o închisese Dumnezeu. Dumnezeu i-a vorbit prin îngerul care a deschis-o ºi a invitat familia sã iasã ºi sã scoatã afarã cu ei toate fãpturile vii.
Jertfa lui Noe ºi fãgãduinþa lui Dumnezeu
Noe nu L-a uitat pe Dumnezeu, care îi ocrotise cu atâta îndurare. Imediat a înãlþat un altar, a luat din toate animalele curate ºi din toate pãsãrile curate ºi a adus arderi de tot arãtându-ºi credinþa în Hristos, marea Jertfã, ºi manifestându-ºi recunoºtinþa faþã de Dumnezeu pentru ocrotirea lor minunatã. Jertfa lui Noe s-a înãlþat înaintea Domnului ca un miros plãcut. El a primit-o ºi l-a binecuvântat pe Noe ºi familia lui. Aici este o lecþie pentru toþi aceia care
{SJ 70}
trãiesc pe pãmânt: pentru fiecare manifestare a îndurãrii ºi iubirii lui Dumnezeu faþã de ei, ar trebui înainte de toate sã-i ofere mulþumiri pline de recunoºtinþã ºi închinare umilã.
Ca omul sã nu fie cumva înspãimântat de nori ºi de cãderea ploilor ºi sã nu trãiascã mereu cu groazã, temându-se de un alt potop, Dumnezeu a încurajat binevoitor familia lui Noe printr-o fãgãduinþã: "Fac un legãmânt cu voi cã nici o fãpturã nu va mai fi nimicitã de apele potopului ºi nu va mai veni potop ca sã pustieascã pãmântul. ªi Dumnezeu a zis: Iatã semnul pe care-l fac între Mine ºi voi ºi toate vieþuitoarele care sunt cu voi, pentru toate neamurile de oameni în veci: curcubeul Meu pe care l-am aºezat în nor va sluji ca semn al legãmântului dintre Mine ºi pãmânt. Când voi strânge nori deasupra pãmântului, curcubeul se va arãta în nor... . Curcubeul va fi în nor; ºi Eu Mã voi uita la el, ca sã-Mi aduc aminte de legãmântul cel veºnic dintre Dumnezeu ºi vieþuitoarele de orice trup de pe pãmânt."
Câtã bunãvoinþã din partea lui Dumnezeu! Câtã îndurare pentru omul greºit, ca sã aºeze în nori frumosul curcubeu multicolor, o dovadã a legãmântului atotputernicului Dumnezeu cu omul! Acest curcubeu avea sã arate tuturor generaþiilor faptul cã Dumnezeu i-a nimicit pe locuitorii pãmântului prin potop, din cauza marii lor rãutãþi. Planul Lui era ca atunci când copiii generaþiilor urmãtoare aveau sã vadã curcubeul în nor ºi sã întrebe despre motivul acestui arc superb îmbrãþiºând cerul, pãrinþii sã le poatã explica distrugerea lumii vechi prin potop, din cauzã cã oamenii s-au dedat la tot felul de nelegiuiri, iar
{SJ 71}
mâinile Celui Prea Înalt au îndoit curcubeul ºi l-au aºezat în nori, ca o dovadã cã El nu va mai aduce niciodatã un potop de ape pe pãmânt.
Acest simbol din nor trebuie sã le întãreascã tuturor încrederea în Dumnezeu, cãci el este o dovadã a milei ºi bunãtãþii divine faþã de om. Deºi Dumnezeu a fost provocat sã distrugã pãmântul prin potop, totuºi mila Lui încã mai înconjoarã pãmântul.
El spune cã, atunci când se va uita la curcubeu, κi va aduce aminte. Nu trebuie sã înþelegem cã El uitã vreodatã, ci El vorbeºte în limbajul omului, pentru ca acesta sã-L poatã înþelege mai bine.
{SJ 72}
Cap. 9 - Turnul Babel
Unii din descendenþii lui Noe au început curând sã apostazieze. O parte a urmat exemplul lui Noe ºi a ascultat de poruncile lui Dumnezeu; alþii erau necredincioºi ºi rãzvrãtiþi ºi nu toþi aceºtia credeau la fel cu privire la potop. Unii nu credeau în existenþa lui Dumnezeu, iar în mintea lor considerau cã potopul a avut cauze naturale. Alþii credeau cã Dumnezeu existã ºi cã a distrus lumea antediluvianã prin potop; simþãmintele lor, ca ºi ale lui Cain se rãzvrãteau împotriva lui Dumnezeu pentru cã îi nimicise pe oameni de pe pãmânt ºi blestemase pãmântul, pentru a treia oarã, prin potop.
Cei care erau duºmanii lui Dumnezeu se simþeau zilnic mustraþi de comportarea neprihãnitã ºi de viaþa evlavioasã a celor care Îl iubeau, Îl ascultau ºi-L preamãreau. Necredincioºii s-au consultat între ei ºi au cãzut de acord sã se despartã de cei credincioºi, a cãror viaþã dreaptã era o mustrare continuã a cãilor lor rele. Au cãlãtorit la depãrtare de ei ºi au ales o câmpie întinsã unde sã locuiascã. ªi-au construit o cetate ºi au conceput ideea de a construi un turn înalt pânã la nori, ca sã locuiascã împreunã în cetate ºi în turn ºi sã nu mai fie risipiþi.
Ei s-au gândit cã se vor asigura în cazul unui alt potop, cãci îºi vor construi
{SJ 73}
turnul cu mult mai înalt decât nivelul atins de ape în timpul potopului, ºi lumea întreagã îi va onora, iar ei vor fi ca niºte dumnezei ºi vor stãpâni peste oameni. Acest turn era planificat sã-i preamãreascã pe constructori ºi sã abatã atenþia altor locuitori ai pãmântului de la Dumnezeu, pentru a se uni cu ei în idolatrie. Oamenii locuiau deja în turn, chiar înainte de a se termina construcþia. Camere mobilate ºi decorate splendid erau închinate idolilor lor. Aceia care nu credeau în Dumnezeu îºi închipuiau cã, dacã turnul va ajunge pânã la nori, vor putea descoperi cauzele potopului.
S-au înãlþat pe ei înºiºi împotriva lui Dumnezeu. Dar El nu le-a îngãduit sã-ºi termine lucrarea. Turnul era construit pânã la o mare înãlþime când Domnul a trimis doi îngeri ca sã le încurce lucrul. Când sus era nevoie de material pentru lucru, oameni special desemnaþi trimiteau vorbã din unul în altul, pânã jos. Când cererea era transmisã în felul acesta, îngerii le-au încurcat limba, iar oamenii de jos le-au trimis materiale ce nu fuseserã cerute. A urca materialul pânã la muncitorii din vârful turnului era un proces laborios. Când aceºtia descopereau cã nu era ceea ce doriserã, erau dezamãgiþi ºi furioºi ºi îi certau pe cei pe care îi credeau vinovaþi.
În aceste condiþii, nu mai era armonie în lucrul lor. Supãraþi unii pe alþii ºi nefiind în stare sã-ºi explice neînþelegerile ºi cuvintele ciudate dintre ei, ºi-au pãrãsit lucrul, s-au despãrþit ºi s-au rãspândit pe tot pãmântul. Pânã atunci, oamenii vorbiserã o
{SJ 74}
singurã limbã. Un fulger din cer, ca semn al mâniei lui Dumnezeu, a zdrobit vârful turnului ºi l-a trântit la pãmânt. În felul acesta Dumnezeu a vrut sã-i arate omului rãzvrãtit cã El este suprem.
{SJ 75}
Cap. 10 - Avraam ºi sãmânþa fãgãduitã
Domnul l-a ales pe Avraam ca sã ducã la îndeplinire voia Lui. El a fost condus sã-ºi pãrãseascã naþiunea idolatrã ºi sã se despartã de rudele lui. Domnul S-a descoperit lui Avraam în tinereþe, i-a dat pricepere ºi l-a pãzit de idolatrie. El plãnuia sã-l facã un exemplu de credinþã ºi adevãratã consacrare, pentru poporul Sãu care avea sã locuiascã dupã aceea pe pãmânt. Caracterul lui se remarca prin integritate, generozitate ºi ospitalitate. El impunea respect, ca un prinþ puternic între oameni. Reverenþa ºi dragostea lui pentru Dumnezeu, precum ºi ascultarea strictã de voinþa Sa, i-au câºtigat respectul slujitorilor ºi al vecinilor. Exemplul lui de evlavie ºi viaþa lui neprihãnitã, împreunã cu învãþãturile date cu credincioºie slujitorilor ºi familiei, i-au condus sã se teamã, sã-L iubeascã ºi sã-L venereze pe Dumnezeul lui Avraam.
Domnul S-a arãtat lui Avraam ºi i-a promis cã sãmânþa lui va fi numeroasã ca stelele cerului. I-a mai fãcut cunoscut, prin simbolul marelui întuneric îngrozitor ce a venit asupra lui, lunga perioadã de sclavie în Egipt a urmaºilor lui.
La început, Dumnezeu i-a dat lui Avraam o singurã soþie, arãtându-ªi în felul acesta rânduielile. El nu a planificat niciodatã ca omul sã aibã mai multe soþii. Lameh a fost primul care s-a
{SJ 76}
depãrtat în aceastã privinþã de ordinea înþeleaptã a lui Dumnezeu. El a avut douã soþii, ceea ce a creat discordie în familie. Invidia ºi gelozia celor douã l-au fãcut pe Lameh nefericit. Când oamenii au început sã se înmulþeascã pe pãmânt ºi li s-au nãscut fiice, ºi-au luat soþii din toate acelea pe care ºi le-au ales. Acesta a fost unul din marile pãcate ale locuitorilor lumii vechi, care a adus mânia lui Dumnezeu asupra lor. Acest obicei era practicat dupã potop ºi devenise atât de obiºnuit, încât chiar oameni drepþi au adoptat aceastã practicã, luându-ºi mai multe soþii. În felul acesta, ei au devenit corupþi ºi s-au depãrtat în aceastã privinþã de rânduiala lui Dumnezeu.
Domnul a spus despre Noe ºi familia lui care a fost salvatã în corabie: "Cãci te-am vãzut fãrã prihanã înaintea Mea în neamul acesta de oameni." Genesa 7,1. Noe avea o singurã soþie, iar disciplina familiei lor unite a fost binecuvântatã de Dumnezeu. Deoarece fiii lui Noe erau fãrã prihanã, ei au fost ocrotiþi în arcã împreunã cu tatãl lor neprihãnit. De la bun început nu a aprobat Dumnezeu poligamia. Este contrarã voinþei Lui. ªtia cã ea va distruge fericirea omului. Pacea lui Avraam a fost în mare mãsurã afectatã prin cãsãtoria lui nefericitã cu Agar.
Ezitare faþã de fãgãduinþele lui Dumnezeu
Domnul i-a spus lui Avraam, dupã despãrþirea acestuia de Lot: "Ridicã-þi ochii ºi, din locul în care eºti, priveºte spre miazãnoapte ºi spre miazãzi, spre rãsãrit ºi spre apus; cãci toatã þara pe care o vezi þi-o voi da þie ºi seminþei tale în veac. Îþi voi face sãmânþa ca pulberea pãmântului de mare; aºa cã, dacã poate cineva numãra pulberea pãmântului, ºi sãmânþa ta va putea sã fie numãratã." "Cuvântul Domnului a vorbit lui Avram într-o vedenie ºi a zis: Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tãu ºi rãsplata ta cea foarte
{SJ 77}
mare... . ªi Avram a zis: Iatã cã nu mi-ai dat sãmânþã ºi slujitorul nãscut în casa mea este moºtenitorul meu. "
Cum Avraam nu avea nici un fiu, la început se gândea cã servitorul lui credincios, Eliezer, prin adoptare, îi va deveni fiu ºi moºtenitor. Dumnezeu, însã, i-a spus lui Avraam cã nu servitorul lui îi va fi fiu ºi moºtenitor, ci cã el va avea într-adevãr un fiu. "ªi, dupã ce l-a dus afarã, i-a zis: Uitã-te pe cer ºi numãrã stelele, dacã poþi sã le numeri. ªi i-a zis: Aºa va fi sãmânþa ta."
Dacã Avraam ºi Sara ar fi aºteptat cu încredere împlinirea fãgãduinþei cã vor avea un fiu, multã nefericire ar fi fost evitatã. Ei au crezut cã va fi chiar aºa cum promisese Dumnezeu, dar n-au putut crede cã Sara, la vârsta ei înaintatã, va avea un fiu. Ea a sugerat un plan prin care credea cã putea fi îndeplinitã fãgãduinþa lui Dumnezeu. L-a rugat pe Avraam s-o ia pe Agar de soþie. Aici le-au lipsit amândurora credinþa ºi încrederea desãvârºitã în puterea lui Dumnezeu. Prin faptul cã a ascultat de glasul Sarei ºi a luat-o pe Agar de soþie, Avraam nu a reuºit sã treacã testul credinþei lui în puterea nelimitatã a lui Dumnezeu, ºi a adus multã nefericire asupra lor. Domnul intenþiona sã demonstreze credinþa neclintitã ºi bizuirea lui Avraam pe fãgãduinþele pe care i le fãcuse.
Semeþia Agarei
Agar era mândrã ºi lãudãroasã ºi se purta cu aroganþã faþã de Sara. Se mãgulea cã avea sã fie mama unei mari naþiuni din Avraam, aºa cum promisese Dumnezeu. Sara era nemulþumitã de
{SJ 78}
purtarea Agarei ºi-l învinuia pe Avraam pentru faptul cã lucrurile mergeau rãu, iar el era obligat sã asculte toate acestea. Avraam este mâhnit ºi-i spune Sarei cã Agar este slujitoarea ei ºi cã ea poate avea stãpânire asupra ei, dar refuzã s-o goneascã, pentru cã avea sã fie mama copilului sãu, prin care credea cã se va împlini fãgãduinþa. Îi spune Sarei cã n-ar fi luat-o pe Agar de soþie dacã nu i-ar fi cerut-o în mod special chiar Sara.
Avraam era silit sã asculte ºi plângerile Agarei cu privire la abuzul Sarei. Era încurcat. Dacã încerca sã corecteze rãul fãcut Agarei, mãrea gelozia ºi nefericirea Sarei, prima ºi mult iubita lui soþie. Agar fuge din faþa Sarei. Un înger al lui Dumnezeu o întâlneºte, o mângâie ºi în acelaºi timp o mustrã pentru purtarea ei trufaºã, spunându-i sã se întoarcã la stãpâna ei ºi sã se supunã sub mâna acesteia.
Dupã naºterea lui Ismael, Domnul Însuºi i S-a arãtat din nou lui Avraam ºi i-a spus: "Voi pune legãmântul Meu între Mine ºi tine ºi sãmânþa ta dupã tine din neam în neam; acesta este un legãmânt veºnic." Domnul repetã iarãºi, prin îngerul Sãu, fãgãduinþa de a da un fiu Sarei, ca ea sã fie astfel mama multor neamuri. Avraam încã nu înþelegea fãgãduinþa lui Dumnezeu. Gândul i-a zburat imediat la Ismael, ca ºi cum prin el avea sã vinã multele naþiuni promise ºi, în dragostea faþã de fiul lui, a exclamat: "Sã trãiascã Ismael înaintea Ta!"
Fãgãduinþa îi este repetatã lui Avraam, ºi mai desluºit: "Cu adevãrat, nevastã-ta Sara îþi va naºte un fiu; ºi-i vei pune numele Isaac. Eu voi încheia legãmântul Meu cu el, ca un legãmânt veºnic pentru sãmânþa lui dupã el." Îngerii sunt trimiºi a doua oarã la Avraam, în drumul lor
{SJ 79}
spre a distruge Sodoma, ºi îi repetã ºi mai lãmurit fãgãduinþa cã Sara va naºte un fiu.
Fiul fãgãduit
Dupã naºterea lui Isaac, marea bucurie manifestatã de Avraam ºi Sara a fãcut-o foarte geloasã pe Agar. Ismael fusese învãþat de mama lui cã avea sã fie binecuvântat în mod special de Dumnezeu ca fiu al lui Avraam ºi cã va moºteni tot ce-i fusese fãgãduit acestuia. Ismael împãrtãºea simþãmintele mamei lui ºi era mânios din cauza bucuriei manifestate la naºterea lui Isaac. L-a dispreþuit pe Isaac, deoarece credea cã era preferat în locul lui. Sara a vãzut atitudinea lui Ismael faþã de fiul ei ºi a fost foarte miºcatã. I-a relatat lui Avraam purtarea nerespectuoasã a lui Ismael faþã de ea ºi de fiul ei, Isaac, ºi i-a spus: "Izgoneºte pe roaba aceasta ºi pe fiul ei; cãci fiul roabei acesteia nu va moºteni împreunã cu fiul meu, cu Isaac."
Avraam a fost foarte mâhnit. Ismael era fiul lui, pe care-l iubea. Cum putea sã-l izgoneascã? În dezorientarea lui, s-a rugat lui Dumnezeu, cãci nu ºtia ce cale sã apuce. Domnul i-a spus lui Avraam, prin îngerii Sãi, sã asculte cererea Sarei, soþia lui, ºi sã nu lase ca afecþiunea faþã de fiul lui, sau faþã de Agar, sã-l împiedice sã fie de acord cu dorinþele ei. Aceasta era singura cale pe care o putea urma pentru a restabili armonia ºi fericirea în familia lui. Avraam a primit de la înger fãgãduinþa încurajatoare cã Ismael, deºi despãrþit de casa tatãlui lui, nu va muri ºi nici nu va fi pãrãsit de Dumnezeu ºi cã va fi ocrotit pentru cã era fiul lui Avraam. Dumnezeu a promis sã facã ºi din Ismael o mare naþiune.
{SJ 80}
Avraam avea o fire nobilã ºi binevoitoare, care s-a manifestat în rugãminþile lui stãruitoare pentru oamenii din Sodoma. Spiritul lui puternic a suferit mult. A fost copleºit de întristare, iar sentimentele paterne i-au fost profund miºcate când a izgonit-o pe Agar ºi pe fiul lui, Ismael, sã pribegeascã, strãini într-o þarã strãinã.
Dacã Dumnezeu ar fi aprobat poligamia, nu l-ar fi instruit astfel pe Avraam s-o izgoneascã pe Agar ºi pe fiul ei. Prin aceasta, a vrut sã-i înveþe pe toþi o lecþie: cã drepturile ºi fericirea relaþiei de cãsãtorie trebuie întotdeauna respectate ºi pãzite, chiar cu un mare preþ. Sara a fost prima ºi singura soþie adevãratã a lui Avraam. Ea avea toate drepturile de soþie ºi de mamã, pe care nimeni alta nu le putea avea în familia lor. Ea îºi stima soþul, numindu-l domn, dar era geloasã ca afecþiunea lui sã nu fie împãrþitã între ea ºi Agar. Dumnezeu nu a mustrat-o pe Sara pentru calea pe care a luat-o. Avraam a fost mustrat de îngeri pentru neîncrederea în puterea lui Dumnezeu, care îl fãcuse s-o ia pe Agar de soþie ºi sã creadã cã prin ea se va împlini fãgãduinþa.
Testul suprem al credinþei
Dumnezeu a vãzut din nou potrivit sã probeze credinþa lui Avraam prin încercarea cea mai înfricoºãtoare. Dacã ar fi îndurat prima probã ºi ar fi aºteptat cu rãbdare ca fãgãduinþa sã se împlineascã prin Sara ºi n-ar fi luat-o pe Agar de soþie, n-ar fi fost supus la proba cea mai minuþioasã la care a fost supus omul vreodatã. Domnul i-a poruncit lui Avraam: "Ia pe fiul tãu, pe singurul tãu fiu pe care-l iubeºti, pe Isaac; du-te în þara Moria ºi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care þi-l voi spune."
Avraam nu a fost neîncrezãtor în Dumnezeu ºi nu a ezitat, ci
{SJ 81}
dimineaþa, devreme, a luat doi slujitori, pe Isaac ºi lemnele pentru arderea de tot ºi a plecat înspre locul despre care îi spusese Dumnezeu. El nu i-a dezvãluit Sarei adevãratul scop al cãlãtoriei lui, ºtiind cã dragostea ei pentru Isaac ar determina-o sã nu se încreadã în Domnul ºi sã-l reþinã pe fiul ei. Avraam nu a lãsat ca sentimentele pãrinteºti sã-l controleze ºi sã-l facã sã se rãzvrãteascã împotriva lui Dumnezeu. Porunca Domnului era planificatã sã-i agite adâncimile sufletului. "Ia-l pe fiul tãu." Apoi, ca pentru a-i încerca inima ºi mai profund, a adãugat: "Pe singurul tãu fiu, pe care-l iubeºti, pe Isaac;" adicã, pe singurul fiu al fãgãduinþei, "ºi adu-l ardere de tot... . "
Acest tatã a cãlãtorit trei zile cu fiul lui, având timp suficient sã se gândeascã ºi sã se îndoiascã de Dumnezeu, dacã ar fi fost înclinat s-o facã. Dar el nu s-a îndoit de Dumnezeu. El nu se gândea cã de-acum fãgãduinþa se va împlini prin Ismael, deoarece Dumnezeu i-a spus clar cã va fi împlinitã prin Isaac.
Avraam a crezut cã Isaac era fiul fãgãduinþei. El a mai crezut cã Dumnezeu voia chiar ceea ce spusese când i-a poruncit sã meargã ºi sã-l aducã ardere de tot. Nu a ezitat în faþa fãgãduinþei, ci a crezut cã Dumnezeu care, în providenþa Lui, îi dãduse Sarei un fiu la vârsta ei înaintatã ºi care îi ceruse lui Avraam sã ia viaþa acelui fiu, putea ºi sã-i redea viaþa ºi sã-l scoale pe Isaac din morþi.
Avraam i-a lãsat pe slujitori pe cale ºi a propus sã meargã singur cu fiul lui, ca sã se închine la o oarecare depãrtare de ei. N-a vrut sã le permitã slujitorilor sã-i însoþeascã, pentru ca nu cumva dragostea lor pentru Isaac sã-i determine sã-l împiedice pe Avraam sã împlineascã porunca lui Dumnezeu. A luat lemnele din mâinile slujitorilor ºi le-a pus pe umerii fiului. A mai luat focul ºi cuþitul. Era
{SJ 82}
pregãtit sã execute misiunea grozavã datã de Dumnezeu. Tatãl ºi fiul au mers mai departe, împreunã.
"Atunci Isaac a vorbit cu tatãl lui ºi a zis: "Tatã!" "Ce este, fiule?" i-a rãspuns el. Isaac a zis din nou: "Iatã focul ºi lemnele, dar unde este mielul pentru arderea de tot?" "Fiule", a rãspuns Avraam, "Dumnezeu Însuºi va purta grijã de mielul pentru arderea de tot." ªi au mers amândoi împreunã înainte." Acel tatã serios, iubitor ºi suferind mergea înainte cu hotãrâre, alãturi de fiul lui. Când au ajuns la locul pe care i-l arãtase Dumnezeu lui Avraam, el a construit acolo un altar, a aºezat lemnele în ordine, gata pentru jertfã ºi apoi i-a spus lui Isaac despre porunca lui Dumnezeu de a-l oferi ca ardere de tot. I-a repetat fãgãduinþa pe care i-o fãcuse Dumnezeu de câteva ori, cã prin Isaac el va deveni un neam mare. I-a spus cã, prin ascultarea poruncii Domnului de a-l ucide, Dumnezeu κi va împlini fãgãduinþa, pentru cã El avea putere sã-l învie din morþi.
Solia îngerului
Isaac credea în Dumnezeu. El fusese învãþat ascultarea fãrã rezerve de tatãl lui ºi Îl iubea ºi adora pe Dumnezeul pãrintelui sãu. Ar fi putut sã-i opunã rezistenþã tatãlui dacã voia, dar, dupã ce l-a îmbrãþiºat cu dragoste, s-a lãsat legat ºi aºezat pe lemne. Când mâna tatãlui s-a ridicat ca sã-l ucidã pe fiu, un înger al lui Dumnezeu, care urmãrise toatã credincioºia lui Avraam pe drumul spre Moria, a strigat din cer ºi a zis: "Avraame! Avraame!" "Iatã-mã!" a rãspuns el. Îngerul a zis: "Sã nu pui mâna pe bãiat ºi sã nu-i faci nimic; cãci ºtiu acum cã te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruþat pe fiul tãu, pe singurul tãu fiu, pentru Mine."
{SJ 83}
Avraam a ridicat ochii ºi a vãzut înapoia lui un berbece, încurcat cu coarnele într-un tufiº; ºi Avraam s-a dus ºi a luat berbecele ºi l-a adus ca ardere de tot în locul fiului sãu."
De data aceasta, Avraam a trecut testul pe deplin ºi în mod nobil, iar prin credincioºia lui ºi-a compensat lipsa de credinþã în Dumnezeu, care îl fãcuse s-o ia pe Agar de soþie. Dupã manifestarea credinþei lui Avraam, Dumnezeu ªi-a reînnoit fãgãduinþa faþã de el. "Îngerul Domnului a chemat a doua oarã din ceruri pe Avraam ºi a zis: "Pe Mine Însumi jur, zice Domnul; pentru cã ai fãcut lucrul acesta ºi n-ai cruþat pe fiul tãu, pe singurul tãu fiu, te voi binecuvânta foarte mult ºi-þi voi înmulþi foarte mult sãmânþa, ºi anume: ca stelele cerului ºi ca nisipul mãrii; ºi sãmânþa ta va stãpâni cetãþile vrãjmaºilor ei. Toate neamurile pãmântului vor fi binecuvântate în sãmânþa ta, pentru cã ai ascultat de porunca Mea."
{SJ 84}
Cap. 11 - Cãsãtoria lui Isaac
Canaaniþii erau idolatri, iar Domnul poruncise poporului Sãu sã nu se înrudeascã prin cãsãtorie cu ei ca nu cumva sã fie conduºi la idolatrie. Avraam era bãtrân ºi se aºtepta sã moarã curând. Isaac era încã necãsãtorit. Avraam se temea de influenþele corupãtoare care îl înconjurau pe fiul lui ºi dorea sã-i aleagã o soþie care nu-l va depãrta de Dumnezeu. Aceastã problemã i-a încredinþat-o slujitorului lui credincios ºi cu experienþã care avea în grijã toatã averea lui.
Avraam i-a cerut slujitorului sãu sã jure solemn înaintea Domnului cã nu va lua pentru Isaac o soþie canaanitã, ci va merge la rudele lui Avraam, care credeau în adevãratul Dumnezeu. L-a însãrcinat sã fie atent sã nu-l ducã pe Isaac în þara de unde venise Avraam, pentru cã aproape toþi cei de acolo erau afectaþi de idolatrie. Dacã nu putea gãsi o soþie pentru Isaac, care sã-ºi pãrãseascã rudele ºi sã vinã unde era el, atunci era eliberat de jurãmântul fãcut.
Aceastã chestiune importantã, nu a fost lãsatã sã fie rezolvatã de Isaac singur, independent de tatãl lui. Avraam i-a spus slujitorului sãu cã Dumnezeu κi va trimite îngerul înainte, ca sã-l cãlãuzeascã în alegerea pe care o va face. Servitorul cãruia i-a fost încredinþatã aceastã misiune ºi-a început lunga sa cãlãtorie. Când a intrat în cetatea în care locuiau
{SJ 85}
rudele lui Avraam, s-a rugat stãruitor ca Dumnezeu sã-l cãlãuzeascã în alegerea unei soþii pentru Isaac. A cerut sã-i fie date anumite dovezi, pentru a nu greºi în aceastã privinþã. El s-a odihnit la o fântânã unde se strângeau întotdeauna mulþi oameni. Aici a observat îndeosebi manierele plãcute ºi purtarea politicoasã a Rebecãi ºi a primit toate dovezile cã ea era aceea pe care Dumnezeu a avut plãcerea s-o aleagã pentru a deveni soþia fiului stãpânului sãu, Isaac. Ea l-a invitat pe slujitor acasã la tatãl ei. Atunci el le-a relatat tatãlui ºi fratelui ei dovezile pe care le primise de la Domnul, cã Rebeca trebuia sã devinã soþia lui Isaac, fiul stãpânului lui.
Apoi, slujitorul lui Avraam le-a spus: "Acum, dacã doriþi sã arãtaþi bunãvoinþã ºi credincioºie faþã de stãpânul meu, spuneþi-mi; dacã nu, spuneþi-mi iarãºi, ca sã mã îndrept la dreapta sau la stânga." Tatãl ºi fratele au rãspuns: "De la Domnul vine lucrul acesta; noi nu-þi putem spune nici rãu nici bine. Iatã, Rebeca este înaintea ta; ia-o ºi du-te, ca sã fie nevasta fiului stãpânului tãu, cum a spus Domnul." Când a auzit robul lui Avraam cuvintele lor, s-a aruncat cu faþa la pãmânt înaintea Domnului."
Dupã ce au fost aranjate toate lucrurile ºi a fost obþinut consimþãmântul tatãlui ºi al fratelui, a fost consultatã Rebeca, dacã voia sã plece cu slujitorul lui Avraam la mare distanþã de familia tatãlui ei, pentru a deveni soþia lui Isaac. În urma întâmplãrilor petrecute, ea a crezut cã mâna lui Dumnezeu o alesese ca sã fie soþia lui Isaac ºi a rãspuns: "Da, vreau."
Învoielile cu privire la cãsãtorie erau, în general, fãcute de pãrinþi; totuºi, copiii nu
{SJ 86}
erau constrânºi sã se cãsãtoreascã cu aceia pe care nu-i puteau iubi. Ei însã, aveau încredere în judecata pãrinþilor lor, le urmau sfatul ºi-ºi ofereau dragostea acelora pe care îi alegeau pãrinþii lor cu experienþã ºi temãtori de Dumnezeu. Se considera o crimã a urma o cale contrarã acesteia.
Un exemplu de ascultare filialã
Isaac a fost educat în frica de Domnul, sã trãiascã o viaþã de ascultare. Când avea patruzeci de ani, s-a supus, ca slujitorul cu experienþã ºi temãtor de Dumnezeu al tatãlui lui sã aleagã pentru el. El a crezut cã Dumnezeu îl va cãlãuzi cu privire la gãsirea unei soþii.
Cazul lui Isaac a rãmas înregistrat ca un exemplu de urmat pentru copiii din generaþiile urmãtoare, în special de cãtre aceia care spun cã se tem de Dumnezeu.
Calea urmatã de Avraam în educarea lui Isaac, pe care l-a fãcut sã iubeascã viaþa de ascultare nobilã, este înregistratã spre beneficiul pãrinþilor ºi ar trebui sã-i determine sã porunceascã familiei lor. Trebuie sã-ºi înveþe copiii sã se supunã ºi sã le respecte autoritatea. Pãrinþii sã simtã cã asupra lor apasã rãspunderea de a îndruma dragostea copiilor cãtre persoanele pe care judecata lor le va arãta cã sunt tovarãºi potriviþi pentru fiii sau fiicele lor.
{SJ 87}
Cap. 12 - Iacov ºi Esau
Dumnezeu cunoaºte sfârºitul încã de la început. Înainte de naºterea lui Iacov ºi Esau, El a ºtiut ce fel de caractere îºi vor dezvolta aceºtia. A ºtiut cã Esau nu va avea plãcere sã-L asculte. El a rãspuns rugãciunii îngrijorate a Rebecãi ºi a informat-o cã va avea doi copii, iar cel mai mare va sluji pe cel mai mic. I-a prezentat istoria viitoare a celor doi fii, faptul cã vor fi douã naþiuni, una mai mare decât cealaltã, ºi cã fiul mai mare va sluji celui mai mic. Întâiul nãscut avea dreptul la avantaje deosebite ºi privilegii speciale, care nu aparþineau nici unui alt membru al familiei.
Isaac îl iubea pe Esau mai mult decât pe Iacov, pentru cã îi procura vânat. El era încântat de spiritul lui îndrãzneþ ºi curajos, manifestat la vânãtoarea de animale sãlbatice. Iacov era fiul preferat al mamei, pentru cã firea lui era mai blândã ºi mai potrivitã s-o facã fericitã. Iacov învãþase de la mama lui ceea ce Dumnezeu o învãþase pe ea: cã cel mai mare trebuie sã slujeascã celui mai mic. Judecata lui tinereascã l-a fãcut sã tragã concluzia cã aceastã fãgãduinþã nu va putea fi îndeplinitã cât timp Esau avea privilegiile acordate întâiului nãscut. Când Esau s-a întors de la câmp, slãbit de foame, Iacov s-a folosit de ocazie pentru a profita de nevoia lui Esau.
{SJ 88}
I-a propus sã-i dea sã mãnânce ciorbã, dacã se va lepãda de dreptul de întâi nãscut, iar Esau i l-a vândut lui Iacov.
Esau ºi-a luat douã soþii idolatre, ceea ce a produs o mare întristare lui Isaac ºi Rebecãi. Cu toate acestea, Isaac îl iubea pe Esau mai mult decât pe Iacov. Când a crezut cã era aproape sã moarã, i-a cerut lui Esau sã-i pregãteascã o mâncare, ca sã-l binecuvânteze înainte de a muri. Esau nu i-a spus tatãlui sãu cã îi vânduse lui Iacov dreptul de întâi nãscut, întãrind aceasta printr-un jurãmânt. Rebeca a auzit cuvintele lui Isaac ºi ºi-a amintit cuvintele Domnului: "Cel mai mare va sluji celui mai mic." Ea ºtia cã Esau îºi tratase cu nechibzuinþã dreptul de întâi nãscut ºi i-l vânduse lui Iacov. L-a convins pe Iacov sã-ºi înºele tatãl ºi, prin fraudã, sã primeascã binecuvântarea lui care, credea ea, nu putea fi obþinutã pe nici o altã cale. La început, Iacov nu a vrut sã înfãptuiascã aceastã înºelãtorie, dar pânã la urmã a fost de acord cu planul mamei lui.
Rebeca cunoºtea pãrtinirea lui Isaac în favoarea lui Esau ºi credea cã logica nu-i va schimba planurile. În loc sã se încreadã în Dumnezeu, care rânduieºte toate evenimentele, ea a manifestat lipsã de credinþã, convingându-l pe Iacov sã-ºi înºele tatãl. Calea lui Iacov, în aceastã privinþã, nu a fost aprobatã de Dumnezeu. În loc de a încerca sã aducã la îndeplinire evenimentele prezise cu ajutorul înºelãtoriei, Rebeca ºi Iacov ar fi trebuit sã aºtepte ca Dumnezeu sã-ªi împlineascã scopurile în felul Sãu ºi la timpul Sãu.
Dacã Esau ar fi primit binecuvântarea pãrinteascã ce se oferea întâiului nãscut, prosperitatea lui nu ar fi putut veni decât de la Dumnezeu. El ar fi putut sã-l binecuvânteze cu prosperitate sau sã aducã asupra lui nenorocirea, în funcþie de faptele lui. Dacã L-ar fi iubit ºi onorat pe Dumnezeu, ca neprihãnitul Abel,
{SJ 89}
ar fi fost primit ºi binecuvântat de El. Dacã n-ar fi avut respect pentru Dumnezeu sau pentru poruncile Lui, ca ºi Cain cel rãu, urmându-ºi calea coruptã, n-ar fi primit binecuvântarea Lui, ci ar fi fost respins, cum a fost ºi Cain. Dacã purtarea lui Iacov ar fi fost neprihãnitã, dacã L-ar fi iubit pe Dumnezeu ºi s-ar fi temut de El, ar fi fost binecuvântat cu prosperitate ºi mâna lui Dumnezeu ar fi fost cu el, chiar dacã n-ar fi obþinut binecuvântarea ºi privilegiile oferite, în general, întâilor nãscuþi.
Anii exilului lui Iacov
Rebeca s-a pocãit cu amãrãciune pentru sfatul rãu dat lui Iacov, deoarece acesta a fost mijlocul prin care a fost despãrþitã pentru totdeauna de el. El a fost forþat sã fugã de mânia lui Esau pentru a-ºi salva viaþa, iar mama lui nu l-a mai vãzut niciodatã. Isaac a trãit mulþi ani dupã ce i-a dat lui Iacov binecuvântarea ºi s-a convins, dupã modul de comportare al celor doi, cã binecuvântarea îi aparþinea de drept lui Iacov.
Iacov nu a fost fericit în relaþiile lui de cãsãtorie, deºi soþiile lui erau surori. El s-a înþeles cu Laban sã se cãsãtoreascã cu fiica lui, Rahela, pe care o iubea. Dupã ce l-a slujit pe Laban ºapte ani pentru Rahela, acesta l-a înºelat ºi i-a dat-o pe Lea. Când ºi-a dat seama de înºelãtorie ºi de faptul cã Lea îºi jucase partea ei, Iacov n-a putut-o iubi. Laban l-a înºelat dându-i-o pe Lea în loc de Rahela, întrucât dorea sã beneficieze o mai lungã perioadã de timp de serviciile lui credincioase. Iacov l-a mustrat pe Laban pentru cã s-a jucat în felul acesta cu sentimentele lui, dându-i-o pe Lea, pe care n-o iubea. Laban l-a rugat sã nu o alunge, pentru cã aceasta era consideratã o mare ocarã, nu numai pentru ea, dar ºi pentru întreaga familie.
{SJ 90}
Iacov a fost pus în cea mai penibilã poziþie, dar s-a hotãrât s-o pãstreze totuºi pe Lea ºi sã se cãsãtoreascã ºi cu sora ei. Lea a fost mult mai puþin iubitã decât Rahela.
Laban s-a purtat în mod egoist cu Iacov. El s-a gândit doar sã profite de pe urma muncii lui, îndeplinite cu credincioºie. Iacov l-ar fi pãrãsit de mult pe vicleanul Laban, dar se temea sã nu se întâlneascã cu Esau. El i-a auzit pe fiii lui Laban plângându-se: "Iacov a luat tot ce era al tatãlui nostru, ºi cu averea tatãlui nostru ºi-a agonisit el toatã bogãþia aceasta." Iacov s-a uitat ºi la faþa lui Laban; ºi iatã cã nu mai era ca înainte."
Iacov era frãmântat. Nu ºtia încotro s-o apuce. ªi-a adus problema înaintea lui Dumnezeu ºi s-a rugat pentru cãlãuzirea Lui. Domnul i-a rãspuns cu îndurare. "Atunci Domnul i-a zis lui Iacov: Întoarce-te în þara pãrinþilor tãi ºi în locul tãu de naºtere; ºi Eu voi fi cu tine."
