Acest site s-a nascut din dorinta si dor; dorinta de a fi de folos si dorul dupa oamenii cu care impartasim comuniunea de limba si credinta. Va invit sa treceti dincolo de aceasta prima pagina introductiva si sa descoperiti pe site o seama de materiale pe care vi le punem la dispozitie.

Sonntag, 15. Juli 2012

Jurnalul convertirii De la zeiţa morţii la Împăratul Vieţii






„...Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.
Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.“

Luca 15, 21-24

Pavel Crainic





Jurnalul convertirii
De la zeiţa morţii
la Împăratul Vieţii


Ediţie îngrijită de Danion Vasile






















Redactor: Corina Găgeanu

Coperta: Mihaela Voicu




























© Editura Sophia, pentru prezenta ediţie

ISBN 973-8207-29-0

Cuvântul editorului la prima ediţie*
Între zecile şi sutele de cărţi de pe tarabe a apărut un titlu nou: Jurnalul convertirii. De la zeiţa morţii la Împăratul Vieţii. Titlul stârneşte interes. Mărturiile scrise ale celor care s-au apropiat de Ortodoxie sunt destul de rare. Aşa că e firesc ca un astfel de titlu să atragă atenţia.
Oare despre ce este vorba în carte?
Nu avem de-a face cu un jurnal care stârneşte plictiseală, cu un jurnal care trădează afirmaţia victorioasă a unui om care spune: „M-am lepădat de erezie!“. Nu, cartea este de­scrie­rea unei minuni, este descrierea modului în care un tânăr din zilele noastre încearcă să răspundă dragostei dumnezeieşti.
Danion Vasile nu este un erou care a cucerit o cetate: el nu se mândreşte cu faptul că a părăsit întunericul ereziei. Ci e un om simplu care se miră şi se bucură că Dumnezeu i-a venit în întâmpinare, că Dumnezeu l-a luat de mână.
Înainte de a da mai multe amănunte despre modul în care ar trebui înţeleasă o astfel de mărturie, vom face câteva pre­ci­zări. În ultimii ani pe piaţa românească de carte reli­gi­oa­să au apărut volume de excepţie, dar, oricât ar fi de inte­re­san­te, ori­cât de atrăgător ar fi scrise sau oricât de înaltă ar fi sta­tu­ra du­hov­nicească a celor care le-au aşternut pe hârtie, ma­rea lor ma­joritate au o însuşire lesne de observat: sunt greu acce­si­bi­le omului modern care nu se află într-o legătură vie cu Bise­ri­ca. Excepţie fac cărţile de dialoguri duhovniceşti cu părinţi con­temporani sau vieţile cuvioşilor părinţi sau ale sfin­ţilor care au împodobit Biserica în acest secol al apos­ta­ziei şi al păcatului. Oamenii vor să vadă că se poate trăi creş­ti­neşte în aceste vremuri: au nevoie de dovezi concrete.
Omul zilelor noastre simte o anumită barieră între el şi Hris­tos. Poate citi Filocalia, poate citi scrierile Sfinţilor Pă­rin­ţi, dar, cu toate acestea, din lucrarea vrăjmaşului nu poate culege roa­dele duhovniceşti. De multe ori, în loc ca prin citire să îşi deschidă ochii inimii spre cele sfinte, el rămâne cu impresia că nu are cum să ducă o viaţă duhovnicească. Adică rămâne impresionat de ceea ce citeşte, dar nu îşi dă seama că şi el îşi poate îmbunătăţi propria vieţuire. Sfinţii au fost sfinţi... Iar noi suntem oameni. Şi de aceea ne putem ascunde în spatele ne­putinţelor şi slăbiciunilor noastre pentru a putea justifica împietrirea inimii.
Jurnalul convertirii este însă o carte care e primită cu mul­­tă deschidere de sufletele care, neavând curajul de a face pri­­mul pas pentru îndreptarea vieţii, nu se mulţumesc totuşi cu starea de fapt. Sunt oameni care, oricât de prinşi ar fi în pă­cate, oricât de tare ar fi molipsiţi de duhul lumii acesteia, nu reu­­şesc să se mintă pe ei înşişi şi să declare că sunt feri­ciţi. Sunt mulţi oameni care aşteaptă un semn de la Dum­ne­zeu; şi nu neapărat un semn minunat, ci o mână întinsă de cineva. Fiind puţin şovăitori, dar înţelegând cutremurătoarea impor­tan­ţă a pornirii pe drumul mântuirii, ei nu vor să facă primul pas din proprie iniţiativă. Aşteaptă ca printr-o întâm­pla­re neîn­tâmplătoare, printr-un sfat prietenesc, prin citirea unei cărţi sau, cel mai des, printr-o împrejurare nepre­văzută, să ca­pe­te putere.
Momentul primului pas e covârşitor. Unii oameni îl fac pur şi simplu, fără să se fi gândit vreodată că îl vor face. Cei care aştep­tau o mână întinsă nu vor şovăi să o primească. Numai că uneori această mână întinsă se apropie încetul cu încetul.
Uneori ninge mult şi dintr-o dată. În câteva ore se întinde un covor de zăpadă. Dar alteori zăpada se aşterne mai greu: ninge puţin, apoi zăpada se topeşte; abia după câteva ninsori pământul se înveşmântează în haină albă.
Fără a avea pretenţia că acest jurnal este o ninsoare pu­ter­ni­că, considerăm însă că pentru cei care îl citesc cu inimă des­chisă poate fi o ninsoare frumoasă. Şi aşa cum copiii ies afară şi privesc căderea fulgilor, aşa şi cititorii pot privi modul în care fulgii acestei cărţi le cad în inimi.
Cei care prefaţează cărţile ţin de obicei să arate cât de extra­ordinare sunt volumele respective, fără a se gândi şi la impactul pe care îl au asupra cititorilor. Încercăm să nu că­dem în această ispită. Şi precizăm: primele capitole, descri­ind experienţele prin care a trecut un yoghin tantric, pot fi smin­titoare pentru cei sporiţi în viaţa duhovnicească. Adică pen­tru cei care şi-au curăţit mintea de patimi şi în inimile că­ro­ra trăieşte Hristos. Pentru cei care, trăind în lume, au reuşit să nu mai fie ai lumii. Acest Jurnal nu este tipărit pen­tru ei. Ei au ce să citească, şi o astfel de carte nu le poate adu­ce folos duhovnicesc. Ba, dim­po­trivă, îi poate sminti şi îi poate apropia de duhurile cu care era „prieten“ autorul, înainte de a se converti.
În cazul în care unii ca aceştia au în familiile sau printre cunoştinţele lor persoane care s-au îndepărtat de Biserică pentru a căuta adevărul în altă parte, ar putea descoperi în această carte mecanismul prin care un om se lasă cucerit de rătăcire. Şi i-ar putea înţelege mai bine pe cei rătăciţi. Iar în cazul în care ajung la anumite fragmente care li se par smin­ti­toare, pot sări peste ele fără nici o reţinere. Mai bine să pierzi o relatare pătimaşă decât să îţi vatemi mintea. Oricum, valoarea de ansamblu a Jurnalului nu este micşorată nici dacă aceste fragmente sunt trecute cu vederea.
Despre conţinutul cărţii nu ar fi prea multe de spus: nici o carte nu are acelaşi farmec dacă îi ştim de la început conţi­nu­tul. Totuşi, încă o precizare ar putea fi folositoare. Dacă în prima par­te aflăm despre o sumedenie de experienţe spiritua­le interesante, în cea de-a doua locul acestor experienţe este luat de cuge­tări, dialoguri purtate de autor cu părinţii care i-au marcat viaţa. Şi, uneori, aceste dialoguri nu oglindesc cu aceeaşi febrilitate frământările autorului: interesul stârnit de cugetări se ridică mai greu la interesul pe care îl trezeşte succesiunea faptelor prezentate în primele capitole.
Dacă Jurnalul ar fi lipsit de ultimele pagini, cartea ar fi fracturată: am vedea povestea trecerii unui om de la yoga la credinţa creştină. Ce i-a adus această credinţă? Icoane? Le putea ţine în casă şi ca yoghin. Muzica psaltică? O putea as­cul­­ta şi ca yoghin. Nu, credinţa creştină i-a adus altceva: da­rul de a şti să Îl iubească pe Dumnezeu, de a şti să îi iubeas­­că pe oameni şi de a fi gata să îşi pună sufletul pentru ceilalţi.
Întâlnirea cu moartea din ultimul capitol e emoţionantă: e confirmarea faptului că adevărata credinţă se arată în fapte, că procesul convertirii nu s-a limitat la acceptarea raţională a învăţăturii ortodoxe. După ce terminăm lectura cărţii înţe­le­gem altfel partea de jurnal care începe cu prima spovedanie a fratelui Danion Vasile: înţelegem că elementele care ni se pă­reau disparate, adică mulţimea de cugetări, de dialoguri sau de citate din Sfinţii Părinţi nu sunt altceva decât cărămizile care au stat la temelia formării unui suflet creştin.
De când s-a lepădat de rătăcire, Pavel Crainic a avut obse­sia mărturisirii lui Hristos. Şi, lucru care părea puţin pro­ba­bil în zilele noastre în care domneşte o pace care nu are prea multe în comun cu pacea pe care a voit să o aducă Hris­tos, el a avut ocazia să dea această mărturie jertfelnică. A avut de ales între a-şi pune viaţa pentru aproapele său şi a prefera să fugă de cruce, evitând primejdia morţii.
Cam atât ar fi spus despre Jurnal. Mai mult va vorbi el singur...


În loc de introducere
Părintele Bartolomeu mi-a dat un telefon şi m-a rugat să vin la mănăstire cât pot de repede. Mi-a spus că are o surpriză pentru mine. Şi iată că am ajuns în faţa chiliei sale, nerăbdător ca un copil care aşteaptă darurile de Crăciun. Părintele ieşise să ia ceva de pe verandă.
– Sărut-mâna, părinte, blagosloviţi!
– Dumnezeu să te binecuvânteze. Da’ repede ai mai ajuns.
– Am făcut autostopul.
– Ce face Claudia, ce vă face voinicul?
– Claudia e la şcoală, vine după-masă. Iar piticul e la socri.
– Hai, intră înăuntru, să cunoşti pe cineva, pe un părinte din Basarabia, părintele Arsenie. O să îţi placă mult.
Am intrat şi am văzut un părinte tânăr, cam de douăzeci şi cinci de ani. Avea un chip foarte liniştit.
– Părinte Arsenie, acesta e ucenicul despre care v-am vorbit, care lucrează la editură, a zis părintele Bartolomeu.
– Ne-am întâlnit la momentul potrivit, a spus cu o voce domoală părintele Arsenie. Înseamnă că a fost voia lui Dum­ne­zeu. Eu sunt venit pentru câteva zile în ţară, trebuie să re­zolv nişte probleme. Printre altele, stareţul meu, părintele Rodion Jar, m-a rugat ca, dacă este posibil, să încredinţez unei edituri o carte pe care o consideră foarte interesantă, Jurnalul convertirii.
– Şi când mi-a zis de carte m-am gândit imediat la tine, a continuat părintele Bartolomeu.
– Părintele stareţ a şovăit multă vreme dacă să dea sau nu la tipar această carte. Şi mi-a zis: dacă în scurtul drum prin România reuşeşti să o dai vreunei edituri, înseamnă că este de la Dumnezeu să apară. Iar dacă nu, va rămâne aşa, bătută la maşină, şi o vom da să o citească pelerinilor care vin la noi atinşi de învăţături străine, de învăţături rătăcite.
– Danion, după terminarea Facultăţii de Teologie, a făcut chiar un an de specializare în Sectologie, despre New Age, yoga, reîncarnare. Aşa că teritoriul învăţăturilor rătăcite nu îi este străin.
– Părinte Arsenie, eu pregătesc pentru tipar o carte, „Dărâmarea idolilor“; nu după multă vreme o să vă trimit un exemplar.
– În „Jurnalul convertirii“ tot despre yoga e vorba. Mai precis, despre convertirea unui yoghin la dreapta credinţă.
– Şi Danion a trecut, cu mulţi ani în urmă, prin această mare cursă diavolească, prin yoga...
– Da, părinte Arsenie. Am făcut yoga, m-am închinat zeiţei morţii, am ţinut posturi aspre, o săptămână am trăit nu­mai cu aer şi cu putere de la diavol. Am avut capacităţi vin­decătoare, am văzut „extratereştri“ şi am fost călăuzit prin vise de către „îngeri“; parcă m-am încăpăţânat să cu­nosc toate feţele rătăcirii. Dar Domnul nostru Iisus Hris­tos, ştiind că am ajuns în mocirlă numai din dorinţa sinceră de a cunoaşte adevărul, a venit şi m-a scos la lumină, spălân­du-mă cu dragostea Sa tămăduitoare. Şi de atunci îmi doresc să vorbesc tuturor despre adevărul Bisericii, combătând ră­tă­cirile care m-au ţinut departe de Hristos.
– Ciudate coincidenţe, a zis părintele Arsenie. Autorul Jurna­lului convertirii a avut un traseu care seamănă izbitor cu al tău. Şi el s-a închinat zeiţei morţii, Kali...
– Sunt mii de oameni în România care o venerează. Cei care practică yoga în şcoala lui Tăureanu primesc această iniţiere. Dintre ei s-au convertit la credinţa creştină destul de mulţi, aşa că orice coincidenţă e explicabilă.
– Dar şi tu, şi autorul Jurnalului aţi trăit o săptămână fără hrană.
– Asta e puţin. Eram câţiva care vroiam să călcăm pe urme­le marilor asceţi ai Orientului. Şi ne luptam să renun­ţăm la hrană. Am un prieten, Liviu, care a trăit peste patru­zeci de zile numai cu apă. Şi mergea şi la serviciu în acest timp. Bine că Dumnezeu l-a adus în Biserică. Deci asemă­nă­rile cu autorul Jurnalului sunt fireşti. Chiar, spuneţi-ne, cine e autorul?
– Un anume Pavel... Fratele părintelui Rodion, Nicolae, venind acum câţiva ani în România, mergea de la o mănăstire la alta, prin Moldova. La un moment dat, ca să ajungă la Mănăstirea Sihăstria, a luat autostopul. Când au ajuns la Mânăstirea Secu, un tânăr care mergea cu aceeaşi maşină a coborât, uitându-şi în maşină o plasă (când am auzit, inima a început să îmi bată cu putere). De-abia la Sihăstria şoferul a găsit plasa şi, aflând că fratele părintelui stareţ vroia să se întoarcă după-masă la Secu, i-a dat plasa pentru băiat. Nicolae s-a întors, dar nu l-a mai găsit. Băiatul plecase. În plasă, cu câteva mere, era acest jurnal. Nicolae s-a uitat puţin pe el şi, văzând că este despre convertirea unui yoghin, l-a păstrat. Era curios să afle cât mai multe amănunte despre ceea ce se întâmplă cu aceşti rătăciţi. Ajuns în Basarabia, i-a arătat jurnalul părintelui stareţ, care l-a citit cu atenţie. I-a plăcut foarte mult. Şi vrea să fie citit de cât mai multă lume.
Cu răsuflarea tăiată m-am uitat întrebător spre părintele Bartolomeu. Dar nu a înţeles de ce îl privesc aşa.
– Pot să văd jurnalul? am întrebat frecându-mi mâinile de nerăbdare.
– Ia uite, câtă grabă! s-a mirat părintele Arsenie. Bineînţeles că poţi să îl vezi. Poţi chiar să îl tipăreşti.
Părintele Bartolomeu, cu aerul unui părinte care i-a dat copilului o jucărie, mi-a spus:
– Doar pentru asta te-am chemat aici...

I. Întâlnirea cu lumea paranormalului
3 august 1990
Am trăit o minune... Pentru prima dată în viaţa mea am avut de-a face cu o manifestare a puterilor paranormale, ma­ni­festare care m-a marcat foarte tare. Începând de astăzi, viaţa mea se va schimba. Începând de astăzi, voi face toate eforturile pentru a urca pe treptele desăvârşirii. Jurnalul pe care îl încep acum va fi un martor al experienţelor mele spi­ri­tuale. În el voi scrie tot ceea ce voi simţi mai deosebit. Mi-am dat seama că, în ceea ce priveşte experienţele spi­ri­tu­a­le, nu mulţi pot înţelege ceea ce le spui. Te pot considera ne­bun. Ori Jurnalul nu mă va incomoda cu întrebări stupide: va şti că ceea ce scriu este adevărat.
Pe de o parte, nici mie nu mi-ar fi uşor să cred dacă cineva mi-ar relata că a trăit ceea ce mi s-a întâmplat astăzi. Dar ştiu că nu a fost o iluzie: a fost butonul care mi-a aprins motorul min­ţii ca să dau la o parte toate micile probleme care îmi răpesc timpul, şi să pornesc pe drumul spre cer.
Ceea ce mi s-a întâmplat a fost minune, mai ales pentru că mi-a demonstrat, fără putinţă de tăgadă, că oamenii au puteri paranormale, că oamenii au puteri de care nu îşi dau seama şi pe care nu se pricep să le pună în valoare.
Sper ca, peste ani şi ani de zile, când memoria îmi va mai slăbi, când îi voi uita pe unii dintre cei pe care îi voi pomeni aici, recitirea acestui jurnal să fie un moment cât se poate de plăcut. Amintirea Marelui Drum spre cer, cu suişurile şi coborâşurile sale, va avea ceva din înălţarea sufletească pe care o simt eroii care şi-au biruit duşmanii: sunt plini de răni, dar victoria le aparţine.
Şi pentru că numele se pot uita uşor, voi face nişte mici precizări care, la bătrâneţe, mă vor ajuta să mi-i aduc amin­te pe cei cu care mi s-a intersectat destinul.
Iată cum s-a întâmplat: m-am dus în vizită la Cristina Andrei, care a fost eleva preferată a mamei. Acum are vreo douăzeci şi trei de ani. Am vorbit cât am vorbit şi, la un mo­ment dat, eu am spus o minciună banală, nici nu îmi aduc aminte care. Nu îmi putea trece prin cap că o exa­ge­ra­re mă poate lovi ca un ciocan.
În clipa în care am minţit-o, am simţit cum din ea iese o putere aproape fizică, putere care mă îndepărta de Cristina. M-am dus spre perete, speriat, şi îmi venea să sar pe fereas­tră, căci nu mai suportam energia care ieşea din ea. Norocul meu a fost că ea şi-a dat seama că trebuie să iasă cât mai re­pede pe uşă. Eu nu mă gândeam să ies din cameră, pentru că asta presupunea să trec pe lângă Cristina şi mi-era teamă că aş fi fost lovit mult prea tare de puterea ei.
După câteva secunde, m-am liniştit. Cristina s-a întors în cameră şi lucrurile au intrat în normal.
„Ştii de ce cred că ţi s-a întâmplat asta? Poate pentru ca să înţelegi că ai greşit. Te-ai jucat cu minciuna. Minciuna înseamnă să te uneşti cu puterile întunericului. Şi pentru că m-ai minţit pe mine, iar eu încerc să slujesc cât mai mult Adevărul, puterea adevărului a ieşit din mine.“
Mă simţeam ca în faţa unei zeiţe: „Crezi că există puteri ale întunericului? Ce ştii despre existenţa lor?“, am în­tre­bat-o plin de curiozitate.
„Cu mine e o poveste lungă. Eu însămi am folosit mai demult aceste puteri. Şi ceea ce ţi s-a întâmplat ţie e aproape nimic. Eu am fost la o vrăjitoare care în faţa ochilor mei a ridicat o masă de la pământ, la mai mult de jumătate de metru, numai cu puterea vrăjilor.“
Cristina nu îşi dădea seama că am simţit atât de clar acea putere care mă izbise, încât nu m-aş fi mirat dacă atunci s-ar fi ridicat în aer masa de lângă noi. Cristina nu părea prea sur­prin­să de experienţa prin care am trecut. Din afară nu pare ceva prea palpitant. Dar pentru mine a fost ca o minune. Oricum, discuţia care a avut loc fusese cea mai interesantă discuţie pe care o purtasem în viaţa mea.
„Să ştii că eu am slujit puterilor întunericului, fără să ştiu exact ce fac. Ghiceam în cărţi cu o precizie extraordinară. În liceu, aveam o profesoară care mă chema des în laboratorul de geografie şi mă punea să îi ghicesc. Prima oară, când i-am spus că bărbatul ei o înşală, când i-am spus cum arată amanta acestuia, era să sară să mă pocnească. Dar, urmărindu-şi bărbatul, şi-a dat seama că nu minţeam. Cărţile îmi arătau multe dintre secretele oamenilor.
Eu simţeam că este ceva în neregulă, dar nu îmi dădeam seama că ghicitul în cărţi este chiar lucrare drăcească. Abia după ce am cunoscut-o pe vrăjitoarea aceea mi-am dat sea­ma că foloseam aceleaşi puteri.
Şi am început să am coşmaruri. Visam biserici dărâmate, şi o voce mă tot întreba: Dumnezeu sau diavolul? Mi-am dat seama că trebuia să renunţ la ghicit. De atunci am simţit cum a intrat soarele în viaţa mea. Îmi este bine.“
Parcă vedeam un film de groază. Când auzeam povestea Cris­tinei, o trăiam cu intensitate, de parcă mi s-ar fi întâmplat mie.
„Aş vrea să am şi eu puterea ta, aş vrea să am şi eu ener­gia pe care am simţit-o că ieşea din tine.“
„Ehe, mulţi ar vrea să o aibă, dar trebuie să ai şi o înzes­trare nativă. Ce zodie eşti?“
„Leu.“
„A, e bine, şi eu sunt tot Leu. E o zodie de foc, o zodie foar­te puternică. Stai sub semnul soarelui.“
Mi-am adus vag aminte cum am citit în jurnalul mamei că, nou-născut fiind, când tata m-a văzut pentru prima oară, m-a ridicat în sus şi plin de exaltare a zis ceva de genul: „Soare, al tău să fie...“
Iată că o vorbă spusă aparent la întâmplare, avea ceva adevăr în ea.
„Cristina, şi ce ar trebui să fac pentru a căpăta puterea ta?“
„Sunt mai multe căi. Fiecare are de fapt propria cale. O cale este cea a Bisericii, numai că foarte puţini oameni ajung sfinţi. O altă cale este yoga.“
„Yoga? Păi eu fac exerciţii yoga de doi ani.“
„Bănuiesc că tu faci doar asane, nu? Exerciţiile pentru corp sunt bune, dar ele au rolul de a pregăti mintea pentru practica meditaţiei.“
„Da, eu am făcut mai ales asane, după cartea lui Tufoi. Cât priveşte meditaţia, am încercat să mă folosesc de câteva cărţi, dar fără prea mult succes. Oricum, cu ajutorul asanelor am scăpat de hepatită foarte repede. În a cincea zi de inter­na­re am rugat-o pe doctoriţă să îmi facă analizele, spunându-i că sunt sănătos. Nu m-a crezut, dar văzând rezultatele ana­li­ze­lor, mi-a dat drumul a doua zi. Pacienţii care stăteau cu mine în salon râdeau văzându-mă cum stau în cap sau cum fac alte exerciţii, dar am fost externat înaintea lor, deşi intra­sem ultimul în spital.“
„Pentru a progresa ai nevoie de un maestru.“
„Şi cum să găsesc un maestru?“
„Caută. Maeştrii adevăraţi sunt foarte rari. Poţi începe cu un maestru mai slab, de la care să înveţi alfabetul căii spiri­tua­­le. De fapt, important este să faci primul pas, şi apoi o să îţi iasă în cale marele maestru de care ai nevoie. Uite, am auzit că pe 1 octombrie încep nişte cursuri de yoga la Casa Studen­ţi­lor. Du-te şi vezi cum ţi se pare. Am auzit păreri foar­te con­tro­versate despre cel care le ţine, Costache Tăurea­nu. Unii zic că e un om dubios, un depravat, dar alţii zic că este cel mai mare guru din lume.“
„˚ie cum ţi s-a părut?“
„Eu nu l-am cunoscut, dar am auzit vorbindu-se despre el prin facultate. Cred că cel mai bine este să îţi dai singur sea­ma ce fel de om e. Dacă e dubios, îl poţi părăsi imediat. Dacă e sfânt, îl poţi urma până la sfârşitul vieţii. Dar, pentru a face primul pas pe calea yoghină, trebuie să fii foarte hotărât.“
„Să ştii că încă din clasa a şaptea regret că nu m-am născut în India, că nu am avut posibilitatea de a trăi între asceţii care se hrănesc cu câteva boabe de orez pe zi.“
„A, e bine că ţi-ai dorit să mergi pe urmele lor. Spune-mi, ai avut până acum vreo revelaţie?“
„Revelaţie, nu; dar în copilărie, după ce am intrat în prima biserică catolică, unde am văzut în imagini viaţa lui Iisus Hris­tos, noaptea am visat că îl duceau pe Hristos să îl răstig­neas­că. Şi când a căzut pe drumul crucii, am vrut să iau eu crucea, să Îl ajut pe Hristos.“
„Aşa cum a luat-o de fapt Simon din Cirene.“
„Îmi aduc aminte foarte vag visul, şi în timp am uitat exact ce am visat, dar ştiu că m-a impresionat. ˚ineam foarte mult la un crucifix pe care îl are o rudă de-a mea, crucifix de­spre care se zice că este de la Muntele Athos.“
„Şi nu te-ai apropiat de Biserică?“
„Ai mei nu ne-au crescut aproape de Biserică. Eu am fost atras de descoperirile ştiinţei, care arată că omul se trage din maimuţă.“
„Astfel de descoperiri sunt de fapt escrocherii, care au fost combătute cu argumente cât se poate de clare.“
„Eu am preferat să nu mă las influenţat de credinţele bă­beşti şi să fiu de partea oamenilor de ştiinţă. Când m-a între­bat o cunoştinţă, prin clasa a şaptea, dacă eu cred în Dum­ne­zeu, i-am răspuns plin de mândrie: Cred în calculatoare“.
„Şi totuşi cum ai aflat de practicile yoga?“
„A adus tata acasă nişte cărţi, de Tufoi, Rajneesh şi alţi autori. Am încercat să practic magia albă, dar nu am avut nici un rezultat. După moartea mamei însă lucrurile s-au schim­bat. Am încercat să fac spiritism, după o metodă originală. Mi se părea că aud voci, că mi se spun lucruri din viitor. De exemplu, am auzit că la treapta întâi voi avea la română un anumit subiect, că voi pica examenul, dar că voi fi mutat în cele din urmă la liceul la care am dat. Şi că la treapta a doua voi intra fără probleme.“
„Şi aşa a fost?“
„Până acum da, să văd cum o fi la treapta a doua. La română am avut subiectul respectiv, am picat examenul şi am fost repartizat la un alt liceu. Dar, după primul trimestru, toată clasa de picaţi am fost mutaţi la liceul la care am dat.“
„Şi cum ţi s-au părut lucrurile astea?“
„Nu ştiam nici eu prea bine cât e de serioasă joaca mea. Mă gândeam că totul poate fi doar o coincidenţă.“
„Ar fi fost culmea coincidenţei.“
„Oricum, eram atât de preocupat de primele poveşti de iubire pe care le-am trăit în liceu, încât nu aveam timp să mă gân­desc la altceva, nu aveam timp pentru preocupări spirituale.“
„Şi asane când făceai?“
„Asane am făcut mai ales în clasa a opta. Tot în acel an, uneori, când vroiam să chiulesc, folosindu-mă de autosu­ges­tie făceam în aşa fel încât arătam foarte palid, şi profesoarele mă învoiau fără probleme. Am încercat să ies din trup, să fac călătorii astrale, dar nu am reuşit. Am încercat şi să îmi modific bătăile inimii, dar am auzit că e periculos şi am renunţat.“
„Ai mai avut şi alte premoniţii în afara celor despre liceu?“
„Da, despre moartea mamei. Eu nu credeam în vise, dar înainte să moară mama am fost într-o tabără şi am visat că îmi cad dinţii. Mă tot frământam că mama va muri. Când m-am întors din tabără m-am bucurat să văd că e bine, dar peste câteva zile a murit. Ştii cum.“
„Da, pe mine m-a marcat mult moartea ei, doar ştii cât o iubeam. Să nu mai vorbim despre asta. Să revenim la yoga.“
„Ştii, eu vroiam să practic asceza yoghină şi ca să îmi cu­răţ mintea şi trupul pe care le-am întinat ca un prost.“
„Eşti doar un puşti de 16 ani, ai avut deja parte de aşa ceva?“
„M-am gândit că merită să cunoşti plăcerile trupului. Şi am avut ocazia să le cunosc. Nu te mai uita la mine aşa. Vreau să termin cu prostiile, vreau să devin un ascet. De-abia aştept să merg la cursurile de yoga.“
Toată seara m-am gândit la întâlnirea noastră. A fost mâna lui Dumnezeu să mă întâlnesc cu Cristina.

