Legea lui Dumnezeu de neschimbat

"Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis şi s-a văzut chivotul legământului Său în Templul Său." (Apoc. 11,19). Chivotul legământului lui Dumnezeu se află în Sfânta Sfintelor, a doua despărţitură a Sanctuarului. În serviciul sanctuarului pământesc, care slujea ca o preînchipuire şi "o umbră a lucrurilor cereşti", această despărţitură era deschisă numai în Ziua cea Mare de Ispăşire pentru curăţirea sanctuarului. De aceea, anunţarea că Templul lui Dumnezeu a fost deschis în ceruri şi a fost văzut chivotul legământului, arată către deschiderea Locului prea Sfânt din Sanctuarul ceresc în anul 1844, când Hristos a intrat acolo pentru a aduce la îndeplinire lucrarea de încheiere a ispăşirii. Aceia care prin credinţă au urmat pe Marele lor Preot, când Şi-a început lucrarea în Locul prea Sfânt, au văzut chivotul legământului Său. Când au studiat subiectul sanctuarului, au ajuns să înţeleagă schimbarea locului slujirii Mântuitorului şi au văzut că El mijlocea acum înaintea chivotului lui Dumnezeu, mijlocind cu sângele Său în favoarea păcătoşilor.

Chivotul din sanctuarul de pe pământ conţinea cele două table de piatră pe care erau înscrise preceptele Legii lui Dumnezeu. Chivotul era doar un locaş pentru tablele Legii, dar prezenţa acestor precepte divine îi dădea valoare şi sfinţenie. Când Templul lui Dumnezeu a fost deschis în cer, s-a văzut chivotul legământului Său. În Sfânta Sfintelor din Sanctuarul din cer, Legea divină este înconjurată de sfinţenie - Legea care a fost vestită de Însuşi Dumnezeu în mijlocul tunetelor de pe Sinai şi scrisă cu degetul Său pe tablele de piatră.

Legea lui Dumnezeu din Sanctuarul din ceruri este marele original, după care poruncile înscrise pe tablele de piatră şi raportate de Moise în cărţile sale erau o transcriere fără greş. Aceia care au ajuns la înţelegerea acestui punct important au fost conduşi astfel să vadă caracterul sfânt, neschimbător al Legii divine. Ei au înţeles ca niciodată mai înainte puterea cuvintelor Mântuitorului: "Câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege". (Matei 5,18). Legea lui Dumnezeu fiind o descoperire a voinţei Sale, o transcriere a caracterului Său, trebuie să dăinuiască veşnic, "ca un martor credincios în ceruri". Nici o poruncă n-a fost anulată, nici o iotă sau titlu n-a fost schimbat. Psalmistul zice: "Cuvântul Tău, Doamne, dăinuieşte în veci în ceruri". "toate poruncile Lui sunt adevărate, întărite pentru veşnicie". (Ps. 119,89; 111,7.8).

Chiar în centrul Decalogului se găseşte porunca a patra, aşa cum a fost pentru prima dată vestită: "Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o". (Exod 20,8-11).

Duhul lui Dumnezeu a impresionat inimile acelor cercetători ai Cuvântului Său. A pus stăpânire pe ei convingerea că din neştiinţă călcaseră preceptele şi nesocotiseră ziua de odihnă a Creatorului. Atunci au început să cerceteze temeiurile pentru care prima zi a săptămânii era păzită în locul zilei pe care o sfinţise Dumnezeu. Şi n-au putut găsi nici o dovadă în Scripturi că porunca a patra a fost desfiinţată sau că Sabatul a fost schimbat; binecuvântarea care la început a sfinţit ziua a şaptea n-a fost îndepărtată. Ei căutaseră ca în mod corect să cunoască şi să facă voia lui Dumnezeu. Acum însă, când s-au văzut călcători ai Legii Sale, durerea le-a umplut inimile şi şi-au dat pe faţă credincioşia faţă de Dumnezeu începând a păzi Sabatul Său cel Sfânt.

Multe şi stăruitoare au fost eforturile făcute pentru distrugerea credinţei lor. Nici unul n-a putut să vadă că, dacă sanctuarul pământesc era o preînchipuire sau un model al celui ceresc, Legea păstrată în chivotul de pe pământ era o copie exactă a Legii din chivotul din ceruri; şi că primirea adevărului cu privire la Sanctuarul ceresc cuprindea şi recunoaşterea cerinţelor Legii lui Dumnezeu şi obligativitatea Sabatului poruncii a patra. Acestui fapt se datoreşte amara şi hotărâta ostilitate faţă de armonioasa învăţătură a Scripturilor, care descopereau lucrarea lui Hristos în Sanctuarul ceresc. Oamenii căutau să închidă uşa pe care Dumnezeu o deschisese şi să deschidă uşa pe care El o închisese. Dar "Cel ce deschide şi nimeni nu va închide, Cel ce închide şi nimeni nu va deschide", declarase: "Iată ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide". (Apoc. 3,7.8). Hristos deschisese uşa, sau slujirea în Sfânta Sfintelor, lumina strălucea prin uşa aceea deschisă a Sanctuarului din ceruri, iar porunca a patra se vedea cuprinsă în Legea care se afla acolo. Ceea ce Dumnezeu întemeiase, nimeni nu putea desfiinţa.

Aceia care au primit lumina cu privire la mijlocirea lui Hristos şi la perpetuitatea Legii lui Dumnezeu, au găsit că aceste adevăruri erau prezentate în Apocalips 14. Soliile din capitolul acesta constituie întreita avertizare (vezi note suplimentare 32) care trebuie să pregătească pe locuitorii pământului pentru a doua venire a Domnului. Vestirea: "A venit ceasul judecăţii Lui" arată către încheierea lucrării lui Hristos pentru mântuirea oamenilor. Ea face cunoscut adevărul care trebuie vestit până când va înceta mijlocirea Mântuitorului şi El va reveni pe pământ pentru a lua la Sine pe poporul Său. Lucrarea de judecată care a început în anul 1844, trebuie să se continue până când se vor hotărî cazurile tuturor oamenilor, atât ale celor vii, cât şi ale celor morţi. De aceea va continua până la încheierea harului. Pentru ca oamenii să fie pregătiţi să stea la judecată, solia le porunceşte să se teamă de Dumnezeu şi să-I dea slavă şi să se închine "Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor". Iar rezultatul primirii acestor solii este arătat prin cuvintele: "Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus". Ca să fie pregătiţi pentru judecată, este necesar ca oamenii să ţină Legea lui Dumnezeu. Această Lege va fi măsura caracterului la judecată. Apostolul Pavel declară: "Toţi cei ce au păcătuit având Lege, vor fi judecaţi după Lege. ...în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor". Şi tot el mai zice că "cei ce împlinesc legea... vor fi socotiţi neprihăniţi". (Rom. 2,12-16). Credinţa este necesară pentru a putea păzi Legea lui Dumnezeu; căci "fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui". Şi "tot ce nu vine din încredinţare, este păcat". (Evr. 11,6; Rom. 14,23).

Prin întâia solie îngerească, oamenii sunt chemaţi "să se teamă de Dumnezeu şi să-I dea slavă" şi să I se închine ca şi Creator al cerului şi al pământului. Pentru a face lucrul acesta, ei trebuie să asculte de Legea Sa. Înţeleptul spune: "Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om". (Ecles. 12,13). Fără ascultare de poruncile Sale nici o închinare nu poate fi plăcută lui Dumnezeu. "Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui." "Dacă cineva îşi întoarce urechea ca să n-asculte Legea, chiar şi rugăciunea lui este o scârbă." (1 Ioan 5,3; Prov. 28,9).

Datoria de a ne închina lui Dumnezeu se întemeiază pe faptul că El este Creatorul şi că Lui îi datorează existenţa toate celelalte fiinţe. Şi peste tot în Biblie, unde este prezentată porunca Sa cu privire la respect şi închinare mai presus de zeii păgânilor, acolo este citată şi dovada puterii Sale creatoare. "Căci toţi dumnezeii popoarelor sunt nişte idoli, dar Domnul a făcut cerurile." (Ps. 96,5). "Cu cine Mă veţi asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el?" zice Cel Sfânt. "Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri?" "Căci aşa vorbeşte Domnul, Făcătorul cerurilor, singurul Dumnezeu, care a întocmit pământul,... "Eu sunt Domnul şi nu este altul!" (Is. 40,25.26; 45,18). Psalmistul zice: "Să ştiţi că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai Lui suntem". (Ps. 100,3). "Veniţi să ne închinăm şi să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru!" (Ps. 95,6). Iar fiinţele sfinte care se închină lui Dumnezeu în ceruri declară, ca motiv pentru care închinarea lor este datorată Lui: "Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile". (Apoc. 4,11).

În Apocalips 14 oamenii sunt chemaţi să se închine Creatorului, iar profeţia scoate în evidenţă o categorie care, ca urmare a întreitei solii, păzesc poruncile lui Dumnezeu. Una din aceste porunci arată direct către Dumnezeu, Creatorul. Porunca a patra declară: "Ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului Tău... Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit; de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o". (Exod 20,10.11). Cu privire la Sabat, Domnul spune mai departe că este "un semn... ca să ştiţi că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru". (Ezech. 20,20). Iar motivul dat este: "Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pământul, iar în ziua a şaptea S-a odihnit şi a răsuflat". (Exod. 31,17).

"Importanţa Sabatului ca monument al creaţiunii este că el păstrează totdeauna prezent motivul adevărat pentru care închinarea I se cuvine lui Dumnezeu" - pentru că El este Creatorul, iar noi suntem făpturile Sale. "De aceea Sabatul stă chiar la temelia închinării divine, căci el ne învaţă acest mare adevăr în modul cel mai impresionant şi nici o altă instituţie nu face lucrul acesta. Adevăratul temei al închinării la Dumnezeu, nu numai acela din ziua a şaptea, ci al întregii închinări, se găseşte în deosebirea dintre Creator şi creaturile Sale. Acest fapt mare nu se poate învechi niciodată şi nu trebuie uitat niciodată". (J. N. Andrews, History of the Sabbath, cap.27). Totdeauna trebuie păstrat acest adevăr în mintea oamenilor, că Dumnezeu a instituit Sabatul în Eden; şi atâta vreme cât faptul că El este Creatorul nostru continuă să fie motivul pentru care ne închinăm Lui, atâta vreme Sabatul va continua să fie semn şi memorial al Său. Dacă Sabatul ar fi fost păstrat pretutindeni, gândurile şi afecţiunile omului ar fi fost îndreptate către Creator ca obiect al adorării şi al închinării şi niciodată n-ar fi fost vreun închinător la idoli, vreun ateu sau vreun necredincios. Păzirea Sabatului este un semn al credincioşiei faţă de adevăratul Dumnezeu, care "a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor". Urmează dar ca solia care porunceşte oamenilor să se închine lui Dumnezeu şi să păzească poruncile Sale, să ceară în mod deosebit să păzească porunca a patra.

În contrast cu aceia care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au credinţa lui Isus, îngerul al treilea arată către o altă categorie, împotriva rătăcirilor cărora este vestită o avertizare solemnă şi înfricoşată: "Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu". (Apoc. 14,9.10). O interpretare corectă a simbolurilor folosite este necesară pentru înţelegerea acestei solii. Ce este reprezentat prin fiară, prin chip, prin semn?

Seria profeţiilor în care se găsesc aceste simboluri începe cu Apocalips 12, cu balaurul care căuta să-L distrugă pe Hristos la naşterea Sa. Este arătat că balaurul este Satana (Apoc. 12,9); el este acela care l-a determinat pe Irod să-L dea la moarte pe Mântuitorul. Dar unealta principală a Satanei, care a făcut război cu Hristos şi cu poporul Său în primele secole ale erei creştine, a fost imperiul roman, în care păgânismul era religia predominantă. Astfel, în timp ce balaurul reprezintă în primul rând pe Satana, în al doilea rând este un simbol al Romei păgâne.

În capitolul 13 (vers. 1-10) este descrisă o altă fiară, "ca un leopard", căreia balaurul i-a dat "puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare". Acest simbol, aşa cum au crezut majoritatea protestanţilor, reprezintă papalitatea care a urmat puterii, tronului şi autorităţii deţinute odinioară de imperiul roman. Despre fiara care seamănă cu un leopard este spus: "I s-a dat o gură, care rostea vorbe mari şi hule... Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam." Această profeţie, care este aproape identică cu descrierea cornului cel mic din Daniel 7, arată neîndoielnic către papalitate.

"I s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni". Iar profetul spune: "Unul din capetele ei părea rănit de moarte". Şi iarăşi: "Cine duce pe alţii în robie, va merge şi el în robie. Cine ucide cu sabia, trebuie să fie ucis cu sabie". Cele patruzeci şi două de luni sunt acelaşi lucru ca "o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme", trei ani şi jumătate sau 1260 de zile, din Daniel 7 - timpul în care puterea papală urma să persecute pe poporul lui Dumnezeu. Această perioadă, este spus în capitolul precedent, a început cu supremaţia papală, anul 538 d.Hr. şi s-a încheiat în anul 1798. La data aceasta papa a fost făcut prizonier de către armata franceză, puterea papală primind rana de moarte. S-a împlinit astfel prezicerea că: "Cine duce pe alţii în robie, va merge şi el în robie."

În momentul acesta este introdus un alt simbol. Profetul spune: "Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel". (Apoc. 13,11). Atât apariţia acestei fiare, cât şi modul în care s-a ridicat arată că poporul pe care îl reprezintă nu se aseamănă cu acela reprezentat în simbolurile precedente. Marile împărăţii care au stăpânit lumea au fost prezentate profetului Daniel ca nişte fiare de pradă, ridicându-se atunci când "cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe marea cea mare". (Dan. 7,2). În Apocalips 17, un înger a explicat că apele reprezintă "noroade, gloate, neamuri şi limbi". (Apoc. 17,15). Vânturile sunt un simbol al luptei. Cele patru vânturi ale cerului suflând pe marea cea mare reprezintă scenele teribile de luptă şi revoluţie prin care împărăţiile au ajuns la putere.

Dar fiara cu coarne ca de miel a fost văzută "ridicându-se din pământ". În loc să distrugă alte puteri pentru a o întemeia pe a ei, naţiunea reprezentată astfel, trebuia să se ridice într-un teritoriu neocupat mai înainte şi să se dezvolte treptat şi paşnic. Nu putea deci să se ridice dintre popoarele în luptă şi frământate, din Lumea Veche - acea mare tulburată de "noroade, gloate, neamuri şi limbi". Trebuie căutată deci în continentul apusean.

Care naţiune din Lumea Nouă creştea în anul 1798 în putere, având perspectiva puterii şi măreţiei şi atrăgând atenţia lumii? Aplicaţia simbolului nu admite nici o îndoială. O singură naţiune şi numai una împlineşte toate amănuntele acestei profeţii, indicând fără greş spre Statele Unite ale Americii. Foarte adesea, ideile sau chiar exact cuvintele profeţiei au fost folosite, fără să fi fost alese, de oameni remarcabili care au descris naşterea, ridicarea şi creşterea acestei naţiuni. Fiara a fost văzută "ridicându-se din pământ"; şi după traducători, cuvântul profeţiei redat prin "ridicându-se" însemnează literal "a creşte, a se înălţa ca o plantă". Şi, aşa cum am văzut, naţiunea trebuia să se ridice într-un teritoriu neocupat mai înainte. Un scriitor renumit, descriind ridicarea Statelor Unite, vorbeşte despre "taina ieşirii ei din gol" şi spune: "Ca o sămânţă tăcută ne-am dezvoltat, devenind un imperiu". (G. A. Townsend, The New World Compared With the Old, p.462). O revistă europeană din anul 1850 vorbea despre Statele Unite ca despre un imperiu minunat care "se ridică" "în tăcerea pământului, adăugând zilnic la puterea şi mândria ei" (The Dublin Nation). Edward Everett, într-un discurs cu privire la părinţii peregrini, întemeietorii acestei naţiuni, spunea: "Dacă ar fi căutat un loc retras, inofensiv pentru obscuritatea lui şi sigur în singurătatea lui, unde s-ar fi bucurat mica biserică din Leyden de libertate de conştiinţă? Iată regiuni întinse peste care ei în cuceriri paşnice,... au purtat steagurile crucii!" (Discurs ţinut la Plymouth, Massachusetts, 22 decembrie 1824, p.11).

Şi "avea două coarne ca ale unui miel." Coarnele ca de miel arată tinereţe, nevinovăţie şi blândeţe, care reprezintă exact caracterul Statelor Unite, arătate profetului ca "ieşind" în anul 1798. Printre creştinii exilaţi care au fugit în America şi au căutat adăpost de persecuţia conducătorilor şi de intoleranţa preoţilor, erau mulţi care s-au hotărât să întemeieze o guvernare pe temelia solidă a libertăţii religioase şi civile. Vederile lor şi-au găsit întruchiparea în Declaraţia de Independenţă, care a stabilit adevărul cel mare că "toţi oamenii sunt creaţi egali" şi înzestraţi cu dreptul inalienabil la "viaţă, libertate şi căutarea fericirii". Iar constituţia a garantat oamenilor dreptul la autoguvernare, dând asigurarea că reprezentanţii aleşi prin votul poporului sunt împuterniciţi şi pot să aplice legea. Libertatea credinţei religioase a fost de asemenea garantată, fiecărui om fiindu-i îngăduit să se închine lui Dumnezeu după glasul conştiinţei lui. Principiile republicane şi cele protestante au devenit principiile fundamentale ale ţării. Aceste principii sunt secretul puterii şi prosperităţii ei. Toţi cei persecutaţi şi asupriţi din întreaga creştinătate s-au îndreptat către această ţară cu interes şi cu nădejde. Milioane de oameni au căutat ţărmurile ei, iar Statele Unite curând au ajuns printre cele mai puternice naţiuni ale pământului.

Dar fiara cu coarne ca de miel "vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată... Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia". (Apoc. 13,11-14).

Coarnele ca de miel şi glasul de balaur, din punct de vedere simbolic, indică o contradicţie flagrantă între declaraţiile şi practicile naţiunii reprezentate în felul acesta. "Vorbirea" acestei naţiuni reprezintă acţiunile puterilor ei legislative şi juridice. Prin astfel de acţiuni vor fi contrazise principiile liberale şi paşnice pe care le pusese odinioară la temelia politicii ei. Prezicerea că va vorbi "ca un balaur" şi va folosi "toată puterea fiarei dintâi", arată clar dezvoltarea unui spirit de intoleranţă şi persecuţie, pe care l-au dat pe faţă naţiunile reprezentate prin balaurul şi prin fiara care semăna cu un leopard. Iar declaraţia că fiara cu două coarne "făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi" arată că autoritatea acestui popor urmează să fie folosită pentru impunerea unei respectări care va constitui un act de omagiu faţă de papalitate.

O astfel de acţiune va fi direct contrară cu principiile acestei guvernări, geniului instituţiilor ei libere, faţă de mărturisirile solemne şi directe din Declaraţia de Independenţă şi din Constituţie. Întemeietorii naţiunii au căutat cu înţelepciune să vegheze împotriva folosirii puterii pământeşti din partea bisericii, care are ca urmare inevitabilă intoleranţa şi persecuţia. Constituţia prevede că "Congresul nu poate da nici o lege care să respecte stabilirea unei religii sau să interzică exercitarea liberă a ei" şi că "nici o probă religioasă să nu fie cerută ca o calificare pentru un serviciu public în Statele Unite". Numai printr-o violare flagrantă a acestor garanţii ale libertăţii naţiunii poate fi impusă o lege religioasă de către autoritatea civilă. De altfel, inconsecvenţa unei asemenea acţiuni nu putea fi mai bine exprimată de cum o exprimă simbolurile: o Fiară care are coarne ca de miel - pretinzându-se curată, amabilă şi nevinovată - dar vorbind ca un balaur.

"Ea a zis locuitorilor pământului să facă un chip fiarei." Aici este prezentată lămurit o formă de guvernare, în care puterea legislativă aparţine poporului, o dovadă izbitoare că Statele Unite este naţiunea arătată în profeţie.

Dar ce este "chipul fiarei" şi cum va fi realizat? Chipul este făcut de fiara cu două coarne şi este un chip făcut fiarei, adică pentru fiară. Mai este numit şi chipul fiarei. Pentru a vedea cu ce se aseamănă chipul şi cum va fi realizat, trebuie să studiem caracteristicile fiarei însăşi - papalitatea.

Atunci când prima biserica a decăzut, depărtându-se de simplitatea Evangheliei, şi a primit riturile şi obiceiurile păgâne, a pierdut Spiritul şi puterea lui Dumnezeu. Dar, pentru a stăpâni totuşi conştiinţele oamenilor, a căutat sprijinul puterii pământeşti. Astfel a rezultat papalitatea, o biserică care a subjugat chiar şi puterea statului şi a folosit-o pentru realizarea planurilor ei, îndeosebi pentru pedepsirea "ereziei". Pentru ca Statele Unite să facă un chip fiarei, puterea religioasă trebuie să stăpânească asupra guvernului civil, astfel încât însăşi autoritatea statului să fie folosită de biserică pentru a-şi ajunge scopurile ei.

Oriunde Biserica a câştigat putere pământească, ea a întrebuinţat-o pentru pedepsirea celor abătuţi de la învăţătura ei. Şi bisericile protestante care au călcat pe urmele Romei, încheind alianţă cu puterile lumeşti, au dat pe faţă aceeaşi dorinţă de a restrânge libertatea de conştiinţă. Un exemplu de felul acesta este dat de persecuţia bisericii Anglicane asupra unor disidenţi, care a durat mult timp. În secolele XVI şi XVII, mii de slujitori care nu s-au supus au fost constrânşi să-şi plece din bisericile lor şi mulţi, atât pastori, cât şi laici, au fost supuşi la amendă, închisoare, tortură şi martiriu.

Apostazia a fost aceea care a condus biserica primară să caute ajutor la conducerea civilă şi aceasta a pregătit calea pentru dezvoltarea papalităţii - a fiarei. Pavel spunea: "Va veni lepădarea de credinţă şi se va descoperi omul fărădelegii". (2 Tes. 2,3). În felul acesta, apostazia în biserică va pregăti calea pentru chipul fiarei.

Biblia spune că înainte de venirea Domnului va exista o stare de decădere religioasă, asemănătoare cu aceea din primele veacuri. "Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea". (2 Tim. 3,1-5). "Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor". (1 Tim. 4,1). Satana va lucra "cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii". Şi toţi aceia care "n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi", vor fi lăsaţi să primească o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună". (2 Tes. 2,9-11). Când se va ajunge la această stare de nelegiuire, vor urma aceleaşi consecinţe ca şi în primele secole.

Marea deosebire dintre doctrinele bisericilor protestante este privită de mulţi ca fiind o dovadă hotărâtoare că niciodată nu se va putea face vreun efort pentru a se asigura uniformitate forţată. Dar s-a văzut, de-a lungul anilor, în bisericile de credinţă protestantă, un sentiment puternic şi mereu crescând în favoarea unei uniri întemeiate pe puncte comune de doctrină. Pentru a asigura o astfel de unire, trebuie ca în mod necesar să se renunţe la discutarea subiectelor asupra cărora nu sunt de acord - oricât de importante ar fi din punct de vedere biblic.

Charles Beecher, într-o predică din anul 1846, a afirmat că "lucrarea denominaţiunilor evanghelice protestante s-a dezvoltat sub presiunea grozavă a fricii omeneşti; dar trăiesc, se mişcă şi respiră într-o stare de lucruri radical coruptă, făcând apel la orice element josnic al firii lor, pentru a aduce la tăcere adevărul şi pentru a-şi pleca genunchiul înaintea apostaziei. Nu astfel s-au întâmplat lucrurile cu Roma? Nu trăim noi viaţa ei din nou? Şi ce vedem chiar în faţa noastră? Un alt conciliu general! O adunare mondială! O alianţă evanghelică şi un crez universal!" (Predică privind "Biblia, un crez suficient", ţinută la Fort Wayne, Indiana, 22 febr. 1846). Când acest lucru va fi realizat, atunci, în efortul de a asigura o uniformitate totală, va fi numai un pas până la recurgerea la forţă.

Atunci când bisericile principale din Statele Unite se vor uni asupra unor puncte de doctrină care le sunt comune, vor influenţa statul pentru a impune decretele lor şi pentru a susţine instituţiile lor, atunci America protestantă va face un chip al ierarhiei Romei, iar aplicarea de pedepse civile asupra disidenţilor va fi rezultatul inevitabil al acestor acţiuni.

Fiara cu două coarne va face (va porunci) "ca toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, liberi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei". (Apoc. 13,16.17). Avertizarea îngerului al treilea este: "Dacă se închină cineva fiarei şi chipului ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu". "Fiara" menţionată în această solie, a cărei închinare este impusă de fiara cu două coarne, este prima, sau fiara care seamănă cu leopardul din Apocalips 13 - papalitatea. "Chipul fiarei" reprezintă acea formă a protestantismului decăzut care se va dezvolta atunci când bisericile protestante vor căuta ajutorul puterii civile pentru impunerea dogmelor lor. "Semnul fiarei" rămâne să fie definit în viitor.

După avertizarea împotriva închinării la fiară şi la chipul ei, profeţia spune: "Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus". Deoarece aceia care păzesc poruncile lui Dumnezeu sunt puşi în felul acesta în contrast cu aceia care se închină fiarei şi chipului ei şi primesc semnul ei, urmează ca păzirea Legii lui Dumnezeu pe de o parte şi călcarea ei pe de altă parte, să facă deosebirea dintre închinătorii lui Dumnezeu şi închinătorii fiarei.

Caracteristica deosebită a fiarei, precum şi a chipului ei, este călcarea poruncilor lui Dumnezeu. Daniel zice despre cornul cel mic, papalitatea: "se va încumeta să schimbe vremile şi legea". (Dan. 7,25). Iar Pavel numea aceeaşi putere "omul fărădelegii", care urma să se înalţe pe sine mai presus de Dumnezeu. O profeţie este completată de alta. Numai prin schimbarea Legii lui Dumnezeu putea papalitatea să se înalţe mai presus de Dumnezeu; oricine va păstra cu bună ştiinţă legea, aşa cum a fost ea schimbată, va da cinste supremă acelei puteri prin care s-a făcut schimbarea. Un asemenea act de ascultare de legile papale, va fi un semn de supunere faţă de papa, în locul supunerii faţă de Dumnezeu.

Papalitatea a încercat să schimbe Legea lui Dumnezeu. Porunca a doua, care interzice închinarea la chipuri, a fost scoasă din Lege, iar porunca a patra a fost schimbată în aşa fel, încât să autorizeze păzirea zilei întâia ca Sabat, în locul zilei a şaptea. Dar papistaşii susţin, ca motiv pentru scoaterea poruncii a doua, că aceasta nu este necesară, fiind inclusă în prima poruncă, şi că ei dau Legii înţelesul exact pe care Dumnezeu l-a intenţionat. Dar aceasta nu este schimbarea prezisă de profet. Profeţia vorbeşte despre o schimbare intenţionată, deliberată: "El... se va încumeta să schimbe vremile şi Legea". Schimbarea poruncii a patra împlineşte exact profeţia. Pentru aceasta, singura autoritate invocată este aceea a bisericii. Aici, puterea papală se ridică pe faţă mai presus de Dumnezeu.

În timp ce adevăraţii închinători ai lui Dumnezeu se vor deosebi prin păzirea poruncii a patra - pentru că ea este semnul puterii Sale creatoare şi dovada dreptului Său de a pretinde omului ascultarea şi închinarea - închinătorii fiarei se vor caracteriza prin eforturile lor de a desfiinţa Ziua de amintire a Creatorului şi a înălţa instituţia Romei. Tocmai în susţinerea duminicii şi-a rostit papalitatea primele ei pretenţii arogante (vezi note suplimentare 33); şi primul ei apel la puterea statului a fost pentru a impune păzirea duminicii ca "Ziua Domnului". Dar Biblia arată către ziua a şaptea, şi nu către ziua întâia, ca fiind ziua Domnului. Hristos a spus: "Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului". Porunca a patra spune clar: "Ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului". Iar prin profetul Isaia, Domnul o numeşte ca fiind "ziua Mea cea sfântă". (Marcu 2,28; Is. 58,13).

Susţinerea atât de des folosită că Hristos a schimbat Sabatul, este dezaprobată de cuvintele categorice ale Domnului Hristos. În predica de pe munte El a zis: "Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile. Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor". (Matei 5,17-19).

Este un fapt în general admis de către protestanţi că Scripturile nu oferă nici o autoritate pentru schimbarea Sabatului. Acest lucru este clar arătat în publicaţiile editate de Societatea Americană de Tratate şi de American Sunday School Union. Una din aceste lucrări recunoaşte "tăcerea totală a Noului Testament cu privire la o poruncă clară în favoarea Sabatului (Duminica, ziua întâia a săptămânii), sau a unor reguli precise pentru păzirea ei". (George Elliot, The Abiding Sabbath, p.184).

Un altul spune: "Până la moartea lui Hristos, nu s-a făcut nici o schimbare cu privire la această zi; şi, atât cât ne arată rapoartele, ei (apostolii) n-au... dat nici o poruncă lămurită care să încurajeze părăsirea Sabatului zilei a şaptea şi păzirea lui în prima zi a săptămânii". (A.E. Waffle, The Lord's Day, p. 186-188).

Romano-catolicii recunosc că schimbarea Sabatului a fost făcută de biserica lor şi declară că protestanţii, prin păzirea duminicii, recunosc puterea ei (a bisericii catolice). În Catholic Catechism of Christian Religion, într-un răspuns la întrebarea care zi trebuie să fie ţinută, potrivit poruncii a patra din Decalog, se face această declaraţie: "În legea veche, Sâmbăta a fost ziua sfinţită; dar biserica, învăţată de Isus Hristos şi dirijată de Duhul lui Dumnezeu, a înlocuit Sâmbăta cu duminica; aşa că acum noi sfinţim ziua întâia şi nu a şaptea. Duminica însemnează şi este acum ziua Domnului".

Ca semn al autorităţii Bisericii Catolice, scriitorii papistaşi citează: "chiar actul schimbării Sabatului în duminică, pe care protestanţii îl admit... deoarece prin păzirea duminicii ei recunosc bisericii puterea de a rândui sărbători şi de a impune păzirea lor". (Henry Tuberville, An Abridgment of the Christian Doctrine, p. 58). Ce este atunci schimbarea Sabatului, decât semnul sau dovada autorităţii Bisericii Romane, "semnul fiarei" ?

Biserica Romano-Catolică nu a renunţat la pretenţia ei de supremaţie; şi când lumea şi bisericile protestante acceptă un sabat creat de ea, în timp ce leapădă Sabatul biblic, ei admit în realitate această încumetare. Ei îşi pot întemeia schimbarea pe autoritatea tradiţiei şi pe aceea a sfinţilor părinţi; dar făcând lucrul acesta, ei trec cu vederea însuşi principiul care-i desparte de Roma - şi anume, "Biblia şi numai Biblia, este religia protestanţilor". Papistaşii pot vedea că se amăgesc atunci când închid ochii cu bună ştiinţă la faptele în cauză. Pe măsură ce mişcarea pentru impunerea duminicii capătă simpatie, ei se bucură, fiind siguri că aceasta va aduce în curând întreaga lume protestantă sub steagul Romei.

Romaniştii declară că "păzirea duminicii de către protestanţi este un omagiu pe care ei îl aduc fără voia lor autorităţii Bisericii (Catolice)." (Mgr. Segur, Plain Talk About the Protestantism of Today, p. 213). Impunerea păzirii duminicii din partea bisericilor protestante este o impunere a închinării la papalitate - la fiară. Aceia care, înţelegând cerinţele poruncii a patra, aleg să păzească sabatul cel fals în locul celui adevărat aduc prin aceasta închinare acelei puteri prin care a fost poruncită. Însă, chiar prin actul impunerii unei rânduieli religioase de către puterea civilă, bisericile vor face un chip fiarei; de aceea, impunerea păzirii duminicii în Statele Unite va fi o impunere a închinării la fiară şi la chipul ei.

Dar creştinii din generaţiile trecute au păzit duminica, crezând că făcând astfel ei păzesc Sabatul biblic. Şi astăzi mai există creştini adevăraţi în fiecare biserică, inclusiv în cea Romano-Catolică, care cred cu sinceritate că duminica este Sabatul rânduit de Dumnezeu. Dumnezeu primeşte sinceritatea scopului lor şi integritatea lor înaintea Lui. Dar atunci când păzirea duminicii va fi impusă prin lege, iar lumea va fi lămurită cu privire la obligaţia Sabatului celui adevărat, atunci toţi aceia care vor călca porunca lui Dumnezeu, pentru a asculta de un precept care nu are o autoritate mai înaltă decât aceea a Romei, vor onora prin aceasta papalitatea mai presus de Dumnezeu. Ei aduc cinstire Romei şi puterii care impune instituţia rânduită de Roma, închinându-se fiarei şi chipului ei. Când oamenii leapădă instituţia pe care Dumnezeu a declarat-o ca fiind semnul autorităţii Sale şi cinstesc în locul ei ceea ce Roma a ales ca semn al supremaţiei ei, prin aceasta ei aleg semnul supunerii faţă de Roma - semnul fiarei. Şi lucrul acesta nu se va produce până când problema nu va fi pusă lămurit înaintea poporului, iar oamenii vor fi aduşi să aleagă între poruncile lui Dumnezeu şi poruncile oamenilor, iar aceia care continuă în nelegiuire vor primi "semnul fiarei".

Cea mai înfricoşată ameninţare adresată vreodată muritorilor este cuprinsă în a treia solie îngerească. Trebuie că este un păcat groaznic acela care atrage mânia lui Dumnezeu neamestecată cu milă. Oamenii nu trebuie să fie lăsaţi în întuneric cu privire la această problemă importantă; avertizarea împotriva acestui păcat trebuie dată lumii înainte de venirea judecăţilor lui Dumnezeu, pentru ca toţi să cunoască ce îi aşteaptă şi să aibă posibilitatea de scăpare. Profetul declară că primul înger îşi face cunoscută vestirea "oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui popor". Avertizarea îngerului al treilea, care face parte din aceeaşi întreită solie îngerească, trebuie să fie larg răspândită. În profeţie această solie este prezentată ca fiind vestită cu glas tare de un înger zburând prin mijlocul cerului, care va atrage atenţia lumii.

Toată creştinătatea se va împărţi în două clase cu privire la această problemă - aceia care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus, şi aceia care se închină fiarei şi chipului ei şi primesc semnul ei. Cu toate că biserica şi statul îşi vor uni puterea pentru a constrânge pe "toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, liberi şi robi" (Apoc. 13,16), ca să primească "semnul fiarei", poporul lui Dumnezeu nu-l va primi. Profetul de pe Patmos îi vede cum au câştigat biruinţa asupra fiarei şi asupra chipului ei, asupra semnului ei şi asupra numărului numelui ei, stând "pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână", cântând cântarea lui Moise şi a Mielului. (Apoc. 15,2-3).