Foame... Foame... Foame... Îmi vine să mă dau cu capul de pereţi de foame... O singură dată mi-a fost mai rău în ultimii ani: atunci când am ţinut săp

25 octombrie 1992
Foame... Foame... Foame... Îmi vine să mă dau cu capul de pereţi de foame... O singură dată mi-a fost mai rău în ultimii ani: atunci când am ţinut săptămâna de post negru.
Mintea nu mă mai ascultă. Îmi vine să zac în pat. Dar nici în pat nu îmi este mai bine. Nu îmi rămâne decât să mă duc în vreo vizită. O să plec la Marius şi aşa o să îmi mai amă­gesc foamea.
M-am săturat de modul acesta de a scăpa de foame. În cele din urmă se vor sătura şi părinţii lui de mine...
26 octombrie 1992
Discuţia cu Marius despre televizor a continuat în faţa unei farfurii pline cu prăjituri de post. Foarte bune de altfel:
„Eram la dependenţa de televizor, la televizorită.“
„Vreau mai întâi să terminăm prima parte a discuţiei. Cu ştirile şi cu starea vremii am lămurit-o cât de cât.“
„Să zicem.“
„Să vorbim despre emisiunile culturale.“
„Tu de unde vrei să aflu lucrurile care sunt date mură în gură de emisiunile televizate?“
„Parcă îmi pui numai întrebările pe care le aştept. Oame­nii de azi refuză să se mai obosească citind ceea ce îi inte­re­sea­ză şi preferă să primească informaţiile de la televizor. Efor­tul este mult mai mic.“
„Sunt emisiuni de jumătate de oră care sunt mai clare decât o carte.“
„Da, dar sunt şi cărţi care sunt mai clare decât zece emi­si­uni la un loc. Însă lumea nu prea are timp să le citească. Vezi diferenţa: cultura asimilată prin televizor ia locul culturii asi­mi­late prin citit. Diferenţa este că atunci când citeşti îţi alegi foar­te precis ceea ce te interesează. Dar când te uiţi la tele­vi­zor, vezi lucruri pe care nu ai fi avut dorinţa de a le afla din cărţi. Pur şi simplu te laşi fermecat de cât de interesante sunt emisiunile respective. Există milioane de lucruri intere­san­te, în ceea ce priveşte cultura în lunga şi fascinanta ei isto­rie, şi nu ţi-ar ajunge o viaţă ca să afli nici măcar a mia parte dintre ele. Ai de ales cum îţi organizezi viaţa, ce anume vrei de la viaţă. Dacă scopul vieţii este să ştii cât mai multe lu­cruri inte­resante, atunci nu ai decât să te uiţi la televizor până îm­bă­trâneşti. Dar dacă scopul vieţii este mântuirea, îţi dai sea­ma că orele pierdute în faţa televizorului nu ţi-au fost de nici un folos duhovnicesc.“
„Decât să îmi pierd timpul cu altceva...“
„Vorbim mai încolo şi despre timp. Acum să ne referim la filme.“
„Abia aştept să văd ce ai de zis. Ai ceva împotriva filmelor? Ai ceva împotriva «Cămăşii lui Hristos», a filmului lui Zefirelli? Despre viaţa Mântuitorului? Ai ceva împotriva lui «Pintea», sau împotriva lui «Iancu Jianu»?
„Nu, nu am nimic cu aceste filme. Ecranizarea lui Zefi­re­lli a fost cea mai bună, celelalte sunt prea copilăreşti. Mie îmi place acest film şi îmi place şi pentru faptul că mulţi oameni s-au apropiat de Biserică după ce l-au văzut. Am anumite reţineri faţă de anumite secvenţe, ca şi faţă de ideea în sine, ca un actor să joace rolul Fiului lui Dumnezeu. Nu vreau să intrăm în detalii. Cu toate reţinerile mele, filmul mi-a plăcut. Dar tu ai făcut referire numai la filme care mi-au plăcut, asta e problema. Astfel de filme pot fi un imbold pentru sporire în viaţa duhovnicească. Dar cât de des se uită creştinii la astfel de filme? Dă-mi un răspuns aproximativ. Câte filme vede pe săptămână un creştin obişnuit? Dacă are timp, unul pe zi. În cel mai bun caz, trei pe săptămână. Dar sunt şi unii care nu se uită deloc la filme, dar nu la aceştia ne referim acum. Din trei sau cinci filme văzute pe săptămână, câte sunt de folos?“
„Greu de spus, filmele din care poate avea un folos sunt mai rare. Să zicem că în fiecare săptămână vede vreo două-trei, maxim cinci secvenţe care îi sensibilizează sufletul într-un anumit fel. Iar filme care îi pot fi de folos mult mai rar. Poate unul pe lună.“
„Dacă nu are chiar şi acesta anumite secvenţe care stâr­nesc vreo patimă. Secvenţe care nu sunt privite cu prea mult interes, dar care se cuibăresc în minte şi dezvoltă patimile.“
„Cred că îţi înţeleg raţionamentul. Lasă-mă să spun cum cred că vezi lucrurile.“
„Încearcă!“
„Sunt anumite filme despre care putem spune că ne sunt de folos. Astfel de filme sunt puţine. Pentru că oamenii cre­din­cioşi se uită la multe filme, văd automat şi filme care îi va­tămă. Eu cred că soluţia ar fi să se uite numai la filmele care le sunt de folos, nu să le respingă pe toate la un loc.“
„Tu aşa faci?“
„Nu, până nu văd un film nu îmi pot da seama dacă îmi e de folos sau nu. Şi trebuie să recunosc că după multe filme îmi scapă un: Of, iar am pierdut timpul!“
„Nimeni nu vrea să vadă filme proaste. Nimeni nu îşi poa­te da seama dacă un film este bun sau nu până nu îl vede. Şi atunci, nu ne rămâne decât să punem pe un cântar, să ne gân­dim ce ne este de folos: să vedem câteva filme care ne sunt, sau mai degrabă ni se par de folos, şi odată cu ele să vedem şi alte zeci de filme care ne spurcă mintea, sau să renunţăm la orice fel de film?“
„Cred că e mai bună soluţia a doua. Dar nu înţeleg de ce spui că filmele celelalte spurcă mintea. Nu toate au faze erotice sau de violenţă.“
„Astea sunt cel mai uşor de încadrat la categoria de filme dăunătoare sufletului. Ceva mai greu este să înţelegem cum ne spurcă mintea celelalte, care ne modelează după modele diferite de cele creştine. Cele care îi învaţă pe bărbaţi că e firească o viaţă de compromisuri, cele care le învaţă pe femei cum să renunţe la firesc şi să cultive superficialul. În aceste filme cel mai periculos mi se pare faptul că te învaţă criteriile după care trebuie să iei decizii în viaţă.“
„Adică?“
„Omul este tentat să copieze comportamentul celor pe care îi apreciază, celor care îi plac, celor care într-un fel sau altul îi stârnesc admiraţia. Eroii filmelor, vorbesc aici de marea majoritate a cazurilor, trăiesc într-o lume din care Dumnezeu lipseşte. Chiar dacă apar secvenţe cu preoţi sau secvenţe din slujbe, modul de gândire al personajelor face abstracţie de Dumnezeu. Când sunt puşi în faţa unei hotărâri, ei aleg în funcţie de propriile lor patimi şi pasiuni. Dacă o femeie nu se culcă cu cumnatul ei care o place, nu o face dintr-o mie de motive. Sau, dacă apar mustrări de conştiinţă sau dacă unii se gândesc la Dumnezeu, totul este o chestiune superficială, ca să închidă gura habotnicilor.“
„Asta nu e greu de observat.“
„Îţi dai uşor seama că Dumnezeu nu e prezent în viaţa de zi cu zi a celor de pe ecran. Şi, de obicei, personajele caută să îşi satisfacă poftele cu o nonşalanţă fără margini. Cam asta ai de învăţat de la filme: cum să trăieşti fără Dumnezeu, cum să îţi satisfaci dorinţele fără să te gândeşti la mântuire.“
„Nu mi-am dat seama de treaba asta. Da, aşa e, şi eu am tendinţa de a copia personajele mele preferate. Atât în cele bune, cât şi în cele rele: mă refer mai ales la aerul mândru, aerul de siguranţă şi încredere prea mare în propriile puteri.“
Discuţia s-a încheiat iarăşi aici. Marius a trebuit să plece de la gară, ca să îl ia pe vărul lui care a ajuns în Bucureşti mai repede decât anunţase. O să o continuăm curând. Vreau să aflu ce zice despre televizorită.
27 octombrie 1992
Am fost la Cernica, la moaştele Sfântului Calinic. Cum am intrat pe poarta mănăstirii, la vreo câteva sute de metri de biserică, m-a izbit un miros puternic de mir: mirosul sfintelor moaşte. Am mai trecut şi în alte dăţi pe la Cernica, dar niciodată nu am simţit mirosul moaştelor decât atunci când le sărutam. Şi chiar când le sărutam, uneori simţeam mirosul, alteori, nu. După slujbă m-am dus în cimitir, ca să aprind lumânări la mormântul Preacuviosului părinte Benedict Ghiuş, de la Rugul Aprins. În închisoare a fost unul dintre cei mai activi preoţi: parcă despre sfinţia sa am citit că dădea dezlegare pentru spovedanie prin Alfabetul Morse. Cuvântul lui „Despre liniştirea în mijlocul cetăţii“ mi se pare unul dintre cele mai frumoase cuvinte duhovniceşti. Se vede că autorul ducea viaţă sfântă. Părintele Calciu scria că a văzut cum la o Sfântă Liturghie părintele Benedict era înconjurat de lumină. Cum stăteam la mormânt a venit la mine un călugar care mă văzuse că dau cu tămâie. „Bine faci că ai grijă de mormântul părintelui. E un sfânt al vremurilor noastre. Pentru că ai dragoste faţă de el, îţi voi spune o taină a lui, pe care o ştie foarte puţină lume: la un moment dat, părintele a auzit cum a intrat cineva în cameră. Credea că e doctoriţa. Dar când a simţit un cap plecat pe pieptul său, a deschis ochii şi L-a văzut pe Hristos. Îţi dai seama la ce măsură ajunsese?“ După ce ne-am rugat pentru odihna sufletului acestui părinte sfânt, părintele acela mi-a mai zis:
„Noi ne rugăm pentru odihna sufletului său, chiar dacă bănuim că s-a mântuit. Dumnezeu ne ascultă rugăciunea şi îi dă mai multa lumină părintelui. Iar părintele ne priveşte cu dragoste.“
Apoi părintele m-a dus la un alt mormânt, la cel al poetului Daniel Turcea:
„Înainte am fost la mormântul unui ieromonah sfânt. Acum ne aflăm la cel al unui mirean care, prin pocăinţă, a dobândit sfinţenia.“ A început să îmi spună câte ceva despre Daniel Turcea: „Înainte de a se converti, trăia în patimi ca orice artist. Era scriitor, foarte apreciat de lumea literară. Era una dintre speranţele Uniunii Scriitorilor. A scris un volum, Entropia, plin cu toate rătăcirile din lume. Cele mai ciudate idei filosofico-religioase se află acolo. Cât despre credinţă, nici urmă. Chiar dacă mama lui era foarte credincioasă, el nu avea nici o legatură cu Biserica. Idolatriza ştiinţa, căutând să fie la curent cu cele mai recente descoperiri. În rest, viaţă pătimaşă: femei, beţii zdravene. Şi, la un moment dat, Dumnezeu Şi-a arătat mila. Venind acasă după ce timp de o săptămână ai lui nu ştiuseră nimic despre el, a avut un vis minunat: a visat că era în faţa unei biserici căreia nu îi vedea intrarea. A încercat să îi cheme în ajutor pe Budha, pe alţi întemeietori de religii, dar nu a primit nici un răspuns. O putere nevăzută, ca puterea care a împiedicat-o oarecând pe Maria Egipteanca să intre în biserică, îl oprea să se apropie de biserica din vis.
Dar când a strigat: «Mântuitorule, ajută-mă!», atunci au coborât doi oameni, unul îmbrăcat în haine de ostaş, al doilea în veşminte de episcop, care l-au luat pe sus şi l-au băga tîn biserică pe sus, prin turlă. A văzut în zbor toate frescele din biserică.
Când au atins pământul, cei doi însoţitori au intrat în icoanele din stânga şi din dreapta altarului. Înainte de asta cel în haine de ostaş a zis: «Pe acesta îl iau e»u“
Celălalt a răspuns: «Ba îl iau eu, că eu am grijă de tineri».
După ce s-a sculat din vis, Daniel a căutat cu înfrigurare biserica. Şi când a ajuns la Biserica Elefterie, a recunoscut-o. A intrat înăuntru, şi ceea ce a văzut era exact ceea ce văzuse în vis. Deşi călca pentru prima oară pragul acelei biserici.
În stânga şi în dreapta altarului, în mărime naturală, icoane cu Sfântul Mucenic Gheorghe şi Sfântul Sfinţitul Mucenic Elefterie. Ei i se arătaseră în vis.
Convertirea a fost tulburătoare. Poate cea mai tulburătoare convertire din ultimul secol.
După ce a ajuns şi s-a spovedit la părintele Arsenie Papacioc, viaţa lui Daniel s-a schimbat cu totul. A dus o viaţă de mare nevoinţă creştină.
Se zice că a fost radiat de securitate pentru că încerca să îi aducă pe calea credinţei şi pe cei din cercul său de prieteni intelectuali; şi că boala care i-a adus moartea a fost provocată de duşmanii lui Hristos.
Modul în care a răbdat el chinurile bolii care i-a adus moartea l-au făcut să urce pe culmile sfinţeniei.
Versurile pe care le-a scris după convertire l-au făcut pe părintele Stăniloae să îl considere cel mai mare poet creştin.
Când mai vii pe la Cernica să aprinzi o lumânare şi aici“.
28 octombrie 1992
De multe ori principala piedică în trăirea unei vieţi de sfinţenie în lume este duhovnicul. Sunt destui duhovnici care încearcă să îşi convingă ucenicii că e de ajuns să ţii poruncile Bisericii şi să zici seara „Tatăl nostru“ înainte de culcare ca să te mântuieşti. Numai că nu e deloc uşor să ţii poruncile Bisericii. Şi fără un sprijin mai susţinut din partea duhovnicului, cazi.
În cazul în care duhovnicul e sporit în viaţa duhov­ni­ceas­că, ucenicul are un sprijin enorm. Dar se loveşte totuşi de un mare dezavantaj faţă de fraţii din mănăstire: ei au în faţa ochi­lor sute şi mii de sfinţi monahi. Îi au pe pereţii bisericilor, îi au în icoane. Au vieţile lor şi, cel mai important, scrierile lor.
În mănăstiri se poate trăi ca în secolul al şaptelea sau al cincilea. Manualele de sfinţenie există: călugărul are răspun­suri la toate nelămuririle sale. Adică, deşi acum trăim în se­co­lul XX, ceea ce este esenţial pentru un monah este că are lângă el poveţele Sfinţilor Părinţi.
Noi, mirenii, nu avem astfel de manuale.
Ni se zice în biserică că toţi suntem chemaţi la sfinţenie, dar nu prea găsim sfinţi mireni. Ori sfinţenia e pentru toţi creştinii, ori e numai pentru călugări; în acest caz, mântuirea tot pentru călugări e.
29 octombrie 1992
Sărăcia e una dintre cele mai interesante căi duhovniceşti. Cum zice în Pateric că erau unii atât de bolnavi că nu puteau să se roage vreme îndelungată, ci doar răbdau boala fără să Îl hulească pe Dumnezeu, tot aşa cred că e cu sărăcia: cine ştie să rabde sărăcia fără să cadă în deznădejde dobândeşte mult folos duhovnicesc.
Într-un fel, am citit de atâtea ori predici în care se făcea referire la săracul Lazăr, încât am început să mă satur de subiect şi să aştept şi alte exemple.
Dar totuşi exemplul lui e zdrobitor: a răbdat sărăcia şi a ajuns în sânul lui Avraam. Am citit de curând şi viaţa Sfân­tului Alexie, omul lui Dumnezeu. M-am gândit că el a ales de bunăvoie crucea aceasta a sărăciei, în timp ce alţii fug de ea.
Sărăcia este un fenomen atât de răspândit, încât aproape nimeni nu mai are ochi pentru a vedea măreţia purtării individuale a acestei cruci. Mulţi sunt săraci şi nu îşi dau seama că sărăcia lor e foarte diferită de a celorlalţi. Dacă doi oameni trec prin aceeaşi încercare, o resimt în mod diferit. Oamenii au impresia că sărăcia e monotonă. Ce viaţă duhovnicească e atât de monotonă?
Scriu despre sărăcie pentru că am răbdat atâta vreme foamea; şi bănuiesc că sărăcia e tot un fel de foame, pe toate planurile: foame de haine, foame de casă şi, nu în ultimul rând, foame de hrană.
30 octombrie 1992
Sfântul Ignatie Briancianinov zicea: „Noi credem şi învăţăm astfel de la Sfinţii Părinţi că dacă Însuşi Domnul nu va da cuiva să înţeleagă calea ascultării, acela de la oameni nimica nu va primi, că şi dacă va fi povăţuit de Sfinţii Apostoli, până şi asupra lor va arunca cu pietre“. Nu îmi dau seama care monah ar putea să fugă de ascultare. Poate doar cei care s-au călugărit numai pentru a scăpa de necazurile din lume. Dar în ceea ce priveşte mirenii, cuvântul e foarte potrivit. Mirenii caută duhovnici care să fie aparate de dezlegat păcate, nu povăţuitori. Cât mă bucur că Domnul mi-a arătat calea ascultării...
Aproape ori de câte ori mă rog lui Dumnezeu să îmi spună ce am de făcut, în inimă îmi apare imediat un gând: ascultarea.
Sfântul Simeon Noul Teolog: „Fără părinte şi învăţător duhovnicesc, este cu neputinţă unui om de a păzi poruncile lui Dumnezeu“. Ce bine că îl am pe părintele Teofan... Lângă duhovnic sfinţirea este cu putinţă. Puţini au fost cei care au dobândit sfinţenia fără a fi călăuziţi pas cu pas de un duhovnic îmbunătăţit.
Nelu zicea că el ar vrea un duhovnic bun, dar nu găseşte unul pe măsura lui.
„Crezi că există în Bucureşti un duhovnic căruia să i te supui în ascultare?“
„Nu.“
„Ai căutat?“
„Nu mult. Am căutat în câteva biserici, dar nu am găsit ceva care să îmi placă.“
„Crezi că în mănăstiri există vreun duhovnic de care să fii mulţumit?“
„Da. Dar nu am timp să mă duc până acolo.“
Uite-aşa rămâne Nelu departe de sfânta spovedanie. Nici nu vrea să se spovedească la vreunul dintre părinţii de aici, nici nu merge la mănăstiri, ca să găsească unul de care să fie mulţumit.
1 noiembrie 1992
După-masă părintele Dumitru a citit Acatistul Sfintei Cruci. Biserica a fost plină. Eu nu am avut stare să mă rog, toată slujba m-am gândit că dacă sfânta cruce ar avea putere, atunci ar trebui să simt puterea ei. Mă gândeam că din moment ce, oricâte cruci mi-aş face, ispita deznădejdii nu mă părăseşte, înseamnă că e ceva în neregulă. Şi am crezut că de vină e crucea. M-a făcut praf diavolul, mi-a dat gânduri de îndoială în puterea sfintei cruci.
După slujbă, la mirungere, i-am sărutat mâna părintelui, dar nu am vrut să îl las să mă miruiască. I-am zis că am gânduri de îndoială în puterea sfintei cruci. Părintele s-a întristat tare. I-a lăsat pe ceilalţi să aştepte şi a încercat să mă convingă să înţeleg că mă aflu în înşelare.
Mi-au dat lacrimile de întristare. Plângând, i-am spus: „Părinte, doar ştiţi că vreau să trăiesc şi să mor pentru Hristos, doar ştiţi ce vreau de la viaţă“. Mi-am dat seama că picasem în cursa vrăjmaşului. Parcă nu îmi venea să cred că mi s-a putut întâmpla să mă îndoiesc de puterea crucii. Parcă m-aş fi lepădat de Hristos. De fapt, chiar asta am făcut, deşi nu mi-am dat seama. M-am lepădat de Hristos.
După ce şi-a dat seama că am depăşit momentul de criză, părintele mi-a dat canon să fac pe loc două sute de mătănii, dar m-a oprit după ce am făcut vreo cincizeci. Nu îmi venea să cred că scăpasem de ispita care s-a abătut asupra mea. Totul a trecut foarte repede: deznădejdea s-a transformat în necredinţă în câteva secunde. Şi tot în câteva secunde mi-am revenit, după cele două ore în care, dacă muream, m-aş fi dus direct în fundul iadului.
Chiar dacă totul a ţinut mai puţin de două ore, timpul a părut foarte lung. În jurul meu era numai întuneric. Mi se părea că dacă sfânta cruce nu are putere, dacă viaţa creştină nu e posibilă, atunci nu îmi rămâne decât să mă tăvălesc în patimi. Am înţeles ce a vrut să zică Sfântul Apostol Pavel prin cuvintele: „Dacă Hristos nu a înviat, atunci hai să bem şi să ne distrăm“.
Da, viaţa lipsită de orientarea creştină nu are sens, e o viaţă searbădă. E lesne de înţeles de ce oamenii care nu sunt credincioşi nu cunosc adevărata linişte. Toate preocupările lor sunt pământeşti şi trăiesc într-un spaţiu sufocant. Nu au cum să iasă din închisoarea patimilor. Tot ceea ce caută ei este deşertăciune. În momentele de maximă îndoială din bi­se­rică am înţeles puţin din tristeţea oamenilor necredincioşi: ei înţeleg că viaţa lor este clădită pe fum, înţeleg că nu vor putea lua cu ei nimic din bunătăţile cu care se desfată, dar nu văd nici o posibilitate de a schimba lucrurile.
2 noiembrie 1992
Ziarele sunt pline de articole depre paranormal. Lumea e obsedată de paranormal. Cred că datorită mass-media o mulţime de draci au rămas şomeri. Munca lor e făcută de altcineva.
Pare absurd să porneşti o discuţie împotriva reîncarnării cu un om care e la curent cu multe cazuri de aşa-zisă amintire a vieţilor anterioare. Şi totuşi eu am încercat să o conving pe Ileana că reîncarnarea e o scorneală drăcească.
„Lasă teoriile Bisericii, faptele sunt fapte.“
„Eu nu neg faptele, eu nu neg că o sută de oameni au spus cu precizie ce s-a întâmplat cu ani de zile înainte ca ei să se nască în locuri pe care nu aveau de unde să le cunoască, eu doar spun că toate se datorează diavolilor. Cazurile respective sunt cazuri clare de posesie.“
„Chiar aşa, în atâtea cazuri să se bage diavolul?“
„Păi, ce altceva are de făcut, decât să se bage? Care e ocu­paţia lui? Nu îţi dai seama că de când sfinţii noştri au distrus prin rugăciune capiştile idoleşti, dracii au încercat să îşi găsească alte metode de a înşela lumea?“
„Lasă asta, că doar şi în Biblie se vorbeşte despre reîncarnare.“
„Unde?“
„Nu ştiu, ce crezi că eu sunt ca sectanţii, să ştiu versetele pe dinafară?“
„Dar ai citit versetele acelea?“
„Am citit câteva, dar ştie toată lumea despre ele.“
„Asta e problema, că sunt câteva lucruri despre care ştie toată lumea că apar în Biblie şi totuşi nu apar. Tot aşa se zice că în Biblie scrie că Dumnezeu, în mila Sa, Îi va mântui pe toţi oamenii.“
„Nu schimba subiectul, zi ce ai contra reîncarnării.“
„Eu nu am nimic, doar că este o minciună gogonată. Tu crezi că nu mi-ar conveni să existe reîncarnare, să ştiu că dacă nu m-am mântuit din prima, mai am dreptul la câteva încercări? Numai că adevărul nu este aşa cum ne place nouă să fie. Dacă s-ar fi putut să ne reîncarnăm, crezi că Dumne­zeu nu ne-ar fi lăsat? Nu, Dumnezeu nu este habotnic şi nici sadic. El nu se bucură văzând că unii ajung în iad. Dumnezeu nu are nici un câştig văzând că unii suferă chinurile iadului.“
„Dar totuşi, dacă nu îi scapă pe păcătoşi din iad, dacă nu le mai dă o şansă, asta ce înseamnă, că e iubitor de oameni?“
„˚i-am mai spus că nu putem măsura noi adevărul după mintea noastră. Alegerea nu e între a ne reîncarna sau a nu ne reîncarna. Aşa vrei tu, poate, să existe ambele opţiuni. Alege­rea pe care a avut-o Dumnezeu când ne-a făcut, dacă pot spu­ne aşa, a fost între a crea oameni după chipul şi asemănarea Sa sau a crea oameni marionete.“
„La ce te referi?“
„Sufletul nostru e de o măreţie pe care numai Dumnezeu o poate aprecia la justa valoare. Dumnezeu ne-a dat darul libertăţii, ni l-a dat pentru totdeauna. Noi avem de ales între bine şi rău, între rai şi iad. Nu se poate ca într-o viaţă să alegem iadul, şi apoi să ne întoarcem pe pământ pentru a ne răzgândi. Alegerea noastră e hotărâtoare: ce căutăm, aia găsim. Vrem viaţă pătimaşă, ajungem în iad. Vrem sfinţenie, ajungem în rai.“
„De ce totuşi nu e altfel?“
„Nu putem noi înţelege de ce a fost atât de important ca oamenii să aibă de trăit o singură viaţă pe pământ, şi în funcţie de faptele lor să ajungă în rai sau în iad. Sunt convins că nu putea fi altfel: Dumnezeu ne-ar fi dat şansa reîncar­nă­rii, dacă ar fi fost cu putinţă. Dar noi nu ne dăm seama de mă­reţia sufletului: e făcut după chipul şi asemănarea lui Dum­­nezeu. Nu se poate ca după moarte să uite tot, şi să înceapă o viaţă nouă. De fapt, m-ai atras într-o cursă. Încerc să îţi explic cu argumente raţionale de ce sufletul nu se reîn­car­nează. Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca noi să ştim mai multe despre aceasta, ne-ar fi spus prin Sfinţii Părinţi. Dar Dum­ne­zeu a vrut să ştim numai că avem de trăit o singură viaţă, după care ne aşteaptă Judecata.“
„După ce ai spus ce ai avut de spus despre acest subiect, îţi dau un singur argument care demontează toată vorbăria ta: nu era nevoie să vorbească sfinţii despre reîncarnare: a vorbit chiar Hristos. Un exemplu îmi aduc aminte. Când a zis despre Sfântul Ilie...“
„Nu, nu se poate să îmi aduci tot exemplul acesta. Toţi care credeţi în reîncarnare nu aveţi alt exemplu mai bun decât acesta. M-am plictisit să îl aud.“
„Lasă-mă să termin, că nici eu nu te-am întrerupt. Exemplul te plictiseşte pentru că nu poate fi demontat, e prea evident.“
„Spune ce ai de spus şi apoi vedem care are dreptate.“
„Ce sigur eşti pe tine... Oare cum mă vei mai contrazice acum? Hristos a zis despre Sfântul Ioan Botezătorul: «El este Ilie, cel care trebuia să vină!» A zis aşa sau nu a zis? E clară afirmaţia despre reîncarnare? Nu era nevoie să folo­seas­că tocmai cuvântul reîncarnare, dar ideea e clară.“
„˚i se pare. Dacă întorci câteva pagini din Evanghelia după Matei, vedem ce se întâmplă la Schimbarea la Faţă. Pe cine au văzut apostolii vorbind cu Mântuitorul? Pe Moise şi Ilie. Nu pe Sfântul Ioan Botezătorul, pe care l-ar fi recu­nos­cut. Dacă Sfântul Ioan ar fi fost reîncarnarea Sfântului Ilie, atunci la Schimbarea la Faţă s-ar fi arătat ca Ioan, nu ca Ilie. S-ar fi arătat ca cel din ultima viaţă, nu?“
„Da, în principiu da. Dar poate că Sfântul Ilie a fost mai important decât Ioan Botezătorul.“
„De ce încerci să tot găseşti argumene care să mă con­tra­zi­că? Cum putea fi un prooroc mai mare decât proorocul care L-a botezat pe Hristos în Iordan? De altfel, Hristos a măr­turisit că Sfântul Ioan a fost cel mai mare om născut din femeie, cel mai drept bărbat de până atunci. Mântuitorul a zis despre el că este Ilie referindu-se la faptul că avea duhul pro­o­rocesc al Sfântului Ilie. De altfel, dintre proorocii Vechiului Testament, Sfântul Ioan Botezătorul s-a asemănat cel mai mult cu marele Ilie: în râvna pentru păstrarea credinţei în Dum­nezeu şi prin spiritul de jertfă. Amândoi au preferat mai degrabă să moară decât să tacă. Cum e, ţi se pare că mai stă în picioare teoria cu reîncarnarea Sfântului Ilie?“
„Mai sunt şi alte argumente în favoarea ei, pe care nu mi le aduc aminte acum.“
„Şi celelalte argumente sunt la fel de serioase. Nu te gân­deşti că dacă era ceva adevărat, Hristos ar fi vorbit mul­ţi­milor despre reîncarnare? Doar a venit să ne înveţe adevărul.“
„Poate că Biblia a fost cenzurată.“
„Nu vii cu idei prea noi. Ştii şi tu că eu am crezut în re­în­car­nare şi atunci eram convins că Noul Testament a fost cen­zu­rat la primul Sinod Ecumenic. Dar acum, când aud aşa ceva, îmi vine să râd. Păi oare sfinţi ca Sfântul Spiridon al Tri­mitundei, care a făcut minunea cu cărămida, arătând că exis­tă o dumnezeire în trei străluciri, crezi că asemenea sfinţi ar fi îngăduit să fie pocită Scriptura? În viaţa Sfântului Ierarh Spiridon scrie că s-a supărat pe un diacon numai pentru că a înlocuit un cuvânt cu altul, foarte asemănător ca sens.“
„Am citit şi eu viaţa Sfântului Spiridon, dar nu m-am gândit că ar avea vreo legătură pasajul acela cu textul Scripturii pe care o avem azi.“
„Cum să nu? S-au descoperit manuscrise şi fragmente de manuscrise ale Noului Testament mai vechi de anul 325 şi sunt identice cu ceea ce citim noi în Biblia noastră.“
I-am adus şi alte argumente, dar nu am putut să o conving. Concluzia la care am ajuns este că argumente raţionale se pot aduce pentru ambele teorii. Numai că oamenii aleg în funcţie nu de ceea ce este adevărat, ci de ceea ce le place lor să creadă.
Cei care cred în Hristos înţeleg repede că reîncarnarea este o rătăcire, dacă cineva stă să le aducă argumente.
Dar cei care nu cred în Hristos nici nu au cum să înţeleagă falsitatea teoriei reîncarnării. Într-un fel, le şi convine să creadă în ea: dacă teoria reîncarnării ar fi adevărată, atunci ceea ce învaţă Biserica ar fi fals. Şi atunci, poate că păcatul nu ar fi chiar atât de grav pe cât îl prezintă Biserica. Da, pe oameni îi sperie posibilitatea ca Hristos să fie Fiul lui Dum­nezeu, ca Biserica să spună adevărul. Unii cred că dacă se mint singuri responsabilitatea lor este mai mică.
3 noiembrie 1992
Cuprins de disperare, am crezut că poate Dumnezeu mă va ajuta să scap de foame ajutându-mă să câştig la „Loz în plic“. Am tras azi opt lozuri, dar nu am câştigat nimic. Mai bine îmi luam nişte plăcinte cu mere de banii ăştia.
Cum o să fac rost de bani, voi mai încerca să trag un loz câştigător.
4 noiembrie
L-am întrebat pe părintele Nicolae cum îl pot ajuta pe Nelu:
„Ceea ce spune el nu e ceva nou pentru mine. Pe mulţi îi aud că nu au găsit încă un preot destul de vrednic care să îi spovedească. Cei care spun aşa sunt înşelaţi de diavol, dar nu îşi dau seama. Ar trebui să se spovedească la primul preot pe care îl întîlnesc, chiar dacă ar fi cel mai păcătos preot din lume. Şi după ce îşi spovedesc păcatele, cu sufletul curat se pot ruga ca Dumnezeu să îi ajute să îşi găsească un duhovnic mai sporit.
De multe ori au fost unii care trăiau aproape de mănăstiri cu duhovnici sfinţi, şi totuşi diavolul le băga în cap că nu e bine să se spovedească la aceia. Mulţi au murit nespovediţi, tot aşteptând să găsească un duhovnic care să le placă. Dar Biserica nu învaţă că numai preoţii cu viaţă sfântă au puterea de a ierta păcatele. Toţi o au.
Omul trebuie să se spovedească în fiecare post. Şi dacă totuşi simte că vrea să ducă o viaţă de nevoinţă mai aspră, o viaţă de rugăciune, poate să caute un duhovnic care să îi arate această cale.
Unii şi-au găsit duhovnici prin Moldova, ajung la ei de două ori pe an, şi atunci stau la spovedanie puţin, pentru că mai aşteaptă şi alţii afară. Ei nu îşi dau seama că greşesc: ar trebui să se spovedească în fiecare post. Şi când nu pot ajun­ge în Moldova, să se spovedească la preotul din parohia unde locuiesc sau unui alt preot la care pot ajunge fără probleme.“
„Se pare că asta e soluţia pentru cei care vor să sporească în rugăciune: să îşi găsească un duhovnic cu viaţă sfântă, prin vreo mănăstire sau chiar de mir. Dar, în acelaşi timp, să aibă un preot la care să se spovedească cel puţin în cele patru posturi, dacă nu şi mai des, după fiecare vătămare sufletească.
Şi la părintele de la mănăstire să se ducă când pot, ca să discute problemele mai importante. Cele mai uşoare le poate lămuri şi preotul de parohie.“
„Foarte puţini sunt credincioşii pentru care e nevoie de poveţe mai iscusite decât cele pe care le dă, prin harul lui Dumnezeu, preotul din parohia în care se află. Pentru unii e ca o modă, să se spovedească la duhovnici de mănăstire. Important este ca atunci când te spovedeşti să ai credinţă că nu te spovedeşti unui om, ci lui Dumnezeu. Zice în rugă­ciu­nea de dezlegare că preotul e doar un «martor» al spoveda­ni­ei. E martorul rânduit de Dumnezeu pentru a primi spovedania.
Aşa că trimite-l pe Nelu cât mai degrabă la spovedanie. Că poate până găseşte el un duhovnic sfânt, îl aruncă diavolul în păcate de moarte şi apoi nu va mai vrea să se spovedească. Ştii şi tu că nu e greu ca un tânăr să renunţe la dorinţa de a se spo­vedi. Îi trimite diavolul o prietenă care îi oferă bucurii tru­peşti, desfătări pătimaşe şi gata: s-a dus dorinţa de spovedire a păcatelor.“
„Nelu e băiat cuminte...“
„Bine că e. Dar asta nu înseamnă că dacă stă departe de spo­vedanie poate rămâne în picioare. Căderea vine într-o clipă.“
Am vorbit cu părintele Nicolae şi despre visul de la Sihla. Mi-a zis că timpul va adeveri dacă a fost sau nu de la Dum­ne­zeu. La nelămurirea mea privitoare la cuvintele „să îi înveţi pe cei din afară filosofia Sfinţilor Părinţi“, m-a lămurit că în primele veacuri, pentru Sfinţii Părinţi teologia era una cu fi­lo­sofia, adică cu iubirea de înţelepciune. Filosofia Sfin­ţilor Pă­rinţi este tocmai învăţătura ortodoxă. Deci nu am de ce să am reţineri faţă de porunca din vis. Poate că Dumnezeu mi-a po­runcit prin cuvintele acelea să mărturisesc învăţătura orto­do­xă tocmai pentru a mă ajuta să îmi dau seama că visul nu este de la autosugestie. Dacă ar fi fost de la autosugestie, aş fi auzit: „să îi înveţi pe cei din afară teologia Sfinţilor Părinţi“.
Dacă era vorba de autosugestie ar fi trebuit să ţin seama de cunoştinţele mele religioase. Ori, nefiind vorba de autosu­gestie, e clar că a fost ori de la Dumnezeu, ori de la diavol. Părintele m-a lăsat să înţeleg că a fost de la Dumnezeu şi că nu trebuie să mă mândresc pentru acest lucru. După câte păcate am făcut, nu trebuie decât să mă bucur că Domnul vrea să Îi slujesc.
5 noiembrie 1992
De două zile nu am în cap decât bani: cum să îmi trimită Dumnezeu cât mai mulţi bani. Am pierdut banii pe care trebuia să îi dau lui Nelu şi acum iată-mă la pământ: vreau bani.
Nu am bani nici măcar cât să mai trag câteva lozuri. Până şi când îmi fac canonul tot numai bani am în minte. Cred că dacă fac rost de bani voi avea din nou linişte şi mă voi ruga cu mai multă atenţie.
6 noiembrie 1992
„Ce e mai rău, m-a întrebat Nelu, un comunist sau un drac?“
„Dracul.“
„Nu e dracul, e comunistul. Că dacă dai cu agheasmă pe drac, îl arde, dar dacă dai pe comunist, nu zice nimic.“
De mult timp nu am mai auzit aşa glumă bună.
Nu sunt de acord cu cei care zic că noi, creştinii, nu tre­buie să râdem deloc. „Hristos nu a râs niciodată. Sau ai găsit tu în Biblie că a râs?“
Nu am găsit. Dar cred că încă nu sunt la măsura la care să nu mai râd.
Râsul mă destinde: e cel mai bun duşman al sufletelor posace, sterile.
Chiar Sfântul Antonie învăţa că nu e bine să strângem prea tare coarda arcului, că se rupe. Fiecare măsură cu ale ei.
Nu am de gând să scap de râs. Ştiu că dacă voi spori în dragoste de Hristos, şi mintea mea se va ocupa numai cu cele sfinte, râsul nu îşi va mai avea locul. Dar trecerea va fi firească.
7 noiembrie 1992
Marius a fost răcit şi abia azi m-am revăzut cu el, ca să continuăm discuţia despre privitul la televizor:
„Unde eram?“
„Ziceai de copierea comportamentului personajelor.“
„Da. Nu mă refeream la copierea unor crime sau a unor violuri. Cred că nu negi totuşi că multe dintre aceste ticăloşii au avut şi au loc mai ales datorită ecoului pe care îl au filmele cu astfel de subiecte. Mă refeream la înţelegea unui nou tip de vieţuire, a unuia în care Dumnezeu este prezent ca spectator.“
„Adică, dacă s-ar face un film despre viaţa unor creştini care postesc, care se roagă nu numai dimineaţa sau seara câte trei minute, ci care îşi fac canonul în linişte, care se spovedesc şi se împărtăşesc, un astfel de film le-ar părea occidentalilor drept science-fiction.“
„Ai înţeles mai bine decât mă aşteptam.“
„Dacă ar exista un astfel de film, cei care nu sunt creştini ar rămâne şocaţi să vadă că există oameni care îşi rânduiesc viaţa în aşa fel încât să fie în toate bineplăcuţi lui Dumnezeu. Oameni care au patimi, dar se luptă cu ele. Oameni care nu se ascund cu capul în nisip atunci când păcătuiesc, ci au curajul de a-şi înţelege greşeala şi de a-L ruga pe Domnul să îi îndrepte.“
„Da, un astfel de film ar pune automat în evidenţă întu­ne­ri­cul filmelor care, oricât de celebre ar fi, oricâte Oscaruri ar lua, te învaţă să trăieşti după cum îţi şopteşte vrăjmaşul: în patimi.“
„Cum era melodia aia, «Road to hell», drum spre iad. Încetul cu încetul, spre acest drum te călăuzesc unele multe filme.“
„Mai e ceva. Mai sunt şi filme care, deşi sunt vătămătoare, au nişte secvenţe care pe unii i-ar putea ajuta să fie mai buni, mai blânzi. Să luăm un exemplu: un film e foarte plăcut, are secvenţe psihologice interesante, te ajută să-i înţelegi mai bine pe cei handicapaţi fizic. Dar filmul are două faze sexy. Să zi­cem că doi soţi, după ce văd acest film, nu simt că li s-a stâr­nit pofta trupească. Dar dacă filmul e văzut de un ado­les­cent, îi poate trezi pofte trupeşti şi îl poate împinge spre păcat.“
„Există filme care pe unii îi pot folosi puţin, dar pe alţii îi pot duce în prăpastie. Numai că nu poţi preciza la fiecare film cine s-ar putea folosi din el.“
„Sunt filme pe care cei mai tari duhovniceşte le pot vedea fără să se smintească, dar care pe cei mai slabi îi smintesc. Şi nu poţi spune: acest film e recomandat numai sfinţilor, că nimeni nu ar avea smerenia să nu se uite la el.“
„Mai e şi un alt element subiectiv. Poate că un om mai slab, văzând un anumit film, reuşeşte să nu se smintească şi să îl vadă fără să se vateme. Dar altul, mai sporit duhov­ni­ceş­te, se poate vătăma. Sunt o mie de factori subiectivi în aceas­tă problemă.“
„Şi aici sunt de acord cu tine. Sunt subiective aprecierile de acest gen. Şi cel mai subiectiv e mai ales folosul pe care îl au creştinii din vederea filmelor. Puţini sunt cei care, după ce văd un film care i-a vătămat, au curajul de a recunoaşte că mai bine renunţau să îl vadă.“
„Da, găsesc tot felul de lucruri interesante prin care caută să ascundă eşecul: se mint singuri, numai să nu recunoască o greşeală. Numai în cazul în care filmul a fost plicticos au tăria de a recunoaşte că şi-au pierdut timpul.“
„Acum să vorbim despre televizorită. Cred că ţi-ai dat şi tu seama ce uşor devine drog privitul la televizor. Oamenii nu mai ştiu cum să scape de necazuri, cum să uite de greutăţi, cum să îşi odihnească mintea.“
„Şi televizorul este oricând la îndemână. E prietenul care la nevoie se cunoaşte. Omul pune mâna pe telecomandă şi nu îi mai dă drumul. La un moment dat ajungi că tot schimbi canalele, tot căutând ceva mai interesant, şi negăsind trebuie să te mulţumeşti cu ce găseşti.“
„Privitul la televizor creează o dependenţă psihică. Însă la noi nu e ca în Occident, unde sunt oameni care s-au îmbol­nă­vit psihic din dependenţa de televizor. Televizorul este aerul lor, fără televizor sunt morţi. Cel mai clar exemplu e cu tele­no­velele. Dacă vreo femeie pierde un episod din telenovela ei pre­ferată, zici că are de dat un examen. Devine nervoasă, agitată...“
„Nu toate femeile se uită la telenovele.“
„Nu, altele se uită la talk-show-uri de succes, care le înva­ţă cum să renunţe la ceea ce e mai curat în viaţa lor. Cum să se îndepărteze de ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la ele.“
„Din moment ce atât de multe femei văd aceste emisiuni, cele care nu se uită riscă să fie luate peste picior. Nu numai fe­meile se uită la talk-show-uri, se uită şi bărbaţii. Nu fac de­o­sebire aici. Doar că sunt unele femei care stau în casă mai mult decât bărbaţii, şi televizorul stă deschis tot timpul. Cât de­spre luatul peste picior, ăsta e preţul pe care l-au avut de plă­tit dintotdeauna creştinii: riscul de a fi luaţi în râs de ceilalţi.“
„În ceea ce priveşte televizorul, eşti deci de părere că ar fi bine ca cei care se consideră creştini să renunţe la el?“
„Da. Şi cel mai simplu argument este că noi, creştinii, nu avem timp liber. Sau nu ar trebui să avem timp liber. Când avem ceva timp liber putem citi, putem merge la slujbele din timpul săptămânii. Ca să nu zic că întotdeauna se găseşte cineva care să aibă nevoie de ajutorul nostru. Nu vorbesc de aju­torarea bolnavilor din spitale sau a orfanilor. Vorbesc de lucruri mai uşor de făcut. Putem să îi ajutăm pe prietenii noştri sau pe rudele noastre să înţeleagă mai bine învăţăturile Bisericii.“
„Şi cu odihna?“
„Să ştii că odihna adusă de televizor e o odihnă superfi­cia­lă, care închide inima şi răceşte mintea. Şi când ai nevoie de pu­ţin repaos, nu te împiedică nimeni să faci o plimbare, sin­gur sau cu prietenii. Nu te împiedică nimeni să găseşti un mij­loc de relaxare care să nu te vatăme.“
„Ãsta e principalul tău argument: că viaţa e scurtă şi că tre­buie să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a ajunge în rai. Privitul la televizor nu e ceva care să ajute la ajungerea în rai.“
„Acum vorbim despre televizor şi nu despre cum să ne ocupăm timpul, aşa că nu intru în detalii.“
„Dar dacă preotul ar spune omului obişnuit să nu se mai uite la televizor, crezi că l-ar asculta cineva?“
„Important este să spună, indiferent câţi îl ascultă sau nu. Chiar dacă unii îl iau în râs. Dar alţii vor înţelege că televi­zo­ri­ta este o patimă şi vor încerca să se lupte cu ea. Oricum, pă­rintele trebuie să atragă atenţia credincioşilor asupra faptului că păcatul cu gândul, păcatul la care te îndeamnă de atâtea ori emisiunile de la televizor distruge sufletul. Chiar dacă acţiu­nea lui e mai lentă, e mortală.“
„Şi crezi că poţi scăpa pe loc?“
„După ce spovedeşti o cădere, primeşti puterea să te lupţi cu ea. Aşa şi cu televizorita: primul pas este să iei hotărârea de a nu te mai lăsa întinat de ceea ce îţi oferă televizorul. Unii pot să renunţe dintr-o dată la el, aşa cum alţii renunţă dintr-o dată la fumat. Dar cei mai mulţi renunţă treptat, încetul cu încetul.“
„Nu există nici o broşură cu astfel de îndrumări.“
„Deocamdată nu, dar o să apară. În toate vremurile Domnul a avut creştini, mireni, dar mai ales clerici şi monahi care au dat un răspuns creştin problemelor care s-au ivit. Aşa o să fie şi cu televizorul.“
„Poate că deja s-au scris astfel de broşuri, dar nu ştim noi. Poate peste trei sute de ani creştinii vor citi cărţi despre privitul la televizor scrise de sfinţii care trăiesc în vremurile noastre. De sfinţi care vor fi canonizaţi până atunci.“
„Sfântul este cel care observă cel mai bine cursa vrăj­ma­şu­lui şi cum te poţi feri de ea. Dar nu este nevoie să apară cărţi împotriva televizoritei. Trebuie să ai un duhovnic care să ştie să aplice poveţele din scrierile sfinte şi, cu ajutorul lui, scapi cel mai uşor.“
„Ce părere ai despre revistele cu programele TV?“
„Sunt o armă excelentă pentru cel care vrea să scape de televizorită. Dacă înainte te uitai trei ore zilnic, acum îţi faci semn, şi îţi faci semne la emisiunile sau filmele care crezi că nu te vatămă prea tare. Şi le vezi numai pe acelea. Câştigi timp, pe care îl foloseşti la cele duhovniceşti. După câtva timp, constaţi că e bine să vezi mai puţine emisiuni. Că e bine să reduci privitul la televizor la câteva ore pe săptămână.“
„Măcar de ar ajunge toţi creştinii la măsura asta.“
„Nu îi împiedică nimeni. În afară de propriile patimi şi de diavol. Dar Dumnezeu vine în ajutor.“
„Nu crezi că e o utopie ideea că ar fi bine ca adevăraţii creştini să renunţe la televizor?“
„Nu e o utopie faptul că ar trebui să părăsim păcatul pentru a fi ai lui Hristos?“
„Nu, nu e.“
„Atunci nici lepădarea risipirii minţii cu ajutorul tele­vi­zorului nu e o utopie. Câtă vreme vor fi creştini iubitori de patimi, cu siguranţă va avea cine să butoneze televizorul. Dar, în acelaşi timp, vor fi şi creştini iubitori de Hristos care vor şti să ducă lupta cu patimile şi vor renunţa la televizor. Ştii, important este nu să fie convinşi de preoţi să renunţe definitiv la televizor. Duhovnicii să îi ajute măcar să renunţe la toate emisiunile care vatămă mintea. Şi după ce vor avea acest şoc, de a scăpa de sub hipnoza micului ecran, în timp vor fi singuri în stare să scoată televizorul din priză.“
„Cred că dacă s-ar uita mai puţin la televizor, creştinii ar trăi altfel.“
„Eu sunt sigur: televizorul ţine astăzi locul spectacolelor din arenele romane, spectacolelor cu lupte de gladiatori şi celorlalte prostii. Sfinţii Părinţi îi opreau pe creştini să mear­gă la astfel de spectacole şi tot aşa i-ar opri şi pe creştinii de azi să privească cea mai mare parte a emisiunilor de la tele­vizor. Asta dacă nu i-ar opri chiar de la toate.“
„Pâine şi circ!, asta vroiau cei care mergeau să vadă spectacolele din arene. Cam asta dă şi televizorul.“
„Televizorul nu dă decât circ. Nici măcar pâine nu dă.“
Cam ăsta a fost sfârşitul discuţiei despre televizor. Nu l-am reprodus prea exact, sunt cam obosit, dar cam aceasta a fost discuţia. Singurul punct asupra căruia mai şovăi puţin este că dacă Marius are dreptate, ar fi bine să mă uit mai rar la televizor.
8 noiembrie 1992
Nu mă aşteptam să îl conving atât de repede pe Nelu să se spovedească: alaltăieri i-am spus ce am vorbit despre el cu părintele Nicolae şi mi-a dat dreptate. A zis că şi el simţea de multe ori că e gata să fie biruit de păcat şi se gândea că, dacă apucă să păcătuiască, nu o să mai vină la spovedanie:
„Ştii, m-am gândit că dacă tot o să cad, ar fi o prostie să mă mai spovedesc. Ori merită să păcătuiesc, şi atunci nu mă spovedesc pentru că ar trebui să renunţ la păcat, ori nu merită, şi atunci nu o fac. În momentele mai grele prin care am trecut în ultimele luni mă gândeam că dacă fac dragoste cu Tatiana o să îmi fie mai bine: voi avea parte de momente de bine. Şi Tatiana îmi oferea tot sprijinul, dar m-a lăsat să stabilesc eu când sunt pregătit sufleteşte pentru asta. După spovedanie însă, am renunţat la ideea de a face dragoste cu ea până ne căsătorim. Ne-am hotărât: dăm la facultate şi apoi ne căsătorim.“
E mare lucru că au puterea de a lua viaţa în piept. Ce chestie, să te căsătoreşti la 19 ani... De fapt, cred că e mai bine aşa. Decât să cazi în curvie, şi apoi să porneşti la drum cu sufletul murdar... Nu ştiu dacă m-aş căsători imediat după terminarea liceului. Cred că mai aştept până după facultate. Dar dacă nu o să mai rezist dorinţei de a face dragoste cu fata iubită, o să mă căsătoresc. E cât se poate de firească o astfel de dorinţă. Prin secolul al patrulea, fetele se măritau la 12 ani. Vârsta a tot crescut, şi azi aproape nici o fată nu se mai mărită fecioară.
A fost un scandal la o clasă de liceu din nu mai ştiu ce oraş şi toate fetele au fost duse la control medical: numai două mai erau fecioare. Restul, femei. Şi clasa avea puţini bă­ieţi. De vină sunt părinţii, că ne lasă să ne căsătorim abia când li se pare lor că suntem maturi.
9 noiembrie 1992
Când cumpăram un loz, l-am văzut pe Marius. Mi-a zis că o să se roage să nu am parte de nici un loz câştigător:
„Nu îţi dai seama? Banii câştigaţi la jocurile de noroc sunt bani murdari. Dumnezeu nu te încearcă acum cu sărăcia ca tu să Îl rogi să te ajute prin lozuri. E ca şi cum mama ia cuţitul din mâna copilului ca nu cumva să se taie, şi copilul se joacă atunci cu foarfeca. Dacă Dumnezeu vrea să te încerce prin foame, rabdă. Încercarea va trece. Bucură-te că nu ai câştigat până acum: dacă ţi-ar fi pus dracul în faţa ochilor un loz cu o sumă mare de bani, să vezi prin ce ispite ai fi trecut. Să nu crezi că eşti ferit de patima iubirii de argint. Tu nu îţi dai seama, dar faptul că ai ajuns să tragi la loz arată o lipsă de încredere în grija lui Dumnezeu. Ori Dumnezeu nu există, şi atunci fă rost de bani cum ştii, ori El există, şi atunci încearcă să faci rost de bani în aşa fel încât să nu faci vreo greşeală.“
Nu prea m-a convins. Sunt atât de flămând încât vorbele lui n-au avut prea mare ecou în inima mea.
Am aflat că cele doi surori de mănăstire din grupul A.R.S. s-au îndepărtat de drumul lor spre „cer“ şi au poposit într-un bar, pe post de chelneriţe. Nu mă miră acest lucru. Diavolul care inspira tot circul cu vedenii a pus stăpânire pe ele, şi apoi le-a mai târât şi prin puţin desfrâu. Dumnezeu m-a scăpat la ţanc.
12 noiembrie 1992
Dimineaţă, când îmi ziceam rugăciunile, mi-a trecut prin cap gândul cel bun: mare prostie făceam cu lozurile. Fugeam de cruce. M-am rugat de atâtea ori să mă cureţe Dumnezeu de păcate, şi totuşi cum au venit încercările am cedat.
Ştiam că e o greşeală să tragi la loz în plic, dar pur şi simplu mi se părea că Dumnezeu îmi va înţelege disperarea. Încetul cu încetul dorinţa de a avea bani, cât să scap de foame pentru o vreme mai lungă, mi-a pătruns adânc în inimă.
Nu am putere să Îi mulţumesc lui Dumnezeu că trec prin această grea încercare, dar cel puţin îmi dau seama unde am greşit. Dumnezeu a îngăduit să trec prin această încercare şi imediat m-am simţit părăsit, imediat mi s-a părut că Domnul nu are grijă de mine, deşi sunt făptura Sa.
Doamne, îmi e atât de greu să rabd foamea... Credeam că e de ajuns să cred în Tine ca să am puterea de a răbda încercările. Dar nu îmi dădeam seama cât de slabă este credinţa mea... Nu îmi dădeam seama că voi ceda la încercări atât de uşoare.
13 noiembrie 1992
Oamenii sunt săraci. Sărăcia asta e o consecinţă a păcatului. Asta se vede clar din cuvintele pe care Dumnezeu i le-a zis lui Adam: „în sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea, până când vei muri“.
Situaţia de astăzi e foarte tristă: din ce în ce mai mulţi şomeri, care sunt lipsiţi până şi de posibilitatea de a-şi câştiga pâinea cu sudoarea frunţii.
20 noiembrie 1992
Ce groaznic este când îmi dau seama că, deşi aş vrea să fac cele bune, mă las păcălit de cele rele... Cred că acum, în zilele acestea, dracii m-au lăsat în pace, au intrat în inventar. Eu mi-am făcut rău şi fără contribuţia lor. M-am închinat „icoanei vorbitoare a fiarei“.
Oricât de sceptic am fost eu faţă de criticile aduse emi­siunilor şi filmelor de către anumiţi monahi mai îndârjiţi, iar trebuie să recunosc faptul că dreptatea nu a fost de partea mea.
Acum vreo opt zile am vrut să văd un film. Când s-a terminat, schimbând canalul, am mai văzut unul. Noaptea mă tot gândeam la filmele pe care le voi vedea a doua zi. Am văzut şi filme şi emisiuni care, deşi nu erau interesante, reu­şeau să mă facă să le urmăresc. A treia zi la fel: numai că in­tra­sem sub hipnoza televizorului. E stare plăcută, de relaxare, de viaţă fără griji. Tata credea că sunt la liceu, dar eu studiam „telecomanda“. M-am uitat în câteva zile la televizor mai mult decât într-un an de yoga.
Îmi tot spuneam: „lasă, că o să vină şi filme mai intere­san­te, din care voi avea ce învăţa“. Sau: „e bine că aflu atâtea lucruri despre preocupările celorlalţi, ca să nu devin un şoa­re­ce de bibliotecă preocupat numai de cărţi duhovniceşti“.
Am ajuns să simt nevoia să privesc televizorul. Am sen­za­ţia, nu ştiu dacă o fi aşa, că mintea ajunge la un fel de depen­den­ţă de televizor, dependenţă care seamănă cu cea a yoghi­ni­lor care simt nevoia de a medita. Creierul funcţionează altfel, e greu de descris cum.
22 noiembrie 1992
Am ajuns la Mănăstirea Peştera. Locurile sunt minunate. După-masă am fost cu un grup mic în Peştera Ialomicioarei şi am coborât până în locul numit Hades. Acolo e ca un cap de monstru, dar crescut din stâncă. Se zice că aici au fost iniţiaţi marii hierofanţi ai dacilor; doar e „peştera lui Zalmoxis“.
25 noiembrie 1992
Prima spovedanie din post. Din cauza mândriei începusem să cred că am voie să mă joc cu gânduri de desfrâu. În ultima vreme mi-au venit în cap amintiri de la Tantra. Cu imagini pasionale. Şi mă gândeam că aş mai fi putut face dragoste şi cu alte colege şi măcinam astfel de gânduri fără să îmi dau seama că sunt păcălit de draci.
Când am spovedit că mi-a trecut prin cap să fac dragoste cu Miruna, părintele Teofan m-a mustrat tare. M-a îndemnat să zic o rugăciune scurtă ori de câte ori îmi mai vin gânduri pătimaşe. Nu îmi dau seama cum am început să primesc iarăşi gânduri de desfrâu.
27 noiembrie 1992
Ce le pot face preoţii oamenilor săraci: să le dea tuturor de mâncare? Nu. Mulţi săraci ar putea fi ajutaţi de creştinii care au o situaţie materială bună, dar nu toţi. Ce s-ar putea face cu ceilalţi? Şi, de fapt, ce se poate face cu săracii care vin să cea­­ră cuvânt de folos, în condiţiile în care creştinii mai în­stă­riţi chel­tuiesc mult pentru câinii cu care ies la plimbare, dar pen­tru săraci nu au de gând să dea un ban?
Mi se pare că soluţia ţine de planul duhovnicesc: preoţii i-ar putea să înţeleagă altfel crucea pe care o duc. Sărăcia e o cruce foarte grea. E dificil să înţelegi singur cum trebuie pur­ta­tă. Dacă însă preotul care îţi vorbeşte ştie ce înseamnă viaţa de înfrânare, cuvântul lui e nu numai plin de mângâiere, ci şi de putere. Părintele Teofan, cu nevoinţele sale pustni­ceşti, cu suferinţele din închisoare, este un om care ştie să îşi întăreas­că ucenicii care trec prin necazuri.
28 noiembrie 1992
Au venit radiesteziştii la mănăstire. Sunt cazaţi în vila de peste pod. I-am dus în peştera mare, trimis de părintele ca ghid.
Nu ştiu exact ce năzbâtii au prin cap, deşi ştiu că sunt rătăciţi. Şeful lor, comandorul Laurian Sârmulescu, mi se pare un tip foarte puternic, e genul de om care îi manipulează cu mare uşurinţă pe cei din preajma sa.
Fratele Nicolae mi-a spus că l-a chemat pe comandor la el în chilie, spunând că îl doare spatele. Vroia să vadă dacă comandorul va ghici unde anume îl doare. Mi-a zis că avea de gând, în cazul în care Laurian i-ar fi spus unde îl doare, să nu recunoască că este aşa. Dar, culmea, comandorul i-a arătat precis cele trei locuri în care îl durea spatele, nu numai unul singur. Fratele Nicolae s-a mirat de puterile comandorului: „M-am jucat cu dracul. Vroiam să îl fac de ruşine, şi când colo m-a lăsat mască“.
Această întâmplare arată că radiesteziştii au puteri evi­den­te. De la draci le au.
Stând în faţa peşterii mari am auzit o întâmplare tristă. Pe creasta muntoasă din faţa peşterii stăteau doi tineri îndră­gos­tiţi. Ea s-a aplecat să culeagă o floare de colţ şi era să cadă în prăpastie. El a încercat să o salveze, dar au căzut amândoi. Au murit pe loc. Cred că pentru jertfa pe care a făcut-o încer­când să-şi salveze prietena, el s-a mântuit.
29 noiembrie 1992
Am văzut câţiva radiestezişti în peşteră: făceau spiritism, chemând duhul Maicii Domnului. Ei credeau că Maica Dom­nu­lui le vorbeşte prin mişcările sârmei radiestezice. Mi-a părut rău că nu am priceperea de a-i convinge că sunt rătăciţi. Părintele Teofan mi-a spus că pe unii i-a întors, dar marea ma­joritate sunt fanatici. Aşa eram şi eu când mergeam la cursurile lui Tăureanu.
Radiesteziştii, „sârmiştii“ cum li se mai spune, sunt mai pe­ri­culoşi decât yoghinii. Pentru că părând mai apropiaţi de Biserică, este destul de greu să spui cu exactitate ce e greşit la ei. Biserica catolică i-a blestemat pe toţi şi a dat anatemei radiestezia. Dar Biserica Ortodoxă nu are o poziţie clară faţă de ei. Părintele Arsenie zice că, din moment ce la Sinoadele Ecumenice s-a dat anatemei orice formă de erezie, înseamnă că şi învăţătura radiesteziştilor este anatemizată. Dar ar fi fost bine dacă Biserica Ortodoxă ar da anatemei fiecare erezie contemporană, pentru ca oamenii să ştie de ce să se ferească.
După ce în primul mileniu ereticii se separau de Biserică, şi Sfinţii Părinţi nu pridideau să scrie împotriva ereziilor lor, în mileniul al doilea ereticii au căutat să se ascundă în Biserică. Nu toţi; unii s-au despărţit cu surle şi trâmbiţe. Dar alţii au rămas aproape de Biserică tocmai pentru că şi-au dat seama că rătăcirea lor va fi vădită mai greu.
Dacă radiesteziştii nu ar veni la biserică, lumea ar înţelege că sunt eretici. Dar aşa... Ei nu vin la biserică din aceleaşi mo­­tive pentru care venim noi. Noi venim ca să ne unim cu Mi­rele Bisericii, cu Hristos. Să lepădăm toată grija cea lu­meas­că şi să Îl primim pe Hristos. Lepădăm tot ce intră în con­tra­dic­ţie cu învăţătura Părinţilor Bisericii.
Radiesteziştii vin la biserică pentru a se umple de energie, pentru a-şi purifica canalele energetice. Şi iau din învăţăturile sfinţilor numai partea care nu intră în contradicţie cu învă­ţă­tu­ra lor. Şi totul e atât de firesc pentru ei... Profesorii lor, care au grade mai mari îi trimit la biserică. Poate spune cineva că profesorii sunt răi sau că îi învaţă cele rele?
Dacă profesorii lor sau comandorul însuşi le-ar spune să nu meargă la biserică, atunci ar putea apărea semne de în­tre­bare. Sau dacă nu le-ar spune nimic şi ei ar intra întâmplător în vreo biserică, şi şi-ar da seama că ceea ce predică părintele nu seamănă cu ceea ce ştiu ei de la cursuri, iarăşi ar fi motive de îngrijorare.
Dacă la prima întâlnire cu părintele Ioan de la Recea nu aş fi crezut că tot ce mi-a spus e teatru făcut de ochii lumii, dacă aş fi venit fără prejudecăţi, convertirea mea ar fi avut loc atunci. Sunt aproape sigur de asta.
Dar diavolul asta face: îşi ia măsuri de precauţie ca nu cumva ucenicii săi să se lepede de înşelare. El încearcă să re­du­că la zero posibilitatea ca ei să se convertească. Numai că nu e atotputernic. Întotdeauna mai rămâne o şansă de întoarcere.
Radiesteziştii îi înşală pe mulţi: merg la biserică, fac pelerinaje prin mănăstiri, ba fac şi donaţii serioase. Dar astfel de donaţii ar trebui refuzate, pentru că sunt strânse cu preţul pierderii unor suflete.
30 noiembrie 1992
Sfântul Apostol Andrei. Nu credeam că voi da de un om care să mă domine psihic aşa cum m-a dominat Laurian. Nici la Tăureanu nu am simţit atâta putere diavolească în ochi cât am simţit la el. Deşi părintele Teofan îmi dăduse ascultare să nu vorbesc cu el, l-am chemat la mine în cameră ca să stăm de vorbă. Crezând că părintele exagerează puţin şi că nu are ce să mi se întâmple, am vrut totuşi să vorbesc cu coman­do­rul. Eram curios să văd cam ce fel de om e şi cam ce prostii are în cap.
A urcat la mine în cameră şi a început să îmi zică tot felul de prostii, cea mai mare fiind următoarea: „Tu ai un diavol în tine de când ai făcut yoga. Numai eu pot să ţi-l scot. Nici dacă te călugăreşti nu va ieşi. Şi dacă nu mă laşi să ţi-l scot eu, la Judecată o să îţi pară rău că ţi-ai ratat singura şansă de îndreptare.“
Eu nu credeam ce îmi spunea. Dar în timp ce îmi vorbea, uitându-se fix în ochii mei, ca şi cum ar vrea să mă hipnoti­ze­ze, simţeam cum din ochi îi iese o putere care intră în mine. Simţeam această putere ca pe ceva fizic, care îmi făcea rău. Îmi venea să vomit. La un moment dat, nu am mai rezis­tat şi am fugit după părintele Teofan. Era în biserică, vorbind cu o femeie. Mie îmi era atât de rău, încât l-am rugat să mă asculte cât mai repede. I-am spus ce mi s-a întâmplat, şi în timp ce îi vorbeam simţeam cum sufletul mi se uşurează. Am ieşit din biserică liniştit, dar hotărât să nu mai calc ascultările pe care le primesc.
Dacă l-aş fi ascultat pe părintele, totul ar fi fost bine. Dar pentru că am judecat ascultarea şi am călcat de bunăvoie cuvântul părintelui, mi-am primit pedeapsa cuvenită.
1 decembrie 1992
Nu mi-am făcut canonul. Mi se pare prea obositor să zic în fiecare zi Paraclisul Maicii Domnului şi Acatistul Sfântului Dimitrie Basarabov. Nici ieri nu mi l-am făcut. Ar fi putut şi părintele să îmi dea un canon mai mic.
2 decembrie 1992
Înainte de a mă întoarce acasă am vorbit iar cu părintele Teofan. M-a mustrat că nu mi-am făcut canonul: „Cine nu îşi face canonul se face de râsul dracilor. ˚i se pare canonul prea lung: vino şi spune-mi, poate îl mai micşorez. Canonul e medicamentul pentru suflet: refuzi medicamentul, rămâi bolnav. Altfel nu se poate“.
„Mă plictisesc repetând Paraclisul. L-am învăţat aproape pe dinafară. Şi Acatistul Sfântului Dimitrie nu îl înţeleg: ce rost are să îi spun sfântului să se bucure? Mai bine i-aş cere să mă ajute cu ceva.“
„Da, canonul e plictisitor la început. Pentru că nu ştii să te rogi. Dracii îţi dau gânduri de plictiseală şi tu le primeşti. Ia să văd, cum te rogi?“
M-a pus să citesc prima cântare din Paraclis.
„Nu e bine. Ia fii atent la mine. Dacă ţi-aş vorbi repede de tot, m-ai înţelege?“
„Cred că nu.“
„Atunci cum vrei să te înţeleagă pe tine Maica Domnului dacă te rogi atât de repede? Nu eşti aproape deloc atent la ceea ce citeşti. Se vede că vrei să termini canonul cât mai repede.
Dacă vrei ca Maica Domnului să îţi asculte rugăciunea, trebuie să te rogi fără grabă. Trebuie să încerci să fii atent la fiecare cuvânt. Fiecare cuvânt din rugăciune este important. Trebuie să rosteşti cuvintele clar şi rar, astfel încât dacă ar mai fi lângă tine altcineva, să se poată ruga împreună cu tine. Să îţi înţeleagă cuvintele.
Ştii, Dumnezeu şi sfinţii ne înţeleg oricât de repede ne-am ruga, şi dacă terminăm Paraclisul în cinci minute. Dar mintea noastră nu poate pătrunde duhul rugăciunii decât dacă ne rugăm fără grabă: un Paraclis nu trebuie făcut mai repede de jumătate de oră. Sau măcar douăzeci de minute. Ştiu că fiecare are ritmul lui, dar nu putem nici să ne rugăm fără să pricepem ce spunem. Trebuie să înţelegem ceea ce cerem Dom­nului sau sfinţilor. Cum vrei să te asculte Maica Domnu­lui, dacă nici tu nu ai timp să înţelegi ceea ce îi ceri?
Roagă-te fără grabă, şi vei înţelege dulceaţa rugăciunii.
Cât despre acatiste... E atât de frumos să îi spui unui sfânt: «Bucură-te...» Aşa îi arăţi evlavia pe care o ai faţă de el. Şi heretisind un sfânt, dragostea pe care i-o porţi creşte. Nu îi ceri nimic sfântului, dar spunându-i acatistul mintea ta se cu­ră­ţă, şi sfântul intervine în viaţa ta.
Viaţa creştinilor este o viaţă în care sfinţii şi puterile cereşti îşi arată tot timpul puterea ocrotitoare. Aşa cum dracii caută la fiecare pas să ne piardă, tot aşa la fiecare pas sfinţii şi îngerii ne sprijină.
Spune acatistul în continuare. Şi în câteva săptămâni îţi va da Dumnezeu să îi cunoşti frumuseţea. Totul e să te rogi cum ţi-am zis, fără grabă şi cu luare-aminte.
Dacă vor fi momente în care te va birui oboseala, atunci poţi zice şi mai repede; dacă nu grăbeşti ritmul, mintea înce­pe să zboare. Şi asta e rău.
Găseşte-ţi un ritm intermediar: nici prea repede, ca să nu poţi lua aminte la ce zici, dar nici prea rar, ca să îţi zboare min­tea. De fapt, în timp mintea va ajunge să se îndulcească de fiecare cuvânt al rugăciunii. Ritmul se va modifica de la sine.
Foarte important este ca niciodată când îţi faci canonul să nu te gândeşti la ce urmează. Caută o oră în care eşti liber, o oră în care nu ai altceva de făcut, şi atunci roagă-te. Dacă stai presat de ceea ce ai de făcut după canon, mintea nu poate fi atentă la rugăciune.
Un mijloc foarte bun de pregătire a minţii pentru rugă­ciu­ne este citirea dintr-o carte duhovnicească. Cititul linişteşte mintea, o adună din împrăştiere. Când citeşti, sufletul capătă râvnă pentru rugăciune.“
3 decembrie 1992
După ce m-am miruit, în biserică a intrat un domn pe care l-am văzut pentru prima dată:
„Părinte, sora mea, cu care aţi vorbit alaltăieri, e moartă. S-a sinucis.“
Părintele Dumitru a început să îi explice omului că nu o poate înmormânta, că sinucigaşii nu pot avea parte de ultima slujbă, pentru că s-au rupt de Dumnezeu şi fără să vrea au ales iadul.
Omul nu vroia decât să fie puţin consolat de părinte, dar părintele s-a tulburat tare când a auzit că femeia s-a sinucis:
„Nu înţelegi, ţi-am zis de mai multe ori, nu îi pot face slujba!“ Dar omul înţelesese. Părintele era atât de supărat, încât nu mai era atent la ce îi spunea omul ăla. Bine cel puţin că domnul respectiv era o fiinţă răbdătoare, că altfel pleca scâr­bit de comportamentul părintelui şi poate nu mai călca prin biserică până la sfârşitul vieţii.
El nu avea de unde să ştie că părintele se poartă aşa numai pentru că a văzut o biruinţă a diavolului şi s-a simţit învins. Este firesc să ai mustrări de conştiinţă când îţi dai seama că poate, dacă aveai mai multă înţelegere faţă de omul din faţa ta, acesta se lăsa luat de mână.
Cât de grea este preoţia... Dai socoteală pentru fiecare suflet de care nu te-ai îngrijit cum trebuie. Din câte îl cunosc eu pe părinte, mi s-a părut că motivul supărării a fost că nu a ştiut să fie mai aproape de femeia care s-a sinucis.
Îmi vine în minte imaginea femeii moarte. Cât e de groaz­nic să nu mai ai nici o posibilitate de a repara greşeala făcu­tă! Îmi dau seama de ce părintele Teofan se supăra când îi spuneam că am gânduri de sinucidere. De la primirea unor astfel de gânduri se poate ajunge la făptuirea lor.
4 decembrie 1992
Cât de impresionat am fost eu cu timp în urmă de pro­fe­ţii­le lui Sundar Singh şi de fapt textele nu sunt autentice. Sun­dar Singh a crezut că sfârşitul lumii va fi exact aşa cum îl de­scrie Apocalipsa, şi despre asta a vorbit nu o dată în confe­rin­ţe­le sale. Dar cine a scris „profeţiile“ s-a bazat pe faptul că va trece multă vreme până când va fi dat în vileag. Slujitorii Bi­se­ricii nu s-au preocupat să combată astfel de bazaconii, dar ele au prins la lume. Şi era atât de uşor să dai în vileag falsul...
Oricum, isteria asta cu Noul Ierusalim prinde uşor la ro­mâni. Înşelarea demonică de la Pucioasa mi se pare un exem­plu grăitor. Chiar dacă ierarhii sunt împotrivă, nici unul nu i-a dat până acum anatemei pe „pucioşi“. Dar Sfinţii Părinţi i-ar fi anatematizat imediat şi pe Marian Zidaru, şi pe toţi acoliţii lui. Cât despre „Sfânta“ Verginica, am auzit că i-au deschis sicriul şi în loc să găsească sfinte moaşte au găsit resturi urât mirositoare. Asta e sfinţenia de la Pucioasa...
Oricum, îmi pare rău că nu avem şi noi un artist atât de priceput cum e Zidaru... Dacă ar fi fost ortodox cu adevărat, şi nu doar cu numele, ar fi fost capabil de multe. Dar se pare că diavolul stă la pândă şi cum vede că cineva are mai mulţi talanţi de la Dumnezeu, se grăbeşte să îl tragă de partea lui.
5 decembrie 1992
Primul lucru pe care l-am făcut când a murit mama, a fost să pun mâna pe o Biblie. Cât regret acum că am vrut să încep cu începutul, adică cu Vechiul Testament... Am închis cartea imediat. Acum am ajuns la concluzia că nu e de folos nimă­nui să înceapă cu Vechiul Testament. Trebuie citit Noul Tes­ta­ment în linişte, de câteva ori, şi abia apoi se poate trece la Vechiul Testament.
Noul Testament e cartea mea de căpătâi. Mai ales Sfintele Evanghelii. Mântuitorul ar vrea să înţelegem toţi că Sfânta Scriptură e scrisă şi pentru noi. Tot ce apare acolo nu a fost scris numai pentru cei care au trăit pe vremea Sfinţilor Apostoli, ci pentru toţi creştinii de până la a Doua Venire a Domnului.
Noul Testament mă ajută să trăiesc după alte criterii decât ale lumii moderne. Citesc şi îmi dau seama că diavolul vrea să mă rupă de Evanghelii.
Dumnezeu e dragoste. Nimeni nu fuge de dragoste. Dracii le spun oamenilor că Dumnezeu e Judecătorul aspru, care stă cu bâta pe noi, gata să pedepsească cea mai mică abatere. Dar Evangheliile ne arată un Dumnezeu blând, iubitor, un Dumnezeu care are grijă de noi, care suferă pentru noi. Cum zice Sfântul Isaac Sirul: „Doamne Iisuse Hristoase, care ai plâns pentru Lazăr şi lacrimi de milostivire ai vărsat pentru dânsul, primeşte lacrimile mele...“
Noi cunoaştem din Evanghelii dragostea lui Dumnezeu şi învăţăm să ne bucurăm de dragostea Lui. Şi atunci când ajungem la greu, e bine să ne aducem aminte de grija cu care i-a mângâiat Hristos pe cei aflaţi în necazuri.
Recitind ultimele patru rânduri m-am întrebat de ce scriu la plural. Acesta e doar un jurnal, şi pluralul arată că scriu de­spre ceva trăit de mai mulţi. Dar mi-e greu să folosesc sin­gu­larul atunci când scriu despre ceva ce e specific întregii co­mu­nităţi creştine. Nu numai eu prind putere citind Sfânta Scrip­tură, ci toţi ceilalţi. Nu scriu numai aici la plural, ci peste tot unde ceea ce scriu e valabil şi pentru alţii. De altfel, mi-ar fi mai greu să scriu: „Eu cunosc din Evanghelii dra­gos­tea lui Hristos. Când ajung la greu e bine să îmi aduc aminte de grija Sa...“
Poate astfel de cugetări nu au ce căuta într-un jurnal. Cred că după ce voi umple caietul acesta mare o să îmi schimb fe­lul de a scrie. O să trec la două caiete separate. Unul cu jur­na­lul propriu-zis, cu lucrurile care mi se întâmplă, şi altul cu gân­durile mele despre credinţa creştină şi cu dialogurile mai importante la care iau parte.
6 decembrie 1992
Sfântul Nicolae. Ce binecuvântare pentru noi, bucureşte­nii, că avem mâna Sfântului Nicolae...
Aseară i-am făcut acatistul şi am simţit multă bucurie în suflet. Parcă simţeam că sfântul mă ocroteşte.
15 decembrie 1992
Citind în viaţa Sfântului mucenic Nestor cum l-a bătut pe păgânul Lie, mi-a trecut prin minte că la fel aş fi putut să îl bat pe Ueshiba, marele sen-sei, iniţiatorul „artei păcii“. Am credinţa că dacă aş fi participat la o demonstraţie în care el îi invita pe cei din public să îl lovească, fiind convins că nimeni nu îl poate lovi, Dumnezeu m-ar fi întărit să îi dau o palmă.
Mi-am imaginat sala plină, pe Ueshiba stând în sei-za, şi pe mine ducându-mă în faţa lui.
„Maestre, până acum nimeni nu v-a putut lovi fără să îi per­miteţi aceasta. Dacă eu reuşesc să vă dau o palmă, recu­noaş­teţi că puterea care mă întăreşte este mai mare decât pu­te­rea pe care o folosiţi dumneavoastră?“ Dacă nu înţelegea engleza, i-ar fi tradus translatorul.
Sunt convins că Ueshiba ar fi acceptat târgul, fiind sigur că nimeni nu poate fi mai tare decât el. Şi cred că Dumnezeu m-ar fi întărit să îi dau o palmă. Cred că ar fi fost cea mai ră­su­nătoare victorie a credinţei creştine împotriva tuturor for­me­lor de arte marţiale.
Ueshiba a murit şi nu a lăsat nici un urmaş la fel de tare. Şi poate că nici el nu era atât de tare pe cât se zice.
Acum, când scriu, şi îmi place din ce în ce mai mult să scriu, pentru că mă înţeleg mai bine, îmi dau seama că dacă ar fi fost voia lui Dumnezeu ca Ueshiba să fie ruşinat, ar fi trimis un alt creştin să îl pocnească. Cine ştie de ce nu a făcut-o...
Oricum, nu oricine ar fi putut să îl pocnească pe Ueshiba. Pentru că asta ar fi fost o palmă dată diavolilor. Şi totuşi, chiar dacă sunt păcătos, am credinţa că, dacă aş fi primit binecuvântarea duhovnicului, aş fi putut să îl lovesc pe Ueshiba. Dacă duhovnicul mi-ar fi dat binecuvântare, atunci diavolul nu ar fi avut nici o putere asupra mea.
17 decembrie 1992
Oricât de tare ar fi huliţi ierarhii ortodocşi de gurile rău-voitoare, câtă vreme mai avem episcopi ca Fericitul Ioan Maximovici, făcătorul de minuni din San Francisco, e semn că Dumnezeu nu ne-a părăsit.
Să trăieşti în secolul XX, să fii episcop, şi să fii nebun pentru Hristos... După moarte a făcut zeci de minuni. S-a arătat cuiva în vis şi i-a spus: „Deşi am murit, sunt viu!“
Biserica rezistă, oricât de puternic ar fi lovită de duşmanii văzuţi şi nevăzuţi.
Vlădica Ioan a avut mari necazuri în timpul vieţii. A ajuns chiar să fie judecat la tribunal. A pătimit cam ca şi Sfântul Nectarie de Eghina. Suferinţele lor arată că diavolul nu sufe­ră ierarhii cu viaţă sfântă. Încearcă să îi scoată din luptă.
Ce bine că mai avem ierarhi sfinţi... Aceştia sunt păstorii pe care îi iubeşte Hristos: cei care defăimează bogăţia şi înţe­lep­ciunea acestei lumi pentru a-şi face comoară în ceruri.
18 decembrie 1992
Am citit Viaţa Sfinţilor Bonifatie şi Aglaida, care se prăz­nu­iesc mâine. Nu ştiu dacă mai există vreo viaţă de sfânt care să mişte sufletul spre pocăinţă aşa cum o mişcă viaţa Sfân­tu­lui Bonifatie. Mi se pare că a fost oarecum nedreptăţit: Sfânta Maria Egipteanca e cinstită de toată lumea, iar despre Sfântul Bonifatie lumea nu ştie aproape nimic. Sau, mai bine zis, ştiu numai cei care se îndeletnicesc cu citirea Vieţilor Sfinţilor.
Bonifatie a fost şi beţiv, şi desfrânat, dar în acelaşi timp era iubitor de străini şi de săraci şi pe mulţi îi ajuta. Aglaida, stăpâna şi amanta lui, îi era alături nu numai la păcat, ci şi la săvârşirea faptelor bune.
Bonifatie şi Aglaida mi se par reprezentativi pentru creş­ti­nii din zilele noastre, care amestecă virtutea cu patima. Ceea ce îi deosebeşte pe ei de creştinii de azi e un lucru de căpătâi: ei suspinau adesea înaintea lui Dumnezeu pentru a fi izbăviţi de păcatele în care trăiau.
O parte dintre creştinii de azi trăiesc într-o stare de com­pro­mis permanent, pe care îl justifică printr-o generalizare a păcatului în întreaga societate: „Dacă şi ceilalţi păcătuiesc, şi chiar mai mult ca noi, înseamnă că noi suntem aproape curaţi“.
Bonifatie şi Aglaida nu căutau să îşi justifice păcatul, ci îşi recunoşteau neputinţa şi doreau să se ridice din cădere. Cred că tocmai conştiinţa propriilor păcate i-a dus mai apoi pe calea sfinţeniei.
Vreau să învăţ bine istoria lor, ca să o pot spune câtor mai mulţi oameni. Numai diavolul s-a opus ca Sfântul Bonifatie să fie cunoscut mai bine. Într-un fel, faptul că de Sfânta Maria Egipteanca ştie toată lumea, iar de Sfântul Bonifatie ştiu doar foarte puţini, are un efect clar: puţini oameni, citind viaţa sfin­tei din Egipt, se recunosc în ea. Multe femei zic: „Ia uită-te, cât de desfrânată a putut fi... Nu e de mirare că a fost ne­voie de atâtea nevoinţe ca să se curăţească“. Prea puţini oameni se regăsesc în Sfânta Maria Egipteanca. Numai cei care au puţină smerenie şi vor să se ridice din păcate văd în ea un mo­del real de îndreptare a vieţii. Ceilalţi o consideră un caz inte­re­sant, extraordinar, dar care nu are ecou în pro­pria lor viaţă: că doar ei nu au păcătuit cât ea, ci au păcătuit atât cât păcă­tu­iesc oamenii „normali“, ca Bonifatie şi stăpâna sa.
Când Aglaida i-a cerut lui Bonifatie să meargă în Răsărit, ca să aducă moaşte de sfinţi, Bonifatie a întrebat-o: „Dacă mă vor aduce pe mine moaşte, va fi bine?“. Aglaida i-a spus doar atât: „Beţivule!“. Mi se pare foarte important momentul acesta. Aglaida a dat verdictul obişnuit pe care societatea noastră îl dă celor care vor să Îl slujească pe Hristos: „Păcătoşilor, vedeţi-vă de treabă!“
Nu ştiu dacă Bonifatie se gândea serios la martiriu când a pus acea întrebare. Dar cert este că lucrul acesta i-a trecut prin cap. De păcătuit păcătuia, dar inima lui nu era îndestulată, nu era mulţumită. S-a gândit la martiriu.
Oamenii de astăzi s-au obişnuit să elimine din mintea lor orice gând privitor la o viaţă jertfelnică.
Mă frământă cum trăiesc cei de lângă mine. Mă gândesc la ei, scriu despre ei, dar nu îi judec. Aş vrea să îi înţeleg cât mai bine, ca să îi pot ajuta să se ridice. Mă doare că din ce în ce mai puţini oameni vor să ducă o viaţă închinată lui Dumnezeu. Sfântul Bonifatie este unul dintre cei care au puterea de a ne ajuta să ne ridicăm.
