Filosofia grecească înfruntă gândirea ebraică biblică

Gândirea biblică (ebraică) priveşte omul ca pe o unitate de nedesfăcut (suflet viu – Geneza 2,7), în care el, omul întreg, manifestă trei laturi psihologice: trupească, afectivă şi raţională (1 Tesaloni-ceni 5,23). Aceste trei dimensiuni psihice, Biblia le priveşte doar ca funcţii ale întregului-om.

Wheeler Robinson scria: „Ce este omul? Pentru evrei, este o unitate ce îşi trage rădăcina de la suflare, suflet. Această noţiune

n-are nici un fel de existenţă separată de trup. Evreii n-au avut nici o idee de vreun suflet descarnat, stafie, fantomă sau altfel”.

Dimpotrivă, grecii credeau că omul este compus din două părţi distincte: (1) un trup şi (2) un suflet (= dihotomie). Alţii mai adăugau încă un element: (3) un spirit (= trihotomie). Pentru greci, aceste părţi aveau o existenţă separată, care doar se întreţesea pentru o vreme, cât viaţa asta mizerabilă. Sufletul conştient era propriu-zis partea de preţ a omului. El trebuie să fi fost veşnic, din moment ce avea dorul să tot trăiască fără sfârşit. Toţi filosofii greci au nutrit credinţa în nemurirea sufletului:

Pitagora din Samos (sec. 6 î.Hr.): lansează gândul că „sufletul este răsuflarea zeilor pusă în corp omenesc ca pedeapsă”. Pitagora mai credea şi în metempsihoză – migrarea sufletului dintr-un corp într-altul.

Socrate – (sec. 5 î.Hr.) „cel care a adus filozofia jos din cer” – Cicero. Este un promotor al nemuririi sufletului. Atunci când este determinat să ia cupa cu otravă de către coaliţia cetăţii, o face cu seninătate şi îşi consolează ucenicii, spunând:

„Oare n-am aşteptat de mult această desprindere?”

Platon, ucenic al lui Socrate (cca 350 î.Hr.), continuă ideea nemuririi sufletului.

Aristotel (c. 330 î.Hr.), ucenic al lui Platon, face o bizară comparaţie între condiţia omului şi felul în care etruscii îşi ucideau condamnaţii: legau prizonierul de un cadavru, faţă către faţă, cu legături de nedesfăcut, şi îl lăsau apoi să moară. Aristotel comentează: „Exact aşa este şi cu sufletul şi trupul: sufletul este cel viu, trupul e doar un cadavru, un hoit. O soartă nenorocită ne-a legat sufletul de leşul pe care îl purtăm... Dar vine moartea, eliberatorul, şi rupe aceste legături, desparte ceea ce e putred de sufletul eliberat, care se întoarce acasă.”

În această concepţie grecească, moartea apărea ca un Eliberator, contrastând cu concepţia biblică, în care moartea este plata păcatului, este duşmanul cel din urmă, şi nicidecum un binefăcător şi eliberator. În Biblie, Cel care este Eliberatorul este Isus, Fiul lui Dumnezeu. În toată filosofia greacă, Hristos – Mântuitorul este unicul element care lipseşte cu desăvârşire... Nu este de mirare că, în lipsa unui Mântuitor divin, grecii şi-au construit propria lor explicaţie – atât de contrară viziunii biblice.

Astfel stând lucrurile cu cele două viziuni asupra omului, a vieţii şi a morţii, între concepţia biblică şi cea grecească a fost o bătălie

necurmată şi fără armistiţiu. Din cele două, una trebuia să cadă.

Filosofia elenistă a fost în antichitate un curent cotropitor, tot aşa cum s-a dovedit şi creştinismul. În timp ce creştinismul a cucerit prin asalt direct înălţimile civilizaţiei greceşti, impunându-se la toate nivelurile sociale, filosofia grecească a continuat să acapareze prin rafinament nu masele, ci doar clasa intelectuală, prin care apoi şi-a revărsat influenţa şi asupra maselor.

Înaintea apariţiei creştinismului, filosofia subtilă a înduplecat cu ideile sale lustruite chiar şi pe cei mai conservatori apărători ai culturii biblice: pe iudei!