"Iacov a trimis de a chemat pe Rahela ºi pe Lea, la câmp, la turma lui. El le-a zis: "Dupã faþa tatãlui vostru, vãd bine cã el nu mai este ca mai înainte; Dar Dumnezeul tatãlui meu a fost cu mine. Voi înºivã ºtiþi cã am slujit tatãlui vostru cu toatã puterea mea. ªi tatãl vostru m-a înºelat: de zece ori mi-a schimbat simbria; dar Dumnezeu nu i-a îngãduit sã mã pãgubeascã." El le-a spus despre visul pe care i-l dãduse Dumnezeu, ca sã plece de la Laban la rudele lui. Rahela ºi Lea ºi-au exprimat nemulþumirea cu privire la felul în care a procedase tatãl lor. Când Iacov le-a repovestit despre rãul fãcut de Laban, Rahela ºi Lea i-au spus: "Mai avem noi oare parte ºi moºtenire în casa tatãlui nostru? Nu suntem noi oare privite de el ca niºte strãine, pentru cã ne-a vândut ºi ne-a mâncat ºi banii? Toatã bogãþia pe care a luat-o Dumnezeu de la tatãl nostru este a noastrã ºi a copiilor
{SJ 91}
noºtri. Fã acum tot ce þi-a spus Dumnezeu."
Întoarcerea în Canaan
În lipsa lui Laban, Iacov ºi-a luat familia ºi tot ce avea ºi a plecat. Dupã trei zile de cãlãtorie, Laban a auzit de plecarea lui ºi a fost foarte supãrat. L-a urmãrit, hotãrât sã-l aducã înapoi cu forþa. Domnul, însã, a avut milã de Iacov ºi, când Laban era aproape sã-l ajungã din urmã, I S-a arãtat în vis cerându-i sã nu-i vorbeascã lui Iacov, nici bine, nici rãu. Aceasta însemna cã nu trebuia sã-l forþeze sã se întoarcã ºi nici sã nu-l înduplece prin propuneri ademenitoare.
Când l-a întâlnit pe Iacov, Laban l-a întrebat de ce fugise pe ascuns, luându-i fetele ca pe niºte ostatice luate cu sabia. I-a spus: "Mâna mea este destul de tare ca sã vã fac rãu; dar Dumnezeu tatãlui vostru mi-a zis în noaptea trecutã: Ia seama sã nu-i vorbeºti lui Iacov nici bine, nici rãu." Iacov i-a reamintit atunci de felul zgârcit în care se purtase faþã de el, urmãrindu-ºi numai avantajele lui. I-a spus cã el, Iacov, se purtase corect cât timp stãtuse la Laban: "Nu þi-am adus acasã vite sfâºiate de fiare; eu însumi te-am despãgubit pentru ele; îmi cereai înapoi ce mi se fura ziua sau ce mi se fura noaptea. Ziua mã topeam de cãldurã, iar noaptea mã prãpãdeam de frig ºi-mi fugea somnul de pe ochi.
Iatã, douãzeci de ani am stat în casa ta, þi-am slujit paisprezece ani pentru cele douã fete ale tale ºi ºase ani pentru turma mea ºi de zece ori mi-ai schimbat simbria. Dacã n-aº fi avut cu mine pe Dumnezeul tatãlui meu, pe Dumnezeul lui Avraam, pe acela de care se teme Isaac,
{SJ 92}
mi-ai fi dat drumul acum cu mâinile goale. Dar Dumnezeu a vãzut suferinþa mea ºi osteneala mâinilor mele ºi ieri noapte a rostit judecata."
Atunci Laban l-a asigurat cã le dorea binele fiicelor lui ºi copiilor lor ºi cã nu le putea face rãu. A propus sã facã un legãmânt între ei: "'Vino, sã facem amândoi un legãmânt ºi legãmântul acesta sã slujeascã de mãrturie între mine ºi tine.' Iacov a luat o piatrã ºi a pus-o ca stâlp de aducere aminte. Iacov a zis fraþilor sãi: 'Strângeþi pietre'. Ei au strâns pietre ºi au fãcut o movilã; ºi au mâncat acolo pe movilã."
Laban a spus: "Domnul sã vegheze între tine ºi mine, cât vom fi departe unul de altul. Dacã vei asupri pe fetele mele, ºi dacã vei mai lua ºi alte neveste afarã de fetele mele, ia bine seama cã nu un om va fi cu noi, ci Dumnezeu va fi martor între mine ºi tine".
Iacov a fãcut un legãmânt solemn înaintea Domnului cã nu va lua alte soþii. "Laban a zis lui Iacov: 'Iatã movila aceasta ºi iatã stâlpul acesta pe care l-am ridicat între mine ºi tine. Movila aceasta sã fie martorã ºi stâlpul acesta sã fie martor cã nici eu nu voi trece la tine peste movila aceasta, ºi nici tu nu vei trece la mine peste movila aceasta ºi peste stâlpul acesta ca sã ne facem rãu. Dumnezeul lui Avraam ºi al lui Nahor, Dumnezeul tatãlui lor sã judece între noi.' Iacov a jurat pe Acela de care se temea Isaac."
Cum mergea Iacov în drumul lui, l-au întâlnit îngerii lui Dumnezeu. Când i-a vãzut, a zis: "Aceasta este tabãra lui Dumnezeu." El a vãzut îngerii lui Dumnezeu într-un vis, tãbãrând în jurul lui. Iacov a trimis fratelui lui, Esau, o umilã solie de împãcare. "Solii s-au întors înapoi la Iacov ºi i-au zis: 'Ne-am dus la fratele tãu Esau; ºi el vine înaintea ta, cu patru sute de oameni.' Iacov s-a spãimântat foarte mult ºi l-a apucat
{SJ 93}
groaza. A împãrþit în douã tabere oamenii pe care-i avea cu el, oile, boii ºi cãmilele ºi a zis: 'Dacã vine Esau împotriva uneia din tabere ºi o bate, tabãra care va rãmânea va putea sã scape.'
Iacov a zis: 'Dumnezeul tatãlui meu Avraam, Dumnezeul tatãlui meu Isaac! Tu Doamne care mi-ai zis: Întoarce-te în þara ta ºi în locul tãu de naºtere ºi voi îngriji ca sã-þi meargã bine! Eu sunt prea mic pentru toate îndurãrile ºi pentru toatã credincioºia pe care ai arãtat-o faþã de robul Tãu; cãci am trecut Iordanul acesta numai cu toiagul meu ºi iatã cã acum fac douã tabere. Izbãveºte-mã, Te rog, din mâna fratelui meu, din mâna lui Esau! Cãci mã tem de el, ca sã nu vinã ºi sã mã loveascã, pe mine, pe mame ºi pe copii. ªi Tu ai zis: Eu voi îngriji ca sã-þi meargã bine ºi-þi voi face sãmânþa ca nisipul mãrii, care, de mult ce este, nu se poate numãra.'"
{SJ 94}
Cap. 13 - Iacov ºi îngerul
Greºeala pe care a fãcut-o Iacov primind prin înºelãciune binecuvântarea fratelui lui i-a fost adusã din nou înaintea ochilor în mod convingãtor, iar el se temea cã Dumnezeu îi va permite lui Esau sã-i ia viaþa. În frãmântarea lui, s-a rugat Domnului toatã noaptea. Mi-a fost prezentat un înger stând înaintea lui Iacov, punându-i în faþã adevãratul lui caracter. În timp ce îngerul se întoarce sã plece, Iacov îl apucã ºi nu-l lasã. El face cereri cu lacrimi, mãrturisind cã s-a pocãit adânc de pãcate ºi de relele fãcute împotriva fratelui lui, care l-au þinut departe de casa tatãlui sãu timp de douãzeci de ani. Îndrãzneºte sã invoce fãgãduinþele lui Dumnezeu ºi dovezile bunãvoinþei Lui faþã de el, arãtate din când în când în timpul cât lipsise din casa tatãlui lui.
Iacov s-a luptat cu îngerul toatã noaptea, cerând stãruitor o binecuvântare. Îngerul pãrea sã opunã rugãciunii lui, amintindu-i mereu pãcatele ºi cãutând în acelaºi timp sã plece de la el. Iacov era hotãrât sã-l þinã, nu prin tãrie fizicã, ci prin puterea credinþei vii. Frãmântat, Iacov a pomenit despre pocãinþa sufletului lui, despre adânca umilinþã pentru greºelile fãcute. Îngerul pãrea cã priveºte cu indiferenþã la rugãciunea lui, fãcând mereu eforturi sã se
{SJ 95}
elibereze din strânsoare. El ar fi putut sã-ºi exerseze puterea supranaturalã ºi sã scape cu forþa din strânsoarea lui Iacov, dar nu a ales sã facã aceasta.
Dar când a vãzut cã nu-l poate birui pe Iacov, ca sã-l convingã de puterea lui supranaturalã i-a atins coapsa, care i-a sãrit imediat din încheieturã. Durerea fizicã, însã, nu l-a determinat pe Iacov sã renunþe la eforturile lui stãruitoare. Obiectivul sãu era sã obþinã o binecuvântare, iar durerea trupului nu era un motiv suficient ca sã-i abatã mintea de la acest obiectiv. În ultimele momente ale conflictului, hotãrârea lui era chiar mai puternicã decât la început. Pânã la revãrsatul zorilor, credinþa i-a devenit tot mai zeloasã ºi mai perseverentã. El n-a vrut sã-i dea drumul îngerului pânã când acesta nu l-a binecuvântat. Îngerul "i-a zis: 'Lasã-mã sã plec, cãci se revarsã zorile' Dar Iacov a rãspuns: 'Nu Te voi lãsa sã pleci, pânã nu mã vei binecuvânta.' Atunci îngerul l-a întrebat: 'Cum îþi este numele?' 'Iacov', a rãspuns el. Apoi a zis: 'Numele tãu nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel; cãci ai luptat, ca un prinþ, cu Dumnezeu ºi cu oameni ºi ai fost biruitor.'"
Credinþa triumfãtoare
Credinþa stãruitoare a lui Iacov a biruit. El l-a þinut strâns pe înger pânã când a obþinut binecuvântarea doritã ºi asigurarea iertãrii pãcatelor sale. Numele i-a fost schimbat atunci din Iacov, cel ce ia locul prin înºelãciune, în Israel, care înseamnã un prinþ al lui Dumnezeu. "Iacov l-a întrebat: 'Spune-mi, Te rog, numele Tãu.' El a rãspuns: 'Pentru ce Îmi ceri numele?' ªi l-a binecuvântat acolo. Iacov a pus locului aceluia numele Peniel; 'cãci', a zis el, 'am vãzut pe Dumnezeu faþã în faþã ºi totuºi am scãpat cu viaþã.'" Acela care a fost cu Iacov în noaptea aceea, Acela cu care s-a luptat ºi pe care L-a þinut stãruitor pânã l-a binecuvântat, a fost chiar Domnul Hristos.
{SJ 96}
Domnul a luat aminte la cererile lui Iacov ºi a schimbat planurile inimii lui Esau. El nu a aprobat nici o cale rea pe care a urmat-o Iacov. Acesta a avut o viaþã de îndoialã, dezorientare ºi remuºcare din cauza pãcatului lui, pânã când a avut acea luptã serioasã cu îngerul ºi a obþinut acolo dovada cã Dumnezeu îi iertase pãcatele.
"S-a luptat cu îngerul ºi a fost biruitor, a plâns ºi s-a rugat de el. Iacov l-a întâlnit la Betel ºi acolo ne-a vorbit Dumnezeu. Domnul este Dumnezeul oºtirilor; Numele Lui este Domnul." Osea 12,4.5.
Esau mãrºãluia împotriva lui Iacov cu o armatã, cu scopul de a-ºi ucide fratele. Dar în timp ce Iacov se lupta cu îngerul în noaptea aceea, un alt înger a fost trimis sã-i miºte inima lui Esau, pe când acesta dormea. Esau l-a vãzut în vis pe Iacov, exilat pentru douãzeci de ani departe de casa tatãlui sãu, din cauzã cã se temea pentru viaþa lui. I-a observat întristarea când a aflat cã mama lor murise. În visul lui a vãzut umilinþa lui Iacov ºi pe îngerii lui Dumnezeu în jurul lui. A visat cã, atunci când s-au întâlnit, el nu mai avea de gând sã-i facã rãu. Când s-a trezit, Esau le-a povestit celor patru sute de oameni visul sãu ºi le-a spus sã nu-l vatãme pe Iacov, pentru cã Dumnezeul tatãlui lui era cu el. Când îl vor întâlni, nici unul din ei sã nu-i facã rãu.
"Iacov ºi-a ridicat ochii ºi s-a uitat ºi iatã cã Esau venea cu patru sute de oameni... . El însuºi a trecut înaintea lor; ºi s-a aruncat cu faþa la pãmânt de ºapte ori, pânã ce s-a apropiat de tot de fratele sãu. Esau a alergat înaintea lui; l-a îmbrãþiºat, ºi s-a aruncat pe grumaz ºi l-a sãrutat. ªi au plâns." Iacov l-a rugat fierbinte pe Esau sã primeascã un dar de pace. El a refuzat, dar Iacov a insistat:
{SJ 97}
"'Primeºte deci darul meu, care þi-a fost adus, fiindcã Dumnezeu m-a umplut de bunãtãþi ºi am de toate.' Astfel a stãruit de el ºi Esau a primit."
O parabolã
Iacov ºi Esau reprezintã douã categorii: Iacov pe cei drepþi, iar Esau pe cei rãi. Neliniºtea lui Iacov, când a aflat cã Esau venea împotriva lui cu patru sute de oameni, reprezintã strâmtorarea celor neprihãniþi atunci când decretul de moarte intrã în vigoare, pentru ca ei sã fie omorâþi, chiar înainte de venirea Domnului. În timp ce oamenii rãi se adunã în jurul lor, sufletul le este tulburat deoarece, ca ºi Iacov, nu vãd nici o scãpare pentru viaþa lor. Îngerul a stat înaintea lui Iacov, iar el l-a apucat, l-a þinut ºi s-a luptat cu el toatã noaptea. Cei drepþi vor lupta cu Dumnezeu în rugãciune în timpul strâmtorãrii ºi chinului lor sufletesc, la fel cum a luptat Iacov cu îngerul. În timpul frãmântãrii lui, Iacov s-a rugat toatã noaptea pentru a scãpa de mâna lui Esau. Neprihãniþii, în chinul lor sufletesc, vor striga la Dumnezeu zi ºi noapte ca sã-i scape de mâna celor rãi care-i înconjoarã.
Iacov ºi-a mãrturisit nevrednicia: "Eu sunt prea mic pentru toate îndurãrile ºi pentru toatã credincioºia pe care ai arãtat-o faþã de robul Tãu." Drepþii, în suferinþa lor, vor avea un simþãmânt adânc al nevredniciei lor ºi o vor recunoaºte cu lacrimi. Ca ºi Iacov vor invoca prin Domnul Hristos, fãgãduinþele lui Dumnezeu, fãcute tocmai pentru astfel de pãcãtoºi dependenþi, neajutoraþi ºi plini de cãinþã.
În frãmântarea sa, Iacov s-a prins strâns de înger ºi n-a vrut sã-l lase sã plece. În timp ce el se ruga cu lacrimi, îngerul i-a amintit de greºelile trecute ºi a încercat sã plece de la el,
{SJ 98}
pentru a-l încerca. Tot aºa vor fi puºi la probã ºi încercaþi ºi cei drepþi, în ziua necazului lor, pentru a-ºi dovedi tãria credinþei, perseverenþa ºi încrederea neclintitã în puterea lui Dumnezeu de a-i elibera.
Iacov nu voia sã fie respins. ªtia cã Dumnezeu este milos ºi a apelat la îndurarea Lui. El a arãtat cãtre pãrerea lui de rãu ºi cãtre pocãinþa pentru greºelile lui ºi a insistat cu cererea de a fi eliberat din mâna lui Esau. Rugãciunea lui insistentã a durat în felul acesta toatã noaptea. Când privea la greºelile sale trecute, aproape ajungea la disperare. El ºtia, însã, cã fãrã ajutor de la Dumnezeu va pieri. El l-a þinut strâns pe înger ºi ºi-a susþinut cererea cu strigãte fierbinþi de agonie, pânã când a biruit.
La fel va fi ºi cu cei neprihãniþi. Când revãd evenimentele din viaþa lor trecutã, speranþa aproape îi pãrãseºte, dar pe mãsurã ce realizeazã cã este o situaþie de viaþã ºi de moarte, ei vor striga stãruitor cãtre Dumnezeu ºi vor apela la El, prezentându-ºi pãrerea de rãu din trecut pentru multele lor pãcate ºi pocãinþa fãcutã cu umilinþã. Se vor bizui apoi pe fãgãduinþa Lui: "Afarã numai dacã vor cãuta ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine." Isaia 27,5. În felul acesta, cererile lor zeloase vor fi prezentate lui Dumnezeu zi ºi noapte. Dumnezeu n-ar fi ascultat rugãciunea lui Iacov ºi nu i-ar fi salvat îndurãtor viaþa dacã el nu s-ar fi pocãit deja de rãul fãcut când obþinuse binecuvântarea prin înºelãtorie.
Cei drepþi, ca ºi Iacov, vor manifestata o credinþã ºi o hotãrâre de neclintit, ce nu vor accepta nici un refuz. Ei îºi vor simþi nevrednicia, dar nu vor avea greºeli ascunse de dezvãluit. Dacã ar mai avea pãcate, pe care sã nu le fi mãrturisit ºi de care sã nu se fi pocãit, care sã le aparã în faþã atunci când sunt torturaþi de teamã ºi chin sufletesc, precum ºi de simþãmântul viu al nevredniciei lor, ar fi copleºiþi. Disperarea le-ar distruge
{SJ 99}
credinþa ºi ei n-ar putea avea încredere sã stãruie în mod serios pe lângã Dumnezeu, pentru eliberare. Ei ºi-ar petrece clipele preþioase mãrturisindu-ºi pãcatele ascunse ºi deplângându-ºi starea disperatã.
Timpul de probã este acordat tuturor, ca sã se pregãteascã pentru ziua lui Dumnezeu. Dacã vreunul neglijeazã pregãtirea ºi nu ia seama la avertizãrile date cu credincioºie, va fi fãrã scuzã. Lupta serioasã ºi perseverentã a lui Iacov cu îngerul ar trebui sã fie un exemplu pentru creºtini: Iacov a biruit pentru cã a fost hotãrât ºi stãruitor.
Toþi cei care doresc binecuvântarea lui Dumnezeu, cum a dorit-o Iacov, care se prind de fãgãduinþe ºi sunt la fel de serioºi ºi perseverenþi ca ºi el, vor reuºi cum a reuºit ºi el. Deoarece mulþi aºa-ziºi credincioºi sunt delãsãtori în lucrurile spirituale, existã atât de puþinã exersare a adevãratei credinþe ºi atât de puþin din greutatea adevãrului se sprijinã pe umerii lor. Ei nu pot obþine binecuvântarea pentru cã nu vor sã facã eforturi, sã renunþe la eu, sã agonizeze înaintea lui Dumnezeu ºi sã se roage mult ºi stãruitor pentru ea. Acea credinþã care va rezista în timpul strâmtorãrii trebuie sã fie zilnic exersatã acum. Cei care nu depun acum eforturi serioase sã exerseze credinþã perseverentã vor fi cu totul nepregãtiþi sã manifeste acea credinþã care sã-i facã în stare sã stea în picioare în ziua necazului.
{SJ 100}
Cap. 14 - Copiii lui Israel
Iosif lua aminte la instrucþiunile tatãlui sãu ºi se temea de Domnul. El asculta mai mult decât oricare din fraþii lui de învãþãturile drepte ale tatãlui lor. Preþuia sfaturile lui ºi îi plãcea sã-L asculte pe Dumnezeu din toatã inima. El era întristat de comportarea rea a unora din fraþii lui ºi îi implora cu umilinþã sã umble pe o cale neprihãnitã ºi sã-ºi pãrãseascã faptele rele. Aceasta n-a fãcut decât sã-i înfurie pe el. Iosif ura atât de mult pãcatul, încât nu putea suporta sã-ºi vadã fraþii pãcãtuind împotriva lui Dumnezeu. El a adus aceastã problemã înaintea tatãlui lui, sperând cã autoritatea lui îi va putea corecta. Expunerea pãcatelor lor i-a mâniat pe fraþii lui. Ei observaserã dragostea puternicã a tatãlui lor pentru Iosif ºi erau invidioºi pe el. Invidia lor s-a transformat în urã ºi, în cele din urmã, în crimã.
Îngerul lui Dumnezeu îl învãþa pe Iosif prin visuri pe care el le povestea cu sinceritate fraþilor lui: "'Noi eram la legatul snopilor în mijlocul câmpului; ºi iatã cã snopul meu s-a ridicat ºi a stãtut în picioare; iar snopii voºtri l-au înconjurat ºi s-au aruncat cu faþa la pãmânt înaintea lui.' Fraþii lui i-au zis: 'Doar n-ai sã împãrãþeºti tu peste noi? Doar n-ai sã ne cârmuieºti tu pe noi?' ªi l-au urât ºi mai mult din pricina visurilor lui ºi din pricina cuvintelor lui.
{SJ 101}
Iosif a mai visat un alt vis ºi l-a istorisit fraþilor lui. El a zis: 'Am mai visat un vis! Soarele, luna ºi unsprezece stele se aruncau cu faþa la pãmânt înaintea mea.' L-a istorisit tatãlui sãu ºi fraþilor sãi. Tatãl sãu l-a mustrat ºi i-a zis: 'Ce înseamnã visul acesta, pe care l-ai visat? Nu cumva vom veni, eu, mama ta ºi fraþii tãi, sã ne aruncãm cu faþa la pãmânt înaintea ta?' Fraþii sãi au început sã-l pizmuiascã; dar tatãl sãu a þinut minte lucrurile acestea."
Iosif în Egipt
Fraþii lui Iosif ºi-au propus sã-l omoare, dar pânã la urmã s-au mulþumit sã-l vândã ca sclav pentru a-l împiedica sã devinã mai mare decât ei. Credeau cã l-au trimis acolo unde nu-i mai putea deranja cu visurile lui ºi unde nu exista posibilitatea ca acestea sã se împlineascã. Dar Dumnezeu avea sub control chiar calea pe care au urmat-o ei, ca sã împlineascã ceea ce ei planificaserã sã nu aibã loc niciodatã: ca Iosif sã stãpâneascã peste ei.
Dumnezeu nu l-a lãsat pe Iosif sã meargã singur în Egipt. Îngerii au pregãtit calea pentru primirea lui. Potifar, un ofiþer al lui Faraon, cãpetenia strãjerilor, l-a cumpãrat de la ismaeliþi. Domnul a fost cu Iosif ºi a fãcut sã-i meargã bine ºi sã capete trecere înaintea stãpânului lui, aºa cã acesta i-a dat în grijã tot ce poseda. "Egipteanul a lãsat pe mâinile lui Iosif tot ce avea; ºi nu se îngrijea de nimic, decât de hrana pe care o mânca." Se considera o urâciune ca un evreu sã pregãteascã mâncarea unui egiptean.
Când Iosif a fost ispitit sã se abatã de la calea cea dreaptã, sã calce Legea lui Dumnezeu ºi sã se dovedeascã necredincios faþã de stãpânul lui, el a rezistat cu hotãrâre. În rãspunsul pe care i l-a dat soþiei stãpânului sãu, a dat mãrturie despre puterea înãlþãtoare care vine din frica de Dumnezeu.
{SJ 102}
Dupã ce a vorbit despre marea încredere a stãpânului în el, cãci îi dãduse pe mânã tot ce avea Iosif, a exclamat: "Cum aº putea sã fac eu un rãu atât de mare ºi sã pãcãtuiesc împotriva lui Dumnezeu?" El n-a vrut sã se lase abãtut de la calea neprihãnirii ºi sã calce legea lui Dumnezeu, de nici o tentaþie sau ameninþare.
Atunci când a fost acuzat de o crimã josnicã, el nu s-a afundat în disperare. În conºtienþa nevinovãþiei ºi dreptãþii, s-a încrezut mai departe în Dumnezeu, iar El, care îl susþinuse ºi pânã atunci, nu l-a pãrãsit. Iosif a fost legat cu lanþuri ºi þinut într-o închisoare întunecoasã. Dar, Dumnezeu a schimbat chiar aceastã nenorocire într-o binecuvântare. I-a dat trecere înaintea mai marelui închisorii ºi, curând, lui Iosif i-a fost încredinþatã sarcina supravegherii tuturor celor închiºi.
Iatã un exemplu pentru toate generaþiile care vor trãi pe pãmânt. Deºi s-ar putea sã fie expuºi ispitelor, oamenii ar trebui totuºi sã-ºi dea întotdeauna seama cã existã un mijloc de apãrare la îndemânã, iar dacã nu vor fi protejaþi va fi numai greºeala lor. Dumnezeu va fi un ajutor care nu lipseºte ºi Duhul Lui va fi un scut. Chiar dacã sunt înconjuraþi de cele mai puternice ispite, existã un izvor de putere la care sã recurgã pentru a rezista.
Cât de cumplit a fost atacul asupra moralitãþii lui Iosif! Venea printr-o persoanã cu influenþã, care putea într-adevãr sã-l ducã pe un drum greºit. Totuºi, cât de prompt ºi hotãrât a rezistat el. Iosif a suferit pentru virtutea ºi integritatea lui, întrucât cea care voise sã-l ducã în rãtãcire s-a rãzbunat împotriva puritãþii pe care n-a putut-o corupe ºi, prin influenþa ei, a fãcut sã fie aruncat în închisoare, acuzându-l de un rãu respingãtor. Acolo, Iosif a suferit pentru cã n-a vrut sã renunþe la integritatea lui. El ºi-a aºezat reputaþia ºi interesele în mâinile lui Dumnezeu. Deºi a îngãduit ca Iosif sã fie chinuit un timp, pentru a-l pregãti
{SJ 103}
sã ocupe o poziþie importantã, totuºi Dumnezeu i-a ocrotit reputaþia înnegritã de un acuzator rãu ºi, dupã aceea, la timpul Lui potrivit, a fãcut-o sã strãluceascã. Dumnezeu a fãcut ca temniþa însãºi, sã fie calea spre înãlþarea lui. Virtutea îºi va aduce în timp propria rãsplatã. Scutul care apãra inima lui Iosif era frica de Dumnezeu, care l-a fãcut sã fie credincios ºi drept faþã de stãpânul lui ºi loial faþã de Dumnezeu.
Cu toate cã Iosif a fost înãlþat la rangul de conducãtor al întregii þãri, el nu L-a uitat pe Dumnezeu. ªtia cã este un strãin într-o þarã strãinã, despãrþit de tatãl ºi de fraþii lui, care îl întristaserã adesea, dar el credea cu hotãrâre cã Dumnezeu îi conducea viaþa pentru a-l pune într-o poziþie importantã. Depinzând continuu de Dumnezeu, el ºi-a îndeplinit cu credincioºie toate datoriile funcþiei sale de conducãtor peste þara Egiptului.
Iosif umbla cu Dumnezeu. El nu putea fi determinat prin nici o ispitã sau ameninþare sã se abatã de la calea neprihãnirii ºi sã calce Legea lui Dumnezeu. Stãpânirea lui de sine ºi rãbdarea lui în necaz, precum ºi fidelitatea lui neclintitã, au rãmas înregistrate spre binele tuturor celor care aveau sã trãiascã dupã el. Când fraþii lui ºi-au recunoscut pãcatul înaintea lui, Iosif i-a iertat cu mãrinimie, iar prin faptele lui de bunãvoinþã ºi de iubire a arãtat cã nu nutrea resentimente din cauza cruzimii cu care se purtaserã faþã de el mai înainte.
Zile de prosperitate
Copiii lui Israel nu erau sclavi. Ei nu ºi-au vânduserã niciodatã vitele, pãmânturile ºi pe ei înºiºi lui Faraon pentru hranã, aºa cum fãcuserã mulþi dintre egipteni. Datoritã serviciului adus de Iosif în favoarea împãrãþiei, israeliþilor li se dãduse un þinut unde sã locuiascã împreunã cu turmele ºi cirezile lor. Faraon
{SJ 104}
aprecia înþelepciunea lui Iosif în administrarea tuturor lucrurilor legate de împãrãþie, în special în pregãtirile pentru anii lungi de foamete care au venit peste þara Egiptului. El credea cã întreaga împãrãþie este îndatoratã, pentru prosperitatea ei, faþã de organizarea înþeleaptã a lui Iosif; ºi, ca o dovadã a recunoºtinþei lui, i-a spus acestuia: "'Þara Egiptului este deschisã înaintea ta; aºeazã pe tatãl tãu ºi pe fraþii tãi în cea mai bunã parte a þãrii. Sã locuiascã în þinutul Gosen; ºi dacã gãseºti printre ei oameni destoinici, pune-i în fruntea turmelor mele.'
Iosif a aºezat pe tatãl sãu ºi pe fraþii sãi ºi le-a dat o moºie în þara Egiptului, în cea mai bunã parte a þãrii, în þinutul lui Ramses, cum poruncise Faraon. Iosif a hrãnit cu pâine pe tatãl sãu ºi pe fraþii sãi ºi pe toatã familia tatãlui sãu, dupã numãrul copiilor lor."
Împãratul Egiptului nu cerea nici o taxã de la tatãl ºi fraþii lui Iosif, iar el avea permisiunea sã le asigure cu generozitate hrana. Împãratul le-a zis slujitorilor lui: Nu suntem noi îndatoraþi Dumnezeului lui Iosif ºi lui însuºi pentru aceste bogate provizii de hranã? Nu datoritã înþelepciunii lui am acumulat un aºa belºug? În timp ce alte þãri pier, noi avem destul! Conducerea lui a îmbogãþit foarte mult împãrãþia.
"Iosif a murit ºi fraþii lui ºi toatã generaþia aceea de oameni. Fiii lui Israel s-au înmulþit ºi s-au mãrit, au crescut ºi au ajuns foarte puternici. ªi s-a umplut þara de ei. Peste Egipt s-a ridicat un alt împãrat, care nu cunoscuse pe Iosif. El a zis poporului sãu: 'Iatã cã poporul copiilor lui Israel este mai mare ºi mai puternic decât noi. Veniþi sã ne arãtãm dibaci faþã de el, ca sã nu creascã, pentru ca nu cumva,
{SJ 105}
dacã se va întâmpla un rãzboi, sã se uneascã ºi el cu vrãjmaºii noºtri, sã ne batã ºi sã iasã apoi din þarã.'"
Asuprirea
Acest nou împãrat al Egiptului a auzit cã fiii lui Israel erau de mare ajutor împãrãþiei. Mulþi dintre ei erau muncitori înzestraþi ºi inteligenþi, ºi nu voia sã fie lipsit de munca lor. Noul împãrat i-a pus pe copiii lui Israel în acelaºi rând cu acea categorie de sclavi care îºi vânduserã vitele, pãmânturile ºi pe ei înºiºi împãrãþiei. "ªi au pus peste ei isprãvnicei ca sã-i asupreascã prin munci grele. Astfel a zidit el cetãþile Pitom ºi Ramses ca sã slujeascã de hambare lui Faraon."
"Dar cu cât îi asupreau mai mult, cu atât se înmulþeau ºi creºteau; ºi s-au scârbit de copiii lui Israel. Atunci egiptenii au adus pe copiii lui Israel la o asprã robie. Le-au fãcut viaþa amarã prin lucrãri grele de lut ºi cãrãmizi, ºi prin tot felul de lucrãri de pe câmp: ºi în toate muncile acestea pe care-i sileau sã le facã, erau fãrã nici un pic de milã. "
Le sileau pe femeile lor sã lucreze la câmp, ca ºi cum ar fi fost roabe. Totuºi numãrul lor nu a scãzut. Când împãratul ºi slujitorii lui au vãzut cã numãrul lor creºtea mereu, s-au consultat pentru a-i forþa sã îndeplineascã o anumitã cantitate de lucru în fiecare zi. Credeau cã-i vor supune prin munca grea ºi erau mânioºi cã nu puteau face sã le scadã numãrul ºi sã le zdrobeascã spiritul independent.
Deoarece nu ºi-au putut atinge scopul, egiptenii ºi-au împietrit inimile ºi au mers ºi mai departe. Împãratul a poruncit ca pruncii de parte bãrbãteascã sã fie omorâþi chiar la naºtere. Satana era
{SJ 106}
cel care îi inspira. El ºtia cã dintre evrei trebuia sã se ridice un eliberator, care sã-i salveze din asuprire, ºi credea cã, dacã îl putea influenþa pe împãrat sã-i ucidã pe toþi copiii de parte bãrbãteascã, planul lui Dumnezeu ar fi fost zãdãrnicit. Femeile se temeau de Dumnezeu ºi n-au fãcut aºa cum le poruncise împãratul Egiptului, ci i-au lãsat cu viaþã pe bãieþei.
Femeile n-au îndrãznit sã-i omoare pe copiii evrei ºi, pentru cã n-au ascultat de porunca împãratului, Domnul le-a dat prosperitate. Când a fost înºtiinþat cã porunca nu-i fusese ascultatã, împãratul Egiptului s-a mâniat foarte tare. Atunci ºi-a întãrit ºi mai mult porunca.
ªi-a însãrcinat întreg poporul sã vegheze cu stricteþe, spunând: "Sã aruncaþi în râu pe orice bãiat care se va naºte ºi sã lãsaþi pe toate fetele sã trãiascã."
Moise
Când acest crud decret se afla în plinã desfãºurare, s-a nãscut Moise. Mama lui l-a ascuns în siguranþã, atât cât a putut, apoi i-a pregãtit o bãrcuþã de papurã, a uns-o cu smoalã ca sã nu intre apã în ea ºi a aºezat-o la marginea apei, în timp ce sora lui avea sã zãboveascã în preajmã, aparent indiferentã. Ea veghea cu îngrijorare sã vadã ce se va întâmpla cu frãþiorul ei. Îngerii vegheau ºi ei ca sã nu i se întâmple vreun rãu pruncului neajutorat, care fusese aºezat acolo de o mamã iubitoare ºi încredinþat grijii lui Dumnezeu prin rugãciunile ei fierbinþi amestecate cu lacrimi.
Aceºti îngeri au îndreptat paºii fiicei lui Faraon la râu, aproape de locul unde se afla micuþul strãin nevinovat. Atenþia ei a fost atrasã de ciudata bãrcuþã ºi a trimis-o
{SJ 107}
pe una din slujitoarele ei sã i-o aducã. Când a dat la o parte capacul acestei bãrcuþe construite în mod deosebit, a vãzut un prunc drãguþ "un bãieþaº care plângea. I-a fost milã de el." Ea a ºtiut cã o mamã evreicã iubitoare luase aceastã mãsurã unicã pentru a proteja viaþa copilaºului ei mult iubit ºi a hotãrât pe loc cã el va fi fiul ei. Îndatã a venit sora lui Moise ºi a întrebat: "'Sã mã duc sã-þi chem o doicã dintre femeile evreilor, ca sã-þi alãpteze copilul?' 'Du-te', i-a rãspuns fata lui Faraon."
Sora a alergat cu bucurie la mama ei, i-a spus vestea bunã ºi a condus-o în mare grabã la fiica lui Faraon. Copilul a fost încredinþat mamei sã-l alãpteze, iar ea a fost plãtitã generos pentru creºterea propriului fiu. Cu recunoºtinþã, aceastã mamã ºi-a început sarcina pe care o putea îndeplini acum în siguranþã ºi fericire. Ea a crezut cã Dumnezeu îi ocrotise viaþa copilului. Cu credincioºie, s-a folosit de ocazia preþioasã de a-ºi educa fiul pentru o viaþã utilã. Ea a fost mai meticuloasã în educarea lui Moise decât în a celorlalþi copii ai ei; deoarece era sigurã cã viaþa i-a fost pãstratã pentru vreo lucrare mãreaþã. Prin învãþãturile date cu credincioºie, ea a întipãrit în mintea lui tânãrã frica de Dumnezeu ºi dragostea pentru adevãr ºi dreptate.
Aceastã mamã nu ºi-a oprit aici eforturile, ci s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu pentru fiul ei, ca sã poatã fi pãzit de orice influenþã rea. L-a învãþat sã se plece ºi sã se roage lui Dumnezeu, viului Dumnezeu, pentru cã numai El îl putea auzi ºi ajuta în orice nevoie. A cãutat sã-i imprime în minte pãcãtoºenia idolatriei. ªtia cã el avea sã fie despãrþit curând de influenþa ei ºi predat mamei lui adoptive de neam împãrãtesc ºi cã avea sã fie înconjurat de influenþe menite
{SJ 108}
sã-l facã sã nu creadã în existenþa Fãcãtorului cerurilor ºi pãmântului.
Învãþãturile pe care le-a primit Moise de la pãrinþii lui au fost de aºa naturã încât sã-i fortifice mintea ºi sã-l apere de corupþia pãcatului, precum ºi de primejdia de a deveni mândru în mijlocul splendorii ºi extravaganþei vieþii de la curte. El avea o minte clarã ºi o inimã priceputã ºi nu a pierdut niciodatã impresiile sfinte primite în copilãrie. Mama lui l-a þinut cât a putut de mult, dar a fost obligatã sã se despartã de el când era de vreo doisprezece ani, iar el a devenit atunci fiul fiicei lui Faraon.
Satana a fost înfrânt. Inspirându-l pe Faraon sã-i omoare pe toþi copiii de parte bãrbãteascã, el se gândea sã rãstoarne planurile lui Dumnezeu ºi sã-l distrugã pe acela pe care El îl va ridica sã-I salveze poporul. Dar Dumnezeu S-a folosit chiar de decretul de moarte împotriva copiilor evrei, ca de mijlocul prin care sã-l plaseze pe Moise în familia regalã, unde avea posibilitãþi sã devinã un om învãþat, calificat în cel mai înalt grad sã-ºi conducã poporul afarã din Egipt.
Faraon nãdãjduia sã-ºi înalþe nepotul adoptiv pe tron. El l-a educat sã stea în fruntea armatelor Egiptului ºi sã le conducã în luptã. Moise era un mare favorit al oºtirii lui Faraon ºi era foarte onorat, pentru cã o conducea la luptã cu o iscusinþã ºi o înþelepciune superioare. "Moise a învãþat toatã înþelepciunea egiptenilor ºi era puternic în cuvinte ºi în fapte." Egiptenii îl priveau pe Moise ca pe o personalitate remarcabilã.
Pregãtire specialã pentru lucrarea de conducere
Îngerii l-au învãþat pe Moise cã Dumnezeu îl alesese ca sã-i elibereze pe copiii lui Israel. Conducãtorii copiilor lui Israel erau ºi ei instruiþi de îngeri cã
{SJ 109}
timpul eliberãrii lor era aproape ºi cã Moise era omul pe care îl va folosi Dumnezeu pentru a îndeplini aceastã lucrare. Moise credea cã evreii vor fi eliberaþi prin rãzboi, cã el va sta în fruntea oºtirii lor, ca sã conducã lupta împotriva armatelor egiptene ºi sã-ºi elibereze fraþii din jugul asupririi. Având în vedere acest lucru, Moise veghea asupra sentimentelor lui, ca sã nu se ataºeze puternic de mama lui adoptivã sau de Faraon, ca nu cumva sã-i fie mai greu sã facã voia lui Dumnezeu fãrã nici o ezitare.
