trei ori ºi îndatã dupã aceea vasul a fost ridicat iarãºi la cer."Prin aceasta putem înþelege cum lucreazã planul lui Dumnezeu pentru a pune în miºcare maºinãria prin care voia Lui sã poatã fi împlinitã
{SJ 285}
pe pãmânt aºa cum este în cer. Petru încã nu le predicase neamurilor Evanghelia. Mulþi dintre ei ascultaserã cu interes adevãrurile pe care le învãþa el, dar zidul de despãrþire dintre ei, pe care moartea Domnului Hristos îl dãrâmase, încã mai exista în mintea apostolilor, iar ei excludeau neamurile de la privilegiile Evangheliei. Evreii greci primiserã lucrarea apostolilor ºi mulþi dintre ei rãspunseserã acelor eforturi îmbrãþiºând credinþa lui Isus, dar convertirea lui Corneliu avea sã fie prima de importanþã printre neamuri.
Prin viziunea cu faþa de masã ºi conþinutul ei, coborâte din cer, Petru avea sã fie eliberat de prejudecãþile lui împotriva neamurilor ºi avea sã înþeleagã faptul cã prin Hristos naþiunile pãgâne erau fãcute pãrtaºe la binecuvântãrile ºi privilegiile evreilor ºi trebuia aºadar sã beneficieze de ele în mod egal. Unii au interpretat cã aceastã viziune semnificã faptul cã Dumnezeu a îndepãrtat interdicþia folosirii cãrnii animalelor pe care le declarase necurate mai înainte; ºi, de aceea, carnea de porc ar fi bunã de mâncat. Aceasta este o interpretare foarte îngustã ºi cu totul eronatã, contrazisã clar în raportul biblic al viziunii ºi al consecinþelor ei.
Viziunea despre tot felul de dobitoace pe care le conþinea faþa de masã ºi din care i s-a poruncit lui Petru sã taie ºi sã mãnânce, fiind asigurat cã ceea ce a curãþit Dumnezeu el n-ar trebui sã numeascã spurcat sau necurat, a fost o simplã ilustraþie pentru a i se arãta adevãrata poziþie a neamurilor; ºi anume cã, prin moartea Domnului Hristos, ele au fost fãcute împreunã moºtenitoare cu Israelul lui Dumnezeu. Aceasta i-a transmis lui Petru atât mustrare, cât ºi învãþãturã. Pânã atunci, lucrarea lui se limitase în întregime la evrei. El privise neamurile ca fiind necurate ºi excluse de la fãgãduinþa lui
{SJ 286}
Dumnezeu. Mintea lui a fost acum condusã sã priceapã cã planul lui Dumnezeu cuprinde întreaga lume.
Chiar în timp ce Petru cugeta la viziune, aceasta i-a fost explicatã. "Pe când Petru nu ºtia ce sã creadã despre înþelesul vedeniei pe care o avusese, iatã cã oamenii trimiºi de Corneliu, întrebând de casa lui Simon, au stat la poartã ºi au întrebat cu glas tare dacã Simon, zis ºi Petru, gãzduieºte acolo. ªi, pe când se gândea Petru la vedenia aceea, Duhul i-a zis: 'Iatã cã te cautã trei oameni; scoalã-te, pogoarã-te ºi du-te cu ei fãrã ºovãire, cãci Eu i-am trimis.'"
Aceasta a fost o poruncã stânjenitoare pentru Petru, dar n-a îndrãznit sã acþioneze potrivit cu propriile-i simþãminte, de aceea a coborât din camera lui ºi i-a primit pe solii trimiºi la el de Corneliu. Ei i-au comunicat apostolului însãrcinarea lor neobiºnuitã ºi, conform instrucþiunilor primite de la Dumnezeu, el a cãzut imediat de acord sã plece cu ei în dimineaþa urmãtoare. În seara aceea i-a tratat în mod curtenitor, iar dimineaþa a pornit cu ei spre Cezarea, fiind însoþit de ºase fraþi de-ai lui, care aveau sã fie martori la tot ce avea sã spunã ºi sã facã el în timp ce vizita neamurile; deoarece Petru ºtia cã va fi tras la rãspundere pentru o astfel de opoziþie directã faþã de credinþa ºi învãþãturile iudaice.
Cãlãtoria a durat aproape douã zile ºi Corneliu a avut fericitul privilegiu de a deschide uºa unui slujitor al Evangheliei care, potrivit cu asigurarea lui Dumnezeu, avea sã-i înveþe pe el ºi pe cei din casa lui cum puteau fi mântuiþi. În timp ce solii fuseserã plecaþi în misiunea lor, sutaºul a adunat cât de multe rude a reuºit, ca ºi ele sã poatã învãþa adevãrul. Când
{SJ 287}
a sosit Petru, o mare grupã se afla laolaltã, aºteptând cu nerãbdare sã-i asculte cuvintele.
Vizita la Corneliu
Când Petru a intrat în casa lui Corneliu, acesta nu l-a salutat ca pe un musafir obiºnuit, ci ca pe unul onorat de cer ºi trimis la el de Dumnezeu. Este un obicei oriental de a face plecãciune înaintea unui prinþ sau altui demnitar înalt, iar pentru copii, de a se pleca înaintea pãrinþilor lor care sunt onoraþi cu poziþii de încredere. Corneliu, însã, plin de veneraþie pentru apostolul delegat de Dumnezeu, i-a cãzut la picioare ºi i s-a închinat. Petru s-a dat înapoi cu groazã din faþa faptei sutaºului ºi l-a ridicat în picioare spunând: "Scoalã-te, ºi eu sunt om!" Apoi a început sã converseze cu el într-un mod familiar, pentru a-i îndepãrta sentimentul de teamã amestecat cu uimire ºi respect exagerat, cu care îl privea sutaºul.
Dacã Petru ar fi fost învestit cu autoritatea ºi poziþia pe care i-a acordat-o biserica romano-catolicã, el ar fi încurajat mai degrabã veneraþia lui Corneliu, decât s-o împiedice. Aºa numiþii succesori ai lui Petru cer ca împãraþii sã se plece la picioarele lor, dar Petru însuºi s-a considerat a fi doar un om supus greºelilor ºi cãderilor.
Petru a vorbit cu Corneliu ºi cu cei adunaþi în casa lui cu privire la obiceiul evreilor: cã se considera împotriva legii ca ei sã aibã relaþii de prietenie cu neamurile, aceasta implicând profanare ceremonialã. Acest lucru nu era interzis de Legea lui Dumnezeu, dar tradiþia oamenilor fãcuse din el un obicei obligatoriu. Petru a zis: "ªtiþi cã nu este îngãduit de lege unui evreu sã se însoþeascã împreunã cu unul de alt neam sau sã vinã la el, dar Dumnezeu mi-a arãtat sã nu numesc pe nici un om
{SJ 288}
spurcat sau necurat. De aceea am venit fãrã cârtire când m-aþi chemat; vã întreb dar, cu ce gând aþi trimis dupã mine?"
Dupã aceea, Corneliu ºi-a relatat experienþa ºi cuvintele îngerului care i se arãtase în viziune. În încheiere a spus: "'Am trimes îndatã la tine ºi bine ai fãcut cã ai venit. Acum dar, toþi suntem aici înaintea lui Dumnezeu, ca sã ascultãm tot ce þi-a poruncit Domnul sã ne spui.' Atunci Petru a început sã vorbeascã ºi a zis: 'În adevãr, vãd cã Dumnezeu nu este pãrtinitor, ci cã în orice neam, cine se teme de El ºi lucreazã neprihãnire este primit de El.'" Deºi Dumnezeu îi favorizase pe evrei faþã de toate celelalte popoare, totuºi, dacã ei respingeau lumina ºi nu trãiau în conformitate cu credinþa lor, nu erau mai înãlþaþi în ochii Lui decât celelalte naþiuni. Aceia dintre neamuri care, ca ºi Corneliu, se temeau de Dumnezeu ºi lucrau neprihãnire, trãind lumina pe care o aveau, erau priviþi cu bunãvoinþã de Dumnezeu, iar slujirea lor sincerã era primitã.
Credinþa ºi neprihãnirea lui Corneliu însã, nu puteau fi desãvârºite fãrã o cunoaºtere a lui Hristos; de aceea Dumnezeu i-a trimis acea luminã ºi cunoaºtere pentru dezvoltarea în continuare a caracterului lui neprihãnit. Mulþi refuzã sã primeascã lumina pe care le-o trimite providenþa lui Dumnezeu ºi, ca o scuzã pentru cã fac astfel, citeazã cuvintele spuse de Petru lui Corneliu ºi prietenilor lui: "Ci cã în orice neam, cine se teme de El ºi lucreazã neprihãnire este primit de El." Ei susþin cã nu conteazã ceea ce crede omul atâta timp cât faptele lui sunt bune. Este greºit; credinþa trebuie unitã cu faptele. Oamenii trebuie sã înainteze odatã cu lumina care le este datã. Dacã Dumnezeu îi aduce în legãturã cu slujitorii Lui care au primit un adevãr
{SJ 289}
nou, confirmat de Cuvântul lui Dumnezeu, ei ar trebui sã primeascã acest adevãr cu bucurie. Adevãrul merge înainte. Adevãrul merge în sus. Pe de altã parte, aceia care pretind cã doar credinþa lor îi va mântui se încred într-o funie de nisip, deoarece credinþa este întãritã ºi fãcutã desãvârºitã numai prin fapte.
Neamurile primesc Duhul Sfânt
Petru L-a predicat pe Isus acelei grupe de ascultãtori atenþi: viaþa Sa, lucrarea, minunile, trãdarea, rãstignirea, învierea ºi înãlþarea Lui, precum ºi lucrarea Sa în cer, ca Reprezentant ºi Avocat al omului, de a pleda în favoarea pãcãtosului. În timp ce apostolul vorbea, inima i s-a înflãcãrat de Spiritul adevãrului lui Dumnezeu pe care-l prezenta oamenilor. Ascultãtorii lui erau încântaþi de doctrina pe care o auzeau, întrucât inimile le fuseserã pregãtite ca sã primeascã adevãrul. Apostolul a fost întrerupt de coborârea Duhului Sfânt, în acelaºi fel în care Se manifestase în ziua Cincizecimii. "Toþi credincioºii tãiaþi împrejur, care veniserã cu Petru, au rãmas uimiþi când au vãzut cã darul Duhului Sfânt s-a vãrsat ºi peste neamuri. Cãci îi auzeau vorbind în limbi ºi mãrturisind pe Dumnezeu. Atunci Petru a zis: 'Se poate opri apa ca sã nu fie botezaþi aceºtia, care au primit Duhul Sfânt ca ºi noi?' ªi a poruncit sã fie botezaþi în Numele Domnului Isus Hristos. Atunci l-au rugat sã mai rãmânã câteva zile la ei."
Coborârea Duhului Sfânt peste neamuri nu era un echivalent pentru botez. Paºii necesari în convertire, în toate cazurile, sunt: credinþa, pocãinþa ºi botezul. În felul acesta, adevãrata bisericã creºtinã este unitã într-un singur Domn, o credinþã ºi un botez. Diferitele temperamente sunt transformate de harul sfinþitor ºi aceleaºi principii înnobilatoare conduc vieþile tuturor. Petru a cedat rugãminþilor celor credincioºi dintre neamuri
{SJ 290}
ºi a rãmas cu ei un timp, predicându-L pe Isus tuturor neamurilor de prin împrejurimi.
Când fraþii din Iudea au auzit cã Petru le-a predicat neamurilor, s-a întâlnit cu ei ºi a mâncat cu ei în casele lor, au fost foarte surprinºi ºi jigniþi de asemenea acþiuni ciudate din partea lui. Ei se temeau cã, dacã Petru mergea pe calea aceasta, care lor le pãrea încumetare, ea avea sã-i contrazicã propriile învãþãturi. De îndatã ce Petru s-a întors, l-au întâmpinat cu criticã severã, zicând: "Ai intrat în casã la niºte oameni netãiaþi împrejur ºi ai mâncat cu ei."
Viziunea Bisericii mãrite
Atunci Petru le-a pus înainte, în mod sincer, întreaga situaþie. Le-a povestit experienþa cu privire la viziune ºi le-a explicat cã aceasta i-a atras atenþia sã nu mai þinã la deosebirile ceremoniale ale circumciziunii, nici sã nu mai priveascã neamurile ca fiind necurate, deoarece Dumnezeu nu face deosebire între persoane. Petru i-a informat despre porunca lui Dumnezeu de a merge la neamuri, despre sosirea solilor, despre cãlãtoria lui la Cezarea ºi întâlnirea cu Corneliu ºi grupa strânsã în casa lui. Fraþii lui ºi-au dat seama cã el fusese precaut prin faptul cã, deºi Dumnezeu i-a poruncit sã meargã la casa unuia dintre neamuri, a luat cu el ºase dintre ucenicii prezenþi atunci, ca martori a tot ceea ce el va spune sau va face acolo. Petru a povestit esenþa întrevederii sale cu Corneliu, în care acesta i-a istorisit despre viziunea lui, prin care fusese instruit sã trimitã soli la Iope sã-l aducã pe Petru, ca sã-i spunã cuvinte prin care el ºi casa lui sã poatã fi mântuiþi.
El a relatat evenimentele primei lui întâlniri cu neamurile, spunând: "ªi, cum am început sã vorbesc, Duhul Sfânt s-a pogorât peste ei ca ºi peste noi la început.
{SJ 291}
ªi mi-am adus aminte de vorba Domnului cum a zis: 'Ioan a botezat cu apã, dar voi veþi fi botezaþi cu Duhul Sfânt.' Deci, dacã Dumnezeu le-a dat acelaºi dar ca ºi nouã, care am crezut în Domnul Isus Hristos, cine eram eu sã mã împotrivesc lui Dumnezeu?"
Dupã ce au auzit acest raport, ucenicii au fost aduºi la tãcere, fiind convinºi cã Petru lucrase pentru îndeplinirea planului lui Dumnezeu ºi cã vechile lor prejudecãþi ºi exclusivismul lor trebuiau distruse complet de Evanghelia lui Hristos. "Dupã ce au auzit aceste lucruri, s-au potolit, au slãvit pe Dumnezeu ºi au zis: 'Dumnezeu a dat deci ºi neamurilor pocãinþã, ca sã aibã viaþa."
{SJ 292}
Cap. 40 - Petru eliberat din închisoare
Irod era un pretins prozelit al credinþei iudaice ºi, în aparenþã, foarte zelos în a pãstrarea ceremoniilor legii. El guverna Iudea ºi era supus împãratului roman Claudius; mai era ºi tetrarh al Galileii. Irod era nerãbdãtor sã intre în graþiile evreilor, sperând sã-ºi asigure în felul acesta poziþia ºi onorurile. De aceea, a continuat sã îndeplineascã dorinþele evreilor, persecutând biserica lui Hristos. ªi-a început lucrarea jefuindu-i pe credincioºi de casele ºi bunurile lor; apoi a început sã-i închidã pe conducãtori. L-a prins pe Iacov, l-a aruncat în închisoare ºi a trimis un cãlãu ca sã-l ucidã cu sabia, la fel cum fãcuse celãlalt Irod cu profetul Ioan. Vãzând cã faptele lui plãceau evreilor, el a devenit apoi ºi mai îndrãzneþ ºi l-a închis pe Petru. Aceste cruzimi erau sãvârºite în timpul ocaziei sacre a Paºtelui.
Poporul a primit cu bucurie fapta lui Irod, de a-l ucide pe Iacov, deºi unii au fost nemulþumiþi de felul tainic în care fusese îndeplinitã aceasta, susþinând cã o execuþie publicã ar fi avut un efect mai puternic de a-i intimida pe toþi credincioºii ºi simpatizanþii. De aceea, Irod l-a þinut pe Petru sub arest, cu scopul de a-i satisface pe evrei
{SJ 293}
printr-un spectacol public al morþii sale. Dar i s-a sugerat cã n-ar fi o cale sigurã sã-l scoatã afarã pe bãtrânul apostol pentru execuþie, în faþa tuturor oamenilor adunaþi la Ierusalim pentru Paºte. Se temeau cã persoana lui venerabilã le-ar putea stârni mila ºi respectul; ºi se mai temeau ca nu cumva el sã facã unul din acele apeluri pline de putere care adesea îi treziserã pe oameni sã investigheze viaþa ºi caracterul lui Isus Hristos ºi pe care, cu toate ºiretlicurile lor, nu erau în stare sã le contrazicã. Evreii presimþeau cã, în cazul acesta, oamenii vor cere eliberarea lui Petru din mâna împãratului.
În timp ce execuþia lui Petru a fost amânatã, sub diferite pretexte, pânã dupã Paºte, biserica lui Hristos a avut timp pentru cercetare profundã a inimii ºi pentru rugãciuni fierbinþi. Cereri stãruitoare erau amestecate cu lacrimi ºi post. Ei s-au rugat fãrã încetare pentru Petru; simþeau cã lucrarea creºtinã nu se putea lipsi de el ºi cã ajunseserã la un punct în care, fãrã ajutorul special al lui Dumnezeu, biserica lui Hristos s-ar stinge.
Ziua execuþiei lui Petru a fost în sfârºit stabilitã, dar rugãciunile credincioºilor continuau sã se înalþe spre cer. În timp ce toatã energia ºi mila le erau angajate în apeluri fierbinþi, îngerii lui Dumnezeu îl pãzeau pe apostolul închis. Nevoia cea mai mare a omului este ocazia lui Dumnezeu. Petru a fost aºezat între doi soldaþi ºi legat cu lanþuri de câte un braþ al fiecãruia din ei. Prin urmare nu putea sã se miºte fãrã ca ei sã ºtie. Porþile închisorii au fost bine închise ºi o gardã puternicã a fost pusã înaintea lor. Astfel a fost tãiatã orice ºansã de scãpare sau fugã, prin mijloace omeneºti.
Apostolul nu era intimidat de situaþia lui. De la reabilitarea lui, în urma lepãdãrii de Hristos,
{SJ 294}
înfruntase primejdia fãrã ºovãialã ºi manifestase un curaj ºi o cutezanþã nobilã în predicarea Mântuitorului rãstignit, înviat ºi înãlþat. El credea cã sosise timpul sã-ºi dea viaþa de dragul lui Hristos.
În noaptea dinaintea zilei stabilite pentru execuþie, Petru, legat cu lanþuri, dormea între cei doi soldaþi, ca de obicei. Irod, amintindu-ºi de fuga lui Petru ºi Ioan din temniþa în care fuseserã închiºi din cauza credinþei, a dublat mãsurile de precauþie cu aceastã ocazie. Pentru a fi mai vigilenþi, soldaþii de gardã au fost fãcuþi rãspunzãtori pentru pãzirea sigurã a arestatului. El era legat, aºa cum s-a descris, într-o celulã de piatrã masivã ale cãrei uºi erau întãrite ºi zãvorâte. ªaisprezece oameni au fost însãrcinaþi sã pãzeascã aceastã celulã, fãcând de gardã câte patru ºi schimbându-se la intervale regulate. Dar lacãtele, gratiile ºi garda romanã, care îi tãiau prizonierului orice posibilitate de ajutor omenesc, nu aveau decât sã facã ºi mai deplin triumful lui Dumnezeu în eliberarea lui Petru din închisoare. Irod îºi ridica mâna împotriva Atotputerniciei ºi avea sã fie umilit ºi înfrânt cu desãvârºire în atentatul lui la viaþa slujitorului lui Dumnezeu.
Eliberat de un înger
În aceastã ultimã noapte înainte de execuþia lui, un înger puternic trimis de cer, a coborât sã-L scape pe Petru. Porþile cele tari, care-l þineau închis pe sfântul lui Dumnezeu, se deschid fãrã ajutorul vreunei mâini omeneºti. Îngerul Celui Prea Înalt intrã, iar ele se închid din nou fãrã zgomot în urma lui. El intrã în celula sãpatã în piatrã ºi îl gãseºte pe Petru dormind somnul binecuvântat ºi plin de pace al nevinovãþiei ºi încrederii totale în Dumnezeu, în timp ce se aflã legat între douã gãrzi puternice.
{SJ 295}
Lumina care-l înconjoarã pe înger lumineazã închisoarea, dar nu-l trezeºte pe apostol. El are odihna care învioreazã ºi reface ºi care vine dintr-o conºtiinþã împãcatã.
Petru nu se trezeºte decât atunci când simte atingerea mâinii îngerului ºi-i aude glasul spunând: "Scoalã-te, iute!" El vede celula, care niciodatã nu fusese binecuvântatã de o razã de soare, luminatã de lumina cerului ºi un înger plin de slavã stând înaintea lui. Petru ascultã în mod mecanic de vocea îngerului. Când îºi ridicã mâinile, vede cã lanþurile i-au fost rupte. Din nou se aude glasul îngerului: "Încinge-te ºi leagã-þi încãlþãmintele."
Petru se supune iarãºi mecanic, þinându-ºi privirea uluitã aþintitã asupra acestui vizitator ceresc, crezând cã viseazã sau cã se aflã în viziune. Soldaþii înarmaþi sunt nemiºcaþi, ca niºte statui de marmurã, în timp ce îngerul porunceºte: "Îmbracã-te cu haina ºi vino dupã mine." Apoi fiinþa cereascã se îndreaptã spre uºã, iar Petru, de obicei vorbãreþ, îl urmeazã mut de uimire. Pãºesc peste gãrzile nemiºcate ºi ajung la uºa încuiatã cu bare ºi lacãte grele, care se deschide singurã ºi se închide repede la loc. În acest timp, gãrzile dinãuntru, precum ºi cele de afarã, stau nemiºcate la posturile lor.
Ei ajung la a doua uºã, care este pãzitã la fel, în interior ºi în exterior. Aceasta se deschide la fel ca ºi prima, fãrã a-i scârþâi balamalele sau a-i zãngãni zãvoarele de fier. Dupã ce ies, uºa se închide la fel, fãrã nici un sunet. Trec ºi de a treia poartã în acelaºi chip ºi, în sfârºit, se aflã afarã, în stradã. Nu este rostit nici un cuvânt; nu se aude nici un zgomot de paºi; îngerul alunecã uºor înainte, înconjurat de o luminã orbitoare, iar Petru îºi urmeazã vrãjit eliberatorul, crezându-se în vis. Ei strãbat astfel o uliþã dupã alta,
{SJ 296}
apoi, misiunea îngerului fiind îndeplinitã, acesta dispare dintr-o datã.
Dupã ce lumina cereascã s-a stins, Petru a rãmas în întuneric dens. Acesta pãrea sã se risipeascã treptat, pe mãsurã ce ochii lui se obiºnuiau cu el. Aflându-se singur pe uliþa liniºtitã, cu aerul rece al nopþii peste fruntea lui, Petru a realizat cã ceea ce i se întâmplase nu fusese un vis sau o viziune. Era liber, într-o parte cunoscutã a cetãþii; recunoºtea locul, pe care îl frecventase adesea ºi pe unde se aºtepta sã treacã pentru ultima oarã în acea dimineaþã în drum spre locul execuþiei. A încercat sã recapituleze evenimentele ultimelor câteva minute. ªi-a amintit cã adormise legat între doi soldaþi, cu sandalele ºi haina scoase. S-a verificat ºi a vãzut cã era îmbrãcat ºi încins.
Încheieturile mâinilor, umflate din cauza fierului nemilos, erau fãrã cãtuºe, iar Petru ºi-a dat seama cã libertatea lui nu era o iluzie, ci o realitate binecuvântatã. În dimineaþa aceea ar fi urmat sã fie condus sã moarã, dar iatã cã un înger îl salvase din închisoare ºi de la moarte. "Când ºi-a venit Petru în fire, a zis: 'Acum vãd cu adevãrat cã Domnul a trimis pe îngerul Sãu ºi m-a scãpat din mâna lui Irod ºi de la tot ce aºtepta poporul iudeu.'"
Rãspunsul la rugãciune
Apostolul s-a dus drept la casa unde erau adunaþi pentru rugãciune fraþii lui; i-a gãsit angajaþi în rugãciune stãruitoare pentru el în acel moment. "A bãtut la uºa care dãdea în pridvor; ºi o slujnicã numitã Roda a venit sã vadã cine e. A cunoscut glasul lui Petru ºi, de bucurie, în loc sã deschidã, a alergat înãuntru sã dea de veste cã Petru stã înaintea porþii.
{SJ 297}
'Eºti nebunã!' i-au zis ei. Dar ea stãruia ºi spunea cã el este. Ei, dimpotrivã, ziceau: 'Este îngerul lui.' Petru însã bãtea mereu. Au deschis ºi au rãmas încremeniþi când l-au vãzut. Petru le-a fãcut semn cu mâna sã tacã, le-a istorisit cum îl scosese Domnul din temniþã ºi a zis: 'Spuneþi lucrul acesta lui Iacov ºi fraþilor.' Apoi a ieºit ºi s-a dus într-alt loc."
Inimile credincioºilor care postiserã ºi se rugaserã s-au umplut de bucurie ºi de laudã cã Dumnezeu le-a auzit rugãciunile ºi le-a rãspuns, eliberându-l pe Petru din mâna lui Irod. În dimineaþa aceea, lumea s-a strâns ca sã vadã execuþia apostolului. Irod a trimis ofiþeri ca sã-l aducã pe Petru din închisoare, cu o mare etalare de arme ºi gãrzi, pentru a fi sigur cã nu scapã, pentru a-i intimida pe simpatizanþi ºi pentru a face paradã de puterea lui. Au gãsit gãrzile de la uºa temniþei, lacãtele ºi barele rezistente ºi solide, gãrzile dinãuntru, lanþurile prinse de încheieturile mâinilor celor doi soldaþi; dar prizonierul nu mai era.
Rãsplata lui Irod
Când a primit raportul celor întâmplate, Irod a fost exasperat ºi i-a acuzat pe paznicii închisorii de neloialitate. Prin urmare, ei au fost daþi la moarte pentru crima neconfirmatã de a fi dormit în post. În acelaºi timp, Irod ºtia cã pe Petru nu-l salvase nici o putere omeneascã, dar era hotãrât sã nu recunoascã faptul cã o putere divinã era la lucru ca sã-i zãdãrniceascã planurile josnice. El n-a vrut sã se umileascã astfel, ci a pornit cu îndrãznealã sã-l sfideze pe Dumnezeu.
{SJ 298}
Nu la mult timp dupã eliberarea lui Petru din închisoare, Irod a plecat din Iudea la Cezarea, unde a ºi rãmas sã locuiascã. Acolo a þinut o mare sãrbãtoare, destinatã sã stârneascã admiraþia ºi aplauzele poporului. S-au adunat iubitori de plãceri din toate pãrþile, au mâncat mult ºi au bãut mult vin. Irod ºi-a fãcut o apariþie splendidã înaintea poporului. Era îmbrãcat într-un veºmânt strãlucitor de aur ºi argint, în ale cãrui falduri se reflectau razele soarelui, orbind ochii privitorilor. Cu mare pompã ºi ceremonie el a stat în faþa oamenilor ºi le-a adresat un discurs meºteºugit.
Felul maiestuos în care a apãrut, precum ºi puterea limbajului sãu bine ales, au avut o influenþã puternicã asupra mulþimii. Simþurile le erau deja pervertite din cauza ospãþului ºi vinului. Ei erau orbiþi de podoabele sclipitoare ºi vrãjiþi de purtarea grandioasã ºi de cuvintele sale iscusite; înnebuniþi de entuziasm, l-au inundat cu adulaþii ºi l-au proclamat zeu, declarând cã omul muritor nu putea sã arate astfel sau sã stãpâneascã o asemenea uimitoare elocinþã a limbajului. Apoi, au declarat cã îl respectaserã întotdeauna ca pe un conducãtor, dar de atunci înainte i se vor închina ca unui zeu.
Irod ºtia cã nu merita nici una din aceste laude ºi omagii, dar n-a mustrat idolatria poporului, ci a acceptat-o ca fiindu-i datoratã. Când a auzit înãlþându-se strigãtul: "Glas de Dumnezeu, nu de om!", faþa i s-a luminat de mândrie satisfãcutã. Aceleaºi glasuri, care slãveau acum un pãcãtos de rând, doar cu câþiva ani mai înainte înãlþaserã strigãtul turbat: La o parte cu Isus! Rãstigneºte-L! Rãstigneºte-L! Irod a primit cu mare plãcere flatarea ºi omagiul ºi inima îi sãlta în triumf, când, deodatã, o schimbare iute ºi teribilã a avut loc cu el. Faþa i s-a fãcut palidã
{SJ 299}
ca de mort ºi deformatã din cauza agoniei ºi stropi mari de sudoare i-au ieºit prin pori. El a rãmas o clipã ca þintuit de durere ºi groazã; apoi, întorcându-ºi faþa lividã înspre prietenii sãi îngroziþi, a strigat în tonuri seci ºi disperate: Acela pe care l-aþi înãlþat ca zeu este lovit de moarte!
În chinuri grozave, Irod a fost dus de la locul petrecerii imorale, al veseliei, pompei ºi etalãrii pe care acum sufletul sãu le detesta. Cu o clipã mai înainte, primise lauda ºi închinarea acelei mari mulþimi, iar acum se simþea în mâinile unui Conducãtor mai puternic decât el. A fost cuprins de remuºcare; ºi-a amintit de porunca lui nemiloasã de a-l omorî pe Iacov cel nevinovat; ºi-a amintit de prigonirea necruþãtoare a urmaºilor lui Hristos ºi de planul sãu de a-l da la moarte pe apostolul Petru, pe care Dumnezeu l-a eliberat din mâna lui; ºi-a amintit cum, în furia lui, din cauzã cã fusese înjosit ºi dezamãgit, s-a rãzbunat în mod necugetat pe pãzitorii închisorii ºi i-a executat fãrã milã. Prigonitorul neîndurãtor simþea cã avea de a face cu Dumnezeu, Cel care îl scãpase pe apostol de la moarte. Nu gãsea nici o uºurare pentru durerea fizicã sau pentru chinul sufletesc ºi nici nu aºtepta vreuna. Irod cunoºtea Legea lui Dumnezeu care spune: "Sã nu ai alþi dumnezei afarã de Mine" ºi ºtia cã, acceptând închinarea poporului, umpluse mãsura nelegiuirii ºi îºi atrãsese asuprã-ºi mânia îndreptãþitã a lui Dumnezeu.
Acelaºi înger care venise din curþile regeºti ale cerului pentru a-l salva pe Petru de sub puterea persecutorului sãu a fost mesagerul mâniei ºi judecãþii pentru Irod. Îngerul l-a atins pe Petru ca sã-l trezeascã din somn; dar, pe împãratul cel rãu l-a lovit cu o atingere diferitã,
{SJ 300}
aducând asupra lui o boalã fatalã. Dumnezeu a turnat dispreþ peste mândria lui Irod, iar trupul lui, care ºi-l etalase, împodobit cu veºminte strãlucitoare, în faþa privirilor admiratoare ale poporului, a fost mâncat de viermi ºi a putrezit în timp ce încã trãia. Irod a murit în mari chinuri sufleteºti ºi trupeºti, sub judecata lui Dumnezeu.
Aceastã demonstrare a judecãþii divine a avut o puternicã influenþã asupra poporului. În timp ce apostolul Domnului Hristos fusese scãpat în chip minunat de la închisoare ºi moarte, prigonitorul lui a fost lovit de blestemul lui Dumnezeu. Vestea s-a dus în toate þinuturile ºi a fost mijlocul de a-i conduce pe mulþi sã creadã în Hristos.
{SJ 301}
Cap. 41 - În regiunile din jur
Apostolii ºi ucenicii, care au pãrãsit Ierusalimul în timpul persecuþiei crude ce a fãcut ravagii acolo în urma morþii de martir a lui ªtefan, L-au predicat pe Hristos în cetãþile din jur, limitându-ºi lucrarea la evrei ºi la evreii greci. "Mâna Domnului era cu ei ºi un mare numãr a crezut ºi s-a întors la Domnul." Fapte 11:21.
Când au auzit vestea bunã, credincioºii din Ierusalim s-au bucurat; iar Barnaba, "un om bun, plin de Duhul Sfânt ºi de credinþã," a fost trimis în Antiohia, capitala Siriei, pentru a ajuta biserica de acolo. El a lucrat acolo cu un mare succes. Când lucrarea a crescut, a solicitat ºi a obþinut ajutorul lui Pavel. Cei doi ucenici au lucrat împreunã în cetatea aceea, un an de zile, învãþându-i pe oameni ºi adãugând la numãrul bisericii lui Hristos.
Antiohia avea o populaþie numeroasã, compusã atât din evrei, cât ºi din neamuri; locul era ca o staþiune pentru iubitorii de tihnã ºi de plãcere, datoritã condiþiilor sãnãtoase ale aºezãrii sale, a peisajului frumos, precum ºi datoritã bogãþiei, culturii ºi rafinamentului acumulate acolo. Comerþul sãu întins l-a fãcut un loc de mare importanþã, în care se gãseau oameni de toate naþionalitãþile. Prin urmare, era o cetate a luxului ºi viciului. Pedeapsa lui Dumnezeu a cãzut pânã la urmã asupra Antiohiei, din cauza rãutãþii locuitorilor ei.
{SJ 302}
Aici a fost locul în care ucenicii au fost numiþi pentru prima oarã creºtini. Li s-a dat acest nume deoarece Hristos era subiectul principal al predicãrii, învãþãturii ºi conversaþiei lor. Fãrã încetare, povesteau întâmplãri din viaþa Lui din timpul când ucenicii fuseserã binecuvântaþi de compania Lui. Ei zãboveau mereu asupra învãþãturilor Sale, asupra minunilor de vindecare a bolnavilor, de scoatere a demonilor ºi de înviere a morþilor. Cu buze tremurânde ºi cu ochi înlãcrimaþi, vorbeau despre agonia Lui în grãdinã, despre trãdarea, judecarea ºi executarea Lui, despre rãbdarea ºi umilinþa cu care îndurase insulta ºi tortura vrãjmaºilor Sãi ºi despre mila dumnezeiascã cu care S-a rugat pentru aceia care L-au persecutat. Învierea Domnului Isus, înãlþarea ºi lucrarea Lui în cer ca Mijlocitor pentru omul cãzut erau pentru ei subiecte pline de bucurie. Pãgânii puteau foarte bine sã le dea numele de creºtini, deoarece ei Îl predicau pe Hristos ºi-ºi adresau rugãciunile lui Dumnezeu, prin El.
În cetatea dens populatã a Antiohiei, Pavel a gãsit un câmp de lucru excelent, în care învãþãtura lui cea mare, asociatã cu înþelepciunea ºi zelul lui, a exercitat o influenþã puternicã asupra locuitorilor ºi vizitatorilor acelei cetãþi a culturii.