Atât în „Cărţile apocrife” (Tobit, Macabei), cât şi în „Cartea întâia a lui Enoch” şi în „Înţelepciunea lui Solomon” (scrise în jurul sec. II - I î.Hr.), se regăseşte învăţătura grecească deja strecurată în gândirea iudaică. Adevărul biblic al „nemuririi condiţionate de ascultare” este pur şi simplu înlocuit de „nemurirea naturală a sufletului” Josephus Flavius, cronicarul iudeu al războiului iudeo-roman, confirmă această fundamentală deviere a crezului iudaic din

secolul I e.n. de la învăţătura biblică.

Casta marilor preoţi şi leviţii, patricienii din Ierusalim făceau cultură, filosofie. Ei preferau greaca faţă de aramaică sau ebraică. Ei ajunseseră să nu mai creadă în înviere, o dată ce admiseseră nemurirea sufletului. Pentru ei elenismul era adevărul, iar ceea ce făceau în Templu era doar un ritual şi o meserie mănoasă. În această atmosferă se năştea creştinismul.

Două curente care alterează gândirea creştină biblică:

Abia statornicit, creştinismul a trebuit să întâmpine un atac dublu, care s-a manifestat chiar în interiorul creştinismului, cum de altfel şi prezisese Pavel (Fapte 20,29).

1. Gnosticismul – împrumută totul din filosofia elenistă, precum şi din alte sisteme religioase şi oculte. Ei sunt autorii unui sincretism religios total („sincrasis” = amestecare, amalgamare).

Ei învăţau că sufletul este prizonier în carceră. Dumnezeul cel rău al evreilor, acel YHVH, a înghesuit sufletul în trup. Isus venise tocmai ca să elibereze sufletul de trup şi să-i poată oferi din nou libertatea din care a căzut, veşnicia.

Exista o şcoală gnostică numită a „naasenilor” (de la nahaş în ebr. = şarpe) sau cultul ofit (de la ofis în gr. = şarpe). Ei învăţau că, „în grădina Edenului, exista pomul gnozei, cunoştinţei binelui şi a răului. Dumnezeul cel rău al Vechiului Testament, gelos, a oprit pe om tocmai de la această sursă a gnozei, menită să deschidă poarta eliberării lui. Şi atunci a venit acest Isus care, în Ioan 3, S-a comparat pe Sine cu şarpele de aramă, adică (ziceau ei) cu Şarpele din Eden. Isus ar fi fost chiar şarpele din Eden! El ar fi venit cu această solie: „nu veţi muri, ci veţi cunoaşte gnoza şi veţi deveni liberi, ca zeii”. De aceea aceşti gnostici se închinau şarpelui.

Dionisie Areopagitul (în bibliografia creştină e numit

„pseudo-Dionisie”, adică „falsul Dionisie”) a întocmit chiar un itinerar

pe care îl străbate sufletul atunci când este eliberat din colivie, care chipurile l-ar fi primit direct de la apostoli, printr-o tradiţie secretă.

Mani, gnosticul persan cu mare influenţă al sec. al 3-lea, împrăştie în creştinism învăţături zoroastrice şi budiste, cu suport puternic pentru nemurirea sufletului. Influenţa maniheismului a fost foarte extinsă: până în China şi până în Europa Orientală.

2. Neoplatonismul – a fost cel de-al doilea curent extrem de puternic, care în cele din urmă a îngenuncheat creştinismul.

Plotin (c. 250 e.n.) a învăţat filozofia în Alexandria de la acelaşi maestru ca şi Origene, apoi ajunge în Roma, unde reînvie învăţătura lui Platon în cercul de aristocraţi. Cu o viaţă de altfel echilibrată, Plotin are totuşi deschideri mistice, căutând atingerea cu transcendentalul. Prin el, platonismul cu teza nemuririi sufletului se impune din nou în lumea ideilor, din care filosofii creştini se adăpau din plin.

Dicţionarul Larousse ilustrat spune: „Neoplatonismul este filosofia care fundamentează creştinismul”.

Winston Walker, în „Istoria Bisericii Creştine”, afirmă că neoplatonismul a avut o influenţă covârşitoare pentru creştinism prin sfântul Augustin.

Mircea Eliade, în „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Bucureşti, 1991, pag. 363, scrie: „În ce priveşte cauza ereziilor, Irineu (episcop de Lyon, c. 180) şi Hippolit (din Sardes) o găsesc în contaminarea Scripturii de spiritul filozofiei greceşti”.