II. Primii paşi spre Absolut
20 septembrie 1990
Tata m-a dus la un yoghin, domnul Ene Ceacâr, care mi-a vorbit despre centrii de forţă. Îl cunoaşte pe maestrul Tău­rea­nu şi îl apreciază mult. Mi-a zis să stau liniştit, că numai cei care nu sunt elevaţi spiritual pot avea ceva împotriva acestui guru. Guru, care înseamnă maestru în hindusă, e un cuvânt care îmi place. Sună misterios.
25 septembrie 1990
În jurnalul mamei am citit cum, fiind gravidă în primele luni, când încă nu se putea observa că este însărcinată, i s-a întâmplat ceva deosebit. Când a dus-o mamaie la Biserica Sfânta Vineri, cea dărâmată mai apoi de Ceauşescu, acolo o femeie bătrână, cu o privire misterioasă, i-a spus: „Doamnă, veţi naşte un băiat frumos ca un fecior de împărat...“ Oare cum de a ştiut că mama e gravidă? Şi de unde a ştiut că va naşte un băiat?
Oricum, poate că afirmaţia ei a avut un sens spiritual. Poate că s-a referit la traseul meu spre cer. Poate că sunt unul dintre aleşii care au puteri mai mari decât ale celorlalţi. Oricum, sper ca prin yoga să ajung la iluminare, să ajung la desăvârşire.
2 octombrie 1990
Am ajuns, cu mare greutate, la deschiderea cursurilor de yoga. Am întârziat mult, am prins numai ultima parte. Maes­trul Tăureanu nu pare un om ieşit din comun. La sfârşitul în­tâl­nirii s-au pus întrebări interesante. Totul e să merg la curs. Acolo voi vedea exact dacă el este maestrul de care am nevoie.
7 octombrie 1990
Prima şedinţă de yoga, într-o sală de sport a şcolii nr. 121. La începutul exerciţiilor am fost rugaţi să dăm jos obiectele de metal pe care le avem. Mi-am dat jos lănţişorul de argint, şi acolo l-am uitat.
În primele luni ale cursului vom învăţa mai ales asane, pentru a scăpa de blocajele energetice. După prima şedinţă mă simt revigorat, mă simt mult mai uşor. Îmi este foarte bine. La sfârşit s-au vândut nişte broşurele. Eu am ajuns la urmă, când mai aveau doar broşurica despre „Secretele amo­rului taoist“. În lipsă de ceva mai bun, am cumpărat-o pe asta. E vorba de folosirea energiei sexuale, despre semnele după care se recu­noaş­te intensitatea trăirii actului sexual şi de altele asemenea. Am dat banii degeaba, eu vreau să fiu ascet. Am auzit vorbin­du-se despre tantrism, despre arta de a transforma sexualitatea în cale spirituală, dar aşa ceva nu este pentru mine.
Un lucru îmi este clar: maestrul, Costi, ştie o sumedenie de practici ezoterice. Ceea ce aflăm de la el nu se găseşte scris în altă parte. Secretele se transmit numai de la maestru la dis­ci­pol. Ceea ce apare în cărţile de yoga nu e adevărata yoga.
Învăţăturile spirituale sunt de două feluri: ezoterice şi exo­te­rice. Cele exoterice sunt cele la care are acces toată lumea, care se găsesc în cărţi, care sunt propovăduite de marile religii.
Cele ezoterice sunt cele pe care le ştiu numai marii ini­ţi­aţi, cum este Costi. Nu ştiu cum le-a primit, şi nici de la cine, dar voi rămâne alături de el cel puţin până când voi afla tot ceea ce ştie el.
Am auzit că Gingis-han, înainte de a fi conducător al hoardelor însetate de sânge, a fost ucenicul unui mare şaman. Şi că şi-a ucis învăţătorul pentru a-i lua puterea. Ideea asta, de a folosi un maestru până la ultima limită, are ceva inte­re­sant. Voi lua de la Costi tot ce se poate.
Şi poate că, stând lângă el, voi înţelege că el nu este nu­mai o colecţie de informaţii ezoterice, ci că este chiar maes­trul de care am nevoie până la capăt.
10 octombrie 1990
Sunt hotărât să fac programul de asane în fiecare zi. Eu ştiu deja multe exerciţii pe care colegii mei le vor afla mult mai târziu. Ni s-a atras atenţia ca nu cumva să facem asane din cărţi, înainte ca ele să ne fie predate. Riscăm să le facem greşit şi să ajungem la un dezechilibru energetic. Eu totuşi sunt plin de râvnă. Vreau să progresez cât mai repede.
Sunt între cei mai mici de la sală, şi asta mă complexează puţin. Cred că între două sute de începători sunt numai cinci elevi. Majoritatea sunt oameni cu serviciu. Mai este şi o grupă de studenţi. Nu ştiu dacă m-ar fi primit acolo.
Oricum, sunt destui tineri şi la noi. Andra îmi place foarte mult. Are corpul foarte elastic şi face exerciţiile perfect.
Nu mă pot obişnui cu aspectul lui Costi. Nu este un bărbat frumos, nu ştiu cum de atâtea fete de la curs sunt îndrăgostite de el. Şi are nişte unghii lungi, aproape ca de vrăjitoare. Ca să nu îi curgă energia din degete.
Mi-aş fi dorit un maestru bătrân, cu barbă albă, care să aibă puţini discipoli. Cât de prost sunt... Risc să nu apreciez adevărata valoare a lui Costi.
14 octombrie 1990
Mi-am cumpărat fotografia lui Iisus, aşa cum arăta când L-au răstignit pe cruce. Descoperirea aceasta uriaşă, prin care omul poate avea acces la cronicile akashice, adică la me­mo­ria timpului, este cea mai importantă descoperire din lume. Deocamdată este ţinută în secret, ca nu cumva nişte ticăloşi să pună mâna pe ea şi, folosindu-se de anumite secrete la care ar putea avea acces, să distrugă Pământul.
Când invenţia va fi recunoscută oficial, când vom putea avea acces neîngrădit la secretele trecutului, vom putea şti exact cum a fost făcută lumea, ce au învăţat maeştrii şi nu am aflat până acum...
Biblia nu va mai fi de nici un folos: din moment ce vom avea filmul complet al vieţii lui Iisus, de la naştere şi până la răstignire, textele biblice vor fi de prisos. Vom avea predicile lui pe bandă video. Şi vom avea confirmarea clară a faptului că el s-a iniţiat în Orient.
Poza pe care mi-am cumpărat-o a fost făcută cu ajutorul unei pietre de pe Golgota (este nevoie de un obiect care să fi fost martor al evenimentelor trecute). Poza seamănă cu chipul de pe Giulgiul din Torino.
Mă gândesc că poate de asta se zice în folclor că uneori codrii vorbesc despre faptele de vitejie ale eroilor: codrii sunt tocmai obiectele care au păstrat amprenta cronicilor akashice.
6 noiembrie 1990
Între învăţăturile cele mai importante pe care le-am asi­mi­lat de când am venit la yoga este cea privitoare la reîn­car­na­re. Unul dintre primele vise din copilărie, cum am intrat din altă lume în trupul pe care îl am acum, ar putea fi de fapt o reminescenţă din viaţa anterioară.
Încă de când aveam zece ani bunica lui Gabi mi-a vorbit despre reîncarnare, şi mi s-a părut o chestie interesantă.
Iată că acum mi s-au lămurit toate nedumeririle. Am citit multe mărturii ale celor care şi-au adus aminte de vieţile trecute. Aceasta este o dovadă de necontestat a faptului că reîncarnarea există. Sunt sute şi mii de dovezi în acest sens. Iar Biserica vrea să îi păcălească pe oameni că după moarte există o singură Judecată, şi gata. Biserica nu poate face faţă dosarului de mărturii pro-reîncarnare.
Cea mai mare mişelie a Bisericii este faptul că a scos din Scriptură toate referirile la acest subiect. De fapt, aproape toa­te. Iisus zice clar despre sfântul Ioan Botezătorul: „El este Ilie“. Adică: „El este reîncarnarea Sfântului Ilie“. Nimic mai clar.
8 noiembrie 1990
Îmi este din ce în ce mai uşor să fac „asana mortului“, relaxarea. Faptul că am practicat această tehnică în clasa a opta, vreme de mai multe luni, îmi este de mare folos. Cred că nu va fi prea greu să îmi părăsesc trupul şi să pornesc în călătoriile astrale. Şi asta nu pentru vreo joacă de copil. Nu mă atrage gândul de a intra cu spiritul în casele prietenilor mei. Ci îmi doresc să ajung în India, la marii maeştri, sau pe alte planete. Cum o fi viaţa acolo?
Am vorbit cu Andra despre extratereştri. Ea îşi doreşte mult să intre în legătură telepatică cu ei. Când i-am spus că eu i-am văzut de două ori s-a mirat.
Prima oară, când jucam badminton cu Florin în Herăstrău. Când să dau cu paleta în fluturaş, am văzut o navă de lumină, mult mai mare decât un avion, cum zbura deasupra mea. Am rămas cu paleta în aer, nevenindu-mi să îmi cred ochilor. Florin nu a văzut nimic. Ce aiurea e să scrii amintiri... Parcă aş fi pensionar: „Mai ţii minte, nene, cum era în armată?...“
Oricum, e bine să am scrise şi astfel de amintiri. A vedea extratereşti nu e ceva obişnuit. Şi nu merită să uit nimic din contactele mele cu alte lumi.
A doua oară, am văzut o rază de lumină zburând printre blocuri, care în spate avea o urmă din ce în ce mai palidă. Au văzut-o şi alţi copii de pe stradă. Poate era tot o navă, una mai specială. Sau poate era cine ştie ce manifestare a vreunui spirit.
9 noiembrie 1990
Încercam să fac asana arborelui, dar cu mâinile şi capul lăsate pe spate, când, din cauza valurilor de energie pe care o asimilam, am căzut la pământ. Dacă nu aveam un scaun lângă mine, m-aş fi lovit mult mai tare. Nu mă aşteptam ca acest exerciţiu să îmi ofere atâta energie. Am făcut prea mul­te asane dimineaţă şi am greşit undeva. Altfel nu se explică acest accident energetic.
10 noiembrie 1990
La petrecerea Sofiei din Liceul Caragiale, m-am îndră­gos­tit de o tipă mişto: Diana. Am mai ieşit de câteva ori cu ea şi pare a fi o relaţie de durată. Am început să mergem la nişte cursuri gratuite de engleză, pe care le ţin nişte sectanţi la Liceul 32.
Diana nu pare interesată de yoga, dar e o tipă foarte fru­moa­să, aşa că nu contează.
11 noiembrie 1990
Mi-am cumpărat o poză cu Ramana Maharishi. Mă simt atras până şi de numele lui. De parcă între noi ar exista o veche legătură mistică. Poate că marii maeştri au grijă de toţi cei care vor să urce pe muntele desăvârşirii. Acasă am făcut o meditaţie cu Maharishi.
13 noiembrie 1990
La cursurile de engleză m-am descurcat foarte bine. Ba chiar am încercat să răspund în aşa fel încât să îi zgârâi un pic pe sectanţi.
Diana mi-a spus un lucru pe care nu l-a mai spus nimănui: una dintre amintirile care au marcat-o foarte mult în copilărie a fost că îi auzea pe părinţii ei cum făceau dragoste în camera ve­cină: ea, fiind mică, nu ştia exact ce fac şi, auzind sunetele se speria. A ţinut să îmi spună acest amănunt ca să ştiu de ce are o mică rezervă faţă de dragostea trupească. Am asigurat-o că voi sta cuminte, deci nu are de ce să se mai gândească la aşa ceva.
Cred că părinţii ei au greşit că nu s-au gândit şi la ea. Poa­te că o astfel de amintire îi va afecta mai târziu viaţa sexuală.
16 noiembrie 1990
Oare ce am fost în reîncarnarea trecută? Mi se pare foarte interesant de ştiut. Există anumite cărţi prin care pot afla, dar nu am prea mare încredere în astfel de calcule. De la nişte cărţi din astea a apărut explozia de Cleopatre pe piaţă. La tot pasul numai regine, sfinţi, rishi sau alte fiinţe importante. Aproa­pe nimeni nu vrea să zică că a fost gunoier sau femeie de ser­vi­ciu. Cei care au prea mare încredere în cărţi caută să se auto­mă­gulească. Eu, până nu voi avea vreo revelaţie sau până nu îmi va spune vreun clarvăzător vieţile mele trecute, nu voi căuta să îmi aflu trecutul: nu îmi arde să îmi fur singur căciula.
18 noiembrie 1990
Ni s-a predat asana cobrei. Cu corpul într-o poziţie ase­mă­nă­toare şarpelui gata de atac, trebuia să simţim energia din Ana­hata Chakra, centrul afectivităţii. M-am simţit plin de o iubire intensă, dar ciudată. Simţeam că iubesc mult, mult de tot, dar nu ştiam ce anume iubesc. Ori, iubirea e legată de ceva precis. Oricum, energia care se asimilează cu ajutorul asanelor este uşor de simţit: acum nu se mai pune problema dacă ţin sau nu la aproapele meu, ci cât de mult ţin la aproapele meu.
Yoga oferă cel mai fin barometru al stărilor sufleteşti. Şi nu numai. Pot simţi câtă energie sexuală am sau cât de încăr­ca­tă este Manipura Chakra.
21 noiembrie 1990
Am început să chiulesc cu Diana de la pregătirea la en­gle­ză ca să ne plimbăm prin parc. Facem bătături la gură de cât ne sărutăm. Maică-sa ţine la mine. E destul de greu să merg după-mesele până la ea, căci nu prea mai sunt autobuze spre Bucureşti. De mlte ori vin cu autostopul. Dar merită. Mă bu­cur tare mult că ne iubim. Ea este fană a formaţiei „Roxette“. M-a molipsit şi pe mine. Dansăm până ne plictisim.
Mă bate gândul să fac dragoste cu ea, dar cred că nu ar fi prea bine. O dată ce am luat hotărârea să fiu un băiat cu­min­te, nu vreau să trec peste ea. Totuşi, de la atâtea mângâieri am dureri mari şi sunt nevoit să mă masturbez. La cursul de yoga ni s-a zis că energia seminală trebuie economisită, chiar şi în timpul actului sexual. Deci ceea ce fac eu e o risipă inutilă, dar am dureri prea mari.
Nu sunt mulţumit de această scădere, dar nu vreau nici să renunţ la săruturile pasionale ale Dianei.
23 noiembrie 1990
M-a impresionat o parabolă hindusă despre micimea tutu­ror religiilor: într-o zi trei orbi s-au întâlnit pentru a exa­mi­na un elefant. Primul i-a atins piciorul cu mâna şi a zis: „Ele­fan­tul este precum o coloană de piatră“. Al doilea a pi­păit trom­pa şi a zis: „Ba este ca un şarpe“. Al treilea om a pi­păit pân­te­cul şi a zis: „Nu, este ca un vas mare“. Şi au înce­put să se certe. Un trecător i-a întrebat de ce se ceartă şi, după ce a aflat cauza, le-a zis: „Nu aţi înţeles cum e de fapt elefantul. El nu arată nici ca o coloană, nici ca un şarpe, nici ca un vas. Deşi picioarele sale sunt ca nişte coloane, trompa sa e ca un şarpe şi pântecele său e ca un vas mare. Elefantul este alcă­tuit din toate acestea: picioare, trompă şi pântec.“
Aşa se ceartă toate religiile şi toate confesiunile; aşa se cear­­tă creştinii cu evreii şi cu musulmanii, catolicii cu orto­doc­­­­şii şi cu protestanţii. Toţi sunt orbi şi au pretenţia că Dum­­nezeu ţine cu ei. Dar greşesc.
Numai iluminaţii, numai sfinţii sunt capabili să privească adevărul în faţă. Ei văd că în spatele fiecărei credinţe se ascunde o parte de adevăr, dar adevărul întreg este în spatele tuturor credinţelor.
Poate că şi noi, aici la curs, primim doar o parte de ade­văr: poate că adevărul întreg nu îl vom cunoaşte decât atunci când vom ieşi din ciclul reîncarnării. Oricum, cred că ceea ce învăţ de la Costi mă ajută să progresez mai repede decât prin orice altă religie.
24 noiembrie 1990
Diana m-a întrebat dacă nu vreau să facem dragoste. Mi-am dat seama că această idee nu avea cum să îi aparţină, pentru că nu am avut tupeul să o mângîi mai jos de curea. Nu am stâr­nit-o atât de tare încât să vrea să cedeze. Am în­tre­bat-o de unde i-a venit ideea asta. Mi-a zis că Nuţi, care face dra­goste cu Bebe, care e mult mai mare decât noi, i-a zis că e o experienţă super.
I-am zis Dianei că nu pot să fac dragoste cu ea (fără să îi spun şi că mi-ar plăcea mult). Ea este fecioară şi nu vreau să mai am o altă fecioară la activ. Şi chiar dacă ar fi femeie, cu ea nu aş face dragoste pentru simplul fapt că vreau să merg pe calea ascezei. În scurtă vreme sper să îmi stăpânesc trupul ca un adevărat yoghin şi să nu cedez oricât de serioase ar fi eforturile ei de a mă corupe.
25 noiembrie 1990
Am văzut astăzi „Ultima ispită a lui Hristos“, filmul făcut după cartea lui Kazantzakis. Multă vâlvă a stârnit acest film. Ca şi cartea de altfel. Autorul a fost dat afară din Biserica Orto­doxă din Grecia. Mare prostie. Cine a protestat împo­tri­va acestui film nu a înţeles nimic din el. Hristos este ispitit să co­boa­re de pe cruce. Ai impresia că el cedează, că se dă jos, că alege calea unei vieţi de familie, cu copii şi cu toate celelalte. Dar în ultimele secunde ale filmului, îţi dai seama că el de fapt nu a coborât de pe cruce. Tot filmul este re­pre­zen­tarea a ceea ce şi-ar fi imaginat Iisus pe cruce că i se va în­tîmpla dacă ar renunţa la misiunea sa spirituală. În film, Iisus moare pe cruce liniştit, mulţumit că şi-a îndeplinit misiunea.
Acest film mi-a dat un elan sporit în continuarea luptei pen­tru desăvârşire. Hristosul cosmic se află în fiecare dintre noi: putem renunţa la chemarea noastră de a ieşi din lanţul reîncarnărilor – şi atunci am duce o viaţă banală, ca cea dusă de personajul din film – sau putem înfrunta cele mai grele încercări. Da, Kazantzakis a avut o înţelegere genială a răs­tig­nirii lui Hristos. Filmul este plin de simboluri. Dar creşti­nii care au protestat împotriva acestui film nu au făcut alt­ce­va decât să îşi arate nivelul spiritual. Rămân închişi în dogme şi lumina trece pe lângă ei.
27 noiembrie 1990
Diana nu îşi dă seama, dar faptul că a vrut să facem dragoste m-a determinat să mă îndepărtez de ea. Era o ispită prea mare pentru mine.
29 noiembrie 1990
Am găsit cu ce să îmi ocup timpul la şcoală: îmi desenez cu creta un punct pe tablă şi îmi concentrez toată atenţia asupra lui. Cât timp profesoara stă la catedră, mă pot concentra ne­stin­gherit. Stând în ultima bancă, nu mă poate vedea.
E o soluţie bună de a fructifica timpul. Nimic din ceea ce învăţ la şcoală nu mă ajută să progresez spiritual.
3 decembrie 1990
M-a părăsit Diana. Cât de proaste sunt fetele. Dacă făceam dragoste cu ea, nu mă părăsea. Dar aşa, sufăr mult. Am iubit-o enorm. Ascult Robin Beck, „The very first time“, melodia noastră, cu inima rănită. Chiar regret acum că nu am făcut dragoste cu ea. Dar ştiam că relaţia noastră nu se va termina printr-o căsătorie şi nu am vrut să îi fac rău. Păcat că nu a ştiut să aprecieze gestul meu. Poate că, după ce următo­rul ei prieten o va face femeie şi mai apoi o va părăsi, îşi va aduce aminte de mine.
Oricum, pentru traseul meu spiritual există un avantaj: nu vor mai tropăi hormonii în mine şi nu voi fi nevoit să mă mai „mângâi“. Deci, orice rău e spre bine. Cuvintele astea seamă­nă a tentativă de consolare, dar nu am ce să fac.
5 decembrie 1990
M-am întâlnit cu Mircea. M-a întrebat ce părere am de­spre Sahaja Yoga. I-am zis că nu mă pricep, dar că voi căuta să aflu care e treaba.
Un cunoscut de-al lui a fost plecat o vreme în India, căci Shri Mataji l-a pus să se căsătorească cu o fată pe care nu o cu­noştea. Aşa este la ei. Maestra lor are două liste, una cu nu­me de femei şi alta cu nume de bărbaţi. Şi ea hotărăşte cine cu cine se va căsători.
Soţii nu se cunosc dinainte. I-am spus lui Mircea că mi se pare ca la loto: poţi să ai noroc sau ghinion. El a răspuns că Shri Mataji vede lucrurile din perspectivă spirituală şi că ea ştie care sunt perechile cele mai potrivite pentru urcuşul spiritual. Mircea a auzit chiar că o româncă superbă a luat un indian slab de tot şi urât ca vai de el, dar nu a comentat: dacă aşa a hotărât destinul...
7 decembrie 1990
Duhurile întunericului au pornit campania de hulire a lui Costi, tocmai pentru că nu le convine că atât de mulţi oameni se luptă să ajungă la iluminare. Nu cred să mai existe în lume astăzi nici un alt maestru care să aibă atât de mulţi discipoli. Chiar dacă nu toţi au stofă de yoghini, poate că o vor dobândi pe parcurs. Sau se vor lăsa de yoga.
Sunt unii care se lasă şi, în loc să îşi recunoască neputinţa, în loc să recunoască că nu au fost destul de tari pentru a merge pe acest drum, caută să dea vina pe tot felul de motive. Hu­lirea maestrului e doar unul dintre ele. Un alt motiv invo­cat este acela al problemelor personale: sunt unii care afirmă că şi-ar dori să se desăvârşească, dar că au prea multe stavile peste care nu pot trece. Dar drumul spre desăvârşire trece tocmai prin înfruntarea acestor piedici. Iluminarea este o stare care nu se obţine uşor; e nevoie de multe, foarte multe re­nunţări. Şi viaţa în lume oferă prilejuri de poticnire la tot pasul. De aceea marii maeştri s-au retras: era mult mai greu să ajungă la aceleaşi performanţe între ceilalţi. Mulţi chiar au învăţat că, pentru a ajunge pe culmile spirituale, este nevoie de retragerea din lume.
Totuşi, şi în lume, chiar dacă este mai greu, omul poate atin­ge desăvârşirea. Piedicile care apar, de la problemele de familie până la cele materiale, sunt o treaptă de încercare, sunt o sită care îi cerne pe adevăraţii candidaţi la desăvârşire. Ei sunt alpi­niştii care urcă pe culmi, fără teama că vor cădea în prăpastie.
Aici la curs, avem marele avantaj că suntem împreună, că ne putem sfătui unii cu alţii. Suntem ca un roi de albine. Fiecare încearcă să afle cât mai mult, să practice cât mai mult. Unii se simt mai atraşi de Laya Yoga, alţii de Hatha, alţii de Raja, şi mulţi, cei mai mulţi, de Tantra. Dacă unul are o nelămurire, se găseşte imediat cine să îl ajute. Dacă unul are o problemă, îi sare imediat cineva în ajutor.
Mediul în care am intrat mi se pare foarte deosebit. Nu m-aş fi gândit că în zilele noastre mai poate exista o astfel de mişcare spirituală. Dacă nu s-ar duce o campanie atât de serioasă de denigrare a guru-ului nostru, poate că marea majoritate a românilor ar veni alături de noi.
Costi este foarte grijuliu cu noi. Duminică i s-a făcut rău unei fete, în timp ce făcea o asană, şi el i-a pus imediat mâna pe piept, s-a concentrat, şi fata şi-a revenit.
Costi ne înconjoară cu o dragoste aproape părintească. Îşi doreşte mult să urcăm cât mai sus pe scara perfecţiunii. Totuşi, eu nu mă simt lângă el ca lângă maestrul meu. Există între noi o barieră nevăzută.
Mă simt ca şi cum în scurtă vreme îmi va ieşi în cale un alt îndrumător. S-ar putea să nu fie decât nişte gânduri de la spiritele inferioare, care caută să mă rupă de el.
8 decembrie 1990
De bine ce scrisesem în jurnal că mi se pare firesc ca ală­turi de noi să vină toţi oamenii de bună-credinţă, am primit de la Andra unul dintre cele mai interesante texte spirituale: profeţiile marelui mistic indian, Sundar Singh, privitoare la viitorul ţării noastre. Câteva fraze care m-au impresionat:
„România va trece prin mai multe faze de transformări spi­rituale, devenind în cele din urmă, graţie spiritualizării sale, un veritabil focar spiritual... Se va numi Noul Canaan, iar Bucu­reş­tiul se va transforma într-un centru spiritual al aces­tuia... Bucu­reştiul va fi considerat Noul Ierusalim pă­mân­tesc... Aşa precum a ales Mântuitorul Iisus pe iubiţii Săi apostoli din Galileea, cea mai înapoiată provincie din acea vreme, însă cu cea mai dârză credinţă, pe acelaşi considerent a ales şi ˚ara Românească şi poporul român, să fie altar de via­ţă pilduitoare... Canalul Marea Neagră – Dunăre va func­ţio­na normal, precum şi canalul Du­nă­re – Bucureşti, ceea ce va permite vapoarelor de mare tonaj să mea­r­gă până la Ce­ta­tea Minunată, acestea fiind lucrări din Planul Divin care se vor realiza fulgerător.“
Într-una dintre conferinţe, Costi ne-a vorbit despre aceste pro­feţii. Dacă ar fi fost scrise de un român, se putea spune că sunt aberaţii ultranaţionaliste. Dar provin de la cel mai ce­le­bru caz de convertire din Orient: Sundar Singh a părăsit hin­du­ismul pentru a urma învăţăturile Evangheliei. El nu a venit în ţara noastră, deci nu poate fi acuzat că are vreo simpatie aparte pentru noi.
Aceste profeţii nu sunt singulare, mai există şi alte pre­vi­zi­uni care spun că la noi va fi centrul spiritual al lumii.
Citirea unor astfel de texte mă face să am mult mai multă încredere în Costi. El este singurul în măsură să transforme România într-un rai pământesc, în care toţi locuitorii, sau ma­rea lor majoritate, să se ocupe de progresul sufletesc. Două mii de ani de credinţă creştină nu au putut eleva sufle­tul românesc aşa cum o face Costi într-o viaţă de om.
El, alături de ceilalţi discipoli vechi ai săi, vor fi elita spi­ri­tuală a planetei noastre. În ţara noastră, vor veni oameni din toa­te celelalte părţi ale lumii pentru a primi iniţierea supremă.
Sunt mândru că sunt român. În timp ce scriu aceste rân­duri ascult „Balada“ lui Porumbescu. A fost nevoie să mă apuc de yoga ca să înţeleg cât de profund reflectă această mu­zică spiritul românesc. Costi are iscusinţa de a ne feri de tentaţia na­ţionalismului aberant, dar în acelaşi timp are darul de a ne face să iubim tot ce este mai valoros în acest suflet românesc.
Sunt mândru că sunt român şi, mai ales, sunt mândru că tră­­iesc în acest spaţiu predestinat de Dumnezeu. Gata cu re­gre­tul că nu m-am încarnat în India. Gata cu regretul că nu m-am năs­cut în ţara marilor rishi. E momentul să îmi dau seama că am parte de cea mai mare binecuvântare din lume. De altfel, toţi marii iluminaţi vor veni la noi ca să participe la con­du­ce­rea spirituală a lumii. ˚ara noastră va fi capitala lumii.
România va uni cerul cu pământul. Va fi o coloană a in­fi­ni­­tului pe care se vor sprijini toţi cei însetaţi de perfecţiune.
10 decembrie 1990
Am învăţat azi Udiyana-Bandha. E una dintre cele mai efi­ca­ce tehnici de transmutare a energiei. Partea fizică mi-a fost uşor să o învăţ. Mai greu îmi este cu cea de ridicare a energiei spre centrii superiori, pentru că reţinerea respiraţiei îmi îngreunează concentrarea.
12 decembrie 1990
În sfârşit ni s-a proiectat la Casa Studenţilor filmul „Anii pierduţi ai lui Iisus“. Filmul este extrem de interesant, deşi cred că ar fi putut fi mai bine argumentat. Dovada forte pri­vi­toare la această descoperire senzaţională o constituie de fapt tot „Viaţa sfântului Issa“. Aceasta pare a fi cea mai impor­tan­tă Evanghelie, deşi nu este recunoscută ca atare. Ea pune în cri­ză toată neştiinţa Bisericii privitoare la ce a făcut Iisus între 12 şi 30 de ani. Preoţii nu vor să recunoască faptul că Iisus s-a iniţiat în Orient, că acolo a dobândit puterile pa­ra­nor­­male, că acolo a avut de-a face cu cunoaşterea ezoterică. Re­ligia Ve­chiu­lui Testament nu prea îi oferea o asemenea cu­noaş­tere. Atâtea jertfe inutile... Da, Iisus a fost iniţiat în Ori­ent, în India şi Tibet, şi cine vrea să cunoască adevărul tre­buie să meargă la sursă. Cred că sunt mai bun creştin dacă prac­tic tehnicile de meditaţie pe care le-a practi­cat Iisus, de­cât dacă stau ca prostul şi îmi plâng păcatele până îmbă­trâ­nesc. Dacă Iisus ar fi stat să-şi plângă păcatele, atunci istoria nu ar mai fi ştiut nimic despre el. „Lumina vine de la răsărit...“
La sfârşitul filmului, câteva secvenţe despre Sai Baba, noul avatar. Este considerat cea mai mare încarnare a divi­ni­tă­ţii de după Iisus Hristos. Face minuni cu grămada, minuni de tot felul. Să facă şi preoţii minunile pe care le face Sai Baba şi atunci poate o să îi bag în seamă.
Am primit şi eu puţină vibhuti, cenuşă sfântă pe care Sai Baba o face să apară din palma sa goală. Nu este o sca­ma­to­rie, se vede clar în film. Totuşi, nu am fost capabil să simt ener­gia care iese din ea.
14 decembrie 1990
Am citit că meditaţiile făcute în cimitir sunt foarte eficace. Am de gând să mă duc la Cimitirul Evreiesc, după miezul nopţii, şi să fac o meditaţie într-unul dintre locurile care par mai stranii. Îmi voi demonstra că nu mi-e teamă de forţele în­tu­nericului. Un adevărat yoghin nu se teme de astfel de ma­ni­festări, orice s-ar întâmpla. Mă voi întoarce de acolo ca un erou. Mă simt pregătit să mă lupt cu demonii. Îi voi birui, aşa cum au făcut-o şi marii maeştri. Indiferent prin ce metode vor încerca să mă sperie, eu sunt un Leu. Prin zodie, prin fire, prin ceea ce este viu în mine. Nu îmi este teamă. Nu cred că are rost să mă sfătuiesc cu maestrul înainte de a face acest pas. Ci doar îi voi comunica îndeplinirea acestui lucru.
15 decembrie 1990
Am trăit clipe de groază. Înainte de a merge în cimitir, am vrut să fac o meditaţie în faţa oglinzii. Pe întuneric, cu lumânarea aprinsă, am încercat să îmi văd aura în oglindă. Şi în timp ce meditam, am simţit puterea diavolului. Am simţit pentru prima oară în viaţă că diavolul există, că este lângă mine, că vrea să îmi facă rău. Nu a fost autosugestie, ci pur şi simplu l-am simţit lângă mine. M-am speriat foarte tare şi spaima nu a trecut până nu au venit şi ceilalţi acasă. Nu pot uita cum îl simţeam aproape gata să mă distrugă. Nu sunt pregătit să fac meditaţia programată în cimitir. Sunt prea slab. Aripile mi s-au frânt. Îmi venea să urlu şi poate că dacă eram în cimitir, mi-aş fi pierdut minţile. De asta zic maeştrii că nu trebuie să te grăbeşti, că toate trebuie făcute la vremea lor.
Nu este de ajuns să ai bunăvoinţă, ci trebuie să ţii cont de sfa­turile înaintaşilor. Am fost prea mândru, deşi nu îmi dă­deam seama. Deşi mulţi îmi reproşează că sunt prea mândru, nu am vrut să ţin cont de aceasta, şi mândria îmi putea fi fata­lă. Oricum, mă voi întoarce peste câtăva vreme la meditaţia din faţa oglinzii. Şi voi ajunge şi să meditez în cimitir. Va veni vremea să întorc demonilor palma pe care mi-au dat-o.
16 decembrie 1990
Tata m-a dus astăzi să îl cunosc pe Doru, un mare vinde­că­tor cu bioenergie. Auzisem că vorbeşte cu plantele, că are tot felul de vedenii. Ideea principală pentru care ne-am con­tra­zis a fost că nu credea că Iisus a călătorit în India. Zicea că dacă îi dovedesc că este aşa, el se apucă de yoga. Eu i-am răs­­puns că dacă mă convinge el că nu este aşa, mă las eu de yoga. Dar eu am atâtea dovezi că a fost acolo, că am zis aşa numai de formă.
După ce tata a plecat cu Ştefania acasă, eu am rămas singur cu vindecătorul. Spre mirarea mea, acesta mi-a propus să facem sex oral, zicându-mi că e plăcut. Măi, şi vinde­că­torii ăştia, au puteri paranormale, dar în privinţa evoluţiei spi­ri­tuale stau foarte prost. Doru zicea că Tantra Yoga e o mare pros­tie, în timp ce el era homosexual. Nu are habar nici ce în­seam­nă sexualitatea, nici ce înseamnă elevarea spiri­tuală. Ar trebui să ia lecţii.
19 decembrie 1990
Ieri am simţit o manifestare a energiei pe care am dobân­dit-o prin practica yoga. Pot considera că de acum roadele ascezei mele au ajuns destul de mari. Am simţit cum cor­pu­ri­le mele energetice s-au mărit atât de mult, încât de-abia aveam loc în cameră. Pereţii mă presau, erau ca o carapace. Am simţit puţin din ceea ce înseamnă să te faci mare cât uni­ver­sul, cum se fac marii maeştri. Eu am fost cât camera mea şi mi-am dat seama că numai prin practică poţi înţelege trăirile aleşilor. Şi dacă acum sunt cât o cameră, peste câţiva ani voi fi mult mai puternic. Abia aştept.
23 decembrie 1990
Se apropie Sărbătoarea Naşterii lui Iisus... Postul creş­ti­ni­lor se apropie de sfârşit. Colindătorii au devenit agasanţi. S-au perindat o grămadă de copii care nu au aproape nimic în comun cu Crăciunul. Ies la cerşit, profitând de faptul că au această ocazie specială doar o dată pe an.
Am aflat cu surprindere că în unele sate ale Moldovei, de Ignat, are loc aşa-numita Pomană a Porcului: cu ocazia tăierii porcului se face o masă mare, la care mănâncă până şi pre­oţii. Asta în plin post. Nu e un zvon, mi-a spus chiar Radu. Fratele lui e preot într-unul dintre aceste sate.
Pomana Porcului e cea mai bună dovadă a superficialităţii credinţei multora dintre ortodocşi. Călcarea postului nu poate avea nici un fel de justificare.
Când un preot face un păcat, e problema lui. Dar când mai mulţi preoţi repetă în fiecare an aceeaşi greşeală, călcând în picioare regula postului, ar trebui pedepsiţi de superiorii lor. De asta s-a umplut Moldova de secte, că e sătulă lumea de ortodocşii care ţin mai mult la pântece decât la Hristos.
„Asta e tradiţia acolo!“, încerca Radu să îmi explice. Dar e vorba de o tradiţie despre care cred că nu este bisericească. Nu e o tradiţie, e un obicei precreştin care ar trebui uitat.
Şi dacă preoţii cer credincioşilor să renunţe la astfel de prostii, cum e cu cocoşul alb dat de Paşti, lumea sare: „Popa ăsta nu e bun, ne trebuie altul“.
Ar fi mai bine ca preoţii să plece din astfel de sate, dacă oame­nii nu vor să renunţe la prostiile lor, şi să îi lase fără păs­tori. Văzându-se singuri, poate că încetul cu încetul şi-ar băga minţile în cap. Iar dacă nu vor să se îndrepte, mai bine să ră­mâ­nă ca păgânii. Hristos nu forţează pe nimeni să tră­ias­că în cre­dinţa creştină. Şi decât să fie preotul martor la nele­giuiri pre­cum Pomana Porcului, mai bine să se lipsească. Mă gân­desc cu tristeţe că astfel de ceremonii nu fac altceva decât să ara­te public dispreţul faţă de Ortodoxie. Şi ceea ce se face în ascuns, păcatele pe care nu le ştie numai Dum­ne­zeu, sunt mult mai apăsătoare. Poate că Pomana Porcului e între cele mai mici.
Sunt convins că oamenii din satele în care se prăznuieşte Pomana Porcului îşi imaginează că sunt buni creştini. Ei com­­bină cu multă iscusinţă datinile lor cu rânduielile bise­ri­ceşti. Dar vieţuirea lor nu e ortodoxă. Sunt sectanţi care pe lângă ei par nişte sfinţi.
Sunt multe motive care mă ajută să înţeleg de ce se apro­pie sfârşitul credinţei creştine; cel mai important mi se pare pă­cătoşenia creştinilor. Dacă ar fi fost la fel de serioşi ca yo­ghinii, era mai bine. Nu pentru yoghini, că avem calea noas­tră. Ci pentru ei înşişi, pentru grămezile de indivizi care, deşi afirmă că sunt ortodocşi, contribuie la distrugerea spirituală a acestui neam.
Şi acum, când aş fi simţit şi eu dorinţa de a intra într-o bi­se­rică, măcar pentru a asculta nişte colinde frumoase, m-am scârbit atât de tare de „pomana porcului“, că nu voi mai intra anul ăsta în nici o biserică.
18 ianuarie 1991
Nu îmi imaginam că voi lua o bătaie ca în filme. Mai întâi motivul: atunci când am fost la petrecerea Sofiei şi am cu­nos­cut-o pe Diana, venisem însoţit de cea mai tare tipă din cla­sa a XI-a, Ruxi. Ea a fost prietenă cu noul meu coleg de ban­că, Dan, care s-a mutat la noi în liceu pentru că luase o bă­taie zdravănă în Caragiale, bătaie după care a intrat în spi­tal. Eu cred că cei care m-au bătut au fost puşi de el să o facă, drept mulţumire că am luat-o pe Ruxi la petrecere.
A început aşa: am văzut în curtea liceului o gaşcă din Li­ceul 32, cu care era şi Sebi. Le-am zis colegilor mei că voi lua bătaie, dar nu m-au crezut. Când aproape toţi ai mei au intrat în clasă, ăia m-au chemat pe hol să vorbim ceva. Mi-au spus să îl chem şi pe Aureliu sus, că el rămăsese la baschet.
M-au băgat în clasa vecină cu a noastră şi, când am în­cer­cat să ies, mi-am dat seama că cineva, mult mai puternic decât mine, ţinea uşa închisă pe dinafară. Mi-a fost clar pe loc că voi lua o bătaie pe cinste: eram singur contra patru sau cinci. Mi-am zis că singura şansă este să încerc să nu simt du­rerea, să încerc ca, folosindu-mă de o tehnică de concen­tra­re, să atenuez senzaţia de durere. Când am primit primul picior în faţă, mi-am dat seama că erau profesionişti: cred că fac ceva arte marţiale. Loviturile curgeau una după alta. Dacă mi-ar fi trecut prin minte să strig, m-ar fi auzit co­le­gii de care mă des­păr­ţea doar un perete. Dar nu m-am gândit.
Când au ajuns la momentul în care cineva mă dădea cu capul de podea, pe hol am auzit zarvă. Venise Aureliu şi toţi au sărit pe el. Auzisem eu că e tare în arte marţiale, dar abia atunci am avut ocazia să mă conving. Când cel care mă dădea cu capul de duşumea s-a dus spre el, am ieşit pe hol şi am văzut că Aureliu e un adversar foarte puternic. Am fugit câţiva metri, am băgat capul pe uşa clasei şi am strigat: „Ieşiţi, îl omoară pe Aureliu!...“.
Colegii au ieşit în fugă, dar nu au reuşit să îi prindă pe cei care m-au bătut. Eu mă ţineam destul de bine pe picioare. Îmi era frică să nu urmeze o a doua bătaie. Cosmin de la Liceul Neculce a zis că poate trimite o gaşcă ca să mă răzbune, dar nu ar fi făcut decât să mărească tensiunea.
Am ajuns acasă, temându-mă să nu mă aştepte câţiva şi în holul blocului. Dar am ajuns cu bine, şi m-am culcat.
Îmi dau seama că dacă nu foloseam tehnica de meditaţie yoghină, bătaia m-ar fi traumatizat psihic. Dar aşa, în timp ce mă loveau, întreaga mea putere de concentrare s-a adunat într-o singură direcţie: să nu simt durerea. Am reuşit destul de bine.
Nu îi urăsc pe cei care m-au bătut. Ci îi compătimesc. Sunt genul de oameni care mai târziu se vor băga în toate prostiile, de la violuri până la furturi.
Ei fac parte din grupul celor de bani gata: părinţii i-au stri­cat, satisfăcându-le toate poftele. Când mă gândesc la ei, par­că îmi pare bine că suntem săraci. Decât ca ei, mai bine ca noi.
23 ianuarie 1991
O nouă aventură la orizont, pe nume Ramona. Am cu cine merge la discotecă, am cu cine merge în parc. Dansul îmi face foarte bine, e o gimnastică care mă ajută să îmi menţin condiţia fizică.
28 ianuarie 1991
Literatura iniţiatică pe care o scrie Pavel Coruţ se asea­mă­nă într-un fel cu cea scrisă de Eliade: sunt mijloace de atra­ge­re a oamenilor spre cunoaşterea paranormală. Sunt nişte invi­taţii pe care este greu să nu le accepţi. Ce bine că există o ase­menea literatură. Unii oameni, care nu au avut nici o le­gă­tu­ră cu preocupările spirituale, citind astfel de cărţi capătă interes pentru practicarea celor citite.
Din tot ce a scris Eliade, cel mai mult îmi place Secretul doc­to­­rului Ho­nig­berger. Poate Eliade o fi ajuns în Shambala, sau cine ştie.
Andra zice că Eliade s-a ratat atunci când s-a apucat să scrie despre istoria religiilor, că a acceptat să fie un savant. Dacă Eliade nu ar fi căzut în cursa ştiinţei, poate că am fi avut un mare guru român. Ce ispită greu de sesizat...
Dar poate că Eliade s-a gândit că scriind va sluji mai bine adevărul. Că dacă s-ar fi mulţumit să fie un guru, cu vreo zece discipoli, atunci nu ar fi putut să îi ajute pe cei cărora le-a schimbat viaţa prin cărţile sale.
5 februarie 1991
Meci de baschet cu clasa Biancăi. După ce le-am dat un coş de la mare distanţă, aproape de la un panou la altul, şi încă unul din viteză de la jumătatea terenului, au rămas blo­caţi. Nu prea au mai avut curaj să joace. Bianca a văzut coşul meu de la un panou la altul, de la balcon, de la etajul cinci. Nu a văzut cine a aruncat mingea, ci numai cum a zburat mingea spre inelul adversarilor. A fost un coş de zile mari.
16 februarie 1991
Mi-am pus pe perete afişul pe care mi l-a adus tata din Rusia. Până acum mi se părea vulgar, dar îmi dau seama că greşeam. E desenată cu multă artă o tipă goală. Are un piept superb. Nu e nimic vulgar în afiş. Seamănă puţin cu poza formaţiei „Scorpions“, cu mâna care desenează un scorpion; aici e o mână care scrie.
Nu îmi imaginam că îmi voi pune un asemenea poster în cameră. Credeam că numai maniacii şi cei obsedaţi sexual îşi pun aşa ceva. Dar posterul meu este atât de curat, încât stă bine în aceeaşi cameră cu o icoană. La început m-am gândit că nu se potrivesc, dar apoi mi-am dat seama că asta este o prejudecată creştină. Poţi privi posterul meu, şi chiar o poză cu o femeie goală, fără să ţi se murdărească mintea. Creştinii se tem să nu cadă în păcatul desfrâului, dar o asemenea frică este greşită. Dacă ştii să îţi supraveghezi gândurile, totul este în regulă.
23 februarie 1991
Nu mă simţeam prea bine dimineaţă: aveam puţină febră.
Tata s-a dus la şedinţa cu părinţii. În cele din urmă m-am dus şi eu la liceu, că era petrecere. Am dansat de am rupt. La un moment dat, când tropăiam cu toţii pe „Depeche Mode“, pe „Personal Jesus“, uşa clasei s-a deschis. A intrat tata. Ve­ni­se să vadă cine deranjează şedinţa de la etajul inferior. Când m-a văzut, i-a picat faţa. Credea că sunt acasă, bolnav. A plecat fără să comenteze.
2 martie 1991
Am primit primele învăţături despre tehnica de Prana­ya­ma, controlul respiraţiei. Nu îmi dau seama încă: ori această tehnică este foarte puternică, ori o practic incorect, deoarece am mari dureri de cap. Mă ia ameţeala.
Prin controlul respiraţiei se poate ajunge la oprirea func­ţii­lor vitale: oprirea bătăilor inimii şi oprirea respiraţiei. Am vă­zut un documentar cu un yoghin îngropat cu capul în nisip. Nu avea cum să respire, dar totuşi trăia.
Prin astfel de artificii, unii dintre marii yoghini au deschis alto­ra porţile cunoaşterii spirituale: oamenii au nevoie de sen­­zaţional. Degeaba li se vorbeşte despre ieşirea din lanţu­ri­le reîncarnării, dacă nu li se face şi o demonstraţie practică a anumitor capacităţi extraordinare.
24 martie 1991
Nopţile, după ce sting lumina în cameră, văd o lumină care pulsează de jur împrejurul meu: cred că este energia cosmosului. Aceste pulsaţii le văd de când sunt mic, dar nu mi-am dat seama că poate fi ceva mistic aici. Lumina nu este foarte puternică, dar mă înconjoară din toate părţile.
15 aprilie 1991
Au venit la noi la liceu cei de la Sahaja Yoga. I-am lăsat să îmi simtă câmpul energetic, după care le-am zis: „V-aţi dat seama cât sunt de puternic. Şi aceasta deoarece ştiu lucruri de care voi nu aveţi habar. Toată practica voastră este de doi bani. Eu merg pe calea marilor rishi, merg pe calea înţelepţilor din vechime. Dar voi?“ Am fost cam dur cu ei, dar nu îmi place deloc explozia asta de tehnici, aşa-zis yoghine, care zăpăceşte lumea. Au apărut atâţia şi atâţia care cred că au lumina Ori­en­tului, încât oamenii se zăpăcesc şi nu mai ştiu ce să aleagă. Sau se tem să aleagă şi rămân cu Biserica. Din cauza unora ca Sahaja-yoghinii. Dacă ar veni la noi la curs, poate că şi-ar da sea­ma ce pierd mâncând din resturi. Comoara este la noi. Co­moara lui Milarepa şi a lui Ramana Maharishi este la noi. Dar demonii îndepărtează lumea de comoara noastră prin confuzie. Uite aşa se înde­păr­tea­ză lumea de adevăr.
Ba mai mult, cei de la Sahaja, după ce au aflat că fac yoga cu Costi, s-au apucat să vorbească despre Tantra: că în India pe tantrici nimeni nu dă doi bani, că pentru desfrâul tan­tri­ci­lor a venit asupra Orientului pacostea invadatorilor, şi multe alte­le. Le-am spus că Mircea Eliade considera că tantrismul este tot ceea ce a dat mai frumos India, dar nu i-a interesat. Păreau spălaţi pe creier. Într-adevăr, se pare că este ceva ade­văr în ce spun preoţii, că yoga spală creierul. Dar numai for­me­le false de yoga, cum este Sahaja. Cât priveşte yoga pe care o învăţăm noi, aglomeraţia de studenţi şi studente de la toate facultăţile dovedeşte că la noi nu numai că nu se spală creierul, ci chiar îi îmbunătăţeşte capacităţile.
17 mai 1991
Vreme de ani de zile am fost unul dintre cei mai înfocaţi fani ai lui Michael Jackson. Şi dacă nu mă apucam de yoga cred că îi rămâneam fidel până la bătrâneţe. Azi a avut loc ruperea tuturor afişelor şi a pozelor care îmi umpleau ca­mera. Maestrul ne-a sfătuit să începem o viaţă nouă şi să renunţăm la tot ceea ce nu ne este de folos. Oricât l-am iubit pe Michael, mi-am dat seama că admiraţia pe care i-o port este exagerată. Nu mai sunt ca acum doi ani, când tremuram ascultând „Dirty Diana“, dar nici nu pot spune că nu îmi mai place la nebunie. Şi ascultându-i muzica, mintea mea se îm­prăştie. Ori yoga, ori Michael Jackson. Am ales yoga. Şi am rupt tot ceea ce mă lega de idolul meu. Acum isteria fanilor lui s-a extins şi în Româ­nia: eu eram printre fanii „pensionari“.
Încă o hotărâre foarte importantă pentru mine: aceea de a renunţa la hobby-uri.
Cu skate-board-ul a fost mai uşor. M-am rupt de gaşcă şi gata. Of, cât mi-am distrus eu genunchii cu piruetele urmate de căzături à la Michael sau cu exhibiţiile pe skate-board...
Oricum, tare bine mi-au prins ieşirile cu gaşca de rolleri şi de skateri.
Acum vreo două luni, când am intrat pe skate la ora de istorie, profa m-a întrebat: „Ce e ăsta?“
„Skate-board.“
„Ce e aia skate-board?“
„Ãsta“, i l-am arătat cu degetul în hohotele colegilor.
20 mai 1991
Am ascultat iar „Enigmatici şi cuminţi“ a lui Hruşcă. Cred că nu există în lume multe melodii mai sensibile decât aceasta.
Au trecut aproape 3 ani de când s-a sinucis mama. Îmi este foarte greu să trăiesc fără ea. Îi mai simt lipsa. Moartea ei m-a făcut să mă închid în mine. Dar nu am reuşit pe de­plin. Simt atâta nevoie de înţelegere, atâta nevoie de mân­gâ­ie­re, atâta nevoie de dragoste adevărată! În relaţiile cu prie­te­nele mele, de atunci încoace, am căutat tot dragostea mamei. Nu e vorba de nici o obsesie freudiană, ci pur şi simplu mi-a lipsit ocrotirea ei. M-am simţit întotdeauna băiatul mamei. Ea a ştiut să sădească în mine tot ce e mai frumos şi mai curat. Tata, fiind deseori plecat, nu prea s-a ocupat de noi.
22 mai 1991
Ne-a dus unchiul nostru, Mişu, la vestita Fecioară de la Pa­repa. Se zice că are mari puteri paranormale. Când a venit odată securitatea să o aresteze, nu puteau porni maşina cu ea. Speriaţi, securiştii au lăsat-o în pace. La ea vin mulţi credin­cioşi, pentru a afla răspuns la problemele lor. Ea foloseşte mai multe tehnici magice, printre care şi ghicitul prin deschi­de­rea Psaltirii. Nici eu şi nici Ştefania nu am fost prea încân­taţi de ceea ce ne-a ghicit. A vorbit atât de neclar, că nu am în­­ţeles mare lucru. Speram că întâlnirea va fi mai spectacu­loa­să, dar nu a fost.
Mi-aş fi dorit mult să îmi spună ce mă aşteaptă în viitor, să îmi spună care este calea mea. Poate data viitoare.
24 mai 1991
Mare surpriză mi-a făcut Andra: mi-a dat o poză cu Costi. Poza transmite o parte din energia maestrului şi poate fi o bună cale de comunicare cu el. Am făcut prima meditaţie în faţa po­zei. M-am simţit cum se simte floarea udată de ploaie: va­luri de energie m-au înconjurat. Chiar dacă faţa lui Costi nu este o faţă frumoasă, chiar dacă nu are nimic din expresia lui Maharishi, este o faţă care ascunde un mare om.
25 mai 1991
Prima zi de post negru: nu am băut nici măcar o gură de apă. Nu a fost deloc greu. Am făcut toată ziua asane şi când m-a durut puţin capul, m-am culcat. Până acum, când au­zeam vorbindu-se despre post negru, mi se părea o chestie foar­­te grea. Dar este foarte simplu: secretul este ca, prin con­centrare, să îţi opreşti secreţiile digestive.
Am de gând să postesc o zi în fiecare săptămână. Vinerea. Şi, în timp, să postesc din ce în ce mai aspru.
27 mai 1991
Încă o meditaţie în care Costi m-a înconjurat cu dragostea sa. Andra zicea că el vede tot ce facem şi că are puterea să intre chiar în visele noastre. Unii îl visează şi cred că este doar un vis, dar altora le destăinuieşte învăţături ezoterice. Mie nu mi s-a întâmplat aşa ceva. Dar cred că atunci când meditez în faţa pozei sale, el simte asta şi intră în legătură cu mine.
1 iunie 1991
Ni s-a predat o tehnică prin care, dacă o practicăm vreme de câteva luni, vom putea zbura. Eu am încercat de câteva ori să levitez, dar nu am reuşit. La ultima conferinţă, cineva din sală a trimis un bilet: „Am reuşit să levitez. Am zburat până la tavan şi chiar am pus un obiect pe dulap. Dar pot să zbor numai când sunt singur. Tata nu mă crede. Ce să fac?“ Costi i-a răspuns că are o credinţă mai slabă decât necredinţa ta­tă­lui său şi de aceea nu îi poate demonstra puterea dobândită. Eu ce să mai zic, când nici măcar o cutie de chibrituri nu am putut să mişc prin forţa gândului. Nu sunt atât de puternic pe cât aş vrea.