În acest timp, lucrarea apostolilor era centratã la Ierusalim, unde veneau sã se închine la templu evrei de toate limbile ºi din toate þãrile, în timpul sãrbãtorilor stabilite. Cu aceste ocazii, apostolii Îl predicau pe Hristos cu un curaj neabãtut, deºi ºtiau cã, fãcând aºa, vieþile le erau mereu în primejdie. Mulþi au fost convertiþi la noua credinþã. Aceºtia, risipiþi apoi la casele lor din diferite pãrþi ale þãrii, au împrãºtiat seminþele adevãrului în toate popoarele ºi în toate clasele societãþii.
Petru, Iacov ºi Ioan credeau cã Dumnezeu
{SJ 303}
îi numise sã-L predice pe Domnul Hristos printre concetãþenii lor, acasã. Pavel, însã, ºi-a primit însãrcinarea de la Dumnezeu, în timp ce se ruga în templu, ºi câmpul sãu misionar i-a fost prezentat cu o claritate remarcabilã. Ca sã-l pregãteascã pentru lucrarea lui importantã ºi întinsã, Dumnezeu l-a adus pe Pavel într-o strânsã legãturã cu El ºi a prezentat vederii sale fermecate, licãriri ale frumuseþii ºi slavei cerului.
Hirotonirea lui Pavel ºi Barnaba
Dumnezeu le-a vorbit profeþilor ºi învãþãtorilor evlavioºi ai bisericii din Antiohia. "Pe când slujeau Domnului ºi posteau, Duhul Sfânt a zis: 'Puneþi-Mi deoparte pe Barnaba ºi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.'" Fapte 13,2. Prin urmare, aceºti apostoli au fost dedicaþi lui Dumnezeu în modul cel mai solemn, prin post ºi rugãciune ºi prin punerea mâinilor; ºi au fost trimiºi la câmpul lor, sã lucreze printre neamuri.
Atât Pavel cât ºi Barnaba lucraserã ca slujitori ai lui Hristos, iar Dumnezeu binecuvântase din abundenþã eforturile lor, dar nici unul din ei nu mai fusese hirotonit înainte în slujba Evangheliei, în mod oficial, prin rugãciune ºi punerea mâinilor. Ei erau acum autorizaþi de bisericã nu numai sã înveþe adevãrul, dar sã ºi boteze ºi sã organizeze biserici, fiind investiþi cu autoritate ecleziasticã deplinã. Aceasta era o epocã importantã pentru bisericã. Deºi zidul de despãrþire dintre evrei ºi neamuri fusese dãrâmat prin moartea Domnului Hristos, lãsând neamurile sã intre în privilegiile depline ale Evangheliei, vãlul de pe ochii multor credincioºi evrei încã nu fusese dat la o parte, iar ei nu puteau discerne clar pânã la capãt ceea ce fusese abolit de Fiul lui Dumnezeu. Lucrarea trebuia acum dusã printre neamuri cu vigoare,
{SJ 304}
iar rezultatul trebuia sã fie întãrirea bisericii printr-o mare recoltã de suflete.
În aceastã lucrare specialã, apostolii aveau sã fie expuºi suspiciunii, prejudecãþii ºi geloziei. Ca o consecinþã naturalã a îndepãrtãrii lor de exclusivismul evreilor, învãþãtura ºi vederile aveau sã le fie expuse acuzaþiei de erezie; iar acreditarea lor ca slujitori ai Evangheliei avea sã fie pusã sub semnul întrebãrii de mulþi credincioºi evrei zeloºi. Dumnezeu a prevãzut toate aceste dificultãþi prin care vor trece slujitorii Lui ºi, în providenþa Lui înþeleaptã, a fãcut ca ei sã fie învestiþi cu autoritate incontestabilã din partea bisericii stabilite a lui Dumnezeu, ca lucrarea lor sã fie mai pe sus de orice acuzaþie.
Mai târziu, s-a fãcut abuz de hirotonirea prin punerea mâinilor; i s-a ataºat o importanþã nejustificatã, ca ºi când asupra celor care primeau aceastã hirotonire ar fi venit dintr-o datã o putere, care sã-i califice imediat pentru orice fel ºi pentru toate felurile de lucrãri de slujire, ca ºi când ar exista vreun merit în actul punerii mâinilor. În istoria acestor doi apostoli avem doar un simplu raport al punerii mâinilor ºi al legãturii acestui fapt cu lucrarea lor. Atât Pavel cât ºi Barnaba îºi primiserã deja însãrcinarea de la Însuºi Dumnezeu, iar ceremonia punerii mâinilor nu a adãugat nici un har nou sau vreo calificare efectivã. Aceasta a fost doar punerea sigiliului bisericii pe lucrarea lui Dumnezeu - o formã recunoscutã de a desemna pe cineva pentru o anumitã slujbã.
Prima Conferinþã Generalã
Unii evrei din Iudea au stârnit o consternare generalã printre credincioºii dintre neamuri cu privire la circumcizie. Ei afirmau cu putere cã nimeni nu poate fi mântuit fãrã sã fie
{SJ 305}
tãiat împrejur ºi sã þinã întreaga lege ceremonialã.
Aceasta era o chestiune importantã, care afecta biserica într-un grad foarte mare. Pavel ºi Barnaba au întâmpinat-o cu promptitudine ºi s-au opus prezentãrii acestui subiect neamurilor. Credincioºii evrei din Antiohia, care favorizau poziþia celor din Iudea, s-au opus lui Pavel ºi Barnaba. Au rezultat multe discuþii ºi lipsã de armonie în bisericã, pânã când în final biserica din Antiohia, presimþind cã între ei va avea loc o divizare dacã vor continua discuþiile pe aceastã temã, a hotãrât sã trimitã pe Pavel ºi Barnaba împreunã cu niºte bãrbaþi cu rãspundere din Antiohia la Ierusalim, ca sã prezinte situaþia înaintea apostolilor ºi prezbiterilor. Acolo, ei trebuiau sã se întâlneascã cu delegaþi din diferite biserici ºi cu aceia care veneau pentru sãrbãtorile anuale care se apropiau. Între timp, toate controversele trebuiau sã înceteze, pânã când bãrbaþii cu rãspundere ai bisericii aveau sã ia o hotãrâre finalã. Aceastã decizie trebuia atunci acceptatã în mod universal de diferitele comunitãþi din þarã.
Când au ajuns la Ierusalim, delegaþii din Antiohia au prezentat înaintea adunãrii bisericilor succesul care însoþise lucrarea lor ºi confuzia rezultatã din faptul cã anumiþi farisei convertiþi afirmau cã neamurile trebuie sã fie circumcise ºi sã þinã legea lui Moise, pentru a fi mântuite.
Evreii se mândreau cu serviciile lor stabilite în mod divin ºi au dedus cã, odatã ce Dumnezeu a precizat modul de închinare evreiesc, era imposibil ca El sã autorizeze vreodatã vreo schimbare în vreuna din indicaþiile legate de aceasta. Creºtinãtatea, au hotãrât ei, trebuie sã se adapteze la legile ºi ceremoniile iudaice. Le era greu sã înþeleagã pe deplin ce fusese desfiinþat prin moartea Domnului Hristos.
{SJ 306}
Le era greu sã priceapã cã toate jertfele lor prefiguraserã moartea Fiului lui Dumnezeu, în care tipul s-a întâlnit cu antitipul, fãcând ca toate ceremoniile ºi jertfele religiei iudaice, hotãrâte în chip divin, sã nu mai aibã nici o valoare.
Pavel fusese mândru de stricteþea lui ca fariseu, dar, dupã ce Domnul Hristos i S-a descoperit în drum spre Damasc, în mintea lui s-a clarificat misiunea Mântuitorului, precum ºi propria-i lucrare în convertirea neamurilor, ºi a înþeles pe deplin diferenþa dintre credinþa vie ºi formalismul mort. Pavel încã se pretindea un fiu al lui Avraam ºi þinea cele Zece Porunci în literã ºi în spirit, cu tot atâta loialitate ca ºi înainte de convertirea lui la creºtinism. El ºtia, însã, cã ceremoniile tipice trebuiau, în curând, sã înceteze cu totul, de vreme ce lucrurile spre care acestea arãtaserã se împliniserã, iar lumina Evangheliei îºi revãrsa slava peste religia iudaicã, dând o semnificaþie nouã vechilor sale ritualuri.
Dovezile experienþei lui Corneliu
Privitã din orice unghi, situaþia adusã astfel în atenþia comitetului pãrea sã prezinte dificultãþi de neînvins. În realitate, însã, Duhul Sfânt deja rezolvase aceastã problemã, de care depindea prosperitatea ºi chiar existenþa bisericii creºtine. Apostolilor li s-a dat har, înþelepciune ºi judecatã sfinþitã pentru a hotãrî rãspunsul la chestiunea dezbãtutã.
Petru considera cã Duhul Sfânt clarificase deja lucrurile, coborând cu putere egalã atât asupra neamurilor netãiate împrejur, cât ºi asupra evreilor tãiaþi împrejur. El a povestit din nou viziunea în care Dumnezeu îi prezentase o faþã de masã plinã cu tot felul de dobitoace cu patru
{SJ 307}
picioare ºi îi poruncise sã taie ºi sã mãnânce. Atunci când a refuzat, zicând cã n-a mâncat niciodatã nimic spurcat sau necurat, Dumnezeu i-a spus: "Sã nu numeºti necurat ceea ce a curãþit Dumnezeu."
Petru a zis: "ªi Dumnezeu, care cunoaºte inimile, a mãrturisit pentru ei ºi le-a dat Duhul Sfânt ca ºi nouã. N-a fãcut nici o deosebire între noi ºi ei, întrucât le-a curãþit inimile prin credinþã. Acum dar, de ce ispitiþi pe Dumnezeu ºi puneþi pe grumazul ucenicilor un jug, pe care nici pãrinþii noºtri, nici noi nu l-am putut purta?"
Acest jug nu era Legea celor Zece Porunci, cum susþin cei care se opun cerinþelor ei obligatorii, ci Petru se referea la legea ceremoniilor, care a fost fãcutã nulã ºi neavenitã prin rãstignirea lui Hristos. Aceastã cuvântare a lui Petru a adus adunarea la punctul în care puteau sã-i asculte cu înþelegere pe Petru ºi Barnaba, care ºi-au relatat experienþa în lucrarea printre neamuri.
Decizia
Iacov ºi-a prezentat cu hotãrâre mãrturia cã Dumnezeu a plãnuit sã aducã neamurile în bisericã pentru a se bucura de toate privilegiile evreilor. Duhul Sfânt a gãsit cã este bine sã nu impunã legea ceremonialã neamurilor convertite. Dupã investigarea atentã a subiectului, apostolii ºi bãtrânii au vãzut chestiunea în aceeaºi luminã ºi au avut acelaºi gând ca ºi Duhul lui Dumnezeu. Iacov a prezidat consiliul ºi hotãrârea lui finalã a fost: "De aceea, eu sunt de pãrere sã nu se punã greutãþi acelora dintre neamuri care se întorc la Dumnezeu."
El a spus ca legea ceremonialã ºi în special circumcizia sã nu fie impuse în nici un fel ºi nici mãcar recomandate
{SJ 308}
neamurilor. Iacov a cãutat sã-i impresioneze pe fraþii lui cu faptul cã, întorcându-se la Dumnezeu de la idolatrie, neamurile fãceau o mare schimbare în credinþa lor; ºi cã era nevoie de multã precauþie pentru a nu le tulbura mintea cu întrebãri încurcate ºi îndoielnice, pentru a nu fi descurajate în a-L urma pe Hristos.
Oricum, neamurile nu trebuiau sã apuce nici o cale care ar fi venit în conflict cu vederile fraþilor lor evrei sau care ar fi creat în mintea acestora prejudecãþi împotriva lor. De aceea, apostolii ºi bãtrânii au cãzut de acord sã-i instruiascã printr-o epistolã pe credincioºii dintre neamuri sã se fereascã de alimentele jertfite idolilor, de desfrânare, de animale sugrumate ºi de sânge. Li s-a cerut sã pãzeascã poruncile ºi sã trãiascã în sfinþenie. Au fost asiguraþi cã oamenii care le impuseserã tãierea împrejur nu erau autorizaþi de apostoli sã o facã.
Pavel ºi Barnaba le-au fost recomandaþi ca bãrbaþi care ºi-au riscat viaþa pentru Domnul. Iuda ºi Sila au fost trimiºi împreunã cu aceºti apostoli ca sã le comunice neamurilor prin viu grai hotãrârea consiliului. Cei patru slujitori ai lui Dumnezeu au fost trimiºi în Antiohia cu epistola ºi solia care au pus capãt întregii controverse, deoarece era glasul celei mai înalte autoritãþi de pe pãmânt.
Consiliul care a hotãrât acest caz era alcãtuit din întemeietorii bisericilor creºtine iudaice ºi dintre neamuri. Erau prezenþi bãtrâni din Ierusalim ºi deputaþi din Antiohia, precum ºi reprezentanþi ai bisericilor celor mai cu influenþã. Consiliul nu a pretins infailibilitatea hotãrârilor sale, ci a acþionat dupã îndemnurile unei judecãþi iluminate ºi cu demnitatea unei biserici stabilite prin voinþa divinã. Ei au vãzut cã Însuºi Dumnezeu hotãrâse acest lucru, binecuvântând
{SJ 309}
neamurile cu Duhul Sfânt, iar lor nu le rãmânea decât sã urmeze cãlãuzirea Duhului.
Nu a fost chemat întregul corp al creºtinilor ca sã voteze cu privire la problema în discuþie. Apostolii ºi bãtrânii - bãrbaþi cu influenþã ºi judecatã - au formulat ºi au emis hotãrârea, care a fost acceptatã îndeobºte de bisericile creºtine. Oricum, nu toþi au fost satisfãcuþi de aceastã hotãrâre; exista o fracþiune de fraþi falºi care pretindeau cã se angajeazã în lucrare pe rãspunderea lor. Ei se complãceau în cârtiri ºi gãsire de greºeli, propunând planuri noi ºi cãutând sã tragã în jos lucrarea bãrbaþilor experimentaþi pe care îi hirotonise Dumnezeu ca sã înveþe doctrina lui Hristos. Biserica a avut de la început astfel de obstacole ºi le va avea pânã la încheierea timpului.
{SJ 310}
Cap. 42 - Anii de lucrare ai lui Pavel
Pavel era un lucrãtor neobosit. El a cãlãtorit mereu din loc în loc, uneori prin regiuni neospitaliere, uneori pe apã, prin furtuni. Dar nu a lãsat sã-l împiedice nimic de la înfãptuirea lucrãrii lui. Era slujitorul lui Dumnezeu ºi trebuia sã îndeplineascã voia Sa. Prin viu grai ºi prin scris a dus o solie care, de atunci, a adus mereu ajutor ºi tãrie bisericii lui Dumnezeu. Nouã, celor care trãim la încheierea istoriei acestui pãmânt, solia lui ne vorbeºte clar despre pericolele care vor ameninþa biserica ºi despre doctrinele false pe care le va avea de întâmpinat poporul lui Dumnezeu.
Pavel a mers din þarã în þarã ºi din oraº în oraº, predicându-L pe Hristos ºi înfiinþând biserici. Oriunde putea gãsi ascultãtori, se strãduia sã contracareze rãtãcirile ºi sã întoarcã picioarele bãrbaþilor ºi femeilor pe calea dreptãþii. În orice loc, cei care, prin truda lui, erau conduºi sã-L primeascã pe Hristos, erau organizaþi în biserici, indiferent cât de puþini erau la numãr. Pavel nu uita bisericile pe care le întemeia în felul acesta. Oricât de micã ar fi fost o bisericã, ea era obiectul grijii ºi interesului sãu.
Chemarea lui Pavel îi solicita diferite feluri de servicii: sã lucreze cu mâinile lui pentru a-ºi câºtiga existenþa, sã înfiinþeze biserici, sã scrie bisericilor deja fondate. Totuºi, în mijlocul acestor lucrãri
{SJ 311}
variate, el declara: "Fac un singur lucru." (Filipeni 3,13.) În întreaga sa lucrare, avea înainte o singurã þintã neclintitã: sã fie credincios Domnului Hristos, care i Se descoperise atunci când el Îi hulea Numele ºi folosea orice mijloc îi stãtea în putere ca sã-i facã ºi pe alþii sã-L huleascã. Marele ºi singurul scop al vieþii lui a fost de a-L sluji ºi a-L onora pe Acela al cãrui Nume Îl dispreþuise cândva. Unica lui dorinþã era de a câºtiga suflete la Mântuitorul. Evreii ºi neamurile puteau sã i se opunã ºi sã-l prigoneascã, dar nimic nu-l putea abate de la þelul lui.
Pavel îºi recapituleazã experienþa
Scriindu-le filipenilor, Pavel îºi descrie experienþa de dinainte ºi de dupã convertire. "Dacã altul crede cã se poate încrede în lucrurile pãmânteºti, eu ºi mai mult; eu, care sunt tãiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel, din seminþia lui Beniamin, evreu din evrei; în ce priveºte legea, fariseu; în ce priveºte râvna, prigonitor al bisericii; cu privire la neprihãnirea pe care o dã legea, fãrã prihanã." Filipeni 3,4-6.
Mãrturia lui dupã convertire a fost:
"Ba încã, ºi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faþã de preþul nespus de mare al cunoaºterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate ºi le socotesc ca un gunoi, ca sã câºtig pe Hristos ºi sã fiu gãsit în El, nu având o neprihãnire a mea, pe care mi-o dã legea, ci aceea care se capãtã prin credinþa în Hristos, neprihãnirea pe care o dã Dumnezeu, prin credinþã." Filipeni 3,8.9.
Neprihãnirea pe care înainte o credea atât de preþioasã acum nu mai avea nici o valoare în ochii lui. Dorinþa sufletului lui era: "ªi sã-L cunosc pe El ºi puterea învierii Lui ºi pãrtãºia suferinþelor Lui, ºi sã mã fac asemenea cu moartea Lui;
{SJ 312}
ca sã ajung cu orice chip, dacã voi putea, la învierea din morþi. Nu cã am ºi câºtigat premiul sau cã am ºi ajuns desãvârºit; dar alerg înainte cãutând sã-l apuc, întrucât ºi eu am fost apucat de Hristos Isus. Fraþilor, eu nu cred cã l-am apucat încã; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea ºi aruncându-mã spre ce este înainte, alerg spre þintã, pentru premiul chemãrii cereºti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus." Filipeni 3,10-14.
Un lucrãtor care se adapteazã
Priviþi-l pe Pavel în temniþa din Filipi unde, în ciuda durerii care-i chinuia trupul, cântecul sãu de laudã sparge tãcerea nopþii. Dupã ce cutremurul a deschis uºile închisorii, glasul sãu este iarãºi auzit, în cuvinte de voioºie pentru temnicerul pãgân: "Sã nu-þi faci nici un rãu, cãci noi suntem toþi aici." Fiecare om era la locul lui, reþinut de prezenþa unui tovar㺠de temniþã. Temnicerul, convins de realitatea acelei credinþe care îl susþine pe Pavel, întreabã despre calea mântuirii ºi, împreunã cu toatã casa lui, se uneºte cu grupa persecutatã a ucenicilor lui Hristos.
Priviþi-l pe Pavel la Atena, înaintea sfatului Areopagu-lui, întâmpinând ºtiinþa cu ºtiinþã, logica cu logicã ºi filozofia cu filozofie. Observaþi cum, cu tactul nãscut din dragostea divinã, el aratã cãtre Iehova ca fiind "Dumnezeul necunoscut" cãruia I se închinau fãrã sã ºtie ascultãtorii lui; folosindu-se de cuvintele unui poet de-al lor, Pavel Îl descrie ca Tatã ai cãrui copii sunt ei. În acea epocã a castelor sociale, când drepturile omului erau total nerecunoscute, ascultaþi-l cum prezintã marele adevãr al frãþiei omeneºti, declarând cã Dumnezeu doreºte "ca toþi oamenii, ieºiþi dintr-unul singur, sã locuiascã pe toatã faþa pãmântului." Apoi
{SJ 313}
aratã cum modul în care îi trataserã Dumnezeu pe oameni este strãbãtut, ca de un fir de aur, de planurile Sale pline de har ºi îndurare. El "le-a aºezat anumite vremi ºi a pus anumite hotare locuinþei lor, ca ei sã caute pe Dumnezeu ºi sã se sileascã sã-L gãseascã bâjbâind, mãcar cã nu este departe de fiecare din noi."
Ascultaþi-l pe Pavel în sala de judecatã a lui Festus, când împãratul Agripa, convins de adevãrul Evangheliei, exclamã: "Aproape m-ai convins sã fiu creºtin." Pavel rãspunde cu politeþe prietenoasã, arãtând spre lanþurile sale: "Sã dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci ºi toþi cei ce mã ascultã astãzi sã fiþi aºa cum sunt ºi eu, afarã de lanþurile acestea."
ªi-a petrecut viaþa aºa cum o descrie în propriile-i cuvinte: "Deseori am fost în cãlãtorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea pãgânilor, în primejdii în cetãþi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraþii falºi; în osteneli ºi necazuri, în priveghiuri adesea, în foame ºi sete, în posturi adesea, în frig ºi în lipsã de îmbrãcãminte." 2 Corinteni 11,26.27.
"Când suntem ocãrâþi," spunea Pavel, "binecuvântãm; când suntem prigoniþi, rãbdãm; când suntem vorbiþi de rãu, ne rugãm"; "ca niºte întristaþi ºi totdeauna suntem veseli; ca niºte sãraci ºi totuºi îmbogãþim pe mulþi; ca neavând nimic ºi totuºi stãpânind toate lucrurile." 1 Corinteni 4,12.13; 2 Corinteni 6,10.
Slujire în lanþuri
Deºi Pavel a fost închis pentru o lungã perioadã de timp, Domnul ªi-a împlinit prin el lucrarea Sa deosebitã. Lanþurile lui aveau sã fie mijlocul de a rãspândi cunoaºterea lui Hristos ºi de a slãvi în felul acesta pe Dumnezeu. Când a fost trimis din cetate în cetate pentru judecatã,
{SJ 314}
mãrturia lui cu privire la Isus ºi evenimentele interesante ale convertirii sale au fost relatate înaintea împãraþilor ºi guvernatorilor, ca ei sã poatã fi lãsaþi fãrã scuzã cu privire la Isus. Mii au crezut în El ºi s-au bucurat în Numele Lui.
Am vãzut cã planul special al lui Dumnezeu a fost îndeplinit în cãlãtoria lui Pavel pe mare; El a plãnuit ca echipajul vasului sã fie martor la puterea lui Dumnezeu, prin Pavel, ca ºi pãgânii sã poatã auzi Numele lui Isus ºi, astfel, mulþi sã poatã fi convertiþi prin învãþãturile lui Pavel ºi vãzând minunile pe care le fãcea. Împãraþii ºi guvernatorii au fost încântaþi de logica lui. Când Pavel, plin de zel ºi de puterea Duhului Sfânt, Îl predica pe Isus ºi le relata evenimentele interesante ale experienþei lui, aceºtia se convingeau cã Isus era Fiul lui Dumnezeu.
{SJ 315}
Cap. 43 - Martirajul lui Pavel ºi Petru
Apostolii Pavel ºi Petru au fost despãrþiþi pentru mulþi ani de zile datoritã lucrãrii lor. În timp ce Petru a trudit în special pentru evrei, lucrarea lui Pavel a fost sã ducã Evanghelia la neamuri. În providenþa lui Dumnezeu, însã, amândoi aveau sã dea mãrturie pentru Hristos în metropolele lumii, în a cãror þãrânã aveau sã-ºi verse amândoi sângele ca o sãmânþã care avea sã dea o bogatã recoltã de sfinþi ºi martiri.
Cam în timpul celei de-a doua arestãri a lui Pavel, Petru a fost ºi el prins ºi aruncat în temniþã. El se fãcuse neplãcut autoritãþilor în special prin zelul ºi succesul lui în expunerea înºelãtoriilor ºi în stricarea planurilor lui Simon Magul, vrãjitorul care l-a urmãrit la Roma pentru a se opune ºi a împiedica lucrarea Evangheliei. Nero credea în magie ºi-l patrona pe Simon. De aceea el s-a mâniat teribil pe apostolul ºi s-a hotãrât sã porunceascã arestarea lui.
Pica ce i-o purta împãratul lui Pavel a atins punctul culminant datoritã faptului cã unii membri ai familiei imperiale ºi alte persoane distinse s-au convertit la creºtinism în timpul primei sale întemniþãri. Din aceastã cauzã, i-a fãcut a doua întemniþare mult mai severã decât prima, fãrã sã-i mai dea ocazia de a predica Evanghelia; Nero a hotãrât sã-i scurteze viaþa lui Pavel imediat ce ar fi gãsit un pretext
{SJ 316}
plauzibil pentru a o face. Nero a fost atât de impresionat de puterea cuvintelor apostolului cu ocazia ultimului sãu proces, încât a amânat sentinþa cazului, fãrã sã-l achite sau sã-l condamne. Dar sentinþa a fost doar amânatã. Nu la mult timp, s-a pronunþat hotãrârea care l-a trimis pe Pavel într-un mormânt de martir. Fiind cetãþean roman, el n-a putut fi supus torturii, de aceea a fost condamnat la moarte prin decapitare.
Petru, ca evreu ºi strãin, a fost condamnat la biciuire ºi crucificare. În perspectiva acestei morþi înfricoºãtoare, apostolul ºi-a amintit de marele lui pãcat, când Îl lepãdase pe Domnul Isus în ceasul judecãrii Sale, ºi singurul sãu gând a fost cã el nu era vrednic de o cinste aºa de mare ca sã moarã în acelaºi fel ca ºi Învãþãtorul lui. Petru se pocãise în mod sincer de acel pãcat ºi fusese iertat de Domnul Hristos, aºa cum aratã înalta însãrcinare ce i-a fost încredinþatã, de a paºte oile ºi mieii turmei. El, însã, nu se putea ierta. Nici chiar gândul agoniei ultimelor clipe îngrozitoare nu i-au putut micºora amãrãciunea întristãrii ºi pocãinþei. Ca ultimã favoare, i-a rugat pe cãlãii sãi sã fie rãstignit cu capul în jos. Cererea i-a fost îndeplinitã ºi în felul acesta a murit marele apostol Petru.
Ultima mãrturie a lui Pavel
Pavel a fost dus la locul execuþiei în mod secret. Persecutorii, alarmaþi de proporþiile influenþei lui, se temeau cã ar putea fi câºtigaþi la creºtinism noi convertiþi, chiar prin scena morþii lui. Prin urmare, doar câtorva spectatori li s-a îngãduit sã fie prezenþi. Dar soldaþii înãspriþi numiþi sã-l însoþeascã i-au ascultat cuvintele ºi, uluiþi, l-au vãzut voios ºi chiar bucuros în aºteptarea unei asemenea morþi. Spiritul sãu de iertare faþã de ucigaºii lui ºi încrederea sa neclintitã în Hristos pânã la sfârºit s-au dovedit o mireasmã de viaþã spre
{SJ 317}
viaþã pentru unii dintre cei care au fost martori la moartea lui de martir. În scurt timp, mai mulþi L-au primit pe Mântuitorul pe care-L predica Pavel ºi, neînfricaþi, ºi-au sigilat credinþa cu sângele lor.
Pânã în cel din urmã ceas, viaþa lui Pavel a mãrturisit adevãrul cuvintelor sale din a doua epistolã cãtre corinteni: "Cãci Dumnezeu care a zis: 'Sã lumineze lumina din întuneric' ne-a luminat inimile, pentru ca sã facem sã strãluceascã lumina cunoºtinþei slavei lui Dumnezeu pe faþa lui Isus Hristos. Comoara aceasta o purtãm în niºte vase de lut, pentru ca aceastã putere nemaipomenitã sã fie de la Dumnezeu ºi nu de la noi. Suntem încolþiþi în toate chipurile, dar nu la strâmtorare; în grea cumpãnã, dar nu deznãdãjduiþi; prigoniþi, dar nu pãrãsiþi; trântiþi jos, dar nu omorâþi. Purtãm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca ºi viaþa Lui sã se arate în trupul nostru." 2 Corinteni 4,6-19. Puterea lui nu se afla în el însuºi, ci în prezenþa ºi lucrarea Spiritului divin care îi umplea sufletul ºi aducea orice gând în supunere faþã de voinþa lui Hristos. Faptul cã propria-i viaþã era un exemplu al adevãrului pe care îl proclama dãdea putere de convingere atât predicãrii, cât ºi purtãrii sale. Profetul spune: "Celui cu inima tare, Tu-i chezãºluieºti pacea; da, pacea, cãci se încrede în Tine." Isaia 26,3. Tocmai aceastã pace cereascã, exprimatã prin înfãþiºare, a fost cea care a câºtigat multe suflete la Evanghelie.
Apostolul privea spre cele nevãzute, nu cu nesiguranþã sau cu fricã, ci cu speranþã plinã de bucurie ºi cu aºteptare plinã de dor. În timp ce stãtea la locul execuþiei, el nu vedea sabia lucitoare a cãlãului sau pãmântul verde care avea sã-i primeascã sângele curând; el privea în sus, prin cerul albastru ºi calm al acelei zile de varã, spre tronul Celui Veºnic. Cuvintele lui erau: O, Doamne, Tu eºti mângâierea ºi partea mea. Când te voi îmbrãþiºa? Când Te
{SJ 318}
voi privi cu ochii mei, neacoperiþi de vãlul întunecat?
În timpul vieþii sale pãmânteºti, Pavel a purtat cu el chiar atmosfera cerului. Toþi care s-au întovãrãºit cu el simþeau influenþa legãturii lui cu Hristos ºi a tovãrãºiei îngerilor. Aici stã puterea adevãrului. Influenþa nestudiatã ºi inconºtientã a unei vieþi sfinte este cea mai convingãtoare predicã ce se poate þine în favoarea creºtinismului. Argumentele, chiar când sunt incontestabile, pot provoca numai împotrivire; dar un exemplu evlavios are o putere cãreia e imposibil sã i se reziste cu totul.
În timp ce apostolul pierduse din vedere apropiata-i suferinþã, el simþea o grijã profundã pentru ucenicii pe care era gata sã-i pãrãseascã, lãsându-i sã facã faþã prejudecãþilor, urii ºi prigoanei. El a încercat sã-i întãreascã ºi sã-i încurajeze pe cei câþiva creºtini care l-au însoþit la locul execuþiei, repetându-le fãgãduinþele nespus de preþioase fãcute celor persecutaþi pentru neprihãnire. El i-a asigurat cã nimic nu va rãmâne neîmplinit din tot ce a spus Domnul cu privire la cei încercaþi ºi credincioºi ai Lui. Ei se vor ridica ºi vor lumina; cãci lumina Domnului va rãsãri peste ei. κi vor îmbrãca frumoasele lor veºminte când se va arãta slava Domnului. S-ar putea ca pentru scurtã vreme ei sã treacã prin greutãþi, datoritã multelor ispite, ºi sã fie lipsiþi de confortul pãmântesc; dar trebuie sã-ºi îmbãrbãteze inimile spunând: ªtiu în cine am crezut. El poate sã pãstreze ce I-am încredinþat. Mustrarea Lui se va sfârºi, iar dimineaþa fericitã a pãcii ºi ziua desãvârºitã vor veni.
Cãpetenia mântuirii noastre ªi-a pregãtit slujitorul pentru ultima mare luptã. Rãscumpãrat prin jertfa lui Hristos, spãlat de pãcat în sângele Lui
{SJ 319}
ºi îmbrãcat în neprihãnirea Lui, Pavel are în el însuºi mãrturia cã sufletul lui este scump în ochii Mântuitorului sãu. Viaþa lui este ascunsã cu Hristos în Dumnezeu, iar el este convins cã Acela care a biruit moartea poate sã pãstreze ceea ce I s-a încredinþat. Cu mintea, el apucã fãgãduinþa Mântuitorului: "Eu îl voi învia în ziua de apoi." Ioan 6,40. Gândurile ºi speranþele lui se îndreaptã cãtre a doua venire a Domnului sãu; iar când sabia cãlãului coboarã ºi umbrele morþii se adunã în jurul sufletului martirului, ultimul lui gând, la fel ca ºi primul lui gând la marea deºteptare, este de a-L întâlni pe Dãtãtorul vieþii care îl va primi în bucuria celor binecuvântaþi.
Au trecut multe secole de când bãtrânul Pavel ºi-a vãrsat sângele ca martor pentru Cuvântul lui Dumnezeu ºi pentru mãrturia lui Hristos. Nici o mânã credincioasã nu a înregistrat pentru generaþiile urmãtoare ultimele scene din viaþa acestui om sfânt; dar inspiraþia ne-a pãstrat mãrturia lui dinainte de moarte. Vocea lui a rãsunat ca o trâmbiþã, prin veacuri, întãrind cu propriu-i curaj mii de martori pentru Hristos ºi trezind în mii de inimi lovite de întristare ecoul propriei sale bucurii triumfãtoare: "Sunt gata acum sã fiu turnat ca o jertfã de bãuturã ºi clipa plecãrii mele este aproape. M-am luptat lupta cea bunã, mi-am isprãvit alergarea, am pãzit credinþa. De-acum mã aºteaptã cununa neprihãnirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecãtorul cel drept; ºi nu numai mie, ci ºi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui." 2 Timotei 4,6-8.
{SJ 320}
Cap. 44 - Marea apostazie
Când Domnul Isus le-a descoperit ucenicilor soarta Ierusalimului ºi evenimentele revenirii Sale, El a prevestit ºi experienþa poporului Sãu din momentul când avea sã fie luat din mijlocul lui, pânã la revenirea Sa cu putere ºi slavã, pentru a-l elibera. De pe muntele Mãslinilor, Mântuitorul privea furtunile ce erau gata sã cadã asupra bisericii apostolice ºi, pãtrunzând mai departe în viitor, ochiul Sãu desluºea uraganele cumplite ºi pustiitoare ce aveau sã sufle asupra urmaºilor Sãi în zilele de întuneric ºi persecuþie ce urmau sã vinã. În câteva enunþuri scurte cu o semnificaþie grozavã, El a prezis partea ce avea sã fie hotãrâtã bisericii lui Dumnezeu de cãtre conducãtorii acestei lumi. Urmaºii lui Hristos trebuie sã meargã pe aceeaºi cãrare a umilinþei, reproºului ºi suferinþei, pe care a mers ºi Maestrul lor. Vrãjmãºia ce a izbucnit împotriva Rãscumpãrãtorului lumii se va manifesta împotriva tuturor acelora care vor crede în Numele Lui.
Istoria bisericii primare confirmã împlinirea cuvintelor Mântuitorului. Puterile pãmântului ºi ale iadului s-au aºezat în linie de bãtaie împotriva lui Hristos în persoana urmaºilor Sãi. Pãgânãtatea a prevãzut cã templele ºi altarele îi vor fi date la o parte, dacã Evanghelia avea sã triumfe; de aceea ºi-a convocat forþele ca sã distrugã creºtinismul. Focurile persecuþiei s-au aprins. Creºtinii au fost deposedaþi de bunuri ºi alungaþi din casele lor. Au "dus o mare luptã de suferinþe." "Au suferit batjocuri, bãtãi, lanþuri ºi închisoare." Evrei 11,36.