Cu ceva timp în urmă, am poposit pe malul lacului Geneva, să caut un spectacol impresionant: confluenţa dintre Rhon şi Arva...

Privind Rhonul, vei fi impresionat de curăţia de cristal a acestui râu, care coboară din Alpi şi se varsă în lacul Geneva, nu departe de Lausanne. La capătul vestic al Genevei însă, Rhonul iese din lac şi se îndreaptă spre Mediterană. Acolo poţi vedea un alt râu, Arva, vărsându-se în Rhon. Apa lui este aproape vâscoasă de murdară. Dacă ai curiozitatea să urmăreşti confluenţa acestor fluvii, vei vedea cum cele două curente rămân o vreme distincte, curatul Rhon şi mizerabila Arva. Şi, pe măsură ce acestea două înaintează, încetul cu încetul, distincţia dintre ele dispare şi la câteva sute de metri mai departe o să vezi un singur curent creând vâltorile: e Rhonul care a înghiţit Arva, dar nu mai e curat. E drept că a câştigat Rhonul, dar cu ce preţ! Arva l-a infestat. Este simbolul a ceea ce s-a petrecut cu creştinismul biruitor, dar infestat de gnosticismul şi platonismul timpului.

Metamorfoza: de la creştinism pur la hibridul

păgâno-creştin

A. LA ÎNCEPUT...

Creştinismul rezistă presiunii gnostice.

Clement din Roma, Ignaţiu din Antiohia, pseudo-Barnaba, Policarp, Herma... şi lucrarea Didachee nu pomenesc absolut nimic despre nemurirea sufletului. Credinţa era pur biblică: „Lazăr doarme... dar va învia la ziua de apoi”.

Iustin Martirul (c. 150) scria în lucrarea Contra iudeului Filon (cap. 50):

„Dacă întâlneşti persoane care îşi zic creştini, dar care neagă învierea morţilor şi susţin, dimpotrivă, că sufletele lor vor fi luate la cer de îndată ce mor, pe aceştia să nu-i socoteşti creştini”. Pentru el, nemurirea sufletului era o învăţătură antihristică şi un semn de recunoaştere al gnosticilor.

„Sufletul trăieşte pentru că Dumnezeu îi dă viaţă. Căci sufletul nu trăieşte prin el însuşi, cum trăieşte Dumnezeu. Singur Dumnezeu este nemuritor, iar toate celelalte... sunt născute şi stricăcioase. Prin urmare, sufletele nu sunt nemuritoare, ci sufletele vor muri.” Citat în T. Bodogae, Apologeţi de limbă greacă, 1980, Bucureşti, pag. 98-99.

B. TRANZIŢIA

Athenagoras (c. 170), filozof convertit la creştinism, în Despre învierea morţilor, este primul care încearcă un sincretism între creştinism şi platonism. El amestecă într-un mod foarte bizar doctrina învierii cu doctrina nemuririi, încearcă să le îmbine pe cele două care sunt antagonice. Sau e „mort şi învie”, sau e „viu şi gata”... cum să mai învie? Nu se poate.

Toate argumentele sale în favoarea nemuririi sufletului sunt scoase numai din filosofi. Nimic din Biblie!

Măcar Athenagoras are onestitatea să nu le pună pe seama Scripturii.

Tertullian (c. 200) afirmă cu autoritate nemurirea şi conştienţa sufletului în moarte. Sufletul, dincolo de moarte, este viu şi conştient. Tertullian este primul scriitor creştin care include în teologia sa „focul veşnic, iadul, chinurile veşnice, rugăciuni pentru morţi” şi că „doar sufletul martirilor se suie direct la cer după moarte, în timp ce toţi ceilalţi, sfinţi sau nelegiuiţi, aşteaptă undeva într-o zonă subpământeană ziua judecăţii”. Ce nedreptate, izvorâtă din decizia vreunui împărat care pe unul îl execută (martir), iar pe celălalt îl sloboade!

Clement din Alexandria (c. 200). În prima parte a vieţii sale creştine, Clement apăra punctul de vedere biblic: că nemurirea este condiţionată de credinţa în Isus Hristos. Din nefericire, după contactul lui cu gnosticii, schimbă macazul şi învaţă că sufletul este de substanţă divină. În lucrările lui Clement din Alexandria există multe contradicţii: că sufletul e nemuritor prin însăşi natura lui, şi totuşi... sufletele celor nelegiuiţi vor fi nimicite; că există un foc veşnic, dar... nu şi chinuri veşnice.

Origene din Alexandria (c. 250), elev al lui Clement, considerat a fi cel mai proeminent teolog creştin dinainte de Constantin cel Mare. În timp ce era profesor de cateheză în Alexandria, mai era şi cursant al filosofului neoplatonic Ammonius Saccas şi coleg cu Plotin. Maestru teolog şi ucenic filosof: ciudat!

El pune platonismul ca bază a teologiei culte, lucru recunoscut şi de el, şi de toţi. Ca bun platonic, el credea în preexistenţa sufletului. El preluase de la Pitagora sau chiar de la Mani ideea migraţiei sufletului. Origene credea că necazurile vieţii acesteia sunt urmările năzdrăvăniilor din celelalte vieţi şi mai credea că mântuirea, până la urmă, va fi universală. Dacă e nemuritor, omul va fi până la urmă mântuit.

Cam cu 300 de ani mai târziu, la Sinodul de la Constantinopole (553), învăţăturile sale sunt condamnate oficial. De ce până atunci biserica n-a reacţionat deloc – mai fuseseră destule sinoade ecumenice?! Până atunci, părinţii bisericeşti cei mai de vază îi sorb învăţătura, i-o apreciază. Episcopul Athanasie, părintele ortodoxiei, îl numeşte „părintele său spiritual” Episcopii Eusebiu din Cezareea, Vasile cel Mare, Grigore de Nisa, Grigore de Nazianz... îl socotesc pe Origene ca întemeietorul învăţăturii teologice. Deşi învăţăturile sale au fost condamnate de către biserică drept eretice, la 300 de ani după ce au fost scrise, tezele lui au pătruns până în fundamentul a ceea ce azi numim moştenirea creştinismului istoric.

Augustin (c. 400). Geneza sa teologică este neobişnuită: la 20 de ani devine aderent al gnosticismului maniheist; la 30 de ani devine aderent al neoplatonismului lui Plotin. Încă înainte de a se boteza (la 33 ani), Augustin scrie o lucrare în care enumără 16 argumente în favoarea tezei nemuririi sufletului. Doctrina aceasta n-o găsise în creştinism, ci în neoplatonism! Iar după ce se converteşte, forjează definitiv unificarea dintre platonism şi creştinism, dându-i conturul final.

C. UN CREŞTINISM „GRECESC”

Toma d'Aquino (în 1250) dă forma finală tezei nemuririi sufletului.

Papa Leon al X-lea, la 19 dec. 1513, la cel de-al cincilea conciliu de la Lateran, decretă o bulă papală în care fulgeră contra celor care contestau învăţătura nemuririi sufletului: „Condamnăm şi reprobăm pe toţi cei ce afirmă că sufletul inteligent este muritor”.

Rhonul şi Arva, creştinismul curat şi sincretismul gnostic şi elenist s-au confruntat. Creştinismul a înghiţit celelalte curente, dar curăţia învăţăturii biblice a fost grav poluată de scursorile păgânismului gnosticilor.

Ca martor al acestei prefaceri, iată o mărturie modernă:

Articolul 348: „Avem noi acum vreo legătură cu sufletele drepţilor din cer? Răspuns: Da, este o strânsă legătură de iubire şi de rugăciune între ei şi noi. Ne rugăm împreună cu ei, ... trăind o viaţă comună. E o necontenită trecere de la unii la alţii. Sfinţii sunt cu puterea lor printre noi... Legătura noastră cu sufletele celor adormiţi se numeşte Comuniunea sfinţilor”. Din Învăţătura de credinţă Creştin Ortodoxă, cu binecuvântarea patriarhului Iustinian, 1952, pag. 174.

Biserica... din Constanţa: pe perete, chipurile filozofilor Platon etc...

După roade veţi cunoaşte...

Teza „nemuririi sufletului” este diabolică, fiindcă:

1. Promovează „independenţa faţă de Dumnezeu”. Dacă în Eden Dumnezeu a aşezat pomul vieţii (Geneza 2,9; 3,22.24), prin care oamenii să împrumute energia vieţii, teza nemuririi neagă frontal ideea că viaţa omului este dependentă de Dumnezeu. O are omul prin sine însuşi!