III. Venerarea maestrului
2 iunie 1991
Săptămâna trecută ni s-a vorbit despre Guru-Yoga, despre venerarea maestrului. Aceasta este una dintre cele mai scurte căi spre iluminare. Maestrul intră într-un fel în sufletul tău şi te ajută din interior să progresezi. Un maestru nu a vrut să primească un ucenic, şi acesta s-a aruncat într-o prăpastie. Maestrul s-a dus şi i-a pus la loc membrele rupte, şi prin concentrare l-a înviat. M-a impresionat mult această minune. Am luat şi eu hotărârea de a face Guru-Yoga şi cred că Costi ştie. Am auzit că ne vede de la distanţă şi că ştie ce gândim. Sper să mă ajute. O dovadă ar fi ultima mea viziune: în timp ce stăteam în lotus, am văzut cosmosul plin de celule mari şi în fiecare dintre ele Costi stătea în poziţie de meditaţie. Eu încercam să respir aceste celule şi când expiram, maestrul rămânea în mine. Expiram celulele goale.
Cât de mult îl iubesc pe Costi de când am înţeles că este cel mai mare iniţiat din lume! La început nu îmi plăcea, mi se părea şi urât, şi lipsit de putere. Dar aveam ochii închişi de ignoranţă. Atunci aveam îndoieli în privinţa sa, provocate de bârfele duşmanilor săi. Acum ştiu că el sfidează morala nu pentru că este imoral, ci pentru că este amoral. Este deasupra moralei, care se află pe un plan prea jos pentru el.
Şi morala asta... Cine ţine cont de morală se loveşte de barierele minţii. Dar în clipa în care depăşeşti aceste bariere, nu mai eşti înţeles decât de cei aflaţi în acelaşi plan mistic cu tine.
Costi este mai sus decât preoţii, este mai sus decât sfinţii, este un avatar. Vreau să îi rămân fidel până la sfârşitul zilelor mele. Şi dacă aş avea onoarea să îmi ceară să mă sinucid, aş face-o, căci mi-ar cere-o numai pentru binele meu. Totuşi, el nu cere nimănui să se sinucidă, deci voi fi lipsit de o aseme­nea cinste.
4 iunie 1991
Grâul prăjit este foarte bun la gust. Acest tip de hrană este cât se poate de sănătos. Am încercat să mănânc şi grâu în­col­ţit, dar nu este la fel de bun, deşi este cu mult mai hrănitor. Până acum, cel mai greu mi-a fost să renunţ la dulciuri. Eu, care puteam mânca fără probleme la bunici mai mult de o ta­vă de prăjituri într-o zi, am ajuns să nu mai mănânc aproape nimic dulce. Rare sunt cazurile când mai fac excepţii.
Ştiu că fiecare prăjitură la care renunţ înseamnă un pic mai bine pentru sănătatea mea. Adică un pic mai bine pentru sufletul meu.
8 iunie 1991
Ne-au adus la sală mult-aşteptata yantră a Shambalei. Dacă nu aş fi fost discipol al lui Costi, puteam să mor şi tot nu aveam parte de o asemenea şansă, de a avea poarta spre Shambala. Nu ştiu câtă vreme va trece până ce voi reuşi să intru în această lume minunată, dar îmi doresc mult să fiu alături de spiritele înalte ale Shambalei. Sper să am parte de mai mult succes decât am avut cu cristalul de cuarţ. Oricât de clar a explicat Dael Walker în cartea sa cum se intră în lumea ascunsă în cristal, nu am reuşit. Dar dacă reuşesc să intru în Shambala, lumea cristalului nu va mai însemna aproape nimic pentru mine.
A venit Florin la noi, şi când a intrat la mine în cameră a fost impresionat de yantra Shambalei. Nu a fost nevoie să îi spun că este poarta spre lumea paralelă a marilor maeştri: a văzut el singur cum din desen ieşea o lumină de culoare mov. Desenul este alb-negru şi nu a fost o iluzie optică. Cine ştie ce o fi fost reîncarnarea trecută Florin, de este atât de sensibil.
Am învăţat să stăm în cap. E o asană foarte, foarte folo­si­toare. Toate energiile inferioare pot fi transmutate. Asta mi se pare asana care mă umple cel mai mult de energie. Şi această asană este periculoasă. Cineva a făcut-o fără îndrumare şi i s-au spart nişte vase de sânge în cap. Cât de riscant este să faci aşa ceva de capul tău... Sunt din ce în ce mai conştient că dacă aş fi continuat exerciţiile din cartea lui Tufoi, fără să am maestrul lângă mine, riscam mult.
Lui Costi i se aduc afirmaţii grave, cum că unii dintre discipolii săi au înnebunit. Dar nu are nevoie să se apere. Ne-a atras atenţia: „practica yoga poate fi periculoasă, dacă nu o faci sub îndrumarea unui guru experimentat. Cine se abate de la ceea ce îi spun eu se joacă cu propria viaţă. Şi dacă ajunge pe un drum greşit, poartă vina în întregime. Yoga este ca un cuţit. Poţi să îl foloseşti cum trebuie sau te poţi tăia în el. Cine ajunge la cine ştie ce complicaţii fizice sau psihice şi dă vina pe yoga, se minte singur. De vină nu este yoga, ci cel care a practicat-o greşit.
Practica yoga este foarte veche. Toţi marii maeştri au atras atenţia asupra acestui lucru: cine se abate de la îndrumări riscă enorm. Aşa că aveţi grijă ce faceţi. Dacă nu vreţi să ţineţi cont de sfaturile pe care le primiţi, mai bine plecaţi de la curs. Lăsaţi-vă de yoga!“
Practica yoga m-a ajutat să nu mai fie nevoie să mă „mângâi“ când îmi tropăie hormonii. Oricât m-aş înfierbânta cu Ramona, fac câteva asane, fac Nauli Kriya şi mi-e bine.
14 iunie 1991
Am fost cu clasa Ramonei în excursie la Predeal. Acolo, o colegă de-a ei a făcut o criză de gastrită. Mi-am pus mâna dreaptă pe stomacul ei şi am început să mă concentrez. După puţină vreme, fata s-a liniştit.
Prin yoga, câmpul meu energetic se va mări şi voi putea să îi ajut pe bolnavi numai punându-mi mâinile pe ei. Nu este nevoie să fac vreo tehnică specială, pentru că asanele îmi oferă toată energia care îmi trebuie.
16 iunie 1991
Am văzut-o pe Nina Kulaghina în filmul „Solaris“ al lui Tarkovski. Costi ne-a recomandat să mergem la această serie Tarkovski, pentru că avem ce învăţa. Mă mir cum de l-au lă­sat comuniştii să o filmeze pe Kulaghina mişcând obiecte prin pu­terea gândului. Ştiu că în Rusia o studiau în labo­ra­toare spe­ciale, dar nu mă aşteptam să îl lase pe Tarkovski să o folosească în film: ea este dovada clară că teoriile materia­lis­te nu fac doi bani. Nina Kulaghina, prin puterile ei, este cea mai bună dovadă că omul are o putere care nu ţine cont de legile fizicii actuale.
Sau poate că cei care au văzut filmul au crezut că acolo e doar un trucaj. Dacă nu mi-ar fi atras atenţia Andra, îmi putea scăpa faza.
Aş vrea să îl văd şi pe celebrul Urri Geller cum îndoaie obiecte de fier prin forţa minţii. Fiind chemat la o emisiune transmisă în direct la televizor, el a făcut o demonstraţie a puterii lui. Spre surprinderea celor de la televiziune, s-au primit telefoane de la unii telespectatori care spuneau că privind emisiunea au avut parte de manifestări similare: li s-au îndoit şi lor cuţitele sau furculiţele.
17 iunie 1991
Cu mari emoţii şi puţină frică am făcut Shank Praksha­la­na. Prin această tehnică de Kriya Yoga se deblochează ca­na­le­le energetice care au legătură cu Manipura Ceakra şi se curăţă stomacul.
Când am început să beau primele căni cu apă sărată, a început să mi se facă rău. Îmi era teamă că o să cad la pământ. Cu mare greutate făceam exerciţiile fizice, pentru că burta îmi era din ce în ce mai plină. La un moment dat, am avut impresia că nu voi putea să elimin apa şi că de la sare voi face o criză de rinichi. Dar lucrurile au intrat în normal. După primul scaun, care a fost mai moale, au urmat scaune din ce în ce mai moi, până ce am ajuns să elimin apă aproape curată. La un moment dat, am văzut în closet resturi de mâncare închisă la culoare şi ceva care semăna cu o bucăţică mică de ciorchine de struguri, deşi de multă vreme nu am mai mâncat aşa ceva. Intestinul meu s-a curăţat foarte bine. Cine ştie cât timp va mai trece până ce medicina clasică va descoperi tehnici de vindecare la fel de eficiente ca cele tradiţionale. Poate că niciodată.
De altfel, se pare că lucrurile merg în direcţie contrară, că din ce în ce mai mulţi doctori de renume mondial vin să ia lecţii de la cei care cunosc tehnicile de medicină tradiţională.
18 iunie 1991
Câtă diferenţă între modul în care este înţeleasă calea Guru-Yoga de noi şi de Sahaja-yoghini. Ãia sunt ca nişte spă­laţi pe creier, nu fac altceva decât să o tot contemple pe Shri-Ma­taji, să încerce să se umple de energia ei. Muierea asta e Dum­ne­zeul lor. Unul dintre ei mi-a zis că după epoca Tatălui, a Ve­chiului Testament, şi a Fiului, adică a Noului Testament, a venit epoca Duhului Sfânt, dominată de Shri Mataji.
Discipolii ei sunt un fel de roboţi care o ascultă fără crâcnire: centrul căii lor este persoana acestei muieri.
La noi nu este aşa: Costi ne lasă libertatea de a merge pe ce cale tradiţională vrem. Faptul că mulţi îl venerează pe Costi ca pe un avatar este ceva liber consimţit; nu ne obligă nimeni. Niciodată Costi nu a spus că dacă nu îl venerăm nu putem progresa spiritual.
Eu m-am apucat de Guru-Yoga în urma revelaţiei în care am văzut universul plin de energia sa. Mi-am dat seama că a-l urma pe Costi e pentru mine cel mai important lucru.
Costi ne învaţă să fim liberi. Ne tot repetă cuvintele lui Iisus: „Cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va elibera...“
Shri Mataji nu face altceva decât să propovăduiască cultul personalităţii. E un idol care cere ca oamenii să i se închine. Şi măcar dacă ar avea un aspect mai ascetic; dar arată jalnic. Vai de discipolii ei!
19 iunie 1991
Sunt prieten cu Ramona de atâta vreme, dar relaţia este foarte searbădă. Nu îmi dau seama exact de ce suntem prie­teni. E timp pierdut pentru amândoi. Singura explicaţie este că ea mă iubeşte, iar eu am nevoie deocamdată de puţină afec­ţiune. Uneori mă gândesc cum ar fi să facem dragoste după tehnica tantrică, dar nici ea nu pare prea încântată de idee, fiind fecioară, şi nici eu nu am de gând să renunţ la calea ascetică.
Cred că nu va mai ţine mult relaţia cu ea.
20 iunie 1991
Gândindu-mă la cât de folositoare îmi este Shank Prakshalana, mi-am dat seama că de multă vreme eu nu mai am arsuri la stomac. De când fac yoga, stomacul meu a intrat în normal. Vindecarea a fost atât de firească, încât nici nu mi-am dat seama. Şi nu mai am nici dureri de inimă.
Yoga este cel mai bun leac pentru toate bolile. Mulţi s-au apropiat de ea tocmai din nevoia de a obţine o vindecare pe care doctorii nu au fost în stare să o aducă. Şi, venind la yoga ca să se vindece, au înţeles că yoga este mai mult decât o gimnastică, mai mult decât o filosofie: este un drum spre cer.
Sunt unii care fac asane şi nu se gândesc deloc la aspec­te­le subtile: dar, chiar dacă progresează lent, încetul cu încetul ce­ntrii lor de forţă devin mai puternici; oamenii se lasă mo­de­laţi de yoga. Yoga te modelează ca un sculptor, dacă vrei să fii de lut: trupul şi sufletul se schimbă şi devin de nerecunoscut.
Mintea mea este aproape alta; aş fi vrut să scriu cu totul alta, dar nu este aşa. Mai sunt atâtea lucruri care mă leagă de lumea asta... Nu mai departe de ieri, ajungând mai repede la sală, m-am dus pe terenul de baschet. Am jucat cu nişte adversari mai buni ca mine, dar am dat un coş de zile mari. Andra, trecând pe lângă teren, a râs când m-a văzut: „Oare şi Maharishi o fi jucat baschet?“
„Nu, i-am zis. Când voi fi la nivelul lui, nu voi mai juca nici eu.“
21 iunie 1991
Mâine vom primi iniţierea în Laya-Yoga. Nu ştiu prea mul­te despre acest gen de yoga, în afara faptului că este cen­trat pe meditaţia asupra unei silabe sau a unui cuvânt sacru. Aştept să trecem cât mai repede la tehnicile de Raja-Yoga, yoga regală, prin care se ajunge cel mai direct la Samadhi, la unirea cu Absolutul.
22 iunie 1991
Stând la coadă ca să primesc iniţierea în Laya, am auzit câteva dintre comentariile celor care fuseseră iniţiaţi cu câteva minute înaintea mea. Erau foarte marcaţi. Radu mi-a spus că parcă ar fi primit un ciocan în frunte atunci când i s-a dat mantra.
Eu nu am simţit nimic deosebit: dimineaţă m-am certat iar cu tata şi nu m-am liniştit nici acum. Milarepa, prin magie nea­gră, a omorât vreo treizeci şi cinci dintre rudele care l-au fă­cut să sufere. Şi abia apoi s-a apucat de drumul spiritual. Uneori îmi trece prin gând că, la cât mă supără tata, ar merita şi el o mică surpriză. Dar nu sunt eu Milarepa, aşa că scapă uşor.
Mantra pe care am primit-o este secretă, nu trebuie să o spunem la nimeni. Repetând-o, se aude un sunet fin, ca ţiuitul televizorului. Ascultându-l, trebuie să te laşi pătruns de energia mantrei. Speram ca iniţierea să fie mai spectacu­loasă, dar nu a fost. Nu am fost eu vrednic să simt ceva mai deosebit.
23 iunie 1991
Primul regim Oshawa, numai cu orez fiert şi grâu. Nu mi se pare cine ştie ce. Oricum, în ultimul timp am mai găsit o do­vadă că organismul meu este mult mai sănătos: urina mea este aproape incoloră. Ei, nu chiar incoloră, dar aproape. Asta este o dovadă că nu mai am aşa multe toxine în organism.
În timp ce fac Laya Yoga, nu mai aud doar sunetul man­trei, ci o muzică de sunete înalte. Cred că asta este mu­zi­ca sferelor despre care vorbea Platon. L-am întrebat pe Costi dacă e bine ce mi se întâmplă şi mi-a zis să fiu atent numai la sunetul mantrei. Dar este foarte greu. Muzica pe care o ascult este ceva sacru. Nu îmi dau seama dacă mi-o transmite vreo fiinţă superioară sau dacă este chiar muzica cosmosului.
Poate că e doar o manifestare a faptului că energia pe care o capăt prin tehnica de Laya nu este ceva static. Pare a fi un flux de energie de diferite intensităţi. Energia cea mai înaltă provoacă sunetul cel mai fin.
24 iunie 1991
Noapte de pomină: noaptea de Sânziene. Costi ne-a zis că în tradiţia populară se spune că în această noapte se deschid cerurile şi cei mai curaţi pot să le vadă.
Eu m-am apucat să le chem telepatic pe Sânziene la mine în cameră. Mă concentram, mă tot concentram, şi la un moment dat am simţit miros de fum. Nu credeam că apariţia lor ar fi însoţită de astfel de mirosuri, dar am mai meditat puţin şi abia apoi, când nu mai aveam destul aer, am deschis ochii să văd ce se întâmplă: miracol – în faţa mea ardea un mic foc! Mi-am pus chiloţii pe veioză, ca să nu mai fie aşa multă lumină în cameră, să nu mă împiedice să mă con­cen­trez. Becul s-a încins şi chiloţii au luat foc. Am deschis repede geamul şi i-am aruncat. Anul ăsta n-am avut parte de Sânziene; poate la anul.
29 iunie 1991
Pentru că atacurile împotriva lui Costi nu mai contenesc, ne-a rugat astăzi să semnăm o scrisoare în care se precizează că tot ceea ce învăţăm de la el e cât se poate de benefic pentru noi. Cred că o idee mai bună era să ne pună să scriem fiecare câte o scrisoare separată: aşa mi-aş fi putut manifesta mai deplin recunoştinţa pe care i-o port.
1 iulie 1991
Muzica tradiţională hindusă pe care o am de la Mircea îmi place foarte mult. E o melodie: „Om, Shiva, om, Shiva, om namah Shivayam“, care mă fascinează. Îmi vine să dansez pe ea, dar nu ştiu gesturile pe care ar trebui să le fac. Astfel de dansuri sunt sacre şi nu vreau să mă joc cu ceva atât de serios. Muzica indiană îmi place mult mai mult decât folclorul nostru de doi bani: „Hai, Leliţă, la portiţă, să îţi mai dau o guriţă“ şi altele la fel. Folclorul lor este plin de sacralitate.
Spaţiul oriental mă copleşeşte: e intersecţia dintre cer şi pă­mânt. Acolo copiii cresc aflând despre Ramayana, despre Krishna. Ei iau parte la marile ceremonii anuale, la care îi pot vedea pe marii rishi.
3 iulie 1991
Un cuvânt tare de tot: „Care este diferenţa dintre un occidental şi un oriental lipsit de cultură?“
„Occidentalul, dacă vede o floare frumoasă, o ia, o rupe, o miroase, o pune în glastră şi apoi o aruncă. Orientalul se uită la floare, se lasă pătruns de frumuseţea ei şi apoi o lasă să mai fie admirată şi de alţii.“
Diferenţa aceasta exprimă foarte bine motivul pentru care fac alergie la toate convenţiile lumii civilizate: aceste conven­ţii sunt o formă de modelare artificială a relaţiilor dintre oameni.
4 iulie 1991
Ascult muzica lui Enio Morricone. Multă muzică de cali­ta­te am auzit pentru prima oară la Costi, dar Enio Morricone mi se pare cea mai sensibilă. Melodia pe care tot meditez e o melodie de care nu mă pot sătura. Costi ne-a zis că asta e diferenţa dintre muzica de calitate şi muzica proas­tă: de muzica proastă te saturi repede, pe când pe cea de calitate o poţi asculta ani la rând.
5 iulie 1991
Ni s-a vorbit la conferinţă despre Gurdjieff, fondatorul celei de-a patra căi. El avea nu numai puterea de a levita, ci şi puterea de a-şi muta discipolii dintr-un loc în altul şi chiar de pe o planetă pe alta. Dacă vroia ca într-o secundă să se afle cu toţi pe lună, o putea face.
Aureliu mi-a povestit secvenţe dintr-un film documentar despre Morihei Ueshiba, unul dintre cei mai mari maeştri de arte marţiale ai tuturor timpurilor. El a practicat „arta păcii“. A ajuns la un nivel atât de ridicat, încât nu avea nevoie să îşi atin­gă fizic adversarii cu care se lupta. Ci, de la jumătate de metru, făcea anumite mişcări şi practic pe adversari îi atingea numai cu energia sa. Dacă mi-ar fi dat şi mie caseta mi-ar fi prins bine: aş fi arătat-o celor care neagă existenţa câmpurilor energetice. Sau nu, unii ca aceştia ar putea spune că filmul este o bazaconie, că secvenţele sunt regizate şi nu reale.
8 iulie 1991
Am văzut o revistă cu fotografii Kirlian: am văzut câmpul energetic al frunzelor, al palmelor, al corpului omenesc. Tradiţia orientală a primit o firească confirmare din partea oamenilor de ştiinţă. Nimeni nu mai poate contesta acum existenţa corpurilor energetice.
Se poate pune în evidenţă, cu ajutorul unor aparate speciale, chiar culoarea aurei. Dacă aş avea un asemenea aparat, aş putea şti exact la ce nivel spiritual mă aflu. Aura spune totul.
Am văzut şi poze cu coloane energetice care nu se vedeau cu ochiul liber sau cu alte biocâmpuri luminoase şi m-am mirat că pelicula fotografică surprinde detalii pe care ochiul omenesc nu le poate vedea.
Un singur lucru nu îmi este clar cu asemenea avantaje de care omul din vechime nu avea nevoie: cum de pelicula fotografică, şi chiar aparatul Kirlian, se înşală în anumite cazuri. Cel mai clar exemplu este al lui Shri Mataji, care este o impostoare: ea apare în poze înconjurată de o aură luminoasă foarte puternică. Mai mare decât a sfinţilor din icoane. Ori e clar că, cel puţin în cazul ei, tehnica fotografică nu este obiectivă.
Cine poate modifica culoarea aurei lui Shri Mataji? Nu­mai spiritele întunericului care o protejează. Nu trebuie să am încredere deplină în astfel de fotografii. Oricum, eu am văzut că şi pe filmul fotografic se pot observa câmpurile energetice, deci nu este vorba de un simplu trucaj, cum cred unii.
Nu, e mai mult, e un trucaj energetic.
9 iulie 1991
După ce am scris în jurnal despre pozele cu Shri Mataji, am stat să mă gândesc dacă nu cumva şi în cazurile în care vocile morţilor vorbesc la telefon sau apar înregistrate pe bandă magnetică poate fi vorba de ceva necurat. Sau în cazurile în care morţii înşişi apar în chip inexplicabil în fotografii făcute după moartea lor.
Din punct de vedere logic, mi se pare foarte firească o astfel de ipoteză. Dacă spiritele malefice, duhurile întune­ri­cu­lui, cum li se mai spune, pot falsifica culoarea aurei unei persoane, de ce nu ar putea să falsifice şi toate celelalte?
Nu vreau să fiu sceptic, dar îmi dau seama că teritoriul acesta de graniţă este foarte riscant.
Costi ne-a vorbit despre cât de uşor se pot păcăli cei care fac spiritism: vor să cheme mari personalităţi sau mari spirite şi de fapt intră în legătură cu spirite inferioare. Neavând po­si­bilitatea obiectivă de a şti cu cine comunică, mulţi spiritişti au ajuns în mari rătăciri. Pentru că au luat drept bune informaţii care nu aveau nici o legătură cu realitatea istorică, şi lumea i-a etichetat imediat drept şarlatani.
Şi, de fapt, dacă ar fi să duc raţionamentul până la capăt, chiar şi cei care au primit de la spirite informaţii corecte despre anumite lucruri din trecut ar putea să fi căzut în cap­ca­nă: spiritele respective puteau da informaţii corecte de­spre tot ceea ce putea fi verificat pe cale obişnuită şi ar fi pu­tut minţi în tot ceea ce ţine de cunoaşterea ezoterică. Nu pu­teau fi verificaţi pe altă cale.
Faptul că multe dintre aşa-zisele mesaje spiritiste privi­toa­re la facerea lumii, la ierarhia cerească sau la viitorul lumii sunt cât se poate de contradictorii arată tocmai că o mare parte a spiritiştilor sunt păcăliţi de spiritele cu care comunică (asta dacă nu cumva nu sunt ei înşişi numai nişte şarlatani care vor să îşi vândă cărţile pentru a se îmbogăţi).
Da, oricât e de ciudat, în lucruri precum pozele câm­pu­ri­lor energetice sau chiar în tehnica Kirlian nu trebuie să am încredere oarbă. S-au păcălit destui.
M-am cam lăsat prins de argumentele logice: dar logica este unul dintre cele mai serioase obstacole pentru cel care vrea să se elibereze. Realităţile spirituale sunt de aşa natură încât, dacă analizezi totul cu mintea, pierzi impactul viu al experienţei nemijlocite cu Absolutul.
Pe viitor ar trebui să am grijă să nu mă biruie ispita aceasta a explicaţiilor raţionale. Dar nu cred nici că e bine să fii fără pic de logică, că atunci rişti să cazi în cine ştie ce năzbâtii.
Calea cea mai simplă este să te laşi dus de mână de ma­es­tru. El poartă răspunderea asupra traseului tău. Dacă Costi ne spune despre ceva că este rău, înseamnă că aşa este. E mai simplu să am încredere în experienţa lui, decât în slabul meu discernământ.
10 iulie 1991
M-am decis să mă rad în cap. E o decizie foarte serioasă, pentru că prin ea îmi manifest dorinţa de a nu accepta rigorile lumii. Lumea trăieşte după nişte principii care nu au nici o legătură cu viaţa spirituală. Toţi sunt obsedaţi de averi, de sex, sunt obsedaţi să placă celorlalţi. Eu nu vreau să plac ni­mă­nui, eu vreau să îmi văd de progresul spiritual. Ştiu că, după părerea oamenilor, voi arăta mai urât. Dar nu mă inte­re­sea­ză. Mi-a plăcut mie să mă placă fetele, să se topească după mine. Acum trag macazul. De acum, când mă voi privi în oglindă, voi şti că dacă arăt ca marii asceţi, trebuie să şi trăiesc pe măsură. Dacă mă rad în cap numai ca să arăt ca ei, nu rezolv nimic. Dar aşa, fiecare privire în oglindă va fi pentru mine un impuls pentru a mă schimba.
12 iulie 1991
M-am ras în cap singur. A fost o experienţă interesantă. Cum e tunsul la călugărie. Simţi că te desparţi de ceva din tine, rupi anumite legături cu trecutul. Foarte bună ideea de a renunţa la păr. Toţi cred că a fost un act excentric. Treaba lor. Gregorian a plănuit o plecare prin Făgăraş, după care mă ia la Costineşti, în „raiul yoghinilor“. Sper să fie interesant.
16 iulie 1991
Nu a fost greu să ţin două zile de post negru în aceeaşi săptămână. Voi dubla deci zilele de post negru, pentru că am corpul mai energizat, mai uşor. Sunt tentat să prelungesc chiar postul până mâine. Tata iar m-a certat astăzi, a zis că sunt nebun, că îmi distrug organismul. El nu are cum să îşi dea seama cât folos voi avea eu de la aceste postiri. Sunt mici trepte spre desăvârşire.
Am auzit despre asceţii care trăiesc fără să mănânce nimic. Tereza Neumann trăia numai cu o fărâmă de pâine sfinţită. Mi-ar plăcea şi mie să ajung ca ea. Oricum, mai e un avantaj din postul negru: nu trebuie să mă mai gândesc ce voi mânca. După ce termin liceul poate voi reuşi să trăiesc fără să mă angajez: nu voi mai fi nevoit să fac rost de prea mulţi bani pentru hrană, dacă nevoile mele vor fi reduse la minim.
Haine noi nu îmi mai trebuie: am primit tot ceea ce îmi este necesar. Iată un lucru care mă ajută mult: grija celorlalţi. Şi am primit haine noi, nu vechituri. De fapt, am primit şi unele mai vechi, dar sunt rezistente şi pentru multă vreme am îmbrăcămintea asigurată.
22 iulie 1991
Sunt în prima mea întâlnire serioasă cu muntele. Cu Gregorian, cu Victor şi cu Ovidiu. Acum suntem în Făgăraş, după ce zilele trecute am fost în Piatra Craiului. E atâta linişte la munte. Scapi de toată hărmălaia oraşului. Natura e superbă.
În Piatra Craiului am avut o confirmare a puterilor mele telepatice. Trebuia să mai stăm o zi la cabana Curmătura, ca să ne mai odihnim. Dar de dimineaţă eu am simţit că trebuie să ajung neapărat în Zărneşti, la poalele muntelui. Am tot insistat, până ce l-am convins pe Gregorian să mă lase. Simţeam cum o putere ca un magnet mă cheamă jos. Aşa cum, mai demult, puterea care ieşea din Cristina Andrei mă respingea, tot aşa puterea asta mă chema. Am coborât mun­tele cu încă un turist, şi când am ajuns la şosea, o colegă de-a Dianei mi-a făcut cu mâna dintr-un autocar de Bucureşti care a trecut pe lângă mine. Am fugit după autocar o vreme şi am aflat că aproape era un loc unde se făceau tabere şcolare. M-am dus până acolo, cu inima bătându-mi puternic. Credeam că dau de Diana. Da, Diana era în tabără, dar nu vroia să vorbească cu mine. M-am întors pe munte trist că nu i-am vorbit, dar bucuros că legăturile noastre telepatice sunt atât de puternice. Dragostea dintre noi a fost puternică, de aceea am coborât de la cabană. Şi nu aveam habar că ea va veni prin zonă, deci nu poate fi autosugestie.
Nu m-a chemat nici un loc sacru, nici un guru şi nici măcar cineva care vroia să mă vadă. M-a chemat, fără să vrea, Diana. Dacă nu aş fi fost atât de însetat de o viaţă asce­ti­că, poate nu ne despărţeam. Am fi avut parte de toate des­fă­tă­rile tantrice. Dar nu regret că ne-am despărţit. Oricât e de frumoasă, îmi putea fi balast pentru desăvârşire.
A doua zi, când coboram cu grupul pe acelaşi drum pe care coborâsem pentru ea, am văzut urme de urs. Dacă nu aş fi fugit spre cabană de frica întunericului, că nu se mai vedea marcajul, dacă aş fi mers mai încet, dădeam de urs. Cobo­râ­rea cu ditamai rucsacul în spate a fost pentru mine extrem de grea. Genunchii îmi tremurau, de-abia făceam câte un pas. Şi cu o zi înainte coborâsem în fugă. Mi-a trecut prin cap să re­nunţ la Făgăraş. Dar a fost doar o febră musculară care a trecut repede.
Tot în Piatra Craiului, ieşind în prima noapte din cort, am văzut la rădăcina unui brad, cam la două sute de metri, o lumină ciudată. Gregorian a zis că poate e o comoară. Era ca un foc care nu se stingea. Aş fi vrut să mă duc acolo singur, dar mi-era teamă de duhurile muntelui.
23 iulie 1991
Iar am trecut pe lângă moarte. La un moment dat aveam de ales între trei drumuri şi am preferat să mergem prin Strun­ga Dracului, care e mai abruptă. Eu am vrut să merg separat de grup, simţind dorinţa de a face faţă singur acestei mici încercări. La un moment dat, într-o porţiune în care urcam aproape vertical, am simţit că mă lasă puterile. Nu mă mai puteam ţine de sârma de sprijin. Ceilalţi nu m-ar fi putut ajuta nici ei, fiind mai jos. O clipă m-am gândit să îmi dau drumul şi să cad. Dar mi-am zis că, dacă acolo e Strunga Dracului, poate că dracii vor să mor pe loc. Mi-am adunat ultimele puteri şi am trecut mai departe. Nu le-am zis celorlalţi prin ce am trecut, ca să nu mă certe. Diferenţa de vârstă dintre noi e prea mare şi nu vreau să mă trateze ca pe un copil. Gregorian e prea grijuliu.
A mai fost un loc considerat periculos, numit „La trei paşi de moarte“, dar tot grupul nostru a trecut uşor. Era straniu să vezi cruci pe acolo, să ştii că au murit oameni.
24 iulie 1991
Când ajungem pe câte un vârf, pe Moldoveanu, pe Negoiu sau pe oricare alt vârf, dăm de o cruce mare. Comuniştii atei nu au avut ocazia să distrugă şi aceste cruci. Unele cruci au şi câte o iconiţă pe ele. În preajma fiecăreia dintre aceste cruci au şi ceilalţi un sentiment de evlavie, dar cu mine e altceva. Îi rog să mă scuze şi mă duc singur lângă cruce. Iisus mă atrage, Iisus mă cheamă. Mi se umple sufletul de fiecare dată când mai dăm de o cruce. Legătura mea cu Iisus nu poate fi înţeleasă de către ceilalţi. Ce să le spun? Că simt cum mă cheamă Iisus? Dacă ar simţi şi ei aceeaşi chemare, poate că ar medita mai mult lângă cruci.
Chemarea pe care o simt nu este raţională. Ci parcă ascult cum întreaga mea fiinţă e umplută de pacea lui, cum mă chea­mă la el. Poate că dacă aş fi pornit pe calea tantrică, în loc de Iisus, îl găseam pe puternicul Shiva. Meditaţiile ar fi fost poate mai eficace din punct de vedere energetic, dar nu ştiu ce m-ar fi putut face să îl iubesc pe Shiva. Trăirile pe care le am lângă aceste cruci, sunt cel mai important punct spiritual al acestui drum pe munte.
25 iulie 1991
Îmi place să găsesc în toate micile întâmplări ale zilei aspec­tul spiritual. La cabana Surpata se poate ajunge şi cu maşina. Noi, după vreo cinci ore de mers. Un tip împreună cu taică-său, veniţi cu maşina, se suie vreo treizeci de metri spre noi şi, la un moment dat, tânărul, extenuat, zice: „Vai, ce am obosit...“ M-a bufnit râsul. Nu îmi imaginam că unii pot fi atât de comozi. Aşa şi cu urcuşul spiritual: cei mai mulţi fac câţiva paşi, după care obosesc. Dar trebuie să urci tot timpul. Pauzele sunt foarte periculoase: poţi să nu mai ajungi la destinaţie.
Mie îmi place să merg pe unde este drumul mai riscant. Cel mai frumos este când mergi pe culmea muntelui, când vezi în jos şi într-o parte, şi în alta.
26 iulie 1991
Mâine suntem în Bucureşti. Iubesc muntele de o mie de ori mai mult. Munţii Făgăraş nu sunt numai cei mai înalţi din ţară, sunt şi cei mai frumoşi.
Se apropie plecarea la Costineşti. Circulă atâtea zvonuri de­spre tabăra de yoghini. Că ar avea loc cine ştie ce orgii. Mă voi convinge. M-a mirat oricum să văd cum Gianina îşi făcu­se încă de la sală listă zilnică: cu cine se va culca la mare. E o tipă fier­bin­te, dar chiar aşa... Sper să judec toate prin prisma tantrică, să nu mă las influnţat de ideile precon­cepute ale creştinilor.
Oricum, eu cu Gregorian suntem ferm hotărâţi să nu pără­sim calea ascetică, indiferent cât de atrăgătoare ar fi fetele noastre. Trebuie să recunosc că mă aştept să îmi fie greu să rezist între atâtea trupuri goale. Mintea mi-o cam ia razna şi parcă uneori nu vreau să o stăpânesc.
28 iulie 1991
India secretă e o carte care m-a cucerit de la primele pa­gini. Paul Brunton mi se pare cel mai bun ghid în spaţiul ori­en­tal: dacă nu aş fi citit nimic despre yoga până acum, dacă nu aş fi auzit nimic despre desăvârşire, dar dacă aş fi citit această carte, m-aş fi apucat de yoga imediat.
Cartea e atât de interesantă, încât cred că ar trebui să fac rost de mai multe exemplare, ca să o pot da la cât mai mulţi oameni să o citească. Cred că Paul Brunton reuşeşte să cap­ti­veze mai repede decât oricare altul.
Am citit cărţi scrise de maeştri de o mie de ori mai înţelepţi decât el, dar nu am simţit dorinţa de a urma cele spuse de ei, aşa cum am simţit dorinţa de a fi discipol al lui Maharishi.

IV. Iluminarea tantrică
4 august 1991
Am ajuns la Constanţa. Stau trei zile la Liana, apoi plec la yoghini. În vagonul cu care am venit de la Bucureşti s-au dat peste o sută de amenzi la colegii noştri care vroiau să meargă cu naşul. Eu mi-am luat bilet şi nu am regretat. Controlorii au dat amenzi, cu multă răbdare, la toată lumea. Nu au vrut şpagă. În compartiment cu mine am cunoscut o tipă, Lavinia. Trece tot în al doilea an de yoga. E o tipă mişto, cu patru ani mai mare decât mine. Am plăcut-o destul de mult pe Lavinia. Şi cred că nu e singura fată frumoasă pe care o voi vedea în această călătorie.
6 august 1991
La Constanţa, plaja e cam murdară, dar marea e destul de caldă. Se pare că unele femei şi-au pierdut sutienele. Cred că la Costineşti îmi va fi ruşine să fac nudism. Ba nu, voi face. Ruşinea e un păcat, nu trebuie să am prejudecăţi. Mi-e ruşine şi datorită faptului că ceilalţi yoghini, cu o experienţă tantrică solidă, sunt mai arătoşi decât un ascet slăbănog ca mine. Nu prea am cu ce să mă laud.
7 august 1991
Am ajuns la Costineşti. Stau, împreună cu Gregorian, la vreo zece minute de plajă. Aici programul yoghin este destul de încărcat. Am zărit-o pe Lavinia. Nu ştiu dacă ea m-a văzut.
Am făcut nudism. La început, după ce mi-am dat jos slipul, am fugit în mare. Mi-era ruşine de ceilalţi. Contactul cu apa a fost interesant. Marea e plină de energie feminină, de energie yin. Am simţit-o, gol fiind, cum mă primeşte ca un pat, cum mă face să mă simt una cu natura, una cu întregul cosmos. Senzaţia aceasta e minunată. Dar până la urmă a trebuit să ies din apă. Am ieşit în fugă şi m-am aruncat pe pătură, cu burta în jos. Dar privind în stânga şi în dreapta, văzând numai trupuri goale, am căpătat curaj. Nu îmi plac bărbaţii goi, arată cam caraghios. Dar unele fete şi femei îmi plac. E atâta armonie în trupurile lor...
Mi-am schimbat gusturile. Când eram mai mic îmi plăceau fetele slăbănoage, dar acum încep să înţeleg că sânii sunt un magnet eficient. Încep să mă maturizez. Cred că nu îmi va fi prea greu să stau cuminte, pentru că aproape toate fetele sunt cuplate. La 17 ani, faţă de ceilalţi masculi sunt doar un pitic. Nu îmi place asta, dar nu am ce face. I-am zis lui Gregorian că poate nu ar fi atât de rău să trecem prin iniţierea tantrică, dar s-a opus. A zis că cedez prea repede. Da, o să fiu cuminte!
9 august 1991
Am încercat să o chem telepatic pe Lavinia. Mi-am zis: „Dacă Diana a putut să mă cheme de la aşa distanţă, poate reuşesc să o chem şi eu pe Lavinia“. Şi, culmea normalităţii yoghine, a venit. Fără să ştie că vreau să o văd, fără să ştie că mă gândesc la ea. În câteva minute a venit. Asta o fi tot o formă de tantra, tantra albă: când nu are loc contactul sexual, ci numai o formă de comuniune energetică.
Am dansat cu Lavinia şi ne-am simţit foarte bine. Yoghini în discotecă, o situaţie anormală. Dar dansul ne-a apropiat. Ea are un prieten, Gelu, dar nu e nici o problemă. El nu e un tip posesiv. E original. Seamănă cu chipul din icoana lui Iisus.
Se pare că şederea mea aici, în afara meditaţiilor yoghine şi a asanelor de pe plajă şi a programului destul de serios, va avea şi un capitol pe nume „Lavinia“.
Gregorian nu e prea încântat de subiectul Lavinia. El e ca o babă moralistă care nu ştie să vadă frumosul, ci e obsedată nu­mai de ceea ce zice lumea despre un subiect sau altul. Gre­go­rian nu e un yoghin autentic, e doar un creştin care vrea să ju­de­ce Orientul prin lupă creştină. Şi nu va înţelege nimic din el.
10 august 1991
Am visat ceva legat de Atlantida şi am găsit o piatră ciudată, care seamănă cu un simbol văzut în serialul „Omul din Atlantis“. Am făcut o meditaţie prin care am invocat toţi marii maeştri şi toate spiritele, ca să încarce talismanul meu cu cât mai multă energie. Am chemat-o telepatic pe Lavinia departe, pe plajă, dar nu a venit. Vroiam să fiu singur cu ea. Şi cât de departe m-am dus... Mă îndepărtasem mult de Costineşti. Pesemne că telepatia nu funcţionează întotdeauna cu aceeaşi putere. Sunt cam dezamăgit că nu a venit.
La meditaţia de după-masă de pe plajă, am avut încă o confirmare a puterilor paranormale ale lui Costi. A atins cu mâna o fată care venise lângă noi, n-am înţeles de ce, şi fata şi-a pierdut puterea de a vorbi. Ea nu era yoghină, nu era din grupul nostru. Oricum, nu părea prea speriată. I-am spus să vină să încerc o să o ajut. A fost de acord. M-am concentrat până mi-am consumat toată energia din Ajna-Chakra, dar degeaba. Nu pot dezlega eu ceea ce a legat maestrul meu. Dacă duşmanii lui Costi ar vedea-o pe fată, ar avea o dovadă vie a puterilor sale. Zilele trecute întreba cineva: „Ce maestru de yoga e ăsta care abia face asanele?...“ Iată că, indiferent cum face asanele, Costi are capacităţi paranormale.
Eu m-am făcut de râs, nu am fost în stare să o ajut pe fată să vorbească. Pe viitor trebuie să am mai multă grijă atunci când mă mai bag în aşa ceva.
11 august 1991
S-a făcut astăzi excursie pe la mănăstirile din zonă. Au plecat mulţi yoghini. Eu, din lipsă de bani, am rămas în Costineşti. Îmi place să meditez, să sorb energia soarelui. Îmi doresc din ce în ce mai mult să devin un mare yoghin. În pal­me şi în ochi am din ce în ce mai multă energie vindecătoare. Asanele mă ajută să amplific această energie. Seara am fost la concert, la „Celelalte cuvinte...“ Intrarea a fost liberă. Îmi place mult o melodie de-a lor, dar nu au cântat-o. Atmosfera încinsă. Nu degeaba zice Costi că muzica rock e satanică. M-am convins văzându-i pe cei din public.
E atât de bine să ai un mare maestru lângă tine. Costi este şansa vieţii mele. Ştie să îmi arate ce e rău şi ce e bine. El ştie totul. Vorbeşte despre cele mai tari tehnici de meditaţie ca şi cum le-ar fi practicat pe toate.
˚in la Costi din ce în ce mai mult. Aş da orice ca să mă primească în grupul lui de discipoli apropiaţi. Mi-ar fi mult mai uşor să mă eliberez dacă i-aş sta în preajmă.
Aici nu are loc desfrâul despre care vorbesc gurile rele. Da, am auzit că sunt nişte şedinţe secrete, într-un loc mai îndepărtat, şi că Costi trece de la o fată la alta pentru a le aju­ta să îşi ridice nivelul vibraţiilor, folosindu-se de o tehnică tan­tri­că. Dar chiar dacă ar fi aşa, nu e vorba de sex în grup. Dacă era, m-aş fi dus şi eu o dată, să văd exact ce fac.
Fetele roiesc în jurul lui Costi nu pentru că este un armă­sar, ci pentru că este un maestru tantric. Poate că dacă eram femeie aş fi vrut şi eu să am parte de o noapte cu maestrul.
12 august 1991
Mă pot considera un tantric. Am avut o mare şi neaştep­ta­tă revelaţie. Am încercat să fac prima meditaţie de Tantra albă, stând pe plajă, faţă în faţă cu Lavinia. Ne atingeam doar palmele şi vârful genunchilor. În clipa în care ne-am aşezat în această postură a avut loc revelaţia: în loc să meditez la unirea cu energia Laviniei, am uitat că sunt om; am simţit cei şapte centri de forţă ai Universului. Auzisem ceva vag despre această învăţătură secretă, cum că Universul e ca o fiinţă mare în care există la un alt nivel toate planurile fiinţei, până la conştiinţă, dar revelaţia a fost şocantă. A fost un dar pe care mi l-a făcut Forţa Supremă pentru a înţelege valoarea căii tantrice.
Simţeam că nu exist decât eu şi Universul. Energia cen­tri­lor de forţă ai cosmosului intra în mine. Eu deveneam ener-­gie. Sunt sigur că acest extaz face parte din stările de con­ştiin­ţă de care au parte marii iniţiaţi. M-am umplut de o pace şi linişte de nedescris. Am gustat raiul yoghinilor.
Aceasta a fost cea mai minunată experienţă din viaţa mea. Îmi dau seama că toate cuvintele din textele yoghine despre extaz pot fi experimentate de către cel care vrea cu adevărat. Sunt un alt om: am gustat nemurirea. Ştiu că noi suntem părticele din Dumnezeu, că Dumnezeu nu e decât conştiinţa Universului şi că noi suntem chemaţi să înţelegem identi­ta­tea noastră cu Dumnezeu şi să ieşim din lanţul reîncarnărilor, să părăsim necunoaşterea şi ignoranţa. Până azi simţeam un fel de emoţie gândindu-mă la Dumnezeu; nu îmi era clar dacă există ca persoană sau nu. Cred că meditaţia de azi m-a ajutat să îl înţeleg pe Lucifer: să simţi că eşti atât de mare şi să vrei să fii totul.
Acum îmi e greu să mă mai consider un om obişnuit, după ce am gustat din nemurire. Trebuie să înţeleg că sunt Dum­ne­zeu, că toţi suntem Dumnezei. Şi primul pas pentru cunoaş­te­rea acestei taine a fost făcut prin meditaţia tantrică.
13 august 1991
O poveste tantrică celebră spune că un pustnic şi-a petre­cut toată viaţa în cea mai aprigă asceză dar nu şi-a găsit liniş­tea. În cele din urmă, a ajuns pe malul unui râu în care se scăl­da o maestră tantrică. Cucerit de feminitatea ei, cucerit de frumuseţea ei, pustnicul a renunţat la asceză pentru ea. Şi lân­gă ea şi-a găsit liniştea. Consideram această poveste un pre­text folosit de colegii mei din anii mai mari pentru a prac­tica viaţa sexuală tantrică; sunt unii dintre ei veniţi la yoga numai pentru a găsi fete care pică în plasă fără prea multe comentarii. Aşa e Radu. Mi-a zis că el nu poartă chiloţi, că tantricii nu poartă chiloţi, ca să poată să se împreuneze mai repede. Poate că cei din India nu poartă, că au robe. Dar să porţi pantalonii pe piele nu mi se pare o idee strălucită.
Şi totuşi, chiar dacă povestea cu pustnicul mi se părea bună numai pentru cei ca Radu, meditaţia de ieri cu Lavinia m-a făcut să îmi schimb radical modul de a înţelege viaţa. Chiar dacă nu voi avea relaţii sexuale cu ea, vreau ca medi­ta­ţiile de Tantra Albă să facă parte din programul meu yoghin. Oricât aş fi încercat eu prin propriile mele puteri să simt cen­trii de forţă ai Universului, nu aş fi reuşit.
Dar fuziunea mistică dintre energia mea şi energia Lavi­niei a produs un scurt-circuit. Chiar dacă aş dansa în fiecare zi cu Lavinia, chiar dacă ne-am zbengui ca doi îndrăgostiţi şi dacă am înota până obosim, câştigul pe care îl obţin prin Tantra Albă e mult mai mare decât cel obţinut din asceză.
14 august 1991
Azi-noapte, noapte de pomină cu Lavinia. M-a dus de mână în Golful Francez, un loc tocmai bun de făcut dragoste. Eu, care ziceam că mai devreme de cinci luni nu voi face dra­goste cu ea, am cedat repede gândului. La prima îmbrăţişare pe plajă, sub razele lunii, am vrut să o dezbrac. Nu s-a lăsat. Lavinia are o experienţă tantrică destul de mare. Şi de aceea a ştiut să îşi stăpânească trupul. Eu m-am înfierbântat repede, dar văzând că ea nu vrea nimic serios, m-am potolit.
După ce ne-am săturat noi de atâtea sărutări romantice, am luat-o pe jos spre celelalte orăşele. Când Lavinia şi-a dat seama că îşi uitase ochelarii în Golf, eu am vrut să ne întoar­cem după ei. „Cum să îi găsim pe ditamai plaja, şi numai la lumina lunii? Nu are rost!“
„Ba are“, i-am spus şi cum ne-am întors i-am găsit ime­diat. Am avut credinţa că voi fi călăuzit de vreun spirit exact la locul la care trebuie.
Spre dimineaţă, frânţi de oboseală, am adormit aproape de linia ferată, ca să auzim când vine trenul.
16 august 1991
Lavinia e o tipă foarte interesantă. Chiar dacă nu este o fire prea mistică. Azi am încercat să o învăţ să joace baschet, dar preferă să mă vadă pe mine cum joc. Chiar dacă Costi a spus că nu are rost să ne cheltuim energia făcând sport, baschetul ră­mâne una dintre pasiunile mele. Ca şi dansul. Ieri în toată discoteca numai doi tipi dansau mai artistic decât mine. Îmi face foarte bine mişcarea. Seara am fost la un spectacol cu „Va­canţa Mare“. Au şi poante foarte bune, dar şi poante prea vul­gare. Atmosfera era foarte plăcută, stăteam pe pătură şi râdeam.
17 august 1991
Am revăzut-o pe tipa care nu mai putea vorbi, de la faza de pe plajă. Acum poate. Tot Costi a „vindecat-o“ de muţenie.
În timp ce ceilalţi colegi ai noştri au meditat la Budha-Maitreya, la viitorul Salvator al omenirii, eu cu încă patru yoghini am tras o pepeniadă pe cinste. Am băgat în noi pepene până nu a mai încăput. În loc să facem meditaţie cu Budha, am făcut meditaţie la budă. Să eliminăm toxinele. Are Gregorian o vorbă comică: „Am un sentiment lichid în mine...“. Toţi am avut astfel de sentimente.
Pepenele e foarte sănătos pentru organism, curăţă ficatul. Am trecut puţin pe la Costin şi Anca. Ei, stau câte două cu­pluri în aceeaşi cameră; n-au avut parte de prea mare intimitate.
18 august 1991
Am fost în camera lui Costin. Acolo am văzut yantra lui Tara, altă putere cosmică. Deşi nu am primit încă iniţierea în secretele acestei puteri cosmice, am avut ocazia să cunosc puţin din energia ei. În patul de sub yantra fixată pe perete stătea prietena lui Costin, Anca. Eu, privind la yantră, am simţit cum puterea Tarei intră în Anca. Am început să mă concentrez asupra unirii energetice cu Anca, fiind la vreo trei metri de ea. Stăteam ca hipnotizaţi, privind unul la celălalt, absorbiţi în meditaţie. Nu ştiu ce a simţit ea, dar ştiu că, deşi ceilalţi mai treceau printre noi, fluxul de energie care trecea de la unul la altul nu se micşora. Am simţit că am făcut dragoste cu Anca şi, prin ea, cu Tara. O, Tara, abia aştept să aflu mai multe din tainele tale...
Dacă Costin ar fi fost gelos, s-ar fi putut supăra pe mine: am cunoscut-o pe Anca de o mie de ori mai bine decât o cu­noaş­te el, deşi au făcut dragoste de nu ştiu câte ori. Am cu­nos­cut fiinţa ei energetică atât de bine cum nu se poate spu­ne. Şi ea a vrut să mi se supună. Simţeam cum sufletul ei se des­chide pentru a mă primi pe mine. Parcă intram în ea. Când meditaţia s-a terminat, picioarele erau amorţite de abia mă puteam mişca. Mi-aş fi dorit să îmi spună ce a simţit sau măcar să mă mângâie cu dragoste, dar nu a făcut-o. Mă pri­vea ca şi cum i-aş fi făcut un dar de nepreţuit.
Laviniei îi place foarte mult cum arăt. Chiar dacă încă nu mi-a crescut părul. O adevărată tantrică nu se poticneşte de aspectul fizic al partenerului. Dar vreau să îmi las din nou să îmi crească părul normal, nu mă mai rad în cap. Ca să mă placă şi mai mult.
Meditaţiile tantrice mă ajută să progresez pe zi ce trece. Într-una dintre meditaţiile făcute cu încă vreo cinci yoghini, am încercat să intru pe frecvenţa minţii lor. Nu ştiu dacă am reuşit. Simt în ochi şi în palme din ce în ce mai multă ener­gie. Centrii de forţă sunt din ce în ce mai încărcaţi. Mi-aduc aminte cum, prin clasa a opta fiind, m-am concentrat asupra cefei unui domn care stătea în autobuz la câteva scaune îna­intea mea. Fiind maşina aproape goală, nimeni nu mă împie­di­ca. La un moment dat, simţindu-mi privirea în ceafă, s-a în­tors la mine şi s-a uitat urât: mi-a fost teamă că o să mă poc­nească. Dar uşile autobuzului s-au deschis, fiind staţie, şi eu am tulit-o la fugă. Încă de atunci am o putere aparte în ochi.
Am auzit că între noi a fost un yoghin care avea păduchi. De la el s-au molipsit şi alţii. Se pare că a fost dat afară definitiv de la cursurile de yoga. Noi nu trăim în India, noi nu trăim ca marii asceţi. Trebuie să ne curăţăm trupurile, nu să lăsăm să ne mănânce viermii.
19 august 1991
Am ajuns cu Lavinia la 2 Mai. Ni s-a făcut somn şi ne-am culcat pe sacul de dormit. Când a apărut şi Gregorian ne-am trezit. El s-a obişnuit destul de repede cu ideea că Lavinia e prietena mea. Cred că nu s-ar mira dacă i-aş spune că vreau să fac dragoste cu ea. Dar nu ştiu cum e cu tantrismul: bărbatul nu trebuie să îşi piardă sămânţa, pentru că e plină de energie. Care o mai fi plăcerea? Am înţeles că e mai ales o comuniune spirituală. Dar parcă aş vrea să renunţăm câteva zile să fim yoghini, parcă aş vrea să am parte de o dragoste nebună... Şi totuşi, calea tantrică are regulile ei: ori învăţ să îmi stăpânesc trupul, să renunţ la orgasm, ori mai bine nu mă apropii de Lavinia. Ea nu face nici un fel de referire la acest subiect. Poate mă consideră prea copil.
Ca să o fac să nu mă mai privească astfel i-am spus de micile mele aventuri, anterioare practicii yoga. I-am spus că m-am apucat de yoga sătul de desfrâu. Dar a râs ironic, nu m-a luat prea în serios.
Lavinia mi-a cântat la chitară. Cântă foarte frumos. Ştie şi melodii celebre, cum sunt blues-uri-le formaţiei „Scorpions“. A compus şi ea unele melodii. Una este pentru Costi. Iar alta mi-a zis că e pentru mine. Cred că o compusese cu gândul la viitoarea ei poveste de dragoste. Care sunt eu.
La 2 Mai e mult mai puţină lume. E o atmosferă mai familială. Ne vom întoarce curând în Bucureşti. Am strâns o valiză cu amintiri.
21 august 1991
De când am venit de la mare, sunt prieten şi cu Lavinia, şi cu Ramona. Din punct de vedere tantric nu e nici o problemă. Sunt unii care trăiesc chiar cu soţiile altora şi îşi lasă soţiile să facă dragoste cu cine vor. De fapt, nu le lasă să facă dragoste obişnuită, ci numai să facă Tantra. Diferenţa e mare. Lavinia nu s-a supărat că sunt prieten şi cu Ramona. Nu vreau să renunţ la nici una dintre ele.
Am ieşit azi cu amândouă în Herăstrău, dar nu a fost nimic anormal. E atât de interesant să ţii la două fete deodată. Ramona e cam complexată de Lavinia. Nu e nici dezvoltată ca ea, şi nici aşa drăguţă. Dar o păstrez şi pe ea.
28 august 1991
Duminica e pentru creştini zi de sărbătoare: nu spală vasele, nu fac treabă. În câte vizite am fost, am observat că preocuparea principală a creştinilor este ca, după ce vin de la slujbă, să se uite la televizor.
Vizitele sunt într-un fel plictisitoare: televizor am şi acasă, numai că nu mă obligă nimeni să mă uit la el.
Eu nu ştiu exact cum e cu ţinerea duminicii, dar cred că duminica ar trebui să fie ziua lor religioasă. Adică după ce şase zile merg la serviciu, şi preocupările lor spirituale se reduc la câteva minute de rugăciune, în a şaptea zi ar trebui să îşi încarce bateriile spirituale. Dar în afara mersului la biserică, unde nu ştiu cât se concentrează ca să se umple de energia divină, acasă pierd timpul.
De multe ori am auzit la creştini: „Azi nu spălăm, că e sărbătoare!“. Dar nici nu fac vreo meditaţie caracteristică sărbătorii. Ramakrishna a încercat să treacă pe rând prin toate etapele spirituale ale marilor religii. Nu ştiu să fi scris ceva despre experienţa creştină, dar ar fi prins bine acestor creştini care mi se par caraghioşi: ce Dumnezeu or avea, dacă le interzice să spele haine, dar în schimb îi lasă să îşi piardă duminicile cu tot felul de prostii?
10 septembrie 1991
Dimineaţă mi-a fost rău de foame. Eram cât p-aici să îmi calc postul. Când m-am dus în bucătărie, mi-am adus aminte că Iisus, înainte de a începe să strângă apostoli, a postit patruzeci de zile. Şi mi s-a făcut ruşine. Eu, în a treia zi de post negru, eram gata să cedez. Vreo trei ore mi-a fost mai greu, dar mi-am revenit. Tata m-a înjurat urât de tot. L-a înjurat şi pe Costi. A zis că e un ticălos care se îmbogăţeşte de pe urma noastră.
Dar tata caută astfel de justificări numai pentru că îi este teamă că îi slăbeşte odrasla. În timp ce eu m-aş bucura să ajung numai piele şi os.
Spre seară mi-a fost mai bine şi m-am gândit că ar fi potrivit să postesc şi mâine. Dar am auzit că lipsa apei poate dăuna organismului, aşa că mâine mănânc din nou.
Oricum, dacă voi avea grijă să măresc numărul zilelor de post într-un ritm care nu îmi dăunează sănătăţii, totul e bine.
14 septembrie 1991
M-a dus Mircea la el acasă şi m-a învăţat să navighez pe internet. E foarte simplu. Mi-a spus că uneori stă patru-cinci ore în faţa calculatorului şi vede tot ce îi trece prin cap. Are şi mania jocurilor. A încercat să mă convingă şi pe mine, dar am refuzat. Jocurile pe calculator nu fac altceva decât să te tâmpească. Sub pretext că îţi dezvolţi viteza de reacţie, devii hipnotizat de jocuri.
24 septembrie 1991
După cursul de azi, când se strângeau păturile, Gianina stă­tea cu fundul aşezat pe călcâie. Eu, ducându-mă să ascult ce vorbeşte, am luat-o de umeri şi am călcat cu tălpile pe tălpile ei.
„Ştii ce înseamnă asta în limbajul tantric?“, m-a întrebat zâmbind.
„Ce?“
„Înseamnă că vrei să ne unim trupurile.“ M-am ruşinat şi m-am aşezat lângă ea. Totuşi, din vocea ei trebuia să îmi dau seama că nu i-ar fi displăcut o astfel de ofertă. Ce ciudat sunt: uneori nu mi-e ruşine deloc, iar alteori mă ruşinez ca un fraier.
6 octombrie 1991
La Palatul Copiilor a avut loc deschiderea noului an de yoga pentru începători. Am avut una dintre cele mai mari revelaţii de până acum: revelaţia că Forţa Supremă, Dumne­zeu, mă iubeşte. În timp ce meditam, am simţit brusc că Dum­nezeu este de faţă, că mă iubeşte. Mi-au dat lacrimile. Nu ştiu exact cine este Dumnezeu, dar am avut senzaţia că în faţa mea stă Cel care a creat totul. Nu era doar o zeitate, nu era doar o putere cosmică. L-am simţit pe Dumnezeu. Nu cred că m-am înşelat. Pe fundal, muzica lui Enio Morricone, cât se poate de potrivită pentru acest moment mistic.
7 octombrie 1991
Primul curs de yoga al Ştefaniei. Sala e foarte departe, prin Rahova. Ea va face cursurile gratuit, pentru că acolo unde sunt doi fraţi, unul este scutit de taxă.
Nu ştiu cât de repede va progresa Ştefania, dar vreau să o con­ving să îi dăruiască fecioria lui Costi. Ar fi o mare cinste pen­tru mine să ştiu că maestrul ar primi o asemenea ofrandă. Bine, ea nu are nici şaisprezece ani, mai are timp să mai crească. Dar important este să nu facă dragoste cu vreun alt băiat înainte.
11 octombrie 1991
Maestra care îi ţine uneori locul lui Costi arată aproape ca o sculptură din templele tantrice. Nu credeam că voi admira vreo­dată forme atât de pline, dar se pare că nu ştiam ce e frumos.
Mi-am pus pătura chiar în faţa ei, dar nu prea s-a uitat la mine. Cred că are vreo treizeci şi ceva de ani. Privind-o, mă umplu de energie sexuală. Mă atrage ca un magnet.
13 octombrie 1991
Meditaţia de astăzi cu Kali a fost foarte reuşită. M-am gândit că dacă ea este o forţă feminină, înseamnă că îi place să se unească cu ceea ce este masculin. Şi atunci m-am dăruit acestei puteri cosmice cu toată fiinţa mea. I-am spus: „O, Kali, fă-mă al tău. Fă dragoste cu mine. Intră în mine şi primeşte-mă în tine. Vreau să fiu una cu tine. Dă-mi puterea de a birui moartea, dă-mi puterea de a stăpâni timpul. Fă-mă al tău“.
Ceea ce am simţit nu are nici o legătură cu imaginea înfricoşătoare, clasică de altfel, a lui Kali. Acolo e pictată cu cranii de lemn la gât, cu un cuţit în mână, cu un cap de om în cealaltă şi cu limba plină de sânge. Dar Kali e înfricoşătoare numai pentru cei care nu îi fac voia, numai cu cei care o su­pă­ră. Pentru mine a fost cu totul altfel. Am simţit cum mi-a ascul­tat dorinţa şi s-a contopit cu mine. Am simţit-o pe Kali aşa cum e: o femeie uriaşă, o femeie care simte nevoia să fie în comuniune cu orice formă a energiei masculine.
Îmi pare rău că nu am mai des parte de astfel de meditaţii îm­plinite. Meditaţia de joi, când am încercat să intru în legă­tu­ră cu spiritul lui Milarepa, nu a fost prea reuşită. Oricât am meditat, nu am simţit prezenţa marelui iluminat. O fată a avut un vis în care i se spunea să caute aurul lui Milarepa sau ceva de genul ăsta. Se pare că eu nu sunt pregătit să am de-a face cu Milarepa. Of, şi cât mi-aş fi dorit să merg pe urmele lui!
14 octombrie 1991
Pentru meditaţia de la conferinţa de azi Costi a ales o muzică care mi s-a părut infernală. Nu m-am putut concentra deloc. Mă uitam la cei din sală, toţi cu ochii închişi. Nu ştiu cum puteau să se concentreze. Dacă nu aş fi fost cu Costi, dacă auzeam muzica asta în altă parte, aş fi fost convins că e muzică satanică. Simţeam parcă cum sunt chemaţi dracii.
Mi se pare ciudat cum, după atâta muzică extraordinar de fru­moasă, Costi ne-a pus-o şi pe asta. Doar are teancuri de casete.
Tot aşa m-a mirat un mic desen din revista noastră „Yoga şi viaţa“, cu un drac urât, cu coarne, lângă care zace o femeie care pare extenuată ca după orgasm. Dracul e drac. Nu văd legătura dintre draci şi yoga. Poate că au ales poza asta tocmai pentru a-i îndepărta pe profani.
Unele poze din aceeaşi revistă par luate dintr-un calendar sexy. Cine nu cunoaşte învăţăturile tantrice ar putea crede că suntem obsedaţi sexual.
17 octombrie 1991
Am fost iar la sală la Ştefania. Îmi prinde bine să fac asane şi la grupa de începători. Le-a pus o casetă audio cu terapie prin râs, de la ashramul lui Rajneesh. Câteva minute s-a auzit un râs foarte molipsitor. Râdeau aproape toţi. Râsul face foarte bine sufletului, îl destinde, îl relaxează. Se zice că unele boli se vindecă prin râs. Oricum, din toată sala numai doi nu râdeam: eu şi un tip care încerca să se abţină. Dar după ce s-au oprit hohotele celorlalţi, după ce casetofonul a fost oprit, pe tipul ăsta l-a bufnit râsul. Nu s-a mai putut abţi­ne. Şi râdea atât de molipsitor, încât ceilalţi s-au luat după el.
Eu am vrut să văd dacă îmi pot stăpâni râsul şi cel mai uşor mi-a fost să mă gândesc la răstignirea lui Iisus. Medi­ca­mentul a fost bun şi m-am putut stăpâni.
19 octombrie 1991
Noaptea trecută Lavinia a dormit la mine. Tata nu a zis că ar avea ceva împotrivă. Pe la miezul nopţii i-am spus Lavi­niei că vreau să facem dragoste. La început a crezut că glu­mesc, dar apoi a zis că a venit momentul să mă iniţieze în Tan­tra Yoga. Ne-am dus în sufragerie. Totul a început cu o me­ditaţie cu unirea Shiva-Shakti. Trupul trebuie stăpânit cu foarte multă grijă, ispita plăcerii trupeşti fiind mare.
Mă aşteptam să fie ceva mai interesant; poate că, fiind începător, nu înţeleg prea multe. Îi rămân dator Laviniei. A ştiut, cu multă grijă, să se strecoare în sufletul meu. Ea va fi de acum înainte partenera mea în Tantra Yoga. Alături de ea am avut revelaţia de pe plaja de la Costineşti, alături de ea voi merge mai departe. Ea e mulţumită de cum a mers; zice că alţii reuşesc mult mai greu să renunţe la orgasm.
Cred că tata şi cu Delia, ultima lui achiziţie, s-au prins că le­gătura dintre noi e foarte strânsă. Delia s-a uitat la mine cu o privire plină de reproş. Dar cred că lui Dumnezeu îi place de o mie de ori mai mult o unire tantrică decât o rugăciune spusă de o inimă plină de răutate.
9 noiembrie 1991
Dragoş, pe care l-am cunoscut în Făgăraş, a venit la noi cu trei tipi şi au dormit o noapte: pleacă în străinătate. La ple­ca­re mi-a zis că tipii plecau la furat, sunt hoţi profesionişti, dar că de la noi nu au luat nimic. Aşa a fost, nu au luat nimic, dar tata, săracul, s-a supărat tare când a aflat pe cine a găzduit.
Totuşi, unii hoţi, cum au fost şi ăştia, sunt oameni cu oarecare onoare. Nu fură nimic de la cei care îi găzduiesc. Oricum, de la noi nu prea aveau ce să fure. Erau destul de simpatici şi parcă ar fi de preferat asemenea hoţi unor oameni cu suflete murdare, plini de viclenie.
23 noiembrie 1991
Recitisem zilele trecute o parte din Karma Yoga a lui Vi­ve­kananda şi îmi propusesem pentru a nu ştiu câta oară să ucid în mine ataşamentul faţă de orice fiinţă şi lucru, să nu mă mai las influenţat de nimic din cele exterioare, de nimic din ceea ce formază Maya, Marea Iluzie. Dar am fost făcut praf cu multă delicateţe de un film de desene animate. M-am mirat când am auzit că ni se va proiecta un film de desene animate şi eram tare curios să văd dacă e ceva de capul lui.
Dar „Ultimul inorog“ este un film plin de simboluri şi m-a impresionat mai mult decât cartea mea preferată, India secretă. Poţi să vezi acest film şi să rămâi doar cu o poveste de adormit copiii, frumoasă ca „Bambi“ sau ca „Albă ca Ză­pa­da“. Dar eu am văzut filmul ca pe o călătorie mistică. Ulti­mul inorog reprezenta încarnarea lui Iisus Hristos, venit să îi mântuiască pe oameni. Şi Taurul Roşu reprezenta diavolul, care vrea să câştige cât mai multe suflete.
Pe inorog nu îl recunoşteau decât oamenii cu inima foarte curată sau vrăjitorii. Şi când a fost recunoscut de o femeie simplă, care a început să plângă şi să îi spună: „O, cât te-am aşteptat...“, mi-au dat şi mie lacrimile. Am simţit că la fel îl aşteaptă sufletul meu pe Iisus. La fel inima mea a recunoscut fap­tul că el este ultimul inorog venit să ne mântuiască, venit să ne scoată din lanţul reîncarnărilor. Yoghinii care nu au su­fle­tele curate nu pot înţelege că Iisus este ultimul inorog şi nu se pot folosi de învăţăturile sale. Şi sunt asemenea yoghini chiar în anii mai mari. Pentru ei Iisus este un balast, este o carte pentru începători. Dar eu nu cred că este aşa.
Oricum, nu mă aşteptam să simt că Iisus a intrat chiar atât de adânc în inima mea. Mă atrage ca un magnet. Şi atracţia pe care o simt pentru el nu trebuie părăsită. Aşa cum nu trebuie părăsită nici atracţia pe care o simt pentru pasionala Forţă a morţii, misterioasa protectoare a Tibetului, Kali.
Karma yoga este o cale prea uscată, prea rece pentru sufletul meu. Şi mi se pare că, urmând calea aceasta, nu de­vin un om desăvârşit, ci o bucată de lemn. Nu am eu dreptul şi nici înţelepciunea să judec această ramură a urcuşului yoghin, dar nici nu o pot urma din toate puterile.
Am încercat şi eu să rup orice legătură cu ţara în care trăiesc, să rup orice legătură cu credinţa creştină şi să trăiesc ca şi cum aş locui în India. Mi-ar fi uşor să uit că am familie şi prieteni, mi-ar fi uşor să uit că există Biserica, dar mi-ar fi greu să uit că Iisus s-a răstignit pentru binele nostru. Mi s-ar părea că încerc să renunţ la o mână întinsă. El nu a murit degeaba. A murit şi pentru noi. Chiar dacă nu îmi sunt prea clare anumite lucruri privitoare la existenţa lui Dumnezeu, la ideea de Sfântă Treime, chiar dacă în credinţa creştină sunt şi multe minciuni, nu pot uita că El a murit pe cruce. Moartea Lui mă impresionează vrând-nevrând.
Cât despre yoghinii care nu vor să ţină cont de el, treaba lor. Iisus e prieten bun cu toţi marii maeştri, şi cine vrea să facă abstracţie de El greşeşte mult.
Da, există mari asceţi care au ieşit din ciclul reîncarnărilor fără să ştie de existenţa lui Iisus. Dar ei erau mari asceţi. Pe colegii mei mai mari, care nu prea par interesaţi de asceză sau par mai impresionaţi de tantrism decât de asceză, Iisus i-ar putea ajuta foarte mult.
4 decembrie 1991
Era cât p-aci să mă despart de Ramona. Totul a devenit banal. Ea a propus să încercăm să depăşim plictiseala făcând dragoste. Mâine va avea loc primul nostru contact sexual. Cred că Lavinia nu se supără dacă află, nu e nici un obstacol.
5 decembrie 1991
Nu am reuşit să fac dragoste cu Ramona. A durut-o şi a vrut să ne oprim. Chiar mă enervasem la un moment dat. Când am condus-o apoi acasă, mergea pe stradă cu picioarele ţinute strâns. Mi se părea că ştie toată lumea ce s-a întâmplat şi m-am înroşit tot.
Nu am de gând să mă mai apropii de ea. Îmi ajunge Lavinia. Mai bine o lăsam în pace pe Ramona încă de când am venit de la mare.
30 decembrie 1991
Munţii Făgăraş nu încetează să îmi facă surprize. Dacă data trecută când am venit aici era să mor în Strunga Dracului, de data asta era să murim tot grupul.
Am venit să ne facem Revelionul într-una dintre cele mai „înalte“ cabane din ţară. Eu, Lavinia, Gregorian şi Cezar. Pe tren am venit cu naşul, la vagonul de dormit: când am ajuns în gară trenul începuse să se mişte şi ne-am suit la repezeală în ultimul vagon. Şpaga a fost primită de naş cu multă amabilitate.
Gregorian a calculat greşit distanţa, în ore de mers, de la gară până la cabană. La un moment dat, frânţi de oboseală, am fost depăşiţi de un tip care mergea mai repede decât noi. L-am întrebat dacă pot să merg cu el, pentru că se apropia înserarea şi vroiam să ajung mai repede la destinaţie, să chem la nevoie salvamontiştii. Tipul ăla era obişnuit cu muntele, fusese şi în Munţii Caucaz.
Când am ajuns într-un loc care părea aproape de cabană, am început să mănânc zăpadă – nu mai puteam de sete. Am ajuns la cabană cu mintea cam afectată de frig: am trăit o formă de beţie din cauza frigului. După ce am băut al doilea ceai fierbinte, mi-am dat seama că grupul meu e în primejdie, mai ales din cauza Laviniei care mergea mai încet: îi putea prinde noaptea sau se puteau rătăci.
M-am dus la salvamontişti: s-au hotărât să plece mai întâi doi, şi dacă nu se întorceau repede, urma să vină al doilea grup. Primii doi salvamontişti au pornit repede în căutarea grupului meu. Eu, în fugă după ei. Nu m-aş fi aşteptat să mă descurc atât de bine încât să pot ţine pasul cu oamenii muntelui.
Când i-am găsit, m-am bucurat mult. Gregorian mi-a zis că Lavinia a apucat să spună că mai vrea să mă vadă o dată, şi apoi poate să moară. Pentru că aceste cuvinte au fost spuse într-o situaţie limită, nu pot fi decât adevărate. Mult mai ţine fiinţa asta la mine.
Când ne-am întors la cabană, mă aşteptam să fiu primit ca un erou, că doar eu chemasem salvamontiştii. Dar nimeni nu a dat vreun semn că m-ar aprecia pentru asta.
31 decembrie 1991
Diseară e Revelionul. Aici este foarte frig. Şi nu este apă de spălat. Dimineaţă m-am spălat până la brâu cu zăpadă. La fel a făcut şi Lavinia. Mi-a plăcut mult imaginea. Lavinia s-a schimbat de când e cu mine: nu mai este aşa molatică, e plină de viaţă. Iubirea pe care mi-o poartă a făcut-o aşa.
1 ianuarie 1992
Revelionul a fost destul de reuşit. După meditaţia de la miezul nopţii, am coborât la masa festivă. Atmosfera a fost plăcută. Cei care au curajul să vină pe frigul ăsta în munţi sunt oameni deosebiţi; sunt firi puternice.
2 ianuarie 1992
Deşi în seara de Revelion salvamontiştii ne-au anunţat că din cauza zăpezii suntem blocaţi în cabană pentru câteva zile, totuşi am putut urca până la cabana „Negoiu“, cea mai înaltă din ţară. Aici tot oameni frumoşi, oameni de treabă, oameni care nu se tem de nimic.
3 ianuarie 1992
Noaptea de ieri a fost cea mai fierbinte noapte din viaţa mea. Când toţi se pregăteau de somn în camera mare şi se încălzeau la sobă, m-am furişat cu Lavinia în camera de alături, care era complet goală. După o meditaţie în care ne-am identificat cu Ramakrishna şi cu Sarada Devi, înainte de a începe amorul tantric, pe mine m-a luat tremuratul de frig: în vârf de munte, într-o cameră neîncălzită, puteam răci.
Dar problema s-a rezolvat repede: energia sexuală a produs căldura de care aveam nevoie pentru a nu ajunge în spital. Nu voi uita noaptea aceasta: nici în cele mai tari filme de dragoste nu au loc faze atât de romantice.
Lavinia e din ce în ce mai frumoasă: merge la un curs de manechine şi asta îi prinde bine.
4 ianuarie 1992
Ne-am întors, cu multă părere de rău, în Bucureşti. Prima noapte am rămas cu toţii la Gregorian. Când ne-am sculat şi mi-am dat seama că nu mai suntem în creierul munţilor, unde era atâta linişte, m-am întristat. Am de gând să mă duc la munte cât de des se poate. Natura e minunată şi liniştea ei e molipsitoare.
12 ianuarie 1992
Marius mi-a vorbit despre Rugul Aprins şi despre miş­ca­rea misticilor de la Mănăstirea Antim. E creştin, dar nu e fa­natic ca alţii. E unul dintre puţinii oameni cu care, chiar dacă nu cădem de acord în privinţa drumului spre cer, nu rupem legătura. Eu aflu de la el o mulţime de lucruri interesante, care îmi sporesc elanul pe drumul meu; el caută să mă atragă pe drumul creştin. Nu îşi dă seama că yoghinii sunt mai creştini decât babele care bârfesc în timpul slujbelor, şi se cred mântuite.
Isihasmul, de altfel, nu este decât o tentativă creştină de recuperare a misticii indiene. Citindu-l pe Swami Prabhupa­da am văzut cât de mult se aseamănă primirea lui Krishna în inimă cu primirea lui Hristos, obţinută prin meditaţia isihaş­ti­lor. Aceeaşi Mărie cu altă pălărie...
Nu e aproape nici o diferenţă între a repeta „Hare, Hare, Hrishna“ sau „Doamne, Iisuse...“ Totul ţine de spaţiu geografic. Fiecare cu drumul lui. Însă în clipa în care vrei să urci pe culmi trebuie să ştii ce să iei de la toate celelalte căi.
Ce mi-a spus azi Marius a fost interesant; la fel de interesant ca ceea ce am citit săptămâna trecută despre misticii evrei şi despre înţelepciunea hasidică.
18 ianuarie 1992
Am primit cea mai tare laudă din viaţa mea. Manechinele care sunt colege cu Lavinia au sfătuit-o să îmi cumpere Kama Sutra, Biblia sexologiei hinduse. La care Lavinia a replicat: „Partenerul meu a trecut de mult de Kama Sutra...“
Lavinia mi-a spus că a vorbit cu Costi despre relaţia noas­tră tantrică şi a aflat că voi deveni un mare maestru. Nu cred că îmi spune aşa numai ca să mă laude; cred că într-adevăr asta e calea mea. Şi cât de copil eram când vroiam numai şi numai asceză.
Sunt tare mândru că Lavinia merge în fiecare săptămână la locuinţa lui Costi. Nu mulţi au privilegiul ca partenera lor să fie iniţiată de Maestru. Ea mi-a spus că unori percepe o lu­mi­nă subtilă în timpul unirii trupeşti cu el, semn al haris­melor sale.
20 ianuarie 1992
Piatra mea magică e din ce în ce mai plină de energie. I-am dat-o Ancăi şi, după ce a ţinut-o câteva secunde, abia a reuşit să îşi deschidă pumnul: s-a convins de puterea ei. Şi mai spectaculos a fost cu Ştefania, care avea nu ştiu ce dereglări hormonale. După ce i-am dat-o câteva zile, mi-a zis că se simte mult mai bine.
E un talisman de nepreţuit. Îmi aduce aminte de iniţierea mea în Tantra albă, de pe plaja din Costineşti. Îi simt puterea şi o port tot timpul cu mine. O port în loc de cruce şi cred că mă ajută mai mult decât o cruce.
Piatra aceasta e simbolul evoluţiei mele spirituale. Alţii aleargă după tot felul de vraci pentru a căpăta un talisman, dar pe acesta l-am încărcat cu energie eu singur.
Lavinia e mândră de performanţele mele tantrice. Sunt unii bărbaţi care se chinuiesc de luni întregi să îşi stăpâ­neas­că trupul, dar tot nu reuşesc.
22 ianuarie 1992
M-am certat cu Mircea. Zice că ştie de la taică-său că, pe vremea lui Ceauşescu, Costi ar fi fost închis nu pentru că fă­cea yoga, ci pentru că era proxenet. I-am zis că asta a fost doar o acuzaţie necesară pentru a-l băga după gratii. Îmi ve­nea să îl iau la bătaie. Şi chiar dacă până la urmă tot eu aş fi fost cel bătut, merita să îmi apăr maestrul. Costi e un om de milioane. Ar trebui să îi pedepsească pe toţi trepăduşii care îl bârfesc. Dacă s-ar concentra o oră, cred că i-ar putea omorî pe toţi. Dar nu face aşa ceva. Ar călca legea dragostei.
24 ianuarie 1992
Am făcut o meditaţie cu Iisus, cu conştiinţa hristică. O ju­mă­tate de oră, pe fundal cu tulburătorul „Adagio“ al lui Albinoni. Mi-am înregistrat „Adagio“ de mai multe ori pe ace­eaşi casetă, pentru a-mi prelungi starea pe care mi-o pro­du­ce. Meditaţiile cu Iisus mă tulbură tare, şi muzica aceasta pare scrisă pentru ele. Inima mea vrea o relaţie vie cu Iisus. De câteva săptămâni îl rog să îmi dea botezul adevărat, bo­te­zul cu foc spiritual. El a murit pentru noi, a murit pe cruce. Mă gândesc că El e pe cruce, aproape de moarte, şi că vrea să fie urmat de cât mai mulţi oameni. El, pe cruce. Şi eu în camera mea, încercând să aflu cum pot alina suferinţele Sale.
Vreau botezul adevărat, vreau botezul cu foc. Nu ştiu ce înseamnă acest botez, dar simt că aşa trebuie să cer. Botezul cu apă îl au mulţi, dar degeaba. Creştinii sunt cea mai mare pia­tră de poticneală pentru cei care vor să cunoască învăţă­turile lui Iisus: atâta păcat între ei, atâtea căderi, atâta teatru.
Vreau botezul cu foc, vreau să fiu cât mai aproape de Iisus. E atât de misterioasă chemarea sa. Cel mai bine am sim­ţit-o lângă crucile de pe vârfurile din Făgăraş. Îmi doresc să trăiesc într-o legătură foarte strânsă cu El. Oricât de mult aş fi legat de maeştrii Orientului, aceasta nu mă desparte deloc de Iisus.