{SJ 321}
Un mare numãr ºi-a pecetluit mãrturia cu propriul sânge. Nobili ºi sclavi, bogaþi ºi sãraci, învãþaþi ºi ignoranþi erau deopotrivã omorâþi, fãrã milã.
Eforturile lui Satana de a distruge prin violenþã biserica lui Dumnezeu au fost zadarnice. Marea luptã în care ºi-au dat viaþa ucenicii lui Isus nu a încetat când aceºti credincioºi purtãtori de stindard au cãzut la posturile lor. Prin înfrângere, ei au biruit. Lucrãtorii lui Dumnezeu au fost omorâþi, dar lucrarea mergea neabãtut înainte. Evanghelia a continuat sã se rãspândeascã ºi numãrul susþinãtorilor ei sã creascã. Ea a pãtruns în regiuni inaccesibile chiar ºi vulturilor Romei. Un creºtin a spus protestând înaintea conducãtorilor pãgâni care fãceau sã înainteze persecuþia: Puteþi "sã ne omorâþi, sã ne torturaþi, sã ne condamnaþi... . Nedreptatea voastrã este dovada cã suntem nevinovaþi... . Nici cruzimea ... nu vã foloseºte la nimic." Dimpotrivã, era o invitaþie ºi mai puternicã de a-i aduce ºi pe alþii la convingerea lor. "Noi ne înmulþim cu atât mai mult, cu cât ne cosiþi voi mai des; sângele creºtinilor este o sãmânþã."
Mii au fost închiºi ºi omorâþi, dar alþii s-au ridicat sã le ia locul. Cei martirizaþi pentru credinþa lor erau acceptaþi de Hristos ºi socotiþi de El ca biruitori. Ei s-au luptat lupta cea bunã ºi vor primi o cununã de slavã când va veni Domnul Hristos. Suferinþele pe care le-au îndurat creºtinii i-au apropiat mai mult pe unii de alþii ºi de Mântuitorul lor. Exemplul vieþii ºi mãrturia datã prin moartea lor vorbeau mereu în favoarea adevãrului ºi, când era mai puþin de aºteptat, supuºii lui Satana pãrãseau slujirea lui ºi se înrolau sub steagul lui Hristos.
{SJ 322}
Compromisul cu pãgânismul
Prin urmare, pentru a avea mai mult succes în lupta împotriva conducerii lui Dumnezeu, Satana a plãnuit sã-ºi arboreze steagul în biserica creºtinã. Dacã îi putea amãgi ºi conduce pe urmaºii lui Hristos sã producã neplãcere lui Dumnezeu, atunci tãria, curajul ºi statornicia lor ar fi slãbit, iar ei ar fi cãzut uºor pradã.
Marele vrãjmaº urmãrea acum sã câºtige prin viclenie ceea ce nu reuºise sã obþinã prin forþã. Persecuþia a încetat ºi locul i-a fost luat de ademenirile periculoase ale prosperitãþii materiale ºi ale onorurilor lumeºti. Idolatrii au fost conduºi sã primeascã o parte a credinþei creºtine, în timp ce respingeau alte adevãruri esenþiale. Ei pretindeau cã-L acceptã pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu ºi cred în moartea ºi învierea Lui, dar nu erau convinºi cu privire la pãcat ºi nu simþeau nevoia de pocãinþã sau de schimbare a inimii. Cu unele concesii din partea lor, au propus ca ºi creºtinii sã facã unele concesii, ca toþi sã se poatã uni pe platforma credinþei în Hristos.
Abia acum se afla biserica într-o primejdie înfricoºãtoare. Închisoarea, torturile, focul ºi sabia erau binecuvântãri în comparaþie cu aceasta. Unii creºtini au stat neclintiþi, declarând cã nu pot face nici un compromis. Alþii s-au gândit cã, dacã ar renunþa la unele aspecte ale credinþei lor sau le-ar modifica ºi s-ar uni cu cei care primiserã o parte a creºtinismului, acesta ar putea fi mijlocul prin care ei sã fie conduºi la convertirea deplinã. Acesta a fost un timp de mare chin sufletesc pentru urmaºii credincioºi ai lui Hristos. Sub acoperirea unui pretins creºtinism, Satana se strecura în bisericã pentru a corupe credinþa ºi a întoarce mintea oamenilor de la cuvântul adevãrului.
În cele din urmã, cea mai mare parte a creºtinilor a coborât standardul ºi s-a format o uniune între creºtinism ºi pãgânism. Închinãtorii
{SJ 323}
la idoli, deºi se pretindeau convertiþi ºi se uneau cu biserica, rãmâneau totuºi ataºaþi de idolatrie, schimbând doar obiectele închinãrii lor cu chipuri ale lui Isus ºi chiar ale Mariei ºi ale sfinþilor. Aluatul stricat al idolatriei, introdus astfel în bisericã, ºi-a continuat lucrarea lui otrãvitoare. Învãþãturi nesãnãtoase, ritualuri superstiþioase ºi ceremonii idolatre au fost încorporate în credinþa ºi închinarea bisericii. Când urmaºii lui Hristos s-au unit cu idolatrii, religia creºtinã a decãzut, iar biserica ºi-a pierdut puritatea ºi puterea. Au fost totuºi unii creºtini care nu au fost duºi în rãtãcire de aceste înºelãtorii. Ei au rãmas credincioºi Autorului adevãrului ºi s-au închinat numai lui Dumnezeu.
Între cei ce se pretind urmaºi ai Domnului Hristos au existat întotdeauna douã clase. În timp ce una din ele studiazã viaþa Mântuitorului ºi cautã cu stãruinþã sã-ºi îndrepte defectele ºi sã se conformeze Modelului, cealaltã evitã adevãrurile simple ºi practice care le demascã greºelile. Chiar în starea ei cea mai bunã, biserica nu a fost compusã în întregime din oameni cinstiþi, curaþi ºi sinceri. Mântuitorul a învãþat cã aceia care în mod voit se complac în pãcat nu trebuie sã fie primiþi în bisericã; dar El S-a pus în legãturã cu oameni care aveau defecte de caracter ºi le-a oferit avantajele învãþãturilor ºi exemplului Lui, ca ei sã-ºi poatã vedea ºi îndrepta greºelile.
Nu existã, însã, nici o unire între Prinþul luminii ºi prinþul întunericului ºi nu poate exista nici o unire între urmaºii lor. Când au consimþit sã se uneascã cu pãgânii pe jumãtate convertiþi, creºtinii au pornit pe un drum ce se îndepãrta din ce în ce mai mult de adevãr. Satana jubila cã a reuºit sã înºele un numãr atât de mare de urmaºi ai lui Hristos. Apoi a pus mai deplin stãpânire pe ei ºi i-a inspirat sã-i persecute pe cei care
{SJ 324}
Îi rãmâneau credincioºi lui Dumnezeu. Nimeni nu putea înþelege mai bine cum sã se opunã adevãratei credinþe creºtine decât aceia care fuseserã odatã apãrãtorii ei. Aceºti creºtini apostaziaþi, împreunã cu tovarãºii lor pe jumãtate pãgâni, ºi-au îndreptat lupta împotriva trãsãturilor fundamentale ale învãþãturilor Domnului Hristos.
Aceia care voiau sã fie credincioºi aveau de dus o luptã disperatã pentru a rãmâne neclintiþi împotriva înºelãtoriilor ºi urâciunilor deghizate în haine preoþeºti, introduse în bisericã. Biblia nu a fost acceptatã ca standard al credinþei. Doctrina libertãþii religioase a fost numitã erezie, iar susþinãtorii ei erau urâþi ºi proscriºi.
Retragerea celor credincioºi
Dupã o luptã lungã ºi asprã, cei câþiva credincioºi s-au hotãrât sã rupã toate legãturile cu biserica apostatã, dacã ea continua sã refuze sã se elibereze de falsuri ºi de idolatrie. Ei au vãzut cã separarea era o necesitate absolutã, dacã voiau sã asculte de Cuvântul lui Dumnezeu. Nu îndrãzneau sã tolereze greºeli fatale sufletelor lor ºi sã dea un exemplu ce ar fi primejduit credinþa copiilor lor ºi a copiilor copiilor lor. Pentru a asigura pacea ºi unitatea erau gata sã facã orice concesie compatibilã cu credincioºia faþã de Dumnezeu; dar simþeau cã pacea ar fi plãtitã prea scump, dacã preþul ar fi sacrificarea principiilor. Dacã unitatea putea fi asiguratã numai prin compromiterea adevãrului ºi neprihãnirii, atunci sã existe deosebire ºi chiar rãzboi. Ar fi spre binele bisericii ºi al lumii ca principiile care impulsionau acele suflete statornice sã reînvie în inima celor care se declarã poporul lui Dumnezeu.
Apostolul Pavel spune cã "toþi cei ce voiesc sã trãiascã cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniþi." 2 Timotei 3,12. Cum se face, însã cã în mare mãsurã,
{SJ 325}
persecuþia pare cã doarme? Singurul motiv este cã biserica s-a conformat standardelor lumii, de aceea nu trezeºte nici o opoziþie. Religia zilelor noastre nu are caracterul curat ºi sfânt ce caracteriza credinþa creºtinã din zilele Domnului Hristos ºi ale apostolilor. Creºtinismul pare sã se bucure de aºa multã popularitate în lume numai ºi numai datoritã spiritului de compromis cu pãcatul, datoritã faptului cã marile adevãruri ale Cuvântului lui Dumnezeu sunt privite cu atâta indiferenþã, din cauzã cã existã atât de puþinã evlavie vitalã în bisericã. Sã reînvie credinþa ºi puterea bisericii primare ºi atunci va reînvia ºi spiritul prigoanei, iar focurile persecuþiei se vor aprinde din nou.
{SJ 326}
Cap. 45 - Taina fãrãdelegii
În a doua lui epistolã cãtre tesaloniceni, apostolul Pavel a prezis marea apostazie ce va avea ca rezultat instaurarea puterii papale. El spunea cã ziua lui Hristos nu va veni "înainte ca sã fi venit lepãdarea de credinþã ºi de a se descoperi omul fãrãdelegii, fiul pierzãrii, potrivnicul care se înalþã mai pe sus de tot ce se numeºte 'Dumnezeu' sau de ce este vrednic de închinare. Aºa cã se va aºeza în templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu." Apostolul îi avertizeazã mai departe pe fraþii lui cã "taina fãrãdelegii a ºi început sã lucreze." 2 Tesaloniceni 2;3, 4, 7. Chiar la acea datã timpurie, el a vãzut strecurându-se în bisericã rãtãciri ce urmau sã pregãteascã o cale pentru dezvoltarea papalitãþii.
Puþin câte puþin, mai întâi pe furiº ºi în liniºte, apoi din ce în ce mai pe faþã, pe mãsurã ce creºtea în putere ºi câºtiga controlul asupra minþii oamenilor, taina fãrãdelegii ºi-a continuat lucrarea înºelãtoare ºi blasfemiatoare. Aproape pe nesimþite, obiceiurile pãgâne ºi-au croit drum în biserica creºtinã. Spiritul de compromis ºi de asemãnare cu lumea a fost þinut în frâu pentru un timp de persecuþiile crude îndurate de bisericã din partea pãgânilor. Dar, când persecuþia a încetat ºi creºtinismul a intrat în curþile ºi palatele împãraþilor, biserica ºi-a lãsat la o parte simplitatea umilã a lui Hristos ºi a apostolilor pentru pompa ºi mândria preoþilor ºi
{SJ 327}
conducãtorilor pãgâni, iar cerinþele lui Dumnezeu au fost înlocuite cu teorii ºi tradiþii omeneºti. Convertirea numai cu numele a lui Constantin, în prima parte a secolului al patrulea, a produs mare bucurie, iar lumea a intrat în bisericã, îmbrãcatã cu o formã de evlavie. Atunci corupþia a progresat rapid. Pãgânismul, în aparenþã înfrânt, devenise biruitor. Spiritul lui stãpânea biserica. Învãþãturile, ceremoniile ºi superstiþiile sale au fost integrate în credinþa ºi închinarea aºa ziºilor urmaºi ai lui Hristos.
Acest compromis între creºtinism ºi pãgânism a avut ca rezultat dezvoltarea omului fãrãdelegii prezis în profeþie, ca împotrivindu-se ºi înãlþându-se mai pe sus de Dumnezeu. Acest sistem uriaº al religiei false este o capodoperã a puterii lui Satana, un monument al eforturilor sale de a se aºeza pe tron pentru a conduce lumea dupã voia lui.
Pentru a-ºi asigura câºtiguri ºi onoruri lumeºti, biserica a fost condusã sã caute favoarea ºi sprijinul oamenilor de seamã ai pãmântului ºi, respingându-L astfel pe Hristos, a fost determinatã sã se supunã reprezentantului lui Satana - episcopul Romei.
Una din doctrinele principale ale catolicismului spune cã papa este capul vizibil al bisericii universale a lui Hristos, învestit cu autoritate supremã asupra episcopilor ºi pastorilor din toate pãrþile lumii. Mai mult decât atât, papa ºi-a atribuit chiar titlurile Dumnezeirii.
Satana ºtia foarte bine cã Sfintele Scripturi îi vor face pe oameni în stare sã-i discearnã înºelãciunile ºi sã reziste puterii lui. Pe temeiul acestui Cuvânt, chiar Mântuitorul lumii a rezistat atacurilor sale. La fiecare asalt, Domnul Hristos a prezentat scutul adevãrului veºnic, spunând: "Stã scris." El s-a opus fiecãrei sugestii a adversarului, cu înþelepciunea ºi puterea Cuvântului.
{SJ 328}
Pentru a-ºi pãstra influenþa asupra oamenilor ºi a întãri autoritatea uzurpatorului papal, Satana trebuie sã þinã omenirea în ignoranþã în privinþa Scripturilor. Biblia L-ar înãlþa pe Dumnezeu ºi i-ar aºeza pe oamenii mãrginiþi în adevãrata lor poziþie; prin urmare, adevãrurile ei sacre trebuie ascunse ºi interzise. Aceastã tacticã a fost adoptatã de biserica romanã. Timp de sute de ani, circulaþia Bibliei a fost interzisã. Oamenii nu aveau voie s-o citeascã sau s-o aibã în casele lor, iar preoþi ºi prelaþi lipsiþi de principii îi interpretau învãþãturile pentru a-ºi susþine pretenþiile. În felul acesta, papa a ajuns sã fie recunoscut aproape peste tot ca locþiitorul lui Dumnezeu pe pãmânt, dotat cu autoritate supremã asupra bisericii ºi statului.
Vremurile ºi Legea schimbate
Odatã îndepãrtatã Biblia, descoperitoarea erorii, Satana a lucrat dupã voia lui. Profeþia declarase cã papalitatea avea sã se gândeascã "sã schimbe timpurile ºi Legea." Daniel 7,25. Încercarea de a face acest lucru nu a întârziat mult. Închinarea la chipuri ºi moaºte a fost introdusã în creºtinism în mod treptat, cu scopul de a le oferi convertiþilor de la pãgânism un înlocuitor pentru închinarea la idoli ºi a înlesni astfel primirea creºtinismului cu numele. În cele din urmã, decretul unui conciliu general a recunoscut oficial acest sistem al idolatriei papale. Ca sã ducã pânã la capãt lucrarea profanatoare, Roma s-a încumetat sã înlãture din Legea lui Dumnezeu porunca a doua, care interzice închinarea la chipuri, ºi sã împartã porunca a zecea în douã, pentru a se pãstra numãrul.
Spiritul de compromis cu pãgânismul a deschis calea ca dispreþul faþã de autoritatea cerului sã meargã ºi mai departe. Satana s-a atins ºi de porunca a patra ºi a încercat sã dea la o parte Sabatul din vechime, pe care Dumnezeu îl binecuvântase ºi îl sfinþise, iar în locul lui a înãlþat sãrbãtoarea þinutã de pãgâni ca
{SJ 329}
"venerabila zi a soarelui." Schimbarea aceasta n-a fost încercatã pe faþã de la început. În primele secole, Sabatul adevãrat a fost pãzit de toþi creºtinii. Ei erau geloºi pentru onoarea lui Dumnezeu ºi, crezând cã Legea Lui este de neschimbat, au pãzit cu zel sfinþenia preceptelor ei. Cu mare subtilitate, însã, Satana a lucrat prin agenþii sãi ca sã-ºi aducã scopul la îndeplinire. Pentru ca atenþia oamenilor sã fie atrasã asupra duminicii, ea a fost fãcutã o sãrbãtoare în cinstea învierii lui Hristos. În aceastã zi se þineau servicii religioase; totuºi, era privitã ca o zi de recreere, iar Sabatul era încã þinut cu sfinþenie.
Constantin, pe când era încã pãgân, a dat un decret poruncind þinerea generalã a duminicii ca sãrbãtoare publicã, în tot Imperiul Roman. Dupã convertire, el a rãmas un susþinãtor credincios al duminicii ºi a impus atunci ºi edictul lui pãgân în interesul noii sale credinþe. Cinstea arãtatã acestei zile, însã, nu era încã de ajuns pentru a-i împiedica pe creºtini sã priveascã adevãratul Sabat ca ziua sfântã a Domnului. Trebuia fãcut încã un pas; sabatul fals trebuia înãlþat la egalitate cu cel adevãrat. La câþiva ani dupã decretul lui Constantin, episcopul Romei a conferit duminicii titlul de ziua Domnului. În felul acesta, oamenii au fost conduºi treptat sã priveascã aceastã zi ca având un grad de sfinþenie. Sabatul original era încã pãstrat.
Arhiînºelãtorul nu-ºi terminase însã lucrarea. El era hotãrât sã adune întreaga lume creºtinã sub steagul lui ºi sã-ºi exercite puterea prin locþiitorul sãu, semeþul pontif care se pretindea reprezentantul lui Hristos. ªi-a atins scopul prin pãgâni numai pe jumãtate convertiþi, prelaþi ambiþioºi ºi feþe bisericeºti iubitoare de lume. Din când în când se þineau sinoade grandioase, la care erau convocaþi demnitarii
{SJ 330}
bisericii din toatã lumea. Aproape la fiecare sinod, Sabatul instituit de Dumnezeu era tot mai înjosit, în timp ce duminica era în aceeaºi mãsurã înãlþatã. Astfel, în cele din urmã, sãrbãtoarea pãgânã a ajuns sã fie onoratã ca o instituþie divinã, în timp ce Sabatul biblic a fost declarat o reminiscenþã a iudaismului, iar pãzitorii sãi au fost anatemizaþi.
Marele apostat reuºise sã se înalþe "mai presus de tot ce se numeºte 'Dumnezeu', sau de ce este vrednic de închinare." 2 Tesaloniceni 2,4. El a îndrãznit sã schimbe singura poruncã a legii divine care îndreaptã omenirea spre Dumnezeul cel viu ºi adevãrat, fãrã posibilitate de confuzie. În porunca a patra Dumnezeu este descoperit ca fiind Creatorul cerului ºi al pãmântului, deosebindu-se astfel de toþi dumnezeii falºi. Ziua a ºaptea a fost sfinþitã ca zi de odihnã pentru om, ca un memorial al lucrãrii de creaþiune. Ea a fost destinatã sã le aminteascã întotdeauna oamenilor cã viul Dumnezeu este izvorul existenþei lor, precum ºi obiectul reverenþei ºi închinãrii lor. Satana se strãduieºte sã-i împiedice pe oameni sã-I fie loiali lui Dumnezeu ºi sã asculte de legea Lui; prin urmare, el îºi îndreaptã eforturile în special împotriva poruncii care aratã cã Dumnezeu este Creatorul.
Protestanþii susþin acum cu insistenþã cã învierea Domnului Hristos a fãcut ca duminica sã fie sabatul creºtin. Lipsesc, însã, dovezile biblice. Nici Domnul Hristos, nici apostolii nu au dat acestei zile o asemenea onoare. Þinerea duminicii ca instituþie creºtinã îºi are originea în acea "tainã a fãrãdelegii" care era la lucru chiar în zilele lui Pavel. Unde ºi când a adoptat Domnul acest copil al papalitãþii? Ce motiv bine întemeiat poate fi dat în favoarea unei schimbãri despre care Scripturile nu au nimic de spus?
În secolul al ºaselea, papalitatea ºi-a întãrit pe deplin poziþia. Scaunul puterii sale a fost stabilit în cetatea
{SJ 331}
împãrãteascã, iar episcopul Romei a fost declarat capul întregii biserici. Pãgânismul fãcuse loc papalitãþii. Balaurul i-a dat fiarei "puterea lui, scaunul lui de domnie ºi o putere mare." Apocalipsa 13,2. La aceastã datã a început perioada celor 1260 de ani de asuprire papalã prezisã în profeþiile lui Daniel ºi Ioan. (Daniel 7,25; Apocalipsa 13,5-7.) Creºtinii erau forþaþi sã aleagã fie sã renunþe la integritatea lor ºi sã accepte ceremoniile ºi închinarea papalã, fie sã-ºi distrugã viaþa în celulele temniþei sau sã sufere moartea pe scaunul de torturã, arºi pe rug sau decapitaþi. Atunci s-au împlinit cuvintele Domnului Isus din Luca 21,16.17: "Veþi fi daþi în mâinile lor pânã ºi de pãrinþii, fraþii, rudele ºi prietenii voºtri; ºi vor omorî pe mulþi dintre voi. Veþi fi urâþi de toþi din pricina Numelui Meu." Persecuþia s-a pornit împotriva celor credincioºi cu o furie mai mare decât oricând înainte, iar lumea a devenit un mare câmp de luptã. Timp de sute de ani biserica lui Hristos ºi-a gãsit refugiul în izolare ºi obscuritate. Profetul Ioan spune în Apocalipsa 12,6: "Femeia a fugit în pustie, într-un loc pregãtit de Dumnezeu, ca sã fie hrãnitã acolo o mie douã sute ºaizeci de zile."
Evul întunecat
Ascensiunea la putere a bisericii romane a marcat începutul Evului întunecat. Pe mãsurã ce puterea ei creºtea, întunericul se adâncea. Credinþa a fost transferatã de la Hristos, adevãrata temelie, asupra papei din Roma. În loc sã se încreadã în Fiul lui Dumnezeu pentru iertarea pãcatelor ºi pentru salvarea veºnicã, oamenii priveau la papa ºi la preoþii ºi prelaþii împuterniciþi de el. Oamenii erau învãþaþi cã papa era mijlocitorul lor ºi cã nimeni nu putea sã se apropie de Dumnezeu decât prin el, ba mai mult, cã el þinea
{SJ 332}
locul lui Dumnezeu pentru ei ºi de aceea trebuia ascultat fãrã nici o rezervã. Orice abatere de la cerinþele lui era suficientã ca sã aducã pedeapsa cea mai severã asupra trupurilor ºi sufletelor celor vinovaþi.
Cugetul poporului a fost astfel întors de la Dumnezeu cãtre oamenii cãzuþi, greºiþi ºi cruzi ºi, mai mult decât atât, cãtre însuºi prinþul întunericului, care-ºi exercita puterea prin ei. Pãcatul era deghizat într-o hainã de sfinþenie. Când Scripturile sunt interzise ºi omul ajunge sã se priveascã pe sine ca suprem, trebuie sã ne aºteptãm numai la înºelãtorie, vicleºug ºi fãrãdelege josnicã. Prin înãlþarea legilor ºi tradiþiilor omeneºti s-a manifestat corupþia ce vine întotdeauna ca rezultat al lepãdãrii Legii lui Dumnezeu.
Zile de primejdie
Acelea au fost zile de primejdie pentru biserica lui Hristos. Purtãtorii credincioºi ai stindardului erau cu adevãrat puþini. Deºi adevãrul nu a fost lãsat fãrã martori, pãrea uneori cã rãtãcirea ºi superstiþia vor birui pe deplin, iar adevãrata religie va fi alungatã de pe pãmânt. Evanghelia a fost pierdutã din vedere, dar s-au înmulþit formele religiei, iar poporul a fost împovãrat cu mari ºi grele pretenþii.
Oamenii nu numai cã erau învãþaþi sã priveascã la papã ca la mijlocitorul lor, ci ºi sã se încreadã în faptele lor pentru ispãºirea pãcatelor. Lungi pelerinaje, penitenþe, închinarea la moaºte, înãlþarea de biserici, locaºuri sfinte ºi altare, plãtirea unor sume mari cãtre bisericã ºi multe alte fapte asemãnãtoare erau poruncite pentru a potoli mânia lui Dumnezeu sau pentru a-I câºtiga favoarea; ca ºi când Dumnezeu ar fi fost ca oamenii, sã se mânie pentru nimicuri sau sã fie împãcat prin daruri ºi acte de penitenþã!
Secolele urmãtoare au cunoscut o creºtere continuã a rãtãcirilor în doctrinele emise de Roma.
{SJ 333}
Chiar înainte de întemeierea papalitãþii, se acordase atenþie învãþãturilor filozofilor pãgâni, care au exercitat o influenþã în bisericã. Mulþi dintre pretinºii convertiþi încã aderau la dogmele filozofiei lor pãgâne ºi nu numai cã ei înºiºi continuau sã le studieze, dar le ºi impuneau asupra altora ca un mijloc de a-ºi extinde influenþa printre pãgâni. Erori serioase au fost astfel introduse în credinþa creºtinã. Între ele se evidenþia credinþa în nemurirea naturalã a omului ºi conºtienþa lui în moarte. Aceastã doctrinã a pus temelia pe care Roma a stabilit invocarea sfinþilor ºi adorarea fecioarei Maria. Tot din aceasta a încolþit erezia chinului veºnic pentru cei nepocãiþi, care a fost inclusã de timpuriu în credinþa papalã.
Atunci s-a pregãtit calea ºi pentru introducerea unei alte invenþii a pãgânismului, pe care Roma a numit-o purgatoriu, folosind-o pentru a îngrozi mulþimile credule ºi superstiþioase. Aceastã erezie afirmã existenþa unui loc de torturã, în care sufletele celor care nu au meritat osânda veºnicã trebuie sã sufere pedeapsa pentru pãcatele lor, fiind apoi admiºi în cer, dupã ce au fost eliberaþi de necurãþie.
Era nevoie de încã o nãscocire ca Roma sã poatã profita de temerile ºi viciile susþinãtorilor sãi. Aceasta a fost doctrina indulgenþelor. Tuturor celor care se înrolau în rãzboaiele pontifului, pentru a-ºi extinde stãpânirea pãmânteascã, pentru a-ºi pedepsi duºmanii sau pentru a-i extermina pe cei care îndrãzneau sã-i nege supremaþia spiritualã, i se fãgãduia iertarea deplinã de pãcatele trecute, prezente ºi viitoare precum ºi absolvirea de toate suferinþele ºi pedepsele din purgatoriu. Oamenii mai erau învãþaþi cã plãtind bani la bisericã se puteau elibera de pãcat ºi puteau
{SJ 334}
elibera ºi sufletele prietenilor lor morþi condamnaþi sã se chinuiascã în flãcãri. Prin astfel de mijloace ºi-a umplut Roma vistieriile ºi ºi-a susþinut splendoarea, luxul ºi viciul pretinºilor reprezentanþi ai Aceluia care nu avea unde sã-ºi plece capul.
Serviciul biblic al cinei Domnului a fost înlocuit de jertfa idolatrã a liturghiei. Preoþii catolici au pretins cã schimbã, prin ritualul lor lipsit de sens, pâinea ºi vinul în sângele ºi trupul real al Domnului Hristos. În încumetarea lor blasfemiatoare, ei au susþinut pe faþã cã au puterea de a-L "crea pe Creatorul lor." Tuturor creºtinilor li s-a cerut, sub pedeapsa cu moartea, sã declare credinþã acestei erezii odioase care insultã cerul. Cei care refuzau erau predaþi flãcãrilor.
Miezul zilei papalitãþii a fost miezul nopþii morale a lumii. Sfintele Scripturi erau aproape necunoscute, nu numai poporului, ci ºi preoþilor. Ca ºi fariseii din vechime, conducãtorii papali urau lumina ce le descoperea pãcatele. Legea lui Dumnezeu, standardul neprihãnirii, fiind îndepãrtatã, ei exercitau o putere nelimitatã ºi practicau viciul fãrã nici o reþinere. Înºelãtoria, avariþia ºi imoralitatea domneau. Oamenii nu se dãdeau înapoi de la nici o crimã prin care ar fi putut obþine bogãþie sau o poziþie înaltã. Palatele papilor ºi prelaþilor erau scena celor mai sãlbatice orgii. Unii pontifi s-au fãcut vinovaþi de crime atât de revoltãtoare, încât conducãtorii pãmânteºti au cãutat sã-i detroneze pe aceºti demnitari ai bisericii, ca fiind niºte monºtri prea josnici pentru a fi toleraþi pe tron. Timp de secole, nu s-a realizat nici un progres în învãþãmânt, arte sau civilizaþie. O paralizie moralã ºi intelectualã lovise creºtinãtatea.
{SJ 335}
Cap. 46 - Primii reformatori
În mijlocul întunecimii ce s-a lãsat asupra pãmântului în timpul supremaþiei papale, lumina adevãrului n-a putut fi stinsã în întregime. În fiecare secol au existat martori pentru Dumnezeu - bãrbaþi care au nutrit credinþa în Domnul Hristos ca singurul mijlocitor între Dumnezeu ºi om, care au privit Biblia ca singura regulã de viaþã ºi care au sfinþit adevãratul Sabat. Posteritatea nu va ºti niciodatã cât le datoreazã lumea acestor bãrbaþi. Au fost categorisiþi ca eretici, motivele le-au fost puse la îndoialã, caracterele calomniate, scrierile interzise, interpretate greºit sau mutilate. Totuºi, ei au stat hotãrâþi ºi ºi-au menþinut credinþa curatã, secol dupã secol, ca o moºtenire sacrã pentru generaþiile urmãtoare.
Rãzboiul dus împotriva Bibliei a fost atât de crunt, încât uneori n-au mai rãmas decât foarte puþine copii ale sale; dar Dumnezeu nu a îngãduit sã fie cu totul distrus Cuvântul Lui. Adevãrurile lui nu aveau sã fie ascunse pentru totdeauna. Dumnezeu putea sã descãtuºeze cuvintele vieþii tot atât de uºor cum putea sã deschidã uºile închisorii ºi sã descuie porþile de fier ca sã-ªi elibereze slujitorii. În diferite þãri ale Europei, oamenii au fost miºcaþi de Duhul lui Dumnezeu sã caute adevãrul ca pe o comoarã ascunsã. Îndrumaþi în mod providenþial cãtre Sfintele Scripturi, ei studiau paginile sfinte cu un profund interes. Doreau sã primeascã lumina cu orice preþ. Deºi nu vedeau clar toate lucrurile, au fost fãcuþi în stare
{SJ 336}
sã înþeleagã multe adevãruri care fuseserã îngropate timp îndelungat. Ca soli trimiºi de cer, ei au mers înainte, rupând lanþurile rãtãcirii ºi superstiþiei ºi chemându-i pe cei care fuseserã înrobiþi aºa de multã vreme sã se ridice ºi sã-ºi apere libertatea.
A venit timpul ca Scripturile sã fie traduse ºi date oamenilor din diferite þãri, în limba lor natalã. Lumea trecuse de miezul nopþii ei. Orele de întuneric erau pe sfârºite ºi în multe þãri au apãrut dovezile apropierii zorilor.
Luceafãrul de dimineaþã al Reformaþiunii
În secolul al paisprezecelea, în Anglia a rãsãrit "luceafãrul de dimineaþã al Reformaþiunii." John Wycliffe a fost vestitorul reformei, nu numai pentru Anglia, ci ºi pentru întreaga creºtinãtate. El a fost înaintaºul puritanilor; epoca lui a fost o oazã în pustiu.
Domnul a gãsit cu cale sã încredinþeze lucrarea de reformã unuia a cãrui capacitate intelectualã avea sã confere caracter ºi demnitate eforturilor sale. Aceasta a adus la tãcere glasul dispreþului ºi i-a împiedicat pe duºmanii adevãrului sã-i discrediteze lucrarea, ridiculizându-i ignoranþa. Dupã ce a dobândit învãþãtura ºcolilor, Wycliffe a început studiul Scripturilor. Aici a gãsit ceea ce cãutase zadarnic mai înainte. Aici a vãzut Planul de Mântuire descoperit ºi pe Domnul Hristos ca singurul Avocat al omului. A vãzut cã Roma pãrãsise cãile Bibliei pentru tradiþiile omeneºti. El s-a predat în serviciul lui Hristos ºi s-a hotãrât sã proclame adevãrurile pe care le descoperise.
Cea mai mare lucrare a vieþii lui a fost traducerea Scripturilor în limba englezã. Aceasta a fost prima traducere englezã completã fãcutã vreodatã. Arta tipãritului fiind încã necunoscutã, copiile lucrãrii puteau fi multiplicate doar prin trudã înceatã ºi obositoare; totuºi lucrarea aceasta
{SJ 337}
a fost fãcutã, iar poporul englez a primit Biblia în propria-i limbã. Lumina Cuvântului lui Dumnezeu a început astfel sã-ºi reverse razele strãlucitoare asupra întunericului. O mânã divinã pregãtea calea pentru Marea Reformã.
Apelul la judecata omeneascã a trezit poporul din supunerea pasivã faþã de dogmele papale. Scripturile au fost primite favorabil de clasele înalte, care în acel timp erau singurele ce ºtiau sã citeascã. Wycliffe a învãþat doctrinele distincte ale protestantismului: mântuirea prin credinþa în Hristos ºi infailibilitatea aparþinând numai Scripturilor. Mulþi preoþi i s-au alãturat, punând Biblia în circulaþie ºi predicând Evanghelia; iar efectul acestei lucrãri, precum ºi al scrierilor lui Wycliffe, a fost atât de puternic, încât aproape jumãtate din populaþia Angliei a primit noua credinþã. Împãrãþia întunericului tremura.
Eforturile duºmanilor lui de a-i opri lucrarea ºi de a-i lua viaþa n-au avut succes, iar el a murit în pace, la vârsta de ºaizeci ºi unu de ani, în timp ce slujea la altar.
Rãspândirea Reformei
Prin scrierile lui Wycliffe, Ian Huss din Boemia a fost condus sã renunþe la multe din rãtãcirile catolicismului ºi sã înceapã lucrarea de reformã. Ca ºi Wycliffe, Huss a fost un creºtin nobil, un om învãþat, devotat cu statornicie adevãrului. Faptul cã el apela la Scripturi ºi cã denunþa cu îndrãznealã traiul scandalos ºi imoral al preoþilor a trezit un interes larg ºi mii de oameni au primit cu bucurie o credinþã mai curatã. Aceasta a stârnit mânia papei, a prelaþilor, preoþilor ºi cãlugãrilor, iar Huss a fost somat sã aparã înaintea Conciliului de la Konstanz pentru a rãspunde acuzaþiei de erezie. Împãratul german i-a dat un bilet de liberã trecere,
{SJ 338}
iar la sosirea în Konstanz a fost asigurat personal de cãtre papã cã nu i se va face nici o nedreptate.