Domnul l-a pãzit pe Moise ca sã nu fie vãtãmat de influenþele rele din jurul lui. El nu a uitat niciodatã principiile adevãrului primite în tinereþe de la pãrinþii sãi temãtori de Dumnezeu. Apoi, când a avut cea mai mare nevoie sã fie ocrotit de influenþele corupãtoare ce însoþeau viaþa de la curte, lecþiile copilãriei au adus roade. Frica de Dumnezeu se afla înaintea lui. Dragostea pentru fraþii sãi era atât de puternicã ºi respectul lui pentru credinþa evreilor atât de mare, încât el nu voia sã-ºi ascundã originea pentru onoarea de a fi un moºtenitor al familiei regale.
Când avea patruzeci de ani, Moise "a ieºit pe la fraþii sãi ºi a fost martor la muncile lor grele. A vãzut pe un egiptean care bãtea pe un evreu, unul dintre fraþii lui. S-a uitat în toate pãrþile ºi vãzând cã nu este nimeni, a omorât pe egiptean ºi l-a ascuns în nisip. A ieºit în ziua urmãtoare; ºi iatã cã doi evrei se certau. A zis celui ce n-avea dreptate: 'Pentru ce loveºti pe semenul tãu?' ªi omul acela a rãspuns: 'Cine te-a pus pe tine mai mare ºi judecãtor peste noi? Nu cumva ai de gând sã mã omori ºi pe mine, cum ai omorât pe egipteanul acela?' Moise s-a temut ºi a zis: 'Nu mai încape îndoialã cã faptul este cunoscut.' Faraon a aflat ce se petrecuse ºi cãuta
{SJ 110}
sã omoare pe Moise. Dar Moise a fugit dinaintea lui Faraon ºi a locuit în þara Madian." Domnul i-a condus paºii ºi a gãsit locuinþã la Ietro, un om care se închina lui Dumnezeu. El era pãstor ºi, în acelaºi timp, ºi preot al Madianului. Fiicele lui aveau grijã de turme. Curând, însã, turmele lui Ietro au fost date în grija lui Moise, care s-a cãsãtorit cu una din fiicele lui ºi a rãmas în Madian patruzeci de ani.
Moise s-a pripit omorându-l pe egiptean. El credea cã poporul Israel înþelegea cã providenþa lui Dumnezeu îl ridicase ca sã-i elibereze. Dumnezeu, însã, n-a plãnuit sã-i elibereze pe copiii lui Israel prin luptã, cum credea Moise, ci prin propria-I putere nemãrginitã, ca slava sã-I poatã fi atribuitã numai Lui. Dumnezeu deþine controlul ºi El a întors fapta lui Moise de a-l ucide pe egiptean spre împlinirea scopului Sãu. În providenþa Lui, îl adusese pe Moise în familia imperialã a Egiptului, unde a primit o vastã educaþie. Totuºi el nu era pregãtit ca Dumnezeu sã-i încredinþeze mãreaþa lucrare pentru care îl alesese. El nu putea pãrãsi imediat curtea ºi favorurile acordate ca nepot al împãratului, ca sã îndeplineascã lucrarea specialã a lui Dumnezeu. Trebuia sã aibã timp pentru a obþine o experienþã ºi o educaþie în ºcoala adversitãþii ºi sãrãciei. În timp ce trãia în singurãtate, Domnul ªi-a trimis îngerii ca sã-l instruiascã în mod deosebit cu privire la viitor. Aici a învãþat el, mai pe deplin, lecþia stãpânirii de sine ºi a umilinþei. El pãzea turmele lui Ietro, iar, în timp ce-ºi fãcea datoria umilã de pãstor, Dumnezeu îl pregãtea sã devinã un pãstor spiritual al oilor Lui, al poporului Israel.
Când Moise a condus turma în pustie ºi a ajuns la muntele lui Dumnezeu, la Horeb, "îngerul Domnului i s-a arãtat într-o flacãrã de foc,
{SJ 111}
care ieºea din mijlocul unui rug." "Domnul a zis: 'Am vãzut asuprirea poporului Meu, care este în Egipt ºi am vãzut strigãtele pe care le scoate din pricina asupritorilor lui; cãci îi cunosc durerile. M-am pogorât ca sã-l izbãvesc din mâna egiptenilor ºi sã-l scot din þara aceasta ºi sã-l duc într-o þarã bunã ºi întinsã, într-o þarã unde curge lapte ºi miere... Iatã cã strigãtele israeliþilor au ajuns pânã la Mine ºi am vãzut chinul cu care îi chinuiesc egiptenii. Acum vino, Eu te voi trimite la Faraon ºi vei scoate din Egipt pe poporul Meu, pe copiii lui Israel."
Se împlinise vremea când Dumnezeu voia ca Moise sã schimbe toiagul de pãstor cu toiagul lui Dumnezeu, pe care El avea sã-l facã sã împlineascã semne ºi minuni, eliberându-ºi poporul de sub apãsare ºi apãrându-l când aveau sã fie urmãriþi de duºmani.
Moise a consimþit sã îndeplineascã misiunea. Mai întâi l-a vizitat pe socrul lui ºi a obþinut încuviinþarea acestuia ca sã se întoarcã în Egipt împreunã cu familia. N-a îndrãznit sã-i spunã lui Ietro despre solia lui cãtre Faraon, ca nu cumva el sã nu vrea sã-i lase pe soþia ºi copiii lui sã-l însoþeascã într-o misiune aºa de primejdioasã. Domnul l-a întãrit ºi i-a înlãturat temerile, spunându-i: "Du-te, întoarce-te în Egipt; cãci toþi cei ce umblau sã-þi ia viaþa au murit."
{SJ 112}
Cap. 15 - Manifestarea puterii lui Dumnezeu
Copiii lui Israel i-au slujit pe egipteni mulþi ani de zile. Doar câteva familii coborâserã în Egipt, dar au devenit o mare mulþime. Fiind înconjuraþi de idolatrie, mulþi din ei au pierdut cunoaºterea adevãratului Dumnezeu ºi au uitat Legea Lui. Ei s-au unit cu egiptenii în închinarea la soare, la lunã ºi la stele, precum ºi la animale ºi la chipuri lucrate de mâna oamenilor.
Tot ceea ce-i înconjura pe copiii lui Israel avea menirea de a-i face sã-L uite pe viul Dumnezeu. Totuºi, între evrei erau din aceia care pãstrau cunoaºterea de Dumnezeu, Creatorul cerurilor ºi al pãmântului. Ei erau îndureraþi sã-ºi vadã copiii fiind în fiecare zi martori ºi chiar luând parte la urâciunile oamenilor idolatri din jurul lor, închinându-se zeitãþilor egiptene de lemn ºi de piatrã ºi aducând jertfe acestor obiecte fãrã simþuri. Credincioºii erau mâhniþi ºi, în suferinþa lor, strigau cãtre Domnul sã-i elibereze din jugul egiptean ºi sã-i scoatã din Egipt, ca sã poatã scãpa de idolatrie ºi de influenþele rele ce-i înconjurau.
Mulþi evrei, însã, erau mulþumiþi sã rãmânã mai degrabã în robie decât sã plece în altã þarã ºi sã întâmpine greutãþile ce însoþesc o asemenea cãlãtorie.
{SJ 113}
De aceea Domnul nu i-a eliberat prin prima manifestare a semnelor ºi minunilor Lui înaintea lui Faraon. El a condus evenimentele astfel încât spiritul tiranic al lui Faraon sã se manifeste mai pe deplin, pentru a-ªi putea demonstra marea Sa putere înaintea egiptenilor ºi înaintea poporului Sãu ºi a-i face pe israeliþi doritori sã pãrãseascã Egiptul ºi sã aleagã slujirea lui Dumnezeu.
Cu toate cã mulþi Israeliþi ajunseserã corupþi de idolatrie, totuºi cei credincioºi au stat neclintiþi. Ei nu ºi-au ascuns credinþa, ci au recunoscut în mod deschis înaintea egiptenilor cã ei servesc singurului Dumnezeu adevãrat ºi viu. Ei repetau dovezile existenþei lui Dumnezeu, de la creaþiune pânã în zilele lor. Egiptenii au avut ocazia sã facã cunoºtinþã cu credinþa evreilor ºi cu Dumnezeul lor. Ei încercaserã sã-i corupã pe închinãtorii credincioºi ai adevãratului Dumnezeu ºi erau supãraþi pentru cã n-au reuºit aceasta nici prin ameninþãri, nici prin promisiuni de rãsplãtire ºi nici prin tratamente crude.
Ultimii doi împãraþi care au ocupat tronul Egiptului au fost tiranici ºi i-au tratat cu cruzime pe evrei. Bãtrânii lui Israel se strãduiau sã încurajeze credinþa israeliþilor, care se stingea, referindu-se la fãgãduinþa datã lui Avraam ºi la cuvintele profetice ale lui Iosif, chiar înainte de a muri, care prevesteau eliberarea lor din Egipt. Unii ascultau ºi credeau. Alþii priveau la propria lor condiþie jalnicã ºi refuzau sã spere.
Israel influenþat de mediul înconjurãtor
Egiptenii aflaserã despre aºteptãrile copiilor lui Israel ºi luau în râs speranþele lor de eliberare ºi vorbeau batjocoritor despre puterea Dumnezeului lor. Ei arãtau cãtre situaþia acestora ca popor, ca fiind numai o naþiune de sclavi, ºi le spuneau
{SJ 114}
cu ironie: Dacã Dumnezeul vostru este atât de drept ºi de milos ºi are putere asupra dumnezeilor egipteni, de ce nu face din voi un popor liber? De ce nu-ªi manifestã mãreþia ºi puterea ca sã vã înalþe?
Apoi egiptenii le atrãgeau atenþia israeliþilor asupra lor înºiºi, care se închinau la dumnezei aleºi de ei, pe care israeliþii îi numeau dumnezei falºi. Ei spuneau cu trufie cã dumnezeii lor le dãduserã prosperitate, hranã, îmbrãcãminte ºi mari bogãþii, cã-i dãduserã ºi pe israeliþi în mâinile lor sã-i slujeascã ºi cã ei aveau putere sã-i asupreascã ºi sã le distrugã viaþa ca sã nu mai fie un popor. Ei îºi bãteau joc de ideea cã evreii vor fi vreodatã eliberaþi din robie.
Faraon se fãlea cã ar vrea sã-L vadã pe Dumnezeul lor eliberându-i din mâinile lui. Aceste cuvinte au distrus speranþele multora dintre copiii lui Israel. Li se pãrea cã lucrurile stãteau chiar aºa cum spuneau împãratul ºi sfetnicii lui. ªtiau cã erau trataþi ca sclavi ºi cã trebuia sã îndure orice asuprire din partea supraveghetorilor ºi conducãtorilor lor. Bãieþii le fuseserã vânaþi ºi omorâþi. Propria viaþã le era o povarã, iar ei credeau ºi se închinau Dumnezeului cerului.
Apoi îºi comparau starea cu cea a egiptenilor. Aceºtia nu credeau deloc într-un Dumnezeu viu, care avea putere sã salveze sau sã nimiceascã. Unii din ei se închinau la idoli, chipuri de lemn ºi de piatrã, în timp ce alþii alegeau sã se închine la soare, la lunã ºi la stele; totuºi le mergea bine ºi erau bogaþi. Unii dintre evrei se gândeau cã, dacã Dumnezeu ar fi mai presus de toþi dumnezeii, nu i-ar lãsa, în felul acesta, sã fie sclavii unei naþiuni idolatre.
Slujitorii credincioºi ai lui Dumnezeu au înþeles
{SJ 115}
cã din cauza necredincioºiei lor, ca popor, ºi a tendinþei lor de a se înrudi prin cãsãtorie cu alte naþiuni ºi a fi duºi astfel în idolatrie, îngãduise Domnul ca ei sã meargã în Egipt. Ei le spuneau în mod hotãrât fraþilor lor cã Dumnezeu îi va scoate curând din Egipt ºi le va sfãrâma jugul apãsãtor.
A venit ºi timpul când Dumnezeu avea sã rãspundã la rugãciunile poporului Sãu asuprit ºi sã-l scoatã din Egipt cu astfel de manifestãri ale puterii Sale, încât egiptenii sã fie constrânºi sã recunoascã faptul cã Dumnezeul evreilor, pe care Îl dispreþuiserã, este mai presus de toþi dumnezeii. El îi va pedepsi pentru idolatria lor ºi pentru faptul cã se lãudau plini de mândrie cu binecuvântãrile primite de la dumnezeii lor neînsufleþiþi. Dumnezeu κi va slãvi propriul Nume, ca ºi alte naþiuni sã poatã auzi despre puterea Lui ºi sã tremure din cauza faptelor Sale mãreþe ºi ca poporul Sãu, fiind martor la lucrãrile Lui minunate, sã se întoarcã pe deplin de la idolatria lui ºi sã-I aducã o închinare curatã.
În eliberarea israeliþilor din Egipt, Dumnezeu a arãtat clar, înaintea tuturor egiptenilor, harul Lui deosebit faþã de poporul Sãu. Dumnezeu a vãzut potrivit sã-ªi execute judecãþile asupra lui Faraon, ca el sã poatã cunoaºte prin experienþã tristã, deoarece nu putea fi convins altfel, cã puterea lui Dumnezeu este superioarã puterii tuturor celorlalþi. El a dat tuturor naþiunilor o dovadã exemplarã ºi convingãtoare despre dreptatea ºi puterea Lui divinã, ca Numele sã-I poatã fi mãrturisit pe întregul pãmânt. Era planul lui Dumnezeu ca aceste manifestãri ale puterii sã întãreascã ºi credinþa poporului Sãu, iar urmaºii acestora sã I se închine în mod statornic numai Lui, care lucrase astfel de minuni pline de îndurare pentru ei.
Moise i-a spus lui Faraon, dupã ce acesta a cerut poporului sã facã acelaºi numãr de cãrãmizi fãrã sã primeascã paiele necesare, cã Dumnezeu, pe care zicea cã nu-L cunoaºte, îl va constrânge sã se supunã
{SJ 116}
cerinþelor Sale ºi sã-I recunoascã autoritatea de Conducãtor suprem.
Plãgile
Minunile toiagului transformat în ºarpe ºi a râului transformat în sânge nu au miºcat inima împietritã a lui Faraon, ci doar i-au sporit ura faþã de israeliþi. Lucrãrile vrãjitorilor l-au fãcut sã creadã cã aceste minuni erau fãcute prin magie, dar el a avut dovezi îndestulãtoare cã nu astfel stãteau lucrurile, atunci când a fost îndepãrtatã plaga broaºtelor. Dumnezeu putea sã le facã sã disparã ºi sã se întoarcã într-o clipã în þãrânã, dar n-a fãcut aceasta, ca nu cumva, dupã ce ar fi fost îndepãrtate, împãratul ºi egiptenii sã spunã cã era rezultatul magiei, la fel ca lucrarea vrãjitorilor. Broaºtele au murit ºi atunci ei le-au adunat în grãmezi. Le puteau vedea corpurile care poluau atmosfera. Astfel, împãratul ºi Egiptul întreg au avut dovezi, pe care filozofia lor deºartã nu le putea înlãtura, cã aceasta nu era magie, ci o judecatã de la Dumnezeul cerului.
Vrãjitorii nu au putut sã facã sã aparã pãduchi. Domnul nu le-a îngãduit egiptenilor nici mãcar sã aibã impresia cã ar fi putut sã producã plaga pãduchilor. El a îndepãrtat de la Faraon orice pretext pentru a nu crede. Chiar ºi pe vrãjitori i-a constrâns sã spunã: "Acesta este degetul lui Dumnezeu."
Dupã aceea a venit plaga muºtelor câineºti. Nu erau din acelea care ne supãrã în unele perioade ale anului, fãrã a ne vãtãma, ci erau mari ºi veninoase. Înþepãtura lor era foarte dureroasã pentru oameni ºi animale. Dumnezeu ªi-a separat poporul de egipteni ºi nu a îngãduit ca muºtele sã aparã între hotarele lor.
{SJ 117}
Domnul a trimis apoi plaga ciumei vitelor ºi, în acelaºi timp, a pãzit vitele evreilor, astfel cã nici una n-a murit. Apoi a venit plaga vãrsatului negru asupra oamenilor ºi animalelor, iar vrãjitorii nu s-au putut apãra împotriva ei. Dupã aceea Domnul a trimis asupra Egiptului plaga pietrei amestecate cu foc, cu fulgere ºi tunete. Timpul apariþiei fiecãrei plãgi a fost anunþat dinainte, ca sã nu se poatã spune cã ar fi o întâmplare. Domnul le-a demonstrat egiptenilor cã întregul pãmânt era sub conducerea Dumnezeului evreilor; cã tunetul, piatra ºi furtuna ascultã de glasul Lui. Faraon, împãratul cel mândru care odatã întreba: "Cine este Domnul, ca sã ascult de glasul Lui?" s-a umilit ºi a zis: "Am pãcãtuit; Domnul are dreptate, iar eu ºi poporul Meu suntem vinovaþi." L-a rugat pe Moise sã fie mijlocitorul lui la Dumnezeu, ca fulgerele ºi tunetele teribile sã înceteze.
Apoi Domnul a trimis plaga înfricoºãtoare a lãcustelor. Împãratul a ales mai degrabã sã primeascã plãgile decât sã se supunã lui Dumnezeu. Fãrã remuºcare, ºi-a vãzut împãrãþia lovitã de aceste judecãþi teribile. Dupã aceea, Domnul a trimis întuneric asupra Egiptului. Oamenii nu erau numai lipsiþi de luminã, ci ºi atmosfera era foarte apãsãtoare, aºa încât respiraþia era dificilã; totuºi evreii aveau luminã ºi o atmosferã curatã în locuinþele lor.
Dumnezeu a mai adus asupra Egiptului o plagã mai înspãimântãtoare ºi mai severã decât celelalte. Împãratul ºi preoþii idolatri au fost aceia care s-au opus pânã la sfârºit cererii lui Moise. Poporul dorea sã li se permitã evreilor sã pãrãseascã Egiptul. Moise le-a descris lui Faraon, egiptenilor ºi israeliþilor natura ºi efectele ultimei plãgi. În noaptea aceea, atât de îngrozitoare pentru egipteni
{SJ 118}
ºi atât de glorioasã pentru poporul lui Dumnezeu, a fost întemeiatã ceremonia Paºtelui.
A fost foarte greu pentru împãratul egiptean ºi pentru poporul lui mândru ºi idolatru sã se supunã cerinþelor Dumnezeului cerului. Împãratul Egiptului avea sã se supunã foarte încet. Sub chinul cel mai dureros ceda puþin, dar, dupã ce nenorocirea era îndepãrtatã, lua înapoi tot ce dãduse. În felul acesta, plagã dupã plagã au fost aduse asupra Egiptului ºi împãratul nu s-a supus, deºi a fost constrâns de pedepsele teribile ale mâniei lui Dumnezeu. Împãratul a persistat în rãzvrãtirea lui chiar ºi dupã ce Egiptul a fost ruinat.
Moise ºi Aron i-au spus lui Faraon despre natura ºi efectul fiecãrei plãgi care venea în urma refuzului sãu de a lãsa pe Israel sã plece. De fiecare datã, el a vãzut aceste plãgi venind exact aºa cum i se spusese cã vor veni, dar n-a cedat. Mai întâi le-a dat numai permisiunea sã aducã jertfe Domnului în þara Egiptului; apoi, dupã ce Egiptul a suferit mânia lui Dumnezeu, le-a îngãduit doar bãrbaþilor sã plece. Dupã ce þara a fost aproape distrusã de plaga lãcustelor, le-a dat voie ºi soþiilor ºi copiilor sã meargã, dar nu ºi vitelor lor. Moise i-a spus apoi împãratului cã îngerul lui Dumnezeu le va ucide întâii nãscuþi.
Fiecare plagã a fost puþin mai strictã ºi mai cumplitã, iar aceasta avea sã fie mai înfricoºãtoare decât toate cele de dinainte. Împãratul cel mândru, însã, era extrem de mânios ºi nu s-a umilit. Când egiptenii au vãzut marile pregãtiri fãcute de israeliþi pentru noaptea aceea înfricoºãtoare, au luat în râs semnul de recunoaºtere înscris cu sânge pe stâlpii uºilor lor.
{SJ 119}
Cap. 16 - Eliberarea lui Israel din robie
Copiii lui Israel au urmat instrucþiunile date de Dumnezeu; ºi, în timp ce îngerul morþii trecea de la casã a egiptenilor la alta, ei erau gata de cãlãtorie, aºteptând ca împãratul rãzvrãtit ºi oamenii lui sã-i roage sã plece.
"La miezul nopþii, Domnul a lovit pe toþi întâii nãscuþi din þara Egiptului, de la întâiul nãscut al lui Faraon, care ºedea pe scaunul lui de domnie, pânã la întâiul nãscut al celui închis în temniþã ºi pânã la toþi întâii nãscuþi ai dobitoacelor. Faraon s-a sculat noaptea, el ºi toþi slujitorii lui ºi toþi egiptenii; ºi au fost mari þipete în Egipt, cãci nu era casã unde sã nu fie un mort. În aceeaºi noapte Faraon a chemat pe Moise ºi pe Aaron ºi le-a zis: 'Sculaþi-vã, ieºiþi din mijlocul poporului meu, voi ºi copiii lui Israel. Duceþi-vã de slujiþi Domnului, cum aþi zis. Luaþi-vã ºi oile ºi boii, cum aþi zis, duceþi-vã ºi binecuvântaþi-mã.' Egiptenii zoreau poporul ºi se grãbeau sã-i scoatã din þarã, cãci ziceau: 'Altfel, toþi vom pieri.'
Poporul ºi-a luat plãmãdeala înainte de a se dospi. ªi-au învelit postãvile cu plãmãdeala în haine ºi le-au pus pe umeri. Copiii lui
{SJ 120}
Israel au fãcut ce spusese Moise ºi au cerut Egiptenilor vase de argint, vase de aur ºi haine. Domnul a fãcut ca poporul sã capete trecere înaintea egiptenilor, care le-au împlinit cererea. ªi astfel au jefuit pe egipteni."
Domnul i-a descoperit acest lucru lui Avraam cu vreo patru sute de ani înainte de a se împlini. "ªi Domnul a zis lui Avraam: 'Sã ºtii hotãrât cã sãmânþa ta va fi strãinã într-o þarã, care nu va fi a ei; acolo va fi robitã ºi o vor apãsa greu, timp de patru sute de ani. Dar pe neamul cãruia îi va fi roabã, îl voi judeca Eu: ºi pe urmã va ieºi de acolo cu mari bogãþii.'" Genesa 15,13.14.
"O mulþime de oameni de tot soiul s-au suit împreunã cu ei; aveau ºi turme însemnate de oi ºi boi." Copiii lui Israel au ieºit din Egipt cu averile lor care nu-i aparþineau lui Faraon pentru cã ei nu i le vânduserã niciodatã. Iacov ºi fiii lui ºi-au luat turmele de oi ºi de vite cu ei în Egipt. Copiii lui Israel s-au înmulþit foarte mult, iar turmele lor au crescut în mare mãsurã. Dumnezeu i-a judecat pe egipteni trimiþând plãgi asupra lor ºi determinându-i astfel sã-I scoatã în grabã poporul din Egipt, cu tot ce avea.
"Dupã ce a lãsat Faraon pe popor sã plece, Dumnezeu nu l-a dus pe drumul ce dã în þara filistenilor, mãcar cã era mai aproape; cãci a zis Dumnezeu: 'S-ar putea sã-i parã rãu poporului vãzând rãzboiul, ºi sã se întoarcã în Egipt.' Ci Dumnezeu a pus pe popor sã facã un ocol pe drumul care duce spre pustie, spre marea Roºie. Copiii lui Israel au ieºit înarmaþi din þara Egiptului. Moise a luat cu el oasele lui Iosif; cãci Iosif pusese pe fiii lui Israel sã jure, zicând:
{SJ 121}
'Când vã va cerceta Dumnezeu, sã luaþi cu voi oasele mele po aici.'"
Stâlpul de foc
"Au plecat din Sucot ºi au tãbãrât la Etam, la marginea pustiei. Domnul mergea înaintea lor, ziua într-un stâlp de nor, ca sã-i cãlãuzeascã pe drum, iar noaptea într-un stâlp de foc, ca sã-i lumineze, pentru ca sã meargã ºi ziua ºi noaptea. Stâlpul de nor nu se depãrta dinaintea poporului în timpul zilei, nici stâlpul de foc în timpul nopþii."
Domnul ºtia cã filistenii se vor opune trecerii israeliþilor prin þara lor. Vor spune despre ei cã au fugit de la stãpânii lor din Egipt ºi vor face rãzboi cu ei. Aducându-i în felul acesta lângã mare, Domnul S-a descoperit ca un Dumnezeu milos ºi un Dumnezeu al judecãþii. El i-a spus lui Moise cã Faraon îi va urmãri ºi l-a cãlãuzit chiar la locul unde sã-ºi aºeze tabãra, lângã mare. I-a mai spus cã El va fi onorat înaintea lui Faraon ºi a oºtirii lui.
La câteva zile dupã plecarea evreilor din Egipt, egiptenii i-au spus lui Faraon cã aceºtia fugiserã ºi cã nu se vor mai întoarce niciodatã ca sã-l slujeascã din nou; ºi se jeleau din cauzã cã îi lãsaserã sã pãrãseascã Egiptul. Pentru ei era o mare pierdere sã fie lipsiþi de serviciile israeliþilor ºi le pãrea rãu cã au consimþit sã-i lase sã plece. În ciuda a tot ce suferiserã prin judecãþile lui Dumnezeu, ei erau atât de împietriþi din cauza rãzvrãtirii lor continue, încât s-au hotãrât sã-i urmãreascã pe copiii lui Israel ºi sã-i aducã înapoi în Egipt cu forþa. Împãratul a luat o armatã foarte mare ºi ºase sute de care, i-a urmãrit ºi i-a ajuns când erau aºezaþi cu tabãra lângã mare.
"Faraon se apropia. Copiii lui
{SJ 122}
Israel ºi-au ridicat ochii ºi iatã cã egiptenii veneau dupã ei. ªi copiii lui Israel s-au înspãimântat foarte tare ºi au strigat cãtre Domnul dupã ajutor. Ei au zis lui Moise: 'Nu erau oare morminte în Egipt, ca sã nu mai fi fost nevoie sã ne aduci sã murim în pustie? Ce ne-ai fãcut de ne-ai scos din Egipt? Nu-þi spuneam noi în Egipt: Lasã-ne sã slujim ca robi egiptenilor, cãci vrem mai bine sã slujim ca robi egiptenilor decât sã murim în pustie?' Moise a rãspuns poporului: 'Nu vã temeþi de nimic, staþi pe loc ºi veþi vedea izbãvirea pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta; cãci pe egiptenii aceºtia pe care-i vedeþi azi, nu-i veþi mai vedea niciodatã. Domnul Se va lupta pentru voi; dar voi staþi liniºtiþi."
Cât de repede ºi-au pierdut israeliþii credinþa în Dumnezeu! Ei fuseserã martori la toate judecãþile Sale asupra egiptenilor, pentru a-l constrânge pe împãrat sã-i lase sã plece, dar când le-a fost încercatã credinþa în Dumnezeu au murmurat, deºi vãzuserã dovezile puterii Lui în eliberarea lor minunatã. În loc sã se încreadã în Dumnezeu la nevoie, au murmurat împotriva credinciosului Moise, amintindu-i de cuvintele lor lipsite de credinþã pe care le rosteau în Egipt. L-au acuzat ca fiind cauza întregii lor suferinþe. El i-a încurajat sã se încreadã în Dumnezeu, sã nu dea expresie necredinþei ºi vor vedea ce va face Domnul pentru ei. Moise a strigat fierbinte cãtre Domnul ca sã-ªi elibereze poporul ales.
Eliberarea de la Marea Roºie
"Domnul a zis lui Moise: 'Ce rost au strigãtele acestea? Spune copiilor lui Israel sã porneascã înainte. Tu, ridicã-þi toiagul, întinde-þi mâna spre mare ºi despicã-o; ºi copiii lui
{SJ 123}
Israel vor trece prin mijlocul mãrii ca pe uscat.'" Dumnezeu voia ca Moise sã înþeleagã faptul cã El va lucra pentru poporul Lui, cã nevoia lor va fi ocazia Lui. Când ei vor fi mers cât puteau de departe, el sã le porunceascã sã meargã înainte ºi, folosind toiagul pe care i-l dãduse Dumnezeu, sã despartã apele.
"'Eu voi împietri inima egiptenilor, ca sã intre în mare dupã ei. ªi Faraon ºi toatã oastea lui, carele ºi cãlãreþii lui, vor face sã se arate slava Mea. ªi vor ºti egiptenii cã Eu sunt Domnul, când Faraon, carele ºi cãlãreþii lui vor face sã se arate slava Mea.' Îngerul lui Dumnezeu, care mergea înaintea taberei lui Israel, ªi-a schimbat locul ºi a mers înapoia lor ºi stâlpul de nor care mergea înaintea lor ºi-a schimbat locul ºi a mers înapoia lor. El S-a aºezat între tabãra egiptenilor ºi tabãra lui Israel. Norul acesta pe o parte era întunecos, iar pe cealaltã lumina noaptea. ªi toatã noaptea cele douã tabere nu s-au apropiat una de alta."
Egiptenii nu-i puteau vedea pe evrei, deoarece norul gros de întuneric era deasupra lor, nor care pentru israeliþi era numai luminã. Astfel ªi-a arãtat Dumnezeu puterea, ca sã-ºi încerce poporul, sã vadã dacã se vor încrede în El sau nu, dupã ce le-a dat atâtea dovezi ale grijii ºi dragostei Lui pentru ei, ºi ca sã-i mustre pentru necredinþa ºi murmurarea lor. "Moise ºi-a întins mâna spre mare. ªi Domnul a pus marea în miºcare printr-un vânt dinspre rãsãrit, care a suflat cu putere toatã noaptea; el a uscat marea ºi apele s-au despãrþit în douã. Copiii lui Israel au trecut marea ca pe uscat ºi apele stãteau ca un zid la dreapta ºi la stânga lor." Apele s-au ridicat ºi au stat de fiecare parte ca niºte pereþi solizi,
{SJ 124}
în timp ce Israel a mers ca pe uscat prin mijlocul mãrii.
Oastea egipteanã triumfa în noaptea aceea crezând cã, din nou, copiii lui Israel se aflau în puterea lor. Credeau cã nu era nici o posibilitate de scãpare pentru aceºtia; pentru cã în faþa evreilor se întindea Marea Roºie, iar armata lor numeroasã venea chiar în spatele acestora. Dimineaþa, când au ajuns la mare, iatã cã era un drum uscat, apele erau despãrþite ºi stãteau ca niºte ziduri de amândouã pãrþile, iar copiii lui Israel parcursese deja jumãtate din cale. Egiptenii au aºteptat un timp sã hotãrascã ce era mai bine sã facã. Erau dezamãgiþi ºi furioºi pentru cã, atunci când evreii aproape cã fuseserã în mâinile lor ºi erau siguri de ei, le-a fost deschisã prin mare o cale neaºteptatã. S-au hotãrât sã-i urmãreascã.
"Egiptenii i-au urmãrit; ºi toþi caii lui Faraon, carele ºi cãlãreþii lui au intrat dupã ei în mijlocul mãrii. În straja dimineþii, Domnul, din stâlpul de foc ºi de nor, S-a uitat spre tabãra egiptenilor ºi a aruncat învãlmãºealã în tabãra lor. A scos roþile carelor ºi le-a îngreuiat mersul. Egiptenii au zis atunci: 'Haidem sã fugim dinaintea lui Israel, cãci Domnul Se luptã pentru el împotriva egiptenilor.'"
Egiptenii au îndrãznit sã se aventureze pe calea pe care o pregãtise Dumnezeu pentru poporul Lui, iar îngerii lui Dumnezeu au trecut prin oºtirea lor ºi le-au scos roþile carelor. Ei erau iritaþi. Înaintarea le era foarte înceatã ºi au început sã se tulbure. ªi-au amintit de judecãþile pe care Dumnezeul evreilor le adusese asupra lor în Egipt, pentru a-i constrânge sã-l lase pe Israel sã plece, ºi se gândeau cã s-ar putea ca Dumnezeu sã-i dea pe ei toþi în mâinile israeliþilor. Au înþeles cã
{SJ 125}
Dumnezeu lupta pentru Israel, s-au înspãimântat foarte tare ºi se întorceau sã fugã dinaintea evreilor, când "Domnul a zis lui Moise: 'Întinde-þi mâna spre mare; ºi apele au sã se întoarcã spre egipteni, peste carele lor ºi peste cãlãreþii lor.'
"Moise ºi-a întins mâna spre mare. ªi înspre dimineaþã marea ºi-a reluat iarãºi repeziciunea cursului ºi, la apropierea ei, egiptenii au luat-o la fugã; dar Domnul a nãpustit pe egipteni în mijlocul mãrii. Apele s-au întors ºi au acoperit carele, cãlãreþii ºi toatã oastea lui Faraon, care intraserã în mare dupã copiii lui Israel; nici unul mãcar n-a scãpat. Dar copiii lui Israel au trecut prin mijlocul mãrii ca pe uscat, în timp ce apele stãteau ca un zid la dreapta ºi la stânga lor. În ziua aceea, Domnul a izbãvit pe Israel din mâna egiptenilor; ºi Israel a vãzut pe egipteni morþi pe þãrmul mãrii. Israel a vãzut mâna puternicã pe care o îndreptase Domnul împotriva egiptenilor. ªi poporul s-a temut de Domnul ºi a crezut în Domnul ºi în robul Sãu, Moise."
Când evreii au vãzut lucrarea minunatã a lui Dumnezeu în nimicirea egiptenilor, ºi-au unit vocile într-un cântec inspirat, de laudã recunoscãtoare ºi de o înaltã elocvenþã.
{SJ 126}
Cap. 17 - Cãlãtoriile lui Israel
Copiii lui Israel au cãlãtorit prin pustiu ºi timp de trei zile nu au putut gãsi apã de bãut. Sufereau de sete ºi "poporul a cârtit împotriva lui Moise, zicând 'Ce avem sã bem?' Moise a strigat cãtre Domnul; ºi Domnul i-a arãtat un lemn, pe care l-a aruncat în apã. ªi apa s-a fãcut dulce. Acolo a dat Domnul poporului legi ºi porunci ºi acolo l-a pus la încercare. El a zis: 'Dacã vei asculta cu luare aminte glasul Domnului, Dumnezeului tãu, dacã vei face ce este bine înaintea Lui, dacã vei asculta de poruncile Lui ºi dacã vei pãzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu nici una din bolile cu care am lovit pe egipteni; cãci Eu sunt Domnul, care te vindecã."
Copiii lui Israel pãreau sã aibã o inimã rea ºi necredincioasã. Nu voiau sã îndure greutãþile pustiei. Când întâlneau dificultãþi în drumul lor, le priveau ca imposibilitãþi. Credinþa lor în Dumnezeu se nãruia, iar ei nu mai vedeau înaintea lor decât moarte. "ªi toatã adunarea copiilor lui Israel au cârtit în pustia aceea împotriva lui Moise ºi Aaron. Copiii lui Israel le-au zis: 'Cum de n-am murit loviþi de mâna Domnului în þara
{SJ 127}
Egiptului, când ºedeam lângã oalele noastre cu carne, când mâncam pâine ºi ne sãturam? Cãci ne-aþi adus în pustia aceasta ca sã faceþi sã moarã de foame toatã mulþimea aceasta.'"
Ei nu au suferit cu adevãrat durerile foamei. Aveau mâncare pentru prezent, dar se temeau de viitor. Nu puteau înþelege cum va rezista oºtirea lui Israel, în timpul cãlãtoriilor lungi prin pustiu, doar cu mâncarea simplã ce o aveau atunci ºi, în necredinþa lor, îºi vedeau copiii murind de foame. Domnul a îngãduit ca mâncarea sã li se termine ºi sã întâmpine dificultãþi, ca sã-ºi întoarcã inimile spre El, care îi ajutase pânã atunci, ºi sã poatã crede în El. El era gata sã fie pentru ei un ajutor prezent. Dacã, în nevoia lor, L-ar fi chemat, El le-ar fi demonstrat dovezile iubirii ºi grijii Sale permanente.
Dar se pãrea cã ei nu voiau sã se încreadã în Domnul mai mult decât aveau înaintea ochilor dovezile neîntrerupte ale puterii Sale. Dacã ar fi avut credinþã adevãratã ºi încredere neclintitã în Dumnezeu, ar fi suportat cu voioºie inconvenientele ºi obstacolele sau chiar suferinþele reale, dupã ce Domnul lucrase într-un mod aºa de minunat pentru eliberarea lor din sclavie. Mai mult decât atât, Domnul le-a fãgãduit cã, dacã vor asculta poruncile Lui, nici o boalã nu va veni asupra lor, cãci El a zis: "Eu sunt Domnul care te vindecã."
Dupã aceastã fãgãduinþã sigurã din partea lui Dumnezeu, era o necredinþã criminalã ca ei sã se aºtepte cã le vor muri copiii de foame. În Egipt suferiserã mult, fiind supraîmpovãraþi de muncã. Copiii le erau daþi la moarte ºi, ca rãspuns la rugãciunile lor, Dumnezeu i-a eliberat cu milã. Le-a promis sã fie Dumnezeul lor, sã-i ia ca popor
{SJ 128}
al Lui ºi sã-i conducã într-o þarã întinsã ºi bunã.
Ei, însã, erau gata sã-ºi piardã curajul la fiecare suferinþã ce aveau s-o îndure în drumul spre þara aceea. Suferiserã mult pe când erau robi egiptenilor, dar acum nu puteau îndura suferinþa în slujirea lui Dumnezeu. Când au fost încercaþi, au fost gata sã cedeze la îndoieli întunecate ºi sã cadã în descurajare. Murmurau împotriva lui Moise, slujitorul devotat al lui Dumnezeu, îl învinovãþeau de toate încercãrile lor ºi-ºi exprimau dorinþa rea de a fi rãmas în Egipt, unde puteau sta lângã oalele cu carne ºi puteau mânca pâine pe sãturate.
O lecþie pentru zilele noastre
Necredinþa ºi murmurãrile copiilor lui Israel reprezintã pe poporul lui Dumnezeu care este acum pe pãmânt. Mulþi din cei de astãzi privesc la Israelul din trecut ºi se mirã de necredinþa lor ºi de cârtirile lor neîncetate, dupã ce Domnul fãcuse atât de mult pentru ei, dându-le repetate dovezi ale dragostei Lui faþã de ei ºi a grijii ce le-o purta. Ei se gândesc cã la rândul lor nu s-ar fi dovedit nerecunoscãtori. Unii care gândesc astfel, însã, murmurã ºi se plâng din cauza unor lucruri mai mãrunte. Ei nu se cunosc pe sine. Dumnezeu îi încearcã deseori ºi le probeazã credinþa în lucruri mici, iar ei nu îndurã încercarea mai bine decât vechiul Israel.