V. Pe urmele marilor asceţi
17 februarie 1992
De poimâine voi începe primul post de o săptămână nu­mai cu apă. Unii dintre colegii mei de la sală au vrut să mă convingă că nu are rost să forţez, că e bine să o iau mai încet, dar cred că pentru a avea folosul maxim trebuie să practic asceza maximă.
Va fi o încercare foarte importantă pentru destinul meu.
22 februarie 1992
A patra zi de post. Primele două zile au fost foarte uşoare, căci deja sunt obişnuit să nu mănânc două zile. Dar ieri mi-a fost rău. Faptul că în acest post beau apă nu şi-a arătat efec­tul. Ieri am fost asaltat de gânduri de deznădejde: că de ce pos­tesc atât, că poate e mai bine să îmi schimb modul de viaţă şi să îmi cruţ trupul.
Dacă s-ar fi luat tata de mine iar, poate că mă înverşunam să fac ca mine şi m-aş fi încăpăţânat să postesc numai ca să nu îl ascult. Dar aşa am fost foarte aproape să renunţ la post.
După-masă ni s-a proiectat „Muntele sacru“, unul dintre cele mai tari filme despre calea spirituală. Mi-a plăcut foarte mult modul în care se punea în evidenţă legătura dintre om şi patima care îl apăsa. Faptul că am văzut filmul mi-a dat curaj să continuu postul.
Atenţie: cel care avea puteri paranormale nu putea să se deplaseze decât pe orizontală. El nu putea ajunge în vârful mun­telui. E o mare diferenţă între cei cu puteri paranormale şi cei care sunt aproape de eliberare. Yoghinii sunt acuzaţi că ei caută astfel de puteri. Nimic mai fals: ei capătă aceste pu­teri ca o consecinţă a elevării spirituale. Cei care caută să îşi dezvolte puterile paranormale nu au nimic în comun cu ade­vă­ratul urcuş spiritual.
Şi, de fapt, ce poţi face cu aceste puteri? Poţi levita, poţi mu­ta obiecte prin puterea gândului, poţi citi gândurile oame­ni­lor, poţi schimba metalele în aur. Dar aceste capacităţi nu te pot face mai înţelept sau mai bun. Aceste capacităţi îţi pot fi piedici spre dobândirea iluminării.
Ele îţi sunt de folos în lumea aceasta. Dar nu te ajută să ieşi din ciclul reîncarnărilor.
Singurul avantaj pe care îl pot dobândi, în cazul în care voi căpăta aceste puteri, ar fi că voi avea o dovadă obiectivă a nivelului meu: dacă ele apar ca o consecinţă a elevării spiri­tua­le, dacă ele apar fără să le caut, pot fi o garanţie a faptului că am progresat spiritual.
Sper să ajung un mare yoghin şi mă aştept să dobândesc marile puteri paranormale, maha-sidhis-urile. Dar sper să nu fac greşeala de a mă lăsa fascinat de ele.
Din film am înţeles că dobândirea sidhis-urilor se poate trans­forma într-un viciu, aşa cum este lăcomia sau beţia. Că poţi fi atras de joaca cu aceste puteri cum sunt copiii atraşi de jocurile pe calculator.
25 februarie 1992
M-am certat tare cu Delia. Mi-a zis:
„Mai lasă prostiile şi roagă-te ca Dumnezeu să îţi lumi­ne­ze mintea.“
„Măi Delia, tu te rogi lui Dumnezeu, eu voi deveni Dum­ne­zeu. Nu am ce vorbi cu oameni ca tine, care nu se pricep la lucrurile spirituale. Tu nu eşti în stare să mergi pe o cale ade­vă­rată: mergi pe calea Bisericii, pe care merg toate babele şi toţi moşii. Nu ai habar ce înseamnă să fii sus, nu ai habar ce înseamnă elevarea spirituală. Să ştii că m-am săturat să tot aud morala ta cu Biserica. Lasă-mă în pace, nu te mai băga în viaţa mea.“
„Să te ierte Dumnezeu, că vorbeşti prostii.“
„Ba să te ierte pe tine, că nu îţi vezi de treaba ta.“
„Să ştii că nu îţi ajută nimic postul tău, dacă eşti plin de răutate şi de mândrie.“
„Ştii care e treaba, cu oameni ca tine nu am ce discuta.“
Am încercat să termin discuţia, dar m-am supărat mult. Cu o fiinţă ca Delia e foarte greu să ajungi la linişte. Parcă face tot ce poate ca să mă enerveze. Sunt prea sătul de mo­ra­la şi de teoriile ei. Mă gândeam că dacă aveam acum puteri pa­ra­normale poate că, într-un moment de furie, aş fi ucis-o prin forţa gândului. Ştiu că nu e bine să omori pe ni­meni, că ţi se murdăreşte aura şi apoi te apasă legea karmei, dar nu ştiu dacă m-aş fi putut abţine. Am momente în care sunt biruit de mânie şi nu e bine.
Un maestru care tocmai se spălase în Gange a fost scuipat de un ticălos. Maestrul s-a spălat iar. Ãla iar l-a scuipat. Şi tot aşa de câteva ori. Până la urmă, impresionat de liniştea maes­tru­lui, omul a cedat şi şi-a cerut iertare. Parcă a devenit chiar discipol al maestrului. Aceasta este liniştea spre care tind. Şi îmi pare rău de fiecare dată când mă las biruit de mânie.
26 februarie 1992
Astăzi termin postul. A fost un examen pe care l-am trecut cu bine. La 12 noaptea voi mânca. Andra mi-a zis că nu este bine să mănânc prea mult după un post atât de lung, că mi s-a dezvăţat organismul să digere şi s-ar putea să fac indigestie. Sunt foarte bucuros că nu m-am dat bătut atunci când mi-a fost mai greu. La şcoală mi-era cel mai aiurea, că pierdeam timpul în pauze.
M-a dus tata la Biserica Silvestru, la Părintele Galeriu, pe care îl ştiu de când eram mic. Slujba a fost cam plicticoasă, şi forfota prea mare. Pentru că tot şuşoteau câteva babe, nu am înţeles mare lucru. În timpul predicii am vorbit cu un tip al cărui bunic a fost cântăreţ la o biserică de la ţară. Acesta s-a dus în Grecia să studieze Noul Testament şi a găsit pasajele cenzurate de Biserică. Mi-a confirmat ceea ce ştiam de multă vreme: în Biblie au existat dovezi ale reîncarnării, dar au fost scoase la primul Sinod Ecumenic.
La sfârşit, ca o mică răsplată a faptului că l-am însoţit până la Biserica Silvestru, tata mi-a cumpărat două volume din Filo­calia, XI şi XII. Am auzit că Filocalia este manualul după care sfinţii creştini au învăţat tehnica introducerii minţii în inimă.
27 februarie 1992
Prima masă a decurs normal. Am mâncat orez, mâncare în care deja m-am specializat. O să mă refac repede; nu mă simt prea slăbit. Oricum, sunt învăţat să privesc mereu înainte: mi-am propus ca peste două săptămâni să ţin post negru. Cred că îmi va fi mult mai greu fără apă, dar merită să încerc limita rezistenţei organismului meu. Marii yoghini postesc mult mai mult.
Oricum, cel mai bun efect al postului pe care l-am ţinut este tocmai această hotărâre, ca săptămâna aceea să fie o săptămână specială: e Săptămâna Patimilor, o săptămână în care, şi din punct de vedere creştin, este bine să posteşti cât mai aspru.
Andra mi-a povestit cum a făcut fratele ei rost de serviciu, şantajând-o pe Kali: „Ori mă ajuţi să îmi găsesc loc de mun­că, ori de acum înainte voi face meditaţii numai cu Tara“. Mare curaj a avut; mie mi-ar fi fost frică să o şantajez. După câteva zile, s-a întâlnit în metrou cu un fost coleg de şcoală generală, care acum e director la o reprezentanţă străină. Şi directorul l-a angajat într-un post foarte bine plătit.
2 martie 1992
Aureliu mă tot iscodeşte. Cred că ar vrea să ştie cam ce anu­me din practica yoga i-ar putea fi de ajutor pentru artele marţiale. Mi-a arătat o carte interesantă despre Ai-ki-do.
Cât priveşte bătaia, am auzit că în filme Bruce Lee nu fo­lo­sea trucaje, ci chiar se bătea de-adevăratelea. Cu con­dam­naţi la moarte, cărora li se promitea că li se va schimba pe­deap­sa dacă scapă cu viaţă. Într-unul dintre filme i-a scos unuia ficatul. Cred că a fost o secvenţă groaznică.
Tot Bruce Lee putea omorî păsările în zbor: scotea un sunet special, ki-ai, şi păsările cădeau moarte.
Îmi aduc aminte cum am încercat să fac karate, după o carte, împreună cu Emil, când eram în şcoală. Era să îl omor, când l-am lovit în gât, iar el era să mă facă una cu peretele printr-o tehnică de judo. E bine că nu m-am apucat de arte mar­ţiale. Îmi aduc aminte şi cum m-am bătut cu Ciprian, când mi-am rupt mâna. Cât de groaznic a fost să am mâna pa­ralizată. Dacă nu mi s-ar fi vindecat, nu aş fi putut face Hatha-Yoga.
Când am condus-o acasă pe Lavinia, mama ei a ţipat tare de tot la mine: „Lasă-mi fata să se mărite. Nu vezi că eşti doar un puşti? Din cauza ta, iau medicamente de nervi şi de inimă. O să mă ai pe conştiinţă“.
Femeia asta a găsit formula magică prin care să mă în­de­păr­teze de Lavinia: mi-a spus că din cauza mea este bolnavă. Nu am de gând să mă joc cu sănătatea acestei femei. Se pare că mă voi depărta de Lavinia.
3 martie 1992
Am scăpat de un accident de maşină. A avut loc o confe­rin­ţă la o sală nouă, şi eu nu ştiam bine drumul. Am luat me­troul greşit şi mi-am dat seama abia când am coborât. Bani pentru o altă cartelă de metrou nu aveam şi nu ştiam ce să fac. Am întrebat pe cineva încotro duce o stradă, şi când am auzit că duce spre Armata Poporului, m-am agăţat de un ca­mion care stătea la semafor.
Culmea norocului: camionul a luat-o spre Piaţa Crângaşi. Dar, cum stăteam agăţat de el, am început să simt dureri în braţe. Nu mai puteam sta în poziţia aia. Vroiam să sar, dar la câţiva metri în spate venea o maşină mică care m-ar fi făcut zob dacă mă lovea. Am început să fac semne disperate, ţinân­du-mă numai cu o mână. Când m-a văzut, şoferiţa s-a speriat şi a depăşit camionul. Abia atunci am putut să sar. Dar după ce am sărit, din cauza inerţiei am pus frână pe burtă. M-am lovit rău, am crezut că s-a rupt ceva în stomacul meu. M-am întins pe pământ, pe marginea drumului. Mi-am încrucişat mâi­nile, ca un mort, dar nu am murit.
Am ajuns acasă ca o epavă şi am zis: „Sor’-meo, dă-te la o parte că mor!“ Ştefania s-a speriat puţin, dar i-a trecut. A început să îmi facă morală, că mă putea lovi maşina. I-am zis: „Sor’-meo, stai liniştită că nu s-a născut încă maşina care să mă lovească!“. Se vede treaba că nu am reuşit să am grijă de mine. Bine că a avut Dumnezeu.
4 martie 1992
Am adus-o pe Miruna la o conferinţă la Casa Studenţilor. De multă vreme mi-am dorit să se apropie şi ea de calea yoghină, pentru că e o fiinţă tare curată, dar abia acum am reuşit. Şi efortul meu nu a fost zadarnic.
În timpul meditaţiei de la sfârşitul conferinţei, a văzut cum din Costi ieşeau raze de lumină. E clar că ea are o des­chidere reală pentru cunoaşterea spirituală. De când vin la cursuri nu am văzut niciodată razele de lumină care ies din guru-ul meu. Şi ea, o începătoare, le-a văzut imediat. Nu a mai fost nevoie să îl mai laud pe Costi: aşa ceva ar fi fost de prisos după ce s-a convins singură că nu e un om obişnuit.
După conferinţă mi-a povestit o întâmplare foarte tristă din trecutul ei. Tatăl ei, care a murit de mai multă vreme, sau mai degrabă un spirit care a luat forma acestuia, a venit într-o seară la ea în cameră şi a încercat să o violeze. Groaznic, să te lupţi cu un spirit. Bine că a reuşit să scape. E marcată de acest vis. Nu vroiam să lungim discuţia pe acest subiect şi să ne îndepărtăm de cea privitoare la yoga.
Am vorbit la conferinţă cu Andra despre postul pe care vreau să îl ţin. A zis că dacă până acum m-am ţinut bine, nu ar fi rău să încerc. Mi-a zis că trebuie să îmi fac un program foarte precis, de meditaţii şi asane, pentru că altfel pot avea dereglări psihice. Dacă nu suplinesc lipsa de hrană prin asimilarea energiei, folosindu-mă de toate tehnicile pe care le ştiu, s-ar putea să eşuez. Va fi o luptă pe viaţă şi pe moarte. Mi-a mai zis să îi cer părerea şi lui Costi, dar mi-e teamă că nu mă va lăsa.
5 martie 1992
Eram să cad foarte repede în plasa altei fete. Cum m-am îndepărtat puţin de Lavinia, Sabina s-a şi dat la mine. Nu mă aşteptam să o văd insistând să ne iubim în parc, în plină zi. Când aproape mă convinsese şi pe mine, am văzut că se apropie, de la mare distanţă, nişte oameni în vârstă. Ea s-a potolit instantaneu.
Sabina nu este o tipă frumoasă, dar eram curios să văd cum se poartă o altă tantrică. Am vrut să diversific expe­rien­ţa: pe Lavinia o ştiu ca pe buzunarul meu.
Totuşi, mi se pare că nu am procedat bine: ştiu că tantricii nu trebuie să fie posesivi, că şi eu, şi Lavinia avem dreptul să o facem cu cine vrem, dar între noi nu a fost doar o relaţie tan­trică: a fost şi o poveste de iubire, care a fost zgâriată pu­ţin de elanul Sabinei.
Şi când mă gândesc că în ultimele săptămâni i-am spus La­viniei că poate ar fi mai bine să duc o viaţă mai ascetică, să o las mai moale cu Tantra... Nu ştiu ce m-a apucat.
Totuşi, văzând atâţia tantrici care sunt ca nişte câini în călduri, mi-am dorit să fiu altfel decât ei. Mi-am dorit să merg pe o cale ascetică.
6 martie 1992
Cuget, deci exist. Nimic mai fals. Majoritatea oamenilor cugetă la lucruri care nu au nimic de-a face cu viaţa spiri­tua­lă; cugetarea lor este searbădă. Numai în clipa în care cugeţi la elevarea spirituală, cugetarea te înalţă şi poţi gusta adevă­ra­ta existenţă. Oamenii care îşi folosesc mintea pentru altce­va, oricât de savanţi ar fi, sunt ca nişte animale pregătite de car­naval. Lumea în care trăiesc ei este o lume fără nici un rost. Cele mai interesante discuţii culturale sunt la acelaşi nivel spiritual cu al bârfelor obişnuite. O discuţie care nu este decât un schimb de informaţii, fiecare căutând să arate cât e de deştept, nu duce la nimic.
Există o formă de cultură care este poartă spre spiritua­lita­te; sculptura lui Brâncuşi, de exemplu. Brâncuşi este unul din­tre cei mai fini cunoscători ai filosofiei orientale. Poate că via­ţa trecută a fost un rishi. Când o discuţie pe teme culturale de­vine punct de pornire pentru urcuşul spiritual, totul se schim­bă. Numai că astfel de discuţii nu poartă nimeni.
Sunt hotărât să tac cât mai mult. Mauna, postul de vorbire, este una dintre armele principale ale asceţilor. Anton a tăcut până şi la Costineşti, vreme de patruzeci de zile. Unii dintre marii rishi vorbesc foarte puţin, câteva cuvinte pe zi. Trebuie să încerc să ajung şi eu la o măsură apropiată de a lor.
7 martie 1992
Am primit de la Andra o casetă cu texte din Ramakrishna: „În ignoranţa sa, omul care nu a atins iluminarea spune că religia sa este cea mai bună şi singura adevărată. Dar când inima sa va fi luminată de adevărata cunoaştere, el îşi va da seama că dedesubtul tuturor acestor certuri între religii şi credinţe se găseşte Pura Existenţă, Pura Conştiinţă, Beatitu­di­nea Absolută“. Prin învăţătura yoga exact asta învăţăm la curs: să căutăm adevărul dedesubtul religiilor şi mai cu sea­mă în spatele credinţei creştine.
„Dacă cineva este plin de aspiraţie, orice religie ar urma, va ajunge la Dumnezeu, fie că este hindus, musulman, creştin sau vedan-tic. Da, dacă va fi sincer în căutarea sa spirituală, fiecare om îl va găsi pe Dumnezeu. Există unii care se ceartă şi spun: Pentru voi nu există nici o speranţă dacă nu o veţi ado­ra pe Mama Kali. Sau: veţi fi pierduţi dacă nu veţi îm­bră­ţi­şa creştinismul. A spune că o religie este adevărată şi că cele­lalte sunt false este o dovadă de dogmatism şi este o ati­tu­dine greşită, căci diverse sunt căile care conduc la Dumnezeu“.
Totuşi, parcă Ramakrishna lasă să se înţeleagă că nu exis­tă nici o cale curată, nici o cale în care să nu fie mici exage­rări, mici greşeli. Da, toate religiile duc la Dumnezeu, dar exis­tă şi anumite scurtături, şi anume sistemele care nu au greşelile dogmatice ale marilor religii.
Ceea ce învăţăm de la Costi este tocmai un astfel de sis­tem: luăm ce este bun de la toate credinţele, dar fără să deve­nim asemenea lor; păstrăm cu mare grijă Adevărul. Şi nu este o dovadă de „dogmatism“ să afirmăm că noi deţinem adevă­ru­rile eterne şi că, spre deosebire de marile religii, la noi ni­mic nu este forţat, nimic nu este artificial.
Mesajul lui Ramakrishna este foarte pacifist: toţi credin­cio­şii ar trebui să trăiască în armonie, pentru că de fapt toţi urmăresc acelaşi lucru, să progreseze spiritual. Şi cei care sunt mai elevaţi ar face bine să nu îi arate cu degetul pe cei mai mici, ci să îi lase să se înalţe în ritmul în care le place.
10 martie 1992
Am vrut să mor, să încerc să trec într-o altă lume, para­le­lă, dar nu am reuşit. În cărţi scrie că nu e foarte greu să te de­du­blezi, dar eu nu am reuşit. Poate că este o copilărie, dar mi-am dorit să văd cum este dincolo. Vreau certitudini.
Sabina o ţine una şi bună, că trebuie să mă gândesc şi la ea, că nu are cu cine să facă dragoste. I-am spus că momen­tan nu am stare de aşa ceva.
Cu Lavinia relaţia s-a răcit oricum, de vină fiind mama ei. Dar nici cu Sabina nu vreau să fiu, e prea urâtă. Nu pot depăşi acest handicap, chiar dacă mă străduiesc.
Şi mă bate gândul să merg pe calea ascezei, căci e o cale sigură: tantrismul poate fi înşelător; poţi crede că vrei să spo­reşti spiritual când de fapt ţi-e foame doar de plăceri trupeşti.
12 martie 1992
Încep cele şapte zile fără mâncare şi fără nici un strop de apă. Dacă tot începe mâine Săptămâna Patimilor, mă voi folosi de acest prilej pentru a-mi mări apropierea de conştiin­ţa hristică. M-am hotărât să îi consacru lui Iisus acest post. Dacă voi trece prin momente greu de suportat, mă voi ruga Lui. Şi dacă nu mă ajută atunci când am nevoie, voi apela la puterea lui Costi. El sigur nu mă va părăsi. Am oscilat dacă să risc, bazându-mă pe ajutorul lui Iisus, sau să apelez de la început la Costi. Şi ceea ce m-a determinat să iau decizia finală a fost tocmai moartea lui Iisus pe cruce. Moarte care nu încetează să mă tulbure.
Puţin am fost influenţat şi de faptul că fratele Andrei a făcut rost de serviciu prin şantaj spiritual. Aş fi putut să îi consacru lui Costi acest post şi să apelez la Iisus numai dacă Costi nu ar fi vrut să mă ajute; dar mi-ar fi fost ruşine să mai dau ochii cu Costi după un astfel de şantaj. Dar aşa, având mai mare încredere în puterea lui decât în ajutorul lui Iisus, nu se va supăra dacă îi consacru postul celui care a zis că e Fiul lui Dumnezeu. Cred că Costi va privi această alegere ca pe o copilărie.
Postul acesta voi păstra tăcerea. Vreme de o săptămână nu voi vorbi nimic cu nimeni. Chiar dacă mă caută cineva la telefon, ai mei vor zice că nu sunt acasă.
Cred că pentru a depăşi piedicile pe care le pune viaţa în hărmălaia oraşului este nevoie de anumiţi paşi mai mari. Dacă nu îi voi face, urcuşul meu ar fi mult mai lent.
Mi-am făcut schiţa programului spiritual al acestei săptămâni, pe care o simt decisivă pentru viitorul meu. După ce am venit de la sală am mai făcut două ore de asane, o meditaţie cu Ramana Maharishi şi una cu puterile cosmice.
Chiar dacă am primit numai iniţierea în Kali, pe Tara am cunoscut-o mistic prin meditaţia de la mare. Dar şi dacă celorlalte puteri nu le ştiu nici măcar numele, important este că ele există. Şi cred că îmi văd râvna şi că îmi vor veni în ajutor.
Mi-am programat pentru primele trei zile ale acestui post special, azi, mâine şi marţi, o meditaţie cu Brahma, Vishnu şi Shiva. Înainte să mă culc voi face prima meditaţie, cea cu Brahma, Creatorul universului.
14 martie 1992
Nimic deosebit, în afara meditaţiei de ieri cu marii maeştri. Cred că la chemarea mea telepatică au răspuns mult mai mulţi maeştri decât cunosc eu din cărţi. Mi se pare foarte firesc să vii în întâmpinarea celor mai mici care îţi cer ajutorul. În privinţa postului totul decurge normal, este abia a treia zi.
Diseară voi face o meditaţie cu Shiva. Observ totuşi că la ultimele meditaţii, mintea mea a fost din ce în ce mai uşor de stăpânit: e ca un cal pe care îl îmblânzesc.
Faptul că această săptămână va fi una dedicată în între­gi­me spiritului, că nu vor exista momente de repaus, va fi de mare folos pentru viitorul meu. Înainte, când posteam două sau trei zile pe săptămână, cu apă sau fără, dar în celelalte mâncam, sau când orele dedicate practicii yoga alternau cu orele de risipire, foloasele erau mult mai mici.
Vreau să micşorez la maxim numărul de ore pierdute.
Am început să mă simt totuşi puţin plictisit în cameră. La baie mă duc numai când aud că nu e nimeni pe hol: nu vreau să îi văd pe ai mei, ca nu cumva să mă întrebe ceva.
M-am gândit cum ar fi ca vineri, în locul meditaţiei cu Iisus, să mă rog Lui. Dar rugăciunea e inferioară meditaţiei. Mult mai aproape de Iisus voi fi dacă intru în rezonanţă cu El decât dacă mă rog. Cum s-ar zice, nu e prea rentabil să mă rog.
Oricum, eu mă ţin cu stricteţe de porţia de rugăciune pe care mi-am ales-o: de trei ori „Tatăl nostru“ în fiecare zi.
16 martie 1992
E joi dimineaţă. Primul lucru pe care îl fac este să scriu cum a fost ieri; vreau să scriu şi să nu mă mai gândesc apoi la ce a fost, ci numai la ce va fi.
Ieri mi s-a făcut foarte, foarte rău. Nu mă durea stomacul, ci numai capul. După meditaţia cu Budha m-a luat o ameţeală de nu mă mai puteam ţine pe picioare. Starea s-a intensificat şi am simţit că înnebunesc. Am luat cele două Filocalii primite de la tata şi am încercat să citesc ceva ca să îmi revin. Dar mi-a fost groaznic. M-am rugat: „Iisuse, ajută-mă tu, că altfel apelez la Costi!“ Totuşi, am încercat să rezist până la capăt cu ajutorul lui Iisus. Nici nu puteam să dorm de ameţeală.
Şi nu puteam vorbi cu nimeni, că aş fi călcat postul tăcerii. Mi-a mai scăzut siguranţa că voi depăşi uşor acest post. Mai am trei zile. Şi măcar dacă aş bea nişte apă. Dar sper să nu mă biruie setea.
De fapt, nici nu simţeam senzaţie de foame sau de sete. Ci pur şi simplu ameţeală. Oricum, nu prea mai am multe rezerve de apă în organism: nici pipi nu prea mai fac. Nu mai am de unde să fac, dacă nu beau apă.
Ziua de ieri a fost prima zi din viaţa mea în care am fost aproape de nebunie. Simţeam că mă aflu aproape de limita rezistenţei psihice. Mi-a fost frică că, dacă întrerup postul, toată viaţa voi fi urmărit de obsesia acestui eşec: m-aş fi transformat într-o râmă, într-un melc. Acum îi înţeleg mai bine pe cei care nu se încumetă să facă astfel de cascadorii spirituale. Dar şi dacă o scot la capăt, a mea va fi gloria.
Starea de claustrofobie se accentuează. Nu mă mai simt bine între pereţii camerei. Mâine voi ieşi din casă să văd răsăritul. Aerul curat mă va înviora puţin.
Trebuie să insist să îmi fac programul propus; ieri nu l-am putut ţine.
Filocalia XI, cu sfaturile unui sfânt către un ucenicul său, mi s-a părut o carte care m-ar fi putut ajuta mult, dacă aş fi mers pe drumul creştin. Nu s-a tradus încă o carte similară cu întrebări şi răspunsuri despre urcuşul yoghin. Deşi cred că există. Filocalia XII, cu Sfântul Isaia pustnicul, nu mi s-a părut la fel de interesantă. Mi-a fost totuşi foarte greu să citesc din Filocalii; mintea nu putea urmări ceea ce citeam. Am citit pe apucate, un fragment de pe o pagină, o frază de pe alta.
17 martie 1992
O dimineaţă minunată. Am prins răsăritul în parcul Herăstrău, lângă lac. M-am dus la intrarea dinspre Casa Scânteii. Dimineaţa, oraşul e mult mai liniştit şi parcul e aproape pustiu. Natura e splendidă. A fost o mică vacanţă.
Am aşteptat primele raze lângă un mare crucifix de piatră aşezat de curând acolo. Cadru ideal pentru Vinerea Patimilor. M-am simţit ca într-o poveste. Şi nici nu a fost nevoie să mă con­centrez. A fost ca o poveste: sorbind razele soarelui, pri­vind crucea, liniştindu-mă. M-am bucurat că această săptă­mâ­nă i-am închinat-o lui Iisus.
Nu ştiu dacă în noaptea de Paşti voi merge la biserică. E atâta aglomeraţie, că mai bine meditez acasă. Azi mi-a fost mai bine. Mai am doar o zi de post.
19 martie 1992
Nu m-am mai dus la biserică; am făcut Paştele în rezo­nan­ţă telepatică cu Iisus şi cu toţi colegii mei de curs. Când au venit ai mei de la biserică am mâncat de m-am spart. Printre altele am mâncat vreo şase ouă, şi apoi mi s-a făcut rău. Am făcut indigestie.
Am mâncat ca un speriat, vrând parcă să recuperez zilele de post: a fost o mare greşeală, am picat ca un prost în ispita lăcomiei.
20 martie 1992
Marius m-a chemat să stau de vorbă cu un părinte de care e foarte apropiat, părintele Nicolae. Discuţia a început foarte pe ocolite, cu faptul că pe meleagurile noastre a păşit chiar Sfântul Apostol Andrei. Şi, în cele din urmă, a ajuns tot la faptul că ar trebui să înţeleg că adevărul e în Biserică:
„Părinte, nu vă daţi seama că adevărul nu ţine de un loc geografic? Vreţi să mă convingeţi să cred ce zice Biserica numai pentru că m-am născut în România? Nu aveţi nici o şansă. Dacă trăiam în India ce mai spuneaţi? Ori adevărul e acelaşi pentru toţi, şi românii şi indienii ar trebui să îl cunoască, indiferent cât de mare ar fi efortul, ori e fiecare cu adevărul lui, şi eu prefer să primesc înţelepciunea Indiei.“
„Adevărul e Hristos. Nu există adevăr în afara lui Hristos. Nici un maestru yoghin nu a zis că e «calea, adevărul şi via­ţa». Nu încerc să îţi vorbesc despre ortodoxie numai pentru că ne-am născut pe acest pământ pe care l-au sfinţit atâtea ge­ne­raţii de creştini. Deşi aceasta e o mare binecu­vântare. Ortodoxia e pentru toate neamurile. De asta Sfinţii Apostoli au plecat să propovăduiască dreapta-credinţă în toată lumea.“
„Da, ştiu că Apostolul Toma a ajuns până în India.“
„Şi atât de înaltă era învăţătura spirituală a celor de acolo, încât au găsit de cuviinţă să îl martirizeze. Asta era măsura spirituală a Orientului, martirizarea propovăduitorilor creştini.“
„Părinte, eu cred că toate drumurile urcă în sus, şi eu am ales o scurtătură. Dacă nu vreţi să veniţi pe ea, cel puţin lăsaţi-i pe alţii să meargă.“
Le-am întors spatele şi am plecat, simţindu-mă atacat de vorbele părintelui. Ajuns acasă mi-a părut rău că m-am purtat aşa. Dar venisem puţin nervos, că tata s-a luat de Ştefania. Dacă aş fi venit mai liniştit, ar fi fost mai bine. Din încruci­şa­rea argumentelor s-ar fi folosit şi părintele Nicolae. Eu ştiu atâtea lucruri care l-ar ajuta să înţeleagă altfel lumea spirituală...
Şi poate că m-ar fi ajutat şi pe mine spusele sale. Aşa cum mă ajută uneori discuţiile cu Marius. Mi-am propus ca în timp să îi întrec în asceză până şi pe marii sfinţi creştini. Ei nu ştiau tehnicile de meditaţie care le-ar fi grăbit progresul mistic.
Am scris primele două articole din viaţa mea. Primul, „Mântuire sau eliberare“, este despre faptul că religia creş­ti­nă şi yoga au acelaşi scop, să îl ducă pe om la desăvârşire. Am încercat să explic celor de vârsta mea că nu au de ce să se teamă de yoga. Există atâta dezinformare, care are doar rostul de a întârzia momentul în care România va deveni Noul Ierusalim. Nu este un articol prea lung, dar pentru început îl consider promiţător. Vreau să îl public în revista „Salut“, pentru că este o revistă care are succes la tineri.
21 martie 1992
Azi, înainte de întâlnirea yoghină de la Facultatea de Me­di­cină, am intrat pentru câteva clipe în sala de disecţie. Nu ştiu dacă fusese uitată deschisă sau dacă erau şi studenţi printre tinerii care se uitau la cadavre.
Trupul secţionat arată jalnic. Era o femeie goală, care avea tăiată partea de la buric în jos. Când am văzut-o, mi s-a făcut greaţă. Trupul fără suflet nu face doi bani. Cei care se în­gri­jesc numai de trup, fără să poarte grijă de suflet, sunt vred­nici de plâns. Sunt nişte cadavre vii.
Mi s-a părut o experienţă interesantă. Nu ştiu de ce nu se face un muzeu în care să se expună cadavre secţionate: ar fi o lecţie unică pentru cei care se gândesc numai la mâncare şi la băutură.
Am văzut la Mircea un creier furat de la facultate. Nu arată deloc scârbos. Mi-a zis că odată a adus o inimă şi a băgat-o în frigider. Maică-sa a crezut că e carne de gătit şi, când s-a uitat la ea, i s-a făcut rău.