Dupã un proces lung, în care a susþinut adevãrul, lui Huss i s-a cerut sã aleagã fie sã-ºi retracteze doctrinele, fie sã sufere moartea. El a ales soarta martirului ºi, dupã ce ºi-a vãzut cãrþile date flãcãrilor, el însuºi a fost ars pe rug. În prezenþa adunãrii demnitarilor bisericii ºi statului, slujitorul lui Dumnezeu a rostit un protest solemn ºi cinstit împotriva ierarhiei papale. Execuþia lui, o violare fãrã ruºine a celor mai solemne promisiuni publice de protecþie, a expus lumii întregi cruzimea perfidã a Romei. Duºmanii adevãrului, fãrã sã ºtie, fãceau sã înainteze cauza pe care cãutau zadarnic s-o nimiceascã.
În ciuda furiei persecuþiei, dupã moartea lui Wycliffe a continuat protestul calm, pios, stãruitor ºi rãbdãtor împotriva coruperii credinþei creºtine. Ca ºi credincioºii din zilele apostolilor, mulþi ºi-au sacrificat posesiunile pãmânteºti pentru cauza lui Hristos.
S-au fãcut forturi intense pentru a întãri ºi a extinde puterea papalitãþii, dar, în timp ce papii se pretindeau reprezentanþii lui Hristos, vieþile le erau atât de corupte încât dezgustau poporul. Cu ajutorul invenþiei tiparului, Scripturile au ajuns mai accesibile ºi mulþi au fost conduºi sã vadã cã dogmele papale nu erau susþinute de Cuvântul lui Dumnezeu.
Când un martor al lui Hristos era forþat sã lase torþa adevãrului sã cadã, un altul o lua din mâna lui ºi, cu un curaj neînfricat, o þinea sus. Lupta aceasta avea sã ducã la emanciparea nu numai a indivizilor ºi a bisericilor, ci ºi a naþiunilor. Peste
{SJ 339}
prãpastia a o sutã de ani, oamenii ºi-au întins mâinile ca sã le prindã pe ale lolarzilor din timpul lui Wycliffe. În Germania, Reforma a început cu Luther; Calvin a predicat evanghelia în Franþa, iar Zwingli în Elveþia. Lumea a fost trezitã din somnul veacurilor, la sunetul cuvintelor magice "Libertate Religioasã", care treceau dintr-o þarã în alta.
{SJ 340}
Cap. 47 - Luther ºi marea reformã
În fruntea celor chemaþi sã conducã biserica din întunericul papalitãþii la lumina unei credinþe mai curate stã Martin Luther. Plin de zel, înflãcãrat ºi evlavios, necunoscând nici o altã fricã decât frica de Dumnezeu ºi nerecunoscând nici o altã temelie pentru credinþa creºtinã decât Sfintele Scripturi, Martin Luther a fost omul timpului sãu. Prin el, Dumnezeu a îndeplinit o lucrare mare pentru reformarea bisericii ºi pentru iluminarea lumii.
Într-o zi, în timp ce examina cãrþile din biblioteca universitãþii, Luther a descoperit o Biblie în limba latinã. El mai auzise înainte fragmente din Evanghelii ºi epistole la serviciile divine ºi credea cã acestea erau întregul Cuvânt al lui Dumnezeu. Pentru prima datã vedea acum Biblia întreagã. Cu un amestec de uimire ºi teamã întorcea paginile sacre; cu inima palpitând de emoþie, citea cuvintele vieþii, oprindu-se din când în când sã exclame: "O, dacã Dumnezeu mi-ar da ºi mie o astfel de carte!" Îngerii cerului erau lângã el ºi raze de luminã de la tronul lui Dumnezeu descopereau înþelegerii sale comorile adevãrului. El se temuse întotdeauna sã nu-L ofenseze pe Dumnezeu, dar acum, ca niciodatã mai înainte, l-a luat în stãpânire convingerea profundã a condiþiei lui de pãcãtos. O dorinþã fierbinte de a fi eliberat de pãcat ºi de a gãsi pacea
{SJ 341}
cu Dumnezeu l-a determinat pânã la urmã sã intre într-o mãnãstire ºi sã se dedice vieþii monastice.
Luther folosea pentru studiu orice clipã liberã, dupã îndeplinirea datoriilor zilnice, lipsindu-se de somn ºi renunþând chiar ºi la timpul petrecut cu mesele lui umile. Cea mai mare plãcere a lui era studiul Cuvântului lui Dumnezeu. El gãsise o Biblie prinsã cu un lanþ de peretele mãnãstirii ºi se ducea adesea s-o citeascã.
Luther a fost hirotonit preot ºi chemat de la mãnãstire sã predea ca profesor la universitatea din Wittenberg. Aici s-a ocupat de studiul Scripturilor în limbile originale. A început sã predea Biblia, iar cartea Psalmilor, Evangheliile ºi epistolele au fost deschise înþelegerii mulþimilor de ascultãtori încântaþi. El era tare în Scripturi ºi harul lui Dumnezeu era asupra lui. Elocvenþa sa îi captiva pe ascultãtori. Claritatea ºi puterea cu care prezenta adevãrul îi convingea, iar râvna lui le atingea inimile.
Un conducãtor reformator
În providenþa lui Dumnezeu, Luther s-a hotãrât sã viziteze Roma. Papa promisese o indulgenþã tuturor celor care urcau pe genunchi aºa numita scarã a lui Petru. Într-o zi, Luther îndeplinea acest lucru când, deodatã, o voce ca de tunet a pãrut sã-i spunã: "Cel neprihãnit va trãi prin credinþã!" El a sãrit în picioare cu ruºine ºi groazã ºi a fugit de la locul nesocotinþei lui. Acel text nu ºi-a pierdut niciodatã puterea asupra sufletului sãu. De la data aceea, el a vãzut mai clar decât oricând înainte aberaþia încrederii în faptele omeneºti pentru mântuire ºi necesitatea unei credinþe statornice în meritele lui Hristos. I se deschiseserã ochii ºi nu aveau sã li se mai închidã faþã de înºelãtoriile
{SJ 342}
satanice ale papalitãþii. Când ºi-a întors faþa de la Roma, el ºi-a întors ºi inima, iar de la data aceea separarea s-a adâncit pânã când el a rupt orice legãturã cu biserica papalã.
Dupã ce s-a întors de la Roma, Luther a primit la universitatea din Wittenberg titlul de doctor în teologie. Avea acum libertatea sã se dedice, ca niciodatã mai înainte, Scripturii pe care o iubea. El se angajase solemn sã studieze cu atenþie ºi sã predice cu fidelitate Cuvântul lui Dumnezeu în toate zilele vieþii lui ºi nu spusele ºi învãþãturile papilor. El nu mai era un simplu cãlugãr sau profesor, ci vestitorul autorizat al Bibliei. El a fost chemat ca pãstor, sã hrãneascã turma lui Dumnezeu care flãmânzea ºi înseta dupã adevãr. Luther a declarat cu hotãrâre cã nici o altã doctrinã n-ar trebui primitã de creºtini decât cele întemeiate pe autoritatea Sfintelor Scripturi. Aceste cuvinte loveau chiar temelia supremaþiei papale. Ele conþineau principiile vitale ale Reformei.
Cu îndrãznealã, Luther ºi-a început lucrarea ca un erou al adevãrului. Glasul i se auzea la amvon într-o avertizare solemnã ºi stãruitoare. El prezenta înaintea poporului caracterul ofensator al pãcatului ºi învãþa cã este imposibil ca omul sã-ºi micºoreze vina sau sã scape de pedeapsa ei prin faptele proprii. Nimic nu-l poate salva pe pãcãtos decât pocãinþa înaintea lui Dumnezeu ºi credinþa în Hristos. Harul Domnului Hristos nu poate fi cumpãrat; este un dar fãrã platã. Luther îi învãþa pe oameni sã nu cumpere indulgenþe, ci sã priveascã prin credinþã la Mântuitorul rãstignit. El îºi relata propria experienþã dureroasã din vremea când încerca zadarnic sã-ºi asigure mântuirea prin umilire ºi penitenþã ºi îi asigura pe ascultãtorii sãi cã a gãsit pace ºi bucurie doar luându-ºi privirea de la sine ºi crezând în Hristos.
{SJ 343}
Învãþãturile lui Luther au atras atenþia minþilor gânditoare din întreaga Germanie. Din predicile ºi scrierile sale ieºeau raze de luminã care trezeau ºi iluminau mii de oameni. O credinþã vie lua locul formalismului mort în care fusese þinutã biserica un timp aºa de îndelungat. Zilnic, poporul îºi pierdea încrederea în superstiþiile catolicismului. Barierele prejudecãþilor erau date la o parte. Cuvântul lui Dumnezeu, prin care Luther încerca orice doctrinã ºi orice pretenþie, era ca o sabie cu douã tãiºuri, care-ºi tãia drum spre inima oamenilor. Pretutindeni se deºtepta dorinþa de progres spiritual. Pretutindeni exista o astfel de foame ºi sete dupã neprihãnire, cum nu mai fusese cunoscutã timp de secole. Ochii oamenilor, aºa de multã vreme îndreptaþi spre rituri ºi mijlocitori omeneºti, se întorceau acum cu pocãinþã ºi credinþã cãtre Domnul Hristos ºi rãstignirea Lui.
Scrierile ºi învãþãtura reformatorului au ajuns la toate popoarele creºtinãtãþii. Lucrarea s-a rãspândit în Elveþia ºi Olanda. Copii ale scrierilor sale ºi-au croit drum spre Franþa ºi Spania. În Anglia, învãþãturile lui au fost primite ca ºi cuvântul vieþii. Adevãrul a ajuns ºi în Belgia ºi Italia. Mii se deºteptau din amorþeala lor de moarte, la bucuria ºi speranþa unei vieþi de credinþã.
Despãrþirea lui Luther de Roma
Roma era pornitã sã-l distrugã pe Luther, dar apãrarea lui era Dumnezeu. Învãþãturile lui se auzeau peste tot: în mãnãstiri, în casele oamenilor, în castelele nobililor, în universitãþi ºi în palatele împãraþilor. Pretutindeni se ridicau bãrbaþi nobili care sã-i susþinã eforturile.
Într-un apel cãtre împãratul ºi nobilimea Germaniei pentru reformarea creºtinãtãþii,
{SJ 344}
Luther scria cu privire la papã: "Este un lucru îngrozitor sã-l vezi pe omul care se supranumeºte locþiitorul lui Hristos etalând o splendoare pe care n-o poate egala nici un împãrat. Aceasta înseamnã a fi ca Isus cel sãrac sau ca Petru cel umil? Se spune cã el este domnul lumii! Hristos, însã, al cãrui locþiitor se laudã cã este, a spus: 'Împãrãþia Mea nu este din lumea aceasta.' Se poate ca stãpânirea unui locþiitor sã se extindã dincolo de cea a superiorului lui?"
Iatã ce le scria universitãþilor: "Mã tem foarte mult cã universitãþile se vor dovedi a fi marile porþi ale iadului, dacã nu lucreazã cu stãruinþã sã explice Sfintele Scripturi ºi sã le întipãreascã în inima tinerilor. Nu sfãtuiesc pe nimeni sã-ºi lase copilul acolo unde Scripturile nu domnesc în mod suprem. Orice instituþie în care oamenii nu se ocupã fãrã încetare de Cuvântul lui Dumnezeu devine coruptã."
Acest apel a circulat repede prin toatã Germania ºi a exercitat o puternicã influenþã asupra poporului. Întreaga naþiune s-a ridicat pentru a se aduna în jurul stindardului reformei. Oponenþii lui Luther, arzând de dorinþa rãzbunãrii, l-au îndemnat pe papã sã ia mãsuri hotãrâte împotriva lui. S-a dat un decret ca învãþãturile lui sã fie condamnate imediat. Reformatorului ºi partizanilor lui li s-au dat ºaizeci de zile dupã care, dacã nu retractau, aveau sã fie excomunicaþi.
Când bula papalã a ajuns la Luther, el a spus: "O dispreþuiesc ºi o atac ca nelegiuitã ºi falsã... . Hristos Însuºi este cel condamnat în ea... . Mã bucur cã am de suportat astfel de rãu pentru cea mai bunã dintre cauze. Deja simt o libertate mai mare în inimã; pentru cã ºtiu în sfârºit cã papa este anticrist ºi cã tronul lui este chiar tronul lui Satana."
Dar cuvântul pontifului Romei încã avea putere. Închisoarea, tortura ºi sabia erau arme puternice
{SJ 345}
pentru a impune supunerea. Totul pãrea sã arate cã lucrarea reformatorului se apropia de încheiere. Cei slabi ºi superstiþioºi tremurau înaintea decretului papei, iar, în timp ce exista o simpatie generalã faþã de Luther, mulþi simþeau cã viaþa era prea scumpã pentru a fi riscatã pentru cauza reformei.
{SJ 346}
Cap. 48 - Înaintarea Reformei
Pe tronul Germaniei a urcat un nou împãrat, Carol al V-lea, iar emisarii Romei s-au grãbit sã-ºi prezinte felicitãrile ºi sã-l convingã pe monarh sã-ºi foloseascã puterea împotriva Reformei. Pe de altã parte, electorul de Saxonia, cãruia Carol îi era îndatorat în mare mãsurã pentru coroana lui, l-a rugat fierbinte sã nu facã nici un pas împotriva lui Luther înainte de a-l asculta.
Atenþia tuturor pãrþilor era acum îndreptatã asupra adunãrii statelor germane convocate la Worms, la scurt timp dupã întronarea lui Carol. Aceastã adunare naþionalã avea de luat în considerare multe chestiuni ºi interese politice importante; dar acestea pãreau mãrunte în contrast cu cauza cãlugãrului din Wittenberg.
Carol i-a cerut iniþial electorului sã-l aducã pe Luther cu el la Dietã, asigurându-l cã reformatorul va fi ferit de orice violenþã ºi i se va permite o discuþie liberã cu o persoanã competentã, ca sã discute punctele disputate. Luther era nerãbdãtor sã aparã înaintea împãratului.
Prietenii lui erau îngroziþi ºi tulburaþi. Cunoscând prejudecata ºi vrãjmãºia împotriva lui, ei se temeau cã fãgãduinþa de liberã trecere ºi siguranþã nu va fi respectatã ºi l-au implorat sã nu-ºi primejduiascã viaþa. El a rãspuns: "Papistaºii nu doresc venirea mea
{SJ 347}
la Worms, ci condamnarea ºi moartea mea. Nu conteazã. Rugaþi-vã, nu pentru mine, ci pentru Cuvântul lui Dumnezeu."
Luther înaintea conciliului
Pânã la urmã Luther a stat înaintea conciliului. Împãratul era aºezat pe tron ºi înconjurat de personajele ilustre ale imperiului. Niciodatã nu se mai înfãþiºase vreun om în prezenþa unei adunãri mai impunãtoare decât aceea înaintea cãreia Luther trebuia sã rãspundã pentru credinþa lui.
Însãºi apariþia lui la aceastã adunare a fost o biruinþã remarcabilã a adevãrului. Ca un om pe care papa îl condamnase sã fie totuºi judecat ºi de un alt tribunal era, de fapt, o negare a autoritãþii supreme a pontifului. Reformatorului, osândit de papã ºi exclus de la pãrtãºia cu oamenii, i s-a asigurat protecþie ºi i s-a oferit sã fie ascultat de cãtre cei mai înalþi demnitari ai naþiunii. Roma îi poruncise sã tacã, dar el era gata sã vorbeascã în prezenþa a mii de oameni din toate pãrþile lumii creºtine. Calm ºi plin de pace, totuºi foarte curajos ºi nobil, el a stat ca martor al lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor de seamã ai pãmântului. Luther a rãspuns pe un ton blând ºi umil, fãrã violenþã sau patimã. Comportamentul lui a fost modest ºi plin de respect; totuºi el a manifestat o încredere ºi o bucurie ce au surprins adunarea.
Cei care ºi-au închis cu încãpãþânare ochii faþã de luminã ºi s-au hotãrât sã nu se lase convinºi de adevãr s-au înfuriat din cauza cuvintelor pline de putere ale lui Luther. Când acesta a terminat de vorbit, purtãtorul de cuvânt al Dietei a spus cu mânie: "Nu ai rãspuns la întrebarea ce þi-a fost pusã... . Þi se cere sã dai un rãspuns clar ºi precis... . Vrei sau nu vrei sã retractezi?"
Reformatorul a rãspuns: "Întrucât maiestatea voastrã serenisimã ºi înãlþimile voastre cer de la mine un rãspuns clar,
{SJ 348}
simplu ºi precis, iatã rãspunsul meu: Nu-mi pot supune credinþa nici papei, nici conciliilor, pentru cã e clar ca lumina zilei cã ei au greºit adesea ºi s-au contrazis unii pe alþii. Dacã nu sunt convins de mãrturia Scripturii sau de raþionamentele cele mai lãmurite, dacã nu sunt înduplecat prin pasajele pe care le-am citat, ca astfel conºtiinþa mea sã se lase condusã de Cuvântul lui Dumnezeu, nu pot ºi nu vreau sã retractez, deoarece un creºtin nu este în siguranþã dacã vorbeºte împotriva conºtiinþei lui. Aici stau ºi nu pot face altfel; Dumnezeu sã-mi ajute. Amin."
Aºa a stat acest om neprihãnit pe temelia sigurã a Cuvântului lui Dumnezeu. Lumina cerului strãlucea pe faþa lui. Mãreþia ºi curãþia caracterului sãu, pacea ºi bucuria inimii au fost vizibile înaintea tuturor, în timp ce el mãrturisea împotriva puterii erorii ºi în favoarea superioritãþii acelei credinþe care biruie lumea.
Neclintit ca o stâncã a stat Luther, în timp ce valurile cele mai furioase ale puterii lumeºti loveau asupra lui fãrã sã-i facã vreun rãu. Simpla putere a cuvintelor lui, atitudinea sa neînfricatã, ochii calmi ºi grãitori ºi fermitatea neschimbãtoare exprimatã în fiecare cuvânt ºi faptã au fãcut o impresie profundã asupra adunãrii. Era evident cã nu putea fi determinat sã se supunã mandatului Romei, nici prin promisiuni, nici prin ameninþãri.
Hristos a vorbit prin mãrturia lui Luther cu o mãreþie ºi putere ce le-a insuflat teamã ºi uimire la data aceea, atât pe prietenilor, cât ºi duºmanilor. Spiritul lui Dumnezeu a fost prezent la acel concilliu, impresionând inima conducãtorilor imperiului. Câþiva dintre prinþi au recunoscut în mod deschis justeþea cauzei lui Luther. Mulþi au fost convinºi de adevãr, dar impresiile fãcute asupra unora n-au fost de
{SJ 349}
duratã. A mai fost ºi o altã categorie de oameni, care nu ºi-a exprimat atunci convingerile, dar care, cercetând Scripturile pentru ei înºiºi, dupã un timp au stat cu îndrãznealã de partea Reformei.
Electorul Frederick aºteptase cu nerãbdare ca Luther sã se înfãþiºeze înaintea Dietei ºi, cu emoþie profundã, i-a ascultat cuvântarea. El s-a bucurat de curajul, hotãrârea ºi stãpânirea de sine a doctorului ºi se mândrea cã era protectorul acestuia. A pus în contrast pãrþile implicate în disputã ºi a vãzut cã înþelepciunea papilor, împãraþilor ºi prelaþilor fusese redusã la zero de puterea adevãrului. Papalitatea a suferit o înfrângere ce avea sã fie resimþitã în toate popoarele ºi în toate timpurile dupã aceea.
Dacã reformatorul ar fi cedat într-un singur punct, Satana ºi oºtirile sale ar fi câºtigat o mare victorie; însã fermitatea lui neclintitã a fost mijlocul de emancipare a bisericii ºi de începere a unei ere noi mai bune. Influenþa acestui bãrbat, care a îndrãznit sã gândeascã ºi sã acþioneze pe cont propriu în chestiuni religioase, avea sã afecteze biserica ºi lumea nu doar pe timpul sãu, ci în timpul tuturor generaþiilor viitoare. Hotãrârea ºi credincioºia lui îi va întãri, pânã la sfârºitul timpului, pe toþi cei care vor trece prin experienþe asemãnãtoare. Puterea ºi maiestatea lui Dumnezeu au stat mai presus de sfatul oamenilor ºi mai presus de puterea lui Satana.
Am vãzut cã Luther era înflãcãrat, zelos, îndrãzneþ ºi neînfricat, atunci când mustra pãcatul ºi apãra adevãrul. Nu-i pãsa de oamenii rãi sau de demoni; ºtia cã avea cu el pe Unul mai puternic decât toþi aceºtia. Luther avea zel, curaj ºi îndrãznealã, iar uneori se afla în primejdia de a merge la extreme. Dumnezeu, însã, l-a ridicat pe Melanchton, care avea un caracter exact opus, ca sã-l ajute pe Luther sã ducã mai departe lucrarea de Reformã. Melanchton era timid, temãtor, precaut ºi avea o
{SJ 350}
mare rãbdare. El era mult iubit de Dumnezeu. Cunoºtea foarte bine Scripturile ºi poseda o putere de judecatã ºi o înþelepciune extraordinare. Dragostea lui pentru cauza lui Dumnezeu era egalã cu a lui Luther. Domnul le-a legat inimile; erau prieteni nedespãrþiþi. Luther îi era de mare ajutor lui Melanchton când acesta era în pericol de a fi fricos sau încet, iar Melanchton la rândul lui îi era de mare ajutor lui Luther când acesta era în primejdie de a acþiona pripit.
Prevederea lui Melanchton a evitat adesea necazul ce ar fi venit asupra lucrãrii, dacã aceasta ar fi fost lãsatã doar pe seama lui Luther; ºi de multe ori lucrarea n-ar fi fost împinsã înainte, dacã ar fi fost lãsatã numai pe seama lui Melanchton. Mi s-a arãtat înþelepciunea lui Dumnezeu în alegerea acestor doi bãrbaþi pentru a duce înainte lucrarea de Reformã.
Iluminarea Angliei ºi Scoþiei
În timp ce Luther deschidea o Biblie închisã pentru poporul Germaniei, Tyndale a fost impulsionat de Duhul lui Dumnezeu sã facã acelaºi lucru pentru Anglia. studia cu sârguinþã Scripturile ºi predica fãrã teamã convingerile sale despre adevãr, îndemnând ca toate doctrinele sã fie puse la proba Cuvântului lui Dumnezeu. Zelul sãu nu putea decât sã stârneascã opoziþia papistaºilor. Un doctor catolic învãþat, care s-a angajat într-o disputã cu el, a exclamat: "Ar fi mai bine pentru noi sã fi fost fãrã Legea lui Dumnezeu, decât fãrã a papei." Tyndale a rãspuns: "Îl dispreþuiesc pe papã ºi toate legile lui; ºi, dacã Dumnezeu îmi cruþã viaþa, nu dupã mulþi ani voi face ca un bãiat de la plug sã cunoascã mai mult din Scripturi decât tine."
Astfel a fost confirmat þelul pe care începuse sã-l nutreascã, de a da poporului Noul Testament în limba lui, iar el s-a dedicat imediat acestei lucrãri. Întreaga Anglie
{SJ 351}
pãrea împotriva lui ºi Tyndale s-a hotãrât sã caute adãpost în Germania. Aici a început tipãrirea Noului Testament în limba englezã. Curând au fost terminate trei mii de copii ale Noului Testament, urmate în acelaºi an de o altã ediþie.
În cele din urmã, el a dat mãrturie pentru credinþa lui printr-o moarte de martir, dar armele pregãtite de el le-au dat altor soldaþi posibilitatea sã lupte, de-a lungul secolelor, chiar pânã în vremea noastrã.
În Scoþia, Evanghelia a gãsit un erou în persoana lui John Knox. Acest reformator devotat nu se temea de oameni. Focurile martiriului, care izbucneau în jur, nu fãceau decât sã-i însufleþeascã zelul cu o intensitate mai mare. Cu securea despoticã atârnând ameninþãtoare deasupra capului sãu, ºi-a pãstrat poziþia lovind cu putere în stânga ºi în dreapta, ca sã nimiceascã idolatria. Astfel ºi-a menþinut el obiectivul, rugându-se ºi luptând luptele Domnului, pânã când Scoþia a fost liberã.
În Anglia, Latimer susþinea de la amvon cã Biblia trebuie cititã în limba poporului. El spunea cã Autorul Sfintei Scripturi "este Însuºi Dumnezeu;" ºi aceastã Scripturã se împãrtãºeºte de puterea ºi de veºnicia Autorului ei. "Nu existã rege, împãrat, magistrat ºi conducãtor ... care sã nu fie obligat sã asculte ... Cuvântul Lui sfânt." "Sã nu mergem pe vreo cale lãturalnicã, ci sã lãsãm Cuvântul lui Dumnezeu sã ne conducã: sã nu mergem dupã ... strãbunii noºtri, nici sã nu cãutãm ceea ce au cãutat ei, ci ceea ce ar fi trebuit ei sã facã."
Barnes ºi Frith, prietenii credincioºi ai lui Tyndale, s-au ridicat în apãrarea adevãrului. Au urmat Cranmer ºi fraþii Ridley. Aceºti conducãtori ai Reformei engleze erau bãrbaþi învãþaþi, iar cei mai mulþi dintre ei fuseserã foarte respectaþi pentru zelul sau evlavia lor în credinþa Romei. Opoziþia lor faþã de papalitate a fost rezultatul
{SJ 352}
faptului cã ei cunoºteau erorile Sfântului Scaun. Cunoaºterea tainelor Babilonului a dat putere mai mare mãrturisirii lor împotriva acestuia.
Mãreþul principiu susþinut de Tyndale, Frith, Latimer ºi fraþii Ridley era autoritatea divinã ºi suficienþa Sfintelor Scripturi. Ei au respins autoritatea pretinsã de papi, concilii, pãrinþi bisericeºti ºi împãraþi de a stãpâni asupra conºtiinþei în chestiuni de credinþã. Biblia era standardul lor ºi cu Biblia testau ei toate învãþãturile ºi toate pretenþiile. Credinþa în Dumnezeu ºi în Cuvântul Lui i-a susþinut pe aceºti bãrbaþi sfinþi când ºi-au dat viaþa pe rug.
{SJ 353}
Cap. 49 - Nereuºita de a înainta
Reforma nu s-a încheiat cu Luther, aºa cum cred mulþi. Ea va fi continuatã pânã la încheierea istoriei acestei lumi. Luther a avut de fãcut o mare lucrare: aceea de a reflecta ºi asupra altora lumina care Dumnezeu îngãduise sã strãluceascã asupra lui; totuºi el nu a primit toatã lumina ce avea sã fie datã lumii. Din timpul lui ºi pânã astãzi, a strãlucit continuu luminã nouã asupra Scripturilor ºi au fost mereu descoperite adevãruri noi.
Luther, împreunã cu colaboratorii lui, a îndeplinit o lucrare nobilã pentru Dumnezeu; dar, deoarece ei veneau din biserica romanã ale cãrei doctrine le crezuserã ºi le apãraserã cândva, nu era de aºteptat ca ei sã discearnã toate aceste rãtãciri. Lucrarea lor a fost aceea de a rupe cãtuºele Romei ºi de a da lumii Biblia; totuºi existau adevãruri importante pe care ei nu au reuºit sã le descopere ºi rãtãciri grave la care ei nu au renunþat. Cei mai mulþi dintre ei au continuat sã þinã duminica, împreunã cu celelalte sãrbãtori papale. Este adevãrat cã ei nu priveau la aceastã zi ca având autoritate divinã, dar credeau cã ar trebui þinutã ca o zi de închinare general acceptatã. Oricum, între ei erau unii care au onorat Sabatul poruncii a patra. Un loc de cinste între reformatorii bisericii ar trebui dat acelora care au stat în apãrarea unui adevãr în general ignorat
{SJ 354}
chiar de protestanþi - acelora care au susþinut validitatea poruncii a patra ºi caracterul obligatoriu al Sabatului biblic. Când Reforma a dat la o parte întunericul ce apãsase asupra întregii creºtinãtãþi, în multe þãri au fost aduºi la luminã pãzitori ai Sabatului.
Cei care au primit marile binecuvântãri ale Reformei nu au mers înainte pe calea pe care pornise în mod atât de nobil Luther. Câþiva bãrbaþi credincioºi s-au ridicat din când în când ca sã proclame un nou adevãr ºi sã arate rãtãcirile nutrite timp îndelungat, dar majoritatea, ca ºi evreii din timpul Domnului Hristos sau ca papistaºii din timpul lui Luther, se mulþumea sã creadã cum crezuserã ºi pãrinþii lor ºi sã trãiascã la fel cum trãiserã ei. Din cauza aceasta, religia a degenerat iarãºi în formalism. Au fost pãstrate ºi nutrite rãtãciri ºi superstiþii care ar fi fost aruncate la o parte dacã biserica ar fi continuat sã meargã în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Spiritul inspirat de Reformã s-a stins astfel în mod treptat, pânã când în bisericile protestante nevoia de reformã a ajuns aproape tot atât de mare ca nevoia de reformã în biserica romanã din timpul lui Luther. Exista aceeaºi somnolenþã spiritualã, acelaºi respect faþã de pãrerile oamenilor, acelaºi spirit lumesc ºi aceeaºi înlocuire a învãþãturilor Cuvântului lui Dumnezeu cu teorii omeneºti. Sub masca religiei se cultivau mândria ºi extravaganþa. Bisericile au ajuns corupte din cauza alipirii de lume. În felul acesta, principiile mãreþe pentru care trudiserã ºi suferiserã atât de mult Luther ºi colaboratorii sãi, au fost degradate.
Când Satana a vãzut cã nu reuºise sã zdrobeascã adevãrul prin persecuþie, a recurs din nou la acelaºi plan al compromisului ce dusese la marea apostazie ºi la formarea bisericii Romei. El i-a influenþat pe creºtini sã se uneascã de data aceasta nu cu pãgânii,
{SJ 355}
ci cu aceia care, prin închinarea la dumnezeul acestei lumi, se dovedeau la fel de idolatri.
Satana nu mai putea þine Biblia departe de oameni. Ea fusese pusã la îndemâna tuturor. El, însã, a condus mii de oameni sã accepte interpretãri false ºi teorii nesãnãtoase, fãrã a cerceta Scripturile pentru a învãþa adevãrul ei înºiºi. El a stricat învãþãturile Bibliei, iar tradiþiile ce aveau sã distrugã milioane de oameni prindeau rãdãcini adânci. Biserica susþinea ºi apãra aceste tradiþii, în loc sã lupte pentru credinþa datã sfinþilor odatã pentru totdeauna. În timp ce erau cu totul inconºtiente de situaþia lor ºi de primejdia în care se aflau biserica ºi lumea se apropiau cu repeziciune de perioada cea mai solemnã ºi mai importantã din istoria pãmântului: perioada revelãrii Fiului omului.
{SJ 356}
Cap. 50 - Prima solie îngereascã
Profeþia primei solii îngereºti, prezentatã în Apocalipsa 14, ºi-a gãsit împlinirea în miºcarea adventã din anii 1840 - 1844. Atât în Europa cât ºi în America, bãrbaþi ai credinþei ºi rugãciunii au fost profund miºcaþi în timp ce acordau atenþie profeþiilor ºi, urmãrind Rapoartele Inspirate, au gãsit dovezi convingãtoare cã sfârºitul tuturor lucrurilor s-a apropiat. Duhul lui Dumnezeu i-a îndemnat pe slujitorii Lui sã dea avertizarea. Solia Evangheliei veºnice s-a rãspândit peste tot: "Temeþi-vã de Dumnezeu ºi daþi-I slavã, cãci a sosit ceasul judecãþii Lui." Apocalipsa 14,7.
Oriunde pãtrundeau misionari, era trimisã vestea bunã a revenirii lui Hristos în curând. În diferite þãri, s-au gãsit grupuri izolate de creºtini care, doar prin studiul Scripturilor, ajunseserã la credinþa cã venirea Mântuitorului era aproape. În unele pãrþi ale Europei, unde legile erau despotice, încât interziceau predicarea doctrinei advente, copii mici au fost impulsionaþi s-o proclame ºi mulþi au ascultat avertizarea solemnã.
În America, predicarea soliei i-a fost încredinþatã lui William Miller ºi colaboratorilor sãi, iar lumina aprinsã prin truda lor a strãlucit pânã în þinuturi depãrtate. Dumnezeu a trimis pe îngerul Sãu sã miºte inima unui fermier ce nu crezuse în Biblie, ca sã
{SJ 357}
cerceteze profeþiile. Îngerii lui Dumnezeu l-au vizitat în repetate rânduri pe cel ales, ca sã-i cãlãuzeascã mintea ºi sã deschidã înþelegerii sale profeþiile care fuseserã pânã atunci închise pentru poporul lui Dumnezeu. Lui i-a fost arãtat începutul lanþului adevãrului ºi a fost condus sã cerceteze verigã dupã verigã, pânã când a ajuns sã priveascã la Cuvântul lui Dumnezeu cu uimire ºi admiraþie. A vãzut acolo un lanþ desãvârºit al adevãrului. Acel Cuvânt, pe care îl considerase neinspirat, îºi deschidea acum frumuseþea ºi slava înaintea ochilor lui. A vãzut cã un pasaj al Scripturilor îl explicã pe altul, iar atunci când nu putea înþelege un text îi gãsea explicaþia în alt text al Cuvântului. El privea cu bucurie, cu interes profund ºi uimire Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu.
Urmãrind profeþiile, Miller a vãzut cã locuitorii pãmântului trãiau scenele de încheiere a istoriei acestei lumi ºi totuºi nu ºtiau. A vãzut cã bisericile erau corupte. Ele îºi retrãseserã dragostea de la Isus, îndreptându-ºi-o asupra lumii; cãutau onoare lumeascã în locul aceleia care vine de sus ºi umblau sã apuce bogãþiile lumii, în loc sã-ºi strângã comori în cer. El putea vedea pretutindeni ipocrizie, întuneric ºi moarte. S-a tulburat în duhul sãu. Dumnezeu l-a chemat sã-ºi pãrãseascã ferma, dupã cum îl chemase pe Elisei sã-ºi lase boii ºi ogorul în care lucra, ca sã-l urmeze pe Ilie.
Tremurând, William Miller a început sã le desfãºoare oamenilor tainele împãrãþiei lui Dumnezeu, purtându-i pe ascultãtori prin profeþii pânã la a doua venire a lui Hristos. Mãrturia Scripturilor arãtând cãtre venirea Domnului Hristos în 1843 a trezit un larg interes. Mulþi au fost convinºi cã dovezile din perioadele profetice erau corecte
{SJ 358}
ºi, sacrificându-ºi mândria propriei pãreri, au primit adevãrul cu bucurie. Unii pastori, lãsându-ºi deoparte vederile ºi sentimentele sectare, ºi-au pãrãsit salariile ºi bisericile, unindu-se în proclamarea venirii Domnului Isus.