Mulþi au asigurate nevoile lor prezente; totuºi, nu vor sã se încreadã în Domnul pentru viitor. Ei manifestã necredinþã ºi se cufundã în disperare ºi întristare la gândul nevoilor ce ar putea veni. Unii sunt mereu tulburaþi ca nu cumva sã ajungã în nevoie ºi copiii lor sã sufere. Când apar dificultãþi sau ajung la strâmtorare, când credinþa ºi dragostea faþã de Dumnezeu le sunt încercate, se dau înapoi de la test ºi murmurã cu privire la procedeul prin care Dumnezeu a ales sã-i purifice.
{SJ 129}
Dragostea lor nu se dovedeºte curatã ºi desãvârºitã, nu suferã totul.
Credinþa poporului Dumnezeului cerului ar trebui sã fie puternicã, activã ºi trainicã, o încredere neclintitã în lucrurile nãdãjduite. Atunci limbajul acestora va fi: "Binecuvânteazã, suflete, pe Domnul; ºi tot ce este în mine sã laude numele Lui cel sfânt", cãci El s-a purtat cu generozitate faþã de mine.
Unii considerã cã lepãdarea de sine înseamnã o adevãratã suferinþã. Sunt îngãduite pofte stricate. Înfrânarea poftelor nesãnãtoase îi va determina pe mulþi pretinºi creºtini sã dea înapoi, ca ºi cum consecinþa unei diete simple ar fi adevãratã inaniþie. Ca ºi copiii lui Israel, ei ar prefera robia, trupuri bolnave ºi chiar moartea, decât sã fie lipsiþi de oalele lor cu carne. Tot ce este fãgãduit rãmãºiþei pentru timpul de strâmtorare sunt pâinea ºi apa.
Mana
"Când s-a luat roua aceasta, pe faþa pãmântului era ceva mãrunt ca niºte grãunþe, mãrunt ca bobiþele de gheaþã albã pe pãmânt. Copiii lui Israel s-au uitat la ea ºi au zis unul cãtre altul: 'Ce este aceasta?' cãci nu ºtiau ce este. Moise le-a zis: 'Este pâinea pe care vi-o dã Domnul ca hranã. Iatã ce a poruncit Domnul: Fiecare din voi sã strângã cât îi trebuie pentru hranã ºi anume, un omer de cap, dupã numãrul sufletelor voastre; fiecare sã ia din ea pentru cei din cortul lui.'
Israeliþii au fãcut aºa ºi au strâns, unii mai mult, alþii mai puþin. În urmã o mãsurau cu omerul ºi cine strânsese mai mult nu avea nimic de prisos, iar cine strânsese mai puþin, nu ducea lipsã de loc. Fiecare strângea tocmai cât îi trebuia pentru hranã.
{SJ 130}
Moise le-a zis: 'Nimeni sã nu lase ceva din ea pentru a doua zi dimineaþã.' N-au ascultat de Moise ºi s-au gãsit unii care au lãsat ceva din ea pânã dimineaþa; dar a fãcut viermi ºi s-a împuþit. Moise s-a mâniat pe oamenii aceia. Astfel, în toate dimineþile fiecare strângea cât îi trebuia pentru hranã; ºi, când venea cãldura soarelui, se topea.
În ziua a ºasea, au strâns hranã îndoit ºi anume doi omeri de fiecare. Toþi fruntaºii adunãrii au venit ºi au spus lui Moise lucrul acesta. ªi Moise le-a zis: 'Domnul a poruncit aºa. Mâine este ziua de odihnã, Sabatul închinat Domnului; coaceþi ce aveþi de copt, fierbeþi ce aveþi ce fiert ºi pãstraþi pânã a doua zi dimineaþa tot ce va rãmânea!' Au lãsat-o pânã a doua zi dimineaþa, cum poruncise Moise; ºi nu s-a împuþit ºi n-a fãcut viermi. Moise a zis: 'Mâncaþi-o azi, cãci este ziua Sabatului; azi nu veþi gãsi manã pe câmp. Veþi strânge timp de ºase zile; dar în ziua a ºaptea, care este Sabatul, nu va fi.'"
Domnul nu este mai puþin meticulos astãzi, cu privire la Sabatul Lui, decât atunci când le-a dat instrucþiuni speciale copiilor lui Israel. El le-a cerut sã coacã ce au de copt, sã fiarbã ce au de fiert în ziua a ºasea, ziua de pregãtire pentru odihna Sabatului.
Dumnezeu ªi-a manifestat marea grijã ºi iubire faþã de poporul Lui prin faptul cã i-a trimis pâine din cer. "Au mâncat pâinea îngerilor"; înseamnã cã mâncarea le era asiguratã de îngeri. Minunea întreitã a manei -- cantitate dublã în ziua a ºasea, nimic în a ºaptea zi ºi calitatea de a se pãstra proaspãtã pe parcursul Sabatului, în timp ce în alte zile se strica -- a fost
{SJ 131}
destinatã sã-i impresioneze pe copiii lui Israel în privinþa sfinþeniei Sabatului.
Dupã ce li s-a dat hranã din belºug, le-a fost ruºine de necredinþa ºi murmurarea lor ºi au promis sã se încreadã în Domnul pentru viitor, dar ºi-au uitat curând fãgãduiala ºi au cãzut la prima încercare a credinþei.
Apã din stâncã
Au cãlãtorit din pustia Sin ºi au tãbãrât la Refidim. Acolo nu se gãsea apã de bãut pentru popor. "Atunci poporul a cãutat ceartã cu Moise. Ei au zis: 'Dã-ne apã sã bem!' Moise le-a rãspuns: 'Pentru ce cãutaþi ceartã cu mine? Pentru ce ispitiþi pe Domnul?' Poporul stãtea acolo, chinuit de sete ºi cârtea împotriva lui Moise. El zicea: 'Pentru ce ne-ai scos din Egipt, ca sã ne faci sã murim de sete aici cu copiii ºi turmele noastre?' Moise a strigat cãtre Domnul ºi a zis: 'Ce sã fac cu poporul acesta? Încã puþin ºi au sã mã ucidã cu pietre."
Domnul a zis lui Moise: 'Treci înaintea poporului ºi ia cu tine vreo câþiva din bãtrânii lui Israel; ia-þi în mânã ºi toiagul cu care ai lovit râul ºi porneºte! Iatã, Eu voi sta înaintea ta pe stânca Horebului; vei lovi stânca ºi va þâºni apã din ea ºi poporul va bea.' Moise a fãcut aºa în faþa bãtrânilor lui Israel. El a numit locul acela Masa ºi Meriba (Ispitã ºi ceartã), cãci copiii lui Israel se certaserã ºi ispitiserã pe Domnul, zicând: 'Este oare Domnul în mijlocul nostru, sau nu este?'"
Domnul i-a cãlãuzit pe copiii lui Israel sã-ºi aºeze tabãra în acel loc unde nu era apã, ca sã-i încerce,
{SJ 132}
sã vadã dacã vor privi la El în necazul lor sau vor murmura cum fãcuserã mai înainte. Având în vedere felul minunat în care fuseserã eliberaþi, în necazul lor ei trebuia sã creadã în Dumnezeu. Ar fi trebuit sã ºtie cã Acela care a promis sã-i ia la El ca popor al Lui nu va îngãdui ca ei sã piarã de sete. În loc sã-L roage cu umilinþã pe Domnul sã le asigure cele necesare, ei au murmurat împotriva lui Moise, cerând apã de la el.
Dumnezeu κi manifestase neîncetat puterea înaintea lor, în chip minunat, ca sã-i facã sã înþeleagã cã toate binecuvântãrile pe care le primeau veneau de la El; cã le putea da, sau lua, potrivit cu voia Lui. Uneori îºi dãdeau seama de aceasta ºi se umileau înaintea Domnului; dar când erau însetaþi sau flãmânzi îl acuzau pe Moise pentru tot, ca ºi cum ei ar fi pãrãsit Egiptul pentru plãcerea lui. Moise era întristat din cauza cârtirilor lor necruþãtoare. L-a întrebat pe Domnul ce sã facã, deoarece poporul era gata sã-l ucidã cu pietre. Domnul i-a poruncit sã loveascã stânca cu toiagul lui Dumnezeu. Norul slavei Lui s-a aºezat chiar deasupra stâncii. "A despicat stânci în pustie ºi le-a dat sã bea ca niºte valuri cu ape multe. A fãcut sã þâºneascã izvoare din stânci ºi sã curgã ape ca niºte râuri." Ps. 78,15.16.
Moise a lovit stânca, dar Hristos a fost Acela care a stat lângã el ºi a fãcut sã curgã apa din stânca de cremene. Din cauza setei, poporul L-a ispitit pe Domnul ºi a zis: Dacã Dumnezeu ne-a adus aici, de ce nu ne dã apã, ca ºi pâine? Acel dacã arãta o necredinþã criminalã ºi l-a fãcut pe Moise sã se teamã cã Dumnezeu îi va pedepsi pentru cârtirile lor rele. Domnul a încercat credinþa poporului Sãu, dar acesta nu a
{SJ 133}
trecut testul. Ei au murmurat pentru mâncare ºi pentru apã ºi s-au plâns de Moise. Din cauza necredinþei lor, Dumnezeu a îngãduit ca duºmanii lor sã facã rãzboi cu ei, pentru ca El sã poatã arãta poporului Sãu de unde îi venea tãria.
Înfrângerea lui Amalec
"Amalec a venit sã batã pe Israel la Refidim. Atunci Moise a zis lui Iosua: 'Alege niºte bãrbaþi ºi ieºi de luptã împotriva lui Amalec. Iar eu voi sta mâine pe vârful dealului cu toiagul lui Dumnezeu în mânã.' Iosua a fãcut ce-i spusese Moise ºi a ieºit sã lupte împotriva lui Amelec. Iar Moise, Aaron ºi Hur s-au suit pe vârful dealului. Când îºi ridica Moise mâna, era mai tare Israel; ºi când îºi lãsa mâna în jos, era mai tare Amalec. Mâinile lui Moise fiind trudite, ei au luat o piatrã, au pus-o sub el ºi el a ºezut pe ea. Aaron ºi Hur îi sprijineau mâinile, unul de o parte, iar altul de alta; ºi mâinile lui au rãmas întinse pânã la asfinþitul soarelui."
Moise îºi þinea mâinile ridicate spre cer, cu toiagul lui Dumnezeu în mâna dreaptã, implorând ajutorul Lui. Atunci Israel biruia ºi-i alunga pe amaleciþi. Când Moise îºi lãsa mâinile în jos, se vedea cã Israel pierdea curând tot ce câºtigase ºi era biruit de duºmani. Moise îºi ridica iarãºi mâinile spre cer, iar Israel îi învingea pe inamici, gonindu-i.
Aceastã acþiune a lui Moise, de a-ºi întinde mâinile spre Dumnezeu, trebuia sã-l înveþe pe Israel cã, atâta timp cât îºi puneau încrederea în Dumnezeu, se prindeau de tãria Lui, ºi-L preamãreau ca Domn, El avea sã lupte pentru ei ºi sã le supunã duºmanii. Dar atunci când nu se mai prindeau
{SJ 134}
de tãria Lui ºi se încredeau în propria lor putere, aveau sã fie chiar mai slabi decât duºmanii lor care nu-L cunoºteau pe Dumnezeu ºi aveau sã fie biruiþi de ei. Atunci "Iosua a biruit pe Amalec ºi poporul lui cu ascuþiºul sãbiei.
Domnul a zis lui Moise: 'Scrie lucrul acesta în carte, ca sã se pãstreze aducere aminte ºi spune lui Iosua cã voi ºterge pomenirea lui Amalec de sub ceruri.' Moise a zidit un altar ºi i-a pus numele Domnul, steagul meu. El a zis: 'Pentru cã Domnul a jurat cã va purta rãzboi împotriva lui Amalec, din neam în neam.'" Dacã copiii lui Israel n-ar fi murmurat împotriva Domnului, El n-ar fi îngãduit ca duºmanii lor sã facã rãzboi cu ei.
Vizita lui Ietro
Înainte de a pãrãsi Egiptul, Moise ºi-a trimis soþia ºi copiii înapoi la socrul lui. Dupã ce a auzit de eliberarea minunatã din Egipt a israeliþilor, Ietro l-a vizitat pe Moise în pustiu ºi i-a adus soþia ºi copiii. "Moise a ieºit înaintea socrului sãu, s-a aruncat cu faþa la pãmânt ºi l-a sãrutat. S-au întrebat unul pe altul de sãnãtate ºi au intrat în cortul lui Moise. Moise a istorisit socrului sãu tot ce fãcuse Domnul împotriva lui Faraon ºi împotriva Egiptului, din pricina lui Israel, toate suferinþele care veniserã peste ei pe drum ºi cum îi izbãvise Domnul din ele.
Ietro s-a bucurat pentru tot binele pe care-l fãcuse Domnul lui Israel ºi pentru cã-l izbãvise din mâna egiptenilor. ªi Ietro a zis: 'Binecuvântat sã fie Domnul, care v-a izbãvit din mâna egiptenilor ºi din mâna lui
{SJ 135}
Faraon, El, care a izbãvit poporul din mâna egiptenilor. Cunosc cã Domnul este mai mare decât toþi dumnezeii; cãci, în lucrul în care s-au purtat cu trufie, El a fost mai presus de ei.' Ietro, socrul lui Moise, a adus Domnului o ardere de tot ºi o jertfã de mâncare. Aaron ºi toþi bãtrânii lui Israel au venit ºi au luat parte la masã cu socrul lui Moise, înaintea lui Dumnezeu."
Ochiul pãtrunzãtor al lui Ietro a vãzut curând cã poverile lui Moise erau foarte mari, cãci oamenii veneau la el cu toate problemele lor dificile, iar el îi învãþa cu privire la poruncile ºi Legea lui Dumnezeu. El i-a zis lui Moise: "Acum ascultã glasul meu; am sã-þi dau un sfat ºi Dumnezeu va fi cu tine! Fii tãlmaciul poporului înaintea lui Dumnezeu ºi du pricinile înaintea lui Dumnezeu. Învaþã-i poruncile ºi legile; ºi aratã-le calea pe care trebuie s-o urmeze ºi ce trebuie sã facã. Alege din tot poporul oameni destoinici, temãtori de Dumnezeu, oameni de încredere, vrãjmaºi ai lãcomiei; pune-i peste popor drept cãpetenii peste o mie, cãpetenii peste o sutã, cãpetenii peste cincizeci ºi cãpetenii peste zece. Ei sã judece poporul în tot timpul; sã aducã înaintea ta toate pricinile întemeiate, iar pricinile cele mai mici sã le judece ei înºiºi. În felul acesta îþi vei uºura sarcina, cãci o vor purta ºi ei împreunã cu tine. Dacã vei face lucrul acesta ºi dacã Dumnezeu îþi va porunci aºa, vei putea face faþã lucrurilor ºi tot poporul acesta va merge în pace la locul lui."
"Moise a ascultat sfatul socrului sãu ºi a fãcut tot ce spusese el. Moise a ales oameni destoinici din tot Israelul ºi i-a pus cãpetenii ale poporului, cãpetenii peste o mie, cãpetenii peste o sutã, cãpetenii peste cincizeci ºi cãpetenii peste zece. Ei judecau
{SJ 136}
poporul în tot timpul; aduceau înaintea lui Moise pricinile grele, iar toate pricinile mici le judecau ei înºiºi. Apoi Moise l-a lãsat pe socrul sãu sã plece; ºi el a mers în drumul sãu, spre þara sa."
Când Moise a fost instruit de socrul lui, el nu s-a considerat mai presus de acesta. Dumnezeu îl înãlþase foarte mult ºi lucrase minuni prin mâna lui. Totuºi Moise nu se gândea cã Dumnezeu îl alesese ca sã-i înveþe pe alþii, cã îndeplinise lucruri minunate prin mâna lui ºi, de aceea, el nu mai avea nevoie sã fie instruit. A ascultat cu bucurie sugestiile socrului sãu ºi a adoptat planul acestuia ca fiind înþelept.
{SJ 137}
Cap. 18 - Legea lui Dumnezeu
Dupã ce au plecat de la Refidim, copiii lui Israel "au ajuns în pustia Sinai ºi au aºezat tabãra în pustie. Israel a tãbãrât acolo, în faþa muntelui. Moise s-a suit la Dumnezeu. ªi Domnul l-a chemat pe munte zicând: 'Aºa sã vorbeºti casei lui Iacov ºi sã spui copiilor lui Israel: Aþi vãzut ce am fãcut Egiptului ºi cum v-am purtat pe aripi de vultur ºi v-am adus aici la Mine. Acum, dacã veþi asculta glasul Meu ºi dacã veþi pãzi legãmântul Meu, veþi fi ai Mei dintre toate popoarele, cãci tot pãmântul este al Meu; Îmi veþi fi o împãrãþie de preoþi ºi un neam sfânt. Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel.' Moise a venit de a chemat pe bãtrânii poporului ºi le-a pus înainte toate cuvintele acestea, cum îi poruncise Domnul. Tot poporul a rãspuns: 'Vom face tot ce a zis Domnul!' Moise a spus Domnului cuvintele poporului."
Aici, poporul a intrat într-un legãmânt solemn cu Dumnezeu ºi L-a acceptat drept conducãtor. Prin acest legãmânt ei deveneau supuºii deosebiþi ai autoritãþii Sale divine. "ªi Domnul a zis lui Moise: 'Iatã, voi veni la tine într-un nor gros, pentru ca sã audã poporul
{SJ 138}
când îþi voi vorbi ºi sã aibã întotdeauna încredere în tine.'" Când au întâmpinat dificultãþi în calea lor, evreii au fost înclinaþi sã cârteascã împotriva lui Moise ºi Aaron, acuzându-i cã au scos oºtile lui Israel din Egipt ca sã le distrugã. Dumnezeu voia sã-l onoreze pe Moise în faþa lor ca ei sã poatã cãpãta încredere în instrucþiunile lui ºi sã ºtie cã Domnul ºi-a aºezat Duhul Sãu asupra lui.
Pregãtire pentru apropierea de Dumnezeu
Apoi, Domnul i-a dat lui Moise instrucþiuni precise cu privire la pregãtirea poporului pentru ca El sã Se apropie de ei, iar ei sã poatã auzi Legea Lui, rostitã nu de îngeri, ci de El Însuºi. "ªi Domnul a zis lui Moise: 'Du-te la popor, sfinþeºte-i azi ºi mâine ºi pune-i sã-ºi spele hainele. Sã fie gata pentru a treia zi; cãci a treia zi Domnul Se va pogorî, în faþa întregului popor, pe muntele Sinai."
Poporului i s-a cerut sã se abþinã de la muncã ºi grijã lumeascã ºi sã aibã gânduri evlavioase. Dumnezeu le-a mai cerut ºi sã-ºi spele hainele. El nu este mai puþin meticulos acum decât era atunci. El este un Dumnezeu al ordinii ºi cere poporului Sãu de astãzi sã pãstreze o curãþenie strictã. Cei care nu se închinã lui Dumnezeu având hainele ºi trupurile curate nu vin înaintea Lui într-o manierã acceptabilã. Lui nu-I place lipsa lor de veneraþie faþã de El ºi nu va accepta slujirea închinãtorilor murdari, deoarece ei Îl insultã pe Fãcãtorul lor. Creatorul cerului ºi al pãmântului considerã curãþenia de o aºa importanþã, încât a spus: "Pune-i sã-ºi spele hainele."
"Sã hotãrãºti poporului anumite margini de jur împrejur ºi sã spui: 'Sã nu cumva sã vã suiþi
{SJ 139}
pe munte sau sã vã atingeþi de poalele lui. Oricine se va atinge de munte, va fi pedepsit cu moartea. Nici o mânã sã nu se atingã de el; ci, pe oricine se va atinge, sã-l omoare cu pietre sau sã-l strãpungã cu sãgeþi; dobitoc sau om, nu va trãi.' Când va suna trâmbiþa, ei vor înainta spre munte." Aceastã poruncã era destinatã sã trezeascã în mintea acestui popor rãzvrãtit o profundã reverenþã faþã de Dumnezeu, autorul ºi autoritatea legilor lor.
Manifestarea prezenþei lui Dumnezeu cu mãreþie înfricoºãtoare
"A treia zi dimineaþa, au fost tunete, fulgere ºi un nor gros pe munte; trâmbiþa suna cu putere ºi tot poporul din tabãrã a fost apucat de spaimã." Oastea îngereascã ce însoþea Maiestatea divinã a convocat poporul printr-un sunet semãnând cu cel al trompetei, care rãsuna din ce în ce mai tare, pânã ce tot pãmântul s-a cutremurat.
"Moise a scos poporul din tabãrã în întâmpinarea lui Dumnezeu ºi s-au aºezat la poalele muntelui. Muntele Sinai era tot numai fum, pentru cã Domnul Se pogorâse pe el în mijlocul focului. Fumul acesta se înãlþa ca fumul unui cuptor ºi tot muntele se cutremura cu putere." Maiestatea divinã a coborât pe nor cu o suitã de îngeri, ce pãreau ca flãcãri de foc.
"Trâmbiþa rãsuna tot mai puternic. Moise vorbea ºi Dumnezeu îi rãspundea cu glas tare. Domnul S-a pogorât pe muntele Sinai, ºi anume, pe vârful muntelui. Domnul a chemat pe Moise pe vârful muntelui. ªi Moise s-a suit acolo. Domnul a zis lui Moise: 'Pogoarã-te ºi porunceºte poporului cu tot dinadinsul sã nu dea buzna spre Domnul ca sã se uite, pentru ca nu cumva sã piarã un mare numãr din ei.
{SJ 140}
Preoþii care se apropie de Domnul sã se sfinþeascã ºi ei, ca nu cumva sã-i loveascã Domnul cu moartea."
Domnul a rostit astfel Legea de pe Sinai într-un cadru de o mãreþie înfricoºãtoare, ca poporul sã creadã. A însoþit darea Legii cu manifestãri grandioase ale autoritãþii Sale, ca ei sã ºtie cã El este singurul Dumnezeu viu ºi adevãrat. Lui Moise nu i s-a îngãduit sã intre în norul de slavã, ci doar sã se apropie ºi sã intre în întunericul des ce înconjura norul. El a stat între popor ºi Dumnezeu.
Proclamarea Legii lui Dumnezeu
Dupã ce le-a dat asemenea dovezi ale puterii Sale, Domnul le-a spus cine era El. "Eu sunt Domnul, Dumnezeul tãu, care te-a scos din þara Egiptului, din casa robiei." Acelaºi Dumnezeu care ªi-a manifestat puterea în mijlocul egiptenilor κi proclama acum Legea:
"Sã nu ai alþi dumnezei afarã de Mine.
Sã nu-þi faci chip cioplit, nici vreo înfãþiºare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pãmânt sau în apele mai jos decât pãmântul. Sã nu te închini înaintea lor ºi sã nu le slujeºti; cãci Eu, Domnul, Dumnezeul tãu, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea pãrinþilor în copii pânã la al treilea ºi al patrulea neam al celor ce Mã urãsc; ºi Mã îndur pânã la al miilea neam de cei ce Mã iubesc ºi pãzesc poruncile Mele.
Sã nu iei în deºert Numele Domnului, Dumnezeului tãu; cãci Domnul nu va lãsa nepedepsit pe cel ce va lua în deºert Numele Lui.
Adu-þi aminte de ziua de odihnã, ca s-o sfinþeºti. Sã lucrezi ºase zile ºi sã-þi faci lucrul tãu. Dar ziua a ºaptea este ziua de odihnã închinatã Domnului, Dumnezeului tãu: sã nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tãu,
{SJ 141}
nici fiica ta, nici robul tãu, nici roaba ta, nici vita ta, nici strãinul care este în casa ta. Cãci în ºase zile a fãcut Domnul cerurile, pãmântul ºi marea ºi tot ce este în ele, iar în ziua a ºaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnã ºi a sfinþit-o.
Cinsteºte pe tatãl tãu ºi pe mama ta, pentru ca sã þi se lungeascã zilele în þara pe care þi-o dã Domnul, Dumnezeul tãu.
Sã nu ucizi.
Sã nu comiþi adulter.
Sã nu furi.
Sã nu mãrturiseºti strâmb împotriva aproapelui tãu.
Sã nu pofteºti casa aproapelui tãu; sã nu pofteºti nevasta aproapelui tãu, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici mãgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tãu."
Primele douã porunci rostite de Iehova sunt norme împotriva idolatriei care, dacã ar fi practicatã, i-ar conduce pe oameni departe în pãcat ºi rãzvrãtire, având ca rezultat aducerea de jertfe omeneºti. Dumnezeu voia sã-i pãzeascã pânã ºi de cea mai micã apropiere de astfel de urâciuni. Primele patru porunci au fost date ca sã le arate oamenilor datoria lor faþã de Dumnezeu. A patra este veriga de legãturã dintre atotputernicul Dumnezeu ºi om. Sabatul a fost dat special pentru beneficiul oamenilor ºi pentru onoarea lui Dumnezeu. Ultimele ºase precepte aratã datoria omului faþã de aproapele lui.
Sabatul trebuia sã fie un semn veºnic între Dumnezeu ºi poporul Lui. El avea sã fie un semn în felul urmãtor: toþi cei care pãzeau Sabatul arãtau prin aceasta cã erau închinãtorii viului Dumnezeu, Creatorul cerurilor ºi al pãmântului. Sabatul trebuia sã fie un semn între Dumnezeu ºi poporul Sãu,
{SJ 142}
cât timp El avea un popor pe pãmânt.
"Tot poporul auzea tunetele ºi sunetul trâmbiþei ºi vedea flãcãrile muntelui care fumega. La priveliºtea aceasta, poporul tremura ºi stãtea în depãrtare. Ei au zis lui Moise: 'Vorbeºte-ne tu însuþi ºi te vom asculta: dar sã nu ne mai vorbeascã Dumnezeu, ca sã nu murim.' Moise a zis poporului: "Nu vã spãimântaþi; cãci Dumnezeu a venit tocmai ca sã vã punã la încercare ºi ca sã aveþi frica Lui înaintea ochilor voºtri, pentru ca sã nu pãcãtuiþi.
Poporul stãtea în depãrtare, iar Moise s-a apropiat de norul în care era Dumnezeu. Domnul a zis lui Moise: 'Aºa sã vorbeºti copiilor lui Israel: Aþi vãzut cã v-am vorbit din ceruri.'" Prezenþa maiestuoasã a lui Dumnezeu la Sinai, freamãtul pãmântului datoritã prezenþei Sale, tunetele ºi fulgerele înfricoºãtoare ce au însoþit aceastã vizitã a lui Dumnezeu, i-au impresionat pe oameni cu fricã ºi veneraþie faþã de maiestatea Lui sacrã într-o aºa mãsurã, încât ei s-au retras în mod instinctiv din prezenþa grozavã a lui Dumnezeu, ca nu cumva sã nu poatã sã suporte slava Lui.
Primejdia idolatriei
Dumnezeu voia sã-i pãzeascã pe copiii lui Israel de idolatrie ºi de aceea le-a spus: "Sã nu faceþi dumnezei de argint ºi dumnezei de aur, ca sã-i puneþi alãturi de Mine; sã nu vã faceþi alþi dumnezei." Ei se aflau în primejdia de a imita exemplul egiptenilor ºi de a-ºi face chipuri care sã-L reprezinte pe Dumnezeu.
Domnul i-a spus lui Moise: "Iatã, Eu trimit un înger înaintea ta, ca sã te ocroteascã pe drum ºi sã te ducã în locul pe care l-am pregãtit. Fii cu ochii în patru înaintea Lui ºi
{SJ 143}
ascultã glasul Lui, pentru cã nu vã va ierta pãcatele, cãci Numele Meu este în El. Dar dacã vei asculta glasul Lui ºi dacã vei face tot ce-þi voi spune, Eu voi fi vrãjmaºul vrãjmaºilor tãi ºi potrivnicul potrivnicilor tãi. Îngerul Meu va merge înaintea ta ºi te va duce la amoriþi, hetiþi, fereziþi, cananiþi heviþi ºi iebusiþi ºi-i voi nimici." Îngerul care mergea înaintea lui Israel era Domnul Isus Hristos. "Sã nu te închini înaintea dumnezeilor lor ºi sã nu le slujeºti; sã nu te iei dupã popoarele acestea în purtarea lor, ci sã le nimiceºti cu desãvârºire ºi sã le dãrâmi chipurile. Voi sã slujiþi Domnului, Dumnezeului vostru ºi El vã va binecuvânta pâinea ºi apele ºi voi depãrta boala din mijlocul tãu." Exodul 23,24.25.
Dumnezeu voia ca poporul Sãu sã înþeleagã cã numai El trebuia sã fie obiectul închinãrii lor; ºi cã, atunci când aveau sã înfrângã naþiunile idolatre din jurul lor, ei nu trebuia sã pãstreze nici un chip la care se închinau acestea, ci sã le distrugã cu desãvârºire. Multe din aceste zeitãþi pãgâne erau foarte scumpe ºi frumos lucrate, ceea ce-i putea ispiti pe cei care fuseserã martori la închinarea la idoli, atât de obiºnuitã în Egipt, chiar sã priveascã aceste obiecte neînsufleþite cu oarecare respect. Domnul voia ca poporul Sãu sã ºtie cã tocmai din cauza idolatriei acestor naþiuni, care le condusese la tot felul de nelegiuiri, avea El sã-i foloseascã pe israeliþi ca uneltele Sale pentru a-i pedepsi ºi a-i distruge pe dumnezeii lor.
"Voi trimite groaza Mea înaintea ta, voi pune pe fugã pe toate popoarele la care vei ajunge ºi voi face ca toþi vrãjmaºii tãi sã dea dosul înaintea ta. Voi trimite viespile bondãreºti înaintea ta ºi voi izgoni dinaintea ta pe heviþi, cananiþi ºi hetiþi. Nu-i voi izgoni
{SJ 144}
într-un singur an dinaintea ta, pentru ca þara sã n-ajungã o pustie ºi sã nu se înmulþeascã împotriva ta fiarele de pe câmp. Ci le voi izgoni încetul cu încetul dinaintea ta, pânã vei creºte la numãr ºi vei putea sã intri în stãpânirea þãrii. Îþi voi întinde hotarele de la marea Roºie pânã la marea filistenilor ºi de la pustie pânã la râu. Cãci voi da în mâinile voastre pe locuitorii þãrii ºi-i vei izgoni dinaintea ta. Sã nu faci legãmânt cu ei, nici cu dumnezeii lor. Ei sã nu locuiascã în þara ta, ca sã nu te facã sã pãcãtuieºti împotriva Mea; cãci atunci ai sluji dumnezeilor lor ºi aceasta ar fi o cursã pentru tine." Exodul 23,27-33. Aceste fãgãduinþe ale lui Dumnezeu faþã de poporul Lui, erau condiþionate de ascultare. Dacã ei Îl vor sluji pe Domnul fãrã rezerve, El va face lucruri mari pentru ei.
Dupã ce Moise a primit judecãþile de la Domnul ºi le-a scris, precum ºi fãgãduinþele condiþionate de ascultare, Domnul i-a spus: "Suie-te la Domnul, tu ºi Aaron, Nadab ºi Abihu ºi ºaptezeci de bãtrâni ai lui Israel ºi sã vã închinaþi de departe, aruncându-vã cu faþa la pãmânt. Numai Moise sã se apropie de Domnul; ceilalþi sã nu se apropie ºi sã nu se suie cu el. Moise a venit ºi a spus poporului toate cuvintele Domnului ºi toate legile. Tot poporul a rãspuns într-un glas: 'Vom face tot ce a zis Domnul.'" Exodul 24,1-3.
Moise nu a scris cele Zece Porunci, ci judecãþile pe care voia Dumnezeu ca ei sã le respecte ºi fãgãduinþele fãcute cu condiþia sã-L asculte. El le-a citit poporului, iar ei ºi-au luat angajamentul sã asculte toate cuvintele pe care le spusese Domnul. Moise a scris apoi angajamentul lor solemn într-o carte ºi a adus Domnului o jertfã
{SJ 145}
pentru popor. "A luat cartea legãmântului ºi a citit-o în faþa poporului. Ei au zis: 'Vom face ºi vom asculta tot ce a zis Domnul.' Moise a luat sângele ºi a stropit poporul zicând: 'Iatã sângele legãmântului pe care l-a fãcut Domnul cu voi pe temeiul acestor cuvinte.'" Poporul a repetat promisiunea solemnã de a face tot ce spusese Domnul ºi de a asculta de El.
Legea veºnicã a lui Dumnezeu
Legea lui Dumnezeu exista înainte ca omul sã fi fost creat. Îngerii erau conduºi de ea. Satana a cãzut pentru cã a încãlcat principiile guvernãrii lui Dumnezeu. Dupã ce i-a creat pe Adam ºi Eva, Dumnezeu le-a fãcut cunoscut Legea Sa. Nu a fost scrisã atunci, ci le-a fost repetatã de Iehova.
Sabatul poruncii a patra a fost instituit în Eden. Dupã ce a fãcut lumea ºi l-a creat pe om pe pãmânt, Dumnezeu a fãcut Sabatul pentru om. Dupã pãcatul ºi cãderea lui Adam, nu a fost nimic scos din Legea lui Dumnezeu. Principiile celor Zece Porunci existau înainte de cãdere ºi aveau un caracter potrivit unei categorii de fiinþe sfinte. Dupã cãdere, principiile nu au fost schimbate, ci au fost date în plus ºi alte precepte, pentru a veni în întâmpinarea omului în starea lui cãzutã.
Atunci a fost stabilit un sistem care cerea jertfirea de animale, pentru a pãstra mereu înaintea omului cãzut faptul de care o fãcuse Satana pe Eva sã se îndoiascã, ºi anume cã plata pãcatului este moartea. Cãlcarea Legii a fãcut necesar ca Domnul Hristos sã moarã, jertfindu-Se, ºi sã facã astfel posibilã pentru om o cale de scãpare de pedeapsã, pãstrându-se totuºi onoarea legii lui Dumnezeu. Sistemul jertfelor avea ca scop sã-l înveþe pe om umilinþa, având în vedere
{SJ 146}
condiþia lui cãzutã, ºi sã-l conducã la pocãinþã ºi la încredere numai în Dumnezeu, prin Mântuitorul fãgãduit, pentru iertarea de cãlcarea din trecut a Legii Sale. Dacã n-ar fi fost cãlcatã Legea lui Dumnezeu, moartea n-ar fi existat niciodatã ºi n-ar fi fost nevoie de adãugarea altor principii adaptate la condiþia cãzutã a omului.
Adam i-a învãþat pe urmaºii lui Legea lui Dumnezeu, care a fost transmisã celor credincioºi, din generaþie în generaþie. Cãlcarea neîncetatã a Legii lui Dumnezeu a atras asupra pãmântului potopul. Legea a fost respectatã de Noe ºi familia lui care, pentru faptele lor drepte, au fost salvaþi în arcã printr-o minune a lui Dumnezeu. Noe i-a învãþat pe urmaºii lui cele Zece Porunci. De la Adam încoace, Dumnezeu ªi-a pãstrat un popor în a cãror inimã se afla Legea Lui. El spune despre Avraam: "A ascultat de porunca Mea ºi a pãzit ce i-am cerut, a pãzit poruncile Mele, orânduirile Mele ºi legile Mele." Genesa 26,5.
Domnul s-a arãtat lui Avraam ºi i-a spus:
"Eu sunt Dumnezeul cel atotputernic. Umblã înaintea Mea ºi fii fãrã prihanã. Voi face un legãmânt între Mine ºi tine ºi te voi înmulþi nespus de mult." Genesa 17,1.2. "Voi pune legãmântul Meu între Mine ºi tine ºi sãmânþa ta dupã tine din neam în neam; acesta va fi un legãmânt veºnic, în puterea cãruia Eu voi fi Dumnezeul tãu ºi al seminþei tale dupã tine." Genesa 17,7.
Apoi, El le-a cerut lui Avraam ºi seminþei lui circumcizia, care era un cerc tãiat în carne, ca dovadã cã Dumnezeu îi alesese dintre celelalte naþiuni ºi îi despãrþise de ele ca pe comoara Sa deosebitã. Prin acest semn, ei ºi-au luat obligaþia solemnã sã nu încheie legãturi de cãsãtorie cu alte neamuri, deoarece fãcând astfel ºi-ar fi pierdut veneraþia pentru Dumnezeu ºi Legea Lui sfântã
{SJ 147}
ºi ar fi devenit la fel ca naþiunile idolatre din jurul lor.
Prin actul circumciziei, ei se angajau solemn sã îndeplineascã partea lor din condiþiile legãmântului fãcut cu Avraam, de a fi separaþi de toate neamurile ºi de a fi desãvârºiþi. Dacã urmaºii lui Avraam s-ar fi menþinut despãrþiþi de alte naþiuni, n-ar fi fost seduºi de idolatrie. Prin despãrþirea de celelalte popoare, marea ispitã de a se angaja în practicile pãcãtoase ale acestora ºi de a se rãzvrãti împotriva lui Dumnezeu ar fi fost îndepãrtatã de la ei. Amestecându-se cu naþiunile din jur, ei ºi-au pierdut într-o mare mãsurã caracterul deosebit ºi sfânt. Pentru a-i pedepsi, Domnul a adus o foamete în þara lor, care i-a constrâns sã plece în Egipt pentru a-ºi pãstra viaþa. În timp ce erau în Egipt, însã, Dumnezeu nu i-a uitat datoritã legãmântului Sãu cu Avraam. El a îngãduit ca ei sã fie asupriþi de egipteni ca în nenorocirea lor sã se întoarcã la El, sã aleagã guvernarea Lui dreaptã ºi plinã de milã ºi sã asculte de cerinþele Sale.
Numai câteva familii au venit la început în Egipt. Acestea au devenit o mare mulþime. Unii erau atenþi sã-i înveþe pe copiii lor Legea lui Dumnezeu, dar mulþi dintre israeliþi asistaserã la atât de multã idolatrie, încât aveau idei confuze cu privire la Legea lui Dumnezeu. Aceia care se temeau de Dumnezeu strigau cãtre El în chinuri sufleteºti sã le sfãrâme jugul dureroasei robii ºi sã-i scoatã din þara captivitãþii lor, pentru a putea fi liberi sã-L slujeascã. Dumnezeu le-a auzit strigãtele ºi l-a ridicat pe Moise ca instrument al Lui, sã ducã la îndeplinire eliberarea poporului Sãu. Dupã ce au pãrãsit Egiptul ºi apele Mãrii Roºii au fost despãrþite în faþa lor, Domnul i-a încercat sã vadã dacã vor crede în El, Acela care îi scosese din mijlocul altei
{SJ 148}
naþiuni, prin semne, încercãri ºi minuni, fãcându-i pe înºiºi o naþiune. Ei, însã, nu au reuºit sã suporte încercarea. Au murmurat împotriva lui Dumnezeu din cauza dificultãþilor de pe drum ºi doreau sã se întoarcã în Egipt.