VI. Swami Shivamurti şi „botezul“ indian
22 martie 1992
Astăzi am auzit-o vorbind pe Swami Shivamurti, de la Şcoala de yoga Bihar, şi m-a fascinat. Ea este discipola lui Satyananda şi are ceea ce căutam: este pe o linie autentică. Nu mă aşteptam să îmi placă atât de mult. M-a fascinat. Şi a vorbit frumos despre Iisus. L-a recunoscut drept un mare maestru. E semn că avem ceva în comun. Oare aş putea să o urmez? Oare m-ar putea duce pe drumul pe care îl caut? Nu ştiu cât de avansată este, dar la o adică, dacă devin un ucenic tare, cred că m-ar trimite ea în India.
Shivamurti este trimisă ca maestră pentru Europa, dacă am înţeles bine. Ea are un ashram în Grecia, cu yoghini ve­niţi din toată lumea.
Nu ştiu însă dacă am puterea să las toate şi să plec în necunoscut. Nu mi-e frică de viitor, dar mi-e frică ca nu cumva să mă întorc dezamăgit. Cine ştie ce ciudaţi or fi pe acolo.
Şi poate, dacă mă voi întoarce, Costi va considera că l-am trădat. Am oare dreptul să plec de lângă el, după cât bine mi-a făcut? Am eu dreptul să îi întorc spatele?
Şi totuşi, ceva în sufletul meu îmi spune că nu are rost să mai rămân aici. Sunt prea mulţi tantrici pe metru pătrat, iar asceţii cam lipsesc. Poate mă voi duce în Grecia, să învăţ adevărata asceză.
23 martie 1992
Cu amărăciune constat că trebuie să recunosc un lucru: cei din anii mai mari decât mine nu sunt la nivelul la care mă aşteptam. Încercam să îi văd într-o lumină frumoasă, încer­cam să nu îi judec, dar îmi este foarte greu. Unii dintre ei nu sunt decât nişte obsedaţi sexual, care îşi dau aere de mari tan­trici. Sunt trist. Astăzi am văzut-o pe Ileana cu o revistă porno în mână, admirând nişte obiecte de masturbare. Ãsta nu mai este tantrism.
Am venit la Costi hotărât să duc o viaţă de asceză foarte dură, am venit căutând înfrânarea şi am găsit prea multă des­tră­bălare. El este un iluminat, dar încearcă să ridice nivelul spi­­ritual al unor fete pe care, dacă nu aş şti că îmi sunt co­le­ge, le-aş considera târfe ieftine. M-am cam săturat de atâta re­generare sexuală. Vorbesc cu ele despre post negru, şi ele îmi râd în nas, pe motiv că eu sunt încă la liceu. Dar simt că marii maeştrii ar fi de partea mea, dacă ar fi să mă iau la ceartă cu ele.
Da, am început să mă simt cam singur, aş avea nevoie par­că de un guru care să mă ajute să dau la iveală tot ce este mai bun în mine. Chiar dacă ar trebui să mă despart de Costi, cred că ne vom reîntâlni noi în cerurile superioare. Aş vrea să îi demon­strez că am ajuns mai sus decât unii dintre preferaţii săi.
Mi-am dat jos posterul cu superba femeie goală. Privin­du-l, îmi veneau în cap toate colegele mele de la yoga care arată mai bine. Am crezut că voi fi mai tare decât afişul, dar m-am înşelat. Mintea îmi zboară prea des la sex. Cu o tipă ca cea din afiş nu cred că mi-ar arde de exerciţii tantrice; mai degrabă aş fi un mic tăuraş.
Acum îmi dau seama că Lavinia seamănă foarte bine cu ea la trup, nu la faţă. Numai că Lavinia este mai împlinită şi parcă sânii ei nu hipnotizează chiar ca ai fetei din afiş.
24 martie 1992
Azi am fost tot la grupa Laviniei. Spre sfârşitul cursului, când s-au pus întrebări scrise pe bileţele, am pus şi eu două întrebări care mă frământau de multă vreme. „Care este legătura dintre Iisus şi puterile cosmice?“
„Nici una“, a răspuns Costi. „Sunt planuri diferite, nu se intersectează.“ Răspunsul m-a mirat. Cum, dacă Iisus este un spirit atât de elevat, de ce nu este în legătură cu puterile cosmice? Eu cred că trebuie să existe o ierarhie spirituală, nu se poate ca între Iisus şi Kali să nu fie nici o legătură. Nu mă mir că creştinii obişnuiţi văd în Kali doar un diavol. Este greu ca în spatele acestei figuri, care pare înfricoşătoare, să găseşti puterea de a domina timpul. Dar mă mir că Costi spu­ne că nu există nici o legătură între Kali şi Iisus. Ar fi putut să îmi spună că Iisus este mai mic decât Kali şi l-aş fi crezut. Dar răspunsul lui mi s-a părut nepotrivit. În inimă mi-a apă­rut o umbră de îndoială cu privire la atotştiinţa lui.
A doua întrebare: „Care cale este superioară, calea asceti­că sau calea tantrică“ a stârnit hohote de râs în sală. Răspun­sul a fost ceva gen: „Fiecare să meargă pe calea pe care i se potriveşte“.
Hohotele de râs m-au durut. Mi s-a părut că cei care râd sunt nişte obsedaţi sexual cărora ideea ascezei li se pare stu­pi­dă. În India, actul sexual dintre maestru şi discipola tantrică are loc numai o dată pe an, când se celebrează Noaptea lui Shiva, unirea mistică dintre principiul masculin şi cel femi­nin, unirea lui Shiva cu Shakti. La noi, multe dintre fetele care au avut onoarea de a se fi unit cu maestrul sau cu apro­piaţii săi par să nu aibă nimic în comun cu stăpânirea pe care o au yoghinele care practică Tantra în India.
Hohotele de râs arată că unii dintre colegii mei nu înţeleg că urcuşul spiritual nu este numai plăcere sexuală şi că majoritatea marilor maeştri ai Orientului nici nu au mers pe această cale. Ci au mers pe calea celei mai aspre asceze, pe care au mers şi pustnicii creştini.
Vreau să ştiu dacă nu cumva trebuie să o apuc pe o scur­tă­tură în drumul spre cer; poate ar fi bine să merg pe altă linie yo­ghi­nă. Calea tantrică mi se pare că ocoleşte cam mult. Rişti să devii obsedat sexual şi să te crezi cine ştie ce mare iniţiat.
Nu mi-au primit articolul la revistă. Sunt interesaţi numai de lucruri banale, de muzică, de modă, de filme... Sunt nişte proşti. Dacă tinerilor nu le dai să mănânce şi altceva în afară de muzică şi destrăbălare, generaţia de mâine va fi o generaţie de rataţi. Actul recuperator pe care îl face Costi, de a canaliza energiile tinerilor înspre cunoaşterea spirituală, mi se pare fără pereche.
25 martie 1992
După-masă am reuşit să vorbesc cu Swami Shivamurti, să o întreb dacă în ashram-ul ei pot merge pe calea ascezei. Mi-a spus că da. Acum rămâne să mă hotărăsc eu. Mi-aş fi dorit ca Swamiji să fie bărbat, să fie altfel. Aşa cum a fost Maharishi pentru Paul Brunton. Dar să nu fiu prea visător. Am de făcut o alegere care poate fi alegerea vieţii mele.
26 martie 1992
Swamiji a ţinut ultima conferinţă în România. Mâine plea­că. Am cunoscut o tipă interesantă, de vreo 28 de ani, Cos­mi­na, cu care m-am împrietenit repede. Mi-a spus că mâine plea­că în Bulgaria, după maestră. I-am spus că voi veni şi eu acolo. Nu m-a prea crezut. Şi, culmea, tata mă lasă să plec. Mi-a făcut rost de bani; dimineaţă voi fi în tren. Nu îmi vine să cred. Există o forţă care îmi călăuzeşte paşii. Şi mai există şi maeştrii mei dragi, stelele Orientului, care ştiu ce urmăresc în viaţă.
Tot nu îmi vine să cred. De emoţie nu pot să dorm. În viaţa mea a apărut schimbarea pe care o aşteptam. Sunt con­vins că această plecare va aduce mult bine pentru mine. Nu ştiu clar de ce sunt atât de emoţionat, doar Swamiji nu a pă­rut prea pătrunsă de faptul că m-a văzut. Sau cine ştie, poate doar îmi încearcă răbdarea?
Oricum, tata a fost de nota 10, aşa cum era şi în primele luni după ce a murit mama. Când îl văd că e gata să facă orice efort numai să mă bucure, uit toate certurile dintre noi.
27 martie 1992
Era să pierd trenul. Noroc cu Cosmina, femeie descur­că­rea­­ţă, l-a convins pe şeful de tren să mai stea puţin, pe motiv că aşteaptă un delegat important. La vamă, am dat de nişte bulgari cam proşti: se uitau la yantre şi nu ştiau ce sunt, ce facem noi cu desene aşa mari. Am încercat să le explicăm prin semne că ne concentrăm la ele, dar nu ne-au înţeles.
Cosmina a fost discipola lui Marinov, un controversat yo­ghin român. Ea nu este prea încântată de Costi, dar e dreptul ei. Nu ne contrazicem pe tema asta. Fiecare cu calea lui. Oricum, momentan căile noastre s-au apropiat: mergem după Swami Shivamurti. Parcă şi numele ei are o rezonanţă aparte: Shivamurti. Eu am făcut multe meditaţii cu Shiva, care pare distrugător doar pentru cei care îi stau împotrivă. Poate că Shiva m-a călăuzit în acest drum iniţiatic.
În Sofia stăm cu alt român, cu Silviu, la nişte yoghini care au multe cărţi interesante. Am văzut un pliant foarte frumos, cu cei mai mari iniţiaţi din istoria lumii. Între ei, Iisus. Mă bu­cur ori de câte ori văd ceva legat de persoana sa. Sunt yoghin, şi aceasta nu mă separă deloc de Iisus, ci mă apropie. Prin Swamiji mă leg de cunoaşterea pe care a dobândit-o însuşi Iisus, de cunoaşterea Orientului...
28 martie 1992
Swamiji a ţinut o conferinţă yoghină în Sofia. Sala plină de lume. Şeful filialei de aici nu îmi prea place. E un yoghin cam agitat, cam nervos. Dar în lipsă de altceva, e bun şi el. Dimineaţă, Swamiji ne-a chemat la micul dejun. Am mâncat ceva mâncare tradiţională indiană. Nu m-am prea săturat. Dar ne-a pus la video secvenţe din mai multe filme religioase şi am uitat de foame. E bine că nu are idei preconcepute, că nu fuge de invenţiile secolului XX. Ba asistentul ei are chiar un laptop simpatic. Nu e nimic rău în a te folosi de tehnică, rău e să nu ştii să o faci cu măsură.
Am făcut cu toţi o meditaţie, dar eu m-am cam zăpăcit. Swamiji vorbea prea repede în engleză şi nu o puteam urmări. Aşa că m-am lăsat păgubaş. Cosmina mi-a spus că într-o meditaţie de acest fel şi-a văzut guru-ul personal. Undeva, într-o peşteră. Îmi pare rău că nu am avut acces la aşa ceva. Trebuie să învăţ engleza cât mai bine. Era bine dacă făceam mai multe lecţii cu mama. Acum era cu totul altceva.
29 martie 1992
Azi am cam pierdut ziua. Am aflat că Swamiji ţine o con­fe­rinţa într-un oraş, destul de departe de Sofia. Am încercat să ajungem acolo cu autostopul, dar ne-am rătăcit. Am ajuns într-un oraş cu un nume asemănător. Când am ajuns în sfârşit la destinaţie, Swamiji plecase.
Bine că bulgarii sunt de treabă. Ne-au dus gratis unii cu autostopul, peste 150 km. Ba şoferul i-a dat Cosminei un tricou cadou. Aşa noroc, mai rar.
Aştept ca Swamiji să îmi comunice numele meu cosmic. Primind acest nume, voi pierde orice legătură cu trecutul. Omul vechi va muri, pentru a se naşte altcineva. Cred că primirea numelui cosmic este mai importantă decât botezul creştin. La botez primeşti un nume cu care nu ai nimic în comun, poate numai faptul că intri sub ocrotirea unui sfânt.
Pe când în ceremonia primirii numelui cosmic afli ce tra­seu ai de parcurs, afli ce pecete poartă spiritul tău. Sunt tare cu­rios ce nume am. Mintea îmi zboară într-o mulţime de di­rec­ţii, dar nu am cum să ştiu care este cea bună.
30 martie 1992
Aseară am simţit cea mai puternică ispita sexuală din viaţa mea. Se vede că dacă nu mi-am mai făcut de câteva zile toată seria de asane, trupul devine mai greu de stăpânit. Şi am simţit o mare dorinţă de a face dragoste cu Cosmina. Poate că dacă eram singuri în cameră o convingeam. Chiar dacă ea nu înţelege calea tantrică.
Totuşi, îmi pare rău că am fost atât de slab. Efectiv, tre­muram de dorinţă. Şi pentru un tantric aşa ceva este inad­mi­si­bil. Trebuie să recunosc că e ceva la Cosmina care mă atra­ge. Deşi este cu zece ani mai mare ca mine, nu mi se pare bă­trână. Nu are copilăria Laviniei; doar e cu 6 ani mai mare decât ea. Dar are un aer misterios, ştie mult mai multe lucruri decât mine. Aseară, când mi-am făcut public păsul, au râs şi ea, şi Silviu. Dar dacă Silviu ar fi plecat în altă cameră, poate că râsul Cosminei s-ar fi schimbat în altceva. Să am grijă ca nu cumva să părăsesc tantrismul pentru o plăcere de scurtă durată. Nu mi-aş ierta aşa ceva. Cosmina poate fi o ispită serioasă pentru mine.
31 martie 1992
După conferinţa de ieri, am primit de la Swamiji numele cos­mic. Îl trecuse pe o bucată de hârtie: „Bhaktimurti“. Bhakti înseamnă devoţiune pură, cum ar veni sunt „Forma credinţei“, dacă am înţeles bine. Maestra mi-a spus că în timp voi înţelege mai bine ce înseamnă numele meu.
M-am mirat că am primit un asemenea nume. Eu, care cău­tam tot felul de tehnici de meditaţie, care dispreţuiam credinţa oamenilor obişnuiţi, să fiu Bhaktimurti. Pesemne că de asta m-am simţit atras de Iisus. Nu mă miram dacă nume­le meu ar fi fost legat de Kali, căreia m-am dăruit în între­gi­me. Nu mă miram dacă primeam un nume care să mă lege de tradiţia lui Milarepa. Ci am primit un nume la care nu m-aş fi gândit deloc.
Viaţa este ciudată şi îmi dau seama că am fost superficial când îi judecam pe cei care mergeau pe calea Bisericii. De fapt, credinţa creştină este o formă de Bhakti Yoga, o formă de adorare a lui Iisus.
Trebuie să recunosc că am primit un ciocan în moalele ca­pului. Nu sunt mulţumit de numele pe care îl am. Eram dis­pus să renunţ cu uşurinţă la vechiul nume, deşi îl consi­deram unul dintre cele mai frumoase nume din lume.
Sunt totuşi copil, se vede că nu m-am maturizat. În loc să mă bucur că mi s-au deschis ochii, mă întristez că nu mă chea­mă altfel. Şi ce ciudat, să aflu de la o maestră yoghină că numele meu e acesta... Oricine mi-ar fi spus că am de mers pe calea credinţei pure, nu l-aş fi crezut. Dar pe Swamiji o cred, pentru că prin ea îmi vorbeşte întreaga tradiţie a Orien­tului. Când primeşti un nume, în spiritul tău intră spiritul maestrului, care ştie exact ce cale ai de parcurs.
1 aprilie 1992
Azi am fost duşi de gazda noastră la Catedrala din Sofia, Alexandru Nevski. Ni s-a spus că în biserică, fluxul cel mai mare de energie se poate simţi dacă stai chiar sub candelabru. Acolo energia, Duhul Sfânt cum îi spun creştinii, se asimi­lea­ză cel mai uşor. Am încercat şi să îmi lipesc palmele de zidu­rile bisericii, dar aşa nu a avut prea mare efect.
Unii dintre yoghinii de aici par mai apropiaţi de biserică de­cât cei de la noi. Gazda noastră ne-a dus şi la moaştele Epis­copului Serafim Sobolev, care se află la Biserica Ruseas­că, aproape de catedrală. Acolo, am coborât într-o criptă unde se află moaştele şi unde oamenii zic ce probleme au, şi Sfântul le rezolvă. Acolo am simţit puterea Sfântului.
În criptă erau multe bileţele cu rugăciuni scrise de pele­rini. M-am rugat ca în viaţă să nu fac voia mea, ci să se facă voia lui Dumnezeu cu mine. Şi mi-am scris această dorinţă pe un bileţel. Cred că Episcopul Serafim mă va ajuta. Acolo am simţit cum viaţa mea intră pe o nouă cale.
Da, în ashram-ul din Grecia îmi voi lua crucifixul cu mine şi mă voi închina lui Iisus. Titiksha mi-a spus că acolo ai voie să venerezi pe cine vrei. Eu îl voi venera pe Iisus, de care sunt atât de legat. Şi va fi foarte bine. O viaţă întreagă închi­nată lui Iisus... Acum câteva luni o aşa schimbare mi-ar fi părut de neimaginat. Sunt gata să renunţ la Costi, sunt gata să renunţ la România.
Nu pierd nimic, voi câştiga totul. Şi poate că, peste câţiva ani, mă voi întoarce în ţară ca un mare maestru. Mă voi întoarce să îi ajut pe români să iasă din întuneric. Când eram mic, îi spuneam uneori Ştefaniei că simt o chemare de a-i aju­ta pe ceilalţi oameni, dar nu ştiam cum. Poate că aceasta este chemarea vieţii mele: să mă duc în Grecia şi să mă întorc apoi între muritori, să le arăt calea spre nemurire.
Pe coperta broşurii pe care mi-a dat-o Swamiji e o poză cu mai mulţi yoghini, pe o creastă de munte. Acolo e un loc liber. E locul care mă aşteaptă... Da, Grecia va fi pentru mine poarta pentru India. Da, chemarea este din ce în ce mai puternică.
2 aprilie 1992
Când voi merge spre ashram am de gând să mă opresc pentru o vreme la Muntele Athos. Acolo se află cei mai tari părinţi. Acolo au avut loc multe minuni, acolo au trăit mulţi sfinţi. Şi dacă am luat hotărârea ca toată viaţa să îl venerez pe Iisus, atunci sigur că acolo voi găsi prilejul de a mă apropia de El. Cred că nu merită să pierd această ocazie.
După ce intru în ashram, cine ştie peste câţi ani voi mai ieşi. Dacă vreau să uit de mine, de familia şi de ţara mea, după ce am intrat în ashram trebuie să îmi iau gândul de la ele. Nu se poate altfel, este nevoie de sacrificiu total. Altfel aş fi ca un elev corigent. Dar examenul vieţii trebuie trecut cu nota maximă.
Şi cine ştie cât de greu îmi va fi acolo, între atâţia yoghini din toată lumea. Cine ştie câţi ciudaţi voi întâlni. Doar şi la Costi am crezut că voi găsi numai discipoli tari şi am dat de atâtea cârpe. Trebuie să ajung în Muntele Athos, care este considerat Grădina Maicii Domnului. Sper că Fecioara Maria mă va ajuta ca, în timpul petrecut acolo, să prind putere pentru ashram. Sunt decis să trec prin Athos. Acolo voi înţelege poate mai bine de ce mă cheamă Bhaktimurti şi nu Shivamurti sau Krishnamurti. Acolo mă voi cunoaşte în ceea ce am mai profund.
Mi-am dat seama că trebuie să fac marele pas, ca nu cumva să fiu biruit de ispită şi să renunţ la hotărârea pe care o consider eroică: să plec direct în Grecia, fără a mai trece să îmi iau rămas bun de la ai mei.
3 aprilie 1992
Am întrebat-o după conferinţă pe Swamiji dacă mă pri­meş­te în ashramul ei. Eram plin de nerăbdare să îi aud răs­punsul. Răspunsul a fost cam trist: „Pentru că ai sub 18 ani, legile internaţionale cer că pentru o asemenea plecare să ai acordul scris al părinţilor. După ce primeşti această apro­bare, eşti binevenit“.
Nu am ce face, trebuie să mă întorc acasă. Oricum, tata îmi va da sigur aprobarea, că dacă nu, fac scandal mare. Nu are dreptul să se pună stavilă în calea desăvârşirii mele. Îl conving eu să mă lase. El să îşi vadă de viaţa lui, de femeia lui.
M-aş fi aşteptat ca Swamiji să se bucure mai mult de hotărârea mea. Nu îşi dă seama că voi fi unul dintre cei mai devotaţi discipoli? Se va convinge ea, la vremea potrivită.
Îmi pare rău că am pierdut acest start. Era momentul oportun să o termin cu tot ceea ce mă lega de trecut. Acum o să mă întorc în ţară. Şi dacă nu reuşesc să plec repede, cine ştie ce o să se întâmple. Poate nu voi mai avea puterea să mă rup de Costi.
Sau, în cel mai rău caz, nici nu voi mai avea de ales; poate că lipsa banilor de drum sau lipsa vizei de la ambasada Gre­ciei mă vor determina să rămân acasă. Acum, cu Swamiji, credeam că ajung mai uşor în Grecia.
Mă simt cam părăsit de Dumnezeu şi de toate spiritele înalte. Dar eu sunt un luptător, eu sunt un Leu şi nu mă voi da bătut. Mai devreme sau mai târziu voi ajunge în ashram. Iisus, căruia m-am hotărât să îmi închin viaţa, mă va ajuta. El a zis să nu ne îngropăm talanţii. Şi nu vreau să îi îngrop. Dar am nevoie de puţin ajutor pentru a-i folosi cum trebuie.
4 aprilie 1992
Ne-am întors în ţară. Tata nu se opune plecării mele în ashram. Nu ştiu dacă înţelege ceea ce vreau să găsesc acolo sau doar se bucură că a scăpat de povara creşterii mele. Ştefania s-a cam întristat. De când a murit mama, eu i-am fost cel mai bun sprijin şi o să îi fie tare greu fără mine. Dar nu am ce să fac. Oricât de puternică ar fi legătura dintre noi, to­tul nu este decât o manifestare a iluziei. Este Maya. Eu trebuie să mă rup de aceste lanţuri cauzale, trebuie să rup lan­ţurile care mă leagă de trecut.
O problemă va fi cum să fac rost de bani pentru drum. Dar am steaua mea... Sunt gata chiar şi să fur, numai să pot ajunge unde îmi doresc. Şi nu cred că ar fi ceva rău să fur, dacă fur cu gând bun.
Mă simt foarte străin în casa în care stau. Mă simt foarte străin în relaţiile cu ceilalţi. Am senzaţia că toate vor să îmi stea în cale. Dar eu nu voi ceda.
5 aprilie 1992
Vorbind despre marii maeştri, Gianina m-a întrebat: „Tu nu ştii că Costi este Noul Maitreya, Noul Mesia?“. Toţi tantricii de la noi ar fi în stare să creadă acest lucru, dar eu am anumite rezerve. Cred că e unul dintre cei mai mari ma­eş­tri din lume, dar nu şi că e Maitreya. Gianina preferă să crea­dă acest lucru pentru că, dacă ar fi adevărat, atunci excesele ei sexuale ar avea o acoperire spirituală. Nu ştiu până la ce limită a negării moralei ar putea ajunge un tantric. Dacă Costi ar fi doar un şarlatan, atunci prin organizaţia sa ar avea acces la cele mai perfecţionate mijloace de manipulare a maselor şi de spălare a creierului.
6 aprilie 1992
Noaptea trecută am crezut că ori ies din trup, ori mor. Am simţit nişte vibraţii energetice foarte puternice, în tot trupul. Mi se părea că cineva vrea să mă modeleze energetic. O clipă m-am gândit cine poate fi şi parcă mi se părea că am de ales între Iisus şi Costi. Am zis că îl aleg pe Iisus. Ştiu ce m-a fă­cut să iau această alegere: faptul că Iisus e o valoare de ne­con­testat, în timp ce faţă de Costi există o umbră vagă de în­do­ială. În clipa în care am făcut această alegere, parcă vibra­ţiile s-au intensificat, parcă m-au curăţat de ceva.
Poate că nu a fost Iisus, poate că Swamiji a început să se ocupe de mine mai intens, şi că ea vrea să mă rup de Costi. Senzaţia a fost oricum stranie.
7 aprilie 1992
Andrei a venit azi la mine în pauza de după ora de chimie: „Ştii că ai dreptate cu yoga? M-am pus în lotus şi vreme de zece minute nu mi-a trecut nici un gând prin minte. Mintea mi s-a golit total. E ceva adevărat în yoga asta“.
Nu mă aşteptam ca lotusul să fie o asană care să lucreze şi asu­pra celor care o fac din curiozitate. Eu am făcut lotusul de atâ­­­tea ori şi nu mi s-a întâmplat aşa ceva. Şi nici la sală nu am auzit ceva similar. Poate că într-o viaţă trecută şi el o fi făcut yoga.
Andrei mi-a făcut căsuţă poştală pe internet. Am adresa crainicul@yahoo.com.
Mă înţeleg din ce în ce mai bine cu Cosmina. Îmi împăr­tă­şeş­te din experienţele ei mistice, din lecturile ei. Uneori îmi tra­duce din scrierile iluminaţilor sau din alte cărţi interesante. Extra­ordinară mi se pare cartea lui Fritjof Capra despre Tao şi Fizică. Oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzii similare cu ale marilor rishi. Au înţeles că la baza cosmosului stă energi, şi că totul în univers este ciclic. Deşi nu mă pricep la fizică, bă­nuiesc că a fost răsturnată, odată pentru totdeauna, con­cep­ţia lineară a trecerii timpului. Biserica spune că lumea a avut un singur început şi că va avea un singur sfârşit. Fals, demon­strează ştiinţa, creaţia şi disoluţia universului au loc ciclic.
8 aprilie 1992
Am început să chiulesc mai des de la şcoală. I-am zis dirigii că vreau să plec din ţară, că nu am nevoie să termin cla­sa a XI-a dar nu am convins-o. ˚ine mult la mine şi nu vreau să o supăr. Dar s-ar putea să plec înainte de sfârşitul clasei a XI-a şi nu mi-ar folosi la nimic să am mediile încheiate.
Şcoala este timp pierdut, timp cu care nu mă mai întâl­nesc. Dacă nu m-ar obliga tata să merg la ore, aş face yoga toată ziua sau aş sta cu Cosmina.
Vibraţiile acelea ciudate s-au mai repetat de câteva ori. Tot nu pot să îmi dau seama care este originea lor exactă. Parcă un spirit vrea să facă ceva cu mine, nu pot să îmi dau seama ce anume.
9 aprilie 1992
Azi-noapte am intrat cu Cosmina în Grădina Botanică. Era poarta deshisă, cred că paznicul ieşise puţin. A fost o plimbare tare romantică. Credeam că parcul e pustiu, dar mai erau vreo trei-patru oameni.
Cosmina mă face să mă simt student: astfel de plimbări nocturne nu fac parte din deliciile liceenilor. Am încercat să vorbim cât mai mult în engleză, pentru că ea vorbeşte foarte bine. A călătorit mult şi prin străinătate.
10 aprilie 1992
Marius a primit ascultare de la părintele la care se spovedeşte să îşi scrie memoriile:
„Ce părere ai despre asta?“
„Nu ştiu, dacă vrei să o faci, fă-o. De ce crezi că te-a pus să o scrii?“
„Gândul i-a venit după ce a spovedit doi prieteni de-ai mei, pe care i-am convins să vorbească cu el. După ce au terminat de spus păcatele, amândoi s-au dezvinovăţit în acelaşi fel, dar fără să se fi sfătuit înainte: «Părinte, am greşit, dar toţi tinerii de vârsta noastră fac aceleaşi lucruri. Suntem normal dezvoltaţi şi ne tropăie hormonii. Mai o fată, mai o băutură, mai o ţigară. Nu se poate altfel». Părintele nu le-a dat dezlegare de păcate. A vorbit cu ei şi îi mai aşteaptă la el. Dar după discuţia aceasta s-a hotărât să mă pună să scriu cum trăieşte un tânăr viaţa creştină. «E nevoie să se vadă că nu au dispărut toţi tinerii ortodocşi. E nevoie să se ştie că mai sunt tineri care încearcă să trăiască după poruncile lui Hristos».“
„Şi cum o să scrii?“
„Sub forma unui jurnal început la intrarea în liceu. Nu va conţine numai momentele legate de viaţa creştină, voi mai introduce şi alte amănunte din viaţa de zi cu zi, ca să exprim cât mai precis posibil universul meu.“
„Dar de ce nu scrii o carte de memorii?“
„La vârsta asta? Ce tânăr îşi scrie memoriile la 17 ani?“
„Da, e mai bună ideea cu jurnalul. Totul e să ai totul clar în cap când scrii, ca să nu iasă încurcături.“
„Părintele mi-a zis să scriu sub formă de jurnal pentru că aşa transmit mai uşor tot ce aveam în suflet. Stilul unui jurnal e mult mai viu decât al oricărui alt gen literar.“
„Şi dacă o să zică lumea că ai scris ca să primeşti aplauze?“
„Lumea nu o să ştie cine l-a scris, pentru că îl voi publica sub pseudonim. Doar trei prieteni vor şti că eu sunt autorul: vreau să vă dau manuscrisul înainte de a intra cartea în tipar, ca să îmi spuneţi cum vi se pare, şi dacă sunteţi de părere că nu am omis nimic important. Ceilalţi doi sunt de la biserică, nu îi cunoşti.“
„Chiar dacă publici sub pseudonim, nu te gândeşti că vei fi uşor de recunoscut de colegii care vor citi cartea?“
„Şansele sunt destul de mici. Voi schimba numele proprii, voi schimba anul intrării la liceu şi multe date calendaristice, tocmai pentru a îngreuna identificarea autorului. Mi-e teamă de un singur lucru: părintele a zis că ar fi bine să încerc să prezint într-un fel şi lupta pe care o duc cu patimile. Nu în amănunt, ca să nu fie smintitoare. Dar totuşi să se înţeleagă că sunt un tânăr normal. Nu că aş fi un handicapat care, din cauza unor probleme fizice, şi-a găsit refugiul în credinţă.“
„Mare curaj ai dacă scrii asta. Viaţa noastră de tineri ar trebui să fie o viaţă din care să nu lipsească preocupările spirituale. Abia aştept să văd ce iese.“
„Oricum, dacă vreun cunoscut va recunoaşte în carte lucruri care ştie că mi s-au întâmplat mie, strâns cu uşa voi recunoaşte că eu am scris Jurnalul. Îi voi spune însă că am amestecat adevărul cu fantezia şi că nu poate şti precis cât anume din carte reflectă exact trecutul meu.“
„E bine că se va şti că există şi tineri preocupaţi de cre­din­ţa creştină. Noi avem sute de tineri yoghini în Bucureşti. Când ţinem o conferinţă, se adună atât de mulţi, încât stau şi în picioare. Pe când la voi... Tu singur mi-ai spus că rareori se ocupă toate locurile în sălile în care vorbesc preoţii care răspund problemelor puse de tinerii ortodocşi. Tinerii yoghini sunt o forţă. Dacă ar fi şi tinerii creştini la fel, lumea nu ar fi la fel de rea. Zic asta şi pentru că am primit o bătaie de mi-a sunat apa în cap.“
„Chiar dacă voi aveţi la conferinţe mai mult public, asta nu înseamnă că aveţi şi adevărul. Ar trebui să ne fie ruşine că într-o ţară despre care se zice că e majoritar creştină sunt mai puţini tineri în biserici şi mai mulţi pe la diferite rătăciri. Dar prin aceştia puţini se duce mai departe credinţa noastră şi până la sfârşitul veacurilor nimeni nu va putea să o nimicească.“
Bine că Marius îmi e simpatic. Altfel întrerupeam orice relaţie de prietenie cu el. El nu vrea să mă jignească, dar se tot chinuiesc să mă convingă că mă aflu în rătăcire.
Jurnalul lui ar putea fi o carte deosebită. Ar fi fost mai bine să fi fost un jurnal autentic, dar chiar şi aşa, pentru că scrie cu sinceritate, s-ar putea să iasă ceva bun.
11 aprilie 1992
Am plecat cu yoghinii în pădurea Baciu, vestită pentru manifestările paranormale de acolo. Costi nu mi-a dat voie să merg, pe motiv că sunt prea slăbit. Deşi posturile de acum câteva luni m-au cam slăbit, totuşi elanul meu spre desăvâr­şi­re a crescut.
De fapt, mă dusesem să o conduc pe Cosmina la gară, nu aveam de gând să merg cu ea şi, ca să ne luăm la revedere, ne-am îmbrăţişat; prima îmbrăţişare de când ne cunoaştem. Dar îmbrăţişarea a ţinut cam mult, şi trenul prinsese viteză. Nu am mai vrut să cobor. Cosmina m-a liniştit, spunându-mi că mă ia în grija ei. Adică are ea putere să se lupte cu even­tua­lele duhuri rele care s-ar lua de mine.
Un tip care a stat în compartiment cu noi ne-a spus că pe vremuri în Pădurea Baciu a fost un mare centru iniţiatic şi că aceasta este cauza manifestărilor de acolo. În poze apar tot felul de forme care nu se văd cu ochiul liber. Acolo se aud su­nete stranii şi se văd lumini de diferite culori. Costi ne-a spus că acolo se află un tunel energetic care face legătura între cer şi pământ.
La Cluj am stat la hotel în cameră cu Cosmina. Nu mi-a fost prea greu să o conving cât de plăcută este calea tantrică. Cât despre folosul căpătat în pădurea Baciu, nu mă pot lăuda. Cosmina a văzut o luminiţă care mergea înaintea noastră, un fel de spiriduş, dar eu nu am văzut nimic.
13 aprilie 1992
Relaţia cu Cosmina este din ce în ce mai strânsă. Pe cât sunt de amărât că mi se amână plecarea în Grecia, pe atât îmi este de bine când sunt lângă această fiinţă misterioasă. Mari­nov i-a spus că aduce moartea. Mie nu mi se pare că ar avea ceva rău. Garsoniera în care stă şi în care m-a primit şi pe mine e chiar lângă Biserica Silvestru. E o zonă plăcută. Chiar dacă n-am terminat liceul, am ocazia să gust din viaţa studen­ţeas­că. E atât de bine să stai într-o mansardă, fără părinţi care să te bată la cap...
14 aprilie 1992
Am descoperit una dintre cele mai frumoase cărţi din lu­me, Pelerinul rus. Am auzit multe lucruri despre rugăciunea lui Iisus, am şi făcut-o uneori. E o formă de yoga creştină. Citirea Pelerinului m-a făcut să o îndrăgesc mult mai mult. Decât să zic o altă matră, în ashram aş putea zice „Doamne, Iisuse...“ Mintea nu îmi coboară în inimă încă, oricât aş forţa-o. Poate că trebuie să fac mai mult efort.
15 aprilie 1992
Cosmina este fană a lui Eliade. Mulţi yoghini îl citesc pe Eliade ca pe unul dintre cei mai buni cunoscători ai prac­ti­ci­lor yoga, dar la Cosmina e mult mai mult decât o simplă admi­raţie: îi ţine posterul lipit în cameră, ca pe o icoană.
Nu ştiu de ce Eliade a fost considerat liderul generaţiei creştine interbelice, când a lăsat în urmă atâtea cărţi despre Orient şi nici una despre credinţa creştină. Eliade a deschis interesul faţă de comorile Orientului unor mii şi poate chiar unor sute de mii de oameni din toată lumea.
Şi, ca o dovadă că nu s-a lăsat influenţat prea tare de credinţa creştină, este faptul că pe patul de moarte a refuzat spovedania şi împărtăşania. Părintele Gheorghe Calciu, unul dintre cei care au suferit în închisori pentru credinţa în Iisus, a vrut să îl spovedească, dar Eliade nu l-a primit.
Există un zvon care zice că ar fi murit împărtăşit, dar Andrei a auzit chiar de la Părintele Calciu cum a fost. Pentru Eliade spovedania pe patul de moarte ar fi însemnat negarea cunoaşterii pe care a primit-o în Orient. El nu avea nevoie de spovedanie, a mers spre Absolut pe o cale mai înaltă.
Cosmina mi-a arătat-o pe Mihaela Olteanu, femeia care a condus cursurile de yoga câtă vreme Costi a fost în închi­soa­re. Aştept prilejul să intru în vorbă cu ea. Ea mi-ar putea lă­muri multe. Nu ştiu de ce s-a lăsat de yoga, dar voi afla cât de curând.
16 aprilie 1992
Am fost la sora Cosminei. E prietenă cu un student la teo­lo­gie. Acolo a avut loc o mică întâlnire yoghină. Mi s-a pă­rut că o fată, foarte frumoasă de altfel, a întrebat dacă vom face dragoste la întâmplare. Eu auzisem despre asemenea practici, dar m-am ruşinat. Am plecat în camera cealaltă. Când am ajuns la mansardă cu Cosmina, mi-am dat seama că mi-ar fi plăcut să fiu cu fata aceea. Era foarte frumoasă. Dar poate că ea zisese în glumă chestia cu dragostea la întâmplare.
Înainte de a pleca teologul, mi-a arătat Patericul egiptean. În clipa în care am citit câteva rânduri din această carte m-am simţit cucerit de ea. Acolo este adunată înţelepciunea vechi­lor pustnici creştini. Îmi doresc să fac şi eu rost de Pateric.
18 aprilie 1992
Am vorbit cu doamna Olteanu despre Tăureanu. Mi-a spus că este un om foarte dubios şi că este o mare diferenţă între ceea ce vrea să pară şi ceea ce este. Mi-a spus că cea mai mare parte dintre bârfele care circulă pe seama lui sunt adevărate. Ea ştie foarte bine cum stau lucrurile, deoarece i-a fost foarte apropiată. S-a îndepărtat de el după ce i-a reco­man­­dat să aibă relaţii tantrice cu patru bărbaţi, pentru ca folo­sul mistic să fie maxim. Convertirea ei se leagă de rugă­ciu­nea lui Iisus şi în mare parte se datorează părintelui Gale­riu, care acum îi este duhovnic.
19 aprilie 1992
Nu ştiu de ce, îmi este foarte rău când vreau să stau la slujbă în biserică. Cred că din cauza lipsei de aer. În biserici e aglomeraţie şi abia se poate respira. Mă mir cum rezistă ceilalţi. Mie mi se face foarte rău. Şi trebuie să ies de mai multe ori afară ca să iau aer. O vorbă din popor zice: „fugi ca dracul de tămâie...“ Parcă aşa simt eu nevoia să fug în timpul slujbelor.
Nu îmi place deloc acest lucru, dar nu cred că este vina mea: este lipsa preoţilor că nu ştiu să pună aer condiţionat. Şi câtă vreme nu mă simt bine, pentru mine slujbele nu prea pot fi frumoase. Dacă intru pentru câteva minute, e bine. Dar dacă vreau să stau mai mult, e jale.
20 aprilie 1992
Tata m-a dus la părintele Galeriu, ca să îmi dea o reco­man­dare pentru a sta o vreme la mănăstire. Asta ca să mă obişnuiesc cu viaţa de care voi avea parte în ashram-ul din Grecia. Părintele mi-a zis să mă duc la Sihăstria, la Părintele Cleopa. Am auzit de părintele Cleopa, e considerat sfânt în viaţă; dar am auzit şi că este foarte pornit împotriva yoghi­ni­lor şi a tuturor celor care îşi dezvoltă capacităţile paranor­ma­le. Zice că sunt eretici şi că se vor duce în iad. Dacă ar avea părintele Cleopa şansa să vadă raiul, ar vedea că este plin de yoghini. Şi de mulţi dintre cei pe care el îi consideră eretici, dar care sunt foarte elevaţi spiritual.
Oricum, mă voi duce la celebra Sihăstrie. Sper să îmi ţin gura ca nu cumva să iasă scandal. Sper să fur tot ce se poate fura din tainele acestui Cleopa, şi să mă îmbogăţesc din tezaurul spiritual al acestei mănăstiri.
Mi-a povestit doamna Olteanu cum a evadat Tăureanu. Mai mulţi discipoli au început să facă meditaţii cu nu mai ştiu ce putere cosmică, despre care se zice că în patruzeci de zile deschide orice uşă şi rupe orice lanţ. Exact după patru­zeci de zile de meditaţii, Tăureanu, mergând prin curtea în­chi­sorii, a văzut pe un zid o scară uitată de muncitori. A urcat pe ea fără să îl vadă nimeni şi aşa a scăpat. Dar l-au prins din nou repede, ascultând telefoanele unor yoghini.
Mi-a mai zis că atunci au mai fost închişi şi câţiva dintre discipoli. Pe surorile gemene le-au chinuit foarte rău. Ce ciudat, să suferi dureri martirice pentru un om ca Tăureanu...
21 aprilie 1992
Am ajuns, cu greu, la mănăstire. I-am spus stareţului că m-a trimis părintele Galeriu, dar neavând o recomandare scri­să nu m-a prea crezut. Aici e ca la ţară, munceşti până nu mai poţi. Dar slujbele sunt foarte frumoase. Pe părintele Cleopa nu l-am văzut încă; e cam bolnav. M-am împrietenit cu un frate, Nicolae, care este mai dezgheţat la minte. Am început să îi vorbesc despre reîncarnare. Pare să priceapă.
23 aprilie 1992
Stau în cameră cu un băiat care are epilepsie. Uneori pare a fi posedat de diavol. Când stau lângă el îmi aduc aminte de meditaţia aceea făcută în faţa oglinzii şi mi se face frică. L-am auzit pe părintele Cleopa tunând şi fulgerând împotriva lui Krishna, care a avut 12.000 de femei. Asta e treaba lui Krishna şi nu a unui călugăr care trebuie să îşi vadă de căde­ri­le lui. Oricum, părintele Cleopa e impresionant. Dacă nu s-ar lua atâta de eretici, cred că i-aş da o notă mare.
24 aprilie 1992
Azi-noapte mi-am visat planeta. A fost un vis tare frumos. Eu sunt aici la o mănăstire creştină, dar trăiesc cu mintea în India şi Tibet. Am văzut în biserică, pe o frescă, un sul de hârtie pe care nu scria nimic. Călugării au pierdut înţelegerea mis­te­rului. Sulul acela alb este ca un koan zen. Înţelegerea nimicului, a neantului... Of, cât de superficiali sunt creştinii ăştia!
25 aprilie 1992
Azi a fost uşor la muncă. Am fost cu nişte fraţi mai leneşi. Cum auzeam că vine stareţul, puneam mâna pe sapă. Cum trecea stareţul, ne aşezam pe câmp. Pentru ei, se pare că odihna este de bază la mănăstire.
Slujba de noapte îmi place din ce în ce mai mult. Pentru yoghinul din mine pare obositoare, dar pentru Bhaktimurti, nu. Printre călugări sunt unii foarte evlavioşi. Îţi dai seama după modul în care citesc la strană, după modul în care fac mătănii.
Mătăniile fac parte tot din yoga creştină. Oricât ar zice creştinii că nu e bine să faci asane yoghine, efectul produs de metanii este asemănător: produc o echilibrare a energiilor somatice, şi asta relaxează mintea.
M-am apropiat mai mult de fratele Nicolae. E interesat de istoria religiilor, de opera lui Eliade. Încetul cu încetul îl voi transforma într-un călugăraş yoghin.
26 aprilie 1992
Dramă mare. Dacă nu eram atent, se vorbea despre mine la timpul trecut. Îl tot învăţam pe fratele Nicolae cum e cu cunoaşterea ezoterică, de faţă fiind încă un frate despre care auzisem că nu e întreg la cap. Mai o vorbă, mai strângeam nişte fân. Şi tot aşa. Până când, la un moment dat, auzind lucruri diferite faţă de dogmele de la Biserică, fiara din celălalt a răbufnit. A luat furca şi a încercat să o înfigă în mine. Dacă nu îl oprea Nicolae, era vai de mine.
Auzisem despre creştini că sunt fanatici, dar nici aşa. Unde este dragostea de care a vorbit Iisus? Fratele avea probleme cu capul, am înţeles. Dar dacă mă omora...
Am eu un spirit care mă păzeşte. Dar nu mai este cazul să mai stau printre călugări. Am vrut să îi ajut să renunţe la dogmele lor învechite şi să ia aminte la nişte dogme mult mai vechi, la dogmele marilor maeştri. Dar dacă lumina îi arde, plec acasă.