Totuºi, pastorii care acceptau aceastã solie erau puþini ºi, prin urmare, ea a fost încredinþatã în mare mãsurã laicilor umili. Fermierii îºi pãrãseau ogoarele, mecanicii sculele, negustorii mãrfurile, cei cu diferite profesii îºi pãrãseau poziþia ºi totuºi numãrul lucrãtorilor era mic în comparaþie cu lucrarea ce trebuia îndeplinitã. Condiþia unei biserici lipsite de evlavie ºi a unei lumi zãcând în ticãloºie împovãra sufletele strãjerilor sinceri, iar ei îndurau de bunã voie truda, lipsurile ºi suferinþa, ca sã-i poatã chema pe oameni pocãinþã pentru a fi mântuiþi. Deºi Satana s-a opus, lucrarea a mers statornic înainte ºi multe mii de oameni au primit adevãrul advent.
O mare redeºteptare religioasã
Solia cercetãtoare se auzea pretutindeni, avertizându-i pe pãcãtoºi, atât din lume cât ºi din bisericã, sã fugã de mânia viitoare. Ca ºi Ioan Botezãtorul, înainte mergãtorul Domnului Hristos, predicatorii înfigeau toporul la rãdãcina pomului ºi-i îndemnau pe toþi sã aducã roade vrednice de pocãinþã. Apelurile lor tulburãtoare erau în contrast evident cu asigurãrile de pace ºi siguranþã care se auzeau de la amvoanele renumite ºi, oriunde ajungea, solia îi miºca pe oameni.
Mãrturia simplã ºi directã a Scripturii, pãtrunzând în inimi prin puterea Duhului Sfânt, aducea o convingere atât de mare, cã puþini reuºeau sã-i reziste în întregime. Pretinºii credincioºi erau treziþi din siguranþa lor falsã. Ei îºi vedeau cãderile, spiritul lumesc ºi necredinþa, mândria ºi egoismul. Mulþi Îl cãutau pe Domnul cu pocãinþã ºi umilinþã. κi îndreptau acum spre ceruri afecþiunea pe care ºi-o concentraserã
{SJ 359}
atât de multã vreme asupra lucrurilor. Duhul lui Dumnezeu îi însoþea ºi, cu inimile înmuiate ºi supuse, ei se uneau în proclamarea strigãrii: "Temeþi-vã de Dumnezeu ºi daþi-I slavã, cãci a sosit ceasul judecãþii Lui." Apocalipsa 14,7.
Pãcãtoºii întrebau plângând "Ce trebuie sã fac ca sã fiu mântuit?" Aceia care trãiserã în necinste erau nerãbdãtori sã repare pagubele. Toþi care gãseau pacea în Hristos doreau sã-i vadã ºi pe alþii împãrtãºindu-se de binecuvântare. Inimile pãrinþilor erau întoarse cãtre copii ºi ale copiilor cãtre pãrinþi. Barierele mândriei ºi reþinerii erau date la o parte. Se fãceau mãrturisiri din inimã, iar membrii familiilor lucrau pentru mântuirea celor apropiaþi ºi dragi.
Adesea se auzea rugãciunea de mijlocire. Peste tot erau suflete rugându-se lui Dumnezeu, în agonie profundã. Mulþi se luptau toatã noaptea în rugãciune pentru a primi asigurarea cã pãcatele le erau iertate ºi pentru convertirea rudelor sau vecinilor lor. Aceastã credinþã fierbinte ºi hotãrâtã îºi atingea obiectivul. Dacã poporul lui Dumnezeu ar fi continuat astfel sã stãruiascã în rugãciune, aducându-ºi cu insistenþã cererile la tronul harului, ar fi avut o experienþã mult mai bogatã decât aceea pe care o au acum. Existã prea puþinã rugãciune ºi prea puþinã convingere de pãcat, iar lipsa de credinþã vie îi lasã pe mulþi fãrã harul pe care Mântuitorul nostru milos îl asigurã în mãsurã aºa de bogatã.
La adunãrile adventiste veneau toate categoriile de oameni. Bogaþi ºi sãraci, de sus ºi de jos, din diferite motive, erau nerãbdãtori sã asculte doctrina celei de-a doua veniri. Domnul þinea în frâu spiritul de împotrivire în timp ce slujitorii Lui explicau motivele credinþei lor. Uneori instrumentul era slab, dar
{SJ 360}
Duhul lui Dumnezeu dãdea putere adevãrului Lui. În aceste adunãri se simþea prezenþa îngerilor sfinþi, mulþi fiind zilnic adãugaþi credincioºilor. În timp ce se reaminteau dovezile revenirii lui Hristos în curând, mari mulþimi ascultau în tãcere cuvintele solemne. Pãrea cã cerul ºi pãmântul se apropie unul de altul. Puterea lui Dumnezeu era simþitã de bãtrâni, de tineri ºi de cei de vârstã mijlocie. Mulþi mergeau acasã cu laude pe buze, ce rãsunau pline de bucurie în aerul liniºtit al nopþii. Nici unul din participanþii la acele adunãri nu a putut uita vreodatã scenele acelea de interes profund.
Împotrivirea
Proclamarea unui timp precis pentru venirea Domnului Hristos a stârnit o mare opoziþie din partea multora, din toate categoriile sociale: de la pastorul de la amvon, pânã la pãcãtosul cel mai decãzut ºi mai sfidãtor la adresa cerului. "Nimeni nu ºtie ziua, nici ceasul!" se putea auzi atât de la pastorul ipocrit, cât ºi de la batjocoritorul obraznic. Ei îºi astupau urechile ca sã nu audã explicaþia clarã ºi armonioasã a textului, pe care o dãdeau cei care arãtau spre încheierea perioadelor profetice ºi cãtre semnele pe care Însuºi Domnul Hristos le prezisese ca semne ale venirii Sale.
Mulþi care pretindeau cã-L iubesc pe Mântuitorul declarau cã nu se împotrivesc predicãrii venirii Lui, ci doar obiecteazã cu privire la timpul precis. Ochiul lui Dumnezeu, care vede totul, le-a citit inimile. Ei nu doreau sã audã cã Hristos vine sã judece lumea cu dreptate. Fuseserã servitori necredincioºi. Faptele lor nu ar fi suportat inspecþia cercetãtoare de inimã a lui Dumnezeu ºi se temeau sã-L întâlneascã pe Domnul lor. Ca ºi evreii din timpul primei veniri a lui Hristos, ei nu erau pregãtiþi sã-L întâmpine pe Domnul Isus. Satana ºi îngerii lui triumfau ºi aruncau batjocura în faþa lui
{SJ 361}
Hristos ºi a îngerilor sfinþi, pentru cã poporul care se pretindea al Lui avea atât de puþinã iubire pentru El, încât nu-I dorea venirea.
Strãjeri necredincioºi împiedicau înaintarea lucrãrii lui Dumnezeu. Când poporul era miºcat ºi începea sã întrebe despre calea mântuirii, aceºti conducãtori pãºeau între ei ºi adevãr, cãutând sã le liniºteascã temerile prin interpretãri false ale Cuvântului lui Dumnezeu. În aceastã lucrare, Satana, împreunã cu pastorii neconsacraþi, striga: "Pace, pace!" - când Dumnezeu nu spusese pace. Ca ºi fariseii din timpul Domnului Hristos, mulþi au refuzat sã intre în împãrãþia cerului ºi i-au împiedicau ºi pe cei care intrau. Sângele acestor suflete va fi cerut din mâna lor.
Oriunde era proclamatã solia adevãrului, era primitã mai întâi de cei mai umili ºi mai consacraþi din bisericã. Cei care studiau Biblia pentru ei înºiºi nu puteau sã nu vadã cã felul în care erau privite profeþiile de cei mai mulþi nu era în concordanþã cu Scripturile. Acolo unde oamenii nu erau înºelaþi de eforturile pãstorilor lor de a interpreta greºit ºi a perverti credinþa, acolo unde ei înºiºi cercetau Cuvântul lui Dumnezeu, învãþãtura adventã trebuia doar sã fie comparatã cu Scriptura pentru a i se recunoaºte autoritatea divinã.
Mulþi erau persecutaþi de fraþii lor necredincioºi. Pentru a-ºi pãstra poziþia în bisericã, unii au consimþit sã nu vorbeascã despre speranþa lor, în timp ce alþii simþeau cã loialitatea faþã de Dumnezeu le interzicea sã ascundã astfel adevãrurile pe care El li le încredinþase. Multora li s-a tãiat pãrtãºia cu biserica doar pentru motivul cã ºi-au exprimat credinþa în venirea lui Hristos. Cuvintele profetului le erau foarte scumpe celor care au suportat încercarea credinþei: "Iatã ce zic fraþii voºtri, care vã urãsc ºi vã izgonesc din pricina Numelui Meu: 'Sã-ªi arate Domnul
{SJ 362}
slava, ca sã vã vedem bucuria!' Dar ei vor rãmâne de ruºine." Isaia 66,5.
Îngerii lui Dumnezeu urmãreau cu cel mai mare interes rezultatele avertizãrii. Când bisericile, ca un singur tot, au respins solia, îngerii s-au întors de la ele întristaþi. Totuºi, în biserici existau mulþi care încã nu fuseserã testaþi cu privire la adevãrul advent. Mulþi au fost înºelaþi de soþi, soþii, pãrinþi sau copii ºi au fost fãcuþi sã creadã cã era un pãcat chiar sã asculte asemenea erezii, cum erau cele învãþate de adventiºti. Îngerilor li s-a poruncit sã vegheze cu credincioºie asupra acestor suflete, cãci o altã luminã de la tronul lui Dumnezeu avea sã mai lumineze asupra lor.
Pregãtiri pentru întâlnirea cu Domnul
Cu o dorinþã de nespus au aºteptat cei care au primit solia venirea Mântuitorului lor. Timpul când se aºteptau sã-L întâmpine era aproape. Ei aºteptau ceasul cu o solemnitate calmã ºi se odihneau în dulcea pãrtãºie cu Dumnezeu, garanþia pãcii de care aveau sã se bucure în slava viitoare. Nici unul care a experimentat aceastã speranþã ºi încredere nu poate uita acele ceasuri preþioase de aºteptare. Ocupaþiile lumeºti au fost lãsate în cea mai mare mãsurã la o parte, timp de câteva sãptãmâni. Credincioºii îºi examinau cu atenþie fiecare gând ºi sentiment al inimii, ca ºi când s-ar fi aflat pe patul de moarte ºi ar mai fi avut doar câteva ceasuri pânã sã închidã ochii asupra scenelor pãmânteºti. Nu s-au confecþionat nici un fel de "veºminte de înãlþare", dar toþi simþeau nevoia unei dovezi interioare cã erau pregãtiþi sã-L întâmpine pe Mântuitorul; hainele lor albe erau curãþia sufletului ºi caracterele spãlate de pãcat prin sângele ispãºitor al Domnului Hristos.
Dumnezeu a plãnuit sã-ªi încerce poporul. Mâna Lui a acoperit o greºealã în calcularea perioadelor profetice. Adventiºtii nu au descoperit greºeala, ºi nici
{SJ 363}
cei mai învãþaþi dintre împotrivitorii lor. Aceºtia din urmã spuneau: "Aþi calculat corect perioadele profetice. Un eveniment mãreþ este aproape sã se producã, dar nu este ceea ce prezice domnul Miller; este convertirea lumii, ºi nu a doua venire a lui Hristos."
Timpul aºteptat a trecut, iar Domnul Hristos nu a venit sã-ªi elibereze poporul. Aceia care Îl aºteptaserã pe Mântuitorul lor cu credinþã ºi dragoste sincere au experimentat o dezamãgire amarã. Totuºi, Domnul ªi-a îndeplinit planul: a probat inimile celor care pretindeau cã-L aºteaptã. Între aceºtia erau mulþi care nu fuseserã impulsionaþi de motive înalte, ci de fricã. Pretinsa lor de credinþã nu le influenþase nici inima, nici viaþa. Când evenimentul aºteptat nu a avut loc, aceste persoane au declarat cã nu erau dezamãgite; cãci nu crezuserã niciodatã cã Hristos va veni. Aceºtia au fost printre primii care au ridiculizat întristarea adevãraþilor credincioºi.
Dar Domnul Isus ºi toatã oºtirea cereascã au privit cu dragoste ºi simpatie la cei încercaþi ºi credincioºi, care fuseserã dezamãgiþi. Dacã s-ar fi dat la o parte cortina ce separã lumea vãzutã de cea nevãzutã, s-ar fi putut observa cum îngerii veneau aproape de aceste suflete statornice ºi le protejau de sãgeþile lui Satana.
{SJ 364}
Cap. 51 - A doua solie îngereascã
Bisericile care au refuzat sã primeascã prima solie îngereascã au respins lumina din cer. Aceastã solie le-a fost trimisã în milã, ca sã le trezeascã sã-ºi vadã adevãrata condiþie a spiritului lumesc ºi a cãderii de la credinþã ºi sã caute sã se pregãteascã pentru întâlnirea cu Domnul lor.
Prima solie îngereascã a fost datã tocmai pentru a despãrþi biserica lui Hristos de influenþele degradante ale lumii; dar legãturile cu care oamenii, chiar pretinºii creºtini, erau prinºi de pãmânt au fost mai puternice decât atracþia spre cer. Ei au ales sã asculte de glasul înþelepciunii omeneºti ºi au întors spatele soliei cercetãtoare de inimã a adevãrului.
Dumnezeu dã lumina ca sã fie apreciatã ºi ascultatã, nu dispreþuitã ºi respinsã. Lumina pe care El o trimite devine întuneric pentru cei care o neglijeazã. Când Duhul lui Dumnezeu nu mai impresioneazã inimile oamenilor cu adevãrul, toatã auzirea ºi toatã predicarea sunt zadarnice.
Când bisericile au nesocotit sfatul lui Dumnezeu, respingând solia adventã, ºi Domnul le-a respins pe ele. Primul înger a fost urmat de un al doilea, proclamând: "A cãzut, a cãzut Babilonul, cetatea cea mare care a adãpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei." Apocalipsa 14,8. Adventiºtii au înþeles aceastã solie ca fiind anunþul
{SJ 365}
decãderii morale a bisericilor, rezultatã în urma respingerii primei solii. Strigarea: "A cãzut Babilonul" a fost datã în vara anului 1844 ºi în consecinþã din aceste biserici s-au retras vreo cincizeci de mii de persoane.
Cei care au predicat prima solie nu au avut ca scop ºi nici nu s-au aºteptat sã provoace divizãri în biserici sau sã formeze organizaþii separate. William Miller spunea: "În toate eforturile mele, nu am avut niciodatã dorinþa sau gândul sã întemeiez vreo denominaþiune separatã de cele existente sau sã aduc vreun beneficiu uneia pe seama alteia. M-am gândit sã aduc beneficii tuturor. Crezând cã toþi creºtinii se vor bucura de perspectiva venirii lui Hristos ºi cã aceia care nu vãd lucrurile cum le vãd eu nu-i vor iubi mai puþin pe cei care vor îmbrãþiºa aceastã doctrinã, nu mi-am închipuit cã vor fi necesare vreodatã întâlniri separate. Întreaga mea preocupare a fost dorinþa de a converti sufletele la Dumnezeu, de a anunþa lumea despre judecata ce vine ºi de a-i convinge pe semenii mei sã caute acea pregãtire a inimii care îi va face în stare sã-L întâmpine în pace pe Dumnezeul lor. Marea majoritate a celor convertiþi datoritã lucrãrii mele s-a unit cu diferitele biserici existente. Când oamenii veneau sã mã întrebe cu privire la datoria lor, le spuneam întotdeauna sã meargã acolo unde se simt acasã ºi nu am favorizat niciodatã vreo denominaþiune în sfaturile pe care le-am dat."
Pentru un timp, multe biserici i-au primit bine lucrarea, dar pe mãsurã ce se hotãrau împotriva adevãrului advent, doreau sã înãbuºe orice propovãduire a subiectului. Cei care primiserã aceastã doctrinã au fost astfel aºezaþi într-o poziþie de mare încercare ºi confuzie. Ei îºi iubeau bisericile lor ºi nu voiau de fel sã se despartã de ele; dar, pentru cã erau ridiculizaþi ºi oprimaþi ºi li se interzicea privilegiul de a vorbi despre speranþa lor
{SJ 366}
sau despre participarea la adunãri unde se predica despre venirea Domnului, pânã la urmã ei s-au ridicat ºi au scuturat jugul care li se impusese.
Adventiºtii, vãzând cã bisericile au respins mãrturia Cuvântului lui Dumnezeu, nu le-au mai putut privi ca fiind biserica lui Hristos, "stâlpul ºi temelia adevãrului"; iar când a început sã fie proclamatã solia "A cãzut Babilonul" ei s-au simþit îndreptãþiþi sã se despartã de legãturile lor de mai înainte.
De la respingerea primei solii îngereºti, în biserici a avut loc o tristã schimbare. Când adevãrul este dispreþuit, rãtãcirea este în schimb primitã ºi apreciatã. Dragostea pentru Dumnezeu ºi credinþa în Cuvântul Lui s-au rãcit. Bisericile au întristat Duhul Domnului ºi, în mare mãsurã, acesta S-a retras.
Timpul de zãbovire
Când anul 1843 s-a scurs în întregime, fãrã sã aibã loc venirea Domnului Isus, cei care Îl aºteptaserã cu credinþã au fost lãsaþi în nesiguranþã ºi confuzie pentru o vreme. Fãrã sã þinã seamã de dezamãgirea lor, mulþi au continuat sã cerceteze Scripturile, examinând din nou dovezile pentru credinþa lor ºi studiind cu atenþie profeþiile, pentru mai multã luminã. Mãrturia Bibliei în sprijinul poziþiei lor li s-a pãrut clarã ºi convingãtoare. Semnele ce nu puteau fi înþelese greºit arãtau cã venirea Domnului Hristos era aproape. Credincioºii nu-ºi puteau explica dezamãgirea; totuºi se simþeau siguri cã Dumnezeu îi condusese în experienþele lor trecute.
Credinþa le-a fost foarte mult întãritã prin aplicarea directã ºi convingãtoare a acelor versete care vorbeau despre un timp de întârziere. Încã din anul 1842, Duhul lui Dumnezeu l-a inspirat pe Charles Fitch sã facã o hartã profeticã. Acest lucru era privit în general de adventiºti ca împlinirea poruncii date de
{SJ 367}
profetul Habacuc: "Scrie prorocia ºi sap-o pe table." Totuºi, nimeni n-a vãzut atunci timpul de întârziere prezentat în aceeaºi profeþie. Dupã dezamãgire, înþelesul deplin a acestui verset a devenit clar. Astfel vorbeºte profetul: "Scrie prorocia ºi sap-o pe table, ca sã se poatã citi uºor! Cãci este o prorocie a cãrei vreme este hotãrâtã, se apropie de împlinire ºi nu va minþi; dacã zãboveºte, aºteapt-o, cãci va veni ºi se va împlini negreºit." Habacuc 2,2.3.
Aºteptãtorii se bucurau cã Acela care cunoaºte sfârºitul de la început privise prin veacuri ºi, prevãzând dezamãgirea lor, le-a dat cuvinte de încurajare ºi de speranþã. Dacã n-ar fi existat astfel de pasaje în Scripturi, arãtându-le cã erau pe drumul cel bun, credinþa lor ar fi eºuat în ceasul acela de încercare.
În parabola celor zece fecioare din Matei 25, experienþa adventiºtilor este ilustratã prin evenimentele unei nunþi orientale. "Atunci împãrãþia cerurilor se va asemãna cu zece fecioare, care ºi-au luat candelele ºi au ieºit în întâmpinarea mirelui." "Fiindcã mirele zãbovea, au aþipit toate ºi au adormit."
Miºcarea larg rãspânditã sub proclamarea primei solii îngereºti corespundea ieºirii fecioarelor în întâmpinarea mirelui, iar timpul de aºteptare, dezamãgire ºi întârziere era reprezentat de zãbovirea mirelui. Dupã ce a trecut timpul exact, adevãraþii credincioºi au rãmas totuºi uniþi în credinþa cã sfârºitul tuturor lucrurilor era aproape; dar curând a devenit evident cã îºi pierdeau, într-o oarecare mãsurã, zelul ºi consacrarea ºi cãdeau într-o stare indicatã în parabolã prin adormirea fecioarelor în timpul de zãbovire a mirelui.
{SJ 368}
Cam în acel timp a început sã aparã fanatismul. Unii dintre cei care se pretindeau credincioºi zeloºi ai soliei au respins Cuvântul lui Dumnezeu ca singurul ghid infailibil ºi, susþinând cã sunt conduºi de Duhul, s-au lãsat în stãpânirea propriilor sentimente, impresii ºi imaginaþii. Erau unii care manifestau un zel orb ºi fanatic, acuzându-i pe toþi care nu le aprobau calea. Ideile ºi manifestãrile lor fanatice nu au gãsit nici o simpatie din partea corpului majoritar al adventiºtilor; în schimb au adus asupra cauzei adevãrului reproºul.
Predicarea primei solii îngereºti în anul 1843 ºi a strigãtului de la miezul nopþii în anul 1844 au avut tendinþa de a reprima fanatismul ºi disensiunea. Cei care participaserã la aceste miºcãri solemne erau în armonie; inimile le erau pline de dragoste unul pentru altul ºi pentru Domnul Isus, pe care aºteptau sã-L vadã curând. Credinþa ºi fericita nãdejde pe care le împãrtãºeau cu toþii, singurele adevãrate, i-au înãlþat deasupra controlului oricãrei influenþe omeneºti ºi s-au dovedit un scut împotriva atacurilor lui Satana.
{SJ 369}
Cap. 52 - Strigãtul de la miezul nopþii
"Fiindcã mirele zãbovea, au aþipit toate ºi au adormit. La miezul nopþii s-a auzit o strigare: 'Iatã mirele, ieºiþi-i în întâmpinare!' Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat ºi ºi-au pregãtit candelele." Matei 25,5-8.
În vara anului 1844, adventiºtii au descoperit greºeala fãcutã în calculul perioadelor profetice ºi au adus corecturile necesare. Cele 2300 de zile din Daniel 8,14 se crezuse cã se vor încheia în primãvara anului 1844 cu a doua venire a lui Hristos; dar s-a vãzut acum cã aceastã perioadã se extindea pânã în toamna aceluiaºi an, iar minþile adventiºtilor s-au concentrat asupra acelei date ca fiind timpul venirii Domnului. Proclamarea soliei acestui timp a fost un alt pas în împlinirea parabolei fecioarelor, a cãrei aplicaþie la experienþa adventiºtilor se vãzuse deja clar.
Dupã cum, în parabolã, strigarea s-a auzit la miezul nopþii, anunþând apropierea mirelui, tot la fel ºi în împlinirea parabolei, între primãvara anului 1844, când s-a crezut la început cã se vor încheia cele 2300 de zile, ºi toamna anului 1844, datã la care s-a aflat mai târziu cã acestea se vor încheia cu adevãrat, s-a înãlþat strigarea cu înseºi cuvintele Scripturii: "Iatã Mirele, ieºiþi-I în întâmpinare!"
{SJ 370}
Ca ºi un val în timpul fluxului, miºcarea a mãturat þinutul. A mers din oraº în oraº, din sat în sat ºi în locuri, pânã ce poporul aºteptãtor al lui Dumnezeu a fost pe deplin deºteptat. În faþa acestei proclamaþii, fanatismul dispãrea ca ºi bruma la rãsãritul soarelui. Credincioºii ºi-au gãsit încã o datã poziþia, iar speranþa ºi curajul le-au însufleþit inimile.
Lucrarea era liberã de acele extreme manifestate ori de câte ori existã agitaþie omeneascã fãrã controlul influenþei Cuvântului ºi Duhului lui Dumnezeu. Avea un caracter asemãnãtor cu acele perioade de umilinþã ºi întoarcere la Domnul a vechiului Israel, în urma soliilor de mustrare din partea slujitorilor Lui. Ea avea trãsãturile lucrãrii lui Dumnezeu din orice epocã. Nu exista bucurie extaticã, ci, mai degrabã, cercetare profundã a inimii, mãrturisire a pãcatelor ºi pãrãsire a lumii. Povara sufletelor în agonie era pregãtirea pentru a-L întâlni pe Domnul. Exista rugãciune stãruitoare ºi consacrare fãrã rezerve lui Dumnezeu.
Strigãtul de la miezul nopþii nu a fost dus prin argument, deºi dovezile Scripturii erau clare ºi convingãtoare. E a fost însoþit de o putere ce impulsiona ºi miºca sufletul. Nu exista nici o îndoialã, nici un semn de întrebare. Cu ocazia intrãrii triumfale a lui Hristos în Ierusalim, oamenii veniþi la sãrbãtoare din toate pãrþile þãrii s-au adunat la Muntele Mãslinilor ºi, alãturându-se mulþimii care Îl însoþea pe Domnul Isus, au prins inspiraþia momentului ºi au ajutat la întãrirea strigãtului: "Binecuvântat este cel ce vine în Numele Domnului." Matei 21,9. În acelaºi fel, necredincioºii care veneau la adunãrile adventiste - unii din curiozitate, alþii doar ca sã ia în râs - au simþit puterea convingãtoare ce însoþea solia: "Iatã, Mirele vine!"
{SJ 371}
În timpul acela exista credinþã care aducea rãspunsuri la rugãciune - credinþã care avea în vedere o dreaptã rãsplãtire. Ca ºi ploaia peste pãmântul însetat, Duhul harului a coborât asupra cãutãtorilor sârguincioºi. Cei care aºteptau sã stea curând faþã în faþã cu Rãscumpãrãtorul lor simþeau o bucurie solemnã, de negrãit. Puterea liniºtitoare ºi cuceritoare a Duhului Sfânt înmuia inimile, în timp ce slava lui Dumnezeu se revãrsa val dupã val peste cei credincioºi ºi loiali.
Cu grijã ºi solemnitate, cei care au primit solia au ajuns la timpul când sperau sã-L întâmpine pe Domnul. În fiecare dimineaþã simþeau cã prima lor datorie era sã-ºi asigure dovada cã Dumnezeu i-a primit. Inimile le erau strâns unite ºi se rugau mult, atât împreunã, cât ºi unul pentru altul. Deseori se adunau în locuri retrase pentru comuniune cu Dumnezeu, iar glasul mijlocirii se înãlþa spre cer din câmpii ºi pãduri. Asigurarea aprobãrii Mântuitorului le era mai necesarã decât hrana zilnicã, iar dacã vreun nor le umbrea mintea, ei nu se odihneau pânã ce acesta nu era îndepãrtat. Pe mãsurã ce simþeau mãrturia harului iertãtor, ei tânjeau sã-L vadã pe Acela pe care Îl iubea sufletul lor.
Dezamãgiþi, dar nu pãrãsiþi
Dar ei au fost iarãºi dezamãgiþi. Timpul aºteptãrii a trecut, iar Mântuitorul nu a venit. Ei Îi aºteptaserã venirea cu o încredere neclintitã, iar acum simþeau ceea ce a simþit ºi Maria când, venind la mormânt ºi gãsindu-l gol, a exclamat plângând: "Au luat pe Domnul meu ºi nu ºtiu unde L-au pus." Ioan 20:13.
Un sentiment de uimire, o teamã cã solia ar putea fi adevãratã, reþinuse pentru un timp
{SJ 372}
lumea necredincioasã. Dupã trecerea timpului, acest sentiment nu a dispãrut deodatã; ei nu îndrãzneau sã triumfe asupra celor dezamãgiþi, dar, pentru cã nu se vedeau dovezile mâniei lui Dumnezeu, ºi-au revenit din fricã ºi ºi-au reluat reproºurile ºi bãtaia de joc. O mare parte din cei care pretinseserã a crede în venirea Domnului în curând a renunþat la credinþã. Unii care fuseserã foarte încrezãtori au fost atât de adânc rãniþi în mândria lor, încât au simþit nevoia sã fugã de lume. Ca ºi Iona, ei erau nemulþumiþi de Dumnezeu ºi ar fi ales mai degrabã moartea decât viaþa. Cei care îºi bazaserã credinþa pe pãrerile altora, ºi nu pe Cuvântul lui Dumnezeu, erau acum gata sã-ºi schimbe din nou vederile. Batjocoritorii i-au câºtigat de partea lor pe cei slabi ºi pe cei laºi ºi s-au unit cu toþii sã declare cã de-acum nu mai aveau de ce sã se teamã ºi nici ce sã mai aºtepte. Timpul trecuse, Domnul nu venise, iar lumea se putea sã rãmânã la fel alte mii de ani.
Credincioºii stãruitori ºi sinceri renunþaserã la tot pentru Hristos ºi se împãrtãºiserã de prezenþa Lui ca niciodatã mai înainte. Ei dãduserã lumii ultima avertizare, dupã cum credeau, aºteptând sã fie primiþi curând în prezenþa Învãþãtorului lor divin ºi a îngerilor cereºti, ºi s-au retras în mare mãsurã din mulþimea necredincioºilor. Ei se rugaserã cu dorinþã fierbinte: "Vino, Doamne Isuse, vino curând." Dar El n-a venit. Sã ia din nou povara grijilor ºi greutãþilor vieþii ºi sã îndure dispreþul ºi ocara unei lumi batjocoritoare - aceasta era într-adevãr o încercare teribilã a credinþei ºi rãbdãrii.
Totuºi aceastã dezamãgire nu a fost la fel de mare ca a ucenicilor la prima venire a lui Hristos. Când Domnul Isus a intrat triumfãtor în Ierusalim, urmaºii Lui credeau cã El era gata sã se urce pe tronul lui David ºi sã elibereze Israelul de
{SJ 373}
asupritorii sãi. Cu mari speranþe ºi cu aºteptãri pline de bucurie, se întreceau în a da cinste Împãratului lor. Mulþi ºi-au aºternut hainele ca un covor în calea Lui sau au presãrat frunze de palmier. În bucuria lor entuziastã, s-au unit în aclamaþii pline de bucurie: "Osana, Fiul lui David!"
Când fariseii, deranjaþi ºi mâniaþi din cauza acestei izbucniri de bucurie, au dorit ca Isus sã-ªi mustre ucenicii, El le-a rãspuns: "Dacã vor tãcea ei, pietrele vor striga." Luca 19,40. Profeþia trebuia sã se împlineascã. Ucenicii îndeplineau scopul lui Dumnezeu; totuºi erau sortiþi unei dezamãgiri amare. Dupã numai câteva zile au fost martori la moartea în agonie a Mântuitorului ºi L-au aºezat în mormânt. Nici una din aºteptãrile lor nu s-a împlinit, iar speranþele lor au murit odatã cu Isus. Ei nu au putut înþelege, decât dupã ce Domnul a ieºit biruitor din mormânt, cã totul fusese prezis în profeþie ºi "cã Hristosul trebuia sã pãtimeascã ºi sã învie din morþi." Fapte 17,3. În acelaºi mod s-a împlinit profeþia la prima ºi a doua solie îngereascã. Ele au fost date la timpul potrivit ºi au îndeplinit lucrarea pe care o plãnuise Dumnezeu prin ele.
Lumea urmãrise totul cu atenþie, aºteptându-se, dacã timpul trecea, iar Hristos nu ar fi venit, ca întreg sistemul adventismului sã fie lepãdat iar în timp ce mulþi, fiind puternic ispitiþi, au renunþat la credinþã, totuºi unii au rãmas neclintiþi. Ei nu puteau descoperi nici o greºealã în calculul perioadelor profetice. Cei mai dotaþi dintre adversarii lor nu reuºiserã sã le rãstoarne poziþia. Adevãrat, evenimentul aºteptat nu avusese loc, dar aceasta nu le-a putut clãtina credinþa în Cuvântul lui Dumnezeu.
{SJ 374}
Dumnezeu nu ªi-a pãrãsit poporul. Duhul Lui încã a rãmas cu cei care nu s-au grãbit sã nege lumina pe care o primiserã ºi nu au condamnat miºcarea adventã. Apostolul Pavel, privind peste veacuri, a scris cuvinte de încurajare ºi avertizare pentru aºteptãtorii încercaþi în aceastã crizã: "Sã nu vã pãrãsiþi dar încrederea voastrã pe care o aºteaptã o mare rãsplãtire! Cãci aveþi nevoie de rãbdare, ca, dupã ce aþi împlinit voia lui Dumnezeu, sã puteþi cãpãta ce v-a fost fãgãduit. 'Încã puþinã, foarte puþinã vreme' ºi 'Cel ce vine va veni ºi nu va zãbovi. ªi cel neprihãnit va trãi prin credinþã; dar dacã dã înapoi, sufletul Meu nu gãseºte plãcere în el.' Noi însã nu suntem din aceia care dau înapoi ca sã se piardã, ci din aceia care au credinþã pentru mântuirea sufletului."
Singura cale sigurã era sã preþuiascã lumina pe care deja o primiserã de la Dumnezeu, sã se þinã tare de fãgãduinþele Sale, sã continue sã cerceteze Scripturile, sã aºtepte ºi sã vegheze cu rãbdare pentru a primi mai multã luminã.
{SJ 375}
Cap. 53 - Sanctuarul
Temelia ºi stâlpul credinþei advente a fost versetul din Daniel 8,14, mai presus de toate celelalte: "Pânã vor trece douã mii trei sute de seri ºi dimineþi; apoi sanctuarul va fi curãþit." Aceste cuvinte erau bine cunoscute de toþi cei ce credeau cã Domnul venea curând. Aceastã profeþie a fost repetatã cu bucurie de mii de oameni, ca lozincã a credinþei lor. Toþi simþeau cã de evenimentele aduse astfel în atenþie depindeau aºteptãrile lor cele mai strãlucite ºi speranþele lor cele mai de preþ. S-a arãtat cã aceste zile profetice se terminau în toamna anului 1844. Ca ºi restul lumii creºtine, adventiºtii credeau pe atunci cã pãmântul, sau o parte a lui, era sanctuarul, iar curãþirea sanctuarului nu putea sã însemne decât purificarea pãmântului prin foc în mãreaþa zi din urmã. Ei înþelegeau cã acest lucru va avea loc la a doua venire a Domnului Hristos. De aici au tras concluzia cã Hristos avea sã se întoarcã pe pãmânt în anul 1844.
Dar timpul arãtat a trecut ºi Hristos n-a venit. Credincioºii ºtiau cã nu se putea sã dea greº Cuvântul lui Dumnezeu; trebuie cã felul în care interpretaserã ei profeþia era greºit; dar unde era greºeala? Mulþi s-au grãbit sã taie nodul dificultãþii negând cã perioada celor 2300 de zile se termina în anul 1844. Nu putea fi dat nici un motiv
{SJ 376}
pentru aceastã poziþie, decât faptul cã Hristos nu a venit la timpul aºteptat. Ei argumentau cã, dacã zilele profetice s-ar fi terminat în anul 1844, Hristos ar fi venit atunci sã cureþe sanctuarul, purificând pãmântul prin foc; ºi cã, de vreme ce El n-a venit, nu se poate ca perioada sã se fi încheiat.
