Voice of the Gospel Christian Radio - Radio Stimme des Evangeliums: Timpul exact al apariţiei lui Messia

Timpul exact al apariţiei lui Messia – Marele jubileu al mântuirii
(Daniel 9)

70 de săptămâni = 490 ani, potrivit principiului "zi-an". Numărul 70 x 7 este o aluzie la legea ceremonială a jubileului care, după 7 x 7 ani, aducea un an de eliberare şi reîmproprietăriri gratuite (Lev.25:3-4.8-9, Luca 4:16-021). Aici este vorba de un jubileu de zece ori mai mare. La începutul capitolului au fost amintiţi cei 70 de ani de exil. Aici însă este văzut un exil de şapte ori mai lung şi mai dureros, o captivitate a păcatului şi a neputinţei până la venirea Mântuitorului făgăduit. Perioada de 490 ani a fost alocată poporului ales până la venirea lui Messia. Evenimentele descrise aici ca marcând încheierea acestei perioade, evenimente ce ţin de ultima săptămână din cele 70, sunt, în principiu, desfiinţarea legală a păcatului odată cu atingerea culmii păcatului, odată cu ispăşirea păcatului şi cu oferirea dreptăţii veşnice. Deşi sunt mulţi interpreţi care socotesc că Unsul din v. 24 ar fi un alt personaj decât Messia, nu vedem cine ar fi putut împlini cele profetizate în v.24 decât Christos.
Iisus şi apostolii au recunoscut în această profeţie timpul apariţiei lui Messia (Mc.1:15). Iosif Flaviu, a cărui referire la Iisus din Nazaret este controversată, recunoştea, totuşi, că perioada celor 70 de săptămâni se încheie în primul secol al erei noastre (Ant.X.276 şi Războiul.. VI,312-313). Vechii scriitori creştini au aplicat la Iisus Christos această cronologie profetică, deşi nu toţi au calculat la fel timpul. Printre vechii comentatori răsăriteni care au identificat aici timpul apariţiei Mântuitorului a fost şi Teodoret de Antiohia, un discipol al lui Ioan Gură de Aur. Dintre teologii ortodocşi moderni, amintim pe Lopuhin, autorul Istoriei Biblice, tradusă în româneşte.
Potrivit versetului 24, venirea lui Messia avea să fie şi o confirmare a tuturor profeţiilor şi, totodată, o consacrare, o inaugurare a unui alt Sanctuar decât cel ce a funcţionat până atunci. Expresia ebraică vălimşoah kodeş kodaşim – „până la ungerea celor prea sfinte” – se referă la inaugurarea unui sistem de mijlocire prin jertfa (Sanctuar, preoţie, ritual) şi nu doar la o persoană. Aceeaşi exprimare se află în Exod. 30:25-30, unde este vorba de „ungerea” unor lucruri (Sanctuarul, obiectele lui, preoţii) ca să fie „prea sfinte”. Este vorba despre inaugurarea şi consacrarea unui întreg sistem. Sistemul vechiului legământ a fost consacrat prin ungere o singură dată, pe timpul lui Moise. Templul lui Solomon şi al doilea templu n-au fost consacrate prin ungere (deoarece ele continuau acelaşi sistem), ci numai printr-un ceremonial de sânge. Ungerea amintită aici nu poate fi decât inaugurarea şi consacrarea Sanctuarului ceresc despre care vorbeşte Epistola către Evrei şi Apoc. 11:19. În Daniel 9, un templu este refăcut şi apoi distrus în urma respingerii lui Messia (v.17.26), dar în acelaşi timp se inaugurează un alt Templu, o altă preoţie. Acestea nu pot fi la fel ca şi cele pământeşti, deoarece ungerea aceasta reprezintă inaugurarea unui nou sistem.