VII. Tainele lumii nevăzute
29 aprilie 1992
După slujba de azi de la Silvestru am făcut cunoştinţă cu un grup tare interesant: A.R.S., Alianţa pentru Renaştere Spirituală.
Au puteri paranormale foarte mari. M-au convins pe loc. Stând cu Cosmina şi cu un coleg din şcoala generală, Lauren­ţiu, câţiva membri ai acestui grup au intrat în vorbă cu noi foarte direct:
„V-am auzit vorbind despre câmpurile energetice. Voi vedeţi aurele oamenilor?“
„Nu, asta se obţine după exerciţii îndelungate.“
„Cine v-a minţit? Se obţine foarte uşor.“
„Textele iniţiatice spun că trebuie mult efort pentru a ajunge la acest nivel“, a zis Cosmina, privindu-i cu neîncredere.
„Nu credeţi ce spun texele alea. Vreţi să învăţaţi pe loc să vedeţi aure?“
La această întrebare m-am simţit ca şi cum cineva m-ar fi întrebat dacă vreau să ies din ciclul reîncarnării. Cine or fi deştepţii ăştia, mă întrebam în sinea mea.
„Uitaţi-vă cu atenţie aici, deasupra capului meu. Noi ne rugăm şi voi spuneţi dacă vedeţi ceva sau nu.“
Eu mă uitam, crezând că am dat de nişte şarlatani. Dar Laurenţiu a văzut ceva:
„O lumină aurie, ca aura unui sfânt?“
„Vezi ce simplu e?“ Cosmina se uita şi ea cu atenţie, ca şi cum ar distinge cu greu ceva. Tipul cu păr lung, pe care îl cheamă Gabi, şi-a dat seama că şi Cosmina vede ceva:
„Uită-te la altcineva, poate vezi mai uşor.“
Cosmina, privind deasupra capului meu, a văzut o lumină argintie: „Parcă văd ceva argintiu“.
„Culoarea argintie este una dintre cele mai înalte culori; e imediat după cea aurie. E şi el destul de curat“, a zis Gabi cu o voce serioasă.
Am încercat să le vorbim despre yoga şi despre tehnicile de meditaţie pe care le cunoaşteam. Ei au zis că drumul lor e de o mie de ori mai bun decât yoga. Au zis că ei cunosc mari spirite venite pe pământ pentru a ajuta la evoluţia omenirii, dar nu pot să ne dezvăluie de la început prea multe secrete.
„De ce vrei să pleci în ashramul din Grecia şi să trăieşti ascultând o femeie obişnuită, când la noi în ţară trăieşte Sfântul Ioan Evanghelistul?“, m-au întrebat.
Nu aveam chef să le explic că Swamiji nu este o femeie obişnuită, dar auzind că ei ţin legătura cu ucenicul preferat al lui Iisus, mi-am ciulit urechile. M-am simţit ca un peşte prins în undiţă. Oferta de a-l cunoaşte pe Sfântul Ioan este tentantă.
Pot amâna plecarea în ashram, şi dacă se dovedeşte că merită, aş putea renunţa la yoga definitiv: cunoaşterea la care am acces prin A.R.S. pare net superioară celei yoghine. Laurenţiu nu avea nici o legătură cu cunoaşterea ezoterică şi l-au iniţiat pe loc. E clar că ceea ce ştiu ei se dovedeşte a fi o cale iniţiatică mult mai scurtă decât yoga.
Am încredere în ei, mai ales pentru că A.R.S.-ul îl are ca preşedinte de onoare pe părintele Galeriu, unul dintre cei mai faimoşi preoţi ortodocşi. Nu sunt o sectă de bolnavi psihic, cum mi s-au părut la început.
1 mai 1992
Prima întâlnire în parc cu cei din A.R.S. I-am cunoscut mai bine şi sunt din ce în ce mai încântat de ceea ce văd aici. Gabi este întruparea Sfântului Arhanghel Gavriil. Cred că Doru, liderul grupului, e Sfântul Ioan Botezătorul. El nu vrea să ne zică cine e, şi nici chiar clarvăzătorii nu pot afla acest lucru. Informaţiile despre el sunt la un nivel la care au acces foarte puţini.
Ceea ce este pentru mine o garanţie că aici e adevărul este faptul că ceea ce spun ei se poate verifica cu ajutorul clar­vă­zătorilor. Când cineva minte, aura i se întunecă pe loc.
Se fac tot felul de experimente interesante. Un măr, după ce muşti din el, îşi pierde din energie. Dacă faci cruce dea­su­pra lui, se luminează. Ei folosesc foarte des semnul sfintei cruci, pentru a îndepărta duhurile rele pe care le observă.
Cu ajutorul semnului sfintei cruci ei deschid drumul de lumină, cu care se vede lumea nevăzută: de la aure până la îngeri, sfinţi sau duhuri necurate.
2 mai 1992
Am fost la slujbă pe Titulescu, la Biserica Sfânta Paras­chi­va. Când a ieşit preotul cu Sfintele Daruri, m-am aşezat în faţa altarului, ca să treacă peste mine şi să mă umplu de energie.
După ce m-am ridicat, am văzut că o bătrână mă privea cu mirare; Miruna mi-a zis că în clipa în care stăteam jos, ea a văzut cum s-a luminat icoana Maicii Domnului. A fost un semn că mă ocroteşte în chip deosebit.
4 mai 1992
Iar în parc, împreună cu Ştefania, cu Miruna şi cu ceilalţi. Miruna a venit pentru prima dată şi e foarte impresionată.
O femeie care trecea prin parc, auzindu-ne că vorbim despre Ernest Günter şi teoria lui despre hrana vie, a venit şi ne-a spus că a auzit cum plângea fasolea în cratiţă atunci când a pus-o la fiert: fasolea nu vroia să fie fiartă, pentru că i se distrugeau proprietăţile. Mie mi-a venit să râd când am auzit, dar pentru că ceilalţi o lăsau să vorbească, nu am comentat.
Sunt decis să fiu deschis faţă de orice ciudăţenie aflu aici. Sunt învăţat cu o sumedenie de chestii false pe care le-am în­vă­ţat la yoga şi mi-e greu să scap de ele. De aceea, lup­tân­du-mă să scap de rămăşiţele yoghine, care au ca efect faptul că drumul meu de lumină este încă închis, voi primi de bun orice aud aici.
5 mai 1992
Sunt hotărât să nu mai plec în Grecia. Mi-a fost destul de greu să renunţ la visul meu de a trăi lângă un maestru adevărat, dar acum înţeleg că orice maestru ar însemna pentru mine un pas înapoi.
Dumnezeu m-a rupt de yoga în ultima clipă. Încă nu îmi vine să cred că totul a depins de sfatul primit de la Swamiji de a lua aprobarea tatălui meu înainte de a intra în ashram. Dumnezeu a lucrat prin ea: dacă mi-ar fi îngăduit să intru în ashram fără formele legale, că doar nu mă căuta poliţia, m-aş fi îndepărtat de România, de acest loc binecuvântat de Dumnezeu.
6 mai 1992
Am ajuns să mă supăr că nu pot vedea aurele. Îi învăţ pe atâţia şi eu nu văd nimic. Am pus-o pe Ştefania să stea sprijinită de un perete şi m-am concentrat vreo zece minute. Pentru câteva clipe am văzut o lumină în jurul capului ei, o lumină violet de vreo zece centimetri lăţime. Dar mi-e teamă să nu fi fost autosugestie.
Nu mi-am imaginat nimic, dar aşteptam să văd ceva. Şi poate că a fost autosugestie. Sau poate că nu a fost. Poate că încetul cu încetul scap de blocajele mentale de la yoga.
7 mai 1992
La slujbă, de la o lumânare, i-a luat foc părul unei tipe. Doruleţ ştie că ea e vrăjitoare şi crede că nu a fost o coincidenţă faptul că i s-a întâmplat aşa ceva.
Ce ciudat, vrăjitoarele vin la Biserică... În Istoria filosofiei oculte scrie că pe una dintre cele mai fioroase vrăjitoare din Franţa au arestat-o când ieşea de la Liturghie. Ea omora copii, făcea multe alte ticăloşii, dar duminica mergea la biserică şi plângea. Ca lumea să o considere o femeie evlavioasă.
Oricum, ciudaţi mai sunt oamenii. De fapt, mulţi vin la biserică ca să îşi facă porţia de manifestare a credinţei. Şi în restul săptămânii, chiar dacă nu slujesc întunericului precum vrăjitoarele, slujesc numai patimilor şi poftelor.
Asta este lumea.
Raluca crede că este zeiţă. Unul dintre argumentele ei de bază este că nu clipeşte deloc din ochi. Era să mă bufnească râsul când am auzit. Ea este fiica unuia dintre redactorii revistei „Arhetip spiritual“. Mi se pare că dacă stai prea mult cu nasul în cărţi despre paranormal, aşa cum stă ea, o poţi lua razna.
„Evanghelia“ A.R.S.-ului sunt scrierile unui mare spirit: Scarlat Demetrescu. Acest mare vizionar are cele mai înalte învăţături despre realităţile spirituale. Eu nu prea înţeleg ce scrie în unele locuri. Am de gând să îl studiez serios, să îmi fac conspecte din el. Deocamdată îi cer lămuriri lui Gabi ori de câte ori nu înţeleg ceva.
8 mai 1992
Am fost acasă la surorile din grupul A.R.S., Mihaela şi Ana. E cea mai frumoasă casă creştină în care am intrat până acum. Plină de icoane, multe dintre ele pictate chiar de sora Mihaela.
Ne-am rugat împreună, am citit Paraclisul Maicii Domnu­lui şi alte rugăciuni. Fetele astea duc viaţă sfântă. Sfinţenia lor este o dovadă a adevărului de care se împărtăşesc. Am vorbit mult despre maica Veronica şi despre părintele Ioan. Ele ştiu o sumedenie de lucruri interesante. Sper să ne mai invite pe la ele, că tare bine ne-am simţit.
Doruleţ mi-a spus că sunt reîncarnarea lui Rama. Nu mi-a venit să cred. Cât de mult mi-a plăcut mie să citesc Rama­yana... Şi nu îmi trecea prin cap că de fapt citesc propriile mele fapte eroice. Eu, Rama... Nu mi-ar fi trecut prin cap că sunt chiar atât de mare.
Ar trebui ca oamenii care trec pe stradă să îmi facă plecăciune: rar mai au ocazia să stea în preajma unui spirit atât de înalt...
9 mai 1992
Azi, după Liturghia de la Biserica Silvestru, m-a miruit sora Mihaela cu mir de la Ierusalim. Am simţit cum sufletul îmi iese din trup. „Ia uită-te la el, vrea să urce la cer!“, a zis ea, simţind că mi se întâmplă ceva deosebit. Ce antene spirituale fine are, dacă a ştiut ce simt...
10 mai 1992
În sfârşit, în vis mi s-a arătat un înger. Nu mă aşteptam la o aşa surpriză. Era un înger mare, din lumină de mai multe culori, care vroia să mă ridice la cer. În timp ce mă ridica, mi-am adus aminte de Miruna. I-am spus îngerului să o luăm şi pe ea şi am coborât. Mare mi-a fost bucuria când urcam spre cer împreună cu ea.
Visul ăsta mi-a arătat că nu trebuie să o neglijez pe Sita. Da, Miruna este reîncarnarea Sitei, care a fost femeia lui Rama. Din câţi clarvăzători am întrebat, trei mi-au confirmat că ea este Sita; ceilalţi nu au acces la un asemenea nivel.
E atât de ciudat să ştiu că am fost liderul spiritual al Ori­en­tului... Bine că Miruna a fost alături de mine şi atunci, ca şi acum. Cât mă bucur că ne-am regăsit. Destinele noastre nu pot fi separate.
Miruna a zis că nu e atât de important dacă a fost sau nu Sita, ci important este ce facem acum. Dar nu este aşa. Pur şi simplu de noi a depins istoria lumii.
11 mai 1992
Azi la şcoală trei spirite malefice îmi dădeau dureri de cap. Alin le vedea cum zboară în jurul meu. Nu am mai putut sta la ore. Am plecat la Miruna la liceu, să văd cum se simte ea. Dar era bine. Am mai avut încă un vis în care am primit mesaje din cerurile superioare, dar nu îmi aduc aminte ce mi s-a spus. Oricum, deşi din cauza reminiscenţelor yoghine nu mi s-a deschis drumul de lumină, bine că funcţionează călăuzirea prin vise.
12 mai 1992
Cred că mi s-a comunicat data unui cutremur: mi-au venit în cap nişte cifre. M-am gândit că poate fi data unui cutremur, ziua, luna şi ora. Ultima cifră nu ştiu ce o fi. Nu ştiu de ce cred că este vorba de cutremur, dar singura explicaţie pe care mi-o dau este asta.
13 mai 1992
Alin mi-a zis că vede că eu sunt stigmatizat. Port în palme semnele răstignirii, dar nu pot fi văzute de orice clarvăzător. E semnul că sunt un ales al cerului. Ştiam oricum că sunt un ales, dar mă bucură că am stigmatele. Le am dintr-o viaţă trecută. I-am mai zis şi lui Andrei despre posibilul cutremur. Nu vreau să vorbesc cu prea mulţi, ca nu cumva să mă fac de ruşine. S-ar putea să fi fost doar o chestie pe care mi-am imaginat-o.
14 mai 1992
M-a sculat din somn telefonul lui Andrei: „Eşti prooroc mă, a fost cutremur!“ Credeam că mă ia peste picior, că nu simţisem nimic. „Când a fost?“
„La ora la care ai zis tu, de fapt cu două minute mai târziu. Eu n-am simţit nimic, dar am auzit la radio.“
După ce am închis telefonul, vroiam să strig de bucurie. E prima proorocire pe care am făcut-o. Şi s-a împlinit. Trebuia să îmi dau seama că ultima cifră, 6, era gradul cutremurului. Îmi pare rău că nu i-am anunţat din timp pe toţi cunoscuţii mei. Acum m-ar fi privit cu mult mai multă seriozitate.
15 mai 1992
Prima profeţie pe care am făcut-o în viaţa mea s-a îm­pli­nit. Cine ştie ce surprize mă mai aşteaptă de acum înainte. Pe calea yoghină nu aş fi ajuns nici în câţiva ani de zile la pro­gre­sele pe care acum le fac după câteva luni.
Am citit că Maica Domnului e în cerul al nouălea, împre­ună cu Budha şi alte spirite. Nu trebuie dispreţuită deci nici învăţătura orientală. Dar tantrismul este o învăţătură de-a dreptul diavolească. Tantricii sunt spirite joase, carnale.
Totuşi, cum o fi ajuns Budha în acelaşi cer cu Maica Domnului? Eu aş fi băgat mâna în foc că e într-unul dintre cerurile inferioare.
16 mai 1992
După atâta aşteptare s-a întâmplat şi ceea ce aşteptam de mult: am plecat spre Sfântul Ioan Evanghelistul, la Recea. Călătoria cu trenul nu a fost plictisitoare, deoarece Doruleţ a făcut călătorii în trecut şi ne-a spus numai lucruri interesante. El e unul dintre cele mai mari spirite din univers, dar nu vrea să ştim exact cine este. La un moment dat au venit contro­lo­rii şi, pentru că din compartimentul nostru nimeni nu avea bi­let, am dat buletinul şi mi-au trecut patru amenzi, pe distanţa Bucureşti Alba-Iulia. Se va rezolva într-un fel cu ele.
Ca să mai facem rost de nişte bani, Doruleţ a încercat să tragă la Loz în plic uitându-se la culoarea energiei care ieşea din lozuri. Dar experimentul nu a mers. Ne prindeau bine nişte bani pentru amenzi.
În oraş ne-au cazat nişte creştini care nu ne cer nici un ban; au văzut că sunt cu noi măicuţele şi au făcut milostenie. Mâine e Liturghie la Catedrală, slujeşte patriarhul. Maicile sunt foarte supărate pe el pentru distrugerea bisericilor, pe vremea lui Ceauşescu. Spun că e omul diavolului.
Îmi place viaţa curată pe care o duc. Au citit toată seara rugăciuni şi au comentat scrierile maicii Veronica. Ce păcat că sunt atât de prigonite... Nici ele nu vor să se laude din care ceruri superioare s-au întrupat.
Le-aş putea spune că sunt întruparea lui Rama, că eu am fost conducătorul spiritual al Orientului, dar nu vreau să crea­dă că mă laud; ele sunt oricum mai sus în ierarhia cosmică.
De-abia aştept să ajungem la Recea: cum o arăta Sfântul Ioan Evanghelistul? Ce onoare pentru noi, să mergem la ucenicul iubit al lui Iisus, la cel care a pus capul pe pieptul Mântuitorului... Şi ceilalţi nu au habar de această taină.
Teoctist ar trebui să alerge să îi sărute picioarele, că doar e mai mic un patriarh decât un apostol. Da, lumea se va separa în cei care sunt cu adevărul şi cei care sunt cu dogmele. În spiritele superioare şi cele inferioare.
Întâlnirea cu Sfântul Ioan este pentru mine crucială; prin­ci­palul motiv pentru care mai întâi am amânat plecarea la Swami Shivamurti, şi apoi am renunţat la ea, a fost de a-l cu­noaşte pe marele apostol. Dacă nu era Sfântul Ioan, dacă nu era A.R.S.-ul, eu eram acum între yoghini. Şi acolo nu îmi pu­team pune în valoare harismele şi misiunea mea pe această planetă.
Am auzit că la prima întâlnire sfântul se poartă mai rece cu cei care vin pentru prima dată la el, deoarece stareţa mânăstirii e o securistă pusă de Patriarhie să îl supravegheze. Şi abia după ce te încearcă, abia după ce te goneşte o dată, abia atunci îţi spune mesajele pe care cerul i le pune în gură. De emoţie mi-a cam trecut somnul. Dar trebuie să mă odihnesc, ca să am mintea limpede.
17 mai 1992
Unii dintre creştinii ăştia sunt nişte ticăloşi. Dimineaţă am fost la Liturghia ţinută de Teoctist. La un moment dat una dintre maicile noastre a început să strige că Teoctist este securist şi să spună alte lucruri adevărate. Eu auzisem că au curajul de a-l înfrunta pe patriarh, dar nu ştiam că o vor face şi azi. Lumea a început să le bată. Au scos tot grupul nostru în pumni şi picioare. Fratelui Ionel i-a ţâşnit sângele pe nas. El a lovit atunci cu pumnul în tava în care se strângeau bani pentru biserică, şi toate monezile au sărit în sus. A fost parcă o secvenţă de film. Cei care îşi spun creştini ne prigonesc fără teamă. Eu am încercat să îl protejez pe Ionel, ca să nu mai dea în el. Ca prin minune, pe mine m-au lăsat în pace.
A apărut şi un poliţist, dar i-am arătat legitimaţia de la Policlinica Ministerului Apărării Naţionale şi s-a cam speriat. A crezut că sunt cine ştie ce fiu de colonel. Dacă nu aveam legitimaţia asta, putea fi mai rău.
Restul grupului nu mai vrea să vină la Recea, se întoarce la Bucureşti. Doar eu cu Cosmina vom ajunge la mănăstire. Merită osteneala.
Am pus mâna pe o carte recent apărută care mă atrage ca un magnet: New Age, de Bruno Wurtz. E scrisă foarte savant, şi multe lucruri nu le înţeleg. Dar simt o atracţie specială faţă de carte.
18 mai 1992
A avut loc întâlnirea cu Sfântul Ioan. Cum am ajuns la Recea, el era aproape de poarta mânăstirii. Cum ne-a văzut, a zis: „Voi sunteţi yoghini, nu-i aşa? Afară de aici, rătăciţilor! Aici e mănăstire, nu e loc pentru voi. Ce căutaţi în acest loc sfânt? Auzi, băiat cu fată împreună la mănăstire. Păcătoşilor, nu vă este ruşine? Aţi mai venit şi împreună... Steineriştilor, teozofilor...“, bombănea, intrând în clădirea cu chiliile.
Nu mă aşteptam la o primire atât de rece. Da, suntem yoghini sau, mai bine zis, am fost. Cosmina l-a citit pe Rudolf Steiner. Părintele făcea tot circul numai de ochii stareţei, deşi aceasta nu se vedea prin preajmă.
Am intrat în biserică, gândindu-ne că nu ne va scoate afară. Peste câteva clipe a intrat şi părintele. Ne-a arătat cu degetul şi zicea oamenilor: „Uitaţi-vă la ei... Credeţi în reîn­car­nare, nu?“ „Da, am răspuns“, convins că trebuie să apăr adevărul. În faţa mulţimii, de emoţie, m-am zăpăcit puţin.
„Credeţi că sunt Ioan Evanghelistul, nu?“ „Da“, am răs­puns cu tărie. Mi s-a părut că din ochii Cosminei curgeau la­crimi. Nici ea nu se aştepta la o primire atât de războinică. Eu, care eram hotărât să primesc orice mustrare, ştiind că e doar de ochii lumii, rezistam eroic.
„Afară din biserică, rătăciţilor. Aici e Casa Domnului şi dacă nu vă lepădaţi de rătăcire, nu aveţi ce căuta în ea.“ Nu mă aşteptam chiar să ne gonească din biserică. Ştiam însă că, atât în tradiţia creştină, cât şi în cea orientală, învăţătorul încearcă uneori răbdarea ucenicului în cele mai neaşteptate moduri. Şi eu nu aveam de gând să cedez.
„Sunteţi cu maicile de la Vladimireşti, nu? Cu diavoliţele alea... Ori renunţaţi la toate prostiile, ori plecaţi de aici!“
Era momentul să plecăm. Sfântul nu dădea nici un semn că ar vrea să ne comunice ceva. Ce păcat că e obligat să joace atâta teatru, numai şi numai pentru a păcăli ierarhia... El tună împotriva Vladimireştiului, unde a slujit atâta vreme, unde a făcut atâtea minuni, şi de fapt abia aşteaptă să se întoarcă acolo. Măicuţa Veronica a scos deja potirul mare cu care împărtăşea el. Potirul îl aşteaptă, şi la vremea potrivită sfântul se va întoarce la Vladimireşti.
Cosmina nu este prea mulţumită de modul în care au decurs lucrurile. Se aştepta la un dialog pe teme ezoterice cu Sfântul Apostol. Dar altădată va avea parte de el. Şi treaba asta, că ce căutăm noi la mănăstire, băiat şi fată... Relaţia dintre mine şi Cosmina, indiferent cât va mai ţine, ne ajută să trăim tinereţea la maxim. Asta e vârsta. Înainte de a pleca din Alba-Iulia, ne-am dus în parcul de distracţii. Şi chiar dacă mie nu îmi plăcea să mă dau în lanţuri, cu Cosmina mi-a plăcut.
Nu trăim o poveste de dragoste, dar trăim ca şi cum am fi doi îndrăgostiţi, şi asta ne convine. Am nevoie de aventura asta, măcar până se clarifică lucrurile cu traseul meu spiritual. Nu îmi va fi greu să încep din nou o viaţă ascetică după ce ne despărţim.
19 mai 1992
Cei din Bucureşti aşteptau întoarcerea noastră. Nu s-au mirat de peripeţiile prin care am trecut. „Sunteţi tari, dacă v-a dat afară atât de brutal, prin asta a arătat cât vă apreciază. Dar data viitoare vă va spune tot ce are de spus.“
Nici nu ne-am întors bine şi de-abia aştept să plec din nou la Recea. Sfântul e atât de impresionant... Nu seamănă cu ceea ce ştiam din icoane, pentru simplul motiv că în icoane pare tânăr. Voi face tot ce îmi stă în putinţă ca să mă întorc la el.
20 mai 1992
Am povestit la şcoală cum a fost la Alba-Iulia şi la Recea. Alin nu s-a mirat că cei care au lovit grupul nostru erau credincioşi. A zis că în multe biserici sunt credincioşi care ţi-ar da cu parul în cap dacă ar considera că fac un bine. Cât priveşte întâlnirea de la mănăstire, a fost cam dezamăgit. Vroia ceva mai palpitant.
21 mai 1992
O conduceam aseară pe Cosmina la mansardă, când pe drum, aproape de Biserica Silvestru, a văzut nişte spirite rele. Erau ca nişte lumini negre. S-a speriat foarte tare. M-a rugat să rămân încă o noapte la ea, ca să nu fie singură. Nu prea vroiam asta, vroiam să doarmă fiecare la casa lui. Dar era prea speriată şi am acceptat. Nu mă aşteptam ca ea, care era atât de echilibrată, să reacţioneze aşa. Parcă ea era copilul şi nu eu. Şi totuşi, ce căutau duhurile rele pe lângă biserică? Oare de ce vroiau să o sperie pe Cosmina?
22 mai 1992
Povestea cu Cosmina s-a terminat foarte simplu: după ce m-a implorat să mai facem dragoste o singură dată, că îi spusesem că nu vreau să mai păcătuim, ne-am mai văzut de câteva ori şi ne-am dat seama că nu mai are rost să fim împreună.
M-am dus la Miruna să citim din „Ligurda“ şi să mai vor­bim despre vedeniile maicii Veronica. La un moment dat, i-am mărturisit cât de îndrăgostit eram de ea după ce ne-am văzut prima oară. Mi-a zis că şi ea m-a iubit mult. Nu au tre­cut prea multe clipe şi ne sărutam, plini de pasiune. În ca­me­ra cealaltă erau maică-sa cu bunică-sa. N-au intrat, spre noro­cul nostru. A început o nouă idilă a vieţii mele.
Ce ciudat, ne ştim de atâta vreme şi abia acum ne-am spus că în urmă cu trei ani am fost îndrăgostiţi unul de celălalt. Eu eram mort după ea. S-ar putea să ajung din nou să ţin la ea ca înainte.
23 mai 1992
Repede m-am reîndrăgostit de Miruna. E cam grasă, dar nu am ce face. În schimb, la suflet e foarte curată. Bine că n-am apucat să o duc la yoga decât o dată, atunci când i s-a părut că din Tăureanu ies raze de lumină; dacă ar fi venit mai des nu ar mai fi rămas la fel de curată. Cred că o corupeam uşor să facem dragoste.
Pe Ştefania a distrat-o faptul că m-am împrietenit cu Miruna. Lui tata şi Deliei nu le place de ea. Dar nu e treaba lor. Doar ei s-au băgat atât de mult şi cu Lavinia şi poate că dacă nu se băgau aş fi trecut peste crizele maică-sii şi eram împreună. Hotărât lucru, de Miruna nu mă vor despărţi.
24 mai 1992
Am vrut să îi fac masaj Mirunei, că o durea spatele. De la spate am început să îi mângâi picioarele, şi cine ştie ce se întâmpla dacă nu apăreau ai mei acasă. Trebuie să am grijă, că tantrismul nu mi-a ieşit din sânge. Şi nu ar fi bine să mă culc cu ea. Ar fi un mare păcat.
25 mai 1992
Mi-am cumpărat azi „Paranormalul“. Revista asta e o co­lec­ţie de minciuni; oamenii le cumpără pentru simplul motiv că le este lene să caute Adevărul şi atunci se mulţumesc cu adevărurile ieftine de la chioşcurile de ziare.
Într-o revistă atât de renumită, abia câteva articole conţin lucruri reale. Restul sunt minciuni: şi despre viitorul lumii, şi despre astrologie, şi despre vindecările paranormale. Ãştia amestecă adevărul cu minciuna şi apoi îl vând, iar fraierii îl cumpără. Ar merita să folosesc revista ca hârtie igienică, să nu regret că am dat banii pe ea.
Şi au apărut atâtea cărţi la tarabe, care de care mai sen­zaţionale şi de fapt toate conţin grămezi de minciuni. Dacă ar spune aceleaşi lucruri, aş avea dovada că există o amplă con­spi­raţie împotriva adevărului. Dar, deşi astfel de conspiraţii exis­tă, varietatea teoriilor prezentate în astfel de cărţi arată clar că autorii nu s-au influenţat reciproc: de fapt sunt toţi conspiratori ai diavolului.
Tăureanu ne zicea că din moment ce el se luptă cu puterile întunericului, nu poate fi acuzat că e slujitor al acestora. Dar sunt atâtea tabere care susţin că au adevărul şi că ceilalţi se înşală, încât afirmaţia lui e uşor de combătut. Sunt mulţi care cred că se luptă cu întunericu, şi prin aceasta li se pare că sunt fii ai luminii: cât de uşor este să ai impresia că deţii adevărul...
26 mai 1992
Am de gând să organizez ceva oficial la liceu: vreau să iniţiez un cerc despre cunoaşterea spirituală. Îmi este de folos experienţa de la conferinţele de yoga: voi folosi aceeaşi structură – prezentarea unor materiale şi apoi întrebări. În locul meditaţiei, ne vom ruga sau chiar îi voi iniţia pe alţii în deschiderea drumului de lumină.
27 mai 1992
Mi-a zis diriga să mă duc cu cererea la director şi, victo­rie, am primit aprobarea pentru a ţine cercul săptămânal, în sala de festivităţi. Mirela şi Alin s-au bucurat şi ei. Sunt cu­rios câţi dintre colegii noştri se vor înghesui să primească ade­vărul la tavă. Mâine ţin prima şedinţă.
28 mai 1992
S-a supărat Georgescu că tot vorbesc în orele lui. M-a întrebat la pauză despre ce tot şuşotesc: ştia că m-am lăsat de yoga. I-am vorbit despre clarvedere, dar nu l-am convins. Nu prea aveam chef să vorbesc cu el. Totuşi, în timp ce îi expli­cam despre culorile energiei, când i-am spus să se uite în jurul corpului meu, s-a întâmplat ceva interesant: mi-a văzut aura. Nu mă aşteptam ca un om care părea atât de sceptic să o vadă aşa uşor. M-a oprit şi m-a întrebat: „Aura nu e lumina asta mare care te înconjoară?“ şi mi-a desenat cu mâna cam cât de mare era aura pe care o vedea. Cum stăteam jos în ulti­ma bancă, a văzut un semicerc de vreo treizeci de centimetri în jurul meu.
Mi-a zis că şi el e interesat de astfel de chestii, pentru că în tinereţe a văzut şi el un fakir stând în aer, fără să se spriji­ne de nimic.
Victoria asta e mare. Cred că voi avea mai multe şanse de a-l convinge pe director să mă lase să ţin cercul acela. I-am găsit un nume trăsnet: „Cercul de Metarealitate“.
Nu cred că acest cuvânt, „metarealitate“, există în dicţio­nar. Dar exprimă clar faptul că ceea ce vom discuta acolo de­pă­şeşte cu mult realitatea pe care o cunosc ceilalţi. Dacă cu­vân­tul ezoteric nu era folosit atât de des, i-aş fi spus „Cercul de cunoaştere creştină ezoterică“.
29 mai 1992
Începutul a fost cam modest. Ca orice început. În ditamai sala, de vreo şase sute de locuri, eram numai vreo zece persoane. Am vorbit despre telepatie, despre viitorul lumii şi despre maica Veronica.
Pe vreo cinci fete le-am văzut pentru prima oară, nici nu ştiam că suntem colegi. Au venit pentru a li se deschide ochiul lui Shiva. Le-am explicat că noi nu facem yoga, deşi clarvederea noastră seamănă mult cu cea a yoghinilor. Cu greu am reuşit să îi deschid uneia drumul de lumină.
2 iunie 1992
Întâlnirile din parc sunt extraordinare. Doru e atât de sfânt, încât şi ţigara pe care o ţine în mână devine aurie. Am văzut câteva experienţe cu copiii din parc, aleşi la întâmplare. Foarte uşor vedeau aurele.
Pe mine mă impresionează foarte mult Doru. Are o privire pătrunzătoare şi arată ca un înţelept. Are şi familie, dar nu prea vrea să vorbească despre ea. Aşa mi-l imaginam pe marele maestru pe care aş fi vrut să îl întâlnesc când făceam yoga.
Gabi zicea că multe spirite înalte s-au născut şi se vor mai naşte în ţara noastră. Dovada am avut-o în faţa ochilor: copiii din parc.
Prin parc vine un moş pe care l-am văzut şi la conferinţele de yoga: porecla lui e „nea Gică extraterestrul“. E foarte convins că e extraterestru. Dar pare mai degrabă un om cu probleme psihice. Are la el un sac cu cărţi de vânzare, cele mai multe xeroxate. Unele sunt cărţi apărute în perioada interbelică, cum e Scarlat Demetrescu. Are toate trei volumele.
5 iulie 1992
Am venit la bunica: cum am ajuns aici, am încercat să o învăţ să vadă aure. A fost foarte uşor: la început îi venea să râdă de mine, dar totuşi era atentă la ce îi spuneam. A văzut o lumină violet care îmi înconjura corpul. Nu am încercat să o obosesc mai mult din prima zi.
6 iulie 1992
Bianca mi-a zis să vin şi eu în tabără la Izvoarele şi m-am dus. Nu e departe de Baia Mare.
Tabăra este un prilej excelent pentru a iniţia cât mai mulţi copii în vederea lumii duhovniceşti.
Azi am făcut prima „lecţie deschisă“: am aşezat un cearceaf într-un suport, astfel încât în spatele unui copil care stătea ca un cobai să fie fond alb. Cobaiul stătea turceşte, şi grupul de copii la vreo trei metri de el, lângă mine.
Profesoarele nu au vrut să vină lângă noi, ziceau că asta e o joacă de copii. Dar iată că în câteva minute copiii au înce­put să vadă. Eu am inventat o metodă rapidă de deschidere a drumului de lumină. Zicând cuvintele: „În numele Sfintei Treimi, să ţi se deschidă drumul de lumină“, le pun mâinile pe cap şi ochii duhovniceşti li se deschid.
Sunt şi eşecuri, nu toţi copiii cu care am încercat erau pregătiţi pentru aşa o experienţă. Dar mai mult de jumătate, aproape trei sferturi, au fost.
7 iulie 1992
Prima şedinţă de hipnoză: pentru că Lili se purta foarte rece cu băieţii, şi nici ea nu ştia de ce, m-am gândit că prin hipnoză am putea afla cauza. Era nevoie de hipnoză pentru că nu i-am putut deschide drumul de lumină: mi-ar fi fost mult mai uşor atunci.
Am intrat în cort cu ea. Îmi era teamă că nu voi reuşi: tot ceea ce ştiam despre hipnoză aflasem din câteva cărţi, dar nici una dintre ele nu mi s-a părut o carte serioasă.
Am folosit metoda clasică cu număratul până la zece. Am reuşit. Lili era hipnotizată. Era aşa cum am văzut în filme. Am început să o întreb ce anume a marcat-o negativ în anul acesta. Nimic. Am luat-o un an în urmă: nimic. Doi ani în urmă: nimic. Şi ne tot întorceam în trecut. Eu credeam că nu ajungem la nici un rezultat, dar până la urmă misterul s-a lămurit. Fiind mică, au dezbrăcat-o nişte ţigănuşi, la ţară. Şi norocul ei a fost că a strigat-o bunică-sa, că cine ştie ce îi făceau. Şi de atunci avea complexul ăsta, nu suporta prezenţa băieţilor.
În partea a doua a şedinţei de hipnoză, am încercat să îi vindec rana sufletească. Cred că am reuşit.
După ce şedinţa s-a terminat, Lili era mult mai bine. Mi-a zis că simte că în ea a avut loc o schimbare pozitivă.
Mi-a părut rău că nu am acordat mai multă importanţă acestei şedinţe: fiind obişnuit să cotrobăi în trecutul oame­ni­lor cărora le deschid drumul de lumină, nu mi s-a părut mare lucru o şedinţă de hipnoză. Dar sunt mulţi oameni care au drumul de lumină închis şi nu le-aş putea veni în ajutor decât hipnotizându-i.
10 iulie 1992
Cum am revenit în Bucureşti, m-am certat iar cu Delia. Nu vrea să înţeleagă că Gabi e de fapt Arhanghelul Gavriil.
„Înţelege că a venit pe pământ cu o mare misiune.“
„Hai, lasă prostiile, că îngerii nu se pot naşte ca oameni obişnuiţi. Cum poţi să crezi aşa o prostie? Auzi, că e arhanghel...“
Înainte, când se lua de Tăureanu, avea dreptate. Dar acum se înşală şi nu am cum să o conving.
Îmi dau şi eu seama că e destul de greu de crezut că între noi trăieşte un arhanghel. Dacă i-aş spune că sunt şi alte spirite, mai înalte decât Gabi, cu siguranţă nu m-ar crede.
Delia e prea legată de dogmele Bisericii şi nu vrea să înţeleagă că acum cerul s-a coborât pe pământ şi că putem vorbi direct cu cei pomeniţi în Evanghelii.
19 iulie 1992
Sper să ajung cât mai repede la maica Veronica. Mi-ar prinde bine o discuţie cu ea.
3 august 1992
L-am cunoscut pe domnul Petrescu, primul maestru al lui Tăureanu. E un bătrânel simpatic, care locuieşte la Piaţa Victoriei. Are casa plină de icoane. Mi-a spus că Tăureanu i-a fost un discipol sârguincios, dar că desfrâul tantric l-a pierdut. L-am întrebat de ce nu încearcă să îl tragă de mână pe drumul cel bun. Mi-a zis că a încercat, dar că nu mai are nici o influenţă asupra lui. Mai merge uneori să îl vadă la conferinţe. Lucrul acesta nu îl înţeleg: ori nu e de acord cu calea tantrică, şi atunci ce caută la conferinţe, ori este de acord, şi atunci ce are contra fostului său discipol?
13 august 1992
Cu mari emoţii am ajuns la Vladimireşti: de multă vreme îmi doream să o văd pe Maica Veronica. Prin Bucureşti circulă zvonul că ea ar nega faptul că scrierile mistice îi aparţin şi chiar că ar avea vreo legătură cu „Viaţa Maicii Veronica“.
Cel mai bun argument împotriva unor astfel de afirmaţii va fi chiar întâlnirea mea cu Maica. Am fost cazat într-o chi­lie foarte curată. Aici o parte dintre maici şi surori ţin cu Mai­ca, iar restul cu patriarhia. De fapt, sunt două cete destul de compacte. Noi nu vorbim despre cerurile superioare sau de­spre drumul de lumină decât dacă nu este nici un spion de faţă.
Cu fratele Costel şi cu fratele Andrei, care muncesc pen­tru mănăstire, m-am împrietenit repede. Ei nu sunt de multă vre­me în grupul clarvăzătorilor şi de aceea mă tot întreabă ce nu le este clar.
15 august 1992
Azi a fost linişte. Grupul nostru s-a dus în altă parte, la vreo catedrală. S-or fi dus să îi mai cânte lui Teoctist.
Am văzut aici o slujbă de intrare în călugărie. Au călu­gă­rit vreo opt maici. Slujba a fost impresionantă. Cât de frumos este să trăieşti numai şi numai pentru Dumnezeu. Cine ştie, poate vreodată voi ajunge şi eu călugăr.
16 august 1992
Nu am reuşit să vorbesc cu Maica Veronica. Este foarte ocupată. Oricum, am vorbit cu ucenicele ei şi am aflat un lucru foarte important: deşi oficial Maica e obligată să spună că nu are nici o legătură cu scrierile care circulă sub numele ei, ca să nu aibă probleme cu episcopul, totuşi are curajul să scrie în continuare.
Mult curaj mai are: dacă ar afla patriarhia că ea mai scrie, ar da-o jos din stăreţie. Nu le ajunge cât au prigonit-o sub Ceauşescu.
Şi mi s-a confirmat faptul că Maica îl aşteaptă pe părinte. Revenirea părintelui Ioan la Vladimireşti este unul dintre marile semne pe care le aşteaptă tot grupul nostru.
20 august 1992
Arhanghelul Gavriil a încercat să o corupă pe Simina, pri­e­tena Mirunei. Ea a venit la mine plânsă şi mi-a zis că nu mai vrea să îl vadă. El spune că asta e o manifestare a dra­gos­tei, dar în Evanghelii nu am auzit nimic de aşa ceva. Mie mi se pare că e o pornire de curvie clasică, deşi el susţine altceva. Încep să am rezerve asupra lui. Are ceva din aerul lui Costi.
21 august 1992
Nu, Gabi nu e deloc arhanghel. Dolly, după ce s-a culcat cu el o vreme, timp în care i-a plăcut să primească daruri scum­pe, s-a săturat de compania lui. Mi-a zis că o pune să facă tot felul de perversiuni. Am de gând să mă iau de el, chiar dacă o fi să mă ia la bătaie. Să îşi vadă de prietenii lui, pe ai mei să îi lase în pace.
Şi dacă nu e arhanghel, de ce totuşi nimeni nu are curajul să se ia de el? De ce îl iau în serios ceilalţi?
22 august 1992
Din nou la Recea. De astă-dată singur. Din păcate, părinte­le Ioan s-a arătat la fel de potrivnic învăţăturilor de la Vla­di­mireşti. Nu mai ştiu ce să cred. Când s-a răstit la noi prima dată, credeam că joacă teatru. Dar acum nu mai avea nici un rost. Ori m-a încercat a doua oară, ori el nu este Sfântul Apostol Ioan, ci doar părintele Ioan Iovan şi atât.
Dacă ar fi Sfântul Apostol, de ce nu mi-a spus nimic de­spre planurile sale spirituale? Dacă nu e decât părintele Ioan, înseamnă că tot ceea ce ţine de Vladimireşti este în­şe­lare. Am auzit şi ideea asta, că el însuşi s-ar fi rupt de maicile de acolo şi că tot încearcă să atragă atenţia asupra peri­co­lu­lui pe care îl constituie acel focar.
De unde a ştiut că eu şi Cosmina am făcut yoga? De unde a ştiut că suntem cu Vladimireştiul? E puţin probabil să îşi fi dat seama de aceasta numai privindu-ne. Cred că părintele Ioan e văzător cu duhul, aşa cum se spune. Şi dacă Dum­nezeu i-a descoperit că suntem pe un drum greşit, a făcut-o spre întoarcerea noastră.
Auzisem despre părinţii care sunt văzători cu duhul, dar nu mă aşteptam ca întâlnirea să fie atât de şocantă. Da, cred că părintele Ioan ne-a mustrat serios, nu doar de ochii sta­re­ţei. Toată povestea cu stareţa securistă îmi pare drept minciu­nă gogonată.
Poate Cosmina şi-a dat seama că părintele nu glumea. Şi nu mi-a zis nimic pentru că îmi vedea fanatismul. Ea, fiind mai matură decât mine, a înţeles situaţia. Îmi pare rău că nu a încercat să îmi deschidă ochii încă de atunci. Cred că o terminam pe loc cu toate rătăcirile.
Sunt ca o corabie care pluteşte în derivă. Nu ştiu ce să mai cred. Sunt atât de sătul de trecerea de la o rătăcire la alta... Mă voi duce prin mai multe mânăstiri, în Moldova. Acolo este centrul duhovnicesc al României. Poate mă voi lămuri acolo cum stau lucrurile.
26 august 1992
După mai multe mânăstiri, am ajuns şi la Pângăraţi. Sta­re­ţul de aici este foarte prietenos. M-a întrebat dacă ştiu să fră­mânt aluatul pentru pâine. Am zis că da, deşi nu ştiu. M-am apucat să frământ, dar am făcut numai cocoloaşe. Dacă nu îmi sărea în ajutor un frate de la bucătărie, stricam făina. To­tul s-a terminat cu bine. Pe unde trec, încerc să mai iniţiez fraţii de mănăstire în tainele lumii nevăzute. Aici este un frate pe care l-am învăţat să vadă la distanţă. A prins foarte repede. Cum mă rog, Dumnezeu le şi deschide drumul de lumină. Să fie aici ceva rău?
Nu îmi iese din minte a doua întâlnire cu părintele Ioan. Nu mă aşteptam să mă gonească iar. De fapt, a zis că oricând voi fi gata să primesc învăţătura creştină, el este dispus să mă spovedească. Oare unde o fi adevărul? Deocamdată plutesc în derivă şi nu a apărut nici o luminiţă.
28 august 1992
Am ajuns la Sihla, unde voi sta câteva zile. Aici a trăit o mare pustnică, pe care o hrăneau corbii. Ea trăia într-o peşteră micuţă. O să mă duc la peşteră mâine. De când sunt în Moldova am început să zic cât mai des rugăciunea lui Iisus; mai ales în timpul slujbelor de noapte. Îmi place foarte mult la Sihla.
30 august 1992
Aseară a venit la mine un părinte cu barbă albă, cu faţă de sfânt. Eu stăteam în faţa chiliei, cu Biblia în mână. Părintele mi-a cerut cartea, m-a pus să citesc un pasaj şi a plecat fără să îmi mai spună nimic. Pasajul era despre pedeapsa celor care sunt în rătăcire. Oare de ce m-a pus să citesc tocmai acest pasaj? Ceva gen „ereticii să se ducă în iad“. Dar eu nu sunt eretic. Sau sunt?... Mi-e groază de acest lucru. Vreau să mă lepăd de toată înşelarea şi să slujesc adevărul. Dar care este adevărul?... Am făcut yoga, fiind convins că adevărul e în India. M-am apucat de Tantra, fiind convins că Costi este cel mai mare maestru din lume. Am vrut să plec în Grecia, la Swamiji, dornic de o viaţă ascetică. Am trecut apoi la A.R.S., convins că aici trăiesc marii sfinţi ai Bisericii. Părintele Ioan zice că sunt în rătăcire, şi părintele ăsta vine şi îmi dă să citesc despre acelaşi lucru. Dacă nu ar fi avut o faţă de sfânt, aş fi crezut că diavolul l-a pus să mă ispitească.
Nu ştiu ce să fac, pe ce cale să o apuc. Mă rog cu disperare ca Dumnezeu să mă lumineze.
1 septembrie 1992
Peştera e foarte aproape de mănăstire. Cum am intrat, am început să mă rog. Se vede că locul este binecuvântat de Dumnezeu, căci mintea se roagă foarte uşor acolo. Se zice că, fiind urmărită de turci, Sfânta Teodora s-a rugat şi i s-a deschis peretele de stâncă, de parcă ar fi fost o uşă. Aşa a scăpat de turci.
Masa e foarte bună aici. Stareţul mă lasă să mai rămân vreo trei zile. Am de gând să vin să mă rog o noapte întreagă în peşteră. Cred că aşa Dumnezeu va înţelege că vreau să mă rup de toată înşelarea. Cred că adevărul este în Biserică. Deşi am multe argumente care stau împotriva învăţăturilor Bise­ri­cii, simt că adevărul este în Biserică. Îmi e groază: nu cumva eu, care am trecut prin atâtea rătăciri, care i-am învăţat şi pe alţii toate rătăcirile, nu cumva eu nu sunt decât o unealtă a diavolului? Poate că de asta m-au lăsat dracii să mă rup de Kali, de blestemata zeiţă a morţii, şi de Shiva, tocmai pentru că ei ştiau că îi voi sluji în continuare. Dacă adevărul este în Bi­serică, atunci învăţăturile de la A.R.S. sunt la fel de peri­cu­loase ca cele de la yoga. Ba chiar mai periculoase, căci par autentic creştine.
Am început să mă rog lui Dumnezeu ca, ori să mă omoa­re, să îmi ia viaţa dacă nu pot fi convertit, ori să îmi dăruiască să mă convertesc. Da, prefer să mor decât să îi mai înde­păr­tez pe alţii de adevăr. Mi-e teamă când îi cer lui Dumnezeu moar­tea, dacă sunt predestinat la rătăcire.
Ştiu că Biserica învaţă că nu există predestinare, deci sunt liber să mă apropiu de adevăr. Ştiu că şi Sfântul Apostol Pa­vel, al cărui nume îl port de la botez, a fost şi el duşman al adevărului. Oricum, mă rog ca Sfântul Apostol Pavel să aibă grijă de mine.
2 septembrie 1992
Am fost iar în peştera Sfintei Teodora, ca să mă pregătesc pentru ce mă aşteaptă la noapte. Lucian a zis că o să vină cu mine, dar nu ştiu dacă o să aibă curaj. E atâta linişte în peş­teră... Acolo zic cu foarte multă uşurinţă rugăciunea lui Iisus. Sunt decis să mă rog. Ori îmi dă Dumnezeu să cunosc dreapta-credinţă, ori prefer să îmi ia viaţa. M-am săturat de atâtea oscilări. Cred că Sfânta Teodora, văzând că vin în casa ei, va mijloci înaintea lui Dumnezeu pentru mine.
Viaţa pustnicească mă atrage de ani de zile. Cred că e atât de bine să fii singur... Aş fi vrut să ajung prin Himalaya, şi iată că voi gusta din liniştea pustnicească chiar aici, la Sihla. În Himalaya nu puteam să îl aflu pe Dumnezeu. Aici pot. Poate voi avea o revelaţie. Aştept un semn de la Dumnezeu, aştept să îmi spună care este calea mea. Sau să îmi ia viaţa. Cred că obsesia aceasta a Dumnezeului care ucide mi-a rămas de la distrugătorul Shiva. Poate că Dumnezeul creştin mă va cruţa.
3 septembrie 1992
Cea mai lungă noapte din viaţa mea. Am trecut pe lângă spitalul de nebuni. Mai trăiesc numai prin mila lui Dumne­zeu. Aseară, înainte să plec spre peşteră, i-am cerut binecu­vân­tare stareţului pentru aceasta. Zâmbind, mi-a dat-o. Asta a fost şansa mea.
Am plecat singur, pentru că Lucian s-a răzgândit. În drum spre peşteră se auzeau animalele prin pădure. Acum vreo câţiva ani un turist mânca zmeură, şi de cealaltă parte a tufei era ursul. Mi s-a făcut foarte frică, inima bătea gata să îmi sară din piept. Aşteptam să ajung în peşteră ca să mă liniştesc. Dar nu a fost aşa.
Am ajuns în peşteră, mi-am aprins lumânarea şi am început să zic „Doamne, Iisuse...“ Imediat au apărut liliecii. Am fost de mai multe ori ziua, dar nu am văzut nici un liliac, deşi în peşteră era la fel de întuneric. Zburau pe lângă mine şi îmi era foarte scârbă. Mă gândeam că dacă mi se înfige vreunul în păr, am încurcat-o. Pentru câteva clipe mi-am pus haina în cap; bine că mi-a zis stareţul să mă îmbrac gros. M-am gândit apoi că dacă e voia lui Dumnezeu să nu mi se întâmple nimic, voi scăpa oricum. Şi am lăsat capul descoperit. Între timp şoriceii au început să se suie pe ghetele mele. Ziua nu era nici o urmă de şoarece, dar noaptea erau o grămadă. Nu erau mari, dar erau mulţi. Şi mi-era foarte scârbă şi de ei.
Nu am putut să rostesc deloc „Doamne, Iisuse...“. Mintea nu se putea aduna. Mi-am adus aminte că aveam la mine o carte mică de rugăciuni, cu Paraclisul şi Acatistul Maicii Domnului. Am citit-o şi răscitit-o până dimineaţă. Ceas nu aveam la mine şi aşteptam să se facă ziuă, ca să pot pleca.
Mi-am dat seama cât de greu este să fii pustnic. În mândria mea, credeam că marea problemă ar fi lipsa hranei. Dar marea problemă e lupta cu dracii. Îmi simţeam moartea prin preajmă şi mă rugam să nu îmi pierd minţile. Ziceam: „Doamne, nu mai fac asemenea nevoinţe peste măsurile mele. Ştiu că am greşit, că m-am mândrit venind să mă rog toată noaptea, ca marii pustnici. Dar, pentru binecuvântarea stareţului, ajută-mă să nu înnebunesc“.
Aproape plângea sufletul în mine. Îmi repetam că am avut binecuvântarea stareţului. De spaimă ziceam: „Doamne, pentru puterea ascultării, păzeşte-mă!“. Eu nu aveam ascul­ta­re, ci doar primisem binecuvântare. Dar mintea nu mai func­ţiona normal.
Oboseala mă apăsa. De-abia mai ţineam ochii deschişi. În liceu, la petrecerile de toată noaptea puteam să dansez ca un apucat şi nu aveam nimic, dar în peşteră picam de somn. Mi-era frică că dacă adorm, o să îmi intre vreun liliac prin păr. Şi atunci, când mi-era mai greu, ţineam lumânarea în aşa fel încât ceara fierbinte să îmi curgă în palmă. Mă ardea pu­ţin, dar cel puţin nu aveam cum să adorm. Cum mă lua som­nul, mă ardea ceara. Bine că am avut multe lumânări la mine.
La un moment dat, cum stăteam în rugăciune cu spatele spre ieşirea din peşteră, am auzit clar paşii unui animal mare. Nu putea fi decât ursul. Am simţit că îmi pierd minţile. Să mă întorc cu faţa la el şi să mă lupt, nu rezolvam nimic. Nu aveam nici o şansă să omor cu mâinile goale un urs.
După paşii pe care îi auzisem, se afla exact aproape de ieşirea din peşteră. Nu puteam fugi pe lângă el. Mi-am zis: „Gata, o să mori. I-ai cerut Domnului să îţi ia viaţa, ca nu cumva să îi mai duci pe alţii în rătăcire, şi ţi-a trimis ursul“. M-am gândit că cel mai bine este să mor în rugăciune. Stăteam tot în genunchi, aşteptând să simt labele ursului pe spinarea mea. Totuşi, nu s-a mai auzit nici un zgomot. Credeam că ursul aşteaptă să vadă ce fac. Dar când am avut curajul să mă întorc cu faţa spre ieşirea din peşteră, nu am văzut nici un urs. Ciudat, ursul nu putea pleca fără să se audă chiar nimic.
M-am rugat în continuare până la ziuă. Dimineaţa a venit la mine Eugen, să vadă cum mă simt după o asemenea experienţă. Am plecat cu el spre mănăstire, abia ţinându-mă pe picioare. Eram convins că părul mi-a albit de frică, sau că măcar mi s-a deschis la culoare. Îmi simţeam tot trupul bătrân. Aşa cred că simt bătrânii, că fiecare dintre celulele organismului lor e bătrână.
Cum am ajuns la chilie, m-am uitat într-o oglindă. Parcă nu îmi venea să cred că părul meu nu şi-a schimbat culoarea. I-am relatat lui Eugen toată peripeţia. Mi-a zis că nu crede că ăla a fost urs, că ursul nu putea pleca fără nici un zgomot. Într-adevăr, dacă ar fi fost ursul acolo unde am auzit paşii, nu ar fi avut loc să se întoarcă. Trebuia să intre până la mine. Eugen crede că a fost diavolul, venit să mă înfricoşeze. Dacă stau să mă gândesc puţin, e într-adevăr mult mai probabil să fi fost diavolul, căci ursul nu putea pleca fără să îl aud.
Eugen nu a părut prea impresionat de lilieci şi de şoricei. E uşor aşa, când auzi de la altcineva, să zici că ai putea rezista. Eu nu mai calc noaptea în peşteră până mor. Sau cine ştie, poate va trebui să mai calc...
Dumnezeu nu mi-a dat nici un semn. Sau, mai bine zis, mi-a arătat că trebuie să îmi văd lungul nasului, că trebuie să nu mai fiu atât de plin de mândrie. Şi semnele de la El nu vin la comandă.
După-masă am dormit zdravăn, dar tot nu mi-e bine. Îmi vor trebui câteva zile ca să mă refac. Poimâine plec cu Lucian spre Sihăstria. Abia aştept să îl revăd pe părintele Cleopa.
4 septembrie 1992
Azi-noapte cred că a venit semnul pe care îl aşteptam. Într-un vis în care căutam o carte cu canoane; când mă între­bam ce canon ar trebui să fac pentru ca să mi se ierte păcate­le, am auzit o voce clară, puternică: „Canon: să îi înveţi pe cei din afară filosofia Sfinţilor Părinţi!“ M-am trezit imediat. Nu cred că visul a fost de la oboseală. Cred că asta vrea Dumnezeu de la mine. Dar de ce filosofia şi nu teolo­gia? Sfinţii Părinţi au fost teologi, nu filosofi. Nu îmi este clar. Dar vocea aceea îmi răsună încă în urechi. O să mă sfătuiesc cu câţiva preoţi, să îmi spună ce este cu visul ăsta.
Ştiu, sunt şi vise de la diavol, doar am avut şi eu câteva. Dar vocea de azi-noapte e cu totul altceva. Voi căuta să aflu cât mai repede cum stau lucrurile.
5 septembrie 1992
Am ajuns cu Lucian la Sihăstria. Mi-a zis că are ceva probleme cu capul. E mai bine că nu a stat cu mine în peş­te­ră, cine ştie ce crize făcea. Părintele Cleopa e cam bolnav, nu ştiu dacă voi putea vorbi cu el. Noaptea, am intrat singur în biserică şi m-am rugat iarăşi ca, dacă nu mă pot con­verti, Dumnezeu să nu îngăduie să ies viu din biserică. Am mers în ge­nunchi de la uşă până aproape de strană, unde un părinte citea la Psaltire. Iar m-am temut că voi muri, dar Dumnezeu m-a lăsat în viaţă. Mă obsedează ideea că poate voi nimeri în altă mocirlă. Dar inima îmi spune că am ajuns în sfârşit la lu­mi­nă. De acum nu voi mai cere moartea, ci numai îndrep­ta­rea mea cât mai grabnică.
Slujba de noapte mi-a plăcut mai mult decât la Sihla. Încet-încet, intru într-o lume nouă, lumea Bisericii, lume pe care am cunoscut-o foarte puţin până acum.
6 septembrie 1992
Azi-noapte am plecat cu Lucian să prindem slujba de noapte de la Secu. Lui i s-a făcut tare frică pe drum, că era întuneric. Dar drumul era bun, era drum de maşină. La Secu se citesc des Moliftele Sfântului Vasile. Aici a trăit un părinte cu viaţă sfântă, părintele Elefterie.
Mâine dimineaţă plec spre Recea.