Deºi majoritatea adventiºtilor a abandonat calculul perioadelor profetice fãcut anterior, ºi în consecinþã a negat corectitudinea miºcãrii bazate pe el, câþiva n-au vrut sã renunþe la punctele de credinþã ºi experienþã care erau susþinute de Scripturi ºi de mãrturia specialã a Duhului lui Dumnezeu. Ei credeau cã adoptaserã principii sãnãtoase de interpretare în studiul Scripturilor ºi cã era de datoria lor sã se þinã tare de adevãrurile deja câºtigate ºi sã urmeze în continuare aceeaºi cale de cercetare a Bibliei. Cu rugãciune fierbinte, ei ºi-au revizuit poziþia ºi au studiat Scripturile ca sã-ºi descopere greºeala. Neputând sã vadã nici o eroare în explicaþia perioadelor profetice, au fost conduºi sã examineze mai îndeaproape subiectul sanctuarului.
Sanctuarul pãmântesc ºi sanctuarul ceresc
În investigaþiile lor, au aflat cã sanctuarul pãmântesc, construit de Moise la porunca lui Dumnezeu potrivit cu modelul ce i-a fost arãtat pe munte, era "o asemãnare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri ºi jertfe"; cã cele douã locuri sfinte ale sale erau "chipurile lucrurilor care sunt în ceruri"; cã Hristos, Marele nostru Preot, este "slujitor al locului prea sfânt ºi al adevãratului cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul"; cã "Hristos n-a intrat într-un locaº de închinare fãcut de mânã omeneascã, dupã chipul adevãratului locaº de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca sã Se înfãþiºeze acum, pentru noi,
{SJ 377}
înaintea lui Dumnezeu." Evrei 9,9, 23; 8,2; 9,24.
Sanctuarul din cer, în care Domnul Isus slujeºte în favoarea noastrã, este marele original, iar sanctuarul construit de Moise era o copie a acestuia. Dupã cum sanctuarul de pe pãmânt avea douã încãperi, sfânta ºi sfânta sfintelor, existã douã locuri sfinte ºi în sanctuarul din cer. Chivotul ce conþinea legea lui Dumnezeu, altarul tãmâierii ºi alte instrumente de slujire care se gãseau în sanctuarul pãmântesc erau duplicate ale celor din sanctuarul de sus. Într-o viziune sfântã, apostolului Ioan i s-a permis sã intre în cer ºi sã vadã sfeºnicul ºi altarul tãmâierii ºi, când "templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis," a mai vãzut ºi "chivotul legãmântului Sãu." Apocalipsa 4,5; 8,3; 11,19.
Cei care cãutau adevãrul au gãsit dovezi incontestabile ale existenþei unui sanctuar în cer. Moise a fãcut sanctuarul pãmântesc dupã un model ce i-a fost arãtat. Pavel a declarat cã acel model era adevãratul sanctuar care este în cer. (Evrei 8,2.5). Ioan a mãrturisit cã l-a vãzut în cer.
La încheierea celor 2300 de zile, în anul 1844, pe pãmânt nu mai exista de multe secole nici un sanctuar; de aceea, sanctuarul din cer trebuie sã fie acela despre care se vorbeºte în declaraþia: "Pânã vor trece 2300 de seri ºi dimineþi; apoi sfântul locaº va fi curãþit." Dar cum poate sanctuarul ceresc sã aibã nevoie de curãþire? Întorcându-se iarãºi la Scripturi, cercetãtorii profeþiei au aflat cã aceastã curãþire nu însemna îndepãrtarea impuritãþilor fizice, deoarece trebuia fãcutã cu sânge ºi, prin urmare, trebuie sã fie o curãþire de pãcat. Apostolul spune: "Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri au trebuit curãþite în felul acesta [cu sângele animalelor], trebuia ca înseºi lucrurile cereºti sã fie
{SJ 378}
curãþite cu jertfe mai bune decât acestea [chiar sângele scump al lui Hristos]." Evrei 9,23.
Pentru a obþine o cunoaºtere mai profundã a curãþirii despre care vorbeºte profeþia, a fost necesarã înþelegerea serviciului din sanctuarul ceresc. Acest lucru putea fi învãþat numai din slujba sanctuarului pãmântesc; deoarece Pavel declarã cã preoþii care slujeau acolo reprezentau "chipul ºi umbra lucrurilor cereºti." Evrei 8,5.
Curãþirea sanctuarului
Dupã cum în vechime pãcatele poporului erau transferate simbolic asupra sanctuarului pãmântesc, prin sângele jertfei pentru pãcat, ºi pãcatele noastre sunt transferate, în fapt, asupra sanctuarului ceresc, prin sângele lui Hristos. Dupã cum curãþirea tipicã a celui pãmântesc era îndeplinitã prin îndepãrtarea pãcatelor cu care fusese mânjit, la fel ºi curãþirea antitipicã celui ceresc trebuie îndeplinitã prin îndepãrtarea, sau ºtergerea, pãcatelor înregistrate acolo. Aceasta necesitã o examinare a cãrþilor de aducere aminte pentru a determina cine, prin cãinþa de pãcat ºi credinþa în Hristos, este îndreptãþit sã beneficieze de ispãºirea Lui. Aºadar, curãþirea sanctuarului implicã o judecatã de cercetare. Aceastã lucrare trebuie îndeplinitã înainte de venirea lui Hristos ca sã-ªi mântuiascã poporul, deoarece, atunci când vine, rãsplata Lui este cu El, ca sã dea fiecãruia dupã faptele lui. (Apocalipsa 22,11.)
Astfel, cei care au urmãrit lumina crescândã a cuvântului profetic au vãzut cã, în loc de a veni pe pãmânt la încheierea celor 2300 de zile, în anul 1844, Domnul Hristos a intrat în locul prea sfânt al sanctuarului ceresc, în prezenþa lui Dumnezeu pentru a îndeplini lucrarea de încheiere a ispãºirii, pregãtitoare pentru venirea Lui.
{SJ 379}
Cap. 54 - A treia solie îngereascã
Când Hristos a intrat în sfânta sfintelor din sanctuarul ceresc, pentru a sãvârºi încheierea lucrãrii de ispãºire, le-a încredinþat slujitorilor Lui ultima solie de har ce trebuia datã lumii. Aceasta este avertizarea îngerului al treilea din Apocalipsa 14. Imediat dupã proclamarea ei, profetul Îl vede pe Fiul omului venind în slavã ca sã recolteze seceriºul pãmântului.
Dupã cum a fost prezis în Scripturi, slujba lui Hristos în locul prea sfânt a început la încheierea perioadei profetice, în anul 1844. Cuvintele lui Ioan din Apocalipsa 11,19 se aplicã tocmai la acest timp: "Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: ºi s-a vãzut chivotul legãmântului Sãu." Chivotul legãmântului lui Dumnezeu se aflã în al doilea compartiment al sanctuarului. Când Domnul Hristos a intrat acolo sã slujeascã în favoarea pãcãtosului, aceastã parte din interiorul templului a fost deschisã ºi s-a vãzut chivotul lui Dumnezeu. Maiestatea ºi puterea lui Dumnezeu s-au descoperit acelora care, prin credinþã, Îl vedeau pe Mântuitorul în lucrarea Lui de mijlocire. Când poalele slavei au umplut templul, lumina din sfânta sfintelor s-a revãrsat asupra poporului Sãu aºteptãtor de pe pãmânt.
Ei Îl urmaserã prin credinþã pe Marele lor Preot din sfânta în sfânta sfintelor ºi L-au vãzut mijlocind cu sângele Sãu înaintea chivotului lui Dumnezeu. În acel chivot sfânt se aflã Legea Tatãlui, aceeaºi Lege care a fost rostitã de
{SJ 380}
Însuºi Dumnezeu, în mijlocul tunetelor, la Sinai ºi scrisã cu propriu-I deget pe tablele de piatrã. Nici o poruncã nu a fost anulatã; nici o iotã sau frânturã nu a fost schimbatã. Când i-a dat lui Moise o copie a Legii Lui, Dumnezeu a pãstrat mãreþul original în sanctuarul de sus. Cercetând preceptele sfinte, cãutãtorii adevãrului au gãsit, chiar în sânul Decalogului, porunca a patra, aºa cum a fost proclamatã pentru prima oarã: "Adu-þi aminte de ziua de odihnã, ca s-o sfinþeºti. Sã lucrezi ºase zile ºi sã-þi faci lucrul tãu. Dar ziua a ºaptea este ziua de odihnã închinatã Domnului, Dumnezeului tãu: sã nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tãu, nici fiica ta, nici robul tãu, nici roaba ta, nici vita ta, nici strãinul care este în casa ta. Cãci în ºase zile a fãcut Domnul cerurile, pãmântul ºi marea ºi tot ce este în ele, iar în ziua a ºaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnã ºi a sfinþit-o." Exodul 20:8-11.
Duhul lui Dumnezeu a impresionat inimile acestor cercetãtori ai Cuvântului Sãu. Ei s-au convins cã încãlcaserã din neºtiinþã porunca a patra, nerespectând ziua de odihnã a Creatorului. Au început sã examineze motivele pentru care este þinutã ziua întâi a sãptãmânii în locul zilei sfinþite de Dumnezeu. Nu au putut gãsi în Scripturi nici o dovadã cã porunca a patra ar fi fost desfiinþatã sau cã Sabatul ar fi fost schimbat; binecuvântarea care a sfinþit la început ziua a ºaptea nu a fost niciodatã îndepãrtatã. Ei cãutaserã cu sinceritate sã cunoascã ºi sã facã voia lui Dumnezeu, iar acum, când se vedeau cãlcãtori ai Legii Sale, întristarea le-a umplut inimile. Îndatã ºi-au dovedit credincioºia faþã de Dumnezeu, sfinþind Sabatul Lui.
Multe ºi stãruitoare au fost eforturile depuse pentru a le rãsturna credinþa. Toþi puteau sã vadã cã,
{SJ 381}
dacã sanctuarul pãmântesc era un chip sau o copie a celui ceresc, Legea depozitatã în chivotul de pe pãmânt era o transcriere exactã a Legii din chivotul din cer, iar acceptarea adevãrului cu privire la sanctuarul ceresc implica recunoaºterea pretenþiilor Legii lui Dumnezeu ºi a caracterului obligatoriu al Sabatului poruncii a patra.
Cei care au acceptat lumina cu privire la mijlocirea lui Hristos ºi la caracterul veºnic al Legii lui Dumnezeu au vãzut cã tocmai acestea erau adevãrurile scoase în evidenþã în solia îngerului al treilea. Îngerul declarã: "Aici este rãbdarea sfinþilor care pãzesc poruncile lui Dumnezeu ºi credinþa lui Isus." Apocalipsa 14,12. Acest text este precedat de o avertizare solemnã ºi grozavã: "Dacã se închinã cineva fiarei ºi icoanei ei ºi primeºte semnul ei pe frunte sau pe mânã, va bea ºi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui." Apocalipsa 14,9.10. Pentru înþelegerea acestei solii era necesarã o interpretare a simbolurilor folosite. Ce reprezentau fiara, icoana ºi semnul? Din nou, cei care cãutau adevãrul s-au întors la studiul profeþiilor.
Fiara ºi icoana ei
Prin aceastã primã fiarã este reprezentatã biserica romano-catolicã, un corp ecleziastic îmbrãcat cu putere civilã, având autoritatea sã-i pedepseascã pe toþi dizidenþii. Chipul fiarei reprezintã un alt corp religios îmbrãcat cu puteri asemãnãtoare. Formarea acestui chip este lucrarea acelei fiare care s-a ridicat în pace ºi pretindea a fi blândã ºi care este un simbol frapant al Statelor Unite ale Americii. Aici trebuie gãsitã icoana papalitãþii. Când bisericile din þara noastrã, unindu-se cu privire la punctele de credinþã comune, vor
{SJ 382}
influenþa statul sã impunã decretele lor ºi sã susþinã instituþiile lor, atunci America protestantã va forma un chip al ierarhiei romane. Atunci biserica adevãratã va fi asaltatã prin persecuþie, la fel ca poporul lui Dumnezeu de altãdatã.
Fiara cu coarne ca de miel porunceºte ca "toþi, mici ºi mari, bogaþi ºi sãraci, slobozi ºi robi, sã primeascã un semn pe mâna dreaptã sau pe frunte ºi nimeni sã nu poatã cumpãra sau vinde fãrã sã aibã semnul acesta, adicã numele fiarei sau numãrul numelui ei." Apocalipsa 13,16.17. Acesta este semnul despre care ne avertizeazã al treilea înger - semnul fiarei dintâi, adicã papalitatea; de aceea trebuie cãutat între trãsãturile caracteristice ale acelei puteri. Profetul Daniel a declarat cã biserica romanã, simbolizatã prin cornul cel mic, avea sã se gândeascã sã schimbe vremurile ºi Legea (Daniel 7,25), iar Pavel o descrie ca omul fãrãdelegii (2Tesaloniceni 2,3.4), care avea sã se înalþe mai presus de Dumnezeu. Numai schimbând Legea lui Dumnezeu putea papalitatea sã se înalþe mai presus de Dumnezeu; oricine înþelege acest lucru ºi totuºi pãzeºte Legea astfel schimbatã dã cinste supremã puterii care a fãcut schimbarea.
Porunca a patra, pe care Roma s-a strãduit s-o înlãture, este singura poruncã din Decalog care aratã cãtre Dumnezeu ca fiind Creatorul cerurilor ºi al pãmântului, deosebindu-l astfel pe adevãratul Dumnezeu de dumnezeii falºi. Sabatul a fost instituit pentru a comemora lucrarea creaþiunii ºi a îndrepta astfel mintea oamenilor cãtre Dumnezeul cel viu ºi adevãrat. Puterea Sa creatoare este menþionatã peste tot în Scripturi, ca dovadã cã Dumnezeul lui Israel este superior zeitãþilor pãgâne. Dacã Sabatul ar fi fost întotdeauna pãstrat gândurile ºi afecþiunea omului s-ar fi îndreptat cãtre Fãcãtorul lui ca subiect al veneraþiei ºi închinãrii
{SJ 383}
ºi n-ar fi existat niciodatã vreun idolatru, ateu sau necredincios.
Acea instituþie care aratã cãtre Dumnezeu ca fiind Creatorul este un semn al autoritãþii Sale de drept asupra fiinþelor pe care le-a întocmit. Schimbarea Sabatului este semnul autoritãþii bisericii Romane. Cei care înþeleg cerinþele poruncii a patra ºi totuºi aleg sã þinã sabatul fals în locul celui adevãrat aduc, prin aceasta, un omagiu tocmai acelei puteri care a introdus falsul sabat.
O solie solemnã
Cea mai înfricoºãtoare ameninþare adresatã vreodatã muritorilor este cuprinsã în solia îngerului al treilea. Pãcatul care provoacã mânia lui Dumnezeu neamestecatã cu milã trebuie sã fie unul teribil. Oamenii nu trebuie lãsaþi în întuneric cu privire la aceastã chestiune; avertizarea împotriva acestui pãcat trebuie datã lumii înainte sã cadã pedeapsa judecãþilor lui Dumnezeu, ca toþi sã poatã ºti de ce va veni aceasta ºi sã aibã ocazia sã scape de ea.
În cadrul marii lupte se diferenþiazã douã clase distincte ºi opuse. Una "se închinã fiarei ºi chipului ei ºi primeºte semnul ei", aducând astfel asupra sa judecãþile grozave cu care ameninþã îngerul al treilea. Oamenii din cealaltã categorie, în puternic contrast cu lumea, "þin poruncile lui Dumnezeu ºi credinþa lui Isus." Apocalipsa 14,9.12.
Acestea au fost adevãrurile importante descoperite înaintea celor care au primit solia îngerului al treilea. Când ºi-au revizuit experienþa, de la prima proclamare a celei de a doua veniri a Domnului Hristos ºi pânã la trecerea timpului aºteptat în 1844, ei au vãzut explicaþia dezamãgirii lor, iar speranþa ºi bucuria le-au însufleþit iarãºi inimile. Lumina de la sanctuar strãlucea asupra trecutului, prezentului
{SJ 384}
ºi viitorului, iar ei au cunoscut cã Dumnezeu îi condusese prin providenþa Lui care nu greºeºte niciodatã. Cu un nou curaj ºi o credinþã mai fermã, ei s-au alãturat vestirii soliei de avertizare a celui de-al treilea înger. Din anul 1844, ca împlinire a profeþiei îngerului al treilea, atenþia lumii a fost atrasã cãtre adevãratul Sabat ºi un numãr tot mai mare de oameni se întorc la þinerea zilei sfinte a lui Dumnezeu.
{SJ 385}
Cap. 55 - O platformã neclintitã
Am vãzut o grupã care stãtea neclintitã ºi bine pãzitã ºi nu-i sprijinea pe cei care voiau sã tulbure credinþa stabilitã a întregului corp. Dumnezeu privea la ei aprobator. Mi s-au arãtat trei trepte: prima, a doua ºi a treia solie îngereascã. Îngerul meu însoþitor a zis: "Vai de acela care va miºca vreo cãrãmidã sau vreun cui al acestor solii. Înþelegerea adevãratã a acestor solii este de importanþã vitalã. Destinul sufletelor atârnã de modul în care sunt primite."
Mi-a fost iarãºi atrasã atenþia la aceste solii ºi am vãzut cât de scump a plãtit poporul lui Dumnezeu pentru experienþa sa. Ea a fost obþinutã prin multã suferinþã ºi prin luptã asprã. Dumnezeu i-a condus pas cu pas, pânã i-a aºezat pe o platformã solidã, de neclintit. Am vãzut niºte persoane apropiindu-se de platformã ºi examinându-i temelia. Unii urcau imediat pe platformã, cu bucurie. Alþii începeau sã-i critice temelia. Ei doreau sã se aducã îmbunãtãþiri, socotind cã numai atunci platforma ar fi perfectã, iar oamenii mult mai fericiþi.
Unii au coborât de pe ea ca s-o examineze ºi au declarat cã a fost aºezatã greºit. Am vãzut, însã, cã aproape toþi au rãmas neclintiþi pe platformã ºi i-au îndemnat pe cei care coborâserã sã înceteze cu plângerile lor; cãci Dumnezeu
{SJ 386}
era Meºterul Zidar, aºa cã luptau de fapt împotriva Lui. Au recapitulat lucrarea minunatã a lui Dumnezeu, care îi condusese la platforma neclintitã, ºi ºi-au ridicat împreunã ochii spre cer ºi au slãvit pe Dumnezeu cu glas tare. Acest lucru i-a impresionat pe unii dintre cei care se plânseserã ºi pãrãsiserã platforma, iar ei au urcat din nou pe ea, cu umilinþã.
Repetarea experienþei evreilor
Mi s-a arãtat proclamarea primei veniri a Domnului Hristos. Ioan a fost trimis în spiritul ºi puterea lui Ilie pentru a pregãti calea lui Isus. Cei care au respins mãrturia lui Ioan nu au beneficiat de pe urma învãþãturilor Domnului Isus. Împotrivirea lor faþã de solia care prezicea venirea Lui i-a aºezat în poziþia de a nu putea primi nici chiar cea mai puternicã dovadã cã El era Mesia. Satana i-a condus pe cei care au respins solia lui Ioan sã meargã ºi mai departe, sã-L respingã ºi sã-L rãstigneascã pe Hristos. Fãcând aceasta, ei s-au aºezat acolo unde nu puteau primi, în ziua Cincizecimii, binecuvântarea care i-ar fi învãþat calea spre sanctuarul ceresc.
Prin sfâºierea perdelei templului s-a arãtat cã jertfele ºi slujbele iudaice nu vor mai fi acceptate. Marea Jertfã fusese oferitã ºi acceptatã, iar Duhul Sfânt care a coborât în ziua Cincizecimii a îndreptat mintea ucenicilor de la sanctuarul pãmântesc la cel ceresc, unde Domnul Isus intrase cu propriu-I sânge, pentru a revãrsa asupra ucenicilor binecuvântãrile ispãºirii Sale. Evreii, însã, au fost lãsaþi în întuneric deplin. Ei au pierdut toatã lumina pe care ar fi putut s-o aibã cu privire la Planul de Mântuire; ºi încã se mai încredeau în jertfele lor inutile. Sanctuarul ceresc luase locul celui pãmântesc, dar ei nu aveau cunoºtinþã de aceastã
{SJ 387}
schimbare. De aceea, nu puteau beneficia de mijlocirea Domnului Hristos în locul sfânt.
Mulþi privesc cu oroare la calea pe care au urmat-o evreii, respingându-L ºi rãstignindu-L pe Hristos. Când citesc istoria acestui abuz ruºinos, ei cred cã-L iubesc ºi cã nu s-ar fi lepãdat de El, cum a fãcut Petru, ºi nu L-ar fi rãstignit, ca evreii; dar Dumnezeu, care citeºte inimile tuturor, a pus la încercare acea dragoste pentru Isus pe care ei pretindeau sã o aibã.
Cerul întreg privea cu cel mai profund interes primirea primei solii îngereºti, dar mulþi dintre cei care pretindeau cã-L iubesc pe Isus ºi vãrsau lacrimi când citeau istoria crucii au luat în râs vestea bunã a venirii Lui. În loc de a primi cu bucurie solia, ei au declarat cã era o iluzie. Îi urau pe cei care iubeau venirea Lui ºi-i dãdeau afarã din biserici. Cei care au respins prima solie nu au putut beneficia de a doua; nici de strigãtul de la miezul nopþii, care trebuia sã-i pregãteascã sã intre cu Isus, prin credinþã, în locul prea sfânt al sanctuarului ceresc. Respingând cele douã solii de mai înainte, ei ºi-au întunecat înþelegerea într-atât încât nu pot vedea nici o luminã în solia îngerului al treilea, care aratã calea spre Sfânta Sfintelor.
{SJ 388}
Cap. 56 - Amãgirile lui Satana
Satana ºi-a început înºelãtoria în Eden. El i-a spus Evei: "Hotãrât, cã nu veþi muri." Aceasta a fost prima lui lecþie cu privire la nemurirea sufletului; el ºi-a continuat aceastã înºelãtorie de atunci ºi pânã în prezent ºi o va susþine mai departe pânã la sfârºitul captivitãþii copiilor lui Dumnezeu. Mi s-au arãtat Adam ºi Eva în Eden. Ei au luat din pomul oprit, dupã care în jurul pomului vieþii a fost aºezatã sabia de foc, iar ei au fost izgoniþi din grãdinã ca sã nu ia din fructul lui ºi sã devinã pãcãtoºi nemuritori. Fructul acestui pom perpetua nemurirea. Am auzit pe un înger întrebând: "Cine din familia lui Adam a trecut de sabia aceea de foc ºi a luat din pomul vieþii?" Am auzit un alt înger rãspunzând: "Nimeni din familia lui Adam nu a trecut de acea sabie de foc ca sã ia din pomul acela: de aceea nu existã pãcãtos nemuritor." Sufletul care pãcãtuieºte, acela va muri de o moarte veºnicã - o moarte din care nu va mai exista speranþã de înviere; atunci mânia lui Dumnezeu se va potoli.
Pentru mine a fost uimitor faptul cã Satana a putut avea atâta succes în a-l face pe om sã creadã cã declaraþia lui Dumnezeu din Ezechiel 18,4, "Sufletul care pãcãtuieºte, acela va muri", înseamnã cã sufletul care pãcãtuieºte nu va muri, ci va trãi veºnic în suferinþã. Îngerul a zis: "Viaþa este viaþã, fie cã este
{SJ 389}
trãitã în durere, fie în fericire. Moartea este fãrã durere, fãrã bucurie, fãrã urã."
Satana le-a spus îngerilor lui sã facã un efort deosebit spre a rãspândi minciuna spusã pentru prima oarã Evei în Eden: "Hotãrât, cã nu veþi muri." Pe mãsurã ce rãtãcirea era primitã de oameni, iar ei erau fãcuþi sã creadã cã omul este nemuritor, Satana i-a condus mai departe sã creadã cã pãcãtosul va trãi în suferinþã veºnicã. Apoi, a fost pregãtitã calea ca Satana sã lucreze prin reprezentanþii lui ºi sã-L prezinte pe Dumnezeu înaintea oamenilor ca pe un tiran rãzbunãtor, care îi aruncã în iad pe toþi cei ce nu-I sunt pe plac, iar ei vor simþi mânia Lui pentru veºnicie; ºi, în timp ce aceºtia îndurã chinuri de nespus ºi se zvârcolesc în flãcãrile veºnice, El priveºte în jos la ei cu satisfacþie. Satana ºtia cã dacã aceastã rãtãcire va fi primitã Dumnezeu, în loc sã fie iubit ºi adorat, va fi urât de mulþi ºi mulþi vor fi conduºi sã creadã cã ameninþãrile Cuvântului lui Dumnezeu nu se vor împlini în mod literal, deoarece ar fi împotriva caracterului Sãu binevoitor ºi iubitor sã cufunde în chinuri veºnice fiinþele pe care le-a creat.
O altã extremã la care i-a condus Satana pe oameni este aceea de a trece complet cu vederea dreptatea lui Dumnezeu ºi ameninþãrile din Cuvântul Sãu, prezentându-L ca neavând decât milã, aºa încât nimeni nu va pieri, ci atât sfinþii cât ºi pãcãtoºii vor fi în cele din urmã mântuiþi în împãrãþia Lui.
Ca urmare a rãtãcirilor populare cu privire la nemurirea sufletului ºi la chinul fãrã sfârºit, Satana profitã de o altã clasã ºi-i determinã sã priveascã Biblia ca pe o carte neinspiratã. Ei cred cã ea învaþã multe lucruri bune, dar cã nu se pot bizui pe ea ºi n-o pot iubi, din cauzã cã au fost învãþaþi cã Biblia susþine doctrina chinului veºnic.
{SJ 390}
Existã încã o categorie de oameni pe care Satana îi conduce încã ºi mai departe, chiar pânã acolo încât sã nege existenþa lui Dumnezeu. Ei nu pot vedea nici o consecvenþã în caracterul Dumnezeului Bibliei, dacã El va aplica torturi oribile unei pãrþi a familiei omeneºti, pentru toatã veºnicia. Prin urmare, ei neagã Biblia ºi pe Autorul ei ºi privesc moartea ca pe un somn veºnic.
Mai existã încã o clasã a celor fricoºi ºi timizi. Pe aceºtia, Satana îi ispiteºte sã comitã pãcatul, iar dupã ce au pãcãtuit le prezintã faptul cã plata pãcatului nu ar fi moartea, ci viaþa în chinuri groaznice, pe care le vor îndura de-a lungul veacurilor veºnice. Exagerând astfel înaintea minþii lor slabe grozãviile unui iad veºnic, el le ia mintea în stãpânire ºi ei îºi pierd judecata. Apoi Satana ºi îngerii lui jubileazã, iar necredincioºii ºi ateii se unesc în a arunca reproºuri asupra creºtinismului. Ei pretind cã aceste rele sunt rezultatul natural al credinþei în Biblie ºi în Autorul ei când, de fapt, ele sunt rezultatul acceptãrii ereziei populare.
Scripturile, temelie sigurã
Am vãzut cã oºtile cereºti s-au umplut de indignare din cauza acestei lucrãri sfidãtoare a lui Satana. Am întrebat de ce trebuia îngãduitã influenþa acestor înºelãtorii asupra minþii oamenilor, când îngerii lui Dumnezeu erau puternici ºi puteau cu uºurinþã sã zdrobeascã puterea vrãjmaºului, dacã ar fi însãrcinaþi s-o facã. Am vãzut apoi cã Dumnezeu ºtia cã Satana avea sã încerce orice vicleºug pentru a-l nimici pe om; de aceea, El a hotãrât sã se scrie Cuvântul Lui ºi ªi-a prezentat în mod atât de clar planurile pe care le are pentru omenire, încât nici cel mai slab sã nu greºeascã. Dupã ce i-a dat omului Cuvântul Sãu, l-a pãzit cu atenþie ca sã nu fie distrus de Satana ºi de îngerii lui sau de vreunul din agenþii sau reprezentanþii acestuia. În timp ce alte cãrþi pot fi distruse, Biblia avea sã rãmânã nemuritoare. Aproape de
{SJ 391}
încheierea timpului, când înºelãciunile lui Satana se vor înmulþi, ea avea sã fie multiplicatã astfel încât toþi care vor dori sã poatã avea o copie ºi, dacã vor vrea, sã se poatã înarma împotriva înºelãtoriilor ºi minunilor lui mincinoase.
Am vãzut cã Dumnezeu a ocrotit Biblia în chip deosebit; cu toate acestea, pe vremea când existau doar puþine copii ale ei, oameni învãþaþi au schimbat în unele situaþii cuvintele, crezând cã o simplificã, deºi în realitate complicau ceea ce era clar, fãcând-o sã depindã de vederile lor, care erau stãpânite de tradiþie. În ciuda acestui fapt, am vãzut cã, luat ca întreg, Cuvântul lui Dumnezeu este un lanþ perfect, cu verigile legate una de alta ºi explicându-se una pe alta. Cercetãtorii sinceri dupã adevãr nu trebuie sã greºeascã, deoarece nu numai cã Scriptura este simplã ºi clarã, arãtând calea vieþii, dar ºi Duhul Sfânt este dat ca un ghid în înþelegerea acestei cãi spre viaþã, descoperite în Biblie.
Am vãzut cã îngerii lui Dumnezeu nu controleazã niciodatã voinþa. Dumnezeu pune înaintea omului viaþa ºi moartea. Omul poate sã aleagã. Mulþi doresc viaþa, dar continuã sã meargã pe calea cea largã. Ei aleg sã se rãzvrãteascã împotriva guvernãrii lui Dumnezeu, în ciuda milei ºi îndurãrii Lui nespus de mari, manifestate în faptul cã L-a dat pe Fiul Sãu sã moarã pentru ei. Cei care nu aleg sã primeascã mântuirea atât de scump plãtitã, trebuie pedepsiþi. Am vãzut, însã, cã Dumnezeu nu-i va arunca în iad, sã îndure chinuri fãrã sfârºit, ºi nici nu-i va lua în cer; pentru cã a-i aduce în compania celor curaþi ºi sfinþi i-ar face peste mãsurã de nefericiþi. Dar El îi va distruge, cu desãvârºire, ºi-i va face ca ºi cum n-ar fi existat niciodatã; atunci dreptatea Lui va fi satisfãcutã. Dumnezeu l-a fãcut pe om din þãrâna pãmântului, iar cei neascultãtori ºi nesfinþi vor fi consumaþi de foc ºi se vor întoarce în þãrânã. Am vãzut cã bunãvoinþa ºi
{SJ 392}
îndurarea Lui Dumnezeu astfel arãtate ar trebui sã-i conducã pe toþi sã-I admire caracterul ºi sã-I adore Numele cel sfânt. Dupã nimicirea celor rãi de pe întregul pãmânt, toate oºtile cereºti vor spune: "Amin!"
Satana priveºte cu mare satisfacþie la cei care se pretind creºtini, deºi aderã la înºelãtoriile pe care el însuºi le-a conceput. Lucrarea lui este încã sã inventeze noi înºelãciuni, iar puterea ºi viclenia lui în aceastã direcþie cresc mereu. El i-a condus pe reprezentanþii lui, papii ºi preoþii, sã se înalþe pe sine ºi sã agite oamenii ca sã-i persecute cu cruzime ºi sã-i omoare pe cei care nu voiau sã-i accepte înºelãtoriile. O, câtã suferinþã ºi agonie au fost fãcuþi sã îndure urmaºii scumpi ai lui Hristos! Îngerii au înregistrat totul cu exactitate. Satana ºi îngerii lui rãi le spuneau triumfãtori îngerilor care slujeau acelor sfinþi suferinzi cã toþi vor fi omorâþi, aºa cã nu va mai fi lãsat nici un creºtin adevãrat pe întregul pãmânt. Am vãzut cã biserica lui Dumnezeu era curatã pe atunci. Nu exista primejdia sã intre în ea oameni cu inima stricatã, deoarece creºtinul sincer care îndrãznea sã-ºi declare credinþa accepta pericolul de a suferi roata, rugul ºi orice altã torturã pe care o puteau inventa sau inspira minþii omeneºti Satana ºi îngerii lui rãi.
{SJ 393}
Cap. 57 - Spiritismul
Doctrina nemuririi naturale a pregãtit calea spiritismului actual. Dacã morþii sunt admiºi în prezenþa lui Dumnezeu ºi a îngerilor sfinþi ºi dacã au privilegiul sã cunoascã mult mai mult decât înainte, de ce nu s-ar întoarce pe pãmânt ca sã-i ilumineze ºi sã-i instruiascã pe cei vii? Cum ar putea cei care cred în conºtienþa omului în moarte sã respingã ceea ce le este comunicat de spiritele proslãvite, ca luminã divinã? Iatã un canal privit ca sacru, prin care Satana lucreazã pentru îndeplinirea scopurilor lui. Îngerii cãzuþi care îi împlinesc poruncile apar ca mesageri din lumea spiritelor. În timp ce pretinde a-i pune pe cei vii în legãturã cu morþii, Satana îºi exercitã asupra lor influenþa ce le vrãjeºte mintea.
El are putere chiar sã aducã înaintea oamenilor apariþii asemãnãtoare cu prietenii lor morþi. Contrafacerea este perfectã; înfãþiºarea cunoscutã, cuvintele ºi tonul vocii sunt reproduse cu o claritate uimitoare. Mulþi sunt mângâiaþi de asigurarea cã cei dragi ai lor se bucurã de fericirea cerului ºi, fãrã sã bãnuiascã primejdia, îºi pleacã urechea la spusele duhurilor înºelãtoare ºi la învãþãturile demonilor.
Dupã ce oamenii au fost fãcuþi sã creadã cã morþii într-adevãr se întorc sã comunice cu ei, Satana face sã aparã cei ce au coborât nepregãtiþi în mormânt.
{SJ 394}
Aceºtia pretind cã sunt fericiþi în cer ºi chiar ocupã acolo poziþii înalte. În felul acesta este învãþatã rãtãcirea cã nu se face nici o deosebire între cel neprihãnit ºi cel rãu. Pretinºii vizitatori din lumea spiritelor rostesc uneori avertizãri ºi dau semnale de alarmã ce se dovedesc corecte. Apoi, pe mãsurã ce câºtigã încrederea oamenilor, ei prezintã învãþãturi ce submineazã direct credinþa în Scripturi. Dând impresia de profund interes pentru binele prietenilor de pe pãmânt, ei strecoarã cele mai primejdioase erori. Faptul cã spun unele adevãruri ºi sunt uneori în stare sã prezicã evenimente viitoare dã o aparenþã de temeinicie spuselor lor, iar învãþãturile lor false sunt acceptate de mulþimi cu atâta uºurinþã ºi crezute fãrã nici o rezervã, ca ºi cum ar fi adevãrurile sacre ale Bibliei. Legea lui Dumnezeu este datã la o parte, Duhul harului dispreþuit ºi sângele legãmântului socotit ca un lucru nesfânt. Spiritele neagã divinitatea Domnului Hristos ºi-L plaseazã chiar pe Creator la acelaºi nivel cu ele. Astfel, sub o mascã nouã, marele rebel încã îºi continuã rãzboiul împotriva lui Dumnezeu, lupta începutã în cer ºi continuatã de aproape ºase mii de ani pe pãmânt.