De la darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului. Aici profeţia indică punctul de pornire al celor 70 de septenale (7+62+1). Decretul de rezidire a Ierusalimului ar fi trebuit să fie dat de Cyrus (Isaia 44:28) dar Cyrus n-a îndrăznit să ofere nimic mai mult decât repatrierea iudeilor şi rezidirea Templului. Darius n-a făcut decât să confirme decretul lui Cyrus care „după legea mezilor şi a perşilor nu se putea schimba” (vezi Ezra cap.1 si 6). Guvernul persan a eliberat pe iudei din prizonierat şi le-a permis restaurarea religioasă completă, cu condiţia supunerii faţă de imperiu în problemele de stat. Monarhii persani nu îndrăzneau să ofere şi restaurarea cetăţilor, care implică o restaurare politică, naţională, o recâştigare a independenţei. Totuşi, ceea ce nu s-a realizat prin puternicii monarhi de talia lui Cyrus, Darius şi alţii, a trebuit să se realizeze printr-un împărat mult mai slab şi mai nestatornic: Artaxerxe I.
Cartea lui Ezra arată că în primii ani ai lui Artaxerxe, înainte de venirea guvernatorului Neemia, iudeii se apucaseră de rezidirea Ierusalimului, ceea ce a trezit o puternică reacţie adversă din partea guvernatorilor păgâni ai provinciei (Ezra 4:7-16). Ca urmare împăratul a ordonat oprirea temporară a lucrărilor, dar duşmanii evreilor au interpretat aceasta ca o permisiune de a distruge; au venit şi au distrus zidurile şi porţile, dar ulterior împăratul îl autorizează pe guvernatorul Neemia să continue lucrările de reconstrucţie (Neemia cap.2). Întrebarea este: pe ce temei legal se apucaseră iudeii să rezidească Ierusalimul înainte de guvernarea lui Neemia? Este exclusă posibilitatea ca ei sa fi pornit la lucru fără autorizaţie imperială scrisă, din mai multe motive: (a) relatările lui Ezra şi Neemia arată că ei aveau motive să se teamă de a rezidi chiar atunci când erau în legalitate; (b) împăratul nu a condamnat lucrarea lor, ci i-a oprit temporar de la lucru (dacă el nu le-ar fi dat deja o autorizaţie, acum ar fi fost obligat de situaţie să-i condamne la moarte pentru rebeliune şi să le interzică pentru totdeauna reconstrucţia, potrivit legilor persane).
Singura autorizaţie de reconstrucţie poate fi găsită într-un decret anterior dat de Artaxerxe în anul al 7-lea al domniei lui (457 i.e.n: vezi Ezra cap.7). Deşi acel decret nu pomeneşte în literă de rezidirea Ierusalimului, libertăţile largi acordate prin el implicau şi reconstrucţia cetăţilor. Potrivit textului original aramaic al decretului, Ezra trebuia „să cerceteze Iudeea şi Ierusalimul” (Ezra 7:14), expresie care înseamnă a căuta binele Iudeei şi al Ierusalimului. Cu mijloacele financiare rămase, Ezra şi iudeii aveau libertatea de a face ce vor crede de cuviinţă, potrivit cu voia Dumnezeului lor (Ezra 7:19). Ezra era împuternicit să conducă o restaurare civilă de mari proporţii, care includea instituirea unui sistem judiciar şi a unui sistem de învăţământ religios (Ezra 7:25-26). În plus, referitor la acest decret, Ezra scrie plin de recunoştinţă şi entuziasm că a văzut „mâna cea bună a Dumnezeului” lui şi că Dumnezeu a mişcat inima lui Artaxerxe, încât acesta i-a dat tot ce ceruse (Ezra 7:6.9.27-28). Şi ce altceva putea să mai ceară Ezra, dacă singura nevoie era restaurarea civilă?