VIII. Întoarcerea fiului risipitor
7 septembrie 1992
Am ajuns iarăşi la Recea. Părintele Ioan m-a primit cu dragoste. Mi-a zis să mă pregătesc pentru spovedania de mâine. Aştept cu nerăbdare clipa în care voi primi dezlegare de păcate. Ştiu că nu sunt vrednic să mă împărtăşesc, dar va veni şi clipa aceea binecuvântată. În viaţa mea se va trage o linie clară. Voi primi puterea să mă lupt cu patimile care mă apasă, voi fi al lui Hristos.
Nimeni nu poate şti ce bucurie e în sufletul meu. Şi ce în­cor­dare. M-am uitat puţin prin îndrumarul de spovedanie al pă­rintelui Nicodim Măndiţă, îndrumar pe care mi l-a împru­mu­tat o soră de aici. Eu auzisem că acest îndrumar îl folosesc numai habotnicii.
„Soră, dar am auzit că nu e prea bun îndrumarul ăsta!“
„E cel mai bun îndrumar care există. Deşi are mici exa­ge­rări, este de mare folos celui care vrea să se spovedească aşa cum trebuie. Cei care resping îndrumarele de spovedanie o fac pentru că nu vor să recunoască faptul că multe dintre fap­te­le care lor li se par acceptabile sunt trecute la păcate. Cel mai banal exemplu e cu fumatul. Sunt fumători care se spo­ve­desc, dar care ascund faptul că fumează. Astfel, păcatul nu numai că nu primeşte dezlegare, ci spovedania însăşi este com­promisă. Cel care ascunde de bunăvoie păcate la spo­ve­da­nie nu poate primi dezlegare de păcate.
O să constaţi tu singur cât de mult te ajută astfel de în­drep­tare de spovedanie. Mai ales la început. Pentru că după câteva spovedanii, după ce ştii ce anume trebuie spus, nu mai ai nevoie de ele. Dar fără ele, începutul este mult mai greu.“
„Dar dacă uit ceva? Uite, acum mi-am adus aminte cum, copil fiind, am strigat în biserică, în noaptea de Paşti, „Hai Dinamo!“ E păcat sau nu? Sau faptul că furam bani din hainele musafirilor care veneau în vizită la părinţii mei. Sau altele asemenea. Nu se poate să îmi aduc aminte chiar tot. Şi s-ar putea să uit chiar şi păcate mai mari şi mai recente.“
„Spovedania nu trebuie făcută în grabă. Ai destul timp până mâine. Iei îndrumarul şi la fiecare păcat te gândeşti dacă l-ai făcut sau nu. Şi dacă se întâmplă să uiţi ceva la spovedania asta, când îţi aduci aminte, scrii pe o hârtie şi la spovedania viitoare îi spui părintelui.“
„La spovedanie mă duc cu lista de păcate?“
„E mai bine aşa, ca să nu uiţi nimic. Dar o să vezi că nu­mai la început va fi mult de scris. Apoi va fi de scris din ce în ce mai puţin. Asta dacă duci lupta cea bună. Oricum, după ce te spovedeşti să arzi hârtia, ca să nu o mai citească şi alţii.“
„Am auzit că nu trebuie să spun prea multe detalii, ca să nu îl smintesc pe părinte.“
„Trebuie să spui toate păcatele. Dar să nu spui şi amănun­te care transformă spovedania în ceva comic. Un beţiv nu spu­ne: «După opt beri, am băut şi doi litri de coniac de cinci stele». Ci spune doar că s-a îmbătat. Înţelegi?“
„Da, înţeleg. Se pare că am mult de scris la spovedanie. Mulţumesc pentru carte.“
M-am liniştit puţin. Mă apuc să îmi scriu spovedania.
E ora 1.00 noaptea. Am scris şapte coli mari, pline de pă­ca­­te. Le-am scris, dar totuşi îmi dau seama că nu ştiu ce în­seam­­nă pocăinţa. Faptul că am început viaţa sexuală devreme mi se pare un lucru de bravură. Ştiu că este păcat, dar nu îmi pare rău. Îmi pare rău că am făcut Tantra Yoga, dar nu îmi pare rău pentru multe alte prostii pe care le-am făcut.
Vreau să primesc iertare de păcate, dar totuşi nu am la­crimi de pocăinţă. Regret că am făcut rău celor din jurul meu, dar nu îmi dau seama cât L-am supărat pe Însuşi Dumnezeu prin păcatele mele.
8 septembrie 1992
Am simţit cum spovedania curăţă sufletul. După ce am citit lista de păcate parcă mi s-a ridicat o piatră de pe suflet. I-am spus părintelui că îmi dau seama că nu am adevărată pocăinţă.
„Cel puţin vrei să te lepezi de păcatele pe care le-ai făcut, şi de acum înainte să nu mai păcătuieşti?“
„Da, părinte. Îmi doresc ca de acum înainte să trăiesc numai pentru Dumnezeu.“
„Asta e prima treaptă. Să vrei să te rupi de păcat. Şi, în timp, o să cunoşti şi ce înseamnă pocăinţa adevărată.“
Spovedania a ţinut foarte mult, dar nici nu putea fi altfel. Dacă m-ar fi luat repede, nu mi-aş fi putut deschide sufletul.
După spovedanie mi s-a făcut puţin frică. Având sufletul curat, oare voi putea să nu îl întinez iarăşi? Sper că mă va ajuta Dumnezeu.
Oricum, părintele mi-a spus să mă împărtăşesc mâine:
„Dacă e dorinţă sinceră de îndreptare, Dumnezeu iartă păcatele. Nu ai avut pe nimeni care să îţi arate calea Bisericii. De aceea îţi îngădui să te împărtăşeşti. Dar ai grijă, dacă nu îţi schimbi viaţa, spovedania îţi va fi spre osândă.“
9 septembrie 1992
M-am împărtăşit. Parcă Hristos era întreg în faţa mea şi mă invita să Îl primesc în inima mea. Împărtăşania a fost un moment extraordinar. Numai creştinii înţeleg ce mare lucru este să Îl primeşti pe Hristos. Trupul şi Sângele Domnului, primite din potir.
Mi s-a părut că abia acum intru în Biserică. Mi s-a părut că Biserica este de fapt comunitatea oamenilor care îl păs­trea­ză în inimile lor pe Hristos, pe care L-au primit prin Sfân­ta Îm­păr­tă­şa­nie. Parcă timpul se oprise: eram numai eu şi potirul, de care îmi era teamă să mă apropii. Mă simţeam cum cred că s-au sim­ţit oamenii care L-au auzit pe Hristos propovăduind cre­din­ţa cea adevărată: Hristos era atât de real în Sfânta Împărtăşanie, încât mi se părea mai real decât oamenii din biserică.
După ce m-am împărtăşit am simţit dorinţa de a-L păstra în inima mea pe Hristos până la sfârşitul vieţii mele. Îl sim­ţeam pe Hristos ca pe o floare firavă, pe care orice păcat săvârşit de mine ar fi putut-o îndoi. Adică nu, Hristos nu poate fi îndoit. Simţeam că prin cel mai mic păcat L-aş fi alungat din inima mea.
10 septembrie 1992
Nu-mi vine să cred cât de repede mi s-a schimbat viaţa... Acum câteva luni eram printre cei mai fideli yoghini de la şcoala lui Tăureanu. Dacă cineva mi-ar fi spus că voi deveni creştin, i-aş fi râs în faţă.
Oare care a fost principalul motiv al convertirii? Cred că prima întâlnire cu părintele Ioan. Chiar dacă atunci când m-a dat afară din mănăstire am fost convins că o face doar de ochii lumii, totuşi întâlnirea m-a şocat.
Ce straniu... M-a văzut pentru prima oară în viaţa lui şi a ştiut că am făcut yoga cu Tăureanu, a ştiut că eram cu Vla­di­mi­reştiul... Şocul primei mustrări l-am resimţit abia după ce m-a gonit a doua oară.
Şi totuşi, nu părintele m-a convertit. Ci Hristos. Am simţit că pur şi simplu m-a luat de mână şi m-a tras la lumină...
11 septembrie 1992
Citesc din Minunile Maicii Domnului. Aproape fiecare mi­nune îmi sporeşte evlavia faţă de Împărăteasa Cerurilor. Câţi bolnavi a vindecat, câţi necăjiţi a ajutat... Ultima parte e numai cu minuni din secolul nostru. Din afară mi se părea că ortodocşii sunt obligaţi să aibă evlavie la sfinţi şi la Maica Domnului. Dar văzând cât de grabnic ajutătoare e Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, am simţit că e greu să nu ai evla­vie sinceră faţă de ea. Ea ne iubeşte, ea ne ocroteşte, ea ne acoperă cu sfântul ei acoperământ. Cum să nu îi mulţumesc? Cum să nu o iubesc, ştiindu-i grija faţă de toţi cei credincioşi?
La minunile care mi se par mai deosebite, mă pun în genunchi şi zic: „Maica Domnului, apărătoare a neamului creştinesc, aşa cum l-ai ajutat atunci pe omul acela, aşa să mă ajuţi şi pe mine când voi fi încercat de necaz...“
17 septembrie 1992
Credinţa fără fapte este moartă. Din clipa în care alegem binele nostru în loc să ne gândim la binele aproapelui, credinţa e îndoielnică.
M-am suit azi în autobuz şi, fiind aglomeraţie, m-am bucurat când s-a eliberat un loc. Eram atât de obosit că nu am vrut să mă mai uit dacă nu cumva e vreun bătrân care ar vrea să stea jos. „Sunt prea obosit.“
Când m-am ridicat să cobor, am văzut cum o bătrânică s-a şi repezit la scaun. M-am uitat la ea mirat şi s-a simţit ruşinată: „Vin de la operaţie...“
Îmi pare rău că nu i-am cedat locul mai devreme.
18 septembrie 1992
Înainte să mă lepăd de rătăcire, mi se părea că în biserică nu este destul aer. Acum îmi dau seama că aceasta era o senzaţie falsă. Chiar dacă în unele biserici aerul e destul de închis, asta nu provoacă stările prin care am trecut eu. Cred că diavolul era cel care mă scotea afară. Şi nu îmi dădea gânduri de plitiseală, ci pur şi simplu îmi dădea stări de rău fizic. Parcă nu îmi vine să cred că a fost aşa, dar altă expli­ca­ţie nu există.
Pentru mine statul la slujbă era o veritabilă tortură. Pre­fe­ram să fac o meditaţie de jumătate de oră în faţa unei icoane decât să stau un sfert de oră la slujbă.
19 septembrie 1992
A venit părintele Ştefan să ne facă sfeştanie. A zis Molif­te­le Sfântului Vasile pe dinafară. E un om deosebit. După sfeş­tanie am avut o lungă discuţie despre viitorul meu. El a încercat să mă convingă să nu mă călugăresc:
„Să ştii că în mănăstire nu este cum ai citit tu în cărţi. E multă muncă, şi vieţuirea duhovnicească a scăzut mult.“
„Părinte, dar dacă o să caut, voi găsi şi o mănăstire în care să se ducă viaţă sporită, că doar nu s-au ruinat toate.“
„Nu pleca la mănăstire. E foarte bine că vrei să îţi închini viaţa lui Dumnezeu, dar în lume ai şansa să ajuţi şi mai mult.“
„Da, părinte, dar şi la mănăstire ar putea veni la mine mirenii care au nevoie de un cuvânt de folos. Dacă aş fi la măsura la care să îi pot folosi pe alţii.“
„Nu este acelaşi lucru. Dacă toţi oamenii duhovniceşti ar fugi la mănăstire, atunci lumea ar deveni un iad. În lume ar rămâne doar cei care trăiesc în patimi. Sunt unii care au chemare să se ducă la mănăstire şi alţii pe care Dumnezeu îi vrea în lume.“
„Câţi sfinţi mireni cunoaşteţi?“
„Nu judeca pripit. Gândeşte-te la cetele de martiri. Marii mucenici au fost mireni.“
„Da, dar martiriul celor mai mulţi dintre ei a avut loc înainte de anul 313, când Sfântul Constantin a dat edictul prin care s-a declarat libertatea credinţei creştine. Monahis­mul a apărut abia prin secolul al III-lea, de aceea martirii au fost mireni.“
„Să ştii că şi după 313 au fost mucenici care au suferit pentru dreapta-credinţă. Gândeşte-te la lupta de apărare a icoanelor, în care au suferit nu numai monahi sau clerici, ci şi mi­reni. Şi să ne uităm şi în mileniul acesta: sute de neomar­tiri greci, ucişi de musulmani. Sau, şi mai curând aceştia, miile de martiri care au fost ucişi de fiara comunistă.“
Nu ştiu aproape nimic despre lupta pentru apărarea icoa­ne­lor şi mi-a fost ruşine să îi cer părintelui amănunte. Până acum câteva zile mă credeam atoateştiutor, mă gândeam nu­mai cum să îi molipsesc şi pe alţii de înţelepciunea mea. Îmi e greu să recunosc faptul că am multe minusuri în ceea ce priveşte credina creştină. Sper să scap de ele cât mai repede.
20 septembrie 1992
Când am organizat „Cercul de Metarealitate“ nu îmi tre­cea prin cap că va veni vremea în care voi regreta mult aceas­tă acţiune. Eu m-am rupt de rătăciri, dar cei cărora le-am fost dascăl nu vor să mă asculte. Gabi le-a băgat în cap că am fost influenţat de anumite puteri oculte care vor să îi îndepărteze şi pe cei de lângă mine de cunoaşterea adevărului.
Am încercat să le aduc argumente, să le spun cum părinte­le Ioan m-a scăpat de o înşelare pe care o cunoştea bine, să le spun ce am aflat prin mănăstiri, dar degeaba. Am avut do­vada clară că uneori oamenii sunt mai flămânzi de paranor­mal decât de adevăr.
Faptul că am iniţiat atâţia oameni în demonica vedere a lumilor paralele, care nu sunt de fapt decât meşteşugite ară­tări diavoleşti, e unul dintre cele mai mari păcate ale mele. Şi aşa cum cei din liceu nu au vrut să se lepede de prostii, cred că tot aşa nu se vor lăsa nici ceilalţi. Sau o mare parte dintre ei.
Am fost, la nici 18 ani, dascăl al rătăcirii. Şi cât îmi doream să fiu dascăl al adevărului...
Întâlnirea de azi a fost cât se poate de tristă pentru mine. Au venit Gabi, Doruleţ şi câţiva dintre foştii mei „ucenici“. După ce ne-am încrucişat aproape fără nici un rost argumente teologice, mi-a venit în minte soluţia care mi s-a părut salvatoare:
„Uite, Gabi, tu zici că eşti Arhanghelul Gavriil, că împre­ună cu Doruleţ slujiţi adevărului. Zici că el are puteri para­nor­male, că poate vedea la distanţă, că poate să vadă chiar alte lumi. Eu îţi propun un târg: eu ţin la spate un obiect. Şi dacă Doruleţ vede ce ţin în mână, înseamnă că adevărul este la voi. Dar dacă nu ghiceşte, înseamnă că adevărul este la mine.“
Am avut credinţă că Dumnezeu care a făcut atâtea minuni pentru apărarea credinţei nu mă va lăsa fără ajutor în faţa acestor eretici.
Gabi a fost foarte parşiv. Înainte să spună dacă acceptă sau nu târgul, l-a pus pe Doruleţ să spună ce ţin în mână. Doruleţ s-a concentrat câteva secunde, secunde care mie mi s-au părut foarte lungi. Colegii mei aşteptau cu emoţie să vadă sfârşitul confruntării.
Eu ţineam în mână cheile de la casă. Doruleţ s-a mai concentrat puţin şi cu aceeaşi siguranţă cu care ne spunea de obicei ce vede în alte oraşe sau în alte ceruri a zis:
„Două ceasuri. Unul este al tatălui tău.“
S-a păcălit. Tata nici măcar nu are ceas. Am deschis pumnul, plin de bucurie. Dar totuşi efectul nu a fost cel scontat. Gabi, în loc să îşi recunoască înfrângerea, m-a atacat cu tupeu:
„Ce, vroiai să facă minuni la comandă? Să ştiţi că din cauza energiei sale malefice nu a putut Doruleţ să vadă ce ţine în mână.“
Culmea, cei de faţă erau tentaţi să îl creadă. Şi acum câtăva vreme mă tratau ca pe învăţătorul lor!
„Lăsaţi prostiile, nu există nimic din cerurile superioare care se văd pe drumul de lumină; ăsta nu e nici un arhanghel Gavriil, e un om ca noi toţi. Cum de nu pricepeţi? Tot ce v-am învăţat eu nu e altceva decât învăţătură drăcească. Dacă aţi putea ajunge la părintele Ioan v-aţi convinge singuri.“
„Taci, a zis Gabi, tu nu eşti în măsură să vorbeşti despre marele spirit de la Recea.“
„Înţelegeţi că părintele Ioan m-a adus pe drumul cel bun...“, am încercat să îi conving, dar nu au înţeles. Mi se părea chiar că le plăcea să ţină cu Gabi, deşi era evident că adevărul este la mine. Sau mai exact că eu sunt de partea adevărului.
Nu ştiu câţi dintre ei vor mai rămâne peste câteva luni alături de Gabi.
Ceea ce mă doare este că nu am cum să îi ajut, dacă ei nu vor să se lase ajutaţi.
21 septembrie 1992
Tot nu mi-am revenit după bătălia de ieri. Oare cum pot fi unii oameni atât de orbi?
Mie nu îmi arde să plâng păcatele altora. Dar nu mă pot împăca cu ideea că mulţi dintre cei pe care i-am învăţat să creadă în minciunile A.R.S.-ului vor rămâne pe această cale. Dacă ei nu îşi dau seama de înşelare, se vor duce direct în iad.
De fapt, şi Miruna mi-a spus că ea crede că la Judecată voi da socoteală şi pentru sufletele pe care le-am băgat în noroi. Azi-noapte nu puteam să dorm de frământare. Dacă eu voi duce de acum înainte o viaţă de pocăinţă, o viaţă bine­plă­cu­tă lui Dumnezeu, dar la Judecată voi fi osândit pentru că i-am atras pe mulţi în întuneric?
23 septembrie 1992
L-am cunoscut pe părintele Teofan. Auzisem lucruri fru­moa­se despre el şi abia aşteptam să îl văd. E plin de dra­gos­te. E aşa cum ar trebui să fie orice preot. Are un chip care exprimă foarte bine dragostea pe care o poartă în inimă. S-a pur­tat cu mine ca şi cum ne-am cunoaşte de ani de zile.
Mi-am adus aminte de posterul pe care l-am ţinut atâta vreme în cameră când eram yoghin. Era un poster superb, dar cât mi-a spurcat mintea... Şi el e de vină că m-am lăsat amă­git de tantrism. Şi mai de vină decât posterul e chiar tata. Oare din Rusia nu îmi putea aduce o icoană? Dacă mi-ar fi adus un afiş cu o icoană, poate că Dumnezeu m-ar fi scos mai repede din mocirlă.
Sunt din ce în ce mai atras de icoane. Am primit o copie după o icoană a Maicii Domnului pictată de Rubliov. Îmi place foarte, foarte mult. Icoanele modelează încetul cu încetul sufletul.
Asta era şi posterul din Rusia pentru mine: un fel de icoană negativă care, în loc să liniştească mintea, îmi stârnea patimile. Şi cât de nevinovat părea...
25 septembrie 1992
Când am fost alaltăieri la Cernica, un părinte mi-a dăruit „Pelerinul rus“. Am recitit-o cu multă bucurie. Aşa cum un film sexy stârneşte pofta păcatului, această carte trezeşte râv­nă pentru practicarea rugăciunii. Ar fi bine ca toţi creştinii să citească astfel de cărţi, care sunt magneţi care te apropie de slujirea lui Hristos.
E foarte greu să nu îndrăgeşti rugăciunea lui Iisus citind această cărticică. De la prima spovedanie, când părintele Ioan mi-a zis că practic rugăciunea minţii tot ca pe o tehnică yo­ghi­nă, nu am mai zis: „Doamne, Iisuse...“. Dar acum cred că e bine să zic din nou. De altfel, şi părintele Galeriu mi-a zis să spun cât mai des rugăciunea minţii.
27 septembrie 1992
Am vorbit cu părintele Nicolae. Mi-am cerut iertare pen­tru că i-am întors spatele data trecută.
I-am spus că mi-e teamă să nu ajung în iad pentru că i-am atras pe alţii în rătăcire. Mi-a spus că din moment ce am spo­ve­dit, cu durere în suflet, faptul că am fost învăţător al rătă­ci­rii, Dumnezeu m-a iertat. Dacă însă nu mă voi ţine de drumul Bisericii, ci voi cădea în altă rătăcire şi voi muri în ea, atunci într-adevăr voi fi osândit şi pentru cei pe care i-am rupt până acum de adevăr. Păcatul spovedit este iertat. Dar dacă îl faci din nou, batjocorind iertarea primită, osânda va fi foarte mare.
Oricum, eu nu am de gând să mă mai rup de Biserică. Calea cea mai simplă este să urmez învăţăturile ei, şi dacă vreuna mi se pare neclară, să o cred, chiar dacă nu o înţeleg. Şi poate, în timp, o voi înţelege.
Din moment ce toate învăţăturile Bisericii au fost mărtu­ri­si­te de Însuşi Hristos sau de Apostolii Săi, înseamnă că în ele este adevărul. Şi din moment ce nu sunt la nivelul sfinţilor, e fi­resc să nu iau drept bune părerile mele, ci numai ceea ce au învăţat ei.
29 septembrie 1992
Zic rugăciunea cât pot de des, pe stradă şi acasă. Mi-am făcut un scăunel de rugăciune şi mi-am propus ca în fiecare zi, un sfert de oră dimineaţa şi un sfert de oră seara, să zic „Doamne Iisuse“. Încerc să găsesc cu mintea locul inimii, dar nu reuşesc, oricât de mult m-aş forţa.
Am dureri de cap, dar cred că sunt ispite de la diavol. Nu mă las. Nici la canon nu mi-e mai bine. Dar nu vreau să mă las, vreau să ajung la rugăciunea inimii.
1 octombrie 1992
Am fost iarăşi la domnul Petrescu. E foarte sceptic în privinţa fenomenelor paranormale despre care i-am spus că au loc în A.R.S. Zice că George Văsâi, după ce s-a căsătorit cu maica Veronica, a venit la el ca să afle cum să practice actul sexual tantric, astfel ca maica să nu rămână însărcinată. A fost un şoc pentru mine să aflu că oamenii pe care eu îi consideram atât de sus în ierarhia cerească au năzuinţe atât de carnale.
2 octombrie 1992
Mi-a venit acasă amenda pentru călătoria spre Alba-Iulia. Bine că tata nu şi-a dat seama că amenda este aşa mare pentru că e pentru patru persoane. Altfel se supăra tare. El credea că e aşa mare din cauza penalizărilor.
Putea să facă scandal mare, dar nu a făcut. De când a murit mama, asta e cea mai mare dovadă de dragoste pe care mi-a arătat-o.
3 octombrie 1992
Părintele Nicolae zice că ar fi bine să existe numai icoane pictate. Dar ce ne-am face atunci fără reproducerile icoanelor celebre? Dacă s-ar găsi peste tot icoane bizantine, la un preţ accesibil, ar putea să-şi ia toţi oamenii. Dar, decât să îmi iau o icoană urâtă, numai pentru că e pictată, mai bine îmi iau una lipită pe lemn, dar care mă impresionează.
Şi până şi copiile pe hârtie ale icoanelor făcătoare de minuni au făcut la rândul lor minuni. Ar fi bine ca fiecare creştin să îşi aleagă o icoană făcătoare de minuni şi să facă rost de o reproducere fotografică a acesteia. Oricâte icoane s-ar face după „Portăriţa“, nici una nu e mai impresionantă decât poza ei.
4 octombrie 1992
Am ajuns la spovedanie la părintele Teofan; după ce mi-am spus păcatele l-am întrebat cum să scap de durerile de cap din timpul rugăciunii lui Iisus. În loc să aprecieze râvna mea, părintele m-a mustrat:
„˚i-am dat eu binecuvântare să practici rugăciunea minţii?“
„Părinte, am simţit o râvnă ca a pelerinului rus pentru aceasta.“
„Şi tu eşti pelerinul rus? Nu ai văzut ce viaţă dusese el îna­inte, câte mătănii făcea? Mintea lui era pregătită pentru asta. Şi nici el nu a practicat de capul lui, ci sub îndrumarea unui părinte iscusit.“
„Şi ce părinte, e rău că vreau să fiu al lui Hristos, e rău că vreau să mă rog tot timpul?“
„Tu ce crezi?“
„Nu e rău, e bine.“
„Da, e bine, dar trebuie să parcurgi anumite etape. Şi să te fereşti de râvna exagerată. Aceasta o dă diavolul pentru a te îndepărta de la calea de mijloc şi pentru a te arunca mai apoi în prăpastie.“
„Părinte, sunt gata să o iau de la zero. Sunt gata să încep de unde a început pelerinul.“
„Asta e una dintre ispitele clasice. Compararea cu alţii. Mulţi cred că pot porni de unde a pornit pelerinul. Dar pelerinul rus a avut o viaţă mult mai aşezată decât a lor, încă înainte de a începe să zică rugăciunea. Sunt mulţi astăzi, mai ales tineri, care, citind cartea sa, vor să îi urmeze calea. Dar faptul că minţile lor au suferit din cauza anumitor păcate le este piedică.“
„Cum adică?“
„Un tânăr, după ani de studenţie cu beţii şi desfrâu, vrea să ajungă la rugăciunea lui Iisus în câteva zile. Aşa ceva nu se poate. Oricum, există trei categorii de potenţiali practi­canţi: cei cuminţi, care nu au căzut în păcate de moarte, cei care au căzut în astfel de păcate, dar nu s-au lepădat de credinţa ortodoxă, şi cei care au căzut în erezii.
Duhovnicii care nu au practicat rugăciunea minţii nu se pricep să-i călăuzească pe nici unii dintre aceştia. Dar cei cu experienţă fac aşa: celor dintâi le dau încă de la început binecuvântare să zică rugăciunea. Cu rare excepţii. Celor care au păcătuit, le dau şi lor. Doar că excepţiile sunt mai numeroase. Nu e o regulă pentru toţi. Oricum, între cele mai bune arme pentru ridicarea din cădere este chemarea cât mai deasă a Domnului.
Cât priveşte categoria celor care au căzut în rătăciri, şi în această categorie te afli şi tu, lucrurile sunt ceva mai compli­ca­te. Ei, mai ales dacă au făcut yoga sau alte tehnici de meditaţie, şi-au vătămat mintea. Chiar dacă ei vor să practice rugăciunea, nu sunt capabili să o facă, deoarece mintea lor mai poartă rana rătăcirii. Şi ei sunt capabili să transforme rugăciunea într-o tehnică de meditaţie, cum e yoga.“
„Aşa zicea şi părintele Ioan de la Recea.“
„Cei ca tine trebuie să aibă răbdare ca mintea lor să şteargă ştampila rătăcirii. Şi, unii peste câteva luni, alţii peste câţiva ani, primesc binecuvântare pentru a începe, cu multă grijă, practicarea rugăciunii lui Iisus. Sunt unii care nu o primesc niciodată; dar nu numai asta e cale spre mântuire, ei se mântuiesc zicând canoanele obişnuite din Ceaslov.“
„Sunt şi aici excepţii?“
„Da, foarte rare, şi numai duhovnicii le pot observa. Atunci Dumnezeu biruieşte neputinţa omenească. Dar, deşi aproape toţi convertiţii simt că sunt ei înşişi excepţii, tocmai acesta e semnul că se înşală. Excepţiile le simt duhovnicii, care poartă răspunderea asupra sufletelor pe care le conduc.“
„Dar eu zic rugăciunea asta chiar de când m-am lăsat de yoga. Ba am zis şi înainte.“
„Tu nu eşti capabil acum să înţelegi diferenţa dintre repetarea cuvintelor rugăciunii lui Iisus făcută de un creştin şi cea făcută de un yoghin. Cuvintele sunt aceleaşi, dar modul de rostire e foarte diferit.“
„De asta am dureri de cap?“
„Mai ales de asta. Durerile de cap sunt semnul unei minţi suprasolicitate. Rugăciunea nu trebuie spusă ca o formulă magică, nu aduce rezultate la comandă. Să ştii că mulţi dintre cei care se apucă de rugăciune au dureri mari de cap. Mai ales mirenii care, fiind în tulburarea oraşului, fac mari efor­turi ca să se liniştească. Forţându-şi mintea nu obţin însă nimic.“
„Şi care e soluţia, să renunţ la dorinţa de a fi în întregime al lui Hristos? Să duc o viaţă căldicică?“
„Aici se vede greşeala ta. Crezi că fără rugăciunea lui Iisus nu poţi fi al lui Iisus. Au fost şi sfinţi, mari sfinţi, care nu practicau rugăciunea aceasta. Şi nu am zis că nu o vei practica niciodată. Ci doar că acum nu e momentul.“
„Nu mă bucură ce aud. Eu eram plin de râvnă.“
„Vrei sfinţenie? Îţi dau binecuvântare să zici şi trei acatiste în fiecare zi. Acatistul mi se pare rugăciunea care tămăduieşte cel mai uşor rănile produse de yoga sau alte rătăciri. Acatistul picură linişte în inimă, fără să necesite o încordare psihică exagerată.“
„Părinte, chiar îmi cereţi să nu mai zic «Doamne, Iisuse...»?“
„Nu numai că îţi zic, dar chiar te leg, cu puterea mea de duhovnic.“
Am venit acasă foarte trist. Parcă m-ar fi furat hoţii. Mi-a trecut prin cap să îl părăsesc pe părintele Teofan. Poate îl voi părăsi.
6 octombrie 1992
Am fost acasă la părintele Galeriu, ca să îi cer părerea în privinţa facultăţii pe care o voi urma. Şovăiam între teologie şi filosofie; mă gândeam că, decât să pic la Teologie, neavând voce şi neştiind muzică, mai bine dau la Filosofie.
Părintele m-a pus să îi cânt „Tatăl nostru“. Eu rugăciunea o ştiam, dar melodia aproape deloc. Am încercat să inventez o melodie. Părintele mi-a cerut să cânt după el. Am reuşit să scot nişte sunete, dar nu prea semănau cu ce cânta părintele. „Argentino, ia vino să îl auzi pe băiat!“, a chemat-o pe soţia sa. Preoteasa nu părea prea convinsă.
În cele din urmă părintele a hotărât: „Da, la Teologie trebuie să dai. Îţi va folosi mult mai mult decât Filosofia...“
Voi da la Teologie, după cum m-a sfătuit el. Sunt sigur că nu îşi mai aduce aminte cum, având eu vreo opt ani şi ducându-mă tata la el, mi-a pus mâna pe frunte şi a zis: „Fruntea asta arată o minte deosebită. Va fi un om mare...“
Mi-ar plăcea să se adeverească vorbele sale. Mi-ar plăcea să devin un om mare, numai şi numai pentru a putea face cât mai multă misiune creştină. Oricum, chiar dacă părintele s-a înşelat, chiar dacă nu voi fi „mare“, voi fi creştin. Şi toţi creştinii sunt „mari“ în faţa lui Dumnezeu. Cât despre proba de muzică de la examenul la Teologie, cum o vrea Dumnezeu.
7 octombrie 1992
Voi căuta un duhovnic mai iscusit. Voi căuta un duhovnic care să mă ducă la Hristos prin rugăciunea inimii. Asta e cea mai tare cale ortodoxă. Am avut de ales, între ea şi părintele Teofan. Şi am ales rugăciunea.
Mi s-a părut că alegerea a fost cea bună. Sunt puţin dezorientat, sunt destul de legat de părintele Teofan, dar nu e cazul să îl idolatrizez. O să plec fără să îi cer binecuvântare, că poate nu mi-ar da.
8 octombrie 1992
M-am întâlnit în faţa blocului cu Petruţa. Nu am mai vă­zut-o de multă vreme. Mi-era ruşine să dau ochii cu ea. Îna­in­te de a mă apuca de yoga o convinsesem să se culce cu mine. După multe împotriviri, de câteva săptămâni, a accep­tat: îi spusesem că dacă nu cedează o părăsesc. Fiind noapte, ne-am dus în parcul de lângă biserică, că era pustiu. Când să îi dau jos pantalonii, brusc cineva a pus lanterna pe noi: poli­ţia. Poliţiştii credeau că au prins un viol în direct. Când au văzut că era altceva, ne-au zis:
„Dacă nu e viol, vă lăsăm în pace. Nu ne băgăm“. Şi au plecat. Dar noi n-am mai continuat operaţiunea de teamă să nu ne vadă poliţiştii, dacă mai treceau pe acolo.
Aşa a mai rămas ea fecioară o vreme. Dar acum e o femeie ca orice femeie, o face cu toţi iubiţii ei. Am încercat să îi spun ceva despre credinţa în Hristos, dar nu m-a luat în serios. I se pare o zăpăceală de-a mea trecătoare.
„Încă mai regret că nu ai fost primul bărbat din viaţa mea...“ Când mi-a zis asta mi-am adus aminte ce luptă de convingere am dus ca să o corup şi mi s-a făcut scârbă de mine. Am fost ca un câine. Şi chiar dacă nu am apucat să îi stric fecioria, faptul că a acceptat să o facă i-a marcat viaţa în rău. După ce a acceptat să păcătuiască cu mine, a acceptat să o facă şi cu alţii. Şi cu ei a reuşit.
10 octombrie 1992
Am vorbit cu părintele Nicolae despre hotărârea mea de a mă rupe de părintele:
„Tu îţi dai seama ce prostie vrei să faci? Tu ştii ce om e părintele Teofan? Ce viaţă a dus în închisoare? Tu ştii ce experienţă de duhovnic are, de te crezi mai deştept ca el? Uite, aşa faceţi voi, care vă credeţi mari convertiţi. Imediat vi se pare că sunteţi mai sfinţi decât ceilalţi.“
„Eu nu mă cred, părinte.“
„Nu? Atunci de ce nu l-ai ascultat pe părintele Teofan? Tocmai prin reacţia ta s-a dovedit că avea dreptate. Eşti prea mândru, prea plin de tine, prea plin de râvnă nesăbuită. Vrei să pleci de la el? Pleacă. Şi o să îţi dai seama ce ai pierdut. Azi, când atât de puţini duhovnici se pricep la practicarea rugăciunii minţii, tu te crezi mai deştept decât unul dintre ei. Tare smerit mai eşti, nu am ce zice...“
„Sunteţi de părere că ar fi bine să mă întorc la el? De fapt, nici nu ştie că l-am părăsit.“
„Du-te şi spovedeşte faptul că te-ai lăsat biruit de iubirea de sine şi te-ai crezut mai priceput decât călăuza ta.“
„Şi dacă se supără pe mine?“
„Hristos S-a supărat deja. Dacă se supără şi părintele, nu ai decât să faci tot posibilul ca să te ierte. Greşeala ta a fost mare, chiar dacă mi se pare că încă nu îţi dai seama de acest fapt. Dar eu, din câte îl cunosc, nu o să se supere. O să se bucure că ai venit înainte să faci cine ştie ce prostie. Dacă ai fi plecat la un duhovnic care nu cunoaşte lupta rugăciunii minţii, dar care dă binecuvântare pentru această luptă ucenicilor, atunci chiar ai fi suferit mult. Puteai ajunge să îţi pierzi minţile. Sfinţii Părinţi atrag atenţia asupra acestui pericol.“
Nu mi se pare prea grav faptul că am vrut să plec de la părintele. Totuşi, voi ţine cont de sfatul părintelui Nicolae. Cred că o să mă duc să mă spovedesc.
12 octombrie 1992
M-am rugat în faţa icoanei Maicii Domnului să îmi arate ce e bine să fac. Şi cred că m-a luminat într-un fel. Mi-am adus aminte ce citisem despre râvna nesăbuită: cei înşelaţi nu îşi dau seama că prin nevoinţele lor exagerate îl bucură pe diavol. Aşa se pare că mi s-a întâmplat şi mie. Râvna mea era sprijinită de draci. Mi s-a făcut puţin teamă. Credeam că dacă am primit credinţa cea curată drumul va fi mai lin. Credeam că nevoinţele vor fi plăcute şi nu îmi imaginam că drumul va fi atât de plin de pericole. Am depăşit unul dintre ele. Dar oare câte vor mai fi?
14 octombrie 1992
Ziua Sfintei Paraschiva de la Iaşi. Nu am reuşit să plec în Moldova, deşi tare mi-aş fi dorit să mă închin la sfintele moaşte.
Într-un an, în timp ce o credincioasă adusese la raclă o per­nuţă, ca să fie aşezată sub capul sfintei, Cuvioasa Paras­chi­va a ridicat capul până i-au pus pernuţa.
Mai bună dovadă că sfinţii sunt vii nu îi trebuie nimănui.
Tot aşa, în timp ce îi schimbă pantofii Sfântului Spiridon al Trimitundei, îi găsesc pe talpă urme de la locurile în care a fost în chip minunat. Într-un an i-au găsit chiar alge...
Mare e credinţa ortodoxă şi mare e puterea celor care s-au sfinţit mergând pe calea arătată de Biserică.
15 octombrie 1992
Am fost cu Sofia la discotecă; eram curios să văd cum mi se pare acum discoteca. M-am simţit aiurea.
Blues-urile, care înainte îmi plăceau atât de mult, mi s-au părut cu totul altfel: prea multă patimă în ele. Înainte nu îmi dădeam seama de asta. Am încercat să fac abstracţie de faptul că mă aflu în discotecă şi să mă las purtat de muzică: nu am reuşit. Blues-urile au ceva care stârneşte patima.
Ca să nu zic că eu nu aveam ce căuta în discotecă. E un loc de pierdere a sufletelor. Cred că dracii stau grămadă aco­lo. Discoteca e locul în care intri cu sufletul curat şi te molip­seşti de patimă.
De câte ori am intrat în discoteci înainte de a mă apropia de Biserică, nu simţeam nimic în neregulă: numai plăcerea dan­sului. Singura posibilitate de a nu lăsa trupul să îmi ruginească este să fac sport. De dansat, ar fi bine să nu mai dansez.
Totuşi, am nevoie să fac mişcare: mintea are nevoie de rela­xarea pe care o dă sportul.
16 octombrie 1992
Am fost azi la biserică. S-a făcut slujbă de parastas pentru doamna Sântimbreanu. Şi s-au dat pomană, în loc de pache­ţe­le cu mâncare, pacheţele cu cărţi. Ce idee bună!
Decât să dai mâncare, mai bine să dai cărţi. Cel mai bine e şi mâncare, la săraci, dar şi cărţi, celorlalţi.
Mie mi se părea normal ca pomenile să se facă pentru sufletele celor răposaţi şi totul să se împartă săracilor. Dar dacă tot s-au învăţat oamenii să împartă şi la cunoscuţi, mai bine să le dea cărţi.
17 octombrie 1992
Sunt biruit de deznădejde, mi se pare că Dumnezeu m-a părăsit. Am avut chiar gânduri de sinucidere, dar le-am respins cum au apărut. Mi se pare că Dumnezeu m-a părăsit. Nu ştiu ce să fac în viaţă, mi se pare că nu am nici un rost, că trăiesc degeaba.
Neînţelegerile cu tata sunt aproape permanente şi nu am nici un prieten cu care să comunic, nu am pe nimeni care să mă înţeleagă. De obicei găseam sprijin la părintele Teofan, dar acum nu pot ajunge la el, că nu e în Bucureşti.
Am dureri de cap groaznice, simt că îmi pocneşte creierul. Şi mă simt extrem de singur. Mi se pare că nu sunt bun de ni­mic, că degeaba m-am convertit. Îmi dau seama că în mine nu e nici smerenie, nici dragoste adevărată pentru ceilalţi. Dacă i-aş iubi, nu i-aş judeca atât de mult. Şi acum, măsurân­du-mă pe mine cu aceeaşi măsură cu care îi judec pe alţii, îmi dau seama că nici eu nu sunt la o măsură prea înaltă. Dacă aş fi propriul meu profesor, m-aş lăsa corigent. Îmi vine să urlu de singurătate. Îmi vine să merg pe stradă şi să urlu.
18 octombrie 1992
Părintele Nicolae, aducându-şi aminte de ispita mea cu schimbarea duhovnicului, mi-a spus ceva trist. La el la paro­hie a fost un credincios care practica rugăciunea minţii şi care ducea o viaţă curată. Citind în Filocalii despre rugă­ciu­nea inimii, s-a forţat să ajungă şi el la această măsură. Du­hov­nicul lui de la mănăstire i-a spus să mai aştepte. Dar el nu a ascul­tat. A început să aibă tot felul de vise, în care diavolii i se ară­tau în chip de sfinţi. În cele din urmă, cre­din­cio­sul a re­nun­ţat la orice sfat duhovnicesc. Făcea numai ce i se părea lui că e bine. După câteva luni în care a făcut jocul diavo­lu­lui, când şi-a dat seama că a fost înşelat, omul a re­nunţat cu to­tul la ru­gă­ciune. S-a rupt chiar de slujbele Bise­ri­cii şi se ocu­pa numai de viaţa de familie şi de serviciu. Ba chiar a că­pă­tat o slujbă mare. Şi uite aşa, încet-încet, diavolul l-a făcut praf.
Aşa mi s-ar fi întâmplat poate şi mie. Cât de groaznic mi se pare un asemenea scenariu. Doamne-fereşte!
19 octombrie 1992
M-am mai gândit la credinciosul de care mi-a vorbit părintele Nicolae. Îmi dau seama că nu sunt pregătit pentru rugăciunea lui Iisus. Voi face ce îmi zice părintele Teofan.
20 octombrie 1992
Părintele Teofan a venit iarăşi în Bucureşti. M-am spo­ve­dit la el, fiindu-mi evidentă înşelarea în care căzusem. Părin­tele nu a părut mirat:
„La cât de mult i-ai slujit tu diavolului, nu mă mir că ţi-a în­tins această cursă. Mă aşteptam să ai ispite. Şi vei avea ispite mult mai grele decât aceasta. Pune-ţi nădejdea numai în Dumnezeu. În clipa în care eşti sigur pe tine, eşti o pradă uşoară pentru vrăjmaş.
Lasă-mă să îţi fiu eu călăuză pe calea mântuirii. Acesta e rostul duhovnicului. Şi în privinţa rugăciunii minţii, nu te în­tris­ta. Chiar dacă nu te vei îndeletnici cu ea vreme îndelun­ga­tă, ai grijă ca râvna ta pentru cele sfinte să nu se împuţineze.“
Am primit sfaturile sale şi cred că sunt bune. Dar în inimă mi-a rămas o anumită tristeţe. Mi-a rămas tristeţea de a nu putea avea piatra scumpă care este rugăciunea inimii.
21 octombrie 1992
Am avut cu Marius o discuţie care a sunat cam aşa:
„Numai tâmpenii dau ăştia în ultima vreme la televizor. Parcă s-au tâmpit.“
„Ce, tu ai timp să te uiţi la televizor?“
„Nu prea, dar mai văd şi eu câte ceva, serile. Mai o ştire, mai un film, mai un documentar interesant.“
„Îţi pierzi timpul. Doar ştii şi tu despre studiile care arată cum vatămă mintea statul în faţa televizorului.“
„Vatămă dacă te uiţi ore în şir, dar aşa, o oră-două pe zi, nu e ceva rău.“
„Mă miră că spui aşa ceva. Ştiam că îţi place să mai citeşti din scrierile Sfinţilor noştri...“
„Şi ce spun sfinţii despre televizor? Ştii vreun canon pri­vi­tor la televizor? A dat vreun sfânt vreo interdicţie?“
„Şi azi înţepi. Dar îţi răspund la întrebare: da, sfinţii au predicat şi au scris sute de pagini despre televizor.“
„Mă mir că nu zici că au scris şi despre Cernobâl sau despre telefonul mobil.“
„Ia zi, despre revistele porno au zis ceva?“
„Pe vremea lor nu erau reviste de nici un fel. Dar au scris despre modul în care patima desfrâului spurcă minţile oame­ni­lor. Şi e evident că cele spuse de ei se referă, chiar dacă nu direct, la aceste reviste. Nu sunt atât de prost încât să nu îmi dau seama că tu vrei să mă convingi că cele spuse de Sfinţii Părinţi s-ar putea referi şi la televizor, dar nu îmi dau seama cum îţi argumentezi această idee.“
„Poate te aştepţi să vin cu două-trei canoane, ca să îmi răspunzi că interpretarea mea e subiectivă. Am să îţi aduc un motiv cât se poate de clar ca să îţi arăt că am dreptate. Zi ce rost are privitul la televizor.“
„Te uiţi, vezi lucruri interesante, emisiuni culturale, ştiri, fil­me, te mai relaxezi, uneori mai sunt şi emisiuni de umor reuşite...“
„Să o luăm încetul cu încetul. Ştirile le invocă cei mai mulţi oameni pentru a justifica nevoia de televizor.“
„Mă iei prea metodic. Acum îmi spui propriul tău punct de vedere?“
„Îţi spun ce ştiu de la duhovnicul meu şi mi-am dat seama că are dreptate.“
„Hai, zi, că de-abia aştept să te contrazic. Erai la ştiri.“
„Crezi că e bine să se uite oamenii la ştiri?“
„Întrebarea mi se pare cam aiurea. ˚i se pare că e bine că oamenii merg cu metroul?“
„Întrebarea ta mi se pare foarte justă şi te voi lămuri de ce. Da, nu e nimic rău în asta. Metroul e un cal modern şi pentru cine are mult de mers, metroul e un cal de mare viteză. Însă asocierea pe care o faci între metrou şi televizor arată atitudinea ta faţă de problema televizorului.“
„Adică?“
„Adică nu ai stat să te gândeşti înainte de a-mi răspunde la întrebare. ˚i se pare un lucru evident că e bine ca oamenii să se uite la ştiri.“
„Da.“
„Zi-mi ce îţi arată la ştiri.“
„Ce se întâmplă în ţară, ce probleme economice avem, ce ticăloşii mai fac politicienii, ce violuri au mai avut loc în ultimele ore, ce maşini s-au mai ciocnit, ce greve mai sunt.“
„Gata, de ajuns. Te poţi folosi duhovniceşte din ceea ce vezi?“
„Nu, dar nu asta caut când mă uit la televizor.“
„Dar, totuşi, ce efect au ştirile asupra sufletului tău?“
„De obicei simt că mi se împrăştie mintea.“
„Îţi poţi face canonul imediat după ce ai stins televizorul?“
„Uneori mi-l fac, dar îmi vin în minte des lucrurile pe care le-am văzut mai înainte. Dar nimeni nu mă obligă să îmi fac canonul imediat după ce mă uit la televizor.“
„Oricum, un prim punct de reper în ceea ce vreau să îţi demonstrez: lucrurile văzute îţi rămân în minte. Nu simţi că te molipseşti într-un fel de ceea ce vezi?“
„Nu te mint. Ba da. Uneori îmi dau seama că televizorul mi-a alungat puţina linişte pe care o am în suflet. Dar nu e vina lui, e vina mea că sunt slab.“
„Asta e falsă smerenie. E şi vina televizorului că nu ţi-a arătat altceva mai ziditor. O primă concluzie: ştirile împrăştie mintea. Mulţi copii află de la televizor ce este o crimă, ce este un viol. Adică, să nu exagerez, nu află. Dar una este când ştie ce înseamnă un cuvânt, şi altceva este când îl arată pe violator cu cătuşe la mâini, relatând violul. Televizorul spurcă orizon­tul copiilor. Nu vorbim acum despre desenele animate pline de violenţă sau de magie, că am lungi discuţia.“
„Ca să nu o lungim, îţi dau dreptate şi îţi spun: da, ştirile, chiar dacă sunt interesante, de multe ori sunt vătămătoare. Şi chiar dacă nu e uşor de observat, împrăştie tare mintea. Mă gân­deam şi eu că devii interesat de o puzderie de lucruri care nu au nici o legătură cu viaţa ta. Cele mai banale ştiri sunt pre­zentate în aşa fel încât să te atragă. Dintr-o emisiune de ştiri de o oră, abia vreo zece minute mă interesează cu ade­vă­rat. Restul le văd pentru că nu am posibilitatea de a-mi da seama dinainte care vor fi cele zece minute de ştiri care mă interesează.“
„În anumite situaţii, sunt şi ştiri care sunt interesante, care au legătură directă cu viaţa noastră. Dar ca să le putem vedea numai pe acestea ar trebui să facem sacrificii prea mari. Eu mă uit extrem de rar la ştiri, numai când e vreo problemă foarte importantă. O dată la câteva luni, după ce aflu de la alţii ce s-a întâmplat. Pierd noutatea ştirii, dar câştig mult mai mult.“
„La sfârşitul emisiunilor de ştiri îmi dă starea vremii. De unde vrei să o aflu?“
„De câte ori la televizor a spus că va fi cald şi a fost frig? Sau invers?“
„De multe.“
„De câte ori aveai într-adevăr nevoie să ştii cum va fi vremea a doua zi?“
„Poate nici de două ori pe lună. Mult mai sigur e ceea ce vezi dimineaţa afară. Cei de la starea vremii au greşit de atâtea ori, că nu pun prea mare bază în previziunile lor.“
„Încă un lucru interesant: nu ai prea mare încredere în ce spun, ţi-e mai bine să îţi dai seama singur cum va fi într-o zi, în funcţie de ceea ce vezi dimineaţa, şi totuşi ţi se pare util să vezi la televizor starea vremii.“
„Iar ai dreptate. Aşa face toată lumea. E un fel de reflex.“
„Noi, creştinii, nu prea ar trebui să avem reflexele ce­lor­lalţi. Ar trebui ca în tot ceea ce facem să ştim că mergem pe un drum bun. Starea vremii ar trebui să te intereseze numai când pleci într-o excursie, când pleci în altă localitate, şi atunci emisiunea de la televizor te poate ajuta. Ca să nu te duci în tricou acolo unde e ploaie.“
„Bine că nu mă pui să ascult atunci starea vremii la radio.“
„Radioul e oricum mai bun decât televizorul. Nu împrăştie mintea la fel de mult, şi cele auzite nu se imprimă cu aceeaşi putere în minte. Să ştii că radioul poate fi un bun prieten dacă vrei să scapi de dependenţa produsă de televizor.“
„Aici sunt de acord că dependenţa produsă de televizor e foarte nocivă. Ştiu că în Occident chiar se studiază această boală, nu mai ştiu cum îi zice. Boala de a schimba tot timpul canalele...“
„Eu vroiam să terminăm discuţia mai repede că trebuie să mă duc în vizită la fosta mea învăţătoare. Dacă vrei, vino duminică după-masă pe la mine, ca să continuăm discuţia.“
„Să fie o discuţie chiar atât de importantă?“
„Din punctul meu de vedere, problema privitului la televizor e una dintre cele mai fierbinţi teme pentru vieţuirea creştină. Dar dacă nu ai timp să continuăm discuţia...“
„S-ar putea să vin.“
Şi o să mă duc. Nu îmi place că Marius are un aer de superioritate când explică ceva, dar vede lucrurile dintr-o perspectivă care mă interesează. Deocamdată a fost ca el. Poate cădem la pace şi vedem că adevărul e la mijloc. Sunt atâtea filme foarte interesante, doar nu îmi recomandă să renunţ şi la ele.
22 octombrie 1992
Mi-e foarte foame... Delia şi tata nu îşi dau seama că mă ţin într-un regim de hrană mai mult decât ascetic... Am dureri de cap foarte dese. Ş când le spun, îmi reproşează că mănânc mult. Uneori Delia e de treabă: ne face prăjituri, ne găteşte mâncare bună. Dar de multe ori mă ia ameţeala de foame.
E mult mai greu să rabzi foamea când nu ai ce să mănânci decât să ţii post negru. Când posteşti de bunăvoie, ai linişte, te aduni altfel.
Când postesc fără voie mă apasă tristeţea: oare de ce Dumnezeu nu îmi trimite mai multă mâncare? A zis că dacă voi căuta Împărăţia Cerurilor mi se vor adăuga toate celelalte. Am căutat Împărăţia Cerurilor şi totuşi fac o foame de îmi e frică să nu cad pe stradă.
Mi-e greu şi să scriu în jurnal.
23 octombrie 1992
„Credinţa e bună pentru cei bătrâni!“ Ideea asta prinde repede la oameni. Dar poate fi demontată foarte uşor. Dacă abia la bătrâneţe sufletul ar putea cunoaşte dragostea lui Dumnezeu, atunci ar fi de înţeles de ce tinerii stau deoparte. Dar Dumnezeu nu a pus o limită de vârstă pentru a stabili cine trebuie să meargă şi cine nu trebuie să meargă pe calea mântuirii. Ba chiar a spus că de nu vom avea sufletele ca ale copiilor nu vom putea intra în Împărăţia Cerurilor.
Cu cât oamenii care nu vin la biserică înaintează în vârstă, cu atât sufletele lor sunt mai întunecate. Şi cu atât mai greu le este să se spovedească.
De ce cad tinerii în patimi? Pentru că aşa se simt bine. Dar dacă ar înţelege că ar fi mult mai fericiţi dacă ar merge pe calea credinţei, atunci poate ar merge pe această cale.
Credinţa nu e numai pentru bătrâni. Unii aşteaptă bătrâneţea pentru a duce o viaţă creştinească, gândindu-se că oricum, ajungând la o vârstă la care nu vor mai putea să îşi satisfacă toate patimile, vor avea timp să se apropie de Dumnezeu.
Puţină dreptate au: sunt mulţi bărbaţi care se lasă de fumat sau renunţă la băutură numai de frica de a nu îşi ruina sănătatea. Şi dacă înainte cu câţiva ani nu ar fi renunţat nici în ruptul capului la aceste „mici plăceri“, de frica morţii renunţă instantaneu.
Numai că în ceea ce priveşte obişnuinţa păcatului lucrurile stau altfel: bătrâneţea nu este un teritoriu în care nu se poate păcătui. Chiar dacă trupul e prea bătrân pentru unele păcate, mintea nu îmbătrâneşte.
Şi obişnuinţa unei vieţi departe de Dumnezeu îşi spune cuvântul. Un banal exemplu e pasiunea femeilor în vârstă: bârfa. Nemaiavând momente prea interesante în propria viaţă, femeile în vârstă îşi ocupă timpul comentând ce fac ceilalţi. Şi aşa îşi ocupă timpul: criticând scăderile celorlalţi.
Dacă şi-ar da seama că moartea le va pune faţă în faţă cu Dumnezeu ar schimba lucrurile. Ar avea grijă de propriile suflete. Dar, după ce au trăit o viaţă întreagă aducându-şi aminte de Dumnezeu numai la nevoie, pe ultima sută de metri nu mai vor să facă efortul de a se schimba. Îşi ratează până şi ultima şansă.
Cât de frumoşi sunt bătrânii care cred în Dumnezeu... Feţele lor sunt senine, ochii lor sunt blânzi. Tinerii se simt bine în preajma lor şi vor să înveţe de la ei.
Tinerii dau de multe ori note celor mai în vârstă: fiind apropiaţi de cei pe care vârsta i-a înţelepţit, stând departe de cei pe care vârsta i-a făcut reci la inimă.
Cât de bine mă simt în preajma doamnei Ileana... Această văduvă de nota 10, „gospodina parohiei“ cum i se spune, e o femeie absolut deosebită. Nu numai pentru modul în care a ştiut să păstreze memoria soţului ei, fiind singură din floarea vârstei. Nu numai pentru grija cu care în fiecare săptămână se osteneşte să facă bunătăţi pe care le împarte în biserică.
Ci mai ales pentru viaţa sfântă pe care o duce: se roagă mult, citeşte mult şi încearcă să îi ajute pe toţi care îi cer aceasta. Îşi pune inima pe tavă.
Odată, când a scos din cuptor o tavă de prăjituri pe care vroia să o aducă la biserică, o cruce mare de aluat ieşea în evidenţă; ea face cruce pe bucatele pe care le pregăteşte. Şi de acea dată Dumnezeu i-a arătat că e bine ce face: nu putea fi o coincidenţă, aluatul nu se putea umfla în formă de cruce cu braţe drepte.
24 octombrie 1992
Părintele Nicolae s-a întors de la Sfântul Munte impresionat:
„Nu există loc mai aproape de rai decât Athosul. Am ple­cat acolo fără să îmi dau seama cât de mult mi se va bucura sufletul... Sunt zeci de sfinţi cu moaşte, zeci de icoane fă­că­toare de minuni şi multe alte lucruri alese.
Am văzut brâul Maicii Domnului, am văzut «Prodromi­ţa», am văzut atâtea şi atâtea lucruri care mi-au sporit dra­gos­tea de Dumnezeu. Acolo e ca în rai. Dacă ştii să mergi ca un pelerin, şi nu ca un turist, totul e extraordinar.
La tot pasul afli minuni. Şi mai sunt şi părinţi cu viaţă sfân­tă, mai ales la schituri. Acolo trăieşti în altă lume. Se gă­sesc şi acolo motive de sminteală, că doar diavolul face tot ce poate ca să distrugă Sfântul Munte. Dar sminteala o găsesc numai cei care o caută cu dinadinsul.
Dacă vrei să găseşti liniştea, du-te la Sfântul Munte. Aco­lo sunt părinţi care nu au nimic în comun cu duhul vremu­ri­lor noastre. Sunt părinţi care zic rugăciunea inimii, sunt pust­nici. Nu se poate să nu rămâi marcat de ceea ce vezi.
Chiar dacă se ajunge destul de greu, merită orice efort. Aco­lo e altceva. Acolo te poţi regăsi, te poţi linişti. Condiţia este să nu te duci ca turist. Turiştii văd foarte multe, dar ră­mân cu foarte puţine. Mai bine vezi mai puţine, dar le vezi în linişte. Şi te laşi pătruns de ele.
Sunt profeţii care spun că atunci când va veni sfârşitul Atho­sului, o să vină şi sfârşitul lumii. Deja se încearcă să se trans­forme Athosul în loc turistic: vor să facă şosele, să facă ho­teluri. Cel mai rău e că vor să lase femeile să intre în acest loc, în care Maica Domnului nu vrea nici o femeie.
Când o să intre femeile în Athos, lumea o să zică că a avut loc o mare revoluţie culturală; că femeile, care sute de ani au fost ţinute departe de Capitala Ortodoxiei, acum pot vedea frumuseţile de care au fost lipsite.
Dar atunci va veni sfârşitul. Nu mai e mult până atunci. Încetul cu încetul, Sfântul Munte va fi infectat cu microbul confortului şi al modernismului.
Diavolul va face tot posibilul să ruineze Sfântul Munte: va da bani pentru şosele, va da bani pentru construirea de ho­te­luri. Va da bani chiar pentru reconstruirea mănăstirilor, ca să pară filantrop. Dar după ce va da banul, îşi va cere drepturile. Diavolul nu face pomană. Va lua cu dobândă ce a dat.
Să ne păzească Dumnezeu să vină prea repede sfârşitul Athosului. Va fi vai şi amar de cei care nu sunt pregătiţi să îşi mărturisească credinţa.“
Mi-a vorbit multe părintele şi mi-a aprins în inimă dorinţa de a merge şi eu acolo. Mă gândeam că nu are rost să merg acolo până nu văd toate mănăstirile mai cunoscute din ţara noastră. Dar greşeam.
Părintele Nicolae a fost şi la mormântul unui mare părinte făcător de minuni din zilele noastre, părintele Porfirie Bai­rak­tis. Părintele vedea cu duhul, vindeca bolnavi, îi ajuta în fel şi chip pe cei care îi cereau ajutorul. Iar după moarte fai­ma sa s-a răspândit în toată lumea: „Cine citeşte minunile fă­cute de sfinţii primelor veacuri poate zice că sunt minciuni go­go­nate. Cum s-ar putea verifica faptele descrise acolo? Dar sfinţii zilelor noastre fac minuni asemănătoare. O parte dintre vindecările făcute de părintele Porfirie au fost supuse co­mi­siilor medicale, şi doctorii au recunoscut intervenţia pu­te­rii dumnezeieşti.
Citim că un sfânt a vorbit cu un străin a cărui limbă nu o cu­noştea şi totuşi s-au înţeles. «Poveşti», zice lumea. Dar asta se întâmplă chiar şi în zilele noastre. I s-a întâmplat şi părintelui Porfirie. Minunile sfinţilor de azi sunt mai uşor de veri­ficat: te duci, întrebi şi te convingi că aşa a fost.
Şi cu cât află oamenii mai multe despre minunile sfinţilor secolului nostru, cu atât mai mult înţeleg că nimic nu e fals în Vieţile Sfinţilor.“
25 octombrie 1992
Foame... Foame... Foame... Îmi vine să mă dau cu capul de pereţi de foame... O singură dată mi-a fost mai rău în ultimii ani: atunci când am ţinut săptămâna de post negru.
Mintea nu mă mai ascultă. Îmi vine să zac în pat. Dar nici în pat nu îmi este mai bine. Nu îmi rămâne decât să mă duc în vreo vizită. O să plec la Marius şi aşa o să îmi mai amă­gesc foamea.
M-am săturat de modul acesta de a scăpa de foame. În cele din urmă se vor sătura şi părinţii lui de mine...
26 octombrie 1992
Discuţia cu Marius despre televizor a continuat în faţa unei farfurii pline cu prăjituri de post. Foarte bune de altfel:
„Eram la dependenţa de televizor, la televizorită.“
„Vreau mai întâi să terminăm prima parte a discuţiei. Cu ştirile şi cu starea vremii am lămurit-o cât de cât.“
„Să zicem.“
„Să vorbim despre emisiunile culturale.“
„Tu de unde vrei să aflu lucrurile care sunt date mură în gură de emisiunile televizate?“
„Parcă îmi pui numai întrebările pe care le aştept. Oame­nii de azi refuză să se mai obosească citind ceea ce îi inte­re­sea­ză şi preferă să primească informaţiile de la televizor. Efor­tul este mult mai mic.“
„Sunt emisiuni de jumătate de oră care sunt mai clare decât o carte.“
„Da, dar sunt şi cărţi care sunt mai clare decât zece emi­si­uni la un loc. Însă lumea nu prea are timp să le citească. Vezi diferenţa: cultura asimilată prin televizor ia locul culturii asi­mi­late prin citit. Diferenţa este că atunci când citeşti îţi alegi foar­te precis ceea ce te interesează. Dar când te uiţi la tele­vi­zor, vezi lucruri pe care nu ai fi avut dorinţa de a le afla din cărţi. Pur şi simplu te laşi fermecat de cât de interesante sunt emisiunile respective. Există milioane de lucruri intere­san­te, în ceea ce priveşte cultura în lunga şi fascinanta ei isto­rie, şi nu ţi-ar ajunge o viaţă ca să afli nici măcar a mia parte dintre ele. Ai de ales cum îţi organizezi viaţa, ce anume vrei de la viaţă. Dacă scopul vieţii este să ştii cât mai multe lu­cruri inte­resante, atunci nu ai decât să te uiţi la televizor până îm­bă­trâneşti. Dar dacă scopul vieţii este mântuirea, îţi dai sea­ma că orele pierdute în faţa televizorului nu ţi-au fost de nici un folos duhovnicesc.“
„Decât să îmi pierd timpul cu altceva...“
„Vorbim mai încolo şi despre timp. Acum să ne referim la filme.“
„Abia aştept să văd ce ai de zis. Ai ceva împotriva filmelor? Ai ceva împotriva «Cămăşii lui Hristos», a filmului lui Zefirelli? Despre viaţa Mântuitorului? Ai ceva împotriva lui «Pintea», sau împotriva lui «Iancu Jianu»?
„Nu, nu am nimic cu aceste filme. Ecranizarea lui Zefi­re­lli a fost cea mai bună, celelalte sunt prea copilăreşti. Mie îmi place acest film şi îmi place şi pentru faptul că mulţi oameni s-au apropiat de Biserică după ce l-au văzut. Am anumite reţineri faţă de anumite secvenţe, ca şi faţă de ideea în sine, ca un actor să joace rolul Fiului lui Dumnezeu. Nu vreau să intrăm în detalii. Cu toate reţinerile mele, filmul mi-a plăcut. Dar tu ai făcut referire numai la filme care mi-au plăcut, asta e problema. Astfel de filme pot fi un imbold pentru sporire în viaţa duhovnicească. Dar cât de des se uită creştinii la astfel de filme? Dă-mi un răspuns aproximativ. Câte filme vede pe săptămână un creştin obişnuit? Dacă are timp, unul pe zi. În cel mai bun caz, trei pe săptămână. Dar sunt şi unii care nu se uită deloc la filme, dar nu la aceştia ne referim acum. Din trei sau cinci filme văzute pe săptămână, câte sunt de folos?“
„Greu de spus, filmele din care poate avea un folos sunt mai rare. Să zicem că în fiecare săptămână vede vreo două-trei, maxim cinci secvenţe care îi sensibilizează sufletul într-un anumit fel. Iar filme care îi pot fi de folos mult mai rar. Poate unul pe lună.“
„Dacă nu are chiar şi acesta anumite secvenţe care stâr­nesc vreo patimă. Secvenţe care nu sunt privite cu prea mult interes, dar care se cuibăresc în minte şi dezvoltă patimile.“
„Cred că îţi înţeleg raţionamentul. Lasă-mă să spun cum cred că vezi lucrurile.“
„Încearcă!“
„Sunt anumite filme despre care putem spune că ne sunt de folos. Astfel de filme sunt puţine. Pentru că oamenii cre­din­cioşi se uită la multe filme, văd automat şi filme care îi va­tămă. Eu cred că soluţia ar fi să se uite numai la filmele care le sunt de folos, nu să le respingă pe toate la un loc.“
„Tu aşa faci?“
„Nu, până nu văd un film nu îmi pot da seama dacă îmi e de folos sau nu. Şi trebuie să recunosc că după multe filme îmi scapă un: Of, iar am pierdut timpul!“
„Nimeni nu vrea să vadă filme proaste. Nimeni nu îşi poa­te da seama dacă un film este bun sau nu până nu îl vede. Şi atunci, nu ne rămâne decât să punem pe un cântar, să ne gân­dim ce ne este de folos: să vedem câteva filme care ne sunt, sau mai degrabă ni se par de folos, şi odată cu ele să vedem şi alte zeci de filme care ne spurcă mintea, sau să renunţăm la orice fel de film?“
„Cred că e mai bună soluţia a doua. Dar nu înţeleg de ce spui că filmele celelalte spurcă mintea. Nu toate au faze erotice sau de violenţă.“
„Astea sunt cel mai uşor de încadrat la categoria de filme dăunătoare sufletului. Ceva mai greu este să înţelegem cum ne spurcă mintea celelalte, care ne modelează după modele diferite de cele creştine. Cele care îi învaţă pe bărbaţi că e firească o viaţă de compromisuri, cele care le învaţă pe femei cum să renunţe la firesc şi să cultive superficialul. În aceste filme cel mai periculos mi se pare faptul că te învaţă criteriile după care trebuie să iei decizii în viaţă.“
„Adică?“
„Omul este tentat să copieze comportamentul celor pe care îi apreciază, celor care îi plac, celor care într-un fel sau altul îi stârnesc admiraţia. Eroii filmelor, vorbesc aici de marea majoritate a cazurilor, trăiesc într-o lume din care Dumnezeu lipseşte. Chiar dacă apar secvenţe cu preoţi sau secvenţe din slujbe, modul de gândire al personajelor face abstracţie de Dumnezeu. Când sunt puşi în faţa unei hotărâri, ei aleg în funcţie de propriile lor patimi şi pasiuni. Dacă o femeie nu se culcă cu cumnatul ei care o place, nu o face dintr-o mie de motive. Sau, dacă apar mustrări de conştiinţă sau dacă unii se gândesc la Dumnezeu, totul este o chestiune superficială, ca să închidă gura habotnicilor.“
„Asta nu e greu de observat.“
„Îţi dai uşor seama că Dumnezeu nu e prezent în viaţa de zi cu zi a celor de pe ecran. Şi, de obicei, personajele caută să îşi satisfacă poftele cu o nonşalanţă fără margini. Cam asta ai de învăţat de la filme: cum să trăieşti fără Dumnezeu, cum să îţi satisfaci dorinţele fără să te gândeşti la mântuire.“
„Nu mi-am dat seama de treaba asta. Da, aşa e, şi eu am tendinţa de a copia personajele mele preferate. Atât în cele bune, cât şi în cele rele: mă refer mai ales la aerul mândru, aerul de siguranţă şi încredere prea mare în propriile puteri.“
Discuţia s-a încheiat iarăşi aici. Marius a trebuit să plece de la gară, ca să îl ia pe vărul lui care a ajuns în Bucureşti mai repede decât anunţase. O să o continuăm curând. Vreau să aflu ce zice despre televizorită.
27 octombrie 1992
Am fost la Cernica, la moaştele Sfântului Calinic. Cum am intrat pe poarta mănăstirii, la vreo câteva sute de metri de biserică, m-a izbit un miros puternic de mir: mirosul sfintelor moaşte. Am mai trecut şi în alte dăţi pe la Cernica, dar niciodată nu am simţit mirosul moaştelor decât atunci când le sărutam. Şi chiar când le sărutam, uneori simţeam mirosul, alteori, nu. După slujbă m-am dus în cimitir, ca să aprind lumânări la mormântul Preacuviosului părinte Benedict Ghiuş, de la Rugul Aprins. În închisoare a fost unul dintre cei mai activi preoţi: parcă despre sfinţia sa am citit că dădea dezlegare pentru spovedanie prin Alfabetul Morse. Cuvântul lui „Despre liniştirea în mijlocul cetăţii“ mi se pare unul dintre cele mai frumoase cuvinte duhovniceşti. Se vede că autorul ducea viaţă sfântă. Părintele Calciu scria că a văzut cum la o Sfântă Liturghie părintele Benedict era înconjurat de lumină. Cum stăteam la mormânt a venit la mine un călugar care mă văzuse că dau cu tămâie. „Bine faci că ai grijă de mormântul părintelui. E un sfânt al vremurilor noastre. Pentru că ai dragoste faţă de el, îţi voi spune o taină a lui, pe care o ştie foarte puţină lume: la un moment dat, părintele a auzit cum a intrat cineva în cameră. Credea că e doctoriţa. Dar când a simţit un cap plecat pe pieptul său, a deschis ochii şi L-a văzut pe Hristos. Îţi dai seama la ce măsură ajunsese?“ După ce ne-am rugat pentru odihna sufletului acestui părinte sfânt, părintele acela mi-a mai zis:
„Noi ne rugăm pentru odihna sufletului său, chiar dacă bănuim că s-a mântuit. Dumnezeu ne ascultă rugăciunea şi îi dă mai multa lumină părintelui. Iar părintele ne priveşte cu dragoste.“
Apoi părintele m-a dus la un alt mormânt, la cel al poetului Daniel Turcea:
„Înainte am fost la mormântul unui ieromonah sfânt. Acum ne aflăm la cel al unui mirean care, prin pocăinţă, a dobândit sfinţenia.“ A început să îmi spună câte ceva despre Daniel Turcea: „Înainte de a se converti, trăia în patimi ca orice artist. Era scriitor, foarte apreciat de lumea literară. Era una dintre speranţele Uniunii Scriitorilor. A scris un volum, Entropia, plin cu toate rătăcirile din lume. Cele mai ciudate idei filosofico-religioase se află acolo. Cât despre credinţă, nici urmă. Chiar dacă mama lui era foarte credincioasă, el nu avea nici o legatură cu Biserica. Idolatriza ştiinţa, căutând să fie la curent cu cele mai recente descoperiri. În rest, viaţă pătimaşă: femei, beţii zdravene. Şi, la un moment dat, Dumnezeu Şi-a arătat mila. Venind acasă după ce timp de o săptămână ai lui nu ştiuseră nimic despre el, a avut un vis minunat: a visat că era în faţa unei biserici căreia nu îi vedea intrarea. A încercat să îi cheme în ajutor pe Budha, pe alţi întemeietori de religii, dar nu a primit nici un răspuns. O putere nevăzută, ca puterea care a împiedicat-o oarecând pe Maria Egipteanca să intre în biserică, îl oprea să se apropie de biserica din vis.
Dar când a strigat: «Mântuitorule, ajută-mă!», atunci au coborât doi oameni, unul îmbrăcat în haine de ostaş, al doilea în veşminte de episcop, care l-au luat pe sus şi l-au băga tîn biserică pe sus, prin turlă. A văzut în zbor toate frescele din biserică.
Când au atins pământul, cei doi însoţitori au intrat în icoanele din stânga şi din dreapta altarului. Înainte de asta cel în haine de ostaş a zis: «Pe acesta îl iau e»u“
Celălalt a răspuns: «Ba îl iau eu, că eu am grijă de tineri».
După ce s-a sculat din vis, Daniel a căutat cu înfrigurare biserica. Şi când a ajuns la Biserica Elefterie, a recunoscut-o. A intrat înăuntru, şi ceea ce a văzut era exact ceea ce văzuse în vis. Deşi călca pentru prima oară pragul acelei biserici.
În stânga şi în dreapta altarului, în mărime naturală, icoane cu Sfântul Mucenic Gheorghe şi Sfântul Sfinţitul Mucenic Elefterie. Ei i se arătaseră în vis.
Convertirea a fost tulburătoare. Poate cea mai tulburătoare convertire din ultimul secol.
După ce a ajuns şi s-a spovedit la părintele Arsenie Papacioc, viaţa lui Daniel s-a schimbat cu totul. A dus o viaţă de mare nevoinţă creştină.
Se zice că a fost radiat de securitate pentru că încerca să îi aducă pe calea credinţei şi pe cei din cercul său de prieteni intelectuali; şi că boala care i-a adus moartea a fost provocată de duşmanii lui Hristos.
Modul în care a răbdat el chinurile bolii care i-a adus moartea l-au făcut să urce pe culmile sfinţeniei.
Versurile pe care le-a scris după convertire l-au făcut pe părintele Stăniloae să îl considere cel mai mare poet creştin.
Când mai vii pe la Cernica să aprinzi o lumânare şi aici“.
28 octombrie 1992
De multe ori principala piedică în trăirea unei vieţi de sfinţenie în lume este duhovnicul. Sunt destui duhovnici care încearcă să îşi convingă ucenicii că e de ajuns să ţii poruncile Bisericii şi să zici seara „Tatăl nostru“ înainte de culcare ca să te mântuieşti. Numai că nu e deloc uşor să ţii poruncile Bisericii. Şi fără un sprijin mai susţinut din partea duhovnicului, cazi.
În cazul în care duhovnicul e sporit în viaţa duhov­ni­ceas­că, ucenicul are un sprijin enorm. Dar se loveşte totuşi de un mare dezavantaj faţă de fraţii din mănăstire: ei au în faţa ochi­lor sute şi mii de sfinţi monahi. Îi au pe pereţii bisericilor, îi au în icoane. Au vieţile lor şi, cel mai important, scrierile lor.
În mănăstiri se poate trăi ca în secolul al şaptelea sau al cincilea. Manualele de sfinţenie există: călugărul are răspun­suri la toate nelămuririle sale. Adică, deşi acum trăim în se­co­lul XX, ceea ce este esenţial pentru un monah este că are lângă el poveţele Sfinţilor Părinţi.
Noi, mirenii, nu avem astfel de manuale.
Ni se zice în biserică că toţi suntem chemaţi la sfinţenie, dar nu prea găsim sfinţi mireni. Ori sfinţenia e pentru toţi creştinii, ori e numai pentru călugări; în acest caz, mântuirea tot pentru călugări e.
29 octombrie 1992
Sărăcia e una dintre cele mai interesante căi duhovniceşti. Cum zice în Pateric că erau unii atât de bolnavi că nu puteau să se roage vreme îndelungată, ci doar răbdau boala fără să Îl hulească pe Dumnezeu, tot aşa cred că e cu sărăcia: cine ştie să rabde sărăcia fără să cadă în deznădejde dobândeşte mult folos duhovnicesc.
Într-un fel, am citit de atâtea ori predici în care se făcea referire la săracul Lazăr, încât am început să mă satur de subiect şi să aştept şi alte exemple.
Dar totuşi exemplul lui e zdrobitor: a răbdat sărăcia şi a ajuns în sânul lui Avraam. Am citit de curând şi viaţa Sfân­tului Alexie, omul lui Dumnezeu. M-am gândit că el a ales de bunăvoie crucea aceasta a sărăciei, în timp ce alţii fug de ea.
Sărăcia este un fenomen atât de răspândit, încât aproape nimeni nu mai are ochi pentru a vedea măreţia purtării individuale a acestei cruci. Mulţi sunt săraci şi nu îşi dau seama că sărăcia lor e foarte diferită de a celorlalţi. Dacă doi oameni trec prin aceeaşi încercare, o resimt în mod diferit. Oamenii au impresia că sărăcia e monotonă. Ce viaţă duhovnicească e atât de monotonă?
Scriu despre sărăcie pentru că am răbdat atâta vreme foamea; şi bănuiesc că sărăcia e tot un fel de foame, pe toate planurile: foame de haine, foame de casă şi, nu în ultimul rând, foame de hrană.
30 octombrie 1992
Sfântul Ignatie Briancianinov zicea: „Noi credem şi învăţăm astfel de la Sfinţii Părinţi că dacă Însuşi Domnul nu va da cuiva să înţeleagă calea ascultării, acela de la oameni nimica nu va primi, că şi dacă va fi povăţuit de Sfinţii Apostoli, până şi asupra lor va arunca cu pietre“. Nu îmi dau seama care monah ar putea să fugă de ascultare. Poate doar cei care s-au călugărit numai pentru a scăpa de necazurile din lume. Dar în ceea ce priveşte mirenii, cuvântul e foarte potrivit. Mirenii caută duhovnici care să fie aparate de dezlegat păcate, nu povăţuitori. Cât mă bucur că Domnul mi-a arătat calea ascultării...
Aproape ori de câte ori mă rog lui Dumnezeu să îmi spună ce am de făcut, în inimă îmi apare imediat un gând: ascultarea.
Sfântul Simeon Noul Teolog: „Fără părinte şi învăţător duhovnicesc, este cu neputinţă unui om de a păzi poruncile lui Dumnezeu“. Ce bine că îl am pe părintele Teofan... Lângă duhovnic sfinţirea este cu putinţă. Puţini au fost cei care au dobândit sfinţenia fără a fi călăuziţi pas cu pas de un duhovnic îmbunătăţit.
Nelu zicea că el ar vrea un duhovnic bun, dar nu găseşte unul pe măsura lui.
„Crezi că există în Bucureşti un duhovnic căruia să i te supui în ascultare?“
„Nu.“
„Ai căutat?“
„Nu mult. Am căutat în câteva biserici, dar nu am găsit ceva care să îmi placă.“
„Crezi că în mănăstiri există vreun duhovnic de care să fii mulţumit?“
„Da. Dar nu am timp să mă duc până acolo.“
Uite-aşa rămâne Nelu departe de sfânta spovedanie. Nici nu vrea să se spovedească la vreunul dintre părinţii de aici, nici nu merge la mănăstiri, ca să găsească unul de care să fie mulţumit.
1 noiembrie 1992
După-masă părintele Dumitru a citit Acatistul Sfintei Cruci. Biserica a fost plină. Eu nu am avut stare să mă rog, toată slujba m-am gândit că dacă sfânta cruce ar avea putere, atunci ar trebui să simt puterea ei. Mă gândeam că din moment ce, oricâte cruci mi-aş face, ispita deznădejdii nu mă părăseşte, înseamnă că e ceva în neregulă. Şi am crezut că de vină e crucea. M-a făcut praf diavolul, mi-a dat gânduri de îndoială în puterea sfintei cruci.
După slujbă, la mirungere, i-am sărutat mâna părintelui, dar nu am vrut să îl las să mă miruiască. I-am zis că am gânduri de îndoială în puterea sfintei cruci. Părintele s-a întristat tare. I-a lăsat pe ceilalţi să aştepte şi a încercat să mă convingă să înţeleg că mă aflu în înşelare.
Mi-au dat lacrimile de întristare. Plângând, i-am spus: „Părinte, doar ştiţi că vreau să trăiesc şi să mor pentru Hristos, doar ştiţi ce vreau de la viaţă“. Mi-am dat seama că picasem în cursa vrăjmaşului. Parcă nu îmi venea să cred că mi s-a putut întâmpla să mă îndoiesc de puterea crucii. Parcă m-aş fi lepădat de Hristos. De fapt, chiar asta am făcut, deşi nu mi-am dat seama. M-am lepădat de Hristos.
După ce şi-a dat seama că am depăşit momentul de criză, părintele mi-a dat canon să fac pe loc două sute de mătănii, dar m-a oprit după ce am făcut vreo cincizeci. Nu îmi venea să cred că scăpasem de ispita care s-a abătut asupra mea. Totul a trecut foarte repede: deznădejdea s-a transformat în necredinţă în câteva secunde. Şi tot în câteva secunde mi-am revenit, după cele două ore în care, dacă muream, m-aş fi dus direct în fundul iadului.
Chiar dacă totul a ţinut mai puţin de două ore, timpul a părut foarte lung. În jurul meu era numai întuneric. Mi se părea că dacă sfânta cruce nu are putere, dacă viaţa creştină nu e posibilă, atunci nu îmi rămâne decât să mă tăvălesc în patimi. Am înţeles ce a vrut să zică Sfântul Apostol Pavel prin cuvintele: „Dacă Hristos nu a înviat, atunci hai să bem şi să ne distrăm“.
Da, viaţa lipsită de orientarea creştină nu are sens, e o viaţă searbădă. E lesne de înţeles de ce oamenii care nu sunt credincioşi nu cunosc adevărata linişte. Toate preocupările lor sunt pământeşti şi trăiesc într-un spaţiu sufocant. Nu au cum să iasă din închisoarea patimilor. Tot ceea ce caută ei este deşertăciune. În momentele de maximă îndoială din bi­se­rică am înţeles puţin din tristeţea oamenilor necredincioşi: ei înţeleg că viaţa lor este clădită pe fum, înţeleg că nu vor putea lua cu ei nimic din bunătăţile cu care se desfată, dar nu văd nici o posibilitate de a schimba lucrurile.
2 noiembrie 1992
Ziarele sunt pline de articole depre paranormal. Lumea e obsedată de paranormal. Cred că datorită mass-media o mulţime de draci au rămas şomeri. Munca lor e făcută de altcineva.
Pare absurd să porneşti o discuţie împotriva reîncarnării cu un om care e la curent cu multe cazuri de aşa-zisă amintire a vieţilor anterioare. Şi totuşi eu am încercat să o conving pe Ileana că reîncarnarea e o scorneală drăcească.
„Lasă teoriile Bisericii, faptele sunt fapte.“
„Eu nu neg faptele, eu nu neg că o sută de oameni au spus cu precizie ce s-a întâmplat cu ani de zile înainte ca ei să se nască în locuri pe care nu aveau de unde să le cunoască, eu doar spun că toate se datorează diavolilor. Cazurile respective sunt cazuri clare de posesie.“
„Chiar aşa, în atâtea cazuri să se bage diavolul?“
„Păi, ce altceva are de făcut, decât să se bage? Care e ocu­paţia lui? Nu îţi dai seama că de când sfinţii noştri au distrus prin rugăciune capiştile idoleşti, dracii au încercat să îşi găsească alte metode de a înşela lumea?“
„Lasă asta, că doar şi în Biblie se vorbeşte despre reîncarnare.“
„Unde?“
„Nu ştiu, ce crezi că eu sunt ca sectanţii, să ştiu versetele pe dinafară?“
„Dar ai citit versetele acelea?“
„Am citit câteva, dar ştie toată lumea despre ele.“
„Asta e problema, că sunt câteva lucruri despre care ştie toată lumea că apar în Biblie şi totuşi nu apar. Tot aşa se zice că în Biblie scrie că Dumnezeu, în mila Sa, Îi va mântui pe toţi oamenii.“
„Nu schimba subiectul, zi ce ai contra reîncarnării.“
„Eu nu am nimic, doar că este o minciună gogonată. Tu crezi că nu mi-ar conveni să existe reîncarnare, să ştiu că dacă nu m-am mântuit din prima, mai am dreptul la câteva încercări? Numai că adevărul nu este aşa cum ne place nouă să fie. Dacă s-ar fi putut să ne reîncarnăm, crezi că Dumne­zeu nu ne-ar fi lăsat? Nu, Dumnezeu nu este habotnic şi nici sadic. El nu se bucură văzând că unii ajung în iad. Dumnezeu nu are nici un câştig văzând că unii suferă chinurile iadului.“
„Dar totuşi, dacă nu îi scapă pe păcătoşi din iad, dacă nu le mai dă o şansă, asta ce înseamnă, că e iubitor de oameni?“
„˚i-am mai spus că nu putem măsura noi adevărul după mintea noastră. Alegerea nu e între a ne reîncarna sau a nu ne reîncarna. Aşa vrei tu, poate, să existe ambele opţiuni. Alege­rea pe care a avut-o Dumnezeu când ne-a făcut, dacă pot spu­ne aşa, a fost între a crea oameni după chipul şi asemănarea Sa sau a crea oameni marionete.“
„La ce te referi?“
„Sufletul nostru e de o măreţie pe care numai Dumnezeu o poate aprecia la justa valoare. Dumnezeu ne-a dat darul libertăţii, ni l-a dat pentru totdeauna. Noi avem de ales între bine şi rău, între rai şi iad. Nu se poate ca într-o viaţă să alegem iadul, şi apoi să ne întoarcem pe pământ pentru a ne răzgândi. Alegerea noastră e hotărâtoare: ce căutăm, aia găsim. Vrem viaţă pătimaşă, ajungem în iad. Vrem sfinţenie, ajungem în rai.“
„De ce totuşi nu e altfel?“
„Nu putem noi înţelege de ce a fost atât de important ca oamenii să aibă de trăit o singură viaţă pe pământ, şi în funcţie de faptele lor să ajungă în rai sau în iad. Sunt convins că nu putea fi altfel: Dumnezeu ne-ar fi dat şansa reîncar­nă­rii, dacă ar fi fost cu putinţă. Dar noi nu ne dăm seama de mă­reţia sufletului: e făcut după chipul şi asemănarea lui Dum­­nezeu. Nu se poate ca după moarte să uite tot, şi să înceapă o viaţă nouă. De fapt, m-ai atras într-o cursă. Încerc să îţi explic cu argumente raţionale de ce sufletul nu se reîn­car­nează. Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca noi să ştim mai multe despre aceasta, ne-ar fi spus prin Sfinţii Părinţi. Dar Dum­ne­zeu a vrut să ştim numai că avem de trăit o singură viaţă, după care ne aşteaptă Judecata.“
„După ce ai spus ce ai avut de spus despre acest subiect, îţi dau un singur argument care demontează toată vorbăria ta: nu era nevoie să vorbească sfinţii despre reîncarnare: a vorbit chiar Hristos. Un exemplu îmi aduc aminte. Când a zis despre Sfântul Ilie...“
„Nu, nu se poate să îmi aduci tot exemplul acesta. Toţi care credeţi în reîncarnare nu aveţi alt exemplu mai bun decât acesta. M-am plictisit să îl aud.“
„Lasă-mă să termin, că nici eu nu te-am întrerupt. Exemplul te plictiseşte pentru că nu poate fi demontat, e prea evident.“
„Spune ce ai de spus şi apoi vedem care are dreptate.“
„Ce sigur eşti pe tine... Oare cum mă vei mai contrazice acum? Hristos a zis despre Sfântul Ioan Botezătorul: «El este Ilie, cel care trebuia să vină!» A zis aşa sau nu a zis? E clară afirmaţia despre reîncarnare? Nu era nevoie să folo­seas­că tocmai cuvântul reîncarnare, dar ideea e clară.“
„˚i se pare. Dacă întorci câteva pagini din Evanghelia după Matei, vedem ce se întâmplă la Schimbarea la Faţă. Pe cine au văzut apostolii vorbind cu Mântuitorul? Pe Moise şi Ilie. Nu pe Sfântul Ioan Botezătorul, pe care l-ar fi recu­nos­cut. Dacă Sfântul Ioan ar fi fost reîncarnarea Sfântului Ilie, atunci la Schimbarea la Faţă s-ar fi arătat ca Ioan, nu ca Ilie. S-ar fi arătat ca cel din ultima viaţă, nu?“
„Da, în principiu da. Dar poate că Sfântul Ilie a fost mai important decât Ioan Botezătorul.“
„De ce încerci să tot găseşti argumene care să mă con­tra­zi­că? Cum putea fi un prooroc mai mare decât proorocul care L-a botezat pe Hristos în Iordan? De altfel, Hristos a măr­turisit că Sfântul Ioan a fost cel mai mare om născut din femeie, cel mai drept bărbat de până atunci. Mântuitorul a zis despre el că este Ilie referindu-se la faptul că avea duhul pro­o­rocesc al Sfântului Ilie. De altfel, dintre proorocii Vechiului Testament, Sfântul Ioan Botezătorul s-a asemănat cel mai mult cu marele Ilie: în râvna pentru păstrarea credinţei în Dum­nezeu şi prin spiritul de jertfă. Amândoi au preferat mai degrabă să moară decât să tacă. Cum e, ţi se pare că mai stă în picioare teoria cu reîncarnarea Sfântului Ilie?“
„Mai sunt şi alte argumente în favoarea ei, pe care nu mi le aduc aminte acum.“
„Şi celelalte argumente sunt la fel de serioase. Nu te gân­deşti că dacă era ceva adevărat, Hristos ar fi vorbit mul­ţi­milor despre reîncarnare? Doar a venit să ne înveţe adevărul.“

Keine Kommentare:

Kommentar veröffentlichen