Acest site s-a nascut din dorinta si dor; dorinta de a fi de folos si dorul dupa oamenii cu care impartasim comuniunea de limba si credinta. Va invit sa treceti dincolo de aceasta prima pagina introductiva si sa descoperiti pe site o seama de materiale pe care vi le punem la dispozitie.

Mittwoch, 11. Juli 2012

„Stă scris!” Între modernism şi tradiţie, Iisus alege Scriptura.

„Stă scris!”

Între modernism şi tradiţie, Iisus alege Scriptura.

Temă de importanţă capitală!
Viaţa veşnică depinde de cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lui Iisus Hristos (Ioan 17,3). Iar cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lui Iisus Hristos nu vine pe altă cale decât prin cercetarea Scripturilor (Ioan 5,39).

Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, declară despre Sine: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (Ioan 14,6).
Această mărturie este valabilă atât în ce priveşte pe Iisus – Cuvântul întrupat, cât şi pe Iisus – Cuvântul scris. Între cele două este o relaţie de identitate.
La fel cum Cuvântul întrupat este Mântuitor desăvârşit şi suficient, tot aşa Cuvântul scris (Biblia) conţine tot ce este necesar pentru mântuire (2 Tim. 3,16-17).
Iisus Hristos a confirmat puterea de nebiruit a Scripturii în lupta cu Satana: „Stă scris” (Matei 4,4). Eficienţa lui „Stă scris” l-a constrâns pe reformatorul Ulrich Zwingli (1484-1531) să concentreze toată forţa acestui adevăr într-o expresie fulminantă: „Sola Scriptura!” Strigătul acesta reaminteşte mărturia solemnă a Cerului: „Dacă va adăuga cineva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în Cartea aceasta; şi dacă scoate cineva ceva din cuvintele acestei proorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii (Apoc. 22,18-19; Deut. 4,2).
Condiţiile mântuirii revelate în Cuvânt nu s-au schimbat cu trecerea timpului.
Pe lângă Cuvânt, Hristos ne-a dat şi Duhul Sfânt, drept călăuză sigură spre El (Ioan 16,13-15).
Diavolul cunoaşte mai bine decât cel mai iluminat sfânt valoarea vitală a Cuvântului. De aceea, a pus la cale o strategie prin care să-l întoarcă pe om de la Cuvântul lui Dumnezeu.
În mod subtil, gnosticismul primelor secole a furişat în creştinism elemente cu totul contrare Cuvântului lui Dumnezeu.
Gnosticismul – „mama” tradiţiei
La sfârşitul sec.I, în Palestina mai întâi şi apoi însoţind creştinismul în expansiunea sa pretutindeni, şi-a făcut apariţia gnosticismul. Trăgându-şi obârşia de la Simon Magul, întemeietorii gnosticismului pretindeau că deţin o cunoştinţă secretă, o „gnoză” primită în taină de la apostoli, pe care n-o poate înţelege un creştin de duzină, ci numai aleşii, iniţiaţii (gnosticos = iniţiat). Curentul îşi ajunge apogeul în secolul II şi, către sfârşitul secolului III, dispare.
Învăţătorii lor, provenind din rândul filozofilor, s-au străduit să realizeze o sinteză atotcuprinzătoare a tuturor religiilor şi filozofiilor, sub sceptrul lui Isus; un ecumenism de sorginte umanistă. În gnosticism se sintetizau:
1. orientalismul (s-au descoperit chiar şi elemente budiste);
2. dualismul persan;
3. misterele eleusine greceşti;
4. misterele egiptene, amestecate cu magia;
5. astrologia babiloniană;
6. filozofia platonică;
7. filozofia stoică;
8. filozofia pitagoreică;
9. cabala iudaică, sistem mistic al semnificaţiei numerelor;
şi peste toate:
10. teologia creştină.
Pentru gnostici, istoria mântuirii era un mit divin, care se regăsea în forme foarte diverse (în funcţie de religia şi cultura fiecăruia)... pe care gnosticul se simţea chemat să le unească într-un tot. Au existat cel puţin cinci şcoli mari gnostice, răspândite în Asia Mică, Grecia şi Africa de Nord. Dacă mulţi doar „filozofau” în loc să creadă, unii (şi nu puţini) au deviat râul creştinismului în practici păgâne şi chiar în desfrâu, închinare lui Satana, magie şi mistere...
Gnosticismul n-a fost o mişcare unită. Fiecare credea altceva, în funcţie de „şcoala” lui.
Dacă ar fi să facem totuşi o prezentare generală, am putea spune că, în general, gnosticii socoteau că Dumnezeul Vechiului Testament este altul decât Cel din Noul Testament. În Vechiul Testament apare Dumnezeul inferior, Yahve al evreilor, care n-a putut să-i salveze pe evrei şi i-a abandonat; în timp ce Dumnezeul Noului Testament, superior, Hristos, opune Evanghelia Sa legii lui Yahve. Gnosticii văd un conflict veşnic între Vechiul Testament şi Noul Testament.
Pentru ei, lumea creată de Yahve este deteriorată, cum este şi El Însuşi. Semnul acestei defecţiuni este materialitatea. Tot ce e material, pentru gnostici este rău. De-aici se naşte şi un conflict permanent, un dualismul: o luptă între omul-suflet şi omul-trup şi, implicit, un conflict între Dumnezeul rău şi Dumnezeul bun. Felul cum rezolvau gnosticii acest conflict, de la asceză extremă şi până la orgii, ţinea de învăţătura proprie fiecărei şcoli.
Punctul culminant al „teologiei mântuirii” era punctul când, nemulţumit fiind de ceea ce a făcut Dumnezeul Vechiului Testament, Dumnezeul suprem trimite un eon primar, şi anume pe Hristos, care, după gnostici, intră (ca un duh necurat) în trupul unui om numit Iisus; şi acesta reuşeşte să rupă conflictul materie-spirit, aducând vestea cea bună că omul va fi eliberat de cămaşa lui de forţă, de trup; şi că, prin gnoză, prin iniţiere (şi nu prin credinţă), va reuşi să-şi întoarcă sufletul înapoi în nemurire, omul fiind o fărâmă de Dumnezeu.
Cele de mai sus ni se par stranii şi fără legătură cu noi... Lucrurile nu stau aşa! Impactul gnosticismului asupra creştinismului pe care-l purtăm noi, contemporanii, este imens şi pervertitor!
Iată ce spune Marele Lexicon Mayer (Mayers Grosses Konversation Lexicon, 1910):
„Numărul aderenţilor gnosticismului a fost atât de mare, încât nu se cunoaşte. Gnosticismul s-a desfăşurat atât de înfloritor, mai ales în sec. II, şi a câştigat atâţia aderenţi, încât, în mod cert, chiar până şi cei mai reprezentativi părinţi bisericeşti datorează gnosticismului multe doctrine împrumutate de la ei.... Filozofia platonico-stoică se bucură în continuare de aceeaşi autoritate, de data aceasta în speculaţiile şi dogmatica Părinţilor bisericii, iar formele ’cultului misterelor’ continuă să înveşmânteze practicile şi sacramentele Bisericii...”

Victoria postumă a gnosticismului
La Grande Enciclopedie Larousse (1874) afirmă:
„În tradiţia creştină există o ramură gnostică, ce şi-a dobândit legitimitatea”, adică a fost adoptată oficial de creştinism!
Iată câteva fragmente din părinţii bisericeşti:
Origene din Alexandria (200-250), în prefaţa cărţii „De principiis”: „Adevărul nu poate fi definit decât prin tradiţia bisericească şi cea apostolică”. Deşi învăţătura lui a fost declarată eretică, ea a fost totuşi acceptată cu trecerea timpului.
Tertullian (c. 200), în „Prescripţii contra ereticilor”, 14, 19, afirmă: „Scripturile nu sunt de ajuns pentru a lupta cu ereticii”. Iar în „De corona”, capitolele 3 şi 4, Tertullian comentează: „Să ne punem întrebarea dacă tradiţia ar trebui admisă. Desigur că nu, dacă în biserică n-ar exista nici o practică întemeiată doar pe tradiţie şi fără vreun document scris. Ca să vă lămuresc pe scurt, vreau să încep cu botezul. Când noi suntem gata să intrăm în apă, cu puţin timp înainte mărturisim solemn că ne lepădăm de diavolul şi de slava lui. Pe acest temei suntem cufundaţi de trei ori. Astfel, noi facem legământul mai amplu decât ne-a indicat Domnul să-l săvârşim în Evanghelii. Apoi, când suntem scoşi din apă, ca nişte copii nou-născuţi, gustăm mai întâi un amestec de lapte cu miere şi ne reţinem timp de o săptămână de la a ne mai îmbăia.”
Găsiţi aşa ceva în Evanghelie?
În acelaşi fragment, Tertullian afirmă că postul şi îngenuncherea se interziceau atunci când aveai ziua de naştere, ca şi în perioada dintre Paşte şi Rusalii; că ei făceau daruri pentru morţi, ca la aniversări; că, în faţa pâinii şi vinului împărtăşaniei, ei făceau plecăciune specială; că, atunci când aprindeau lumânarea sau când se încălţau, făceau semnul crucii pe frunte... „Şi dacă pentru acestea, ca şi pentru alte reguli, insistaţi să aveţi o confirmare pozitivă a Scripturii, nu veţi găsi nici una. Doar tradiţia va fi arătată ca sursă a lor; obiceiul – calea lor de impunere; iar credinţa – mijlocul lor de primire.”
Chiril din Ierusalim (c. 350), în Catehismul său, VI, 29, vorbeşte despre unele doctrine tainice: „Aceste mistere, biserica n-are voie să le explice păgânilor; şi chiar în faţa începătorilor, nu vorbim limpede despre mistere.”
Vasile cel Mare (c. 350): „Din dogmele şi învăţăturile păstrate în biserică, unele au fost transmise în cadrul unui mister prin tradiţie orală apostolică. Taina ascunsă, misterul care există dincolo de Biblie, noi l-am cinstit prin tăcere.”
Ambrosius (c. 350) declară: „Dacă am vorbi despre mistere celor încă neiniţiaţi, am fi nişte trădători ai misterelor”. Iată că în 350 deja există oficial misterul – taina – în învăţătura „ortodoxă”.
La Conciliul de la Sirmium, (c. 350), tradiţia este impusă de a fi norma de bază, sub ameninţarea pedepsei!
Fotie (citat în „Părinţii nicenieni”) redă pe Euloghie, patriarhul Alexandriei (c. 600):
„Din învăţăturile transmise în biserică, unele se numesc Dogmata (doctrine), iar altele Kerugmata (predicare). Primele (Dogmata) sunt date pe ascuns şi cu prudenţă, adesea chiar înconjurate de întuneric, astfel ca lucrările sfinte să nu fie la îndemâna profanilor, ca mărgăritarele înaintea porcilor. Celelalte, Kerugmata, adică predicarea, dimpotrivă, sunt propovăduite deschis. Noi nu ne mulţumim doar cu ceea ce ne învaţă Evanghelia, ci, atât înainte, cât şi după, adăugăm şi alte cuvinte de mare importanţă pe care le luăm dintr-o învăţătură nescrisă. Noi binecuvântăm apa botezului şi untdelemnul sfinţit. În virtutea cărei autorităţi procedăm noi astfel? Nu oare pe temeiul acelei tradiţii tăcute şi mis-tice, pe care părinţii noştri au păstrat-o ascuns, la adăpost de părerile indiscrete? Înalta demnitate a misterelor este mai bine păstrată în tăcere. Apostolii şi părinţii au păstrat de la început demnitatea impunătoare a misterelor, în respect şi în tăcere, căci în ceea ce e descoperit oamenilor de rând nu mai e un mister. Astfel, cunoaşterea dogmelor noastre nu poate să mai fie desconsiderată de gloata credincioşilor.”

„Să fie... tradiţie”
„Vigilanţiu din Galia (362 d.Hr.) se jeluia că cultul a degenerat din ce în ce mai mult prin practica cea nouă şi şi-a pierdut astfel curăţenia lui.” Badea Cireşeanu, Tezaurul liturgic, vol I, 1910.
„Nenumărate sunt chipurile în care obiceiurile păgâneşti au furat straie bisericeşti pentru a fi luate drept altceva decât ceea ce sunt într-adevăr...” Valentin Zaharia, episcopul Oradiei, în Buruieni crescute la umbra Bisericii, 1955, pag. 39.
Împăratul Iulian Apostatul (361-363) le reproşa creştinilor: „Din păcate, voi, creştinii, nu rămâneţi la învăţătura apostolilor... Cine poate găsi o listă exactă a inovaţiilor voastre adăugate, a introducerii multor moaşte ale celor morţi foarte de curând ca obiect de închinare... Aţi umplut toate locurile cu morminte şi cu monumente.” Walter Kaufmann, Religiile în patru dimensiuni, pag. 147
„În primele trei secole nu se cunosc sărbători ale Sfintei Fecioare.” I. Mihălcescu, Istoria bisericească universală, vol. I, Bucureşti, 1975, pag. 166
„În jumătatea a doua a secolului IV se iviră şi sectele ce se întreceau în onorarea îngerilor, Mariei şi sfinţilor; de la 373 a început secta Coliridiensis în Arabia, care era compusă mai mult din femei şi dădeau ca adoraţiune fecioarei Maria închinare dumnezeiască şi aduceau ca jertfă o plăcintă (colivis) precum păgânii aduceau odinioară astfel de jertfă zeiţei Ceres.” Dr. C.Chiricescu, Istoria dogmelor, Curs litografiat, 1904, pag. 163.
„Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului a fost serbată din secolul V în Siria, iar de la sfârşitul secolului al VI-lea a devenit generală şi obligatorie prin dispoziţiile împăratului Mauriciu (c. 600).” I.Mihălcescu, Istoria bisericească universală, vol. I, 1975, p.320.
„Arnobiu din Sica, Africanul (sec. IV)... combate fumegaţiunile de tămâie din cultul păgân, probabil că nu cunoştea nici un fel de tămâiere în biserica creştină. Acestea toate făcură pe mulţi învăţaţi să se îndoiască de existenţa tămâierilor în cele dintâi trei secole...” Badea Cireşeanu, Tezaurul liturgic, vol. II, Bucureşti 1911, cu aprobarea Sf. Sinod, pag. 407.
Chiril din Alexandria: „Deci e păcat şi întinăciune a stărui în slujirea în ’umbre’ (ritualuri vechi testamentale) şi a se aduce lui Dumnezeu fie grăsime, fie tămâie, după ce s-a arătat Hristos”, în Scrieri, partea I, de pr. dr. Dumitru Stăniloaie, 1991, pag. 356.
Ieronim de Betleem (c. 400) protestează: „Orice tradiţie care nu există în Scriptură este vrednică de dispreţuit şi vrednică de lepădat. Cei care susţin o anumită tradiţie apostolică, lipsită însă de autoritatea Bibliei, se află sub sabia mâniei lui Dumnezeu.”
Abelard (cca 1100), călugăr catolic, în Sic et non („Da şi nu”), enumeră aproximativ 150 de contradicţii grosolane în cadrul tradiţiei drept-credincioase.
Toma d’Aquino (1225-1274), în Summa Theologiae, scria: „Tradiţia ar trebui să fie luată doar probabilă, şi nu ca regulă, şi de fiecare dată cu discernământ.”
La Conciliul de la Trent (1545-1563), se pune capăt discuţiilor. În mod solemn se declară că, dacă ar fi să comparăm Biblia şi tradiţia, pe primul loc trebuie pusă tradiţia drept criteriu unic, iar Biblia trebuie subordonată ei.
„Atât Scriptura, cât şi tradiţia sunt numite ’regula de credinţă cea de departe’, deoarece catolicii nu îşi bazează credinţa în mod direct pe aceste surse. Pentru ei, ’regula de credinţă cea apropiată’ este Biserica cea Una, Sfântă, Catolică şi Apostolească, singura care a primit de la Dumnezeu autoritatea să interpreteze infailibil doctrinele pe care El le-a descoperit fie în Scriptură, fie în tradiţie”. John Laux, în Curs de Religie pentru Liceele Catolice, 1936, N.Y., p.1, pag. 50-51.
„Creştinismul bizantin de după anul 300 prezintă adesea alunecări în diverse forme de idolatrie sau de superstiţii excentrice ce nu sunt decât reînvieri ale păgânismului în stilul vieţii religioase creştine.” Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, ed. 1997, vol. II, pag. 191. Comentariul lui O. Drimba pune în discuţie şi alte obiceiuri ciudate: la botezarea unora erau chemate icoanele să fie naşi, alte dăţi erau oameni. Călugării răzuiau din partea lemnoasă a icoanelor câteva firimituri, ca să le bage în cuminecătură, socotind că este ceva mistic, o putere nemaipomenită, dacă o bucăţică din ele ajunge să fie asimilată de om.
„În anul 376 se introduce cultul sfinţilor, în jurul anului 400 rugăciunea pentru morţi, în anul 688 cultul crucii, 688 cultul relicvelor, în 688 cultul icoanelor...” General Petre Stavrescu, Suprema Iubire (prefaţată de Gala Galaction), pag. 176.
Iar la pag. 168, autorul enumeră 22 de slujbe religioase oficiale ale Bisericii istorice, după care-şi pune întrebarea:
„Oare săvârşit-a Iisus alte acţiuni sacre decât botezul, binecuvântarea nunţii şi sfânta cină? Deci avem în religia noastră, adoptate din păgânismul orfeic, toate magiile şi toate superstiţiile vrăjitoreşti”, şi apoi conchide: „Ortodoxia noastră nu este adevăratul creştinism, ci un creştinism alterat, alterat de către chiar clerul său.” General Petre Stavrescu, Suprema Iubire, pag. 16.

Literatura religioasă românească despre
„Cum se naşte o datină”
„Urmând interzicerea din Decalog, creştinii din primele două secole nu şi-au făcut imagini... Abia spre sfârşitul secolului al VI-lea şi în cursul secolului al VII-lea imaginile devin obiect de devoţiune şi de cult în biserici şi în locuinţe.” Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, 1988, vol. III, pag. 66.
„La creştinii primi, icoanele religioase se amintesc la începutul seco-lului III. În tot decursul acestui secol întrebuinţarea lor e rară şi nu prea bine văzută Eusebiu din Cezareea consideră întrebuinţarea icoanelor ca un obicei păgânesc. Sf. Ioan Gură de aur şi Augustin nu prea se învoiesc cu acest obicei. Epifaniu era un contrar hotărât şi înfocat contra icoanelor.” Dr. C.Chiricescu, Istoria dogmelor, Curs litografiat, 1904, pag. 181.
„Irineu, Epifanie şi Augustin mustră pe eretici şi pe gnostici că aceştia se închinau icoanelor.” Badea Cireşeanu, Tezaur liturgic, vol. II, 1911, pag. 199.
„În ultima persecuţie (sub Diocleţian), fură dărâmate multe biserici... Dar între obiectele din lăuntru lor nu figurează nicidecum icoane ori pictură bisericească”. Badea Cireşeanu, Tezaur liturgic, vol. II, 1911, pag. 94.
„În sec. IV apar pentru prima dată în biserica creştină reprezentările murale sau picturale, reprezentările pe pânză sau pe lemn. Sunt primele forme, ale ceea ce mai târziu vor constitui icoanele. Călugări din Egipt, Siria şi Sinai, care au introdus aceste forme, le socoteau ca un intermediar între ei şi Dumnezeu. Treptat, aceste reprezentări capătă o funcţie mistică, tainică, misterioasă”. Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, ed. 1997, vol. II, pag. 192-193.
„Un sinod ţinut în Spania la Elvira (Illiberis) în 306 decretă, în canonul 36, să nu se vază pe murii bisericilor icoane. Şi chiar Euseviu din Cesaria, istoricul bisericesc contemporan mai tânăr cu sus zisul sinod, a fost unul din bărbaţii care considerau icoanele religioase ca pe o datină păgână.” Eusebiu Popovici, Istoria bisericească universală şi statistica bisericească, vol. II, Mânăstirea Cernica, 1926, pag. 222.
„În secolul IV însă călugării din Egipt, Siria şi Peninsula Sinai încep să picteze pe lemn imagini sacre în credinţa că aceste icoane pot acţiona ca un fel intermediar... Cu timpul, poporul crezu că anumite icoane sunt înzestrate cu puteri miraculoase... încât în sec. VII, icoanele deveniseră de mult obiecte de adoraţie fanatică, ceea ce se asemăna mult cu practicile păgâne.” Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, 1987, vol. II, pag. 192
Augustin (c. 400): „Astfel, nu este îngăduit creştinului a aşeza în biserică imaginea lui Dumnezeu cel nevăzut, ci mai mult în inimă unde este în adevăr templul lui Dumnezeu.” Citat în Badea Cireşeanu, Tezaur liturgic, vol. II, 1911, pag. 227.
Chiril din Alexandria: „Socotesc pe drept cuvânt că se abat de la tot sfatul bun cei ce, depărtându-se de la slujirea lui Dumnezeu, slujesc zidirii în locul Ziditorului; sau coborând la o rătăcire încă şi mai ruşinoasă, se închină la lucrul mâinilor lor.” Pr. dr. D. Stăniloaie, Sf. Chiril din Alexandria, 1991, p. 186.
N-are importanţă cât de numeroşi sau de plini de Duhul Sfânt au fost părinţii care, vreme de secole, au osândit practica închinării la icoane. Nici faptul că, timp de 118 ani (725-842), biserica creştină a trecut prin convulsii şi seisme care au răsturnat în mod repetat decizii sinodale luate în Numele lui Hristos. Pe pământ, firescul este totdeauna mai popular decât duhovnicescul, iar timpul şi entropia trag irezistibil în favoarea firescului.
Fapt e că întotdeauna cel care câştigă disputa ecleziastică, indiferent de poziţia pe care o susţine (bună/rea), este considerat de posteritate ca realizatorul voii lui Dumnezeu. Obişnuinţa, o dată instaurată victorios, devine... Sfântă Tradiţie.

Tradiţia care desparte
Oare de ce au apărut, de timpuriu, două ramuri în creştinism: ortodoxia şi catolicismul? Doar datorită datinilor diferite, căci Biblia era aceeaşi la ambele!
Datina (praxul) diferită a serbării Paştelui a condus la afurisenii reciproce ruşinoase: „Iute a fost cearta asupra sărbătorii Paştelui la finele sec. II, între Victor, episcopul Romei (202), şi Policrat, episcopul Efesului. Fiecare dintre ei convocând câte un sinod local pentru sprijinirea praxului moştenit, au terminat excomunicând Victor pe Policrat cu asiaticii lui, iar acesta (Policrat) pe Victor cu toţi părtaşii săi, răspândindu-se şi epistole sinodale cu aceste hotărâri”. Badea Cireşeanu, Tezaurul liturgic, vol. III, Bucureşti 1912, cu aprobarea Sf. Sinod, pag. 257.
Duhul Sfânt nu poate conduce Biserica pe căi contradictorii, ci numai într-un fel unitar. Atunci: care tradiţie este adevărată?
- Închinare numai la icoane – sau şi la statui?
- Preoţi căsătoriţi – sau numai celibatari?
- Iad fără purgatoriu – sau şi iad, şi purgatoriu?
- Botez prin scufundare – sau prin turnare, stropire?
- Îngropare cu pomană – sau fără pomană?
- Împărtăşanie cu pâine dospită – sau doar ostie nedospită?
- Împărtăşanie şi cu vin – sau fără vin?
- Duhul purcede doar de la Tatăl – sau şi „Filioque”?
- Fecioara Maria: cu sau fără Imaculata concepţie?
- Cu sau fără Primat papei?
Când oamenii dau la o parte Autoritatea Cuvântului, atunci încep să se certe pe autoritatea omenească: cine să fie mai mare. De aceea istoria creştinismului consemnează cronica luptei pentru supremaţie.
„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni” (Matei 6,24). Între cele două autorităţi – Cuvântul sau datina; Hristos sau oamenii – trebuie să alegi una. De partea cui vei sta?
Material realizat în colaborare cu prof. Dezideriu Faluvegi.


Leave a comment and / or appreciate the article!





CLICK HERE
http://www.radio-elshaday.de/

CLICK HERE :» http://www.radio-megapower.de/

CLICK HERE :» http://christliche-radiosender.blogspot.com/

CLICK HERE :» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/


Posted by: *DJ_DANY* ( ADMIN )

Keine Kommentare:

Kommentar veröffentlichen