Se poate că Ezra şi împăratul au convenit să nu se consemneze în mod expres în document libertatea reconstrucţiei Ierusalimului, deoarece guvernul persan era deja confruntat cu nişte revolte în provinciile învecinate cu Palestina şi, oricâtă încredere ar fi avut în loialitatea lui Ezra şi a iudeilor, o astfel de libertate ar fi scandalizat pe oamenii de încredere ai împăratului şi ar fi creat precedente care să favorizeze pe rebeli. Dar este posibilă şi o altă explicaţie: după cum decretul lui Cyrus este redat în două versiuni (Ezra 1:2-4 şi Ezra 6:2-5) - destul de diferite, deşi unitare în esenţă - se poate că şi decretul din Ezra 7 să fi fost redactat în două sau mai multe versiuni, potrivit cu împrejurările şi necesităţile practice. Oricare ar fi explicaţia, este clar că reconstrucţia Ierusalimului a început pe temeiul decretului din anul 457 î.e.n., cu mulţi ani înainte de autorizaţia dată lui Neemia în anul 444 î.e.n. În Micul dicţionar al lumii antice (Ed. Albatros, Buc. 1986, sub titlul Ierusalim), Horia Matei recunoaşte că oraşul a fost înconjurat cu noi ziduri „către 450 î.e.n.”, ceea ce pare să fie între anii 460 şi 450, destul de aproape de datarea noastră.
Ezra oferă chiar amănunte ale datării în cap. 7, încât se poate stabili astfel că decretul lui Artaxerxe a fost dat la 27 martie şi caravana a sosit la Ierusalim pe la 23 iulie. Dar decretul nu putea fi publicat decât cu ocazia sărbătorilor din octombrie când iudeii din ţară erau datori să vină la Ierusalim. Data precisă a publicării decretului este octombrie 457 î.e.n.
7 săptămâni = 49 ani, o perioadă jubiliară (cf.Lev.25:8-10 etc). Nu este nevoie de a găsi un eveniment istoric corespunzător sfârşitului acestor „7 săptămâni”. Perioada este importantă în sine şi fiecare an jubiliar avea importanţă istorică. Menţionarea acestei perioade subliniază că totalul de 70 de săptămâni trebuie înţeles ca un fel de jubileu al jubileelor şi totodată că odată cu anul 457 î.e.n. începe cu adevărat restaurarea civilă a naţiunii iudaice. Cercetările făcute de învăţaţi în ultimii ani, care au descoperit anumiţi ani jubiliari istorici din perioada intertestamentală sau de la începuturile erei creştine, confirmă o corespondenţă spectaculoasă între aceste jubilee istorice şi datele profetico-istorice ale profeţiei din Daniel 9. Acest amănunt este de o importanţă considerabilă în formarea interpretării acestei profeţii.
Fundamentaliştii de astăzi (dintre creştini după evanghelie, baptişti şi alţii) aplică această profeţie într-un sens dispensaţionalist, rupând în mod straniu continuitatea celor 70 de săptămâni. Ei consideră că primele 7 şi 62 de săptămâni sunt o continuitate până la Iisus Christos, în schimb ultima săptămână ar reprezenta două perioade de 1260 de zile (trei ani şi jumătate) de persecuţii ale lui Antichrist în timpul strâmtorării viitoare care va fi o persecuţie antievreiască. Domnul care va veni, din v.26-27, ar reprezenta pe Antichrist care va face un legământ cu mulţi apostaţi, va desfiinţa jertfele de la templu (care, între timp, va fi fost rezidit!) şi va impune închinarea la propria statuie. Astfel se fac mai multe greşeli exegetice: se aplică v.27 la Antichrist, deşi el este paralel cu cele anterioare, având acelaşi Personaj Mesianic în centru; apoi, se creează o prăpastie, o discontinuitate între cele 69 de săptămâni şi săptămâna a 70-a, ceea ce este absurd. Teologul baptist J. Barton Payne, în cunoscuta sa Encyclopedia of biblical Prophecy (p.388-389), arată că aceste 70 de săptămâni sunt o unitate care s-a împlinit prin Iisus. Aceeaşi poziţie este susţinută de Halley în Manualul Biblic care a fost tradus in româneşte de Doru Motz.