Scrisã pe table de piatrã
Pentru a-i lãsa fãrã scuze, Însuºi Domnul a binevoit sã coboare pe Sinai, învãluit în slavã ºi înconjurat de îngerii Lui, ºi în modul cel mai grozav ºi teribil le-a fãcut cunoscut Legea celor Zece Porunci. El nu i-a încredinþat nimãnui altcuiva pentru a fi învãþaþi, nici chiar îngerilor Sãi, ci ªi-a rostit Legea cu voce tare, în auzul întregului popor. Nici chiar atunci nu a încredinþat-o memoriei slabe a unui popor predispus sã-I uite cerinþele, ci a scris-o cu Însuºi degetul Sãu pe table de piatrã. El voia sã le ia orice posibilitate de a amesteca vreo tradiþie cu preceptele Sale sfinte sau de a-I confunda cerinþele cu practicile oamenilor.
El S-a apropiat ºi mai mult de poporul Lui, care era aºa de uºor dus în rãtãcire, ºi nu i-a lãsat doar cu cele zece precepte ale Decalogului. I-a poruncit lui Moise sã scrie, aºa cum îi va porunci El, judecãþi ºi legi, dând instrucþiuni amãnunþite cu privire la ce le cerea sã împlineascã, ºi prin care proteja cele zece precepte sãpate în table de piatrã. Aceste instrucþiuni ºi cerinþe precise erau date pentru a-l atrage pe omul greºit la ascultare de Legea Moralã, pe care este aºa de înclinat sã o calce.
Dacã omul ar fi pãzit Legea lui Dumnezeu, aºa cum i-a fost datã lui Adam dupã cãdere, cum a fost pãstratã de Noe în corabie ºi respectatã de Avraam, n-ar fi fost nevoie de ritualul circumciziei. Dacã descendenþii
{SJ 149}
lui Avraam ar fi þinut legãmântul, a cãrui dovadã sau garanþie, era circumcizia, n-ar fi cãzut niciodatã în idolatrie, n-ar fi fost lãsaþi sã meargã în Egipt ºi n-ar fi fost nevoie ca Dumnezeu sã-ªi proclame Legea la Sinai, s-o sape în table de piatrã ºi s-o protejeze prin instrucþiuni precise date în judecãþile ºi rânduielile lui Moise.
Judecãþile ºi rânduielile
Moise a scris aceste judecãþi ºi rânduieli rostite de Domnul în timp ce era cu El pe munte. Dacã poporul lui Dumnezeu ar fi ascultat principiile celor Zece Porunci, n-ar fi fost nevoie de instrucþiuni specifice date lui Moise, cu privire la datoria lor faþã de Dumnezeu ºi unul faþã de altul, pe care el le-a scris într-o carte. Învãþãturile clare date lui Moise de Domnul, cu privire la datoria unuia faþã de altul ºi faþã de strãini, sunt principiile celor Zece Porunci simplificate ºi date într-un mod clar, ca ei sã nu greºeascã.
Domnul l-a instruit pe Moise în mod categoric cu privire la jertfele ceremoniale, care aveau sã înceteze la moartea Domnului Hristos. Sistemul jertfelor simboliza sacrificiul Domnului Hristos ca un Miel fãrã cusur.
Dupã cãderea în pãcat, Domnul a instituit sistemul jertfelor, iar Adam i-a învãþat apoi pe urmaºii lui. Acest sistem a fost pervertit înainte de potop, de cãtre cei care s-au despãrþit de urmaºii credincioºi ai lui Dumnezeu ºi s-au angajat în construirea turnului Babel. Ei jertfeau dumnezeilor fãcuþi de ei înºiºi în loc de a jertfi Dumnezeului cerului. Aduceau jertfe nu pentru cã aveau credinþã în Mântuitorul care avea sã vinã, ci deoarece credeau cã, jertfind multe animale pe altarele idolatre pângãrite, fãceau plãcere zeilor lor. Superstiþia i-a dus
{SJ 150}
la mari extravaganþe. Ei îi învãþau pe oameni cã, cu cât este mai valoroasã jertfa, cu atât este mai mare ºi plãcerea dumnezeilor lor, precum ºi prosperitatea ºi bogãþiile naþiunii. Prin urmare, acestor idoli fãrã simþuri li se aduceau deseori jertfe omeneºti. Acele naþiuni aveau legi ºi reguli extrem de crude pentru a controla acþiunile oamenilor. Legile lor erau fãcute de cei a cãror inimã nu fusese înmuiatã de har; ºi, în timp ce treceau cu vederea cele mai josnice crime, o micã insultã atrãgea o pedeapsã foarte crudã de la cei cu autoritate.
Acest lucru l-a avut Moise în vedere când i-a spus lui Israel: "Iatã, v-am învãþat legi ºi porunci, cum mi-a poruncit Domnul Dumnezeul meu, ca sã le împliniþi în þara pe care o veþi lua în stãpânire. Sã le pãziþi ºi sã le împliniþi; cãci aceasta va fi înþelepciunea ºi priceperea voastrã înaintea popoarelor care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi ºi vor zice: 'Acest neam mare este un popor cu totul înþelept ºi priceput!' Care este, în adevãr, neamul acela aºa de mare, care sã fi avut pe dumnezeii lui aºa de aproape, cum avem noi pe Domnul, Dumnezeul nostru, ori de câte ori Îl chemãm? ªi care este neamul acela aºa de mare încât sã aibã legi ºi porunci aºa de drepte, cum este toatã legea aceasta pe care v-o pun astãzi înainte?" Deuteronom 4,5-8.
{SJ 151}
Cap. 19 - Sanctuarul
Cortul întâlnirii a fost fãcut conform cu porunca lui Dumnezeu. Domnul a ridicat bãrbaþi ºi i-a înzestrat cu capacitãþi supranaturale pentru a sãvârºi cea mai ingenioasã lucrare. Nici Moise, nici acei lucrãtori nu au fost lãsaþi sã plãnuiascã forma sau modul de executare a cortului. Dumnezeu Însuºi a proiectat planul ºi i l-a dat lui Moise, împreunã cu instrucþiuni speciale privind mãrimea, forma ºi materialele care sã fie folosite, ºi a specificat fiecare articol de mobilier din tabernacol. El i-a prezentat lui Moise un model în miniaturã al sanctuarului ceresc ºi i-a poruncit sã facã toate lucrurile dupã modelul arãtat pe munte. Moise a scris într-o carte toate instrucþiunile ºi le-a citit oamenilor celor mai influenþi.
Apoi Domnul a cerut poporului sã aducã un dar de bunã voie ºi sã-I facã un locaº sfânt, ca El sã poatã locui în mijlocul lor. "Toatã adunarea copiilor lui Israel a ieºit dinaintea lui Moise. Toþi cei cu tragere de inimã ºi bunãvoinþã au venit ºi au adus un prinos Domnului pentru lucrarea cortului întâlnirii, pentru toatã slujba lui ºi pentru veºmintele sfinte. Au venit îndatã bãrbaþii ºi femeile, toþi cei cu tragere de inimã, ºi au adus belciuge de nas, inele, cercei, brãþãri, salbe ºi tot felul de
{SJ 152}
lucruri de aur; fiecare a adus prinosul de aur pe care-l închinase Domnului."
Erau necesare pregãtiri mari ºi costisitoare. Trebuia colectate materiale valoroase ºi scumpe. Însã Domnul accepta numai darurile de bunã voie. În pregãtirea unui locaº pentru Dumnezeu, era nevoie în primul rând de devotament faþã de lucrarea Lui ºi de sacrificiu fãcut din inimã. În timp ce construirea sanctuarului continua, poporul îºi aducea darurile la Moise, iar el le înmâna lucrãtorilor. Toþi înþelepþii care se ocupau de lucrãri examinau darurile ºi la un moment dat au hotãrât cã poporul adusese îndeajuns, ba chiar mai mult decât puteau ei folosi.
"Moise a pus sã strige în tabãrã ca nimeni, fie bãrbat, fie femeie, sã nu mai aducã daruri pentru sfântul locaº. Au oprit astfel pe popor sã mai aducã daruri."
Înregistrat pentru generaþiile urmãtoare
Cârtirile repetate ale israeliþilor, precum ºi pedepsele mâniei lui Dumnezeu pentru nelegiuirile lor, sunt înregistrate în istoria sacrã pentru folosul poporului lui Dumnezeu care avea sã trãiascã dupã aceea, dar mai ales pentru a servi drept avertizare pentru cei care vor trãi la sfârºitul timpului. La fel, consacrarea lor, energia ºi dãrnicia cu care ºi-au adus darurile de bunã voie la Moise, sunt înregistrate pentru beneficiul poporului lui Dumnezeu. Voioºia cu care au pregãtit materialele pentru tabernacol este un exemplu pentru toþi aceia care iubesc cu adevãrat închinarea la Dumnezeu. Atunci când pregãtesc o clãdire, ca Dumnezeu sã Se poatã întâlni cu ei, cei care preþuiesc binecuvântarea prezenþei Lui sfinte ar trebui sã manifeste un interes ºi un zel cu atât mai mare, cu cât apreciazã mai mult binecuvântãrile cereºti faþã de confortul pãmântesc.
{SJ 153}
Ei ar trebui sã fie conºtienþi cã pregãtesc o casã pentru Dumnezeu.
Este importat ca o clãdire pregãtitã special pentru ca Dumnezeu sã se întâlneascã acolo cu poporul Sãu sã fie aranjatã cu grijã, fãcutã cu bun gust, confortabilã ºi convenabilã, deoarece va fi închinatã Domnului, iar El va fi rugat sã locuiascã în ea ºi s-o sfinþeascã prin prezenþa Lui. Trebuie oferite suficiente daruri de bunã voie pentru a duce la bun sfârºit lucrarea, ca apoi lucrãtorii sã poatã spune: Nu mai aduceþi daruri.
Potrivit cu modelul
Dupã ce s-a încheiat construirea tabernacolului, Moise a examinat întreaga lucrare, a comparat-o cu modelul ºi cu instrucþiunile primite de la Dumnezeu ºi a vãzut cã fiecare detaliu era în armonie cu modelul; apoi a binecuvântat poporul.
Dumnezeu i-a dat lui Moise un model al chivotului, cu instrucþiuni speciale privind felul în care sã-l facã. Chivotul a fost fãcut pentru a se pune în el tablele de piatrã pe care sãpase Dumnezeu cu degetul Lui cele Zece Porunci. Avea forma unei lãzi ºi era poleit cu aur curat. Partea de sus era împodobitã cu coroane de aur de jur împrejur. Capacul acestui cufãr sacru reprezenta tronul harului ºi era fãcut din aur solid. La cele douã capete ale sale era câte un heruvim din aur curat, cu faþa unul cãtre altul. Ei priveau în jos cu respect, cãtre tronul harului, simbolizându-i pe toþi îngerii cereºti privind cu interes ºi reverenþã la Legea lui Dumnezeu, pãstratã în chivotul din sanctuarul ceresc. Aceºti heruvimi aveau aripi. Câte o aripã a fiecãrui înger era ridicatã, în timp ce cealaltã le acoperea trupul. Chivotul din sanctuarul pãmântesc era o copie
{SJ 154}
a adevãratului chivot, din cer. Acolo, lângã chivotul ceresc, se aflã îngeri reali, la ambele capete. Fiecare din ei umbreºte tronul harului cu o aripã întinsã în sus, în timp ce cealaltã este lãsatã în jos peste trupul lor, în semn de umilinþã ºi veneraþie.
Lui Moise i s-a cerut sã aºeze tablele de piatrã în chivotul pãmântesc. Acestea erau numite tablele mãrturiei, iar chivotul a fost numit chivotul mãrturiei, deoarece conþinea mãrturia lui Dumnezeu în cele Zece Porunci.
Douã încãperi
Tabernacolul era compus din douã încãperi, despãrþite printr-o perdea sau vãl. Tot mobilierul era din aur solid sau acoperit cu aur. Perdelele tabernacolului erau de diferite culori aranjate foarte frumos, pe ele fiind lucraþi cu fir de aur ºi de argint heruvimi, care sã reprezinte oastea îngereascã, implicatã în lucrarea din sanctuarul ceresc; aceºtia sunt îngeri ce slujesc sfinþilor de pe pãmânt.
Dupã al doilea vãl, care era o perdea frumoasã ºi bogatã, se afla chivotul mãrturiei. Aceastã perdea nu ajungea la tavan. Slava lui Dumnezeu, care era deasupra tronului harului, putea fi vãzutã din amândouã încãperile, dar mult mai puþin din prima.
Chiar în faþa chivotului, dar despãrþit de acesta prin perdea, se afla altarul de aur pentru tãmâie. Focul de pe acest altar a fost aprins de Domnul Însuºi ºi era menþinut prin adãugarea de tãmâie sfântã, ce umplea zi ºi noapte sanctuarul cu norul sãu frumos mirositor.
{SJ 155}
Parfumul sãu se rãspândea pe distanþe de kilometri în jurul tabernacolului. Când preotul oferea tãmâie înaintea Domnului, el privea spre tronul harului. Deºi nu-l putea vedea, ºtia cã este acolo, iar, în timp ce fumul de tãmâie se înãlþa ca un nor, slava Domnului cobora deasupra tronului harului (capacul ispãºirii) ºi umplea locul prea sfânt, fiind vizibilã ºi în locul sfânt, iar deseori umplea amândouã încãperile astfel încât preotul nu mai putea oficia ºi era obligat sã stea la uºa cortului.
Preotul, în Sfânta, îndreptându-ºi prin credinþã rugãciunea cãtre tronul harului pe care nu-l putea vedea, reprezintã poporul lui Dumnezeu care-ºi îndreaptã rugãciunile spre Hristos, înaintea tronului harului din sanctuarul ceresc. Ei nu-L pot vedea pe Mijlocitorul lor cu ochi fizici, dar Îl vãd pe Domnul Hristos cu ochiul credinþei, în faþa tronului harului, ºi-ºi îndreaptã rugãciunile spre El, solicitând cu încredere beneficiile mijlocirii Lui.
Aceste încãperi sacre nu aveau ferestre prin care sã pãtrundã lumina. Sfeºnicul era fãcut din aurul cel mai curat, ardea fãrã întrerupere zi ºi noapte ºi dãdea luminã în amândouã încãperile. Lumina candelelor din sfeºnic se reflecta pe plãcile acoperite cu aur de pe pereþii clãdirii, pe mobilierul sacru ºi pe perdelele cu culori frumoase ºi cu heruvimi lucraþi cu fir de aur ºi de argint, a cãrei înfãþiºare minunatã întrecea orice descriere. Nici o limbã nu poate descrie frumuseþea, farmecul ºi splendoarea sacrã a acestor încãperi. Aurul din sanctuar reflecta culorile perdelelor ºi pãrea cã are culorile variate ale curcubeului.
Marele preot putea sã intre în Sfânta sfintelor numai o datã pe an, dupã cea mai atentã ºi mai solemnã pregãtire. Cu excepþia acestuia, nici un ochi muritor
{SJ 156}
nu putea sã priveascã grandoarea sacrã a acelei încãperi, deoarece era locuinþa specialã a slavei vizibile a lui Dumnezeu. Marele preot intra întotdeauna acolo tremurând, în timp ce poporul îi aºtepta în liniºte solemnã întoarcerea. Dorinþa lor arzãtoare era sã primeascã binecuvântarea lui Dumnezeu. El vorbea cu marele preot în faþa tronului harului. Dacã marele preot rãmânea în Sfânta sfintelor mai mult timp decât de obicei, poporul era adesea îngrozit, temându-se cã, din cauza pãcatelor lor sau a vreunui pãcat al preotului, slava Domnului îi provocase moartea. Când auzeau, însã, sunetul clopoþeilor de pe veºmintele lui, erau foarte uºuraþi. El ieºea atunci ºi binecuvânta poporul.
Dupã ce s-a terminat construirea tabernacolului, "un nor a umplut cortul întâlnirii ºi slava Domnului s-a manifestat. Moise nu putea sã intre în cortul întâlnirii, pentru cã norul stãtea deasupra lui ºi slava Domnului umplea cortul." Pentru cã "norul Domnului era deasupra cortului ziua; ºi un foc noaptea sub privirile întregii case a lui Israel, în timpul tuturor cãlãtoriilor lor."
Tabernacolul era în aºa fel construit încât sã poatã fi desfãcut în bucãþi ºi transportat în timpul cãlãtoriilor poporului.
Norul cãlãuzitor
Domnul i-a condus pe israeliþi în toate cãlãtoriile lor prin pustiu. Când era spre binele poporului ºi spre slava lui Dumnezeu ca ei sã-ºi întindã corturile într-un anumit loc ºi sã rãmânã acolo, Dumnezeu le arãta voia Lui prin faptul cã stâlpul de nor se lãsa în jos, chiar deasupra tabernacolului. Rãmânea acolo pânã când Domnul voia ca ei sã porneascã din nou la drum. Atunci, norul de slavã se ridica deasupra tabernacolului, iar ei îºi reîncepeau cãlãtoria.
{SJ 157}
În tot timpul cãlãtoriilor, ei respectau o desãvârºitã ordine. Fiecare seminþie purta un stindard cu semnul casei tatãlui lor pe el ºi avea poruncã sã-ºi întindã corturile lângã propriul stindard. Când cãlãtoreau, seminþiile mãrºãluiau în ordine, fiecare sub stindardul sãu. Când se opreau sã se odihneascã, se înãlþa cortul întâlnirii, apoi, în jurul lui ºi la distanþã de el, seminþiile îºi aºezau corturile în ordine, exact în poziþia pe care o poruncise Dumnezeu.
Când poporul cãlãtorea, chivotul legãmântului era purtat înaintea lor. "Când pornea chivotul, Moise zicea: 'Scoalã-Te, Doamne, ca sã se împrãºtie vrãjmaºii Tãi ºi sã fugã dinaintea feþei Tale cei ce Te urãsc!' Iar când îl aºezau, zicea: 'Întoarce-Te, Doamne, la zecile de mii ale miilor lui Israel.'"
{SJ 158}
Cap. 20 - Iscoadele ºi raportul lor
Domnul i-a poruncit lui Moise sã trimitã oameni sã cerceteze þara Canaanului, pe care voia s-o dea copiilor lui Israel. În acest scop a fost ales câte un conducãtor din fiecare seminþie. Au plecat ºi, dupã patruzeci de zile, s-au întors din cercetarea lor. Au venit înaintea lui Moise, Aaron ºi a întregii adunãri a copiilor lui Israel ºi le-au arãtat din roadele þãrii. Toþi au fost de acord cã era o þarã bunã ºi au expus ca dovadã roadele bogate pe care le aduseserã. Un ciorchine de strugure era atât de mare, încât îl cãrau doi oameni pe un toiag. Au mai adus din smochinele ºi rodiile care creºteau acolo din abundenþã.
Dupã ce au vorbit despre bogãþia þãrii, toþi, în afarã de doi, au vorbit foarte descurajator despre posibilitatea de a intra în posesia ei. Spuneau cã oamenii care locuiau în þarã erau foarte puternici, iar cetãþile erau înconjurate de ziduri tari ºi înalte; ºi, mai pe sus de toate, au vãzut acolo pe copiii uriaºului Anac. Apoi au descris felul în care erau aºezaþi oamenii în Canaan ºi imposibilitatea ca ei sã fie vreodatã în stare sã-l ia în stãpânire.
În timp ce poporul asculta acest raport, ºi-a dat frâu liber dezamãgirii, cu reproºuri ºi tânguiri amare. Ei nu au aºteptat sã se
{SJ 159}
gândeascã ºi sã judece cã Dumnezeu, care îi adusese pânã acolo, cu siguranþã le va da þara. Însã au cedat pe datã deznãdejdii. Au limitat puterea Celui Sfânt ºi nu s-au încrezut în Dumnezeu, care îi condusese pânã acolo. Îl ocãrau pe Moise ºi îºi spuneau unul altuia cârtind: Aºadar, acesta este sfârºitul tuturor speranþelor noastre. Aceasta este þara pentru care am cãlãtorit din Egipt ca s-o obþinem.
Caleb ºi Iosua au cãutat sã se facã auziþi, dar oamenii erau atât de agitaþi, încât nu se puteau înfrâna ca sã-i asculte pe cei doi bãrbaþi. Dupã ce s-au liniºtit puþin, Caleb a început sã vorbeascã. El a zis poporului: "Haidem sã ne suim ºi sã punem mâna pe þarã, cãci vom fi biruitori!" Ceilalþi bãrbaþi care fuseserã cu el au zis: "Nu putem sã ne suim împotriva poporului acestuia, cãci este mai tare decât noi." Ei au continuat sã-ºi repete raportul negativ ºi au declarat cã toþi oamenii erau de staturã înaltã. "Am mai vãzut în ea pe uriaºi, pe copiii lui Anac, care se trag din neamul uriaºilor: în ochii noºtri, parcã eram niºte lãcuste ºi la fel eram ºi în ochii lor."
Israel murmurã din nou
"Toatã adunarea a ridicat glasul ºi a început sã þipe. ªi poporul a plâns în noaptea aceea. Toþi copiii lui Israel au cârtit împotriva lui Moise ºi Aaron ºi toatã adunarea le-a zis: 'De ce n-om fi murit noi în þara Egiptului sau de ce n-om fi murit în pustia aceasta? Pentru ce ne duce Domnul în þara aceasta, în care vom cãdea uciºi de sabie, iar nevestele noastre ºi copilaºii noºtri vor fi de jaf? Nu este oare mai bine sã ne întoarcem în Egipt?' ªi au zis unul altuia: 'Sã ne alegem o cãpetenie ºi sã ne întoarcem în Egipt.' Moise ºi Aaron au cãzut cu faþa la pãmânt, în faþa
{SJ 160}
întregii adunãri a lui Israel care era strânsã laolaltã."
Israeliþii nu numai cã ºi-au dat frâu liber plângerilor împotriva lui Moise, dar L-au acuzat pe Însuºi Dumnezeu cã i-a înºelat, promiþându-le o þarã pe care nu erau în stare sã o ia în stãpânire. Spiritul lor rãzvrãtit s-a înãlþat într-atât încât, uitând de braþul puternic al Omnipotenþei care îi scosese din þara Egiptului ºi îi condusese pânã acolo printr-o serie de minuni, au hotãrât sã-ºi aleagã un comandant care sã-i conducã înapoi în Egipt, unde fuseserã sclavi ºi înduraserã aºa de multe greutãþi. De fapt, ºi-au ales o cãpetenie, îndepãrtându-l astfel pe Moise, conducãtorul lor rãbdãtor ºi îngãduitor; ºi au murmurat cu amãrãciune împotriva lui Dumnezeu.
Moise ºi Aaron au cãzut cu faþa la pãmânt înaintea Domnului, în prezenþa întregii adunãri, ca sã implore mila lui Dumnezeu în favoarea unui popor rãzvrãtit. Durerea ºi întristarea lor erau prea mari ca sã poatã vorbi. Au rãmas cu faþa la pãmânt în liniºte deplinã. Caleb ºi Iosua ºi-au rupt hainele, ca expresie a întristãrii lor foarte mari. "ªi au vorbit astfel întregii adunãri a copiilor lui Israel: 'Þara pe care am strãbãtut-o noi ca s-o iscodim este o þarã foarte bunã, minunatã. Dacã Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în þara aceasta ºi ne-o va da: este o þarã în care curge lapte ºi miere. Numai, nu vã rãzvrãtiþi împotriva Domnului ºi nu vã temeþi de oamenii din þara aceea, cãci îi vom mânca. Ei nu mai au nici un sprijin: Domnul este cu noi, nu vã temeþi de ei!'"
"Ei nu mai au nici un sprijin." Aceasta înseamnã cã locuitorii Canaanului umpluserã mãsura nelegiuirii lor ºi protecþia divinã fusese retrasã de la ei, iar ei se simþeau în siguranþã deplinã ºi erau
{SJ 161}
nepregãtiþi pentru luptã; ºi, prin legãmântul lui Dumnezeu, þara ne este garantatã. În loc ca aceste cuvinte sã aibã asupra poporului efectul dorit, i-a mãrit rãzvrãtirea hotãrâtã. Oamenii s-au înfuriat ºi au strigat tare ºi cu mânie cã Iosua ºi Caleb trebuie uciºi cu pietre, ceea ce s-ar fi ºi întâmplat dacã Domnul n-ar fi intervenit printr-o manifestare remarcabilã a slavei Lui grozave, în cortul întâlnirii, în faþa tuturor copiilor lui Israel.
Rugãciunea eficace a lui Moise
Moise a intrat în tabernacol ca sã vorbeascã cu Dumnezeu. "ªi Domnul a zis lui Moise: 'Pânã când Mã va nesocoti poporul acesta? Pânã când nu va crede el în Mine, cu toate minunile pe care le fac în mijlocul lui? De aceea, îl voi lovi cu ciumã ºi-l voi nimici, dar pe tine te voi face un neam mai mare ºi mai puternic decât el.' Moise a zis Domnului: 'Egiptenii vor auzi lucrul acesta, ei, din mijlocul cãrora ai scos pe poporul acesta prin puterea Ta. ªi vor spune locuitorilor þãrii aceleia. Ei ºtiau cã Tu, Domnul, eºti în mijlocul poporului acestuia; cã Te arãtai în chip vãzut, Tu, Domnul; cã norul Tãu stã peste el; cã Tu mergi înaintea lui ziua într-un stâlp de nor ºi noaptea într-un stâlp de foc. Dacã omori pe poporul acesta ca pe un singur om, neamurile care au auzit vorbindu-se de Tine vor zice: 'Domnul n-avea putere sã ducã pe poporul acesta în þara pe care jurase cã i-o va da: de aceea l-a omorât în pustie.'"
Din nou Moise a refuzat ca Israel sã fie distrus, iar el sã fie fãcut o naþiune mai puternicã decât acest popor. Acest privilegiat slujitor al lui Dumnezeu îºi manifestã iubirea pentru Israel ºi îºi aratã zelul pentru slava Creatorului lui
{SJ 162}
ºi pentru onoarea poporului Sãu: Dupã cum ai iertat poporul acesta, din Egipt ºi pânã acum, ai fost îndelung rãbdãtor ºi îndurãtor faþã de acest popor nerecunoscãtor; oricât de nevrednici ar fi ei, harul Tãu este acelaºi. El pledeazã: Nu-i vei cruþa, deci, de data aceasta ºi nu vei adãuga încã o pildã de rãbdare divinã la multele pe care deja le-ai dat?
"ªi Domnul a zis: 'Iert, cum ai cerut. Dar, cât este de adevãrat cã Eu sunt viu, slava Domnului va umple tot pãmântul. Pentru cã toþi cei ce au vãzut cu ochii lor slava Mea ºi minunile pe care le-am fãcut în Egipt ºi în pustie ºi totuºi M-au ispitit de zece ori pânã acum ºi n-au ascultat glasul Meu, toþi aceia nu vor vedea þara pe care am jurat pãrinþilor lor cã le-o voi da ºi anume, toþi cei ce M-au nesocotit n-o vor vedea. Iar pentru cã robul Meu, Caleb a fost însufleþit de un alt duh ºi a urmat în totul calea Mea, îl voi face sã intre în þara în care s-a dus ºi urmaºii lui o vor stãpâni.'"
Înapoi în pustiu
Domnul le-a poruncit evreilor sã se întoarcã ºi sã plece în pustiu pe calea care duce spre Marea Roºie. Ei erau foarte aproape de þara cea bunã, dar, prin rãzvrãtirea lor, au pierdut protecþia lui Dumnezeu. Dacã ar fi acceptat raportul lui Caleb ºi Iosua ºi s-ar fi suit imediat, Domnul le-ar fi dat þara Canaanului. Dar ei nu au crezut ºi au arãtat un spirit atât de obraznic faþã de Dumnezeu, încât au atras asupra lor sentinþa de a nu intra niciodatã în þara fãgãduitã. Datoritã milei ºi harului Sãu, i-a trimis Dumnezeu
{SJ 163}
înapoi spre Marea Roºie, deoarece, în timp ce ei întârziau ºi murmurau, amaleciþii ºi canaaniþii au aflat despre iscoade ºi se pregãteau sã facã rãzboi cu copiii lui Israel.
"Domnul a vorbit lui Moise ºi lui Aaron ºi a zis: 'Pânã când voi lãsa aceastã rea adunare sã cârteascã împotriva Mea? Am auzit cârtirile copiilor lui Israel care cârteau împotriva Mea.'" Domnul a spus lui Moise ºi Aaron sã spunã poporului cã le va face cum au zis ei. Ei ziseserã: Mai bine muream în þara Egiptului! sau mai bine muream în pustia aceasta! Acum Dumnezeu avea sã facã dupã cuvântul lor. Le-a cerut slujitorilor Lui sã spunã poporului cã toþi cei de la douãzeci de ani în sus vor cãdea în pustie, din cauza rãzvrãtirii ºi cârtirilor lor împotriva Domnului. Numai Caleb ºi Iosua vor intra în Canaan. "Pe copilaºii voºtri, însã, care aþi zis cã vor fi de jaf, îi voi face sã intre în ea ºi vor cunoaºte þara pe care aþi nesocotit-o voi."
Domnul a declarat cã, din cauza rãzvrãtirii pãrinþilor lor, copiii evreilor aveau sã se rãtãceascã prin pustiu timp de patruzeci de ani, perioadã calculatã de când pãrãsiserã Egiptul pânã când pãrinþii aveau sã moarã cu toþii. Astfel aveau sã îndure ºi sã sufere timp de patruzeci de ani consecinþele nelegiuirii lor, dupã numãrul zilelor în care cercetaserã þara: o zi pentru un an. "ªi vor cunoaºte atunci cãlcarea fãgãduinþei Mele." Ei trebuia sã înþeleagã pe deplin cã pedeapsa pentru idolatria ºi cârtirea lor rãzvrãtitã Îl obligase pe Domnul sã-ªi schimbe planul cu privire la ei. Din tot poporul Israel, lui Caleb ºi Iosua le-a fost promisã o rãsplatã, întrucât ceilalþi îºi pierduserã dreptul de a pretinde favoarea ºi protecþia lui Dumnezeu.
{SJ 164}
Cap. 21 - Pãcatul lui Moise
Adunarea copiilor lui Israel a fost adusã din nou în pustie, exact în locul unde Dumnezeu îi pusese la probã curând dupã ieºirea din Egipt. Domnul le scosese apã din stâncã ºi aceastã apã a continuat sã curgã pânã când ei aproape au ajuns încã o datã stânca aceea. Atunci Domnul a fãcut ca ºuvoiul sã se opreascã, pentru a-ªi încerca iarãºi poporul, sã vadã dacã vor trece testul credinþei lor sau vor murmura din nou împotriva Lui.
Când evreii au însetat ºi n-au puteau gãsi apã, au devenit nerãbdãtori ºi nu ºi-au amintit de puterea lui Dumnezeu care, cu aproape patruzeci de ani mai înainte, le scosese apã din stâncã. În loc de a se încrede în Dumnezeu, ei s-au plâns de Moise ºi Aaron ºi le-au spus: "Ce bine ar fi fost sã fi murit noi, când au murit fraþii noºtri înaintea Domnului!" Aceasta înseamnã cã ei doreau sã fi fost printre cei distruºi de plagã, în rãzvrãtirea lui Core, Datan ºi Abiram.
Ei întrebau cu mânie: "Pentru ce aþi adus adunarea Domnului în pustia aceasta, ca sã murim în ea ºi noi ºi vitele noastre? Pentru ce ne-aþi scos din Egipt ºi ne-aþi adus în acest loc rãu, unde nu este nici loc de semãnat, nici smochin,
{SJ 165}
nici viþã, nici rodiu, nici apã de bãut?"
"Moise ºi Aaron au plecat de la adunare ºi s-au dus la uºa cortului întâlnirii. Au cãzut cu faþa la pãmânt ºi li s-a arãtat slava Domnului. Domnul a vorbit lui Moise ºi i-a zis: 'Ia toiagul ºi cheamã adunarea, tu ºi fratele tãu Aaron. Sã vorbiþi stâncii acesteia în faþa lor ºi ea vã va da apã. Sã le daþi astfel apã din stâncã ºi sã adãpi adunarea ºi vitele lor.' Moise a luat toiagul dinaintea Domnului, cum îi poruncise Domnul."
Moise îºi pierde rãbdarea
"Moise ºi Aaron au chemat adunarea înaintea stâncii. ªi Moise le-a zis: 'Ascultaþi, rãzvrãtiþilor! Trebuie oare sã vã scoatem noi apã din stânca aceasta?" Apoi Moise a ridicat mâna ºi a lovit stânca de douã ori cu toiagul ºi a ieºit apã din belºug, aºa încât a bãut ºi adunarea ºi au bãut ºi vitele. Atunci Domnul a zis lui Moise: 'Pentru cã n-aþi crezut în Mine, ca sã Mã sfinþiþi înaintea copiilor lui Israel, nu voi veþi duce adunarea aceasta în þara pe care i-o dau.'"
Moise a pãcãtuit. Era obosit din cauza cârtirilor neîncetate ale poporului împotriva lui ºi împotriva poruncii Domnului. A luat toiagul ºi, în loc sã vorbeascã stâncii, cum îi poruncise Dumnezeu, a lovit stânca de douã ori, dupã ce a spus: "Trebuie oare sã vã scoatem noi apã din stânca aceasta?" De data aceasta a vorbit neînþelept. El nu a zis: Dumnezeu vã va arãta acum încã o dovadã a puterii Sale ºi vã va scoate apã din aceastã stâncã. El nu I-a atribuit lui Dumnezeu
{SJ 166}
puterea ºi slava de a face sã curgã iarãºi apã din stânca de granit ºi, prin urmare, nu L-a înãlþat înaintea poporului. Din cauza acestei cãderi a lui Moise, Dumnezeu nu i-a îngãduit sã conducã poporul în þara fãgãduitã.
Întrucât era nevoie de manifestarea puterii lui Dumnezeu, acea ocazie era foarte solemnã, iar Moise ºi Aaron ar fi trebuit sã se foloseascã de ea pentru a face o impresie favorabilã asupra oamenilor. Moise, însã, era agitat, nerãbdãtor ºi mânios din cauza cârtirilor poporului ºi a zis: "Ascultaþi, rãzvrãtiþilor! Va trebui oare sã vã scoatem noi apã din stânca aceasta?" Spunând aceasta, el accepta de fapt cã Israelul cârtitor avea dreptate când îl acuza pe el cã îi scosese din Egipt. Dumnezeu iertase poporului fãrãdelegi mai mari decât aceastã greºealã a lui Moise, dar nu putea privi pãcatul unui conducãtor la fel ca al celor care erau conduºi. Nu putea sã scuze pãcatul lui Moise ºi sã-i permitã sã intre în þara fãgãduitã.
Prin aceasta, Domnul a dat poporului Sãu o dovadã de netãgãduit cã El, care sãvârºise o eliberare atât de minunatã scoþându-i din robia egipteanã, era Îngerul cel puternic care mergea înaintea lor în timpul tuturor cãlãtoriilor lor, El, nu Moise; ºi despre Sine spusese: "Iatã, Eu trimit un Înger înaintea ta, ca sã te ocroteascã pe drum ºi sã te ducã în locul pe care l-am pregãtit. Fii cu ochii în patru înaintea Lui ºi ascultã glasul Lui; sã nu te împotriveºti Lui, pentru cã nu vã va ierta pãcatele, cãci Numele Meu este în El." Exodul 23,20.21.
Moise a luat asupra lui slava ce aparþinea lui Dumnezeu ºi a fost nevoie ca Dumnezeu sã procedeze în felul acesta cu el, ca rãzvrãtitul Israel sã fie lãmurit pentru totdeauna cã nu Moise era acela care îi scosese din Egipt,
{SJ 167}
ci Însuºi Dumnezeu. Domnul îi încredinþase lui Moise povara conducerii poporului Sãu, în timp ce Îngerul cel puternic mergea înaintea lor ºi cãlãuzea toate cãlãtoriile lor. Din cauzã cã ei uitau aºa de uºor cã Dumnezeu îi conducea prin Îngerul Sãu ºi erau gata sã atribuie omului ceea ce numai puterea Sa putea înfãptui, El i-a pus la probã ºi i-a încercat, sã vadã dacã-L vor asculta sau nu. Ei au cãzut la fiecare test. În loc sã creadã ºi sã-L recunoascã pe Dumnezeu care le semãnase calea cu dovezi clare ale puterii, grijii ºi dragostei Lui, n-au crezut în El, ci au pus pe seama lui Moise faptul cã ieºiserã din Egipt, învinuindu-l ca fiind cauza tuturor nenorocirilor lor. Moise le-a suportat încãpãþânarea cu o rãbdare remarcabilã. Odatã au ameninþat sã-l omoare cu pietre.
Sentinþa cea grea
Domnul a vrut sã îndepãrteze pentru totdeauna din mintea lor aceastã impresie, interzicându-i lui Moise sã intre în þara fãgãduitã. El îl înãlþase foarte mult pe Moise. Îi descoperise slava Sa mãreaþã. Îl luase într-o apropiere sacrã cu El pe munte ºi binevoise sã-i vorbeascã, aºa cum vorbeºte un om cu prietenul lui. El îi comunicase lui Moise ºi, prin el, poporului, voinþa, rânduielile ºi legile Sale. Faptul cã Moise fusese înãlþat ºi onorat de Dumnezeu în felul acesta, îi agrava ºi mai mult greºeala. El s-a pocãit de pãcatul lui ºi s-a umilit înaintea lui Dumnezeu. A spus întregului Israel pãrerea lui de rãu pentru pãcatul comis. El n-a ascuns consecinþa pãcatului lui, ci le-a spus cã, din cauzã cã nu-i dãduse slavã lui Dumnezeu, nu-i putea conduce în þara promisã. Apoi i-a întrebat dacã aceastã greºealã a lui era atât de mare, încât sã fie corectatã în felul acesta
{SJ 168}
de cãtre Dumnezeu, cum va privi El cârtirile lor repetate acuzându-l (pe Moise) de pedepsele neobiºnuite ale lui Dumnezeu pentru pãcatele lor?
Numai de data aceasta ºi-a îngãduit Moise sã nutreascã impresia cã el le scosese apã din stâncã, când ar fi trebuit sã înalþe numele Domnului în mijlocul poporului Sãu. Domnul voia acum sã-i clarifice poporului faptul cã Moise era doar un om, care urma îndrumarea ºi instrucþiunile Unuia mai puternic decât el, ºi care era chiar Fiul lui Dumnezeu. Cu aceasta avea sã-i lase fãrã îndoieli. Celui cãruia i s-a dat mult i se ºi cere mult. Moise a fost mult favorizat, primind o viziune deosebitã a mãririi lui Dumnezeu. Lumina ºi slava lui Dumnezeu îi fuseserã împãrtãºite într-o bogatã mãsurã. Faþa lui Moise reflectase asupra poporului slava pe care Domnul o lãsase sã strãluceascã asupra lui. Toþi vor fi judecaþi potrivit cu privilegiile pe care le-au avut ºi cu lumina ºi binecuvântãrile acordate.
Pãcatele oamenilor buni, al cãror comportament a fost în general vrednic de imitat, sunt în mod deosebit neplãcute lui Dumnezeu. Ele îl fac pe Satana sã triumfe ºi sã-i necãjeascã pe îngerii lui Dumnezeu cu eºecurile uneltelor Sale alese ºi le oferã nelegiuiþilor ocazia sã se ridice împotriva lui Dumnezeu. Domnul Însuºi îl condusese pe Moise într-un mod deosebit ºi îi descoperise slava Sa, ca nimãnui altuia pe pãmânt. Din fire, Moise era nerãbdãtor, dar se prinsese tare de harul lui Dumnezeu ºi cu atâta umilinþã implorase înþelepciune din cer, încât a fost întãrit ºi ºi-a biruit nerãbdarea, aºa cã Dumnezeu l-a numit cel mai blând om de pe faþa pãmântului.
Aaron a murit la muntele Hor, cãci Domnul spusese cã nu va intra în þara fãgãduitã pentru cã, împreunã cu Moise, pãcãtuise ºi el când au scos
{SJ 169}
apã din stâncã, la Meriba. Moise ºi fiii lui Aaron l-au îngropat pe munte, ca poporul sã nu fie ispitit sã facã o ceremonie prea mare pentru trupul lui ºi sã se facã vinovat de pãcatul idolatriei.
{SJ 170}
Cap. 22 - Moartea lui Moise
Moise avea curând sã moarã ºi i s-a poruncit sã-i adune laolaltã pe copiii lui Israel înainte de moartea lui ºi sã le relateze toate cãlãtoriile evreilor de când ieºiserã din Egipt ºi toate marile nelegiuiri ale pãrinþilor lor, ce aduseserã judecãþile lui Dumnezeu asupra lor ºi Îl determinaserã sã le spunã cã trebuia sã nu intre în þara fãgãduitã. Pãrinþii lor au murit în pustiu, dupã cuvântul Domnului. Copiii lor au crescut ºi fãgãduinþa de a intra în þara Canaanului avea sã se împlineascã pentru ei. Mulþi dintre aceºtia erau încã mici când a fost datã Legea ºi nu-ºi mai aminteau de mãreþia evenimentului. Alþii s-au nãscut în pustiu ºi, ca nu cumva sã nu conºtientizeze nevoia de a asculta de Cele Zece Porunci , de legile ºi judecãþile date lui Moise, acesta a fost instruit de Dumnezeu sã le repete Poruncile ºi toate întâmplãrile legate de darea Legii.
Moise scrisese într-o carte toate legile ºi judecãþile date lui de Dumnezeu ºi înregistrase cu credincioºie toate instrucþiunile date lor pe drum, toate minunile fãcute de El pentru ei ºi toate cârtirile copiilor lui
{SJ 171}
Israel. Moise însemnase ºi faptul cã fusese biruit din cauza murmurãrilor lor.
Ultimele învãþãturi date lui Israel
Tot poporul s-a adunat înaintea lui Moise, iar el le-a citit evenimentele istoriei lor trecute din cartea pe care o scrisese. El le-a mai citit ºi fãgãduinþele lui Dumnezeu pentru ei, dacã vor fi ascultãtori, precum ºi blestemele care vor veni asupra lor dacã nu vor asculta.
Moise le-a spus cã, din cauza rãzvrãtirii lor, Domnul intenþionase de câteva ori sã-i nimiceascã, dar el a mijlocit pentru ei cu atâta stãruinþã, încât Dumnezeu i-a cruþat cu îndurare. Le-a amintit de minunile pe care le fãcuse Domnul faþã de Faraon ºi întreaga þarã a Egiptului. El le-a spus: "Cãci aþi vãzut cu ochii voºtri toate lucrurile mari pe care le-a fãcut Domnul. Astfel, sã pãziþi toate poruncile pe care vi le dau eu astãzi, ca sã puteþi pune mâna pe þara în care veþi trece ca s-o luaþi în stãpânire." Deuteronom 11:7,8.
Moise i-a avertizat pe copiii lui Israel în mod deosebit sã nu fie atraºi în idolatrie. El le-a cerut stãruitor sã asculte de poruncile lui Dumnezeu. Dacã se vor dovedi ascultãtori, dacã Îl vor iubi pe Domnul ºi-I vor sluji cu dragoste neîmpãrþitã, El le va da ploaie la timpul potrivit ºi va face sã creascã vegetaþia ºi sã li se înmulþeascã turmele. Ei se vor bucura, de asemenea, de privilegii deosebite ºi vor triumfa împotriva duºmanilor lor.
Moise i-a instruit pe copiii lui Israel într-un mod impresionant, plin de seriozitate. ªtia cã era ultima lui ocazie de a li se adresa. Apoi, a terminat de scris într-o carte toate legile, judecãþile ºi rânduielile pe care i le dãduse Dumnezeu, precum ºi diferitele reguli
{SJ 172}
cu privire la aducerea jertfelor. A pus cartea în mâinile bãrbaþilor din slujba sfântã ºi a cerut ca, pentru a fi pãstratã în siguranþã, sã fie pusã lângã chivot, deoarece grija lui Dumnezeu era permanent îndreptatã asupra acestui obiect sacru. Aceastã carte a lui Moise trebuia pãstratã pentru ca judecãtorii lui Israel sã poatã apela la ea dacã s-ar fi ivit vreun caz care sã necesite acest lucru. Un popor greºit înþelege adesea cã cerinþele lui Dumnezeu se potrivesc în cazul lui; de aceea cartea lui Moise a fost pãstratã în locul cel mai sacru, pentru a se recurge la ea în viitor.
Moise ºi-a încheiat ultimele învãþãturi cãtre popor printr-o cuvântare profeticã plinã de putere. A fost emoþionantã ºi elocventã. Inspirat de Dumnezeu, el a binecuvântat fiecare seminþie a lui Israel în parte. În cuvintele de încheiere, a zãbovit în mare mãsurã asupra maiestãþii lui Dumnezeu ºi a superioritãþii lui Israel, care n-ar fi încetat niciodatã, dacã ei ar fi ascultat de Dumnezeu ºi s-ar fi prins de tãria Lui.
Moartea ºi învierea lui Moise
"Moise s-a suit din câmpia Moabului pe muntele Nebo, pe vârful muntelui Pisga, în faþa Ierihonului. ªi Domnul i-a arãtat toatã þara: de la Galaad pânã la Dan, tot þinutul lui Neftali, þara lui Efraim ºi Manase, toatã þara lui Iuda pânã la marea de apus, partea de miazãzi, împrejurimile Iordanului, valea Ierihonului, cetatea finicilor, pânã la Þoar. Domnul a zis: ,Aceasta este þara pe care am jurat cã o voi da lui Avraam, lui Isaac ºi lui Iacov, zicând: O voi da seminþei tale. Þi-am arãtat ca s-o vezi cu ochii tãi, dar nu vei intra în ea. Moise, robul Domnului, a murit acolo, în þara Moabului, dupã porunca Domnului. ªi Domnul l-a îngropat în vale, în þara Moabului, faþã în faþã cu Bet-Peor. Nimeni nu i-a cunoscut mormântul pânã în ziua de azi.
{SJ 173}
Moise era în vârstã de o sutã douãzeci de ani când a murit; vederea nu-i slãbise ºi puterea nu-i trecuse." Deut. 34,1-7.
Nu a fost voia lui Dumnezeu ca cineva sã meargã cu Moise pe vârful muntelui Pisga. Acolo, el a stat pe creasta înaltã a vârfului Pisga, în prezenþa lui Dumnezeu ºi a îngerilor cereºti. Dupã ce a vãzut cu mulþumire Canaanul, s-a culcat, ca un luptãtor obosit, sã se odihneascã. Asupra lui a venit somnul, dar era somnul morþii. Îngerii i-au luat trupul ºi l-au îngropat în vale. Israeliþii nu au putut gãsi niciodatã locul unde a fost îngropat. Îngroparea lui a fost secretã pentru a împiedica poporul sã pãcãtuiascã împotriva lui Dumnezeu prin idolatrie pentru trupul lui.
Satana jubila pentru cã reuºise sã-l provoace pe Moise sã pãcãtuiascã împotriva lui Dumnezeu. Din cauza acestei fãrãdelegi, Moise a ajuns sub stãpânirea morþii. Dacã el ar fi continuat sã fie credincios ºi viaþa nu i-ar fi fost mânjitã cu acea singurã nelegiuire, pierzând ocazia de a da slavã lui Dumnezeu când a scos apã din stâncã, ar fi intrat în þara fãgãduitã ºi ar fi fost înãlþat la cer fãrã sã vadã moartea. Dupã ce Moise a rãmas în mormânt o scurtã perioadã de timp, Mihail, sau Hristos, împreunã cu îngerii care Îl îngropaserã pe Moise, a coborât din cer, l-a înviat ºi l-a luat în cer.
Când Domnul Hristos ºi îngerii s-au apropiat de mormânt, Satana a apãrut acolo cu îngerii lui ºi pãzeau trupul lui Moise ca sã nu fie luat. Satana s-a opus, dar, pe mãsurã ce Domnul Hristos ºi îngerii Lui se apropiau, silit de slava ºi puterea acestora, s-a dat înapoi. Satana pretindea trupul lui Moise din cauza singurei lui nelegiuiri; dar Domnul Hristos l-a trimis cu blândeþe la Tatãl Sãu, spunând: "Domnul sã te mustre." Iuda 9.
{SJ 174}
Hristos i-a spus lui Satana cã El ºtia cã Moise se pocãise cu umilinþã de acea singurã greºealã, cã nici o patã nu rãmãsese pe caracterul lui ºi cã numele lui era curat în cãrþile din cer. Apoi a înviat trupul lui Moise, pe care îl pretinsese Satana.
Cu ocazia schimbãrii la faþã a Domnului Hristos, Moise ºi Ilie, care fuseserã înãlþaþi la cer, au fost trimiºi sã-I vorbeascã despre suferinþele Sale ºi sã fie purtãtorii slavei lui Dumnezeu cãtre Fiul Sãu prea iubit. Moise a fost mult onorat de Dumnezeu. A avut privilegiul sã vorbeascã faþã în faþã cu El, cum vorbeºte un om cu prietenul lui. Dumnezeu i-a descoperit slava Sa nemaipomenitã, aºa cum nu i-o mai descoperise altuia vreodatã.
{SJ 175}
Cap. 23 - Intrarea în þara fãgãduitã
Dupã moartea lui Moise, Iosua avea sã fie conducãtorul lui Israel, ca sã-i ducã în þara fãgãduitã. El fusese prim-ministrul lui Moise cea mai mare parte a timpului cât Israeliþii au rãtãcit prin pustiu. Vãzuse lucrãrile minunate ale lui Dumnezeu fãcute prin Moise ºi înþelegea bine înclinaþia poporului. Iosua era unul din cei doisprezece spioni trimiºi sã cerceteze þara promisã ºi unul din cei doi care a dat un raport corect al bogãþiei ei ºi care a încurajat poporul sã se suie în puterea lui Dumnezeu ºi s-o ia în stãpânire. El era calificat pentru aceastã funcþie importantã. Domnul i-a promis cã va fi cu el cum fusese ºi cu Moise ºi va face Canaanul uºor de cucerit, dacã el avea sã fie credincios în respectarea tuturor poruncilor Lui. Iosua era îngrijorat cu privire la felul în care sã-ºi îndeplineascã însãrcinarea de a conduce poporul în þara Canaanului, dar aceastã încurajare i-a risipit temerile.
Iosua le-a poruncit copiilor lui Israel sã se pregãteascã pentru o cãlãtorie de trei zile ºi ca toþi bãrbaþii de rãzboi sã meargã la luptã. "Ei au rãspuns lui Iosua ºi au zis: 'Vom face tot ce ne-ai poruncit ºi ne vom duce oriunde ne vei trimite. Te vom asculta în totul, cum am ascultat pe Moise,
{SJ 176}
numai Domnul, Dumnezeul tãu, sã fie cu tine cum a fost cu Moise! Orice om care se va rãzvrãti împotriva poruncii tale ºi care nu va asculta de tot ce-i vei porunci, sã fie pedepsit cu moartea! Întãreºte-te numai ºi îmbãrbãteazã-te!'"
Trecerea Iordanului de cãtre Israeliþi avea sã fie miraculoasã. "Iosua a zis poporului: 'Sfinþiþi-vã, cãci mâine Domnul va face lucruri minunate în mijlocul vostru.' ªi Iosua a zis preoþilor: 'Luaþi chivotul legãmântului ºi treceþi înaintea poporului.' Ei au luat chivotul legãmântului ºi au pornit înaintea poporului. Domnul a zis lui Iosua: 'Astãzi voi începe sã te înalþ înaintea întregului Israel, ca sã ºtie cã voi fi cu tine cum am fost cu Moise.'"
Trecerea Iordanului
Preoþii trebuiau sã meargã înaintea poporului ºi sã poarte chivotul ce conþinea Legea lui Dumnezeu. Când au intrat cu picioarele în apã la malul Iordanului, apele care curgeau au fost oprite ºi preoþii au trecut purtând chivotulînare era simbolul Prezenþei Divine, iar poporul i-a urmat. Când preoþii au ajuns în mijlocul Iordanului, li s-a poruncit sã rãmânã în albia râului pânã când toatã oºtirea lui Israel a trecut de partea cealaltã. Aici s-a convins generaþia aceea de israeliþi cã apele Iordanului erau supuse aceleiaºi puteri pe care pãrinþii lor o vãzuserã manifestându-se la Marea Roºie, cu patruzeci de ani mai înainte. Mulþi dintre aceºtia trecuserã prin Marea Roºie când erau copii. Acum treceau Iordanul ca bãrbaþi de rãzboi, complet echipaþi de luptã.
Dupã ce tot poporul a trecut Iordanul,
{SJ 177}
Iosua le-a poruncit preoþilor sã iasã din râu. Îndatã ce preoþii, purtând chivotul legãmântului, au ieºit din râu ºi au stat pe pãmânt uscat, Iordanul a curs mai departe ca ºi înainte ºi s-a revãrsat peste maluri. Aceastã minune sãvârºitã pentru israeliþi le-a mãrit mult credinþa. Pentru ca aceastã minune sã nu fie uitatã vreodatã, Domnul l-a îndrumat pe Iosua sã porunceascã unor bãrbaþi cu autoritate, câte unul din fiecare seminþie, sã ia pietre din albia râului, din locul unde stãtuserã picioarele preoþilor în timp ce trecea oastea evreilor, sã le ducã pe umeri ºi sã înalþe un monument la Ghilgal, pentru a pãstra în amintire faptul cã Israel a trecut Iordanul pe uscat. Dupã ce au ieºit preoþii din Iordan, Dumnezeu ªi-a retras mâna Sa puternicã, iar apele s-au revãrsat în albia lor ca o cascadã puternicã.
Când au auzit împãraþii amoriþilor ºi ai canaaniþilor cã Dumnezeu a oprit apele Iordanului înaintea copiilor lui Israel, li s-au topit inimile de fricã. Israeliþii îi uciseserã pe doi din împãraþii Moabului, iar trecerea lor miraculoasã prin Iordanul umflat ºi nãvalnic i-a umplut de groazã. Iosua i-a circumcis pe toþi care se nãscuserã în pustiu. Dupã aceastã ceremonie, au þinut Paºtele în câmpiile Ierihonului. "Domnul a zis lui Iosua: 'Astãzi am ridicat ocara Egiptului de deasupra voastrã.'"
Naþiunile pãgâne L-au ocãrât pe Domnul ºi pe poporul Sãu din cauzã cã evreii nu au intrat în stãpânirea Canaanului, pe care se aºteptau sã-l moºteneascã imediat dupã ce au pãrãsit Egiptul. Duºmanii lor au triumfat pentru cã ei au rãtãcit în pustiu un timp atât de îndelungat ºi s-au înãlþat plini de mândrie împotriva lui Dumnezeu, declarând cã El nu era în stare sã-i conducã în
{SJ 178}
þara Canaanului. Acum, evreii trecuserã Iordanul pe uscat ºi vrãjmaºii lor nu puteau sã-i mai ocãrascã.
Mana a continuat pânã la aceastã datã, dar acum, când Israeliþii erau gata sã intre în posesia Canaanului ºi sã mãnânce din roadele þãrii, nu mai aveau nevoie de manã ºi ea a încetat.
Cãpetenia oºtirii Domnului
Când Iosua s-a retras din mijlocul oºtirii lui Israel, sã mediteze ºi sã se roage pentru ca sã-l însoþeascã prezenþa deosebitã a lui Dumnezeu, a vãzut un bãrbat de staturã înaltã, îmbrãcat ca de rãzboi ºi þinând în mânã sabia scoasã din teacã. Iosua nu l-a recunoscut ca fiind din oºtirea lui Israel, dar totuºi nu pãrea sã fie nici duºman. În zelul sãu, Iosua s-a apropiat de el ºi i-a zis: "'Eºti dintre ai noºtri sau dintre vrãjmaºii noºtri?' El a rãspuns: 'Nu, ci Eu sunt Cãpetenia oºtirii Domnului ºi acum am venit.' Iosua s-a aruncat cu faþa la pãmânt, s-a închinat ºi I-a zis: 'Ce spune Domnul meu robului Sãu?' ªi Cãpetenia oºtirii Domnului i-a zis lui Iosua: 'Scoate-þi încãlþãmintele din picioare, cãci locul pe care stai este sfânt.' ªi Iosua a fãcut aºa."
Acesta nu era un înger obiºnuit. Era Domnul Isus Hristos care îi condusese pe evrei prin pustiu, învãluit în stâlpul de foc noaptea ºi în stâlpul de nor ziua. Locul era sfinþit de prezenþa Lui; de aceea i s-a poruncit lui Iosua sã-ºi scoatã încãlþãmintea.
Atunci Domnul l-a instruit pe Iosua ce cale sã urmeze pentru a cuceri Ierihonul. Tuturor bãrbaþilor de rãzboi avea sã li se porunceascã sã înconjoare cetatea o datã pe zi, timp de ºase zile, iar în a ºaptea zi sã meargã de ºapte ori în jurul Ierihonului.
{SJ 179}
Luarea Ierihonului
"Iosua, fiul lui Nun a chemat pe preoþi ºi le-a zis: 'Luaþi chivotul legãmântului ºi ºapte preoþi sã poarte cele ºapte trâmbiþe de corn de berbece înaintea chivotului Domnului.' ªi a zis poporului: 'Porniþi, înconjuraþi cetatea ºi bãrbaþii înarmaþi sã treacã înaintea chivotului Domnului.' Dupã ce a vorbit Iosua poporului, cei ºapte preoþi care purtau înaintea Domnului cele ºapte trâmbiþe de corn de berbece au pornit ºi au sunat din trâmbiþe. Chivotul legãmântului Domnului mergea în urma lor.
Bãrbaþii înarmaþi mergeau înaintea preoþilor care sunau din trâmbiþe ºi coada oºtirii mergea dupã chivot; în timpul mersului, preoþii sunau din trâmbiþe. Iosua dãduse porunca aceasta poporului: 'Voi sã nu strigaþi, sã nu vi se audã glasul ºi sã nu vã iasã o vorbã din gurã, pânã în ziua când vã voi spune: Strigaþi! Atunci sã strigaþi.' Chivotul Domnului a înconjurat cetatea ºi i-a dat ocol o datã, apoi au intrat în tabãrã ºi au rãmas în tabãrã peste noapte."
Oºtile evreilor mãrºãluiau în ordine desãvârºitã. Mai întâi mergea un grup ales de bãrbaþi înarmaþi, îmbrãcaþi în armura de rãzboi, nu ca sã-ºi exerseze acum mãiestria în mânuirea armelor, ci doar ca sã creadã ºi sã asculte instrucþiunile primite. Apoi urmau ºapte preoþi cu trâmbiþe. Dupã aceºtia venea chivotul lui Dumnezeu, din aur strãlucitor ºi cu o aureolã de slavã deasupra lui, purtat de preoþi îmbrãcaþi în veºmintele lor bogate ºi deosebite, indicând slujba lor sacrã. Urma armata numeroasã a lui Israel, în ordine perfectã, cu fiecare seminþie sub steagul ei. În felul acesta au înconjurat cetatea cu chivotul lui Dumnezeu. Nu se auzea nici un alt sunet decât mersul acelei oºtiri puternice ºi rãsunetul
{SJ 180}
solemn al trâmbiþelor, al cãrui ecou se auzea pe dealuri ºi prin cetatea Ierihonului.
Uimiþi ºi alarmaþi, strãjerii acelei cetãþi osândite observau fiecare miºcare ºi o raportau celor cu autoritate. Ei nu puteau sã spunã ce însemna toatã aceastã manifestare. Unii luau în derâdere ideea ca cetatea sã fie luatã în felul acesta, în timp ce alþii erau uimiþi ºi înfricoºaþi vãzând splendoarea chivotului ºi înfãþiºarea solemnã ºi demnã a preoþilor ºi a oºtirii lui Israel care-i urma, cu Iosua în fruntea ei. Ei îºi aminteau cã Marea Roºie se despãrþise înaintea israeliþilor cu patruzeci de ani în urmã ºi cã prin râul Iordan tocmai fusese pregãtitã o cale de trecere pentru ei. Erau prea îngroziþi ca sã glumeascã. κi þineau cu stricteþe închise porþile cetãþii ºi luptãtori puternici pãzeau fiecare poartã.
Timp de ºase zile, armatele lui Israel au mãrºãluit în jurul cetãþii. A ºaptea zi au ocolit cetatea de ºapte ori. Ca de obicei, poporul a primit poruncã sã fie tãcut. Trebuia sã se audã numai sunetul trâmbiþelor. Poporul trebuia sã observe, iar când trâmbiþele aveau sã sune mai prelung decât de obicei, atunci trebuiau sã strige toþi cu voce tare, cãci Dumnezeu le dãdea cetatea. "În ziua a ºaptea s-au sculat în zorii zilei ºi au înconjurat în acelaºi fel cetatea de ºapte ori; aceasta a fost singura zi când au înconjurat cetatea de ºapte ori. A ºaptea oarã, pe când preoþii sunau din trâmbiþe, Iosua a zis poporului: 'Strigaþi, cãci Domnul v-a dat cetatea în mânã!'" "Poporul a scos strigãte ºi preoþii au sunat din trâmbiþe. Când a auzit poporul sunetul trâmbiþei a strigat tare ºi zidul s-a prãbuºit; poporul
{SJ 181}
s-a suit în cetate fiecare drept înainte. Au pus mâna pe cetate."
Dumnezeu intenþiona sã le arate israeliþilor cã luarea Canaanului nu trebuia sã le fie atribuitã lor. Cãpetenia oºtirii Domnului a biruit Ierihonul. Împreunã cu îngerii Sãi, era angajat în cucerire. Domnul Hristos a poruncit armatelor cereºti sã dãrâme zidurile Ierihonului ºi sã pregãteascã intrarea pentru Iosua ºi armatele lui Israel. În aceastã minune, Dumnezeu nu doar cã a întãrit credinþa poporului Lui în puterea Sa de a le supune vrãjmaºii, ci le-a ºi mustrat necredinþa de mai înainte.
Ierihonul sfidase armatele lui Israel ºi pe Dumnezeul cerului. În timp ce priveau oºtirea lui Israel mãrºãluind în jurul cetãþii lor în fiecare zi, s-au înspãimântat; dar s-au uitat la mijloacele lor puternice de apãrare, la zidurile lor înalte ºi de neclintit ºi s-au simþit siguri cã puteau rezista oricãrui atac. Când, însã, zidurile lor tari s-au clãtinat deodatã ºi s-au prãbuºit cu un zgomot nemaipomenit, ca cele mai tari bubuituri de tunet, ei au rãmas paralizaþi de groazã ºi nu au mai putut opune rezistenþã.
Iosua, un conducãtor înþelept ºi consacrat
Nici o patã nu se afla pe caracterul sfânt al lui Iosua. El era un conducãtor înþelept. Viaþa i-a fost în întregime consacratã lui Dumnezeu. Înainte de a muri a adunat poporul evreu ºi, urmând exemplul lui Moise, le-a reamintit cãlãtoriile prin pustiu ºi felul îndurãtor în care lucrase Dumnezeu cu ei. Apoi li s-a adresat cu elocvenþã. Le-a relatat cum împãratul Moabului pornise la luptã împotriva lor ºi îl chemase pe Balaam sã-i blesteme; dar Dumnezeu "n-a vrut sã asculte pe Balama: el v-a binecuvântat." Apoi Iosua le-a spus: "ªi dacã nu gãsiþi cu cale sã slujiþi Domnului, alegeþi astãzi cui vreþi sã slujiþi: sau dumnezeilor
{SJ 182}
cãrora le slujeau pãrinþii voºtri dincolo de Râu, sau dumnezeilor amoriþilor în a cãror þarã locuiþi. Cât despre mine, eu ºi casa mea vom sluji Domnului."
"Poporul a rãspuns ºi a zis: 'Departe de noi gândul sã pãrãsim pe Domnul ºi sã slujim altor dumnezei. Cãci Domnul este Dumnezeul nostru. El ne-a scos din þara Egiptului, din casa robiei, pe noi ºi pe pãrinþii noºtri; El a fãcut înaintea ochilor noºtri acele minuni mari ºi ne-a pãzit în tot timpul drumului pe care l-am urmat ºi în mijlocul tuturor popoarelor pe la care am trecut."
Poporul ºi-a reînnoit legãmântul cu Iosua. Ei i-au spus: "Noi vom sluji Domnului, Dumnezeului nostru ºi vom asculta de glasul Lui." Iosua a scris cuvintele legãmântului lor în cartea ce cuprindea legile ºi rânduielile date lui Moise. Iosua a fost iubit ºi respectat de tot Israelul, iar moartea lui a fost plânsã mult de popor.
{SJ 183}
Cap. 24 - Chivotul lui Dumnezeu ºi privilegiile israeliþilor
Chivotul lui Dumnezeu era un scrin sacru, fãcut cu scopul de a se pãstra în el Cele Zece Porunci, Lege care Îl reprezenta pe Dumnezeu Însuºi. Acest chivot era considerat slava ºi tãria lui Israel. Dovada Prezenþei Divine sãlãºluia deasupra lui zi ºi noapte. Preoþii care slujeau înaintea lui erau consacraþi cu sfinþenie acestei slujbe sfinte. Ei purtau un pieptar cu o þesãturã de pietre scumpe de diferite feluri, la fel cu acelea care alcãtuiesc cele douãsprezece temelii ale cetãþii lui Dumnezeu. Numele celor douãsprezece seminþii ale lui Israel erau sãpate în pietrele preþioase ferecate în aur. Aceasta era o lucrãturã foarte bogatã ºi frumoasã, prinsã de umerii preoþilor ºi acoperindu-le pieptul.
La dreapta ºi la stânga pieptarului erau douã pietre mai mari, care strãluceau puternic. Când erau aduse înaintea judecãtorilor probleme dificile, pe care nu le puteau rezolva, ei le trimiteau la preoþi, iar aceºtia Îl întrebau pe Dumnezeu, care le rãspundea. Dacã El era de acord ºi voia sã le dea succes, pe piatra scumpã din dreapta strãlucea în mod deosebit un nimb de luminã ºi slavã. Dacã El dezaproba, pe piatra din stânga pãrea sã se aºeze un abur sau nor. Dacã, atunci când Îl întrebau pe Dumnezeu cu privire la plecarea la luptã, piatra scumpã din dreapta era înconjuratã cu luminã, aceasta însemna: Mergeþi ºi aveþi izbândã.
{SJ 184}
Dacã piatra scumpã din stânga era învãluitã într-un nor, însemna: Nu vã duceþi; nu veþi propãºi.
Când marele preot intra în sfânta sfintelor o datã pe an ºi slujea înaintea chivotului, în prezenþa grozavã a lui Dumnezeu, întreba, iar Domnul îi rãspundea adesea cu glas ce putea fi auzit. Când nu rãspundea astfel, Domnul lãsa ca razele sacre de luminã ºi slavã sã strãluceascã pe heruvimul din dreapta chivotului, în semn de aprobare sau favoare. Dacã cererile le erau refuzate, peste heruvimul din stânga se aºeza un nor.
Patru îngeri cereºti însoþeau întotdeauna chivotul lui Dumnezeu în toate cãlãtoriile lui, ca sã-l pãzeascã de orice primejdie ºi sã îndeplineascã orice misiune li se va cere în legãturã cu el. Isus, Fiul lui Dumnezeu, urmat de îngeri cereºti, a mers înaintea chivotului când acesta a ajuns la Iordan; ºi apele au fost oprite în prezenþa Lui. Domnul Hristos ºi îngerii au stat lângã chivot ºi preoþi în albia râului, pânã ce tot Israelul a trecut Iordanul. Domnul Hristos ºi îngerii au însoþit chivotul în timp ce acesta înconjura Ierihonul, iar la sfârºit au dãrâmat zidurile masive ale cetãþii ºi au dat-o în mâinile lui Israel.
Rezultatul neglijenþei lui Eli
Când Eli era mare preot, ºi-a înãlþat fiii la preoþie. Numai lui Eli îi era permis sã intre în locul prea sfânt, o datã pe an. Fiii lui slujeau la uºa tabernacolului ºi oficiau tãierea animalelor ºi slujba de la altarul jertfelor. Ei fãceau mereu abuzuri în aceastã slujbã sacrã. Erau egoiºti, pofticioºi, lacomi ºi desfrânaþi. Dumnezeu l-a mustrat pe Eli pentru neglijarea criminalã a disciplinei familiei. Eli ºi-a mustrat fiii, dar nu i-a stãpânit. Dupã ce au intrat în slujba sfântã a preoþiei,
{SJ 185}
el a auzit cum se purtau ei, deposedându-i pe copiii lui Israel de jertfe, precum ºi despre încãlcãrile pline de încumetare ale Legii lui Dumnezeu ºi despre purtarea lor violentã, lucruri ce l-au fãcut pe Israel sã pãcãtuiascã.
Domnul i-a fãcut cunoscut copilului Samuel judecãþile pe care voia sã le aducã asupra casei lui Eli din cauza neglijenþei lui. "Atunci Domnul a zis lui Samuel: 'Iatã cã voi face în Israel un lucru care va asurzi urechile oricui îl va auzi. În ziua aceea voi împlini asupra lui Eli tot ce am rostit împotriva casei lui; voi începe ºi voi isprãvi. I-am spus cã vreau sã pedepsesc casa lui pentru totdeauna, din pricina fãrãdelegii de care are cunoºtinþã ºi prin care fiii lui s-au fãcut vrednici de lepãdat, fãrã ca el sã-i fi oprit. De aceea jur casei lui Eli cã niciodatã fãrãdelegea casei lui Eli nu va fi ispãºitã, nici prin jertfe, nici prin daruri de mâncare.'"
Fãrãdelegile fiilor lui Eli erau atât de pline de încumetare ºi de ofensatoare pentru un Dumnezeu sfânt, încât nici o jertfã nu putea sã facã ispãºire pentru astfel de nelegiuiri voite. Aceºti preoþi pãcãtoºi profanau jertfele care Îl reprezentau pe Fiul lui Dumnezeu. Prin comportamentul lor blasfemiator, cãlcau în picioare sângele ispãºirii de la care cãpãtau valoare toate jertfele.
Samuel i-a spus lui Eli cuvintele Domnului; "ºi Eli a zis: 'Domnul este acesta, sã facã ce va crede.'" ªtia cã Dumnezeu fusese dezonorat ºi simþea cã el însuºi pãcãtuise. El a recunoscut cã Dumnezeu pedepsea astfel neglijarea lui pãcãtoasã. Eli a fãcut cunoscut întregului Israel cuvântul Domnului cãtre Samuel. Fãcând aceasta, el credea cã va corecta într-o oarecare mãsurã neglijenþa lui pãcãtoasã din trecut. Rãul pronunþat împotriva lui Eli n-a mai întârziat mult.
Israeliþii au fãcut rãzboi cu filistenii ºi au fost biruiþi, iar patru mii dintre ei au fost uciºi.
{SJ 186}
Evreilor le era fricã. Ei ºtiau cã, dacã alte popoare ar auzi despre înfrângerea lor, ar fi încurajate sã facã ºi ele rãzboi cu ei. Bãtrânii lui Israel au hotãrât cã înfrângerea lor se datora faptului cã nu fuseserã însoþiþi de chivotul lui Dumnezeu. Au trimis la Silo dupã chivotul legãmântului. Ei se gândeau la trecerea Iordanului ºi la luarea cu uºurinþã a Ierihonului, când purtaserã chivotul, ºi au decis cã tot ce trebuiau sã facã era sã aducã chivotul ºi, astfel, vor fi biruitori asupra duºmanilor lor. Nu-ºi dãdeau seama cã tãria lor stãtea în ascultare de Legea care pãstratã în chivot, care era o reprezentare a lui Dumnezeu Însuºi. Preoþii cei stricaþi, Hofni ºi Fineas, erau cu chivotul sacru, cãlcând Legea lui Dumnezeu. Aceºti pãcãtoºi au condus chivotul la tabãra lui Israel. Încrederea bãrbaþilor de rãzboi s-a restabilit ºi s-au simþit siguri de succes.
Chivotul luat
"Când a intrat chivotul legãmântului Domnului în tabãrã, tot Israelul a scos strigãte de bucurie, de s-a cutremurat tot pãmântul. Rãsunetul acestor strigãte a fost auzit de filisteni ºi au zis: 'Ce înseamnã strigãtele acestea care rãsunã în tabãra evreilor?' ªi au auzit cã sosise chivotul Domnului în tabãrã. Filistenii s-au temut, pentru cã au crezut cã Dumnezeu a venit în tabãrã. 'Vai de noi!' au zis ei, 'cãci n-a fost aºa ceva pânã acum. Vai de noi! Cine ne va izbãvi din mâna acestor dumnezei puternici? Dumnezeii aceºtia au lovit pe egipteni cu tot felul de urgii în pustie. Întãriþi-vã ºi fiþi oameni, filistenilor, ca nu cumva sã fiþi robi evreilor, cum v-au fost ei robi vouã; fiþi oameni ºi luptaþi!'
{SJ 187}
Filistenii au început lupta ºi Israel a fost bãtut. Fiecare a fugit în cortul lui. Înfrângerea a fost foarte mare ºi din Israel au cãzut treizeci de mii de oameni pedeºtri. Chivotul lui Dumnezeu a fost luat ºi cei doi fii ai lui Eli, Hofni ºi Fineas, au murit."
Filistenii credeau cã acest chivot era zeul israeliþilor. Ei nu ºtiau cã Dumnezeul cel viu, care a creat cerurile ºi pãmântul ºi a dat Legea la Sinai, trimitea prosperitate ºi blestem, potrivit cu ascultarea sau cãlcarea Legii Sale conþinute în chivotul sacru.
Mulþi din Israel au fost omorâþi. Eli stãtea lângã drum aºteptând cu inima tremurândã sã primeascã veºti de pe front. El se temea cã va fi luat chivotul ºi pângãrit de oastea filisteanã. Un sol de la oaste a alergat la Silo ºi l-a informat pe Eli cã cei doi fii ai lui fuseserã omorâþi. El a putut suporta acest lucru cu oarecare calm, deoarece avea motive sã se aºtepte la aºa ceva. Când, însã, mesagerul a adãugat: "ªi chivotul Domnului a fost luat," Eli s-a clãtinat în suferinþã pe scaunul lui, a cãzut pe spate ºi a murit. S-a împãrtãºit de mânia lui Dumnezeu care venise asupra fiilor lui. El era vinovat într-o mare mãsurã de fãrãdelegile lor, pentru cã neglijase în mod criminal sã le punã restricþii. Capturarea chivotului lui Dumnezeu de cãtre filisteni a fost consideratã cea mai mare calamitate ce putea lovi pe Israel. Soþia lui Fineas a nãscut ºi, când era aproape sã moarã, ºi-a numit copilul I-Cabod, spunând: "'S-a dus slava din Israel: din cauzã cã chivotul lui Dumnezeu a fost luat."
În þara filistenilor
Dumnezeu a îngãduit ca duºmanii sã captureze chivotul, ca sã-i arate lui Israel cât de zadarnic era ca el sã se încreadã în chivot, simbolul prezenþei Sale, în timp ce
{SJ 188}
profana poruncile din interiorul lui. Dumnezeu voia sã-l smereascã, luând de la el acel chivot sacru, tãria ºi încrederea cu care se fãlea.
Filistenii erau triumfãtori, pentru cã aveau, dupã cum credeau ei, pe dumnezeul renumit al israeliþilor, care fãcuse mari minuni pentru ei ºi îi fãcuse spaima duºmanilor lor. Au dus chivotul lui Dumnezeu la Asdod, într-un templu splendid ridicat în cinstea celui mai popular zeu al lor, Dagon, ºi l-au aºezat lângã acesta. Dimineaþa, preoþii acelor dumnezei au intrat în templu ºi s-au îngrozit sã-l gãseascã pe Dagon cãzut cu faþa la pãmânt înaintea chivotului Domnului. Ei l-au ridicat ºi l-au aºezat în poziþia lui de mai înainte. Se gândeau cã poate cãzuse accidental. Dimineaþa urmãtoare, însã, l-au gãsit din nou cãzut cu faþa la pãmânt ºi cu capul ºi mâinile tãiate.
Îngerii lui Dumnezeu, care însoþeau întotdeauna chivotul, au doborât la pãmânt idolul fãrã simþuri ºi apoi l-au mutilat, ca sã arate cã Dumnezeu, Dumnezeul cel viu, era mai presus de toþi dumnezeii ºi cã în faþa Lui orice zeu pãgân era un nimic. Pãgânii aveau mare respect faþã de dumnezeul lor, Dagon, iar când l-au gãsit distrus ºi zãcând cu faþa la pãmânt înaintea chivotului lui Dumnezeu s-au întristat ºi au considerat aceasta ca o prevestire foarte rea pentru filisteni. Ei au interpretat cã filistenii ºi toþi dumnezeii lor vor fi supuºi ºi nimiciþi de cãtre evrei, iar Dumnezeul acestora va fi mai mare ºi mai puternic decât toþi dumnezeii. Au scos chivotul lui Dumnezeu din templul idolului lor ºi l-au aºezat singur într-un alt loc.
Filistenii au þinut chivotul lui Dumnezeu timp de ºapte luni. Ii biruiserã pe israeliþi ºi luaserã chivotul lui Dumnezeu, în care credeau cã stã
{SJ 189}
puterea acestora, ºi se gândeau cã vor fi întotdeauna în siguranþã ºi nu vor mai avea fricã de armatele lui Israel. Dar, în mijlocul bucuriei lor, datoratã succesului avut, în toatã þara s-a auzit o tânguire, iar cauza a fost pusã, dupã un timp, pe seama chivotului lui Dumnezeu. Acesta a fost cãrat din loc în loc cu groazã, fiind urmat de nimicire de la Dumnezeu, pânã când filistenii au fost foarte încurcaþi neºtiind ce sã mai facã cu el. Îngerii care îl însoþeau îl pãzeau de orice rãu. Filistenii n-au îndrãznit sã-l deschidã; cãci zeul lor, Dagon, avusese o asemenea soartã încât ei se temeau sã atingã chivotul sau sã-l aibã lângã de ei. I-au chemat pe preoþi ºi pe ghicitori ºi i-au întrebat ce sã facã cu chivotul lui Dumnezeu. Aceºtia i-au sfãtuit sã-l trimitã înapoi, la poporul cãruia îi aparþinea, împreunã cu o mare jertfã pentru vina lor gravã ºi, dacã Dumnezeu va avea plãcerea s-o primeascã, ei vor fi vindecaþi. Ei trebuiau sã mai înþeleagã faptul cã mâna lui Dumnezeu era asupra lor din cauzã cã Îi luaserã chivotul, care aparþinea numai lui Israel.
Înapoiat lui Israel
Unii n-au fost de acord cu aceasta. Era prea umilitor sã ducã înapoi chivotul ºi au insistat cã nici unul dintre filisteni n-ar îndrãzni sã-ºi riºte viaþa purtând chivotul Dumnezeului lui Israel, care adusese moartea asupra lor. Sfãtuitorii lor i-au rugat sã nu-ºi împietreascã inimile, cum fãcuserã egiptenii ºi Faraon, ºi sã nu aducã asupra lor nenorociri ºi plãgi ºi mai mari. În timp ce toþi se temeau sã poarte chivotul lui Dumnezeu, ei i-au sfãtuit spunând: "'Acum, faceþi un car nou de tot ºi luaþi douã vaci tinere care dau þâþã ºi n-au tras la jug; înjugaþi vacile la car ºi mânaþi înapoi acasã viþeii lor care se þin dupã ele. Sã luaþi chivotul Domnului
{SJ 190}
ºi sã-l puneþi în car; sã puneþi alãturi de el, într-o ladã, lucrurile de aur pe care le daþi Domnului ca dar pentru vinã; apoi sã-l trimiteþi ºi va pleca. Sã-l urmãriþi cu privirea ºi dacã se va sui pe drumul hotarului sãu spre Bet-ªemeº, Domnul ne-a fãcut acest mare rãu; dacã nu, vom ºti cã nu mâna Lui ne-a lovit, ci lucrul acesta a venit la noi din întâmplare.' Oamenii au fãcut aºa. Au luat douã vaci care alãptau, le-au înjugat la car ºi le-au închis viþeii acasã... . Vacile au apucat drept pe drum spre Bet-ªemeº; au þinut mereu acelaºi drum, mugind, ºi nu s-au abãtut nici la dreapta nici la stânga."
Filistenii ºtiau cã vacile nu puteau fi fãcute sã-ºi lase viþeii acasã, în afarã de cazul cã erau silite de vreo putere nevãzutã. Vacile au plecat direct spre Bet-ªemeº, mugind dupã viþeii lor ºi totuºi depãrtându-se de ei. Domnitorii filistenilor au mers dupã chivot pânã la hotarul Bet-ªemeºului. Ei n-au îndrãznit sã lase acel scrin sacru numai în seama vacilor. Se temeau sã nu i se întâmple vreun rãu ºi sã vinã asupra lor nenorociri mai mari. Ei nu ºtiau cã îngerii lui Dumnezeu însoþeau chivotul ºi conduceau vacile în mersul lor, spre locul unde trebuia sã ajungã acesta.
Încumetarea pedepsitã
Locuitorii din Bet-ªemeº secerau la câmp, iar când au vãzut chivotul lui Dumnezeu în carul tras de vaci, s-au bucurat foarte mult. ªtiau cã era lucrarea lui Dumnezeu. Vacile au tras carul cu chivotul pânã la o piatrã mare ºi s-au oprit singure. Leviþii au luat jos chivotul Domnului ºi darul filistenilor, au adus ca ardere de tot Domnului carul ºi vacile care aduseserã
{SJ 191}
chivotul, precum ºi darul filistenilor. Domnitorii filistenilor s-au întors la Ecron ºi plaga a fost opritã.
Oamenii din Bet-ªemeº erau curioºi sã ºtie ce putere mare era în acel chivot, care-l fãcea sã îndeplineascã lucruri aºa de minunate. Ei vedeau chivotul ca fiind puternic de la sine ºi nu Îi atribuiau puterea lui Dumnezeu. Numai bãrbaþi numiþi special pentru acest scop sfânt puteau privi chivotul, descoperit de învelitorile lui, fãrã a fi uciºi, pentru cã era ca ºi cum L-ar fi privit pe Însuºi Dumnezeu. Când oamenii, pentru a-ºi satisface curiozitatea, au deschis chivotul sã priveascã în colþurile lui tainice ºi sacre, lucru pe care pãgânii idolatri nu îndrãzniserã sã-l facã, îngerii care-l însoþeau au omorât peste cincizeci de mii dintre ei.
Locuitorii din Bet-ªemeº s-au temut de chivot ºi au zis: "'Cine poate sta înaintea Domnului, înaintea acestui Dumnezeu sfânt? ªi la cine trebuie sã se suie chivotul, dacã se depãrteazã de la noi?' Au trimis niºte soli la locuitorii din Chiriat-Iearim ca sã le spunã: 'Filistenii au adus înapoi chivotul Domnului; pogorâþi-vã ºi luaþi-l la voi.'" Locuitorii din Chiriat-Iearim au dus chivotul Domnului în casa lui Abinadab ºi l-au sfinþit pe fiul lui ca sã-l pãzeascã. Timp de douãzeci de ani, evreii fuseserã sub puterea filistenilor. Erau foarte umiliþi ºi s-au pocãit de pãcatele lor, iar Samuel a mijlocit în favoarea lor ºi Dumnezeu a fost iarãºi îndurãtor cu ei. Filistenii s-au rãzboit cu ei ºi Domnul a lucrat din nou într-un mod minunat pentru Israel, iar ei i-au biruit pe vrãjmaºi.
Chivotul a rãmas în casa lui Abinadab pânã când David a fost fãcut împãrat. El i-a adunat pe toþi bãrbaþii aleºi ai lui Israel, în numãr de treizeci de mii, ºi s-a dus sã aducã chivotul lui Dumnezeu. L-au pus într-un car nou ºi l-au scos din casa lui Abinadab.
{SJ 192}
Fiii lui, Uza ºi Ahio, conduceau carul cel nou. David ºi toatã casa lui Israel cântau înaintea Domnului cu tot felul de instrumente muzicale. "Când au ajuns la aria lui Nacon, Uza a întins mâna spre chivotul lui Dumnezeu ºi l-a apucat pentru cã erau sã-l rãstoarne boii. Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Uza ºi l-a lovit pe loc pentru pãcatul lui ºi a murit acolo lângã chivotul lui Dumnezeu." Uza era supãrat pe boi, pentru cã s-au împiedicat. El a arãtat clar neîncredere în Dumnezeu, ca ºi când El, care adusese chivotul din þara filistenilor, nu putea sã-i poarte de grijã. Îngerii care însoþeau chivotul l-au lovit pe loc pe Uza pentru cã s-a încumetat cu nerãbdare sã punã mâna pe chivotul Domnului.
"David s-a temut de Domnul în ziua aceea ºi a zis: 'Cum sã intre chivotul Domnului la mine?' N-a vrut sã ducã chivotul Domnului la el, în cetatea lui David, ºi l-a dus în casa lui Obed-Edom din Gat. Chivotul Domnului a rãmas trei luni la casa lui Obed-Edom din Gat ºi Domnul a binecuvântat pe Obed-Edom ºi toatã casa lui."
Dumnezeu voia sã-ºi înveþe poporul cã, în timp ce chivotul Lui însemna groazã ºi moarte pentru cei care-I cãlcau poruncile, însemna totodatã binecuvântare ºi tãrie pentru cei care ascultau de poruncile Sale. Când a auzit cât de mult a fost binecuvântatã casa lui Obed-Edom ºi cã tot ce avea prosperase datoritã chivotului lui Dumnezeu, David a fost nerãbdãtor sã-l aducã în cetatea sa. Înainte de a porni sã aducã chivotul sacru, însã, el însuºi s-a sfinþit lui Dumnezeu ºi a poruncit ca toþi bãrbaþii cu cea mai înaltã
{SJ 193}
autoritate în împãrãþie sã se pãzeascã de orice ocupaþie lumeascã ºi de orice ar fi putut sã le distragã atenþia de la consacrarea sfântã. Ei trebuia sã se sfinþeascã în felul acesta, cu scopul de a duce chivotul sacru în cetatea lui David. "Atunci David a pornit ºi a suit chivotul lui Dumnezeu din casa lui Obed-Edom în cetatea lui David, în mijlocul veseliei... .
Dupã ce au adus chivotul Domnului, l-au pus la locul lui în mijlocul cortului pe care-l ridicase David pentru chivot; ºi David a adus înaintea Domnului arderi de tot ºi jertfe de mulþumire.
În templul lui Solomon
Dupã ce a terminat construirea templului, Solomon i-a adunat pe bãtrânii lui Israel ºi pe oamenii cu cea mai mare influenþã din popor, ca sã aducã din cetatea lui David chivotul legãmântului Domnului. Aceºti bãrbaþi s-au consacrat lui Dumnezeu ºi, cu mare solemnitate ºi reverenþã, i-au însoþit pe preoþii ce purtau chivotul. "Au adus chivotul Domnului, cortul întâlnirii ºi toate uneltele sfinte care erau în cort: preoþii ºi leviþii le-au adus. Împãratul Solomon ºi toatã adunarea lui Israel chematã la el au stat înaintea chivotului. Au jertfit oi ºi boi, care n-au putut fi nici numãraþi, nici socotiþi, din pricina mulþimii lor."
Solomon a urmat exemplul tatãlui sãu, David. La fiecare ºase paºi aducea jertfã. Cu cântare, cu muzicã ºi cu ceremonie mãreaþã, "preoþii au dus chivotul legãmântului Domnului la locul lui, în locul prea sfânt al casei, în sfânta sfintelor, sub aripile heruvimilor. Cãci heruvimii aveau aripile întinse peste locul
{SJ 194}
chivotului ºi acopereau chivotul ºi drugii lui pe deasupra."
A fost clãdit un sanctuar de cea mai aleasã frumuseþe, conform cu modelul arãtat lui Moise pe munte ºi apoi prezentat lui David de cãtre Domnul. Sanctuarul pãmântesc a fost fãcut ca ºi cel ceresc. Pe lângã cei doi heruvimi de deasupra chivotului, Solomon a mai fãcut doi îngeri mai mari, la fiecare capãt al chivotului, reprezentându-i pe îngerii cereºti care pãzesc fãrã încetare Legea lui Dumnezeu. Este imposibil de descris frumuseþea ºi splendoarea acestui tabernacol. Acolo a fost dus chivotul sfânt, în ordine solemnã ºi reverenþioasã, ºi aºezat la locul lui, sub aripile celor doi heruvimi grandioºi.
Corul sacru ºi-a unit vocile cu tot felul de instrumente muzicale, în laudã la adresa lui Dumnezeu. În timp ce vocile lor, în armonie cu instrumentele muzicale, rãsunau prin templu ºi erau purtate de vânt prin Ierusalim, norul slavei lui Dumnezeu a luat în stãpânire casa aºa cum, mai înainte, umpluse cortul întâlnirii. "În clipa când au ieºit preoþii din locul sfânt, norul a umplut casa Domnului. Preoþii n-au putut sã rãmânã acolo sã facã slujba, din pricina norului; cãci slava Domnului umpluse casa Domnului."
Împãratul Solomon a stat pe un postament de aramã în faþa altarului ºi a binecuvântat poporul. Apoi a îngenuncheat ºi, cu mâinile ridicate, a prezentat înaintea lui Dumnezeu o rugãciune fierbinte ºi solemnã, în timp ce adunarea se plecase cu faþa la pãmânt. Dupã ce ºi-a încheiat Solomon rugãciunea, din cer a coborât un foc minunat ºi a consumat jertfa.
Din cauza pãcatelor lui Israel, nenorocirea despre care Dumnezeu a spus cã va veni asupra templului, dacã poporul se va depãrta de El,
{SJ 195}
s-a îndeplinit la câteva sute de ani dupã construirea lui. Dumnezeu i-a promis lui Solomon cã, dacã va rãmâne credincios, iar poporul va asculta de toate poruncile Sale, acel templu mãreþ ºi va rãmâne pentru totdeauna, în toatã splendoarea lui, ca o dovadã a prosperitãþii ºi a marilor binecuvântãri revãrsate asupra lui Israel pentru ascultarea lor.
Captivitatea lui Israel
Dumnezeu a îngãduit ca Israel sã meargã în robie, ca sã-i smereascã ºi sã-i pedepseascã din cauza cãlcãrii poruncilor Lui ºi din cauza faptelor lor rele. Înainte de distrugerea templului, Dumnezeu a fãcut cunoscut soarta acestuia câtorva dintre slujitorii Sãi credincioºi. Templul era mândria naþiunii ºi era privit cu idolatrie, în timp ce poporul pãcãtuia împotriva lui Dumnezeu. El le-a descoperit ºi robia lui Israel. Chiar înainte de distrugerea templului, aceºti oameni neprihãniþi au mutat chivotul sfânt conþinând tablele de piatrã ºi, cu jale ºi întristare, l-au închis într-o peºterã, unde avea sã fie ascuns de poporul Israel, din cauza pãcatelor lor, ºi nu avea sã le mai fie redat. Acest chivot sacru este încã tãinuit. Nu a fost deranjat niciodatã de când a fost ascuns.
{SJ 196}
Cap. 25 - Prima venire a Domnului Hristos
Am fost dusã înapoi, la timpul când Isus avea sã ia asupra Lui natura omului, sã Se umileascã pe Sine, ca om, ºi sã îndure ispitele lui Satana.
Naºterea Sa a fost lipsitã de mãreþie lumeascã. S-a nãscut într-un staul ºi a fost legãnat într-o iesle; totuºi naºterea Lui a fost onoratã cu mult mai presus decât a oricãruia dintre fiii oamenilor. Îngeri din cer i-au anunþat pe pãstori despre venirea Lui, iar lumina ºi slava de la Dumnezeu au însoþit mãrturia lor. Oastea cereascã ºi-a atins harpele ºi a slãvit pe Dumnezeu. Îngerii au vestit în mod triumfãtor venirea Fiului lui Dumnezeu într-o lume cãzutã, ca sã împlineascã lucrarea de mântuire ºi, prin moartea Lui, sã aducã omului pace, fericire ºi viaþã veºnicã. Dumnezeu a onorat venirea Fiului Sãu. Îngerii I s-au închinat.
Botezul lui Isus
Îngerii lui Dumnezeu planau deasupra scenei botezului Lui; Duhul Sfânt a coborât în forma unui porumbel ºi a luminat peste El ºi, în timp ce oamenii stãteau foarte uimiþi, cu ochii aþintiþi asupra Lui, din cer s-a auzit glasul Tatãlui spunând: Tu eºti Fiul Meu prea iubit; În Tine Îmi gãsesc plãcerea.
Ioan nu era sigur cã Acela care venise sã fie botezat de el în Iordan era chiar Mântuitorul. Dumnezeu, însã, îi fãgãduise un semn prin care sã-L cunoascã pe
{SJ 197}
Mielul lui Dumnezeu. Acel semn a fost dat când porumbelul ceresc a coborât asupra Domnului Isus ºi slava lui Dumnezeu a strãlucit în jurul Lui. Ioan ºi-a întins mâna, arãtând cãtre Isus, ºi a strigat cu glas tare: "Iatã Mielul lui Dumnezeu, care ridicã pãcatul lumii!" Ioan 1,29.
Lucrarea lui Ioan
Ioan le-a spus ucenicilor lui cã Isus era Mesia cel promis, Mântuitorul lumii. Pe când lucrarea lui se încheia, el ºi-a învãþat ucenicii sã priveascã la Isus ºi sã-L urmeze ca Mare Învãþãtor. Viaþa lui Ioan a fost plinã de suferinþã ºi de lepãdare de sine. El a vestit prima venire a lui Hristos, dar nu i s-a îngãduit sã fie martor la minunile Lui ºi sã se bucure de puterea manifestatã de El. Când Isus avea sã-ªi înceapã activitatea ca învãþãtor, Ioan ºtia cã atunci el trebuia sã moarã. Vocea lui rareori s-a auzit în altã parte decât în pustie. Viaþa i-a fost singuraticã. El nu a rãmas alãturi de familia tatãlui sãu, ca sã se bucure de societatea membrilor ei, ci i-a pãrãsit pentru a-ºi îndeplini misiunea. Mulþimile plecau din oraºele ºi satele aglomerate ºi se adunau în pustie ca sã asculte cuvintele minunatului profet. El a înfipt securea la rãdãcina pomului. A mustrat pãcatul, fãrã fricã de urmãri, ºi a pregãtit calea pentru Mielul lui Dumnezeu.
Irod a fost afectat de mãrturia puternicã ºi tãioasã a lui Ioan ºi cu un interes profund întreba ce trebuie sã facã pentru a deveni ucenicul lui. Ioan ºtia cã Irod era gata sã se cãsãtoreascã cu soþia fratelui lui, în timp ce soþul ei încã trãia, ºi i-a spus deschis cã nu era legal. Irod nu voia sã facã vreun sacrificiu. S-a cãsãtorit cu soþia fratelui lui ºi, influenþat de ea, l-a prins pe Ioan ºi l-a întemniþat, intenþionând totuºi sã-l elibereze mai târziu. În timp ce era închis, Ioan
{SJ 198}
a auzit prin ucenicii lui despre lucrãrile puternice ale lui Isus. El nu-I putea asculta cuvintele pline de har, dar ucenicii lui îl informau ºi-l mângâiau cu ceea ce auziserã ei. La scurt timp, Ioan a fost decapitat, prin influenþa soþiei lui Irod. Am vãzut cã ucenicii cei mai umili care L-au urmat pe Domnul Isus, au fost martorii minunilor Sale ºi I-au ascultat cuvintele de mângâiere, erau mai mari decât Ioan Botezãtorul; adicã au fost mai înãlþaþi ºi mai onoraþi ºi au avut mai multã bucurie în viaþa lor.
Ioan a venit în spiritul ºi puterea lui Ilie ca sã proclame prima venire a lui Isus. Am fost îndreptatã cãtre zilele din urmã ºi am vãzut cã Ioan îi reprezenta pe cei care vor merge, în spiritul ºi puterea lui Ilie, sã vesteascã ziua mâniei ºi a doua venire a Domnului Isus.
Ispita
Dupã botezul Sãu în Iordan, Isus a fost condus de Duhul în pustie, sã fie ispitit de diavolul. Duhul Sfânt Îl pregãtise pentru acea scenã deosebitã a ispitei cumplite. Timp de patruzeci de zile a fost ispitit de Satana ºi în acest timp nu a mâncat nimic. Totul în jurul Lui era neplãcut. Natura omeneascã ar fi înclinatã sã dea înapoi în astfel de circumstanþe. El Se afla cu fiarele sãlbatice ºi cu diavolul, într-un loc pustiu ºi singuratic. Fiul lui Dumnezeu era palid ºi slãbise din cauza postului ºi suferinþei, dar calea Îi fusese trasatã ºi El trebuia sã îndeplineascã lucrarea pe care venise s-o facã.
Satana a profitat de suferinþele Fiului lui Dumnezeu ºi s-a pregãtit sã-L asalteze cu multe ispite, sperând sã-L învingã, pentru cã Isus Se smerise devenind om. Satana a venit cu ispita aceasta: "Dacã eºti Fiul lui Dumnezeu, porunceºte pietrei acesteia sã se facã pâine." L-a ispitit
{SJ 199}
pe Domnul Isus sã consimtã a-i dovedi faptul cã El era Mesia, prin exercitarea puterii Sale divine. Isus i-a rãspuns cu blândeþe: "Este scris: Omul nu va trãi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu." Luca 4,3.4.
Satana cãuta o disputã cu Domnul Isus cu privire la faptul cã El era Fiul lui Dumnezeu. S-a referit la condiþia Lui slabã ºi suferindã ºi a afirmat cu trufie cã era mai tare decât Isus. Cuvintele rostite din cer, însã, "Tu eºti Fiul Meu prea iubit; în Tine Îmi gãsesc toatã plãcerea Mea" (Luca 3,22), au fost suficiente pentru a-L susþine pe Isus în toate suferinþele Lui. Am vãzut cã Domnul Hristos nu avea ce sã facã pentru a-l convinge pe Satana de puterea Lui sau de faptul cã El era Mântuitorul lumii. Satana are suficiente dovezi despre poziþia înãlþatã ºi autoritatea Fiului lui Dumnezeu. Nesupunerea lui faþã de autoritatea lui Hristos l-a dat afarã din cer.
Ca sã-ºi manifeste puterea, Satana L-a dus pe Isus la Ierusalim, L-a aºezat pe vârful templului ºi acolo L-a ispitit sã dovedeascã faptul cã era Fiul lui Dumnezeu, aruncându-Se de la acea înãlþime ameþitoare. Satana a venit cu cuvintele inspiraþiei: "Cãci este scris: El va porunci îngerilor Lui sã Te pãzeascã ºi ei Te vor lua pe mâini ca nu cumva sã-þi loveºti piciorul de vreo piatrã. Isus a rãspuns: 'S-a spus: Sã nu ispiteºti pe Domnul, Dumnezeul tãu." Luca 4,10-12. Satana dorea sã-L provoace pe Isus sã abuzeze de îndurarea Tatãlui Sãu ºi sã-ªi riºte viaþa înainte de îndeplinirea misiunii Sale. El spera ca Planul de Mântuire sã eºueze; dar acesta era prea solid întemeiat pentru a fi rãsturnat sau mânjit de Satana.
Hristos este exemplul tuturor creºtinilor. Când sunt ispitiþi sau drepturile le sunt încãlcate, ei
{SJ 200}
trebuie sã suporte cu rãbdare. Nu trebuie sã simtã cã au dreptul sã-L cheme pe Domnul sã-ªi manifeste puterea ca ei sã poatã obþine biruinþa asupra vrãjmaºilor lor, în afarã de cazul cã Dumnezeu poate fi în mod direct onorat ºi slãvit prin aceasta. Dacã Isus S-ar fi aruncat de pe vârful templului, aceasta nu L-ar fi onorat pe Tatãl Lui, pentru cã n-ar fi fost nici un martor în afarã de Satana ºi de îngerii lui Dumnezeu. Aceasta ar fi însemnat a-L ispiti pe Domnul sã-ªi manifeste puterea în faþa celui mai înverºunat duºman al Sãu ºi sã arate bunãvoinþã faþã de acela pe care El venise sã-l biruie.
"Diavolul l-a suit pe un munte înalt, I-a arãtat într-o clipã toate împãrãþiile pãmântului ºi I-a zis: 'Þie Îþi voi da toatã stãpânirea ºi slava acestor împãrãþii; cãci mie îmi este datã ºi o dau oricui voiesc. Dacã dar, Te vei închina înaintea mea, toatã va fi a Ta.' Drept rãspuns, Isus i-a zis: 'Înapoia Mea, Satano! Este scris: Sã te închini Domnului, Dumnezeului tãu ºi numai Lui sã-I slujeºti.'" Luca 4,5-8.
Satana I-a prezentat lui Isus împãrãþiile lumii, în lumina cea mai atractivã. Dacã, Isus i S-ar fi închinat, el promitea sã-ºi retragã pretenþiile asupra posesiunilor pãmântului. Dacã însã, Planul de Mântuire avea sã fie dus la îndeplinire ºi Domnul Isus avea sã moarã ca sã-l salveze pe om, Satana ºtia cã propria-i putere va trebui sã-i fie limitatã ºi, pânã la urmã, luatã, iar el va fi nimicit. De aceea, planul lui studiat era de a împiedica, dacã era posibil, îndeplinirea mãreþei lucrãri începute de Fiul lui Dumnezeu. Dacã Planul de Mântuire ar fi eºuat, Satana ar fi pãstrat împãrãþia pe care a pretins-o; el se mãgulea cã, dacã ar izbuti, ar împãrãþi în opoziþie cu Dumnezeul cerului.
{SJ 201}
Mustrarea ispititorului
Satana a triumfat când Domnul Isus ªi-a lãsat la o parte puterea ºi slava ºi a pãrãsit cerul. Credea cã Fiul lui Dumnezeu a fost atunci lãsat în puterea lui. Ispitirea reuºise atât de uºor în Eden cu perechea sfântã, încât el spera ca prin puterea lui satanicã ºi prin vicleºug sã-L învingã chiar ºi pe Fiul lui Dumnezeu ºi, astfel, sã-ºi salveze viaþa ºi împãrãþia. Dacã L-ar fi putut ispiti pe Isus sã Se depãrteze de voia Tatãlui Sãu, obiectivul lui ar fi fost atins. Dar Domnul Isus însã, l-a întâmpinat pe ispititor cu mustrarea: "Înapoia Mea, Satano!" El trebuia sã Se plece numai înaintea Tatãlui Sãu.
Satana pretindea împãrãþia pãmântului ca fiind a lui ºi I-a sugerat lui Isus ideea cã ar putea fi scutit de toate suferinþele Sale ºi cã nu trebuia sã moarã pentru a obþine împãrãþiile acestei lumi; dacã i S-ar închina lui, ar putea avea toate posesiunile pãmântului ºi slava de a împãrãþi peste ele. Domnul Isus, însã, a fost neclintit. ªtia cã va veni timpul când, prin propria-I viaþã, va rãscumpãra împãrãþia de la Satana ºi, dupã o vreme, toþi cei din cer ºi de pe pãmânt I se vor supune. El ªi-a ales o viaþã de suferinþã ºi o moarte îngrozitoare, ca fiind calea hotãrâtã de Tatãl Sãu prin care El sã poatã deveni moºtenitor legal al împãrãþiilor pãmântului ºi sã-I fie date ca o posesiune veºnicã. ªi Satana va fi dat în mâinile Sale, sã fie nimicit ºi sã nu-L mai necãjeascã niciodatã pe Isus sau pe sfinþi în slavã.
{SJ 202}
Cap. 26 - Lucrarea Domnului Hristos
Dupã ce ºi-a sfârºit ispitele, Satana s-a depãrtat de Isus pentru un timp, iar îngerii I-au pregãtit mâncare în pustiu, L-au întãrit ºi binecuvântarea Tatãlui Sãu se afla asupra Lui. Satana, cu cele mai cumplite ispite ale lui, a eºuat; totuºi, el aºtepta cu nerãbdare perioada lucrãrii Domnului Isus, când în diferite ocazii avea sã-ºi încerce viclenia împotriva Lui. El încã spera sã-L învingã, stârnindu-i pe cei ce nu voiau sã-L primeascã pe Isus sã-L urascã ºi sã caute sã-L omoare.
Satana a þinut un sfat special cu îngerii lui. Ei erau dezamãgiþi ºi furioºi cã nu reuºiserã nimic împotriva Fiului lui Dumnezeu. Au hotãrât cã trebuie sã fie mai ºireþi ºi sã-ºi foloseascã la maximum puterea pentru a inspira, chiar în mintea celor din poporul Lui, necredinþã cu privire la faptul cã El era Mântuitorul lumii, iar în felul acesta sã-L descurajeze pe Isus în misiunea Lui. Nu conta cât de scrupuloºi puteau fi evreii în ceremoniile ºi jertfele lor; dacã ei puteau fi þinuþi în orbire faþã de profeþii ºi fãcuþi sã creadã cã Mesia avea sã aparã ca un împãrat pãmântesc puternic, atunci era posibil sã fie conduºi sã-L dispreþuiascã ºi sã-L respingã pe Isus.
Mi s-a arãtat cã Satana ºi îngerii lui erau foarte ocupaþi în timpul lucrãrii Domnului Hristos, inspirându-le oamenilor necredinþã, urã ºi batjocurã. Adesea, când Isus rostea unele adevãruri tãioase, mustrându-le pãcatele,
{SJ 203}
oamenii se înfuriau. Satana ºi îngerii lui îi îndemnau sã ia viaþa Fiului lui Dumnezeu. De mai multe ori au luat pietre sã arunce în El, dar îngerii L-au pãzit ºi L-au dus departe de mulþimea mânioasã, într-un loc sigur. Din nou, în timp ce adevãrul curat era auzit de pe buzele Lui, mulþimea L-a apucat ºi L-a dus pe vârful unui deal, intenþionând sã-L arunce. Între ei s-a iscat o ceartã cu privire la ce sã facã cu Isus, iar îngerii L-au ascuns iarãºi de ochii mulþimii, apoi El a plecat în drumul Lui, trecând prin mijlocul lor.
Satana încã mai spera ca mãreþul Plan de Mântuire sã eºueze. El îºi încorda toate puterile ca sã împietreascã inima oamenilor ºi sã-i facã sã aibã simþãminte amare împotriva lui Isus. Satana spera cã atât de puþini Îl vor primi pe Isus ca pe Fiul lui Dumnezeu, încât El va considera suferinþele ºi jertfa Lui prea mari ca sã fie fãcute pentru un grup atât de mic. Am vãzut, însã, cã ºi dacã ar fi fost numai doi care L-ar fi acceptat pe Domnul Isus ca Fiu al lui Dumnezeu ºi ar fi crezut în El spre mântuirea sufletelor lor, El tot ar fi adus planul la îndeplinire.
Uºurarea celor suferinzi
Isus ªi-a început lucrarea, zdrobind puterea lui Satana asupra celor suferinzi. El restabilea sãnãtatea celor bolnavi, dãdea vedere orbilor ºi-i vindeca pe ºchiopi, fãcându-i sã sarã de bucurie ºi sã-L slãveascã pe Dumnezeu. Domnul Isus a redat sãnãtatea celor infirmi, care fuseserã legaþi de puterea crudã a lui Satana timp de mulþi ani. Prin cuvinte pline de har i-a mângâiat pe cei slabi, tremurânzi ºi deznãdãjduiþi. Pe cei plãpânzi ºi suferinzi, peste care Satana stãpânise victorios, Isus i-a smuls din strânsoarea lui, aducându-le sãnãtate trupului, precum ºi mare bucurie ºi fericire. El a înviat morþii la viaþã, iar ei Îl slãveau pe Dumnezeu pentru
{SJ 204}
manifestarea mãreaþã a puterii Sale. Isus lucra cu putere pentru toþi care credeau în El.
Viaþa Domnului Hristos a fost plinã de cuvinte ºi fapte de bunãvoinþã, compasiune ºi iubire. El era întotdeauna atent sã asculte ºi sã uºureze durerile celor care veneau la El. Oamenii purtau în însãºi persoana lor dovada puterii Sale divine. Totuºi, dupã ce lucrarea a fost îndeplinitã, mulþi s-au ruºinat de umilul ºi în acelaºi timp puternicul Predicator. Conducãtorii nu au crezut în Isus ºi, din cauza aceasta, oamenii nu erau dispuºi sã-L accepte. El a fost un om al durerii ºi obiºnuit cu suferinþa. Ei nu puteau suporta sã fie conduºi de viaþa Lui cumpãtatã ºi plinã de lepãdare de sine. Doreau sã se bucure de onorurile pe care le oferã lumea. Totuºi, mulþi Îl urmau pe Fiul lui Dumnezeu ºi-I ascultau învãþãturile, hrãnindu-se cu cuvintele pline de har ºi de însemnãtate, dar totodatã atât de simple încât ºi cel mai slab le putea înþelege.
Opoziþie ineficientã
Satana ºi îngerii lui le-au orbit ochii evreilor, le-au întunecat înþelegerea ºi i-au stârnit pe mai marii poporului ºi pe conducãtori sã ia viaþa Mântuitorului. Alþii au fost trimiºi sã-L aducã pe Domnul Isus, dar, când au ajuns aproape de locul unde se afla El, au fost foarte uimiþi. L-au vãzut plin de înþelegere ºi compasiune faþã de suferinþa omeneascã. L-au auzit vorbind încurajator, cu iubire ºi blândeþe, celor slabi ºi nenorociþi. L-au mai auzit mustrându-l pe Satana cu glas autoritar ºi poruncindu-le captivilor lui sã plece, eliberaþi. Au ascultat cuvintele înþelepte rostite de Isus ºi au fost captivaþi; nu au putut pune mâna pe El. S-au întors la preoþi ºi la bãtrâni fãrã Isus.
Când au fost întrebaþi: "De ce nu L-aþi adus?"
{SJ 205}
ei au relatat minunile pe care le vãzuserã ºi cuvintele sfinte de înþelepciune, iubire ºi înþelegere pe care le auziserã ºi au sfârºit spunând: "Niciodatã n-a vorbit vreun om ca Omul acesta." Preoþii cei mai de seamã i-au acuzat cã au fost ºi ei înºelaþi, iar unii dintre ofiþeri s-au ruºinat cã nu L-au adus pe Isus. Preoþii au întrebat dispreþuitor dacã a crezut în El vreunul din conducãtori. Am vãzut cã mulþi dintre magistraþi ºi bãtrâni au crezut în Domnul Isus, dar Satana i-a împiedicat sã recunoascã aceasta; ei se temeau de oameni mai mult decât de Dumnezeu.
Pânã aici, viclenia ºi ura lui Satana nu zãdãrniciserã Planul de Mântuire. Se apropia timpul îndeplinirii scopului pentru care venise Isus în lume. Satana ºi îngerii lui s-au consultat ºi au hotãrât sã inspire propria naþiune a Domnului Hristos sã strige cu vehemenþã dupã sângele Sãu ºi sã îngrãmãdeascã asupra Lui cruzime ºi dispreþ. Ei sperau cã lui Isus nu-I va plãcea un astfel de tratament ºi nu va reuºi sã-ªi pãstreze umilinþa ºi blândeþea.
În timp ce Satana îºi desfãºura planurile, Domnul Isus le dezvãluia cu grijã ucenicilor Lui suferinþele prin care trebuia sã treacã, faptul cã va fi rãstignit ºi cã va învia a treia zi. Dar înþelegerea lor pãrea întunecatã, iar ei nu puteau pricepe ce le spunea.
Schimbarea la faþã
Credinþa ucenicilor a fost întãritã în mare mãsurã cu ocazia schimbãrii la faþã, când li s-a îngãduit sã priveascã slava Domnului Hristos ºi sã audã glasul din cer mãrturisind despre caracterul Sãu divin. Dumnezeu a ales sã le dea urmaºilor lui Isus o dovadã puternicã a faptului cã El era Mesia cel fãgãduit, astfel ca în întristarea ºi dezamãgirea lor amarã, la rãstignirea Lui, ei sã nu-ºi
{SJ 206}
piardã cu totul credinþa. Cu ocazia schimbãrii la faþã, Domnul a trimis pe Moise ºi pe Ilie sã vorbeascã cu Isus despre suferinþele ºi moartea Lui. În loc sã aleagã îngeri ca sã discute cu Fiul Sãu, Dumnezeu i-a ales pe aceia care experimentaserã ei înºiºi încercãrile de pe pãmânt.
Ilie umblase cu Dumnezeu. Lucrarea lui fusese dureroasã ºi chinuitoare, deoarece prin el a mustrat Domnul pãcatele lui Israel. Ilie a fost un profet al lui Dumnezeu; totuºi a fost silit sã fugã din loc în loc pentru a-ºi scãpa viaþa. Propriul sãu popor l-a urmãrit ca pe o fiarã sãlbaticã, pentru a-l putea nimici. Dumnezeu, însã, l-a înãlþat la cer. Îngerii l-au dus la cer în slavã ºi triumf.
Moise a fost mai mare decât toþi care trãiserã înaintea lui. El a fost mult onorat de Dumnezeu, având privilegiul de a vorbi cu Domnul faþã în faþã, cum vorbeºte un om cu prietenul lui. I s-a îngãduit sã vadã lumina strãlucitoare ºi slava minunatã care Îl învãluie pe Tatãl. Prin Moise, Domnul i-a eliberat pe copiii lui Israel din robia egipteanã. Moise a fost un mijlocitor pentru poporul sãu ºi a stat adesea între ei ºi mânia lui Dumnezeu. Când mânia Domnului s-a aprins împotriva israeliþilor pentru necredinþa lor, pentru cârtirile ºi pãcatele lor cumplite, dragostea lui Moise pentru ei a fost încercatã. Dumnezeu a propus sã-i nimiceascã ºi sã facã din el un neam puternic. Moise ºi-a arãtat dragostea faþã de Israel prin rugãciunea lui fierbinte în favoarea lor. În durerea lui, L-a rugat pe Dumnezeu sã se întoarcã de la mânia Sa aprinsã ºi sã-i ierte sau, dacã nu, sã-i ºteargã numele din cartea vieþii.
Moise a trecut prin moarte, dar Mihail a coborât ºi i-a dat viaþã înainte ca trupul lui sã vadã putrezirea. Satana a încercat sã reþinã trupul, pretinzând cã-i aparþinea. Dar Mihail l-a înviat pe Moise ºi l-a luat la cer. Satana a pronunþat blesteme amare la adresa lui Dumnezeu, denunþându-L
{SJ 207}
ca nedrept pentru cã îngãduise sã-i fie luatã prada; cu toate acestea, Domnul Hristos nu ºi-a mustrat vrãjmaºul, deºi tocmai datoritã ispitei lui cãzuse slujitorul lui Dumnezeu. Cu blândeþe, El l-a trimis la Tatãl Sãu, spunând: "Domnul sã te mustre." Iuda 9.
Domnul Isus le spusese ucenicilor Lui cã erau unii care stãteau cu El ºi care nu vor gusta moartea pânã nu vor vedea împãrãþia lui Dumnezeu venind cu putere. Aceastã fãgãduinþã s-a împlinit cu ocazia schimbãrii la faþã. Înfãþiºarea lui Isus s-a schimbat ºi a strãlucit ca soarele. Veºmântul Lui era alb ºi sclipitor. Moise era acolo, reprezentându-i pe cei care vor fi înviaþi din morþi la a doua venire a lui Isus. Ilie, care a fost luat la cer fãrã sã vadã moartea, îi reprezenta pe cei care vor fi schimbaþi în nemurire la a doua venire a Domnului Hristos ºi vor fi înãlþaþi la cer fãrã sã guste moartea. Ucenicii priveau cu uimire ºi teamã maiestatea desãvârºitã a Domnului Isus ºi norul care-i umbrea ºi au auzit glasul lui Dumnezeu spunând cu mãreþie nemaipomenitã: "Acesta este Fiul Meu prea iubit; de El sã ascultaþi."
{SJ 208}
Cap. 27 - Trãdarea Domnului Hristos
Am fost dusã la timpul în care Domnul Isus mânca cina Paºtelui cu ucenicii Sãi. Satana îl înºelase pe Iuda, fãcându-l sã creadã cã era unul din ucenicii adevãraþi ai Domnului Hristos; dar inima lui fusese întotdeauna fireascã. El a vãzut lucrãrile pline de putere ale lui Isus, a fost cu El în timpul lucrãrii Sale, ºi a cedat dovezilor copleºitoare cã El era Mesia, dar Iuda lucra în ascuns, era invidios ºi iubea banii. El s-a plâns cu mânie de parfumul costisitor turnat pe Isus.
Maria Îl iubea pe Domnul ei. El îi iertase pãcatele, care erau multe, ºi îl înviase din morþi pe fratele ei iubit. Ea simþea cã nimic nu era prea scump pentru a-I fi oferit lui Isus. Cu cât era mai scump, cu atât putea sã-ºi exprime mai bine recunoºtinþa faþã de Mântuitorul ei, dedicându-I acest parfum.
Iuda, ca o scuzã pentru lãcomia lui, a sugerat cã parfumul ar fi putut fi vândut, iar banii daþi sãracilor. Nu spunea acest lucru pentru cã îi pãsa de sãraci, ci pentru cã era egoist ºi îºi însuºea adesea, pentru propria-i folosinþã, ceea ce îi era încredinþat pentru a fi dat sãracilor. Iuda nu dãduse atenþie confortului ºi nici chiar nevoilor lui Isus, iar pentru a-ºi scuza lãcomia se referea deseori la sãraci. Acest act de generozitate din partea Mariei a fost o mustrare cât se poate de tãioasã pentru înclinaþia lui de a acapara. Calea
{SJ 209}
era pregãtitã pentru ca ispita lui Satana sã fie primitã imediat în inima lui Iuda.
Preoþii ºi conducãtorii evreilor Îl urau pe Isus, dar mulþimile se îmbulzeau sã-I asculte cuvintele pline de înþelepciune ºi sã-I vadã lucrãrile pline de putere. Oamenii erau miºcaþi de un interes profund ºi Îl urmau pe Domnul Isus cu nerãbdare, ca sã asculte instrucþiunile acestui minunat Învãþãtor. Mulþi dintre conducãtori credeau în El, dar nu îndrãzneau sã-ºi declare credinþa, ca sã nu fie daþi afarã din sinagogã. Preoþii ºi bãtrânii au hotãrât cã trebuia fãcut ceva pentru a distrage atenþia poporului de la Isus. Se temeau cã toþi oamenii vor crede în El. Nu puteau vedea nici o siguranþã pentru ei înºiºi. Ei trebuia sau sã-ºi piardã poziþia, sau sã-L dea pe Isus la moarte; ºi dupã ce-L vor fi dat la moarte, vor mai exista totuºi aceia care erau monumente vii ale puterii Lui.
Domnul Isus l-a înviat pe Lazãr din morþi, iar ei se temeau cã, dacã Îl vor omorî pe Isus, Lazãr va mãrturisi despre puterea Sa. Oamenii se adunau sã-l vadã pe cel care fusese înviat din morþi, iar conducãtorii au hotãrât sã-l omoare ºi pe Lazãr ºi sã stingã entuziasmul. Apoi vor întoarce poporul cãtre tradiþiile ºi doctrinele omeneºti, sã dea zeciuialã din izmã ºi mãrar, iar ei vor avea iarãºi influenþã asupra lui. Au cãzut de acord sã-L ia pe Isus când era singur, cãci, dacã ar fi încercat sã-L ia din mulþime, când tot interesul era îndreptat asupra Lui, ar fi fost uciºi cu pietre.
Iuda ºtia cât de nerãbdãtori erau ei sã-L obþinã pe Isus ºi s-a oferit sã-L vândã preoþilor celor mai de seamã ºi bãtrânilor, pentru câþiva arginþi. Iubirea de bani l-a condus sã-L trãdeze pe Domnul lui în mâinile celor mai înverºunaþi duºmani ai Sãi. Satana lucra direct prin Iuda ºi, în mijlocul scenei
{SJ 210}
impresionante de la ultima cinã, trãdãtorul nãscocea planuri pentru a-ºi trãda Învãþãtorul. Isus, plin de întristare, le-a spus ucenicilor cã toþi vor avea un prilej de poticnire din cauza Lui chiar în noaptea aceea. Dar Petru a afirmat cu înflãcãrare cã, ºi dacã toþi ceilalþi s-ar poticni din cauza Lui, el nu se va poticni. Domnul Isus i-a spus: "Satana a dorit sã vã aibã ca sã vã poatã cerne ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca sã nu se piardã credinþa ta; ºi, dupã ce te vei întoarce la Dumnezeu, sã întãreºti pe fraþii tãi." Luca 22,31.32.
În grãdinã
L-am privit pe Isus în grãdinã cu ucenicii. Cu adâncã durere, i-a implorat sã vegheze ºi sã se roage, ca sã nu cadã în ispitã. El ºtia cã avea sã le fie încercatã credinþa ºi speranþele aveau sã le fie dezamãgite, iar ei vor avea nevoie de toatã tãria pe care o puteau obþine prin veghere strictã ºi rugãciune fierbinte. Plângând cu strigãte tari, Isus S-a rugat: "Tatã, dacã voieºti, depãrteazã paharul acesta de la Mine! Totuºi, facã-se nu voia Mea, ci a Ta." Luca 22,42. Fiul lui Dumnezeu Se ruga în agonie. Picãturi mari de sânge se adunau pe faþa Lui ºi cãdeau la pãmânt. Îngerii zburau deasupra locului, privind scena, dar numai unul a fost trimis sã-L întãreascã pe Fiul lui Dumnezeu în agonia Lui. În cer nu mai era bucurie. Îngerii ºi-au aruncat coroanele ºi harpele ºi, cu cel mai profund interes, Îl priveau în tãcere pe Isus. Ei doreau sã-L înconjoare pe Fiul lui Dumnezeu, dar îngerii comandanþi nu le-au permis, ca nu cumva, privind trãdarea Lui, sã-L elibereze; cãci planul fusese întocmit ºi trebuia îndeplinit.
Dupã ce S-a rugat, Isus a venit la ucenici, dar ei dormeau. În ceasul acela grozav, n-a avut mãcar compasiunea ºi rugãciunile ucenicilor Lui.
{SJ 211}
Petru, care fusese atât de zelos cu puþin timp în urmã, era îngreuiat de somn. Isus i-a amintit declaraþia lui hotãrâtã ºi i-a spus: "Ce, un ceas n-aþi putut sã vegheaþi împreunã cu Mine?" Matei 26,40. De trei ori S-a rugat în agonie Fiul lui Dumnezeu.
Trãdarea
Atunci a apãrut Iuda cu grupul de oameni înarmaþi. S-a apropiat de Maestrul lui ca de obicei, sã-L salute. Ceata L-a înconjurat. El, însã, ªi-a manifestat puterea divinã când i-a întrebat: "Pe cine cãutaþi?" "Eu sunt." Ei s-au dat înapoi ºi au cãzut la pãmânt. Isus a pus aceastã întrebare ca ei sã poatã fi martori ai puterii Lui ºi sã aibã dovada cã El putea sã Se elibereze din mâinile lor, dacã ar fi vrut.
Ucenicii au început sã spere când au vãzut mulþimea cu toiege ºi sãbii cãzând atât de uºor. Când s-au ridicat ºi L-au înconjurat din nou pe Fiul lui Dumnezeu, Petru ºi-a scos sabia, l-a lovit pe un slujitor al marelui preot ºi i-a tãiat urechea. Isus i-a poruncit sã-ºi punã sabia la loc, spunând: "Crezi cã n-aº putea sã rog pe Tatãl Meu, care Mi-ar pune îndatã la îndemânã mai mult de douãsprezece legiuni de îngeri?" Matei 26,53. Am vãzut cã, atunci când au fost rostite aceste cuvinte, feþele îngerilor au fost însufleþite de speranþã. Ei doreau sã-L înconjoare chiar atunci pe Comandantul lor ºi sã risipeascã gloata mânioasã. Din nou însã, tristeþea s-a aºternut asupra lor, când Isus a adãugat: "Dar cum se vor împlini Scripturile, care zic cã aºa trebuie sã se întâmple?" Matei 26,54. La fel, ºi inimile ucenicilor s-au cufundat în disperare ºi dezamãgire amarã când Isus S-a lãsat luat de duºmanii Lui.
Ucenicii se temeau pentru vieþile lor ºi toþi L-au pãrãsit ºi au fugit. Isus a fost lãsat singur în mâinile gloatei ucigaºe. O, ce triumf
{SJ 212}
pe Satana, atunci! ªi ce tristeþe ºi durere pe îngerii lui Dumnezeu! Multe companii de îngeri sfinþi, fiecare cu câte un înger comandant în frunte, au fost trimiºi sã vadã scena. Îngerii aveau sã înregistreze fiecare insultã, fiecare cruzime manifestatã asupra Fiului lui Dumnezeu ºi fiecare spasm de durere pe care Isus avea sã-l sufere; pentru cã exact aceiaºi oameni care s-au alãturat acestei scene îngrozitoare vor vedea totul din nou, în imagini clare.
{SJ 213}
Cap. 28 - Judecarea Domnului Hristos
Când au plecat din cer, îngerii ºi-au pus deoparte cu mâhnire coroanele lor strãlucitoare. Nu le puteau purta în timp ce Comandantul lor suferea ºi avea sã poarte o cununã de spini. În sala de judecatã, Satana ºi îngerii lui erau preocupaþi sã distrugã sentimentele de omenie ºi compasiunea. Atmosfera era grea ºi poluatã prin influenþa lor. Preoþii cei mai de seamã ºi bãtrânii au fost inspiraþi de ei sã-L insulte pe Isus, sã-L umileascã ºi sã-L trateze cu violenþã în modul cel mai dificil de suportat pentru natura omeneascã. Satana spera cã astfel de batjocurã ºi violenþã vor scoate de la Fiul lui Dumnezeu vreo plângere sau vreun murmur; sau cã El κi va manifesta puterea divinã ca sã se smulgã din strânsoarea mulþimii ºi, în felul acesta, Planul de Mântuire sã eºueze în cele din urmã.
Tãgãduirea lui Petru
Petru l-a urmat pe Domnul Lui dupã ce a fost trãdat. Era îngrijorat sã vadã ce se va face cu Isus. Atunci când a fost acuzat, însã, cã era unul din ucenicii Lui, frica pentru propria-i siguranþã l-a fãcut sã declare cã nu-L cunoºtea pe acel Om. Ucenicii erau renumiþi pentru puritatea limbajului lor, iar Petru, pentru a-ºi convinge acuzatorii cã nu era unul din ucenicii Domnului Hristos, a tãgãduit acuzaþia a treia oarã cu blestem ºi jurãmânt. Isus, care Se afla la o oarecare distanþã de Petru, a întors spre el o privire tristã ºi dojenitoare. Atunci, ucenicul
{SJ 214}
ºi-a amintit cuvintele pe care i le spusese Isus în camera de sus, precum ºi propria sa afirmaþie zeloasã. "Chiar dacã toþi ar gãsi în Tine o pricinã de poticnire, eu niciodatã nu voi gãsi în Tine o pricinã de poticnire." Matei 26,33. El se lepãdase de Domnul lui, chiar cu blestem ºi jurãmânt, dar acea privire a lui Isus i-a topit inima ºi l-a salvat. Petru a plâns cu amar, s-a pocãit de marele lui pãcat, a fost convertit ºi apoi pregãtit sã-i întãreascã pe fraþii lui.
În sala de judecatã
Mulþimea striga dupã sângele lui Isus. L-au biciuit cu cruzime, L-au îmbrãcat cu o veche manta regeascã purpurã, iar pe capul Lui sfânt au pus o cununã de spini. I-au pus o trestie în mânã, se plecau înaintea Lui ºi Îl salutau în batjocurã: "Plecãciune, Împãratul evreilor!" Ioan 19,3. Apoi I-au luat trestia din mânã ºi L-au lovit cu ea peste cap, fãcând ca spinii sã-I intre în tâmple ºi sângele sã I se prelingã pe faþã ºi pe barbã.
Pentru îngeri era greu sã îndure priveliºtea. Ei L-ar fi eliberat pe Domnul Isus, dar îngerii comandanþi le-au interzis, spunând cã acesta era un mare preþ de rãscumpãrare care trebuia plãtit pentru om; ºi trebuia sã fie complet ºi sã ducã la moartea Aceluia care avea putere asupra morþii. Isus ºtia cã îngerii erau martorii umilirii Sale. Cel mai slab înger ar fi putut sã facã acea gloatã batjocoritoare sã cadã fãrã putere ºi sã-L elibereze pe Isus. El ºtia cã dacã ar fi dorit acest lucru de la Tatãl Lui, îngerii L-ar fi eliberat pe loc. Era necesar, însã, pentru a aduce la îndeplinire Planul de Mântuire, sã sufere violenþa oamenilor rãi.
Blând ºi smerit, Domnul Isus stãtea înaintea mulþimii înfuriate, în timp ce aceasta îi oferea cel mai josnic tratament.
{SJ 215}
I-au scuipat faþa -- acea faþã de care vor dori sã se ascundã într-o zi, faþã care va da luminã cetãþii lui Dumnezeu ºi va strãluci mai tare decât soarele. Domnul Hristos nu le-a aruncat criminalilor o privire mânioasã. Ei I-au acoperit capul ºi faþa cu o hainã veche, apoi Îl loveau ºi strigau: "Prooroceºte, cine Te-a lovit?" Luca 22,64. Între îngeri a fost agitaþie. Ei L-ar fi salvat pe loc, dar îngerii comandanþi i-au oprit.
Unii dintre ucenici au cãpãtat permisiunea sã intre unde era Isus ºi sã vadã judecarea Lui. Ei se aºteptau ca El sã-ªi manifeste puterea divinã, sã Se elibereze din mâinile duºmanilor Lui ºi sã-i pedepseascã pentru cruzimea cu care L-au tratat. Speranþele lor se înãlþau ºi coborau, dupã cum aveau loc diferitele scene. Uneori se îndoiau ºi se temeau cã fuseserã înºelaþi, dar glasul auzit pe muntele schimbãrii la faþã ºi slava vãzutã acolo le-au întãrit credinþa cã El era Fiul lui Dumnezeu. κi aminteau scenele la care fuseserã martori, minunile pe care le vãzuserã înfãptuite de Isus, vindecarea bolnavilor, deschiderea ochilor orbilor ºi urechilor surzilor, mustrarea ºi scoaterea demonilor, învierea morþilor ºi chiar potolirea vântului ºi mãrii.
Ei nu puteau crede cã El va muri. Sperau cã Se va ridica totuºi cu putere ºi, cu voce poruncitoare, va împrãºtia mulþimea aceea setoasã de sânge, ca ºi atunci când intrase în templu ºi îi alungase pe cei care fãceau din casa lui Dumnezeu un loc pentru negoþ, iar ei fugiserã dinaintea Lui ca ºi când ar fi fost urmãriþi de o companie de soldaþi înarmaþi. Ucenicii sperau cã Isus κi va manifesta puterea ºi-i va convinge pe toþi cã El era Împãratul lui Israel.
{SJ 216}
Mãrturisirea lui Iuda
Iuda a fost plin de amarã remuºcare ºi ruºine din cauza faptei lui perfide de a-L trãda pe Domnul Isus. Când a fost martor la tratamentul crud pe care L-a îndurat Mântuitorul, a fost copleºit. El Îl iubise pe Isus, dar iubise ºi mai mult banii. Nu se gândise cã Isus va suporta sã fie luat de gloata pe care o condusese el. Iuda se aºteptase ca Isus sã facã o minune ºi sã Se elibereze. Când a vãzut, însã, mulþimea furioasã în sala de judecatã, însetând dupã sânge, ºi-a simþit profund vina. În timp ce mulþi Îl acuzau pe Isus cu vehemenþã, Iuda s-a grãbit prin mulþime, mãrturisind cã pãcãtuise vânzând sânge nevinovat. El le-a oferit preoþilor banii pe care aceºtia i-i plãtiserã ºi i-a implorat sã-L elibereze, declarând cã Isus era complet nevinovat.
Iritarea ºi confuzia i-au fãcut pe preoþi sã tacã pentru puþin timp. Nu doreau ca lumea sã ºtie cã îi plãtiserã pe unul din pretinºii urmaºi ai lui Isus sã-L dea în mâinile lor. Doreau sã ascundã faptul cã Îl vânaserã pe Isus ca pe un tâlhar ºi cã Îl prinseserã pe ascuns. Mãrturisirea lui Iuda, însã, precum ºi înfãþiºarea lui vinovatã ºi sãlbaticã, i-au expus înaintea mulþimii, arãtând cã ura fusese cea care îi fãcuse sã-L prindã pe Domnul Isus. În timp ce Iuda, cu voce tare, Îl declara nevinovat, preoþii au rãspuns: "Ce ne pasã nouã? Treaba ta." Matei 27,4. Îl aveau pe Isus în puterea lor ºi erau hotãrâþi sã nu le scape. Copleºit de tulburare, Iuda a aruncat banii pe care acum îi dispreþuia, la picioarele celor care îl plãtiserã ºi, cu groazã ºi chin sufletesc, a plecat ºi s-a spânzurat.
Domnul Isus avea mulþi simpatizanþi în mulþimea din jurul Lui, iar faptul cã nu rãspundea nimic la întrebãrile ce Îi erau
{SJ 217}
puse a uimit gloata. Cu toatã batjocura ºi violenþa oamenilor, pe faþa Lui nu s-a vãzut nici o expresie de tulburare ºi nici o privire încruntatã. Era demn ºi liniºtit. Spectatorii priveau la El cu mirare. Ei comparau statura Lui perfectã ºi þinuta Lui hotãrâtã ºi demnã cu înfãþiºarea celor care stãteau împotriva Lui la judecatã ºi îºi spuneau unul altuia cã El semãna mai mult cu un împãrat decât oricare dintre conducãtori. Nu avea semne de criminal. Ochii îi erau blânzi, limpezi ºi fãrã teamã, iar fruntea latã ºi înaltã. Fiecare trãsãturã Îi era puternic marcatã de bunãvoinþã ºi principii nobile. Rãbdarea ºi stãpânirea Lui de Sine erau atât de diferite de ale omului, încât mulþi s-au cutremurat. Chiar Irod ºi Pilat au fost tulburaþi de þinuta Lui nobilã ºi dumnezeiascã.
Isus înaintea lui Pilat
Pilat a fost convins de la început cã Isus nu era un om obiºnuit. El a crezut cã este Isus era o persoanã remarcabilã ºi absolut nevinovat de toate acuzaþiile aduse împotriva Lui. Îngerii care erau martorii scenei au înregistrat convingerile guvernatorului roman. Pentru a-l împiedica sã se angajeze în fapta îngrozitoare de a-L da pe Domnul Isus sã fie rãstignit, la soþia lui Pilat a fost trimis un înger, care i-a dat printr-un vis informaþia cã Acela pe care Îl judeca soþul ei era Fiul lui Dumnezeu ºi cã suferea nevinovat. Ea i-a trimis imediat lui Pilat o solie, spunându-i cã a suferit mult într-un vis din cauza lui Isus ºi l-a prevenit sã nu aibã nimic de-a face cu acel Om sfânt. Solul, înghesuindu-se grãbit prin mulþime, a aºezat scrisoarea în mâinile lui Pilat. Când a citit, acesta s-a cutremurat ºi a pãlit. Îndatã s-a hotãrât sã nu aibã nimic de a face cu trimiterea lui Hristos la moarte. Dacã evreii voiau
{SJ 218}
sângele lui Isus, el nu-ºi va da consimþãmântul la aceasta, ci se va strãdui sã-L elibereze.
Trimis la Irod
Când a auzit Pilat cã Irod era la Ierusalim, a fost foarte uºurat, deoarece spera sã se elibereze de orice responsabilitate în judecarea ºi condamnarea lui Isus. Imediat L-a trimis la Irod împreunã cu acuzatorii Lui. Acest conducãtor ajunsese împietrit în pãcat. Omorârea lui Ioan Botezãtorul îi lãsase o patã pe conºtiinþã, de care nu putea sã scape. Când a auzit despre Isus ºi despre lucrãrile mari fãcute de El, s-a înspãimântat ºi s-a cutremurat, crezând cã era Ioan Botezãtorul, înviat din morþi. Când Isus a fost dat în mâinile lui de cãtre Pilat, Irod a considerat acest act ca o recunoaºtere a puterii, autoritãþii ºi judecãþii lui. Aceasta i-a fãcut prieteni pe cei doi conducãtori, care mai înainte fuseserã duºmani. Irod a fost încântat sã-L vadã pe Isus, deoarece se aºtepta ca El sã facã vreo minune deosebitã, spre satisfacþia lui. Lucrarea lui Isus, însã, nu era de a satisface curiozitatea sau de a-ªi cãuta propria siguranþã. Puterea Sa divinã miraculoasã trebuia folositã pentru salvarea altora, ºi nu pentru Sine Însuºi.
Domnul Isus nu a rãspuns nimic la multele întrebãri puse de Irod, ºi nici duºmanilor Sãi care Îl acuzau vehement. Irod s-a înfuriat, din cauzã cã Isus nu pãrea sã se teamã de puterea lui ºi, împreunã cu oamenii lui de rãzboi, L-au luat în derâdere, L-au sfidat ºi L-au umilit pe Fiul lui Dumnezeu. Totuºi, Irod a fost uimit de înfãþiºarea nobilã ºi dumnezeiascã a lui Isus când era tratat în mod ruºinos ºi, temându-se sã-L condamne, L-a trimis iarãºi la Pilat.
Satana ºi îngerii lui îl ispiteau pe Pilat ºi încercau sã-l conducã spre propria-i ruinã. I-au sugerat cã,
{SJ 219}
dacã nu va lua parte la condamnarea lui Isus, o vor face alþii; mulþimea înseta dupã sângele Lui; ºi, dacã nu-L dãdea pe Isus sã fie rãstignit, îºi va pierde puterea ºi onoarea lumeascã ºi va fi denunþat ca unul care crede în acel impostor. De fricã sã nu-ºi piardã puterea ºi autoritatea, Pilat a consimþit la moartea lui Isus. Cu toate cã el a aºezat sângele lui Isus asupra acuzatorilor Sãi, iar mulþimea l-a primit strigând: "Sângele Lui sã fie asupra noastrã ºi asupra copiilor noºtri." (Matei 27,25), totuºi Pilat nu era curat; el era vinovat de sângele Domnului Hristos. Pentru interesul lui egoist, pentru plãcerea de a primi onoare de la oamenii mari ai pãmântului, a dat la moarte un om nevinovat. Dacã ºi-ar fi urmat propriile convingeri, Pilat n-ar fi avut nimic de-a face cu condamnarea lui Isus.
Înfãþiºarea ºi cuvintele Domnului Isus în timpul judecãþii Sale au fãcut o impresie adâncã asupra multora din cei prezenþi la acea ocazie. Rezultatul influenþei astfel exercitate s-a arãtat dupã învierea Lui. Între cei care s-au adãugat atunci bisericii, s-au aflat mulþi ale cãror convingeri datau de la judecata lui Isus.
Mare a fost mânia lui Satana, când a vãzut cã toatã cruzimea cu care îi inspirase pe evrei sã-L trateze pe Isus nu scosese nici cel mai mic murmur de la El. Cu toate cã luase asupra Sa natura omului, Isus era susþinut de o tãrie de caracter dumnezeiascã ºi nu S-a depãrtat de voia Tatãlui Sãu nici în cel mai mic lucru.
{SJ 220}
Cap. 29 - Rãstignirea Domnului Hristos
Domnul Hristos, Fiul scump al lui Dumnezeu, a fost dus ºi predat poporului ca sã fie rãstignit. Ucenicii ºi credincioºii din împrejurimi, s-au alãturat mulþimii care-L urma pe Isus la Calvar. Era ºi mama lui Isus acolo, sprijinitã de Ioan, ucenicul iubit. Inima îi era fost lovitã de un chin de nedescris; totuºi, ca ºi ucenicii, ea spera ca scena dureroasã sã se schimbe, iar Isus sã-ªi afirme puterea ºi sã aparã înaintea duºmanilor Lui ca Fiul lui Dumnezeu. Apoi inima ei de mamã era iarãºi zdrobitã, când îºi amintea cuvintele în care El Se referise pe scurt la lucrurile care se întâmplau în acea zi.
Isus abia trecuse de poarta casei lui Pilat când, a fost adusã crucea pregãtitã pentru Baraba ºi pusã pe umerii Lui zdrobiþi ºi însângeraþi. Tovãrãºii lui Baraba, care aveau sã sufere moartea în acelaºi timp cu Isus, au primit ºi ei câte o cruce. Mântuitorul ªi-a purtat povara doar câþiva zeci de metri când, din cauza pierderii de sânge, a epuizãrii ºi durerii excesive, a cãzut la pãmânt.
Când ªi-a revenit, crucea I-a fost din nou pusã pe umeri ºi a fost forþat sã meargã înainte. El S-a clãtinat câþiva paºi, ducându-ªi povara, apoi a cãzut la pãmânt, parcã fãrã viaþã. La început s-a crezut cã
{SJ 221}
este mort, dar, pânã la urmã, ªi-a revenit. Preoþii ºi conducãtorii nu simþeau nici o compasiune pentru victima lor suferindã; dar au vãzut cã Îi era imposibil sã-ªi ducã mai departe instrumentul de torturã. În timp ce se gândeau ce sã facã, Simon, un cirenian care venea din direcþie opusã, a întâlnit mulþimea, a fost prins la instigarea preoþilor ºi silit sã care crucea Domnului Hristos. Fiii lui Simon erau ucenici ai lui Isus, dar el nu avusese niciodatã legãturi cu El.
O mare mulþime Îl urma pe Mântuitorul la Calvar. Mulþi din ei Îl sfidau ºi batjocoreau; însã alþii plângeau ºi povesteau faptele Sale slãvite. Cei pe care îi vindecase de diferite boli ºi cei pe care îi înviase din morþi declarau lucrãrile Lui minunate cu voce arzãtoare, întrebând ce a fãcut Isus ca sã fie tratat ca un fãcãtor de rele. Numai cu câteva zile în urmã Îl însoþiserã cu osanale voioase, fluturând ramuri de palmier, în timp ce El intra triumfãtor în Ierusalim. Dar mulþi din cei care strigaserã preamãrindu-L, pentru cã atunci era popular sã facã aceasta, acum strigau din ce în ce mai tare: "Rãstigniþi-L! Rãstigniþi-L!"
Þintuit pe cruce
Când au ajuns la locul execuþiei, condamnaþii au fost legaþi de instrumentele de torturã. În timp ce cei doi tâlhari se luptau în mâinile celor care îi întindeau pe cruce, Domnul Isus nu a opus nici o rezistenþã. Mama Lui privea cu încordare dureroasã, sperând cã El va face o minune ca sã Se salveze. I-a vãzut mâinile întinse pe cruce -- acele mâini scumpe care întotdeauna împãrþiserã binecuvântare ºi se întinseserã de atâtea ori sã-i vindece pe suferinzi. Au fost aduse ciocanul ºi cuiele, iar în timp ce piroanele erau bãtute prin
{SJ 222}
carnea moale ºi fixate de cruce, ucenicii, cu inima zdrobitã, au dus departe de priveliºtea crudã trupul fãrã cunoºtinþã al mamei Domnului Hristos.
Isus nu a murmurat nici o plângere; chipul I-a rãmas calm ºi liniºtit, dar picãturi mari de sudoare I-au apãrut pe frunte. Nu s-a gãsit nici o mânã miloasã care sã ºteargã roua morþii de pe faþa Lui, nici cuvinte de simpatie ºi fidelitate neschimbãtoare care sã stea lângã inima Lui omeneascã. El a cãlcat singur în teasc; ºi din cei prezenþi, nici unul n-a fost cu El. În timp ce soldaþii îºi fãceau lucrarea îngrozitoare, iar El îndura agonia cea mai cumplitã, Isus S-a rugat pentru duºmanii Lui: "Tatã, iartã-i, cãci nu ºtiu ce fac!" Luca 23,34. Acea rugãciune a Domnului Hristos a îmbrãþiºat lumea, cuprinzând pe orice pãcãtos care va trãi, pânã la sfârºitul timpului.
Dupã ce Domnul Isus a fost prins în cuie de cruce, aceasta a fost ridicatã de câþiva bãrbaþi puternici ºi împlântatã cu mare violenþã în locul pregãtit, producâdu-I Fiului lui Dumnezeu cea mai chinuitoare agonie. Apoi s-a petrecut o scenã teribilã. Preoþii, conducãtorii ºi cãrturarii au uitat demnitatea slujbei lor sacre ºi s-au alãturat gloatei, batjocorind în chip grosolan ºi luând în derâdere pe muribundul Fiu al lui Dumnezeu. Ei spuneau: "Dacã eºti Tu Împãratul evreilor, mântuieºte-Te pe Tine Însuþi!" Luca 23,37. "Pe alþii i-a mântuit ºi pe Sine Însuºi nu se poate mântui!" Marcu 15,31. Demnitarii templului, soldaþii înãspriþi, tâlharul netrebnic de pe cruce, precum ºi cei josnici ºi cruzi din mulþime, s-au unit cu toþii ca sã-ºi batã joc de Domnul Hristos.
Tâlharii rãstigniþi cu Isus au suferit torturã fizicã asemãnãtoare cu a Lui, dar pe unul din ei durerea n-a fãcut decât sã-l împietreascã, el ajungând astfel disperat ºi sfidãtor. Acesta a preluat batjocura preotului ºi L-a ocãrât pe Isus spunând: "Nu eºti Tu Hristosul? Mântuieºte-Te pe tine Însuþi ºi ne mântuieºte ºi pe noi!"
{SJ 223}
Luca 23,39. Celãlalt fãcãtor de rele nu era un criminal înrãit. Când a auzit cuvintele dispreþuitoare ale tovarãºului lui de crimã, "l-a înfruntat ºi i-a zis: Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care eºti sub aceeaºi osândã? Pentru noi este drept pentru cã primim rãsplata cuvenitã pentru fãrãdelegile noastre; dar Omul acesta n-a fãcut nici un rãu." Luca 23,40.41. Apoi, în timp ce el arãta compasiune faþã de Domnul Hristos, mintea i-a umplut de iluminare cereascã. În Isus cel zdrobit, batjocorit ºi atârnând pe cruce, L-a vãzut pe Mântuitorul sãu, singura lui speranþã, ºi a apelat la El cu credinþã umilã: "Doamne, adu-Þi aminte de mine, când vei veni în împãrãþia Ta! Isus a rãspuns: Adevãrat îþi spun astãzi [Punând virgula dupã cuvântul astãzi ºi nu dupã cuvântul spun, dupã cum este folosit în versiunile obiºnuite, adevãratul înþeles al textului este mai evident] , tu vei fi cu Mine în rai." Luca 23,43.
Cu uimire priveau îngerii iubirea infinitã a lui Isus care, în timp ce suferea cea mai chinuitoare agonie a minþii ºi a trupului, Se gândea doar la alþii ºi încuraja sufletul pocãit sã creadã. În timp ce κi dãdea viaþa, a manifestat o dragoste faþã de om mai tare ca moartea. Mulþi dintre cei care au fost mai târziu martorii acelor scene ale Calvarului au fost întãriþi de ele în credinþa în Domnul Hristos.
Duºmanii lui Isus Îi aºteptau acum moartea cu speranþã nerãbdãtoare. κi imaginau cã acel eveniment va aduce pentru totdeauna la tãcere zvonurile despre puterea Lui divinã ºi despre minunile Sale. Se mãguleau cã de atunci înainte nu vor mai tremura din cauza influenþei Lui. Soldaþii insensibili, care întinseserã trupul lui Isus pe cruce, ºi-au împãrþit între ei hainele Sale, certându-se pentru un articol de îmbrãcãminte care era þesut fãrã nici o cusãturã. Pânã la urmã au hotãrât ce sã facã prin tragere la sorþi pentru el. Pana inspiraþiei
{SJ 224}
descrisese cu acurateþe aceastã scenã cu sute de ani înainte de a avea loc: "Cãci niºte câini Mã înconjoarã, o ceatã de nelegiuiþi dau târcoale împrejurul Meu, Mi-au strãpuns mâinile ºi picioarele... . κi împart hainele Mele între ei ºi trag la sorþi pentru cãmaºa Mea." Ps. 22,16.18.
O lecþie de dragoste filialã
Ochii lui Isus priveau peste mulþimea adunatã pentru a fi martorã la moartea Lui. La piciorul crucii l-a vãzut pe Ioan, susþinând-o pe Maria, mama Domnului Hristos. Ea se întorsese la grozava scenã, nefiind în stare sã mai stea departe de Fiul ei. Ultima lecþie a lui Isus a fost una de dragoste filialã. El S-a uitat la faþa lovitã de întristare a mamei Sale, apoi la Ioan, ºi a zis: "Femeie, iatã fiul tãu! Apoi a zis ucenicului: Iatã mama ta!" Ioan 19,27. Ioan a înþeles foarte bine cuvintele lui Isus ºi încrederea sacrã ce i-a fost acordatã. El a luat-o îndatã pe mama lui Hristos de la scena înfricoºãtoare a Calvarului. Din ceasul acela el a îngrijit-o ca un fiu supus, luând-o acasã la el. Exemplul desãvârºit de dragoste filialã al Domnului Hristos strãluceºte mai departe prin ceaþa veacurilor fãrã sã pãleascã. În timp ce îndura tortura cea mai asprã, El nu ªi-a uitat mama, ci a luat toate mãsurile necesare pentru viitorul ei.
Misiunea vieþii pãmânteºti a Domnului Hristos era acum aproape îndeplinitã. Limba I se uscase ºi a zis: "Mi-e sete." Ei au înmuiat un burete în oþet ºi fiere ºi I-au dat sã bea, iar când a gustat din el, l-a refuzat. Domnul vieþii ºi slavei murea, ca preþ de rãscumpãrare pentru omenire. Ceea ce I-a fãcut paharul atât de amar ºi I-a sfâºiat inima Fiului lui Dumnezeu a fost simþul pãcatului, care a adus asupra Lui mânia Tatãlui, El fiind înlocuitorul omului.
{SJ 225}
Fãrãdelegea oamenilor a fost pusã asupra Domnului Hristos, garantul ºi înlocuitorul omului. El a fost socotit un cãlcãtor al Legii, ca sã-i mântuiascã pe aceia de sub blestemul Legii. Vina fiecãrui urmaº al lui Adam din fiecare veac apãsa asupra inimii Lui, iar mânia lui Dumnezeu ºi manifestarea teribilã a neplãcerii Lui datoritã nelegiuirii au umplut de groazã inima Fiului Sãu. Faptul cã faþa divinã S-a întors de la Mântuitorul în acest ceas de chin sufletesc suprem I-a strãpuns inima cu o întristare ce nu poate fi niciodatã pe deplin înþeleasã de om. Fiecare suferinþã înduratã de Fiul lui Dumnezeu pe cruce, picãturile de sânge care au curs din fruntea, mâinile ºi picioarele Lui, convulsiile agoniei ce I-au chinuit trupul, precum ºi nespusa durere ce I-a umplut sufletul când Tatãl ªi-a ascuns faþa de la El, îi vorbesc omului spunând: Din dragoste pentru tine a consimþit Fiul lui Dumnezeu sã fie aºezate asupra Lui aceste crime odioase; pentru tine distruge El moartea ºi deschide porþile Paradisului ºi ale vieþii veºnice. Acela care a liniºtit valurile furioase prin cuvântul Lui ºi a umblat pe talazurile înspumate, care a fãcut demonii sã tremure ºi boala sã fugã prin atingerea Lui, care i-a înviat pe morþi, a deschis ochii orbilor, Se dã pe Sine pe cruce, ca ultimã jertfã pentru om. El, purtãtorul pãcatului, îndurã pedeapsa judecãþii pentru fãrãdelege ºi devine pãcat pentru om.
Satana apãsa inima lui Isus cu cele mai aprige ispite. Pãcatul, atât de urât în ochii Lui, a fost îngrãmãdit asupra Sa pânã când El a gemut sub povarã. Nu e de mirare cã natura Lui omeneascã s-a cutremurat în ceasul acela înfricoºãtor. Îngerii priveau uluiþi agonia disperatã a Fiului lui Dumnezeu, agonie care era atât de mare în comparaþie cu durerea fizicã, încât aceasta din urmã abia mai era simþitã. Oºtile cereºti ºi-au acoperit feþele, sã nu mai vadã priveliºtea aceea grozavã.
{SJ 226}
Natura neînsufleþitã ºi-a exprimat compasiunea faþã de Creatorul ei batjocorit ºi muribund. Soarele a refuzat sã priveascã scena aceea îngrozitoare. Razele sale strãlucitoare luminau pãmântul la miezul zilei, când deodatã soarele a pãrut cã dispare. Bezna adâncã a învãluit crucea ºi totul în jur ca într-un linþoliu de înmormântare. Întunericul a durat trei ore. La ceasul al nouãlea, teribila întunecime s-a ridicat de la oameni, dar încã Îl înfãºura ca într-o manta pe Mântuitorul. Fulgere mânioase pãreau sã fie aruncate asupra Lui, în timp ce atârna pe cruce. Apoi, "Isus a strigat cu glas tare: Eloi, Eloi, lama sabactani? care tãlmãcit înseamnã: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai pãrãsit?" Marcu 15,34.
S-a sfârºit
Oamenii privesc în tãcere sfârºitul acestor evenimente înfricoºãtoare. Soarele strãluceºte din nou, dar crucea rãmâne învãluitã în întuneric. Deodatã întunecimea se ridicã de la cruce, iar Isus strigã pe un ton clar, ca de trâmbiþã, ce pare sã rãsune în întreaga creaþiune: "S-a sfârºit!" "Tatã, în mâinile Tale Îmi încredinþez duhul!" Luca 23,46. O luminã înconjoarã crucea, iar faþa Mântuitorului strãluceºte de o slavã ca a soarelui. κi pleacã apoi capul pe piept ºi moare.
În clipa când a murit Domnul Hristos, în templu erau preoþi care slujeau înaintea perdelei ce despãrþea locul sfânt de locul prea sfânt. Deodatã, aceºtia au simþit pãmântul cutremurându-se sub ei, iar perdeaua templului, o draperie groasã ºi bogatã care era reînnoitã în fiecare an, a fost ruptã în douã de sus pânã jos de acelaºi cap de mânã care scrisese cuvintele de osândã pe zidul palatului lui Belºaþar.
Isus nu ªi-a dat viaþa pânã când nu a îndeplinit
{SJ 227}
lucrarea pe care venise s-o facã; ºi cu ultima suflare a strigat: "S-a sfârºit!" Când au fost rostite aceste cuvinte, îngerii s-au bucurat pentru cã marele Plan de Mântuire a fost îndeplinit în mod triumfãtor. În cer a fost bucurie pentru cã fiii lui Adam puteau de acum, printr-o viaþã de ascultare, sã fie la urmã înãlþaþi în prezenþa lui Dumnezeu. Satana a fost înfrânt, iar el ºtia cã îºi pierduse împãrãþia.
Îngroparea

Leave a comment and / or appreciate the article!

CLICK HERE :» http://www.radio-elshaday.de/

CLICK HERE :» http://www.radio-megapower.de/

CLICK HERE :» http://christliche-radiosender.blogspot.com/

CLICK HERE :» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/

Posted by: *DJ_DANY* ( ADMIN )