Eu am mare nevoie de ajutorul său pentru a-mi pune viaţa în ordine. S-ar putea ca alţii să nu fie impresionaţi de viaţa lui. Chiar dacă pe alţii nu îi va mişca, cel puţin eu trebuie să arăt prin viaţa mea că întâlnirea cu sfântul nu a fost întâm­plă­toa­re. Aşa simt când citesc fiecare viaţă de sfânt sau de cuvios: că mă întâlnesc cu ei. Că întâlnirea aceasta trebuie să aibă roade. Şi că dacă viaţa mea se schimbă în bine, înseam­nă că întâlnirea a rodit.
Dacă voi rezuma „întâlnirea“ mea cu Sfântul Bonifatie la câteva rugăciuni şi trei discuţii cu prietenii, voi pierde esen­ţia­lul: faptul că pocăinţa lui Bonifatie trebuie să îmi fie exem­plu. Că trebuie să arăt prin faptele mele că i-am citit viaţa.
În timp ce o citeam, când mă apropiam de sfârşit, mi-au venit în minte cuvintele Psaltirii: „Gata este inima mea, Dum­nezeule!“ Adică: „Acum e momentul în care trebuie să fiu al Tău, Doamne. Acum şi nu mai încolo!“
Oricât de slab aş fi, oricât de păcătos aş fi, dacă voi fi pus să Îl mărturisesc pe Hristos, ar trebui să o fac fără să îmi fie teamă. Şi când mă gândesc la mărturisire nu mă gândesc strict la martiriu.
Dacă pe Sfântul Bonifatie nu l-ar fi ucis, deşi el şi-a dorit martiriul, şi dacă s-ar fi întors acasă, sunt convins că se întorcea cu totul alt om. Sunt convins că nu s-ar mai fi culcat cu Aglaida şi că s-ar fi lăsat de băutură.
Din momentul în care a vrut să Îl mărturisească pe Hristos, el a devenit un alt om. Sfânta Mare Muceniţă Tecla nu a murit în chinuri, nu a fost martirizată. A murit la nouăzeci de ani, în pustie, după ce a petrecut o viaţă de ru­gă­ciu­ne şi nevoinţă. Dar datorită pătimirii ei pentru Hristos în tinereţe, Biserica a cinstit-o cu numele de Mare Muceniţă.
Cam tot aşa cred că era şi cu Bonifatie: dacă ar fi scăpat cu viaţă din chinurile la care a fost supus, el ar fi dus o viaţă de sfinţenie. Importantă a fost hotărârea lui de a-L mărturisi pe Hristos.
Oare ce a fost în mintea lui? Să laşi traiul comod, băutura şi pe Aglaida şi să mergi la moarte... Bonifatie mi se pare tipul clasic al păcătosului pentru care S-a răstignit Hristos. Hristos nu a venit numai pentru cei care s-au pocăit de păcate şi şi-au îndreptat vieţile de la prima spovedanie.
Aşa e cel mai bine, ca prima spovedanie să însemne sfârşitul păcatului şi începutul vieţii de pocăinţă. Dar mul­to­ra le este greu să se pocăiască de la prima spovedanie şi le este şi mai greu să părăsească păcatul.
Prima spovedanie trebuie să însemne oricum începutul luptei. Şi chiar dacă mai există căderi, chiar dacă mai există poticniri, lupta cu păcatul trebuie dusă mai departe. Trebuie dusă cu nădejdea că Hristos vine în întâmpinarea celui căzut. Dacă Aglaida nu i-ar fi cerut lui Bonifatie să aducă moaşte de sfânt, dacă ei nu îşi doreau ca, pentru rugăciunile muce­ni­ci­lor, să primească puterea de a se ridica, atunci vieţile lor ar fi decurs lin. Şi ar fi ajuns amândoi acolo unde ajung păcăto­şii care se pocăiesc superficial şi amână îndreptarea: în iad.
Faptul că îşi doreau să îşi îndrepte vieţile i-a mântuit (e aproape două noaptea, îmi pică ochii de somn şi totuşi scriu; îmi place din ce în ce mai mult să vorbesc cu bunul meu prieten de hârtie, jurnalul).
Esenţial este să vrei, să ai curajul de a te lupta cu tine, cu toate neputinţele tale. Vreau să merg pe urmele Sfântului Bonifatie. Chiar dacă nu voi avea parte de sfârşitul lui, viaţa de zi cu zi îmi dă o mie de prilejuri de a-mi mărturisi cre­din­ţa. A fi creştin astăzi e aproape un martiriu. Pentru că atât de tare a intrat păcatul în sufletele oamenilor, încât cei care vor să se lupte cu el sunt imediat etichetaţi drept fanatici.
Dacă la căsătorie mirenii şi-ar schimba numele şi ar primi un nume nou, aşa cum primesc monahii la călugărie, eu aş fi vrut să îl port pe cel al lui Bonifatie.
Mă duc să mă culc, ca să nu îmi fie rău mâine. Ştiu că e bine să păstrez măsura şi să nu mă joc cu oboseala.
19 decembrie 1992
O discuţie interesantă cu Marius. L-am întrebat:
„De ce crezi că unii dintre cei care trec la sectanţi duc o viaţă mai curată decât a multora dintre ortodocşii de care s-au despărţit?“
„Crezi că există un singur om care a trecut la sectanţi cu sufletul mai curat decât al celui mai mare păcătos ortodox?“
„Evident. Sunt o grămadă. Nu încerca să mă convingi că toţi ortodocşii sunt sfinţi, iar sectanţii sunt păcătoşi.“
„Oricum, chiar dacă numai puţini ortodocşi sunt sfinţi, Ortodoxia este calea sfinţeniei. Iar sectele, oricât de râvnitori ar fi sectanţii, sunt drum al întunericului. Nici un sectant nu poate dobândi sfinţenia. Sfinţenia se dobândeşte numai prin Biserică. Pentru asta există Biserica.“
„Şi cu sectanţii care nu fac păcate?“
„Cei care părăsesc Ortodoxia nici nu trebuie să mai facă alt păcat. Au intrat direct în braţele Satanei. Cât despre cei care s-au născut în secte, au trăit toată viaţa în secte şi nu au cu­nos­cut Ortodoxia, păcatul lor nu este la fel de mare. Uite, să ne re­fe­rim la protestanţii din Germania. Se nasc, trăiesc şi mor de­par­te de Ortodoxie. Nu cunosc nimic despre Ortodoxie.“
„Cum nu? Doar aud şi ei la radio, la televizor, că există ortodocşi.“
„Acum eşti ironic şi nu e cazul. Da, văd la televizor că există ortodocşi. Dar ce ştiu ei despre ortodocşi? Că sunt unii care s-au abătut de la învăţătura lui Hristos, inventând o grămadă de ritualuri care nu au legătură cu viaţa creştinilor din primul secol al propovăduirii Evangheliei. Le este foarte greu ca, văzând la ştiri două minute dintr-o Sfântă Liturghie de Paşti, să înţeleagă că adevărul e în Ortodoxie. Le e şi mai greu ca, citind despre căderile unor anumiţi clerici, să aibă cu­riozitatea de a afla ce este Ortodoxia. Să ştii că foarte pu­ţini occidentali au habar ce este Ortodoxia.
Tu crezi că poate refuza cineva comoara ortodoxă în cu­noş­tinţă de cauză? Nu. O refuză numai cine nu îi înţelege va­loa­rea! Câtă vreme preoţii ortodocşi nu vor face mai multă misiune, protestanţii nu vor veni de bunăvoie la Ortodoxie. Pentru ei, Ortodoxia este o credinţă moartă, o religie care are prea multe elemente care nu au nimic în comun cu Scriptura.
Ca să nu lungesc vorba, pe protestanţii care nu au auzit despre Ortodoxie, Dumnezeu îi va judeca mult mai îngădu­i­tor decât pe ortodocşii care au trecut la protestanţi.“
„Crezi că ei se vor mântui?“
„Ştiu că drumul lor, protestantismul, este un drum greşit. Sunt hulitori ai icoanelor şi ai Maicii Domnului. Ca de altfel toţi fraţii lor neoprotestanţi. Dar poate că unii dintre ei vor fi miluiţi de Dumnezeu. Eu ştiu că Biserica nu susţine predes­ti­na­rea. Cred că nici unul dintre oameni nu este predestinat la iad. Ce vină au chinezii sau afganii că în ţara lor misiunea ortodoxă e aproape nulă? Cred că în tot Afganistanul nu e nici un ortodox. Cum să cunoască afganii Ortodoxia?“
„Da, cred că ierarhii noştri greşesc astăzi că nu mai susţin misionarismul ortodox în ţările necreştine. Ar trebui ca în ţările musulmane să fie mărturisitori ca în primele veacuri ale Bisericii. Mi se pare o greşeală că astăzi lumea se împarte în două: în ţări creştine şi ţări necreştine, unde nimeni nu are de gând să Îl mărturisească pe Hristos.“
„Oare Hristos nu a venit şi pentru afgani? Oare are cineva dreptul să tragă o linie pe globul pământesc şi să spună că de aici încolo Ortodoxia nu trebuie să se facă auzită? Nu.“
„Şi tu ce propui? Observăm că lucrurile nu sunt bune, dar dând din gură nu facem nimic.“
„Să ştii că nu mă limitez doar să dau din gură. Mă rog în fiecare zi ca Dumnezeu să trimită mărturisitori în astfel de locuri. Şi Dumnezeu nu trece cu vederea nici o rugăciune.“
„Ştii care e problema? Dumnezeu ar vrea să existe măr­tu­ri­sitori în ţările musulmane. Şi dacă tu te rogi pentru asta, şi dacă nu te rogi, cei care se nasc acolo tot zidirea lui Dum­ne­zeu sunt. Dumnezeu vrea mântuirea lor şi vrea ca cineva să se ducă să facă misiune acolo. Dar dacă toţi ne-am ruga pen­tru aceasta, dar nici unul nu ne-am duce, efectul ar fi aproape nul.“
„Şi ce, vrei să mă duc acolo? Nu am atâta credinţă. Sunt prea slab pentru aceasta.“
„Ai auzit de Sfântul Mucenic Bonifatie?“
„Da, i-am citit viaţa.“
„Ce, el era vrednic de mărturisirea credinţei? Uite că a fost. Important este să ai dorinţa de a-L mărturisi pe Hristos şi să se vadă asta din viaţa ta. Restul sunt vorbe.“
„Eu nu sunt ca Sfântul Bonifatie.“
„Nici Sfântul Bonifatie nu era ca Sfântul Mina sau ca Sfântul Gheorghe. Important este să ai curajul mărturisirii.“
„De ce nu te duci tu?“
„Nu ştiu dacă Dumnezeu vrea să mă duc. Dacă ar vrea, mi-ar arăta într-un fel asta. Şi dacă mi-ar arăta-o, chiar şi numai prin sfatul duhovnicului, m-aş duce.“
„E uşor să spui asta. Greu este să o faci. Aşa, din gură, şi eu sunt gata de moarte. Dar dacă aş fi acum în faţa morţii, nu ştiu ce aş face. Şi mă gândesc atât de des la moartea pentru Hristos...“
Marius e un tip deosebit. E bine că îl frământă astfel de lu­cruri. Eu am adaptat proverbul: „Spune-mi ce prieteni ai ca să ştiu cine eşti!“ astfel: „Spune-mi ce te frământă ca să ştiu cine eşti“. Cea mai bună oglindă a oamenilor sunt propriile lor gânduri. Unii se gândesc la modă, alţii la băutură, alţii la des­frâu, alţii la cele sfinte. Acum Marius se gândeşte, printre mul­te altele, şi la martiriu. Poate peste câţiva ani va înţelege că nimic nu îl împiedică să ducă o viaţă de martiriu fără-de-sân­ge, o viaţă în care să îşi pună sufletul pentru aproapele său. Ar putea fi o lumină pentru ceilalţi.
20 decembrie 1992
Am revăzut la Radu, la video, „Iancu Jianu“. În prima par­te e foarte bine reprezentată clipa convertirii sale, a trans­for­mării sale din zapciu, din om al lacomei stăpâniri, în hai­duc. Se arată tensiunea dintre cele două lumi, lumea iubirii de sine şi lumea slujirii celor necăjiţi. Sfârşitul celei de-a doua părţi e şi mai impresionant: prins de poteră, e condam­nat la moarte şi scapă cu viaţă numai datorită faptului că o domniţă de la curte îl ia de bărbat. Din nou trai bun, cu mese alese şi tot confortul.
Intră într-o cârciumă. La un moment dat, ţăranii, care nu ştiau că el e lângă ei, încep să cânte cântecul lui Iancu: „Auzit-aţi de-un Jian...“
Începe o bătaie între ţărani şi arnăuţi, şi Iancu stă aparent liniştit la masă. După care răstoarnă masa şi tot ce e pe ea. Nu a putut să rabde traiul bun, când alţii mureau de foame. S-a ridicat iar la luptă. Discursul lui de pe cal: „Fraţilor, ridi­ca­ţi-vă. Care are arme, cu arme,...“, mi-a mers la inimă. Aşa trebuie să ne ridicăm şi noi la lupta duhovnicească. Aşa cum eroii neamului au apărat cu arma în mână acest pământ stră­mo­şesc, tot aşa şi noi trebuie să apărăm cu armele duhov­ni­ceşti Biserica lui Hristos. Arme avem: rugăciunea, postul, ce­le­lalte nevoinţe, dar mai ales credinţa, dragostea şi nădejdea. Toate acoperite cu smerenie. Nu degeaba ziceau Sfinţii Pă­rinţi că viaţa duhovnicească e o luptă.
21 decembrie 1992
Când eram yoghin nu aveam habar cât de greu e postul creş­tin. Vedeam doar renunţarea la mâncare, care e uşoară. Dar postul creştin înseamnă paza minţii: să nu primesc gân­duri păcătoase, să nu aud lucruri urâte, să nu văd lucruri smin­titoare, să nu vorbesc deşertăciuni.
Acesta este postul: cu mintea, cu gura, cu ochii, cu ure­chi­le. Înfrânarea de la mâncare este şi ea importantă, dar nu poa­te fi separată de înfrânarea minţii de la păcat.
Putem posti post negru, dar dacă nu ne păzim mintea, nu scăpăm de cursele dracilor.
23 decembrie 1992
Spovedania a fost foarte lungă. Eu venisem aproape ne­pre­gătit pentru spovedanie sau, mai bine zis, venisem hotărât să îi spun părintelui cât de bine mi-am păzit mintea, că nu am pri­mit nici măcar un singur gând de desfrâu. Cum îmi venea vreo prostie în minte, imediat mă rugam, şi gândul acela se risipea.
În loc să mă laude, părintele s-a întristat. Mi-a zis o pildă din Pateric: un părinte a găsit un copil, l-a luat, l-a crescut în pus­tie, l-a învăţat să trăiască în cea mai aspră nevoinţă. Şi după ce tânărul a murit, părintele s-a rugat ca Dumnezeu să îi ara­te unde se află sufletul lui. Şi i s-a descoperit că se află în iad, pentru că mândria îi acoperise virtuţile.
„Aşa şi tu, te lauzi că nu ai primit gânduri de desfrâu, dar eşti plin de mândrie. Ai mare grijă, că mândria este poartă spre prăpastia iadului. Şi de la yoga ai rămas nu numai cu rana desfrâului, ci şi cu rana mândriei. Cei mai mulţi yoghini care se convertesc rămân marcaţi de mândrie. Virusul mân­dri­ei nu se lasă alungat decât foarte greu. Învaţă un sfânt pă­rin­te că sunt mai bineplăcuţi înaintea Domnului cei care au că­zut şi s-au pocăit, decât cei care nu au căzut, dar s-au mândrit.“
„Şi ce să fac, să păcătuiesc ca să nu mă mândresc?“
„Nici în glumă să nu mai zici aşa. Că sunt unii care pă­cătuiesc şi zic că tot e mai bine decât să fie mândri. Parcă şi Nae Ionescu zicea că e nevoie de păcat ca să nu te mândreşti. Vezi, nici intelectualii de marcă nu scapă de asemenea curse. Nu. Tu trebuie să te lupţi cu păcatul, dar în aşa fel încât să nu te biruie mândria. Să ştii că cei care păcătuiesc, minţindu-se că astfel scapă de mândrie, nu rezolvă nimic. Mândria se ascun­de într-un alt cotlon mai îndepărtat al sufletului. De împărtăşit te împărtăşeşti altă dată; prin gândurile de mândrie pe care le-ai primit în ultima vreme ai călcat postul. Trebuia să păzeşti şi cu mintea, nu numai cu trupul.“
Părintele, prin argumente precise, a ştiut să mă pună faţă în faţă cu mine însumi. Eu nu sunt un suflet însetat de Dum­ne­zeu, care tânjeşte după binele aproapelui. Sau, mai bine zis, sunt însetat de binele aproapelui, dar mândria vrea să spur­ce tot ce este frumos în mine. Vrea să întineze idealul meu de sfinţenie, sprijinindu-l. Dacă s-ar pune împotrivă, i-aş obser­va mişcările. Dar aşa, sprijinind dorinţa mea de a-L sluji pe Dumnezeu, mă biruie uşor.
În loc să îmi văd neputinţele şi scăderile, în loc să îmi plâng păcatele, văd numai cât de virtuos sunt. Şi aşa păcătuiesc.
După ce părintele a terminat de vorbit, mă simţeam oare­cum separat de cel care s-a desfătat cu gândurile de mân­drie. Spovedania mi-a dat puterea de a renunţa la imaginea falsă pe care o aveam despre mine. Simţeam că pot să încep o via­ţă curată, deşi îmi era clar că nu mă pot schimba dintr-o dată.
24 decembrie 1992
Ajunul Crăciunului. Bucuria colindelor îmi încălzeşte inima. Oare cum ar fi evoluat lumea dacă nu S-ar fi întrupat Mântuitorul? Oare ce fel de oameni ar fi fost astăzi dacă Hristos nu S-ar fi născut acum două mii de ani? Ar fi fost o lume foarte tristă... Oamenii ar fi avut sufletele mult mai murdare.
Cât de groaznic ar fi fost ca oamenii să fie lipsiţi de lumina dreptei-credinţe. O lume din care lipseşte credinţa creştină mi se pare o lume de coşmar. Dacă Hristos nu S-ar fi făcut om pentru mântuirea noastră atunci ar fi fost de înţeles eforturile oamenilor de a cuceri cerul prin propriile puteri. Astfel de eforturi sunt inutile astăzi. Dar, dacă Hristos nu ar fi venit ca Fiu al Omului, toate eforturile yoghinilor ar fi fost vrednice de apreciere. Yoghinii sunt ca nişte oameni care, aflându-se într-o cameră întunecată, aprind o lumânare. Şi asta numai pentru că nu ştiu să aprindă lumina.
26 decembrie 1992
Am văzut o superbă felicitare de Crăciun, pe care scria ceva gen: „Istoria a fost plină de oameni care au vrut să fie dum­nezei, dar numai Dumnezeu a vrut să fie Om“ (în ima­gi­ne, alături de Hristos în ieslea din Bethleem, erau Budha, Maharishi Mahesh Yogi, Hitler, Lenin şi alţii ca ei).
Istoria lumii, de la Naşterea Domnului până astăzi, s-a des­făşurat între aceste două extreme: unii au vrut să Îl pri­meas­că în inimile lor pe Fiul lui Dumnezeu, făcut om pentru mân­tuirea noastră, iar alţii s-au chinuit să ajungă ei înşişi dum­nezei; cei mai de plâns sunt yoghinii, pentru că drumul lor e drumul autonimicirii sufleteşti.
Când spun altora că yoga e un drum greşit, mă privesc ca şi cum aş fi un fanatic creştin: „Ei, aşa ţi se pare acum“. Nu mi se pare deloc: scopul elementar al practicilor yoga este de a-l face pe om una cu Absolutul, de a-l topi pe om în Abso­lut. Ceva asemănător a vrut şi Lucifer: să fie una cu Dumnezeu.
De fapt, yoghinii îşi doresc ca prin eforturile lor să iasă din ciclul reîncarnării, să devină eliberaţi. Şi cum reîncarna­rea e doar o poveste, toate eforturile lor sunt zadarnice.
Pe yoghini nu cred că are cum să îi mântuiască Dumnezeu dacă nu se convertesc la dreapta credinţă: nimic mai straniu decât un yoghin în rai.
În rai, toţi Îl slăvesc pe Dumnezeu şi se bucură de viaţa veş­nică. Comuniunea dintre cei mântuiţi nu are nimic în co­mun cu singurătatea yoghinilor: yoghinii ar căuta şi acolo sin­gurătate, ar căuta să scape de ceilalţi şi să mediteze în liniş­te. Dar în rai aşa ceva nu este cu putinţă.
Nu îmi stă în putere să judec cum stau lucrurile, dar cred că un yoghin care a progresat în meditaţie nu are cum să simtă bucuria raiului: a ucis în el tot ce era mai sensibil, tot ce însemna deschidere faţă de ceilalţi. Dar din clipa în care cine­va progresează în yoga, e ca un sinucigaş: a rupt orice le­gă­tură cu viaţa reală.
Nu am auzit de nici un caz de convertire la credinţa creş­ti­nă printre marii yoghini.
Rabbi Maharaj, care a scris Moartea unui guru, nu apu­ca­se să îşi distrugă facultăţile intelectuale; dar nici el nu mai avea mult până să rateze posibilitatea de întoarcere spre Dumnezeu.
Păcat că el a cunoscut doar o formă de protestantism şi nu a avut prilejul să Îl cunoască pe Dumnezeul Sfinţilor Pă­rinţi. Poate că dacă ar fi cunoscut Ortodoxia ar fi fost unul dintre cei mai mari trăitori ai secolului nostru.
3 ianuarie 1993
Cât de simplu e să te obişnuieşti cu mâncarea bună... Am şi uitat zilele în care zăceam de foame.
Acum mă gândesc că, deşi eu am fost orb şi nu mi-am dat seama că nu există încercare fără rost, că Dumnezeu vede toate necazurile prin care trecem, totuşi foamea a avut un mare rol pentru mine.
Da, au fost zile în care cedam şi mă lăsam biruit de deznă­dej­de. Dar au fost mult mai multe zile în care mergeam, de-abia ţinându-mă pe picioare, şi aveam nădejde că Dum­ne­zeu mă va ajuta să trec şi de încercarea aceea.
Cât de repede m-a biruit iubirea de arginţi! Am tras un loz, mai mult în joacă, şi m-am supărat că a fost necâştigător. Am mai încercat o dată şi, văzând eşecul, m-am hotărât să trag cât mai multe lozuri, ca măcar să îmi recapăt banii cheltuiţi.
Al doilea pas a fost cel prin care m-am rugat ca Dumne­zeu să mă ajute să câştig la loz. Am fost atât de orbit că nu îmi dădeam seama ce greşeală mare făceam. Eram conştient că spovedania m-ar putea ajuta să scap de obsesia banilor. Dar aşteptam să câştig mai întâi bani şi abia apoi alergam la spovedanie. Cât de evidentă mi se părea înşelarea celor care aşteaptă să păcătuiască, gândindu-se că se vor spovedi după cădere, şi totuşi, fiind eu însumi prins în aceeaşi cursă, nu am fost în stare să am mintea limpede.
Ce ciudat este păcatul... Se fixează în suflet cu o viteză uimi­toare. Şi cel mai aiurea e că nu îl simţi întotdeauna ca pe ceva distrugător pentru suflet. Conştiinţa trage alarma, dar nu destul de tare. Glasul păcatului o acoperă imediat. Cât de bine ar fi fost să nu trag al doilea loz. Ar fi fost doar o joacă de copil. În cazul în care mi-ar fi trecut prin cap să mă spovedesc, poate aş fi zis şi asta. Sau nu? Ba da, cred că aş fi zis.
Cel mai bine era să nu trag nici un loz. După primul loz mintea mea nu a mai fost la fel de limpede. Scriu şi parcă nu îmi vine să cred despre ce scriu. Când scriu că am făcut păcatul de a trage la loz în plic, lucrurile par banale: parcă aş face din ţânţar armăsar. Dar ce a fost în mintea mea numai eu ştiu. Cât m-au obsedat banii...
Cel mai rău îmi pare că am fost atât de prost încât vroiam să îl amestec până şi pe Dumezeu în prostiile mele. Mă ru­gam nu numai Domnului, ci şi Preasfintei Născătoare de Dum­ne­zeu să mă ajute să câştig banii. Am fost chiar la moaş­tele Sfân­tului Dimitrie Basarabov, dar degeaba.
Bine cel puţin că Nelu m-a mai păsuit cu datoria: „Până la bacalaureat!“ O să văd cum o să fac ca să îi dau atunci.
8 ianuarie 1993
Vizită scurtă la Mănăstirea Sihăstria. Am ajuns ieri. M-a cazat în cameră cu un părinte, Pahomie de la Bistriţa. Părintele nu doarme în pat obişnuit. Am adus în cameră două băncuţe şi şi-a făcut pat din ele.
Bucuria mea a fost că m-a luat cu el la părintele Cleopa în chilia în care nu primeşte decât puţină lume. Au început să vorbească fără să ţină seama de mine: ce canoane se dau la spovedanie, cum trebuie călăuziţi fraţii care vor să înveţe să se nevoiască mai mult... Afară ploua, şi noi stăteam în tindă. A fost ca în poveşti.
Când mă ducea spre părintele Cleopa, părintele Pahomie mergea în faţa mea prin ploaie. Aşa tare m-am bucurat că m-a luat cu el! Una e să îl asculţi pe părintele Cleopa vorbind mulţimii, şi alta e să asculţi cum l-am ascultat noi. Pentru câteva clipe am uitat că trăiesc în secolul XX, mi se părea că sunt cu secole în urmă, şi că asist la o discuţie din Pateric.
9 ianuarie 1993
Răsfoind un album din Italia, am văzut şi o poză cu ceremonia păgână din Asissi, din 1986. Atunci papa s-a rugat cu buddhiştii, cu musulmanii, cu închinătorii la foc. Au venit chiar şi unii ortodocşi. Dar ce a fost acolo nu a avut nimic în comun cu învăţătura lui Hristos. S-au rugat cu toţii pentru pace. Aşa au învăţat Sfinţii Părinţi, că trebuie să ne rugăm cu ereticii şi cu păgânii? Ãsta e preţul pentru ca pe planeta noastră să fie pace? Decât o pace care e urâciune înaintea Domnului, decât o pace obţinută prin compromisuri, mai bine lipsă: nu ar fi de mirare ca Dumnezeu să răsplătească „nevoinţa“ celor care s-au rugat la Asissi îngăduind urgia unui nou război. Asta ca să pricepem cât de mult i-a plăcut rugăciunea pentru pace. S-a urcat înaintea lui Dumnezeu nu ca o tămâie bineprimită, ci ca fumul de ţigară.
10 ianuarie 1993
Trecând aseară pe lângă Gara de Nord, am fost acostat de o ţigancă grasă care m-a întrebat dacă nu vreau o partidă de sex. Preţul era foarte mic: mai mic decât pentru două porţii de pizza. Nu mi-ar fi trecut prin cap că o femeie poate fi atât de ieftină. ˚iganca mi-a spus că în preţ intră şi perversiunile. Când am citit într-o revistă că în Asia preţul la prostituatele ieftine e mai mic de doi dolari, m-am mirat. Dar când mi-am dat seama că la acelaşi preţ orice tânăr de vârsta mea îşi poate comanda o femeie, şi asta în Bucureşti, m-am întristat. Ce îl împiedică pe un tânăr de vârsta mea să se culce cu o astfel de cadână? La preţul ăsta, nimeni nu poate zice că nu are bani.
M-a îngrijorat tariful pe care l-am aflat; mi-am dat seama că nu mai e nici un fel de oprelişte financiară pentru desfrâul de acest gen. De ce să reziste tinerii acestei ispite? Ori pentru că sunt timizi, ori pentru că le este frică de boli vene­rice, ori pentru că o fac cu prietenele lor. Cine se înfrânează pentru că e păcat? Aproape nimeni.
Mircea mi-a zis să nu mă mire preţul de aseară, că ăsta e tariful cartierelor mai mărginaşe. Mi-a zis chiar că, dacă îi spuneam femeii că nu vreau şi perversiuni, se putea obţine chiar o reducere de preţ. El ştie din experienţă: cum se ceartă cu vreo prietenă, fuge acolo să se relaxeze.
13 ianuarie 1993
Nae mi-a vorbit de o vecină de-a lui care a trecut la nu ştiu ce sectă care îi promisese avantaje materiale. Dar nici de avantaje materiale nu a avut parte: a primit un şampon, şi după-amiază a murit. Nici nu a apucat să se spele pe cap.
Ce ciudat, să îţi vinzi sufletul pentru un şampon... Cum îşi pierd oamenii mântuirea, primind bunătăţi trecătoare...
Cât de ticăloşi sunt sectanţii care dau românilor bani şi mâncare, numai ca să intre în grupările lor... Îmi aduc aminte de un om care venise la Mănăstirea Râşca să cerşească nişte haine: „Am fost la secta cutare, aveam casă, aveam serviciu. Cum am vrut să mă rup de ei, m-au dat afară de la serviciu şi m-au gonit din casă. Casa e pe numele sectei. Sunt muritor de foame“.
16 ianuarie 1993
Am văzut „Quo Vadis“. Filmul acesta a schimbat ceva în mine. Aveam o tresărire de frică atunci când citeam că sfinţii martiri au fost daţi la fiare. Dar în film s-a pus în evidenţă faptul că robii lui Hristos mureau senin, mureau cântând. Ar trebui ca astfel de filme să fie văzute de toţi creştinii.
Martirii mureau cântând. Mi-era teamă când citeam de­spre jertfa lor, gândindu-mă ce m-aş fi făcut eu în faţa leilor flămânzi, mi se făcea puţin teamă. Dar martirii nu rezistau prin propriile puteri. Martirii erau întăriţi de Dumnezeu, în care îşi puneau nădejdea.
Dacă eram în faţa leilor, nu aveam cum să rezist prin puterile mele. Dar în arenă nu eram singur. De asta unii sfinţi, ca Sfântul Ignatie Teoforul de exemplu, îi rugau pe ceilalţi creştini să nu mijlocească eliberarea lor din lanţuri. Vroiau să moară pentru Hristos.
17 ianuarie 1993
De câteva săptămâni e mai bine. S-a făcut pace cu Delia şi avem destulă mâncare. După ultima ei ceartă cu tata s-a schimbat; îmi e mai uşor să o suport. M-a ispitit dorinţa de a mânca şi eu mai bine, dar am simţit ispita lăcomiei şi m-am oprit.
Încerc să mănânc exact atât cât îmi trebuie ca să nu îmi slăbească organismul şi cât să nu mai am dureri de cap. Mă aşteaptă bacalaureatul, şi dacă nu am grijă de mine nu voi fi capabil să fac faţă examenului.
18 ianuarie 1993
Mulţi zic: „Eu cred în Hristos“. Dar, în acelaşi timp, cred într-o grămadă de prostii. Vise, reîncarnare, horoscop. Im­por­tant e nu să crezi în Hristos, ci să crezi că Hristos e Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut om pentru mântuirea noastră. Şi că El a întemeiat Biserica pentru ca noi, crescând în Biserică, să mergem pe calea mântuirii.
Biserica nu ne învaţă decât lucruri adevărate. Teologia ortodoxă nu e o filosofie despre lumea văzută şi nevăzută şi despre raportul Făcătorului cu zidirea Sa. Ci este expresia adevărului. Biserica nu îşi dă cu părerea cam cum e cu în­ge­rii, cum au căzut şi altele asemenea. Biserica descrie ade­vă­rul: spune exact cum a fost şi cum este. Dogmele nu sunt decât descrieri ale adevărului.
Sfinţii Părinţi nu s-au apucat să inventeze nimic. Ci doar au descris adevărul. Teologia nu e o colecţie de idei fixe pe care Biserica încearcă să le impună. Aşa cum Sfânta Scrip­tu­ră relatează evenimentele importante din istoria mântuirii, fără a inventa nimic şi fără a modifica adevărul, tot aşa dogmele Bisericii exprimă realitatea spirituală. Sfinţii Părinţi nu şi-au imaginat această realitate; ei nu au făcut altceva decât să mărturisească adevărul.
19 ianuarie 1993
Părintele Nicolae: „E bine că eşti iubitor de jertfă, că te gândeşti că dacă ai fi trăit în vremea prigoanelor ai fi vrut să îl mărturiseşti pe Hristos, dar vezi să nu cazi într-o extremă periculoasă: cei care gândesc ca tine sunt ispitiţi să îşi pună nădejdea în propriile forţe şi părăsesc nădejdea în Dumnezeu. Se cred buni de martiriu. Prin Vieţile Sfinţilor, parcă în viaţa Sfântului Pahomie cel Mare, apare un monah care se credea gata de martiriu. Şi când a fost prins şi torturat, s-a lepădat.
Nădejdea trebuie să fie numai la Dumnezeu, şi Domnul rân­duieşte fiecăruia mântuirea. Aşa, făcându-i pe unii să se creadă gata de martiriu, îi aruncă în mari ispite după care, dându-şi seama de propriile neputinţe, aceia se lasă biruiţi de deznădejde. Tot ce a fost bun în ei s-a năruit. E bun gândul pe care îl ai, de a duce o viaţă închinată lui Hristos, dar să îl creşti cu mare grijă. Diavolul vrea să facă praf toate gândurile bune“.
20 ianuarie 1993
Pe cât de tare m-a fascinat aşa-zisa „Evanghelie a lui Toma“, acum îmi este uşor să îmi dau seama că nu poate fi autentică: „Mama m-a născut, dar adevărata Mamă mi-a dat viaţă“. „Acolo unde sunt trei zeităţi, ele sunt doar zeităţi. Acolo unde sunt doar două sau una, Eu sunt cu ea.“
Încă o dată simt lipsa spiritului apologetic al clerului nos­tru. Ar trebui ca preoţii să arate că „Evanghelia după Toma“ nu are nici o legătură cu învăţătura lui Hristos. Sau mai bine zis are tot atâtea în comun cât oricare alt text eretic. Sfântul Apostol Toma nu putea scrie asemenea bazaconii. Numai un individ inspirat de diavol putea născoci o asemenea pseudo-evanghelie.
Aş fi gata să scriu despre falsitatea acestui „document“. Dar faptul că am multe goluri în cea ce priveşte învăţătura de credinţă a Bisericii mă împiedică să scriu. Aş putea folosi argumente care nu rezistă sau, mai rău, aş putea combate o idee greşită prin propriile mele idei, care pot fi la fel de rătă­ci­te. Nu are rost deci să mă apuc de combaterea rătăcirilor până ce nu voi cunoaşte bine învăţătura ortodoxă.
21 ianuarie 1993
Marius a fost iar în Moldova. A cunoscut un părinte pust­nic, schimonah, care zice doar câteva cuvinte pe zi. Rareori vorbeşte mai mult şi numai când găseşte pe cineva râvnitor de spor duhovnicesc.
„Singurul lucru despre care mi-a vorbit a fost folosul tăcerii: «Oamenii vorbesc mult, sute şi mii de cuvinte în fiecare zi. Vorbesc din nevoia de a scăpa de singurătate. Une­le dintre vorbele lor sunt necesare. Dar celelalte, nu. Omul simte că fără Dumnezeu nu e întreg. Simte această lipsă, dar nu îşi dă seama din ce cauză sufletul său e neli­niştit. Şi în­cear­că să umple această lipsă prin vorbirea cu ceilalţi. Dar vor­băria nu îi poate aduce liniştea: ci doar îl face să scape de senzaţia de neîmplinire.
Creştinii vorbesc. Dar vorbele lor de multe ori nu sunt decât ocazii de a-şi împrăştia mintea. Sfinţii Părinţi au învăţat că vorbirea despre cele sfinte e de argint, iar tăcerea e de aur. Şi dacă vorbirea despre cele sfinte e de argint, îţi dai şi tu sea­ma ce valoare are sporovăiala despre toate nimicurile.
E foarte greu să înţelegem această taină: tăcerea e mai valoroasă decât vorbitul. Pentru că tăcerea duhovnicească nu e tăcere obişnuită, nu e somn al minţii, ci e vorbire cu Dumnezeu.
Vorbitul risipeşte mintea. Te poţi ruga două ore, şi după zece minute de discuţii mintea s-a risipit ca şi cum nu te-ai fi rugat deloc.
Pentru noi, călugării, e uşor. Nimeni nu ne forţează să vorbim. Pentru mireni e mai greu. Nu îţi pot spune să taci cum tac eu. Îţi spun doar atât: caută să vorbeşti cât mai puţin şi să spui numai ce e necesar. Roagă-te cât de des poţi: acasă, pe stradă, în autobuz. Şi, când vrei să vorbeşti cu cineva, gândeşte-te dacă e mai bine să întrerupi rugăciunea sau să te rogi în continuare.
Eu alt sfat nu dau oamenilor: numai să tacă şi să se roage. Vei vedea că tăcerea te ajută să te cunoşti pe tine însuţi, să înţelegi mai bine războiul duhovnicesc.
Cine ştie să îşi păzească gura îşi va păzi mai uşor trupul. O să înţelegi cum se leagă împrăştierea prin vorbire de patimile trupeşti. Cu cât vei vorbi mai puţin, cu atât îţi va fi mai uşor să îţi înţelegi aproapele. De multe ori oamenii vor­besc, dar fiecare e preocupat numai de ceea ce vrea el să spu­nă. Lumea nu mai ştie să asculte. Tăcând tu, vei învăţa să îi asculţi pe ceilalţi. Şi când vei vorbi, cuvintele tale vor avea putere.
Şi, când vorbeşti, nu ridica vocea. Când vorbeşti cu voce tare atunci inima se închide şi domină mintea. Dacă vorbeşti încet, liniştea inimii se răsfrânge în cuvintele pe care le spui. Eu atât am vrut să îţi spun: Taci şi roagă-te. Roadele vor veni de la sine»...“
Marius e impresionat de liniştea pe care schimonahul o transmitea când spunea ceva: „Mă simţeam ca ucenicul din Pateric care se sătura numai privindu-l pe avva. Chiar dacă nu mi-ar fi vorbit, mi-era de ajuns să îl văd. Avea trăsăturile sfinţilor din icoane. Parcă era din altă lume.
Cât despre vorbitul în şoaptă, cineva mi-a spus mai de­mult: «când vezi că un părinte vorbeşte cu voce tare, să ştii că rugăciunea lui iese din minte. Când vor­beşte încet, asta poate fi semn că rugăciunea iese din inimă.»“
22 ianuarie 1993
L-am sunat pe părintele Nicolae şi, printre alte lucruri, mi-a vorbit cu multă înflăcărare despre mucenici, un subiect la care ţine mult: un unchi de-al lui a făcut ani grei de temniţă.
„Nici nu îţi trece prin minte cât de mulţi mucenici a dat neamul românesc în secolul nostru. În secolul acesta, a avut şi Antihrist înainte-mergătorii lui, care au prigonit credinţa, dar a avut şi Dumnezeu mărturisitorii Săi. Deasupra fiecăreia dintre închisorile aşa-zis politice s-ar putea ridica biserici, căci acolo au fost locuri de martiriu.“
„Şi de ce nu se prea ştie asta?“
„Se ştie, dar diavolul face tot ce îi stă în putinţă ca lumea să uite de jertfele acestor sfinţi.“
„De ce credeţi asta?“
„Nu e doar o simplă părere a mea. Una dintre cele mai mari probleme cu credincioşii de astăzi este că, iubind păcatele, nu mai vor să meargă pe drumul mântuirii. Oamenii de astăzi nu mai vor să ducă o viaţă de sfinţenie, ci îmbină viaţa de creştini cu viaţa de păgâni. Argumentul lor principal este că toţi ceilalţi mireni, şi chiar unii preoţi, trăiesc la fel.“
„Şi care e legătura?“
„Dacă în zilele noastre ar trăi mai mulţi părinţi făcători de minuni, nu crezi că viaţa lor de nevoinţă ar fi o pildă pentru alţii?“
„Ba da.“
„Tocmai asta e ideea, că martirii sunt mărturii ale faptului că nimic nu trebuie călcat în picioare în ceea ce priveşte credinţa în Dumnezeu. Martirii vremurilor noastre sunt, sau ar trebui să fie, un imbold de a ne preocupa mai mult de cele duhovniceşti. Ar fi bine să citeşti cât mai multe dintre cărţile de memorii scrise de foştii deţinuţi. Nu toate, numai cele scrise de cei care şi-au păstrat credinţa. Cei care, din cauza chinurilor, s-au lepădat de Dumnezeu şi nu s-au mai ridicat din cădere, au o viziune foarte pesimistă. Dar cei care au rezistat şi şi-au păstrat credinţa au urcat pe culmile sfinţeniei.“
„Credeţi că toţi cei care au murit în închisori sunt martiri?“
„Nu. Numai cei care au suferit pentru credinţa ortodoxă. Unii au fost chinuiţi numai pentru că făceau propagandă politică, cei ai căror partide sunt la modă acum. Dar şi printre aceşti oameni care făceau politică înainte de arestare au fost cazuri de întoarcere în bine. Adică unii care înainte nu aveau timp de cele sfinte, fiind în situaţia de a nu avea altă scăpare decât de la Dumnezeu, au avut înţelepciunea să caute această scăpare.“
„Aţi auzit de minuni făcute în închisori?“
„Da, am auzit. Dar cea mai mare minune a fost faptul că robii lui Dumnezeu, supuşi unor condiţii de viaţă inimaginabil de dure, au supravieţuit. Şi, fiind supuşi torturilor, nu s-au lepădat de credinţa cea dreaptă. Diavolul nu vrea ca lumea să ştie cum s-au jertfit aceşti sfinţi. Ei sunt dovada că, oricât de puternici erau comuniştii, li se putea rezista. Şi dacă s-a putut duce o viaţă de sfinţenie acum cincizeci de ani, de ce nu s-ar putea duce şi în zilele noastre? Cei care au murit în închisori pentru dreapta credinţă sunt, fără putinţă de tăgadă, sfinţi. Din clipa în care au murit, au intrat în ceata sfinţilor. Tocmai de aceea diavolul, pe care îl supără pomenirea sfinţilor, ţine totul sub tăcere.“
„Dar ce, numai mucenicii au fost sfinţi?“
„Nu, am avut şi călugări sporiţi în rugăciunea lui Iisus, am avut şi preoţi care au ars ca nişte candele pentru Hristos, mistuiţi de dorinţa de a-L sluji pe Domnul.“
„Cei care au murit la revoluţia din decembrie au fost sfinţi?“
„Nu toţi. Dar au fost acolo şi oameni, mai ales tineri, care au protestat pentru prigoana dusă de Ceauşescu împotriva cre­dinţei. Au fost tineri care au preferat să moară decât să ducă o viaţă de compromis, o viaţă de păcat, o viaţă fără Dumnezeu. «Vom muri şi vom fi liberi!», aşa au strigat, şi unii dintre cei care credeau că prin moarte primesc libertatea celor mântuiţi, au aflat această libertate. Mă întristează însă că cei care au rămas în viaţă nu au ştiut să ducă mai departe mesajul lor: că e mai bine să mori decât să duci o viaţă căldicică. De altfel, n-ai văzut ce repede a uitat lumea de jertfele din decembrie? Pe oameni îi interesează mai ales dedesubturile politice şi alte lucruri cu care îşi risipesc timpul.“
„Şi eu m-am gândit la asta. Făcea cineva o observaţie interesantă: nu s-a făcut nici un film artistic în care să se pună în evidenţă cu măiestrie eroismul lor şi nu s-a scris nici o carte care să privească jertfa lor prin prismă creştină. Acolo au murit mireni. Aţi auzit şi de mireni care au ajuns la sfinţenie fără să moară ca martiri?“
„Da, am auzit de câţiva mireni care, neştiuţi decât de duhovnicii lor, trăiau în sfinţenie. Am avut şi mulţi preoţi, de mir sau monahi, foarte sporiţi în rugăciune. Dar diavolul a încercat să îi oprească pe cei care vroiau să scoată la lumină vieţuirea cea sfântă a celor trecuţi la Domnul; ori, dacă totuşi lumea afla ceva bun despre aceştia, încerca, prin zvonuri mincinoase, să producă tulburare: «Părintele cutare nu era chiar sfânt, avea legături cu ereticii». «Cine, părintele cutare? Nu, lua din banii Bisericii.» Sau: «părintele acela a făcut politică. A vrut să sufere pentru neam, nu pentru Hristos.»“
„Asta mi se pare o exagerare.“
„Exagerare? Interesează-te de ce nu sunt canonizaţi părinţii care au murit muceniceşte în temniţele comuniste. Li se aduce acuzaţia că făceau politică. Dar ei au prefăcut temniţele în altare. Poate o să îl auzi pe părintele Calciu po­ves­tind cum era acolo. Te cutremuri... Cine e creştin ortodox are datoria de a cunoaşte atât jertfa martirilor din primele vea­curi, cât şi a martirilor din secolul acesta. Noi, sârbii şi mai ales ruşii, peste tot cete de martiri.
Cât priveşte politica, faptul de a-i acuza pe creştini că sunt agitatori fascişti a fost o trăsătură specifică ateilor comunişti. Nu numai în ţara noastră, ci şi la ruşi mărturisitorii au fost acuzaţi de acelaşi lucru: că sunt unelte fasciste care vor să aducă la putere capitalismul. Am citit actul de condamnare al unor ierarhi ruşi: toţi erau acuzaţi că sunt în slujba fasciştilor. Trist e că unii oameni simpli au luat în serios aceste acuzaţii. Şi, după ieşirea din lagăre, mărturisitorii au fost priviţi cu suspiciune.“
23 ianuarie 1993
Cele spuse de părintele Nicolae la telefonul de ieri sunt adevărate. Am avut cete de martiri care nu sunt pomeniţi aproape deloc. Din moment ce marea majoritate a celor care nu s-au plecat în faţa comuniştilor antihrişti au ajuns în temniţe, e lesne de înţeles de ce ţara a rămas pustiită. Cei cu viaţă sfântă au fost aruncaţi în închisori, iar ceilalţi, văzându-se singuri, au făcut pactul cu diavolul. Nu toţi cei care mergeau la biserică au rezistat. Ceilalţi, care nu mai veneau la slujbe de frică să nu aibă probleme şi necazuri, s-au lepădat. Nu cred că a fost un pact conştient, ci pur şi simplu a fost o apostazie generală, în care fiecare îşi justifica lepădarea prin comportamentul celorlalţi.
După ce elita spirituală a ajuns în temniţe, ceilalţi nu au mai avut repere. „Vreţi să fiţi credincioşi? Vă trimitem în închisoare.“
24 ianuarie 1993
De ce unii necredincioşi duc o viaţă atât de curată? Pentru că diavolul nu le stă împotrivă. Nu îi luptă. Le dă o mul­ţu­mi­re de sine care le anulează orice dorinţă de schimbare a vieţii.
25 ianuarie 1993
Cel mai frumos cuvânt despre necaz mi se pare cel al Sfântului Ioan Gură de Aur, care a zis că „darul de a răbda necazurile este mai mare decât darul de a învia morţii. Pentru că dacă învie cineva un mort, atunci îi rămâne dator lui Dumnezeu, pentru că rugăciunea i-a fost ascultată. Dar dacă cineva rabdă necazurile, atunci acestuia Însuşi Dumnezeu îi rămâne dator“. Cred că am reţinut destul de bine citatul.
Atâta vreme am căutat spectaculosul, vindecările minunate, exorcizările, pentru că mi se părea că acolo pot vedea cum lucrează Dumnezeu. Dar Sfântul Ioan Gură de Aur vede lucrurile exact invers: mai mare lucru este răbdarea decât învierea unui mort. Cine ar fi crezut?
Părinţii duhovniceşti au căpătat darul discernământului şi puteau vedea în cele mai mici şi mai neimportante fapte din viaţă aspectul duhovnicesc. Credinţa creştină e uimitoare: deşi prin yoga faci eforturi disperate pentru a dedica cât mai mult timp preocupărilor spirituale, ca creştin înţelegi că lu­cru­rile stau exact invers: nu tu îţi calculezi pasul următor, ci Dumnezeu. El ştie exact la ce măsură eşti şi, prin încercări, te ajută să urci şi mai sus.
Din acest punct de vedere viaţa creştină nu are pauze; în fiecare moment eşti chemat să te porţi creştineşte: şi când mănânci, şi când vorbeşti cu alţii, şi când eşti la serviciu, şi când eşti la plimbare, tot timpul dai examene. În viaţa duhov­nicească nu poţi sta pe loc nici o clipă: ori urci, ori cobori.
26 ianuarie 1993
Mi-e atât de dor de mama... Uneori mă gândesc cu groază că dacă nu ar fi murit, poate viaţa mea ar fi fost o viaţă de distracţii şi petreceri. Dacă mama nu ar fi murit, poate că preocuparea mea pentru cele spirituale s-ar fi spulberat la episodul Diana. Oricum, dacă mama ar fi trăit, ar fi avut grijă să scap repede de influenţa lui Tăureanu. În sufletul meu, îi reproşez lui tata că nu a ştiut să îmi deschidă ochii asupra lui. Ba, mai mult, tata mi-a trezit interesul pentru yoga. Câtă inconştienţă... Acum puteam fi la spitalul de nebuni. Am auzit despre unul dintre cei care fac yoga în Călăraşi că a început să ţipe în timpul şedinţei de asane. Şi tot ţipând, a luat-o razna. Eu nu am văzut pe nimeni făcând aşa la noi la sală, dar aud din ce în ce mai des că spitalul de nebuni are de furcă cu „iniţiaţi“ care şi-au pierdut minţile.
Unii dintre marii sfinţi ai Bisericii au fost crescuţi pe calea Bisericii prin grija mamelor lor, femei cu adevărat sfinte. Cât de minunat este să ai o mamă creştină... Dacă va fi voia lui Dumnezeu să mă căsătoresc, mi-aş dori ca pruncii mei să crească şi să trăiască ca nişte creştini care să mărturisească prin viaţa lor că sunt robi ai Domnului. Îmi dau seama că singura şansă ca generaţia de mâine să nu se piardă este ca părinţii să ştie să îşi crească copiii cât mai aproape de Dumnezeu. Orice alt tip de educaţie se dovedeşte ineficace faţă de problemele cu care se confruntă copiii de astăzi.
27 ianuarie 1993
La televizor, o emisiune despre cei mai cunoscuţi vinde­că­tori din Anglia. Păreau foarte convingători. Mass-media este astăzi un fidel slujitor al diavolului. Dacă cineva ar vrea să spu­nă ceva împotriva vrăjitorilor, ar primi foarte greu apro­ba­rea de a apărea pe micul ecran. Ar primi-o mai ales în cazul în care nu ştie să îşi argumenteze punctul de vedere, şi s-ar putea face de râs.
Cred că cel mai simplu argument pentru a-i convinge pe credincioşi că puterile ăstora sunt diavoleşti este că aproape nici unul dintre ei nu este ortodox. Aproape toţi cred în reîncarnare sau în rătăciri de acest fel. Chiar dacă vindecătorii din ţara noastră susţin cu fermitate că sunt ortodocşi, câtă vreme nu se spovedesc şi nu se împărtăşesc, ortodoxia lor e discutabilă. Mai grav e cu cei care vin la spovedanie dar ascund rătăcirile pe care le practică.
Şi mai grav mi se pare cazul în care preoţi cu o cultură teologică care se reduce la câteva cărţi citite în seminar nu îşi dau seama că aceşti vindecători sunt unelte ale diavolului. La noi cel mai mare succes îl au radiesteziştii, care reuşesc să păcălească câţiva duhovnici, şi primesc de la aceştia dezlegare la împărtăşanie: „Că doar nu fac nimic rău, vindecă oameni“.
Da, dar o fac cu puterea diavolului. „Păi, Sfinţii Bisericii nu au făcut vindecări?“ Sfinţii noştri nu au transmis nici un fel de energie cosmică prin palmele lor, ei doar făceau semnul sfintei cruci sau se rugau şi bolnavii se vindecau.
Chiar dacă bioterapeuţii de astăzi folosesc şi ei „tehnica rugăciunii“ sau puterea sfintei cruci, o fac numai pentru a amăgi oamenii. Aşa cum vrăjitoarele moderne de la noi au în casă cruci mari, ţin pe pereţi icoane şi îi stropesc pe bolnavi cu agheasmă, totul este făcătură drăcească.
Este adevărat că în primele secole ale Bisericii existau anumiţi harismatici care, fără să fie preoţi, aveau darul de a vindeca bolile. Dar ei nu foloseau nici o tehnică specială de vindecare; prin rugăciunile lor însă mulţi bolnavi primeau tămăduire. Sfântul Ioan Gură de Aur scria că o parte dintre aceşti harismatici nu au ştiut să folosească cu vrednicie talanţii primiţi. Încetul cu încetul, Dumnezeu a rânduit ca numărul lor să se împuţineze, până nu a mai rămas nici unul.
Biserica nu are nevoie astăzi de nici un fel de supliment de energie: prin Sfântul Maslu Dumnezeu vindecă şi astăzi bolnavi. Prin sfintele icoane făcătoare de minuni, prin moaştele sfinţilor sau prin rugăciunile preoţilor, vindecările au loc fără oprire.
Acum înţeleg duritatea părintelui Cleopa faţă de aceşti vindecători. Când spune că ei sunt vrăjitori, şi cei care merg la ei trebuie să primească acelaşi canon cu cei care aleargă la vrăjitoare, părintele Cleopa spune un mare adevăr. Ce păcat că vehemenţa lui nu e molipsitoare, că nu ajunge şi prin Bucureştiul împânzit de vindecători închipuiţi...
28 ianuarie 1993
Nu mă mai satur privind icoanele. Ce lucru minunat să îi ai în faţa ta pe sfinţi, pe Maica Domnului, pe Mântuitorul Hristos. Uneori, după ce îmi fac canonul, stau şi mă mai uit la icoane. Mi se pare că a privi icoanele e un lucru extraor­di­nar. Oamenii nu mai ştiu să acorde atenţie acestui lucru. Se uită la icoane ca şi cum acesta ar fi un lucru de rutină. Dar să ştii că îl ai în faţa ta pe Sfântul Spiridon, pe Sfântul Nicolae, că atunci când te rogi în faţa icoanei sfântul te vede şi te aude, mi se pare extraordinar.
Cred că diferenţa dintre icoanele noastre şi tablourile catolice este enormă. Când vezi o Madonă grasă, cu părul des­pletit, e greu să te gândeşti că eşti în faţa Maicii Dom­nului. Dar în faţa icoanelor bizantine, în care Maica Dom­nu­lui e înfăţişată atât de smerit, e greu să nu fii impresionat.
Eu mamă nu mai am. Dar ea e Maica mea. Şi ori de câte ori uit de dragostea ei, ori de câte ori încerc să scap de necazuri fără să-i cer să mă ajute, mă biruie deznădejdea.
Acum câteva luni credeam că de icoane au nevoie numai cei care nu au sporit în rugăciune. Dar cred că, oricât de sporit ai fi, nu ai de ce să te desparţi de icoane.
29 ianuarie 1993
Mântuirea... Raiul... Atât de mult îmi doresc să ajung acolo, cu Hristos, cu Maica Domnului, cu sfinţii.
Ştiu că nu sunt vrednic de mântuire, nu sunt vrednic să stau între cei care au dus viaţă curată, dar mai ştiu şi că raiul nu e numai pentru sfinţi.
Vreau să învăţ ce e pocăinţa, vreau să învăţ ce e smerenia, vreau să fiu al lui Hristos.
Judecata o să vină, vreau, nu vreau. Dar dacă mă pregătesc de ea încă de pe acum, dacă încerc să trăiesc o viaţă cât mai curată, nădăjduiesc că Dumnezeu se va milostivi de mine.
3 februarie 1993
Ispita practicării uneia sau mai multora dintre formele de yoga este din ce în ce mai răspândită. Omul obişnuit cade uşor în această cursă. E greu să nu te apuci să faci asane când efectul asupra sănătăţii este aproape imediat. „Dar ce ai cu mine?, m-a întrebat Andrei. Fac asane, nimic mai mult. E doar o gimnastică.“ Nu am reuşit să îl conving cum pe mulţi această gimnastică i-a îndepărtat în timp de Biserică. Efectul asanelor asupra minţii este imposibil de controlat. Creştinii care practică asane din motive medicale încep să devină, din punct de vedere psihic, yoghini. Adică mintea lor suferă o transformare fină. Ajung mai liniştiţi, mai calmi, şi asta e bine. Dar faptul că li se răceşte mintea, că inima lor duhovnicească se închide, e cât se poate de rău.
4 februarie 1993
Am fost cu Graţiela la Zlătari, la moaştele Sfântului Ciprian. Speram că sfântul o va ajuta să se spovedească. Acum vreo lună, Chief şi-a bătut joc de ea la o petrecere, a ameţit-o cu băutura şi apoi s-a culcat cu ea. Ea şi-a dat seama ce se întâmplă exact când i s-a rupt himenul. Luna asta s-au mai culcat de câteva ori.
Speram că se va spovedi şi că va şti să se ridice din cădere.
Ne-am rugat pe rând la moaşte. Ea s-a ridicat cu ochii în lacrimi: „Sfântul Ciprian mi-a zis să mă spovedesc...“ Nu mă aşteptam la aşa ceva.
„Spovedeşte-te.“
Eu am ieşit din biserică, să nu aud ce vorbeşte cu părintele. Când a ieşit şi ea, nu mai avea lacrimi în ochi.
„Ce părinte e ăsta? Când i-am zis că mi-am pierdut fecioria, m-a întrebat, ca şi cum asta ar fi ceva normal, ce alte păcate am mai făcut. Eu vroiam să îmi spună vreun cuvânt ca să mă ajute să mă ridic, dar m-a tratat ca şi cum păcatul meu e neimportant. Parcă nu m-aş fi spovedit. Nu vreau să mă împărtăşesc, pentru că nu simt că asta a fost spovedanie. Şi de fapt, dacă aşa văd preoţii problema, înseamnă că nu are rost să mă pocăiesc. Ştii ceva, nu am chef să mă mai spovedesc.“
Părintele ăsta a distrus un suflet: cine ştie cât timp va mai trece până ce Graţiela se va spovedi din nou. M-am tulburat tare. Dacă Bonifatie şi Aglaida ar fi avut un duhovnic la fel de iscusit, nu ar mai fi ajuns în Sinaxare.
Am citit că s-a construit chiar o biserică cu hramul lor. E clar, el a murit martir, dar ea a devenit sfântă numai şi numai prin pocăinţă. Pe ea a întors-o jertfa lui.
Ce interesant, omul cu care ai făcut dragoste de atâtea ori, mai bine zis omul cu care ai păcătuit de atâtea ori, să ajungă sfânt. Aglaida putea să se lase biruită de deznădejde, putea să îi pară rău că şi-a trimis sluga preferată după sfinte moaşte. Dar Aglaida a fost la înălţime: a ştiut să îl urmeze pe Bonifatie. Aglaida ar trebui să fie model pentru fetele care trăiesc în păcat cu tineri care se apropie de Biserică. De multe ori, fetele se îndepărtează de ei, numai şi numai pentru că nu au puterea de a-şi schimba vieţile în bine: „Ai luat-o cu Biserica, cu Biserica să rămâi. Adio!“
În clipa în care o fată vede că iubitul ei s-a apropiat de Bi­se­rică, şi ea are curajul de a-l urma, atunci calcă pe urmele Sfintei Aglaida. Dar de obicei fetele sunt cele care vor să se apropie de Biserică, şi băieţii le şantajează: „ori eu, ori Biserica“.
Cât de greu îi este unei fete să facă această alegere... Graţiela venise la biserică hotărâtă să nu mai cadă cu Chief: „ori stă potolit, ori îl părăsesc...“ După spovedania asta cred că va alerga direct în patul lui Chief. O înţeleg.
Biserica ar trebui să ofere tinerilor care vor să îşi îndrepte viaţa un cadru afectiv care să îi ajute să se ţină pe picioare. Tinerii de azi se simt foarte singuri în Biserică: nu îi înţelege şi nu îi sprijină nimeni. Nimeni nu prea are timp şi înţelegere pentru ei. Am simţit asta pe pielea mea.
Singura şansă sunt duhovnicii iscusiţi, duhovnicii care sunt asaltaţi de tineri. Prin ei rezistă Biserica. Aceşti duhov­nici, şi unii dintre ei sunt tineri, sunt stâlpi de lumină. Cât de mult mi-aş dori să ajung un duhovnic bun, la care cei ca Graţiela să găsească îndrumarea de care au nevoie...
8 februarie 1993
Nu cred că Gurdjieff era chiar atât de tare pe cât zicea Tăureanu. Nu mai cred că îşi muta discipolii pe lună ca să le ţină acolo lecţii despre evoluţia spirituală. Primeam cu uşurinţă orice mi se zicea, numai şi numai pentru că aveam încredere că Tăureanu este un eliberat.
Şi cine ştie câte lucruri mincinoase ni se mai spuneau, şi noi le luam drept bune.
Unul dintre exemplele care îmi vin în minte este cel al lui Rajneesh. Tăureanu îl ţinea la mare cinste pe acest escroc, care a atras atenţia autorităţilor din mai multe părţi ale lumii prin ticăloşiile sale.
Când citeam în scrierile lui că „diavolul este un Dumne­zeu neevoluat“, mi se părea că aceasta este învăţătură ezo­te­rică înaltă. Şi, de fapt, nu era decât o minciună gogonată spu­să de un mare ticălos: în ashramul lui una dintre metodele de ele­vare spirituală era bătaia. Am văzut astfel de imagini în documentarul „Invazia păgână“: discipolii erau bătuţi cu sălbăticie, ca nişte vite.
Dacă aş fi văzut imaginile acestea când eram la Costi, cred că m-ar fi pus pe gânduri. Pe-atunci îl văzusem la televizor pe Rajneesh circulând cu o maşină de lux şi păzit cu mitraliera ca un preşedinte şi ştiam că are vreo douăzeci de Rolls-Royce-uri. Dar credeam că prin luxul în care trăieşte nu face altceva decât să îi îndepărteze pe cei care nu vroiau să renunţe la barierele minţii.
9 februarie 1993
Dimineaţă m-am sculat cu o durere groaznică de rinichi. Nu puteam merge. Pe fond nervos mi s-a blocat partea dreap­tă a stomacului şi ficatul. Muşchii se întăriseră. Îmi venea să urlu de durere. M-am rugat să mă întărească Dumnezeu să ajung până la policlinică. Ajuns acolo, am rugat lumea să mă lase să intru primul; abia mă ţineam pe picioare şi eram alb la faţă.
Am nisip la rinichi. Când mă apucă criza, durerile sunt foarte greu de suportat. Doctoriţa spunea că uneori durerile simţite în timpul crizelor de rinichi sunt mai mari decât ale femeii care naşte.
Durerea e greu de suportat. Când văd alţi bolnavi, mă gân­desc că Dumnezeu îi încearcă cu puţină suferinţă şi nu îi înţeleg când îi văd biruiţi de tristeţe. Dar crucea bolii este foarte grea.
11 februarie 1993
Au venit la noi la biserică aşa-zisele maici din grupul de la Vladimireşti. Părintele Dumitru a oprit slujba şi le-a invitat să spună ce au de spus. Ele au strigat de câteva ori: „Teoctist – securist!“ şi altele asemenea, dar şi-au dat seama că lumea le priveşte cu milă şi cu compătimire şi s-au oprit. Părintele le-a cerut să plece şi au făcut-o. Of, cum a trecut timpul! Parcă ieri făceam parte din A.R.S., parcă ieri am fost cu ele la Alba-Iulia.
Acum lucrurile mi se par cu totul altfel. Brutalitatea cu care le-au lovit atunci oamenii mi se pare oarecum explica­bi­lă. Cei care le-au lovit erau oameni cu necazuri, cu greutăţi, care veniseră la slujbă să guste puţin din liniştea comuniunii cu Dumnezeu. Şi când au auzit strigătele care au tulburat slujba, au lăsat la o parte liniştea şi le-au gonit ca pe nişte vrăjitoare. De fapt, grupul de la Vladimireşti este tot un soi de grup de vrăjitoare, chiar dacă sunt mai civilizate. Nu de­gea­ba părintele Ioan de la Recea zicea despre ele că sunt diavoliţe.
Nu le dau dreptate celor care le-au lovit, dar îi înţeleg. Trebuie să fii sporit duhovniceşte ca să ai dragoste faţă de aceste fiinţe care tulbură slujba ori de câte ori au ocazia.
Ura pe care i-o poartă patriarhului este molipsitoare. Mi-au transmis-o şi mie atunci. Acum, după ce am intrat în Biserică, mi-am dat seama că patriarhul nu e aşa cum spun ele. E o fiinţă blândă, care vrea binele credincioşilor. Când este pomenit la slujbă patriarhul, mă rog să îi dea Dumnezeu cât mai mulţi ani, să poată face cât mai mult bine. Nimeni nu cine ştie cine va veni după el. Oricum, aş vrea să avem parte de ierarhi cât mai luminaţi, de ierarhi care să se asemene celor despre care am citit în Vieţile Sfinţilor: ierarhi care şi-au dedicat întreaga viaţă slujirii turmei cuvântătoare, şi aşa au dobândit mântuirea.
În curtea bisericii, o bătrânică la cerşit. Stătea într-un cărucior, nu putea merge. M-a rugat să o duc până acasă. Am încercat să trag de mânerul căruţului, dar după câţiva metri o roată a căzut. Cu chiu, cu vai, am reuşit să găsesc o bucată de sârmă şi am reparat căruciorul. Bătrânica era foarte bucuroasă.
Ce univers ciudat au cerşetorii... Credeam că sufletele lor sunt întunecate de atâta sărăcie.
Dar bătrânica mea, „doamna“, are ochii senini. Ştie să se bucure ca un copil. La fel se bucura bunica atunci când repa­ram ceva prin casă. Mi se pare un lucru extraordinar să reu­şeşti să îţi menţii vioiciunea sufletească trăind din mila trecă­torilor, într-un cărucior amărât.
Îi spun „doamnă“ ca să înţeleagă că pentru mine faptul că cerşeşte nu o coboară în ochii mei. Puteam fi eu cerşetorul.
12 februarie 1993
Am fost la Mănăstirea Cernica, să mă închin la moaştele Sfântului Calinic. Am trecut şi pe la părintele Argatu. Era plin de lume. Părintele tocmai îi citea unui demonizat nişte rugăciuni de exorcizare.
Când vedeam la televizor secvenţe din vreo exorcizare, nu părea aşa înfricoşător. Dar să ştiu că la doi metri de mine se duce o luptă crâncenă între Dumnezeu şi diavol...
Nu mi-a fost teamă: dracii nu au putere asupra creştinilor spovediţi. Dar atmosfera era greoaie.
Până să iasă din om, dracii horcăiau. Înjurau de cele sfin­te, ameninţau că se vor răzbuna.
Când au ieşit din om, acesta nu mai ştia cum să îi mulţu­meas­că părintelui. Era normal, nu ai fi zis că tocmai ieşiseră dracii din el. Dacă îl vedeam pe stradă nu mi-ar fi trecut prin cap că a fost chinuit de diavol.
Pesemne că cei care zic despre exorcizări că sunt trucaje sau că posedaţii sunt doar bolnavi psihici nu au văzut nici o exorcizare reală: posedaţii ştiu când părintele îi atinge cu crucea pe spate, văd cu ochii închişi cum părintele se închină la icoane.
Sunt şi cazuri de false exorcizări, prin care diavolul în­cear­că să ne convingă că toate exorcizările sunt teatrale. Dar cele făcute de către părinţii cu viaţă sfântă sunt de netăgăduit.
13 februarie 1993
Nu ştiu cum puteau unii părinţi din vechime să sufere boli grele. E uşor să vorbeşti despre răbdarea bolii şi greu să rabzi boala.
Durerile de rinichi mi-au mai trecut; dar câteva zile am trăit între o criză şi alta. Aşteptam criza următoare cu frica în suflet. Nu credeam că am o credinţă atât de slabă.
14 februarie 1993
Cât de înţelept a rânduit Dumnezeu ca Biserica să deţină adevărul de credinţă... Dacă am avea un fel de papă care să pretindă că este luminat de Dumnezeu şi că nu poate greşi, ar fi clar că nu suntem pe drumul cel bun. Oamenii sunt supuşi greşelii. Tocmai de aceea la baza învăţăturii noastre stau dogmele stabilite în Sfintele Sinoade Ecumenice. Sinoadele Ecumenice nu pot greşi. Dumnezeu trimite Duhul Sfânt peste cei care se adună acolo. Chiar dacă părinţii reuniţi la sinoade erau oameni supuşi greşelii, în adunare nu au vorbit prin puterea lor. Ci Însuşi Domnul i-a luminat.
„Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă...“ Aşa au spus Sfinţii Apostoli, şi aşa au spus şi Sfinţii Părinţi adunaţi în Sfintele Si­noade Ecumenice. Ei nu au stabilit vreo filosofie ome­neas­că. Ci au dat mărturie despre adevărul dumnezeiesc.
Asta credem noi: că Dumnezeu poartă de grijă Bisericii, luminându-i prin adevărul dogmelor pe creştini.
17 februarie 1993
Dumnezeu e dragoste... Îmi aduc aminte de meditaţia pe care am făcut-o la Palatul Copiilor pe muzica lui Enio Morri­cone, când mi-au dat lacrimile simţind dragostea Domnului. Dacă nu S-a scârbit de mine când eram tantric, înseamnă că nu Se scârbeşte şi nu o să Se scârbească nici de un păcătos care vrea să alerge la El.
Cred că nu m-aş sătura să vorbesc altora despre dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni. Omul din ziua de azi e plin de singurătate. Merg pe stradă şi mă uit la feţele oamenilor: aproape nimeni nu mai zâmbeşte, aproape nimeni nu mai e senin. Şi unul dintre motive e singurătatea. Nimeni nu mai are intenţia de a-şi bucura aproapele. Şi tocmai aşa se dobân­deşte mântuirea, trăind pentru ceilalţi.
Dumnezeu e Cel care poate alunga tristeţea din inimi, mângâindu-ne.
Azi m-a rugat „doamna“ şi am coborât din autobuz cu două staţii înainte de biserică, ca să o aduc şi pe ea, că nu avea cine să tragă de cărucior. Câţiva oameni, vecini de-ai ei, mi-au spus că nu trebuia să mă obosesc, că putea să o aducă „târfa de sor-sa, care e şi vrăjitoare“.
Bătrânica trăieşte într-un fel de magazie de lemn, ca vai de ea. Am văzut-o pe sora ei, dar nu a vorbit cu mine. Sora ei stă în casa de lângă magazie.
18 februarie 1993
La Mănăstirea Antim l-am văzut slujind pe părintele So­fian. M-a impresionat modul în care se roagă; e atât de blând, atât de curat la inimă... Şi are ochii atât de senini! Într-ade­văr, e din altă lume. Chiar dacă Antimul e în mijlocul Bucu­reş­tiului, părintele Sofian trăieşte în altă lume: trăieşte în ace­eaşi lume cu Sfinţii Bisericii, cu Sfântul Simeon Noul Teolog şi cu ceilalţi. Am auzit că la fel ar fi şi părintele Justin Pârvu. Părintele Justin e unul dintre marii mărturisitori din prigoana comunistă. Coleg de suferinţă cu părintele Arsenie Papacioc, alt părinte cu viaţă sfântă.
Nu ştiu dacă şi părintele Sofian a trecut prin închisori, dar se vede că e un părinte cu viaţă sfântă. La Judecată, prin ei va străluci neamul românesc.
Marea durere a celor care îi cunosc este că nici unul nu a lăsat un ucenic ca urmaş al său. Dar sunt sigur că urmaşii lor există şi nu se poate să nu iasă la lumină. Chiar dacă încă nu sunt cunoscuţi de lume, vor ieşi la lumină.
Chiar dacă mor bătrânii, ţara nu va rămâne pustie. Dumnezeu ne va trimite alţi păstori aleşi. Până la sfârşitul lumii, Dumnezeu va avea păstorii Săi cu viaţă sfântă.
19 februarie 1993
Praznicele sunt momente de bucurie de care sufletul are nevoie pentru a rezista în lupta pentru mântuire.
Toţi oamenii simt nevoia unui moment de relaxare: unii merg la tot felul de petreceri, alţii au obiceiul să meargă la concertele de operă, alţii să meargă la munte.
Mintea simte nevoia să îşi găsească un refugiu în viitor. Aşa cum elevii aşteaptă următoarea vacanţă chiar din primele zile ale anului şcolar, tot aşa oamenii mari aşteaptă conce­diul. Numai că, deoarece perioadele de concediu sunt rare, ei îşi găsesc refugiul în micile momente de destindere.
Aşa cum până în clasa a X-a simţeam dorinţa de a merge la cât mai multe petreceri de toată noaptea, aşa aştept acum cu bucurie praznicele care se apropie.
Mi-am făcut semne pe calendarul de pe perete. De la înce­putul lunii ştiu ce sfinţi mai importanţi sau ce sărbători se apropie.
Una dintre micile mele pasiuni este să îmi descopăr oglin­zi­le sufletului omenesc, faptele care pun în evidenţă starea duhov­nicească a omului.
Între alte „descoperiri“, aceasta mi se pare de mare însem­nă­tate: „spune-mi ce aştepţi ca să ştiu cine eşti“.
Proverbul românesc: „spune-mi cu cine te însoţeşti ca să ştiu cine eşti“ m-a ajutat să alcătuiesc o serie de proverbe asemă­nă­toare, proverbe care oglindesc starea lăuntrică a omului.
„Spune-mi ce aştepţi ca să ştiu cine eşti.“ Sper ca viaţa să nu mă îngenuncheze. Sper ca dragostea pentru cele sfinte să nu mi se împuţineze, ci să sporească.
20 februarie 1993
Am citit despre o mulţime de vindecări minunate, de la orbi, la paralitici, până la bolnavi de cancer. Nu există boală pe care Dumnezeu să nu o poată vindeca. Dar mai mare lucru este să primeşti puterea de a răbda boala.
Boala este un cuţit care curăţă sufletul de patimi. Scurta dar intensa mea suferinţă cu rinichii m-a ajutat să simt asta: cununa se dobândeşte în boală foarte simplu: prin răbdare. Îmi treceau prin cap multe gânduri murdare, de la deznă­dej­de, la frică şi chiar de hulă: „Dumnezeu e nedrept, nu vede cât suferi?“, îmi spunea gândul. Dar încercam să nu iau aminte la el.
Lupta cu gândurile e foarte aprigă: vrăjmaşul trimite gândurile de deznădejde pentru a arunca sufletul în disperare. Câtă vreme bolnavul mai are nădejde în Dumnezeu, boala e spre mântuire.
22 februarie 1993
„Iubi-te-voi, Doamne, vârtutea mea, Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi Izbăvitorul meu.“ Am cântat de multe ori azi acest imn. Cred că m-au auzit şi vecinii. Târziu mi-am dat seama că aş putea fi auzit de alţii. Ştiind că sunt singur acasă, am cântat cât de tare am vrut.
25 februarie 1993
Aproape toată slujba au vorbit lângă mine două femei şi nimeni nu le-a atras atenţia că deranjează. Abia spre sfârşit, după epicleză, au plecat.
M-au supărat tare: în loc să fiu atent la rugăciune, tot aşteptam să tacă ele.
Am greşit: mai bine aş fi încercat să mă adun. Nu trebuie să las ca liniştea mea sufletească să depindă de ce fac alţii.
„Doamna“ mă iubeşte mult. Şi mie îmi e dragă. Lumea nu are habar ce suflet cald are ea. În timp ce trag de cărucior mă gândesc cum Sfântul Hristofor L-a purtat în spate pe Hristos, care luase înfăţişarea unui bolnav, şi L-a trecut râul.
27 februarie 1993
Una dintre cele mai mari victorii ale dracilor este să ne convingă că nu există. Ei nu vor să ne dăm seama de influenţa pe care o au asupra noastră. Ei ne îndeamnă la păcat, dar o fac în aşa fel încât să credem că gândurile sunt ale noastre.
Dracii există. Şi au îngăduinţa de a ne ispiti, tocmai ca prin răbdarea ispitelor noi să ne mântuim. „Ridică ispitele şi nimeni nu se va mai mântui!“, zice Patericul.
Numai prin sporire duhovnicească putem înţelege cât de vicleană e lupta pe care o duc împotriva noastră îngerii căzuţi.
Doamne, fereşte-ne de cursele vrăjmaşilor mântuirii noastre!
1 martie 1993
Noapte foarte tensionată: a venit la mine Bianca, supărată că acasă a luat bătaie. Când să ne culcăm, eu i-am spus că dorm pe patul de lemn, şi ea poate dormi pe canapea. Patul de lemn este singurul vestigiu yoghin din camera mea: prefer să dorm pe el, că e tare şi asta îmi face bine la coloană. Dormitul pe ceva tare e recomandat de altfel şi celor care au ispite trupeşti.
După ce m-am aşezat în pat, m-am întors puţin cu faţa spre Bianca, să îi spun ceva. Era în picioare în mijlocul camerei. Nu mă gândeam că exact atunci îşi va da jos sutienul. Fără să vreau, mi-au picat ochii fix pe pieptul ei.
M-am întors cu faţa la perete şi m-am gândit la părintele din Pateric care şi-a ars degetele la lumânare ca să nu cadă în păcat. Când mă gândeam că şi eu sunt la fel de tare ca părintele acela, Bianca m-a chemat lângă ea.
„Nu, nu vin.“
„Hai, vino, că nu se întâmplă nimic. Vreau doar să fii lângă mine.“
Nu cred că avea de gând să mă mintă. Dar, cât de inconştientă a fost. Dacă mă duceam lângă ea, aş fi luat-o în braţe, ca să o mai liniştesc. Şi după ce o luam în braţe, nu ştiu dacă rezistam ispitei de a face dragoste cu ea.
Am avut o noapte tare agitată. Ea a plecat dimineaţă, dar pe mine m-a lăsat cu ispita în suflet. Dacă aş fi căzut cu ea, Miruna ar fi fost în stare să mă părăsească. Dar nu de ea îmi era mie frică, ci de pedeapsa lui Dumnezeu.
Am avut încă o dovadă a faptului că voi avea de luptat cu această ispită multă vreme şi nu are rost să mă cred întărit.
2 martie 1993
Venind de la liceu, am avut o surpriză: am găsit casa deschisă. Am intrat înăuntru, crezând că tata vrea să schimbe yala. Dar am văzut imediat că toate sertarele şi uşile mobilei din sufragerie erau deschise. Am fugit la vecinul de deasupra şi l-am rugat să stea de pază la uşa casei, în timp ce eu am intrat să văd dacă nu cumva hoţii se mai aflau în vreuna dintre camere.
Mi-a fost foarte frică să nu fiu lovit în cap. Dar hoţii plecaseră deja. Poliţia a venit destul de repede, dar nu ştiu dacă vor găsi vinovaţii. E a cincea spargere în blocul nostru. Cred că hoţii au greşit etajul. Deasupra stă un pilot pe curse internaţionale, şi mai jos stă unul dintre şefii de la TAROM.
Culmea ghinionului, la noi nu au găsit aproape nimic de furat. Au plecat cu mâna aproape goală, numai cu vreo 50 de dolari care erau ţinuţi într-un sertar.
I-am spus părintelui Teofan despre spargere şi mi-a povestit una dintre cele mai interesante întâmplări cu hoţi: pe vremea Părinţilor Patericului, o căpetenie de tâlhari a vrut să jefuiască o mănăstire de maici. S-a îmbrăcat în călugăr şi a fost primit cu mare dragoste. Crezând că e un părinte îmbunătăţit, maicile i-au spălat picioarele. Ba chiar una dintre ele, care era bolnavă, oloagă parcă, şi-a turnat apoi din acea apă pe trup, având credinţa că se va vindeca. Şi chiar s-a vindecat de îndată.
Această vindecare minunată l-a adus pe tâlhar la pocăinţă. Le-a zis maicilor cine este el de fapt, dar până nu le-a arătat sabia cu care vroia să le taie, nu l-au crezut. Din acel moment şi până la sfârşitul vieţii, el a dus o viaţă de pocăinţă şi de aspră nevoinţă.
4 martie 1993
Bătrânica mea a murit. Au înmormântat-o ieri. Am trecut azi să o iau şi am aflat că a trecut la Domnul. Căruciorul zăcea în faţa casei „vrăjitoarei“.
M-am despărţit de una dintre cele mai blânde persoane pe care le-am cunoscut. Dacă prin mila Domnului voi fi mântuit, nu m-aş mira să o văd între cetele sfintelor.
7 martie 1993
M-a sunat Denisa, pe care am cunoscut-o la Izvoarele. Avea chef de glume:
„Ce faci, sfinţişorule, am auzit că înveţi pentru Teologie? Da’ nu ai vrea să faci o pauză, să facem nişte nebunii? Sau le-ai uitat?“
I-am zis să schimbe placa. Se purta de parcă mi-ar fi fost vreodată iubită.
„Ce, vrei să zici că acum eşti de piatră, că nu te pot co­ru­pe? Vrei să vin la tine să îţi arăt că te corup? Lasă vrăjelile.“
Nu ştiu ce a apucat-o, poate că băuse ceva, altfel nu îmi explic telefonul ei. Cred că dracul a pus-o să mă ispitească. I-am zis să mă lase în pace, dar după ce am închis telefonul am regretat că nu a venit la mine. Îi dovedeam că nu mă poate corupe. O lăsam să mă sărute, să îmi facă ce vrea. Şi cred că dacă eram rece ca o stană de piatră şi-ar fi dat seama că numai Dumnezeu mă întăreşte.
Sau nu... Of, cât de repede sunt gata să sar în prăpastie. Îi cer lui Dumnezeu să nu mă ducă în ispită şi în acelaşi timp caut de bunăvoie ispitele. Dacă ar fi venit Denisa la mine şi ar fi încercat să mă corupă, poate aş fi rezistat. Dar mândria ar fi crescut în mine grămadă.
9 martie 1993
Scandal cu mama Mirunei. Să o las pe fiică-sa în pace, că am înnebunit-o cu Biserica. Ce atâta credinţă?!
A pus-o să dea jos icoanele de pe pereţi. Nu e prea sănătoasă. Ar trebui dusă la un control medical, că prea e nervoasă.
Am dat telefon la ofiţerul Stării Civile, să văd dacă ne putem căsători civil cât mai repede. Nu mă aşteptam să fie aşa amabil. Mi-a dat toate lămuririle necesare. Dar, pentru că Miruna e minoră, ne trebuie acordul scris al mamei ei. Groaznic. Căsătoria mi se părea singura şansă de a scăpa de maică-sa. Nu ştiu din ce am fi trăit, dar eram alături de ea.
10 martie 1993
A venit la biserică un băiat paralitic, Gabriel. L-au adus părinţii lui. Merge cu picioarele strâmbe, de-abia târându-se. Am încercat să stau puţin de vorbă cu el. Se plictiseşte de unul singur. Părinţii lui m-au invitat pe la el.
13 martie 1993
I-am spus părintelui Nicolae că dacă Miruna ar fi fost mai mare numai cu câteva luni, acum eram căsătoriţi. S-a mirat că m-am grăbit aşa de tare:
„Să ştii că era o mare greşeală dacă făceai acest pas de capul tău. Înainte de a te căsători trebuie să ai binecuvântarea duhovnicului şi a părinţilor. Dacă părinţii se opun, pentru că vor o altă noră, dacă vor o fată care să nu fie apropiată de Biserică, ci una plină de bani sau cu alte fumuri, atunci se poa­te face abstracţie de împotrivirea lor. Dar fără binecu­vân­tarea duhovnicului, lucrurile merg rău.
Eu ştiu că tu eşti mai original, dar nici aşa. Să te joci cu viitorul tău... Nu e momentul să vă căsătoriţi acum. Eşti sigur că îţi doreai din toată inima să te căsătoreşti cu ea?“
„Nu am apucat să mă gândesc la asta. Ci pur şi simplu eram şi sunt sătul de gura maică-sii. Singura soluţie pe care o aveam în minte era căsătoria.“
„Mare prostie făceai. Căsătoria nu e o fugă de părinţi, nu e o joacă. E ceva foarte serios: e un drum spre Împărăţia Ce­ru­ri­lor împreună cu persoana iubită. Dacă nu te gândeşti bine îna­inte de a te căsători, ai încurcat-o. Nu vezi câte divorţuri sunt? Şi asta mai ales pentru că mirii nu se gândesc cu seriozitate la faptul că, prin cununia religioasă, se unesc pen­tru totdeauna. Cei care nu iau în serios cununia au multe de suferit în viaţă: dacă te-ai unit cu cine nu te potriveşti, viaţa îţi va fi o cruce foarte grea.“
„Eu mă înţeleg destul de bine cu Miruna.“
„Nu e de-ajuns. Tot nu îmi vine să cred că acum puteai fi căsătorit. Te credeam ceva mai echilibrat. M-ai dezamăgit.“
Părintele o ia prea în tragic. Ce mare dezastru dacă mă căsătoream cu Miruna. E fecioară, e cuminte...
14 martie 1993
Am fost la Gabriel. Scrie poezii. E una dintre puţinele sale bucurii.
Cel mai mult îi place să citească. Stând aproape numai în casă, a citit foarte mult. Se bucură mult când mă vede.
25 martie 1993
Buna-Vestire. „Fie mie după cuvântul tău!“, i-a spus Mai­ca Domnului Arhanghelului care îi spusese că Îl va naşte pe Fiul lui Dumnezeu.
Maica Domnului e modelul oricărui creştin. Sau ar trebui să fie. Aşa să îi spunem şi noi Domnului ori de câte ori ne pune înainte o cruce: „Fie voia Ta, Doamne, nu voia noastră!“
27 martie 1993
Părintele Nicolae mi-a făcut încă o bucurie: mi-a făcut rost de poezia „Imn morţilor“, scrisă de Radu Gyr, despre martirii temniţelor. I-am spus că voi învăţa pe dinafară aceste versuri ale celui mai iscusit poet din închisorile noastre. Şi pentru că scrisul mă ajută să o memorez, le trec în jurnal:

„Morminte dragi, lumină vie,
sporite-ntr-una an de an,
noi v-auzim curgând sub glie
ca un şuvoi subpământean.

Aţi luminat cu jertfe sfinte
pământul până-n temelii,
căci arde ţara de morminte,
cum arde cerul de făclii.

Ascunse-n lut, ca o comoară,
morminte vechi, morminte noi,
de vi se pierde urma-n ţară,
v-o regăsim mereu în noi!

De vi s-au smuls şi flori şi cruce
şi dacă locul nu vi-l ştim,
tot gândul nostru-n el v-aduce
îngenuncheri de heruvim.

Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane,
morţi sfinţi în lupte şi furtuni,
noi ne-am făcut din voi icoane
şi vă purtăm pe frunţi cununi.

Nu plângem lacrimă de sânge,
ci ne mândrim cu-atâţi eroi.
Nu! Neamul vostru nu vă plânge,
ci se cuminecă prin voi.“
E cea mai frumoasă poezie pe care am citit-o în viaţa mea. Pentru jertfele martirilor ne mai miluieşte Dumnezeu. Oare când îi vom putea prăznui şi în Biserică?
2 aprilie 1993
Am auzit că în Moldova e un duhovnic care nu primeşte credincioşii la spovedanie decât dacă au acasă Sfânta Scriptură, Ceaslovul şi Psaltirea. Pare un extremist, dar nu e.
Abia când creştinii vor să ducă lupta cea bună şi când au armele pe care le cere părintele, războiul poate fi dus.
Cum să ducem lupta dacă nu ne facem canonul? Fără Psaltire şi Ceaslov mintea noastră se curăţă greu de gânduri păcătoase.
Şi Noul Testament e cel mai complet manual de trăire creştină. Mai ales cuvintele Mântuitorului sau Epistolele Sfântului Apostol Pavel.
Eu am citit atâtea cărţi... Dar alţii au citit o singură carte, şi tot trăiesc mult mai curat decât mine. Ei citesc şi recitesc Noul Testament, şi Domnul le trimite multă mângâiere. Nu se satură recitindu-l.
3 aprilie 1993
Psaltirea mi se pare cartea de rugăciuni care dă cea mai multă putere celor care vor să dobândească iscusinţă în lupta duhovnicească.
Cititul Psaltirii te întăreşte. Nu înţelegeam de ce unii pust­nici ziceau câte o Psaltire în fiecare zi, şi o ziceau pe de rost.
Pe cât de blândă este citirea unui acatist, pe atât de voi­ni­cească mi se pare citirea unei catisme. Nu a celor în care e slă­vit Dumnezeu, ci a celor în care e vorba de lupta cu duşmanii. Noi, creştinii, suntem în luptă cu vrăjmaşii nevăzuţi.
Unui părinte din Pateric dracii i-au zis: „ Nu ne temem de tine, că sari stihuri când citeşti psalmii“.
Întâmplarea aceasta m-a ajutat să încerc să nu sar cu mintea nici un stih. Cu gura e uşor să îi zic pe toţi, dar de multe ori mintea nu prea vrea să ia aminte la cele citite.
Ca să nu fiu şi eu de râsul dracilor, încerc să fiu atent la fiecare cuvânt. Sunt unele pasaje pe care nu le înţeleg, sunt mai greoaie. Dar le spun şi pe acelea: poate în timp le voi înţelege.
4 aprilie 1993
După ore am stat la o conferinţă religioasă la care au vorbit părintele Rafail Noica şi părintele Simeon de la Essex. Ei i-au fost ucenici părintelui Sofronie Saharov, care la rândul său a fost ucenic al Sfântului Siluan Athonitul.
Părintele Sofronie este un sfânt al vremurilor noastre, chiar dacă nu a fost canonizat încă. A ajuns la măsura vederii lu­minii dumnezeieşti şi a petrecut multă vreme în stare de extaz. Părintele Sofronie mi se pare un urmaş al Sfântului Simeon Noul Teolog. În zilele noastre, când din ce în ce mai puţini oameni tind spre sfinţenie, astfel de părinţi arată că Tradiţia Ortodoxă nu s-a ofilit, că Ortodoxia nu este doar o colecţie de volume prăfuite. Ci, pentru cine vrea să fie al lui Hristos, Ortodoxia este mâna pe care ne-o întinde Însuşi Dumnezeu.
Cine zice că Ortodoxia e plicticoasă, că e o credinţă de suprafaţă, nu a înţeles nimic din ea. Ar fi bine ca scrierile părintelui Sofronie să fie citite de tinerii care caută o viaţă spirituală autentică şi care au impresia că sfinţenia creştină e monotonă dacă o compari cu „sfinţenia“ Orientului. Aceşti tineri neagă formalismul multor creştini, mai ales al femeilor în vârstă. Neagă modul în care unii preoţi zic slujbele fără pic de trăire.
Dar pe părintele Sofronie nu au cum să îl nege. Părintele Sofronie a avut curajul să mărturisească o mică parte din stările sale de extaz; a descris cum a fost scăldat de lumina dumnezeiască. Cine poate spune că nu e mulţumit de nivelul duhovnicesc al părintelui Sofronie? Cred că nimeni. Şi mai cred că părintele Sofronie şi cei care au ajuns la măsuri asemănătoare şi al căror urcuş duhovnicesc îl putem afla din cărţi sunt cea mai bună stavilă împotriva invaziei misticis­mului oriental.
După conferinţă am reuşit să vorbesc puţin în engleză cu părintele Simeon. Dar am fost atât de emoţionat, încât nu i-am pus întrebări prea interesante.
5 aprilie 1993
La întrebarea: „Cum a îngăduit Dumnezeu să îmi risipesc timpul, spurcându-mi viaţa prin atâtea rătăciri?“, am primit de la părintele Teofan un răspuns interesant.
„Nu Dumnezeu este de vină pentru prostiile pe care le facem noi. De multe ori mi se întâmplă să aud la spovedanie că oamenii dau vina pe Dumnezeu, în loc să îşi recunoască propria vină. Dumnezeu ar fi vrut ca tu să nu părăseşti Biserica. Dar dacă tu ai făcut acest pas, El a căutat în multe feluri să te aducă înapoi. Bucură-te că măcar acum ai ajuns aici. Alţi caută toată viaţa lor, dar tot nu află Adevărul.
Oricum, Dumnezeu întoarce răul în bine, ori de câte ori este posibil acest lucru. Poate că peste ani şi ani, pe mulţi îi vei ajuta să se lepede de yoga, spunându-le prin ceea ce ai trecut tu. Sau poate că, dacă vei ajunge preot, aşa cum îmi doresc, vei avea iscusinţa să îi ajuţi pe alţii să se îndepărteze de rătăciri. Doar ştii şi tu că printre cei care vin la Biserică sunt şi unii care nu au prea multe în comun cu învăţăturile Bisericii.“
„Cum să ajung preot, părinte, după câte păcate am făcut?“
„Ca duhovnic îţi spun că simt că ar fi bine să ajungi preot. Pe mulţi i-ai putea ajuta să iasă din mocirla în care te-ai scăldat şi tu. Sunt unii care se înghesuie să primească preoţia numai pentru a duce o viaţă comodă din punct de vedere ma­te­rial. Nu ţin cont de canoane, nu ţin cont de impedi­men­te. În cazul tău e vorba de cu totul altceva: nu uita că la Sihla ai auzit vocea Domnului care ţi-a cerut să îi înveţi pe cei care stau departe de învăţăturile Bisericii filosofia Sfinţilor Părinţi. Chemarea aceasta e o chemare cu totul şi cu totul aparte. Dar chiar şi fără să îmi fi spus tu ce ai trăit atunci, eu tot spre preoţie te îndemnam. Mi-ar fi plăcut să ajungi ieromonah, dar dacă tu nu vrei aceasta, vei fi preot în lume.“
„Părinte, de multe ori mă rog să nu îngăduie Dumnezeu să ajung preot dacă nu e voia Sa. Mai ales la moaştele Sfântului Ciprian zic: «O, sfinte ierarhe Ciprian, tu care ai primit puterea de a lega şi a dezlega păcatele oamenilor, te rog să mă legi, cu puterea ta de episcop, ca dacă nu este voia lui Dumnezeu să ajung preot, să nu mi se întâmple aceasta. Chiar dacă duhovnicul mă trimite la hirotonie, chiar dacă episcopul primeşte să mă hirotonească, stai împotriva lor. Nu mă lăsa să primesc hirotonia, decât dacă aceasta este voia lui Dumnezeu».“
„Vrei să te laud că te rogi aşa? Greşeşti, pentru că nu înţelegi că prin Dumnezeu vorbeşte duhovnicul. Crezi că aş avea îndrăzneala să te trimit la hirotonie numai pentru că eşti ucenicul meu? Nu îţi dai seama că voi da socoteală de faptul acesta înaintea lui Dumnezeu? Un sfânt, Grigorie Dialogul parcă, s-a rugat ca Dumnezeu să îi şteargă toate păcatele. Şi i s-a descoperit că i s-au şters toate, în afara hirotoniilor pe care le făcuse fără prea multă cercetare. Să ştii că mare răspundere am dacă te călăuzesc spre preoţie. Şi dacă totuşi tu mai ai o urmă de neîncredere în povaţa mea, mă voi ruga ca Domnul să te lumineze.“
„Părinte, şi eu mi-aş dori să ajung preot, dar mi-e frică ca nu cumva aceasta să fie doar voia mea şi nu şi voia Domnului. Ceea ce ştiu precis este că trebuie să duc o viaţă cât mai curată, prin care să îmi pot sluji aproapele.“
„Ai grijă ca dorinţa ta de a duce o viaţă curată să nu se transforme într-o patimă. Nu cumva să ţi se pară că în jurul tău toţi ceilalţi sunt păcătoşi şi numai tu eşti sfânt. Mândria te aruncă în iad. Să nu crezi că sfinţenia e altceva decât smere­nie, nejudecarea aproapelui, iubirea vrăjmaşilor. Sfinţenia nu înseamnă doar post şi somn puţin. Asta e asceză. Sfinţenia înseamnă să fii aşa cum te vrea Dumnezeu. Crezi că poţi mărturisi adevărul fără a duce viaţă de sfinţenie? Chemarea ta e de a-L sluji pe Dumnezeu ca preot. Şi dacă nu vei duce viaţă curată, preoţia îţi va fi o povară.“
O, cât de bine ar fi ca peste ani să pot fi de ajutor celor care vor să apropie de Biserică... Cuvintele părintelui Teofan mi-au mângâiat inima...
6 aprilie 1993
Una dintre cărţile despre care Cosmina mi-a vorbit cu mult interes este Jurnalul fericirii al lui Steinhardt, părintele Nicolae de la Rohia. Predicile sale au fost primele predici pe care le-am citit după ce m-am apropiat de Biserică. Mi-ar fi plăcut să asist la predicile sale.
Mi-am cumpărat azi Jurnalul şi l-am răsfoit puţin: are foarte multe idei frumoase. Stilul mi se pare cam greoi. Totuşi, vreau să citesc toată cartea. Mi-am stabilit o porţie de 15 pagini pe zi. Nu mai mult, ca să nu citesc la repezeală şi să scap idei interesante.
Părintele Nicolae are o manieră originală de a înţelege viaţă şi trăirea creştină: nimic fariseic, nimic fandosit, nimic plicticos în ceea ce scrie.
7 aprilie 1993
Am citit articolul părintelui Liviu Stan despre canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă, articol despre care auzisem că e cel mai bun material în această problemă.
Nu Sinodul îi canonizează pe sfinţi, ci poporul, prin aşa-numitele canonizări populare. În privinţa canonizării sfinţilor, responsabilitatea apasă, în mare parte, pe umerii credincioşilor. Poporul observă când cineva duce o viaţă de sfânt, şi după moarte îl cinsteşte ca atare.
Sinodul pecetluieşte hotărârea poporului şi stabileşte dacă într-adevăr persoana în cauză este sau nu sfântă. Uneori sunt cinstiţi în popor şi oameni care nu au fost sfinţi. Mă gândesc şi la „Sfânta Proorociţă“ Verginica, de la Pucioasa, care mu­rind în erezie are toate şansele de a se afla în focul iadului.
Sfântul Sinod nu poate impune cu forţa cinstirea unui sfânt: cinstirea implică dragoste, implică evlavie, şi acestea nu vin la comandă. Rareori Sfântul Sinod are iniţiativa unei canonizări; atunci când este vorba de o persoană ale cărei fapte cuvioase au fost ascunse de ochii lumii.
Articolul este pentru mine un semnal de alarmă: nu Si­no­dul este deci de vină că nu sunt canonizaţi sfinţii închisorilor sau sfinţii călugări din prima parte a veacului nostru. Nu numai Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române este de vină că suntem, poate, ortodocşii care am ştiut cel mai puţin să ne preţuim aleşii. Nu, de vină este mai ales poporul că nu a ştiut şi nu ştie să cinstească pomenirea acestor aleşi.
De vină fiind poporul, de vină sunt şi eu. Puteam să aflu mult mai multe despre faptele celor martirizaţi de comunişti.
Puteam să caut să ştiu mai multe despre cuvioşii din mănăstirile noastre. Şi puteam să mă rog lui Dumnezeu să le facă nu numai „Veşnica Pomenire!“ în Împărăţia Cerurilor, că acolo li se face oricum, ci şi pomenirea cuvenită în Biserica luptătoare. Noi avem nevoie de sfinţii acestui secol.
Cred că Dumnezeu nu a arătat prin vreo minune cine este sfântul ale cărui moaşte au ridicat pământul la Neamţ, spre surprinderea credincioşilor şi a comuniştilor atei, tocmai pentru că oamenii nu l-au cinstit cu mai multă dragoste. E pu­ţin probabil ca, dacă o bună parte dintre creştinii din Moldova ar fi avut mai mare evlavie pentru cel a cărui sfin­ţenie a strălucit în părţile lor, Dumnezeu să nu fi făcut cunoscut numele acestuia.
Mă mustră conştiinţa înţelegând că şi a mea este vina că sfinţii români ai acestui veac întârzie să apară în Sinaxare. Mă simt vinovat, şi de acum înainte mă voi ruga Domnului să le facă dreptate.
„Doamne, rânduieşte ca toţi cei care au strălucit în sfinţenie, ducând lupta cea bună în vremurile de pe urmă, să primească prăznuirea cuvenită. Şi pentru rugăciunile lor sfinte, întăreşte-ne să mergem pe calea cea bună, urmându-le credinţa, dragostea şi nevoinţele!“
Aşa am simţit nevoia să mă rog după ce am terminat de citit articolul şi ar fi bine să mă rog aşa cât mai des. Şi poate că, pentru rugăciunile lor, Domnul se va milostivi şi de mine.
8 aprilie 1993
În ziare, titlu mare: „Părintele cutare este homosexual!“ Despre părinţii care duc viaţă de aspră asceză, presa nu are nimic de zis. Presa îi cunoaşte mai ales pe duhovnicii faimoşi şi scrie despre ei numai lucruri de senzaţie.
Nu ştiu dacă părintele ăsta chiar e homosexual, dar Narcis Bivolaru, care a lucrat la „România liberă“, mi-a spus că ştie că celelalte ziare obişnuiesc să fabrice cazuistică de genul ăsta. Cu toate astea, el s-a implicat în trei anchete de presă şi a aflat că într-unul dintre cazuri preotul era vinovat de lucruri dubioase.
M-am întrebat multă vreme: „De ce păcătuiesc preoţii?“. Lista lor de păcate este largă: de la păcatul lăcomiei, de care sunt cuprinşi foarte mulţi, până la nerespectarea predaniilor bisericeşti. Preoţii nu au voie să ia bani pe spovedanie, şi totuşi unii iau. Ar trebui ca preoţii să nu fumeze, şi totuşi unii fumează, îndrăznind să se ascundă sub pretextul că Sfinţii Părinţi nu au dat canoane împotriva fumatului.
De ce păcătuiesc preoţii? Asta este o întrebare foarte importantă. În primul rând, nu păcătuiesc toţi, ba chiar unii duc viaţă sfântă. De ce păcătuiesc unii preoţi? Răspunsul pe care îl am în minte, deşi nu l-am auzit de la nimeni, este că păcătuiesc tocmai pentru că Dumnezeu le dă această liber­ta­te. Adică Dumnezeu nu a vrut să le răpească preoţilor darul libertăţii.
Catolicii cred că atunci când papa vorbeşte de la amvon e infailibil, nu poate greşi. Adică e un fel de robot teleghidat de Dumnezeu. Dar ideea aceasta este puerilă. Au fost papi care au zis tot felul de prostii de la amvon, şi acesta este cel mai bun argument că ideea infailibilităţii este greşită. Şi au avut parte catolicii ăştia de papi care de care mai infailibil. Desfrânatul Borgia era la fel de infailibil de la amvon cum era şi în pat.
Dumnezeu ar fi putut să îi transforme pe toţi preoţii în roboţei asceţi, lipsiţi de patimi dar şi de virtuţi. Dar Dumne­zeu a vrut ca slujitorii Săi să Îl slujească în deplină libertate: altfel i-ar fi lipsit din start de posibilitatea de a câştiga cununa sfinţeniei.
Dumnezeu vrea ca toţi clericii să fie sfinţi, aşa cum vrea ca toţi credincioşii să fie sfinţi. Dar, atunci când clericii nu sunt la înălţime, vina este a lor şi nu a lui Dumnezeu. Zicea cineva că un copil rău este dovada unui eşec al părinţilor, că părinţii poartă mare parte din responsabilitatea acestui eşec.
La fel este în cazul preoţilor. Ei nu au picat de pe altă pla­netă, ci sunt oameni ca noi. Sunt oameni dintre noi. Ei sunt roadele şi, într-un fel, oglinda mediului în care au crescut. Când un tânăr ajunge preot în satul în care a copilărit şi oame­nii văd că e nevrednic, ar trebui să îi mustre conştiinţa: ei l-au pregătit să devină aşa.
Bine, nu e numai influenţa mediului; din sate cu viaţă religioasă destul de timidă au ieşit preoţi deosebiţi, şi din sate în care viaţa duhovnicească a fost mai înaltă au răsărit preoţi cărora le stătea mai bine ca şi chelneri sau ca vânzători de tutun. Şi-au ratat cariera. Oricum, la oraşe e mult mai uşor să îl arăţi cu degetul pe preot: nu îţi poţi da seama că şi tu eşti de vină pentru că el nu e aşa cum trebuie.
Preoţii au de dus o luptă grea ca să păstorească turma. Tot ascultând la spovedanie păcatele oamenilor şi aflând toate ticăloşiile din lume, cei mai slabi cad şi ei în păcate asemă­nă­toare. Dacă membrii unei parohii ar fi dornici să ducă o viaţă mai sporită duhovniceşte, atunci preotul ar găsi în elanul lor puterea de a fi el însuşi o persoană mai înduhovnicită. Dar când membrii parohiei nu au în cap decât cum să împace vir­tu­tea cu păcatul, utilul cu plăcutul, preotul este tras înapoi.
De fapt, cei care îi bârfesc pe preoţi o fac mai ales pentru că şi ei trăiesc în păcate şi li se pare că dacă şi preoţii păcătuiesc, atunci propriile lor păcate sunt mai uşor de trecut cu vederea. Aşa cred că se explică isteria celor care nu mai ştiu cum să arunce cu noroi în preoţi.
Până la sfârşitul lumii Dumnezeu va avea propriile Sale vase alese, va avea slujitorii Săi care vor păstra nestinsă flacăra dreptei-credinţe.
Doamne, alungă de la mine toate gândurile de judecată pe care, din prostia mea, le-am avut împotriva slujitorilor Tăi. Scoate la lumină nevinovăţia celor năpăstuiţi pe nedrept, iar pe cei care au căzut în oarecare patimi, curăţeşte-i după mare mila Ta, spre lauda Bisericii Tale şi ruşinarea celor care îi clevetesc. Amin!
9 aprilie 1993
L-am întrebat şi pe părintele Teofan ce părere are despre sfinţii închisorilor. El crede că nu numai cei care au murit în temniţă sunt sfinţi, ci şi cei care, după ce şi-au mărturisit credinţa în faţa torţionarilor, au fost eliberaţi din închisoare şi au murit la casele lor.
„Tu ce crezi, că după ce au fost eliberaţi au uitat pentru ce au suferit? Nu. Au dus mai departe o viaţă de nevoinţă şi au murit în sfinţenie. Chiar dacă printre ei s-au aflat şi unii care la ieşirea din închisoare au trăit o viaţă cu păcate «obişnuite». Dar aceştia nici în închisoare nu s-au purtat cum trebuie, se lepădau de Hristos şi de frica unei palme.“
10 aprilie 1993
Tata m-a certat că am dezordine în cameră: „Am citit şi eu şi am văzut cât de importantă e curăţenia în viaţa creştină“.
„Unde ai citit?“
„În Filocalii.“
Nu mi-a venit să cred că cineva poate citi cu atâta super­fi­cia­litate Filocalia:
„Acolo scrie de curăţia lăuntrică, nu de curăţenie.“
„Lasă interpretările, că am citit cu ochii mei.“ Văzându-l cât e de hotărât, l-am lăsat în pace, nu am stat să mă con­tra­zic cu el. Pur şi simplu mi s-a părut culmea superficialităţii: să citeşti despre curăţie şi să crezi că e vorba de curăţenie. Asta pentru că citeşte printre rânduri. Dar scrierile duhov­ni­ceşti trebuie citite fără grabă şi cu multă atenţie. Astfel cele citite se întipăresc nu numai în minte, ci şi în inimă.
11 aprilie 1993
„Toate credinţele sunt bune!“ Sloganul acesta modern mă întristează mult. Am primit o poză cu Stâlpul Ortodoxiei. Într-un an, armenii monofiziţi nu au dat voie ortodocşilor să intre în Sfântul Mormânt în noaptea de Paşti, când vine Sfânta Lumină. Armenii au dat bani musulmanilor şi au intrat numai ei în biserică. Patriarhul nostru plângea afară, lângă biserică. Toţi ortodocşii erau trişti. Dar Dumnezeu a făcut să ţâşnească Sfânta Lumină dintr-un stâlp de piatră. Stâlpul s-a crăpat şi de acolo ieşea lumina. Unul dintre şefii gărzilor, un mahomedan, văzând minunea a mărturisit credinţa în Hristos şi a fost ucis pe loc de către ceilalţi paznici.
Dar minunea a fost minune. Până azi se poate vedea cum s-a spart stâlpul. Poza pe care am primit-o e clară.
Cât s-au bucurat atunci ortodocşii la Paştele acela... Dacă toate religiile ar fi fost bune, Sfânta Lumină ar fi venit şi la armeni. Dar ea nu vine decât la noi. Nici măcar la catolici nu vine. O mie de teorii despre ecumenism nu fac cât minunea pogorârii Sfintei Lumini.
Cât de bine ar fi să ajung şi eu acolo, să o văd cu ochii mei. Când le spun altora că am văzut-o filmată, sar repede să spună că filmul a fost trucat.
Filmul pe care mi l-a împrumutat părintele Nicolae era chiar cu banda originală cu care s-a filmat minunea. Şi nu o modificase nimeni. Dar dacă voi avea parte de o călătorie în ˚ara Sfântă, voi putea povesti ceea ce am văzut cu ochii mei.
Nu am idee de unde aş putea face rost de bani pentru un asemenea pelerinaj. Dar nici nu îmi pun nădejdea în mine. Dacă este voia lui Dumnezeu să merg, va găsi El prin cine să-mi trimită banii.
Totuşi, dacă aş avea de ales între Athos şi ˚ara Sfântă, mă simt mai atras de Athos. Mă rog Maicii Domnului să îmi arate „grădina“ ei athonită.
12 aprilie 1993
Mi se părea un lucru ciudat că în atâtea rugăciuni creştinii se roagă să fie izbăviţi de necazuri. În Paraclisul Maicii Domnului revine atât de des ideea asta... Credeam că e puţină laşitate în faptul că tot timpul se cere putere de la Dumnezeu şi că nimeni nu vrea să se lupte cu necazurile.
Dar nu este aşa: pur şi simplu calea mântuirii e tocmai lepădarea mândriei. Dacă încercările ar putea fi răbdate nu­mai prin propriile puteri, omul s-ar mândri: s-ar crede Su­per­man. Dar aşa, când „marea vieţii se înviforează de viforul ispitelor“, alergăm la limanul cel lin care este Domnul.
Dacă încercările nu ar fi grele, nu am putea să ne dăm seama de slăbiciunea noastră.
La ultima predică părintele Dumitru a zis: „Când nu aveţi necazuri, să ştiţi că e vremea în care trebuie să vă întăriţi sufletele. Viaţa creştină se împarte în două: timpul de întărire şi timpul de încercare. Dacă nu folosiţi cum trebuie timpul de întărire, nu veţi rezista încercărilor.
Vin la mine unii şi se plâng: «Părinte, nu mai putem, ne­ca­zu­rile ne-au terminat, nu mai avem putere să rezistăm». Şi to­tuşi, oare Dumnezeu nu vede? Greutăţile nu se depăşesc râ­zând. Ele sunt reale. În război soldaţii cad la pământ şi iarăşi se ridică. Sunt răniţi. Li se pansează rănile şi luptă mai departe. Cine scapă fără răni? Numai cei care au fugit de duşmani.
Faptul că greutăţile vă apasă nu trebuie să vă ducă la deznădejde. Vă biruie mânia, vă biruie supărarea. Aţi căzut, ridicaţi-vă. Şi tot aşa până trece încercarea.
Nu putem separa viaţa creştină de necazuri. Ele vin. Noi putem să le înfruntăm, înţelegând că fac parte din crucea noastră, sau să scăpăm de ele păcătuind. De multe ori păcatul se prezintă ca singura şansă de a scăpa de necazuri. Dar a doua şansă este de a răbda necazul şi de a primi cunună de la Dumnezeu. Nu primeşte cununa decât cel care respectă regulile jocului!“
13. 04 1993
Sandra era supărată că nu i-a dat preotul dezlegare să se împărtăşească.
„Ce dacă mi-am pierdut fecioria, altele cum au primit dezlegare de la alţi duhovnici?“
„Să ştii că unii duhovnici dau dezlegare la împărtăşanie fără să fie preocupaţi de îndreptarea celor căzuţi. Ei îi dez­leagă, aceştia se împărtăşesc, iar cad, iar se împărtăşesc. Să ştii că o prietenă mai în vârstă, divorţată, mi-a spus că într-o după-masă se spovedea părintelui Adrian de la Antim, dar gândul îi era numai la următoarea noapte de dragoste cu noul amant. Mi s-a părut culmea tupeului. Să îţi programezi viitoa­rea cădere înainte chiar de spovedanie.“
„Şi ce, vrei să spui că eu sunt ca ea?“
„Nu fi rea. Îţi explicam doar că nu toţi cei care vin la spovedanie sunt hotărâţi să îşi îndrepte vieţile. Şi cred că greşesc foarte tare nu numai ei, că îl presează pe preot să îi împărtăşească, ci şi preoţii care dezleagă prea uşor.
Să ştii că Împărtăşania luată cu nevrednicie e spre osândă. Cei care îl presează pe preot cred că Îl pot păcăli pe Dum­ne­zeu. Dar dacă mor aşa, cu împărtăşania «furată», nu ştiu dacă se pot mântui. Sfânta Împărtăşanie nu este un talisman, nu mântuieşte automat. Cine nu s-a spovedit cu sinceritate sau cine a venit la biserică să se împărtăşească numai pentru că aşa face toată lumea şi nu s-a pregătit de primirea Sfintelor Taine poate primi mare pedeapsă de la Dumnezeu. Mulţi s-au îmbolnăvit după ce s-au jucat cu împărtăşania. Lucrurile sunt foarte grave.“
„Şi pe mine de ce m-a oprit părintele?“
„Ar trebui să îţi pară bine că ai dat de un părinte care nu dezleagă cu uşurinţă. Spovedania nu este doar procesul prin care sufletul primeşte iertare de păcate, deşi dezlegarea păcatelor este poate partea cea mai atractivă a spovedaniei. Prin spovedanie omul trebuie să înveţe să îşi schimbe viaţa în bine. Şi schimbarea vieţii nu se face la comandă. Trebuie dusă o luptă cu fiecare patimă în parte. În spovedanie, omul învaţă cum să ducă această luptă.“
„Da, părintele mi-a vorbit mult.“
„Vezi? Asta e important, ca sufletul să ştie ce trebuie să facă pentru a primi vindecare de rănile care îl apasă. Preotul e ca un doctor: dacă toţi doctorii ar da aceleaşi reţete la toţi pacienţii, îţi dai seama ce ar ieşi?“
„Dezastru.“
„Exact. Aşa e şi cu sufletul omului: un credincios pri­meş­te un canon, adică o reţetă pentru tămăduirea sufletească, altul primeşte alt canon, fiecare ce i se potriveşte cu boala de care suferă. Şi cine moare în timp ce îşi face canonul, chiar dacă nu s-a împărtăşit, se duce în rai. Pe când cine s-a îm­păr­tăşit după o spovedanie incompletă nu prea are şanse să ajungă acolo.“
„Crezi că ar trebui să mă bucur că am dat de un părinte care s-a preocupat în mod special de tămăduirea patimilor mele, chiar dacă mi-a amânat împărtăşania?“
„Mi-ai luat vorba din gură. Chiar dacă nu îţi convine că părintele nu te-a împărtăşit, va veni şi vremea aceea.“
Pe Sandra am convins-o repede cum stau lucrurile. E o fată care vrea sincer să îşi îndrepte viaţa.
14 aprilie 1993
Vreau să aflu cât mai multe despre războiul nevăzut. Păcatul se prezintă ca ceva care merită atenţie: el nu apare decât rareori ca ceva urât, ca ceva drăcesc. Îşi arată chipul de înger de lumină, deşi este drac.
Mulţi păcătuiesc din plictiseală. Viaţa este monotonă şi singura scăpare o aduce păcatul. Oamenii nu ştiu cât de frumoasă este viaţa creştină. Unul chiar zicea în autobuz, în timp ce se certa cu nevastă-sa: „Ce îmi trebuie mie rai? Ce mă fac eu fără femei? Nu am nevoie de nici o veşnicie atât de plicticoasă“. Parcă era Ivan Turbincă, întrebând la poarta raiului: „Tutun este? Vodcă este?“.
Oamenii reduc bucuria la ceea ce poate fi simţit prin trup. Neagă bucuriile duhovniceşti nu pentru că au avut parte de ele şi li s-au părut lipsite de valoare, ci pentru că nu le cunosc.
Bucuriile duhovniceşti nu se pot cumpăra cu bani. Un miliardar, chiar dacă ar da la schimb jumătate din averea sa, nu poate primi bucuria pe care o simte sufletul când zice Acatistul unui sfânt. Numai cine şi-a curăţit sufletul poate înţelege din experienţă frumuseţea acatistelor.
Părintele Nicolae de la Rohia a zis că Irod, care promisese pentru dansul Salomeei că îi va da până la jumătate din îm­pă­răţia sa, trebuia să refuze să îi dea pe tipsie capul Boteză­to­ru­lui. Sfântul Ioan Înainte-Mergătorul era mai de preţ decât în­trea­ga împărăţie a lui Irod. Salomeea a cerut un preţ mai mare decât cel promis de rege. Dar Irod nu şi-a dat seama că Salomeea trişează, că fură la cântar.
La fel, nici oamenii cu puţină credinţă nu sunt în stare să aprecieze valoarea bucuriilor duhovniceşti. Ei cred că e mai de preţ jumătate dintr-o împărăţie lumească decât viaţa unui prooroc.
15 aprilie 1993
Muzica psaltică îmi topeşte inima. Pe cât de plictisitoare pare slujba atunci când strana cântă prost, pe atât de pătrun­ză­toare e atunci când muzica îţi deschide inima. Totuşi, în nici una dintre mănăstirile noastre nu am auzit o muzică la fel de frumoasă ca cea de pe casetele de la Mănăstirea Simonos Petras, de la Sfântul Munte.
Ascult ore în şir şi nu mă satur. Părinţii de acolo trăiesc ceea ce cântă într-un chip cu totul aparte: chiar dacă eu nu înţeleg limba lor, înţeleg că se dăruiesc Domnului, că îşi încredinţează viaţa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Câtă diferenţă între părinţii din Sfântul Munte şi corurile religioase de la noi. Ai noştri pot avea voci mai frumoase, pot cunoaşte mai bine toate artificiile sonore, dar nu îţi ajung la inimă.
Ascult muzică grecească şi simt cum în ea pulsează duhul ortodox. Cred că dacă ar asculta muzică athonită, oamenii de cultură ar fi mai receptivi faţă de Ortodoxie: ar înţelege că ascunde o mare taină.
Muzica psaltică mi se pare că e un fel de icoană bizantină. Sau, mai bine zis, cel mai bine se poate simţi fiorul muzicii psaltice stând în faţa unei icoane bizantine. Sunetele şi imaginile se întregesc reciproc.
Copia icoanei Mântuitorului de la Mănăstirea Hilandar îmi place din ce în ce mai mult. E o icoană care vorbeşte inimii.
Dă-le, Doamne, tuturor creştinilor să aibă în casele lor icoa­­ne cât mai frumoase. Ajută-i să aibă parte de slujbe cât mai frumoase, ca să înveţe să Îţi vorbească şi să Te iubească.
16 aprilie 1993
Am ajuns la Mănăstirea Clocociov şi am vorbit câteva minute cu părintele Visarion. Auzisem că are darul vederii cu duhul. Unor credincioşi le-a spus la spovedanie păcatele pe care le făcuseră şi pe care le ştia pentru că i le descoperise Dumnezeu.
Pe mine m-a surprins cu singurul sfat pe care mi l-a dat: „Ai grijă de ispita alcoolului şi a curviei“. Eu nu beau nici măcar bere, aşa că nu văd cum să mă feresc de alcool. Cât despre desfrâu, am căzut destul.
17. 04 1993
M-am întâlnit iar cu Cristina Andrei. Nu ne-am mai văzut de vreo doi ani de zile. Da, de când am fost la ea şi m-am apucat de jurnal, nu am mai vorbit decât la telefon. E foarte ocupată.
A făcut un film cu Petre ˚uţea. E entuziasmată de acest Socrate român. L-am văzut şi eu pe ˚uţea la televizor. Vorbeşte cu mult suflet. În cărţi e cu totul altfel, e mai greu de înţeles. De-abia aştept să văd filmul Cristinei.
E prima oară când am văzut-o tulburată. A fost din nou la o vrăjitoare, şi din clipa în care a intrat în casa aceea spur­cată, se simte groaznic. Mi-a zis: „Până să intru la ea aveam im­presia că soarele îmi luminează viaţa. Credinţa în Dum­ne­zeu mă făcea să văd totul curat, totul frumos, totul plin de poe­zie. Şi după ce am ieşit din casa ei soarele meu a intrat în nori“.
Ce viaţă ciudată a avut fiinţa asta... Îmi pare rău că nu am trimis-o să se spovedească. Nu mi-a trecut prin cap să îi dau sfaturi.
Săptămâna Patimilor e o săptămână tulburătoare. Oricât de tare ar fi oamenii prinşi de grijile vieţii, săptămâna aceasta îi mişcă pe toţi cei care vin la slujbe.
Învăţăm să înţelegem sensul crucii: înţelegem răstignirea lui Hristos şi învăţăm cum să ajungem la răstignirea pati­mi­lor noastre.
18 aprilie 1993
I-am adus lui Gabriel casetele cu muzică psaltică sârbească.
„Când te uiţi la mine simt că mă umplu de putere. Mi-e tare bine cu tine.“
Mi-a repetat asta de câteva ori. Mă uit la el ca la un frate în Hristos. Şi el simte că nu îl dispreţuiesc pentru handicapul lui. Şi pentru că ceilalţi nu au destulă răbdare cu el, când mă vede, se umple de bucurie.
Nae Ionescu: „Fiecare dintre noi purtăm în spate cadavrul călugărului care am fi putut fi“. Observaţie interesantă, dar dubioasă. Nu toţi am primit de la Dumnezeu chemarea pen­tru călugărie. În momentul în care considerăm că singura via­ţă bineplăcută lui Dumnezeu este în mănăstire, atunci ne­găm curăţia familiei şi transformăm ideea de familie în ceva murdar.
Cred că Nae Ionescu vroia să îşi manifeste durerea că nu a reuşit să îşi curăţească sufletul de păcate, durerea că a rămas la o înţelegere raţională a credinţei creştine. Mai bine ar fi spus: „Fiecare purtăm în spate cadavrul sfântului pe care Dum­nezeu îl aşteaptă de la noi“. Aşa, formula era mai adâncă.
Mă doare puţin faptul că nu simt chemare pentru călugărie. Părintele Teofan vroia să mă călugăresc, dar în mine nu am simţit atracţie pentru mănăstire. Am simţit că locul meu nu e acolo.
După prima spovedanie am vrut să mă călugăresc. Mi-am dorit să merg pe calea pe care au mers Sfinţii Părinţi. Dar m-am temut să intru în mănăstire fără să fiu convins că ăsta îmi e rostul.
Dumnezeu mă vrea în lume. Şi simt cât se poate de clar că nu trebuie să părăsesc nici un pic dorinţa mea de a-L sluji pe Dumnezeu.
Poate că m-am pripit părându-mi-se că sfatul părintelui Visarion, de a mă feri de băutură şi femei, nu mi se potriveşte: poate că părintele, luminat de Dumnezeu, ştie mai bine decât mine care îmi sunt punctele slabe.
Doamne, ajută-mă să nu cad!
19 aprilie 1993
Prohodul mă face să mă simt cum cred că s-au simţit mironosiţele şi cei care au fost de faţă la îngroparea Mântuitorului. Hristos a murit.
„Dar cum mori, Viaţă? Şi cum şezi în mormânt?“
Am mai cântat Prohodul Domnului de două ori în acest post. Singur, în cameră. Nefiind foiala şi îmbulzeala din biserică, am putut fi atent la fiecare cuvânt.
Şi acum, la slujbă, am reuşit să nu mă las deranjat de cei care se înghesuiau. Ba chiar m-am bucurat că a venit atât de multă lume. Nu mă mai supăr când stăm ca şi sardelele în conservă: mai bine să fie înghesuială la slujbă şi să fie aceeaşi înghesuială şi la intrarea în rai.
21 aprilie 1993
Învierea Domnului... Toată făptura se bucură... Un părinte, mergând în cimitirul mănăstirii ca să le zică răposaţilor „Hristos a Înviat!“, a auzit răspunsul lor: „Adevărat a Înviat!“
Cerul şi pământul se bucură. Cuvântul pe care îl citeşte părintele, cuvântul de Paşti al Sfântului Ioan Gură de Aur, e nespus de frumos.
Vom birui! Asta e credinţa noastră. Lumea aceasta ne calcă în picioare, ne umileşte, încearcă să ne convingă că viaţa creştină nu are sens. Dar vom învia.
Nimeni nu ne poate lipsi de Înviere. Totul e ca învierea noastră să nu ne fie spre osândă, ci spre viaţă veşnică în Împărăţia lui Dumnezeu.
24 aprilie 1993
Acatistele sunt nişte rugăciuni minunate. Puţine lucruri îmi aduc mai multă linişte în suflet decât citirea unui acatist. Am zis astăzi Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos şi Acatistul Sfântului Mina.
Acatistul Mântuitorului e cea mai caldă rugăciune către Fiul lui Dumnezeu. La început nu înţelegeam de ce apare formularea „Iisuse preadulce...“
Acum am început să înţeleg: prin rugăciune înveţi să Îl iubeşti pe Dumnezeu, prin rugăciune simţi dragostea pe care ţi-o poartă. Şi Hristos devine „preadulce“ fiecărei inimi care se roagă cu stăruinţă.
„Iisuse, mângâierea sufletului meu...“ Când rostesc cuvintele Acatistului inima mea se simte îmbrăţişată de dra­gos­tea dumnezeiască. Nu poţi spune la repezeală cuvintele Acatistului. Rugăciunea e un fel de audienţă pe care o primeşti la Stăpânul Stăpânilor: nu îi poţi vorbi fără respect, nu Îi poţi vorbi în grabă. Fiecare cuvânt e plin de importanţă.
Ca să nu îmi zboare mintea folosesc metoda pe care am în­văţat-o de la părintele Nicolae: urmăresc cu degetul pe car­te fiecare cuvânt citit şi, când îmi dau seama că mi-a zburat mintea, reiau rugăciunea de la paragraful de la care nu am mai fost atent.
29 aprilie 1993
Mergând spre Ploieşti, l-am cunoscut în tren pe părintele Mina, unul dintre cei mai deosebiţi creştini din ţara noastră. Cel puţin mie aşa mi s-a părut: e un călugăr care a primit binecuvântare de la duhovnicul lui să facă misiune printre musulmani, nu mai ţin minte în ce ţară.
L-am întrebat dacă a avut vreun semn de la Dumnezeu înainte de a lua această hotărâre.
„Semn de la Dumnezeu? Nu. Nu am avut nici o vedenie. Dar am binecuvântarea părintelui meu duhovnic. Şi îmi este de ajuns.“
E prieten cu Ilie, care a făcut secţia de arabă a Facultăţii de Filologie. El face meditaţii de arabă cu părintele.
„Nu vă e greu să învăţaţi araba?“
„Nu îmi e greu. Îmi e foarte greu. Dar o fac pentru Hris­tos. O fac pentru a-L bucura pe Hristos, care S-a răstignit şi pentru arabi.“
„Şi nu vă e frică? Mie mi-ar fi frică.“
„Ba da. Dar dorinţa de a-L mărturisi e mai mare decât frica. Acolo nu mă duc pentru binele meu, nu mă duc ca să obţin ceva. Nu mă duc nici să obţin cununa martiriului. Mă duc pur şi simplu ca să le fiu de folos musulmanilor care au nevoie de mine.“
„La musulmani? De ce nu la buddhişti?“
„Sincer să fiu, argumentul principal a fost că la buddhişti mi-ar fi fost mai uşor să fac misiune. Acolo riscam doar să nu fiu luat în serios. M-ar fi lăsat să vorbesc, fără să mă ia în seamă. Dar la musulmanii care abia aşteaptă să bată un creştin, mesajul meu va avea o altă putere.“
„Credeţi că o să se limiteze la bătaie? Dacă o să vă omoare?“
„Mă aştept la aşa ceva. Înainte de a pleca mă voi împăr­tă­şi. Părintele meu duhovnic a zis că abia peste şase luni îmi dă binecuvântare să plec. Deşi limba am învăţat-o deja. Mai am timp să mă pregătesc de moarte.“
Părintele a coborât înaintea mea. Aş fi vrut să aflu mai multe despre el. Nu a vrut să îmi spună nici cum îl cheamă, nici de la ce schit e.
Parcă m-aş fi întâlnit cu un personaj din poveste. Vorbea despre moarte cu aceeaşi seninătate cu care vorbesc eu despre frumuseţea icoanelor.
Ce bine că mai există astfel de suflete mari! Poate că ru­gă­ciunile lui Marius, laolaltă cu alte rugăciuni asemănătoare, l-au făcut pe părintele acesta să ia hotărârea de a pleca acolo.
O clipă mi-a trecut prin minte să îl rog să mă ia cu el. Dar am simţit în minte o anumită tulburare. Am simţit că Dumne­zeu vrea altceva de la mine.
Nu îmi iese din minte imaginea părintelui Mina. Şi în ziua de azi poţi muri martir. Cât de ciudat... Atâţia creştini trăiesc în tot felul de desfătări, în timp ce alţi oameni au nevoie de ei. Oare de ce eu nu am simţit chemarea de a merge după părinte? Nu îmi pot da seama.
4 mai 1993
Sfinţenia... Un cuvânt care lipseşte din preocupările creş­ti­ni­lor. Sunt unii care parcă fac alergie atunci când aud acest cuvânt.
Două săptămâni am stat de vorbă cu mai mulţi creştini, să văd cum înţeleg ei porunca de a deveni sfinţi. Aproape toţi au fost de acord în privinţa faptului că porunca de a duce o viaţă sfântă nu este o poruncă obişnuită: „Sfinţii au fost sfinţi. Noi suntem oameni cu păcate şi greutăţi. Lumea de azi nu mai cunoaşte sfinţenia. Să încercăm să ţinem cât mai bine po­run­cile celelalte, să nu furăm, să nu păcătuim, şi poate că Dom­nul se va milostivi de noi. Mai mult decât atât nu putem face“.
Ori Dumnezeu nu ştie ce ne cere, ori nu ştim noi să Îl ascultăm. Simt că în porunca de a deveni sfinţi e cheia Evangheliei. Şi celelalte religii spun că nu e bine să păcătuieşti. Nu acesta e centrul credinţei noastre, fuga de păcat, ci naşterea omului duhovnicesc, dobândirea sfinţeniei.
Putem sau nu putem fi sfinţi? Credinţa creştină fără sfinţenie e vorbă goală. În momentul în care oamenii fug de sfinţenie, s-a terminat cu trăirea creştină. Ortodoxia fără sfinţenie e imposibilă.
Sfântul Serafim de Sarov a zis că „scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt“. Nu a zis că acesta e doar scopul vieţii monahale. E şi scopul vieţii mirenilor. Nimeni, sau aproape nimeni, nu mai are acest scop în viaţă. De fapt, îl mai au şi alţii, dar prea puţini. Când nu va mai fi nimeni însetat de sfinţenie, va veni sfârşitul lumii.
Antihrist nu se va speria de o credinţă creştină căldicică. Nu se va speria de cei care sunt creştini numai cu numele. Se va speria numai de robii lui Dumnezeu care sunt păstrători ai Duhului Sfânt.
Nu mai ştiu ce părinte zicea că una dintre cele mai clare diferenţe între creştinii care trăiesc o viaţă de sfinţenie şi ceilalţi, care respectă numai partea exterioară a poruncilor, se poate observa şi în diferenţa dintre cele două volume de Convorbiri duhovniceşti purtate de părintele Ioanichie Bălan cu părinţii români: în primul volum, cât mai mult interes pen­tru rugăciune, pentru pravilă, pentru trăirea vieţii înge­reşti în trup omenesc. În al doilea, locul trăirii duhovniceşti e luat de construirea şi mai ales reconstruirea unor locaşe de cult: „Am pictat biserica, am văruit trapeza, am ridicat un atelier de croitorie“ şi altele la fel. Observaţia pare puţin forţată, pentru că şi în al doilea volum se găsesc destule răspunsuri ziditoa­re. Dar diferenţa dintre cele două feluri de înţelegere a sco­pului vieţii e clară.
Părintele Rafail e supărat pe aerul de veritabile C.A.P.- uri care domneşte în multe dintre mănăstirile de la noi. Muncă, muncă şi iar muncă. Stareţii de acolo pun de cele mai multe ori pe primul plan construcţiile, lăsând viaţa duhovnicească pe planul al doilea. De parcă mănăstirile ar fi şantiere. Maica Tatiana, pe care am cunoscut-o în drum spre Sihla, plângea şi suspina de durere: şi-a dorit o viaţă de rugăciune, dar are mai puţin timp pentru rugă decât la ea acasă. Ãsta e principalul motiv pentru care nu mă călugăresc: nu cred că acolo Îl pot sluji mai bine pe Dumnezeu.
5 mai 1993
Când veneam de la liceu m-a oprit un sectant de vârsta mea pe stradă: „De ce eşti atât de trist?“.
I-am spus că mi se pare că viaţa mea e plină de nenorociri, că îmi lipseşte foarte mult dragostea mamei, că nimeni nu mă sprijină.
El mi-a zis o vorbă scoasă parcă din Pateric: „Drumul spre rai nu este un covor de flori, ci unul de spini. Prin încercări ne mântuieşte Dumnezeu“.
Cât eram eu de amărât, totuşi nu am putut să nu observ câtă dreptate avea. Am încercat să îmi revin, să alung gân­du­rile de deznădejde. Dar, deşi pe moment am reuşit, după vreo oră am fost iar biruit de tristeţe.
6 mai 1993
O emisiune foarte ticăloasă: ritualul de convertire a unei vrăjitoare de la magia neagră la magia albă: vrăjitoarele s-au strâns în jurul ei şi o ajutau să se lepede de puterile întune­ri­cu­lui. Jalnic teatru. Cel mai trist este că oamenii le iau în se­rios. Lumea chiar crede că există magie albă şi magie neagră. Dar toate vrăjitoarele sunt uneltele diavolului. Poate că unele nu îşi dau seama de asta, iar faptul că vindecă doi oameni şi împacă trei familii le fac să considere că folosesc puterea binelui.
Bănuiesc că este foarte greu să îţi dai seama că un soţ se poate întoarce la femeia pe care a părăsit-o câteva luni, nu­mai datorită faptului că diavolul a avut putere să îl întoarcă.
Niciodată diavolul nu face ceva spre binele oamenilor. Binele pe care îl face este superficial şi îl face numai pentru a se folosi mai apoi de el în cine ştie ce răutăţi.
La sfârşitul emisiunii o femeie spunea că ani de zile l-a trecut pe soţul ei pe pomelnice la nu ştiu câte mănăstiri, dar degeaba. Cum s-a dus la vrăjitoare, cum i s-a întors bărbatul. „Să îmi zică mie popa că Rada lucrează cu dracul, că nu îl cred. Am bărbatul acasă şi nu îmi mai trebuie nimic.“
Dumnezeu respectă libertatea oamenilor. Dumnezeu nu aduce cu forţa bărbaţii acasă. Dar dracii fac uneori aceasta, pentru că primesc în schimb sufletele femeilor care au cerut ajutorul vrăjitoarelor. Mi s-a făcut milă de femeia de la televizor. Viaţa ei nu va fi liniştită. Nu după multă vreme, diavolul va veni să îşi ia plata.
Singura ei şansă este să alerge la spovedanie. Numai un duhovnic iscusit ar putea-o ajuta.
7 mai 1993
În revista „Decembrie“ am găsit un material interesant despre cel care e considerat prin excelenţă „sfântul închiso­rilor“, Valeriu Gafencu. El ajunsese la o asemenea măsură în practicarea rugăciunii lui Iisus încât a fost operat în închi­soa­re, parcă de apendicită, fără nici un fel de anestezie. Nu a urlat, nu s-a plâns. Doar transpira de durere. A simţit dureri ca ale martirilor, dar le-a răbdat rugându-se. Până şi cei mai fio­roşi torţionari se îmblânzeau în prezenţa lui. El a trans­for­mat Aiudul prin cei pe care i-a învăţat rugăciunea inimii, în şcoală de sfinţenie.
Nae, venind odată de la Techirghiol, mi-a zis că a vorbit cu părintele Arsenie Papacioc despre Gafencu, şi părintele i-a spus că are mare evlavie faţă de acest nou sfânt. Mi-a mai zis Nae o fază tare de la ruşi: la o hirotonie de episcop, cel pe care îl hirotoneau s-a întors cu faţa spre credincioşi şi le-a zis ceva gen:
„Fraţi creştini, sunt ofiţerul de securitate cutare. Am fost trimis de superiori în şcolile teologice cutare şi cutare. Acum aveau nevoie de mine ca episcop. Acum însă, înainte de hirotonie, Dumnezeu m-a luminat şi flacăra credinţei s-a aprins în inima mea. Ce ziceţi, să continue slujba?“
Poporul s-a pus în genunchi, ca la o comandă, s-au rugat vreme de câteva minute, şi apoi s-au ridicat în picioare: îl vroiau episcop. După câteva zile, arhiereul a dispărut, foarte probabil fiind răpit de securitate.
Nu cred că există vreun caz de convertire mai tulburător decât acesta. Până acum, cel mai tare mă impresionase momentul în care părintele Calciu, care o vreme fusese chiar torţionar în înfricoşătorul Piteşti, şi-a rupt venele ca să îi poată prelungi viaţa lui Costache Oprişan, un alt sfânt al închisorilor. Acesta murea de sete în celulă, şi părintele Calciu s-a gândit că dacă îi va da să bea din sângele său, îi va prelungi viaţa.
Nu credeam că există ceva mai tulburător. Dar convertirea acestui securist mi se pare şi mai şocantă. Părintele Calciu, trăind în preajma acelui sfânt al temniţelor, a fost modelat de el. Dar securistul avea o şansă de convertire aproape infimă; şi totuşi s-a convertit.
Ar trebui ca această convertire minunată, cu referinţe biografice precise, să fie pusă în cutia poştală a fiecăruia dintre cei care au pactizat, mai mult sau mai puţin, cu securitatea. Ar fi un îndemn la reflecţie.
Şi nu numai clericilor le e de folos acest caz, ci tuturor creştinilor. Căci dacă acest episcop, după ani de zile de slujire a Satanei – căci pe Satana îl slujeau securiştii infiltraţi în cler –, a avut curajul de a-şi schimba viaţa, acest curaj îl putem avea toţi cei căzuţi.
9 mai 1993
Alerg în fiecare zi cam un sfert de oră, înainte de a mă apuca de învăţat. Mintea îmi e mai limpede. Nu cred că e rău. Marius zice că lui îi e de ajuns efortul fizic pe care îl face prin mătănii. Mătăniile le fac pentru suflet, nu pentru trup. Şi mătăniile nu mă relaxează, mă solicită şi psihic.
Şi când alerg, zic rugăciunea cu gura, dar fără să mă concentrez prea tare. Acum câteva zile era să dea o maşină peste mine: alergam pe mijlocul unei străzi care părea pustie şi eram foarte atent la rugăciune. Ca să nu mi se împrăştie mintea priveam în jos. Era cât pe-aci să mă lovească o maşină care venea din faţă. Am văzut-o exact în ultima clipă.
10 mai 1993
De vorbă cu Nae, i-am povestit cum, sosind într-un sat de la noi trupele ruseşti, în al doilea război mondial, au întrebat care sunt credincioşi şi i-au pus să intre în biserică. Cu frică, aceştia au intrat. Dar ruşii le-au zis: „Cinste vouă, că nu vă temeţi să vă mărturisiţi credinţa. Şi noi suntem ortodocşi“.
Pe cei care şi-au mărturisit credinţa i-au lăsat în pace, dar restul au avut de suferit.
„Îţi zic ceva şi mai interesant, mi-a spus el: deşi am reţi­neri faţă de cei care spun altora faptele bune pe care le-au fă­cut, uneori mai aflu şi lucruri frumoase. Am citit mai demult tulburătoarea mărturisire a unui părinte la care a venit într-o seară un om cu un semn ciudat pe faţă, şi care l-a rugat să vină la biserică pentru spovedanie. Când părintele a intrat în biserică şi trebuia să înceapă spovedania, omul a scos un pis­tol sau o puşcă pe care o avea ascunsă şi l-a ameninţat: Pă­rin­te, dacă în noaptea de Paşti ieşi cu lumânarea şi zici «Hristos a Înviat!», amăgindu-i pe oameni că Dumnezeu există, atunci eu, cu mâna mea, o să te împuşc.
Părintele s-a dus acasă trist. Se gândea că mai are doar puţine momente alături de cei dragi sufletului său. Îţi dai seama, să ştii că sunt ultimele clipe în care poţi fi alături de cei dragi!
Şi părintele povestea cum, ieşind şi zicând «Hristos a Înviat!», tot aştepta să audă împuşcătura fatală. Dar a rămas în viaţă. Peste câteva zile, revăzându-l pe cel care îl ame­nin­ţase cu moartea, acela i-a spus: Părinte, vă mulţumesc din toată inima. Vroiam să mă conving că Dumnezeu există, că cineva este gata să moară pentru El. Acum cred.
Şi relatarea se încheia cum, trecând printr-o mănăstire din Moldova, părintele a avut impresia că îl recunoaşte pe omul cu semn pe faţă: acum era călugăr.“
12 mai 1993
Scandaluri din ce în ce mai dese cu tata. Mânia îmi clo­co­teşte în inimă. Dacă nu era păcat, l-aş fi bătut o dată zdravăn, ca să nu mai întineze memoria mamei.
13 mai 1993
O scurtă emisiune la televizor despre ravagiile jocurilor pe calculator: copiii ajung la dependenţă. Nu îi mai laşi să se joace, fac urât, ţipă, urlă.
M-am întrebat de ce jocurile pe calculator dau de­pen­den­ţă, în timp ce jocul cu mingea, fotbalul sau baschetul, nu dau. Calculatorul solicită mult mai tare creierul. Joci un joc cu maşini, secreţia de andrenalină creşte: te crezi la Grand Prix.
Părintele Nicolae zicea: „Părinţii care îşi lasă copiii în faţa televizorului sau a calculatorului fac o greşeală care este foarte greu de reparat în timp. De ce stau copiii cuminţi la televizor? Pentru că, fiind mici, creierul lor rezistă cu greu la succesiunea rapidă de imagini. Mintea lor e solicitată şi de asta par cuminţi. Dar imaginile de pe ecran le obosesc min­tea. Îi maturizează mai repede. Televizorul este între cei mai mari duşmani ai copilăriei. Copilul uită să se joace: stă fas­ci­nat şi vede toate problemele oamenilor mari. Dar nu este pregătit să le înţeleagă.
Jocurile pe calculator sunt la fel de distrugătoare. Dau copilului senzaţia de independenţă fără margini. Îi creşte mândria, îl fac iubitor de sine. Copilul devine egoist, nu mai are ochi pentru alţii.
Dar cel mai mare rău îl aduce internetul: pe cât de folosi­tor este în unele cazuri, cum e corespondenţa electronică, pe atât de nociv este când îl folosesc persoane fără discernă­mânt: ele caută toate obscenităţile cu putinţă, şi le găsesc.
Internetul oferă cea mai simplă cale de a te îndulci cu păcatul: orice perversiuni vrei, le găseşti acolo. Şi, în lipsă de altceva, păcătuieşti cu mintea.
Şi mai grav va fi când se vor găsi peste tot simulatoare electronice. Atunci părinţii vor pleca liniştiţi de acasă, încu­ind uşa cu cheia, şi în timpul ăsta copiii se vor juca de-a tata şi de-a mama cu fetiţele de pe ecran. Pentru patimile copiilor părinţii nu au însă cheia potrivită. Vin vremuri grele... Pă­ca­tul intră în lume prin porţi din ce în ce mai mari.
Ştii cum suntem? Ca războinicii care s-au retras într-o ce­ta­te, şi când apare duşmanul, îideschid porţile crezând că le-au venit întăriri.
Ştii cum va fi? Sub pretext că lumea progresează, fiecare va avea calculator în casă. Şi fiecare va avea acces la internet. Dar câţi vor şti să se uite numai la ce le e de folos? Vezi, acum cu televizorul tot mai e o oarecare cenzură: filmele fier­binţi sunt după miezul nopţii, şi copiii nu au cum să le vadă.
Dar cu ajutorul internetului se dărâmă toate barierele de acest fel: vezi tot ce îţi trece prin cap“.
14 mai 1993
Nimic nu este mai important în viaţă decât rugăciunea. Unul dintre părinţii Filocaliei învăţa că e bine să nu începem ziua fără rugăciune.
Dacă zic dimineaţa numai rugăciunile începătoare nu am prea multă linişte. Dar dacă zic o catismă din Psaltire sau un Acatist, mintea se schimbă: simt cum o putere sfântă o luminează. Mă simt ca şi cum aş face o baie sufletească.
Foarte greu se risipeşte liniştea din suflet dacă m-am rugat mai multă vreme dimineaţa. Când mă rog seara, chiar dacă zic trei catisme, nu simt aceeaşi binecuvântare: mă culc cu liniştea în suflet, dar după ce prima parte a zilei a fost oarecum pierdută.
Ispitele vin des. Dar când mintea păstrează liniştea rugă­ciu­nii, ispitele sunt mult mai uşor de înfruntat. Gândurile de mânie, de nerăbdare, de răutate nu apucă să tulbure inima.
23 mai 1993
Îl iubesc din ce în ce mai mult pe părintele Teofan. În Marea cateheză, Sfântul Teodor Studitul le-a cerut ucenicilor săi să îl iubească aşa cum L-au iubit apostolii pe Hristos. Cât de strânsă trebuie să fie legătura cu duhovnicul... Simt că viaţa mea e în mâinile lui. El îmi poartă de grijă. Şi îi simt dragostea cu care mă înconjoară.
Tot Sfântul Teodor zicea că părintele trebuie să îşi iubeas­că ucenicii aşa cum Hristos Şi-a iubit apostolii şi să fie gata să îşi dea viaţa pentru binele lor.
„Iubiţi-mă, fiii mei, aşa cum v-am iubit şi eu. Că deşi sunt pă­cătos, îmi pun sufletul pentru voi, fiindcă voi sunteţi dori­rea, dulceaţa şi râvna mea. Să nu vă pară că cele spuse sunt numai vorbe seci. Credeţi că după cum îmi este vorba, aşa şi inima mea.“
Când am citit cuvintele astea mi-am dat seama că exact aşa îmi vorbeşte părintele Teofan. Mi se părea că exagerează pu­ţin în dragostea pe care o poartă ucenicilor săi. Credeam că dra­gostea duhovnicului trebuie să rămână ascunsă în inima sa.
Uite că duhovnicul le poate spune ucenicilor săi cât de mult îi iubeşte. Puţine declaraţii de dragoste mai frumoase s-au rostit până acum în lume: „dulceaţa, dorirea şi râvna mea“.
Asta e legătura dintre duhovnic şi ucenic. Hristos mi-a făcut un dar scump atunci când mi-a picurat în inimă dorinţa de a merge pe calea ascultării...
27 mai 1993
Petrecerea de la sfârşitul clasei a XII-a de la Predeal a fost ceva foarte aiurea, a fost un prilej de risipire şi de cădere duhovnicească. Am râs mult, am dansat mult; ba chiar la unul dintre blues-uri am dansat atât de sexy cu Nana, că m-am gândit că după dans mă va chema să facem dragoste, atât de încinsă era.
Tibi mi-a zis că a încercat să filmeze pe gaura cheii cum Mişa făcea dragoste cu Sanda. Ba chiar i-au zis dirigii că Sandei îi e rău şi au trimis-o în inspecţie în camera cu pricina.
Am încercat să mă distrez la maxim, ca să nu zică colegii că sunt pocăit. Şi am venit de acolo cu un gust amar. Îmi e ­ de mine. Pentru două zile aproape am uitat că sunt creştin: nu m-am mai rugat deloc, ca să mă pot distra cât mai mult.
Îmi este atât de ruşine că m-am lăsat biruit de distracţii... Bine că nu am căzut în păcatul curviei, că asta mai lipsea. Mi-a trecut prin cap să fac dragoste cu Nana, că tot era aprinsă, dar m-am potolit la timp.
Cât de uşor te face praf deznădejdea... Dacă eu mergeam acolo liniştit, dacă ştiam să păstrez o anumită seriozitate, atunci nu m-aş mai fi întors acasă atât de trist. Mi se pare că am pierdut un meci de baschet foarte important, un meci de care depinde viitorul meu. Abia aştept să mă spovedesc. Cred că părintele o să râdă de mine, şi are şi motive. Eu i-am tot vorbit despre cât de mult îmi doresc să duc o viaţă de sfinţenie, şi la prima încercare mai serioasă am dat-o în bară.
28 mai 1993
Am cunoscut o fată, Carmen. M-a oprit în faţa liceului şi m-a întrebat: „De ce eşti atât de trist?“
„Se vede?“
„Cum să nu, a zis ea, uită-te la ochii tăi.“
Mi s-a părut foarte ciudat că cineva care nu mă cunoaşte a înţeles cât de tulburat îmi este sufletul, în timp ce cei de lângă mine nu şi-au dat seama. Încă nu îmi vine să cred că la Predeal am fost atât de aproape de căderea în păcatul curviei. Îmi este ruşine de mine. Mai bine stăteam acasă. De fapt, nici asta nu era bine, că eu credeam că am biruit patima trupească şi nu îmi dădeam seama cât mai am de luptat cu această ispită. Bine că nu a venit Denisa la mine acasă atunci când avea chef de nebunii, că poate m-ar fi corupt.
Am vorbit mai mult cu Carmen, mi se pare o fată cuminte. Am condus-o acasă după ore.
29 mai 1993
Aseară tata iar m-a înjurat de mamă urât de tot. De-abia am rezistat să nu îl iau la bătaie. La biserică i-am rugat pe cei pe care îi ştiu mai bine să se roage pentru mine, ca nu cumva să îmi bat tatăl. Nu am găsit înţelegere la ei:
„Vai, dar e mare păcat, nu cumva să ridici mâna asupra lui...“
Ştiu şi eu că e păcat, dar aveam nevoie de un sfat care să mă mai liniştească. Părintele a fost prea ocupat ca să am răbdare să mai vorbesc cu el.
3 iunie 1993
Tata mi-a dat o palmă de faţă cu Carmen. L-am prins de mâini şi l-am dus în camera lui, fixându-l de dulap. L-am ţinut aşa până mi-a trecut supărarea. De mânie nu mi-am dat seama că în timp ce îi ţineam mâinile ridicate el mă lovea cu fruntea în bărbie: nu simţeam loviturile.
Abia după câteva minute a început să mă doară bărbia; mi-a lăsat semn. Bine că nu am dat în el.
Am încercat să mă culc, dar mi-a revenit în minte cioc­ni­rea cu tata. M-am lăsat biruit de mânie ca un prost; nu îmi vine să cred că am putut să fiu atât de mânios încât nu am simţit cum mă lovea în bărbie. Eu credeam că dacă nu dau în el, dau dovadă de smerenie. Dar dacă eram smerit, primeam palma şi răbdam. Dar pentru că se afla şi Carmen de faţă, nu am rezistat şi i-am arătat că sunt mai puternic decât el. Ce face vârsta din om: el a fost un om zdravăn în tinereţe, iar eu sunt slăbănog. Şi totuşi, sunt mai puternic decât el.
Aş vrea să îi cer iertare, dar nu pot. Mi se pare că dacă îi cer iertare, îi dau dreptate. Poate îi cer iertare mâine, când se mai liniştesc apele.
4 iunie 1993
Nelu mi-a zis că îi trebuie banii într-o săptămână. Nu ştiu de unde o să fac rost de ei. Părintele Nicolae mi-a zis să mă rog Sfântului Mina, că e grabnic ajutător celor aflaţi în datorii grele.
5 iunie 1993
Părintele Nicolae: „Ştii care e cea mai mare patimă a ta?“
„Cred că mândria.“
„Mândria, da. Cu două ramuri. Una, că nu îţi dai seama de propriile lipsuri, că bucurându-te de faptul că Dumnezeu te-a scos din întunericul yoghin nu îţi dai seama că lupta e abia la început. Nu îţi dai seama cât de importantă e smerenia sau răbdarea sau iubirea vrăjmaşilor. Teoretic ştii, ai citit. Dar a şti ce înseamnă cuvântul smerenie nu e acelaşi lucru cu a gusta din dulceaţa smereniei.“
„Şi a doua ramură?“
„Tu care crezi că e?“
„Judecarea aproapelui.“
„Vezi ce prieten fidel îţi e conştiinţa? Da, judecarea aproapelui. Slăbiciunile celorlalţi sunt mari; lipsurile lor du­hov­niceşti sunt unul dintre motivele cele mai serioase care îi ţin pe ceilalţi departe de Biserică. Nu neg asta.“
„Nu zicea chiar Mântuitorul: «Vai, vouă, fariseilor făţar­nici, că din cauza voastră mulţi se îndepărtează de Dumnezeu»!?“
„Ba da. Dar El era Mântuitorul. Tu cine eşti să îi judeci? Să ştii că eu cunosc mulţi credincioşi cu viaţă mult mai curată decât a ta. Şi ei trăiesc între aceiaşi oameni ca tine. Dar nu au ochi pentru lipsurile celorlalţi.“
„Părinte, caut să înţeleg în detaliu ce m-a ţinut departe de Biserică. Aceleaşi lucruri îi ţin încă departe pe alţii.“
„Ştiu că nu mă minţi. Ceea ce spui este ceea ce crezi. Dar te păcăleşti singur. Aşa vrei să justifici păcatul. Dar nu există nici o justificare care să acopere judecarea aproapelui.“