Primul jubileu din cele zece, între anii 457-408 a fost ultima perioadă a prezenţei unor profeţi printre iudei, în care timp s-au făcut ultimele reforme spirituale şi s-a încheiat canonul biblic. Ultimele detalii istorice din Cronici, Ezra sau Maleahi ne duc până pe la anii 410 î.e.n.
7 săptămâni şi 62 de săptămâni. Observaţi punctuaţia corectă în Biblia sinodală (ordodoxă) şi în versiunea Cornilescu revizuită (GBV), deoarece aici nu sunt intenţionaţi 49 de ani de la Artaxerxe până la Messia, ci 49 + 434, adică un jubileu şi încă 62 de ani sabatici. Aceste 7+62 = 69 săptămâni de ani, deci 69x7=483 ani, care încep cu decretul lui Artaxerxe (457 î.e.n) trebuie să ducă până la Messia Conducătorul. Este de remarcat faptul că aici nu se prevede data naşterii lui Messia, ci data apariţiei lui publice, în calitate de Conducător. La iudei, o persoană trebuia să aibă vârsta de 30 de ani pentru a ocupa o funcţie publică importantă, şi Luca relatează că Iisus din Nazaret avea aproximativ 30 de ani la data botezului Său, adică atunci când Şi-a început activitatea publică (Luca 3:21-23). Messia înseamnă Unsul Domnului (Regele, Preotul sau Profetul) şi Iisus a fost confirmat în această calitate cu ocazia botezului (Fapte 10:38). Nu întâmplător, după această dată, Iisus a început să predice: „S-a împlinit vremea! Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie" (Marcu 1:15, vezi şi trimiterea la Dan.8!).
În ce an istoric a avut loc botezul lui Iisus? Luca precizează ca Ioan Botezătorul a început să boteze în anul al 15-lea al cezarului Tiberius (Luca 3:1-2) şi descrie botezul lui Iisus ca având loc cu această ocazie. După calculul roman folosit de istorici, anul al 15-lea al lui Tiberius ar fi anul 29 al erei noastre, nu chiar atât de exact cum cere profeţia. Dar dacă ţinem seama de faptul că Luca a folosit sursele palestiniene pentru a-şi data evenimentele, atunci trebuie să calculăm după obiceiul local din acea perioadă şi anume: (a) după metoda antedatării, care cere calcularea timpului de la urcarea pe tron până la anul nou calendaristic ca fiind un an întreg de domnie; şi (b) după anul calendaristic iudaic care începe toamna. Tiberius s-a urcat pe tron la 19 august în anul 14 e.n. Perioada din august până în octombrie este socotită, după acest sistem, ca primul an de domnie. De la data anului nou (1 Tisrei) din octombrie anul 14 şi până la data anului nou (1 Tisrei) din octombrie anul 27 e.n. avem încă 13 ani. Dacă botezul lui Iisus a avut loc dupa 1 Tisrei, deci după anul nou în octombrie anul 27 e.n., acest eveniment este, după calculul palestinean, în anul al 15-lea al lui Tiberiu. Datarea este semnificativă şi pentru faptul ca Iisus, care era galilean, venea în Iudeea, la Ierusalim, numai de sărbători. O asemenea ocazie era potrivită şi pentru Ioan Botezătorul care chema mulţimile la Iordan, în Iudeea. Faptul că creştinii sărbătoresc botezul lui Iisus la o anumită dată nu trebuie să ne deranjeze cu ceva. Este lucru cunoscut şi recunoscut de teologii ortodocşi şi catolici că datarea acestor sărbători comemorative este cel mai adesea convenţională, nu ştiinţifică.
Anul 27 al erei noastre este exact împlinirea a 483 de ani (7 + 62 septenale) de la decretul lui Artaxerxe din anul 457 î.e.n. Un calcul superficial ar descoperi o diferenţă de un an. dar această diferenţă dispare dacă ţinem seama de inexistenţa anului "0" (zero) în cronologia istorică. În astronomie, unde sunt necesare calcule matematice exacte, se transformă anii istorici în ani astronomici, după cum urmează: anii 1,2,3,4,5 etc, ai erei noastre sunt numiţi +1, +2, +3, +4, +5 etc., iar anii dinaintea erei noastre sunt numiţi cu 1 mai puţin, pentru a include anul zero, astfel încât anul 1 î.e.n = 0; anul 2 î.e.n = -1; anul 3 î.e.n. = -2 ş.a.m.d. Deci anul 457 î.e.n. va fi, in limbaj matematic, anul - 456 (minus 456). Adunând 456 ani dinainte la cei 27 ani ai erei noastre până la botezul lui Iisus, avem exact 483 de ani, cât cere profeţia. Împlinirea este mai mult decât spectaculoasă.
O importantă dilemă populară este şi aceasta: Cum se face că Iisus avea cam 30 de ani cu ocazia botezului Său din anul 27 „după Christos”? Fiindcă se ştie că anii erei noastre încep cu naşterea Domnului. Realitatea este ca era creştină a fost calculată de Dionisius Exiguus la câteva secole după naşterea lui Christos, şi stabilirea ei conţine o greşeală de calcul, o diferenţă de aproape 5 ani! Toţi cercetătorii recunosc că Irod cel mare, care dorea să ia viaţa Pruncului Iisus, a murit în aprilie anul 4 înainte de Christos. Or Evanghelia relatează că Irod era în viaţă la naşterea lui Iisus (Matei 2).
Pieţele şi gropile (!).... Gropile de aici (în ebraică harut, săpătură) reprezintă canalizările, şanţurile (existau apeducte de lut ars) şi valurile de apărare din jurul cetăţilor. Pieţele şi străzile se numesc la fel în ebraică. Rezidirea cetăţii avea să fie întâmpinată de mari opoziţii, aşa cum am văzut mai sus (Ezra 4, Neemia 1).
Messia va fi exterminat (v.26). Profeţia nu ne spune cine avea să se facă vinovat de această crimă teribilă, dar faptul că în continuare sunt prevăzute dezastrele care urmau să vină peste Ierusalim, sugerează că Iisus avea să fie condamnat la moarte de către mai marii poporului Său (cf. Isaia 53). Acest eveniment avea să se întâmple după cele 62 de săptămâni, adică după perioada care se încheie în anul 27 e.n. Data tradiţională, dar neştiinţifică, este anul 33 e.n. Enciclopedia civilizaţiei romane (Buc. 1982, pag.232, subtitlul Creştinism) indică anul 30 ca fiind anul crucificării lui Iisus, ceea ce este mai aproape de adevăr. Timpul precis este indicat de profeţie în versetul următor: "Şi nu va avea nimic (sau pe nimeni de partea Lui)" - este traducerea unei expresii ebraice care se întâlneşte şi în Ps. 22:11 (vezi si v.16-18).
Poporul unui domn care va veni, va nimici. Aici sunt prevăzute nenorocirile care urmau să vină asupra Templului, a Ierusalimului şi a iudeilor, începând cu generaţia care a fost martoră la manifestările lui Iisus din Nazaret. Distrugerea parţială din anul 70 a fost desăvârşită de romani cu ocazia unei victorii finale în anul 135. După acest timp, atât creştinii bizantini şi apuseni, cât şi perşii şi musulmanii s-au arătat ostili iudeilor şi ostilităţile continuă. Cerul a hotărât ca această stare de război să dureze până la sfârşit (v.26 b). Ideea că un stat evreu ar contrazice profeţia sau ar salva situaţia, nu este fondată. Statul israelian nu este o restaurare a legământului, nu are templu, nici Slava mesianică prezisă. El are aproximativ acelaşi statut ca şi Liberia creată de americani pentru negrii repatriaţi sau ca şi Vaticanul reînfiinţat de Italia fascistă. Spunem aceste cuvinte nu dintr-o ostilitate faţă de Israel (evreii sunt printre cele mai nobile naţiuni şi Dumnezeu nu i-a părăsit în aşa mod încât să nu-i poată reabilita. Dar, din punctul de vedere al statului de popor ales, ei nu mai au această favoare, fiind înaintea lui Dumnezeu ca şi celelalte neamuri. În plus, respingerea lui Iisus din Nazaret ca Messia constituie o cauză a ieşirii lor din legământul special abraamic. Dumnezeu i-a pedepsit pentru a arăta cum va pedepsi şi naţiunile păgâne sau care se pretind creştine, dar îi tratează pe urmaşii lui Christos cu aceleaşi metode ca şi preoţii iudei de pe vremuri. Dumnezeu a pedepsit întâi Ierusalimul. Ca şi pe timpul lui Ieremia şi al lui Daniel, „Babilonul”, biciul lui Dumnezeu, va fi ultimul care va bea paharul acesta (Ier. 25:12-26).
Un legământ cu mulţi (v.27). Textul ebraic nu spune că va face, ci că va întări sau va dovedi puternic (cf. Ps. 12:4), va face să triumfe un „legământ cu mulţi”. Este vorba de un legământ conceput mai de mult şi anunţat, dar care abia acum este confirmat şi îşi dovedeşte puterea (Evrei 9:18-22). Observaţi repetarea expresiei mulţi în legătură cu acest legământ (Is. 52:13-15, 53:10-12, 55:3-6, Mat. 26:27-28, Mat. 20:28).
Pronumele El de la începutul versetului i-a determinat pe mulţi să creadă că subiectul ar fi „domnul care va veni”, pustiitorul din versetul anterior, dar obiectul principal al fiecărui verset din acest pasaj este Messia. În plus, versetele 26 şi 27 sunt paralele, fiecare prezentând în prima parte evenimentul messianic, iar în a doua parte, distrugerile cauzate de romani în consecinţă.
O săptămână. Este vorba de ultima din cele 70 de săptămâni, deoarece până acum au fost prezentate doar primele 7 şi următoarele 62 care duc până la Messia. Ultima săptămână, deci anii 27-34 e.n. trebuiau să fie perioada în care Messia să confirme şi să dovedească temeinicia legământului Lui. Cum însă această săptămână este ultima din cele 70, ea aparţine timpului alocat evreilor (vezi v.24), deci este vorba de confirmarea legământului timp de 7 ani în favoarea poporului iudeu. Acesta este, în mod exact, timpul în care Iisus şi apoi apostolii Lui au predicat şi au făcut minuni aproape exclusiv pentru iudei. Anul 34 este, cu aproximaţia cerută de lipsa unei evidenţe mai simple, anul în care autorităţile de la Ierusalim nu mai tolerează creştinismul şi hotărăsc să-l smulgă din rădăcini, atât în Palestina cât şi în Diaspora. Este momentul condamnării arhidiaconului Ştefan şi al începutului dispersării creştinilor în afara lui Israel (la "neamuri").
Stabilirea datei martiriului lui Ştefan se poate face indirect prin aflarea datei convertirii apostolului Pavel, eveniment petrecut imediat după aceea. Cel mai important reper cronologic este în Fapte 18:12, unde este amintit Galion (Lucius Junius Gallio, fratele lui Seneca), despre care se ştie că a fost consul al provinciei Ahaia în Corint, pe la anul 52 e.n. şi că a îndeplinit acest oficiu timp de un an. Aceste date sunt datorate descoperirii relativ recente a unei inscripţii de la Delfi, în Grecia. Calculând timpul scurs de la convertirea lui Pavel până la vizitarea Corintului (3 ani până la prima vizită la Ierusalim, Gal.1:15-18, plus încă 14 ani până la sinodul apostolic de la Ierusalim, Gal.2:1, Fapte 15:2, şi încă un an până la vizitarea Corintului, Fapte 15:30 până la 18:12) avem circa 18 ani pe care, scăzându-i din 52, obţinem anul 34 e.n. Pentru motive practice, aproximaţia aceasta este suficientă.
Această ultimă săptămână profetică a fost cea mai mare revărsare de har din toată istoria naţiunii israelite. Trei ani şi jumătate în trup omenesc, apoi încă trei ani şi jumătate în Spirit, prin apostolii Săi, Messia a invitat pe poporul Lui, chiar şi după ce Îl lepădaseră. Iisus le-a dat prioritate încă trei ani şi jumătate (Fapte 1:8). Dar păcatul respingerii Duhului Sfânt a fost mai grav decât acela al crucificării lui Iisus. Generaţia care L-a respins pe Messia trebuia să suporte blestemul propriei alegeri (Luca 19:41-44). Aceasta nu înseamnă că asupra naţiunii iudaice de atunci încoace zace un blestem necondiţionat şi că toţi evreii sunt vinovaţi de „uciderea lui Dumnezeu” (Ezra 18:20.31.32). Pe de altă parte, creştinismul istoric şi actual nu este mai puţin vinovat în această privinţă şi zilele lui sunt de asemenea numărate (evrei 10:28-31, Rom. 11:11-24).
La jumătatea săptămânii. Dacă începutul acestui ultim septenal este toamna anului 27, mijlocul lui este în primăvara anului 31 cu ocazia Paştelui... Acceptând să moară pe cruce ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre (v.24), Messia desfiinţa prin aceasta, în mod legal, ceremoniile jertfelor de la Templu, care nu mai puteau păstra nici o semnificaţie educativă. Când marea realitate a venit, umbra ei trebuia să pălească şi să dispară (Mat. 27:50-51, Evrei 9-10). Cei trei ani şi jumătate ai activităţii lui Iisus sunt marcaţi cronologic în Evanghelia după Ioan prin patru ocazii de Paşte la care a participat Iisus (Ioan 2:13.23, Ioan 18:28). Acest al patrulea Paşte, 14 Nisan anul 31, a corespuns în acel an cu data de 27 aprilie a calendarului iulian.
Pe aripa urâciunilor .... pustiitorul (v.27 b). Textul poate fi tradus aici şi ca în Septuaginta: „pe aripa templului va sta urâciunea pustiiri”. Cuvântul urâciune este folosit în Biblie ca termen dispreţuitor pentru un idol şi uneori pentru fapte şi persoane idolatre, pentru lucruri care sunt dezgustătoare înaintea lui Dumnezeu. Pustiirea este acţiunea acelui „domn” din versetul anterior, care a distrus Ierusalimul şi Iudeea. În relatarea lui Luca în comparaţie cu a lui Matei , „urâciunea pustiirii” este pusă în legătură cu asedierea Ierusalimului de către armatele romane (Mat. 24:15. Luca 21:20). Acele "signa" romane, acvilele de aur care erau în acelaşi timp steaguri şi idoli, erau numite de evrei sikkut (scârnăvie). Deşi pustiirea a fost îngăduită de Dumnezeu ca pedeapsă pentru Israel, Dumnezeu va plăti Romei şi tuturor acoliţilor ei pentru toate aceste servicii „divine”, în mod final şi definitiv. Ultima frază ar trebui tradusă astfel: "până când nimicirea completă, pedeapsa hotărâtă va fi turnată asupra pustiitorului". Această vreme a neamurilor, acest timp de pustiire a Ierusalimului se va sfârşi la Revenirea lui Messia (Luca 21:24-27).
Florin Lăiu
profesor I.T.A.- Cernica

Leave a comment and / or appreciate the article!