2. Nimiceşte „Jertfa” Mântuitorului. Dacă nu mai e moarte, ci doar viaţa care evoluează în diferite ipostaze, atunci Hristos moare degeaba pe cruce, jertfa Lui fiind inutilă. Şi nu mai are ce „moarte” să nimicească (1 Corinteni 15,26; Evrei 1,14).

3. Anulează „Învierea”. Dacă sufletul tot mai trăieşte şi după descătuşarea de trup, atunci învierea este absurdă. Mortul... e viu! E nonsens să se „trezească”, dacă el este deja treaz. Să înghesuie din nou „sufletul” în colivia prea strâmtă de ţărână – e inutil, răutăcios şi absurd (1 Tesaloniceni 4,15-16).

4. Anulează „Judecata”. Dacă la moarte, în loc să doarmă în ţărână în aşteptarea judecăţii, cel bun merge deja direct în Rai, iar cel rău undeva jos, la „foc”, atunci ce rost mai are judecata? Deci, dacă toţi au primit din clipa morţii răsplata sau pedeapsa, doctrina judecăţii finale este şi ea zădărnicită (Evrei 9,27).

5. Anulează „A doua venire”. Dacă sfinţii sunt deja cu Domnul, ce rost mai are a doua venire? „Fericita noastră nădejde” (Tit 2,13) a dispărut! Ea nu-şi mai găseşte sensul!

6. Nimiceşte chemarea la „Pocăinţă”. Scriptura spune: „Acum, cât eşti viu, pocăieşte-te”. Dacă însă sufletul este nemuritor, atunci el se mai poate pocăi şi după ceasul morţii. Aşa au apărut rugăciunile pentru morţi, în credinţa că ele pot să mai schimbe în bine soarta nelegiuiţilor... Deci: mănâncă, bea şi trăieşte cum vrei cât eşti în acest hoit, căci ai destul timp în viaţa de dincolo să te pocăieşti (Evrei 9,27).

7. Deschide uşa capodoperei diavolului: „spiritismul”. Dacă „sufletele” celor dragi trăiesc, atunci de ce n-ai lua legătura cu ele? E specialitatea demonilor să se travestească în... sufletul unchiului, al soţiei etc... prin care îşi ating pe

ascuns scopul: să ia în stăpânire pe

cei ce „joacă” la această ruletă! (Apocalipsa 16,14).

Această credinţă deschide uşa nu numai spiritismului, ci şi altor erezii, ca „hagiolatria” (închinarea şi adorarea sfinţilor care au murit), „chinurile veşnice” (ca soartă a păcătoşilor) sau „mântuirea universală”.

Dicţionar biblic:

Pentru noi, cuvintele: „suflare” - „suflet” - „duh” redau domenii psihice distincte, după concepţia filosofiei greceşti clasice (suflet = afectivitatea; duh = gândirea).

Dar gândirea biblică nu face această deosebire. Şi în ebraică, şi în greacă, noţiunile sunt utilizate ca sinonime şi sunt interschimbabile. Aceste trei noţiuni provin de la aceeaşi rădăcină: „a respira”.

Faptul acesta reiese şi din etimologia cuvintelor în ebraică: nefeş (suflet), ruach (duh), ca şi a celor din greacă: psihe (suflet) şi

pneuma (duh).

Nefeş = Suflet Ruach = Duh, Suflare

Nafaş

a sufla,

suflare

Psycho Pneo

Psyche Pneuma

=Suflet =Duh, Suflare

În limba română, termenii folosiţi provin tot de la aceeaşi rădăcină: a sufla – suflare:

„Suflo- suflare” (lat.)

Suflet

a sufla,

suflare

Spirit Duh

„Spiro- spirare” „Dîhati- dîhania”

(lat.) (slav.)

Din acest motiv, traducătorii se simt liberi să traducă în funcţie de sensul cuvântului dat de context (şi nu în puţine ocazii, în funcţie de propria lor mentalitate). Astfel, cuvântul Nefeş (suflet) din Geneza 7,15 a fost tradus:

(1) „suflare” – Cornilescu (1923); (2) „spirit” – Niţulescu (1905);

(3) „duh” – Galaction (1938); (4) „suflet” – Sinodală (1914).