„Părinte, dar spovedesc asta la fiecare spovedanie.“
„E bine că spovedeşti. Dar te lupţi să nu-i mai judeci pe alţii?“
„Nu. Pe loc iau hotărârea de a nu îi mai judeca, dar încetul cu încetul revin la aceeaşi stare. M-am obişnuit să îi judec. Eu vreau să judec păcatul, nu pe păcătoşi, dar o dată cu păcatul judec şi păcătoşii.“
„Obişnuinţa păcatului e foarte greu de înfruntat. Dar tre­buie să porneşti lupta cu acest păcat. Altfel nu vei spori deloc. Altfel nu poţi cunoaşte duhul smerit al Ortodoxiei.“
„Să nu mai judec nici păcatul?“
„Şi aici eşti în înşelare. Zici că vrei să judeci păcatul, dar îi judeci şi pe cei care păcătuiesc. Încearcă o vreme să nu mai judeci nici măcar păcatul celorlalţi. Asta până mai scapi de patima judecării aproapelui. Asta nu înseamnă că eşti de acord cu ei. Ci doar că îţi păzeşti mintea. Tu stai şi observi tot timpul minusuri, şi la necredincioşi dar mai ales la credin­cioşi, şi aşa te vatemi. Parcă ai fi un buletin de ştiri, care trebuie să arate tot ce e interesant. Tu vezi şi ce prostii a făcut cutare şi ce rătăcire e la biserica cutare şi ce scădere are părintele cutare. Şi aşa nu mai ai timp să îţi vezi propriile pa­timi. Nu mai judeca. Dacă vrei să fii al lui Hristos, nu este de-ajuns să te rogi mult, trebuie să ţii şi toate poruncile. Şi porunca judecării aproapelui nu e deloc mai mică decât porunca de a nu fura. Călcarea ei tot în iad duce.“
„Părinte, credeţi că eu nu îmi dau seama că nu e bine când judec sau când bârfesc? Simt că mi se risipeşte liniştea. Simt că sufletul mi se răceşte. Nu îmi e bine.“
„Vorbeşti de parcă ai suferi de o boală incurabilă. Să ştii că eu nu vreau să te mâhnesc acum, vreau să te ajut. Patima mândriei dobândite prin practica yoga ţi-a lăsat urme adânci. Acolo făceai meditaţii, te tot comparai cu ceilalţi. Care e mai avansat, care e mai slab. Şi dându-ţi seama că erai mai râv­ni­tor în rătăcire te umpleai de mândrie.“
„Părinte, eu sunt mândru dinainte să merg la yoga.“
„Şi totuşi yoga ţi-a exacerbat mândria. Faptul că ţi se părea că ai acces la o cunoaştere la care omul obişnuit nu are cum să ajungă, faptul că venerând-o pe Kali credeai că vei birui moartea şi că îţi vei dezvolta puterile paranormale, astea nu năşteau în nici un caz smerenie. Ci mândrie.“
„Aveţi dreptate.“
„Important este că acum eşti în Biserică şi ştii că mândria îţi este duşman. Deocamdată, la capitolul judecarea aproa­pe­lui ai rămas repetent. Dar, dacă îţi pui nădejdea în Dum­ne­zeu, vei scăpa în timp şi de această patimă. Şi să nu te miri că nu te-ai schimbat complet, pe loc. Spovedania nu lucrează ma­gic, ci respectă libertatea credinciosului. Puteai să spo­ve­deşti ani de zile păcatul judecării aproapelui, câtă vreme nu te luptai cu gândurile de judecată nu făceai nimic.“
„Părinte, simt că mi s-a mai limpezit mintea. Da, judeca­rea aproapelui, şi mai ales a scăderilor credincioşilor, erau pentru mine un fel de hobby.“
„Bine că Dumnezeu ţi-a picurat în inimă şi dragoste de semeni, că altfel îţi era mult mai greu să scapi de judecarea lor. Iubeşte-ţi aproapele, iubeşte-l aşa cum e, nu cum ai vrea tu să fie, şi nu îl mai judeca. Iubindu-l, se va schimba. Şi nu vei mai vrea să îl judeci.“
6 iunie 1993
Bine că cei mai mulţi dintre membrii „Cercului de meta­rea­litate“ şi-au băgat minţile în cap. Încet, încet şi-au dat ei singuri seama că „marile taine“ pe care le aflau de la Gabi sunt poveşti bune de adormit copiii. Mă rog în continuare lui Dumnezeu ca toţi cei pe care i-am îndreptat pe căi greşite să cunoască adevărul propovăduit de Biserică.
De câteva zile mă simt foarte rău. Mă doare capul, mintea mea stă încordată. La rugăciune nu mă pot aduna aproape deloc. Încerc să termin de citit canonul, dar poate nici cinci minute nu sunt atent la el. Deşi fac eforturi mari, nu mă pot aduna. O stare de amorţeală mă cuprinde. Aş dormi cât mai mult, dar nu am cum. Trebuie să învăţ pentru examen.
L-am sunat pe părintele Nicolae, care mi-a spus: „Chiar dacă îţi este greu, chiar dacă îţi zboară mintea, nu lăsa ca­no­nul. Şi încearcă să te aduni, oricât ţi-ar fi de greu. Chiar dacă pare imposibil. Dumnezeu îţi ştie neputinţa şi îţi vede şi râv­na. Să ştii că mai mare plată are un creştin care îşi face cano­nul cu greutate decât unul pentru care de fiecare dată canonul este un prilej de bucurie duhovnicească. Noi nu ne rugăm pentru a ne simţi bine, nu ne rugăm pentru a avea senzaţii plăcute.
Chiar dacă Dumnezeu ne ajută să sporim în rugăciune şi ne dă să gustăm dulceaţa rugăciunii, după o vreme îşi ridică harul pentru a ne încerca. Sfântul Ioan din Kronstadt spunea că până şi în timpul slujirii Sfintei Liturghii era războit de dia­voli. Înţelegi? Dumnezeu ne dă să simţim dulceaţa rugă­ciunii, şi apoi Se ascunde. Vrea să vadă nevoinţa noastră. Chiar dacă mintea îţi zboară, tu fă-ţi canonul. După atâta învăţat era normal să oboseşti.
Şi nu te mulţumi cu faptul că te rogi mecanic. Cere-i Domnului să alunge de la tine această ispită. Şi Domnul, văzând râvna ta, Se va milostivi. Înţelege că nu prin rugă­ciuni extatice ne mântuim, ci prin răbdarea ispitelor. Chiar dacă până la sfârşitul vieţii nu ai mai avea linişte la canon, nu ar trebui să te îngrijorezi. Dacă ştii că nu ai ascuns nimic la spovedanie, nu ai de ce să te nelinişteşti. Rabdă ispita. Eu cred că nu te va ţine nici măcar o lună. Odihneşte-te, şi încetul cu încetul îţi vei regăsi liniştea. Acum creierul tău e prea încordat. Nu trebuie să îl forţezi, că cedează.
Şi să nu crezi că eşti singurul care trece printr-o astfel de ispită. Când vei avea familia ta, când te vei lovi de greutăţile vieţii, vei avea multe momente în care îţi va fi greu să te rogi. Diavolii încearcă în fel şi chip să ne îndepărteze de rugă­ciu­ne. În viaţa duhovnicească nu avem parte numai de mân­gâiere. Mângâierea alternează întotdeauna cu încercarea.“
7 iunie 1993
Ultimele pregătiri pentru examenul de bacalaureat. Schim­bările prin care am trecut în ultima lună mă fac să intru cu mult optimism în acest examen. La română, la filosofie şi la engleză stau bine.
Abia azi am avut tăria să îi cer iertare lui tata pentru că m-am purtat urât cu el când a venit Carmen la noi. Tot căutam să mă dezvinovăţesc, să îmi zic că vina e a lui, că el m-a pocnit. Dar indiferent cum s-a purtat el, eu trebuia să rabd. Ideea că doar l-am imobilizat şi că nu l-am lovit, deci greşeala a fost mică, a rezistat destul în mintea mea. În cele din urmă am înţeles că greşeala era mai mare decât mi s-a părut pe loc.
Tata m-a iertat şi şi-a cerut şi el iertare. Nu mă aşteptam la aşa ceva.
Am încercat să ţin cont de sfatul părintelui Nicolae despre răb­darea ispitei prin care trec, dar rugăciunea merge foarte greu. Dacă nu aş fi apucat să gust puţin din dulceaţa rugăciu­nii şi dacă aş fi crezut că starea de împrăştiere a minţii mele e firească, legătura mea cu Dumnezeu ar fi fost mult mai rece. Dacă încerc să zic un acatist, mintea nu se adună. Inima nu ia amin­te la rugăciune. Totul este pustiu. Am mai trecut prin mo­mente asemănătoare, dar mult mai puţin apăsătoare ca acesta.
A cunoaşte frumuseţea rugăciunii e ca şi cum ai cunoaşte muzica de calitate. Mulţi nu au ascultat Concertul din Aran­juez şi nimeni nu le poate explica profunzimea lui. Dacă cine­va mi-ar spune acum că rugăciunea aduce linişte în su­flet, aş fi tentat să întreb: „Chiar aşa e?“
Parcă nu are nici un rost să mă mai rog. Parcă ar fi de-ajuns să înlocuiesc rugăciunea cu cititul cărţilor duhov­ni­cceşti. Dar simt că ceva mă opreşte. Aud glasul conştiinţei care îmi spune să nu mă las păcălit de diavol. Încerc să rabd până la capăt.
8 iunie 1993
Am fost la moaştele Sfântului Mare Mucenic Mina. Era plin de lume; stăteau multă vreme la rând până să li se citească pomelnicele.
Rugându-mă în faţa raclei, am simţit că sfântul mă va ajuta să îmi plătesc datoria faţă de Nelu şi să trec cu bine de examene. Minunea lui care m-a impresionat cel mai tare a fost cea cu credinciosul care a fost tăiat în bucăţi de către omul care l-a primit în gazdă. Sfântul Mina s-a arătat în chipul unui ostaş şi a pus la loc bucăţile tăiate, iar apoi prin rugăciune l-a înviat pe credincios.
Ãsta e Sfântul Mina... Icoana de deasupra raclei cu părticele din sfintele moaşte e împodobită cu zeci de lanţuri cu cruci lăsate ca mulţumire de către cei pe care Sfântul Mina i-a ajutat. Mi-aş dori să mă ajute şi pe mine.
9 iunie 1993
Pogorârea Sfântului Duh: părintele Nicolae a ţinut o pre­di­că care a electrizat lumea. Marius a înregistrat-o şi mi-a îm­prumutat şi mie caseta. Mi-ar fi părut rău să nu trec în jurnal ideile care mi-au plăcut mai mult:
„Duhul Sfânt a venit peste apostoli şi le-a dat putere. Din oameni slabi, care L-au părăsit pe Hristos atunci când suferea pe cruce, apostolii au ajuns oameni tari, care au suferit fără tea­mă chinuri groaznice pentru credinţă şi nu s-au lepădat. Ba chiar Sfântul Apostol Andrei, primul care a mărturisit cre­dinţa creştină prin părţile noastre, înainte de a primi mu­cenicia le-a spus păgânilor din Patras, care îl ameninţau că îl vor răstigni, următoarele cuvinte: «Dacă mi-ar fi fost frică de cruce, nu aş fi propovăduit-o».
Aici e lucrarea Rusaliilor. Unde a fost Sfântul Andrei când Hristos era pironit pe cruce? Departe. Îi era frică şi era ne­li­niştit. Era un om ca toţi oamenii, am spune. Dar Duhul Sfânt l-a făcut altfel. L-a schimbat, aşa cum i-a schimbat şi pe ceilalţi apostoli şi aşa cum poate schimba pe oricine ia în serios credinţa creştină. Mărturia pe care Sfântul Andrei a dat-o înainte de a muri este strâns legată de sărbătoarea Po­go­rârii Sfântului Duh. Ar trebui ca toţi creştinii să înţeleagă că viaţa lor este legată de purtarea crucii. Cine fuge de cruce, cine fuge de greutatea crucii se îndoieşte de lucrarea Sfân­tului Duh.
Dacă suntem creştini, trebuie să ducem o viaţă sfântă, o via­ţa îngerească. Cum zice Heruvicul: «Noi, care pe heru­vimi cu taină închipuim...». Asta e schimbarea pe care o aduce Duhul Sfânt: oamenii care mai înainte trăiau ca dobi­toa­cele, numai pentru satisfacerea poftelor trupeşti, ajung să-i închipuiască pe heruvimi, printr-o vieţuire bineplăcută lui Dum­nezeu.“
Ideea cea mai impresionantă a fost cea cu care a început a doua parte a predicii: „Să vorbim despre însemnătatea pe care ar trebui să o aibă praznicul de astăzi pentru fiecare credincios. Azi nu ne aducem aminte doar de un eveniment din istoria mântuirii. Ci astăzi Duhul Sfânt se revarsă în chip deosebit asupra tuturor creştinilor care au venit la biserică. Se revarsă asupra voastră. Ochii trupeşti nu îl văd, dar inima îl simte. Inima se lasă îmbrăţişată de harul dumnezeiesc.
Şi totuşi, nici unul dintre noi nu vorbeşte în limbi. Oare de ce? Să fie acesta un semn că Dumnezeu s-a îndepărtat de noi? Oare pentru mulţimea păcatelor noastre ne-a părăsit Dumnezeu? Nu. Dumnezeu e cu noi! Dumnezeu a trimis şi trimite Duhul Sfânt asupra noastră. Sfinţii Apostoli au vorbit în limbi tocmai pentru ca învăţăturile lui Hristos să fie înţe­le­se şi de celelalte neamuri. Hristos nu S-a răstignit numai pen­tru evrei. S-a răstignit pentru întreg neamul omenesc. Dacă Sfinţii Apostoli ar fi vorbit doar în limba poporului ales, atunci ce neam s-ar mai fi apropiat de credinţă? Nici unul. Toc­­mai pentru aceasta s-a răspândit Evanghelia în toată lumea, pentru că Sfinţii Apostoli au vorbit în limbi.
Referindu-ne la zilele noastre, să ne întrebăm cum putem înţelege noi darul Cincizecimii. Oare ca penticostalii, care prin lucrare drăcească bolborosesc cuvinte fără sens sau chiar cuvinte în limbi străine? Oare asta să fie lucrarea Duhului Sfânt? Nu. La Rusalii Duhul Sfânt i-a luminat pe Sfinţii Apos­toli, şi cuvintele rostite de ei erau înţelese de oamenii de alte neamuri. Oare dacă un preot le vorbeşte credincioşilor din ţara noastră în limba arabă, credeţi că aceştia s-ar folosi? Nu, pentru că ei nu înţeleg această limbă.
Ce este important? Să le vorbească numai în termeni teologici, despre subiecte greu de înţeles? Ia gândiţi-vă cum ar fi ca un preot de ţară să le citească credincioşilor din cursurile după care a învăţat la facultate. Lumea ar ieşi afară plictisită. De ce? Pentru că nu ar înţelege nimic. Chiar dacă preotul ar spune lucruri extraordinar de interesante, chiar dacă ar veni cu o mulţime de citate din Sfinţii Părinţi.
Înţelegeţi unde vreau să ajung? Trebuie să vorbim celorlalţi despre Hristos nu în felul în care ne place nouă să vorbim, ci în felul în care ei înţeleg cel mai bine mărturia noastră. Aici se vede într-adevăr lucrarea Duhului Sfânt: dacă putem vorbi celorlalţi despre Hristos în aşa fel încât cuvintele noastre să fie primite.
Mulţi vorbesc despre Hristos şi îşi închipuie că fac misiune creştină. Dar vorbesc cu patimă, vorbesc în aşa fel încât să se înţeleagă cât de diferiţi sunt ei de restul lumii, vorbesc ca şi cum ei ar fi atins culmile sfinţeniei. Dau sfaturi bune, luate chiar din Sfânta Evanghelie sau din Sfinţii Pă­rinţi, însă felul în care le rostesc deformează citatele respec­ti­ve. Sfinţii Părinţi au învăţat că decât să îi dai altuia un sfat, văzându-te deasupra aceluia, mai bine taci; sfaturi îi poţi da numai cu dragoste şi cu smerenie.
În cazul sfaturilor date celor care stau departe de Biserică, delicateţea noastră trebuie să fie şi mai mare: dacă îi jignim, ei nu vor avea curiozitatea să cunoască Ortodoxia. Ci, îndepărtându-se de noi, se vor îndepărta şi de posibilitatea de a cunoaşte dreapta credinţă. Nu se poate nega faptul că oame­nii confundă de multe ori credinţa cu credincioşii şi judecă această credinţă după comportamentul celor credin­cioşi. Şi este firesc ca cei credincioşi să poarte pecetea cre­din­ţei, pentru că nimic altceva în afară de credinţă nu stă în centrul vieţii lor.
Singurii oameni după care ar putea fi judecată credinţa sunt sfinţii: viaţa lor nu este decât un ecou al credinţei. În momentul în care credinţa este judecată după credincioşii care nu şi-au curăţit sufletul de patimi, rezultatul nu este prea încântător. Să ţinem cont de acest criteriu, al celor care judecă credinţa după viaţa credincioşilor, şi să ne dăm seama ce povară grea avem de purtat. Unul dintre părinţii Patericu­lui făcea nevoinţa de a purta în spate un bolnav. Noi suntem chemaţi să facem nevoinţa de a-i purta pe semenii noştri care, fiind bolnavi sufleteşte, sunt deschişi să cunoască leacul pe care îl dă Biserica.
Aceasta este trăirea Rusaliilor: să ştim să vorbim celor­lalţi pe limba lor. Să înţelegem că mărturia noastră trebuie dată în aşa fel încât ceilalţi să o înţeleagă. Fiecare persoană are o anumită structură sufletească, are anumite trăsături care fac ca modul în care trebuie să i se vorbească o diferenţiază de ceilalţi. Între lipsurile cele mai mari ale noastre este, tre­buie să recunoaştem, şi faptul că uităm de multe ori această lege a Rusaliilor şi vorbim celuilalt nu pe limba lui, ci pe lim­ba noastră. Oglindirea cea mai precisă a acestui fapt o întâlnim în familie: părinţii nu sunt mulţumiţi de modul în care cresc copiii. Şi-ar dori ca aceştia să vină la biserică şi să ducă o viaţă mai liniştită. Tensiunea creşte atunci când copiii cresc şi ajung la liceu sau chiar la facultate: părinţii încearcă să le explice că nu e bine să facă păcate, că nu e bine să se lase influenţaţi de colegii cu viaţă dezordonată. Pe cât de firească este dorinţa de a-şi ajuta copiii, pe atât de greşit este modul în care cei mai mulţi dintre părinţii creştini o fac. În loc să îi ajute pe copii să cunoască frumuseţea învăţăturii creş­tine, lucru care i-ar ajuta pe copii să trăiască aşa cum trebuie, părinţii îi ceartă şi îi mustră tot timpul: «nu merge la discotecă, nu fuma, nu te farda...».
Ce înţeleg tinerii din aceste mustrări neîntrerupte? Că Dumnezeu este Cel care le micşorează libertatea şi că din cauza credinţei nu pot trăi o viaţă mai fericită. Ca urmare, încep să se ascundă de părinţi şi singura lor grijă devine aceea ca nu cumva părinţii să afle cum îşi trăiesc ei viaţa. Ce trebuie făcut? Trebuie lăsaţi să îşi facă de cap? Nu, în nici un caz. Dar sfaturile trebuie date cu multă grijă. Ei trebuie să cunoască dragostea lui Dumnezeu, trebuie să cunoască binecuvântările pe care le aduce trăirea unei vieţi creştine. Trebuie să vadă cum credinţa părinţilor se vede în fapte, să în­ţeleagă de ce părinţii lor sunt diferiţi de oamenii credincioşi şi, dacă vor înţelege, vor căuta ei înşişi să meargă pe urmele lor. Înţelegeţi unde e miezul problemei? În atitudinea faţă de ei. Dacă vorbirea noastră musteşte de mustrare, o vor primi cu greu.
Dar dacă e plină de dragoste, sufletele se vor deschide ime­diat. Să încercăm să ducem mai departe mesajul Rusa­lii­lor: Hristos a venit pentru mântuirea tuturor oamenilor. Şi voi, creştinii care prăznuiţi Rusaliile, duceţi în familiile voas­tre această veste. Nu aţi fost chemaţi să fiţi apostoli ai nea­mu­rilor, cum au fost cei doisprezece Apostoli, şi nici să scri­eţi Evanghelii, ca Sfinţii Evanghelişti. Dar sunteţi chemaţi să ţineţi aprinsă făclia dreptei credinţe, fiind mici apostoli în familiile voastre şi în locurile în care mergeţi, şi acolo să îi ajutaţi şi pe alţii să cunoască lumina Evangheliei. Să vă ajute Dumnezeu pe această cale. Amin!“
10 iunie 1993
Bacalaureatul a trecut mult mai bine decât mă aşteptam: la română oral şi la filosofie am luat 10. Am avut prima medie pe clasă şi a opta pe liceu. Se uitau colegii la mine şi nu le venea să creadă: toţi ştiau că nu am prea avut medii mari în timpul liceului. Ba chiar, când făceam yoga, eram printre ultimii din clasă la învăţătură.
La filosofie mi-a picat pe bilet exact filosofia catolică. La engleză m-am descurcat bine, ca şi la română scris. Dar la mate am copiat integral de la Mihai, cifră cu cifră, semn cu semn; şi nici măcar nu am fost atent ce copiez, că una dintre probleme nu o terminase şi aş fi putut-o termina eu, dacă eram mai atent.
Doi oameni m-au ajutat enorm să îmi iau bacul: diriga, căreia ar trebui să îi ridic o statuie pentru că nu m-a lăsat să abandonez liceul din cauza marii mele „chemări orientale“, şi Carmen. Ea a avut răbdarea să îmi facă conspecte, să mă sprijine, să mă ajute la învăţat. Fără ea, nu aveam cum să obţin o medie de peste 9.50.
Mâine ar trebui să îi dau datoria lui Nelu. Şi nu am de unde. Îmi pare rău că Sfântul Mina nu m-a ajutat. Că mă fac de ruşine în faţa lui Nelu nu e cine ştie ce; dar că sfântul nu mi-a venit în ajutor...
L-am sunat pe părintele Nicolae:
„Mi-aţi zis să mă rog Sfântului Mina, şi totuşi nu mi-a ajutat să fac rost de bani.“
„Să ştii că întotdeauna când e de folos ca sfinţii să ne dea ceea ce le cerem, ei ne dau. Dacă nu ne dau nu înseamnă că rugăciunile noastre au fost zise degeaba. Sfinţii le primesc, dar ne dau altceva: ne păzesc de boli, ne păzesc de alte necazuri. Sfinţii nu sunt o casă de bani. Ei îi ajută în chip minunat pe toţi cei cărora le este de folos aceasta. Chiar dacă acest chip minunat ia de cele mai multe ori forma unei întâmplări obişnuite. Minunea se ascunde de multe ori în normal, şi noi nu avem ochi să o recunoaştem.“
„De ce nu mi-a ajutat Sfântul Mina?“
„Nu ştiu. Poate pentru că te-ai dus la el cu aerul de om care dă comanda chelnerului sau ca la vrăjitorul care face imediat ceea ce îi ceri. Şi încă nu ai ajuns la sfârşitul termenului. Mai are timp să îţi trimită banii.“
Nu prea cred că voi da datoria la timp, dar cel puţin sunt hotărât să nu mă las biruit de deznădejde. De atâtea ori mi s-a părut că Dumnezeu m-a părăsit, şi apoi am regretat că m-am lăsat biruit de deznădejde, încât m-am săturat.
Mâine ar fi trebuit să mă văd cu Nelu. Îl sun dimineaţă să îi spun că nu am făcut rost de bani.
11 iunie 1993
Banii au venit. Culmea, mi-a trimis bunica bani, ca un dar de sfârşit de liceu. Au picat la ţanc. Mai normal era să mi fi trimis după bac. Dar cred că Sfântul Mina i-a pus în minte gândul de a-i trimite acum.
I-am dat banii lui Nelu şi mi s-a ridicat o piatră de pe inimă. Deşi m-am îndoit ca un prost că Sfântul Mina îmi va veni în ajutor. Unul dintre motivele pentru care mă îndoiam că mă va ajuta este că mă gândeam că poate Dumnezeu mă va lăsa să mă fac de ruşine, ca să mă mai smeresc puţin.
Şi nu vroiam să mă fac de ruşine. Pe de o parte, îi cer lui Dumnezeu să mă cureţe de patimi, pe de alta Îl rog să facă cum cred eu că e bine. Îi judec pe cei care se roagă tot aşa, dar eu fac la fel.
Am vorbit cu părintele Nicolae despre faptul că mi-e teamă că familia mă va răpi de la cele duhovniceşti:
„Asta e o înţelegere greşită a familiei. Au fost eretici care chiar se înfrânau de la unirea trupească cu femeile lor, părându-li-se ceva necurat. Dar Sfinţii Părinţi au învăţat că nunta e curată întru toate.
˚i-e teamă de familie... Nu eşti singurul. Am avut şi am mai mulţi ucenici tineri care se sperie de faptul că, înteme­in­du-şi o familie, nu vor mai avea atât de mult timp liber în care să se ocupe cu cele folositoare sufletului: citire, rugă­ciuni, pelerinaje la mănăstiri. Dar nu numai prin pelerinaje la mănăstiri se curăţeşte sufletul.
Familia e o minunată cale a mânturii. Ai tot timpul ocazia de a-i bucura pe ceilalţi, de a renunţa la voia ta pentru a le arăta mai multă dragoste. Considerăm că timpul pentru cele duhovniceşti e mai mic atunci când nu vedem că firescul vieţii de familie e o cruce care primeşte cunună. Soţul alear­gă să aducă bani ca masa să nu rămână goală. Un filosof spu­nea că dacă a te lupta pentru pâinea ta e un lucru obişnuit, a te lupta pentru a asigura pâinea familiei e un lucru duhov­ni­cesc. Înţelegi nuanţa? Nu mă refer la cei care, prinşi de pa­ti­ma lăcomiei, se chinuie să strângă pentru copii averi din ce în ce mai mari, ci la cei care ştiu că dacă vor munci mai mult co­pii vor putea primi o hrană bună. Sunt mulţi copii a căror să­nătate e împletită din ajutorul lui Dumnezeu şi jertfa părinţilor.
Gândeşte-te puţin: de-a lungul istoriei, câţi oameni au trăit în bogăţie? Puţini, foarte puţini faţă de numărul celor care au trăit în lipsuri. Înţelegi? Unii trăiesc sărăcia pur şi simplu, fără să facă un vot special. Votul monahal al sărăciei nu se referă numai la o viaţă foarte modestă, ci şi la lepădarea grijilor lumeşti: poţi să nu ai pe tine decât o rasă veche, dar inima să îţi fie prinsă de patima lăcomiei, şi atunci eşti de fapt mai bogat decât mireanul care, trăind în casa lui, se luptă să nu fie biruit de plusuri.“
„Ce sunt plusurile?“
„Tot ce nu este de trebuinţă. De exemplu, un gurmand care mănâncă mai mult decât trebuie: ar fi trebuit să mănânce pentru a trăi, nu să trăiască pentru a mânca. Sau, chiar dacă nu mănâncă mult, încearcă să mănânce mâncăruri cât mai fine. Cel căruia i se pare că e interesant prin faptul că e gurmand nu vrea să fie creştin. În momentul în care încerci să mănânci pentru a trăi, în momentul în care te lupţi cu patima lăcomiei şi te hrăneşti nu cu ceea ce îţi desfată simţurile, ci cu ceea ce îi trebuie trupului pentru a fi sănătos, mergi pe drumul cel bun.
Poate exemplul cu gurmanzii nu e cel mai bun. Uită-te la hainele creştinilor de pe stradă, mai precis la ale femeilor între 30 şi 35 de ani: câte dintre ele au o îmbrăcăminte sme­rită, prin care să arate că o au ca model de viaţă pe Preasfânta Fecioară? Cele mai multe se îmbracă în aşa fel încât să atragă privirile trecătorilor. Dau bani pe haine scumpe fără să se gândească la faptul că atâţia săraci mor de foame.
Se poate ţine şi în lume votul sărăciei: când încerci să duci o viaţă cât mai modestă, şi din puţinul tău îi ajuţi pe ceilalţi. Şi cel mai important lucru este să nu fii legat de nimic din cele lumeşti. Sunt unii creştini care au apartamente destul de spaţioase, cu trei-patru camere. Dacă le ia foc casa, înţeleg că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu şi nu cârtesc. Dar sunt alţii care, având case mai mici, dacă le ia foc casa se lasă biruiţi de deznădejde şi disperare.“
„E normal, cei care au case mai mari au şi o situaţie finan­ciară mai bună şi le este mai uşor să şteargă urmele lăsa­te de incendiu. Cu bani văruieşti casa, îţi cumperi ce îţi lipseşte şi într-o săptămână uiţi de incendiu. Pe când dacă eşti sărac îţi trebuie poate luni de zile ca să aduci casa la starea anterioară.“
„Nu ai înţeles ce vreau să spun. Poate ar fi trebuit să îţi dau ca exemplu două familii care au aproximativ aceeaşi sta­re materială. După incendiu una dintre ele s-ar lăsa biruită de disperare, iar cealaltă ar şti să primească încercarea cu tărie de suflet. Inimile oamenilor din prima familie sunt lega­te de cele lumeşti: acolo se ţine votul bogăţiei. Inimile celorlalţi sunt întărite de credinţa în Dumnezeu: acolo se ţine votul sărăciei.“
„Am înţeles diferenţa.“
„În multe cazuri de familii creştine «votul bogăţiei» este la mare cinste. Chiar dacă nu au cine ştie ce averi, totuşi îşi lipesc inima de ceea ce au. Sunt bogaţi prin lucrurile de care le este lipită inima.“
„Da, părinte, am înţeles. Ştiţi, voturile nu mă sperie: ascul­tare, sărăcie, curăţie trupească. A trăi sub ascultare e o bine­cuvântare. A trăi în sărăcie e ceva normal pentru un creş­tin: şi în lume se poate trăi în sărăcie. Ori Dumnezeu ne sme­reş­te, rânduind pentru noi o viaţă de lipsuri, ori noi căutăm să îi ajutăm cât mai mult pe cei lipsiţi, şi atunci renunţăm la mi­ci­le bucurii pentru a-i ajuta pe ei. Cât priveşte curăţia tru­peas­că, îmi dau seama că alternanţa zilelor în care e îngă­dui­tă unirea trupească a soţilor cu atât de multe zile de înfrânare presupune o nevoinţă foarte grea.“
„Când te gândeşti şi la faptul că atâta vreme cât femeia e însărcinată soţii trebuie să stea cuminţi, îţi dai seama că această nevoinţă e şi mai grea decât pare. Puţini ţin această nevoinţă, dar mare plată au.“
„Mie deci nu de încercarea de a ţine astfel de voturi mireneşti îmi e teamă, ci de faptul că nu voi mai avea la fel de mult timp pentru citire, de exemplu. Dacă nu citesc măcar o carte religioasă pe săptămână simt că mi se usucă sufletul.“
„˚i-am spus doar că în familie cununa se dobândeşte altfel. Ei, şi atunci e timp de citit, economisit cu greu, dar plin de linişte sufletească. Acum ai dinţi de lapte. Asta e tinereţea, perioada duhovnicească a dinţilor de lapte. E ca şi cum ai face armata. Te pregăteşti cât mai bine, te antrenezi în fel şi chip. Dar întemeierea unei familii presupune intrarea directă în războiul pentru care te-ai pregătit mai înainte.
Timpul antrenamentelor e luat de timpul luptei pe viaţă şi pe moarte. Nu ai cum să îţi dai seama cât de grea e lupta duhovnicească a celor căsătoriţi. Ispite peste ispite. Mânia, nerăbdarea, curvia, egoismul, beţia, celelalte patimi vin şi bat la uşă. Şi atunci nu mai ai atât timp liber, nu poţi alerga imediat la duhovnic, nu ai timp să te rogi ore întregi. Ci trebuie să ştii să rezişti acestor atacuri.“
„Deci, într-un fel, locul duhovnicului e substituit de cel al încrederii în propriile puteri?“
„Nu. După fiecare cădere, soţii se duc la duhovnic. Nu după fiecare ceartă sau după fiecare cădere mică. Sunt căderi mai mici şi căderi mai mari. După fiecare ispită mai mare soţii aleargă la duhovnic. Nu după cădere. Dacă un bărbat e ispitit de curvie nu aşteaptă să cadă cu colega de serviciu, ca abia apoi să se spovedească. Nu, cum e ispitit mai tare, aleargă la preot. Vroiam să spun că viaţa de familie e nu numai o viaţă cu mai multe griji, ci şi o viaţă cu mai multe ispite. O să vezi singur. Încercările vin una după alta. Şi cu­nu­na mântuirii se dobândeşte tocmai rezistând acestor încer­cări care uneori sunt adevărate furtuni pentru suflet.“
Nu pot să înţeleg cum va fi viaţa fără cărţi, fără atâta rugăciune. Părintele Nicolae e convins că voi înţelege. Dar simt o oarecare nelinişte; mi se pare că viaţa în lume presupune o cedare în războiul duhovnicesc. Prea multe bucurii lumeşti, prea mult timp pierdut.
12 iunie 1993
Dintre rezultatele de la bac, cel mai bine îmi pare de notele de la română, pentru că îmi dau seama că am şansa de a obţine o notă mare şi la facultate. Dacă obţin o medie peste 7, intru la facultate. Mi-am făcut socoteala: dacă voi lua cam 9 la română şi cam 8 la Dogmatică, la Istoria Bisericii pot lua şi 4, că tot intru, dacă nu va fi concurenţă mai mare decât anul trecut.
Pe cât de mult îmi place Dogmatica, pe atât de plic­tisi­toa­re mi se pare Istoria Bisericii Române. Cea a Bisericii Uni­ver­sale e mai palpitantă. Dar a Bisericii noastre e o grămadă de nume şi de ani, că mă plictisesc uitându-mă pe ea. Prea puţine subiecte sunt palpitante. Unul dintre ele e rătăcirea greco-catolică şi documentele falsificate de istoricii lor.
13 iunie 1993
După Liturghia de la Caşin am trăit un moment comic: în faţa bisericii am văzut un părinte care semăna perfect cu părintele Rafail Noica, despre care ştiam că s-a întors la Essex cu părintele Simeon.
M-am uitat mirat, iar părintele din faţa mea, văzându-mi mirarea, s-a oprit.
„Sunteţi părintele Rafail?“
„Da.“
Am crezut că am o vedenie, că mi se părea imposibil să mai fie la noi.
„Sunteţi în România?“
„Da, a zis zâmbind, am mai rămas o vreme pe aici.“
Îmi vine să râd cât de copil am putut fi. Din punct de vedere raţional era imposibil să îl văd la Caşin pe părintele pe care îl ştiam în Franţa.
14 iunie 1993
Recitind viaţa Sfântului Serafim de Sarov s-a aprins în mine dorinţa de a duce o viaţă de nevoinţă foarte aspră. M-am gândit că nimic nu mă împiedică să dobândesc Duhul Sfânt în mijlocul Bucureştiului. Să trăiesc ca şi cum aş fi ucenic al Sfântului Serafim. Şi de această dată, părintele Teo­fan mi-a atras atenţia asupra pericolului în care mă aflam:
„Să ştii că dacă cineva încearcă să imite un sfânt, greşeşte. Sfinţii nu au copiat pe nimeni. Uită-te la părinţii de la Optina: fiecare a fost diferit de înaintaşii săi. Fiecare cu darurile şi talanţii săi. Dumnezeu nu ne-a făcut pe toţi la fel. Şi încer­când să copiem în mod artificial pe cineva, cădem în prăpas­tie. Ştii ce spune Patericul că trebuie să facă duhovnicul când ucenicul vrea să urce prea repede pe scara duhovnicească?“
„Da, să îl tragă jos.“
„Ştii de ce? Pentru că râvna exagerată duce la cădere. ˚inându-l jos, părintele nu îi taie elanul, ci doar îl învaţă să urce cu dreaptă socoteală.“
„Părinte, dar ce e rău în dorinţa mea de a duce o viaţă sfântă?“
„Dorinţa ta e foarte firească. Ai grijă să nu ţi se pară că eşti interesant în propriii ochi pentru că ai această dorinţă. E pur şi simplu un răspuns la porunca lui Dumnezeu: Fiţi sfinţi, că Eu, Dumnezeul vostru, sunt Sfânt. Dorinţa de a urma această poruncă este foarte firească. Numai că nu ajungem la sfinţenie în trei zile.“
„Dar ce, e vreo limită precisă de timp?“
„Nu, dar firea noastră iubitoare de patimi se curăţeşte destul de greu. Şi atunci când încerci să grăbeşti prea tare ritmul, urcuşul este superficial. Fără smerenie şi răbdare ne­vo­inţa nu preţuieşte prea mult. Tocmai asta face duhovnicul: stabileşte ritmul ideal pentru fiecare ucenic. Unul urcă mai repede, altul mai încet. Duhovnicul e antrenorul care ştie bine cât de repede poate alerga fiecare.“
„Şi totuşi nu sunt lămurit: cum trebuie dobândită sfinţenia dacă nu e bine să copiem pe nimeni?“
„Gândeşte-te singur la asta. O să mai vorbim despre acest subiect.“
Ajuns acasă, am luat în mână Vieţile Sfinţilor. Citind din ele poate voi înţelege cum e cu dobândirea sfinţeniei.
15 iunie 1993
Mi-am scris pe o bucata mare de hârtie ultimele cuvinte ale Sfântului Apostol Andrei: „Dacă mi-ar fi fost frică de cruce, nu aş fi propovăduit-o“. Le recitesc în fiecare zi de câteva ori; îmi place mărturia sa şi mă ajută să înţeleg altfel viaţa. Adică, în situaţiile în care am de ales, nu aleg ceea ce este mai uşor, ci ceea ce îmi este de folos pentru suflet. Şi de multe ori, această alegere implică mai mult efort, mai multă oboseală şi renunţare la propriile pofte.
Cu rugăciunea e din ce în ce mai bine. Dorm aproape în fiecare după-masă câte o oră, şi asta mă ajută să mă refac.
16 iunie 1993
L-am sunat iar pe părintele Nicolae, ca să mai vorbim despre viaţa în lume:
„Părinte, nu prea m-aţi convins. Părinţii merg ziua la ser­vi­ciu. Seara stau acasă, fac mâncare, au grijă de copii. Timp de rugăciune nu le prea rămâne. Unde mai e viaţa bineplă­cu­tă lui Dumnezeu?“
„Să nu te superi dacă îţi spun că de la yoga ai rămas cu o anumită lipsă de înţelegere pentru viaţa obişnuită. Căutând numai asceze extreme, ai impresia că şi acum ar trebui să faci lucruri ieşite din comun pentru a dobândi mântuirea. Dar do­bân­direa nu o câştigăm ca pe un concurs, e dar de la Dumnezeu.
Nu îţi dai seama ce nevoinţă grea duc creştinii care, ve­nind obosiţi de la serviciu, au grijă să facă tot ce trebuie în casă, au grijă de copii şi îşi fac puţinul canon pe care îl au, de o oră sau chiar mai puţin de rugăciune.“
„Părinte, e o nevoinţă să înveţi un copil mic să vorbească? E o nevoinţă să te joci cu copiii?“
„De obicei, nu e o nevoinţă să te joci cu copiii. Dar să ştii că sunt situaţii când părinţii de-abia se ţin pe picioare de obo­sea­lă. Şi faptul că atunci, în loc să stea să îşi piardă timpul la tele­vizor, stau şi se joacă cu cei mici e un lucru care pare ba­nal, dar e absolut deosebit. E o nevoinţă. Să ai răbdare cu ei, să îi înveţi să vorbească, e o nevoinţă. Să stai cu copiii mici în biserică, pentru a-i învăţa să stea la slujbe şi să le asculte, e o mare încercare a răbdării.
Cea mai mare nevoinţă a părinţilor este să trăiască o viaţă din care să lipsească tulburarea. Oricât de grele ar fi încer­că­rile, soţii să fie liniştiţi. E o dovadă de mare credinţă. Când în casă e întotdeauna linişte, când copiii cresc într-un mediu plăcut, e semnul prezenţei lui Dumnezeu.
O să vezi când vei avea copiii tăi: vor fi momente în care o să îţi vină poate să ridici vocea la soţie, când o să fii ispitit de duhul mâniei. Şi, dacă vei reuşi să birui ispita, vei avea cunună. ˚i-am zis că în familie luptele sunt multe, şi ispitele sunt la fel. Chiar dacă puţini soţi ajung la măsurile marilor sfinţi din sinaxar. Ştii că prin secolul al IV-lea trăia un mi­rean care era la o măsură de sfinţenie apropiată de a marelui Antonie. Au fost mai multe cazuri în care sfinţi pustnici au avut descoperiri prin care Domnul le-a arătat că unii mireni sunt mai sporiţi decât ei. Chiar dacă masa acelora era mai bogată decât a pustnicilor, chiar dacă ei făceau mai puţine mătănii decât pustnicii, chiar dacă rugăciunile lor nu erau la fel de lungi ca ale pustnicilor.“
„Să înţeleg că numai Dumnezeu ştie cu exactitate care sunt criteriile sfinţeniei?“
„Dacă doi monahi fac acelaşi canon de rugăciune, dar unul face cu două sute de mătănii mai mult decât celălalt, poţi spune care dintre ei e mai sfânt?“
„Nu. Important e ceea ce e în inima fiecăruia.“
„Tocmai. Mirenii de care am amintit mai înainte îi între­ceau pe pustnici prin dragostea de aproapele, sau prin sme­re­nie sau prin dragostea de Dumnezeu. Şi dragostea, smerenia sunt sinonime ale sfinţeniei. Sfinţenia nu este ceva abstract. Nu poţi zice despre cineva că a fost sfânt dacă i-a lipsit smerenia sau dragostea.“
„Se pare că măsura duhovnicească a oamenilor e mult mai dificil de apreciat decât mi se părea mie. Eu credeam că important este să încerci să ţii în lume un canon de rugăciune cât mai apropiat de cel al călugărilor şi îmi dau seama că pierdeam din vedere un lucru mai important: dobândirea smereniei, statornicia în răbdarea încercărilor îngăduite de Dumnezeu...“
De fiecare dată când citeam despre anumiţi mireni care au ajuns la măsurile sfinţeniei mă gândeam că drumul lor a fost unul în care nevoinţele lor au fost mai mari decât ale pustnicilor şi reduceam într-un fel dobândirea sfinţeniei la ceea ce se poate contabiliza: la numărul orelor de rugăciune, al sutelor de mătănii...
Părintele Nicolae m-a ajutat enorm prin această discuţie... Nu ştiu dacă îşi dă seama cât mă ajută stând de vorbă cu mine. Chiar dacă nu îmi e duhovnic, ştie să ajungă la sufletul meu cu multă uşurinţă.
17 iunie 1993
M-am tot gândit la frica de sfinţenie: mi-am dat seama că e normală; anormal eram eu, că nu îi înţelegeam pe ceilalţi. Ce e sfinţenia? E dăruirea totală faţă de Dumnezeu. E trăirea după voia Domnului. E lepădarea grijilor lumeşti şi încredinţarea în grija Celui de Sus.
Asta e problema: creştinii nu prea vor să trăiască după voia lui Dumnezeu. Nu mă refer la părinţii sau la mirenii cu viaţă sfântă. Pentru rugăciunile lor ne mai ţine Dumnezeu. Mă refer la babele care dau brânci în biserică, la moşii care se bat să ia agheasmă, la cei care transformă credinţa într-o religie moartă.
Moşii şi babele care se bat să ia agheasmă înaintea celor­lalţi nu au nici cea mai mică dorinţă de a fi sfinţi. Ei cred că dacă beau o jumătate de litru de agheasmă pe an şi dacă aprind trei lumânări pe săptămână au dobândit raiul, L-au prins de picior pe Dumnezeu. Necredinciosul care vede o bătaie la coadă la agheasmă mare nu mai intră în biserică în viaţa lui.
Oamenii vor o credinţă comodă, o credinţă în care să combine poruncile dumnezeieşti cu propriile dorinţe. De asta toţi fug de sfinţenie. La rândul meu, eu caut sfinţenia numai teoretic, practic tot în păcate trăiesc. Şi totuşi, nădăjduiesc că Dumnezeu mă va ridica.
Ce e sfinţenia, Doamne? Cum să o dobândesc? Îmi e atât de greu să înţeleg ce vrei de la mine... Îmi dau seama că de multe ori mândria mă îndeamnă să fac paşi care mie mi se par buni, dar apoi îmi dau seama că am greşit. Nu vreau să îi judec pe ceilalţi, dar îi judec mai ales pentru că aş avea nevoie de sprijinul lor, care îmi lipseşte. Am nevoie să văd că fraţii mei au aceleaşi preocupări ca mine. Am nevoie să merg de mână cu ei spre Tine. Şi când văd că sunt foarte puţini cei care mai vor să Te slujească, mă biruie tristeţea. Mi-e teamă să nu greşesc. Una citesc în cărţi, şi alta văd în biserică.
Ştiu că niciodată nu au fost toţi creştinii sfinţi, dar cel puţin înainte întreaga comunitate mergea pe drumul spre cer. Mai cădea câte unul, dar ceilalţi îl ajutau să se ridice. Astăzi tendinţa este inversă: când cade cineva, ceilalţi încearcă să îl convingă că totul e în regulă: „ai căzut cum cade toată lumea“.
Îmi e greu să nu îi judec. Aproape am căpătat o obsesie constatând că au rămas prea puţini creştini adevăraţi. Am ajuns la timpurile de care se vorbeşte în Pateric: „Atunci cel care va vrea să ducă o viaţă curată va fi considerat nebun şi toţi vor râde de el“.
Da, vreau să merg pe calea sfinţeniei, oricâte obstacole aş avea. Câtă vreme am duhovnic, câtă vreme are cine să mă călăuzească, mă ţin tare.
18 iunie 1993
Nelu s-a luat de Marius: „Prea mult vorbeşte despre Dumnezeu. Parcă e obsedat. Nu mă simt bine în preajma lui. Nu are în cap decât ce a vorbit cu duhovnicul lui, ce a aflat de la părinţii din mănăstiri, ce a citit la Sfinţii Părinţi“.
Marius nu e cu toţi aşa. Dar în preajma celor care merg la biserică încearcă să îşi deschidă inima. M-am gândit ce l-a apucat pe Nelu să îl bârfească. Explicaţia pe care mi-am dat-o este că Marius îl jigneşte pe Nelu non-stop. Aşa cum pe Nelu l-ar jigni şi Sfinţii Părinţi. Neintenţionat.
Vorbind despre cum crede că ar trebui să trăim şi fiind convins că o viaţă de pactizare cu lumea aceasta nu este o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu, Marius neagă ceea ce lui Nelu încă îi mai place: discoteca şi campionatul de fotbal sunt două dintre aceste plăceri.
Nu pe Marius îl jigneşte Nelu: el loveşte fără să vrea în ceea ce ar trebui să fie atât de propriu oricărui creştin: să îşi deschidă inima faţă de fratele său. De ce vorbeşte Marius atât de des despre cele duhovniceşti? Pentru că astea îl frământă. Pentru că la asta se gândeşte tot timpul.
Vorbim despre fotbal, mintea noastră macină fotbal. Ne gândim la discotecă, vorbim despre discotecă. Până acum nu mi s-a părut că Nelu s-ar plictisi atunci când Marius are ceva de spus.
Două doamne vorbeau în metrou că au neînţelegeri cu soţii lor din cauza faptului că aceştia, chiar dacă sunt creştini, nu vor să respecte postul rânduit de Biserică. Vorbeau destul de tare ca să le aud vrând-nevrând.
Una a zis că din cauza asta are certuri dese cu soţul ei. Nu pot eu să îmi dau acum cu părerea, dar cred că dacă nu există înţelegere din partea celuilalt, soţul care este creştin trebuie să lase de la el, pentru a nu-l tulbura pe celălalt. Să ţină măcar duminica şi celelalte sărbători. Cred că în rest e mai bine să facă dragoste, că altfel dau prilej dracului preacurviei să îşi spună cuvântul. Sau să facă după cum îi învaţă duhovnicii.
Decât să se ajungă la un divorţ... Cred că foarte greu să vrei să faci dragoste cu soţia ta, şi ea să îţi spună să aştepţi până marţi. Când am fost ispitit să mă culc cu Cosmina în Bulgaria am simţit puterea ispitei trupeşti. Dacă îmi era soţie şi nu ar fi vrut să fie a mea, poate că m-aş fi gândit să caut o altă femeie. Asta dacă nu aş fi fost creştin.
Când aud însă că un soţ îşi înşală soţia, rău nu îmi pare numai de ea. Rău îmi pare şi de el: îşi face singur rău, îndepărtându-se de calea mântuirii.
Să mă ferească Dumnezeu să calc pe alături după ce mă voi căsători. Nu ştiu cum s-ar mai putea repara o poveste de dragoste lovită atât de tare.
19 iunie 1993
M-a sunat Nelu: „Să nu crezi că am ceva cu Marius. Simţeam nevoia să mă iau de el, că e prea habotnic, şi pentru că nu i-am spus-o în faţă m-am mai domolit vorbind cu tine. Acum mi-a trecut. Aveam eu în cap ceva, mi-a murit o mătuşă şi mi-a lăsat ceva moştenire prin testament şi vedeam numai bani în faţa ochilor. Cum zicea Marius ceva despre nevoinţă, cum simţeam că nu e bine că mă obsedează banii. Să ştii că îl apreciez pe Marius pentru viaţa pe care o duce. Chiar dacă uneori, din invidie, mă gândesc că e fanatic, asta îmi trece repede. De la el am avut multe de învăţat“.
Reacţia lui Nelu de ieri dimineaţă a fost reacţia clasică a omului care fuge de poruncile Evangheliei. De ce nu primeşte lumea de azi cuvântul mântuirii? Pentru că drumul spre Hristos trece prin purtarea crucii. Şi se găsesc o mie de motive ca să purtăm o cruce mai uşoară.
Cât despre habotnicie, au început să îmi placă habotnicii din ce în ce mai mult. O fetiţă a ţinut parcă tot Postul Paştelui, şi în drum spre părintele Nicodim Măndiţă cineva i-a dat o ciocolată. Fetiţa a mâncat-o. Părintele nu i-a mai dat dezlegare la împărtăşanie.
Multă vreme m-am gândit că părintele Nicodim a fost un habotnic. Dar am auzit din ce în ce mai multe lucruri minunate despre el. Minunile din viaţa lui mărturisesc că a fost un sfânt.
Mii de oameni şi-au schimbat vieţile citindu-i cărţile. Chiar dacă mi se părea că exagerează în unele lucruri, mi-am dat seama că astfel de exagerări sunt oarecum fireşti: când tot timpul te gândeşti numai la Dumnezeu, când marea dorinţă a inimii tale e mântuirea, lucruri care pe ceilalţi i-ar ajuta ţie ţi se par de prisos.
Tot citind în Vieţile Sfinţilor, cred că am înţeles cum e cu copierea sfinţilor. Au fost linii duhovniceşti foarte vechi, dar ucenicul nu îşi copia bătrânul. Fiecare înmulţea talanţii pe care îi primise de la Dumnezeu. Când vrei să copiezi pe cineva, rişti să te îndepărtezi de ceea ce vrea Domnul de la tine.
Preocuparea mea de a înţelege cum trebuie urmaţi sfinţii e mult mai slabă decât puterea cu care ceilalţi resping modelele de viaţă duhovnicească.
„Ce avem noi cu sfinţii? Erau oameni deosebiţi, mâncau puţin, dormeau puţin, se rugau mult. Erau oameni foarte rezistenţi, nu ca noi.“
Parcă sfinţii erau din oţel, nu din carne ca noi. Parcă Dumnezeu îi predestina să fie sfinţi, parcă erau obligaţi să fie sfinţi. Parcă nu aveau şi ei libertate.
Sfinţii au fost oameni ca şi noi. Numai că au ştiut să se dăruiască lui Dumnezeu, care i-a făcut din slabi, tari, din neputincioşi, puternici.
Şi eu, şi oricare altul, toţi putem dobândi sfinţenia. Proble­ma e că ne stau împotrivă patimile şi dracii. Dar şi sfinţii s-au luptat cu patimile şi cu dracii. Esenţial este să vrei să lupţi.
De asta zice în Apocalipsă: „Vai celor căldicei, că veţi ajunge în iad“. Hristos ne vrea pe toţi eroi. Hristos ne vrea pe toţi sfinţi.
Important este să ştim cum să dobândim sfinţenia. În­trea­ga Tradiţie Ortodoxă recomandă o cale sigură: ascultarea de duhovnic. Duhovnicul ştie cum să te tragă de mână, ştie cum să te îndrume pe urmele sfinţilor. Aici mi se pare că e una din­tre cele mai mari comori ale Ortodoxiei. În linia duhov­nic-ucenic, linie care vine de la modul în care Hristos i-a crescut pe Sfinţii Apostoli.
20 iunie 1993
M-am mai gândit la situaţiile în care unul dintre soţi îl înşală pe celălalt. Mă rog lui Dumnezeu să nu am parte de aşa ceva. Cred că totuşi Dumnezeu poate repara lucrurile şi în astfel de familii. Aşa cum pe mulţi păcătoşi îi ridică din păcate, tot aşa poate vindeca şi rănile familiei. Vindecându-l pe unul de patimă, şi celuilalt ştergându-i durerea şi întristarea.
21 iunie 1993
Învăţ despre calendarul vechi şi cel nou. Chiar dacă astronomic s-ar putea să fie mai corectă calcularea datei Paştelui după noul calendar, mi se pare o mare greşeală că Biserica s-a rupt în două pentru aşa ceva. Chiar dacă ştiinţific e mai corect, duhovniceşte lucrurile nu s-au desfăşurat cum trebuie. Ar fi fost bine să se facă un Sinod panortodox care să stabilească cum e mai bine, nu un simplu congres teologic. Pentru mine ăsta e singurul mare semn de întrebare. De ce nu s-a păstrat modul sinodal de a stabili cum e mai bine pentru Biserică? Aşa, folosind stilul protestant, nu putem ajunge decât la soluţii îndoielnice.
Cred că separarea dintre ortodocşii de stil nou şi cei de stil vechi e una dintre cele mai mari victorii ale diavolului. Văzând că nu poate lovi Biserica din afară, a lovit-o dinăuntru.
Iar cei care s-au grăbit să schimbe stilul, fără a ajunge la o înţelegere cu ceilalţi ortodocşi, au dovedit că preţuiesc mai mult datele astronomice decât înţelegea şi unitatea pe care o cere de la noi Hristos. Cred că dacă spun aşa ceva la examen risc să pierd examenul.
23 iunie 1993
Cred că exageram puţin când ziceam că e mult mai uşor pentru călugări decât pentru mireni în ceea ce priveşte manualele de sfinţenie. Manuale există, dar dacă sunt urmate fără dreaptă socoteală, duc la cădere. Dacă un stareţ încearcă să îi pună pe fraţi să trăiască nevoinţa pe care o recomanda ucenicilor săi Sfântul Varsanufie din Gaza, în două luni sunt buni de operat: fac ulcer.
Călugării au manuale, dar dacă s-ar folosi de ele fără dreap­tă socoteală, ar greşi. Avantajul lor este că pe lângă textele marilor sfinţi ai Bisericii din primele veacuri ale mo­na­hismului, mai au şi scrieri mai recente, ale sfinţilor din se­co­lul trecut sau ale părinţilor îmbunătăţiţi din vremea noastră.
Noi, mirenii, nu avem o Scara Raiului care să ne arate cum trebuie să trăim. Ştiu că virtuţile sunt aceleaşi, dar mi se pare greşită afirmaţia lui Nelu, că ar trebui să ne mulţumim cu ce avem şi să nu căutăm mai mult, că oricum avem prea multe patimi. Mi se pare o afirmaţie care arată mulţumire de sine.
Simt nevoia unor cărţi scrise de mireni cu viaţă sfântă. Şi încă mai mult. Îmi pare rău că marea majoritate a mirenilor din sinaxar au fost mucenici. Nu prea avem modele de sfinţi care au trăit în lume. Care şi-au lăsat familia şi au fugit în pustie avem, dar care au lăsat patimile şi au transformat familia în mică biserică nu prea ştiu.
Nelu zice că îl avem pe Sfântul Ioan din Kronstadt. O altă prostie. Sfântul Ioan nu a dus viaţă de familie obişnuită. El cu soţia sa au trăit în feciorie. De aceea ei sunt modele numai pentru puţinii creştini care au binecuvântare de la duhovnicii lor să se înfrîneze de la unirea trupească. Dar cei mai mulţi soţi care trăiesc în feciorie astăzi o fac datorită apartenenţei la diferite grupări sectante.
Doi tineri nu se căsătoresc pentru a trăi ca frate şi soră; astfel de excepţii, chiar dacă există, rămân excepţii şi nu pot fi modele pentru tinerii care vor să aibă urmaşi. La slujba cununiei preotul se roagă ca tinerii să aibă copii mulţi şi nu să se ferească de unirea trupească.
Nu, Sfântul Ioan nu este un model pentru familia clasică. Îl iubesc pe Sfântul Ioan şi îl rog să mă ajute să Îl slujesc pe Dumnezeu, dar nu vreau o viaţă în care să nu mă ating de soţie. Am avut şi chestia asta în cap destulă vreme, dar mi-am dat seama că drumul pe care trebuie să merg nu este acela de a transforma familia într-o mănăstire, ci într-o biserică.
Am un singur exemplu pe calea asta şi ştiu foarte puţine despre el: părintele Iona din Odessa. El a avut mulţi copii şi a fost totuşi făcător de minuni. Făcea minuni, spre mirarea bolşevicilor atei. Exorciza, vindeca bolnavi, fiind sporit în rugăciune. Şi Sfântul din Kronstadt îl aprecia mult.
Dacă o să-l canonizeze pe părintele Iona, va fi bine pentru Biserica întreagă: o să aibă şi preoţii de mir un model. Şi urmându-l, se vor sfinţi şi credincioşii pe care îi păstoresc.
Totuşi, Iona a fost preot de mir. Ideal ar fi să fie canonizaţi şi mireni cu viaţă sfântă. Iona nu poate fi model pentru o mamă sau pentru un vânzător. Adică poate fi, dar e mai greu să adaptezi virtuţile unui preot la o viaţă obişnuită.
26 iunie 1993
Stiliştii de la noi, făcând dogmă din calendar, au ajuns la mari greşeli: de exemplu, botează a doua oară. Şi susţin sus şi tare că pe stil nou nu avem sfinţi. Dar avem mulţi părinţi care, deşi nu au fost încă canonizaţi, au mers pe urmele marilor Părinţi ai Bisericii.
27 iunie 1993
Citesc şi tot citesc. Sute şi sute de pagini care îmi satură setea sufletească. Fiecare carte frumoasă mi se pare un dar fă­cut de Dumnezeu. Nu numai că Îl rog pe Dumnezeu să vegheze asupra vieţii mele, având grijă de creştinii mai râv­ni­tori pe care îi voi întâlni, nu numai să aibă grijă să ajung la moaş­tele sfinţilor, la icoane făcătoare de minuni sau la mă­năs­tiri cu viaţă mai aleasă; ba am ajuns chiar să Îl rog să îmi trimită să citesc cărţile care mă pot ajuta să trăiesc o viaţă cât mai curată, prin care să îmi ajut semenii.
Nu sunt ca cel care, primind o carte de la bătrânul său, a aşteptat să împlinească cele citite pe prima pagină înainte de a trece la a doua. Am nevoie să citesc cât mai mult. Cărţile şi rugăciunea îmi sunt aer duhovnicesc.
Înainte de a citi o carte, Îl rog pe Dumnezeu să îmi lumi­ne­ze mintea ca cele citite să se oglindească în viaţa mea.
Când citesc o carte care mă impresionează în mod deo­sebit, simt că respir Ortodoxia. Simt că sufletul meu se lasă sculptat de Dumnezeu.
Iubesc din ce în ce mai mult cărţile. De asta le şi împru­mut altora. De asta am şi pierdut câteva Filocalii şi o gră­madă dintre cărţile mele preferate.
Doamne, luminează minţile fraţilor mei creştini, ca să ca­pe­te dragoste pentru citirea cărţilor sfinte... Doamne, rându­ieş­te să fie traduse în limba noastră cărţile robilor Tăi care au trăit în Rusia, în Grecia şi în alte părţi ale lumii. Am nevoie de cărţi, Doamne!
29 iunie 1993
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. M-am împărtăşit. Sunt bucuros că port numele Sfântului Apostol Pavel. M-am rugat să mă învrednicească Dumnezeu să devin un mărturisitor al credinţei creştine.
Când m-am împărtăşit, m-am rugat ca această împărtă­şa­nie să îmi fie spre tămăduirea tuturor neputinţelor trupeşti şi sufleteşti.
Femeia care avea scurgere de sânge s-a atins de poala hai­nei lui Hristos şi a fost vindecată. Eu L-am primit pe Hristos Însuşi. De la o împărtăşire la alta simt o bucurie din ce în ce mai mare în clipa în care primesc Trupul şi Sângele Domnului.
Îmi pare rău că nu am o icoană mai mare cu Sfinţii Apostoli. Aş fi vrut să le fac acatistul în faţa icoanei.
Postul a fost scurt. Aproape nici nu am simţit că e post, pentru că am mâncat mâncare destul de hrănitoare.
2 iulie 1993
Sectanţii atacă icoanele ca şi cum ar fi idoli. Dar ce atacă ei nu are legătură reală cu cinstirea icoanelor. Dacă noi ne-am închina lemnului sau vopselei, am fi într-adevăr păgâni. Dar noi cinstim persoanele reprezentate în icoane, pe sfinţi, pe Maica Domnului, pe Mântuitorul Hristos. Şi au fost şi sunt atâtea icoane făcătoare de minuni...
Cât despre cinstirea sfinţilor, nu este un scop în sine. Nu confundăm cinstirea lor cu cinstirea lui Dumnezeu. Dar dacă îi cinstim pe sfinţi ei ne ajută în lupta duhovnicească. Şi în ceea ce îi priveşte pe cei care contestă sfinţenia sfintelor moaşte, dacă ar cerceta puţin s-ar convinge de rostul sfinţirii lor. Rămase neputrezite de sute de ani, arse în foc de prigonitori sau de incendii, moaştele au rămas întregi.
3 iulie 1993
Am fost la cinematecă cu Carmen şi am văzut „Cidul“. Pentru mine a fost o revelaţie. La sfârşitul filmului plângeam în hohote, dorindu-mi să mor ca martir pentru Hristos. Am plâns, de-abia ţinându-mă pe picioare, până la Biserica Zlătari, unde este mâna Sfântului Ciprian, care mai înainte a fost vrăjitor.
Nu îmi imaginam că pot plânge atât de mult, şi la acest film nu prea credeam că am de ce să plâng. În viaţa mea am plâns de foarte puţine ori. Şi totuşi, sfârşitul filmului m-a impresionat enorm: Cidul murise, dar pentru a-i speria pe mauri, l-au pus pe un cal, ca şi cum ar fi fost viu. Maurii, care se apropiaseră cu mult curaj, ştiind că fără Cid spaniolii nu sunt un duşman prea puternic, au amuţit văzându-l. Şi imaginile care îl arătau pe Cid călare, deşi murise, mi-au aprins inima: şi eu, ca şi ceilalţi creştini, trebuie să trăim asemenea Cidului. Binele pe care îl facem să nu se termine cu viaţa noastră; ci seminţele pe care le-am sădit să rodească şi după ce vom muri. Adică să luptăm pentru biruinţa adevărului şi după moarte, aşa cum a luptat Cidul pentru Spania lui dragă.
La moaştele Sfântului Ciprian m-am rugat cu frângere de inimă ca, dacă în zilele noastre mai sunt locuri în lume în care să fie nevoie de martiri, Dumnezeu să mă trimită acolo. Oricum, în faţa moaştelor Sfântului Mucenic Ciprian dorinţa mea de martiriu nu s-a domolit. Ci dimpotrivă, simţeam că Dumnezeu vrea să fiu martir. Numai că martiriul pe care îl vrea astăzi Dumnezeu este mult mai subtil. Aşa cum ascul­ta­rea în mănăstire poate fi mucenicie fără-de-sânge, aşa şi vie­ţuirea creştină în mijlocului Babilonului, în care s-a trans­for­mat lumea, este tot o mucenicie.
Înainte te tăiau o singură dată. Astăzi îţi încearcă credinţa de sute de ori. Nenumărate sunt felurile în care încearcă să ne rupă de Hristos. M-am întrebat şi mă tot întreb ce ar fi făcut martirii primelor secole dacă ar fi trăit astăzi. Mă rog lui Dum­nezeu să îmi dea şi mie o fărâmă din credinţa şi din curajul lor.
Diavolul îmi pune în gând că nu are rost să îmi doresc o viaţă sfântă, că nimeni nu îi mai urmează astăzi pe sfinţi, că nimeni nu vrea să asculte glasul lui Hristos. Din câte am înţeles de la părintele Teofan, sfinţii nu trebuie urmaţi cu habotnicie. Nu trebuie să facem în lume nevoinţa pe care o făceau ei în pustie. Nu trebuie să facem exact acelaşi număr de mătănii sau să mâncăm la fel de puţin ca şi ei. Ci fiecare trebuie să se nevoiască în funcţie de îndrumările duhovnicului său. Fiecare cu măsura lui. Dar dacă dobândim puţin din dragostea sfinţilor, dacă dobândim puţin din smere­nia şi din răbdarea lor, atunci Dumnezeu ne va da şi să spo­rim în nevoinţe.
Mi-a intrat în inimă acest film şi sper să mă ţină până la sfâr­şitul vieţii dorinţa de a urma exemplul Cidului, marele erou al Spaniei.
4 iulie 1993
Recitind ultimele gânduri din jurnal, am înţeles de ce nu vor sectanţii să înţeleagă faptul că icoanele nu sunt idoli. Noi le zicem că sunt făcătoare de minuni, şi ei nu vor să priceapă. Dar noi nu le cinstim pentru că sunt făcătoare de minuni. Le cinstim pentru că Dumnezeu vrea aceasta, pentru că avem nevoie de icoane. Dar pe cât de simplu este să afirmi că icoanele sunt idoli, pe atât de greu este să explici teologic cinstirea icoanelor unui sectant.
Unii preferă să dea cu pietre în sectanţi, în loc să le explice cu calm argumentarea teologică a cinstirii icoanelor. Eu, chiar dacă am citit destul despre icoană, nu mă simt în stare să conving un sectant.
În polemicile cu sectanţii asta lipseşte ortodocşilor: o ţinem una şi bună cu superioritatea Sfintei Tradiţii, în loc să demontăm, treaptă cu treaptă, toate ideile sectanţilor. Dacă am face asta nu s-ar înmulţi atât de mult sectele.
5 iulie 1993
O veste tristă: s-a sinucis Roxana, sora lui Anton, pe care am cunoscut-o la Peştera. Maică-sa mi-a spus că i-a citit jurnalul şi a văzut că ea era fascinată de experienţa morţii. Scrierile lui Mircea Eliade au determinat-o să se suie pe munte şi să se arunce în prăpastie. E prima cunoştinţă a mea care s-a sinucis din motive mistice. Auzisem de multe cazuri similare între yoghinii lui Tăureanu, dar nu aveam nici o dovadă concretă. Puteau fi zvonuri. Roxana îmi spusese că şi pe ea a vrut să o ademenească Costi să se culce cu el şi că, dacă nu era la ciclu, ar fi cedat.
Săraca fată, să mori la douăzeci şi ceva de ani... Cred că s-a dus direct în iad. Când mă gândesc că şi eu m-aş fi sinucis dacă aş fi avut o motivaţie serioasă, mă ia ameţeala. Sunt în viaţă numai datorită îndelungii răbdări a lui Dumnezeu.
7 iulie 1993
Discuţie aprinsă despre Apocalipsă, între părintele Nicolae şi Marius. Eu am tăcut, nesimţindu-mă prea bine şi vrând să aud tot ce aveau de spus.
Părintele Nicolae: „Nu este de mirare că Soloviov a reuşit să scrie un text atât de bun, din moment ce s-a folosit de vedeniile stareţilor ruşi şi de celelalte profeţii despre sfârşitul lumii“.
„Nu e deloc bun, e literatură şi atât. Cum a putut să scrie că Antihrist va sprijini Ortodoxia?“
„Asta ai înţeles? Sfântul Ignatie Briancianinov zicea că Antihrist se va arăta deschis faţă de toate credinţele şi mai cu seamă faţă de Ortodoxie. Asta până ce îi va câştiga de partea sa pe păstori şi pe păstoriţi. Abia apoi îşi va arăta faţa de fiară.“
„Da, dar Soloviov lasă să se înţeleagă că Antihrist va sprijini construcţia de biserici, că va sprijini tot ce înseamnă Ortodoxie.“
„Faci o confuzie: Antihrist va sprijini tot ce nu înseamnă tră­ire ortodoxă. El va separa vieţuirea ortodoxă de tot ce este spe­cific Ortodoxiei. Adică va încuraja credinţa exterioară, fă­când tot posibilul să o rupă de trăire. Antihrist va încerca să trans­forme Ortodoxia într-un muzeu, într-un obiect de studiu pen­tru istorici, pentru oamenii de artă. Va încerca să ne dea toate cele care sprijină vieţuirea duhovnicească, ne va da artă şi muzică bizantină, dar ne va rupe de duhul specific Orto­do­xiei. Nu va lovi frontal, ci doar va devia bunele intenţii. Ori­cum, să nu credeţi că Antihrist va nimici valorile tradiţionale fără a pune ceva în loc. Dacă s-ar limita să ne prigonească, imediat oamenii şi-ar da seama cu cine au de-a face.“
„Cum adică?“
„Va face un târg: vă dau biserici frumoase, vă dau icoane frumoase şi muzică frumoasă, vă dau tot ce este mai important pentru voi. Cu o singură condiţie: să acceptaţi condiţiile mele.“
„Crezi că ar accepta cineva să se renoveze mănăstirile şi în schimb să se lepede de Hristos?“
„Antihrist nu va face asta. Nu va cere de la început lepă­da­rea de Hristos. Ci va începe să deformeze tot ce înseamnă poruncă dumnezeiască. Eşti creştin? Foarte bine, dar trebuie să accepţi că toate religiile duc la Dumnezeu, să nu crezi că doar credinţa ta e bună. Eşti creştin? Nu trebuie să îi judeci pe desfrânaţi. Trebuie să accepţi că sunt normale toate pă­cat­ele împotriva firii. Adică va promova o credinţă care să nu mai aibă nimic în comun cu credinţa propovăduită de Bise­rică. Dar oamenii vor zice: Ia uite ce catedrale ne-a construit... ia uite ce expoziţii de icoane a organizat... ia uite ce concerte de muzică psaltică au avut loc... Şi în locul valorilor tradiţionale ne va amăgi cu valorile sale. Voi nu vă daţi seama că pro­ce­sul de substituire a valorilor e în plină desfăşurare? Cel mai clar exemplu îl avem cu libertatea. Toţi urlă după libertatea de a trăi în patimi, şi dacă le vorbeşti de stăpânirea poftelor, te privesc ca pe un duşman.“
„Credeţi că lumea se va lăsa păcălită?“
„Da, în Apocalipsă scrie clar că înşelarea va fi masivă. Dar Antihrist nu se va mulţumi doar să ridice biserici. Va fo­lo­si mijloace variate pentru a înşela oamenii. Pe mulţi îi va pier­de cu traiul bun. Le va spune: Trăiţi cum vreţi voi, dar prin­tr-o abundenţă a bunătăţilor materiale îi va face pe oa­meni dependenţi de el. Le va spune creştinilor: Trăiţi în nevo­in­ţă!, dar prin mass-media va promova păcatul sub toate for­mele posibile. Şi lumea va zice: Uite ce bun e Antihrist, cum ne îndeamnă la nevoinţă, dar noi păcătoşii tot ale trupului le facem. Dar, de fapt, tot Antihrist va dirija mass-me­dia. De fapt, nici nu ar fi nevoie să o dirijeze el în­suşi. E de-ajuns ca patronii mass-media să fie necredincioşi sau slujitori ai diavolului, că se ocupă ei singuri de perver­ti­rea conştiinţei oamenilor.“
„Prea sunteţi pesimist, părinte.“
„Spune-mi tu cum de comunismul ateu a prins atât de bine. Lumea se teme de jertfă. Şi când Antihrist va oferi o sumedenie de avantaje, puţini vor sta împotrivă. Nu pe toţi îi va face bogaţi. Pe unii îi va face dependenţi de el, în aşa fel încât să nu poată supravieţui dacă nu au pactizat cu el.
Abia în a doua parte a activităţii sale, Antihrist îşi va arăta faţa tiranică: nimeni nu va putea cumpăra nimic fără să aibă semnul fiarei. Apocalipsa ne arată asta clar: vrei să supra­vie­ţu­ieşti? Trebuie să ai semnul lui.“
„Părinte, ştiu că 666, repetarea întreită a cifrei 6 e de fapt numărul neîmplinirii. 7 e numărul mistic al împlinirii, şi 6 al neîmplinirii. Adică inteligenţa fără înţelepciune, şi nu mai ştiu ce...“
„666 e un număr simbolic. Reprezintă apartenenţa la un sistem potrivnic credinţei creştine. Oricine va încerca să rămâ­nă creştin, oricine va încerca să spună păcatului păcat, minciunii minciună şi ereziei erezie va fi considerat inapt pentru a supravieţui în Noua Ordine Mondială. Vrei să ai ce mânca, vrei să ai ce bea? Părăseşte creştinismul fundamentalist.“
„De ce fundamentalist?“
„Am spus doar că Antihrist va accepta o formă de creş­ti­nism căldicel; aşa cum au acceptat şi comuniştii ruşi o Biserică îngenuncheată. Dar tot ce va fi pe linia Sfinţilor Părinţi, tot ce înseamnă credinţă curată va fi batjocorit. Va fi con­siderat fanatic. Aşa cum manifestanţii anticomunişti din Piaţa Revoluţiei purtau în piept numele „Golan“, nume deve­nit de mare cinste pentru ei, tot aşa în vremurile de pe urmă creştinii adevăraţi vor fi acuzaţi că sunt „fanatici“, „funda­men­talişti“ şi „extremişti“.
„Aşa îi acuzau torţionarii pe preoţii şi călugării din închi­sori, că sunt extremiştii care luptă împotriva statului.“
„Nero sub ce pretext i-a ucis pe creştini? Că au dat foc Romei. Aşa o să facă diavolul, îi va acuza pe creştini că dau foc Romei, îi va acuza de o mie de fapte mincinoase, numai ca lumea să îi osândească la moarte. Şi se vor găsi destule acuzaţii care să pară veridice şi lumea să spună: Ia uite ce fac creştinii care zic că îi urmează pe Sfinţii Bisericii, dau foc Romei! La moarte cu ei!“
„Părinte, dar prea vedeţi tragic sfârşitul lumii. Am auzit că în Grecia există un curent care spune că Apocalipsa nu este o carte despre sfârşit, ci o carte care conţine anumite îndrumări pentru viaţa duhovnicească. Doar că aceste îndrumări sunt spuse într-un stil mai ciudat.“
„Astfel de comentatori se cred mai sporiţi decât Sfinţii Părinţi care au tâlcuit Apocalipsa. Vai lor! Nu, Apocalipsa ne arată ce va fi în vremurile de pe urmă. Ştiu şi eu că sunt unii teologi închipuţi, care nu vor să accepte faptul că lumea se îndreaptă spre sfârşit. Teologi care se lasă ameţiţi de sloganuri ca «Pace! Bunăstare! Înţelegere! Libertate!». Teologi care nu văd cum păcatul câştigă teren, cum Noua Eră a păgânismului loveşte Biserica.“
„Şi comuniştii au avut sloganuri ademenitoare, şi prin ele au înşelat mulţimile.“
„Începi să îţi dai şi tu seama de asemănările dintre prigoana care a trecut şi vremurile de pe urmă. Se pot face foarte multe comparaţii. Doar că, din ultima prigoană, diavolul a înţeles un lucru: nu e bine să facă martiri. Martirii întăresc Biserica. De aceea diavolul va încerca să îi corupă, să îi facă să se lepede de bunăvoie.“
„Un tânăr din zilele noastre, dacă vrea să se culce cu prietena lui, nu o violează. Violul stârneşte repulsie. O con­vin­ge să se culce cu el de bunăvoie.“
„Comparaţia ta nu e delicată, dar e precisă. Da, Antihrist va încerca să pară cât mai deschis faţă de orice opinie, faţă de orice punct de vedere; nu cumva să creadă cineva că el vrea să violeze conştiinţele oamenilor. Abia după ce va păcăli mulţimile, va încerca să se lupte cu mărturisitorii.“
„Credeţi că vor fi mulţi mărturisitori?“
„Cred că toţi cei care vor fi cu adevărat creştini vor mărturisi fără teamă că sunt robi ai lui Hristos. Dar prea puţini sunt cu adevărat creştini. Câţi se luptă cu patimile, câţi duc viaţă de rugăciune, cu spovedanie şi împărtăşanie, vor rezista. Dar cei care au o credinţă superficială, care se roagă lui Dumnezeu o dată pe săptămână şi numai când au nevoie de ceva, cei care vin la biserică doar când au necazuri, aceia au mici şanse să reziste.“
După criteriul părintelui Nicolae vor fi puţini mărturi­si­tori. În primele prigoane erau creştini care îşi mărturiseau credinţa cu voce tare, şi alţii care credeau în taină. Dar în vremurile de pe urmă nu va mai fi aşa: oricine nu se va lepăda de Hristos va avea de suferit. Nimeni nu va mai putea crede „în taină“.
8 iulie 1993
Cred că am înţeles de ce există atâtea grupări neoprotes­tante: în momentul în care te-ai rupt de trupul lui Hristos, care este Biserica, încerci să găseşti de unul singur adevărul. Dar adevărul nu poate fi găsit prin propriile puteri. Şi atunci discipolii se rup de tine şi formează o nouă grupare, în care încearcă să evite greşelile tale. Şi tot aşa. Sunt sute de grupări şi fiecare crede că are adevărul...
9 iulie 1993
Nimeni nu poate schimba ce au stabilit Sfintele Sinoade Ecumenice. Oricine vrea să modifice hotărârile lor, chiar dacă ar fi ierarh, nu mai este ortodox. Oricine nu recunoaşte Sinoadele nu mai este ortodox. Iar dacă vorbeşte despre Ortodoxie vorbeşte ca un outsider.
Asta mai ales în ceea ce priveşte dialogul cu monofiziţii.
10 iulie 1993
Azi era să mor: prea îmi place să fac pe grozavul. Şi asta era să mă coste viaţa. I-am spus Biancăi cum, dacă pierd tramvaiul la o staţie, uneori îl prind la cealaltă. Nu m-a crezut. În timp ce vorbeam am văzut cum un tramvai plecase cu uşa de la mijloc deschisă şi am fugit spre el. Mi-am luat avânt şi am sărit. Dar în timp ce eram în aer, cel care conducea tramvaiul a închis uşile. Se zice că atunci când eşti în faţa morţii timpul trece mult mai încet. În aer mi-am dat seama că, lovindu-mă de uşile care se închideau, voi fi tras sub şine; şi mi-am adus aminte, în clipa aceea, de legea acţi­unii şi a reacţiunii. Ca eu să mă îndepărtez de tramvai, tre­buia să mă împing cu putere în uşi (acum, când scriu, nu îmi vine să cred că într-o secundă s-au întâmplat atâtea). Am că­zut la vreo douăzeci de centimetri de tramvaiul care mergea cu viteză. Din spate venea o maşină. Bine că m-a văzut şo­fe­rul la timp. M-a evitat şi s-a oprit: ori, dacă mă tăia tram­va­iul, să mă ducă la spital, ori să mă înjure. Primul lucru pe care l-am auzit după căzătură a fost înjurătura lui. M-am ridi­cat, cu genunchii însângeraţi. Dar trăiam şi eram întreg, nici măcar o mână ruptă.
Îmi aduc aminte cu groază cum, copil fiind, venind de la antrenamentul de baschet, am văzut cum un tramvai care venea în direcţie inversă a lovit o femeie şi i-a retezat capul. Capul s-a rostogolit ca în filme. Dar eu am scăpat. Acolo sus e un Dumnezeu care mă iubeşte, care vrea să rămân în viaţă.
Tot zic că voi avea mai multă grijă de mine. Azi era să îmi iau adio de la viaţă. Şi nu sunt pregătit. Bianca a avut impresia că eu am intrat şi apoi am ieşit din tramvai. De la distanţă aşa s-a văzut.
11 iulie 1993
Părintele Teofan mi-a dat ascultare să zic cât de des pot rugăciunea Sfântului Efrem Sirul: „Doamne şi stăpânul vieţii mele...“, care se zice de obicei în Postul Mare. Mi se pare destul de greu. Sunt multe cuvinte şi mintea se împrăştie uşor.
14 iulie 1993
Zic rugăciunea Sfântului Efrem trei-patru ore pe zi. Nu simt nimic deosebit, dar fac ascultare. Pe stradă mi se mai întâmplă să o zic în şoaptă şi uneori mă aud cei care trec pe lângă mine. Trebuie să fiu mai atent.
18 iulie 1993
Cât de trişti sunt cei care s-au căsătorit cu femei necre­din­cioase... Şi cât de triste sunt femeile care au luat bărbaţi care nu vor să se apropie de Biserică... E atât de trist să vezi atât de multe femei în biserici şi cele mai multe triste că soţii lor nu cred în Dumnezeu.
O familie în care soţii nu merg alături pe drumul duhov­ni­cesc mi se pare o familie în care pe soţi îi leagă numai lucruri neimportante: dacă pierzi legătura duhovnicească, restul e superficial.
Grea e crucea femeilor care au soţi necredincioşi. Cred că dracul se luptă pe viaţă şi pe moarte ca nu cumva să fie multe familii creştine.
19 iulie 1993
M-am săturat să zic ca un papagal rugăciunea Sfântului Efrem. Îmi este de ajuns să îmi fac canonul de zi cu zi. O să îi spun părintelui că această rugăciune nu mi se potriveşte.
24 iulie 1993
La sfârşitul Pelerinului Rus, tradus de Gherontie Crucea­da, un interviu cu părintele Sofronie de la Essex. Abia azi am avut curiozitatea să citesc interviul. Cel mai extraordinar frag­ment mi s-a părut cel în care părintele relatează cum, spunându-i vlădicăi Nicolae Velimirovici că arhimandritul Justin Popovici îl compara pe Sfântul Siluan chiar cu Sfântul Simeon Noul Teolog, vlădica a răspuns: „Nu!... Nu, nu! Si­luan este mai mare decât toţi ceilalţi în dragostea sa! Când citeşti scrierile celorlalţi sfinţi, te cuprinde deznădejdea, dar nici­odată aceasta nu se întâmplă când citeşti scrierile Sfântului Siluan“.
O clipă mi s-a părut că această afirmaţie este exaltată: cum să compari un părinte din vremea noastră cu Sfântul Simeon, care este cel mai mare mistic creştin? Şi totuşi, am înţeles vorbele vlădicii. Când cineva citeşte o afirmaţie mai tranşantă a Sfântului Simeon, cum că cine nu vede lumina dumnezeiască nu este creştin, nici de ar fi chiar preot, poate fi cuprins de deznădejde: nu văd lumina, deci nu sunt creştin.
Totuşi, au fost chiar sfinţi care nu au văzut în timpul vieţii lumina dumnezeiască. Deci nu toţi creştinii o văd. Ci numai cei care au ajuns la mari măsuri duhovniceşti.
Sfântul Siluan, plin de dragoste pentru toţi oamenii, scrie altfel. Cine îl citeşte simte această dragoste şi simte dorinţa de a-L căuta pe Hristosul de care vorbeşte Siluan: pe Hristos care e plin de iubire pentru oameni, pe Hristos care aşteaptă să punem început bun mântuirii.
29 iulie 1993
I-am dat nişte bani unui cerşetor şi, gândindu-mă că multă lume îşi bate joc de el, gândindu-mă că nimeni nu îi arată puţină dragoste, i-am sărutat mâna cu care a primit banii. Pe loc am simţit miros de mir. Am plecat de lângă el plin de bucurie.
30 iulie 1993
Întâlnire aprinsă cu părintele Teofan:
„Părinte, cu canonul e bine. Doar în vreo cinci zile nu l-am făcut, dintre care trei canoane le-am recuperat în ziua următoare, cum mi-aţi spus. Dar «Doamne şi stăpânul vieţii mele...» mi se pare prea lungă. Nu o zic cu tragere de inimă.“
„Cine e bolnavul care a cerut ajutorul celuilalt, eu sau tu?“
„Eu, părinte.“
„Şi cine e doctorul, eu sau tu?“
„Sfinţia voastră.“
„Aşa este, chiar dacă sunt la rândul meu bolnav şi merg şi eu la doctor. Eu dau reţeta, nu tu. Tu iei medicamentele pe care ţi le scriu eu. Aşa că spune rugăciunea, că altfel îl superi nu numai pe Sfântul Efrem, ci şi pe Dumnezeu.“
Nu mi-a dat mai multe sfaturi, ci doar acesta.
1 august 1993
Simt în mine o putere şi o râvnă deosebită pentru a spune rugăciunea Sfântului Efrem. O zic cât de des pot şi îmi place din ce în ce mai mult. O înţeleg din ce în ce mai bine.
2 august 1993
Cea mai importantă luptă din lume: lupta cu patimile. E atât de greu să duci bine această luptă... Sfântul Ioan Scărarul atrage atenţia că în cursul acestei lupte, e normal să fii rănit de câteva ori. Eu îmi imaginam o luptă în care câştigi bătălie cu bătălie, fără să primeşti nici o lovitură. Dar a fi rănit şi a lupta mai departe e ceva firesc pentru orice fel de luptă, nu numai pentru cea duhovnicească.
Patima ucide sufletul. Dar nu deodată, ci încetul cu încetul. Patima e ca un prieten care vrea să te convingă că viaţa poate fi trăită după alte reguli decât cele pe care le ştii de la Biserică.
În momentul în care o patimă a pus stăpânire pe suflet, sufletul nu mai este liber. Sufletul crede că libertatea adevărată este satisfacerea patimii.
Cât mi-a plăcut mie să mă destrăbălez înainte de a mă apuca de yoga şi cât de liber mă simţeam! Atunci făceam alergie la orice fel de constrângere fără să îmi dau seama că mă supuneam de bunăvoie celei mai grele constrângeri, mă legam cu cel mai greu lanţ: lanţul patimilor.
Prin clasa a şaptea mergeam pe stradă cu o cruce mare în ureche. Prin clasa a zecea mergeam cu cei mai teribilişti blugi din tot liceul; aveam o pereche cu multe rupturi şi alta cu un lanţ de barcă, cu catarame şi cu multe desene pe ei. Mi se părea că sunt foarte interesant. Dar, în sufletul meu, nu eram mulţumit.
Orice fel de patimă, indiferent cât ar fi de bine hrănită, nu poate împlini sufletul. Oamenii beau, curvesc, fură. Şi, cu toa­te astea, nu sunt fericiţi. Credinţa e singura care te face cu ade­vărat liber. Indiferent cât de sărac eşti, indiferent cât de urât sau de cocoşat eşti, Dumnezeu se poate aşeza în inima ta.
Mi se pare extraordinar că, prin practicarea deasă a rugă­ciu­nii Sfântului Efrem, mintea mea s-a apropiat de această rugă­ciune şi acum îmi place mult. Aşa cum îmi place „Tatăl nostru“ sau „Împărate Ceresc“, rugăciunea prin care este chemat Duhul Sfânt, Sfinţitorul sufletelor şi al trupurilor celor credincioşi. Îmi doresc să zic rugăciunea Sfântului Efrem din ce în ce mai des. Vreau să o zic tot timpul.
3 august 1993
A venit la noi acasă părintele Teofan ca să ne facă sfeşta­nie. După sfeştanie a venit la mine în cameră:
„Cum e, merge rugăciunea Sfântului Efrem?“
„Da, părinte, din ce în ce mai bine. Simt nevoia să o zic cât mai des.“
„Cam cât timp o zici în fiecare zi?“
„Cel puţin două-trei ore şi cel mult şase-şapte. Depinde de ce am de făcut în ziua respectivă.“
„De ce nu o zici mai des?“
„Obosesc şi mă doare capul.“
„Bine, nu te forţa. Cu rugăciunea lui Iisus o să îţi fie mai uşor, că e mai scurtă, şi efortul e mai mic. De acum îţi dau binecuvântare să zici «Doamne, Iisuse...»“
M-am pus în genunchi şi l-am rugat pe părinte să mă binecuvânteze. Nu credeam că îmi va îngădui să zic atât de curând rugăciunea lui Iisus.
„Părinte, dar încă nu m-am vindecat de tot de rănile de la yoga.“
„Rugăciunea, dacă e făcută cum trebuie şi când trebuie, ajută la vindecarea rănilor minţii. Până acum nu erai pregătit, pentru că prea te forţai, prea te concentrai, ca şi cum stătea în puterea ta să sporeşti în rugăciune. Acatistele şi paraclisele pe care le-ai făcut în ultimele luni şi chiar Rugăciunea Sfân­tu­lui Efrem te-au ajutat să îţi schimbi modul de a te ruga. Cred că poţi începe să zici «Doamne, Iisuse...» Dar să îmi spui cât mai precis ce anume simţi când te rogi. Că dacă ceva nu e în regulă, va trebui să revii la «Doamne şi Stăpânul vie­ţii mele...» O să mă rog şi eu să te lumineze Dumnezeu. Acum trebuie să plec la un bolnav, nu mai stau. Aşteaptă până mâine. O să îţi dau câteva sfaturi pe care trebuie să le ţii minte.“
4 august 1993
Părintele Teofan mi-a vorbit despre rugăciunea lui Iisus. Am citit mult în cărţi, dar spusele lui mi s-au părut mult mai precise decât ceea ce am citit. Viaţa în închisoare şi perioada cât a fost pustnic l-au ajutat să sporească în rugăciune:
„Mintea e ca o moară: macină ce îi dai; îi dai patimi, ma­cină patimi. Îi dai rugăciune, macină rugăciune.
Cu cât mintea se roagă mai mult, cu atât se curăţă de patimi. Ideal e să ajungem să ne rugăm tot timpul, ziua şi noaptea. Dar tu nu căuta să ajungi la măsuri înalte: important este să reuşeşti să te rogi ori de câte ori mintea nu e ocupată cu altceva: când nu înveţi, când nu ai altă ocupaţie care îţi solicită mintea, roagă-te.
Încearcă să alergi o oră întreagă. Nu o să poţi, o să oboseşti. Încearcă să mergi încet vreme de o oră: nu e foarte greu. Aşa e şi cu rugăciunea: cine crede că poate ajunge în câ­teva zile la rugăciunea neîncetată se înşală. Mintea obo­seş­te şi poate ajunge la complicaţii psihice.
Într-un fel, modul în care trebuie rostită la început rugă­ciu­nea minţii seamănă cu modul senin în care spui un acatist. Nu cu modul în care spui o catismă din Psaltire sau rugă­ciu­nea Sfintei Cruci. Cred că ştii diferenţa.
Mintea trebuie obişnuită cu rugăciunea încet, încet: rugă­ciu­nea lui Iisus e la început ca o plimbare. Abia după luni de zile reuşeşti să zici rugăciunea măcar zece ore pe zi. La început doar zece minute seara şi zece minute dimineaţa. Stai pe un scăunel şi zici cu mare atenţie. Dar nu mai mult. La mo­mentul potrivit îţi voi spune eu care sunt treptele urmă­toa­re. În timpul zilei spune fără să îţi forţezi mintea prea tare. O să îţi dai singur seama care e ritmul tău.
Când mergi e bine să zici la fiecare pas câte un cuvânt. Asta să îţi intre în reflex.
În închisorile comuniste deţinuţii care erau scoşi la scurte plimbări se foloseau de mers pentru a înlocui lipsa mătănii­lor. Te ajută mult să mergi rugându-te. Încearcă să nu faci nici un pas fără să spui un cuvânt din rugăciune. Cu asta te obişnuieşti repede. În câteva zile aproape te-ai obişnuit.
Nici să nu te gândeşti la rugăciunea inimii. Trăieşti în lume şi sporul e mai greu. Tu încearcă să zici cât mai mult. Şi după ce te vei obişnui să zici aproape toată ziua, vei vedea că mintea se învaţă cu rugăciunea. Şi fără nici un efort o vei rosti numai cu mintea.
Un sfat care pare mai puţin important: tot timpul să ţii în mână mătănii mici. Am văzut că azi e ca o modă, mătăniile sunt purtate ca o brăţară. Asta e o prostie, ele sunt pentru rugăciune.“
Părintele mi-a dat o pereche de mătănii mici. Aş fi vrut să i le cer pe ale lui, dar el are mătănii călugăreşti, mari.
„Poţi să le ţii în mână tot timpul, fără ca lumea să îşi dea seama că te rogi. Când eşti cu alţii nu trebuie să te rogi cu glas. E de ajuns să spui cu gura închisă,şi nimeni nu ştie că limba se mişcă în timp ce rosteşte cuvintele.
Mătăniile au un rol asemănător cu al mişcării limbii: să creeze un reflex pentru rugăciune. Când mintea zboară şi uiţi să te rogi, mâna vrea să învârtă nodurile de la mătănii. Şi atunci îţi aduci aminte de rugăciune.
Dacă sunt situaţii limită, în care ai fi ridicol să mergi cu mătăniile în mână, chiar dacă sunt mici, atunci poţi face exact aceeaşi mişcare cu mâna goală, ca să nu te dezveţi.
Ştiu că nu pare un sfat adânc, dar de aici se porneşte. După ce toceşti mătăniile astea de la mulţimea de rugăciuni spuse, vei înţelege cât de importante sunt mătăniile.
Sunt părinţi care au dobândit rugăciunea minţii foarte repede şi nu au avut nevoie de mătănii. Dar pe noi, ceilalţi, ne ajută mult. Unui părinte isihast i s-a mişcat mâna pe mătă­nii şi după ce murise. Asta ca să se vadă cât de mult sporise...
Ştii poate că sunt unii care nu înţeleg metoda prin care pelerinul rus a dobândit rugăciunea. Ei spun că repetarea deasă a rugăciunii nu are nici un efect. Ce rost are să zici cinci mii sau zece mii de rugăciuni pe zi? Are. Dacă eşti preocupat să zici un număr mare de rugăciuni, încerci să nu pierzi nici o clipă, că altfel nu termini până seara. Şi până şi faptul că ştii că mai ai de spus un număr mare de rugăciuni te ajută să scapi de ispita de a te concentra prea tare. Dacă te concentrezi, mintea oboseşte şi nu poţi să termini porţia.
Tu acum ai de învăţat şi de aceea nu îţi dau un număr fix. Spune cât poţi de des. După ce intri la facultate, că o să te ajute Dumnezeu să intri, o să intrăm într-un program mai precis.“
5 august 1993
I-am povestit părintelui Nicolae cum am simţit mâna cerşetorului mirosind a mir.
„Asta ca să înţelegi că oamenii sunt cu totul altfel decât par la prima vedere. Cerşetorul nu părea un om neobişnuit. Şi totuşi, prin smerenia lui sau prin răbdarea lui, e bineplăcut lui Dumnezeu. Sunt unii care nu ies în evidenţă cu nimic în faţa oamenilor. Dar în inimile lor S-a sălăşluit Hristos. Dumnezeu mai are încă sfinţi.
Mă bucură că ţi-a trecut prin cap să îi săruţi mâna cerşe­to­ru­lui. Dar nu mai spune altora, că n-o să te creadă că ai simţit miros de mir şi o să li se pară că spui asta ca să te lauzi. Pă­rin­tele Stăniloae, mergând odată pe stradă, a văzut un cerşe­tor şi, neavând ce să îi dea, i-a strâns mâna. Cerşeto­rul s-a bucurat mult şi i-a mulţumit: «Părinte, nimeni nu mi-a mai făcut aşa o bucurie...»“
Părintele Nicolae a primit nişte materiale de la ultima mare adunare ecumenică. Mi-a vorbit cu inima aprinsă de râvna de a lupta pentru apărarea Bisericii: „Ce altceva e ecu­menismul ăsta decât o mare erezie? Şi părintele Stăniloae, şi pă­rintele Justin Popovici, şi părintele Serafim Rose au arătat aceasta. Auzi, să fim laolaltă cu ereticii. Vor să vină la noi? Să vină. Vor protestanţii să o cinstească pe Maica Domnului, să cinstească icoanele şi sfinţii? Nimeni nu îi opreşte. Vor catolicii să revină la credinţa de dinainte de schismă? Foarte bine ar fi. Vor monofiziţii să primească învăţăturile Sinoa­de­lor Ecumenice? Să le primească. Să se lepede de rătăcire şi ne vom împărtăşi din acelaşi potir. Altfel nu se poate.
Când am fost la Muntele Athos toţi părinţii îmbunătăţiţi mi-au atras atenţia asupra acestui lucru: că diavolul încearcă să obţină cu ajutorul ecumenismului răul pe care nu l-a putut obţine lovind Biserica prin prigoana comunistă. Şi ecume­niş­tii se iau de părinţii athoniţi acuzându-i că sunt extremişti. Când o avea Mişcarea Ecumenică sfinţii pe care îi are Atho­sul, atunci să îşi dea cu părerea despre binele Ortodoxiei. Dar asta nu se va întâmpla niciodată.“
Mă acomodez greu cu rugăciunea lui Iisus. Abia mă obiş­nui­sem cât de cât cu rugăciunea Sfântului Efrem. Mă cam plictisesc când zic rugăciunea. De atâta repetare mă dor cor­zile vocale, mă doare gura. Când sunt între alţii, mi-e greu să o zic fără să mi se mişte buzele. Când sunt singur este mai uşor, că o zic cu voce tare.
10 august 1993
M-am întâlnit în parc cu Denisa. „Să ştii că de patru luni am tot mers la biserică, fiind hotărâtă să mă mărit. Dar Dum­ne­zeu nu m-a ajutat. Mi-a trimis numai tipi urâţi. Nu mai merg la slujbe, m-am săturat.“
Cât de mulţi oameni cad în ispita asta... Vin la biserică, dau pomelnice, fac sute de mătănii, citesc nu ştiu câte para­clise, şi dacă nu li se împlineşte dorinţa, nu mai vin la bise­ri­că. Asta nu e credinţă. E un fel de şantaj cu Dumnezeu: „Dacă nu mă ajuţi, mă îndepărtez de tine...“
Atitudinea asta o au mai ales fetele care vor să se mărite şi soţiile care vor să aibă urmaşi, dar timp de mai mulţi ani nu reuşesc să rămână însărcinate. Dar lui Dumnezeu nu îi plac astfel de şantaje. Credinţa celor care au o asemenea atitudine e discutabilă. Nu e credinţă curată.
Credinţa te ajută să înţelegi că Dumnezeu îţi dă în fiecare moment tot ceea ce îţi este de folos pentru mântuire. Şi totuşi, de câte ori nu m-am îndoit de aceasta?
16 august 1993
Am ajuns la părintele Teofan. Mănăstirea de maici la care a fost trimis să le fie duhovnic e destul de micuţă. Numai maica stareţă e mai în vârstă, restul vieţuitoarelor sunt tinere. Părintele mi-a zis să nu stau prea mult aici, ca să nu fiu motiv de sminteală.
17 august
Se zice că pe vremuri, în jurul locului actualei mănăstiri trăiau o mulţime de pustnici. Am coborât cu sora Teofana şi cu sora Taisia în cripta în care se află sicriele cu osemintele unora dintre părinţii care au vieţuit aici. Le-am rugat să mă lase singur. Acolo, la lumina lumânării, am simţit o linişte adâncă: nu mi-a fost frică. Ştiam că sunt ocrotit de cei care au dus o viaţă de nevoinţă.
Se vedeau câteva oase. Am înţeles de ce unii dintre cuvi­o­şii părinţi, şi chiar Sfântul Haralambie, ţineau în chiliile lor un craniu omenesc. Aceasta îi ajuta să cugete la moarte. Când voi muri nu o să mă mai intereseze dacă am purtat sau nu ochelari, dacă am avut coşuri pe faţă sau dacă am avut chelie. În preajma osemintelor, mi-am dat seama cât de iubi­tor de mine însumi sunt: nu aş vrea să sufăr un accident din care să ies cu faţa deformată. Deşi am avut mâna para­lizată şi ştiu ce înseamnă să nu fii întreg, experienţa unui accident mi se pare groaznică.
Când zic „Tatăl nostru“, când zic „Fie voia Ta...“, mă pun în mâinile Domnului. Dar îmi doresc mai ales să mă acopere cu mila Sa şi să nu se folosească de necazuri pentru a mă adu­ce pe drumul cel bun. Aici este ceva în neregulă. În criptă mi-am dat seama că trebuie să îmi pun cu adevărat viaţa în mâinile Domnului şi nu să Îl sfătuiesc pe Dumnezeu cum să mă mântuiască.
De aceea am suferit atâta din cauza patimii deznădejdii: vroiam o cale spre rai plină de încercări palpitante, ca şi cum răbdarea acestora ar însemna cunună după cunună, şi nu vro­iam să înţeleg că încercările nu sunt iluzorii, ci sunt reale. Când îmi venea să urlu de singurătate sau chiar de foame, dacă nu m-aş fi lăsat biruit de deznădejde, m-aş fi aflat pe drumul cel bun. Dar tot strigând: „De ce, Doamne, de ce?“, şi lăsând deznădejdea să mă ducă până aproape de sinuci­de­re, nu numai că am pierdut cununa, dar am şi făcut un mare păcat.
Vreau să pun început bun. De când m-am apropiat de biserică am înţeles că este foarte important să pun început bun. În fiecare an, în fiecare lună, în fiecare zi. Vreau să învăţ ce înseamnă răbdarea, vreau să învăţ să mă lepăd de voia mea. Şi necazurile tocmai aceasta fac. Îmi calcă voia în picioare, ca şi cum ele ar fi cel mai priceput duhovnic: de fapt, ele sunt îngăduite chiar de către Marele Duhovnic, de către Cel care îi călăuzeşte şi îi luminează pe toţi duhovnicii, de către Însuşi Dumnezeu.
18 august 1993
Mă întreb ce e esenţial pentru credinţa ortodoxă. Dog­me­le, slujbele, muzica, icoanele, toate au rostul lor. Dar esen­ţia­lă e primirea lui Hristos în inimă. Toate celelalte – dogmele, slujbele, icoanele – nu au decât acest rol: să ne ajute să Îl primim pe Hristos.
Nimic nu e mai important decât să fii al lui Hristos, să trăieşti zi de zi cu El. Să ştii că eşti al Lui.
Cred că nu numai sfinţilor le este dat să preguste încă de pe pământ Împărăţia Cerurilor, ci şi nouă, necredincioşilor.
19 august 1993
Părintele Teofan m-a chemat în chilia lui: m-a pus să citesc ceva dintr-o carte de rugăciuni şi mi-a dăruit o pereche de mătănii şi o cruce preoţească. M-a emoţionat tare: „Să ştii că eşti ucenicul pe care îl iubesc cel mai mult. Am şi ucenici monahi şi mireni, dar simt că tu eşti fiul şi urmaşul meu duhov­nicesc. Dumnezeu te-a trimis la mine. Tu vei duce mai departe ceea ce eu am învăţat de la părintele meu...“
Ochii îmi erau uscaţi, dar simţeam nevoia să plâng. Cru­cea e de fier, asemănătoare celei cu care ies preoţii la Sfânta Liturghie. Mătăniile sunt lungi, călugăreşti.
Nu mă aşteptam la un asemenea cadou. Mă va ajuta să nu uit că în vârtejul lumii trebuie să încerc să găsesc liniştea mănăstirii.
20 august 1993
De două zile, maicile se chinuiesc să mă înveţe să bat toaca. Prima lecţie a fost cea mai simpatică. Înainte de masa de seară, cu furculiţe şi cu cuţite în mâini, băteam ritmul în masă. Pe cât de simplu pare să baţi multă vreme în acelaşi ritm, pe atât este de complicat. Azi m-au lăsat să bat toaca pentru slujbă. Momentul e foarte impresionant. Ştiam că într-una dintre vedeniile sale un părinte a văzut cum dracii fu­geau din mănăstire când se bătea toaca. Mi se părea că acest act seamănă cu bătutul tobelor în timp de război: anun­ţam că ai noştri atacau - se apropia slujba. Este plin de res­pon­sabilitate momentul în care baţi toaca, îţi asumi poziţia celui care stă în război în prima linie: duşmanii îl văd şi caută să îl ucidă cât mai repede. Nu aş fi avut curajul să bat toaca dacă nu aş fi primit binecuvântarea părintelui. Aici este mănăstire şi maicile sau surorile trebuie să facă asta.
Muzica produsă de toacă dă o senzaţie de atenţie sporită a minţii; parcă alungă moleşeala, parcă goneşte trândăvia.
21 august 1993
Am făcut o pauză de la învăţatul la Liturgică şi am citit puţin din cartea lui Nicolae Cabasila despre Sfânta Liturghie. Slujba are momente pe care, dacă nu le ştii din cărţi, nu ai de unde să le înţelegi. Ce înseamnă ieşirea cu Sfinţitele Daruri? Ce înseamnă celelalte momente ale Liturghiei?
Nu aveam de unde să ştiu. Cine zice că Sfânta Liturghie ar trebui scurtată nu ştie cât de armonios e alcătuită această slujbă.
Sunt unii care vor să scoată ectenia pentru cei chemaţi. Dacă Sfântul Ioan Gură de Aur a vrut ca ectenia să fie acolo...
E bine că pe vremuri nu li se dădea voie celor nebotezaţi să rămână în a doua parte a Sfintei Liturghii. Lipsiţi de darul botezului nu au cum să înţeleagă ce se petrece atunci.
Ar fi o greşeală să nu se mai zică ectenia pentru „cei chemaţi“. Doar nu s-au botezat toţi oamenii de pe pământ. Câtă vreme mai sunt eretici sau păgâni, ectenia aceasta tre­buie rostită. O să îi cer şi părintelui Teofan părerea, dar cred că nici el nu e de acord cu ciuntirea slujbei.
22 august 1993
Ce ciudată este trecerea unui catolic la Ortodoxie... Să creşti în Biserica Catolică, să creşti citind Sfinţii Părinţi şi totuşi să îţi dai seama că ceva s-a pierdut, că ceva lipseşte. Să citeşti până înţelegi că nu tu eşti de vină pentru golul spiritual pe care îl simţi, că nu tu eşti de vină că relaţia cu Hristos e artificială. Şi să vrei să revii la credinţa pe care a avut-o Bise­ri­ca Catolică înainte de marea schismă. Atunci a trecut peste hotărârile celui de-al doilea Sinod Ecumenic, care condamnă orice modificare a Crezului.
Vrei să revii la credinţa ortodoxă. Şi ce găseşti? Ai mari şanse să intri într-o biserică ortodoxă, dar care e plină de duhul catolic. În multe biserici pictura e mai apropiată de stilul renascentist decât de cel bizantin, strana cântă în grabă şi fără atenţie, părintele slujeşte mecanic. Găseşti un alt soi de catolicism. Dacă nu au reuşit să ne aducă în staulul lor, catolicii au reuşit să infiltreze în spaţiul ortodox spiritul catolic. Am primit un cal troian în casa noastră.
Cred că dacă aş fi fost catolic sau protestant nu m-aş fi convertit în ruptul capului la Ortodoxie. În primul caz, pentru că nu aş fi observat decât cu greu diferenţa, în cel de-al doilea, pentru că m-ar fi speriat formalismul din biserică.
De fapt, eu judec lucrurile prea raţional, pierd din vedere faptul că Domnul le iese în întâmpinare celor care vor să cunoască Ortodoxia.
Cred că numai un părinte cu viaţă sfântă m-ar fi putut convinge de frumuseţea Ortodoxiei. Un părinte modelat de ortodoxie într-un mod inaccesibil pentru catolici. Un părinte a cărui relaţie cu Hristos este de o mie de ori mai vie decât a tuturor protestanţilor.
Dar astfel de părinţi se găsesc foarte greu... Sunt câţiva în toată lumea...
Cine înţelege teoretic faptul că adevărul e în Biserica Ortodoxă e abia la începutul drumului. Îi trebuie multă râvnă şi multă răbdare pentru a nu se sminti de superficialitatea multor ortodocşi.
Un mare rol îl au cărţile. Dar nu cele de dogmatică sau de istorie bisericească. Ci cele despre lucrarea lui Dumnezeu în Biserică, despre minuni, despre sfinţi, despre viaţa în Hristos.
24 august 1993
Cât de des se face confuzie între Biserică şi cler... Dar Biserica este Trupul lui Hristos şi toţi cei botezaţi suntem mădulare ale acestui Trup. Ce frumoasă e imaginea Bisericii ca şi corabie a mântuirii... Asta e Biserica.
1 septembrie 1993
Am recitit jurnalul. Îmi pare rău că nu am scris în el mai mult. Nimic despre noaptea de Sfântul Vasile, nimic despre alte sărbători sau momente frumoase.
Dar nu am întotdeauna stare să scriu. Scriu numai când pot exprima în cuvinte starea lăuntrică. La atâtea sărbători m-am umplut de bucurie şi de linişte sufletească. Dar nu am simţit dorinţa de a scrie nimic. Pur şi simplu uit de jurnal.
Ce bine că nu mi-am schimbat adresa de mail. Mi-a scris Eleodor, care nu mai ştia cum să mă găsească. M-a sunat Nae şi mi-a citit scrisoarea la telefon.
2 septembrie 1993
Nu ştiu când va veni sfârşitul lumii. Nu ştiu dacă va veni peste o sută de ani sau mai târziu. Sau mai devreme. Cred că Dumnezeu nu va îngădui ca vremurile în care Antihrist va veni la putere să dureze prea mult.
Dumnezeu nu e nedrept. Îi va întări pe aleşii săi în acele vremuri. Părintele Paisie Athonitul spunea că cine e învăţat cu viaţa de nevoinţă va rezista mai uşor. Greu va fi cu cei învăţaţi să trăiască în lux.
Cine rabdă până la sfârşit se va mântui. Apocalipsa nu e o vreme de pedepsire a credincioşilor, ci o vreme în care se va vădi credinţa lor. Cred că Apocalipsa trebuie văzută nu numai ca o perioadă de jale, de disperare, de necaz. Aşa o vor simţi cei cu puţină credinţă. Credincioşii vor şti că e vremea dinaintea venirii Domnului. Lumea va fi ca o femeie gata să nască. O să vină sfârşitul, dar o să vină şi începutul. Cred că era mai potrivit să nu se vorbească despre sfârşitul lumii, ci despre începutul care va avea loc: cer nou şi pământ nou. Toate curate, toate sfinte. Toate în Hristos.
În „Crez“ creştinul mărturiseşte: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie...“ Nu zice: „Aştept cu groaza în suflet sfârşitul lumii“.
Tot părintele Paisie zicea că sfinţii din vechime şi-ar fi dorit să trăiască în zilele noastre, ca să se nevoiască şi să dobândească mari cununi. Cred că ei s-ar fi bucurat şi să trăiască în vremurile Antihristului, ca să îi stea împotrivă.
Nu numai cei tari ca Sfântul Mina sau ca Sfântul Gheor­ghe vor rezista atunci, că ar rămâne doar zece creştini. Vor rezista toţi cei care ţin predaniile Bisericii. Vor rezista şi cei care, slabi fiind din fire, îşi vor pune nădejdea în Dumnezeu.
Stă scris că diavolul va încerca să îi înşele chiar şi pe cei aleşi. Dar asta nu înseamnă că va şi reuşi. Sau va reuşi să îi înşele pe cei care, deşi cunosc învăţătura ortodoxă, sunt biruiţi de mândrie.
Psalmistul zice clar: „Inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi“.
Dacă vor avea inima înfrântă şi smerită şi îşi vor pune nădejdea în Dumnezeu, creştinii vor trece cu bine examenul Apocalipsei.
3 septembrie 1993
Cât mă bucur că îl am pe Marius...
I-am spus şi părintelui Nicolae că fără Marius mi-ar fi foarte greu.
„E normal. Ştii, dacă încercăm să asemănăm monahismul cu viaţa în lume, ar trebui să ţinem cont de faptul că monahii nu au binecuvântare de a duce viaţă pustnicească decât după ce au sporit în viaţa de obşte. Excepţiile sunt rare.
La fel cei care trăiesc în lume e bine să nu se însingureze, să nu încerce să reducă totul la relaţia cu duhovnicul.
Ar trebui să existe un termen special pentru prietenii care sunt creştini: prietenia lor înseamnă împărţirea bucuriei de a-L cunoaşte pe Hristos, înseamnă sprijin pe calea trăirii creştine.
Duhovnicul nu substituie rolul prietenului. E bine că îl ai pe Marius. Cine nu are prieteni ar trebui să se roage ca Dumnezeu să îi trimită.
Altfel, cei care nu au prieteni creştini riscă să se închidă prea tare în ei. Fiind înconjuraţi numai de oameni care trăiesc ca şi păgânii, le e foarte greu să reziste.“
4 septembrie 1993
De ce creştinii resping uneori anumite cărţi sau anumiţi părinţi duhovniceşti, găsindu-le o sumedenie de defecte? De ce oare atunci când citesc o anumită carte simt nevoia să o împrumut şi altora, iar aceia nu par încântaţi de ea, şi după câteva pagini o lasă din mână?
Răspunsul mi l-am dat în timp ce citeam din Sfântul Ioan Casian. Eram foarte curios să aflu cât mai multe despre vieţuirea părinţilor pustiului, dar în acelaşi timp nu mă interesau fragmentele despre lupta împotriva patimilor: mi se părea că am citit destul despre acest subiect.
Aici era cursa: diavolul nu se supără prea tare dacă citesc despre măsurile marilor pustnici. Tare se supără numai atunci când cele citite mă ajută să îmi schimb viaţa şi să lupt mai bine împotriva patimilor. Şi nu numai la scrierile Sfântului Ioan Casian, ci şi ale altor Sfinţi Părinţi am tendinţa să citesc ce mi se pare mai interesant, mai ieşit din comun, şi pierd din vedere propria luptă pentru mântuire.
Mi se părea că e plictisitor să citesc iarăşi despre lupta împotriva patimilor. Mă gândeam că după ce am citit Scara Sfântului Ioan Scărarul nu mai are rost să insist asupra acestui subiect.
Şi totuşi, plictiseala aceasta nu este de la Dumnezeu: cum de părinţii îmbunătăţiţi citeau şi reciteau fără să se plicti­seas­că scrierile despre lupta cu patimile?
De ce unii creştini nu par impresionaţi de o carte care mie mi se pare de nota 10? Cum de găsesc tot felul de defecte unor preoţi cu viaţă sfântă? Răspunsul e simplu, l-am trăit pe propria piele: cărţile respective sunt pentru ei ceea ce a fost pentru mine textul Sfântului Ioan Casian despre lupta împo­tri­va patimilor.
Ni se pare că orice ne zguduie aşezarea sufletească ne e duş­man; şi îl tratăm ca atare, fără să fim conştienţi de aceas­ta. De aceea unii găsesc defecte unor părinţi ca părintele Cleopa: aceşti părinţi nu acceptă nici un fel de compromisuri în viaţa creştină. Ei tună şi fulgeră împotriva oricărui mod greşit de înţelegere a poruncilor evanghelice. Şi cei care simt că, mergând la Mănăstirea Sihăstria, ar putea fi mustraţi de părintele Cleopa preferă să îl judece pentru o mulţime de amănunte nesemnificative, cele mai multe fiind doar invenţii ale răuvoitorilor: „Auzi, ce canoane grele dă... Nu are pic de dra­goste în inimă. Nu se gândeşte deloc la neputinţele oamenilor“.
Sute şi mii de oameni şi-au îndreptat vieţile făcând ca­noa­nele grele pe care le dă părintele Cleopa. Iar cei care îl osân­desc nu fac altceva decât să dovedească iubire de sine şi iubire de patimi. Judecă doctorul şi aşteaptă să se vindece singuri.
Sau fac altceva: iau de la părintele Cleopa sau din cărţile pe care le citesc numai ceea ce le convine, şi restul lasă deo­par­te, pe motiv că nu se potriveşte cu structura lor sufle­teas­că. Oare eu nu am făcut acelaşi lucru când am ajuns prima oară la Sihăstria? Îl apreciam pe părinte pentru nevoinţele sale, dar refuzam să iau în serios ameninţările sale la adresa yoghinilor şi a radiesteziştilor.
Dacă aş fi primit încă de la început cuvintele sale, m-aş fi lepădat de rătăcire mai repede. Nu aş fi apucat să îi cunosc pe „paranormalii“ din A.R.S. Regret fiecare zi în plus pe care am trăit-o departe de Biserica lui Hristos...
5 septembrie 1993
La televizor un clip cu Loredana Groza: femeia asta se crede Madonna. Ce trist e să trăieşti imitând pe cineva. Aş vrea să fiu de 30 de ani, să fiu preot şi să o pot lua de mână şi să îi spun: „Femeie, fii tu însăţi. Nu mai alerga după fan­to­me. Poţi să încerci să o imiţi pe Madonna până mori. Tot Lore­dana o să fii. Şi când o să mori, tot Loredana o să mori. Şi ce te faci după moarte, când toată viaţa ai alergat după suc­ces şi după împlinirea poftelor, dar la suflet nu te-ai gân­dit? O să mori, Loredano! Toţi o să murim. Şi, dacă nu te pre­găteşti de moarte, vei regreta amarnic“.
De fapt, cu astfel de vorbe nu aş obţine nimic. Ea ar râde de mine şi ar rămâne cu ale ei: ar încerca să profite de viaţă până nu îmbătrâneşte.
Şi totuşi, ce aş putea face pentru cineva ca Loredana? Rugăciunea nu cred că este de-ajuns. Dar în lumea lor nu poţi pătrunde decât foarte greu. Ideal ar fi să se convertească un mare actor sau un mare cântăreţ. Pe el l-ar asculta cu mult interes cei care îi sunt prieteni.
Din păcate, deocamdată convertirile celor din lumea super-starurilor au loc numai în direcţia Orient. Într-un fel e explicabil, convertirea lor are şi raţiuni practice: orientalii au cele mai perfecţionate tehnici de păstrare şi de refacere a sănătăţii trupeşti.
Orientul îi fascinează pe marii actori tocmai pentru că le oferă secretul tinereţii prelungite. Decât să recunoască faptul că se apucă de yoga ca nu cumva, obosiţi şi îmbătrâniţi, să nu mai fie apreciaţi de public, preferă să afirme că au descoperit spiritualitatea orientală. Şi că metodele yoghine de menţinere a sănătăţii nu ar fi decât un bonus.
6 septembrie 1993
De când spun rugăciunea lui Iisus în mine a avut loc o schimbare lăuntrică. Parcă aş fi alt om. Singurul inconvenient este că, vorbind mai puţin, nici tata şi nici Ştefania nu înţeleg că tăcerea asta nu are nici o legătură cu tăcerea yoghină:
„Acum ce vrei să faci, să combini credinţa cu cele învăţate la yoga? ˚i-am zis şi atunci, îţi zic şi acum: trăieşte normal.“
Da, mi-a zis tata să mă las de yoga, dar când? După ce mi-a îndreptat paşii pe acest drum. I-am dat să citească din Vieţile Sfinţilor, dar nu înţelege că drumul pe care vreau să merg e cât se poate de firesc: rugăciunea deasă ar trebui să fie o preocupare a tuturor creştinilor.
Nu am multe mătănii de făcut: doar o sută. Atunci când făceam trei sute în fiecare zi eram preocupat să le termin cât mai repede. Dar acum, când am puţine, le fac cu evlavie şi zic rugăciunea lui Iisus. Când mă ridic zic „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu“, când cobor cu faţa la pământ zic: „miluieşte-mă pe mine păcătosul“.
7 septembrie 1993
M-a sunat părintele Nicolae:
„Am fost şi am făcut o sfeştanie. Acolo mai venise o rudă de-a gazdei care a vorbit aproape non-stop despre credinţă. Ascutând-o, m-am gândit la tine. Vorbea despre viaţa duhov­nicească fără pic de discernământ. În loc să se folosească, ceilalţi s-au speriat. Omul acela tot vorbea despre culmile trăirii creştine, că toţi trebuie să murim poftelor noastre şi să ne gândim numai şi numai la Dumnezeu. Dar lipsa dragostei faţă de cei cărora le vorbea şi aerul de superioritate pe care îl aborda anulau tot discursul lui.
Mi-e teamă să nu cazi şi tu în aceeaşi cursă: să fii aspru cu defectele celorlalţi şi înţelegător cu ale tale. Mi-e teamă să nu încerci să îi convingi pe alţii să urce nişte trepte pe care tu nu le cunoşti decât din cărţi.
Ştii ce obţii cu un astfel de discurs? În cel mai bun caz îi convingi pe alţii să vină de câteva ori la biserică, şi apoi aceştia, dându-şi seama că nu au în ei eroismul de care le-ai pomenit tu, se vor îndepărta de Hristos spunând: Doamne, noi am încercat, dar nu suntem buni să fim creştini. Credinţa e pentru cei mai curaţi la suflet decât noi.
Hristos nu a venit în lume pentru sfinţi. Marea majoritate a celor care au dobândit raiul au mers pe această cale destul de încet. Mântuirea este dar de la Dumnezeu. Nici sfinţii nu au căpătat mântuirea prin propriile puteri, nici unul dintre ei nu a zis că e vrednic de rai.
Oamenii se schimbă foarte greu, în ani şi ani de zile. Im­por­tant este să vrea să se schimbe. Importantă este lupta cu pă­catul. Dacă cineva spune că a încercat să fie creştin, dar acest lucru este prea greu pentru el, se minte singur. Ar în­sem­na că Dumnezeu le-a închis porţile raiului. Dar nu este aşa. Orice om are în faţă nu numai calea păcatului, ci şi a virtuţii. Şi poate merge spre rai.
Poate că tu nu eşti ca omul pe care l-am cunoscut la sfeş­tanie şi poate nu ţi se potriveşte observaţia de a avea grijă cum vorbeşti despre Hristos. Dar am preferat să primeşti un sfat care nu ţi se potriveşte, decât să fii lipsit de unul de care ai nevoie.“
Părintele şi-a dat seama de acest defect al meu. Şi Ştefania mi-a reproşat că îi vorbesc despre credinţă ca şi cum aş fi mult mai curat la suflet decât ea, ca şi cum numai cei care fac sute de mătănii merg pe calea mântuirii.
Şi tot ea mi-a spus că a încercat să fie mai credincioasă, dar nu a reuşit. Invocă faptul că nu se simte în largul ei între atâtea interdicţii religioase. Asta spun mulţi. Dar nici unul dintre ei nu vrea să spună şi că nu vrea să ajungă în rai. Deşi cele două afirmaţii sunt aproape identice.
Se bazează pe faptul că Dumnezeu este milostiv. Dar cum să fie milostiv cu cei care toată viaţa au trăit numai pentru a-şi împlini dorinţele pătimaşe, când şi-au hrănit poftele ca pe nişte copii mici?
8 septembrie 1993
În cartea sa Furioşii Domnului, Georges Blond redă tari­fele indulgenţelor practicate de Biserica Catolică, pe care le preia chiar din „Taxele cancelariei apostolice“. Uciderea unui episcop se ierta pentru 36 de tournois, 9 ducaţi; a unui preot, pentru 18 tournois, 4 ducaţi; uciderea unui mirean era mult mai ieftină: 2 tournois, 4 ducaţi. Citind lista celorlalte păcate de pe lista de indulgenţe (uciderea soţiei de către un soţ care vrea să se căsătorească, avort, iertarea pentru orice fel de crimă...) m-am simţit pentru o clipă frate cu Luther şi cu ceilalţi iniţiatori ai Reformei protestante.
Cum să crezi că învăţatura Evangheliei e compatibilă cu acest comerţ spiritual? Cum să crezi că păcatele se iartă prin plata unei sume de bani? Mă mir că nu s-au vândut şi locuri în rai. Loja întâi, 100 de ducaţi. La „graniţă“, 2 ducaţi, cu reducere pentru soldaţi.
Toată stima şi respectul pentru cei care au avut curajul de a înfrunta rătăcirile Romei... Pe cât de tare îi apreciez, pe atât de rău îmi pare că nu au mers până la capăt în dorinţa lor de a reveni la credinţa Bisericii primare.
Au vrut să trăiască după cuvântul lui Dumnezeu, fără să înţeleagă că acest cuvânt nu a apărut din senin. Au existat creştini şi înainte să se scrie prima Evanghelie. Abia după zeci de ani de la răstignirea Mântuitorului s-a terminat de scris ultima carte nou-testamentară, Apocalipsa.
Sfinţii Evanghelişti, atunci când scriau un text, dădeau şi o serie de lămuriri prin viu grai. Ori acestea s-au păstrat numai în Biserică.
Protestanţii, încercând să înţeleagă textul Scripturii făcând abstracţie de explicaţiile Sfinţilor Evanghelişti, au ajuns la alte rătăciri. Au ajuns chiar să deformeze traducerea Bibliei. Având printre ei filologi foarte buni, aceştia au întocmit chiar dicţionare care să valideze traducerile greşite. Cum să îi explici unui protestant că greşeşte, când îţi spune că aşa scrie în Biblie? Bibliile seamănă foarte mult, dar diferenţele apar exact în punctele cheie. Şi protestanţii sunt greu de convins. Ştiu textul Scripturii mult mai bine decât noi şi aduc o mulţi­me de citate pentru a-şi argumenta opiniile. Numai un preot bine pregătit i-ar putea lămuri.
Ar trebui să ştim mai bine Scriptura, ca să nu ne mai înşele sectanţii.
9 septembrie 1993
Uneori simt foarte clar diferenţa dintre liniştea minţii şi liniştea inimii. Simt că în inima mea e o linişte care se răsfrânge şi asupra minţii. Şi simt că această linişte trebuie protejată, trebuie preţuită.
Când îmi fac canonul inima dobândeşte o stare foarte plăcută: e ca un magnet care vrea să îmi atragă şi mintea în aceeaşi stare de linişte.
Am vorbit cu părintele Mina Dobzeu. Mi-a spus să mă bucur că Dumnezeu mi-a dat râvna aceasta pentru rugăciunea lui Iisus, dar să nu mi se pară că sunt sus. Dumnezeu îşi arată mila Sa începătorilor, pentru a-i întări.
I-am descris ce anume simt când zic „Doamne, Iisuse...“ şi mi-a spus că totul e bine. Inima atrage mintea. Aşa au spus toţi părinţii care au descris această lucrare. Numai că s-ar putea să am mari războaie. Vrăjmaşul vrea să îi trântească la pământ pe toţi cei care încearcă să ducă o viaţă închinată Domnului. Să mă ferească Dumnezeu să nu cad iar în vreo groapă. Şi totuşi, chiar dacă ar fi să cad, am înţeles marea valoare a pocăinţei. Nu ştiu ce m-ar putea rupe de nădejdea că Dumnezeu mă va ridica iar.
Nu las frica să îmi intre în suflet. Mă rog să nu cad iarăşi.
Doamne, dacă din cauza mândriei şi a slăbiciunii mele diavolul mă va trânti la pământ, din suflet Te rog să mă ridici din nou la Tine. Ştiu că cei mândri sunt o pradă uşoară pentru el şi uneori îmi dau seama de mândria care zace în mine. Dar mai ştiu şi dragostea Ta de oameni.
Doamne, Tu eşti nădejdea mea, păzeşte-mă de întunericul păcatului!
10 septembrie 1993
Cristina Andrei a fost ucisă de logodnicul ei. Parcă nu mi-a venit să cred când mi-a povestit mama ei. Poliţistul care a venit să facă raportul, mituit de criminal, a scris că fata a căzut de la etajul 9, dezechilibrându-se în timp ce stătea pe balcon. Dar lângă cadavru nu era nici o urmă de sânge. Pe glezne se vedea că a fost târâtă pe jos, până la locul la care s-a susţinut apoi că a căzut. Dar înainte de a fi ucisă, fata a strigat: „Ajutor, mă omoară!“
Ce ciudat, Cristina moartă. Parcă nu îmi vine să cred. Trăiesc într-o lume plină de ticăloşi, plină de oameni pe care nu ştiu cum de îi mai suportă Dumnezeu.
Din ce în ce mai multă violenţă. În ziare, la televizor, din ce în ce mai multe ştiri despre crime îngrozitoare. Păcatul violenţei e din ce în ce mai răspândit. Mă gândesc cu groază ce va fi peste vreo treizeci de ani, dacă o vom ţine tot în ritmul ăsta.
Mama Cristinei e disperată, ca orice mamă care a rămas fără copil. Cristina a fost viaţa ei. A crescut-o cu multă dăruire, s-a sacrificat pentru ea, şi acum a rămas singură.
Nimeni nu o poate consola. Nimeni nu o poate face să înţeleagă de ce Dumnezeu a îngăduit această crimă. Cred că dacă aş fi în locul ei mi-ar fi la fel de greu să accept că toate se întâmplă cu îngăduinţa lui Dumnezeu. De ce toţi ticăloşii, toţi hoţii trăiesc până la adânci bătrâneţi, iar cei care sunt buni la suflet au parte numai de necazuri?
Tot nu îmi vine să cred că a murit Cristina. De la ea a pornit acest jurnal. Totuşi, Dumnezeu ştie de ce a îngăduit aceasta. Dumnezeu nu este de vină pentru păcatele oameni­lor; El ne-a lăsat liberi şi ne respectă libertatea.
Uneori, libertatea pe care ne-a dat-o Dumnezeu mi se pare o povară. Este atât de greu în unele momente să mergi pe drumul cel bun... Dar numai având posibilitatea de a alege ne putem mântui.
De ce a murit Cristina? Nu am de unde să ştiu. Numai Dumnezeu ştie ce este în sufletul omului. Din afară, ceilalţi nu pot înţelege nimic. Sau înţeleg prea puţin.
Ce ciudată este moartea... Nu cred că Cristina s-a gândit vreodată că s-ar putea să moară în floarea vârstei. Acum îmi dau seama cât de folositoare este cugetarea la moarte: dacă trăieşti ca şi cum ai muri mâine, viaţa îţi este cu totul alta. Dacă aş şti că mor într-un an de zile, atunci aş renunţa la multe din micile plăceri „nevinovate“ ale vieţii.
Legătura dintre canon şi rugăciunea lui Iisus e foarte strânsă. Am de zis Paraclisul Maicii Domnului şi o catismă. Canonul îmi sporeşte râvna pentru rugăciune şi în timp ce îl fac simt liniştea pe care a adus-o repetarea rugăciunii lui Iisus.
11 septembrie 1993
A trecut cam un an de când Dumnezeu m-a scos din mo­cir­la ereziilor. Chiar dacă uneori sufletul meu mai scoate la iveală rămăşiţe yoghine, de mândrie sau de iubire de sine, în cea mai mare parte a timpului mă simt ca şi cum m-aş fi năs­cut şi aş fi crescut în biserică. Ori de câte ori citesc Sfânta Scrip­tură sau scrierile sfinţilor, sufletul meu se umple de o bucurie senină, caldă. Ortodoxia mi se pare atât de firească, cum nu se poate spune.
Urcuşul spre cer este încet, dar sigur. Asta e calea mân­tui­rii. Viaţa creştinilor mi se părea înainte plictisitoare. Dar lup­ta împotriva patimilor şi a puterilor întunericului face ca viaţa duhovnicească să fie cât se poate de mobilă. Nu este nimic static aici.
Accentul se pune pe dobândirea Duhului Sfânt şi unirea cu Hristos. Nevoinţa este pe planul secundar. Pe primul loc se află dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, smerenia şi rugăciunea.
Din afară, un yoghin pare mult mai tare decât un creştin: ţine posturi mai aspre, cunoaşte tehnici de concentrare ezo­te­rice... Dar aceste tehnici nu fac altceva decât să îl deformeze pe om. Credinţa creştină nu îşi propune să remodeleze sufle­tul omenesc, transformându-l în altceva. Ci îl curăţă de noroi şi îl sfinţeşte.
Hristos nu a venit în lume decât pentru a arăta oamenilor calea spre Împărăţia Cerurilor: această cale nu are nimic artificial. Credinţa creştină îi modelează pe oameni astfel încât, în fiecare zi a vieţii, să urce încă o mică şi aproape inobservabilă treaptă spre rai.
12 septembrie 1993
Mă obsedează disperarea mamei Cristinei. Cum să o convingi că viaţa mai are un sens, după ce a rămas fără fiinţa cea mai dragă?
Dacă ar avea putere să nu se lase doborâtă de această încercare, dacă va reuşi să îşi păstreze credinţa şi nu Îl va huli pe Dumnezeu, ar da dovadă de sfinţenie.
Cred că în zilele noastre şi aşa se arată sfinţenia: prin modul în care facem faţă necazurilor mari. Un părinte spunea că adevărata credinţă nu se arată numai prin nevoinţă, ci şi prin răbdarea încercărilor vieţii.
Cât de greu este să rabzi moartea fiului, a fiicei sau a soţului... Şi sunt atâtea şi atâtea necazuri prin care poate trece cineva...
Cine rabdă încercările pe care le trimite sau le îngăduie Domnul este ca un nou Iov. „Dumnezeu pe cine iubeşte, încearcă“, zice o vorbă din popor. Dar cât de greu este să înţelegi, atunci când te afli în necazuri, că Dumnezeu te acoperă cu dragostea Sa...
Mi-aş dori mult să o pot linişti pe mama Cristinei. Dar în cazul ei, durerea nu poate fi alinată decât de Dumnezeu. Sunt o mie de situaţii care par fără nici o logică, o mie de situaţii care ne fac să spunem că Dumnezeu e nedrept. De fapt, nu sunt aşa de multe: în viaţa fiecărui om sunt câteva. În viaţa mea au fost două motive pentru care m-am supărat pe El: moartea mamei, care m-a luat pe nepregătite, care mi-a picat ca un ciocan în cap, şi lungile mele experienţe eretice.
Greu mi-am dat seama că nu Dumnezeu m-a trimis acolo. Am căzut în rătăcire datorită lipsei mele de smerenie: erezia nu a fost decât un ecou al mândriei mele. Dacă aş fi fost smerit, poate că aş fi simţit mai devreme chemarea Bisericii. Mai aud voci care zic: „Lasă, bine cel puţin că de la yoga ai venit la credinţa creştină. Yoga e o treaptă spre Biserică“. Yoga e treaptă spre Biserică în aceeaşi măsură în care păcatul e treaptă spre virtute. Sfânta Maria Egipteanca nu a spus niciodată că datorită păcatului a ajuns la virtute.
Nu. Yoga şi celelalte rătăciri sunt întuneric deghizat în lumină. Dar Hristos ne-a scos de acolo, pe mine şi pe atâţia alţii, şi ne tămăduieşte rănile sufleteşti cu multă blândeţe.
Moartea mamei a rămas singurul motiv care pare că stă în picioare atunci când caut momentele din viaţa mea când Dumnezeu a fost nedrept cu mine. Dar am eu dreptul să Îl judec pe Dumnezeu? Cine ştie ce viaţă duceam dacă mama ar fi rămas în viaţă! Poate că acum aş fi mers pe căile pierzării.
Uneori merg pe stradă şi îi simt pe oameni ca şi cum ar fi fraţii mei. Îmi vine să le spun tuturor „Hristos a Înviat!“ Mă uit la feţele lor cu dragoste, şi în sufletul meu creşte dorinţa de a-i putea ajuta. Simt cum îmi cresc aripi.
Asta nu se întâmplă foarte des, dar când se întâmplă, parcă aş pluti.
Rugăciunea lui Iisus îmi e foarte dragă. Mi se pare un cio­can care loveşte în patimile mele. O zic des, şi când mă spăl, şi când mănânc. Chiar şi simpla repetare a rugăciunii mă opreşte să fac unele mici prostii.

IX. „Iubiţi-vă unii pe alţii...“
M-am întors la mănăstire la maici, ca să mă mai liniştesc puţin şi ca să mai stau cu părintele Teofan. Aici a avut loc o crimă, dacă pot spune aşa: sora Taisia a fost răpită de ţigani. Ca în filme. De fapt, nu chiar ca în filme. Maicile mi-au spus că vroia să se mărite cu un ţigan, ea însăşi fiind ţigancă. Dar blondă, cu ochii albaştri, eu nu mi-am dat seama. ˚iganul a murit şi fata a venit la mănăstire. Dar fratele ţiganului, Rică, a venit să o ia pe Taisia la el. I-au pus ceva în mâncare, au dus-o până la poarta mănăstirii, şi pe-aici ţi-e drumul. Nu se mai ştie nimic despre ea.
Mi-aduc aminte cum s-a terminat filmul „Ultimul inorog“: inorogul nu mai avea putere să se lupte cu Taurul Roşu, sim­bolul întunericului. Şi atunci un flăcău a avut curajul să intre el în joc. A zis parcă ceva de genul: „Pentru aceasta trebuie să existe eroii...“ Mi-a plăcut foarte mult secvenţa.
Da, omule, de aceea trebuie să existe eroi, ca să îşi bage nasul acolo unde alţii nu au curajul. E momentul să intru în horă. Mă voi duce după Taisia. Mâine dimineaţă voi pleca în satul de ţigani.
Maica stareţă e plecată momentan din mănăstire şi nici părintele nu e aici ca să îi cer binecuvântare.
Îmi este puţin frică că o să iasă rău. Că o să mă bată Rică şi să ajung cine ştie ce schilod, iar Taisia tot la ei să rămână... Sau că o să mă omoare într-un acces de furie. Dar m-ar tri­mite direct la Hristos şi tot un fel de mucenicie ar fi. Hristos a zis că aceasta este cea mai mare dragoste, să ne punem viaţa pentru ceilalţi. M-am gândit eu multă vreme la o moarte martirică şi iată că am ocazia să îmi mărturisesc credinţa. Dacă mor, ceilalţi vor zice că nu trebuia să merg acolo, că m-am băgat unde nu era treaba mea. Dar este treaba mea. Taisia este sora mea în Hristos. Indiferent cum priveşte viaţa acum, este imposibil ca venirea mea să nu o pună pe gânduri.
Dacă o fur, o vor găsi repede şi o vor lua înapoi. Poate ar fi mai bine să o duc în altă mănăstire, ca să i se piardă urma. Nu ştiu ce va fi, las totul în seama lui Dumnezeu.
Îmi dau seama că mi-aş dori să rămân în viaţă. Şi întreg. Mi-aş dori să am timp să mărturisesc despre frumuseţea credinţei creştine, credinţă care mi-a umplut inima. Şi dacă mor, nu mai pot face nimic. Mi-aş dori să devin preot. E cea mai mare dorinţă a mea. Părintele Teofan mi-a spus că asta e calea pe care trebuie să o urmez: preoţia.
Dar poate că Dumnezeu, ştiindu-mi nevrednicia, vede lu­cru­rile altfel. Poate că păcatele mele trebuie spălate prin sân­ge. Am fost al diavolului şi numai Dumnezeu m-a scăpat. Dacă mor, mor pentru fratele meu. Dumnezeu ştie ce este în inima mea.
Dacă fug de jertfă, fug de Hristos. Martirii nu au fugit de moarte, motivând că aşteaptă să găsească o moarte mai spectaculoasă sau una care să aducă mai mult rod. Ei nu s-au lepădat pe moment, sub pretext că vor să Îl mărturisească mai târziu pe Hristos. Ci atunci când li s-a cerut să mărturi­seas­că, au făcut-o.
Acum este momentul să mărturisesc. Există în sufletul meu puţină îndoială, poate că îmi asum o cruce prea grea. Mi-e frică de răzbunarea ţiganilor. Sunt în stare să mă tortureze cu mult sadism. Nimeni nu va putea dovedi că am intrat în satul de ţigani. Mi se va pierde urma. Şi la ce mi-ar folosi să îi prindă poliţia, dacă am murit?
Totuşi, esenţial este cum va reacţiona Taisia. Eu acolo nu mă duc ca să fac o demonstraţie a credinţei mele. Nu intru în ispită de nebun. Ci mă duc pentru ea, aşa cum m-aş duce pentru oricare soră din mănăstire. Aşa cum m-aş duce pentru soră-mea.
Nimeni nu poate şti ce este în sufletul meu. Dar ce va fi în al ei, atunci când mă va vedea? Va înţelege gestul meu? Trebuie să îl înţeleagă. Aşa m-aş bucura să îi conving pe ţigani să o lase să se întoarcă cu mine...
Maicile de aici au încercat să mă sperie, să mă convingă că este foarte periculos să mă duc acolo. Că îmi vor pune nu ştiu ce vrăji în mâncare, că o să mă îndrăgostesc de Bastilia, de sora ţiganului. Asta ar fi culmea. Nu cred că se poate. „Vezi că e foarte frumoasă, s-ar putea să-i pici în braţe...“ După ce m-am rupt eu de Tantra, unde erau fete atât de fru­moa­se, nu mă voi lăsa cucerit de o ţigancă.
Simt lipsa binecuvântării părintelui Teofan. Când am in­trat noaptea în peştera Sfintei Teodora de la Sihla, dacă nu aveam binecuvântarea stareţului, îmi pierdeam minţile. Ascul­tarea e totul. Asta e singura pricină pentru care sunt ne­li­niştit. Dar oare de ce părintele nu a făcut nimic pentru Taisia? S-a rugat şi atât. Sau poate că şi pentru rugăciunile sale mi-a dat Domnul gândul de a merge la ea.
Nu ştiu dacă părintele Teofan mi-ar fi dat binecuvântare să merg. Mă iubeşte atât de mult... Mi-a spus că mă iubeşte ca pe copilul lui. Şi nu cred că şi-ar fi lăsat copilul acolo. Sau poate şi l-ar fi lăsat. Tocmai ca să mărturisească prin fapte ceea ce poartă în inimă. Îl iubesc pe părinte şi cred că s-ar bucura aflând că modul în care m-a crescut a dat roade.
Nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu. El mă poate păzi. Merită să risc. O fac pentru a împlini porunca dra­gostei de aproapele. Şi nu cred în puterile mele. Nici mar­ti­rii nu îşi imaginau că prin puterile lor vor rezista la torturi. Ci îşi puneau toată nădejdea în Dumnezeu.
Îmi dau seama cât sunt de slab. Oare dacă mă torturează ţiganii, cerându-mi să mă culc cu Bastilia, voi ceda? Nu ştiu. Nu aş vrea să cedez. Satul de ţigani este pentru mine un mare mister: nu ştiu cât sunt de civilizaţi. Că dacă sunt cât de cât civilizaţi, nu or să mă taie. Sau nu or să mă taie prea tare.
Nu ştiu dacă este cazul să îmi scriu testamentul. Nu am de lăsat nimănui nimic. Poate doar cărţile mele dragi. Ce-aş putea să scriu în testament? Aş putea să scriu că Taisia este de prea multă vreme la ţigani şi că nu e firesc că încă nimeni nu s-a dus după ea. Dacă suntem creştini avem datoria de a ne pune sufletele pentru ceilalţi. Eu nu mă duc acolo de nebun, nici de zăpăcit, nici pentru că îmi plac aventurile. E da­toria noastră, a celorlalţi creştini, să facem ceva pentru Taisia. Aş scrie un scurt testament în care să îi rog pe cei care îl vor citi, dacă mor, să înţeleagă că nu se poate separa credinţa creştină de jertfă. Eu asta am înţeles: că Hristos S-a răstignit pentru noi, şi că noi, pentru a ajunge lângă El, trebuie să mergem pe calea crucii. Credinţa creştină fără cruce este un surogat, este o fandoseală. Cred că, dacă s-ar fi găsit cineva să aibă curajul de a merge la ea, Taisia putea fi acum în mănăstire.
Să nu fiu extremist, alţii au tot felul de probleme, sunt le­gaţi de familiile lor, cine ştie de ce nu s-au dus până acum aco­lo. Eu am doar două „probleme“: dorinţa de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru că m-a răpit din ghearele morţii şi do­rin­ţa de a-mi ajuta semenii. Şi în afară de aceste dorinţe bune, o grămadă de patimi care încearcă să mă sufoce.