Mulþi încearcã sã explice manifestãrile spiritiste atribuindu-le în întregime înºelãciunii ºi iuþelii de mânã a mediumului. Cu toate cã este adevãrat cã deseori trucurile au fost fãcute sã treacã drept manifestãri reale, totuºi au existat ºi demonstraþii evidente ale unor puteri supranaturale. Ciocãniturile misterioase, cu care a început spiritismul modern, nu au fost rezultatul înºelãtoriei sau abilitãþii omeneºti, ci lucrarea directã a îngerilor rãi, care au introdus astfel una din cele mai eficace amãgiri pentru distrugerea sufletelor. Mulþi vor fi prinºi în capcanã din cauza credinþei cã spiritismul este doar o înºelãtorie omeneascã. Când sunt puºi faþã în faþã cu manifestãri pe care nu pot sã nu le vadã ca
{SJ 395}
supranaturale, ei vor fi amãgiþi ºi vor fi conduºi sã le accepte ca fiind puterea cea mare a lui Dumnezeu.
Aceste persoane trec cu vederea mãrturia Scripturilor cu privire la minunile fãcute de Satana ºi de agenþii lui. Cu ajutor satanic au fost fãcuþi în stare magicienii lui Faraon sã contrafacã lucrarea lui Dumnezeu. Apostolul Ioan descrie astfel puterea fãcãtoare de minuni ce se va manifesta în ultimele zile: "Sãvârºea semne mari, pânã acolo cã fãcea chiar sã se pogoare foc din cer pe pãmânt, în faþa oamenilor, ºi amãgea pe locuitorii pãmântului prin semnele pe care i se dãduse sã le facã." Apocalipsa 13,13.14. Aici nu sunt prezentate doar simple ºarlatanii. Oamenii sunt înºelaþi de minunile pe care agenþii lui Satana au putere sã le sãvârºeascã ºi nu doar se prefac cã le sãvârºesc.
Vrãjitoria modernã
Astãzi, chiar numele vrãjitoriei este dispreþuit. Pretenþia cã oamenii pot avea relaþii cu spirite rele este privitã ca o invenþie a Evului Mediu, dar spiritismul, care-ºi numãrã adepþii cu sutele de mii ºi chiar cu milioanele, care ºi-a fãcut drum în cercurile ºtiinþifice, care a invadat bisericile ºi este favorizat de corpurile legislative ºi chiar de curþile împãraþilor - aceastã înºelãtorie colosalã nu este decât o redeºteptare, sub o nouã mascã, a vrãjitoriei condamnate ºi interzise în vechime.
Satana îi încântã pe oameni astãzi, cum a încântat-o pe Eva în Eden, incitându-le dorinþa de a obþine cunoaºtere interzisã. "Veþi fi ca dumnezeii," declarã el, "cunoscând binele ºi rãul." Genesa 3,5. Dar înþelepciunea pe care o dã spiritismul este aceea descrisã de apostolul Iacov: ea "nu vine de sus, ci este pãmânteascã, fireascã, diavoleascã." Iacov 3,15.
{SJ 396}
Prinþul întunericului are o minte iscusitã ºi îºi adapteazã cu pricepere ispitele la oameni de diferite condiþii ºi culturi. El lucreazã cu "toatã amãgirea nelegiuirii" ca sã câºtige controlul asupra copiilor oamenilor, dar îºi poate atinge obiectivul numai dacã ei se supun de bunã voie ispitelor lui. Cei care îºi îngãduie trãsãturi rele de caracter se aºeazã sub puterea lui ºi nu îºi dau seama unde va sfârºi calea lor. Ispititorul îi distruge ºi apoi îi foloseºte pentru a-i distruge ºi pe alþii.
Nimeni nu trebuie sã fie amãgit
Nimeni, însã, nu trebuie sã fie amãgit de pretenþiile mincinoase ale spiritismului. Dumnezeu a dat lumii suficientã luminã ca s-o facã în stare sã descopere capcana. Dacã nu ar exista alte dovezi, ar trebui sã fie destul pentru creºtin faptul cã spiritele nu fac nici o deosebire între neprihãnire ºi pãcat, între cei mai curaþi ºi nobili apostoli ai lui Hristos ºi cei mai decãzuþi slujitori ai lui Satana. Prezentându-i pe cei mai decãzuþi dintre oameni ca fiind în cer, în poziþii înalte, Satana spune, de fapt, lumii: Nu conteazã cât eºti de rãu; nu conteazã dacã vei crede sau nu în Dumnezeu ºi în Biblie. Trãieºte cum îþi place; cerul este oricum cãminul tãu.
Mai mult decât atât, apostolii, aºa cum sunt personificaþi de aceste spirite mincinoase, sunt fãcuþi sã contrazicã ceea ce au scris sub inspiraþia Duhului Sfânt, atunci când trãiau pe pãmânt. Ei neagã originea divinã a Bibliei, surpând astfel temelia speranþei creºtine ºi stingând lumina ce descoperã calea spre cer.
Satana face lumea sã creadã cã Biblia este doar o ficþiune sau cel mult o carte potrivitã pentru pruncia omenirii, dar care ar trebui acum privitã cu uºurãtate sau aruncatã la o parte ca fiind demodatã. El oferã manifestaþii spiritiste care sã ia locul Cuvântului lui Dumnezeu.
{SJ 397}
Aici este un canal aflat în întregime sub stãpânirea lui, iar prin acest mijloc poate face lumea sã creadã ce vrea el. Satana pune în umbrã Cartea care îl va judeca atât pe el cât ºi pe urmaºii lui, fiindcã acesta este scopul lui. Pe Mântuitorul lumii îl face sã fie doar un om obiºnuit. Dupã cum strãjerii romani, care au pãzit mormântul lui Isus, au rãspândit raportul mincinos pe care l-au pus în gura lor preoþii ºi bãtrânii pentru a discredita învierea Lui, tot aºa ºi cei care cred în manifestãri spiritiste încearcã sã facã sã parã cã nu existã nimic miraculos în viaþa Mântuitorului nostru. Dupã ce cautã în felul acesta sã-L dea la o parte pe Domnul Isus, atrag atenþia oamenilor cãtre propriile lor minuni, declarând cã acestea întrec cu mult lucrãrile lui Hristos.
Profetul Isaia spune: "Dacã vi se va zice însã: 'Întrebaþi pe cei ce cheamã morþii ºi pe cei ce spun viitorul, care ºoptesc ºi bolborosesc,' rãspundeþi: 'Nu va întreba oare un popor pe Dumnezeu sãu? Va întreba el pe cei morþi pentru cei vii? La lege ºi la mãrturie!' Cãci dacã nu vor vorbi aºa, nu vor mai rãsãri zorile pentru poporul acesta." Isaia 8,19.20. Dacã oamenii ar fi fost dispuºi sã primeascã adevãrul prezentat atât de clar în Scripturi, cã morþii nu ºtiu nimic, ei ar vedea în pretenþiile ºi manifestãrile spiritismului lucrarea lui Satana cu putere, semne ºi minuni mincinoase. Dar, decât sã renunþe la libertatea atât de plãcutã inimii fireºti ºi la pãcatele pe care le iubesc, mulþimile îºi închid mai degrabã ochii la luminã ºi merg drept înainte, neþinând seama de avertizãri, în timp ce Satana îºi aruncã laþul asupra lor, iar ei devin prada lui. "Pentru cã n-au primit dragostea adevãrului ca sã fie mântuiþi, din aceastã pricinã Dumnezeu le trimite o lucrare de rãtãcire, ca sã creadã o minciunã." 2 Tesaloniceni 2,10.11.
Cei care se opun învãþãturilor spiritismului,
{SJ 398}
nu-i înfruntã numai pe oameni, ci pe Satana ºi îngerii lui. Ei au intrat într-o luptã împotriva domniilor ºi stãpânirilor ºi împotriva duhurilor rãutãþii care sunt în locurile înalte. Satana nu va ceda nici un centimetru de teren decât dacã este alungat de puterea solilor cereºti. Poporul lui Dumnezeu ar trebui sã fie în stare sã-l întâmpine cu cuvintele "Stã scris," aºa cum a fãcut ºi Mântuitorul nostru. Satana poate cita Scriptura astãzi ca ºi în zilele lui Hristos ºi-i va perverti învãþãturile pentru a-ºi susþine înºelãtoriile, dar versetele clare ale Bibliei vor oferi în orice luptã arme puternice.
Cei care vor sã stea în picioare în timp de primejdie trebuie sã înþeleagã mãrturia Scripturilor cu privire la natura omului ºi la starea morþilor, deoarece în viitorul apropiat mulþi se vor confrunta cu spirite ale demonilor întruchipând rude sau prieteni iubiþi ºi susþinând cele mai periculoase erezii. Aceºti vizitatori vor apela la simþãmintele noastre cele mai gingaºe ºi vor face minuni pentru a-ºi susþine pretenþiile. Noi trebuie sã fim pregãtiþi sã le facem faþã cu adevãrul Bibliei cã morþii nu ºtiu nimic ºi cã aceia care apar astfel sunt spiritele demonilor.
Multã vreme s-a pregãtit Satana pentru efortul lui final de a înºela lumea. Temelia lucrãrii lui a fost aºezatã prin asigurarea datã Evei în Eden: "Hotãrât, cã nu veþi muri ... în ziua când veþi mânca din el vi se vor deschide ochii ºi veþi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele ºi rãul." Genesa 3,4.5. Puþin câte puþin, el a pregãtit calea pentru capodopera amãgirii lui în dezvoltarea spiritismului. Încã nu ºi-a atins realizarea deplinã a planurilor lui, dar ºi-o va atinge în ultima perioadã de timp rãmasã, iar lumea va fi atrasã de partea înºelãtoriei lui. Oamenii se lasã repede adormiþi, legãnaþi într-o siguranþã fatalã, pentru a nu se mai trezi decât la revãrsarea mâniei lui Dumnezeu.
{SJ 399}
Cap. 58 - Marea strigare
Am vãzut îngerii grãbindu-se încolo ºi încoace în cer, coborând pe pãmânt ºi urcând din nou în cer, fãcând pregãtiri pentru împlinirea unui eveniment important. Apoi am vãzut un alt înger puternic însãrcinat sã coboare pe pãmânt, pentru a-ºi uni vocea cu cel de-al treilea înger ºi a da putere ºi forþã soliei lui. Acestui înger i s-au dat mare putere ºi slavã ºi, când a coborât, pãmântul a fost luminat de slava lui. Lumina care-l însoþea pãtrundea peste tot, în timp ce el striga tare, cu glas puternic: "A cãzut, a cãzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaº al demonilor, o închisoare a oricãrui duh necurat, o închisoare a oricãrei pãsãri necurate ºi urâte." Apocalipsa 18,2.
Solia cãderii Babilonului, datã de al doilea înger, este repetatã, menþionându-se în plus decãderea moralã intrat în biserici dupã anul 1844. Lucrarea acestui înger vine la timpul potrivit pentru a se uni cu ultima mare lucrare a soliei îngerului al treilea, pe mãsurã ce aceasta creºte într-o mare strigare. Poporul lui Dumnezeu este astfel pregãtit sã stea în picioare în ceasul ispitei cu care se vor confrunta în curând. Am vãzut o mare luminã strãlucind asupra copiilor lui Dumnezeu, iar ei s-au unit sã proclame fãrã teamã solia îngerului al treilea.
Alþi îngeri au fost trimiºi sã-l ajute pe îngerul puternic din cer ºi am auzit glasuri ce pãreau sã rãsune pretutindeni: "Ieºiþi din mijlocul ei, poporul Meu, ca sã nu fiþi pãrtaºi la pãcatele ei ºi sã nu fiþi loviþi cu urgiile ei!
{SJ 400}
Pentru cã pãcatele ei s-au îngrãmãdit ºi au ajuns pânã în cer; ºi Dumnezeu ºi-a adus aminte de nelegiuirile ei." Apocalipsa 18,4.5. Aceastã solie pare sã se adauge soliei îngerului al treilea, unindu-se cu aceasta, dupã cum strigãtul de la miezul nopþii s-a unit cu solia îngerului al doilea în anul 1844. Slava lui Dumnezeu era asupra sfinþilor care aºteptau rãbdãtori, iar ei dãdeau fãrã teamã ultima avertizare solemnã, proclamând cãderea Babilonului ºi chemând poporul lui Dumnezeu sã iasã din mijlocul lui, ca sã poatã scãpa de soarta lui îngrozitoare.
Lumina revãrsatã asupra aºteptãtorilor a pãtruns pretutindeni, iar cei din biserici care aveau oarecare luminã, ºi care nu auziserã ºi nu respinseserã soliile celor trei îngeri, au ascultat chemarea ºi au pãrãsit bisericile decãzute. Trecuserã ani de zile de la vestirea celor trei solii, dar lumina a strãlucit din nou asupra multora, iar ei au avut privilegiul de a alege între viaþã ºi moarte. Unii au ales viaþa ºi au luat poziþie de partea celor care Îl aºteptau pe Domnul lor ºi pãzeau toate poruncile Lui. Solia îngerului al treilea avea sã-ºi facã lucrarea. Toþi aveau sã fie testaþi cu privire la ea, iar cei consacraþi aveau sã fie chemaþi afarã din organizaþiile religioase.
O putere constrângãtoare îi punea în miºcare pe cei sinceri, în timp ce manifestarea puterii lui Dumnezeu aducea fricã ºi reþinere în inima rudelor ºi prietenilor lor necredincioºi, aºa cã aceºtia nu îndrãzneau ºi nici nu aveau putere sã-i împiedice pe aceia care simþeau lucrarea Duhului lui Dumnezeu asupra lor. Ultima chemare a fost dusã chiar ºi la bieþii sclavi, iar cei evlavioºi din rândurile lor cântau cântãri de bucurie nespusã la perspectiva fericitei lor eliberãri [Profetul Ioan aratã clar în Apocalipsa 6:15, 16 faptul cã va exista sclavie în timpul celei de-a doua veniri a Domnului Hristos ºi-i descrie în mod viu pe "toþi robii ºi pe toþi oamenii liberi" care strigã la munþi ºi la stânci sã cadã peste ei ºi sã-i ascundã "de faþa Celui ce ºade pe scaunul de domnie". - COMPILATORII] . Stãpânii lor nu-i puteau opri.
{SJ 401}
Frica ºi uimirea îi þineau tãcuþi. Se fãceau minuni, bolnavii erau vindecaþi, iar semnele ºi minunile îi urmau pe credincioºi. Dumnezeu era la lucru ºi fiecare sfânt, fãrã fricã de urmãri, îºi urma convingerile propriei conºtiinþe ºi se unea cu cei care pãzeau toate poruncile lui Dumnezeu; ºi împreunã vesteau solia îngerului al treilea cu putere peste tot. Am vãzut cã aceastã solie se va încheia cu putere ºi tãrie mult mai mari decât ale strigãtului de la miezul nopþii.
Slujitorii lui Dumnezeu, îmbrãcaþi cu putere de sus, cu feþele luminate ºi strãlucind de sfântã consacrare, mergeau înainte ca sã proclame solia din cer. Sufletele rãspândite în toate organizaþiile religioase rãspundeau chemãrii, iar cei cu inima curatã erau grãbiþi sã iasã din bisericile osândite, dupã cum Lot a fost scos în grabã din Sodoma înainte de distrugerea ei. Poporul lui Dumnezeu era întãrit de slava extraordinarã revãrsatã din abundenþã asupra lor pentru a-i pregãti sã îndure ceasul ispitei. Am auzit pretutindeni o mulþime de glasuri spunând: "Aici este rãbdarea sfinþilor, care pãzesc poruncile lui Dumnezeu ºi credinþa lui Isus." Apocalipsa 14,12.
{SJ 402}
Cap. 59 - Închiderea harului
Mi s-a arãtat timpul încheierii soliei îngerului al treilea. Puterea lui Dumnezeu fusese asupra poporului Lui, care îºi îndeplinise lucrarea ºi se pregãtise pentru ceasul încercãrii ce-i stãtea în faþã. El primise ploaia târzie sau reînviorarea de la faþa Domnului, iar mãrturia vie reînviase. Pretutindeni rãsunase ultima mare avertizare, tulburându-i ºi înfuriindu-i pe locuitorii pãmântului care nu voiau sã primeascã solia.
Am vãzut îngerii grãbindu-se încoace ºi încolo în cer. Un înger cu o cãlimarã la brâu s-a întors de pe pãmânt ºi I-a raportat lui Isus cã ºi-a terminat lucrarea ºi cã sfinþii erau numãraþi ºi sigilaþi. L-am vãzut apoi pe Domnul Isus, care slujea înaintea chivotului ce conþinea cele Zece Porunci, aruncând jos cãdelniþa. Apoi ºi-a ridicat mâinile ºi a zis cu glas tare: "S-a sfârºit". Toþi îngerii ºi-au scos coroanele când Isus a fãcut solemna declaraþie: "Cine este nedrept sã fie nedrept ºi mai departe; cine este întinat sã se întineze ºi mai departe; cine este fãrã prihanã sã trãiascã ºi mai departe fãrã prihanã. ªi cine este sfânt sã se sfinþeascã ºi mai departe!" Apocalipsa 22,11
Fiecare caz fusese hotãrât pentru viaþã sau pentru moarte. În timp ce Domnul Isus slujea în sanctuar, judecata neprihãniþilor morþi ºi
{SJ 403}
apoi a celor vii continuase. Hristos ªi-a primit împãrãþia, cãci fãcuse ispãºirea pentru poporul Lui ºi le ºtersese pãcatele. Fiii împãrãþiei erau pregãtiþi. Nunta Mielului a avut loc, iar împãrãþia ºi mãrirea ei sub cerul întreg au fost date lui Isus ºi moºtenitorilor mântuirii ºi El avea sã domneascã în calitate de Împãrat al împãraþilor ºi Domn al domnilor.
Am auzit sunetul clopoþeilor de pe veºmintele Domnului Isus când a ieºit din sfânta sfintelor ºi un nor de întuneric i-a acoperit atunci pe locuitorii pãmântului. Nu mai exista nici un mijlocitor între omul vinovat ºi un Dumnezeu insultat. Câtã vreme Isus stãtuse între Dumnezeu ºi cei vinovaþi, oamenii au fost þinuþi sub control într-o mãsurã, dar când El S-a dat la o parte dintre om ºi Tatãl, aceastã constrângere a fost îndepãrtatã ºi Satana a avut stãpânire deplinã asupra celor care nu s-au pocãit pânã la sfârºit.
Era imposibil ca plãgile sã fie revãrsate în timp ce Isus slujea în sanctuar. Dar când lucrarea Sa acolo se încheie ºi mijlocirea Lui înceteazã, nu mai existã nimic care sã opreascã mânia lui Dumnezeu, iar aceasta izbucneºte cu furie asupra capului neadãpostit al pãcãtosului vinovat, care a dispreþuit mântuirea ºi a urât mustrarea. În acel timp înfricoºãtor, dupã încheierea mijlocirii Domnului Isus, sfinþii trãiau în faþa unui Dumnezeu sfânt fãrã mijlocitor. Fiecare caz fusese hotãrât, fiecare piatrã preþioasã numãratã. Isus a întârziat o clipã în curtea de afarã a sanctuarului ceresc, iar pãcatele mãrturisite în timp ce El Se aflase în sfânta sfintelor au fost aºezate asupra lui Satana, generatorul pãcatului, care trebuie sã sufere pedeapsa pentru ele. [Notã: Aceastã suferinþã a lui Satana nu este nicidecum o ispãºire a vinei altuia. Aºa cum s-a arãtat anterior, "Fãrãdelegea omului a fost aºezatã asupra Domnului Hristos, înlocuitorul ºi garantul omului." (Vezi p. 174). Dupã ce aceia care au primit jertfa lui Hristos au fost rãscumpãraþi, desigur cã este drept ca Satana, generatorul pãcatului, sã sufere pedeapsa finalã. "Când în sanctuarul ceresc s-a încheiat lucrarea de ispãºire, atunci, în prezenþa lui Dumnezeu, a îngerilor cereºti ºi a celor rãscumpãraþi, pãcatele poporului lui Dumnezeu vor fi puse asupra lui Satana; el va fi declarat vinovat de tot rãul pe care i-a determinat sã-l facã." Marea luptã, p. 658 - COMPILATORII.]
{SJ 404}
Prea târziu! Prea târziu!
Apoi L-am vãzut pe Isus punându-ºi deoparte hainele preoþeºti ºi îmbrãcându-se cu veºmintele Lui împãrãteºti. Pe cap avea multe coroane, una în alta. Înconjurat de oastea îngereascã, a pãrãsit cerul. Plãgile cãdeau asupra locuitorilor pãmântului. Unii Îl acuzau ºi-L blestemau pe Dumnezeu. Alþii se grãbeau cãtre poporul lui Dumnezeu ºi-l implorau sã-i înveþe cum sã scape de judecãþile Sale. Dar sfinþii nu mai aveau nimic pentru ei. Ultima lacrimã pentru pãcãtoºi fusese vãrsatã, ultima rugãciune în agonie fusese oferitã, ultima povarã purtatã, ultima avertizare datã. Glasul dulce al harului nu avea sã-i mai invite. Atunci când sfinþii ºi cerul întreg fuseserã interesaþi de salvarea lor, ei înºiºi nu fuseserã interesaþi. Viaþa ºi moartea le fuseserã puse înainte. Mulþi doreau viaþa, dar nu au fãcut nici un efort ca s-o obþinã. Nu au ales viaþa, iar acum nu mai exista sânge ispãºitor care sã-l cureþe pe vinovat ºi nici un Mântuitor plin de îndurare care sã pledeze pentru ei strigând: "Cruþã-l, mai cruþã-l puþin pe pãcãtos." Cerul întreg se unise cu Isus la auzul cuvintelor grozave: "S-a sfârºit." Planul de Mântuire fusese adus la îndeplinire, dar puþini aleseserã sã-l accepte. Pe mãsurã ce vocea dulce a harului se stingea, pe cei rãi îi cuprindeau frica ºi groaza. Cu o claritate înfricoºãtoare, ei au auzit cuvintele: "Prea târziu! Prea târziu!"
Cei care nu preþuiserã Cuvântul lui Dumnezeu se grãbeau încoace ºi încolo, rãtãcind de la o mare la alta ºi de la miazãnoapte la rãsãrit în cãutarea lui.
{SJ 405}
Îngerul a zis: "Nu-l vor gãsi. În þarã este o foamete; nu foamete de pâine, nici sete de apã, ci dupã auzirea cuvintelor Domnului. Ce n-ar da ei pentru un cuvânt de aprobare din partea lui Dumnezeu! Dar nu; trebuie sã flãmânzeascã ºi sã înseteze mai departe. Zi de zi au neglijat mântuirea, preþuind bogãþiile ºi plãcerile pãmânteºti mai presus de orice comoarã sau îndemn ceresc. Ei L-au respins pe Isus ºi i-au dispreþuit pe sfinþii Lui. Cei necuraþi trebuie sã rãmânã necuraþi pe veci."
Pe când sufereau efectele plãgilor, mulþi dintre cei rãi s-au înfuriat teribil. Era o priveliºte de agonie înfiorãtoare. Pãrinþii îºi ocãrau cu amãrãciune copiii ºi copiii, pãrinþii, fraþii, surorile ºi surorile, fraþii. Din toate pãrþile se auzeau strigãte puternice ºi tânguitoare: "Tu ai fost acela care m-ai împiedicat sã primesc adevãrul, care m-ar fi salvat de ceasul acesta îngrozitor!" Poporul se întorcea cu urã înverºunatã împotriva pãstorilor lor ºi le reproºa: "Voi nu ne-aþi avertizat! Ne-aþi spus cã toatã lumea avea sã fie convertitã ºi aþi strigat: Pace, pace, ca sã liniºtiþi orice temere apãrea. Nu ne-aþi spus despre ceasul acesta, iar despre cei care ne avertizau spuneaþi cã erau oameni rãi ºi fanatici ce voiau sã ne piardã." Am vãzut cã pãstorii aceºtia nu au scãpat de mânia lui Dumnezeu. Suferinþa lor era de zece ori mai mare decât a poporului lor.
{SJ 406}
Cap. 60 - Timpul strâmtorãrii lui Iacov
I-am vãzut pe sfinþi pãrãsind oraºele ºi satele, adunându-se în grupuri ºi trãind în cele mai izolate locuri. Îngerii le asigurau hrana ºi apa, în timp ce oamenii rãi sufereau de foame ºi de sete. Apoi i-am vãzut pe conducãtorii pãmântului consultându-se ºi pe Satana ºi îngerii lui, preocupaþi, în jurul lor. Am vãzut un document scris, ale cãrui copii au fost rãspândite în diferite pãrþi ale þãrii, poruncind ca, dacã sfinþii nu vor renunþa la credinþa lor deosebitã ºi la Sabat ºi nu vor pãzi prima zi a sãptãmânii, dupã un timp anumit oamenii sã aibã libertatea de a-i ucide. Dar, în acest ceas al încercãrii, sfinþii erau calmi ºi liniºtiþi, încrezându-se în Dumnezeu ºi sprijinindu-se pe fãgãduinþele Lui cã le va deschide o cale de scãpare.
În unele locuri, înainte de timpul intrãrii în vigoare a decretului, cei rãi s-au nãpustit asupra sfinþilor ca sã-i omoare, dar îngerii, sub înfãþiºarea unor rãzboinici, au luptat pentru ei. Satana dorea sã aibã privilegiul de a-i nimici pe sfinþii Celui Prea Înalt, dar Domnul Isus le-a poruncit îngerilor Lui sã vegheze asupra lor. Dumnezeu va fi onorat în faþa pãgânilor din jur, prin încheierea unui legãmânt cu aceia care au pãzit Legea Lui, iar Isus va fi onorat prin înãlþarea la cer, fãrã sã vadã moartea, a celor credincioºi care L-au aºteptat timp atât de îndelungat.
{SJ 407}
Curând i-am vãzut pe sfinþi suferind un mare chin sufletesc. Ei pãreau înconjuraþi de locuitorii rãi ai pãmântului. Totul pãrea împotriva lor. Unii au început sã se teamã cã Dumnezeu îi lãsase în cele din urmã sã fie omorâþi de mâna celor rãi. Dacã, însã, li s-ar fi deschis ochii, s-ar fi vãzut înconjuraþi de îngerii lui Dumnezeu. Dupã ei venea mulþimea celor rãi înfuriatã ºi apoi o mulþime de îngeri rãi, grãbindu-i pe oamenii rãi sã-i omoare pe sfinþi. Dar înainte de a se putea apropia de poporul lui Dumnezeu, cei rãi trebuie sã treacã mai întâi de aceºti îngeri sfinþi ºi puternici. Aceasta era imposibil. Îngerii lui Dumnezeu îi fãceau sã se retragã ºi-i determinau pe îngerii rãi care se înghesuiau în jurul lor sã dea înapoi.
Strigãtul pentru eliberare
Pentru sfinþi era un ceas de agonie înfricoºãtoare ºi teribilã. Ei strigau zi ºi noapte la Dumnezeu pentru eliberare. Dupã aparenþe, nu exista nici o posibilitate de scãpare pentru ei. Cei rãi începuserã deja sã triumfe, strigând: "De ce nu vã scapã Dumnezeul vostru din mâinile noastre? De ce nu vã înãlþaþi ºi nu vã salvaþi viaþa?" Dar sfinþii nu luau aminte la ei. Ca ºi Iacov, ei se luptau cu Dumnezeu. Îngerii tânjeau sã-i elibereze, dar trebuiau sã mai aºtepte puþin. Poporul lui Dumnezeu trebuia sã bea paharul ºi sã fie botezat cu botezul. Îngerii, credincioºi însãrcinãrii lor, îºi continuau paza. Dumnezeu nu va îngãdui ca Numele Lui sã fie batjocorit între pãgâni. Aproape sosise timpul ca El sã-ªi manifeste puterea Lui cea mare ºi sã-i elibereze pe sfinþi în chip glorios. Pentru slava Numelui Sãu, îi va elibera pe toþi aceia care L-au aºteptat cu rãbdare ºi ale cãror nume erau scrise în carte.
Am fost îndemnatã sã privesc la credinciosul Noe. Când a
{SJ 408}
cãzut ploaia ºi a venit potopul, Noe ºi familia lui intraserã în corabie, iar Dumnezeu închisese uºa dupã ei. Cu credincioºie, Noe îi avertizase pe locuitorii lumii antediluviene, în timp ce ei îl sfidau ºi râdeau de el. În timp ce apele se revãrsau pe pãmânt, iar ei se înecau unul câte unul, priveau acea corabie de care îºi bãtuserã joc, plutind în siguranþã pe ape, adãpostindu-i pe credinciosul Noe ºi familia lui. Aºa am vãzut cã va fi eliberat poporul lui Dumnezeu, care a avertizat cu credincioºie lumea despre venirea mâniei Lui. Dumnezeu nu le va îngãdui celor rãi sã-i distrugã pe cei care au aºteptat înãlþarea la cer ºi care n-au vrut sã se plece decretului fiarei ºi nici sã primeascã semnul ei. Am vãzut cã, dacã li s-ar permite celor rãi sã-i omoare pe sfinþi, Satana ºi îngerii lui rãi ºi toþi care Îl urãsc pe Dumnezeu ar fi satisfãcuþi. O, ce triumf ar fi pentru maiestatea lui satanicã sã aibã putere, în ultima luptã, asupra celor care au aºteptat atât de mult sã-L vadã pe Acela pe care Îl iubeau! Cei care au batjocorit ideea înãlþãrii la cer a sfinþilor vor fi martorii grijii lui Dumnezeu pentru poporul Lui ºi vor vedea slãvita lor eliberare.
Când sfinþii au pãrãsit oraºele ºi satele, au fost urmãriþi de cei rãi, care cãutau sã-i ucidã, dar sãbiile ridicate pentru a-i omorî se rupeau ºi cãdeau fãrã putere, ca niºte paie. Îngerii lui Dumnezeu îi ocroteau pe sfinþi. Cum strigau zi ºi noapte pentru eliberare, strigãtul lor se înãlþa înaintea Domnului.
{SJ 409}
Cap. 61 - Eliberarea sfinþilor
Dumnezeu a ales sã-ªi salveze poporul la miezul nopþii. În timp ce oamenii nelegiuiþi îi ridiculizau, deodatã a apãrut soarele, în toatã strãlucirea lui, iar luna a stat pe loc. Cei rãi priveau scena cu uimire, în timp ce sfinþii vedeau cu o bucurie solemnã dovezile eliberãrii lor. Semne ºi minuni se desfãºurau în rapidã succesiune. Totul pãrea ieºit din cursul normal. Râurile au încetat sã mai curgã. Nori întunecaþi ºi grei se înãlþau ºi se ciocneau unii de alþii. Exista, însã, un loc senin de slavã plinã de pace, de unde venea glasul lui Dumnezeu ca multe ape, zguduind cerurile ºi pãmântul. A fost un mare cutremur de pãmânt. Mormintele s-au deschis, iar cei care muriserã în credinþa soliei îngerului al treilea ºi pãzind Sabatul au ieºit din paturile lor de þãrânã, proslãviþi, ca sã audã legãmântul de pace pe care avea sã-l facã Dumnezeu cu cei care au pãzit Legea Lui.
Cerul se deschidea ºi se închidea, fiind în agitaþie. Munþii se zguduiau ca papura în vânt ºi aruncau stânci colþuroase peste tot în jur. Marea fierbea ca o oalã ºi arunca pe uscat bolovani. Când Dumnezeu a anunþat ziua ºi ceasul venirii lui Isus ºi a rostit legãmântul veºnic cu poporul Sãu, spunea o propoziþie ºi apoi aºtepta, în timp ce cuvintele se rostogoleau peste tot pãmântul. Israelul lui
{SJ 410}
Dumnezeu stãtea în picioare cu ochii aþintiþi în sus, ascultând cuvintele ce veneau din gura lui Iehova ºi se rostogoleau pe pãmânt ca bubuiturile celui mai tare tunet. Era grozav de solemn. La sfârºitul fiecãrei propoziþii, sfinþii strigau: "Slavã! Aleluia!" Feþele le erau luminate de slava lui Dumnezeu, ca faþa lui Moise când a coborât de pe Sinai. Din cauza aceasta, cei rãi nu puteau privi la ei. Când a fost rostitã binecuvântarea veºnicã asupra celor care L-au onorat pe Dumnezeu pãzind Sabatul Lui sfânt, s-a auzit un puternic strigãt de biruinþã asupra fiarei ºi asupra icoanei ei.
Apoi a început jubileul, când þara trebuia sã se odihneascã. L-am vãzut pe sclavul evlavios ridicându-se în biruinþã ºi triumf, ºi scuturându-ºi lanþurile ce-l legaserã, în timp ce stãpânul lui rãu era confuz, neºtiind ce sã facã, întrucât cei rãi nu puteau înþelege cuvintele rostite de glasul lui Dumnezeu.
A doua venire a lui Hristos
Îndatã dupã aceea a apãrut marele nor alb pe care stãtea Fiul omului. La început, când a apãrut în depãrtare, acest nor pãrea foarte mic. Îngerul a spus cã era semnul Fiului omului. Pe mãsurã ce se apropia de pãmânt, noi am putut vedea slava ºi maiestatea fãrã seamãn a lui Isus, care venea sã biruie. Îl însoþea o suitã de îngeri sfinþi, cu cununi strãlucitoare pe cap.
Nici o limbã nu poate descrie slava acelei priveliºti. Norul viu al maiestãþii ºi slavei neîntrecute se apropia, iar noi puteam vedea clar persoana minunatã a lui Isus. El nu purta o cununã de spini, ci pe frunte avea o coroanã de slavã. Pe haina ºi pe coapsa Lui era scris un nume:
{SJ 411}
Împãratul împãraþilor ºi Domnul domnilor. Înfãþiºarea Îi era strãlucitoare ca soarele la amiazã. Ochii Lui erau ca o flacãrã de foc, iar picioarele pãreau ca arama finã. Vocea Lui suna ca multe instrumente muzicale. Pãmântul se cutremura înaintea Lui, cerul se dãdea la o parte ca un sul care se strânge, fiecare munte ºi fiecare insulã se mutau din locul lor. "Împãraþii pãmântului, domnitorii, cãpitanii oºtirilor, cei bogaþi ºi cei puternici, toþi robii ºi toþi oamenii slobozi s-au ascuns în peºteri ºi în stâncile munþilor. ªi ziceau munþilor ºi stâncilor: 'Cãdeþi peste noi ºi ascundeþi-ne de faþa Celui ce ºade pe scaunul de domnie ºi de mânia Mielului.'" Apocalipsa 6,15-17.