Doamne, Îţi mulţumesc că ai avut grijă de mine. Îţi mul­ţu­mesc că m-ai păzit până în acest ceas al vieţii mele. Îţi mul­ţu­mesc că mi-ai dat să Te cunosc şi să Te iubesc. Nu pot spune nimănui ce simt în inima mea. Ai făcut ca în pieptul meu să ardă o flacără, ca în mine să ardă dorinţa de a Te sluji. Dacă acum trăiesc, dacă nu am fost omorât prin viclenia demonilor pe care i-am slujit, este pentru că Tu ai vrut să vii în viaţa mea.
De multe ori uit că m-am închinat dracilor, de multe ori mă simt ca şi cum m-aş fi născut şi aş fi trăit numai în Bi­se­ri­că. Timpul a trecut repede, dar mintea mea s-a schimbat foar­te mult. Nu mă mai recunosc. Tot ceea ce înseamnă rătăcire a murit. Bhaktimurti a murit.
Ştiu că ispitele prin care voi trece vor fi mari. Ştiu că patimile care mă apasă şi cu care mă lupt nu mă vor lăsa în pace. Dar Tu mi-ai dat puterea să îmi pun viaţa pentru Taisia. Şi mi-ai dat nădejdea că, dacă mă voi lupta până la sfârşitul vieţii, mă vei primi în Împărăţia Ta.
Mi-e sete de Tine, Doamne... După dragostea Ta a însetat şi însetează inima mea. Am iubit păcatul. Dar păcatul nu m-a împlinit. Am căutat în fel şi chip să dobândesc liniştea şi nu am reuşit. Am căutat să renunţ la această lume pentru a merge pe urmele lui Lucifer: am vrut să fiu Dumnezeu. Tu m-ai iertat şi m-ai primit la Tine.
Mi-ai făcut marele dar de a mă ridica din cădere. Simt că tot ceea ce sunt sunt prin harul Tău. Dacă ar fi să cad din nou în cine ştie ce erezie sau în cine ştie ce patimă, ar fi numai vina mea. Tu m-ai adus aici. Minunea a avut loc. Acum înţeleg de ce este chiar o minune ca cineva să se pocăiască. Este mai uşor să mişti un munte decât să convingi un rătăcit, cum am fost eu, că adevărul se găseşte numai în Biserică.
Mi-ai făcut un mare dar. Nu sunt vrednic de el şi nici nu voi putea să îţi mulţumesc cum se cuvine. Dar îmi doresc din tot sufletul să merg pe calea Evangheliei. Să mă lupt cu toate rămăşiţele murdare care au rămas în sufletul meu.
Acum ştiu unde eşti. Te-am căutat prin atâtea locuri şi Tu mă aşteptai în Biserică... Am înţeles acum cuvintele psalmis­tu­lui David: „Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de-dimineaţă. Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu, în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă. Aşa în locul cel sfânt m-am arătat ˚ie, ca să văd puterea Ta şi slava Ta. Că mai bună este mila Ta decât viaţa...“

„Cuget, deci exist“, zicea Descartes. Eu zic: scriu, deci trăiesc. Adică supravieţuiesc. A fost cea mai palpitantă zi din viaţa mea. Iată filmul zilei: am luat autobuzul până în Câm­pu­lung, de acolo alt autobuz până în Piteşti, şi de acolo altul până în satul de români de la „graniţa“ cu ţiganii. În drum am dat de un post de poliţie. L-am întrebat pe poliţistul de acolo cum ajung la ţigani şi mi-a spus. M-a întrebat ce treabă am acolo. Când a aflat, s-a mirat. Rică mai are o femeie cu care e căsătorit civil. Poliţistul mi-a spus că o să treacă şi el diseară pe la ţigani, să vadă cum stau lucrurile (aveam să aflu că e îndrăgostit lulea de Bastilia). E bine că am dat de poliţist, ca să nu intru chiar în gura lupului. Dar cine ştie dacă va veni sau nu.
În drum spre sat, drum de ţară. Mi s-a făcut un rău, de abia mergeam. Cred că am simţit puterea magiei negre. Capul îmi pleznea. Îmi ziceam: „Cine te-a pus să vii aici?“. Mi-era din ce în ce mai rău.
Deodată, la orizont am văzut două femei. Sora Taisia şi cu mama ţiganului mergeau la doctor. Când m-au văzut, zice mama: „Nu ţi-am zis că am visat că ne vine ginere pentru Bastilia... Ia uite-l! Hai acasă, să îl ducem să stea cu ea până ne întoarcem noi“. Neaşteptată introducere. Taisia nu zicea nimic. M-au dus acasă. Bastilia e o femeie frumoasă.
Maică-sa zicea: „Eşti iubitul Taisiei? Vrei să o iei cu tine, ia-o, că şi aşa nu face nimic. Zace toată ziua. Spune, Taisia, vrei să pleci cu el?“ Ea nu răspundea nimic, doar îşi pleca ochii. Nu am schimbat nici două cuvinte cu ea, nu avea să îmi spună nimic. Asta a fost o lovitură pentru mine. Eu îmi risc viaţa pentru ea, şi ea nici nu mă băga în seamă.
Am considerat că cea mai bună strategie este să tac şi eu. Dacă îi făceam morală, nu rezolvam nimic. M-am gândit că dacă tac, va înţelege din tăcerea mea rostul venirii mele. Şi tot aşteptam să mă tragă într-o cameră şi să îmi ceară să o răpesc. Dar aşa ceva nu s-a întâmplat.
Mama ţiganilor o ţinea una şi bună că trebuie să mă căsătoresc cu Bastilia. „Intră şi culcă-te cu ea, că o să ţi se ierte păcatele.“
„Nu ştiu dacă mi se iartă aşa.“ Că, dacă mi s-ar fi iertat păcatele, intram fără şovăire.
„Haide, că eu ştiu bine, doar am fost prin mai multe mă­năstiri“, şi a început să îmi înşire o listă lungă. Zicea că a fost şi la părintele Argatu, la Cernica. M-am întrebat de ce mă îmbie să mă culc cu Bastilia, că doar nu era o fată de lepădat. E o fată frumoasă şi nu cred că îşi tratează toţi musafirii cu o partidă de sex.
„Eu am fost măritată, a zis Bastilia, dar nu am vrut să mă culc cu ăla, şi după două săptămâni m-am despărţit de el.“ Mi-a trecut prin cap că singura explicaţie a faptului că mă îmbia să mă culc cu ea era că se decisese să se mărite cu mi­ne. Eu 19 ani, ea douăzeci şi ceva, mergea. Dacă rămâ­neam la ei peste noapte, aşa cum mă rugau, nu aveam nici o şansă să îi conving că nu m-am culcat cu Bastilia. O fi vreun obicei la ţigani, că dacă te culci cu o fată de-a lor trebuie să o iei de nevastă. Sub nici o formă nu trebuia să rămân noaptea acolo. La un moment dat Bastilia a propus ca noaptea să mergem la discotecă. M-am gândit că este mai bine, că aşa nu avea cum să spună că noaptea a făcut dragoste cu mine.
Maică-sa mă tot îmbia: „Vezi casa aia cu etaj, aşa vă facem şi vouă una. Şi să ştii că avem şi noi o garsonieră la Bucureşti“. Insistenţa ei era drăcească. Dacă i s-a arătat în vis că îi vine ginere, nu puteai să o convingi că nu sunt eu acela. De la draci a fost visul ei.
La masă a fost colosal. Ca să nu par speriat, mai întîi m-am spălat pe mâini, dar şi pe corp, până la brâu. Bastilia îmi turna apa dintr-un ulcior. La un moment dat am băgat eu mâna în vas, ca să mai iau puţină apă.
„Vai, ai spurcat ulciorul!“, a zis supărată.
„Cum l-am spurcat?“
„Păi ai băgat mâna murdară în el.“
„Şi ce dacă, îl spălăm bine şi gata, nu mai e spurcat.“
A intervenit şi maică-sa: „Nu, ulciorul este spurcat, du-l în spatele casei, lângă celelalte“. Aoleu, ţiganii ăştia, cât de su­perstiţioşi sunt. Au maşini moderne, au televizor, video şi alte alea, dar păstrează tot credinţele lor învechite. Ei sunt convinşi că aşa este mai bine pentru ei. Obiceiurile astea ţin comunitatea legată. Dar comunitatea lor este legată numai prin obiceiuri păgâne. Dacă erau creştini, ar fi fost tare bine. Cred că păstrau credinţa mai bine decât noi.
Şi acum masa, unul dintre momentele de maximă tensi­une. Mi-a fost frică să nu îmi pună în mîncare ceva vrăjit sau vreo substanţă care să îmi stârnească patima desfrâului. O soră îmi spusese la mănăstire că şi Taisiei i-au pus ceva asemănător.
M-am gândit la întâmplarea cu creştinul care vroia să se sinucidă, dar înainte de a bea otrava făcea cruce deasupra paharului, din obişnuinţă. Şi otrava nu îşi făcea efectul. După ce a cerut otravă mai puternică şi nici aceea nu a avut efect, a venit iar la doctor. Doctorul s-a mirat cum de omul mai tră­ieş­te şi şi-a dat seama că datorită semnului crucii otrava îşi pier­dea însuşirile. Dar omul acela avea multă credinţă. Dacă alţii ar face cruce peste paharul cu otravă fără să aibă cre­din­ţa aceluia, ar muri negreşit.
Mi-am zis că semnul crucii putea să anuleze puterea vrăji­lor făcute de ţigănci. Am făcut cruce peste farfurie fără ca ele să îşi dea seama. Am ţinut mâna deasupra farfuriei, în cele patru locuri, şi am mâncat. Mâncarea a fost tare bună. Ba chiar am mai şi cerut.
Ori nu mi-au pus nimic în mâncare, ori m-a păzit Dum­ne­zeu. Nu ştiu. Bine că nu mi s-a înfierbântat trupul. Ar fi fost groaznic să mă culc cu Bastilia. S-ar fi ales praful de toată convertirea mea. Ştiu că dracii de care m-am lepădat atunci când m-am lăsat de yoga nu mă vor lăsa în pace. S-ar putea să fiu ispitit de ei până la sfârşitul vieţii. Acum aveau ocazia să mă doboare. Oricum, nu trebuie să mă bucur prea tare, asta a fost doar una dintre primele încercări.
Bastilia mi-a arătat nişte haine rămase de la fratele care a murit. „Uite, ca să ai de discotecă...“ Nu prea vedeam cum să fug de acolo. Bastilia mi-a povestit despre Rică: e gardian public, culmea. Dacă ăştia sunt oamenii legii, vai de noi. „Odată a încercat cineva să ne fure din casă. Rică l-a prins şi l-a bătut zdravăn, i-a sunat apa în cap.“ Când am auzit asta cred că m-am făcut alb ca varul de frică. S-a putut vedea asta pe faţa mea. „Dar nu te speria, a zis ea, că altfel este un om foarte bun şi blând.“ Nu o mai credeam. Aşteptam cu frică să vină fiorosul personaj. După un timp a apărut: un ţigan zdra­văn, care dacă îmi dădea una mă scotea din ring. Nu era ne­voie să mă lovească de două ori.
Maică-sa i-a spus repede că eu sunt acolo să o peţesc pe Bas­tilia, aşa că nu s-a luat de mine. Inima îmi bătea cu pu­te­re. Cum să fug? Satul de români era prea departe ca să nu fiu prins dacă fugeam: m-ar fi urmărit pe şosea cu o maşină, ca în filmele americane. Trebuia să găsesc o altă soluţie. Eram aproa­pe obişnuit cu ideea că mă aşteaptă o noapte de pomină la discotecă, când a apărut un român în vârstă: tatăl ţiganilor. Era tipul ţăranului clasic, obosit de muncile câmpului.
Eu începusem să mă rog cu disperare: „Doamne, scoa­te-mă de aici! Doamne, pentru rugăciunile părintelui meu, ajută-mă să plec!“
Românul m-a văzut că mă frământam. „Ce, nu îţi place la noi, vrei să pleci?“ „Da“, am răspuns imediat. „Atunci ce mai aştepţi, pleacă.“ Mi-am pus tricoul pe mine repede, am salutat în grabă şi am ieşit pe poartă.
„Nu pleca, ţipa mama ţiganilor. Stai, nu pleca“, striga la mine. Eu, cum am dat colţul casei, am început să fug. Nu ştiu dacă am mai fugit vreodată în viaţa mea cu atâta viteză. Mi-era groază că mă vor urmări cu maşina.
La un moment dat am trecut pe lângă o ţigancă grasă, care m-a întrebat mirată: „Unde fugi, puişor?“. M-am oprit cum se opresc Tom şi Jerry în desenele animate, am pus frână imediat. „Fug să nu pierd autobuzul“, i-am răspuns, şi am fugit mai departe. Cred că mă văzuse în curtea Bastiliei.
La un moment dat, obosit de alergătură, am văzut o troiţă, o cruce de piatră într-o cameră mică, la marginea drumului. Am intrat şi m-am rugat din toată inima să scap cu bine. Con­tinuându-mi drumul, peste câteva minute am zărit o ma­şi­nă care venea din spate. Culmea, era un pictor de bise­rici care nu ştiu ce căuta pe acolo. M-am suit în maşină şi am răsuflat uşurat.
Aseară nu am mai avut maşină spre mănăstire, aşa că am rămas la Mânăstirea Negru Vodă. Aveam o înţelegere cu maicile de la mănăstire: dacă nu mă întorc până seara, singur sau cu Taisia, înseamnă că am dat de belea. Şi nu m-am întors. Ele s-au cam speriat.
Dimineaţă am venit la ele cu un preot de la Negru Vodă, că nu avea cine să slujească Sfânta Liturghie. Părintele meu nu s-a întors încă. După slujbă s-au citit dezlegări, şi părin­te­le şi-a aruncat veşmintele peste credincioşi. Când a aruncat epitrahilul, a căzut deasupra capului meu. Mie nu mi s-a pă­rut nimic deosebit, dar după slujbă maicile au venit la mine şi mi-au spus: „Trebuie să te faci preot. Faptul că epitrahilul a că­zut în jurul gâtului tău – că îmi picase ca şi cum l-aş fi pus intenţionat – e semn că trebuie să te faci preot. E o pravilă veche care zice că cine şi-a pus epitrahilul trebuie să se facă preot, altfel va fi pedepsit.“
Eu nu ştiam de pravilă, dar poate că Dumnezeu a rânduit să se întâmple aşa ca să fiu convins că dacă părintele m-a îndemnat să fac Facultatea de Teologie şi să devin preot, nu o face din proprie iniţiativă. Ar fi prea frumos. Eu m-am dus acolo gata să mor şi când colo, să primesc un dar aşa mare! Da, mi-aş dori să ajung preot. Poate că visul pe care l-am avut la Sihla a fost tot pentru a cunoaşte voia lui Dumnezeu.
Oricum, nu are rost să mă gândesc prea mult la ce va fi cu mine. Numai Dumnezeu ştie. Chiar dacă nu voi ajunge preot, îmi este clar că Dumnezeul care m-a păzit în satul de ţigani mă va păzi până la sfârşitul zilelor mele. Oricâte căderi aş mai avea, nu îmi este teamă. Mă voi ridica. Şi aşa nădăj­du­iesc să se ridice şi Taisia. Poate acum, poate peste câţiva ani, poate la sfârşitul vieţii.
Şi chiar dacă nu voi fi preot, dorinţa de a propovădui cre­din­ţa creştină e din ce în ce mai puternică în inima mea. Poate voi ajunge profesor de religie sau altceva. Totul este să fac voia lui Dumnezeu.

După ce am stins lumina în cameră, pregătindu-mă de culcare, am văzut din nou misterioasa lumină pe care o percepeam când făceam yoga: de fapt, totul nu era decât o reacţie explicabilă ştiinţific. După ce ochiul trece de la lu­mină la întuneric, vreme de câteva minute are loc acomo­da­rea cu lipsa de lumină. Frecându-mă la ochi mi-am dat seama că particulele de lumină pe care le vedeam nu existau decât în mintea mea. Era o iluzie optică.

În loc de epilog
Pe ultima pagină a jurnalului era lipit un plic, pe care scria: „Pentru cititori“. În plic, o scrisoare a fratelui părin­te­lui Rodion:
Câteva cuvinte despre acest jurnal
Am aflat acest jurnal într-un mod cât se poate de simplu: autorul l-a pierdut şi, poate după rânduiala lui Dumnezeu, a ajuns la mine. Citindu-l, am considerat că poate fi de folos tinerilor ispitiţi de vraja Orientului.
M-am gândit multă vreme dacă să îl încredinţez sau nu tiparului. Nu ştiam dacă autorul nu se va supăra văzându-l tipărit. Poate se va supăra, pentru că sunt dezvăluite anumite momente din viaţă. Poate se va supăra dacă se găsesc oameni care, după ce îl citesc, vor râde de el.
Omul de azi fuge de convertire, fuge de pocăinţă. Omul de azi vrea ca toţi cei din jurul lui să se scalde în noroi. Şi când cineva vrea să iasă din joc, ceilalţi se ridică asupra lui. „Iată nebunul...“
Pavel Crainic mărturiseşte că şi astăzi, ca şi în vremurile de demult, omul îşi poate pune viaţa în mâinile lui Dumnezeu, că omul se poate schimba. Şi cei care iubesc păcatul pot simţi nevoia să îl atace şi să spună: „Ia uite, ăsta e rătăcitul care şi-a scris memoriile...“
Faptul că oamenii vor să izgonească din limbajul lor cuvinte precum „pocăinţă“, „convertire“, „jertfă“, faptul că acest jurnal nu a fost scris pentru alţii, precum şi faptul că autorul ar putea avea necazuri din cauza tipăririi acestei cărţi sunt trei motive care mă împiedicau să încredinţez textul tiparului.
Mi-am dat seama că dacă voi modifica numele proprii ar fi destul de greu ca autorul să fie identificat. Şi, bătând la maşină jurnalul, mi-am permis să fac corecturile pe care le-am crezut de cuviinţă. Ba mi-am permis chiar să scot din text cam patru pagini: publicarea lor ar fi făcut rău nu numai autorului, ci şi persoanelor pomenite acolo (chiar dacă schimbam numele, totuşi ele ar fi fost uşor de identificat de către cei apropiaţi autorului; e clar că nu mulţi au trecut de la maestrul „Tăureanu“ la Swami Shivamurti, şi de acolo la credinţa ortodoxă). Era destul de simplu să dai în vileag anumite păcate şi prin asta să pui nişte oameni într-o situaţie delicată. Socot că prin această cenzură valoarea Jurnalului nu a fost afectată. Aşa cum nu a fost afectată nici prin modifi­ca­rea datelor calendaristice din text, modificare prin care am în­cercat acelaşi lucru: să micşorez riscul identificării autorului. Singura problemă reală este că autorul nu îşi data decât foarte rar însemnările. Multe foi din Jurnal erau desprinse, şi când am deschis pentru prima oară caietul s-au împrăştiat pe jos. Sper că ordinea în care se află acum nu diferă mult de ordinea iniţială.
Oricum, etapele drumului spiritual al fratelui Pavel sunt clare şi a fost destul de uşor să reconstitui ordinea în care au fost trecute pe hârtie. Chiar dacă unele fragmente sunt aşe­zate într-o ordine cronologică inversată, aceasta nu afectează decât în mică măsură imaginea de ansamblu a textului.
Aşa cum nu e bine nici ca autorul să fie desconsiderat de către cei care nu i-au înţeles convertirea, tot aşa nu e bine nici ca cei care au fost impresionaţi de mărturia lui să o aprecieze cu exces de zel. Pavel Crainic e un om ca noi. A-l transforma într-un caz interesant, care poate fi analizat la microscop, înseamnă a-l distruge. Mândria poate lovi pe oricine.
În acelaşi timp însă, s-ar putea ca Dumnezeu să îl cheme pe autor să dea mărturie prin viu grai despre schimbarea pe care a trăit-o. O mărturie ar fi bună ca să nu se creadă că am avut de-a face doar cu un personaj literar, să nu se creadă că totul este literatură. Pentru că, deşi numele nu sunt reale, fap­tele descrise aici sunt adevărate. O mărturie ar întări cele scrise în Jurnal, chiar dacă ea ar atrage cri­ti­cile unor comen­ta­tori care nu vor să înţeleagă posibilitatea convertirii, posi­bi­li­ta­tea pocăinţei. Aceste critici nu ar oglindi de altfel decât bârnele din ochii celor care vor să scoată paiele din ochii autorului.
Nu contează ce s-a întâmplat după convertire. Nu con­tea­ză urcuşurile şi coborâşurile pe care le-a cunoscut în viaţa du­hovnicească. Contează numai că Dumnezeu l-a ajutat să cunoască dreapta credinţă. Ce s-a întâmplat mai apoi cu el sunt lucruri strict personale.
De aceea el nu ar putea vorbi decât despre minunea pe care a trăit-o. Nu şi despre modul în care a ştiut să îşi schim­be viaţa, ca şi cum ar fi ajuns la capătul drumului. Aceasta ar fi biruinţa dracilor pe care i-a slujit odată. Pentru că nimeni nu poate să se mândrească sau să se laude cu faptul că e un convertit. Tot aşa cum nimeni nu poate să se laude cu faptul că e un om smerit. Dar, până va da mărturie prin viu grai de­spre ce a trăit, dacă Dumnezeu îi va îngădui vreodată să dea această mărturie, el vorbeşte prin intermediul propriului jurnal.
Convertirea nu înseamnă dobândirea raiului. Au fost cazuri de eretici care, după ce au primit credinţa creştină, au trăit în patimi. Convertirea teoretică este mult mai uşoară decât cea practică. E uşor să renunţi la credinţa în reîncarnare, dar este greu să renunţi la modul de viaţă yoghin. Adică este greu să lepezi iubirea de sine, este greu să îţi iubeşti aproapele şi să îţi iubeşti duşmanii. Tot aşa cum este mai uşor să îţi goleşti mintea de gânduri decât să nu îţi judeci semenii.
Până la sfârşitul vieţii Pavel Crainic va fi ispitit şi până atunci poate să cadă. Abia după ce va muri se va putea spune despre el dacă s-a convertit cu adevărat sau nu. Sau, mai bine zis, abia atunci se va putea spune dacă a ştiut sau nu să primească darul credinţei creştine.
Dacă se va lepăda, Doamne fereşte, aceasta nu va însemna că Dumnezeu nu a fost bun cu el. Ci doar că el nu a ştiut să trăiască aşa cum se cuvine.
Cât priveşte ideea care revine atât de des în a doua parte a jurnalului, ideea mărturisirii jertfelnice a dreptei-credinţe, ea nu este nicidecum un simplu hobby al autorului, nu este doar o pasiune exagerată faţă de o idee ieşită din comun.
Ieşind din ghearele înşelării, fratele Pavel simte foarte clar că cei „din afară“ au nevoie de mărturia creştină, că în sta­tu­tul de credincios trebuie să intre şi dorinţa de a le veni în ajutor acestora. Fiind conştient că o afirmare triumfalistă a dreptei credinţe nu dă roade şi că singura posibilitate de a-i ajuta este de a duce o viaţă de sfinţenie, o viaţă care să dea măr­turie despre credinţa pe care o purtăm în inimi, Pavel Crai­nic simte dorinţa mărturisirii jertfelnice ca o dorinţă de a sparge tiparele comodităţii, ale creştinismului căldicel, în care viaţa creştină are ca graniţă binele personal.
Pe cei care au în familia sau între cunoştinţele lor oameni cuprinşi de virusul rătăcirii, oameni care s-au abătut de la învăţăturile Evangheliei, citirea acestei cărţi îi poate ajuta să înţeleagă universul straniu al ereticilor. Vor putea înţelege cum e văzută o erezie dinăuntru; vor înţelege că dacă un ere­tic e arătat cu degetul, atunci acesta se închide în lumea lui, tăind orice legătură cu exteriorul.
Singura cale de a-i apropia pe cei rătăciţi este aceea de a-i ajuta să înţeleagă frumuseţea Ortodoxiei. Atitudinea celor care consideră că fac misiune ortodoxă jignind sau ironizând nu e roditoare. Şi ereticii sunt oameni. Şi pe ei îi aşteaptă Hristos, şi dacă se pocăiesc le deschide porţile mântuirii.
Părintele Sofronie de la Essex, care a ajuns mai apoi uce­nic al Sfântului Siluan Athonitul, sau părintele Serafim Rose, care a ajuns mai apoi ucenic al Sfântului Ioan Maximovici Făcătorul de minuni, şi alţii ca ei au trecut în tinereţe prin momente de rătăcire. Dar rătăcirea a fost lepădată şi L-au primit pe Hristos. Nu avem dreptul de a crede despre cineva că e predestinat să ardă în focurile iadului. Da, ştim că orice erezie duce în iad. Dar trebuie să ştim şi că Hristos îi poate întoarce pe cei rătăciţi.
Această carte ar trebui citită cu luare-aminte de către cei care ştiu că alături de ei trăiesc oameni care primesc învă­ţă­turi rătăcite, de la yoghini până la sectanţi, de la radiestezişti şi celelalte specii de bioenergeticieni până la cei care merg la vrăjitoare. Nu e greu de înţeles că fiecare dintre ei e un suflet care poate fi convertit la dreapta credinţă. Iniţiativa con­ver­ti­rii lor a avut-o Hristos, atunci când S-a jertfit pe cruce. Şi, chiar dacă puterile noastre sunt puţine, dacă putem să îi aju­tăm să înţeleagă credinţa ortodoxă, mare va fi plata pe care o vom primi de la Dumnezeu. Convertirea lor nu stă în puterile noastre; nu este ceva ce depinde numai de noi. Ceea ce pu­tem face pentru ei trebuie să facem fără să şovăim. Ceilalţi au ne­voie de noi. Nu au nevoie să audă predici moralizatoare şi nici ameninţări cu chinurile iadului. Auzind astfel de amenin­ţări nu pot decât să ne privească cu indiferenţă.
Ceilalţi au nevoie de mărturia noastră creştină. De ce? De ce să nu îi lăsăm în pace? Pentru că avem datoria de a le da şi lor din comoara noastră. E pentru noi credinţa o comoară? Ne ajută să cunoaştem dragostea lui Dumnezeu, să trăim o viaţă mai curată, să avem puterea de a depăşi încercările? Dacă nu, înseamnă că în credinţa noastră ceva nu este aşa cum ar trebui să fie. Înseamnă că trebuie să încercăm să înţe­le­gem unde greşim şi să reparăm greşeala.
Dar dacă simţim că dreapta credinţă e o comoară, că dra­gostea, liniştea şi bucuria se revarsă în sufletele noastre, atunci trebuie să le atragem atenţia şi celorlalţi. Nu să îi agasăm, nu să le arătăm cât suntem noi de creştini şi nici să nu încercăm să pozăm în modele. Ci trebuie să spunem cum i-a zis Sfântul Apostol Andrei fratelui său, Simon Petru: „L-am găsit pe Mesia“. Să spunem celorlalţi că L-am găsit pe Mesia.
Acest Jurnal nu este un talisman pentru cei care vor să se apropie de credinţă: e o mărturie şi atât. Dar dacă ei îşi vor dori, după ce au citit această carte, să cunoască mai multe de­spre lumea în care a intrat Pavel Crainic înseamnă că oste­nea­la a avut roade. Dacă vor avea măcar curiozitatea de a citi cărţile care i-au înfrumuseţat viaţa acestuia, Pelerinul rus, Minunile Maicii Domnului sau Vieţile Sfinţilor, înseamnă că efortul publicării Jurnalului nu a fost zadarnic.
Încă un cuvânt pentru aceşti cititori: oricât de puţin ar înţelege credinţa creştină, pe orice meleaguri spirituale s-ar afla, să Îl roage pe Dumnezeu să le arate calea cea bună. Să fie sinceri şi să caute adevărul fără a-şi face un idol din cău­tarea lor. Şi dacă vor fi sinceri, nu numai yoghini, nu numai tantrici de ar fi, dar oricât de gravă ar fi rătăcirea lor, Dum­ne­zeu le va ieşi în întâmpinare.
În Jurnal este interesant şi faptul că fratele Pavel nu simte că Dumnezeu l-a ajutat să se ridice din păcatul desfrâului. Mai precis, e marcat de faptul că s-a ridicat din noroiul ere­ziei, dar nu îşi dă seama că Dumnezeu l-a ajutat foarte mult să rupă lanţul unei patimi care îi pătrunsese adânc în suflet. Ca tantric, el considera că tot ceea ce face e bine. De aceea i se părea normal să spună „Tatăl nostru“ înainte de a începe „asceza tantrică“. Venind la dreapta credinţă, el este atât de impresionat de faptul că a ajuns la lumină, încât nu îşi dă seama că a avut de mers nu numai pe urmele Sfântului Ciprian, ci şi pe ale Sfintei Maria Egipteanca. Convertirea a avut loc pe două planuri care se întrepătrund.
Din acest punct de vedere Jurnalul poate fi de folos nu nu­mai celor care vor să înţeleagă credinţa-ortodoxă din măr­tu­ria unui credincios, ci şi tuturor celor care trăiesc în păcate, aşa cum a trăit şi Pavel Crainic. Şi nu doar celor care au că­zut în aceeaşi patimă a desfrâului, ci şi tuturor celor care, sim­ţind apăsarea unei patimi, nu au curajul de a se lupta cu ea.
Într-un fel, citirea jurnalului este un examen: avem tăria de a ne recunoaşte neputinţele în cele ale fratelui Pavel? Avem tăria de a recunoaşte că şi în noi sunt destule lucruri murdare, că şi în viaţa noastră sunt destule lipsuri?
Dacă unii dintre cititori ar rămâne cu ideea că au aflat povestea vieţii unui om mai păcătos decât ei, atunci era mai bine să nu fi citit această carte. Dar dacă vor înţelege că, până la un punct, căderile mari se aseamănă cu cele mici, vor înţelege că în aceeaşi măsură se aseamănă şi ridicările. Din Jurnal se vede clar cum Dumnezeu îl ajută pe cel care vrea să se ridice. De altfel, a doua parte a cărţii nu este o apologie a biruinţei asupra păca­tului, căci aşa ceva ar fi fost dovada unui nou tip de rătăcire, ci este o reflecţie asupra propriilor slăbiciuni şi neputinţe cărora Dumnezeu le aduce tămăduirea.
Drumul vindecării fratelui Pavel nu este un drum original, nu este un drum ieşit din comun. El nu a căutat o soluţie aparte pentru a-şi tămădui sufletul. Ci a alergat la Sfânta Spovedanie, Taina prin care mulţimi de credincioşi au găsit pu­terea de a-şi îndrepta vieţile. Legătura strânsă cu duhov­ni­cul este de altfel una dintre puţinele arme pe care le au creş­ti­nii zilelor noastre în lupta cu vrăjmaşul care caută să îi piardă în orice chip.
Dacă din citirea acestui Jurnal cititorii care au stat până acum departe de spovedanie vor înţelege măcar că acolo este şansa începutului bun, că prin mărturisire Dumnezeu rupe lanţurile apăsătoare ale păcatelor, aceasta ar spori bucuria fratelui Pavel, care şi-a dorit atât de mult să îşi ajute aproapele.
Am cunoscut-o „întâmplător“ pe sora Taisia. S-a întors la mănăstire, şi asta şi datorită mâinii pe care i-a întins-o cândva Pavel Crainic. Acum este călugăriţă. Şi aşa cum cele relatate despre ea sunt adevărate, aşa este şi restul Jurnalului.
Şi dacă totuşi vor fi unii care, dându-şi seama că îl cunosc pe autorul acestui Jurnal, se vor sminti aflându-i trecutul, aceştia mai bine vor considera că cele descrise aici sunt poveşti, că adevărul a fost amestecat cu fantezia. Da, cei care găsesc motive de sminteală, ar fi bine să considere că totul e doar o poveste comercială. Că totul este literatură...

Nicolae Jar


Cuprins
Cuvântul editorului 5
În loc de introducere 9

I. Întâlnirea cu lumea paranormalului 13
II. Primii paşi spre Absolut 19
III. Venerarea maestrului 43
IV. Iluminarea tantrică 59
V. Pe urmele marilor asceţi 80
VI. Swami Shivamurti şi „botezul“ indian 95
VII. Tainele lumii nevăzute 115
VIII. Întoarcerea fiului risipitor 141
IX. „Iubiţi-vă unii pe alţii...“ 334

În loc de epilog 344


Cititorii pot trimite impresiile
despre această carte pe adresa:
danionvasile@yahoo.com



Difuzare:
S.C. Supergraph S.R.L.
Str. Afinelor nr. 24, sector 4,
75136, Bucureşti
Tel./fax 01-336.79.13
e-mail: sophia@fx.ro


Societatea de Difuzare SUPERGRAPH
vă oferă posibilitatea de a primi prin poştă
cele mai bune cărţi de spiritualitate, teologie, cultură religioasă, filosofie
apărute la edituri de prestigiu.
Plata se face ramburs la primirea cărţilor;
taxele poştale sunt suportate de Supergraph.

Leave a comment and / or appreciate the article!

CLICK HERE :» http://www.radio-elshaday.de/

CLICK HERE :» http://www.radio-megapower.de/

CLICK HERE :» http://christliche-radiosender.blogspot.com/

CLICK HERE :» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/

Posted by: *DJ_DANY* ( ADMIN )