Cei care cu puþin timp înainte voiau sã-i nimiceascã pe copiii credincioºi ai lui Dumnezeu de pe pãmânt vedeau acum slava Sa odihnindu-se asupra sfinþilor. În groaza lor, auzeau vocile acestora spunând în tonuri voioase: "Iatã, Acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere cã ne va mântui." Isaia 25,9.
Prima înviere
Când Fiul lui Dumnezeu i-a chemat afarã pe sfinþii adormiþi, pãmântul s-a zguduit cu putere. Ei au rãspuns chemãrii ºi au ieºit îmbrãcaþi cu nemurire slãvitã, strigând: "Biruinþã, biruinþã asupra morþii ºi a mormântului! O, moarte, unde îþi este boldul? O, mormânt, unde îþi este biruinþa?" (Vezi 1 Corinteni 15,55.) Apoi, sfinþii vii, împreunã cu cei înviaþi, ºi-au înãlþat glasul într-un lung strigãt de biruinþã. Trupurile care coborâserã în mormânt purtând semnele bolii ºi ale morþii au ieºit cu sãnãtate ºi vigoare nemuritoare. Sfinþii vii sunt schimbaþi într-o clipã, într-o clipealã de ochi,
{SJ 412}
apoi înãlþaþi cu cei înviaþi ºi împreunã Îl întâmpinã pe Domnul în vãzduh. O, ce întâlnire slãvitã! Prieteni pe care moartea i-a despãrþit erau uniþi ca sã nu se mai despartã niciodatã.
De fiecare parte a carului de nor erau aripi, iar sub ele, roþi vii; carul se înãlþa ºi roþile strigau: "Sfânt", iar aripile rãspundeau în timp ce se miºcau: "Sfânt". Alaiul de îngeri sfinþi din jurul norului striga: "Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul, Dumnezeu Atotputernic!" Sfinþii din nor strigau ºi ei: "Slavã! Aleluia!" Carul mergea în sus, spre cetatea sfântã. Înainte de a intra în cetate, sfinþii au fost aranjaþi într-un pãtrat perfect, cu Domnul Isus în mijloc. Capul ºi umerii Lui se înãlþau mai sus de sfinþi ºi de îngeri. Statura Lui maiestuoasã ºi înfãþiºarea-I plãcutã puteau fi vãzute de toþi cei adunaþi în acel careu.
{SJ 413}
Cap. 62 - Rãsplata sfinþilor
Apoi am vãzut un foarte mare numãr de îngeri aducând din cetate cununi strãlucitoare - o cununã pentru fiecare sfânt, cu numele lui scris pe ea. Când Isus a cerut cununile, îngerii I le-au adus ºi, cu mâna Sa dreaptã, iubitul Domn Isus le-a aºezat pe capul sfinþilor. În acelaºi fel, îngerii au adus harpele, iar Isus le-a dat de asemenea sfinþilor. Îngerii comandanþi au dat mai întâi tonul ºi atunci toate glasurile s-au înãlþat în laude recunoscãtoare ºi pline de bucurie. Fiecare mânã atingea cu mãiestrie coardele harpei, fãcând sã rãsune o muzicã melodioasã, în acorduri bogate ºi desãvârºite.
L-am vãzut apoi pe Isus conducându-i pe cei rãscumpãraþi spre poarta cetãþii. El a pus mâna pe poartã, a deschis-o ºi le-a spus popoarelor care pãziserã adevãrul sã intre. În cetate era tot ce putea sã încânte ochiul. Peste tot vedeau slavã din abundenþã. Apoi, Domnul Isus a privit la sfinþii Lui rãscumpãraþi; feþele lor radiau de slavã. Când ªi-a îndreptat privirile iubitoare asupra lor, le-a spus cu vocea Sa muzicalã bogatã: "Vãd truda sufletului Meu ºi sunt mulþumit. Aceastã slavã bogatã este a voastrã ca sã vã bucuraþi veºnic de ea. Întristãrile voastre s-au sfârºit. Nu va mai fi moarte, nici întristare, nici plâns ºi nici vreo durere." Am vãzut oºtirea rãscumpãraþilor aruncându-ºi cununile strãlucitoare la picioarele
{SJ 414}
lui Isus, apoi, în timp ce mâna Lui iubitoare le ridica de jos, ei îºi atingeau harpele de aur ºi umpleau tot cerul cu muzica lor bogatã ºi cu cântãri pentru Miel.
L-am vãzut apoi pe Isus conducându-ªi poporul la pomul vieþii ºi I-am auzit iarãºi glasul plãcut, mai bogat decât orice muzicã auzitã vreodatã de vreo ureche muritoare, zicând: "Frunzele acestui pom sunt pentru vindecarea neamurilor. Mâncaþi toþi din el." În pom erau fructe foarte frumoase, din care sfinþii puteau sã ia dupã dorinþã. În cetate se afla un tron foarte slãvit, din care curgea un râu curat cu apa vieþii, limpede ca ºi cristalul. De fiecare parte a acestui râu se afla pomul vieþii ºi pe malurile lui erau alþi pomi frumoºi cu fructe bune de mâncat.
Limbajul este întrutotul mult prea slab pentru a încerca o descriere a cerului. Când priveliºtea se înalþã în faþa mea, sunt pierdutã în uimire. Transportatã de splendoarea neîntrecutã ºi de slava minunatã, las tocul jos ºi exclam: "O, ce iubire! Ce iubire minunatã!" Limbajul cel mai înalt nu reuºeºte sã descrie slava cerului sau adâncimile fãrã seamãn ale iubirii Mântuitorului.
{SJ 415}
Cap. 63 - Mileniul
Atenþia mi-a fost iarãºi îndreptatã asupra pãmântului. Cei rãi fuseserã distruºi, iar trupurile lor moarte zãceau pe suprafaþa lui. Mânia lui Dumnezeu îi pedepsise pe locuitorii pãmântului prin ultimele ºapte plãgi, fãcându-i sã-ºi muºte limba de durere ºi sã-L blesteme pe Dumnezeu. Pãstorii falºi au fost obiectul principal al mâniei lui Dumnezeu. Ochii le-au putrezit în orbite ºi limba în gurã, în timp ce ei erau încã pe picioare. Dupã ce sfinþii au fost eliberaþi de glasul lui Dumnezeu, mulþimea celor rãi ºi-a întors furia unul împotriva altuia. Pãmântul pãrea inundat de sânge ºi de la un capãt la altul se aflau trupuri moarte.
Pãmântul arãta ca o pustie pãrãsitã. Oraºele ºi satele, dãrâmate de cutremur, zac în grãmezi. Munþi s-au mutat din loc, lãsând în urmã caverne mari. Stânci colþuroase, aruncate afarã din mare sau smulse din pãmânt, erau rãspândite pe toatã suprafaþa lui. Copaci mari fuseserã smulºi din rãdãcinã ºi presãraþi peste tot. Aici va fi locuinþa lui Satana ºi a îngerilor rãi timp de o mie de ani. Aici va fi limitat sã cutreiere suprafaþa distrusã a pãmântului ºi sã vadã rezultatele rãzvrãtirii lui împotriva Legii lui Dumnezeu. Timp de o mie de ani poate sã se bucure de rodul blestemului pe care l-a produs.
{SJ 416}
Limitat doar la pãmânt, Satana nu va avea privilegiul sã cãlãtoreascã pe alte planete ca sã-i ispiteascã ºi sã-i necãjeascã pe cei care nu au cãzut. În acest timp, el suferã în cel mai înalt grad. De la cãderea lui, ºi-a exercitat fãrã încetare trãsãturile rele. Atunci, însã, i se va lua puterea ºi va fi lãsat sã mediteze la rolul pe care l-a jucat în tot acest timp ºi sã aºtepte cu fricã ºi cutremur viitorul îngrozitor, când va trebui sã sufere pentru tot rãul pe care l-a fãcut ºi sã fie pedepsit pentru toate pãcatele sãvârºite din cauza lui.
Am auzit strigãtele de triumf ale îngerilor ºi sfinþilor rãscumpãraþi, ce sunau ca zece mii de instrumente muzicale, pentru cã nu aveau sã mai fie chinuiþi ºi ispitiþi de Satana ºi pentru cã locuitorii altor lumi erau eliberaþi de prezenþa ºi de ispitele lui.
Apoi am vãzut tronuri ºi pe Isus ºi sfinþii rãscumpãraþi stând pe ele, iar sfinþii împãrãþeau ca împãraþi ºi ca preoþi ai lui Dumnezeu. Hristos, împreunã cu poporul Sãu, îi judeca pe cei rãi morþi, comparându-le faptele cu Cartea Statut, Cuvântul lui Dumnezeu, ºi judecând fiecare caz potrivit cu faptele fãcute în trup. Apoi le distribuia celor rãi porþia pe care trebuiau s-o sufere, în conformitate cu faptele lor. Aceasta se scria în dreptul numelui lor din cartea morþii. Satana ºi îngerii lui erau judecaþi ºi ei de Domnul Isus ºi de sfinþi. Pedeapsa lui Satana avea sã fie mult mai mare decât a celor pe care îi înºelase. Suferinþa lui o va întrece atât de mult pe a lor, încât nu se va putea compara cu ea. Dupã ce vor fi pierit toþi cei pe care i-a înºelat, Satana avea sã trãiascã ºi sã sufere încã multã, multã vreme.
Dupã ce s-a încheiat judecata celor rãi morþi, la sfârºitul celor o mie de ani, Isus a
{SJ 417}
pãrãsit cetatea, urmat de sfinþi ºi de o suitã de îngeri. El a coborât pe un munte mare ce s-a despicat la atingerea piciorului Sãu, devenind o câmpie întinsã. Ne-am uitat apoi în sus ºi am vãzut cetatea cea mãreaþã ºi frumoasã, cu douãsprezece temelii ºi douãsprezece porþi - câte trei pe fiecare laturã ºi cu câte un înger la fiecare poartã. Noi am strigat: "Cetatea! Cetatea cea mãreaþã! Se coboarã din cer, de la Dumnezeu!" Ea a coborât cu toatã splendoarea ºi slava ei orbitoare ºi s-a aºezat pe câmpia cea întinsã pe care o pregãtise Isus pentru ea.
{SJ 418}
Cap. 64 - A doua înviere
Isus a pãrãsit apoi cetatea, împreunã cu întreaga suitã îngereascã ºi toþi sfinþii rãscumpãraþi. Îngerii L-au înconjurat pe Comandantul lor ºi l-au escortat pe drum, iar suita sfinþilor mântuiþi îi urma. Apoi, cu o maiestate înfricoºãtoare ºi teribilã, Isus i-a chemat afarã pe cei rãi morþi, iar ei au ieºit cu aceleaºi trupuri slabe ºi bolnave cu care coborâserã în mormânt. Ce spectacol! Ce priveliºte! La prima înviere, toþi au ieºit cu prospeþime nemuritoare, dar la a doua, semnele blestemului se vãd asupra tuturor. Împãraþii ºi nobilimea pãmântului, cei rãi ºi cei decãzuþi, cei învãþaþi ºi cei neînvãþaþi, ies împreunã. Toþi Îl vãd pe Fiul omului. Aceiaºi oameni care L-au dispreþuit ºi batjocorit, care I-au pus pe fruntea sfântã cununa de spini ºi L-au lovit cu trestia, Îl priveau acum în toatã maiestatea Lui împãrãteascã. Cei care L-au scuipat în ceasul încercãrii Sale îºi întorc faþa de la privirea Lui pãtrunzãtoare ºi de la slava înfãþiºãrii Sale. Cei care I-au bãtut piroanele în mâini ºi picioare vãd acum semnele rãstignirii Lui. Cei care L-au strãpuns cu suliþa în coastã privesc semnele cruzimii pe care au manifestat-o faþã de trupul Sãu. Toþi ºtiu cã El este Acela pe care L-au rãstignit ºi de care ªi-au bãtut joc în timp ce se afla în chinurile morþii. Apoi, se înalþã un bocet prelung de agonie, în timp ce ei fug sã se
{SJ 419}
ascundã de prezenþa Împãratului împãraþilor ºi Domnului domnilor.
Toþi cautã sã se ascundã în stânci ºi sã se adãposteascã de slava grozavã a Aceluia pe care altãdatã L-au dispreþuit. Copleºiþi ºi suferinzi din cauza maiestãþii ºi slavei Sale nemãrginite, ei îºi înalþã împreunã glasurile ºi exclamã cu o claritate înfricoºãtoare: "Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului!"
Isus ºi îngerii, însoþiþi de toþi sfinþii, intrã iarãºi în cetate, iar bocetele ºi jeluirile pline de amãrãciune ale osândiþilor umplu vãzduhul. Apoi am vãzut cã Satana ºi-a început din nou lucrarea. A trecut printre supuºii lui ºi i-a întãrit pe cei slabi ºi neputincioºi ºi le-a spus cã el ºi îngerii lui erau puternici. A arãtat cãtre milioanele fãrã numãr care înviaserã. Acolo erau luptãtori puternici ºi împãraþi foarte iscusiþi în luptã ºi care cuceriserã împãrãþii. Mai erau ºi uriaºi ºi oameni voinici care niciodatã nu pierduserã vreo bãtãlie. Se afla acolo mândrul ºi ambiþiosul Napoleon, a cãrui apropiere fãcuse împãrãþiile sã tremure. Se mai aflau bãrbaþi cu staturã înaltã ºi înfãþiºare nobilã, care cãzuserã în luptã însetând dupã cucerire.
Când au ieºit din morminte, ei ºi-au reluat cursul gândurilor de unde fusese întrerupt de moarte. Ei aveau aceeaºi dorinþã de a cuceri care îi stãpânea când ºi-au pierdut viaþa. Satana se consultã cu îngerii lui, apoi cu acei împãraþi, cuceritori ºi bãrbaþi puternici. Apoi, priveºte la uriaºa armatã ºi le spune cã grupa din cetate este micã ºi slabã, cã ei pot merge împotriva ei ºi o pot cuceri, cã-i pot alunga pe locuitorii ei ºi pot intra în posesia bogãþiei ºi slavei sale.
Satana reuºeºte sã-i amãgeascã ºi toþi încep sã se pregãteascã imediat de luptã. În acea armatã se aflã mulþi bãrbaþi iscusiþi care confecþioneazã tot felul de arme
{SJ 420}
ºi echipamente de luptã. Apoi, cu Satana în frunte, mulþimile pornesc. Împãraþi ºi luptãtori îl urmeazã îndeaproape, iar dupã ei, mulþimile, în companii. Fiecare companie îºi are conducãtorul ei ºi toþi mãrºãluiesc în ordine pe suprafaþa zdrobitã a pãmântului, spre cetatea sfântã. Domnul Isus închide porþile, iar aceastã armatã numeroasã înconjoarã cetatea ºi se aºeazã în linie de bãtaie, aºteptându-se la o luptã crâncenã.
{SJ 421}
Cap. 65 - Încoronarea lui Hristos
Domnul Hristos se aratã din nou duºmanilor Lui. Mult deasupra cetãþii, pe o temelie de aur strãlucitor, se aflã un tron înalt ºi plin de slavã. Pe el stã Fiul lui Dumnezeu, iar în jur sunt supuºii împãrãþiei Sale. Nici o limbã nu poate descrie ºi nici o panã nu poate zugrãvi puterea ºi maiestatea Domnului Hristos. Slava Tatãlui veºnic Îl înfãºoarã pe Fiul Lui. Strãlucirea prezenþei Sale umple cetatea lui Dumnezeu ºi se revarsã dincolo de porþi, inundând întregul pãmânt cu aureola ei.
Cel mai aproape de tron se aflã cei care odinioarã erau zeloºi pentru cauza lui Satana, dar care, smulºi ca niºte cãrbuni din foc, L-au urmat pe Mântuitorul lor cu mare devotament. Urmãtorii sunt aceia care ºi-au desãvârºit caracterul creºtin în mijlocul minciunii ºi necredinþei, cei care au onorat Legea lui Dumnezeu în timp ce lumea creºtinã o declara fãrã valoare ºi milioanele din toate veacurile care au fost martirizaþi pentru credinþa lor. Dupã aceºtia urmeazã "gloata cea mare pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminþie, din orice norod ºi de orice limbã, ... înaintea scaunului de domnie ºi înaintea Mielului, îmbrãcaþi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini." Apocalipsa 7,9. Lupta lor s-a terminat ºi biruinþa a fost câºtigatã. Ei ºi-au alergat alergarea ºi au cãpãtat premiul. Ramura de palmier din mâna lor este simbolul
{SJ 422}
triumfului, iar haina albã reprezintã neprihãnirea Domnului Hristos, care este acum a lor.
Rãscumpãraþii înalþã un cântec de laudã al cãrui ecou rãsunã în bolþile cerului: "Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care stã pe scaunul de domnie, ºi a Mielului." Îngerii ºi serafimii îºi unesc glasurile în adorare. Când mântuiþii au vãzut puterea ºi rãutatea lui Satana, ºi-au dat seama, ca niciodatã mai înainte, cã nici o putere în afarã de aceea a lui Hristos nu i-ar fi putut face biruitori. În toatã acea mulþime strãlucitoare nu existã nimeni care sã-ºi atribuie sieºi mântuirea, ca ºi cum ar fi biruit prin propria putere ºi bunãtate. Nu se spune nimic despre ce au fãcut sau au suferit ei. Tema fiecãrui cântec ºi nota fundamentalã a fiecãrui imn este: "Mântuirea este a Dumnezeului nostru ... ºi a Mielului." Apocalipsa 7,10.
În prezenþa adunãrii tuturor locuitorilor pãmântului ºi ai cerului are loc încoronarea finalã a Fiului lui Dumnezeu. Învestit cu maiestate ºi putere supremã, Împãratul împãraþilor pronunþã sentinþa asupra celor rãzvrãtiþi împotriva guvernãrii Sale ºi executã dreptatea asupra celor care au cãlcat Legea Lui ºi I-au asuprit poporul. Profetul lui Dumnezeu spune: "Apoi am vãzut un scaun de domnie mare ºi alb ºi pe Cel ce ºedea pe el. Pãmântul ºi cerul au fugit dinaintea Lui ºi nu s-a mai gãsit loc pentru ele. ªi am vãzut pe morþi, mari ºi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Niºte cãrþi au fost deschise. ªi a fost deschisã o altã carte, care este cartea vieþii. ªi morþii au fost judecaþi dupã faptele lor, dupã cele ce erau scrise în cãrþile acelea." Apocalipsa 20:11,12.
Imediat ce se deschid cãrþile faptelor ºi ochiul Domnului Isus priveºte asupra celor rãi, ei sunt conºtienþi de toate pãcatele pe care le-au comis vreodatã. Ei vãd exact unde li s-a abãtut piciorul de la calea
{SJ 423}
curãþiei ºi sfinþeniei ºi cât de departe i-au dus mândria ºi rãzvrãtirea în încãlcarea Legii lui Dumnezeu. Ispitele seducãtoare pe care ei le-au încurajat complãcându-se în pãcat, binecuvântãrile pervertite, valurile harului respinse de inima îndãrãtnicã ºi nepocãitã - toate le apar ca scrise cu litere de foc.
Priveliºtea marii lupte
Deasupra tronului este descoperitã crucea ºi, ca o vedere panoramicã, apar scene din ispitirea ºi cãderea lui Adam, precum ºi paºii succesivi din marele Plan de Mântuire. Naºterea umilã a Mântuitorului; prima parte a vieþii Sale petrecutã în simplitate ºi ascultare; botezul în Iordan; postul ºi ispitirea în pustie; lucrarea Lui publicã, descoperind oamenilor cele mai preþioase binecuvântãri ale cerului; zilele pline de fapte de iubire ºi de milã, nopþile de rugãciune ºi de veghere în solitudinea munþilor; comploturile invidiei, urii ºi rãutãþii ce i-au rãsplãtit binefacerile; agonia grozavã ºi misterioasã din Ghetsemani, sub greutatea zdrobitoare a pãcatelor întregii omeniri; trãdarea Sa în mâinile gloatei criminale; evenimentele înfricoºãtoare ale acelei nopþi teribile; arestatul care nu opune rezistenþã, pãrãsit de cei mai iubiþi ucenici ai Lui, târât cu brutalitate pe strãzile Ierusalimului; Fiul lui Dumnezeu adus înaintea lui Ana, acuzat în palatul marelui preot, în sala de judecatã a lui Pilat ºi în faþa laºului ºi crudului Irod, batjocorit, insultat, torturat ºi condamnat sã moarã - totul este zugrãvit în mod viu.
Dupã aceea, înaintea mulþimilor se descoperã scenele finale: rãbdãtorul Suferind pãºind pe drumul Calvarului; Prinþul cerului atârnând pe cruce; preoþii trufaºi ºi gloata batjocoritoare râzând de agonia morþii Sale; întunericul supranatural;
{SJ 424}
cutremurul de pãmânt, stâncile sfãrâmate ºi mormintele deschise, marcând momentul în care Rãscumpãrãtorul lumii ªi-a dat viaþa.
Acest spectacol înfricoºãtor apare chiar aºa cum a avut loc în realitate. Satana ºi supuºii lui, precum ºi îngerii cei rãi, nu au nici o putere sã-ºi întoarcã privirile de la tabloul propriei lucrãri. Fiecare actor îºi aminteºte rolul pe care l-a jucat. Irod, care i-a ucis pe copiii nevinovaþi ai Betleemului, ca sã-L poatã nimici pe Împãratul lui Israel; Irodiada cea decãzutã, vinovatã de sângele lui Ioan Botezãtorul; Pilat cel slab ºi oportunist; soldaþii batjocoritori; preoþii, conducãtorii ºi mulþimea înfuriatã care strigase: "Sângele Lui sã cadã asupra noastrã ºi asupra copiilor noºtri" - toþi îºi vãd enormitatea vinei. În zadar cautã sã se ascundã de maiestatea divinã a înfãþiºãrii Sale ce strãluceºte mai tare decât slava soarelui. În acest timp rãscumpãraþii îºi aruncã la picioarele Mântuitorului cununile, exclamând: "El a murit pentru mine!"
În mijlocul mulþimii rãscumpãrate, se aflã apostolii lui Hristos: marele Pavel, Petru cel înflãcãrat, Ioan cel iubit ºi iubitor ºi fraþii lor credincioºi, precum ºi marea oºtire a martirilor, în timp ce în afara zidurilor, împreunã cu tot ce este rãu ºi întinat, se aflã cei care i-au prigonit, închis ºi omorât. Acolo este Nero, acel monstru al cruzimii ºi viciului, privind bucuria ºi triumful acelora pe care odatã i-a torturat ºi în ale cãror chinuri extreme îºi gãsea o plãcere satanicã. Mama lui este acolo, martorã la rezultatul propriei sale lucrãri, pentru a vedea cum trãsãturile rele de caracter transmise fiului ei ºi patimile încurajate ºi dezvoltate de influenþa ºi exemplul ei au adus ca roadã crime ce au fãcut lumea sã se cutremure.
Acolo se aflã preoþi ºi prelaþi papistaºi ce s-au pretins ambasadorii lui Hristos, dar au folosit scaunul de torturã,
{SJ 425}
temniþa ºi rugul pentru a stãpâni conºtiinþa poporului Sãu. Acolo sunt pontifii mândri care s-au înãlþat mai presus de Dumnezeu ºi s-au încumetat sã schimbe Legea Celui Prea Înalt. Acei pretinºi pãrinþi ai bisericii au de dat lui Dumnezeu o socotealã de care ar dori mult sã poatã scãpa. Ei sunt fãcuþi sã vadã, prea târziu, cã Cel Atotºtiutor este gelos pentru Legea Lui ºi cã în nici un chip nu-l va socoti nevinovat pe cel vinovat. Ei aflã acum cã Domnul Hristos κi identificã interesele cu ale poporului Sãu suferind ºi simt puterea cuvintelor Lui: "Ori de câte ori aþi fãcut aceste lucruri unuia din aceºti foarte neînsemnaþi fraþi ai Mei, Mie Mi le-aþi fãcut." Matei 25,40.
La bara judecãþii
Întreaga lume nelegiuitã este aliniatã la bara de judecatã a lui Dumnezeu, sub acuzaþia de înaltã trãdare împotriva guvernãrii cerului. Ei nu au pe nimeni sã le apere cauza; sunt fãrã scuzã; ºi se pronunþatã sentinþa morþii veºnice în dreptul lor.
Acum le este tuturor clar cã plata pãcatului nu este independenþa nobilã ºi viaþa veºnicã, ci robia, ruina ºi moartea. Cei rãi vãd ce au pierdut prin viaþa lor de rãzvrãtire. Ei au dispreþuit greutatea veºnicã de slavã atunci când le-a fost oferitã, dar cât de mult o doresc acum! Sufletul pierdut strigã: "Aº fi putut avea toate acestea, dar am ales sã le îndepãrtez. O, ce nebunie ciudatã! Am schimbat pacea, fericirea ºi onoarea pe ticãloºie, ruºine ºi disperare." Toþi vãd cã excluderea lor din cer este dreaptã. În viaþa lor, ei au declarat: Nu vrem ca acest Isus sã împãrãþeascã peste noi!
Ca vrãjiþi, cei rãi privesc la încoronarea Fiului lui Dumnezeu. Vãd în mâinile Sale tablele Legii divine, principii pe care ei le-au dispreþuit
{SJ 426}
ºi cãlcat. Sunt martori la izbucnirea de uimire, extaz ºi adorare a izbãviþilor. Când acordurile muzicii se înalþã peste mulþimile din afara cetãþii, toþi exclamã într-un glas: "Minunate sunt lucrãrile Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte ºi adevãrate sunt cãile Tale, Împãrate al sfinþilor!" (Apocalipsa 15,3) ºi, cãzând la pãmânt în prosternare, se închinã Prinþului vieþii.
{SJ 427}
Cap. 66 - Moartea a doua
Satana pare paralizat în timp ce priveºte slava ºi maiestatea lui Hristos. El, care a fost cândva un heruvim ocrotitor, îºi aminteºte de unde a cãzut. Un serafim strãlucitor, "fiu al zorilor"; cât de schimbat, cât de degradat acum!
Satana vede cã rãzvrãtirea lui deliberatã l-a descalificat pentru cer. El ºi-a educat puterile ca sã lupte împotriva lui Dumnezeu. Curãþia, pacea ºi armonia cerului ar fi pentru el cea mai mare torturã. Acuzaþiile lui împotriva harului ºi dreptãþii lui Dumnezeu au încetat acum. Ocara pe care a cãutat s-o arunce asupra lui Iehova zace acum asupra lui. El se pleacã ºi mãrturiseºte justeþea sentinþei sale.
Acum este clarificat fiecare aspect al adevãrului ºi rãtãcirii din lunga perioadã de controversã. Dreptatea lui Dumnezeu este pe deplin reabilitatã. Înaintea întregii lumi se prezintã în mod clar marele sacrificiu fãcut de Tatãl ºi Fiul în favoarea omului. A venit ceasul când Hristos κi ocupã poziþia Lui de drept ºi este proslãvit mai presus de domnii ºi de stãpâniri ºi de orice nume.
Cu toate cã Satana a fost constrâns sã recunoascã dreptatea lui Dumnezeu ºi sã se plece înaintea supremaþiei lui Hristos, caracterul lui rãmâne neschimbat. Spiritul de rãzvrãtire erupe din nou, ca un torent puternic. Plin de revoltã ºi urã, se hotãrãºte sã nu renunþe la marea luptã. A sosit timpul pentru o ultimã luptã disperatã
{SJ 428}
împotriva Împãratului cerului. El aleargã în mijlocul supuºilor lui ºi încearcã sã-i inspire cu propria furie ºi sã-i ridice la o luptã imediatã. Între toate milioanele nenumãrate, însã, pe care el le-a ademenit la rebeliune, nu mai existã acum nici unul care sã-i recunoascã supremaþia. Puterea lui a luat sfârºit. Cei rãi sunt plini de aceeaºi urã împotriva lui Dumnezeu care-l inspirã ºi pe Satana, dar ei vãd cã nu existã nici o speranþã pentru cauza lor ºi cã nu pot ieºi biruitori împotriva lui Iehova. Mânia li se aprinde împotriva lui Satana ºi a celor care au fost agenþii lui în înºelãtorie. Cu o furie ca a demonilor se întorc împotriva acestora ºi urmeazã o încleºtare universalã.
Foc din cer
Atunci se împlinesc cuvintele profetului: "Cãci Domnul este mâniat pe toate neamurile ºi plin de urgie pe toatã oºtirea lor: El le nimiceºte cu desãvârºire, le mãcelãreºte de tot." Isaia 34,2. "Peste cei rãi plouã cãrbuni, foc ºi pucioasã: un vânt dogoritor, iatã paharul de care au ei parte." Ps. 11,6. Din cer, de la Dumnezeu coboarã foc. Pãmântul se crapã. Armele ascunse în adâncimile lui sunt scoase la suprafaþã. Flãcãri ce devoreazã izbucnesc din fiecare prãpastie ce se deschide. Chiar ºi stâncile ard. A venit ziua care "va arde ca un cuptor." Maleahi 4,1. Corpurile cereºti se topesc de mare cãldurã, iar pãmântul, cu tot ce este pe el, arde. (2 Petru 3,10.) Focul iadului este pregãtit pentru împãrat, pentru capul rãzvrãtirii. Rugul este adânc ºi lat, iar "suflarea Domnului îl aprinde ca un ºuvoi de pucioasã." Isaia 30,33. Suprafaþa pãmântului pare o masã topitã, un lac întins de foc clocotind. Este ziua judecãþii ºi a pierzãrii celor rãi -
{SJ 429}
"o zi de rãzbunare a Domnului, un an de rãsplãtire ºi rãzbunare pentru Sion." Isaia 34,8.
Cei rãi îºi primesc rãsplata pe pãmânt. Ei "vor fi ca miriºtea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oºtirilor." Maleahi 4,1. Unii sunt nimiciþi într-o clipã, în timp ce alþii îndurã multe zile. Toþi sunt pedepsiþi potrivit cu faptele lor. Pãcatele neprihãniþilor sunt transferate asupra lui Satana, generatorul rãului, care trebuie sã le poarte vina [Vezi nota de la pagina 319] . În felul acesta, el este fãcut sã sufere nu numai pentru propria-i rebeliune, ci ºi pentru toate pãcatele pe care i-a determinat pe cei din poporul lui Dumnezeu sã le comitã. Pedeapsa lui va fi cu mult mai mare decât a celor pe care i-a înºelat. Dupã ce toþi cei care au cãzut prin înºelãciunea lui vor fi pierit, el va continua sã trãiascã ºi sã sufere. Cei rãi sunt în final distruºi în flãcãrile purificatoare, rãdãcinã ºi ramurã - Satana fiind rãdãcina, iar urmaºii lui ramurile. Dreptatea lui Dumnezeu este satisfãcutã, iar sfinþii ºi toatã oºtirea îngerilor spun cu voce tare: Amin.
În timp ce focul rãzbunãrii lui Dumnezeu învãluie pãmântul, neprihãniþii rãmân în siguranþã în cetatea sfântã. Asupra celor care au avut parte de prima înviere a doua moarte nu are nici o putere. (Apocalipsa 20,6.) În timp ce pentru cei rãi Dumnezeu este un foc mistuitor, pentru poporul Lui este un soare ºi un scut. (Ps. 84,11)
{SJ 430}
Cap. 67 - Noul pãmânt
"Apoi am vãzut un cer nou ºi un pãmânt nou; pentru cã cerul dintâi ºi pãmântul dintâi pieriserã." Apocalipsa 21,1. Focul care îi nimiceºte pe cei rãi, purificã pãmântul. Toate urmele blestemului sunt ºterse. Nu va exista un iad arzând veºnic în care consecinþele grozave ale pãcatului sã rãmânã mereu înaintea ochilor celor rãscumpãraþi. Un singur lucru rãmâne ca amintire: Mântuitorul nostru va purta pururea semnele rãstignirii Sale. Singurele urme ale lucrãrii nemiloase a pãcatului vor fi pe fruntea Lui, pe mâinile ºi picioarele Sale rãnite.
"Iar la tine, turn al turmei, deal al fiicei Sionului, la tine va veni ºi la tine va ajunge vechea stãpânire, împãrãþia fiicei Ierusalimului!" Mica 4,8. Domnul Hristos a redobândit împãrãþia pierdutã prin pãcat, iar rãscumpãraþii o vor stãpâni împreunã cu El. "Cei neprihãniþi vor stãpâni þara ºi vor locui în ea pe vecie." Psalmul 37,29. Teama de a nu face ca moºtenirea sfinþilor sã parã prea materialã i-a fãcut pe mulþi sã spiritualizeze excesiv tocmai adevãrurile care ne conduc sã privim noul pãmânt ca pe cãminul nostru. Hristos i-a asigurat pe ucenicii Lui cã S-a dus sã pregãteascã locaºuri pentru ei. Cei care primesc învãþãturile Cuvântului lui Dumnezeu nu vor fi necunoscãtori cu privire la locuinþa cereascã. ªi totuºi apostolul Pavel declarã: "Lucruri pe care ochiul nu le-a vãzut, urechea nu le-a auzit ºi la inima omului nu s-au suit, aºa sunt lucrurile pe care le-a pregãtit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc." 1 Corinteni 2,9. Limba
{SJ 431}
omeneascã nu este în stare sã descrie rãsplata drepþilor. Aceasta va fi cunoscutã numai de cei care o vor primi. Nici o minte mãrginitã nu poate cuprinde slava paradisului lui Dumnezeu.
Biblia numeºte moºtenirea mântuiþilor "patrie". (Evrei 11; 14-16.) Acolo, marele Pãstor κi conduce turma la fântâni de apã vie. Pomul vieþii rodeºte în fiecare lunã, iar frunzele sale servesc la vindecarea neamurilor. Acolo sunt râuri care curg fãrã încetare, limpezi precum cristalul, iar lângã ele pomii legãnându-se, îºi aruncã umbra pe calea pregãtitã pentru rãscumpãraþii Domnului. Acolo, câmpiile întinse se înalþã formând frumoase dealuri, iar în spatele lor îºi înalþã crestele înalte munþii lui Dumnezeu. Pe acele câmpii pline de pace, lângã râurile cu apã vie, poporul lui Dumnezeu, care a rãtãcit ºi a peregrinat un timp aºa de îndelungat, va gãsi un cãmin.
Leave a comment and / or appreciate the article!
CLICK HERE :» http://www.radio-elshaday.de/CLICK HERE :» http://www.radio-megapower.de/
CLICK HERE :» http://christliche-radiosender.blogspot.com/
CLICK HERE :» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/
Posted by: *DJ_DANY* ( ADMIN )
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen