EMIL DUMEA ISTORIA BISERICII Teme Volumul 1: Secolele I-XII Iasi 1999 ABREVIERI AHP = Archivium Historiae Pontificiae, Roma. Partea 2 din 2

EMIL DUMEA ISTORIA BISERICII Teme Volumul 1: Secolele I-XII Iasi 1999 ABREVIERI AHP = Archivium Historiae Pontificiae, Roma. Partea 2 din 2

. Conciliul ecumenic Constantinopol II (553)
Constatând ca nu are nici o putere de decizie, papa refuza sa participe la lucrarile conciliare care se deschid în capitala, dupa lungi tratative, pe 5 mai 553. Dintre cei 166 de episcopi prezenti, doar 12 reprezentau Occidentul. Desi împaratul nu este prezent în persoana, le da de înteles participantilor ca, prin semnarea edictului sau din 544, ei condamnasera deja cele Trei Capitole, condamnare pe care o facuse si papa; deci, nu era vorba acum decât de o ratificare a unor decizii deja luate. Participantii încearca acum sa-l convinga pe papa sa prezideze, dar acesta îsi conditioneaza prezidarea si participarea de o mai numeroasa prezenta a episcopilor occidentali. Desi nu mai soseste nici un episcop, iar dorinta împaratului nu se schimbase câtusi de putin, conciliul trece la ordinea de zi a problemelor, începând cu condamnarea celor Trei Capitole, exact dupa vointa împaratului. Pe 14 mai, papa promulga un "Constitutum" (semnat de noua episcopi italieni, doi africani, doi din Illiricum si doi din Asia Mica), în care condamna 60 de propozitii din scrierile lui Teodor de Mopsuestia, nu si cealalta parte a operei sale si nici persoana acestui parinte al Bisericii. La fel, refuza condamnarea lui Teodoret si a scrisorii lui Ibas, deoarece daca ar fi procedat astfel, ar fi pus în dubiu deciziile calcedoniene. Împaratul refuza sa accepte "Constitutum" si acum da toate cartile pe fata. Le prezinta participantilor un dosar continând acorduri secrete dintre dânsul si papa, prin care acesta din urma se declara dispus sa condamne cele Trei Capitole si sa nu ia nici o decizie fara consimtamântul împaratului. Aflând de acestea, numele papei este sters din diptici, însa nu-l excomunica deoarece considera ca nu pot atenta la autoritatea Scaunului Apostolic Roman. Urmeaza imediat arestarea si încarcerarea însotitorilor sai mai apropiati.
În cadrul ultimei întruniri (2 iunie) sunt condamnate cele Trei Capitole; în 14 anateme este exclusa orice interpretare nestoriana a Calcedonului, iar Ciril este acceptat în întregime. În conformitate cu neocalcedonismul, a patra anatema defineste «unirea ipostatica în Cristos»: natura umana a lui Cristos nu exista ca separata de cea divina, ci este mereu inserata într-însa. Acum era important ca papa sa se decida. Din 552, Roma era în mâinile bizantinilor si cerea cu insistenta întoarcerea papei. Pentru a le îndeplini dorinta, Iustinian cere papei condamnarea celor Trei Capitole, iar papa cedeaza din nou: pe 8 decembrie 553 semneaza condamnarea. Pe 23 martie, anul urmator, Vigiliu promulga un nou "Constitutum" în care contesta autenticitatea scrisorii lui Ibas si aproba Calcedonul. Obosit si decimat psihic, în primavara anului urmator, papa poate în sfârsit sa paraseasca Constantinopolul, însa nu mai ajunge la Roma; moare la Siracusa. Diaconul si însotitorul sau fidel, Pelagiu, cel care îl îndemnase mereu pe papa sa nu cedeze, este dispus acum sa accepte deciziile conciliare, iar ca recompensa Iustinian îl impune romanilor ca papa (556-561). Când ajunge la Roma, întâlneste opozitia clerului, ceea ce-l determina sa-si revada pozitiile. Cu toate acestea, o parte a episcopatului occidental se gândeste ca noul pontif nu a procedat corect din punct de vedere doctrinar, ca a facut jocul împaratului, ceea ce creeaza un anumit climat schismatic între Scaunul apostolic roman si o parte a Occidentului catolic.
În nordul Italiei invadeaza longobarzii, iar bisericile din Milano si Aquileia, ce intra sub stapânirea lor, se opun scaunului roman. În continuare, regina acestora, Teodolinda († 628) va da curs împreuna cu papa Grigore cel Mare reîntoarcerii adeptilor condamnarii celor Trei Capitole în sânul catolicismului. Desi cu trecerea timpului, occidentalii au început sa uite timpurile triste ale papei Vigiliu, iar Grigore cel Mare se bucura de o deosebita consideratie în fata întregii crestinatati, papalitatea pierde din creditul pe care-l avea în ochii credinciosilor, în primul rând al clerului.
În Orient, capriciile teologice ale lui Iustinian îl determina sa încerce din nou recucerirea monofizitilor printr-o noua elucubratie teologico-soteriologica: Cristos a suferit pe cruce numai datorita unui miracol (aftarodocetismul). Imediat s-a apucat sa scrie un tratat pe aceasta tema. Însa de aceasta data, primul care l-a condamnat a fost însasi patriarhul capitalei, ceea ce i-a atras exilul. Acum, atât Occidentul, cât si Orientul condamna ideile bazileului-teolog, însa înainte ca noul conflict sa ia proportii, Iustinian moare (14 noiembrie 556). Ambitiile sale teologice diletantiste pot fi interpretate ca un rezultat al dorintei si convingerii sale de cap politic si spiritual al crestinatatii. Faptul ca o buna parte a clerului oriental l-a urmat si i s-a supus fara demnitatea umana si crestina necesara, reprezinta cel putin o saracire teologica ce se va roti într-un cerc vicios si care va dura secole de-a rândul. Excluzându-l pe Manuel I din secolul al XII-lea, a trata dogma si credinta asa cum a facut dânsul, fara a tine cont de autoritatea magisteriala a Bisericii, reprezinta un caz unic, si nu poate fi atribuit ideii bizantine de imperiu sau «preotiei» imperiale. Desi este, repetam, un caz aproape unic, el reprezinta totusi o mentalitate si un model de împarat crestin care contine într-însul germeni periculosi pentru unitatea doctrinara si disciplinara a Bisericii, iar comportamentul sau fata de labilul papa Vigiliu prevesteste deja tragica îndepartare a Orientului de Occident si de papalitate. Pe de alta parte, clerul oriental care s-a supus deciziilor sale doctrinare eronate, a contribuit si el la întarirea convingerii bazileului de cap suprem al statului si al Bisericii; acest aspect, papa Vigiliu nu-l putea accepta nici în momentele sale cele mai accentuate de teama si de slabiciune(210).

XXV. MONOTELISMUL CA SI CALE
DE UNIFICARE DOCTRINARA.
CONCILIUL ECUMENIC CONSTANTINOPOL III (680-81; 692)




Politica ecleziastica a lui Iustinian se soldase cu un esec total. Imitându-l pe Zenon, împaratul Iustin al II-lea (565-578) promulga si el un "Henotikon" (567), în care reformuleaza tezele antecesorului, condamna cele Trei Capitole, îi amnistiaza pe monofiziti si nu mentioneaza Calcedonul, însa monahii monofiziti nu accepta aceste pozitii ambigui pentru dânsii. Urmeaza persecutii si arestari în masa, ajutat fiind si de patriarh, însa cu aceleasi rezultate; împaratul dispera în fata tentativelor sale, toate falimentare, si cu timpul aproape ca înnebuneste.
Împaratul Mauritiu (582-602) crede ca tot Calcedonul ramâne centrul doctrinar al unificarii, ceea ce implicit ar fi condus la o strângere a raporturilor cu Roma, daca patriarhul Ioan nu si-ar fi arogat titlul de «patriarh ecumenic», ceea ce însa papa Grigore cel Mare nu poate accepta, deoarece contravenea normelor disciplinare si jurisdictionale ale Bisericii si însemna implicit un atentat la unitatea ecleziastica. Referitor la cele doua mari grupari anticalcedoniene, mentionam ca monofizitii egipteni (coptii) si cei din Siria se întaresc si mai mult datorita activitatii deosebite a lui Iacob Baradaios († 578), constituindu-se acum ca si biserici nationale schismatice. Cealalta grupare, nestorianii, îsi stabilise centrul în regatul sasanizilor, avându-si centrul în patriarhatul de la Ctesiphon. Împaratii îsi dau seama de aceasta diviziune politico-religioasa a imperiului, însa nu pot sa acorde prea mult timp tentativelor de reunificare, deoarece sunt amenintati de triburile arabe si mai ales de expansiunea persilor. În felul acesta, bazileii simt din plin gustul amar al nerealizarii dorintei lor de a fonda un imperiu crestin, normal, cu o singura credinta si cu o coroana care sa fie respectata si ascultata de toti supusii.


a. Împaratul Heracliu (610-641) si patriarhul Sergiu
Asaltat fiind de persii care ocupa unele parti ale Asiei Mici, Siriei si Egiptului, împaratului nu-i mai ramâne timp pentru a se ocupa de vechile dispute doctrinare. În plus, vechii dizidenti din Egipt si Palestina (monofizitii), au salutat cu un anumit entuziasm venirea persilor. Dupa lungi campanii militare, Heracliu reuseste sa slabeasca puterea persilor, încercând acum sa-i determine pe evrei sa îmbratiseze crestinismul; tentativa se dovedeste a fi total falimentara pe cale pasnica sau cu mijloacele diplomatiei, iar împaratul adopta mijloacele de forta, dar cu aceleasi rezultate. Cum ar fi fost atunci posibil sa uneasca cu melchitii întregi provincii care nu acceptau nici Calcedonul, iar în nationalismele lor crescânde considerau politica religioasa a bazileului ca un atentat la constiinta si identitatea lor nationala si religioasa?
În disperatele sale tentative unioniste, bazileul îsi gaseste un sprijin în patriarhul Sergiu (610-638), care însa nu vrea sa pescuiasca în apele tulburi ale controverselor doctrinare. Tinea prea mult la puritatea credintei si la demnitatea sa spirituala, ca sa se coboare la compromisuri sau la masuri de forta. Întrucât dualitatea naturilor parea inconciliabila cu înca neclara notiune de persoana unica a lui Cristos, acum începe sa se profileze o alta cale de iesire din criza: renumitul Dioniziu Areopagitul formulase expresia «teandrike energheia» (energia umano-divina) în Cristos. Sergiu promoveaza imediat culegerea tuturor textelor patristice care apara aceasta formulare ce i se pare geniala pentru exprimarea unirii ipostatice în Cristos. Printre promotorii noului curent se gaseau episcopi renumiti: Teodor din Faran si mai ales Cirus, episcop de Fasis, pe care împaratul îl promoveaza ca patriarh al Alexandriei. Pe baza acestui teologumen, patriarhul de aici reuseste sa promoveze unirea cu monofizitii teodosiani (severiani), iar în 3 iunie 633, la Alexandria, patriarhul promulga noul «pact» al unirii dintre teologul «national» Ciril si conciliul din 451: unicul si acelasi Cristos, fiinta umano-divina, actioneaza «cu unica energie teandrica». Monofizitii jubileaza: acum, nu noi trebuie sa mergem la Calcedon; Calcedonul a venit la noi! Însa bucuria si grabita victorie a monofizitilor este pusa sub semnul întrebarii de calugarul palestinian Sofronie († 638), patriarh de Ierusalim. Conform principiului aristotelic, el declara ca energia vine din natura, si deoarece în Cristos sunt doua naturi, implicit trebuie sa fie si doua energii. Pentru a-si apara teza, merge la Constantinopol, pentru a trata cu Sergiu, care se arata dispus la dialog. Rezultatul discutiilor este ca în viitor nu va trebui sa se foloseasca expresia «doua energii», ci «un Cristos care actioneaza»: se schimba accentul de pe facultatea operativa (sau activitate) pe unicul care actioneaza. Negasind texte patristice care sa pledeze în favoarea a doua energii, dar nerenuntând nici la faptul ca din noua naturi deriva implicit doua energii, Sofroniu pierde totusi lupta. Patriarhul Sergiu publica o scriere dogmatica ("Judicatum") în care apara teza unicului Cristos care actioneaza, acceptata apoi si de Maxim Marturisitorul.


b. Papa Honoriu I (625-638)
Întors acasa nemultumit, în scrisoarea de întronare ca patriarh, Sofroniu refuza formula unei unice energii în Cristos, iar Sergiu crede ca este bine sa-l informeze pe papa Honoriu despre pozitia colegului sau din Palestina. Pâna acum nu se vorbise niciodata de doua vointe în Cristos, iar introducerea unei noi terminologii ar fi riscat caderea într-o confuzie terminologica si mai mare. Ca atare, Honoriu îi raspunde lui Sergiu: «Noi profesam si o vointa (en teleia) a Domnului Nostru Isus Cristos, deoarece, evident, natura noastra (umana) a fost asumata de divinitate, si mai precis, cea fara vina, asa cum era înainte de cadere». Bazându-se pe textele scripturistice si putin înclinat spre discutii rationaliste, papa încerca sa evite extremele cristologice, desi prin «una voluntas» el nu se refera atât la aceasta facultate, cât mai ales la actul concret individual al vointei. Însa vorbind de una voluntas, folosind adica un substantiv înca neclarificat în locul unui verb, substantiv care putea fi interpretat atât ca facultate, cât si ca arbitrium care decide în ultimul moment, papa furniza un sprijin pentru o falsa interpretare monofizita.
Sergiu preia scrierea papei si în locul expresiei «mia energheia», abandonata deja, plaseaza «en telema», convingându-l pe împarat sa publice un decret, elaborat tot de dânsul, "Ektesis", în anul în care moare atât papa, cât si patriarhul (638). Decretul interzice de a se vorbi de una sau de doua energii, stabilind ca formula de credinta unica vointa a lui Cristos (monotelism), aducând ca argument ca Cristos în trup nu a voit niciodata ceva în afara sau contra vointei Logosului. În alte cuvinte, «telema» este interpretata nu ca facultate teoretica, ci ca act volitiv.
O buna parte a episcopatului oriental este de acord cu acest decret; Occidentul însa este contrar, pentru care motiv (adaugam si faptul ca în Orient disputele degenerasera într-un mod inacceptabil) împaratul Constantiu al II-lea (641-668) revoca "Ektesis" si publica un "Typos" (648), ce interzice orice dezbatere în jurul a una sau doua vointe, cerând în mod simplist adeziunea la vechile simboluri de credinta. În jurul anului 640 intrase deja în controverse Maxim Marturisitorul, interpret fidel al gândirii papei († 662). Pentru acest teolog «telema fiuzikon» reprezinta o facultate fundamentala ce apartine naturii. În baza celor doua naturi ale lui Cristos, în el exista asadar o dubla facultate volitiva. Maxim însa recunoaste ca alegerea sau valoarea decizionala apartine unicei persoane a lui Cristos. Si deoarece bazileul interzisese deja orice discutie în materie, iar decretul nu avea nici o sansa de a fi urmat, el se îndreapta spre Roma, unde papa Martin I (649-653) îl asculta cu atentie, iar rezultatul discutiilor dintre dânsii formeaza continutul sinodului din Lateran din anul 649. Aici este propusa doctrina celor doua vointe în Cristos, este excomunicat Sergiu, Pirus si Cirus din Fasis, adica capii monotelismului oriental, însa nu si papa Honoriu. Decizia sinodului roman trezeste reactia violenta a lui Constantiu, care era suparat pe Roma si pentru faptul ca în 650 exarhul sau din Ravenna se proclamase împarat, fapt ce parea imposibil daca nu ar fi avut cel putin acordul tacit al papei. Din ordinul împaratului, papa este arestat si supus unui proces în care se omite orice problema doctrinara. Papa este condamnat la moarte pentru înalta tradare, pedeapsa care este comutata în exil pe viata în Crimeea. Aici moare în 655. Cu doi ani mai înainte, fusese arestat si adus la Constantinopol si prietenul papei, Maxim Marturisitorul. Este judecat si el, i se taie mâna dreapta si limba, fiind exilat la Lazika, pe coastele îndepartate ale Marii Negre, unde moare în 662. Constantiu crede ca astfel a rezolvat toate problemele, atât dificultatile doctrinare, cât si rivalitatile pentru ocuparea tronului (si exarhul din Cartagina se autoproclamase împarat). Deoarece Occidentul nu putea suporta o astfel de politica despotica, Constantiu se îndreapta spre Roma, pentru a-si impune autoritatea, însa este asasinat în Sicilia în anul 668.


c. Conciliul ecumenic Constantinopol III (680-681)
Constantin al IV-lea (668-685) nu mai acorda nici o atentie problemelor doctrinare, care si asa pareau de nerezolvat. Cea mai mare parte a monozifitilor cazusera în puterea arabilor musulmani, iar imperiul nu-si mai facea iluzia de a-i recupera. Exponentul de vârf al ortodoxiei africane, Maxim, murise, iar musulmanii se îndreptau victorios din Egipt spre coastele africane. Bazileul încearca asadar sa mai salveze ceea ce mai putea fi salvat, adica Italia bizantina. Era constient însa de faptul ca nu putea câstiga, daca nu ajungea la o întelegere doctrinara cu papa. În 680, papa Agaton (678-681) convocase un sinod cu 125 de episcopi, care, în spiritul sinodului din 649, condamna monotelismul, trimitând si împaratului rezultatele dezbaterilor.
Constantin al IV-lea Pogonat, preluând deciziile romane, în prezenta delegatiei papale, convoaca în capitala al saselea conciliu ecumenic în sala cupolei (trulos) din palatul imperial, conciliu prezidat de el însusi. Celor 170 de participanti li se prezinta scrierea papei, la care subscriu. Opozantii (sase) sunt anatemizati. Si defunctul papa Honoriu este condamnat, deoarece în scrisoarea sa trimisa patriarhului Sergiu aparase monotelismul(211). Cei condamnati nu mai au sustinatori, asa ca acum nu mai exista pericolul unei noi schisme. La fel, nici monofizitii nu mai reactioneaza contra pozitiei imperiale, întrucât nici nu mai fac parte din imperiu(212). În acest fel, ortodoxia se închidea în ea însasi într-un spatiu restrâns, în care dezbaterile doctrinare importante apun sau cel putin intra într-o multiseculara letargie.
Fara participarea Occidentului, în anii 691-692, Iustinian al II-lea (685-695) convoaca un sinod în care sunt reluate ultimele doua concilii ecumenice (quinisextum sau Trullan II). Folosind doar izvoare orientale, participantii aproba 102 canoane, în cea mai mare parte cu caracter disciplinar ce priveau Orientul. Unele din ele sunt îndreptate direct împotriva Occidentului. De exemplul, canonul 13 respinge clar celibatul sacerdotal; canonul 55 condamna postul sabatic, iar canonul 36 reconfirma pozitia patriarhala si «primatiala» a scaunului constantinopolitan în întregul Orient crestin(213).
Ultimul papa al acestui secol, Sergiu (687-701) refuza hotarât aprobarea deciziilor sinodale pe care i-o cere împaratul. Acesta nu suporta o astfel de atitudine si-si trimite oamenii la Roma ca sa-l aresteze pe papa si sa-l aduca la Constantinopol, unde urma sa fie judecat si condamnat, asa cum se întâmplase si cu papa Martin. Planul esueaza din cauza opozitiei populatiei si a soldatilor din Roma, Ravenna si Pentapolis. Procedând astfel, atât împaratul, cât si persoanele (laici si clerici) ce accepta sau îi sugereaza astfel de decizii, contribuie si prevestesc separarea inevitabila a unitatii ecleziastice dintre Roma si Bizant, dintre Orient si Occident, separare care va mai fi confirmata si de alte episoade tragice(214).

XXVI. BISERICA
ÎNAINTE SI DUPA SINODUL «TRULLAN II» (692)


A. Situatia Orientului la începutul EM occidental
Trebuie precizat înca o data ca notiunea de EM, asa cum se aplica Occidentului, nu este valabila cronologic si pentru Orient, unde Biserica îsi continua existenta conform conceptiei antice.
În timpul secolului al VI-lea, Iustinian reusise sa refaca granitele vechiului imperiu, însa aceasta recuperare a fost fragila si de scurta durata. Deja de la început, intentiile sale se loveau de lipsa elementelor interne de unitate: lipsa unitatii religioase catolice, fapt ce se amplifica dupa conciliul din Calcedon (451), când, religios, Orientul se împarte în doua. Acum, crestinii din Armenia, o buna parte din Egipt si Siria ramân monofiziti (neaga cele doua naturi ale lui Cristos), separati de crestinatatea sustinatoare a conciliului, ce se va autoproclama «melchita» (de la Meleq = împarat, adica imperiala, unita cu imperiul ce acceptase deciziile conciliare).
Discutia teologica se va prelungi pe parcursul a doua secole, dând nastere grupului monotelitilor (o singura vointa în Cristos). În fata diviziunii religioase interne a imperiului, împaratii se angajeaza cu toate fortele sa puna capat acestei sciziuni, atât prin mijloace pacifice, cât si cu forta, sau folosind compromisurile ce contrastau cu puritatea credintei. Motivele care-i determina pe bazilei sa actioneze sunt de natura prevalent politica: mentinerea unitatii interne pentru a face fata dusmanilor din exterior. Însa din cauza autoritarismului împaratilor, conflictele si tensiunile care existau între Orient si Occident se amplifica si mai mult, la fel si cele existente între «ortodocsi» si eterodocsi.
1. Vechii dusmani externi ai imperiului erau persii, care între anii 611-619 reusesc sa ocupe Armenia, o mare parte a Asiei Mici si a Siriei, ca si Egiptul. În acelasi timp, slavii si avarii invadeaza Balcanii, iar cu aceasta se parea ca imperiului oriental ajunsese la sfârsitul existentei sale.
La data de 5 mai 614, Ierusalimul este cucerit si jefuit de persi, iar relicva Sfintei Cruci este purtata în Persia. În fata unui atare afront, crestinii orientali se simt profund jigniti, din care motiv pornesc o «cruciada» împotriva noilor cotropitori. Datorita calitatilor organizatorice si militare ale împaratului Heracliu (610-641), Bizantul îsi recapata fortele si energia, ajutat fiind si de banii Bisericii. Aceasta reuseste sa trezeasca entuziasmul patriotic al poporului care uneste cauza Crucii cu cea a propriei eliberari. Un exemplu îl avem în patriarhul de Constantinopol, Sergiu, care în anul 626, în bazilica "Sfânta Sofia" din capitala îl constrânge pe împarat sa jure ca va muri în lupta pentru apararea poporului.
Heracliu porneste acum campania militara împotriva cotropitorilor; într-o acerba lupta de pe malurile Bosforului, persii sunt învinsi si alungati. În urma acestei victorii, Bizantul recupereaza provinciile imperiale din Asia si Africa, iar Sfânta Cruce este readusa în triumf în capitala.
2. Dupa nici 40 de ani, armatele arabe cuceresc provinciile Siriei, Mesopotamiei, Armeniei si Egiptului. Între anii 674-678, imperialii duc o lupta disperata împotriva califatului omeiazilor. Aceasta nu este doar o lupta pentru supravietuirea imperiului, ci si pentru cea a întregii crestinatati orientale. Împaratul Constantin al IV-lea reuseste sa respinga asediul asupra Bizantului, iar provinciile cucerite de arabi sunt reîncorporate între granitele imperiului.
Însa când se parea ca ordinea si pacea se restabilesc, se declanseaza un nou conflict de natura nu politico-militara, ci doctrinala. Monofizitii si monotelitii nu-i suporta pe melchitii imperiali, iar pentru aceasta deschid portile arabilor, dusmanii împaratului si ai imperiului. În pofida efemerelor victorii bizantine, spre jumatatea secolului al VII-lea, imperiul oriental pierde o buna parte din Siria, Palestina si Egipt. Cu aceste teritorii, crestinismul oriental pierde si trei mari centre patriarhale: Alexandria, Ierusalim si Antiohia. În 769, aceasta din urma este recuperata, însa celelalte doua nu vor mai fi recucerite de bizantini.
Spre sfârsitul secolului al VII-lea, autoritatile politice încep sa nu se mai intereseze de problemele religioase ale imperiului si de diviziunile doctrinale existente. Se ajunge chiar la un compromis cu monotelitii, favorizat de Heracliu si Constantiu al II-lea. Iar atunci când problema monotelita îsi pierde din importanta din cauza ocuparii zonei monotelitilor de catre arabi, calea spre o reconciliere doctrinala a Orientului pare complet blocata. Cel mult se putea initia o întarire a unitatii cu Biserica romana. Din acest motiv, a fost convocat al VI-lea conciliu ecumenic, al treilea din Constantinopol (680) sau Trullan (numele îi vine de la sala în forma de cupola în care s-a celebrat). Conciliul este convocat de împaratul Constantin al IV-lea, cu acordul papei Agaton (678-681). Acum este condamnat monotelismul, dezvoltându-se doctrina propusa la Calcedon si reformulându-se cele doua vointe ale lui Cristos (divina si umana). Este lansata anatema împotriva propagatorilor monotelismului, între care se afla patriarhul de Constantinopol Sergiu si papa Onoriu. Referitor la papa, trebuie precizat ca în mod sigur el nu este un eretic, ci doar prea conciliant cu ereticii. În condamnare nu sunt mentionati cei doi mari responsabili ai ereziei, împaratii Heracliu si Constant al II-lea.
Începutul EM pentru Orient va fi atunci când împaratii vor recunoaste si se vor adapta noii situatii create în teritoriile lor. Aceasta adaptare are loc între anii 678 si 681. În anul 678, Constantin al IV-lea semneaza un armistitiu de 30 de ani cu arabii, recunoscând temporal cuceririle lor. Dupa putin timp semneaza o pace cu alti dusmani ai imperiului: longobarzii. În Italia, lupta de 150 de ani dintre bizantini si longobarzi nu s-a încheiat cu vreo victorie decisiva pentru una din partile beligerante, motiv pentru care împaratul decide recunoasterea definitiva a pierderilor occidentale. Si tot el, prin conciliul din 680, semneaza pacea cu Biserica Catolica occidentala, dupa criza monotelista.
3. Pe parcursul secolului al VII-lea, situatia din Balcani se schimba radical. Avarii si slavii invadasera deja aceste zone si, pagâni fiind, adusesera aici aluviunea pagânismului, combatându-i si distrugându-i pe crestini, începând cu ierarhia si centrele ei. Din acest motiv, multe centre crestine de renume dispar pentru o lunga perioada de timp de acum înainte. Totusi, o parte a peninsulei balcanice, Grecia si Peloponezul ramân înca sub controlul politic al Bizantului, conservându-se astfel crestine.
Aceste invazii ale noilor barbari creeaza o bariera pagâna între crestinatatea occidentala si cea orientala. Din acest motiv, calea comerciala dintre Roma si Bizant este blocata. Distrugerea crestinismului în Illyricum, bariera pagâna balcanica si dominarea Mediteranei din partea arabilor au contribuit în mare masura la distantarea politica, economica si religioasa a Orientului de Occident. Un exemplu îl avem cu limba latina. Pâna acum, aceasta fusese limba oficiala a imperiului; de acum înainte va fi înlocuita cu limba greaca, iar latina va fi repede uitata în Orient. La fel, multe uzante occidentale nu-i mai intereseaza pe orientali, ramân vii, însa traditiile juridice si cele administrative, ca si pretentiile politice de universalitate ale imperiului bizantin. Însa ceea ce începe sa se piarda si este cel mai grav, este unitatea de limba, de religie si cultura. Bizantul se contureaza ca un imperiu grecesc. Împaratii îsi pastreaza titlul de «împarati romani», însa în terminologia greceasca de «bazilei».


B. Italia
Juridic, mai apartin de imperiul bizantin Sicilia, Puglia si Calabria, ducatul de Napoli, Tuscia Romana si Campagna (aceastea doua vor forma apoi ducatul de Roma, în care va intra si acest oras), Pentapolis (regiunea de la nord de Assisi, spre Ancona) si exarhatul de Ravenna.
Italia bizantina este condusa de exarhul din Ravenna, exceptând Sicilia, care forma o provincie speciala a imperiului, numita «tema». Exarhul din Ravenna era practic vicarul împaratului din Bizant. Organizarea acestor teritorii era mai mult militara decât civila. Zonele erau împartite în provincii conduse de un prefect; provinciile în ducate, conduse de duci numiti de împarat sau de exarh. Ducatele erau divizate în «castele» (numite si «numere»), conduse de tribuni numiti de exarh si alesi din populatia locala. Toti acesti capi, militari, juridici sau administrativi, vor forma cu timpul noua aristocratie italiana.
Administratia. Dominatia bizantina era relativ slaba; ceea ce se remarca era fiscalismul excesiv, coruptia si neputinta în fata longobarzilor, ca si nerespectarile flagrante ale legilor. Din aceste motive, populatia italiana se va distanta tot mai mult de bizantini, orientându-se spre papa. În acest context gasim explicatia cresterii puterii papale în Italia.


Originile statului papal
Din timpul formarii Patrimoniului sfântului Petru, patrimoniul spiritual al pontifului roman ia si aspecte teritoriale. Un atare patrimoniu va creste gratie concesiilor si donatiilor teritoriale ce se faceau Sfântului Scaun. Papa Grigore cel Mare, de exemplu, adauga la Patrimoniul sfântului Petru si propriul patrimoniu. Începând cu dânsul, papii, desi se supun în continuare bazileului si exarhului din Ravenna, se constituie tot mai mult ca si capi naturali ai Italiei, în special în cazurile de pericol comun sau în timpul dificultatilor si calamitatilor naturale. Deja din timpul sau, papii erau si guvernatorii civili ai Romei, iar în codul lui Iustinian episcopul este confirmat si ca judecator, administrator si protector al celor umili din dieceza lui. În cazul Romei, papii au si gestiunea cerealelor provenite din Sicilia, Sardinia si Corsica, devenind astfel pe teritoriile lor aproape ca niste bancheri, perceptori ai impozitelor si platitori fata de împarat. Tinând seama de aceasta situatie, se explica de ce papa Grigore cel Mare era cel mai bogat detinator de terenuri din Italia. Aceste terenuri constituiau la început Patrimoniul Sfântului Petru. Mentionam ca, alaturi de terenurile bogatei sale familii, papa adauga acestui patrimoniu si marile donatii pe care le primeste în Italia meridionala de la împarat (Sicilia si Sardinia). De acum înainte, papa si ducii romani vor fi adevaratii stapâni ai Romei, atât în problemele spirituale, cât si în cele materiale, si aceasta chiar daca juridic depindeau de bazileu. În aceasta situatie concreta, papii vor trebui sa apere «Republica Sfântului Petru» atât de pericolul lombard, cât si de cel bizantin imperial.
Aceasta dubla putere a papei are ca si consecinta formarea unei armate proprii si a unor administratori, economisti si juristi care sa se ocupe de propriile teritorii si de locuitorii acestora. Din acest motiv, Roma se împarte în doua clase înalte de functionari: cei pontificali, clerici sau laici, si aristocratia orasului, ce se va ocupa aproape întotdeauna de patrimoniul pontifical. Iar între cele doua clase va exista mereu o anumita invidie si neîncredere.
Desi, cum am mentionat, papii depindeau de împaratul de la Constantinopol, în practica sunt domni independenti, care însa trebuie sa se ocupe si de întretinerea si construirea de noi strazi, de construirea zidurilor cetatilor, de aprovizionarea cu cereale etc. Teritoriile pontificale se bucura de imunitatea administrativa statala si o buna parte din patrimoniul petrin nici nu platea impozitele generale fata de împarat. Împaratii însisi acorda Bisericii privilegiul de a aduna prin proprii functionari contributiile supusilor imperiali, platind apoi o cantitate fixa la fiscul imperial. În acest fel, perceptorilor imperiali le este interzisa intrarea pe teritoriile papilor.
Cu toata aceasta independenta a teritoriilor papale, ca si a papei însusi, ramânea totusi o anumita legatura juridica cu împaratul. Acesta trebuia sa confirme alegerea papala. Aici gasim explicatia pentru ce, din 13 papi, câti sunt alesi între 678 si 752, 11 nu sunt romani, ci sicilieni, greci sau sirieni. Însa în anul 685, pe motive de distanta fata de Roma, Constantin al IV-lea permite exarhului din Ravenna sa confirme alegerea papei. În viitor, pentru a-si da confirmarea, acesta va cere noilor alesi sume destul de consistente. Din acest motiv, în 686, cu ocazia alegerii papei Conon, clerul roman se ridica împotriva avaritiei exarhului.
A fost mentionat anterior sinodul din 692. Din cauza refuzului papei de a semna actele emanate aici, împaratul Iustinian al II-lea îl trimite la Roma pe exarhul Zaharia pentru a-l face prizonier pe papa Sergiu. Însa acum nu se mai puteau repeta timpurile lui Martin I († 653), care moare în exilul la care-l condamnase Constant al II-lea. Trupele din Ravenna si Pavia se opun protospatarului imperial, iar acesta, nu numai ca nu-l încarcereaza pe papa, ci este salvat de dânsul de furia soldatilor prezentati în apararea pontifului. Evenimentul este semnificativ si ne arata ostilitatea Italiei fata de împarat, ca si cresterea puterii papale si importanta acesteia pentru italieni.
Iustinian al II-lea nu mai are timp sa se revanseze, deoarece în 695 este depus în cadrul unei rebeliuni a armatei orientale. Dupa putin timp este mutilat (i se taie nasul) si exilat. În timpul exilului sau, arabii cuceresc din nou Cartagina (695), iar Africa este pierduta definitiv pentru imperiu. Succesorul sau Tiberiu al III-lea porneste din nou împotriva Romei, dar se repeta acelasi fenomen: trupele italiene se alatura papei împotriva exarhului.
În practica, papii vor urma o cale de mijloc între fidelitatea fata de împarat si interesul comun al italienilor si al Sfântului Scaun. Timpurile nu erau înca mature pentru ca papii sa preia conducerea miscarilor nationaliste, iar acestora le lipsea forta de a crea o ordine politica capabila sa se opuna bizantinilor sau longobarzilor. Pe de alta parte, pontifii romani înca mai au constiinta dependentei lor de stapânii naturali care sunt împaratii romani, acum rezidenti la Constantinopol.
Cu împaratul Filip Bardanes (711-713), asistam la o schimbare în politica religioasa a imperiului. Daca predecesorii sai încercasera o apropiere de Roma, acesta este decis sa distruga tot ceea ce savârsise conciliul din 680, încercând sa restabileasca monotelismul. În 712 adreseaza papei Constantin I un edict prin care cere ca toti supusii imperiului sa profeseze dogma într-o singura vointa în Cristos si reabilitarea tuturor celor pe care conciliul îi condamnase (inclusiv papa Onoriu), readmitând numele lor în diptici(215). Episcopii care nu accepta edictul sunt exilati. Papa refuza atât edictul, cât si tabloul împaratului care, conform traditiei, era expus în biserica "Sfântul Cezar" de pe colina Palatinului. Mai mult, poporul roman nu vrea sa-l recunoasca împarat deoarece este eretic. Succesorul împaratului eretic, Anastaziu al II-lea (713-716), respinge categoric doctrina monofizita a antecesorului si cu aceasta monofizismul, una dintre marile erezii care timp de trei secole a tulburat viata si ordinea interna a Bisericii, apune pentru totdeauna.
Dupa acest împarat intram într-o faza decisiva a istoriei Bisericii. Protagonistii initiali sunt Leon al III-lea Isauricul (717-741), papa Grigore al II-lea (715-731) si Liutprand, regele longobarzilor. Domnia bazileului începe sub cele mai bune auspicii si, conform uzantelor, trimite Romei declaratia sa de profesiune a dreptei credinte. Pe plan politico-militar, reuseste sa-i înfrânga pe arabi, salvând astfel nu numai propria-i capitala, ci si Europa de atacurile ulterioare ale acestora. Închizându-li-se calea Bosforului, arabii pornesc pe Mediterana si ajung sa ocupe o parte a Spaniei.
În relatie cu Italia, din cauza neplatirii taxelor, motiv al golirii visteriei imperiale, împaratul majoreaza tributurile, cerând platirea tuturor taxelor dinainte ce nu sosisera în visteria sa. În afara de aceasta, nu recunoaste nici unul din privilegiile acordate de predecesorii sai Bisericilor italiene, în special celei romane, care era cea mai puternica proprietara funciara din Italia bizantina. Noua problematica trebuie sa fie înfruntata de papa Grigore al II-lea, secretar al predecesorului sau si un bun cunoscator al lumii orientale. Se astepta ca dânsul sa nu mai continuu politica antecesorilor sai de compromis cu împaratul, iar pe de alta parte, noul ales nu intentiona sa ia nici o masura periculoasa sau prea riscanta care ar fi putut sa creeze situatii imprevizibile. Papa considera masura împaratului ca o grava ofensa politica si morala adusa Bisericii romane. Din partea sa, împaratul vede în atitudinea papei un fel de rebeliune, un delict de ofensare a maiestatii, din care motiv urzeste comploturi pentru a-l prinde, depune si probabil executa. Urmeaza reactia poporului roman: un legat imperial este ucis si ales un altul. În acest caz, papa nu poate fi acuzat de rebeliune împotriva împaratului, prin care ar fi contribuit la marirea distantei dintre crestinismului occidental de cel oriental. Pontiful roman îl îndeamna pe bazileu sa renunte la masurile sale fiscale si tot dânsul îl ajuta pe exarhul din Ravenna sa calmeze spiritele revoltate de deciziile imperiale.
Însa apoi, exarhul Ravennei îsi trimite trupele împotriva Romei. Faptul declanseaza opozitia ducelui longobard de Spoleto si a celui de Tuscia, ambii barând înaintarea armatei bizantine. Faptul ne arata cum papa era considerat de armatele italiene si longobarde ca si promotorul si capul unei miscari nationale, a unei rezistente active împotriva bazileului.


Izvoarele principale pentru istoria secolului al VIII-lea


a. MGH ("Monumenta Germaniae historica"), initiata la începutul secolului al XIX-lea de Fonstein, politician prusac opus lui Napoleon. Este o colectie si în acelasi timp o editie critica a celor mai importante izvoare ale istoriei Germaniei. O atare istorie nu poate însa sa fie desprinsa de istoria altor popoare, cum ar fi longobarzii. Pentru aceasta, au iesit apoi publicatii paralele, de exemplu pentru autorii antici (MGH A Ant.), si "Scriptores longobardicorum et italianorum" (MGH SS LoIt).
b. "Historia longobardorum", a lui Paul Diaconul. Pentru istoria acestui popor, opera sa este cea mai importanta. Paul, nascut în anul 722 dintr-o familie nobila longobarda, a fost educat în capitala acestora, Pavia. Apoi se îndreapta spre curtea ducatului de Benevento. Dupa distrugerea puterii longobarde de catre Carol cel Mare, acesta este chemat de cuceritor la curtea sa. La insistentele episcopului de Metz, Paul scrie faimoasa opera "Gesta episcoporum metensium". În anul 786, se reîntoarce la Montecassino unde, pâna la moarte (799), continua scrierea operei sale "Historia longobardorum".
c. "Liber pontificalis" (ed. L. Duchesne, 3 vol., Paris I-II, 1886-1892, III 1957). Este o colectie a vietilor papilor, începând cu Petru pâna la papa Adrian al II-lea († 872). Opera este reluata în secolul al XII-lea si apoi în secolul al XV-lea. Informatiile ce cuprind perioada de dupa anul 570 devin mai exacte si mai valoroase. Dupa jumatatea secolului al VIII-lea, pare a fi redactata de persoane importante ale Curiei Romane, care introduc aici si documente oficiale.
d. "Cronica fredegarii". Este scrisa de trei autori ce s-au succedat pâna în anul 658. Apoi continua ca si cronica a familiei carolingiene pâna în 678. Este publicata în MGH rer Mer.
e. "Codex carolinus": Colectie de scrisori papale facuta din porunca lui Carol cel Mare si scrisa de papi si membri ai casei carolingiene. Contine aproximativ 100 de scrisori redactate din perioada papei Grigore al II-lea pâna la Adrian I si adresate lui Carol Martel, Pepin cel Tânar si lui Carol cel Mare. Se gaseste în MGH Ep, vol III, pp 469-657.
f. "Regesta pontificum" (ed. Jaffé). Este un rezumat al tuturor scrisorilor papale pâna în 1198, gasite de Jaffé. Opera a fost continuata de Ewald si Loewenfeld.
g. "Liber diurnus". Colectie de scrisori, privilegii si bule papale care puteau servi de model pentru documente similare, în uzul Cancelariei Pontificale. Prima colectie exista deja în timpul papei Grigore cel Mare; contine documente pâna în secolul al XI-lea.
Exista si alte izvoare istorice pentru secolul al VIII-lea; pe cele prezentate le consideram a fi cele mai importante.

XXVII. CONFLICTELE DINTRE LEON al III-lea SI PAPII GRIGORE al II-lea SI GRIGORE al III-lea




ORIGINEA ICONOCLASMULUI


Ulterior, raporturile dintre Roma si Constantinopol se vor agrava si mai mult din cauza unui decret imperial prin care împaratul Leon al III-lea interzicea cultul icoanelor.
Acest cult s-a dezvoltat deja din timpul lui Ciril din Alexandria (380-444), mai ales cultul Sfintei Fecioare. În secolele VI si VII, cultul icoanelor este favorizat mai mult de devotiunea populara bizantina, din capitala raspândindu-se în tot Orientul. Un fenomen similar are loc la Roma, însa putin mai târziu. În timpul lui Grigore cel Mare, cultul icoanelor este deja un fapt normal în tot Occidentul, iar unul din scopurile sale era acela de a instrui pe cei nestiutori de carte, un catehism al lumii simple.
În Orient, cultul icoanelor era foarte simtit si iubit de popor, din care motiv nu lipseau unele excese, ajungându-se pâna la extreme: a nu mai distinge între icoana si ceea ce reprezinta aceasta. Împotriva acestor grave exagerari s-au ridicat mai multi episcopi, chiar înainte de a fi promulgat decretul sau mandatul imperial. Afara de motivul prezentat anterior, între cauzele acestei lupte trebuie sa mai vedem: a. atitudinea ostila a VT fata de orice reprezentare figurativa a divinitatii; b. dorinta de purificare a religiei crestine de orice reminiscenta pagâna; c. influenta musulmanilor si a evreilor, si altele.
Oricare ar fi fost situatia momentului, în anul 726, Leon al III-lea declanseaza o apriga campanie împotriva icoanelor. Decizia sa este ca acestea sa fi înlaturate sau acoperite cu un val. De pe poarta palatului imperial, el face sa fie înlaturata o icoana a Mântuitorului, numita «Antiphonetes» si venerata foarte mult de catre popor. Acesta se revolta si ucide câtiva functionari imperiali. Împaratul îsi da seama ca, pentru a avea succes, trebuie sa-i câstige de partea sa pe patriarhul de Constantinopol si pe papa Grigore al II-lea. Nici unul nu accepta; patriarhul este depus iar biograful papei ne spune ca acesta s-a înarmat împotriva împaratului ca si cum acesta i-ar fi fost un dusman de moarte. Leon îi scrie papei ca-i iarta toate datoriile daca i se alatura în lupta împotriva icoanelor. În caz contrar, îsi va trimite trupele asupra Romei ca sa distruga icoanele sfântului Petru si ca sa-l încarcereze, asa cum facuse un predecesor al sau (Constantin al II-lea) cu papa Martin. Papa Grigore scrie întregii crestinatati, avertizând-o sa nu se lase înselata de ceea ce facea împaratul. Mai mult, îi scrie si lui doua scrisori, în prima îndemnându-l sa renunte la planurile sale. A doua scrisoare reia doctrina papei Gelaziu despre cele doua puteri si afirma ca dogmele provin de la Biserica prin reprezentantii acesteia si nu de la puterea civila. Apoi, combatând afirmatia împaratului «Ego imperator sum et sacerdos», îi raspunde ca exista o mare deosebire între datoriile papei si cele ale împaratului, între cele ale Bisericii si cele ale statului. Fiecare trebuie sa fie liber si independent în propria-i sfera de activitate. Papa considera ca împaratul este deja «anatema», dar nu vrea sa se pronunte împotriva lui printr-o condamnare explicita.
Ceea ce ne surprinde în aceste scrisori, este limbajul pasional folosit. În spatele acestui limbaj putem citi cu usurinta constiinta papei ca reprezinta suprema autoritate a Bisericii, autoritate ce-i deriva de la sfântul Petru si în baza careia este gata sa-l excomunice chiar si pe împarat. Între altele citim: «mergi în scoala copiilor, spunând ca intentionezi sa distrugi icoanele si vei vedea cum acestia îti vor sparge capul cu tablitele lor, si ceea ce nu ai învatat de la întelepti sa poti învata de la dânsii».
La amenintarea papei, împaratul raspunde cu violenta. Îl ameninta cu arestarea si cu distrugerea statuilor sfântului Petru din oras. Papa îi raspunde ca îi este suficient sa se îndeparteze putin de Roma pentru a-l lasa sa se lupte cu vântul. Mai mult, îi face cunoscut ca întregul Occident, din devotiune fata de sfântul Petru, va împiedica, chiar prin folosirea fortei, orice ofensare a icoanelor si a papei(216), deoarece Occidentul îl venereaza nu numai pe Petru, ci si pe succesorul acestuia.
Scrisorile papei ne prezinta si un alt motiv pe care se bazeaza siguranta sa: devotiunea fata de sfântul Petru, devotiune prezenta la popoarele anglo-saxone, france si longobarde, un promotor al acesteia fiind apostolul germanilor, sfântul Bonifaciu. Acum încep sa se dezvolte si pelerinajele acestor popoare la mormântul lui Petru, la Roma. Mai mult, în prima sa scrisoare, papa se arata dispus sa faca o calatorie în Germania, pentru a-l ajuta pe Bonifaciu la botezarea pagânilor. Toate acestea ne arata cum papa si-a dat seama de cresterea importantei crestine si politice a Occidentului.
Evolutii ulterioare. În acelasi an, 726, ca o consecinta a atitudinii împaratului, papa îi neaga ascultarea, iar acesta continua cu noi amenintari. Venetia si Pentapolis se ridica împotriva bizantinilor, îi depun pe ducii numiti de exarh si aleg altii noi. Liutprand se reconciliaza cu italienii, pentru a-si putea însusi unele castele bizantine din ducatul romanilor, castele pe care ulterior papa încearca sa le recupereze în schimbul unor mari sume de bani. Ducii longobarzi de Spoleto semneaza o alianta cu papa si cu fortele italiene, în dorinta de a numi un alt împarat, de a-l duce la Constantinopol si de a-l încorona în locul lui Leon al III-lea. În speranta de a-l câstiga pe împarat si de a-l determina sa renunte la ideile sale iconoclaste, ca si pentru a nu mari si mai mult distantele dintre Occident si Orient, papa reuseste sa le schimbe planurile longobarzilor.
Împaratul continua însa linia sa dura. Trimite la Ravenna un nou exarh cu misiunea de a-l judeca pe papa si pe nobilii romani rebeli, restabilind astfel ordinea pe teritoriile bizantine. La fel, dânsul nu este deloc dispus sa renunte la lupta iconoclasta. Exarhul este destul de inteligent ca sa-si dea seama ca planurile împaratului nu se pot realiza decât printr-o alianta cu Liutprand care, pe de alta parte, nu vedea cu ochi buni starea de semi-independenta a ducilor de Spoleto si Benevento, si dorea sa le limiteze tendintele lor de autonomie. Între cei doi se ajunge la un acord conform caruia regele longobard trebuia sa atace cele doua ducate, iar apoi, împreuna cu exarhul sa se întâlneasca sub zidurile Romei, pentru a-i distruge atât pe romani, cât si pe papa. S-a întâmplat însa ca Liutprand i-a învins foarte repede pe cei doi duci, iar acum, fara sa fi sosit exarhul, ajunsese deja pe Monte Mario, la portile Romei. La câteva zile, în bazilica "Sfântul Petru" are o discutie cu papa Grigore. Papa reuseste sa-l câstige de partea sa, iar regele nu numai ca-si ofera darurile pe mormântul principelui apostolilor, ci promite chiar ca nu-i va face nici un rau si se va angaja ca intermediar între papa si exarh. Un atare succes al papei nu se poate explica decât prin profunda devotiune pe care longobarzii o nutreau fata de sfântul Petru, devotiune care trebuie considerata atât sub aspectul ei pur religios, cât si sub cel politic. În tot acest context se observa si avantajul suveranitatii temporale a papalitatii; din natura lucrurilor, îsi croi drum ideea formarii unui stat pontifical. Acesta începe sa se contureze atunci când papii vor fi independenti fata de imperiu, fapt ce se va realiza, într-un fel, fara contributia nemijlocita a papilor.
La Constantinopol, Leon al III-lea îsi continua lupta iconoclasta. În ianuarie 730 convoaca un sinod în care promulga un decret prin care interzice cultul icoanelor si-i declara tradatori pe toti aceia care nu vor respecta acest decret. Decât sa se conformeze ordinelor imperiale, patriarhul German renunta la scaunul sau, în loc fiind ales Anastaziu. Papa nu-l recunoaste si-l ameninta cu excomunicarea. La acest punct ajunsesera lucrurile când, în anul 731, papa Grigore al II-lea moare.
În locul sau, romanii aleg un preot de origine siriana, ce-si ia numele de Grigore al III-lea (731-741). El este ultimul papa care-i cere exarhului de Ravenna confirmarea alegerii sale. Desi intentioneaza sa ajunga la un acord cu împaratul, planurile sale de reconciliere nu ajung la nici un rezultat(217).


Noua organizare patriarhala
Leon al III-lea îsi da seama ca vechiul sistem patriarhal al lui Iustinian, cel putin pentru Italia, nu mai functioneaza bine. Elaboreaza asadar o organizare a imperiului mai descentralizata decât cea dinainte. Pâna acum, Italia depindea doar de exarhul din Ravenna. Acum sunt introduse trei centre administrative independente: exarhatul de Ravenna (cu Pentapolis), ducatul de Sicilia (cuprinzând Italia meridionala) si ducatul de Roma (cu Tuscia si Campania). Hotarând apoi sa centralizeze toate fortele disperse, împaratul separa de ascultarea fata de patriarhatul roman întreaga Italie meridionala, Sicilia, Illyricum si Grecia, supunându-le direct patriarhului de Constantinopol, care devine astfel capul întregului crestinism oriental, aceasta si pentru motivul ca patriarhatele de Antiohia, Alexandria si Ierusalim se gaseau în mâinile arabilor.
În acest fel, patriarhul Bizantului poate sa-si aroge pretentiile de suprematie orientala, asa cum fusese stabilit deja la conciliile din Constantinopol (anul 381, canonul 3), Calcedon (anul 451, canonul 28) si Trullan (692). În aceste concilii, asa cum se stie, în cadrul ierarhiei bisericesti, patriarhul de Constantinopol este plasat imediat dupa cel de Roma. De fapt, deja din secolul al VI-lea, ei au început sa-si atribuie titlul de «patriarh ecumenic»(218).
În urma acestei organizari patriarhale a imperiului, episcopul de Bizant se va transforma în capul indiscutabil al întregii Biserici orientale, iar consecintele acesteia se vad si astazi. Provinciile Greciei, Macedoniei si o parte a peninsulei balcanice, unde, înca de la origini, crestinii erau înglobati în jurisdictia universala romana, desi aveau un vicar papal la Tesalonic(219), trec acum sub ascultarea bizantina orientala. Pe plan politico-religios, restructurarea facuta de împarat însemna o incapacitate a acestuia de a mentine controlul asupra Occidentului si manifestarea dezinteresului (a refuzului, chiar) fata de Biserica romana(220). Prima informatie despre aceasta restructurare o avem din timpul papei Adrian I (772-795), care cere Bizantului restituirea zonelor din Italia meridionala si din Illyricum(221).

XXVIII. AVANSAREA POLITICO-RELIGIOASA A CONSTANTINOPOLULUI SI CRESTINISMUL DIN ROMÂNIA




Tinând cont de faptul ca Noua Roma (Constantinopolul) devenise o data cu împaratul Constantin cel Mare resedinta împaratilor imperiului roman, canonul al treilea al conciliului ecumenic din Constantinopol (381) acorda episcopului acestui oras o pozitie primatiala în raport cu patriarhatele Bisericii orientale, primat care respecta însa întâietatea pontifului roman. Acesti primi pasi ai ascensiunii religioase a episcopului de Constantinopol, datorati doar unor motive politice, devin mult mai clari, determinanti chiar la conciliul ecumenic din Calcedon (451), unde canonul 28 declara urmatoarele: «...orasul (Constantinopol n.n.) care este onorat cu resedinta împaratului si a senatului si se bucura de aceleasi privilegii ca si vechea cetate imperiala (Roma n.n.), trebuie sa aiba aceleasi prerogative ca si aceea si în domeniul ecleziastic si sa fie a doua dupa aceea (Roma n.n.). Si astfel (decretam ca) numai mitropolitii diecezelor Pontului, ai Asiei si Traciei, ca si episcopii teritoriilor numitelor dieceze care sunt între barbari, vor fi consacrati de sfântul scaun al sfintei Biserici din Constantinopol...»(222). Papa Leon cel Mare protesteaza energic împotriva acestei flagrante uzurpari a drepturilor pontifului roman si a Bisericii Romei, dar totul este în zadar: împaratul Marcian si episcopul de Constantinopol Anatol erau decisi sa treaca peste orice norma a Bisericii pentru a acorda o pozitie de întâietate scaunului episcopal al Constantinopolului. Am mentionat aceste doua canoane ale conciliilor din Constantinopol si Calcedon tocmai pentru a vedea de unde si cum începe ascensiunea religioasa a capitalei de pe malurile Bosforului, ascensiune datorata în esenta doar unor motive politice, din care cauza, în secolele urmatoare, si regiunile tarii noastre, în primul rând Schytia Minor, vor fi scoase din jurisdictia universala a Romei si înglobate în jurisdictia patriarhului de Constantinopol. Mentionam apoi faptul ca motivele pentru care Constantinopolul (= «onorat cu resedinta împaratului si a senatului») este declarat al doilea ca importanta religioasa dupa Roma, din cauza ca sunt simple motive politice si nu sunt aprobate de Scaunul apostolic al Romei, nu sunt nicidecum valide pentru a pretinde o astfel de pozitie în cadrul Bisericii si în raport cu Roma. Importanta religioasa a acesteia deriva nu din motive politice, ci din faptul ca aici a fost martirizat si înmormântat capul vazut al Bisericii, apostolul Petru, pentru care motiv aici si-au stabilit resedinta pontifii romani, urmasii lui Petru în conducerea Bisericii. Însa, se pare ca în acele timpuri, bazileii si episcopii lor de curte nu întelegeau sau nu voiau sa înteleaga ca, prin astfel de gesturi, atentau în mod tragic la unitatea Bisericii, unitate al carei garant era si ramâne doar Sfântul Parinte papa.
Pentru regiunile tarii noastre, în special în Dobrogea (Scythia Minor), consecintele nefaste ale acestui canon 28 de la Calcedon nu se simt înca. Asa cum ne atesta o inscriptie din secolul al VI-lea, crestinii dobrogeni, necunoscând manevrele politico-religioase de la Constantinopol, afirmau ca fac parte din «Sfânta Biserica Catolica»(223).


Vicariatul papal din Tesalonic
Cu trecerea timpului, ca o urmare a sus-mentionatului canon 28, provinciile rasaritene ale imperiului roman vor trece sub jurisdictia patriarhatului din Constantinopol. Totusi, zona prefecturii Illyricului, pâna la râul Vit (în Bulgaria), ramâne unita în continuare cu Roma. Pentru aceasta zona, papa îsi avea un vicar la Tesalonic (în Grecia) care reprezenta aici Scaunul apostolic al Romei. Zonele nord-dunarene învecinate cu aceasta prefectura, se mentineau în comuniune cu Biserica universala si prin legaturile etnice, economice si religioase ce le aveau cu regiunile din sudul Dunarii. Un exemplu (printre multe altele) al jurisdictiei papei în prefectura Illyricului îl avem din anul 531, când episcopul mitropolit de Larissa (Grecia), în urma depunerii sale de catre patriarhul din Constantinopol, se adreseaza papei Agapit pentru a i se face dreptate.


Arhiepiscopia Iustiniana Prima
În timpul împaratului Iustinian (527-565), un exponent de vârf al cezaro-papismului, prefectura Illyricului a suferit o schimbare importanta datorata «ambitiei împaratului, care voia sa ridice la o faima deosebita satul sau natal Tauresium»(224), la circa 40 km de localitatea Nis, în fosta Iugoslavie. În anul 535, prin Novela XI din 14 aprilie, el ridica localitatea natala, careia îi schimba numele în Iustiniana Prima, la rangul de mitropolie si-i acorda jurisdictia asupra unor provincii care pâna acum apartineau de Vicariatul papal de Tesalonic. Ca si la conciliul din 451, nici acum împaratul nu cere consimtamântul papei si nici macar nu mentioneaza Vicariatul din Tesalonic si drepturile acestuia. În viziunea lui Iustinian, arhiepiscopul de aici dobândeste anumite puteri peste ceilalti episcopi din Illyricum nu de la papa, asa cum ar fi fost normal, ci «la umbra conducerii politice» (Novela XI).
Zece ani mai târziu, Iustinian promulga legea nr. 131, prin care definitiveaza novela din 535. Probabil si din ironie, împaratul îl mentioneaza pe papa Vigiliu, însa este aproape sigur ca acum rolul pontifului roman este acela de a se vedea constrâns sa constate cu durere ceea ce facuse împaratul. Prin deciziile sale, Vicariatul de Tesalonic pierde foarte mult din importanta pe care o avusese înainte.
Trebuie însa sa mentionam faptul ca, desi împaratul a luat initiativa înfiintarii arhiepiscopiei Iustiniana Prima, în viitor papii vor interveni deseori în aceasta arhiepiscopie, iar documentele istorice nu ne relateaza nici un protest al patriarhului de Constantinopol fata de interventiile papilor. De exemplu, papa Grigore cel Mare (590-604) confera pallium-ul (semnul demnitatii arhiepiscopale) arhiepiscopului de Iustiniana, numit Ioan. În diferite alte ocazii, acelasi papa se adreseaza unora sau tuturor episcopilor sau mitropolitilor din Illyricum, ceea ce ne atesta înca o data faptul ca aceasta arhiepiscopie, cu toate diecezele sufragane, depindea înca de jurisdictia Scaunului apostolic roman.


Jurisdictia arhiepiscopiei Iustiniana Prima
Afara de zonele de la sudul Dunarii, Novela XI ne spune ca si «...Viminacium, cât si Recidiva si Litterata, care sunt dincolo de Dunare, se afla iarasi sub stapânirea noastra...». Deoarece puterea politica a Constantinopolului se extinsese si peste Dunare, în Oltenia si Banat, este usor de înteles cum si jurisdictia arhiepiscopiei Iustiniana Prima cuprindea acum si aceste provincii ale tarii noastre. Datorita patrunderii slavilor si avarilor în peninsula balcanica, dupa anul 602 nu mai avem nici o stire despre aceasta arhiepiscopie si nici despre mitropoliile si episcopiile din jurisdictia sa.


Caderea lumii vizigote
Pe plan politic, deja din timpul lui Iustinian al II-lea (685-695), Africa de Nord facea parte din imperiul oriental, iar apoi va cadea în puterea musulmana. Acelasi destin îl va avea curând si Spania. În secolul al VII-lea, poporul vizigot realizase un mare progres cultural, rod al fericitei compenetrari între cultura romana si cea germanica, al carei exponent de vârf este Isidor din Sevilla, ultimul parinte latin al Bisericii (570-636). Neîntelegerile interne au facut din regatul vizigot o prada usoara pentru arabi. Pretendentii la tron ai regelui Witiza (familie regala colaterala) se aliaza cu arabii berberi care, sub comanda lui Gib el Taric, trec Gibraltarul si din invitati prieteni devin cuceritori si stapâni. Locuitorii Spaniei sunt ucisi, facuti sclavi sau convertiti cu forta la mahomedanism. Însa o parte din populatia supusa îsi poate pastra teritoriile si religia. Acestia formeaza acel grup crestin numit mozarabic. În deceniile urmatoare îsi refac propria Biserica, organizata si administrata de arhiepiscopul de Toledo, si desi vor pastra vechile traditii, vor avea foarte putine legaturi cu celelalte Biserici ale Occidentului si cu Roma. În anul 718, pornind dinspre sud, arabii traverseaza Pirineii si ocupa unele cetati din regatul francilor, ajungând pâna pe malurile Loarei. Însa în 732, majordomul Carol Martel reuseste sa-i învinga în apropiere de Tours si Poitiers, obligându-i apoi sa faca cale întoarsa spre Spania. Aceasta victorie a însemnat practic frânarea avansarii arabe în Europa.
În timpul invaziei arabe, o anumita rezistenta reuseste sa se organizeze în muntii Asturiei, largindu-se apoi pe toata zona muntoasa de la Pirinei pâna în Galitia. Cu trecerea anilor, zona libera crestina se largeste tot mai mult, iar în timpul regelui Alfons I Catolicul (739-757) zona cuprinde întreaga parte septentrionala dintre munti si mare (aproape 70 km latime), numita regatul Asturiei. Aceasta reprezinta prima etapa a Reconquistei, timpul istoric eroic al Spaniei, care va dura mai mult de 7 secole. Guvernatorii califilor se stabilesc la Cordoba, iar în anul 756 organizeaza aici un emirat independent.
Din cele prezentate se poate observa cât de subred a fost începutul EM occidental. Biserica de aici a pierdut multe teritorii, iar cele ramase s-au organizat în mici regate independente, dependente mai mult de proprii regi decât de papa. Iar acesta era amenintat continuu de expansiunea longobarda, fiind parasit de bazilei sau, mai grav, atacat de acestia. Pierduta fiind si Spania, Bisericii occidentale îi mai ramânea o parte a Italiei, Franta si o parte a Angliei.

XXIX. SLAVII SI UNGURII ÎNTRE OCCIDENT SI ORIENT.
ÎNCRESTINAREA




Începuturile(225). Între secolele III-VII, emigrarile germanilor lasasera în Europa diferite spatii libere în care s-au stabilit numeroasele ramuri ale slavilor. Pornind din regiunile Marii Baltice, ei ocupa un vast teritoriu ce se întinde pe deasupra Carpatilor de la Nistru pâna la Elba, iar din secolul al VI-lea ocupa Alpii orientali pâna la Marea Adriatica si cea mai mare parte a Balcanilor septentrionali.
Aflându-se în aceasta perioada între Occidentul latin si Orientul bizantin, de încrestinarea lor s-a ocupat atât Roma, cât si Constantinopolul. Desi toti slavii au afinitati etnice si lingvistice, pentru istoria încrestinarii lor se impune o tratare separata, pentru fiecare tara si popor în parte.
Prima încercare misionara printre slavii din Croatia a întreprins-o împaratul Heracliu (610-647). Aici, misionarii bizantini i-au întâlnit pe cei trimisi de Roma. Este posibil însa ca primii misionari sa fi fost crestinii din Sirmium, retrasi apoi spre Pécs din calea avarilor navalitori (582). Misionarii trimisi de Roma încrestineaza o parte a croatilor din Dalmatia, în timpul principelui Porga (670-680 cca.), ajungând pâna în Moravia si Boemia. Spre anul 630, avem un alt apostol al slavilor: episcopul belgian Amandus († 679).
De încrestinarea slavilor s-au mai ocupat episcopatele de Salzburg, Passau si Regensburg. În 696, episcopul Rupert înfiinteaza la Salzburg o episcopie care, alaturi de integrarea religioasa a populatiei romanizate, se ocupa si cu încrestinarea slavilor. În a doua parte a secolului al VIII-lea, un adversar al sfântului Bonifaciu, episcopul iro-scotian Virgil (745-784), proiecteaza încrestinarea slavilor din regiunile Alpilor, care cerusera ajutorul bavarezilor împotriva avarilor. Principalul misionar printre slavii de aici (Carintia-Kärnten) este episcopul Modestus, care construieste doua biserici pe Drava superioara, la Maria-Saal si S. Peter im Holz Kirchen. În politica sa anti-franca, ducele Bavariei, Tassilo al III-lea († 794), înfiinteaza pentru slavi centrul misionar Kremsmünster, la est de Passau. În secolul al VIII-lea, si Aquileia a încercat o activitate misionara printre vecinii ei slavi. Însa pâna la Carol cel Mare, toate aceste centre misionare au realizat doar o patrundere partiala si firava a noii credinte printre slavii din regiunile sud-orientale.


1. Slavii occidentali (Venetii(226))
Pentru a se apara de vecinii veneti, la sfârsitul secolului al VIII-lea, Carol cel Mare înfiinteaza dincolo de Elba o zona care îi era subordonata, fapt care a contribuit si la raspândirea crestinismului în acest teritoriu. Dupa înfrângerea avarilor (791; 796)(227), lui Carol i se deschide drumul misionar spre est, un rol important avându-l acum episcopatele de Salzburg si Aquileia. Dupa Carol, prin mai multe expeditii militare, saxonul Henric I (919-936) încearca refacerea zonei tributare imperiului de dincolo de Elba. În timpul sau, episcopul Adalward din Verden predica slavilor din Mecklenburg. Politica sa militara ia amploare sub Otto cel Mare (936-973), care încearca cucerirea tuturor slavilor dintre Elba, Saale si Oder. Dupa exemplul lui Carol cel Mare, Otto se îngrijeste nu numai de asigurarea granitelor, ci si de încrestinarea supusilor, de extinderea moralei si culturii crestine. În 948 sunt înfiintate diecezele de Havelberg si Brandenburg; în 968 sunt create diecezele de Meissen, Merseburg si Zeitz. Toate aceste dieceze vor intra apoi sub jurisdictia arhidiecezei de Magdeburg(228), dotata cu multe privilegii si stabilita ca scaun primatial pentru toate Bisericile din dreapta Rinului. Probabil tot în 968 este înfiintata dieceza de Oldenburg, dependenta de arhidieceza de Hamburg-Bremen, aceasta din urma ocupându-se de încrestinarea nu numai a germanilor nordici, ci si a slavilor occidentali.
Initiativele politice si religioase ale saxonilor în mijlocul venetilor nu au dus la o încorporare si o încrestinare definitiva a acestora, adica la includerea lor în spatiul viitorului imperiu crestin de neam german. În anii 982-983, luzii se revolta în masa împotriva stapânirii germane, distrugând întreaga organizare bisericeasca de dincolo de Elba. Mai târziu, Henric al II-lea are nevoie de ajutorul luzilor în lupta sa împotriva Poloniei. Ca pret al aliantei, acestia îi cer respectarea traditiilor lor pagâne, ceea ce regele este constrâns sa accepte. Un principe crestin al venetilor, Gotescalc, din ramura obotritilor, fondeaza spre mijlocul secolului al XI-lea un regat, iar cu ajutorul arhiepiscopului de Hamburg-Bremen si al preotilor germani, converteste o mare parte a poporului sau. Însa, în 1066, conationalii sai pagâni îl ucid atât pe dânsul, cât si pe multi misionari germani, ceea ce duce la o restabilire aproape totala a pagânismului în teritoriile venetilor. O noua deschidere misionara în regiunile lor va avea loc abia în secolul al XII-lea.


2. Boemia si Moravia
În timpul lui Carol cel Mare, regatul moravilor se extindea în Boemia, traversa Slovacia, ajungând pâna la lacul Balaton. Regele francilor reuseste sa-i subordoneze partial puterii sale, ceea ce implicit determina si o activitate evanghelizatoare desfasurata de misionarii franco-bavarezi. Principele lor, Pribina, se boteaza la Salzburg si primeste de la Ludovic Germanicul regiunea Sloveniei si cea din jurul lacului Balaton, iar dupa un deceniu, zece duci boemi se boteaza la Regensburg. Sinodul din Mainz, din 852, considera ca în regatul moravilor crestinismul a prins radacini adânci. Ducele lor, Moimir, reuseste sa uneasca diferitele triburi morave, însa Ludovic nu-l vrea; îl învinge, întronându-l pe crestinul Rastislav (846-870) si restabilind astfel suveranitatea franca asupra Moraviei. Dar noul principe morav nu accepta dominatia franca. Din 855 începe lupta pentru independenta si extinderea regatului Moraviei, ajungând sa-si supuna regiunile pâna la Gran si Nitra (Neutra). Însa în 870, Ludovic îl prinde si dupa ce-l orbeste, îl închide într-un convent. Noul duce, Svatopluk (870-894), nepot al lui Rastislav, preia conducerea cu acordul francilor, dar, ca si bunicul sau, în curând se ridica împotriva acestora, reusind sa anihileze influenta franca asupra regatului sau. Mai mult, reuseste sa anexeze si Boemia. În pacea din 874, Ludovic este constrâns sa recunoasca independenta Moraviei, care-si extinde stapânirea pâna în Silezia si Galitia.
Rastislav întelege ca marele sau regat va putea dainui numai daca va deveni în întregime un regat crestin. Pe de alta parte, nu va putea fi un regat independent atâta timp cât va ramâne sub jurisdictia provinciei bavareze de Salzburg. Implicit, aceasta ar fi însemnat o dependenta fata de germani. Din aceste motive, în 862-863, el se îndreapta spre Orient, cerând misionari de la bazileu. Imediat, Mihai al III-lea (842-867) si patriarhul Fotie trimit în teritoriile moravilor un grup misionar condus de fratii Constantin (Ciril) si Metodiu(229). De la slavii din regiunile natale ale Tesalonicului, acestia învatasera deja un dialect slav, asa ca nu le-a fost greu sa le predice în limba materna moravilor lui Rastislav. Succesul acestor mari apostoli ai slavilor se datoreaza traducerii Scripturii în limba autohtonilor, ca si a textelor liturgice (Liturgia romana sau Liturgia sfântului Petru). În acest scop, Constantin creeaza o scriere proprie, glagolitica, derivata din minuscula greaca si îmbogatita cu unele simboluri corespunzatoare foneticii slave. Dupa mai bine de trei ani de activitate, succesele lor le întrec pe cele ale misionarilor bavarezi. Nefiind episcopi, nu pot sa consacre preoti pe tinerii pe care-i educasera si care voiau sa devina apostoli ai conationalilor lor. Amândoi vor sa se întoarca pentru scurt timp la Constantinopol. Ajung la Venetia, unde afla ca papa Nicolae I îi invita la Roma, însa când ajung în cetatea eterna, papa murise deja. Noul ales, Adrian al II-lea (867-872), le-a facut o primire triumfala, mai ales pentru faptul ca Ciril purta cu dânsul relicvele papei Clement pe care le descoperise la Chersonesos, în Crimeea, în timpul calatoriei sale printre cazari.
La Roma, alaturi de primirea calduroasa pe care le-o face papa, misionarii trebuie sa suporte însa si reprosurile grecilor care nu pot sa înteleaga inovatia lor, adica traducerea textelor sacre într-o alta limba afara de cele trei, considerate sacre: latina, greaca si ebraica. Papa însa este de alta parere. Le permite sa celebreze în slava în bisericile romane, îl sfinteste preot pe Metodiu, iar altor tineri slavi le confera consacrarea preoteasca sau diaconala. La scurt timp, Constantin moare într-o manastire din oras (14 februarie 869). Fratele sau decide sa se întoarca în misiune. Înainte de plecare primeste binecuvântarea papei si recomandarea de a citi în latina epistola si Evanghelia înainte de a predica în slava. Întorcându-se, predica în regiunile din jurul lacului Balaton, iar dupa scurt timp revine din nou la Roma. În 870, Adrian îl consacra episcop de Sirmium (Mitrovita), centrul unei provincii bisericesti care trebuia sa cuprinda întreaga zona misionara sârbo-croata, slovena si morava.
Teritoriile misionare ale lui Metodiu se gasesc însa într-o situatie foarte delicata. Tocmai acum, Bulgaria intentiona sa se separe de Roma, deoarece papa Nicolae I refuzase, pentru motive canonice juste, cererea hanului bulgarilor de a-l alege pe Formosus din Porto ca arhiepiscop misionar al bulgarilor. Si deoarece cererea lui ramâne neîndeplinita, la începutul anului 870, Bulgaria accepta jurisdictia Constantinopolului. Pe de alta parte, numindu-l pe Metodiu ca arhiepiscop în vechea capitala a Illyricului (Sirmium), papa facea cunoscut Bizantului dreptul jurisdictional al Romei asupra acestei provincii, provincie pe care o revendica în întregime si scaunul patriarhal constantinopolitan(230).
Metodiu nu poate locui la Sirmium, un oras distrus si nesigur. De aceea se îndreapta spre principele Kocel, stabilindu-si resedinta în castelul acestuia din Zalavár, de lânga Balaton. Stabilirea lui într-o regiune ce apartinea marcii franco-orientale a Panoniei, si pe care deja Leon al III-lea o încredintase arhiepiscopiei bavareze de Salzburg, declanseaza curând un aprig conflict între noul arhiepiscop si episcopii de Salzburg, Passau si Freising, care considera Panonia ca o zona a lor de influenta. Este foarte posibil ca în aceasta situatie, Metodiu sa fi predicat doar în partea morava a diecezei sale, ceea ce nu l-a împiedicat pe fiul lui Ludovic Germanicul, Carloman, sa-l faca prizonier si sa-l aduca în fata unui sinod bavarez din Regensburg, la care este prezent si Ludovic (noiembrie 870). Aici, arhiepiscopul de Salzburg relateaza pe larg activitatea misionara a diecezei sale în regiunile încredintate lui Metodiu. Acesta apeleaza la misiunea si drepturile pe care i le-a încredintat papa, ceea ce nu-i împiedica pe bavarezi sa-l tina închis într-o manastire timp de doi ani si jumatate. Protestele lui Adrian al II-lea se dovedesc inutile. Doar succesorul sau, Ioan al VIII-lea, reuseste sa-l elibereze. Metodiu se îndreapta acum spre Moravia, devenind apostolul moravilor. În prima perioada a activitatii sale, se întelesese cu Rastislav. Acum domnea Svatopulk (870-894), caruia episcopul nu poate sa nu-i reproseze viata sa imorala. Pierzându-si sprijinul acestuia, Metodiu este sustinut de Ioan al VIII-lea, care îi permite sa foloseasca liturgia romana tradusa în limba slava (880). Dupa doi ani, merge la Constantinopol, unde este bine primit de împarat si de patriarh. Aici moare la 6 aprilie 884. Dupa moartea acestui apostol misionar, care poate fi pus alaturi de apostolul germanilor, Bonifaciu, în fostele sale teritorii de misiune se declanseaza o criza, în urma careia este interzisa liturgia slava. Din acest motiv, discipolii lui Metodiu se refugiaza în Bulgaria, unde accepta ritul grec (în limba slava). Aici are loc o transformare a scrierii glagolitice în cirilica, limba folosita si astazi de slavii ortodocsi (bulgarii, sârbii si rusii).
La începutul secolului al X-lea (906), marele regat al Moraviei este distrus de unguri, ceea ce-i determina pe învinsi sa se îndrepte spre Boemia, acum formându-se marea Boemie, condusa în vest de principii premyslizi(231), iar în partea estica de slavnikingi, ambele case princiare îndreptându-se spre Germania si integrându-se astfel în crestinatatea occidentala. Germanii vor încerca sa-i încorporeze cât mai strâns în imperiu, dar nu vor reusi. Boemii supun stapânirii lor Moravia, Slovacia, Silezia si o parte din Croatia Alba (din apropierea Cracoviei), restaurând astfel regatul Moraviei. Din punct de vedere jurisdictional, depinsesera în primul rând de episcopatul de Regensburg, însa în noua situatie se impunea neaparat o revizuire a organizarii ecleziastice.
În urma activitatii misionare occidentale, urmându-i cea a fratilor Ciril si Metodiu, cea mai mare parte a regatului devenise crestina. În secolul al X-lea mai ramân însa centre de rezistenta pagâna, mai ales în Boemia. Din cauza acestora, ca si a tensiunilor politice si dinastice, este asasinata principesa catolica, sfânta Ludmila (921) si apoi nepotul acesteia, regele Venceslau cel Sfânt (929), ucis din porunca fratelui. La tron îi urmeaza asasinul, Boleslav I cel Crud (937-967), si apoi fiul sau, Boleslav al II-lea Pobony (967-999), în timpul caruia autoritatea sa se extinde asupra întregii Cehii. Toti acesti regi au contribuit la consolidarea catolicismului în cele doua forme liturgice existente; cea latina s-a impus mai mult în Boemia. În aceasta regiune, ducii cer papei Ioan al XIII-lea înfiintarea unor Biserici care sa depinda doar de Roma. Însa planurile lor sunt zadarnicite de Otto cel Mare, care, neutralizând influenta bavareza, vrea încorporarea diecezelor boeme în provincia germana de Magdeburg sau de Mainz. În 976 este înfiintata dieceza boema de Praga, fiind supusa imediat jurisdictiei de Mainz. Al doilea episcop de Praga este nobilul ceh, sfântul Adalbert (Vojtech). Din cauza conflictelor politice dintre polonezi si cehi, Adalbert paraseste tara si se stabileste în manastirea romana "Sfântul Alexie". În 992 este rechemat la Praga, dar dupa trei ani, pentru aceleasi motive, se îndreapta spre Ungaria, fiind primit de tânarul rege al acesteia, Stefan. Însa nici aici nu sta prea mult; în ultimii ani ai vietii activeaza ca misionar printre prusaci, unde moare ca martir (997).


3. Polonia
Otto cel Mare vrea sa-i tina pe polonezi într-o situatie de vasalitate, însa în timpul primului cneaz piast(232), Miezsko I (960-992), polonezii încep sa se afirme ca un popor de sine statator, ceea ce contravine planurilor împaratului german. Desi Miezsko trebuie sa plateasca lui Otto un tribut anual pentru teritoriile sale ce se întind pâna la râul Warta, si sa-i jure fidelitate, în realitate cneazul ramâne independent. În 965, Miezsko se casatoreste cu catolica Dubravka, fiica lui Boleslav I al Boemiei, iar la insistentele acesteia, se boteaza (966). Datorita activitatii misionare a cehilor si germanilor, spre sfârsitul secolului al X-lea, polonezii se încrestineaza, intrând în orbita cultural-religioasa latina a Occidentului, desi se pastreaza si o oarecare influenta rituala slava, mai ales în Polonia meridionala.
Dupa moartea lui Otto al II-lea, Miezsko îsi extinde stapânirea pâna la gurile Oderului, supune triburile din Croatia Alba si le ia boemilor Silezia si teritoriul din jurul Cracoviei. Fiul sau, Boleslau cel Curajos (992-1025) încearca sa extinda dominatia poloneza asupra întregii Boemii, pe care însa, dupa nenumarate lupte, o va pierde. În schimb, la moartea sa, Polonia stapânea Lausitz (doua regiuni din Germania orientala), Moravia, Slovacia si o parte a Rusiei de Kiev. Sub fiul sau, Miezsko al II-lea (1025-1034), Polonia pierde tot ceea ce cucerise tatal sau: Lausitz revine Germaniei, Moravia este recucerita de boemi, Rusia reintra sub stapânirea Kievului, iar Slovacia este cucerita de unguri. Datorita campaniilor lui Bratislav I al Boemiei (1034-1055) de cucerire a Poloniei, cneazul Cazimir îsi muta resedinta de la Gniezno (distrus de boemi în 1038) într-o zona mai sigura, la Cracovia.
În 968 este înfiintata dieceza de Pozna, pe care Otto cel Mare o vrea sub jurisdictia scaunului arhiepiscopal de Magdeburg. Pentru a anula tendintele de extindere politico-religioasa ale Germaniei, tânarul stat polonez apeleaza la ajutorul papalitatii: în anul 990, Miezsko I doneaza regatul sau Sfântului Scaun, în speranta ca papii îl vor ajuta sa fondeze o provincie bisericeasca poloneza. Datorita clarviziunii universaliste (catolice) si de respectare (promovare) a elementului national (etnic) a lui Otto al III-lea si a papei Silvestru al II-lea, în anul 1000 este înfiintat scaunul mitropolitan de Gniezno, cu diecezele sufragane de Cracovia (pentru mica Polonie), Wrocaw (pentru Silezia) si Koobrezg (pentru Pomerania), la care se va adauga si dieceza de Pozna. Daca campaniile de cucerire a Poloniei din timpul ottonilor precedenti determinasera într-o anumita masura tânarul stat sa se orienteze mai mult spre Ungaria si Rusia de Kiev, ceea ce ar fi reprezentat probabil o extindere a stapânirii Bizantului si peste acest teritoriu, clarviziunea lui Otto al III-lea si a lui Silvestru al II-lea au contribuit la încorporarea definitiva a Poloniei în crestinismul occidental. Dupa moartea lui Boleslau cel Curajos, elementele pagâne rabufnesc într-o teribila revolta care ar fi putut distruge frageda organizare bisericeasca poloneza. Însa, cu ajutorul germanilor, dupa anul 1040, Cazimir I restabileste catolicismul si organizarea bisericeasca, de acum urmând faza a doua a crestinismului polonez: încrestinarea întregului popor si consolidarea diecezelor si a parohiilor, faza care se va încheia abia în secolul al XIV-lea(233).


4. Bulgaria
Începuturile convertirii ei apartine activitatii misionare a preotilor greci din a doua jumatate a secolului al IX-lea. În toamna anului 865 cneazul Boris se boteaza, luând numele nasului, împaratul bizantin Mihai al III-lea. Imediat, noul convertit, folosind forta si mijloacele represive, cere tuturor supusilor sa îmbratiseze noua religie si deoarece are multe nelamuriri referitoare la metodele de impunere a crestinismului si de reprimare a pagânismului, îi cere explicatii patriarhului constantinopolitan, Fotie (858-867; 877-886). Patriarhul îi raspunde printr-o lunga scrisoare (tratat) ce contine 114 capitole. Primele 22 au un continut teologic profund si subtil, care scapa întelegerii unui nou convertit. Urmatoarele capitole traseaza imaginea suveranului crestin, conform principiilor si traditiei bizantine, si chiar daca aici este exaltata importanta si demnitatea «sacra» a suveranului, Boris ramâne nesatisfacut, deoarece el astepta un raspuns la alte probleme concrete si urgente cu care era confruntat atât dânsul, cât si bulgarii din cnezatul sau. Nemultumit asadar de raspunsul patriarhului, în 866, Boris trimite o delegatie la Roma, prezentându-i papei Nicolae I (858-867) o lista cu 115 întrebari redactate în limba greaca. Dintre acestea, 61 priveau credinta, cultul si organizarea bisericeasca. Celelalte se refera la probleme juridice, matrimoniale, la viata crestinilor si la reprimarea pagânismului. Papa trimite în teritoriile bulgarilor pe episcopii Formosus din Porto (mai târziu, papa) si Paul, iar împaratul Ludovic Germanicul îl trimite pe episcopul Hermann din Passau, însotit de mai multi clerici. Acestia trebuie sa se întoarca; legatii papali, însa, vor avea un succes deosebit în încrestinarea aproape totala a bulgarilor, încercând si sa restabileasca jurisdictia Romei asupra Illyricului.
La întrebarile cneazului si ale consilierilor sai, papa raspunde prin celebrele "Responsa ad consulta Bulgarorum"(234), în care papa intentioneaza sa stabileasca aici liturgia si dreptul ecleziastic roman. Întrucât cu putin timp înainte, printre bulgari îsi facusera aparitia si diferiti predicatori greci, armeni si din alte locuri, adevarati, dar si falsi, care raspândisera învataturi adevarate, dar si eronate, papa le promite noilor convertiti un episcop care sa-i consolideze în adevarata credinta. Din analiza scrisorii papale, nu se poate afirma ca Nicolae I, prezentând uzantele liturgice si metodele pastorale romane, ar fi avut o atitudine ostila sau dispretuitoare fata de cele bizantine. Referitor la întrebarea bulgarilor, daca un preot poata sa-si exercite ministerul sau, chiar daca este casatorit (asa cum se obisnuia în lumea bizantina), papa se arata foarte prudent, afirmând ca, în aceste cazuri, nu laicii sunt cei ce decid, ci episcopul. Conform unei alte practici orientale, unele persoane, de exemplu, vaduvele, erau constrânse sa accepte viata manastireasca pentru motive familiale sau politice, practica pe care clericii orientali voiau sa o impuna si printre bulgari. Papa le raspunde ca nimeni nu are dreptul sa forteze o alta persoana sa îmbratiseze viata monastica. Referitor, apoi, la ordinea ierarhica si jurisdictionala în Biserica, papa reafirma pozitia si drepturile primatiale ale Romei, fara însa a leza pozitia scaunului patriarhal constantinopolitan si fara a lua în derâdere uzantele orientale. Daca papa se arata intransigent fata de uzantele pagâne prezente printre bulgari, el este cât se poate de prudent atunci când este vorba de uzantele bizantine, încercând sa evite pe cât posibil o înasprire a tensiunii ce exista deja între Roma si patriarhul Fotie(235).
În continuare, Boris îi va cere papei sa-l numeasca pe Formosus ca arhiepiscop-patriarh al bulgarilor, cerere pe care Nicolae I nu i-o poate îndeplini din motive canonice. La aceasta se adauga intrigile bizantine de a-i îndeparta pe bulgari de Roma. Din aceste motive, în anul 870 Boris se îndreapta din nou spre Constantinopol, ceea ce înseamna includerea definitiva a bulgarilor în jurisdictia acestuia si începuturile formarii Bisericii nationale slave, la care au contribuit si discipolii lui Metodiu, expulzati din Moravia în anul 885. Constantinopolul impune aici ritul greco-bizantin, rit care este îmbratisat si de sârbi si rusi. Ulterior, papa Ioan al VIII-lea va încerca sa-i recâstige pe bulgari, dar în contextul schismei lui Fotie si a revenirii sale pe scaunul constantinopolitan, Boris profita de slabiciunea bizantinilor si pune bazele unei Biserici nationale (patriarhat autocefal) cu centrul la Ohrid. În anul 1018, sub împaratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025), Bulgaria îsi pierde independenta, devenind o provincie greceasca.


5. Ungaria(236)
Din regiunile dintre Volga si Don, între anii 895-896, triburile maghiare conduse de Arpad († 907) trec Carpatii, ocupând zonele din lungul Dunarii si al Tisei si distrugând bisericile si fragila structura ecleziastica care exista aici înca din timpul romanilor. Sub presiunea pecenegilor, se îndreapta spre Occident, stabilindu-se în lungul Dunarii centrale. De aici, timp de o jumatate de secol ataca în repetate rânduri regiunile învecinate: Bavaria, Suabia si nordul Italiei. Atacurile acestor hoarde teribile sunt curmate doar de armatele coalizate ale lui Otto I, care-i învinge în celebra batalie de la Lechfeld, în apropiere de Augsburg (955). Acum, maghiarilor li se închide drumul avansarii spre inima Occidentului. Iar nu dupa mult timp (969), Sviatoslav de Kiev îi învinge pe cazari, blocându-le astfel si calea de comunicare comerciala cu fostele lor locuri de origine. În aceasta situatie, maghiarii se gasesc în fata unei alternative: sau sa ramâna nomazi razboinici, si astfel sa fie distrusi de puterile vecine: germanii, rusii si bizantinii, sau sa renunte la modul lor de viata si sa se adapteze la noua situatie, adica sa devina sedentari si sa accepte crestinismul. Sub conducerea lui Geysa si a fiului acestuia, Stefan I (997-1038), maghiarii aleg cea de-a doua posibilitate.
Dupa moartea lui Arpad, Geysa îi învinge rând pe rând pe toti conducatorii clanului lui Arpad, punând astfel bazele unui regat unit (în care intra si nordul Ungariei si Transilvania), opera care va fi definitivata de marele Stefan. Activitatea de încrestinare a acestor noi veniti este desfasurata atât de bizantini si bulgari, cât si de Occidentul latin. În jurul anului 950, mai multi principi maghiari din Transilvania, printre care si Gyula, primesc Botezul din mâinile bizantinilor. Pentru a nu intra sub stapânirea maghiarilor vecini, si conducatorii (voievozii) transilvaneni îsi îndreapta atentia spre Constantinopol, însa marturiile istorice ne ofera foarte putine date precise în acest sens. În strategia lor geo-politica de pastrare a unei anumite autonomii, voievozii transilvaneni înteleg bine ca apropierea de îndepartatii bazilei si «protectoratul» acestora sunt mai favorabile si eficace pentru a contracara expansiunea si stapânirea maghiarilor peste teritoriile lor, însa asa cum se va vedea, datorita superioritatii politico-militare a maghiarilor, Transilvania va deveni o provincie a Ungariei. În aceasta perioada de rascruce pentru destinul politico-religios al poporului român, din marturiile istorice cunoscute, nu se poate afirma ca autohtonii transilvaneni (ca si ceilalti locuitori ai fostei Dacii) aveau constiinta unei apartenente religioase si juridice de Constantinopol.
Este posibil ca viata crestina din Transilvania sa fi existat în forme organizate (episcopii) înainte de venirea ungurilor, însa, ca si pentru contextul politic, si pentru cel religios, istoria ne spune foarte putine lucruri despre crestinismul transilvanean autohton din secolele anterioare venirii ungurilor(237).
În timpul lui Geysa, episcopul Pilgrim din Passau trimite mai multi misionari, preoti si calugari, care sa-i evanghelizeze pe unguri. Compunând unele bule papale («falsificarile de la Lorch»), episcopul încearca sa demonstreze ca Passau este succesoarea legitima a diecezei de Lorch, deci nu mai trebuie sa depinda de scaunul mitropolitan de Salzburg. În felul acesta, Passau ar fi trebuit sa fie recunoscuta de Sfântul Scaun ca mitropolie cu jurisdictie asupra Marcii orientale, asupra Ungariei si Moraviei. Însa planurile sale esueaza datorita afirmarii puterii maghiarilor. Deja Geysa, casatorit cu principesa crestina poloneza, Adelaida, primeste Botezul împreuna cu fiul sau Wajk, care îsi ia numele de Stefan.
Puterea maghiara îsi avea centrul în câmpia Panoniei si ca atare se îndreapta spre crestinismul occidental latin. Casatoria lui Stefan cu Ghizela, fiica ducelui Bavariei, viitorul împarat Henric al II-lea, a însemnat o ocazie în plus de apropiere de Occident. Misiunea principala a noului rege al maghiarilor este aceea de a continua încrestinarea poporului si de a stabili o ierarhie si o organizare ecleziastica proprie. Ca si pentru Polonia, clarviziunea si întelegerea împaratului Otto al III-lea si a papei Silvestru al II-lea i-au fost de un real folos. În anul 1000 sau 1001, Stefan este încoronat la Esztergom ca rege al Ungariei, titlu ce-i este recunoscut si confirmat atât de papa, cât si de împarat. Esztergom este recunoscut ca scaun mitropolitan, independent de puterea germana. În 1006, regele include în jurisdictia acestuia arhiepiscopia de Kalocsa, care trebuia sa se ocupe de evanghelizarea partii orientale a Ungariei. Dupa câtiva ani, sunt create în Panonia si Transilvania alte dieceze sufragane care completeaza organizarea ecleziastica a tânarului stat maghiar. În felul acesta, Ungaria, ca si Polonia, devine un avanpost al culturii si crestinismului occidental spre Orientul asiatico-pagân si greco-slavo schismatic. Ca si Miezsko al Poloniei, probabil ca si Stefan a donat (omagial, simbolic si semnificativ) tara sa sfântului Petru.
Folosindu-se de toate puterile si drepturile sale, Stefan (canonizat împreuna cu fiul sau de Grigore al VII-lea) a stabilit prin legi si alte mijloace construirea de biserici, disciplina si jurisdictia ecleziastica, ca si viata crestina a poporului. Însa nu toti erau crestini, opozitia pagâna rabufnind cu toata violenta dupa moartea sa. Deoarece în 1031 murise singurul fiu si succesor la tron al lui Stefan, Emerich, Stefan îl desemnase pe fiul dogelui Venetiei, Pietro Orseolo. În schimbul juramântului de vasalitate fata de Germania, acesta este ajutat de Henric al III-lea al Germaniei sa ocupe tronul. Însa ungurii nu accepta: în 1046 îl alunga, ucigându-l apoi cu toata cruzimea. Urmeaza apoi o devastare teribila a bisericilor si a structurii religioase organizate de Geysa si Stefan. Rebeliunea anticrestina este curmata însa de Andrei I (1046-1061) si de succesorul acestuia, Bela I (1061-1063). Sub Ladislau cel Sfânt (1077-1095) si Coloman (1095-1116), crestinismul maghiar este în floare, intrând apoi în miscarea de reforma a Bisericii, miscare initiata de Grigore al VII-lea.

XXX. BISERICA ROMANA SI LONGOBARZII ÎN PRIMA JUMATATE A SEC. al VIII-lea




Pâna în secolul al VIII-lea modul de a actiona al papilor era inspirat de principii aproape în exclusivitate religioase. Aceasta din motivul ca nu le lipsea siguranta materiala pe care le-o dadea bizantinii, chiar daca uneori aceasta însemna o adevarata sclavie sau oprimare. Însa, când într-un moment dificil al istoriei aceasta protectie începe sa lipseasca, italienii si mai ales romanii încep sa caute o alta protectie care sa-i guverneze si sa-i apere. Iar papii, puteau oare sa nu ia în consideratie o atare orientare si necesitate a unor populatii pentru soarta carora ei sunt direct responsabili? În acest context, putem afirma ca autoritatea politico-administrativa a pontifilor romani este determinata mai mult de circumstantele politice, decât de dorinta expresa a acestora. În concretetea faptelor, papii sunt pentru italieni unica putere în stare sa-i apere si sa-i guverneze. În acest mod începe o politica implicata în progresul Bisericii si în bunastarea materiala a papalitatii si a Romei, politica care nu este lipsita de pericole si riscuri.


Situatia dificila a papilor
Juridic, ducatul de Roma se afla înca sub stapânirea bizantinilor. În practica însa, papii ramân uniti cu bazileul din motive de loialitate si prudenta politica, dat fiind faptul ca adevaratul pericol nu-l reprezenta Bizantul, ci ambitiile longobarzilor care se aflau la portile Cetatii Eterne. În orientarea lor politica, longobarzii intentioneaza sa cucereasca Italia centrala, pentru a putea uni partea nordica cu cea sudica, pe care o posedau deja.
Din motive de fond, Biserica se opune cu tenacitate acestor proiecte. A se supune longobarzilor însemna a pierde libertatea de care se bucura sub bizantini. În afara de acest motiv, exista un altul mult mai important: Orientul recunostea fara mare placere suprematia episcopului Romei; si daca acesta s-ar fi separat de Constantinopol, ce fel de ascultare fata de pontiful roman ar mai fi avut Bizantul, daca însusi papa s-ar fi separat de dânsul? Pentru papi, asadar, a ramâne uniti cu Orientul reprezenta mai mult o cauza religioasa decât una politica. Pe de alta parte, exista sentimentul nationalist italian, iar Italia îi considera barbari pe longobarzi, chiar si dupa convertirea acestora. O politica filo-longobarda s-ar fi lovit cu siguranta de opozitia italienilor.
Dupa pacea dintre Grigore al II-lea si Liutprand din 728, papa cumpara castelul din Sutri, prin care fapt se rupe definitiv alianta dintre longobarzi si bizantini. Însa în viitorul apropiat relatiile dintre papa si longobarzi degenereaza într-o lupta deschisa, din cauza ca papa se aliase cu ducii longobarzi din sud, nesuferiti de regele Liutprand.
În fata pericolului iminent, papa Grigore al III-lea cere ajutorul lui Carol Martel. În scrisoarea trimisa acestuia, papa îl roaga sa nu refuze ajutorarea lui «Petru de pe pamânt», pentru ca într-o zi «Petru din ceruri» sa nu-i închida intrarea în regatul ceresc. Carol nu vrea sa declanseze ostilitatile cu longobarzii; mai mult, el nu poate sa uite ajutorul decisiv al lui Liutprand în lupta împotriva musulmanilor la Poitiers (732).
Papa Zaharia (742-752) reuseste sa ajunga la o întelegere cu longobarzii, fapt care nu a fost dezaprobat nici de bizantini si nici de romani sau italieni. În anul urmator, Liutprand ataca Ravenna, voind astfel sa-si realizeze visul vietii sale si anume, unificarea Italiei sub o singura putere, cea a longobarzilor. Papa Zaharia reuseste la timp sa-l faca sa renunte la acest plan, fapt ce nu poate fi atribuit decât înaltei consideratii pe care regele longobard, înaintat în vârsta, o avea fata de urmasul lui Petru, ca si dorintei sale de a nu-si vedea închise portile cerului, dat fiind ca se apropia de moarte.
Papei Zaharia îi urmeaza Stefan I, care moare la doua zile dupa alegere, fiind ales apoi Stefan al II-lea. În timpul sau se realizeaza acea alianta celebra dintre Biserica romana si regatul francilor, alianta ce va marca definitiv destinele crestinatatii occidentale.

XXXI. ÎNCRESTINAREA SAXONILOR
SI A GERMANILOR NORDICI




1. Saxonii
Primii saxoni locuiau în provincia Holstein, iar de aici, trecând marea, vor invada Britannia. Ulterior, îsi extind stapânirea de la Elba pâna la Rin, iar dupa caderea Turingiei (531), ajung în Asia, la sud de Hannover. Spre anul 700, trec peste Lippe, invadând astfel teritoriile ocupate de franci. Primii carolingieni reusesc sa stavileasca avansarea saxonilor, impunându-le celor din Westfalia platirea unui tribut. În aceasta zona de frontiera, în secolele VII si VIII, diferiti predicatori anglo-saxoni au încercat sa-i converteasca, dar cu rezultate foarte slabe. Misionari precum fratii Evald («cel alb» si «cel negru»), Suitbert, însotitorul lui Willibrord († 739), Liafwin, Willehad, Sturm, Liudger, Bonifaciu, toti acestia au încercat sa raspândeasca noua religie în mijlocul acestei populatii, reusind sa puna bazele unor centre de iradiere misionara printre saxonii vecini. Dintre aceste centre, mentionam Utrecht, Werden, Amöneburg, Büraburg-Fritzlar, Fulda si Hersfeld. Însa din întreaga familie a germanilor, saxonii au ramas cei mai înradacinati în vechile lor credinte religioase si cei mai înversunati dusmani ai francilor condusi de Carol Martel si Pepin cel Scurt. Voind cu orice pret sa-i includa pe saxoni în marele sau regat (imperiu) crestin, lui Carol cel Mare nu-i ramâne alta posibilitate decât sa-i constrânga cu spada sa intre în marea familie occidentala crestina. Dupa unificarea celor doua mari ramuri (regate) ale francilor (772), si dupa expeditia victorioasa din Italia (775), în anul urmator saxonii promit lui Carol ca vor îmbratisa crestinismul si vor accepta stapânirea coroanei sale, promisiune ratificata solemn în dieta de la Paderborn (777). În zonele din jurul oraselor Dortmund si Paderborn, francii organizeaza primele Marci orientale cu un rol strategic si religios, adica de convertire a saxonilor si de încorporare în acest al doilea imperiu occidental. În afara marcilor, francii se bazeaza pe colaborarea nobililor saxoni favorabili lor. Acestei perioade îi apartine convertirea unui numar impresionant de saxoni. Însa în 782 izbucneste o puternica revolta împotriva francilor, condusa de westfalianul Widukind, care nu se prezentase la dieta din Paderborn, refugiindu-se în teritoriile normanzilor. Profitând de înfrângerea francilor la Roncesvalles (în 778, Carol este înfrânt de basci în aceasta strâmtoare din marca spaniola; aici moare celebrul Roland, intrat apoi în legenda si în literatura epica franceza), Widukind se întoarce printre ai sai si-i îndeamna la revolta împotriva stapânirii francilor. Acum începe a doua faza a rezistentei saxonilor împotriva lui Carol. Pentru apararea vechilor credinte pagâne si recucerirea independentei pierdute, soldatii lui Widukind distrug bisericile, pe misionari îi alunga sau îi omoara, iar saxonii încrestinati sunt amenintati cu diferite pedepse sau cu moartea, daca nu revin la pagânism. Aceasta teribila revolta saxona îl convinge înca o data pe Carol ca nu exista alt mijloc de a-i supune pe saxoni decât spada. În a doua dieta franca din teritoriile Saxoniei (Lippspringe, 782), la care participa si reprezentanti ai danezilor si slavilor, Carol decide încorporarea întregii Saxonii în sistemul administrativ franc al conteelor (comitate). Tot acum, regele emaneaza celebra si mult discutata si controversata "Capitulatio de partibus Saxoniae"(238). Sub amenintarea pedepsei cu moartea, Carol cere tuturor saxonilor ascultarea si supunerea fata de Dumnezeu si fata de dânsul. În contextul timpului, Carol nu gaseste o alta cale de rezolvare a problemei saxonilor, desi, pe de alta parte, contextul istoric contravine principiilor crestine de evanghelizare si acceptare a credintei. Impunerea fortata a stapânirii francilor si a credintei acestora declanseaza o alta revolta a saxonilor care, profitând de întoarcerea lui Carol în teritoriile sale, îi înving pe franci la Süntel. Aflând de aceasta teribila înfrângere a armatei sale, Carol se întoarce, însa saxonilor le este frica sa-l înfrunte direct. Widukind fuge din nou la normanzi, iar nobilii saxoni favorabili francilor îi încredinteaza lui Carol numerosi rebeli, care sunt tratati acum conform normelor din "Capitulatio". În toamna acestui an (782), mai multe mii de saxoni sunt masacrati («baia de sânge de la Werden»). Acest masacru, care trebuie interpretat nu atât ca un martiriu pentru pastrarea credintelor pagâne, cât mai mult ca o administrare a dreptatii conform legilor si mentalitatii timpului, a avut un efect contrar celui asteptat de Carol. În Friesland, saxonii se revolta din nou, ceea ce provoaca o noua interventie armata a lui Carol. Dându-si seama de inutilitatea rezistentei armate, Widukind cedeaza: împreuna cu multi colaboratori apropiati, la Attigny (în Champagne) primeste Botezul, nas fiindu-i tocmai Carol (785). Acum se termina a doua faza a luptelor aprige dintre franci si saxoni. Din cauza impunerii unor decime ecleziastice exagerate, saxonii septentrionali se revolta din nou, însa rezistenta lor este mult mai slaba si mai putin periculoasa, iar dupa ce mii de familii saxone au fost transferate în teritoriile francilor, si invers, colonisti franci se stabilesc în Saxonia, calmul si linistea apar pentru prima data în aceste zone în care din 772 (an în care Carol distruge coloana sacra a saxonilor din Irmin) nu se auzisera decât strigate de lupta si zanganitul armelor.
Începând cu secolul al IX-lea, în teritoriile saxonilor se formeaza dieceze autonome, care mai înainte fusesera încredintate altor dieceze si abatii france: Münster, Osnabrück, Bremen, Paderborn si Minden (în jurul anilor 803-907), iar în timpul lui Ludovic cel Pios (814-840) se formeaza diecezele de Halberstadt si Hildesheim. Alaturi de centrele diecezane, apar si manastiri de barbati si femei, renumita fiind abatia benedictina din Korvey, pe Weser (822), o filiala a abatiei din Corbie.
Cucerirea si încrestinarea Saxoniei nu au însemnat o încorporare a ei în imperiul carolingian, ci începuturile formarii unui regat german unitar. Dupa un secol, Saxonia preia conducerea tuturor germanilor, punând bazele viitorului imperiu crestin de neam german. Semnificativ si simbolic, sfânta Matilda, stranepoata a lui Widukind, este sotia lui Henric I si sta la radacina arborelui genealogic al casei imperiale saxone.


2. Danemarca
Deja apostolul frisonilor, Willibrord, încercase spre anul 700 încrestinarea danezilor, predicând în insula Helgoland. Însa initiatorul crestinismului în sudul Danemarcei (Schleswig) este arhiepiscopul de Reims, Ebbon, un saxon, numit de papa Pascal I în 822 ca legat pontifical pentru regiunile nordice. În anul urmator, Ludovic cel Pios îi ofera Münsterdorf ca punct de plecare pentru misiunea sa evanghelizatoare în Schleswig-Holstein. Adevarata încrestinarea a danezilor începe o data cu terminarea în 825 a luptelor pentru succesiunea la tron dintre Horik si Harald. Cerând ajutorul francilor, acesta din urma primeste Botezul împreuna cu însotitorii sai (Mainz, 826), iar Ludovic îi ofera ca feuda teritoriul de la gurile Weserului. La propunerea abatelui de Corbie, Vala, calugarul din Korvey, Anscar, este desemnat sa-l însoteasca pe Harald la reîntoarcerea în tara, si sa se ocupe apoi de misiunile din teritoriile acestuia.
În 827, Harald este alungat din Danemarca împreuna cu Anscar. Însotit de unii neofiti danezi, acesta din urma se reîntoarce, continuându-si activitatea misionara. Dupa doi ani soseste la curtea francilor o delegatie a regelui suedez Björn, iar Vala insista sa se organizeze un grup misionar si pentru acest popor. Pentru evanghelizarea danezilor, suedezilor si a adobritilor (slavii nordici), Ludovic înfiinteaza în 831 arhiepiscopia de Hamburg. Anscar este consacrat episcop de catre fratele împaratului, Drogus, si de mitropolitii de Mainz, Trier si Reims, dupa care papa Grigore al IV-lea îl numeste legat papal si arhiepiscop de Hamburg. În 845, corsarii normanzi distrug orasul, iar Anscar se muta la Bremen, unind acest episcopat cu cel de Hamburg. În anul 864, papa Nicolae I convalideaza arhidieceza de Hamburg-Bremen, despartind-o de centrul mitropolitan Köln. Pâna la moarte (865), Anscar si-a desfasurat activitatea misionara în Danemarca si Suedia. Opera sa este continuata de discipolul si biograful sau, arhiepiscopul Rimbertus (865-888).
Dupa victoria lui Henric I asupra danezilor (934), arhiepiscopul de Hamburg-Bremen, Adelgang (937-988), poate sa lucreze cu succes în mijlocul acestui popor. Cu ajutorul lui Otto I, el pune bazele episcopiilor din orasele portuare ale Jutland-ului, Haithabu (Schleswig), Ripen si Arhaice (948), toate dependente de Hamburg-Bremen. Mentionam ca si în afara acestor localitati se formeaza puternice comunitati crestine. Spre anul 960, regele Harald Blaatant (Dinte Albastru) se boteaza împreuna cu fiul sau, Svend I (988-1014). Cu ajutorul lui Otto, ei contribuie mult la raspândirea crestinismului nu numai în propriile teritorii, ci si în regiunile meridionale ale peninsulei scandinave si în Holstein. Un interes aparte îl are Harald pentru încrestinarea teritoriilor vecine a venetilor. În acest scop, favorizeaza consolidarea celor doua centre de iradiere misionara: Hamburg-Bremen si Magdeburg. În 983, venetii pagâni, ajutati de Svend, se coalizeaza împotriva lui Harald, care trebuie sa fuga din calea fiului rebel. Ocupând tronul, Svend va favoriza crestinismul, ajutat fiind si de englezi. În timpul domniei fiului sau, Knut cel Mare (1018-1035), crestinismul se raspândeste în toata Danemarca, iar episcopii pentru noile dieceze daneze sunt consacrati în Anglia, ceea ce trezeste opozitia arhiepiscopiei de Hamburg-Bremen. Episcopul acesteia, Adalbert (1043-1072), va încerca, cu rezultate partiale, sa transforme acest episcopat într-un centru patriarhal al Nordului. În 1104, orasul Lund devine centru mitropolitan pentru Danemarca, Suedia, Islanda si Groenlanda, separându-se astfel de Hamburg-Bremen.


3. Suedia
Începuturile crestinismului în Suedia apartin tot activitatii misionare a lui Anscar (829-831) si lui Ebbon din Reims. Prima biserica este construita la Birka, iar dupa revolta populara pagâna din 845, Anscar se întoarce aici, având si permisiunea regelui Olaf, care primeste Botezul spre anul 1008. Dupa câtiva ani este înfiintata prima dieceza, la Skara. Desi regii urmatori vor favoriza crestinismul, opozitia pagâna este stavilita abia spre sfârsitul secolului al XI-lea. În jurul anului 1060, suedezii aveau noua dieceze, ceea ce recerea înfiintarea unei arhidieceze si a unei organizari bisericesti proprii. În secolul urmator, datorita activitatii misionare a calugarilor cistercieni, este înfiintata arhiepiscopia de Uppsala (1164).


4. Norvegia
Începuturile crestinismului apartin perioadei lui Hakon cel Bun (938-961), educat crestineste la curtea anglo-saxona a Angliei. Dupa moartea tatalui, el se întoarce în tara însotit de preoti englezi, pentru a-l alunga pe fratele vitreg Erik, si el pretendent la tron. Din cauza opozitiei taranimii, nici el si nici succesorul sau, Harald Manta Albastra (960-975), botezat la York, nu vor reusi sa impuna crestinismul ca religie a poporului. Olaf Trygvason (995-1000), botezat si el în Anglia, înfrânge opozitia pagâna prin forta armelor. Olaf Haraldson (1015-1028), botezat în Normandia, foloseste aceleasi metode. Activitatea misionara pacifica a clericilor anglo-saxoni si danezi are ca rezultat doar încrestinarea sudului Norvegiei, cea mai mare parte a tarii ramânând în afara sferei lor de influenta. Olaf moare pe câmpul de lupta, încercând sa înfrânga rezistenta rebelilor pagâni. Minunile care s-au verificat la mormântul sau au contribuit la progresul crestinismului si la înradacinarea unei culturi crestine, amestecata totusi cu magia si cu vechile conceptii religioase pagâne. În secolul al XI-lea, Norvegia are trei dieceze, apoi cinci, dependente de Hamburg-Bremen, iar apoi de Lund. În 1152, se pun bazele unei Biserici nationale, având ca centru arhiepiscopal Nidaros-Trondheim.


5. Normanzii, Islanda si Groenlanda
Normanzii. Din cauza lipsei de spatiu vital, spre sfârsitul secolului al VIII-lea oamenii nordului (vichingii danezi si norvegieni) se îmbarca pe barcile lor usoare si rapide, cautându-si norocul în insulele atlantice, în Islanda, dar si la gurile fluviilor, de la Elba pâna la Garonne. Îndrazneti si cruzi, acesti navigatori devin spaima nordului vest si est european, patrunzând pâna în Rusia nordica. Sub conducerea lui Rurik, ramura «ruseasca» a vichingilor (varegii) se stabileste în a doua jumatate a secolului al IX-lea la Novgorod si pe cursul mijlociu al Niprului, punând bazele regatului de Kiev(239).
În 912, normandul Rollon primeste de la Carol cel Simplu mâna fiicei sale, Ghizela. Tot acum, el se boteaza, primind numele de Robert. Prin casatoria lui cu o principesa franca, el si poporul sau primesc nu numai crestinismul, dar si provincia Normandia, unde are loc romanizarea si includerea în comunitatea crestina occidentala a acestor oameni ai marii, care de acum înainte devin stabili, integrându-se în regatul carolingian. Normanzii francezi îsi pastreaza însa obisnuintele razboinice, ca si caracterul lor de navigatori îndrazneti. La începutul secolului al XI-lea, cuceresc contea (comitatul) de Aversa (în apropiere de Napoli) si regiunile meridionale ale Italiei (Puglia). Învingându-i pe sarazini si pe greci, aici ei pun bazele unui adevarat regat normand. Împaratul Henric al III-lea îi recunoaste ca vasali ai imperiului. În curând, ei vin în conflict cu soldatii papei Leon al IX-lea. În anul 1053, în apropiere de Civitate (în Puglia), trupele papale sunt înfrânte si însusi papa cade în mâinile lor. Timp de noua luni este tinut prizonier la Benevento. Repus fiind în libertate, papa moare în drum spre Roma (19 aprilie 1054).
Islanda si Groenlanda. Harald cel Frumos († 933) îsi extinde stapânirea asupra întregii Norvegii, ceea ce-i determina pe multi localnici sa abandoneze tara si sa se transfere în Islanda, sau în insulele Faroe, Sudreyjar, Orkney si Shetland, ajungând pâna în Groenlanda. Din porunca regelui Olaf Trygvason, între anii 997-999, predica în Islanda preotul saxon Dankbrand. În anul 1000, din porunca regelui, comunitatile rurale de aici se decid în favoarea crestinismului, pastrându-si însa anumite uzante pagâne, ce vor fi eliminate de Olaf cel Sfânt (1016). În viitor, aici se vor constitui doua dieceze: Skalholt (1054) si Holar (1106). Groenlanda este colonizata cu oameni ai marii sositi din Islanda în secolul al X-lea. Acelasi rege al Norvegiei, Olaf, se intereseaza de încrestinarea acestei insule. Si aici se formeaza o episcopie. Datorita opozitiei eschimosilor pagâni, în secolele XIV si XV, crestinismul fostilor colonisti dispare din aceasta insula.
Misiunea evanghelizatoare medievala occidentala a avut un deosebit succes atât datorita activitatii predicatorilor (episcopi, preoti, calugari), cât si datorita interventiilor (pasnice sau cu spada) regilor si claselor dominante. În contextul istoric al afirmarii europene a imperiului carolingian sau german (ottonian), regii noilor popoare în formare înteleg ca unica posibilitate de a ramâne pe scena istoriei, ca si cea, mai complicata si mai greu de explicat, a formarii unei comunitati europene crestine, ramânea acceptarea crestinismului ca liant religios si cultural, ce venea sa înlocuiasca vechile credinte si uzante pagâne. Considerând în ansamblul sau etos-ul tribal pagân, putem afirma ca acesta reprezenta atât un factor de diviziune si conflict între diferitele familii etnice ale continentului, cât si un obstacol în calea crestinismului care, în mod ireversibil, crea o noua lume bazata pe alte principii, pe alte legi morale si etice, incompatibile cu uzantele si credintele pagâne. Pentru o întelegere corecta a acestei perioade de rascruce a viitoarei Europe, istoricul trebuie sa priveasca realitatea în contextul timpului ei, context în care fidelitatea fata de rege si fata de Dumnezeu reprezenta un tot unic si indivizibil. Desigur, aceasta noua «simfonie», diferita de cea bizantina, îsi avea pericolele ei, ale caror consecinte se vor vedea mai târziu, în cadrul luptei pentru învestitura.
Începând cu perioada iluminismului, s-au adus diferite critici referitoare la metodele prin care au fost încrestinati saxonii sau alte popoare germanice, metode considerate ca incompatibile cu principiile crestine ale non-violentei si acceptarii credintei din convingere, fara nici o constrângere. Nu mic a fost numarul acelor persoane ale Bisericii care au criticat atât «baia de sânge» de la Werden a lui Carol cel Mare (Alcuin si Paulin din Aquileia, de exemplu), ca si metodele fortei si ale constrângerii, adoptate de numerosi regi si principi. Aceste metode nu au fost evanghelice, dar, istoric vorbind, alaturi de predicarea genuin evanghelica a mesajului crestin de catre misionari (multi declarati sfinti), nu exista o alta cale de formare si consolidare a unitatii politico-religioase a popoarelor france, germanice sau slave.

XXXII. EVANGHELIZAREA POPOARELOR GERMANICE DIN EUROPA CENTRALA


A. Situatia Occidentului
a. Aspecte politice. Poporul vizigotic cazuse în puterea musulmanilor. Francii, începând cu secolul al VII-lea, cu toate eforturile lui Carol Martel (714-741) si ale lui Pepin cel Scurt (741-768, rege din anul 751), se aflau într-o grava decadenta. În Italia, continuau luptele dintre longobarzi, bizantini si nationalistii autohtoni. Iar în mijlocul lor, papalitatea se confrunta cu mari dificultati si cu nenumarate pericole.
b. Aspecte religioase. Spania si nordul Africii sunt deja pierdute pentru crestinatate. În aceste regiuni, mai ramân doar mici grupuri de crestini, fara putere si fara nici o influenta.
Biserica merovingiana, în decadere si fara relatii cu Roma, se descompune încetul cu încetul. Majordomii, care au nevoie de fonduri pentru a restabili economia ruinata de luptele continue, încep sa-si însuseasca bunurile bisericesti, transformând astfel episcopatele în obiect al speculatiilor politico-economice.
În Italia, luptele interminabile conditioneaza nespus de grav relatiile dintre episcopi si papa, anulând colaborarea dintre dânsii.
Aceasta situatie întunecata începe sa se lumineze cu un fir de speranta ce soseste din Anglia. De altfel, de aici pornesc misionarii în intentia lor de a converti Europa centrala, în mare parte înca pagâna. Acesti misionari condusi de Wilibrord si Bonifaciu, reusesc sa restabileasca contactele dintre aceste popoare si Roma papala. Iar acest fapt ne face sa constatam cum vitalitatea Bisericii nu este rezultatul numai al activitatii papale, ci si al fortelor de la baza, uneori aproape neobservate.


B. Evanghelizarea Europei centrale
Deja avusese loc convertirea la catolicism a unor popoare germanice ariane, însa mai ramâneau destui pagâni în centrul si nordul Europei. Convertirea regelui francilor, Clovis, în 496, si cu el a întregului sau popor, a însemnat începutul convertirii popoarelor germanice si un adevarat triumf pentru Biserica.
Prin cuceririle lor, francii reusesc sa ocupe teritoriile alemanilor, bavarezilor, turingilor si frisonilor. Însa evanghelizarea acestora nu este rodul cuceritorilor, ci al misionarilor de origine vizigotica (Spania) si celtica (Irlanda). Misionarii, persoane cu o profunda cultura si cu o viata exemplara, au desfasurat o activitate evanghelizatoare demna de apreciat si nu este de mirare faptul ca noii convertiti i-au trecut degraba în rândul sfintilor, cultul acestora raspândindu-se apoi în tot Occidentul.
1. Alemanii sau suabii. În imperiul roman, ei patrunsesera din nord-est, iar în perioada secolelor III-IV se stabilisera în zonele europene ce corespund astazi Germaniei, Alsaciei, Elvetiei nordice si Austriei occidentale. Cultural, ramân în afara romanitatii, iar în privinta religiei, adora arbori, munti si masive pietroase imense. Zona septentrionala, cucerita de Clovis între anii 496-497, se va converti la crestinism, iar sub influenta francilor, încep sa construiasca biserici si capele.
Se pare ca în prima faza nu a existat o activitate misionara, nici din partea francilor, nici din cea a diecezelor fondate de mult timp în imperiu, precum ar fi Augsburg, Ckur si altele. Spre anul 600 este înfiintat centrul episcopal din Konstanz, care va deveni cel mai important, pâna în momentul în care Carol cel Mare îl va uni cu episcopatul din Mainz. Spre sfârsitul secolului al VI-lea, influenta crestina devine decisiva, dat fiind faptul ca nobilii si poporul accepta crestinismul ca religie oficiala. "Pactus alemannorum", care este cea mai veche lege cunoscuta a acestui popor, denota o puternica influenta crestina.
În activitatea evanghelizatoare, o importanta decisiva au avut-o misionarii straini, în special scotieni. De mentionat sunt: sfântul Fridolin, venit din Poitiers si care a populat zona cu nenumarate manastiri, si succesorul sau, sfântul Columban, un irlandez, care a activat în vecinatatea lacului Konstanz si a orasului Freiburg. Spre sfârsitul vietii, în 612, se îndreapta spre Italia de nord, unde fondeaza manastirea din Bobbio. Colegul lui, sfântul Gallus, îi continua opera; acesta moare în jurul anului 645. Pe locul chiliei sale se construieste manastirea "S. Gallo", un celebru centru de iradiere crestina în perioada culturii carolingiene.
Aceste popoare alemane sau suabe au fost în mod definitiv integrate în regatul franc de catre Carol cel Mare în 746. Prin aceasta, nu se poate afirma ca evanghelizarea lor ar fi devenit un fapt împlinit, întrucât uzantele lor ramâneau profund pagâne.
2. Bavarezii. Descendenti ai marcomanilor, spre sfârsitul secolului al VI-lea îsi încep emigrarea si trecând peste fostele granite ale imperiului, se stabilesc în Austria si Tirol. În jurul anului 640 sunt supusi de catre franci, prin aceasta având ocazia de a intra în contact cu religia crestina de forma romana. Principalii predicatori ai acestui popor au fost sfintii Severin si Valentin. Alaturi de ei gasim si alti sfinti predicatori si episcopi itineranti datorita carora, în jurul anului 696, se va forma centrul crestin din Worms, cu apostolul sau celebru, sfântul Rupert.
3. Turingii. Începuturile crestine în mijlocul acestui popor din jurul provinciei Asia îsi are mai multi misionari sfinti, care însa nu au reusit sa creeze o organizare ecleziala stabila. Planurile lor misionare sunt mai mult planurile unor asceti, decât planuri si orientari de perspectiva. Însa la începutul secolului al VIII-lea, papa Grigore al II-lea îl trimite pe episcopul Martinian si pe alti doi însotitori cu instructii precise de a organiza Biserica în aceste teritorii. Din motive necunoscute înca, planurile papei nu au putut fi duse acum la îndeplinire.
4. Frisonii. Stabiliti în actualele Tari de Jos si în nordul Germaniei occidentale, acest popor a cunoscut multe si serioase dificultati în acceptarea crestinismului. Din punct de vedere politic, ei se gaseau într-o situatie dificila: pentru a-si mentine independenta, trebuiau sa lupte împotriva francilor crestini, astfel ca lupta lor capata si un caracter anticrestin. În anul 719 moare principalul lor conducator, Radbodus, ceea ce înseamna începutul cuceririi lor de catre franci. De acum înainte, predicarea crestina obtine unele rezultate doar în zonele de contact maxim cu francii.


Evaluari asupra evanghelizarii acestor popoare
Activitatii misionare îi lipseste organizarea si planificarea de perspectiva. Misionarii erau mai mult asceti, pelerini si deseori individualisti. Tot ceea ce fac reprezinta o initiativa proprie; îsi pastreaza propriile obiceiuri si nu se acomodeaza mentalitatii popoarelor în care activeaza. Schimbarea decisiva intervine putin mai târziu, atunci când sosesc misionarii anglo-saxoni, care din ratiuni etnice vor întelege mai bine limba, mentalitatea si obiceiurile acestor popoare. O nota caracteristica a acestui al doilea val de misionari va fi puternica unire cu Roma si devotiunea fata de sfântul Petru.


C. Biserica în Anglia
Anglo-saxonii, de neam germanic, deja ocupasera insula în secolul al V-lea distrugând crestinismul prezent aici din timpul romanilor. Spre sfârsitul secolului al VI-lea, în 596, papa Grigore cel Mare îl trimite pe prepozitul manastirii sale din Roma, Augustin, împreuna cu 40 de monahi, pentru a organiza Biserica engleza. Dupa 5 ani, ca o consecinta a succesului obtinut, papa autorizeaza organizarea acestei Biserici, dându-i lui Augustin pallium-ul de arhiepiscop. Organizarea cuprindea probabil doua provincii cu doi mitropoliti (de Londra si York) si cu 12 episcopii sufragane. Se pare însa ca planul papei era înca prematur.
În acest timp, Biserica celtica irlandeza, putin unita cu Roma, îsi face simtita influenta asupra Angliei, creând diferite dificultati lui Augustin († 604). Concurenta între aceste doua Biserici va dura pâna în secolul al VIII-lea. Într-un asemenea context, sfântul Wilfird, de nobila origine anglo-saxona, devine protagonistul relatiilor dintre Biserica anglo-saxona si Roma. Educat în manastirea din Lindisfarne, irlandezo-scotiana, întreprinde prima calatorie spre Roma în anul 653, unde cunoaste aceasta Biserica, liturgia si viata ei monahala, pe care le considera superioare celor anglo-saxone. Întors în tara însa, monahii îl considera prea dur si se distanteaza de dânsul.
În anul 664 are loc un sinod al tuturor Bisericilor irlandezo-scotiene(240). Gratie lui Wilfrid, liturgia si ciclul pascal roman sunt adoptate de aceasta Biserica. În acelasi timp însa, o molima îngrozitoare nimiceste pe toti episcopii englezi. Ca urmare, regii de Northumberland si Kent îi cer papei Vitalian numirea unui nou arhiepiscop de Canterbury. Dupa cinci ani papa îl numeste pe Teodor, nascut în Tarsul Ciliciei. Acesta fondeaza din nou Biserica anglo-saxona si o organizeaza ierarhic dupa sistemul roman. Cu dânsul asistam la convertirea acestei Biserici într-o Biserica fiica a celei romane, cu posibilitatea de a stabili aici structura existenta în orasul papei. Scaunele de York si Canterbury vor ramâne unite cu Roma fie prin numirea papala a arhiepiscopilor, fie prin liturgia si disciplina ecleziastica romana. Începând cu secolul al VIII-lea si Biserica irlandeza, sub influenta celei anglo-saxone, începe sa se apropie de Roma, acceptând disciplina si liturgia acesteia.
D. SFÂNTUL BONIFACIU (680-754)
Nascut probabil între 672 si 675 în regatul anglo-saxon de Wessex (Anglia sud-occidentala) dintr-o familie simpla, Winfrid, viitorul Bonifaciu, primeste o educatie aleasa în abatiile benedictine din Exeter si Nursling. Este un tânar talentat care, ajungând maestru, scrie o gramatica, un tratat de metrica si diferite poezii. Datorita reputatiei sale, este invitat ca si consilier la diferite sinoade ale Bisericii anglo-saxone.
Cu dorinta arzatoare de a predica Evanghelia printre saxonii raspânditi pe continent, în anul 716 îsi începe prima calatorie misionara, însa fara rezultate deosebite. Întors în abatia de la Nursling, îsi da seama ca succesul misionar nu se poate dobândi fara ajutorul principilor seculari. Doi ani mai târziu se reîntoarce pe continent si ajunge pâna la Roma. La data de 15 mai 719 este primit de papa Grigore al II-lea, care îi da instructiuni precise referitoare la misiunea sa în zona orientala a Rinului. Celebrând-se în acea zi memoria sfântului Bonifaciu, papa îi schimba numele în Bonifaciu, nume prin care este cunoscut ca si apostolul Germaniei.
Plecând din Roma, se îndreapta spre Bavaria si Turingia, unde timp de doi sau trei ani munceste alaturi de arhiepiscopul Wilibrord, perfectionându-si vocatia misionara, dar fara sa se lase prins în mreaja laudelor arhiepiscopului care-l voia ca succesor.
Dupa aceasta perioada se îndreapta spre centrul Germaniei, numita Asia. Asa cum ne spune biograful sau, aici boteaza mii de pagâni si îi readuce pe calea cea dreapta pe acei crestini care recazusera în practici pagâne.
În anul 722, datorita succeselor sale, este chemat la Roma de Grigore al II-lea, care îl consacra episcop misionar pentru Germania, la est de Rin, fara însa a-i fixa o resedinta episcopala. Înainte de plecare, noul episcop jura ascultare papei, asa cum faceau si episcopii sufragani ai Romei. În formula de juramânt este schimbat doar un lucru: cuvintele cu care sufraganii romani promiteau fidelitate fata de împaratul bizantin sunt înlocuite cu promisiunea de a mentine comuniunea cu papa, si de a nu o mentine cu acei episcopi care nu urmau normele romane; la fel, el promite ca va încerca sa-i corijeze pe acestia, iar în caz de refuz îi va denunta papei. De altfel, multi episcopi intrati în regatul francilor se interesau mai mult de problemele lor materiale decât de suflete.
Bonifaciu este convins ca unirea cu Roma reprezinta o conditie indispensabila pentru progresul Bisericii, iar aceasta convingere si-a pastrat-o cu scrupulozitate pe tot parcursul vietii. Pe drumul întoarcerii se întâlneste cu majordomul Carol Martel, de la care obtine confirmarea activitatii sale misionare. În aceasta faza de coeziune (proces de formare a unor structuri socio-religioase în care se îmbina elementele crestine cu cele ale culturilor si civilizatiilor franco-germanice), supunerea fata de papa si fata de principele temporar nu crea înca dificultati. Astfel, având scrisori de protectie papala si regala, în primavara anului 723, Bonifaciu începe o noua si principala etapa misionara în Asia (Turingia franca).
Printr-o bogata corespondenta, ramâne unit cu Anglia, de unde primeste carti si obiecte sacre ca si diferiti clerici. Faima lui Bonifaciu creste, iar acesta înfiinteaza numeroase manastiri care vor fi centre de cultura si de iradiere crestina si misionara.
Dupa 16 ani de activitate în Turingia si Asia, acestea erau convertite aproape în întregime. În tot acest timp, relatiile cu Roma se mentinusera mereu vii, pentru care motiv Grigore al III-lea îi trimite în 732 pallium-ul de arhiepiscop cu puterea de a consacra alti episcopi pentru celelalte teritorii ale Germaniei (Neustria si Austrasia). Aici însa, nu erau înca mature timpurile de a fonda noi dieceze, din care cauza Bonifaciu se limiteaza doar la înfiintarea de manastiri.
Numai dupa anii 737-738, când întreprinde o a treia calatorie la Roma, arhiepiscopul poate începe o adevarata munca de organizare si de reforma a întregii Biserici germane. Papa îi da acum titlul de legat al Scaunului Apostolic, si în aceasta calitate, invitat de ducele bavarez Odilo, împarte Biserica de aici în mai multe dieceze: Passau, Regensburg, Salzburg si Freising. Ducele Odilo se opune însa crearii unui scaun mitropolitan, deoarece intentiona sa-si mentina controlul asupra noilor dieceze.
În 741 (?), reîntors în Asia si Turingia, fondeaza noile episcopate de Büraburg, Erfurt si Würzburg, iar în Bavaria, Eichstät. Nu are prea mult succes în regiunile suabilor si nici printre saxoni, din cauza ca acestia nu-i suportau pe franci, de care era legat Bonifaciu.
În tot timpul activitatii sale în Asia, nu pierde din vedere reforma radicala de care avea nevoie regatul francilor (Neustria), unde viata crestina decazuse mult, clerul de jos era ignorant si cu o moralitate decazuta, iar clerul înalt mândru si ocupat cu tot felul de activitati lumesti, uitând si de unirea sa cu Roma.
În anul 752 sau în cel urmator moare episcopul de Utrecht, succesorul sfântului Wilibrord, iar arhiepiscopul de Köln, ce nu iubea prea mult reforma si nici nu era dorit de episcopii straini, vrea sa supuna acest scaun episcopal jurisdictiei sale. Pentru a împiedica acest lucru, Bonifaciu îl determina pe Pepin ca sa-l numeasca pe discipolul sau Lullus ca episcop de Mainz, iar el ocupa scaunul de Utrecht.
Sfântul arhiepiscop reuseste ca manastirea sa predilecta din Fulda sa ramâna sub jurisdictia Romei, fapt ce semnifica începutul exemptiunii ordinelor calugaresti. Dupa putin timp, el îsi împlineste vechiul sau vis misionar de a activa printre frisoni si saxoni. Cu scrisori de la Pepin cel Scurt, apostolul lucreaza cu mult zel si succes printre conationalii sai anglo-saxoni din zona frisonilor, apostolat ce va da roade deosebit de pozitive. Aici este asasinat în apropiere de Bokkum, la data de 5 iunie 754, coroana sa de martir încununând o viata misionara exemplara. Trupul sau este transportat si înmormântat în manastirea din Fulda, unde se afla si astazi ca simbol al unitatii catolice germane(241).


Importanta sfântului Bonifaciu si a activitatii sale
Lui Bonifaciu nu i-a reusit întreaga reforma a francilor, dar a obtinut un lucru foarte important: unirea acestora cu Biserica romana. În acest sens, este deosebit de importanta ascultarea pe care episcopii franci o promit papei Zaharia în anul 747. Unirea acestui popor cu Roma nu are doar o importanta locala, ea determinând cursul întregii istorii a Europei occidentale.
Reamintim ca începând cu secolul al VII-lea, Mediterana este locul de întâlnire a trei culturi, a trei conceptii politico-religioase: cea bizantina, cea musulmana si cea catolica romana. Prima nu mai are o putere deosebita; luptele interne si externe (iconoclasmul si razboaiele cu musulmanii) i-au slabit considerabil fortele. Viitorul, asadar, este în mâinile islamului si ale Occidentului, însa pentru a rezista, acesta din urma are absoluta nevoie sa ramâna unit. Asadar, destinele întregului Occident depind de forta si coeziunea regatelor franc si germanic. Spania nu mai reprezenta o forta, iar «exilatul» regat vizigotic trebuie sa-si duca existenta prin munti, fiind redus la un teritoriu minim. Dincolo de mare, Anglia, mai mult sau mai putin, este unita cu francii si cu Roma. Bonifaciu va da o contributie deosebita acestui proces de consolidare si unire a popoarelor Europei centrale. Daca în anul 732, la Poitiers, Carol Martel apara Europa «ab extrinseco», Bonifaciu o apara «ab intrinseco», si aceasta prin caracteristica romana a activitatii sale si prin puternicul devotament fata de sfântul Petru pe care îl sadeste în inima acestor popoare. La sfârsitul activitatii sale putem constata ca ceea ce Roma pierduse în Orient prin reforma arbitrara a împaratului Leon al III-lea, câstigase acum în Occident gratie activitatii misionare a lui Bonifaciu si a altor misionari din timpul sau.

XXXIII. CAROLINGIENII SI BISERICA
ROMANA




A. Istoria familiei carolingiene
Începând cu secolul al VII-lea, istoria familiei carolingiene este strâns legata de cea a merovingienilor. Dupa moartea lui Dagobert I (638), slabul sau regat intra într-un inexorabil declin. Însa în fata slabiciunii regelui, se întareste puterea aristocratiei, în special cea a majordomilor, posesori ai unui post privilegiat, si anume administratori ai bunurilor regelui. Iar aceasta putere economica a lor se va transforma din ce în ce mai mult într-una politica.


a. Majordomii
În regatul merovingian, existau doi majordomi: cel al Austrasiei (partea sudica a actualei Germanii) si cel al Neustriei (partea occidentala). Prima avea doua centre mai mari: Reims si Metz; a doua cuprindea zonele dintre Sena si Loara, având ca principale centre Paris si Soissons, rivale între ele pentru o lunga perioada de timp.
Între acesti majordomi se impune cel al Neustriei, Pepin cel Scurt, care, o data cu intrarea în manastirea Monte Soratte (în vecinatatea Romei) a fratelui sau ce conducea Austrasia, devine majordom unic al celor doua regiuni. Dorinta lui de a deveni si rege se lovea însa de ultimul rege merovingian Childeric al III-lea. Pentru a-l îndeparta, se gândeste sa organizeze o lovitura de stat, însa nu poate risca oprobriul poporului, pentru care regele nu este doar un simplu suveran. Conform conceptiei populare, acesta apartine cumva unei lumi supranaturale. Pentru a îndeparta aceasta bariera magico-religioasa, Pepin are nevoie de o autoritate religioasa importanta care sa-l sprijine în planurile sale, iar aceasta autoritate nu putea fi alta decât papa, al carui prestigiu crescuse foarte mult datorita misionarilor anglo-saxoni. Asadar, doi legati sunt trimisi la papa Zaharia (741-752) pentru a-l întreba daca este mai bine ca sa fie rege cel ce detine titlul sau cel ce detine puterea. Raspunsul papei este urmatorul: «Melius esset illum regem vocari qui potestatem habere, quam illum qui sine potestate manebat, ne conturbaretur ordo; per auctoritatem apostolicam iussit Pippinum regem fieri» (= este mai bine sa fie numit rege cel ce are puterea, si nu cel ce are titlul, pentru a nu tulbura ordinea publica; prin autoritatea apostolica a poruncit ca Pepin sa fie rege)(242). Având raspunsul papei, la sfârsitul anului 751 sau începutul celui urmator, Pepin convoaca o mare adunare a francilor la Soissons, unde se face ales rege. Dupa putin timp, este uns rege de catre Bonifaciu sau de catre episcopii franci. Din ordinul noului rege, lui Childeric al III-lea i se taie parul (semn al puterii regale) si este închis într-un convent.


b. Continua reforma Bisericii francilor
Înainte de a fi rege, pentru a nu si-i ridica împotriva pe nobili, Pepin nu se ocupase prea mult cu reforma Bisericii. Acum însa, având toata puterea, noul ales se sprijina în planurile sale reformatoare nu atât pe misionarii anglo-saxoni, cât mai mult pe clerul franc. Unul din marii reformatori este sfântul Cordegang de Metz († 766), cel mai important consilier al regelui. Pentru canonicii sai, acesta scrie mai multe reguli bazate pe dreptul sinodal franc, rezumând în ele regula benedictina si pastrând astfel traditiile romane. Rezultatul va fi o exemplara sinteza a dreptului bisericesc roman si franc. O atare regula va fi folosita de catre regulile canonice pe tot parcursul EM. De acum înainte se tin numeroase sinoade ce vizeaza reforma, din actele carora cunoastem cu multe detalii adevarata fata a Bisericii francilor.
În anul 765, din ordinul lui Pepin, este promulgata o lege prin care devine obligatorie platirea decimei (zeciuiala) în favoarea Bisericii «pro cura animarum»; un sfert este destinat episcopului, iar restul clerului parohial. Aceasta lege favorizeaza o mai buna organizare a parohiilor si a activitatii spirituale a acestora, iar în ansamblu înseamna o îmbunatatire a vietii Bisericii france.


c. Întronarea lui Pepin
Faptul acesta este deosebit de important pentru Biserica medievala si ne ajuta sa întelegem mai bine mentalitatea acestei epoci.
Întrebarea pe care Pepin o adreseaza papei Zaharia prin cei doi legati ne face sa deducem urmatoarele:
- marea autoritate a papei, ca urmas al apostolului Petru; cuvântul sau este considerat ca un oracol divin, cu o deosebita influenta si în sfera politica;
- este un semn al progresului religios al francilor care iau în consideratie si latura morala a unei actiuni politice;
- reprezinta si o marturie a devotiunii francilor fata de sfântul Petru, apostol care traieste si actioneaza în persoana papei.
Cronicarul franc ne vorbeste de o porunca papala: «ussit regem fieri». Este sigur ca nu papa i-a dat tronul lui Pepin, deoarece unicul act constitutiv în numirea unui nou rege îl constituia alegerea acestuia din partea nobililor si a poporului. Însa, prin raspunsul sau, papa a pregatit un atare eveniment.
Izvoarele istorice posterioare vor interpreta în sens juridic aceasta «iussio Papae», dându-i valoarea unui act constitutiv. Pe aceste izvoare, interpretate în acest mod, se va baza Grigore al VII-lea pentru a-l depune pe Henric al IV-lea si Inocentiu al III-lea pentru a invalida alegerea lui Friedrich al II-lea, un copil de doi ani, inapt asadar pentru a conduce imperiul romano-german. Si alti papi, bazându-se pe aceste cuvinte, se vor erija în judecatori ai validitatii alegerii imperiale.
Principiului de drept al descendentei regale, «ius stirpis regis», fundament al legitimitatii pe tronul franc, papa îi opune principiul «dreptului de capacitate» (ius idoneitatis), demonstrând astfel o divergenta fundamentala de mentalitate între germani si papa. Pentru primii, dreptul la tron este bazat pe descendenta regala, în schimb ce pentru pontiful roman este legitim acel rege care poseda calitatile de a conduce. Primii se bazeaza pe un «drept pozitiv», în timp ce papa se bazeaza pe un «drept natural». Asadar, divergenta consta între aceste doua drepturi, pozitiv si natural. Primul poate si trebuie sa fie corectat de al doilea, si pe tot parcursul EM, ambele îsi vor exercita puterea de influenta.
În favoarea orientarii sale, papa poate sa invoce opiniile filosofilor pagâni si conceptia dreptului roman, chiar si a celui mai recent, cum era "Codul lui Iustinian". Într-adevar, atât imperiul roman, cât si cel bizantin nu se bazau pe succesiunea de sânge. De cele mai multe ori era ales împarat cel ce era mai puternic, mai inteligent si mai curajos (numai astfel se explica numeroasele «asasinari imperiale» de la Roma sau Constantinopol).
Trebuie notat totusi ca teza papei se bazeaza si pe doctrina sfintilor Parinti, care învata ca scopul ultim al statului îl reprezinta garantarea unei ordine sociale juste si pasnice, scop caruia trebuie sa i se supuna si capetele încoronate: suveran este dreptul si nu regele sau împaratul. Asadar, conform conceptiei teologice a Parintilor, principiul de capacitate este superior celui dinastic al sângelui.
Conform principiului de capacitate, candidatului la tron sau înscaunatului i se cer doua conditii:
- bunavointa; regele trebuie sa fie pios, drept si cu o credinta dreapta. Atunci când nu întruneste aceste conditii, supusii pot sa-i refuze ascultarea si sa nu-i mai îndeplineasca poruncile. Principiul, asa cum am mentionat deja, a stat la baza contrastului dintre papa Grigore al VII-lea si Henric al IV-lea, dintre Inocentiu al III-lea si Friedrich Suabul. Si tot pornind de la acest principiu, începe dezabsolutizarea puterii regale.
- puterea de guvernare; nu poate fi rege un copil sau un nebun. Din acest motiv, în anul 879 episcopii franci îl depun pe Carol cel Gras (a înnebunit), iar în 1200, papa Inocentiu al III-lea invalideaza alegerea lui Friedrich al II-lea (un copil în vârsta de doi ani).
Din punct de vedere obiectiv si considerat în el însusi, dreptul de capacitate apare ca superior celui al descendentei regale. Cu aceasta însa, nu se îndeparteaza abuzurile, indiferent din ce parte provin. Totusi, un atare pas contribuie la marirea splendorii autoritatii regale. Iar papa Zaharia îl aproba «ne ordo conturbaretur», voind sa urmeze legea divina, superioara celei pozitive umane. Aici avem începutul teocratiei medievale, prin care regii trebuie sa se ocupe si de problemele religioase, teocratie care se contrapune hierocratiei: influenta ecleziastica în domeniul profan.

XXXIV. ORIGINEA SI CARACTERISTICILE
STATULUI PAPAL




1. Alianta dintre papalitate si franci
Pentru a nu lasa Biserica Romei si ducatul acesteia prada tendintelor expansioniste ale regelui longobard Astulf, papa Stefan al II-lea (752-757) se îndreapta spre Constantinopol, cerând ajutorul acestuia. Însa Roma era prea departe de capitala imperiului, iar armata bizantina din sudul Italiei nu putea sa-si masoare fortele cu longobarzii. Mai mult, Constantin al V-lea Copronimul era ocupat cu lupta împotriva icoanelor. Înca o data, din cauza cezaro-papismului bizantin, este pierduta ocazia unei mai strânse colaborari între Roma si Constantinopol. Astfel stând lucrurile, pe ascuns, papa îsi trimite în 752 delegatii sai la regele Pepin pentru a-i cere ajutorul în fata pericolului iminent. Regele îi trimite la Roma pe episcopul de Metz, Cordegang si pe Auscard, prin care-l asigura pe pontiful roman de tot sprijinul sau.
Motivele pentru care Pepin îl ajuta pe papa ar putea fi sintetizate în trei puncte:
a. ca recunostinta fata de papa, care i-a facut posibila urcarea pe tron;
b. din motive politice, dat fiind faptul ca alianta cu Roma putea sa-i mareasca prestigiul demnitatii sale regale;
c. din devotiunea pe care Pepin si francii o aveau fata de urmasul lui Petru.
Primind raspunsul regelui, papa îi raspunde (scrisorile sale sunt pastrate în codicele carolingian), rugându-l «pentru Dumnezeu si pentru Domnul Isus Cristos, sa se îngrijeasca de ajutorul fata de sfântul Petru, pentru ca acesta sa se bucure si sa-i acorde meritatul premiu în ziua judecatii». Pepin îi raspunde, invitându-l sa-i viziteze regatul.




2. Papa în Franta
În timp ce papa se pregateste pentru calatorie, soseste la Roma un legat al împaratului bizantin care-i cere sa intervina pe lânga Astulf, pentru ca acesta sa restituie bizantinilor exarhatul de Ravenna. Papa, însotit de delegatia franca si de legatul bizantin, se îndreapta spre Pavia, unde se întâlneste cu Astulf (14 octombrie 753). Longobardul refuza categoric cererea Bizantului, însa, din consideratie fata de legatii franci, îi permite (dentibus fremens sicut leo) papei sa se îndrepte spre Franta.
6 ianuarie 754: Papa soseste la Ponthion, în apropiere de Chalon sur Marne. Aici îi iese în întâmpinare Pepin, care îl primeste în genunchi, conducându-l apoi pe pontif si tinând capastrul calului pe care se afla papa. Un atare gest va deveni o traditie pentru mai multe secole în întâlnirea dintre papi si împaratii germani(243). În ziua urmatoare papa si clerul, cu cenusa pe cap si ciliciu, se prezinta în fata regelui, cerându-i sa-i elibereze de longobarzi. Pepin îi cere papei sa se ridice, promitându-i ca-l va ajuta.
La data de 1 martie, adunarea armatei france discuta problema ajutorarii papei, fara a decide nimic concret. Francii nu aveau motive suficiente de a-i ataca pe longobarzi, care înca le mai erau prieteni. Însa în ziua Pastelui (14 aprilie), la Carisiacum (actualul Quierzy, de unde si numele faimoasei "Promissio Carisiaca"), în prezenta papei, înaltii demnitari franci se aduna din nou si, asa cum ne nareaza biograful lui Carol cel Mare, Einard, în "Vita Caroli Magni", proiectul ajutorarii papei întâlneste opozitii decise din partea nobililor si a întregii aristocratii.
Tocmai în aceste zile se întoarce de la Montecassino Carloman, fost majordom si fratele lui Pepin. În Italia îl ajutase pe longobardul Astulf. Deoarece Carloman se opune planului lui Pepin, acesta îl trimite din nou în manastirea benedictinilor din Italia. Urmeaza apoi celebra alianta dintre Pepin si papa. Ca semn al noii aliante, papa savârseste doua lucruri foarte importante:
- repeta ritul ungerii regale pentru Pepin si regina, ca si pentru cei doi fii ai lor, Carloman si Carol (viitorul Carol cel Mare);
- confera lui Pepin si fiilor lui titlul de «patricius Romanus».


3. Semnificatia "Promisiunii Carisiace"
a. Natura juridica a aliantei dintre papa si Pepin
Izvoarele istorice, în special culegerile din "Codex Carolinus", ne vorbesc despre un «foedus charitatis» (pact al caritatii), dând astfel impresia ca acum Pepin promite papei anumite teritorii. Îngenunchind înaintea regelui, unii istorici (Gundlach, Caspar si Haller) afirma ca papa s-ar fi facut vasal al regelui. Ca raspuns, Pepin ar fi devenit tutorele si protectorul Bisericii Romane, cu drepturi asupra acesteia, dar si cu datoria de a o proteja si de a ramâne fidel Scaunului Apostolic, prieten al prietenilor papilor si dusman al dusmanilor acestora. Însa aceasta teza a sus-mentionatilor istorici nu ne este atestata de nici un document istoric ulterior. Mult mai plauzibila este ideea ca acum papa s-a oferit ca si parinte spiritual al casei carolingiene, iar «foedus charitatis» are doar un caracter ecleziastic (un fel de înrudire spirituala).
b. Natura juridica a titlului «Patricius romanus»
Acest titlu reprezinta o denumire bizantina, prin care împaratul îsi onoreaza atât propriile oficialitati, cât si principii din afara imperiului, încercând astfel sa si-i asocieze scopurilor politicii sale.
Istoricii occidentali afirma ca prin aceasta conferire, papa Stefan al II-lea ar fi uzurpat drepturile împaratului bizantin, deoarece ar fi decis sa nu mai restituie Bizantului teritoriile acestuia, care pentru moment fusesera ocupate de longobarzi. Pontiful roman avea nevoie acum de un administrator laic (Pepin) care sa-l înlocuiasca pe exarhul din Ravenna.
Acestei interpretari i se opun istoricii bizantinologi. Ei afirma ca în timpul lui Stefan al II-lea, nici papa si nici romanii nu s-ar fi gândit sa uzurpe un drept atât de important al împaratului. Tentativele papei de alianta cu francii erau deja cunoscute lui Constantin al V-lea prin ambasadorii pe care papa îi trimisese la Constantinopol înainte de alianta cu Pepin. Bazileul, asa cum am mentionat, îi ceruse papei sa intervina pe lânga Astulf pentru ca acesta sa restituie teritoriile exarhatului de Ravenna. Opunându-se, bazileul ar fi oferit papei titlul de Patricius romanorum, pentru ca apoi papa Stefan sa-l poata numi pe Pepin «Patricius romanus». Asadar, nu papa îi da acest titlu regelui franc, ci bazileul prin intermediul papei. Teza bizantinologilor ramâne o simpla ipoteza. Care este adevarul? Documentele istorice nu ne ajuta sa-l descoperim.


c. «Promissio Carisiaca»
În aceasta promissio avem începutul statului papal. Se pare ca promisiunea lui Pepin de a acorda papei teritoriile longobarde italiene s-a facut si în scris. Nu avem acest document. Ulterior, în timpul asediului Romei din 774 din partea longobarzilor, Carol cel Mare face un pelerinaj la Roma. Acum îl viziteaza pe papa Adrian I; papa îi prezinta lui Carol un document scris de tatal sau, Pepin, si-i cere sa-l ratifice. Carol cel Mare reînnoieste actul tatalui si reafirma promisiunile facute de acesta în 754. Continutul documentului ne este prezentat în "Liber Pontificalis" în urmatorii termeni: Pepin ar fi promis papei Stefan al II-lea imense teritorii care cuprind ducatele de Spoleto si Benevento, exarhatul de Ravenna, provinciile bizantine din Veneto si Istria, insula Corsica si toate teritoriile cuprinse între orasele Luna, Passo della Cisa, Parma, Reggio Emilia, Mantova si Monselice.
Istorici precum Louis Saltet(244) si Griffe(245) afirma ca aceasta reprezinta o falsificare de la sfârsitul secolului al VIII-lea introdusa apoi în "Liber Pontificalis". Alti istorici (L. Duchesne, P. Kehr, H. Jedin) afirma ca documentul este autentic. Data fiind extinderea acestor teritorii, promisiunea lui Pepin nu se poate explica decât prin necunoasterea din partea sa a marimii si importantei lor. Ulterior, dându-si seama de importanta lor, Pepin nu-si mai mentine promisiunea.

XXXV. PERIOADA CAROLINGIANA




La moartea lui Pepin cel Scurt (768), regatul franc este împartit între cei doi fii ai sai: Carloman devine rege al Austrasiei, iar Carol rege al Neustriei. Însa între cei doi nu exista întelegere, iar mama lor, Bertrada, încearca în zadar sa-i împace. La sfârsit, ea se va da de partea lui Carol. Ca o femeie prudenta si cu vederi politice destul de largi, pune la cale casatoria fiicei Gisela cu Adelchi, fiul regelui longobard Dezideriu, iar pe Carol intentioneaza sa-l casatoreasca cu Ermengarda, fiica aceluiasi rege. Planurile ei sunt evidente: unirea celor doua familii domnitoare(246). Acest fapt îi displace complet papei Stefan al III-lea, care-i scrie lui Carol: «Cum este posibil ca un neam atât de nobil, cum este cel franc, sa se uneasca cu un neam raufacator, cum este cel longobard». Cu tot protestul papei, casatoria lui Carol cu Ermengarda are loc în anul 770. Dupa un an de casatorie, Carol se desparte de sotie, trimitând-o înapoi tatalui ei, care se simte profund ofensat de gestul ginerelui. În acelasi an moare Carloman, iar Carol îi invadeaza regatul, obligând-o pe vaduva sa se refugieze la curtea lui Dezideriu. În noua conjunctura, un razboi între franci si longobarzi apare ca inevitabil.
În 773 Carol traverseaza Alpii. O parte a armatei, condusa de el însusi ajunge la Pavia. Aici îi învinge pe longobarzi; Dezideriu si toata familia fratelui defunct sunt facuti prizonieri si închisi într-un convent. Cealalta parte a armatei se îndreapta spre Verona, oras aparat de fiul lui Dezideriu, Adelchi. Reusind sa scape cu viata, se îndreapta spre Bizant în cautare de protectie si ajutor. În urma acestor rasunatoare victorii, Carol încorporeaza teritoriile longobarzilor în regatul francilor si îsi ia numele de «rex francorum et longobardorum et patricius romanus». Pentru a evita surprize neplacute, atât în administratia, cât si în armata fostului regat longobard, Carol fixeaza în posturile cheie nobili franci care sa-i reprezinte interesele si sa apere integritatea noilor frontiere. În viitor, el va mai coborî în Italia, donând papei diferite teritorii, astfel încât Patrimoniul sfântului Petru (viitorul stat pontifical) devine o realitate evidenta atât în ochii papalitatii, cât si ai francilor si împaratilor din Constantinopol.


1. Extinderea regatului francilor
În 787, Carol îi învinge pe bizantinii din sudul Italiei, ceea ce înseamna încorporarea în regatul sau a ducatului de Benevento. În urma acestor cuceriri, în Europa centrala mai ramânea un singur popor neinclus în stapânirea francilor: saxonii. Din motive politico-religioase, dusmania dintre franci si saxoni nu se poate aplana decât prin învingerea definitiva a unuia dintre cei doi rivali. Biograful lui Carol cel Mare, Eginardus, observa cu multa acuitate (Vita Caroli Magni, cap. VI) ca «era imposibila unirea sau cel putin convietuirea dintre cele doua popoare fara o credinta comuna». Notam ca luptele dintre saxoni si franci au durat aproape 30 de ani, perioada în care se contureaza din ce în ce mai mult destinul saxonilor: supunerea fata de franci. În dieta de la Paderborn (777), ca o garantie pentru a nu fi nimiciti, saxonii promit ca accepta religia crestina. Dar nu dupa mult timp (782), sub Widukind, se ridica din nou împotriva cotropitorilor, renuntând si la crestinism. Conform relatarilor din "Annales regni francorum", Carol pedepseste aspru rebeliunea lor: sunt condamnati la moarte toti aceia care nu vor sa accepte Botezul. În anul 782, dându-si seama de inutilitatea luptei împotriva francilor, Widukind accepta Botezul, nas fiindu-i însusi Carol cel Mare(247). De acum, rezistenta împotriva francilor va fi din ce în ce mai slaba. Ultima insurectie împotriva lor are loc în 804, când Carol decide deportarea a nenumarati saxoni în teritoriile francilor. Dupa cucerirea politico-militara, împaratul se ocupa de fondarea a noi dieceze în teritoriile ocupate: Paderborn, Münster si Osnabrück(248). Sub dominatia francilor vor cadea rând pe rând bavarezii, populatiile basce din zona Pirineilor (marca hispanica) si avarii din Panonia. În urma acestor nenumarate victorii, Carol nu mai conduce un regat, ci un imperiu crestin care se întinde de la Marea Nordului pâna la Marea Adriatica, iar în vest pâna la emiratul de Cordoba(249).


2. Personalitatea lui Carol cel Mare
Atât ca razboinic, cât si ca om al pacii, Carol reprezinta o persoana care în realitate intra în legenda. Într-o anumita masura, personalitatea lui ne prezinta aspecte deloc simpatice. În primul rând este duritatea, cruzimea chiar, pe care si-o manifesta, de exemplu, fata de învinsi: saxonii sau capii longobarzilor. Nu-l caracteriza apoi o moralitate prea riguroasa: o alunga pe prima sotie si nu se poarta prea frumos nici cu vaduva fratelui sau cu fiii acesteia. Pentru a-l întelege, trebuie tinut cont de duritatea si cruzimea timpurilor în care traia.
În pofida tuturor acestor aspecte, deloc laudabile, notam ca, în limita posibilului, participa zilnic la actele si celebrarile liturgice. O influenta deosebita în viata sa a avut-o Alcuin († 804). Acest cap al scolii catedrale din York este omul cel mai ilustru al celei de-a doua jumatati a secolului al VIII-lea. Este chemat de Carol la curte, unde regele are intentia de a-i aduna pe cei mai buni intelectuali ai timpului: cercetatori, poeti, artisti, teologi din diferite natiuni: Eginardus, Paul Diaconul si însusi Alcuin. Toti se unesc într-un fel de Academie condusa de Alcuin. Apoi, acesta este numit abate de "S. Martin de Tours", consilier intim al regelui si ministru al învatamântului pentru întreg regatul.
Desi uneori scopul scuza mijloacele, ceea ce intentiona Carol era în esenta binele poporului si al Bisericii. În acest sens, legislatia promulgata de dânsul a folosit nu numai francilor, ci întregului Occident crestin. S-a interesat apoi de formarea culturala a supusilor, de educarea religioasa si culturala a clerului, de promovarea disciplinei în scoli si manastiri, ca si de construirea a nenumarate biserici. Considerând toate aceste aspecte, care ar necesita o expunere mult mai ampla(250), se poate vorbi pe drept de o adevarata renastere carolingiana.


3. Încoronarea lui Carol cel Mare
a. Preliminarii
La data de 26 decembrie este ales papa Leon al III-lea (795-816). Cu multa probabilitate, noul ales (un simplu cleric) nu provenea nici din ambientul Cancelariei papale si nici din rândurile nobilimii romane. Din cauza originii sale modeste, în Roma se formeaza o anumita opozitie, care începe sa raspândeasca în popor grave calomnii referitoare la trecutul papei. La 25 aprilie 799, în timpul unei procesiuni, adversarii iau cu asalt cortegiul papal, îl trag jos de pe cal pe papa si dupa ce îl maltrateaza, îl închid în manastirea "Sfântul Erasmus". În noaptea urmatoare însa, credinciosii îl elibereaza, ajutându-l sa intre din nou în "Sfântul Petru".
În acest timp, Carol cel Mare era ocupat cu lupta împotriva saxonilor. Neputând veni la Roma, papa se decide sa mearga el însusi în întâmpinarea regelui, pentru a-i cere ajutor si protectie. În timp ce ajunge la Paderborn, sosesc si nobilii romani, care-l acuza pe papa de sperjur si adulter. Ascultându-i pe toti, Carol îsi da seama ca problema nu se poate rezolva decât la Roma. Asadar, alaturi de o puternica escorta ce-l însoteste pe papa, se pornesc la drum regele, arhiepiscopii de Köln si Salzburg, 5 alti episcopi si trei conti franci, toti acestia trebuind sa analizeze cazul papei la fata locului.
În ziua de 23 noiembrie regele ajunge la Roma, unde papa îl primeste cu mult fast si alai. În ziua urmatoare este introdus în bazilica "Sfântul Petru", unde se cânta Laudele si se recita o rugaciune speciala, acestea reprezentând actele liturgice cu care era primit împaratul bizantin. În luna decembrie Carol convoaca un sinod în care sunt analizate si acuzele împotriva papei. Sinodul, fidel vechiului principiu «Papa a nemine judicatur», se abtine de la emiterea unei judecati asupra pontifului roman. O judecata asupra papei putea fi emisa numai de împarat. Însa acum tronul imperial era ocupat de o femeie, Irina, fapt nemaiauzit în istoria Bizantului, pentru care motiv parintii sinodali considera tronul imperial ca fiind vacant. Conform relatarii din "Liber Pontificalis", papa însusi îsi declara nevinovatia, si fara a fi constrâns de nimeni si nimic, îsi însoteste declaratia cu un juramânt de nevinovatie (23 decembrie 800).


b. Încoronarea
În vizitele sale anterioare, Carol fusese primit la Roma cu onorurile unui patrician. Care, asadar, au fost motivele ce l-au determinat pe papa sa-l încoroneze ca împarat la doua zile de la declaratia sa de nevinovatie? Data fiind situatia de neputinta în care se afla, papa avea nevoie de cineva care sa-l ajute sa-i condamne pe nobilii romani rebeli si sa schimbe în acelasi timp politica statului papal, în sensul unei independente fata de Bizant, independenta promovata de altfel si de înaintasii sai.
Din partea lui Carol, el începuse deja sa construiasca un nou oras, Aachen, care într-o poezie a timpului aparuta la Paderborn, "Carolus magnus et Leo papa", este indicat ca a «doua Roma». În construirea catedralei de aici se urma îndeaproape planul Bisericii imperiale din Ravenna, "San Vitale"; asadar, intentiile sale erau destul de evidente. În "Cartile Caroline" se vorbeste apoi de o accentuata opozitie între bizantini si franci, acestia din urma afirmând ca regatul lor este tot la fel de puternic ca si imperiul bazileilor. Aceeasi mentalitate o gasim si în scrierile prietenilor si consilierilor lui Carol. În scrisorile adresate lui, Alcuin repeta deseori expresia «imperium christianum». Toate acestea ne fac sa deducem ca atunci când Carol ajunge la Roma, era decis deja sa obtina de la papa demnitatea imperiala(251).
"Liber Pontificalis" (Viata lui Leon al III-lea, redactata imediat dupa moartea sa) ne spune ca în noaptea de Craciun a anului 800, papa însusi l-a încoronat pe Carol ca împarat. În rugaciunea Laudelor este introdusa formula: «Lui Carol, Augustului pios, încoronat de Dumnezeu, împaratului mare si pacific, viata si victorie!» Aceasta formula a fost proclamata de tot poporul prezent, care recunoaste într-însul pe împaratul care, cu iubire si devotament, apara Biserica Romana. Alte documente ne mai spun ca dânsul a fost îmbracat cu o mantie imperiala, iar în mâna i s-a pus un sceptru. Asa cum se cuvenea vechilor împarati, si cum era în uz la Constantinopol, Leon al III-lea se pleaca în fata noului împarat(252). Luate în ansamblu, toate marturiile istorice de valoare(253) concorda în a afirma ca încoronarea lui Carol a reprezentat un fapt gândit si analizat de mai înainte si ca ceremonia încoronarii s-a desfasurat în unica forma valida, cea a dreptului roman.


c. Semnificatia istorica a încoronarii
Cu încoronarea lui Carol cel Mare ia sfârsit evolutia unei epoci si începe alta noua, a carei importanta va depasi considerabil spatiul european. Încoronarea înseamna separarea totala de Bizant. O atare separare cunoscuse deja o evolutie lenta, graduala si constanta:
a. Sinodul Trullan I cu tendintele sale de grecizare, tendinte care au alarmat Roma;
b. conflictul dintre Roma si Bizant din timpul papei Grigore al II-lea (715-731), în problema taxelor;
c. persecutia iconoclasta a împaratului Leon al III-lea (717-741);
d. separarea Greciei si a peninsulei balcanice de Biserica romana, prin opera aceluiasi Leon al III-lea.
De acum înainte, Occidentul va avea doi capi: papa si împaratul, iar încoronarea lui Carol înseamna nasterea Sfântului Imperiu Roman pe ruinele vechiului imperiu. Titlul de Sfântul Imperiu Roman, la care se va adauga ulterior «nationis teutonicae» (de neam german), reda cei trei factori determinanti ai EM: imperiu roman, caracterul sacru (crestin) si germanic. Relatia papa-împarat va determina cursul istoriei atât civile, cât si bisericesti pâna în anul 1806, când Napoleon îl va constrânge pe Francisc al II-lea sa renunte la coroana, ramânând cu simplul titlu de împarat al Austriei.
Pe de alta parte, acum începe o perioada noua atât pentru Roma, cât si pentru teritoriile sale. Prin «închinarea» papei în fata lui Carol, acesta îi ia locul bazileului, devenind suveranul Romei si al Patrimoniului sfântului Petru. Din acest motiv, papa Leon al III-lea va începe sa dateze toate documentele în conformitate cu anii de domnie ai noului împarat. Pâna acum se luau în consideratie anii de domnie ai împaratului de pe malurile Bosforului.
Referitor la drepturile concrete pe care Carol le are asupra Bisericii, trebuie notat de la început ca acestea nu au fost nicidecum specificate în actul încoronarii. Papa îsi retine administratia statului pontifical, însa sub suprematia împaratului. Autonomia administrativa a pontifului roman este confirmata în "Constitutum Romanum" sau "Constitutum Lotarii" din anul 824. Însa în circumstantele concrete, imediate, Carol îsi exercita din plin drepturile sale prin judecarea si condamnarea la moarte a celor ce se ridicasera împotriva papei. Datorita interventiei lui Leon, pedeapsa acestora este comutata în exil pe viata.
Asa cum s-a specificat deja, în ceremonia încoronarii nu au fost luate în consideratie imensele consecinte pe care le comporta un asemenea act. Papa si romanii înteleg ca ei i-au conferit noului ales o asemenea demnitate si putere. Francii, în schimb, sunt convinsi ca în conferirea titlului de împarat, papa nu a adaugat nimic nou, propriu, din moment ce formarea noului imperiu li se datoreaza numai lor, si nu papalitatii sau romanilor. Apoi, nu este clar daca este Carol împarat, în afara de teritoriile francilor, doar peste Patrimoniul sfântului Petru sau peste toate teritoriile vechiului imperiu occidental. Din cauza acestor neclaritati, pe parcursul timpului, ideea de imperiu va suferi transformari continue.
4. Teocratia carolingiana
A fost prezentata deja activitatea reformatoare din timpul lui Pepin si al sfântului Bonifaciu. În aceasta noua faza, reforma are urmatoarele caracteristici:
a. sub aspect religios si statal, reforma are un caracter unitar;
b. desi se intentioneaza doar o reînnoire a Bisericii france conform traditiei romane, reforma nu înseamna o reîntoarcere în trecut, ci creaza aspecte cu totul noi.
Noutatea o putem constata în doua sfere de activitate:
a. în liturgie, în care, desi sunt urmate traditiile liturgice romane, se introduc elemente autohtone, astfel încât se formeaza o liturgie franco-romana, care va influenta considerabil însasi liturgia romana;
b. în dreptul ecleziastic sunt introduse institutii noi, cum ar fi bisericile proprii (Eigenkirche)(254) si episcopatele, care sunt încorporate în regat prin reglementari de drept medieval.
Un alt aspect demn de notat este acela ca reforma bisericeasca îi are ca promotori principali nu pe papi sau episcopi, ci pe suveranii carolingieni, iar aici trebuie sa vedem o mentalitate tipica EM timpuriu.


A. Influenta carolingiana în sfera jurisdictionala a Bisericii
Deoarece atât Pepin, cât si fiii sai sunt unsi cu untdelemn sacru si se numesc «Dei gratia rex», ei, alaturi de nobilii regatului, îsi asuma dreptul si misiunea de a se ocupa de problemele bisericesti.
1. În sfera legislativa, notam sinoadele la care participau episcopii si nobilii, iar la cele mai importante însusi regele sau împaratul. Este adevarat ca episcopii se adunau si singuri pentru a trata anumite probleme, însa actele care se emanau în aceste sinoade ramâneau simple propuneri, având caracter de lege doar atunci când erau promulgate de catre suveran.
Capitularia: legi sau simple mandate promulgate de carolingieni. De obicei, completau sau precizau drepturile consuetudinare deja existente. Partea cea mai importanta a unor astfel de legi a fost definitivata în 827, fiind recunoscuta doi ani mai târziu de catre Ludovic cel Pios ("Leges et Capitularia Regni Francorum": MGH LL. Cap. reg. Franc., vol. 1-2).
Pentru aplicarea acestor legi, regatul se servea de «Missi regali sau imperiali». Regele sau împaratul îi trimitea pe acestia pentru a publica «Capitularia» si pentru a se îngriji de aplicarea lor. Grupul trimisilor era format din episcopi si nobili franci, în care fapt putem vedea deja legatura strânsa dintre regnum si sacerdotium.
2. În domeniul administrativ, putem afirma fara teama de exagerare ca regele si apoi împaratul Carol cel Mare este adevaratul Rector (conducator) al Bisericii occidentale. Reforma legiferata de dânsul în Capitularia se articuleaza în mai multe puncte:
-administrarea bunurilor bisericesti;
-grija pastorala, stabilind, de exemplu, ca fiecare credincios sa cunoasca bine Tatal nostru, Crezul, sa respecte Decalogul si poruncile Bisericii. Se insista asupra participarii regulate la Liturghia duminicala si în zilele de sarbatoare. Carol îi obliga apoi pe preoti sa predice regulat si în limba poporului si lupta împotriva superstitiilor atât de înradacinate în popor;
-episcopii si preotii trebuie sa-si cunoasca bine propriile dieceze sau parohii;
-sunt stabilite drepturile si obligatiile preotilor;
-în formarea intelectuala si spirituala a clerului este stabilit tot ceea ce un calugar sau preot trebuie sa cunoasca. Carol se ocupa si de compilarea unei culegeri de predici;
-disciplina monastica;
-construirea de scoli;
-progresul stiintelor etc.
În esenta, Carol se simte personal responsabil de tot ceea ce priveste credinta si Biserica, pe aceasta el trebuind s-o apere atât în interior, cât si în exterior (cu forta armelor). Cu acelasi zel se ocupa de problema misionara, iar atunci când se constata ca în unele zone oamenii nu sunt dispusi sa accepte noua religie, el recurge la forta armelor (cazul saxonilor).
În ceea ce priveste alegerea episcopilor, nu se cunosc prea bine normele pentru alegerea sau numirea acestora, însa este sigur ca regii franci au o putere deosebita în aceasta alegere. Însasi organizarea Bisericii depinde aproape în întregime de vointa monarhilor. Carol stabileste noua provincii bisericesti si noua scaune mitropolitane, printre care Köln, Mainz si Salzburg si noua episcopii în Saxonia «convertita». Toata aceasta activitate organizatorica se desfasoara în strânsa legatura cu papa, de unde se întelege ca, în fond, organizarea Bisericii reprezinta un drept al papei, desi în practica initiativa apartine monarhului. Dupa înfrângerea avarilor, Carol le-a împartit teritoriul în doua zone de misiune, cu doua centre: Salzburg si Aquileia. Si în acest caz, papa a confirmat activitatea monarhului.
Sinoadele de la Aachen din anii 816 si 817 s-au ocupat în detalii de reforma bisericeasca. Din ceea ce s-a decis aici, notam doar doua aspecte: este stabilit în mod definitiv statutul bisericilor proprii iar viata monastica este organizata conform regulei sfântului Benedict. Dupa Ludovic cel Pios, reforma Bisericii francilor intra într-o grava criza, aceasta din cauza amestecului excesiv al laicilor în alegerea episcopilor si din cauza ca puterea civila cere o implicare exagerata a episcopilor si abatilor în problemele politice.


B. Caracterul specific al teocratiei carolingiene(255)


a. Ideea de Biserica Universala
Pentru omul medieval, Biserica nu este o institutie ca celelalte; ea reprezinta «Societas fidelium» sau «Christianitas», destinata încorporarii într-însa a tuturor oamenilor. Nu este considerata apoi ca o realitate abstracta, ci concreta, vie si activa. În izvoarele epocii se vorbeste deseori de Biserica Universala. Universalitatea ei cuprinde sfera naturala si cea supranaturala, statul si Biserica (stricte dicta), cu tot ceea ce apartine de viata religioasa, politica si profana a întregii crestinatati. În acest sens, credem ca nu este gresit a se vorbi de Cosmosul medieval, în care Cristos este conceput ca suveranul absolut al întregii creatii. În Biserica antica, Cristos este prezentat ca Pantocrator, suveranul universal, însa cu un accent escatologic, ceresc. În Biserica medievala, alaturi de suveranitatea sa asupra lumii ceresti, este accentuata si suveranitatea asupra lumii prezente, în concretul existentei sale.
Cristos este Preotul si Regele care guverneaza o Biserica destinata sa cuprinda pe toti membrii unei societati umane deja încrestinate. Societatea trebuie sa fie condusa de Sacerdotium si Regnum. În aceasta conceptie, la aceasta Biserica participa si Biserica transcendenta, îngerii si sfintii, care intra în sfera terestra si-i ajuta pe cei ce locuiesc aici, în efortul de realizare a unei împaratii mondiale. Viata trebuie sa fie un serviciu adus lui Cristos, capul Bisericii, si toti trebuie sa se simta angajati în extinderea acestei Împaratii, bineînteles conform identitatii si misiunii proprii. Prin asceza lor, monahii trebuie sa lupte împotriva patimilor si a demonilor. Prin predica si administrarea sacramentelor, preotii întaresc fortele în lupta împotriva celui rau si contribuie la raspândirea Împaratiei. Laicii si regii, ajutati de îngeri si sfinti, participa la lupta definitiva împotriva raului. Ei sunt prezenti în Biserica, în sinoade si concilii ca si în luptele împotriva dusmanilor externi ai Bisericii.
O atare conceptie a luptei împotriva dusmanului este prezenta în întreaga arta si arhitectura medievala. Edificiul bisericii nu este doar un loc de rugaciune si cult; el este si un castel al lui Dumnezeu, un loc de aparare împotriva diavolului. În marea absida a bisericii este prezent Cristos Pantocrator; dedesubt sunt îngerii si sfintii, prezenti si în Biserica luptatoare, temporala. Clopotele au misiunea de a-i mobiliza pe sfinti în lupta de îndepartare a diavolilor. În esenta, Biserica este inima universului, care este astfel divinizat. Aflându-se în centru, Biserica poate sa absoarba orice activitate si orice sector al vietii religioase sau civile.
În biserici, numai din secolul al VIII-lea începe sa-si faca drum o anumita distanta între preotie si laicat. Altarul devine separat de restul bisericii, iar Liturghia nu se mai celebreaza cu fata la popor, ci în fata lui Cristos din absida. Canonul Misei se recita în soapta; începe celebrarea sfintei Liturghii si fara participarea poporului, fapt ce este aspru criticat de sinodul din Paris din anul 829. Din acest proces de «laicizare» a poporului crestin, exceptie face doar o singura persoana: regele sau împaratul. În diferite izvoare ale timpului, Pepin este numit «noul David», «fundamentum et caput omnium christianorum», iar fiul sau Carol «conducator al lumii crestine», «Sacerdos et rex», «pax mundi» etc.


b. Unirea dintre REGNUM si SACERDOTIUM în Biserica Universala
Biserica reprezinta o realitate care încorporeaza în sânul ei si statul. Ea este împaratia lui Dumnezeu pe pamânt, al carei rege este Cristos, cap al poporului ales, popor constituit ca o preotie împarateasca. Aceasta conceptie despre Biserica da nastere la o dificultate foarte serioasa: Cum este posibil ca o Biserica constituita ierarhic în forma piramidala, sa-l numeasca pe rege ca un fel de cap al ei? Cum se poate concilia hierocratia ecleziastica cu teocratia imperiala?
În Orient, între Biserica si stat exista o unitate mai mult externa, unitate garantata de persoana împaratului. Occidentul, în schimb, la începuturile EM, nu era capabil sa înteleaga distinctia ontologica dintre stat (drept civil natural) si Biserica (drept bisericesc supranatural). Ne gasim la începutul fazei de coeziune, de confuzie între dreptul public si privat, între cel civil si cel canonic. Teocratia carolingienilor, mult diferita de sistemul bizantin, este mai mult de tip unitar, orice realitate intrând în conceptul de Ecclesia Universalis. Un text clasic care ne reda aceasta conceptie este elaborat la sinodul din Paris din 829, în timpul lui Ludovic cel Pios. Acest text este împartit în doua carti: cartea I ne vorbeste despre un singur trup, al carui cap este Cristos. În acest trup al Bisericii lui Dumnezeu exista doua persoane importante (preotul si regele sau împaratul) care-si împart întreaga putere. Oficiul (ministerium) regal este acela de a conduce poporul lui Dumnezeu în pace si dreptate, pentru realizarea pacii si a întelegerii între toti. Unii autori (Ulmann, Gierke) propun pentru prima perioada a EM urmatoarea schema: ECCLESIA UNIVERSALIS - SACERDOTIUM - REGNUM, ceea ce înseamna ca Biserica este deasupra statului. O atare schema nu corespunde realitatii. Abia în timpul lui Grigore al VII-lea (1073-1085), teocratia regilor este înlocuita cu hierocratia papilor, care devin astfel capi ai întregii crestinatati. În practica însa, atât Grigore al VII-lea, cât si succesorii sai nu intentioneaza sa conduca lumea. Ceea ce voiesc este doar libertatea Bisericii. Luate în globalitatea lor, teoriile medievale despre originea si rolul puterii sunt foarte diferite, existând între dânsele o continua tensiune, promovata de teologi si canonisti. În esenta, unii sunt de partea hierocratiei, altii de cea a teocratiei, nelipsind însa si cei ce sustin o viziune dualista.
Un medievist de exceptie, Friedrich Kempf SJ, afirma ca în lumea medievala organismele Bisericii si cele ale statului se intersecteaza în nenumarate puncte, completându-se reciproc. Regele, prin legaturile feudale existente, îsi uneste nu numai principii temporali, ci si abatii si episcopii. La rândul lor, nobilii îi controleaza pe preoti prin sistemul bisericilor proprii. Pe de alta parte, clericii, mai ales cei din sferele superioare, se bucura de drepturi statale, actionând deseori ca si principii unui regat. Asadar, o schema mai realista a EM ar fi urmatoarea:


ECCLESIA UNIVERSALIS
REGNUM SACERDOTIUM
(si sacerdotal) (si regal)
IDEM FINIS
(politico-religios)


În cadrul Bisericii Universale, cele doua organisme sunt la acelasi nivel, ambele colaborând la realizarea aceluiasi scop suprem, final, cel supranatural. Între cele doua functii si competente exista o anumita distinctie, însa doar functionala, nu ontologica. O atare distinctie functionala vine de la papa Gelaziu (492-496), care sustine ca împaratul nu trebuie sa se amestece în problemele Bisericii, la fel ca si preotii în cele politice; toti însa trebuie sa «colaboreze» spre realizarea aceluiasi scop final, suprem: gloria lui Dumnezeu si mântuirea sufletelor.
Unitatea medievala compusa din "Sacerdotium" si "Regnum" este o unitate accentuat religioasa. Chiar si puterea temporala participa la sacralitatea sacerdotiului, a preotiei, iar în baza unei atari conceptii se va dezvolta întreaga gândire teologica a timpului. Conform unei conceptii larg raspândite, dar putin fundamentate, baza acestei gândiri s-ar gasi în asa-numitul «augustinism politic», prezent mai ales în "De civitate Dei". Însa printre teoreticienii de seama ai augustinismului politic nu se afla episcopul de Hippona, ci Grigore cel Mare si Isidor din Sevilla. Pentru acesta din urma, regele este un ministru în interiorul Bisericii, iar ratiunea puterii sale se concentreaza în rolul sau de Rector al Bisericii (Sententiae, Lib. III, cap. 51, în PL 83, coll. 723 s.u.). În secolul al IX-lea, preluând o doctrina comuna, Iona din Orleans afirma: «Regnum si Sacerdotium sunt ministerii, simple functii în Ecclesia Universalis, doi poli ai unicului ens care intentioneaza sa realizeze împaratia lui Dumnezeu, aici pe pamânt, în timpul prezent. În esenta, aceasta împaratie(256) tinde spre cer, iar de aceasta se ocupa preotii. Însa întrucât ea înseamna si realizarea pamânteasca a împaratiei lui Dumnezeu, de aceasta se ocupa laicii (suveranii si poporul)». În confruntarea dintre cele doua ministere, puterea sacerdotala este superioara celei laice, deoarece misiunea sa este direct legata de scopul ultim si suprem. În practica însa, în atingerea scopului sau, deseori laicul simplu sau suveranul are o putere mai mare decât clericul. Începând cu Grigore al VII-lea, în cadrul asprului conflict al investiturii, puterea sacerdotala se va ridica deasupra celei laice, culminând apoi în exasperata hierocratie a lui Bonifaciu al VIII-lea.

XXXVI. EUROPA OCCIDENTALA ÎN SEC. IX-XI




1. PENINSULA IBERICA


La începutul secolului al X-lea, în peninsula iberica existau regatele de León (fostul regat al Asturiei) si Pamplona (sau Navarra), si comitatele (diviziuni administrative conduse de un conte) de Aragon si Barcelona. Dupa perioada de glorie a emiratului de Córdoba din timpul stralucitului al-Mansur, urmeaza o perioada de decadere a fortei maurilor (începutul secolului al XI-lea), perioada de care principii crestini nu stiu sa profite, ramânând în continuare divizati între dânsii si încercând diferite aliante sau întelegeri cu maurii împotriva rivalilor lor crestini.


SPANIA - Reconquista crestina
Sancho al III-lea de Navarra, numit si el Major (1004-1035), reuseste sa puna capat conflictului dintre principi si sa anexeze la regatul sau vaste regiuni în care, în sfârsit, începe sa domneasca pacea si ordinea. El intra în contact cu Franta, chemându-i pe calugarii de la Cluny pentru reforma manastirilor spaniole. Tot acum, pelerinajele iau o amploare deosebita, Santiago devenind tot la fel de celebru ca si Roma sau Ierusalim. În acest timp de renastere spirituala se face din ce în ce mai vie necesitatea, de mult timp simtita, a reconquistei catolice. Din nefericire, înainte de a muri, Sancho el Major comite o grava eroare împartind vastele sale teritorii între cei trei fii ai sai. Astfel se formeaza trei dinastii, toate bucurându-se de demnitatea regala: Castilia-León, Navarra si Aragon. Ferdinand I de Castilia (1035-1065) ocupa León, anexându-l la regatul sau (1037). În 1054 el reia reconquista, opera care este continuata de succesorii sai, un fapt important în aceasta recucerire reprezentându-l cucerirea celui mai mare oras al Spaniei, Toledo.
Un alt important protagonist al reconquistei este el Cid Campeador (Rodrigo Diaz de Libar), imortalizat de literatura populara spaniola. Condotier al lui Ferdinand I, a lui Sancho al II-lea si Alfons al V-lea, are marele merit de a fi recucerit Valencia în anul 1094(257).
În regiunile Portugaliei si ale Coimbrei, Alfons I îi învinge pe mauri si se proclama rege al Portugaliei (1139). Unificarea completa a Portugaliei are loc în timpul lui Alfons al III-lea (1248-1279).


Caracteristicile Reconquistei
Notiunea de reconquista de deosebeste de cea de cruciada. În timp ce cruciatii voiau alungarea musulmanilor din Tara Sfânta, spaniolii nu intentionau sa-i distruga sau sa-i alunge pe mauri, ci doar sa-i supuna puterii lor, fara sa-i constrânga sa accepte religia crestina.
În regiunile unde stapânesc crestinii, se restabileste si Biserica. Vechi dieceze, deja distruse, se refac din nou, în cadrul lor înflorind manastirile calugarilor de la Cluny, care aduc în Spania aerul proaspat al reformei gregoriene. În noul climat de pace, o amploare deosebita o iau si studiile, în mod special fiind aprofundata cultura araba, cu scopul de a o integra în patrimoniul crestin. Acest fapt a impulsionat mult disciplinele din quadrivium (aritmetica, geometria, muzica si astronomia). Numele marilor intelectuali arabi Avicena († 1037) si Averroe († 1198 la Córdoba) devin fundamentale în lumea stiintei spaniole si nu numai spaniole. Ascensiunea lenta a civilizatiei si culturii crestine spaniole se poate constata si în scrierea vizigotica, aparuta în secolele VIII-IX si care atinge maxima sa splendoare în urmatoarele doua secole.
În secolul al XI-lea, Spania iese din izolare si datorita locului de pelerinaj dedicat sfântului Iacob de Compostella, loc care atrage pelerini din toate tarile europene. În afara de aceasta, regii spanioli stabilesc legaturi de sânge cu diferite familii nobile franceze, fapt care, printre altele, îi determina pe cavalerii francezi sa treaca Pirineii si sa participe activ la reconquista spaniola.


2. FRANTA
La începutul secolului al X-lea, imperiul carolingian este invadat de maghiarii ce poposisera în Panonia tocmai din îndepartata Asie. În anul 906 invadeaza Saxonia, Turingia în 933, Bavaria si Franconia în 954. De aici se îndreapta spre Alsacia, Bourgogne si Champagne. Flodardus, canonic al Bisericii din Reims, îi descrie ca pe niste oameni dedati "jafului, incendiilor si omorurilor". Maghiarii patrund si în Italia. Episcopul de Cremona, Liutprand, este socat de incendierea orasului Pavia în 924: "Ea arde, nefericita Pavie, odata atât de frumoasa!"
În decaderea imperiului carolingian, o cauza trebuie s-o vedem si în incursiunile acestor noi barbari ai Europei. Însa, în ansamblu privind lucrurile, distrugerea visului lui Carol cel Mare nu poate sa ne surprinda cu nimic. Ceea ce ne mira este faptul ca unitatea acestui imperiu a putut sa dureze câteva decenii pe un spatiu ce se întindea de la Elba pâna la Barcelona. Aceasta unitate este rezultatul a aproximativ 50 de razboaie duse în 46 de ani de domnie a lui Carol; de fapt, autoritatea lui se baza pe razboi continuu. Iar când acesta nu mai poate fi sustinut, autoritatea decade vertiginos.
Conform mentalitatii feudale, la batrânete, Carol se gândise deja sa împarta imperiul. Însa la moarte, el are doar un singur fiu, Ludovic, numit si cel Pios. În 817, acesta din urma îsi aranjeaza succesiunea. La puterea si demnitatea imperiala si-l asociaza pe cel mai în vârsta dintre fii, Lothar, iar celorlalti doi fii, Pepin si Ludovic le da regatele de Aquitania si Bavaria. În familia imperiala intervine însa o noutate care schimba toate planurile. Din cea de-a doua casatorie a lui Ludovic cel Pios se naste viitorul Carol cel Plesuv, fapt care-l constrânge pe tata sa-si revizuiasca tot ceea ce înfaptuise deja. Nemultumiti, ceilalti fii se revolta împotriva tatalui. La moartea lui (840), Pepin nu mai era în viata, iar Ludovic si Carol se aliaza împotriva fratelui mai mare Lothar, pe care-l înving si-l constrâng la o partajare a imperiului.
Tratatul de la Verdun (843) atribuie lui Carol cel Plesuv Franta occidentala; lui Ludovic Germanicul, Franta orientala sau Germania, iar lui Lothar îi ramâne un teritoriu care se extinde din Tarile de Jos pâna la Roma (Lotharingia).


3. ISTORIA REGATELOR POST-CAROLINGIENE
Prin legaturile lor atât de strânse, Biserica si imperiul carolingian crescusera împreuna. Deoarece ambele institutii tindeau spre o unitate supranationala fondata pe existenta crestina. Universalitatea Bisericii contribuise la consolidarea imperiului, si invers: vastul spatiu al imperiului permisese o organizare unitara a diferitelor institutii bisericesti, organizare inspirata din traditia romana. Decaderea imperiului, însotita în Italia si Franta de decaderea puterii regale, va lovi în mod necesar si în Biserica. Acesta este motivul de fond pentru care, în istoria Bisericii, secolul al X-lea este numit saeculum obscurum sau ferreum. Acestei definitii însa, nu trebuie sa i se adauge ideea de decadenta, cât mai ales conceptul de transformare, amintind astfel ca multe elemente care, într-un prim moment, au fost daunatoare vietii Bisericii, ulterior au contribuit la construirea viitorului Occident si a Bisericii.


A. FRANTA
În timpul secolului al X-lea, regatul franc a suferit putin din cauza dusmanilor externi;
a. Atacurile ungurilor, initiate la sfârsitul secolului precedent, rareori au trecut granitele Lotharingiei; b. Maurii, care în jurul anului 888 ajung pâna în apropiere de Frassineto, nu au reprezentat un real pericol nici pentru Roma si nici pentru sudul Frantei;
c. Diferitele grupuri de normanzi primesc în feuda de la Carol al III-lea cel Simplu (911) Normandia, aici începând sa renunte la limba lor proprie si la religia pagâna.
Dificultatea cea mai mare cu care se confrunta Franta occidentala provine din interior, din cauza lipsei unui rege puternic care sa stopeze anarhia feudala. Dupa renuntarea fortata a lui Carol al III-lea cel Gros, regatul se dezmembreaza. Eude, conte al Parisului, se proclama rege al Neustriei (888-898), cu el începând dinastia Robertinilor sau Capetingilor. Adevaratul fondator al dinastiei Capetingilor este Hugo Capet (987-996), a carui dinastie a condus Franta în linie directa de la 1328 pâna în 1848.


Situatia Bisericii din Franta
La începutul secolului al IX-lea, Biserica de aici era cea mai bine organizata în comparatie cu celelalte Biserici europene, si aceasta datorita puterii regale ca si ierarhiei ecleziastice destul de bine organizate. În viitor însa, decaderea continua a regalitatii ca si întarirea puterii feudale laice au daunat Bisericii de aici, transformând multe abatii si episcopate în biserici proprii supuse nobililor. Asa se ajunge la formarea unor dinastii episcopale, vândute pe bani chiar si unor femei care gestioneaza veniturile, încredintând îngrijirea sufletelor unor episcopi supusi acestor familii. Luând în consideratie faptul ca în Franta învinge particularismul politic, ceea ce nu se verifica în Germania, episcopii francezi nu primesc drepturi importante de la suverani, si ca atare nu-si asociaza misiunea lor la noile forte ale conducerii centrale. Mai mult, nefiind legati în bine si în rau de un determinat sistem de conducere, bisericile pot sa-si dezvolte mai bine propriile initiative religioase, initiative sprijinite deseori de principi devotati cauzei Bisericii.


B. ITALIA
În prima jumatate a secolului al X-lea, teritoriile italiene sunt complet divizate si împartite între puterile straine si cele locale. Sicilia este sub stapânirea sarazinilor musulmani care o cucerisera între anii 827 si 902. Bizantinii îsi afirmasera deja stapânirea în Italia meridionala, iar episcopii de aici sunt constrânsi sa asculte de Constantinopol si nu de Roma. În orasul papilor, lipsa unei puteri centrale capabile sa se impuna daduse nastere puterilor locale autonome. Asa aparusera ducatele de Spoleto si Benevento, principatul de Salerno, comitatul de Capua, ducatele de Amalfi, Napoli si Gaeta (desi nominal depindea de bizantini), margraviatele de Tuscia, Ivreea, Piemont si Friuli. În Lombardia, episcopii au puteri bisericesti si civile. Venetia si alte orase maritime sunt conduse de un patriciat de origini nobile ce-si cauta radacinile în secolele antichitatii.


4. SITUATIA PAPALITATII
În mijlocul luptelor si diviziunilor interne, papii, ramasi fara protectia imperiala, cad în mâinile familiilor romane, care îi trateaza ca pe niste slujitori, punând pe Scaunul lui Petru persoane fara demnitate, capacitate si fara caracter, adica simple instrumente ale propriilor interese.
Benedict al IV-lea (893-901), în anul 901 îl încoroneaza împarat pe Ludovic, rege în Provence. Acesta însa nu rezista în fata lui Berengario I din Friuli, care aspira la hegemonia asupra întregii Italii. În 904, cu ajutorul ducelui Alberico de Spoleto si a partidei romane conduse de Teofilact, se întoarce la Roma papa Sergiu al III-lea (904-911). Acesta fusese ales în 897, însa a fost constrâns sa cedeze în fata fortei mai mari a lui Ioan al IX-lea (Leon al V-lea si Cristofor, predecesorii imediati ai lui Sergiu, au fost eliminati).
În istoria papalitatii din acesti ani, figura lui Teofilact, comandant al militiei romane, ce se numea "dux, senator Romanorum, consul et dux", este strâns legata de trei femei ce-i stau alaturi: sotia Teodora si fiicele Marotia si Teodora jr. Aceste femei vor exercita o influenta decisiva în politica romana si cea papala(258).
Pontificatul lui Sergiu al III-lea înseamna victoria decisiva a antiformozienilor (partid care se opusese papei Formosus [891-896]). Într-un sinod, acestia constrâng clerul roman sa declare invalide toate consacrarile sacerdotale ale papei Formosus. Dupa papa Sergiu, scaunul papal este ocupat de persoane neînsemnate. Mai important este papa Ioan al X-lea (914-928), fost arhiepiscop de Ravenna, care, conform aceleiasi cronici de scandal a lui Liutprand, ajunge papa datorita legaturilor afective pe care le avea cu Teodora, sotia lui Teofilact (asa cum Sergiu al III-lea îsi întarise puterea în Roma datorita gratiilor Marotiei). În 915, Ioan al X-lea îl încoroneaza împarat pe margravul de Friuli Berengario I. Împotriva lui se ridica Ludovic al III-lea din Bourgogne, revolta care îi este fatala: Berengario îl învinge si apoi îi scoate ochii. Margravul de Ivreea se aliaza cu maghiarii împotriva lui Berengario, care este asasinat la Verona (924). Ramânând fara protector, Ioan al X-lea îl sprijina pe Hugo din Vienne, care devine rege al Italiei (926-946). La începutul pontificatului sau, acest papa încercase sa rezolve si problema sarazinilor, care constituiau un real pericol pentru peninsula. Organizând o liga a principilor crestini, în care intra si Teofilact si Alberico de Spoleto, papa participa personal la batalia de la Garigliano (915), unde se da o grava lovitura organizarii musulmane din Mediterana. Ioan al X-lea moare în 928, în închisoare (probabil strangulat), deoarece se opusese politicii Marotiei.
În urma mortii lui Alberico de Spoleto (probabil în anul 924), vaduva Marotia se casatoreste cu margravul Guido de Tuscia (926), pentru a contrabalansa politica imperiala a lui Hugo de Vienne. Murindu-i si al doilea sot, Marotia îsi ofera mâna si implicit stapânirea Romei regelui Hugo, care atunci era în culmea gloriei. Însa ambitiosul proiect al celor doi soti contravine total constiintei de libertate a romanilor care, instigati de Alberico, fiul Marotiei si al lui Alberico de Spoleto, iau cu asalt castelul Sant'Angelo, unde tocmai se celebra casatoria mamei cu Hugo. Acesta reuseste sa fuga iar Marotia este aruncata în închisoare. Alberico preia puterea si devine mai celebru decât înaintasii sai. Este rege între anii 932-954. Toti papii din acest timp au fost complet dependenti de dânsul. Cu toate acestea, el era convins ca, în virtutea dreptului, Roma si statul pontifical trebuie conduse de papa, pentru care motiv o atare situatie nu putea dura la nesfârsit.
Pentru a-si asigura în viitor puterea familiei sale, cu putin timp înainte de a muri, Alberico îi determina pe romani sa jure ca vor alege ca papa pe fiul sau Octavian. Promisiunea a fost mentinuta si la moartea papei Agapit al II-lea (946-955), pe scaunul pontifical urca Ioan al XII-lea (955-963). În aceasta unire dintre princeps si pontifex se realiza visul tatalui pontifului, care voise unirea puterii laice cu cea bisericeasca. Însa noul pontif nu era persoana cea mai indicata pentru a realiza un asemenea proiect.


5. GERMANIA
Ca urmare a decaderii imperiului carolingian, pentru aproape un secol Occidentul a fost lipsit de un punct de referinta, din care motiv s-au format state de dimensiuni mici sau medii, destul de puternice pentru a se apara si capabile în acelasi timp de a fi conduse de o singura persoana cu o armata nu prea numeroasa si cu resurse financiare reduse. Asa este cazul Spaniei, Frantei, Angliei etc. Spre acelasi destin se îndrepta si partea orientala a imperiului carolingian, Germania(259).
Ultimul suveran carolingian a fost Ludovic Copilul († 911), care ocupa tronul, sub regenta, când avea doar 7 ani. La moartea lui, ducii saxoni care trebuiau sa se ocupe de alegerea noului rege se orienteaza spre o persoana care ar putea sa garanteze o anumita unitate a regatului si care, în acelasi timp, sa nu devina prea puternica. Electori ai regelui sunt ducii de Saxonia, Franconia, Suabia si Bavaria (în viitor, printre electori va intra si ducele de Lotharingia, actuala Lorena). Este ales Conrad I de Franconia. Acesta, de acord cu episcopii, încearca o consolidare a drepturilor regale, dar fara rezultat. Succesorul sau, Henric I de Saxonia (919-936), încearca o alta linie politica, evitând alianta cu Biserica si încercând mai ales sa uneasca toate triburile într-o federatie, sub conducerea Saxoniei. Proiectului sau i se opun bavarezii, care în 919 îl proclama rege pe ducele lor Arnolf (acum apare pentru prima data termenul de rege al teutonilor, întelegându-se populatia de pe teritoriul Germaniei). Henric însa se impune si printr-o politica abila unita cu mai multe campanii militare victorioase, recupereaza teritoriile Lotharingiei, împartindu-le în Lorena de Sus si Lorena de Jos. Învinge si puternicul popor al danezilor, care îsi extinsese suveranitatea asupra Danemarcei, Angliei si Norvegiei. Lupta cea mai dura o are cu ungurii, pe care-i învinge definitiv în anul 933. Datorita victoriilor sale, Henric devine faimos în toata Europa, pentru care motiv el se simte un urmas demn al carolingienilor, chiar daca nu facea parte în linie directa din familia imperiala a lui Carol cel Mare. La moartea sa, stabilitatea regatului este asigurata, pe tron urmându-i fiul sau Otto.


A. REGATUL LUI OTTO I CEL MARE (936-973)
Deja de la început, Otto, din casa regala de Saxonia, are o viziune clara a politicii si a obiectivelor ce trebuie ajunse. El nu vrea sa fie un rege german, cât mai mult un succesor al lui Carol cel Mare. Pentru acest motiv face sa fie încoronat în catedrala din Aachen, unde se afla mormântul ilustrului sau înaintas. În interior, planurile sale sunt obstaculate de tendintele de autonomie ale ducilor; decide asadar sa le anuleze orice tentativa de acest fel. Îl depune pe ducele de Bavaria (938), iar un an mai târziu îi învinge pe ducii coalizati împotriva lui. Spre mijlocul secolului, fiind morti sau învinsi toti marii duci ai regatului, Otto I împarte regatul între membrii familiei: Lorena este data cumnatului, Bavaria fratelui Henric (948), Suabia fiului sau (950) iar Franconia este anexata la Saxonia. Tot membrilor familiei le încredinteaza si cele mai mari scaune episcopale (Mainz, Köln si Trier).
În politica externa, dificultatile cele mai mari îi vin din Italia. În 951 îl învinge pe Berengario al II-lea de Ivreea, se casatoreste a doua oara cu Adelaide de Bourgogne si se proclama rege al Italiei. În Germania, noua casatorie trezeste o violenta lupta interna, din cauza ca membrii familiei regale se temeau ca la tron va urma fiul pe care Otto îl are cu Adelaide. Împotriva suveranului se coalizeaza fiul sau Liudolf de Suabia, ducele de Lorena si arhiepiscopul de Mainz. Otto este învins si capturat. Nu dupa mult timp reuseste sa evadeze din închisoare si se razbuna pe rebeli. Acest fapt provoaca o noua razmerita, din care Otto este salvat printr-o interventie externa, a ungurilor, care intentioneaza astfel sa puna mâna pe destinele Germaniei. În fata acestui grav pericol sunt lasate la o parte toate discordiile dinastice, întreg neamul germanilor unindu-se în jurul lui Otto. În batalia decisiva de la Lech (955), ungurii sunt învinsi. Faima lui Otto ia proportiile de odinioara, iar din aceasta înfrângere au avut de câstigat ungurii însisi: dându-si seama ca nu-i pot învinge pe germani, parasesc obiceiurile migratorii si încep sa se deschida spre mesajul evanghelic, convertirea lor fiind un fapt împlinit sub marele rege Stefan (997-1038), fostul Waik.


B. "Renovatio imperii" si caracterul imperiului ottonian
Dupa înfrângerea ungurilor la Lech, întreaga crestinatate occidentala vede în Otto pe eroul european, "dux Europae", care o salveaza de ungurii pagâni. În interiorul Germaniei, Otto slabeste si mai mult puterea domnilor feudali, iar pentru aceasta se serveste de episcopi si abati, carora le acorda numeroase privilegii si puteri civile. Urmând asadar politica bisericeasca a lui Carol cel Mare, el consolideaza si mai mult raportul stat-Biserica nationala.


Situatia Bisericii germane în timpul ottonilor
În Biserica de stat care se formeaza, regele are puteri aproape nelimitate. Numirea episcopilor, în general straini de marile familii ale locurilor unde erau numiti, se conformeaza planurilor politice ale regelui. De cele mai multe ori, acestia erau formati pe lânga capela regala, fiind experti în problemele de cancelarie sau în alte domenii promovate de rege. Pentru a primi de la marile Biserici prestatii cât mai mari în favoarea regatului, suveranii le acorda acestora donatii ce apartin patrimoniului coroanei. La fel, regii acorda episcopilor diferite privilegii de imunitate chiar si pentru cazuri de delicte foarte grave, ceea ce face ca autoritatea bisericeasca sa ajunga pe acelasi plan cu comitatele. Mai mult, în viitor, întregi comitate vor fi conferite bisericilor episcopale sau abatiilor regale. Jurisdictiei episcopilor sau abatilor i se adaugau si alte drepturi (de vama, vânatoare, drepturi comerciale etc.), astfel încât putem afirma ca privilegiile ottoniene au pus bazele puterii teritoriale a episcopilor. Din alt punct de vedere, celibatul principilor bisericesti permitea ocuparea scaunelor vacante conform unor noi criterii sau unor noi planuri.
Sistemul ottonian a adus regatului numeroase avantaje:
a. multe teritorii, cândva acordate clericilor, deveneau imune fata de autoritatea ducilor;
b. teritoriile acordate episcopilor sau abatilor se bucurau de avantajul, pentru rege, de a putea fi acordate, atunci când deveneau vacante, unor persoane care serveau mai bine planurilor regale;
c. principii bisericesti erau legati de rege printr-o dubla legatura: autoritatea lor în propriul teritoriu de jurisdictie constituia un beneficiu al regelui, iar acesta îsi tragea foloasele, cerând de la respectivii clerici alte servicii: cancelari ai imperiului, consultanti pentru probleme teologice si juridice, legati etc.
O dependenta atât de mare a Bisericii de rege este de înteles numai într-o perioada ca aceasta, în care era cunoscuta doar distinctia functionala dintre sacerdotium si regnum. Suveranul, din mâinile caruia episcopul primea prin investitura cu inelul si sceptrul nu numai bunurile si drepturile temporale, ci si oficiul ecleziastic, în mentalitatea timpului nu reprezenta doar figura unui laic: ungerea si consacrarea, considerate ca un sacrament de teologia timpului, îl înaltau la demnitatea de vicar al lui Cristos, îl faceau, conform unei formule de consacrare prezenta într-un Ordo din Mainz, participant la ministerul episcopal si mediator între cler si popor.
Deoarece acum nu exista o Biserica libera, pentru episcopi este mai avantajos de a fi supusi regelui decât unui principe. Suveranul, ce se inspira din principiile teocratice, urmarea un obiectiv universal, politico-religios, în timp ce principii ramâneau în sfera intereselor lor particulare si deseori egoiste. Episcopii germani din secolele X si XI ne ofera o imagine mai mult decât pozitiva, printre dânsii gasindu-se numerosi sfinti. Natural, sistemul ottonian avea o viata limitata. Imediat ce în mentalitatea occidentala încep sa-si faca drum distinctiile mai precise între competentele civile si cele bisericesti, Biserica trebuie sa-si restructureze ministerul episcopal si sa se opuna formei teocratice a investiturii traditionale. Lupta pentru învestitura ce se declanseaza constituie o revolutionare atât a sistemului bisericesc, cât si a celui statal.


c. Caracteristicile imperiului medieval
Preocuparea lui Otto I de a obtine de la papa consacrarea imperiala pune o serie întreaga de întrebari referitoare la caracterul imperiului sau. Ce este imperiul medieval? Ce puteri are împaratul? De ce se preocupau atât de mult împaratii germani sa obtina consacrarea de la papa? Multi istorici, în special germani, îi acuza pe împaratii acestui timp de a fi neglijat problemele interne din regiunile germane pentru a se ocupa mai mult de problemele italiene si de cele ale Bisericii Romane. În realitate, lucrurile stau altfel.
Evul Mediu are o scara de valori diferita de cea a perioadei contemporane. Împaratii se simt responsabili de destinele crestinatatii, în centrul careia se gaseste Scaunul Apostolic Roman. Ei îsi concep misiunea într-un context universal. Desigur, cine este investit cu demnitatea imperiala, reuneste în propria-i putere doua sau mai multe regate, motiv pentru care dimensiunea spirituala a imperiului este legata de factorul temporal, teritorial, care confera suveranului o putere efectiva, de care se poate servi oricând doreste. În acest sens, autoritatea si puterea lui Otto I nu au nevoie de sprijinul extern al papei. Plecând de la aceste consideratii, putem afirma ca motivele pentru care ottonii cer papei consacrarea imperiala sunt de ordin ideal si nu material.
Imperiul medieval reprezinta un fapt ideal, lipsindu-i o realitate tangibila. Unii istorici (de exemplu W. Holtzmann(260)), voind sa explice imperiul ottonilor, au încercat sa-l puna în relatie cu autoritatea împaratilor romani, care afirmau: "Ca magistrat, sunt egal cu ceilalti, însa ma deosebesc de dânsii prin autoritatea mea". Însa afirmatia cezarilor nu mai era prezenta în cultura oamenilor medievali. Istoricul F. Kempf SJ a facut distinctia foarte oportuna între potestas a regelui german (care stapâneste, de exemplu, Boemia, Polonia etc.), care este regala, si dignitas imperiala, care are o valoare simbolica(261). Potestas este reprezentata de puterea regala exercitata asupra diferitelor regate (Germania, Italia si apoi Bourgogne); deja aceasta putere, concentrata în mâinile unui singur suveran, reprezinta o noutate pentru EM. Pe de alta parte, chiar daca suveranul avea titlul de rege, extinderea teritoriala ne face sa ne gândim la un imperiu (în izvoarele timpului, chiar si mai înainte de încoronarea ca împarat a lui Otto I, teritoriile acestuia sunt prezentate cu titlul de imperium). Asadar, hegemonia împaratului asupra altor regate are un fundament de fapt si nu unul juridic.
În particular, dimensiunea universala a imperiului ottonian se bazeaza pe urmatoarele ratiuni:
- În imperiul lor, ottonii reînvie o traditie. Dintotdeauna imperiul avusese o respiratie universala si nu locala, iar împaratii germani, asa cum am precizat deja, se considera succesori ai împaratilor romani.
- Caracterul crestin al imperiului medieval marea splendoarea acestui imperiu. Angajarea majora a împaratilor este aceea de a apara Biserica Romana, care revarsa asupra imperiului dimensiunea sa universala.
- O serie întreaga de consideratii teologice aprofundeaza motivul precedent. Imperiul medieval îsi gaseste descrierea în paginile VT: când profetul Daniel, cap. 2, prezinta cele patru regate ale lumii, prin ultimul regat, cel de fier, conform exegezei patristice, se intentiona descrierea imperiului roman, cel ottonian fiindu-i continuarea. Exegetii medievali, apoi, colorând profetia lui Daniel în nuante escatologice, sustin ca acest imperiu va dura pâna la venirea lui Anticrist. Imperiul, asadar, dobândeste un rol determinant în istoria mântuirii(262). Luând în consideratie aceste elemente, se poate întelege forta misterioasa pe care o iradia demnitatea imperiala. Încoronarea imperiala reprezenta un titlu, o splendoare mai mare si nu o marire a puterii, si asa a fost pâna la declansarea luptei pentru învestitura.
Cum se dobândea demnitatea imperiala? Carol cel Mare a fost încoronat de papa Leon al III-lea. Carol însa l-a încoronat la Aachen pe fiul lui, Ludovic cel Pios, care la rându-i l-a încoronat pe fiul sau Lothar (chiar daca ambii au primit încoronarea si de la pontiful roman). Practica s-a schimbat atunci când regatele s-au divizat si când împaratul, primul a fost Ludovic al II-lea (844-875), are nevoie de o recunoastere externa, pentru care motiv apeleaza la papa. Încoronarea este considerata ca un drept al papei, chiar daca se desfasura în doua momente diferite:
a. alegerea si încoronarea regala în Germania;
b. ungerea, consacrarea si încoronarea imperiala la Roma.
Cu timpul, în special în secolul al X-lea, se dezvolta un jusad rem (drept la imperiu), atunci când papii nu mai au posibilitatea de a alege pe împarat dintre mai multi candidati. Cu familia ottonilor, renovatio imperii se refera direct si explicit la regii germani, pentru motivul hegemoniei lor asupra celorlalti regi crestini; de fapt, când germanii îsi aleg regele, aceasta înseamna ca tot el este si împaratul. Ideea este prezenta deja în "Annales laureshamenses" (din abatia de Lorsch), care ne reda informatia despre încoronarea lui Carol cel Mare. În aceste anale se afirma ca, în urma încoronarii imperiale din partea papei, suveranul franc primise numai titlul imperial, din moment ce aceasta demnitate o avea de mai înainte, fiind stapân peste orasele imperiale ale romanilor (Trier etc.). Teza aceasta nu dispare din rândul germanilor; dimpotriva, se accentueaza: regii germani au jusla imperiu iar încoronarea papala reprezinta doar o confirmare exterioara a acestui titlu si demnitati. Mai târziu, dreptul la imperiu se va accentua si mai mult. În 1155, Friedrich Barbarossa, de exemplu, afirma ca are dreptul la conducerea imperiului, întrucât este un succesor al lui Carol cel Mare si al lui Otto I.
Pentru secolul al X-lea si prima parte a celui urmator, izvoarele nu ne prezinta opinia papilor referitoare la aceasta problema. Totusi, ei nu pot accepta convingerea suveranilor germani, si deja Ioan al VIII-lea (872-882) refuza sa fie considerat doar un simplu instrument. Daca dreptul de ungere si încoronare de catre papa nu a fost nicicând contestat, totusi, numai cu reforma gregoriana asistam la o schimbare radicala a situatiilor. Papalitatea, eliberându-se de sub dominarea imperiala si dobândind conducerea spirituala si politica (partiala) a crestinatatii, îsi asigura pozitii independente în relatie cu autoritatea imperiala. În aceasta noua conjunctura este prezent pericolul care va izbucni în timpul lui Friedrich Barbarossa, când Adrian al IV-lea (1154-1159) îi comunica împaratului ca încoronarea este un "beneficium" al papei, pentru care împaratul trebuie sa ramâna mereu recunoscator (Besançon 1157). Suveranul nu accepta afirmatia papei, în special cuvântul "beneficium", care putea fi interpretat si ca o "feuda" (supunere totala fata de papa), si declara ca a primit imperiul de la Dumnezeu prin alegerea principilor germani. Aceasta divergenta fundamentala de vederi a suscitat vii discutii între canonisti. Unii considera ca imperiul reprezinta o transferare de putere, de la papa la împarat; altii considera încoronarea ca o simpla conferire a unui titlu si nu a unei puteri. Problema ramâne în discutie pâna la Bonifaciu al VIII-lea. Anterior, un episod semnificativ se deruleaza în timpul lui Inocentiu al III-lea, care recunoaste principilor germani dreptul de a alege pe propriul suveran, dar îsi retine dreptul de a examina daca persoana aleasa este demna de a urca pe tronul imperial. În acest fel, papalitatea conditiona si alegerea regelui german si a viitorului împarat.


a. "Privilegium ottonianum" (13 februarie 962)
În prima parte a acestui document, ce se pastreaza în Arhivele Secrete Vaticane, suveranul german acorda papilor teritorii imense (aproximativ 60% din Italia actuala). Mai precis: sunt reconfirmate donatiile lui Pepin cel Scurt din "Promissio Carisiaca" si cele ale lui Carol cel Plesuv. Pe toate acestea, Otto I le reconfirma, iar în partea a doua a documentului, împaratul garanteaza libera alegere a papei, stabilindu-se în schimb un juramânt de fidelitate pe care noul pontif îl face fata de împarat. Urmeaza apoi dreptul de apel la judecata împaratului, drept pe care îl au toti locuitorii de pe teritoriile papale, împotriva papei, bineînteles. În schimbul acestui drept, împaratul se angajeaza sa apere si sa promoveze interesele Bisericii Romane. Calculând avantajele si dezavantajele, se poate constata cu usurinta ca avantajele împaratului erau mult mai mici decât obligatiile pe care si le asuma fata de Biserica.
b. Idealul imperial al lui Otto al III-lea (983-1002) si al papei Silvestru al II-lea (999-1003)
Otto al III-lea era un tânar inteligent ce primise o profunda educatie de tip grecesc. Pentru acest motiv el îsi concentreaza idealul politic în jurul universalitatii imperiului roman, si aceasta într-un mod diferit de antecesorii sai. Pentru dânsul, Roma este capitala crestinatatii, capitala a papei si a împaratului. Un papa francez si un împarat german demonstrau din plin universalitatea Romei, oras pe care împaratul vrea sa-l transforme în principala sa resedinta.
Curia Romana, în schimb, nu vede cu ochi buni politica universalista a tânarului împarat. Numai faptul ca el se stabilea la Roma constituia pentru curia acestei Biserici o restrângere a libertatii de care se bucura. Otto al III-lea colaboreaza îndeaproape cu papa Silvestru al II-lea, considerându-se "imperator romanus", "orbis imperator", "servus apostolorum" si "servus Jesu Christi". Aceasta politica universalista si-a dovedit repede rezultatele sale pozitive: formarea regatelor crestine ale ungurilor si polonezilor, regate pe care Otto nu intentioneaza nicidecum sa le încorporeze în imperiu. Pentru Polonia, papa împreuna cu împaratul stabilesc orasul Gniezno ca si scaun mitropolitan cu diecezele sufragane de Cracovia, Breslav si Kohlberg. Decizia împaratului este destul de înteleapta, ea însemnând si orientarea Poloniei catre Occident. Aceeasi i-a fost orientarea si fata de unguri. În 973, capul acestora, Waik, se boteaza si ia numele de Stefan. Imediat, el ia legatura cu papa si cu împaratul pentru a obtine coroana regala si o organizare bisericeasca nationala. Spre anul 1000 sau 1001, Stefan este încoronat la Gran (Esztergom) ca rege al Ungariei, coroana fiindu-i binecuvântata de Silvestru al II-lea. În acest fel, si ungurii se orienteaza tot spre Occident, iar Stefan va continua cu multa energie si hotarâre încrestinarea poporului sau si consolidarea unei ierarhii si organizari bisericesti ce-si avea centrul la Gran. Cu moartea lui Otto al III-lea (23 ianuarie) se spulbera visul unei renovatio imperii. Succesorii sai vor trebui sa se ocupe mai mult de problemele interne germane decât de Roma, care este lasata la dispozitia capriciilor si planurilor egoiste ale familiei Tuscolo, dupa ce anterior fusese dominata de familia Crescenzio.

XXXVII. VIATA SI ORGANIZAREA
BISERICII ÎN EVUL MEDIU TIMPURIU


În Occidentul crestin, formele de viata germanica, romana si în parte celtica fuzioneaza într-o cultura si civilizatie proprie, cea a EM timpuriu. Acelasi lucru se întâmpla si în Biserica unde, în baza conceptiilor juridice germanice si romane, se formeaza noi institutii care transforma structura ierarhica rigida a formelor diecezane din epoca romano-crestina. În acest sens, în formarea unui drept propriu al Bisericii trebuie sa facem o distinctie graduala, cronologica:
a. de la originile crestinismului pâna la începutul secolului al VIII-lea, în viata Bisericii este viu înca dreptul roman;
b. de la începutul secolului al VIII-lea si pâna spre anul 1150, dreptul bisericesc este influentat de cel germanic;
c. de la 1150 si pâna în 1550 se formeaza adevaratul drept canonic în care intra culegeri de canoane, dispozitii conciliare si decrete pontificale;
d. din 1550 si pâna în 1917, în Biserica functioneaza normele dreptului tridentin si post-tridentin, cristalizat în Codex Iuris Canonici (1917).
În a doua perioada indicata observam ca, daca a existat o influenta reciproca între dreptul roman si cel germanic, baza ideologica si operativa a acestei interdependente a fost mereu "ecclesia universalis", fondata teologic pe augustinismul politic care permitea o interventie directa a laicilor în viata bisericeasca si a clericilor în problemele statale.


1. Bisericile proprii
Originile Bisericilor proprii sau private trebuie cautate în zonele satesti. În perioada antica si în EM timpuriu, Biserica desfasoara o adevarata activitate de inculturare, deoarece existau putine centre rurale, cele mai numeroase fiind latifundiile. În perioada imperiala târzie, familii romane nobile, proprietare de vaste terenuri, dupa ce se converteau, se ocupau si de construirea de biserici pe proprietatile lor. În astfel de cazuri, ele cedau episcopului diecezei bisericile construite. Însa de cele mai multe ori, acestea lasau urmasilor familiei aceste biserici, din care motiv ele se numesc biserici proprii sau private. Un atare sistem s-a dezvoltat atât în Occident, cât si în Orient, pentru care nu se poate afirma ca originea acestor biserici trebuie cautata numai în dreptul germanic. Desigur, în Occident, si din punct de vedere socio-cultural, germanii erau mai legati de zonele rurale decât de orase, care erau în numar destul de mic.
Biserica proprie devine o institutie juridica în baza strânsei legaturi a altarului cu terenul pe care era construit. Edificiul bisericii, casa preotului si cimitirul, câmpurile si taranii ce le lucrau si care erau legati de biserica, intrarile ce proveneau din decime, ofertele si drepturile stolare, într-un cuvânt, tot ceea ce exista în jurul altarului este considerat ca proprietate a stapânului pamântului. Acestuia îi revenea datoria de a se îngriji de biserica. Preotul nu era ales de episcop, ci de acesti stapâni, care îl luau deseori dintre servitorii sau sclavii lor, sau dintre clericii de pe alte domenii, iar conditiile puse pastorului de suflete nu rareori erau destul de umilitoare.
Drepturile bisericilor proprii puteau sa treaca la o alta persoana prin închiriere, pe cale ereditara, prin vindere, donare sau pe alte cai. Deoarece din patrimoniul ecleziastic nu trebuia sa se ia nimic si asa sa treaca la urmasi, aviditatea i-a determinat deseori pe proprietarii de pamânturi sa-si însuseasca cel putin în parte câstigurile mai mari ale acestui patrimoniu. Astfel, în secolele X si XI, bisericile proprii decad din ce în ce mai mult pâna la a deveni o încurcatura de nedescifrat de drepturi particulare. Notam totusi ca aceasta decadenta a bisericilor proprii a permis papalitatii sa le reformeze din radacini, facându-le mai utile scopurilor pastorale.
Forma juridica a bisericilor proprii a schimbat radical dreptul roman traditional. Conform acestui drept, biserica constituia o institutie de drept public. Conducerea ei, de tip monarhic, era în mâinile episcopului, care stabilea proprii ei clerici, dându-le o putere delegata. O atare organizare centralizata, pentru germani era cel putin stranie, deoarece ei nu cunosteau distinctia dintre "jus publicum" si "jus privatum" si nici forma romana a dreptului administrativ. Pentru ei, construirea societatii începea de la baza si nu din vârful ierarhiei; în concret, dreptul particular si obiectiv se concretizeaza în aceasta forma a bisericilor proprii.
Raspândirea bisericilor proprii a întâlnit opozitii ferme înca de la început. Atât în Spania vizigota, cât si în Franta merovingiana, episcopii nu vor nicicum sa accepte o astfel de biserica. Deoarece erau convinsi ca nu le pot obstacula în formarea lor, atât episcopii, cât si abatii au transformat toate Bisericile de pe teritoriul propriei jurisdictii în biserici proprii, înainte ca laicii sa puna stapânire pe ele, ceea ce nu înseamna ca nu au existat destui laici, stapâni ai unor astfel de biserici. Gratie lui Carol cel Mare si succesorilor lui, forma juridica a bisericilor proprii devine o realitate cvasi unica si universala. Episcopi si stapâni laici îsi disputa si-si împart competentele, drepturile si datoriile pentru ele. În acest "dialog" juridico-economic si pastoral, cei ce erau implicati direct erau tocmai clericii ce trebuiau sa-si desfasoare activitatea în aceste biserici, care depindeau de stapânul laic, ca si de propriul episcop. În acest context începe sa se dezvolte sistemul beneficiilor, tipic EM. În alti termeni, se acorda ceva unei persoane fizice sau juridice nu ca proprietate, ci "ad usum", ca recompensa pentru serviciile pe care le presta. Sistemul comporta conditii avantajoase pentru cel ce primeste uzufructul, de unde si termenul de "beneficium": beneficiu. În lumea carolingiana, beneficiile erau acordate vasalilor care, în schimb, trebuiau sa presteze servicii celor de la care le primeau. Relatia dintre stapânul sau domnul care acorda beneficiul unei biserici proprii si preotul care îl primea se exprima într-un mod destul de variat. În timp ce în Italia se stipulau acte scrise, în tarile de peste Alpi, investitura se exprima prin gesturi simbolice care apoi se cristalizeaza în forme bisericesti canonice: înmânarea cheilor unei biserici, a funiei clopotului etc.


Elemente pozitive si negative ale bisericilor proprii
Inconvenientele nu erau nici mici si nici putine:
- În biserica proprie era determinanta puterea stapânului teritorial care, de exemplu, la moartea preotului, putea sa sechestreze tot ceea ce exista, în baza lui "jus spolii";
- Formarea culturala si spirituala a clericului acestei biserici a fost totdeauna foarte redusa sau aproape inexistenta, deoarece originea lui sociala trebuie cautata mereu printre slujitori sau persoane fara nici o baza materiala;
- Preotii care trebuiau sa se îngrijeasca de bisericile proprii erau constrânsi de cele mai multe ori sa se transforme în agricultori care sa-si cultive bucatica de pamânt din care sa traiasca. Iar atunci când trebuiau sa aiba pe lânga casa parohiala si o femeie care sa îndeplineasca muncile casnice, deseori celibatul sau se gasea într-un grav pericol;
- Organizarea ecleziastica a bisericilor proprii a creat o diviziune în cler, împartindu-l în clerul de sus si cel de jos.
Nu trebuie neglijate însa nici aspectele pozitive. Prin acest sistem de biserici s-a creat posibilitatea unei evanghelizari capilare a zonelor rurale din majoritatea tarilor Europei occidentale. Apoi, nu toate bisericile rurale erau biserici proprii. În Italia sunt cunoscute asa-numitele ecclesiae baptismales, formate conform vechilor norme canonice de inspiratie romana. Teritoriul unor astfel de biserici era foarte extins si cuprindea mai multe biserici de importanta secundara, oratorii si capele, administrate de clerici ce depindeau de biserica centrala. Aceasta reprezinta forma ce precede sistemul parohial. Biserica principala era încredintata unui arhipreot, de care depindeau apoi asa-zisele pieve secundare. În secolul al XI-lea, si în Italia se impune sistemul bisericilor proprii tipice germanilor. Clericii ce administrau pieve-le semnau un contract cu stapânul; mai mult, biserici foarte bogate sunt încredintate laicilor, care, la rândul lor, le dau în administratia, nu în proprietatea, unui cleric, care trebuie sa plateasca stapânului sume sau produse agricole destul de consistente.


2. Bisericile urbane
În antichitate, preotii traiau împreuna cu episcopul în biserica catedrala. În Galia secolului al VI-lea, clericii care duc o viata comuna cu episcopul se numesc "canonici". Spre anul 754, Crodegang, episcop de Metz, scrie o regula pentru viata comuna a clerului secular din catedrala sa. În aceasta regula este urmat modelul roman, regula sfântului Benedict si dreptul sinodal franc. Spre diferenta de monahi, clericii, desi duceau o viata comuna si tot în comun participau la celebrarile liturgice, aveau dreptul sa posede un anumit patrimoniu. Instituirea canonicilor a reprezentat un mijloc excelent pentru îmbunatatirea spirituala si culturala a clerului citadin. Trebuie mentionat însa ca scopul acestor canonici, care se constituie apoi în colegii, era mai mult unul ascetic si cultural, decât pastoral.
De colegiile canonicilor erau interesati în mod direct nobilii. Nici un cleric nobil nu ar fi acceptat sa-si desfasoare ministerul pastoral într-o zona rurala. Intrând în rândurile lor, nobilii îsi pastrau uzufructul propriilor bogatii. Mai mult, regii instituie colegii canonice pe lânga capelele palatine, de unde au posibilitatea apoi sa-si aleaga episcopii sau alte persoane care sa le reprezinte interesele. Este usor de înteles ca, în scurt timp, colegiile canonicilor au devenit în mare parte prerogativa aproape exclusiva a nobililor. Dezvoltându-se pe tot parcursul EM, colegiile s-au împartit în doua: o parte formate numai din nobili si o alta formata din nobili si persoane fara o stare materiala deosebita.




3. Investitura episcopala
Consacranti ai unui episcop sau abate puteau fi numai episcopii. Investirea însa într-un oficiu presupunea o autoritate care sa aiba o deosebita putere asupra episcopiei sau abatiei pe care urma sa o primeasca noul consacrat. Episcopul era investit de rege sau principe; abatele, de respectivii proprietari pe care se gasea abatia sa, adica episcopi, principi sau nobili. Cu secolul al IX-lea, începe o evolutie lenta care integreaza investitura în sistemul feudal: dupa alegerea episcopala sau abatiala urma, înainte de consacrare, învestitura si omagiul fata de rege. Cu timpul, învestitura dobândeste caracterul unui "beneficium", iar omagiul devine o declaratie oficiala de vasalitate.
La început, beneficiul se referea doar la bunurile materiale, în special la terenuri, date în uzufruct, de obicei pe viata, cu avantaje deosebite pentru beneficiant. Riscul inerent al beneficiului cu care un cleric se confrunta consta în aceea ca se creau dubii referitoare la puterea respectivului cleric, în sensul ca aceasta ar proveni de la rege, principe sau nobil, împreuna cu respectivul beneficiu. Spre un atare dubiu sau confuzie se îndrepta si ceremonialul simbolic al investiturii, care continea gesturi sau formule sugestive, dar si ambigue: pâna spre anul 1050, regele încredinta episcopului cârja episcopala ("baculum"), iar mai târziu si inelul.
Vasalitatea îsi trage originile din actul de omagiu si juramântul de fidelitate fata de rege, care are loc dupa alegerea episcopului sau abatelui. O data cu Ludovic cel Pios, toti episcopii devin vasali directi sau indirecti ai regelui. Ca norma scrisa sau nescrisa, vasalul ramâne o persoana libera care accepta sa fie în serviciul unuia mai mare si mai puternic ca el si care sa-i garanteze sprijin si protectie. Omagiul se desfasoara într-o forma solemna: vasalul, îngenunchiat în fata stapânului, îsi pune mâinile în cele ale stapânului, prin care gest îi devine vasal pe viata. Dependenta episcopilor si abatilor, ca si a respectivelor institutii pe care le conduc, de autoritatile laice centrale (regi sau împarati) sau locale a conditionat în mod decisiv viata acestora, marile episcopii (Köln, Mainz si Trier), de exemplu, transformându-se în adevarate principate cu drept de alegere a împaratului.








CRESTEREA PUTERII PAPALE ÎN EVUL MEDIU TIMPURIU


În secolele X si XI, din cauza instrumentalizarii papilor din partea marilor familii romane, puterea temporala a acestora a fost aproape nula. Aceasta nu a însemnat ca papilor, în teorie, nu le-a fost recunoscut dreptul de conducere a Romei si a statului pontifical, drept pe care trebuiau sa-l exercite sub protectia împaratului, care acum nu mai este cel bizantin, ci împaratul franc si apoi cel german. Faptul este de o deosebita importanta deoarece, în timp ce episcopii sunt înglobati în sistemul de dependenta feudala fata de principe sau rege, papa ramâne liber de orice legatura directa cu vreo autoritate locala. La prima vedere, afirmatia ar parea falsa, daca se considera influenta exercitata de împarat; însa prezenta acestuia la Roma este doar periodica si de scurta durata. Unicul drept pus în aplicare în mod eficace de împarati a fost confirmarea alegerii papale, drept exercitat pâna la pontificatul lui Victor al II-lea (1055). O atare prerogativa, totusi, nu a facut din papa un vasal al împaratului, deoarece nicicând nu a primit învestitura de la dânsul.
Puterea ecleziastica a papilor din aceasta perioada a avut o evolutie sinuoasa si discontinua: în latura ei teoretica, s-a marit mereu, pâna la decretaliile pseudo-isidoriene (mijlocul secolului al XI-lea); în practica, acuza o slabiciune grava.
Factorii principali care au contribuit la cresterea puterii papale:
a. O data cu încoronarea lui Carol cel Mare, papalitatea ajunge la maxima ei autonomie în raport cu Bizantul.
b. În Occident, papa reprezinta unica autoritate apostolica, iar mormântul sfântului Petru se bucura de o veneratie deosebita: Corintul, atât de venerat în timpul papei Leon al III-lea, nu mai apartine jurisdictiei romane; Santiago de Compostella devine un loc de pelerinaj international abia în primele timpuri ale reconquistei; în întreg Occidentul, venerarea sfântului Petru nu reprezinta o creatie a popoarelor germanice, ci de la ele primeste doar un plus de popularitate.
c. Cu trecerea timpului, figura însasi a papei evolueaza, trecând de la rolul de patriarh la cel de primat.
Ultimele doua aspecte merita sa fie aprofundate.


1. Veneratia fata de Sfântul Petru
Nu se poate nega faptul ca popoarele germanice au avut un cult deosebit fata de sfântul Petru, "principele apostolilor". Conform unor autori (de exemplu, Haller), cultul fata de sf. Petru, "portarul ceresc", ar fi fost creat de popoarele germanice, prin care fapt ar fi contribuit la o radicala transferare a ideii de primat roman din sfera jurisdictiei ecleziastice în cea a credintei, punând astfel un fundament religios conceputlui însusi de primat. Asadar, cultul petrin al saxonilor si francilor ar fi însemnat altoirea unei ramuri într-un copac (papalitatea), care între secolele VI si VII ar fi pierdut toate ramurile si acum era în agonie. Despre toate acestea, la începutul EM, Roma ar fi fost complet inconstienta.
Teza lui Haller si a altor istorici antiromani este radicala si inexacta. Cultul fata de sfântul Petru era prezent în toate elementele sale înainte ca anglo-saxonii sa se încrestineze. În plus, episcopii de la sfârsitul antichitatii si începutul EM obisnuiau sa se numeasca "vicari ai sfântului Petru", recunoscând ca puterea lor reprezenta o participare la puterea principelui apostolilor, putere pe care acesta o primise de la Cristos.


2. Pozitia Sfântului Scaun(263)
În antichitate existau Biserici principale, care aveau o organizare interprovinciala independenta si autonoma (Alexandria, Antiohia si Ierusalim). Ele nu primeau putere si prestigiu de la Roma. Aceasta era organizarea patriarhala, ce trebuie deosebita de cea mitropolitana, formata pe baza organizarii politice romane. Administratia mitropoliilor se mentine prin sinoadele provinciale, pentru care motiv în antichitate exista multe sinoade de acest fel de o importanta deosebita pentru organizarea ecleziastica.
În antichitate, organizatoric, papalitatea nu a avut un rol monarhic, integrându-se mai ales în comuna structura ecleziastica occidentala. Si aici structurile se fundamentau pe autoritatea si prestigiul episcopilor, nefiind stabilite de Roma, de care ramâneau independente. Dependente de Roma erau numai vicariatele de Tesalonic si Arles, însa acestea au un rol cu totul secundar în istoria Bisericii.
În cadrul marilor biserici teritoriale, puterea se verifica în sinoadele interprovinciale, iar ca urmare primas, sau mitropolitul, era un "primus inter pares". Acesta avea puteri care puteau sa fie dezvoltate; si asa s-a întâmplat în Orient. În Occident, sinoadele au creat noi dieceze, au judecat episcopi si au controlat alegerile episcopale. În acest sens, sinodul din Sardica (astazi, Sofia) din anul 342, care prevede apelarea la episcopul Romei împotriva deciziei unui sinod, reprezinta o exceptie.
Nici în Occident nu era posibila o guvernare monarhica a papei (asupra Spaniei, Africii etc.). Când însa structura vizigotica din Spania a fost ravasita de invazia araba si chiar si în Franta dispare vechea organizare bisericeasca, vechile structuri diecezane dispar pentru totdeauna. Carol cel Mare încearca sa refaca structurile antice în teritoriile sale, dar nu reuseste. Regii franci convoaca numeroase sinoade, însa acestea nu se mai bazeaza pe structura ecleziastica antica, ci pe noua organizare a regatului franc.
La nivel organizatoric a aparut un element nou. Din proprie autoritate si initiativa, papa Grigore cel Mare da nastere la o noua biserica teritoriala, cea anglo-saxona. Prima tentativa de organizare o savârseste sf. Augustin de Canterbury; nu reuseste si este trimis Diodor din Tars. Printr-însul, Roma fondeaza o adevarata biserica teritoriala, unde episcopii de York si Canterbury primesc titlul de arhiepiscopi si apoi pallium-ul. Aici, legatura cu Roma este clara si la fel se va repeta cu apostolul germanilor, sfântul Bonifaciu. Astfel se cristalizeaza ideea ca episcopul trebuie sa fie recunoscut de Roma si apoi trebuie sa primeasca pallium-ul de la papa. Ca urmare a acestei practici, se dezvolta ideea ca o noua dieceza trebuie sa fie înfiintata si aprobata de Sfântul Scaun. Deja sub Carol cel Mare, faptul este destul de clar (Otto I, de exemplu, pentru fondarea diecezei de Magdeburg cere de doua ori aprobarea papei).
Cresterea puterii papale la începuturile EM este exprimata prin consemnarea pallium-ului. La început, el reprezinta doar un însemn onorific. În viitor devine atât de important încât mitropolitul, desi numit, nu-si poate exercita prerogativele fara sa fi primit pallium-ul. Ca semn al participarii episcopilor la puterea sf. Petru era depunerea noilor pallium-uri în nisa de deasupra mormântului apostolului Petru.
Cresterea puterii papale a contribuit la racirea raporturilor dintre Biserica latina si cea orientala, care nu putea întelege si accepta puterea pe care o avea Scaunul Apostolic Roman. În Orient, erau pastrate traditiile antice pe care Occidentul le transformase în altele noi.
În secolele cu care începe EM, ascensiunea papalitatii ca si centru de unitate si organizare a Bisericii se exprima printr-o serie de drepturi pe care Sfântul Scaun si le rezerva.
a. Deja din timpul lui Ludovic al II-lea (877-879), papa îsi rezerva încoronarea imperiala, care, o data cu pontificatul lui Inocentiu al III-lea, comporta si un control direct al Sfântului Scaun asupra candidatilor, cu dreptul de a alege si decide persoana ce trebuia sa ocupe scaunul imperial.
b. Sfântul Scaun are dreptul de a fonda noi dieceze; mai mult, nici o dieceza nu poate fi înfiintata fara sau împotriva vointei Scaunului Apostolic Roman.
c. În anul 933, papa Ioan al XV-lea îl canonizeaza pe episcopul Ulderic de Augsburg. În virtutea primatului sau universal, papa decide într-o situatie care, conform traditiilor, reprezenta o prerogativa a episcopului locului. În secolele X si XI, papii canonizeaza un numar din ce în ce mai mare de sfinti, pâna când Grigore al IX-lea († 1241), printr-un decretal, rezerva acest drept Sfântului Scaun.
d. Pentru a-si apara mai bine bunurile lor de ingerintele laicilor, monahii le încredinteaza protectiei sau proprietatii Romei, stabilind astfel o serie de manastiri (în special în Italia si Franta; în Germania, doar Fulda) care depindeau direct de Roma si nu de autoritatile locale. Aceasta exemptiune devine o practica stabila în secolul al X-lea, garantând Sfântului Scaun o autoritate absoluta asupra multor ordine monastice. Atunci când Grigore al V-lea si Silvestru al II-lea acorda exemptiunea primelor mari complexe monastice de la Cluny, ei nu puteau întelege îndeajuns consecintele deciziilor pe care le luau. În acest caz, trebuie precizat ca exemptiunea a fost voita de calugari si nu a intrat într-un plan de centralizare al papilor(264).

XXXVIII. RELATIILE DINTRE RUSIA
DE KIEV SI EUROPA CRESTINA
(sec. X-XII)




Începuturile oraselor Novgorod si Kiev (nu trebuie uitat Suzdal), marile centre rusesti pâna la ascensiunea Moscovei, sunt marcate de varegi (denumire data normanzilor de slavii rasariteni, de bizantini si arabi), vichingii Peninsulei Scandinave, care în secolul al IX-lea se stabilesc în Rusia si fondeaza principatul de Novgorod, apoi statul kievian. În 862, Novgorod devine capitala principelui vareg Rjurik, considerat ca si fondator al statului rus. Dupa 20 de ani, Oleg pune stapânire pe Kiev, aici stabilindu-si chiar capitala, iar Novgorodul trece sub stapânirea Kievului pâna la sfârsitul secolului al X-lea.
Pentru motive comerciale, si nu numai pentru acestea, varegii ajung pâna la Constantinopol, urmând itinerarul Marea Baltica, lacul Ladoga, Nipru, Marea Neagra. Un atare traseu apare cu toata claritatea în harta celebrului Hereford (sfârsitul secolului al XIII-lea). Deja din secolul al X-lea, varegii se unesc cu "Ros" (rusii), îndreptându-se apoi spre capitala bizantina, ca mercenari sau comercianti. Pâna la sfârsitul secolului al XI-lea, bazileul are o garda militara ruso-varega, înlocuita apoi de una anglo-varega. În viitor, comerciantii din Gotland si din Peninsula Scandinava îsi vor avea propriile biserici la Novgorod, Kiev, Smolensk si probabil la Polotsk si Pskov. Toate aceste biserici se bucura de toleranta principilor locali.
Doua lumi complet diferite: cea crestina bizantina si cea a stepelor si a regiunilor reci nordice se întâlnesc pe aceasta cale aventuroasa deschisa de varegi.
Crestinismul îsi face aparitia la Kiev în perioada sfintei Olga, spre anul 955, si se instaureaza definitiv atunci când fiul acesteia, principele Vladimir (978-1015), primeste botezul (988), ajutat fiind de bizantini. Fixându-si resedinta la Kiev (mitropolie pentru întreaga Rusie din 1037), Vladimir da o noua viata orasului si mentinând si întarind legaturile cu Bizantul, se straduieste sa introduca Kievul si în lumea catolica occidentala. Trebuie precizat însa ca "mitropolia Rusiei" era dependenta canonic de patriarhatul de Constantinopol. Prelati, monahi si artisti greci erau prezenti la curtea marelui principe Vladimir. Din 21 de mitropoliti ai Kievului (1039-1353), numai trei au fost rusi. Se verifica însa si contrariul: monahi rusi prezenti la Constantinopol; mai mult, pe muntele sfânt Athos îsi au propria manastire. Biserica rusa nu era în relatii strânse doar cu grecii din Bizant, ci si cu celelalte popoare slave intrate în sfera de influenta (sau dominatie) bizantina.
Fiind sub conducerea spirituala greco-bizantina, rusii, împreuna cu principii lor, au fost într-adevar si sub controlul politic bizantin? Niciodata Rusia nu a fost un vasal al bazileului. Folosind doua concepte ale dreptului roman, putem spune ca bazileul nu exercita în Rusia de Kiev nici o potestas (putere); era prezent doar cu propria auctoritas (autoritate), ce-i era conferita în baza recunoasterii ca si cap al "familiei principilor". O expresie folosita de D. Obolensky "Byzantine Commonwealth", reda cel mai bine relatiile bizantino-rusesti(265).
Asa cum s-a afirmat deja, de cele mai multe ori mitropolitul de Kiev era un grec consacrat de patriarhul de Constantinopol si confirmat de împarat. În baza notiunii eleniste, modificata de bizantinii încrestinati, a suveranului "divinizat", bazileul reprezinta în fata supusilor sai legea încarnata, reprezentantul lui Dumnezeu pe pamânt, si numai el poseda puterea absoluta în fata tuturor crestinilor. Plecând de la aceasta imagine a împaratului, putem descoperi în întregime explicatia subordonarii Rusiei fata de Constantinopol pentru o perioada de aproximativ patru secole. Trebuie sa mentionam apoi faptul ca influenta bizantina se vede în principiile fundamentale ale legislatiei rusesti, în special în cea religioasa.
În câmpul politic si social, cu timpul, principii rusi se înscriu pe un drum propriu, cel al autonomiei fata de bazilei. Realizarea acesteia este favorizata de marea distanta care-i separa de capitala imperiala. Deja de la început, în raporturile cu Bizantul, ei nu ramân doar simpli supusi imperiali. Diferitele factiuni în lupta pentru tronul imperial sunt sprijinite si de rusii varegi. Un caz îl avem la moartea lui Constantin al IX-lea Monomahul (1043). În rebeliunea armatei din Sicilia intrau si multi rusi, iar la Kiev, se pare ca revolta era privita cu simpatie. Dupa trei ani, din motive economice si politice, rusii si bizantinii încheie o pace. Rusii vor sa reia comertul cu Bizantul, iar acesta încearca sa si-i câstige pe ruso-varegi ca aliati împotriva noului dusman aparut: pecenegii.
În viitor nu apar conflicte grave între rusi si bizantini, iar relatiile dintre dânsii vor fi mai mult de natura bisericeasca. La mijlocul secolului al XV-lea, dupa unirea de la Florenta (1439), rusii, voind sa fie mai ortodocsi decât împaratul Ioan al VIII-lea si patriarhul Iosif, încep sa se distanteze de Bizant.
Totusi, influenta religioasa bizantina ramâne determinanta. Tânara biserica rusa nu se limiteaza doar la a fi sub jurisdictia patriarhului din Constantinopol. Ea primeste si valorile literare si filosofice ale epocii eleniste si ale celei clasice. Homer, Platon, Aristotel sunt cunoscuti mitropolitului de Kiev Clement Smoliatit (1147-1155). Mitropolitii, episcopii si în general toti cei ce soseau din imperiu purtau cu ei ceva din aceste valori.
Monahii rusi, îndreptându-se spre capitala imperiala sau la muntele Athos, la întoarcere aduc cu ei traditiile monastice bizantine, de care profita nu numai dânsii, ci si polonezii. Pentru rusi, faptul ca majoritatea operelor clasice grecesti nu au fost traduse în limba lor slava reprezinta o mare pierdere. S-au tradus numai unele fragmente din Ioan Damaschinul, Democrit, Platon, Aristotel, Filon, Epictet etc. Pentru o primire fructuoasa a tezaurelor elene era nevoie de o lunga perioada de pace, de care Rusia nu se va bucura niciodata. Decadenta Kievului, interminabilele lupte fratricide pentru succesiunea la tron, declinul comercial si invazia mongola (în decembrie 1240, Batù Han pune stapânire pe Kiev) au închis calea pentru intrarea acestor valori universale în lumea culturala slava.
Principii rusi, continuând linia politica a lui Vladimir, au urmat o politica matrimoniala care îi apropia de importante familii occidentale. Pe parcursul a patru generatii, Rusia de Kiev a încheiat 44 de casatorii în exterior: 8 în regiunile scandinave, 7 în Germania, una în Franta, 6 în Ungaria, una în Boemia, 9 în Polonia, una în Pomerania, 5 cu Bizantul si 6 cu neamul cumanilor. Problema care se pune este aceea de a sti daca, în aceste casatorii, o parte îmbratisa religia celeilalte, si care era aceasta. Documentele ne spun foarte putin. Mai cunoscut este cazul Gertrudei-Elisabeta, fiica lui Mieszko al II-lea al Poloniei. Spre anul 1043, ea se casatoreste cu Iziaslav. Ramânând vaduva în 1078, îl urmeaza pe fiul Iaropolk la Vladimir (oras) în Volynia, iar apoi se retrage la Kiev, unde era celalalt fiu Sviatopolk; aici moare în anul 1108. Este cunoscuta interventia ei pe lânga sot în favoarea monahilor ce traiau în grotele din jurul Kievului, monahi pe care-i aseamana cu cei polonezi, adica nu-i considera schismatici. Din viata ei mai stim ca avea o deosebita devotiune fata de sfântul apostol Petru, semnul distinctiv sigur al unirii cu Roma. Sotul si fiii sai sunt în corespondenta cu papa Grigore al VII-lea.
Observând cu atentie viata bisericeasca si politica a Rusiei de Kiev, putem afirma ca la sfârsitul secolului al XI-lea, nu erau cunoscute si simtite aici consecintele schismei din 1054.
O alta casatorie care ne arata legatura Rusiei cu Occidentul este cea dintre Vladimir si Gyda, principesa anglo-saxona, casatorie încheiata în anul 1074 sau în cel urmator. Este foarte probabil ca sotia sa fi avut o anumita influenta la curtea sotului. Afirmatia se bazeaza pe introducerea cultului unor sfinti scandinavi. Pe lânga aceasta, sunt cunoscute relatiile dintre monahii rusi si cei scotieni stabiliti la Regensburg.
Sub aspect cultural, un exemplu care ne arata "ecumenicitatea" Bisericii rusesti si dorinta ei de a profita de valorile religioase occidentale îl gasim în introducerea cultului sfântului Nicolae († 345). Actualmente, atât în Orient, cât si în Occident, sfântul este venerat în ziua de 6 decembrie. Menologhioanele (martirologiile) rusesti indica o alta data a celebrarii cultului sau, pe 9 mai, data transportarii relicvelor sfântului la Bari în anul 1086. Dupa instituirea oficiala a memoriei sfântului de catre Urban al II-lea în 1089, în ziua de 9 mai, sfântul era comemorat numai în Occident. În Rusia, cultul sfântului dobândeste o deosebita popularitate, iar icoanele sale sunt cele mai numeroase, dupa cele ale Fecioarei Maria.
Rusii întretin relatii si cu ceilalti vecini: polonezii si ungurii. În 1038, viitorul rege Andrei I îsi gaseste refugiu la curtea lui Iaroslav, unde se casatoreste cu fiica acestuia, Anastazia. Polonia si Rusia ocupa spatii ample în cronicile rusesti: în "Cronica timpurilor trecute" (titlul complet este "Cronica timpurilor trecute, de unde provine Pamântul rusesc, cine a domnit mai întâi la Kiev si ce a devenit Pamântul rusesc"), în cea de la Kiev (1200), ca si în cele din Volynia si Galitia. Principii acestor tari se întâlnesc destul de des: cu ocazia juramântului pe Cruce, atunci când preiau puterea, la aniversarile încoronarii lor etc.
Sub principele Daniel al Galitiei (încoronat în 1208), relatiile cu Roma ajung la apogeu. În 1253, acesta primeste coroana din mâinile unui legat papal, la Drohiczyn. Însa în viitor, principele schimba orientarea politica, iar papa Alexandru al IV-lea îi reproseaza faptul de a nu fi respectat promisiunile facute antecesorului sau, Inocentiu al III-lea.
Ocupând estul Galitiei, Vladimir deschisese o alta fereastra spre Europa occidentala. În teritoriile dinastiei cehe a Premyslizilor, pe parcursul secolelor X si XI, se fac diferite traduceri de opere din latina în slava. Iar aceste opere, prin Galitia, ajung pâna la Kiev si Novgorod. Un exemplu îl reprezinta "Viata sfântului Venceslau". La Praga se traduce "Viata sfântului Vitus"; aceeasi traducere se gaseste într-o culegere rusa din secolul al XII-lea: Uspenski Sbornik, la fel ca si "Viata sfintei Ludmila", bunica lui Venceslau. Alte texte rusesti din secolele XIV-XV au la baza vechi traduceri slave facute din latina. Este cunoscuta "Viata sfântului Benedict de Nursia", "Martiriul papei Eugen" si multe alte texte.
În afara de aceste opere literare religioase, Rusia accepta si cultul sfintilor occidentali: sfânta Ludmila, sfântul Venceslau, sf. Adalbert de Praga (venerati în secolele X-XI). O rugaciune catre Sfânta Treime compusa la sfârsitul secolului al XI-lea, mentioneaza multi sfinti occidentali: Magnus, Canut, Olaf, Alban, Botulf, Martin, Victor, papii Lin, Anaclet, Clement, Leon cel Mare, Ciril si Metodiu, Venceslau si Adalbert. O alta rugaciune slava le adauga pe sfintele Cecilia, Lucia si Walburga. Se gasesc apoi rugaciuni adresate sfintilor Grigore cel Mare si Ambroziu. Centrul de unde plecau aceste texte liturgice era abatia din Sázava, în apropiere de Praga, care pastreaza ritul slav pâna în 1096. Aici se pastra o relicva a sfintilor Boris si Gleb, canonizati de biserica rusa în anul 1072.
Accentuam faptul ca toate aceste schimburi religioase si culturale dintre Occident si Rusia au loc într-o perioada în care schisma din 1054 reprezinta un fapt consumat. Consecintele ei negative însa, încep sa se simta abia la începutul secolului al XII-lea. Papa Grigore al VII-lea intentioneaza sa centralizeze si sa latinizeze tot mai mult Biserica, din care motiv liturgia slava este interzisa în Boemia. Însa distantarea dintre Rusia si Occident are cauze mult mai profunde, care în marea lor majoritate trebuie vazute pe fundalul ascensiunii si influentei politico-religioase a Bizantului în Balcani. Nu poate fi neglijata apoi nici alianta dintre papalitate si popoarele occidentale. A cauta cauzele în alta parte, înseamna pentru orice istoric a se înscrie de la început (a priori) pe o cale care-l duce spre rezultate eronate si, în consecinta, spre o interpretare falsa a istoriei orientale si occidentale a acestor secole. Mentionam ca si cruciadele (1096-1270), cu jafurile cavalerilor occidentali printre bastinasi sau arabi, trezisera între greci puternice resentimente anti-latine. Iar calugarii greci sositi la Kiev au purtat printre rusi aceleasi resentimente.
Aceasta schimbare de raporturi care scoate Rusia din comuniunea bisericeasca universala are si alte radacini, dezvoltate în controversele cristologice si trinitare (arianismul, nestorianismul si monofizismul). În continuare se dezvolta controversa dogmatica a purcederii Duhului Sfânt (Filioque). În polemicile medievale intra si alte puncte de dezacord: folosirea de catre latini a pâinii azime în Euharistie (o uzanta pur iudaica, spun grecii), celibatul pentru preotii latini etc. Mihai Cerularie, în scrisoarea trimisa lui Petru, patriarhul de Antiohia, îi considera eretici pe latini, iar dupa a patra cruciada (1202-1204), aceasta prejudecata devine larg raspândita si acceptata ca valida. Acum, în lumea crestina slava, se maturizeaza o profunda sciziune cauzata de faptul ca notiunea de ortodoxie îsi paraseste în buna parte aspectul dogmatic si ia un continut politic, adica national. Iar rusii, slavi si ei, vor fi atrasi în aceeasi sciziune. Mitropolitul de Kiev, George al II-lea, în "Polemica" sa cu latinii, le gaseste diferite defecte sistematizate în 27 de acuze. La începutul secolului al XII-lea, mitropolitul Nicephoros I reia acuzele în doua scrisori adresate lui Vladimir Monomahul si principelui de Volynia, Iaroslav Sviatopolkovi. Îi avertizeaza sa nu se contamineze cu falsa doctrina latina. Câteva decenii mai târziu, abatele din grotele de la Kiev, Teodosiu Grecul, aduce latinilor aceleasi acuze, folosind un ton de o duritate cu totul iesita din comun. "Cronica timpurilor trecute" sufera acum grave modificari în ceea ce priveste convertirea lui Vladimir. La problemele neacceptate de "adevaratii ortodocsi" se adauga altele, cu totul în afara câmpului doctrinal: postul si abstinenta. Apoi, latinii nu au suficient respect fata de cei trei mari parinti doctori ai Bisericii: Vasile din Cezareea, Grigore din Nazianz si Ioan Crisostomul. Nu respecta icoanele si relicvele, preotii participa la lupte si nu poarta barba. În concluzie, se confunda esentialul cu accesoriul. Ca rezultat practic, de exemplu în problema casatoriilor dintre latini si pravoslavnici (drept credinciosi), opiniile sunt destul de împartite. Unii patriarhi dau proba de toleranta (Ioan al II-lea). Teodosiu Grecul le interzice cu desavârsire. În intoleranta lor, latinii sunt pusi alaturi de armenii monofiziti, de sarazini, iudei si de bulgarii musulmani de pe Volga. Ritualismul rus intolerant este alimentat si de slaba pregatire teologica a calugarilor si preotilor. Timpurile raporturilor pozitive, constructive dintre Rusia si Occident apartin deja trecutului. Se pare ca de acum înainte, relatiile cu latinii vor fi doar de ordin negativ: a gasi "defectele si ereziile latinilor". Multumiti de ortodoxia învataturii si practicilor lor traditional-religioase, clericii Rusiei închid portile spre Occident, iar în autoizolarea lor, ineluctabil si tragic, este atras si poporul(266).

XXXIX. REFORMA MONASTICA
A SECOLULUI al X-lea: C L U N Y




Descompunerea regatului franc împiedica orice ulterioara reforma initiata cândva de Benedict de Nursia, iar incursiunile englezilor si ale normanzilor contribuiau si ele la decadenta manastirilor de pe continent. Totusi, miscarea de reforma monastica crease o anumita structura si orientare pe care o vedem exprimata în "capitularia" franca din anii 816-817, si care se divid în doua curente reformiste autonome centrate în jurul a doua manastiri: Gorze si Cluny.
Ambele curente reformatoare se bazeaza pe regula sfântului Benedict de Nursia, însa au si o precisa arie geografica de dezvoltare si traditii proprii ce nu sunt rezultatul direct al regulei fondatorului benedictinilor. Pe de o parte, avem reforma din zona Lorenei cu centrul la Gorze si care uneste mai multe manastiri cu o observare egala a regulei, iar pe de alta parte, reforma din regiunea Bourgogne cu centrul la Cluny si care promoveaza o confederare a manastirilor. În Lorena, unirea manastirilor se baza pe observarea comuna a regulei, iar orice noua manastire ramânea proprii juris. Ca semn explicit al unirii manastirilor ramâneau doar confraternitatile de rugaciune, nascute cu scopul de a-i comemora pe monahii defuncti si pe binefacatori. Diferit de centrul Gorze, Cluny, care pretindea ca se bazeaza cu fidelitate pe regula benedictina si care încerca o unire a manastirilor din tot regatul franc, construieste o retea de manastiri de tip congregational în care impune observarea regulei amintite, regula care sufera însa diferite transformari si modificari.
Totusi, între cele doua centre diferentele nu sunt prea numeroase. Printre acestea, mentionam: Cluny, spre deosebire de Gorze, nu accepta elevi sau studenti externi. Tot aici, nu este acceptata influenta stapânilor feudali. Marile deosebiri dintre cele doua curente reformatoare pot fi reduse la trei: a. În Lorena, initiativa de reforma o au în primul rând stapânii de pamânturi, laici sau clerici; b. Tot aici, legatura cu domnii locali garanteaza acestor manastiri autonomie si independenta fata de papa; c. Aceasta autonomie lipseste la Cluny, care prefera o conducere papala ce se concretizeaza în exemptiunea propriilor manastiri.


REFORMA DE LA CLUNY
Fondarea manastirii de la Cluny nu a atras în mod deosebit atentia contemporanilor. Ea este fondata în anul 909 de Wilhelm cel Pios, duce de Aquitania si conte de Alvernia. Deja în documentul de înfiintare se prevede ca întreg patrimoniul este sustras ingerintelor oricarei autoritati, laice sau bisericesti, iar abatia intra sub directa protectie a Sfântului Scaun. Wilhelm încredinteaza manastirea conducerii lui Bernus, cunoscut pentru rigurozitatea cu care îsi traia viata monahala.
Si alti domni laici îsi încredinteaza manastirile de pe propriile teritorii conducerii lui Bernus; la moartea lui, trei manastiri sunt preluate de nepotul sau Guide, iar altele trei de discipolul sau predilect Oddon (al doilea abate de Cluny). În toate însa, este impusa cu severitate respectarea aceleiasi reguli. Sub conducerea lui Oddon (927-942), comunitatea din Cluny dobândeste o importanta cu totul aparte, iar reforma initiata aici se raspândeste cu rapiditate în Aquitania (fr. Aquitaine) si chiar la Roma, unde Oddon a facut mai multe calatorii.
Primul care a încurajat reforma monastica a fost fiul Marotiei (vezi paginile anterioare), Alberic al II-lea, ale carui merite în domeniu i-au atras titlul de "cultor monasteriorum". El îl întâlneste pe Oddon la Cluny cu speranta ca acesta sa intervina pe lânga Hugo al Italiei, pentru a nu asedia Roma. În 936, Oddon ajunge la Roma. Reforma de aici începe cu manastirea "Sfântul Paul", abandonata dupa jefuirea ei în 836. Devenit arhimandrit al tuturor manastirilor romane, el se ocupa de manastirile "Sfântul Laurentiu", "Sfânta Agneza" si apoi de toate celelalte. În afara Romei, la Farfa, calugarii trimisi de dânsul pentru a reforma aceasta manastire trebuie sa fuga din fata calugarilor care traiau împreuna cu propriile familii(267). Biograful lui Oddon, Giovanni de Salerno, ne spune ca acesta a facut sase calatorii în Italia, cunoscând astfel toata peninsula. Într-o calatorie ajunge la Montecassino; aici însa manastirea mama a monahismului occidental nu avea nevoie sa fie reformata.
Succesorul lui Oddon la Cluny a fost Aimardus (942-954), cu el scazând interesul pentru manastirile romane, unde miscarea de reforma este continuata de Alberic al II-lea si de papi. Papa Agapit al II-lea se ocupa de manastirea "Sfântul Paul", iar Alberic construieste noi manastiri (de exemplu "Sfintii Cosma si Damian"), iar la Farfa îl impune cu forta armelor ca abate pe Dagobertus.
Cu Oddon începe seria marilor abati de la Cluny, aproape toti venerati ca sfinti si promotori ai unei reforme monastice de rasunet: Aimardus, Haiolus (954-994), Odillon (994-1049), Hugo cel Mare (1049-1109), Pontiu (1109-1122), singurul care nu este declarat sfânt, si Petru Venerabilul (1122-1152). În timpul acestuia din urma, Cluny atinge culmea prestigiului si a extinderii influentei sale. Erau aproximativ 1150 de manastiri care depindeau de acest centru, care numara 700 de calugari. Reforma clunyana se raspândeste în Italia, Spania, Anglia, Portugalia si Germania.


Caracteristicile reformei clunyane
Numerosi au fost factorii care au contribuit la progresul acestei reforme monastice, care apoi si-a aratat efectele sale benefice pentru întreaga Biserica.
A. În primul rând, este spiritul însusi al reformei prezent în regulile fondatorilor initiali: Benedict de Nursia si apoi Benedict de Aniane. Ei propun o ascultare absoluta fata de abate, o liturgie bine pregatita, obligativitatea corului, disciplina ascetica severa, dar nu exagerata, tacerea si separarea de lume. Si din punct de vedere teologic, Oddon propune o reforma bine fundamentata: a. viata monastica reprezinta o reîntoarcere spre nevinovatia originala a omului;
b. viata monahala este o anticipare a vietii vesnice: în tacere, monahii aspira spre eternitate;
c. viata monahala este o reînnoire a Rusaliilor, care se realizeaza prin separarea de lume.
B. Stilul de viata al calugarilor. Ei celebreaza liturgia cu toata solemnitatea, iar pentru aceasta au nevoie de biserici spatioase. Abatele Hugo cel Mare construieste a treia biserica a abatiei de la Cluny, consacrata în 1131, si care pe vremea aceea era cea mai mare din întreaga lume crestina. Calugarii sunt cultivatori ai artelor (arhitectura, sculptura, pictura si cântul coral) si mai putin ai stiintelor. Observa disciplina, în special tacerea si o locuinta saraca (în pofida acuzelor de mese opulente si rafinament lansate de sfintii Bernard si Petru Damian), ca si sobrietatea si curatenia scrupuloasa a manastirii. Sunt prezente însa si anumite lipsuri, în primul rând slaba pregatire stiintifica. Contrar obiceiurilor lui Benedict de Aniane, clunyanii dedica prea mult timp corului si prea putin muncilor manuale, pentru care angajeaza laici. Era prezent apoi riscul ritualismului, din cauza numarului exagerat de psalmi de recitat sau cântat în corul bisericii (abatii Maiolus, Odillon si Hugo cel Mare cer ca zilnic sa se recite 138 de psalmi, sau chiar mai multi).
C. Corespunderea fata de mentalitatea timpului. Grija pentru liturgie ca si splendoarea cultului creeaza o fascinatie deosebita în popor, care se regaseste pe deplin în aceasta liturgie. Calugarii impulsioneaza numeroase devotiuni apropiate de sensibilitatea crestinilor: devotiunea euharistica, cea mariana, devotiunea pentru Sfânta Cruce ca si sufragiile pentru sufletele defunctilor. Începând cu secolul al X-lea, în ziua de 2 noiembrie începe sa se celebreze comemorarea tuturor raposatilor, comemorare care intra apoi în calendarul universal al Bisericii. Pentru acest motiv, multi nobili cer sa fie înmormântati în bisericile manastiresti.
D. Prietenia cu nobilimea. Fara sprijinul substantial al nobilimii nu poate fi explicata extraordinara dezvoltare a manastirilor dependente de Cluny. Un biograf al lui Hugo cel Mare ne spune ca una din marile virtuti ale acestui abate a fost tocmai convingerea multor nobili de a sustine economic manastirile prin oferte destul de generoase: manastirile sunt numite "locul obolului pentru cer". Totusi, asa cum am specificat deja, spre deosebire de Gorze, manastirile dependente de Cluny ramân mult mai libere fata de influenta si puterea laicilor.
E. Exemptiunea abatiei de la Cluny. Fondatorul acesteia încredinteaza proprietatea manastirii Sfântului Scaun. Papa Leon al VII-lea (936-939) îi concede lui Odillon autoritatea de a supune jurisdictiei sale orice manastire pe care intentioneaza s-o formeze. Cu timpul, privilegiile papale se înmultesc: Grigore al V-lea confera abatiei unele drepturi tipice exemptiunii întelese în sensul modern al cuvântului (de exemplu, abatele poate alege episcopul care sa consacre preoti pe calugarii sai, fara ca sa ceara consimtamântul episcopului locului), iar papa Ioan al XIV-lea declara ca monahii clunyani sunt exempti de excomunicarile episcopale.
F. Succesiunea abatilor. Cu siguranta ca au fost cât se poate de benefice longevitatea si caracterul reprezentativ al primilor abati. Însa mai importanta a fost procedura care stabilea succesiunea abatilor, fara nici o interventie din afara. În curând s-a stabilit obiceiul ca abatele în functie sa-si desemneze succesorul, garantând astfel manastirii continuitatea spiritului de reforma.
G. Organizarea. Originile federatiei clunyane nu sunt cunoscute înca în toata complexitatea lor. Uneori, monahii acceptau în deplina libertate obiceiurile de la Cluny. Unele manastiri cereau calugari de aici care sa introduca ceea ce era propriu manastirii mama. Altele voiau un abate de la Cluny; altele cereau abatelui de aici confirmarea alegerilor lor interne. Legaturile care se creeaza devin din ce în ce mai puternice, creând astfel o noua organizare. Punctul central îl reprezenta abatele de la Cluny, numit si "marele abate". De centru depindeau prioratele, care formau majoritatea congregatiei, si abatiile. Spre diferenta de reforma lorineza, priorul conducea manastirea în numele abatelui de Cluny, care conducea federatia în mod monarhic, cu posibilitatea de a depune priorii în caz ca sunt nedemni sau în caz de necesitate. În timp ce prioratele aveau aproximativ 30 de monahi, abatiile puteau fi mult mai numeroase. Organizarea federativa se întareste si se raspândeste si printr-un noviciat centralizat, la Cluny. Aici, ei îmbraca haina monastica; profesiunea religioasa o fac în prioratul sau abatia de provenienta. Ca o concluzie, se poate observa ca reforma clunyana nu a dat nastere unui ordin nou, ci a creat o confederatie care, conform unei structuri organizatorice proprii mentalitatii feudale, se concentra în jurul persoanei "marelui abate"(268).

XL. SCHISMA DIN 1054




Deja schisma lui Fotie, depasita canonic, contribuise la îndepartarea Orientului de Occident, a grecilor de latini. În noul ambient al secolului al XI-lea, o concordanta ecleziastica si culturala între cele doua lumi se prezenta ca imposibil de realizat. În plus, grecii nu vedeau cu ochi buni alianta dintre papalitate si imperiul ottonilor, iar politica acestora din urma în sudul Italiei reprezenta un alt punct de ruptura. Insistând apoi în mod excesiv asupra ortodoxiei Bisericii lor, grecii îi considerau pe latini decadenti si îndepartati de traditia si spiritualitatea perioadei patristice.
La începutul secolului al XI-lea, mai precis din anul 1009, numele papei dispare din dipticii Bisericii constantinopolitane. Nu cunoastem cauza; probabil ca grecii nu acceptasera profesiunea de credinta a papei Sergiu al IV-lea (1009-1012) trimisa patriarhului Sergiu al II-lea, în care intra si "Filioque". În plus, în anul 962, Otto al III-lea este consacrat împarat de Ioan al XII-lea, ceea ce însemna înca o data ca papalitatea îsi parasise pozitia neutra fata de cele doua puteri imperiale, aliindu-se cu Occidentul. În Biserica antica, dipticii reprezinta listele trimise de fiecare patriarh celorlalti patriarhi si în care erau scrise numele patriarhilor vii sau decedati cu care erau în comuniune; numele lor erau pronuntate în cadrul celebrarii euharistice. A omite numele unui patriarh înseamna a nu mai fi în comuniune cu el.
La Roma, colaboratorii papei Leon al IX-lea (1049-1054) considerau restabilirea autoritatii si a prestigiului Sfântului Scaun (decazute în secolul al X-lea) ca si conditia absolut indispensabila pentru reforma Bisericii si pentru primatul papal. Acum însa, autoritatea si prestigiul scaunului apostolic roman erau stirbite de autonomia crescânda a scaunului patriarhal constantinopolitan. Personajul principal al occidentalilor este cardinalul Umberto de Silva Candida, al carui caracter impetuos se apropia de cel al lui Cerularie; pentru Orient, îl avem pe patriarhul Mihai Cerularie, un personaj mai mult politic decât religios si cu o pregatire teologica sumara si superficiala. În urma unei revolte împotriva împaratului (probabil ca aspira la coroana), pentru a-si salva viata se refugiaza într-o manastire, unde, mai mult din dorinta de putere, decide sa devina cleric. Ulterior, ajunge colaboratorul intim al patriarhului, reusind sa-l influenteze si pe împaratul Constantin al X-lea. Murind patriarhul Alexe Studitul în anul 1043, Cerularie îsi realizeaza visul de a ocupa scaunul patriarhal din capitala imperiala. De la indiferenta fata de Roma, trece imediat la ostilitate. În anul 1050, an în care papa Leon al IX-lea primeste omagiul normanzilor, el îi declara eretici pe latini. Aceasta, probabil pentru ca acum se proiecteaza o alianta între imperiul oriental, cel occidental si papalitate împotriva dusmanului comun, normanzii, care rup întelegerea încheiata anterior cu papa. Promotorul acestei aliante este comandantul armatelor bizantine din sudul Italiei, Arghir, persoana pe care Cerularie nu o poate suporta; în plus, nu poate accepta o alianta între latini, considerati eretici, si grecii "drept credinciosi". Ideea aliantei este împartasita atât de papa, care se duce în Germania pentru ajutor, cât si de împaratul bizantin. Cerularie, în schimb, vede într-însa un pericol grav pentru autonomia Bisericii sale. Arghir este excomunicat de patriarh si i se neaga comuniunea. În plus, patriarhul da curs unei aprigi campanii de denigrare a Bisericii Romei. Închide Bisericile latine din capitala si sechestreaza manastirile ce apartineau Romei. Motivul? Folosirea pâinii azime în celebrarea euharistica, uzanta generala în Occident înca din timpul lui Carol cel Mare. Pentru îndeplinirea ordinelor sale, patriarhul îl deleaga pe propriul trezorier, care declara neconsacrata hostia azima si o calca în picioare.
Polemica în jurul hostiei azima îsi are si o motivatie ce provine din Armenia. Aceasta provincie fusese recucerita de Bizant între anii 1022 si 1045. Aici erau prezente unele uzante proprii Bisericii latine, printre care si folosirea pâinii azime. Pentru teologii bizantini, aceasta reprezenta o practica iudaica, pe care Cristos ar fi depasit-o. În scurt timp, situatia devine din ce în ce mai grava. În primavara sau vara anului 1052, patriarhul de Antiohia, Petru, îi scrie papei, exprimându-si preocuparea fata de lipsa de comuniune dintre Roma si Constantinopol, vinovatul fiind în ochii sai, tocmai papa. În anul urmator, instigat de un colaborator al lui Cerularie, arhiepiscopul Leon de Ohrida (Bulgaria) adreseaza tuturor arhiepiscopilor latini si papei o scrisoare în forma de tratat (destinatarul scrisorii este episcopul de Trani, în apropiere de Bari). În aparenta, propunând reconcilierea, arhiepiscopul cere abolirea tuturor uzantelor Bisericii latine: pâinea azima, postul sabatic, omiterea lui aleluia din timpul quadragesimal, excluderea carnurilor animalelor moarte prin sufocare(269) etc. Latinii sunt considerati jumatate evrei si jumatate pagâni. În scrisoare nu este mentionat "Filioque". Acestea sunt gravele acuze care, în conceptia grecilor, blocheaza comuniunea ecleziastica; în fond, pe lânga antipatia existenta, ele nu denota altceva decât slaba pregatire teologica a celor ce le sustineau. Este posibil ca aceasta scrisoare sa fi ajuns în mâinile lui Umberto si ale papei, prin Arghir, comandantul militar mentionat anterior. Leon al IX-lea si Curia Romana vad într-însa un atac la adresa primatului roman. Raspunsul îl constituie o scrisoare a papei adresata lui Cerularie, în care sunt prezentate unele aspecte esentiale ale reformei Bisericii si conceptia despre Biserica Universala. Scris într-o forma polemica, raspunsul papei îl ameninta cu excomunicarea pe Cerularie, excomunicare ce-i va veni în urma unui proces la Constantinopol. Tot din ordinul papei, Umberto este însarcinat sa raspunda si arhiepiscopului de Ohrida.
În toamna anului 1053, lui Cerularie i se pregateste un alt raspuns într-o forma sistematica si sintetica. Sunt respinse acuzele grecilor aduse latinilor. În plus, casatoria preotilor greci este considerata ca adulter si erezie nicolaista, iar respingerea lui Filioque ca erezie macedoniana. Scrisoarea Romei nu este expediata acum, ci purtata la Constantinopol în anul urmator de catre legatii papali.
Între timp, pericolul normand devenise iminent si deosebit de amenintator pentru Constantinopol. În aceasta circumstanta, unica scapare ramânea doar alianta cu papalitatea si cu occidentalii. Atât bazileul, cât si Cerularie îi scriu papei, însa ambele scrisori sunt pierdute. Se pare ca patriarhul a promis papei ca-i va reintroduce numele în diptici. Din 28 iunie 1053 pâna în luna martie sau aprilie a anului urmator, papa este facut prizonier de normanzi si închis la Benevento. Dupa eliberarea sa, pontiful roman îi trimite la Constantinopol pe Umberto, pe arhiepiscopul de Amalfi, Pietro, si pe cancelarul roman, Friedrich de Lorena. Ei primesc si doua scrisori, una destinata împaratului si alta patriarhului, acesta din urma trebuind sa fie condamnat si depus de catre legatii papali. Ajunsi în capitala, ei trateaza doar cu împaratul, sperând ca acesta va fi mai puternic decât patriarhul, caruia îi neaga orice gest de onorificenta si-i dau de înteles ca au venit pentru a corecta erorile bizantine. Acum este publicat si tratatul lui Cerularie împotriva latinilor. Ideile bizantine sunt sustinute de un monah venerabil din manastirea Studion, Niketas Stethatos care, printre altele, condamna explicit celibatul preotilor latini. Umberto obtine de la împarat permisiunea unei dispute publice cu monahul care, din lipsa de argumente solide, cât si pentru a nu compromite alianta cu latinii, este constrâns de împarat sa cedeze. Cel ce nu cedeaza însa este patriarhul, care respinge orice discutie cu legatii papali, întarâta poporul împotriva lor si le interzice celebrarea Liturghiei în capitala. În urma acestei decizii, siguri pe ajutorul împaratului si sperând înca în cedarea patriarhului, la data de 16 iulie 1054, într-o sâmbata, legatii papali depun pe altarul bisericii "Sfânta Sofia" bula de excomunicare(270) a lui Cerularie si a tuturor adeptilor lui, apoi parasesc capitala. Bula, în termeni destul de aspri, fusese redactata de Umberto. Este posibil ca împaratul sa nu fi cunoscut textul bulei sau sa nu fi reflectat îndeajuns asupra consecintelor ei.
Patriarhul cere ca bula sa fie tradusa în limba greaca. Acest document contine mai multe acuze, unele adevarate, altele false, la adresa lui Cerularie, a lui Leon de Ohrida si a adeptilor lor. Patriarhul este considerat ca invalid în postul pe care îl ocupa, simoniac, îi reboteaza pe latini, neaga legea lui Moise (din cauza pâinii azime), a scos Filioque din Crez, este un neofit întrucât a primit sfintirile sacre într-o singura zi, a intrat în manastire doar din frica de a nu fi prins si executat etc.
Cerularie considera ca acuzele îl lovesc nu numai pe dânsul, ci întreaga Biserica bizantina. Vorbeste cu împaratul si-l convinge sa-i cheme înapoi pe legatii papali. De fapt, Cerularie nu intentiona sa ajunga la un acord cu legatii papali. În scurt timp mobilizeaza populatia împotriva lor si stabileste ca discutiile cu latinii sa se desfasoare într-un ambient unde viata legatilor sa fie pusa în pericol. Urmeaza apoi un sinod în care nici una din parti nu cedeaza. Constatând ca totul este zadarnic, mai mult, poporul începuse sa asalteze palatul imperial, împaratul îi sfatuieste pe legati sa se reîntoarca la Roma. Cedând apoi în fata patriarhului, împaratul îl destituie pe Arghir, iar cei mai buni consilieri ai sai trebuie sa paraseasca curtea imperiala.
În duminica urmatoare, 24 iulie, patriarhul convoaca un sinod unde expune totul conform propriilor interese. La sfârsit, îi excomunica pe legatii papali si pe sustinatorii lor, în special pe Arghir. Patriarhul Petru al III-lea de Antiohia, mai prudent si dându-si seama de consecintele conflictului, îi scrie patriarhului, rugându-l insistent sa evite ruptura cu Roma. În viitor, dânsul nu va urma orientarea lui Cerularie, din care motiv nu se poate vorbi de o schisma între Roma si Antiohia.
Umberto si însotitorii sai puteau într-adevar sa-l excomunice pe Cerularie din moment ce papa era mort deja de trei luni (aprilie 1054), iar puterile lor încetasera o data cu moartea papei? Excomunicarea era îndreptata apoi împotriva patriarhului si a sustinatorilor lui, si nu împotriva întregii Biserici bizantine. La rândul sau, Cerularie i-a excomunicat pe legati si pe sustinatorii lor, si nu pe papa sau Biserica occidentala. Din acest motive, din punct de vedere juridic, schisma nu este valida. Însa vehementa discutiilor si absurditatea acuzelor depasesc cu mult contextul schismei fotiene. Totusi, nu se poate spune ca situatia ar fi devenit disperata si imposibil de remediat. Împaratul avea un caracter slab; în locul lui, un altul ar fi reusit probabil sa calmeze impetuozitatea, îndaratnicia si setea de putere a patriarhului. Mai mult, la Bizant se stia ca, într-o mare masura, tot ceea ce se întâmplase se datora lui Cerularie.
În perioada care urmeaza, imperiul intra într-un lung si grav declin. Se fac simtite contrastele sociale, criza economica si comploturile de curte. În acelasi an, 1054, Constantin al IX-lea moare, urmându-i Teodora, ca regenta, si apoi Mihai al VI-lea (1056-1057). În timpul Pastelui anului 1057, Cerularie organizeaza un complot împotriva împaratului, care este înlocuit cu Isac Comnenul, cu el începând dinastia comnenilor. La putin timp dupa complot, patriarhul moare. Cu el se încheie unul din episoadele triste ale istoriei Bisericii. Exemplul sau si al scaunului patriarhal constantinopolitan este decisiv si pentru alte Biserici orientale care intra sau intrasera deja în sfera de influenta bizantina (Bulgaria, Serbia, Rusia si România).

XLI. GRIGORE al VII-lea
(1073-1085)




I
A. Personalitatea. Hildebrand, viitorul Grigore al VII-lea, s-a nascut la Soana, în Toscana între anii 1019 si 1030. De tânar a intrat în manastirea "Sfânta Maria" de pe Aventino (Roma), unde era abate un bunic al sau. Dupa primirea ordinelor minore, este chemat la curtea papala de Grigore al VI-lea, pe care-l însoteste apoi în exil, în Germania. Dupa moartea acestuia (1047), intra într-o manastire clunyana, sau poate chiar la Cluny, unde nu sta prea mult timp, deoarece papa Leon al IX-lea îl cheama la Roma, încredintându-i administratia manastirii "Sfântul Paul în Afara Zidurilor". Datorita personalitatii si cunostintelor sale, este trimis în diferite misiuni diplomatice în Franta (1054, 1056) si Germania (1057). Numit arhidiacon (1059), devine unul din consilierii principali ai lui Nicolae al II-lea, iar sub Alexandru al II-lea este cel mai influent personaj al palatului papal din Lateran.
La 11 aprilie moare Alexandru al II-lea, iar cardinalii îl aleg imediat pe calugarul Hildebrand. Mic de statura si nu prea atragator la înfatisare, noul papa se impune din primele zile ale pontificatului prin personalitatea sa cu totul iesita din comun. Niciodata nu-si dezvaluia sentimentele. În scrierile sale gasim putine metafore. Doua, dintre putinele existente, erau acelea de mama si fiu, pentru el, Biserica fiind "Mama". În scriere foloseste un stil "rusticus", denumire pe care el însusi o da corespondentei sale. Nu intra în dispute, fiind sigur de pozitia sa; mai mult, deseori se considera inspirat de sus, un profet.
Multi îl considera ca si protagonistul libertatii Bisericii, însa acest cuvânt se gaseste foarte rar în scrierile lui, doar de 30 de ori; în schimb, cuvântul "ascultare" îl gasim repetat de 300 de ori. Cerea ascultare de la supusi, dar si dânsul avea un profund simt al ascultarii fata de Dumnezeu.
Si ca papa va purta haina monastica, în care haina se simte un urmas al lui Petru, iar în ochii sai orice urmas al lui Petru trebuie sa fie un sfânt. În contrast cu devotiunea contemporana care venera multi sfinti, Grigore al VII-lea avea o pietate prevalent cristocentrica si mariana, nelipsind însa devotiunea fata de sfântul Petru.
Referitor la continutul si orientarea conducerii sale, noul ales este de la început un adept convins al augustinismului politic. Întreaga lume reprezinta câmpul de lupta universala între împaratia lui Cristos si cea a diavolului. Iar aceasta lupta trebuie purtata sub conducerea papei. Desi Grigore al VII-lea este influentat de acest augustinism, trebuie totusi sa spunem ca el nu era un cunoscator al Sfintilor Parinti, cu exceptia, probabil, a lui Grigore cel Mare. În gândirea sa nu a fost un original; originala era vointa de a promova si instaura dreptatea si ordinea. De fapt, papa nu se considera un înnoitor, ci doar un aparator al dreptului, al unor realitati ecleziale ce trebuie puse în practica, aparate. În acest sens, îi însarcineaza pe Umberto de Silva Candida si pe Anselm de Lucca cu misiunea de a culege vechile decrete ale Bisericii. Printre decretele culese de oamenii sai, se gaseau si "Pseudoisidorienele secolului al IX-lea", o falsificare care nu a adus Bisericii nici un serviciu durabil. Bazându-se pe aceste decrete, elaborate apoi într-o forma sintetica (nu sistematica), Grigore al VII-lea a dat nastere faimosului "Dictatus Papae", un registru de idei sintetizate în 27 de sentinte care afirma prerogativele Bisericii romane (fondata de Cristos si infailibila), ale papalitatii (sfintenia pontifului roman si dreptul de a depune capetele încoronate), autoritatea papei asupra episcopatului etc. Opozitia fata de aceste sentinte este considerata ca o proba de neascultare sau, mai grav, de rebeliune fata de capul Bisericii.
B. Conflictul cu Henric al IV-lea. Pentru papa, regele este un laic supus jurisdictiei ecleziastice. Pe de alta parte, avea o stima deosebita pentru functia unui rege, a carui putere vine de la Dumnezeu. Activitatea acestuia însa, în ceea ce priveste poruncile divine, este supusa judecatii papei. Mai mult, orice activitate a oricarui crestin trebuie sa aiba o finalitate religioasa.
În baza acestor principii putem întelege raportul si conflictul cu Henric al IV-lea. Henric preia puterea când era înca prea tânar si lipsit de experienta. La moartea tatalui avea doar sase ani. În 1065 este declarat major; acum, noul încoronat mosteneste o situatie interna deloc favorabila. În timpul tatalui sau, Henric al III-lea, mai multi principi contribuisera la slabirea regatului, iar în 1073, în Saxonia se declanseaza o revolta împotriva puterii centrale. Temându-se sa nu fie detronat, Henric al IV-lea apeleaza cu disperare si într-un mod si limbaj copilaresc la ajutorul papei. Un an mai târziu, papa Grigore trimite în Germania doi legati pentru celebrarea unui sinod. Episcopii germani nu-i accepta pe legatii papali, ceea ce atrage indignarea papei. Într-un sinod quadragesimal din anul 1075, el excomunica 5 episcopi germani si condamna învestitura din partea laicilor. Totusi, regele nu reactioneaza înca împotriva deciziilor sale. În vara aceluiasi an, la Milano, are loc o revolta în care îsi pierde viata arhiepiscopul Ellembaldo. Profitând de ocazie, Henric numeste arhiepiscop pe un oarecare Teobaldo; mai mult, numeste si doi episcopi pentru dieceza de Roma, toti trei complet necunoscuti papei.
Papa nu poate suporta amestecul regelui si-l ameninta cu excomunicarea. Ignorând-i amenintarea, Henric convoaca în 1077 o dieta la Worms, unde papa este numit "falsul monah Hildebrand". La putin timp, însusi regele scrie papei, declarând ca nu-l recunoaste ca papa. Reactia acestuia a fost prompta si decisa. Îi dezleaga pe supusi de juramântul de fidelitate si-l excomunica pe rege. Decizia papala si-a avut efectul imediat în Germania, unde partida imperiala se distanteaza de monarh, dând câstig de cauza adversarilor lui, care încep sa se gândeasca la alegerea unui alt rege. În atitudinea sa, papa nu voia depunerea lui Henric al IV-lea, ci doar ascultarea lui. Ne-o confirma faptul ca Grigore al VII-lea trimite imediat doi legati în Germania care trebuie sa împiedice alegerea unui alt rege. Henric îsi abandoneaza consilierii excomunicati si promite, în scris, ascultare fata de papa. Principii însa decid ca nu-l vor recunoaste de rege, daca în timp de un an nu i se va ridica excomunicarea în care cazuse. Pentru rezolvarea cazului, se decide convocarea unei diete la Augsburg pentru anul 1077. Papa este invitat sa participe ca arbitru între principi si rege. Primind invitatia, Grigore porneste spre Germania. Din partea lui, Henric trece Alpii în miezul iernii pentru a-l întâlni pe pontif si pentru a primi dezlegarea de excomunicare. Întâlnirea dintre cei doi are loc la Canossa. Regele se prezinta descult si timp de trei zile, la poarta castelului, implora iertarea pontificala. Cunoscându-i caracterul schimbator, papa îi refuza iertarea. Totusi, la insistentele Matildei de Toscana si ale abatelui de Cluny, pe 28 ianuarie îi ridica excomunicarea, cerându-i în schimb ca la dieta de la Augsburg sa se reconcilieze cu principii. În constiinta sa, papa era convins ca Henric se va comporta ca si mai înainte, dar, preot fiind, putea oare sa nu ierte un penitent care timp de trei zile, descult si în zapada, îi implora iertarea? În acest sens, episodul Canossa ne demonstreaza ca cel care a învins aici nu a fost papa, ci Henric.
Proiectata dieta de la Augsburg nu a mai avut loc. Principii germani, nemultumiti, aleg un nou rege, pe ducele Rudolf al Suabiei, ale carui teritorii, din razbunare, sunt devastate de Henric. Într-un prim moment, pontiful roman ramâne neutru. Desi adeptii lui Henric îi cer excomunicarea lui Rudolf, papa îl excomunica pe Henric. Decizia sa nu este motivata de motive politice, ci pentru faptul ca Henric îsi aroga în continuare drepturi exagerate asupra Bisericii, mai ales în ceea ce privea învestitura.
Profund convins ca excomunicarea sa reprezinta întocmai judecata divina, papa profeteste caderea definitiva a lui Henric. Acesta însa convoaca un sinod la Bressanone si-l declara depus pe papa. În locul lui îl alege pe arhiepiscopul de Ravenna, Viberto, un fost prieten al lui Grigore al VII-lea, care îl excomunica.
În viitor, sortii îi surâd regelui excomunicat. Îl învinge pe Rudolf si porneste spre Roma. Aliatii sai lombarzi învinsesera deja armatele Matildei de Toscana, aliata papei împotriva germanilor. Cu toate aceste victorii, Henric ocupa Roma abia în 1083. Acum se declara dispus sa-l abandoneze pe Viberto, daca papa îl va încorona ca împarat. Mai mult decât în fata unei probleme politice, papa se gaseste acum în fata unui caz de constiinta. El nu poate consacra un rege rebel, si desi multi colaboratori ai sai, alaturi de 13 cardinali, trec de partea lui Henric, papa Grigore refuza categoric cererea lui si se închide în castelul Sant'Angelo.
Este ales Viberto, care-si ia numele de Clement al III-lea. În sarbatoarea Pastelui din acest an (1084), antipapa îl încoroneaza împarat pe Henric în bazilica din Lateran. Închis în castelul sau, se parea ca soarta papei este decisa. Între timp, apelase la ajutorul normanzilor, dar acestia nu-i venisera în ajutor. În aceasta situatie într-adevar disperata, intervine o schimbare. Pentru actiunile sale împotriva papei, regele german primise de la împaratul bizantin o mare suma de bani. Ca recunostinta, se îndreapta spre sud pentru a lupta împotriva dusmanilor acestuia, normanzii. În continuare, conducatorul acestora, Roberto Guiscardo, îsi îndreapta armatele spre Roma, unde îi constrânge pe germani sa se retraga. Înainte de retragere, atât normanzii, cât si bizantinii jefuiesc Roma si-i dau foc. Pentru acest dezastru, populatia orasului îl gaseste vinovat pe papa, care este nevoit sa se retraga cu normanzii spre sud. Ajuns la Salerno, Grigore moare (25 mai 1085). Înainte de a muri, a cerut ca pe mormânt sa i se scrie epitaful, inspirat din Psalmul 44: "Am iubit dreptatea si am urât nedreptatea; pentru aceasta mor în exil". Cuvintele sale nu exprima disperare, ci convingerea de a participa la misterul Crucii, mister în care germinau deja fortele reformei Bisericii, în primul rând eliberarea de sub tutela (învestitura) laicilor, care în perioada anterioara lasasera Bisericii si lumii un "saeculum obscurum, ferreum".
C. Reforma Bisericii. Sinoadele romane din anul 1074 si cel din anul urmator iau masuri drastice împotriva simoniei si a nicolaitismului clericilor, masuri luate de altfel si în alte sinoade anterioare. Însa ceea ce este nou acum, este tocmai decizia papei de a dezradacina din rândul clerului aceste pacate si scandaluri. Sinodul din 1078 porunceste tuturor episcopilor, sub pedeapsa destituirii, sa nu-i mai tolereze pe clericii ce traiau cu femei sau aveau relatii cu ele. În anul urmator, la Roma, are loc un alt sinod în care sunt declarate invalide toate consacrarile sacerdotale celebrate de episcopii excomunicati. În toamna anului 1080, un alt sinod declara invalide si consacrarile celebrate pentru bani, în schimbul unor servicii, sau fara aprobarea clerului, a poporului (în 1059, poporul este invitat sa-i boicoteze pe clericii sinomiaci sau nicolaiti) si a superiorilor legitimi.
Însa lupta cea mai dura pe care o are de dus papa si cei ce-l sprijineau este cea împotriva învestiturii. Desi opiniile istoricilor referitoare la pozitia lui si a antecesorilor împotriva învestiturii sunt împartite, ceea ce este sigur e faptul ca, o data declansat conflictul cu Henric al IV-lea, papa Grigore devine radical si inflexibil. Începând cu Germania si Franta si apoi pentru toata Biserica, în sinodul roman din toamna anului 1078, papa declara, sub pedeapsa excomunicarii si a anularii actului savârsit, ca orice învestire a clericilor din partea laicilor cu dieceze, abatii sau Biserici este invalida. În sinodul quadragesimal din anul 1080 interzice învestitura si pentru oficiile ecleziastice minore, iar pe laicii care ar practica astfel de învestituri, incluzându-se bineînteles si cele anterioare, îi declara excomunicati. Trebuie precizat ca deciziile sale nu au avut ecou în toate tarile crestine.
Atitudinea drastica a papei în aceasta problema nu era motivata nici de caracterul sau, nici de motive economice sau de alta natura; în joc se gasea în toata amploarea si gravitatea ei, reforma Bisericii, iar învestitura din partea laicilor reprezenta obstacolul cel mai mare. Multi clerici nu puteau duce o viata demna, conforma cu propria vocatie, atâta timp cât consacrarea lor depindea de interesele economice sau politice ale principilor de care depindeau. Papa intentioneaza sa reactualizeze vechile norme canonice ale Bisericii, prin care episcopul, mitropolitul si papa decideau alegerea si consacrarea clericului. În cazul în care are loc o alegere ce nu respecta normele canonice, laicul nu mai are puterea de învestitura, aceasta trecând la mitropolit sau direct la papa (dreptul devolutiv, necunoscut pâna atunci). Referitor la alegerea episcopilor, în acelasi sinod din anul 1080 se stabileste ca decizia ultima nu o are principele laic, ci autoritatea bisericeasca.
O alta problema ce trebuia rezolvata era si cea a bisericilor proprii. În sinodul din 1078, li se aminteste laicilor pericolele pe care le comporta pentru sufletele si mântuirea lor, posedarea de biserici proprii si de decime. Într-un alt sinod din acelasi an (Gerona, Spania), se stabileste ca laicii nu pot avea biserici, iar acolo unde acest lucru este imposibil, li se interzice de a strânge decime sau alte taxe.
În actualizarea planurilor sale de reforma, papa se serveste de legati, în activitatea si puterile lor introducând o noutate foarte importanta. Celor pe care-i trimitea doar pentru o determinata perioada de timp, le încredinta misiuni specifice, bine delimitate. În schimb, pentru reforma în general a unei tari, îsi alege legati stabili, originari din tara respectiva, aproape toti episcopi. În tarile lor, acestia convoaca numeroase sinoade în care încearca sa aplice linia reformatoare a Romei. Deoarece papa îsi rezerva ultimul cuvânt în problemele dificile, cum ar fi pedepsirea, suspendarea, depunerea sau excomunicarea clericilor recalcitranti, apelurile la Roma devin din ce în ce mai frecvente. Totusi, papa acorda destule si mari puteri si autoritatilor bisericesti locale, aceasta si pentru faptul ca acum îi lua mult timp conflictul cu Henric al IV-lea.
Concentrarea multor puteri în mâinile sale, nu înseamna nicidecum ca Grigore al VII-lea ar fi intentionat o slabire a puterii si prerogativelor episcopilor si mitropolitilor. Convins fiind ca orice crestin trebuie sa ramâna strâns unit cu urmasul lui Petru, unitate care înseamna si trairea mesajului evanghelic si a exigentelor sale (în cazul concret de acum, eliberarea de puterea nefasta a laicilor învestitori), papa nu poate concepe si nici gasi o alta cale de reforma a Bisericii decât cea a ascultarii de dânsul, asa cum si el, cu toata convingerea si rigurozitatea, urma spiritul evanghelic si normele canonice ale Bisericii. Pentru realizarea scopurilor sale, papa cere colaborarea laicilor (uneori armata). Creeaza chiar o militia S. Petri, pe care în momentele dificile încearca sa o transforme într-un corp regular de armata. Si aceasta armata, deseori provizorie, se înscrie în planurile si gândirea sa care, asa cum am mentionat deja, vede în aceasta lume un câmp de lupta între împaratia lui Dumnezeu si corpus diaboli. Pentru câstigarea luptei, papa cere de la toti credinciosii, laici sau clerici de orice rang, oboedientia si fidelitas fata de urmasul lui Petru. Si deoarece aceasta ascultare si fidelitate nu erau înca precizate în forme si termeni juridici clari si precisi, papa încearca sa gaseasca modurile cele mai diverse si în acelasi timp cele mai adecvate pentru a întari aceasta legatura cu suprema autoritate a Bisericii. Astfel, cere de la credinciosi promisiuni de ascultare, platirea taxelor si decimelor, asigurarea din partea lor a unor ajutoare militare si alte forme de dependenta, tipic feudale. În toate acestea, dânsul nu intentioneaza sa creeze un determinat sistem politico-religios. Ceea ce-l intereseaza, este doar reforma Bisericii, reforma în care, datorita mijloacelor, metodelor si persoanelor antrenate, intra atât aspectul politic, cât si cel pur religios(271).


II
Învestitura pâna la concordatul din Worms (1122)


Atât papii care îi urmeaza marelui Grigore, cât si teologii si canonistii au în centrul atentiei si a preocuparilor lor problema cea mai arzatoare a timpului: învestitura. Mai ales în sfera canonica si disciplinara, oamenii Bisericii se împart în doua grupari mari: pro gregorieni si pro imperiali, adica pentru emanciparea Bisericii de sub puterea laicilor sau împotriva acestei emancipari. Trebuie specificat ca aceste doua grupari nu ajung la antagonisme radicale, între ele existând si multe puncte comune. Din punct de vedere intelectual, pro gregorienii (în special sfântul Yves de Chartres) sunt superiori imperialilor.
Deja Grigore al VII-lea reusise sa-si atraga cauzei sale diferiti principi si domni din Franta meridionala. Mai dificila era situatia în teritoriile dominate direct de regele Filip I (1060-1108). Nu s-a ajuns însa la o ruptura. Urban al II-lea, cu scopul de a-l câstiga pe rege pentru cauza reformei, nu-l condamna public pe acesta atunci când îsi repudiaza sotia, pentru a se casatori cu sotia unui conte. Totusi, atunci când arhiepiscopul Hugo din Lyon îl excomunica, în 1094, papa confirma excomunicarea acestuia în celebrul sinod de la Clermont din anul urmator.
Marele canonist Yves de Chartres are marele merit de a fi aprofundat problema învestiturii, contribuind astfel la gasirea unei solutii provizorii pentru Franta. Înainte, cel ce acorda oficiul, trebuia sa acorde si beneficiul. Yves, în schimb, dovedeste ca laicii, regele în primul rând, nu pot acorda oficiul episcopal, ci numai concederea bunurilor temporale legate de acest oficiu. Din anul 1098, Filip I renunta la învestitura, retinându-si doar dreptul de a controla alegerea noilor episcopi. Din partea lor, acestia renunta la omagiul de vasalitate. Totusi, regele nu vrea sa renunte la puterile legate de dreptul de uzufruct al bunurilor în perioada de "vacanta" a scaunelor episcopale (regalia). De acum înainte, regele transmitea noului ales doar puterile temporale, fara consemnarea cârjei episcopale si a inelului, însemne specifice si proprii puterii spirituale si jurisdictionale a episcopilor. Astfel, în procesul învestiturii se stabileste o noua ordine favorabila Bisericii: alegerea canonica, consacrarea noului ales, învestitura (cessio); înainte, cessio reprezenta prima etapa în complexul învestiturii.
Anglia. Personajul principal de aici este arhiepiscopul Anselm de Canterbury, succesorul lui Lanfranco de Pavia, care îi avusese ca discipoli pe Yves de Chartres si Anselm de Lucca, viitorul Alexandru al II-lea. Pe tronul Angliei, lui Wilhelm I Cuceritorul îi urmeaza Wilhelm al II-lea, setos de putere si bani, pentru care motiv favorizeaza (promoveaza) din plin simonia în rândul clerului. Imediat, încep tensiunile între arhiepiscop si rege. În postul pe care-l ocupa, Anselm trebuie sa primeasca pallium-ul din mâinile delegatului papal; regele însa se opune, voind ca el sa-i confere aceasta demnitate si o data cu dânsa sa-l constrânga la anumite compromisuri. Demnul arhiepiscop se opune cu decizie si pâna la urma va reusi sa primeasca pallium-ul în mod canonic. Dupa câtiva ani, regele îi interzice sa mai comunice cu Roma, si deoarece acesta se opune, este exilat pentru o perioada destul de lunga. La moartea regelui, Anselm se întoarce, însa noul ales, Henric I, îi cere omagiul de vasalitate. Anselm refuza si trebuie sa guste din nou din fructul amar al exilului. Dupa mai multi ani se ajunge totusi la un compromis. În urma mai multor tratative purtate în abatia din Bec (1106), acordul între cei doi se realizeaza la dieta de la Londra din anul urmator. Henric renunta la învestitura cu cârja si inelul, dar îsi pastreaza dreptul de a primi de la episcopi, înainte de consacrare, omagiul feudal al vasalitatii. Le fel, îsi pastreaza influenta în alegerile episcopale, la care deseori participa personal.
În anul 1164, la dieta din Clermont, se stabileste ca alegerea prelatilor trebuie sa aiba loc în capela regala, iar alesul, înainte de consacrare, trebuie sa presteze omagiul de vasalitate. Din cauza distantei mari fata de Roma, ca si a vointei regilor de a-si pastra o cât mai mare putere de decizie în Biserica, în Anglia începe sa se contureze Biserica de stat. În 1109, Anselm moare, lasând în urma sa exemplul unui demn aparator al libertatilor Bisericii; afara de aceasta, prin scrierile lui, el este numit pe drept "parintele Scolasticii".
Germania. Papa Pascal al II-lea (1099-1118) trebuie sa-si confrunte puterile si perspicacitatea cu siretul si calculatul Henric al V-lea, aprobat ca rege de catre principii germani în 1106. În mai multe sinoade, papa continua lupta împotriva învestiturii laicilor, depunând multi episcopi învestiti de acestia. Reuseste apoi sa readuca sub ascultarea papala mai multe dieceze, abatii si parohii care fusesera înainte cu antipapa Clement al III-lea.
Dupa lupta deschisa declansata de Grigore al VII-lea, atât papalitatea, cât si imperiul se simteau obositi, aproape epuizati. În 1109, la Roma soseste un memoriu al curtii germane în care aceasta afirma ca forma cu care se fac învestiturile nu este esentiala. Nu peste mult timp, Henric al V-lea îi comunica papei intentia de a veni la Cetatea Eterna pentru a primi consacrarea si coroana imperiala. Profitând de ocazie, papa propune o solutie radicala: episcopii si abatii din teritoriile imperiului trebuie sa posede numai bunurile ecleziastice, renuntând astfel la regalia, aceastea revenindu-i din nou regelui. În schimb, acesta trebuie sa renunte la învestitura. Este posibil ca Henric sa fi înteles utopia acestei propuneri însa, deoarece aspira la coroana, accepta propunerea papei. Pe 9 februarie 1111, prin reprezentanti, între cei doi se încheie un pact secret care trebuia publicat doar în vigilia încoronarii. Trei zile mai târziu, Pascal al II-lea începe în bazilica "Sfântul Petru" ceremonia încoronarii. Da citire pactului semnat, la care episcopii si principii germani prezenti se revolta cu toata indignarea. Papa refuza sa-l mai încoroneze pe monarh, iar acesta îl arunca imediat în închisoare. Dupa câteva luni, mai multi cardinali si regele îl constrâng pe pontif sa semneze tratatul de la Ponte Manuolo. Regele îsi rezerva dreptul de învestitura cu inelul si cârja (baculum), rezervând papei dreptul liberei alegeri a episcopilor. În aprilie urmeaza încoronarea ca împarat a lui Henric, tot în bazilica "Sfântul Petru".
În urma violentelor din acest an, 1111, sinoadele din Vienne si Köln îl excomunica pe noul împarat. În 1118, papa Pascal moare într-un turn al puternicei familii Pierleoni. Dupa alte doua scurte pontificate, urmeaza Calixt al II-lea (1119-1124). Provenea dintr-o familie nobila, înrudita cu regii Frantei, ai Angliei si imperiului. Este un sustinator decis al reformei bisericesti. Dupa ce convoaca un sinod la Reims, unde pozitiile sale se dovedesc cu totul contrare celor ale participantilor, noul pontif vine în Italia. Aici îl întâlneste pe antipapa Grigore al VIII-lea si dupa ce îl mustra si îl umileste în public, îl închide într-o manastire.
În 1121, prin reprezentanti, încep tratativele între împarat si papa, care culmineaza cu celebrul concordat de la Worms (23 septembrie 1122)(272), unul din cele mai fericite compromisuri ale istoriei bisericesti medievale. Împaratul renunta la învestitura cu inelul si baculum, dar îsi pastreaza dreptul la regalia. Monarhul garanteaza apoi alegerea libera si canonica a episcopilor. În cazul unei alegeri dubioase, împaratul si mitropolitul trebuie sa decida în rezolvarea situatiei respective. În concordat, nu se mentioneaza omagiul de vasalitate, ceea ce nu înseamna ca pe viitor nu a fost practicat în imperiu. Acum ia sfârsit sistemul ottonian, în care împaratul avea un control deplin asupra episcopilor. Acestia devin mult mai liberi, iar pe viitor siguranta pe tron a monarhului va depinde si de consimtamântul marilor episcopi (trei din ei vor deveni principi electori) si al laicilor. În dieta de la Bamberg din acelasi an, concordatul este ratificat pentru imperiu; conciliul I din Lateran (1123) îl ratifica pentru Biserica.


Practica învestiturii în diferite tari:
Franta - alegerea controlata de rege, consacrarea, juramântul de fidelitate, nu de vasalitate;
Anglia - alegerea în prezenta regelui, omagiul de vasalitate si juramântul de fidelitate, consacrarea; nu exista o învestitura formala;
Germania - alegerea în prezenta regelui, învestitura cu sceptrul, omagiul de vasalitate, consacrarea;
Italia si Bourgogne - alegerea, consacrarea, învestitura cu sceptrul de catre împarat sau reprezentantii sai (în termen de 6 luni).

XLII. CRESTINISMUL ÎN ROMÂNIA ÎN SEC. X-XII


DOBROGEA
O data cu încrestinarea bulgarilor (870), apoi a rusilor (989) si a maghiarilor (în jurul anului 1000) a început sa se puna mai stringent problema jurisdictiei bisericesti asupra teritoriilor românesti. Din cauza politicii imperiale si a legaturilor comerciale cu lumea bizantina, Dobrogea îsi pastreaza legaturile religioase cu Bizantul. Împaratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959) mentioneaza ca pentru Tracia exista o organizare politico-administrativa înca înainte de patrunderea avaro-slavilor (602), din care facea parte Bulgaria, Istros si Haemus(273). Se admite ca Istros a fost o forma administrativa antecedenta temei (din grecescul thema) Paristrion, având ca centru Durostorum (Silistra). Pentru perioada urmatoare, diferite marturii arheologice si literare, ca si altele de ordin logic (o îngrijire pastorala organizata a credinciosilor) ne indica continuitatea unui centru bisericesc la Durostorum pâna în secolul al IX-lea, când dominatia bulgara s-a extins si în sudul Dobrogei. Aceasta dominatie nu a anulat influenta bizantina. Unele sigilii de plumb din aceasta perioada ne indica permanenta relatiilor cu Bizantul si dominatia acestuia la Durostorum. Realitatea ne este confirmata de tarul Simeon (893-927), care ne spune ca orasul era în stapânirea bizantinilor(274). În aceste conditii, putem crede ca centrul Durostorum a putut dainui ca atare pâna la fondarea patriarhatului bulgar (926).
Din secolul al IX-lea se cunosc diferite documente care vorbesc de "eparhia din Scythia-Tomis", pe locul al doilea printre arhiepiscopiile autocefale(275). Numele de Tomis va fi schimbat cu cel de Constanta(276).
O noua faza în viata ecleziastica la Durostorum începe în anul 971, cu recucerirea Dunarii de Jos. În acest an, împaratul Ioan Tzimiskes (969-976), dupa o asediere de trei luni a cetatii, îl învinge pe principele de Kiev, Sviatoslav, care ocupa nord-estul Bulgariei si nu voia sa se întoarca în Rusia. Împaratul reorganizeaza centrul episcopal de la Dorostolon (Durostorum) într-o forma mitropolitana, sub jurisdictia permanenta a Constantinopolului. Este foarte probabil ca întreaga Dobroge sa fi trecut sub aceasta autoritate. Descoperirile arheologice ne arata ca acum încep bizantinii întarirea vechiului limes: Noviodunum, Dinogetia, Arrubium, Troesmis, Carsium, Capidava, Axiopolis, Durostorum etc. În acelasi timp a fost construita o fortificatie deosebita la Pacuiul lui Soare. Însa, în pofida acestei activitati a Bizantului, spre sfârsitul secolului asistam la începuturile unei adevarate organizari a autohtonilor, în lupta cu bizantinii(277). Durostorum este mentionat în diferitele "Notitia"(278), iar prezenta lui în listele episcopale dupa caderea imperiului bizantin sub latini(279) ne demonstreaza lunga si bogata sa activitate.
Este foarte posibil ca în nordul provinciei, la Chilia sau în împrejurimi, sa fi existat Lykostomion, "resedinta avarilor, a scitilor si a fluviului Dunarea"(280). Aici locuia un oarecare "Toma, mare demnitar si judecator de Lykostomion"(281), caruia patriarhul Fotie i-a dedicat opera sa "Lexikon". Probabil ca, alaturi de aceasta functie administrativa si judecatoreasca, el sau un altul avea si o functie bisericeasca, în favoarea careia pledeaza afirmatia conform careia trebuiau îngrijiti sufleteste 12.000 de deportati din Adrianopoli în "Bulgaria de cealalta parte a Dunarii", dupa caderea acestui oras în anul 813(282). Prezenta crestina în Dobrogea ne mai este demonstrata si de descoperirea unor biserici la Murfatlar-Basarabi, Bisericuta-Garvan si Niculitel. La Murfatlar sunt cunoscute sase biserici, unele din ele fiind datate: leat 6500 (anul 992)(283) si leat 6550 (anul 1042)(284). Unele inscriptii în greaca si slava ne dau nume de preoti, calugari si credinciosi prezenti aici si confirma caracterul monastic al complexului de la Basarabi(285).
Un alt centru bisericesc este Dinogetia-Garvan. Prosperitatea ei spirituala si materiala ne este demonstrata de diferite descoperiri arheologice: case, cruci, monede, o biserica, un cimitir, sigilii ale diferitelor personalitati laice si bisericesti. Biserica a fost construita dupa marea invazie a pecenegilor din 1036(286). A fost descoperita o cruce de aur cu relicviar care apartinuse lui "Mihail, arhipastor al Rusiei". Arhipastorul a fost identificat cu mitropolitul Mihai al Kievului (1130-1145)(287). Prezenta sigiliului sau ne indica probabil o scrisoare expediata capului religios din Dinogetia.
Strânsele legaturi cu Constantinopolul si cu lumea orientala ne sunt confirmate de diferitele cruci simple de bronz (mai mult de 200), importate din capitala sau din alte orase orientale. Aceste modele de cruci au fost descoperite si în alte orase din Dobrogea.
Referitor la viata spirituala a provinciei în secolele X-XII, din marturiile pe care le avem, putem afirma ca este multumitoare, daca nu uitam conditiile putin favorabile. Razboaiele si desele conflicte de aici au împiedicat construirea unor biserici durabile. Din acest motiv, astazi se cunosc urmele a putine biserici. Pentru perioada urmatoare (dupa secolul al XII-lea), un rol important în viata crestina a provinciei, ca si pentru estul Valahiei si sudul Moldovei, l-a avut arhiepiscopia de Vicina, devenita scaun mitropolitan în anul 1260(288).








TRANSILVANIA
Din secolul al IX-lea sunt cunoscute primele formatiuni prestatale, sub conducerea lui Gelu, Glad si Menumorut(289). Considerând procedura mereu respectata prin care organizarea religioasa vine dupa cea politica, putem sa admitem ca acesti capi au dorit organizarea unor centre episcopale pentru teritoriile lor. Astfel, un prim centru putea fi Dabâca, capitala lui Gelu. Aici se cunosc ruinele unei biserici probabil din secolul al IX-lea, iar nu departe de actuala Dabâca s-au descoperit temeliile a trei biserici si alte obiecte religioase(290). În nord-vestul Transilvaniei exista formatiunea statala a lui Menumorut, cu centrul la Biharea, care nu vrea sa accepte dominatia ducelui maghiar Arpad (907), iar în tratativele cu trimisii acestuia invoca suveranitatea împaratului bizantin, pe atunci Leon al VI-lea (886-912): "Însa noi, nici din dreptate si nici din frica, nu le dam pamântul, nici macar un deget, desi a declarat ca are un drept pentru acesta (pamântul n.n.)... Mai mult, a luat prin violenta acest pamânt al înaintasului meu, însa acum, prin favorul stapânului meu, regele din Constantinopol, nimeni nu mi-l mai poate smulge din mâinile mele..."(291). În noul context al prezentei maghiarilor în Transilvania, atitudinea autohtonilor de apropiere de Constantinopol nu trebuie interpretata ca o apropiere sau comuniune cu ortodoxia acestora, cât mai mult ca o încercare de a gasi o putere protectoare (îndepartata) împotriva tendintei de dominare a vecinilor maghiari.
În anii 948-949 sunt trimisi la Constantinopol doi capi maghiari din Transilvania, Termatzus si Bulcsu, pentru ca sa reînnoiasca pacea cu bizantinii. Aici, Bulcsu primeste Botezul, iar dupa putin timp soseste si principele Gyla(292), primind si el Botezul din mâinile bizantinilor. Apoi se întoarce în Transilvania, aducând cu dânsul un episcop, Ierotei, cunoscut pentru evlavia sa(293). În istoriografia româneasca se afirma ca încrestinarea maghiarilor a început în forma adusa de acest episcop de la Constantinopol(294). În viitor, maghiarii din câmpia Panoniei vor veni în contact cu crestinismul latin al bavarezilor si al ducilor lor. De notat însa este faptul ca, în anumite aspecte, tânarul crestinism al maghiarilor din Transilvania va fi influentat de crestinismul cu radacini orientale din Transilvania si din regiunile sud-dunarene; de exemplu, casatoria preotilor, mentinuta aici pâna în 1112, ca si unele practici liturgice. Postul Mare începea lunea înainte de Miercurea Cenusii si dura sapte saptamâni. Datorita reformei gregoriene, ca si apropierii de Occidentul latin, maghiarii vor parasi practicile orientale, acestea ramânând în continuare numai în uzul autohtonilor. Faptul este de o deosebita importanta, deoarece ne demonstreaza continuitatea etnico-religioasa a autohtonilor în cadrul larg al comuniunii de credinta al Bisericii antice, în trecerea ei spre perioada medievala, în care perioada încep sa se contureze tendintele politico-religioase generatoare de schisma(295).
La Alba Iulia a fost descoperita o "rotonda ecclesia" din secolul al X-lea si urmele unei biserici mai vechi(296). Deasupra acesteia din urma a fost construita în secolul al XII-lea o catedrala, marita ulterior.
Organizarea crestinismului din Transilvania se datoreaza sfântului Stefan (995-1038) si succesorilor lui. Regele Stefan pune bazele scaunului mitropolitan cu centrul la Esztergom (Gran), unde construieste o catedrala în colaborare cu bizantinii(297). Acest centru avea 10 episcopii, dintre care doua erau în Transilvania: "Episcopatus Bihariensis" si "Episcopatus Transilvaniensis"(298).
Episcopatus Bihariensis (Oradea). Se gasea în regiunile nordice ale lui Menumorut(299). Probabil a fost înfiintat în anul 1010. Stefan nu a reusit sa definitiveze organizarea acestei episcopii. Munca lui a fost continuata de Ladislau (1041-1095). În 1083, acesta continua activitatea expansionista spre est, iar în 1088 construieste abatia benedictina de la Sîniob, pentru a pastra o relicva foarte importanta: mâna dreapta a regelui Stefan adusa aici de la Alba Regalis (Székesfehérvár). Ladislau ajunge pâna la curbura Carpatilor, în regiunile râurilor Mures si Târnave. Împotriva acestei extinderi teritoriale reactioneaza vecinii lui, în special cumanii, iar când regele era ocupat cu o campanie militara în Croatia, în 1091, acestia îi invadeaza teritoriile si distrug cetatile Biharea si Tasnad. Întorcându-se, Ladislau construieste castelul Oradea si o biserica catedrala, stabilind aici centrul episcopal de Biharea, care primeste acum un capitlu de canonici si terenuri întinse(300). Între granitele episcopiei de Oradea (Magnum Varadium) intrau judetele Oradea, Cluj, Satu Mare, Salaj, Debretin (Ungaria), iar spre nord, episcopia atingea o limita mai la nord de actuala granita româna. Viata crestina este în continua dezvoltare, deoarece dupa 100 de ani gasim multe parohii si manastiri de premonstratenzi, augustinieni, ioaniti si altii. Dupa 1192, adica dupa canonizarea regelui Ladislau I, biserica catedrala din Oradea a fost marita, iar relicvele sfântului, alaturi de altele, au fost puse în altarul principal, biserica devenind un important loc de pelerinaj(301). Însa aceasta stare înfloritoare a fost afectata grav de invazia tatarilor din 1241, restabilindu-se apoi cu greu si pe parcursul unei lungi perioade de timp. Succesiunea episcopilor ne este cunoscuta începând cu anul 1103.
Episcopatus Transylvaniensis. A fost înfiintat în acelasi timp cu cel de Oradea, iar la început îsi avea centrul în castelul de la Tasnad. Dupa invazia cumana din 1091, centrul s-a mutat la Alba Iulia si a fost dotat cu terenuri si cu un capitlu de canonici. Sub jurisdictia lui intrau zonele din centrul Transilvaniei, regiunea Ugocea (Ucraina) si regiunea Tasnad. Capitlul de la Alba Iulia avea si o scoala unde se pregateau viitorii clerici. La Cluj-Manastur, s-a înfiintat, probabil în 1062, o abatie benedictina cu o bogata activitate spirituala.
Regele Coloman (1095-1116), renuntând la titlul purtat de antecesori, "rex Ungarorum", îsi ia titlul de "rex Ungariae" si introduce latina ca limba oficiala în administratia si în liturgia bisericeasca. Stabileste celibatul preotilor, iar în relatiile cu românii hotaraste ca daca unele teritorii de-ale lor au fost încredintate sau date Bisericilor si manastirilor catolice, trebuiau sa ramâna în posesia acestora din urma.
Începând cu sfârsitul secolului al XII-lea ne sunt cunoscute mai multe conflicte între centrul diecezei si manastirile exempte. Episcopul Adrian (1187-1202) si succesorii lui vor avea diferite dificultati cu manastirea de la Cluj-Manastur, iar procesul ajunge pâna la Roma. Un alt caz este acela al saxonilor veniti din Flandra si stabiliti în partea de sud a episcopiei spre anul 1131. Pentru dânsii, papa Clement al III-lea înfiinteaza în 1191 prepozitura de Sibiu, supusa direct mitropoliei de Esztergom. Cazuri similare de conflicte se verifica ulterior cu saxonii si cavalerii teutoni. Ca si pentru episcopii de Oradea, nici aici nu se cunosc primii episcopi.
În regiunea Banatului exista ducatul lui Athum, botezat la Vidin în 1002; el construieste o manastire în interiorul castelului sau de la Morisena. Ca si Menumorut, nici el nu suporta expansiunea maghiara. Într-o lupta cu regele Stefan este tradat de consilierul sau Cenad, care trece de partea maghiarilor. Acesta primeste Botezul, iar apoi este trimis de rege cu un corp de armata împotriva lui Athum, care este învins în apropiere de localitatea Maidan. Teritoriul sau trece sub suveranitatea maghiarilor.


Episcopatus Morisena. Este înfiintat de Stefan în capitala lui Athum, Morisena. Primul episcop este un calugar benedictin venetian, sfântul Gerardo Sagredo. Sosind aici cu 12 calugari, nu gaseste nici biserica si nici o resedinta adaptata unei episcopii. Exista numai o manastire ocupata de calugarii greci ai sfântului Ioan Botezatorul. În fata noilor sositi, acestia parasesc locul, îndreptându-se spre Oroszlános. Ulterior, sfântul Gerardo a construit aici o biserica catedrala în cinstea sfântului Gheorghe, o abatie si o alta biserica dedicata Sfintei Fecioare si unde dorea sa fie înmormântat. Din activitatea sa, cunoastem o scoala latina, unde studiau 30 de alumni. Este scoala cea mai veche cunoscuta pe teritoriul tarii noastre.
Gerardo moare ca martir în apropiere de Budapesta, pe 24 septembrie 1046, într-o revolta a ungurilor pagâni împotriva crestinilor. Un timp, trupul sau s-a aflat în biserica din Morisena; actualmente este în biserica "San Donato" din Venetia(302). Limitele episcopiei erau între afluentii Crisului, la nord, si cetatea Vidin la sud. La est se învecina cu Valahia, iar la vest patrundea în fosta Iugoslavie si în Ungaria. Pâna la invazia tatara din 1241 nu avem alte informatii; putem presupune ca a avut un curs normal de dezvoltare, deoarece la aceasta data izvoarele ne vorbesc despre o situatie înfloritoare distrusa de invadatori. În continuare, episcopia nu va mai purta numele de Morisena, ci de "Tsanadiensis". Aici, succesiunea episcopilor este cunoscuta de la început(303).
Din aceasta perioada cunoastem ruinele unor manastiri si biserici (Oroszlános, Hodos, Meseseni etc.), care pastreaza în constructie unele elemente arhitecturale prezente ulterior în stilul românesc, ca si altele specifice bisericilor din Kiev si Poskov (Ucraina) si Tihany si Zebegeny (Ungaria)(304). Aceste biserici si manastiri trebuie puse în relatie cu scrisoarea regelui Ungariei, Henric (1196-1204), în care îl informeaza pe papa Inocentiu al III-lea ca unele biserici ale calugarilor "greci" din regatul sau (Bihor) merg spre ruina din cauza "dezinteresului episcopilor diecezani si chiar din cauza grecilor însisi"(305). Împotriva unor foste sau actuale afirmatii ale unor autori tendentiosi, demn de remarcat ni se pare faptul ca pâna în anul 1200, documentele timpului ne mentioneaza 72 de localitati transilvanene autohtone, ceea ce implicit ne spune ca la sosirea maghiarilor exista aici o populatie bastinasa(306).
In antichitate, crestinii din VALAHIA nu aveau decât preoti si episcopi (greceste: chorepiscopoi) trimisi de la Constantinopol, Iustiniana Prima (din secolul al VI-lea) si din centrele sud-dunarene sau din Dobrogea (secolele IV-VI). Nu se stie daca acesti crestini, despre care avem foarte putine informatii, erau descendentii unei populatii daco-romane, sau erau de origine greco-latina. In Evul Mediu, Scaunul Apostolic Roman îi numeste pe episcopii trimisi aici de bulgari "episcopi falsi", în opozitie cu episcopii sositi în Transilvania dupa încrestinarea ungurilor(307). Pentru perioada secolelor X-XII, nu avem alte informatii referitoare la viata si organizarea bisericeasca a Valahiei. De fapt, despre o organizare bisericeasca în Valahia putem vorbi doar odata cu începuturile formarii statului valah în secolul al XIV-lea.


Moldova. Sub aspect etnic, aici asistam la începuturile cristalizarii unei populatii autohtone deosebita de triburile pecenege, cumane si tatare si care nu accepta nici stapânirea acestora si nici pe cea a maghiarilor si saxonilor care trec peste curbura Carpatilor. Fiind Moldova în zona de influenta a Bizantului, Rusiei si Ungariei, fiecare din aceste puteri a încercat sa controleze si sa domine acest teritoriu. Însa, atât populatia locala, cât si triburile turanice s-au opus acestor tendinte, cu succes sau fara. Din cauza numarului mic al locuitorilor ca si a slabelor avantaje economice, atât Rusia, cât si Bizantul s-au multumit cu unele avantaje derivate din influenta religioasa si din comertul facut pe caile moldovene, în special pe râurile Siret si Prut, comert obstaculat deseori de pecenegi si cumani. Pentru motive militare si religioase, începând cu secolul al XIII-lea, Ungaria a ocupat unele zone de sosire în Moldova (regiunea Vrancea). Trecând prin pasul Bran, maghiarii au construit diferite fortarete de aparare împotriva invadatorilor din est. În acest context ia nastere episcopia numita a cumanilor (1227-1241). Din cauza deselor incursiuni ale triburilor tatare, contactele cu Bizantul au fost destul de slabe. Acesta este motivul pentru care Moldova are acum relatii deosebite cu centrul religios de la Halicz(308). Însa în contextul general al istoriei Moldovei, influenta bizantina este predominanta.


Patrunderea ritului în limba slava. Suprapunerea unui rit în limba slava peste limba vechilor bastinasi provine de la bulgarii stabiliti la începutul secolului al VII-lea la sud de Dunare. Pâna în aceasta perioada, autohtonii foloseau în cult limba greaca (dialectul koiné) sau limba latina. Limba liturgica slava care datora mult sfintilor Ciril si Metodiu, patrunzând în spatiul carpato-dunarean, a ramas limba cultuala a valahilor si dupa asimilarea slavilor în masa bastinasilor.
Liturgia greco-latina tradusa în limba slava este opera discipolilor sfintilor mentionati anterior care activeaza în Bulgaria începând cu secolul al IX-lea. În secolul urmator, aceasta patrunde în Rusia si Serbia din marele centru cultural de la Preslav. În România, aceasta limba liturgica s-a impus înainte de patrunderea maghiarilor în Transilvania. În special în Moldova si Valahia, limba slava va fi folosita apoi si în administratie si în actele de cancelarie(309). Nord-vestul Transilvaniei si Maramuresul au cunoscut influenta slavei occidentale provenita din Moravia(310). Aceasta limba, ca si puterea politico-religioasa a Bizantului au contribuit în mod decisiv la scoaterea valahilor din comuniunea universala a Bisericii si la includerea lor în jurisdictia scaunului patriarhal al Constantinopolului.
O alta cauza a separarii de Occidentul latin catolic îsi are radacinile profunde în spatiul traco-daco-getic. Viitorul popor român avea multe afinitati etnice cu locuitorii de la sudul Dunarii. Influentele religioase, culturale si economice orientale au fost acceptate aici în mod pasnic, ca o consecinta a comunei apartenente etnice si a comunei limbi romanice (secolele IV-VI) si consolidate prin multiplele si permanentele relatii dintre imperiul bizantin si populatia locala (acea populatie a carei cultura si viata religioasa s-au dezvoltat sub semnul unei legaturi continui cu civilizatia de la sudul Dunarii). Prezenta puterii imperiale în regiunile carpato-dunarene ne demonstreaza cum spatiul românesc a fost încorporat în cel bizantin, cu toate consecintele politice, sociale si religioase ce se vor vedea ulterior.
Din cauza profundelor lor radacini romanice, viitorii români au continuat sa-si dezvolte caracteristicile lor religioase si culturale în legatura cu civilizatia romano-bizantina si bizantina. Aceste extinse si profunde radacini ale acestui popor si ale culturii sale laice si religioase au ramas pâna astazi, în cadrul profundelor transformari ulterioare, singura proba a unei romanitati orientale(311) care, în contextul etnico-religios al Balcanilor, ar trebui sa devina un factor de unitate religioasa între trei lumi ale Europei: latina, greaca si cea slava.

CUPRINS


Abrevieri 3
Bibliografie 4
Nota autorului: 10
Prefata 14
a. Raspândirea si formele asumate de Biserica în lumea greco-romana 15
b. Biserica - comunitate a popoarelor crestine occidentale (cca. 700-1300) 16
c. Dizolvarea lumii crestine occidentale, reforma protestanta si cea catolica, descoperirile geografice si misiunea mondiala a Bisericii (sec. XIV-XVIII) 17
d. Aspectul mondial al Bisericii în epoca industriala 17
e. Actualitatea si valoarea istoriei Bisericii 18
I. Izvoarele istorice ale Bisericii Primare (pâna la anul 70) 21
1. Izvoare necrestine 21
2. Izvoare crestine 21
II. Isus si Biserica 23
Comunitatea primara din Ierusalim 24
III. Activitatea misionara a Apostolului Paul 27
IV. Structura Bisericii Primare 31
V. Primele erezii. Gnosticismul 35
VI. Raspândirea crestinismului pâna la sfârsitul sec. al II-lea 43
VII. Raspândirea crestinismului occidental în sec. al III-lea 47
VIII. Persecutiile din timpul lui Nero si Domitian 52
IX. Persecutiile din timpul lui Traian (98-117) si Adrian (117-138) 56
X. Statul pagân împotriva Bisericii 59
Persecutiile din timpul lui Septimiu Sever (193-211), Decius (249-251), Valerian (253-259), Gallienus (253-268) si Diocletian (284-305) 59
Decius 62
Valerian si Gallienus 65
Diocletian 66
XI. Primatul Roman în lumina primelor patru secole 73
1. Marturii literare despre apostolatul lui Petru la Roma 73
2. Mormântul lui Petru 75
3. Primatul roman 76
XII. Crestinismul în Schythia Minor (Dobrogea) 85
Informatii generale Secolele III-VII 85
Episcopii de Tomis 88
XIII. Primul Conciliu Ecumenic al Bisericii: Niceea - 325 96
XIV. Conciliul Ecumenic Constantinopol I - 381 99
XV. Conciliul Ecumenic din Efes (431) 104
«Latrocinium Ephesinum» 109
XVI. Conciliul Ecumenic din Calcedon (451) 112
Urmarile monofizismului 116
XVII. Începuturile monahismului 117
4. Raspândirea monahismului în Orient 122
XVIII. Monahismul latin (sec. V-VII) 124
Italia 125
Regatul Merovingian 127
Spania 128
Africa 129
XIX. Biserica si societatea 131
a) Casatoria si familia 131
b) Stapânii si supusii 134
c) Bogatii si saracii 137
XX. Biserica în secolele IV-VI 142
1. Activitatea misionara în Orient 142
Legislatia 146
2. Irlanda, Anglia si Scotia 147
3. Încrestinarea francilor. Formarea Bisericii Nationale Merovingiene 152
4. Încrestinarea popoarelor germanice 156
XXI. Biserica în secolele IV-VII. Organizarea bisericeasca. Clerul. Laicii. Liturgia 168
a. Parohia 168
b. Clerul 171
c. Viata morala a crestinilor; formele de pietate si cult 175
d. Catecumenatul si cateheza baptismala 180
XXII. Biserica si cultura pagâna 189
I. Primele patru secole 189
II. Educatie si cultura în Occidentul latin (sec. V-VIII) 193
XXIII. Evul Mediu Occidental (caracteristici generale) 202
Caracteristici tipologice ale EM 203
Faza de coeziune (700-1050) 204
Factori esentiali ai EM 205
Aspecte si popoare din lumea romano-germanica 205
Popoarele germanice si religia crestina 208
XXIV. Controverse doctrinare de la Calcedon (451) la Constantinopol II (553) 212
a. Monofizismul egiptean 212
b. Formula theopaschita. 213
c. Depasirea «schismei». 214
d. Trei Capitole 215
e. Conciliul ecumenic Constantinopol II (553) 218
XXV. Monotelismul ca si cale de unificare doctrinara. Conciliul Ecumenic Constantinopol III (680-81; 692) 222
a. Împaratul Heracliu (610-641) si patriarhul Sergiu 223
b. Papa Honoriu I (625-638) 224
c. Conciliul ecumenic Constantinopol III (680-681) 226
XXVI. Biserica înainte si dupa Sinodul «Trullan II» (692) 229
A. Situatia Orientului la începutul EM occidental 229
B. Italia 232
Originile statului papal 233
Izvoarele principale pentru istoria secolului al VIII-lea 237
XXVII. Conflictele dintre Leon al III-lea si Papii Grigore al II-lea si Grigore al III-lea 239
Originea iconoclasmului 239
Noua organizare patriarhala 243


XXVIII. Avansarea politico-religioasa a Constantinopolului si crestinismul din România 245
Vicariatul papal din Tesalonic 246
Arhiepiscopia Iustiniana Prima 247
Jurisdictia arhiepiscopiei Iustiniana Prima 248
Caderea lumii vizigote 248
XXIX. Slavii si ungurii între Occident si Orient. Încrestinarea 250
1. Slavii occidentali (Venetii) 251
2. Boemia si Moravia 252
3. Polonia 257
4. Bulgaria 259
5. Ungaria 261
XXX. Biserica romana si longobarzii în prima jumatate a
sec. al VIII-lea 265
Situatia dificila a papilor 265
XXXI. Încrestinarea saxonilor si a germanilor nordici 267
1. Saxonii 267
2. Danemarca 270
3. Suedia 271
4. Norvegia 272
5. Normanzii, Islanda si Groenlanda 272
XXXII.Evanghelizarea popoarelor germanice din Europa Centrala 276
A. Situatia Occidentului 276
B. Evanghelizarea Europei centrale 276
C. Biserica în Anglia 279
D. Sfântul Bonifaciu (680-754) 280
Importanta sfântului Bonifaciu si a activitatii sale 283




XXXIII. Carolingienii si Biserica Romana 285
A. Istoria familiei carolingiene 285
a. Majordomii 285
b. Continua reforma Bisericii francilor 286
c. Întronarea lui Pepin 287
XXXIV. Originea si caracteristicile Statului Papal 290
1. Alianta dintre papalitate si franci 290
2. Papa în Franta 291
3. Semnificatia "Promisiunii Carisiace 292
c. «Promissio Carisiaca» 293
XXXV. Perioada carolingiana 295
1. Extinderea regatului francilor 296
2. Personalitatea lui Carol cel Mare 297
3. Încoronarea lui Carol cel Mare 298
4. Teocratia carolingiana 302
XXXVI. Europa Occidentala în sec. IX-XI 310
1. Peninsula Iberica 310
Spania - Reconquista crestina 310
Caracteristicile Reconquistei 311
2. Franta 312
3. Istoria regatelor post-carolingiene 313
A. Franta 313
Situatia Bisericii din Franta 314
B. Italia 315
4. Situatia papalitatii 315
5. Germania 317
A. Regatul lui Otto I cel Mare (936-973) 318
B. "Renovatio imperii" si caracterul imperiului ottonian 319
Situatia Bisericii germane în timpul ottonilor 320
c. Caracteristicile imperiului medieval 321
a. "Privilegium ottonianum" (13 februarie 962) 325
b. Idealul imperial al lui Otto al III-lea (983-1002) si al papei Silvestru al II-lea (999-1003) 326
XXXVII. Viata si organizarea Bisericii în Evul Mediu timpuriu 328
1. Bisericile proprii 328
2. Bisericile urbane 332
3. Investitura episcopala 332
Cresterea puterii papale în Evul Mediu timpuriu 334
1. Veneratia fata de Sfântul Petru 335
2. Pozitia Sfântului Scaun 335
XXXVIII. Relatiile dintre Rusia de Kiev si Europa crestina
(sec. X-XII) 339
XXXIX. Reforma monastica a secolului al x-lea: C l u n y 347
Reforma de la Cluny 348
Caracteristicile reformei clunyane 349
XL. Schisma din 1054 353
XLI. Grigore al VII-lea (1073-1085) 359
XLII. Crestinismul în România în sec. X-XII 371
Dobrogea 371
Transilvania 375

NOTE
1. 1 HERTLING, L., Istoria Bisericii, [editie îngrijita si traducere de E. Dumea], Iasi 1998.
2. 2 Storia della Chiesa, [ed. H. Jedin], vol. 1-10, Milano 1983-19844.
3. 3 Storia della Chiesa, [ed. A. Fliche, V. Martin, J.B. Duroselle, E. Jarry], vol. 1-24, Torino 1979-1990.
4. 4 DANIÉLOU, J., - MARROU, H., Nuova storia della Chiesa, vol. 1-5, Casale Monferrato 19842.
5. 5 BIHLMEYER, K.,- TUECHLE, H., Storia della Chiesa, vol. 1-4, Brescia 19854.
6. 6 Cfr.: Storia della Chiesa, [ed. H. Jedin], vol. 1, Milano 19833, p XXI-XXXII.
7. 7 K.H. RENGSTORF, , în GLNT (Grande Lessico del Nuovo Testamento), Brescia I(1965), col. 1088-1196.
8. 8 Referitor la începuturile literaturii eretice, vezi: QUASTEN, J., Patrologia, vol. 1, Casale Monferrato 19832, pp. 224-247.
9. 9 Confruntarea din sânul crestinismului primar este generata de iudeo-crestinismul care se concentreaza asupra a doua probleme fundamentale, ce necesitau neaparat o clarificare: cristologia si valoarea normativa a legii mozaice.
10. 10 Storia della Chiesa cattolica [ed. J. Lenzenweger si altii; editia italiana îngrijita de L. Giovannini], Cinisello Balsamo 1989, p. 56.
11. 11 IRINEU DIN LYON, Adv. haer. I, 26, 1; III, 1; 11; 34.
12. 12 HE=EUSEBIU DIN CEZAREEA, Istoria bisericeasca VI, 17.
13. 13 Secta a supravietuit pâna în zilele noastre; cu câteva decenii în urma era prezenta în zonele Tigrului si Eufratului de Jos si cuprindea mai multe mii de membri: Cfr. Storia della Chiesa [ed. H. Jedin], vol. 1, Milano 19834, pp. 201-208.
14. 14 Cfr.: Storia della Chiesa [ed. J. Lenzenweger si altii], pp. 57-58.
15. 15 Storia della Chiesa [ed. H. Jedin], vol. 1, p. 239.
16. 16 Probabil ca din filosofia greaca (de exemplu, doctrina platonica despre caderea sufletului si legatura sa cu materia corpului), gnosticismul a preluat mai mult terminologia, nu si continutul.
17. 17 IUSTIN, Dial. 35, 1-6.
18. 18 Gnosticii nu înteleg ca mesajul crestin reprezinta un complex (simplu în esentialul sau) de adevaruri revelate, imutabile si cu valoare absoluta. Nu înteleg apoi ca Isus Cristos este revelatia ultima si definitiva a Tatalui si ca în persoana sa se realizeaza mântuirea.
19. Actele martirice, Bucuresti 1997, p 104-131.
20. 20 SUETONIUS, Claud. 25, 4: "Iudeos impulsore Chresto assidue tumultuantis Roma expulit".
21. 21 TACITUS, Annales, 15-44.
22. 22 SUETONIUS, De Vita Caesarum, Claudius, XXIX, 1.
23. 23 TACITUS, Annales, XV, 44.
24. 24 Cfr.: DANIÉLOU, J.-MARROU, H., Nuova storia della Chiesa2, trad. de Ambretta Milanoli Berti, vol. 1, Casale Monferrato 1970, p. 124.
25. 25 CLEMENT ROMANUL, Ep. ad Cor. 6. Nu ne este precizat faptul daca Petru si Paul au suferit martiriul în anul 64, când a fost incendiata Roma.
26. 26 TERTULIAN, Ad nat. 1, 7, 9: "et tamen mansit erasis omnibus hoc solum institutum Neronianum".
27. 27 EUSEBIU DIN CEZAREEA, Historia ecclesiastica (HE), 4, 26, 9. Importante sunt si adnotarile papei Clement I, în prima scrisoare trimisa corintenilor (1, 1), în care scrie despre diferite nenorociri ce s-au abatut asupra crestinilor nu cu mult timp înainte. La fel, importante sunt si marturiile lui Epictet care le reproseaza crestinilor faptul de a cauta moartea cu orice pret (EPICTET, Diss. 4, 7, 6), ca si scrisoarea guvernatorului Pliniu cel Tânar trimisa împaratului Traian (PLINIU CEL TÂNAR, Ep. 10, 96, 6).
28. 28 DIO CASSIUS, Hist. rom. 67, 14, 1-2.
29. 29 Aluziile din Apocalips si mai ales reprosurile aduse Bisericilor din Asia Mica, trebuie întelese în acest sens.
30. 30 PLINIU CEL TINAR, Ep. 10, 96 si 97.
31. 31 EUSEBIU DIN CEZAREA, HE, 3, 32.
32. 32 Idem, 3, 36, 3; IRINEU DIN LYON, Adv. haer., 5, 28, 4.
33. 33 IUSTIN, Apol. 68, 5-10; EUSEBIU, HE 4, 9.
34. 34 IUSTIN, Apol., append. 2.
35. 35 Mart. Polyc., 3, 2.
36. 36 TERTULIAN, Ad Scapulam 3-4.
37. 37 HE V, 23-25.
38. 38 ORIGENE, Contra Cels. 5, 33.
39. 39 HE VI, 3, 1; 4, 1-3.
40. 40 QUASTEN, J., o.c., pp. 161-164. Printre documentele timpului referitoare la persecutii, paginile acestuia sunt dintre cele mai emotionante si edificatoare. Vibia Perpetua era «distincta din nastere, cu o educatie liberala, casatorita conform regulelor casatoriei matronului. Ii traia înca tatal si mama. Avea doi frati, unul dintre ei fiind si el catecumen, si un fiu, un copil pe care îl alapta înca».
41. 41 HE VI, 1; 6, 2, 2.
42. 42 Ibidem 6, 7.
43. 43 TERTULIAN, Ad Scap. 3.
44. 44 HE VI, 34; 7, 10, 3.
45. 45 Cfr.: MOREAU, J., La persécution du christianisme, Paris 1956, p. 92.
46. 46 HE VI, 36, 3.
47. 47 Persecutiile sporadice, neorganizate si locale se explica si prin faptul ca în timpul acestor suverani militari imperiul trecea printr-o decadenta politica acuta, iar împaratii, inclusiv autoritatile locale imperiale, se confruntau cu alte probleme mai grave pentru ei decât problema crestinismului.
48. 48 CIPRIAN, Ep. 37, 2; 6, 3-9, 1.
49. 49 Nu avem textul edictului; el poate fi refacut în liniile sale esentiale din alte izvoare contemporane.
50. 50 CIPRIAN, Ep. 37, 2; 6, 3-9, 1.
51. 51 In Ierem. Hom. 4, 3.
52. 52 «De altfel, toti s-au înspaimântat: multi dintre locuitorii mai cu vaza s-au prezentat imediat, altii împinsi de frica, altii, care erau functionari publici, determinati de însasi functia lor, iar altii au fost condusi de catre prieteni. Chemati pe nume, se apropiau de sacrificiile impure si nelegiuite, unii palizi si tremurând, ca si cum ar fi fost nu sacrificatorii, ci ei însisi victimele de sacrificat la idoli, asa încât au devenit obiectul de dispret al marii multimi ce-i înconjura... altii, în schimb, se apropiau mai decisi de altare, afirmând cu nerusinare ca nu au fost nicicând crestini... Dintre cei ramasi, unii urmara exemplul acestora, altii fugira...»: HE VI, 41, 10-13.
53. 53 CIPRIAN, De lapsis; Ep. 55, 2.
54. 54 IDEM, Ep. 30, 3.
55. 55 IDEM, Ep. 20, 2.
56. 56 Ep. 65, 1; 59, 10; 67, 6.
57. 57 HE VI, 41, 14-23; 6, 42, 1-4.
58. 58 Ibidem, 6, 39, 2-5.
59. 59 Panegyr. in Greg. Thaumat., PG 64, 944-953.
60. 60 Cfr.: HE VII, 1-10.
61. 61 CIPRIAN, Ep. 80.
62. 62 Acta Cypr., CSEL (= Corpus Scriptorum ecclesiasticorum latinorum, Viena 1866 s.u.) 3, 3, CX-CXIV.
63. 63 CIPRIAN, Ep. 80, 1.
64. 64 HE VII, 11, 4-6.
65. 65 DELEHAYE, H., Analecta Bollandiana 51(1938), pp. 34-98.
66. 66 CIPRIAN Ep. 76 si 80. HE 7, 11, 18-26.
67. 67 HE VII, 13.
68. 68 Cfr.: HE VIII, 1, 1-6.
69. 69 Referitor la raspândirea crestinismului în perioada premergatoare persecutiei lui Diocletian, vezi: Storia della Chiesa [ed. H. Jedin], vol. 1, pp. 467-491.
70. 70 LACTANTIU, De mort. pers. 12, 2.
71. 71 HE VII, 22, 3; 8, 2.
72. 72 HE VIII, 4, 2-3.
73. 73 HE VIII, 2, 4.
74. 74 LACTANTIU, o. c., 12 si 13.
75. 75 HE VIII, 6, 6.
76. 76 HE VIII, 6, 6; LACTANTIU, De mort. pers., 15, 2-4.
77. 77 AUGUSTIN, Breviculus collat., 3, 25-27.
78. 78 In cadrul controverselor si schismei donatiste din timpul lui Constantin cel Mare, cei ce rezistasera în fata persecutorilor vor atribui acest apelativ celor ce au încredintat autoritatilor imperiale cartile sacre.
79. 79 LACTANTIU, De mort. pers. 15, 6, 7; Eusebiu din Cezareea, în schimb, afirma ca tatal lui Constantin, Constantiu, nu a luat nici o masura împotriva crestinilor: HE VIII, 13, 13.
80. 80 HE VIII, 6, 9.
81. 81 HE VIII, 6, 10.
82. 82 EUSEBIU DIN CEZAREEA, De mart. Palaest. III, 1.
83. 83 HE VIII, 12, 8-10.
84. 84 Ibid. 8, 11, 1.
85. 85 Ibid. 8, 9, 3.
86. 86 Ibid. 8, 12, 10.
87. 87 Ibid. 8, 13, 1-7.
88. 88 Dupa încetarea persecutiei, tocmai în Egipt s-a pus imediat problema daca si cum pot fi readmisi în comuniunea Bisericii.
89. 89 EUSEBIU, De mart. Palaest. 9, 2.
90. 90 HE VIII, 17, 3-10.
91. 91 LACTANTIU, De mort. pers.: «ut denuo sint christiani et conventicula sua componant ita ut ne quid contra disciplinam agant».
92. 92 HE IX, 1, 3-6.
93. 93 HE IX, 1, 7-11.
94. 94 CLEMENT, Romanul, Epitre aux Corinthiens, cap. 5-6 Sch 167 (ed. A. Jaubert), Paris 1971, pp. 107-111.
95. 95 IGNATIU DIN ANTIOHIA, Scrisoarea catre romani, IV, 3: "Nu va dau dispozitii ca Petru si Paul: ei sunt apostoli...", în QUASTEN, J., Patrologia, vol. I, Casale Monferrato 1983, p 69.
96. 96 EUSEBE DE CÉSARÉE, Histoire ecclésiastique II, 15 Sch 31 (ed. G. Bardy), Paris 1978, p 70-71.
97. 97 TERTULIAN, De Baptismo, IV, 3
98. 98 IRINEU DIN LYON, Adversus haereses, III, 3, 2-3, Sch 211 (ed. A. Rousseau, L. Doutreleau), Paris 1974, p 32-39.
99. 99 Gli Apocrifi del Nuovo Testamento, vol. II, (ed. M. Erbetta), Casale Monferrato 1966, p 163-168.
100. 100 H. Sienkiewicz a scris celebrul roman Quo vadis, în care se foloseste si de aceasta scriere apocrifa.
101. 101 EUSEBE DE CÉSARÉE, o.c.,, II, 13 si 14, p 66-70.
102. 102 EUSEBE DE CÉSARÉE, o.c., II, 25, 7, p 92-93. Un studiu aprofundat referitor la mormântul apostolului Petru a fost facut de Margherita GUARDUCCI, care a condus sapaturile arheologice de sub bazilica Sf. Petru: Pietro ritrovato, Verona 1970. Printre alte inscriptii, dânsa a descoperit una de o importanta deosebita: "[] " (=Petru este aici): Cfr. o.c., p 56.
103. 103 IERONIM, De viris illustribus, 1, în: PL, 23, 639.
104. 104 DAMASUS, Epigrammata (ed. A. FERRUA [Epigrammata Damasiana], Città del Vaticano 1942, pp 139ss.
105. 105 VINCENTIU DE LÉRINS, Commonitorium primum, cap. 23, în: QUASTEN, J., o.c., III, Casale Monferrato 1978, p 519.
106. 106 Aceasta scrisoare, Ignatiu o scrie romanilor în timpul calatoriei sale de la Antiohia spre Roma, unde a fost martirizat în timpul împaratului Traian. Data martiriului este fixata de Eusebiu din Cezareea în anul al zecelea al domniei lui Traian, deci în 107-108: Cfr. EUSEBE DE CÉSARÉE, o. c., III, 36, 3-15, p 147-150.
107. 107 EUSEBE DE CÉSARÉE, o.c., IV, 23, 11, p 205.
108. 108 Ibidem.
109. 109 IRINEU DIN LYON, o.c., III, 3, 2, p 32.
110. 110 EUSEBE DE CÉSARÉE, o.c., IV, 22, 3,p 200.
111. 111 "Si autem Italiae adiaces, habes Romam unde nobis quoque auctoritas praesto est. Ista quam felix ecclesia cui totam doctrinam apostoli cum sanguine suo profuderunt, ubi Petrus passioni dominicae adaequatur...": De praescriptione haereticorum, XX. Vezi si cap XXXII.
112. 112 EUSEBE DE CÉSARÉE, o.c., V, Sch 41, 23, 3-4, p 66-67.
113. 113 EUSEBE DE CÉSARÉE, o.c., V, 28, p 74-79.
114. 114 Nu trebuie uitat totusi faptul ca Ciprian avea divergente cu Roma în ceea ce priveste botezul ereticilor.
115. 115 Episcopul Faustic îl denuntase pe Marcian la Roma si la Cartagina pentru faptul ca pozitia lui fata de acesti cazuti în timpul persecutiilor (lapsi) era în contradictie cu atitudinea pe care o luasera fata de ei episcopii Galliei.
116. 116 CIPRIAN, De catholicae Ecclesiae unitate, 4, în: QUASTEN J., o.c., I, p 583-584; 605-607.
117. 117 Ibidem: "Qui cathedram Petri, super quem fundata ecclesia, deserit, in ecclesia se esse confidit - hoc erant utique ceteri, quod fuit Petrus, sed primatus Petro datur et una ecclesia et cathedra una mostratur".
118. 118 "Manente concordiae vinculo et perseverante catholicae ecclesiae individuo sacramento, actum suum disponit et dirigit unusquisque episcopus, rationem propositi sui Domino redditurus" (Ep. 55, 21, 2).
119. 119 TERTULIAN, De baptismo, 15.
120. 120 CLEMENT ALEXANDRINUL, Strommata, 1, 19.
121. 121 CIPRIAN, Epistola 69, 1-2ss.
122. 122 IDEM, Epistola 71, 3.
123. 123 CIPRIAN, Epistola 75, 17: "de episcopatus sui loco gloriatur et se successionem Petri tenere contendit, super quem fundamenta ecclesiae collocata sunt".
124. 124 Referitor la Ciprian, trebuie adaugat ca el nu are o pozitie coerenta în ceea ce priveste diferitele interventii ale episcopilor Romei. Temperamentul sau pragmatic îl face sa se pronunte în mod contradictoriu referitor la pozitia si rolul pe care îl au succesorii lui Petru. Mai multe detalii se pot gasi si în: QUASTEN J., o.c., I, p 605-607.
125. 125 Cfr.: RAHNER, H., Symbole der Kirche. Die Ekklesiologie des Väters (trad. it.: L'Ecclesiologia dei Padri) Roma 1971, p 809-863.
126. 126 Cfr.: Ibidem, p 830-833. Tema primatului roman în primele patru secole este analizata în detalii de: FALBO, G., Il primato della Chiesa di Roma alla luce dei primi quattro secoli, Roma 1989.
127. 127 Referitor la izvoarele paleocrestine (inscriptii, edificii de cult, obiecte de arta) din România, vezi: BARNEA, Ion, Les monuments paléochrétiens de Roumanie, Vatican 1977.
128. 128 HE III, 1.
129. 129 Commentariorum in Genesim III, 24.
130. 130 De altfel, în Biserica antica nici nu exista ideea unui crestinism sau a unei biserici nationale. Tendintele de diviziune, de separare din trupul Bisericii sunt prezente numai la eretici. Astfel de tendinte sunt favorizate apoi si de un important (decisiv) factor politic: noua Roma (Constantinopolul) vrea sa devina si capitala crestinismului din Orient.
131. 131 HE IV, 35, 1.
132. 132 SOZOMENE, Istoria Bisericeasca VII, 9, 6.
133. 133 SOZOMENE, o.c., VII, 26.
134. 134 IORDANES, Getica XXIV, 121.
135. 135 SOZOMENE, o.c., VI, 112.
136. 136 SOZOMENE, o.c., XII, 45.
137. 137 PG (Patres Graeci), vol. XCVI, coll. 241-242; 319-320; 364; 519-520; 525-526; 533.
138. 138 TEODORET DIN CYR, Istoria Bisericeasca V, 31.
139. 139 IERONIM, Epistula CVII.
140. 140 SOCRATE, Istoria Bisericeasca VI, 12.
141. 141 FESTUGIÉRE, A.J., Actes du Concile de Calcédonie [Cahiers d'Orientalisme, IV], Geneva 1983, p. 52.
142. 142 MARIUS MERCATOR, Monumenta ad haeresim Nestoriana, în PL (Patres Latini), vol. XLVIII (ed. J.P. Migne), Paris 1862, coll. 1087-1088.
143. 143 Epistula Theotimi episcopi Scythiae ad Leonem Imperatorem, în MANSI (J.D. Mansi, Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio, 31 vol., Florenta-Venetia 1757-1798; retiparire si continuare îngrijita de L. Petit si J.B. Martin, 60 vol., Paris 1899-1927) vol. VII, col. 545.
144. 144 Istoricul Procopiu ne-a lasat o lista a cetatilor întarite acum: Abrittus, Tropaeum Traiani, S. Cyrillus, Capidava, Carsium, Troesmis, Ibida, Aegyssus, Halmyris, Callatis (De aedificiis IV, 7).
145. 145 EUSEBIU DIN CEZAREEA, De vita Costantini III, 6 s.u.
146. 146 Catehezele sale mistagogice fac parte din capodoperele literare crestine ale antichitatii.
147. 147 Grigore din Nazians ne spune ca atunci când au sosit episcopii egipteni, «un patrunzator vânt occidental» a început sa sufle peste conciliu.
148. 148 Profesiunea de credinta niceno-constantinopolitana se bazeaza pe simbolul baptismal pe care episcopul Epifaniu din Constanta (Cipru) îl propusese în cartea sa «Ancoratus» si care provenea probabil de la Ierusalim. Dupa prima parte, identica cu cea de la Niceea, urmeaza un text care confirma divinitatea Duhului Sfânt: «Domnul si datatorul de viata, care purcede de la Tatal, care cu Tatal si cu Fiul este în mod egal adorat si glorificat, care a vorbit prin Profeti».
149. 149 Conciliorum oecumenicorum decreta [ed. Alberigo, G.-Dossetti, A., ], Bologna 19733, p. 31.
150. 150 Ton mentoi Konstantinoupoleos episkopon ehein ta presbeia tes times meta ton Romes episkopon dia to einai autev nean Romen: «Episcopul de Constantinopol va avea primatul de onoare imediat dupa episcopul din Roma, deoarece acel oras este noua Roma».
151. 151 LEON CEL MARE, Epistula 106; GRIGORE I, Epistula 34.
152. 152 La închiderea lucrarilor, în relatia pe care o trimit lui Teodosiu, parintii conciliari indica adunarea ca «sinodul episcopilor reuniti... din diferite eparhii (adica din Orient)»: Cfr.: MANSI III, pp. 557-560.
153. 153 TEODORET DIN CYR, Istoria Bisericeasca V, 9, 13.15.
154. 154 De fapt, notiunile de ecumenic si ecumenicitate în sensul dreptului ecleziastic sunt de competenta juristilor bisericesti. Lor le revine misiunea de a clarifica continutul acestor termeni în devenirea lor istorica. Mentionam doar ca prerogativele jurisdictionale ale Constantinopolului, devenite evidente la Calcedon, nu au fost nicicând recunoscute de catre Roma.
155. Conciliorum oecumenicorum decreta, pp 77-82.
156. MONACHINO, V., Il canone 28 di Calcedonia, Roma 1979.
157. 157 Conciliorum oecumenicorum decreta, pp. 86-87.
158. 158 Cuvântul vine din grecescul µ (desert).
159. 159 Chemarea spre viata eremitica i-a venit în urma unei predici ascultate în satul natal, predica bazata pe cuvintele din Mt 19, 21.
160. 160 Aceasta regula este o inovatie pentru timpul în care ne aflam.
161. 161 Acesta scrie despre el: "A fost un om dintr-o bucata, care a devenit celebru nu cu scrierile, nici cu întelepciunea lumii, nici cu ajutorul vreunei forte oculte, ci numai cu pietatea care-l caracteriza".
162. 162 Viata sf. Anton ne este cunoscuta din biografia pe care i-a scris-o sf. Atanasie un an dupa moartea lui: Vita Antonii, în PG 26, 835-978. Atanasie a vazut în el pe monahul ideal, care îsi prezinta autenticitatea vocatiei prin darul discernerii spiritelor si prin minuni. Chiar daca scrierea sf. Atanasie ne prezinta si aspecte curioase ale vietii sfântului din desert, datele biografice rezulta autentice si de necontestat în ansamblul lor. Biografia lui a influentat hagiografia si literatura religioasa ulterioara ca si pe diferiti pictori, care au excelat mai ales prin redarea ispitirii sf. Anton.
163. 163 În anul 404 Ieronim se intereseaza de traducerea în latina a regulei lui Pahomie. În secolele urmatoare, aceasta a influentat mult formarea altor reguli monastice: Regula Vigilii (Regula Orientalis), scrisa în Galia catre anul 420; regula sf. Benedict (cca. 540), regulele lui Cezar din Arles si a succesorului sau Aurelian (cca. 512-550); în sec. VI-VII Regula Tarnatensis. Benedict de Anian († 821) include versiunea latina a regulei lui Pahomie si face dese referinte la ea în Concordia regularum.
164. 164 Codex Theodosianus XII, 1, 63.
165. 165 Ideea fecioriei din sec. al III-lea pregateste ideea celibatului sacerdotal.
166. 166 Teodor Studitul a fost un teolog de valoare. A fost deseori persecutat pentru faptul ca s-a luptat pentru pastrarea integritatii si autenticitatii credintei, ca si pentru apararea primatului papal.
167. 167 Spre sfârsitul sec. al IV-lea, din ce în ce mai multi bogati intra în rândul crestinilor; din acest motiv, Biserica începe sa-si mareasca numarul proprietatilor sale.
168. 168 Cfr.: Storia della Chiesa [ed. H. Jedin], vol. 2, Brescia 1977, pp 434-452.
169. 169 Cfr.: BECK, H.G., Christliche Mission und politische Propaganda im byzantinischen Reich, în La conversione al cristianesimo nell'Europa dell'alto medioevo, Spoleto 1967, pp. 649-694.
170. 170 SOZOMENE, Istoria bisericeasca II, 9-14.
171. 171 Sermo 82 (80), PL 54, 423.
172. 172 Ibidem.
173. 173 Ad Scottos in Christum credentes ordinatus a papa Caelestino Palladius primus episcopus mittitur: MG Auct. ant. [Monumenta Germaniae Historica inde ab a.C. 500 usque ad a. 1500. Auctores antiquissimi], Hanovra-Berlin 1826 s.u., IX, pp. 472 s.u.
174. 174 Referitor la identitatea lor religioasa si culturala, sf. Patriciu va afirma: «Ecclesia Scottorum, immo Romanorum, ut Christiani ita ut Romani sitis»: Cfr.: RYAN, J., The Early Irish Church and the See of Peter, în «Le chiese nei regni dell'Europa occidentale e i loro rapporti con Roma sino all'800», II, Spoleto 1960, p. 551.
175. 175 «O, Isuse Cristoase, pe care Clotilda în proclama fiul lui Dumnezeu cel viu... implor gloria maretiei tale: acorda-mi victoria asupra acestor dusmani... iar eu voi crede în tine si ma voi boteza în numele tau»: GRIGORE DIN TOURS, Historia Francorum, II, 30. Desi Grigore apartine generatiei nepotilor lui Clovis, totusi opera lui ramâne cea mai importanta pentru cunoasterea acestei perioade.
176. 176 GRIGORE DIN TOURS, o.c., II, 31.
177. 177 La începutul sec. al V-lea locuiesc pe cursul mijlociu al Rinului si pe Neckar. Patrunderea catolicismului printre dânsii este mentionata de istoricii Orosiu, Historia ecclesiastica VII, 32 si Socrate, Historia ecclesiastica VII, 30. Însa este mai probabil ca ei au îmbratisat crestinismul arian al vizigotilor, pe care si l-au pastrat si dupa ce au fost înfrânti de huni (435, 437). Acum coboara spre Sabaudia si Ron, unde sunt romanizati.
178. 178 GRIGORE DIN TOURS, o.c., II, 37.
179. 179 Caracteristicile arianismul germanic: în doctrina este acceptat omeismul (Fiul nu este etern ca si Tatal, ci numai asemanator lui. Este refuzata speculatia greceasca trinitara si cristologica). In cult, este introdusa limba germanica a Bibliei lui Wulfila. Regele numeste episcopii si convoaca sinoadele, iar clerul înalt capata functii de conducere în administratie si armata. În plus, asa cum vom vedea, germanicii promoveaza sistemul Bisericilor proprii.
180. 180 «Renovans temporibus nostris antiquum principem Constantinum magnum sanctam synodum Nicaenum suam illustrasse praesentia, necnon et Marcianum christianissimum imperatorem, cuius instantia Chalchedonensis synodi decreta firmata sunt»: (PL 84, 345).
181. 181 Alaturi de aceasta opera, a mai scris Libri tres sententiarum, compus pe baza textelor patristice, este o opera morala si dogmatica. De fide catholica contra Iudaeos este o lucrare apologetica. De ecclesiasticis officiis reprezinta o descriere a liturgiei si a persoanelor bisericesti. De viris illustribus este o continuare a istoriei literare cu acelasi titlu a sfântului Ieronim si a semipelagianului Ghenadiu din Marsilia († 500). Pentru cunoasterea istoriei vizigotilor, a vandalilor si a suabilor, foarte importanta este opera sa Historia Gotorum (sau De origine Gotorum). Desi este de origine romana, Isidor îi iubeste pe goti si lui i se atribuie meritul de a fi pus bazele unei unitati culturale între germanici si romanici.
Pentru aprofundare, vezi: Isidor din Sevilla, în Dizionario patristico e di antiquità cristiane, vol. 2, [condus de Angelo de Bernardino], Casale Monferrato 1983, coll. 1835-1840; Storia della Chiesa, vol. 3, [ed. H. Jedin], pp. 384-302.
182. 182 In 535 se retrage din serviciul ostrogotilor ce se dovedeau a fi din ce în ce mai ostili romanilor. In Italia meridionala fondeaza o manastire Vivarium, al carei centru îl reprezenta o renumita biblioteca. Dintre operele sale renumite, notam Variae, în 12 carti, si Historia Gothorum, scrisa din porunca lui Teodoric. Aceasta ultima opera s-a pierdut; un rezumat al ei este elaborat de gotul Iordanes în 551 în lucrarea sa Getica. Alte opere: Expositio Psalmorum, Institutiones divinarum litterarum (o introducere în scrierile sacre si profane). Traduce din greaca în latina Historia Ecclesiastica Tripartita, Antiquitatum Iudaicarum libri XXII, Adumbrationes in Epistulas Canonicas. La adânci batrânete, constient de decadenta lingvistica din Italia, compune ultima lucrare De Orthographia. Dupa moarte, Vivarium supravietuieste înca câteva decenii. In sec. al VII-lea, celebra sa biblioteca dispare, reprezentând o mare pierdere pentru cultura occidentala.
183. 183 Storia della Chiesa [ed. H. Jedin], vol. 3, pp. 3-16. Majoritatea electorilor îl voteaza pe diaconul Simmacus, dar în aceeasi zi (22 noiembrie), sub presiunile presedintelui senatului roman, Festus, partida bizantina îl alege pe Laurentiu. Festus spera ca noul ales sa accepte Henotikon si astfel sa se puna capat schismei acaciane.
184. 184 Ibidem, pp. 238-240.
185. 185 Ibidem, pp. 369-372.
186. 186 PAUL DIACONUL, Historia Langobardorum [ed. G. Waitz], în MGSS, Berlin 1878.
187. 187 Cfr.: Storia della Chiesa [ed. H. Jedin], vol. 3, pp. 164-197.
188. 188 La origine, parohia înseamna comunitatea oraseneasca condusa de episcop. Cu trecerea timpului, în orase, comunitatea se împarte în mai multe biserici. Pentru comunitatile rurale, acest termen este folosit pentru prima data de papa Zosim în anul 417. Astfel de comunitati, ca unitati administrative ale bisericii locale sub jurisdictia episcopului, se numesc dioecesis. Începând cu sec. al VII-lea, teritoriul jurisdictiei unui episcop se numeste dieceza, iar comunitatile din teritoriu, parohii.
189. 189 Orléans 541; Lérida 546; Toledo 633; Châlon 650.
190. 190 Primul sinod diecezan ale carui acte le cunoastem este cel din Auxerre. Cu intermitente, actele lui sunt datate între 561 si 605.
191. 191 Cfr.: Storia della Chiesa [ed. H. Jedin], vol. 3, pp. 266-281.
192. 192 Biserica greaca instituise o sarbatoare a tuturor martirilor în octava Rusaliilor. In anul 609 sau 610, papa Bonifaciu dedica templul tuturor marilor zei ai imperiului (Panteonul) cultului Fecioarei Maria si a tuturor martirilor, punând astfel bazele sarbatorii de mai târziu a Tuturor Sfintilor.
193. 193 In sec. al IV-lea sunt compilate liste ale martirilor (aniversarea sau comemorarea lor). Astfel de liste sunt alcatuite la Roma (Depositio [episcoporum et] martyrum din Cronograful din anul 354), Cartagina si Napoli (Calendarul de marmora) si în Siria (calendarul din jurul anului 400). In Occident, aceste liste stau la baza martirologiilor, în Orient ele fiind numite menologii sau sinaxare. Cel mai important martirologiu este Martyrologium hieronymianum (începe cu Craciunul si cuprinde aprox. 6.000 de nume de martiri si sfinti). Acest martirologiu a fost alcatuit în jurul anului 450 în Italia de sud si amplificat în Galia spre anul 600. Pentru Orient, calendarul sfintilor este fixat la sinodul Trullan din 692.
194. 194 Asa cum am mentionat deja, locurile de pelerinaj cele mai frecventate erau mormintele apostolilor Petru si Paul. La acestea se adauga mormântul sfântului Hipolit din Roma, al sfântului Ciprian din Cartagina. In viitor, catolicii din Galia si Spania vor face pelerinaje anuale la mormântul sfântului Martin din Tours. Spaniolii au si propriile locuri de pelerinaj: mormintele martirului Vincentiu din Zaragoza si al sfintei Eulalia din Mérida.
195. 195 Botezul copiilor este atestat de Irineu din Lion, Adv. haer. II, 22, 4; si Hipolit, Trad. apost. 46, 1. Origene afirma ca acesta reprezinta o traditie apostolica (Hom. in Epist. ad Rom. V, 9). Din câte cunoastem, o cateheza speciala pentru copii nu exista înainte de sec. al VI-lea.
196. 196 In Biserica latina, alaturi de botezul apei (administrat de cele mai multe ori printr-o tripla scufundare), a fost recunoscut si botezul dorintei. In cap. 53 din necrologul pentru împaratul Valentinian al II-lea, asasinat în 392, Ambroziu afirma ca pietatea si dorinta acestuia de a primi botezul l-au «curatit» de pacate (hunc sua pietas abluit et voluntas). De aceeasi parere este si Augustin (De bapt. c. Donat. IV, 22, nr. 29). In Biserica greaca, în schimb, s-a impus convingerea ca doar botezul sângelui poate fi considerat ca un adevarat botez.
197. 197 In fond, «initierea misterica» însemna aprofundarea misterelor crestine de catre cei botezati. De la aceasta initiere erau exclusi cei «nechemati». Lor li se refuza si prezenta în comunitatea crestina, în timp ce aceasta participa la celebrarea misterelor. Numai în celebrarea euharistica ce-si atinge punctul culminant în «consacrare», crestinului i se ofera posibilitatea de a patrunde în mistere, iar semnificatia ultima a Botezului si Euharistiei este cunoscuta de neofit numai dupa consacrare. Nechemati erau toti aceia carora le lipseau premisele necesare pentru o întelegere corecta a experientei misterice. Asa cum afirma Teodor de Mopsuestia, cine nu este botezat, chiar daca se roaga Tatal nostru, nu întelege aceasta rugaciune si nici nu o poate recita cu folos (In Rom. 8, 15). Este posibil ca în aceasta initiere ezoterica (disciplina arcani) sa fi contribuit si conceptiile si cultele misterice pagâne, însa între acestea din urma si initierea ezoterica crestina exista o diferenta de continut ce le face diametral opuse.
198. 198 Dupa conciliile din Efes si Calcedon, monofizitii si nestorianii vor dezvolta liturgii proprii, ale caror forme se cristalizeaza în secolele VI-VII, chiar daca ulterior ele vor mai suferi modificari si îmbunatatiri.
199. 199 Apostolii l-ar fi însarcinat pe papa Clement cu scrierea sau raspândirea acestei opere. In realitate, ea apartine unei perioade posterioare, probabil sfârsitului sec. al III-lea.
200. 200 De exemplu, partea centrala a Misei romane dintre Sanctus si Tatal nostru, canonul, dobândeste o forma stabila spre sfârsitul sec. al VI-lea. Cu exceptia Sacramentariului Leonian (sau Veronense, de la localitatea unde a fost descoperit), care cel putin în parte apartine perioadei lui Leon cel Mare, izvoarele principale (sacramentariile: culegeri de rugaciuni ale Misei si binecuvântari) pentru cunoasterea liturgiei romane au suferit transformari care ne împiedica sa stabilim o cronologie precisa în evolutia acestei liturgii.
Sacramentarium Gelasianum are caracteristicile unei carti oficiale; forma în care ni s-a pastrat apartine perioadei franco-carolingiene (700-750).
Sacramentarium Gregorianum (baza viitorului Misal roman) contine elemente care, în forma cea mai veche la care se poate ajunge, apartine perioadei lui Grigore cel Mare. Este misalul folosit pentru celebrarile papale în 754 si pe care Pepin l-a introdus în regat cu ocazia încoronarii si a prezentei papei Stefan al II-lea.
201. 201 Conform unui palimpsest descoperit în abatia din Weissenburg (Alsacia), originile acestei liturgii pot fi stabilite în secolele V sau VI.
202. 202 Desi studiile ulterioare ale marilor liturgisti au clarificat multe probleme în domeniu, credem ca Istoria Liturgiei în patru volume (LIV+2371 pagini) a lui RIGHETTI M., Manuale di storia liturgica, Milano 1945-1953, merita sa fie mentionata aici. Alte lucrari de istorie a liturgiei: NEUNHEUSER, B., Storia della liturgia attraverso le epoche culturali, 19832, 160 pagini; CATTANEO, E., Il culto cristiano in Occidente; note storiche, Roma 19842, 658 pagini. Pentru o sinteza a liturgiei, pastoralei si pietatii crestine din secolele IV-VII, vezi: Storia della Chiesa [ed. H. Jedin], vol. 1, pp. 316-335; vol. 3, pp. 282-297.
203. 203 Evul Mediu preia artele liberale antice si le împarte în doua: Trivium (materiile lingvistice: gramatica, retorica si dialectica) si Quadrivium (stiintele matematice: geometria, aritmetica, astronomia si muzica).
204. 204 A trait în sec. al VI-lea si este fondatorul în Italia meridionala a unui Vivarium, o manastire cu o biblioteca în care se traduc fragmente din Sfintii Parinti si se comenteaza Biblia.
205. 205 Începând cu anul 600, el este episcop al acestui oras. Spirit enciclopedic, împreuna cu un staff de colaboratori, elaboreaza o opera în 20 de carti (Etymologiae), în care sunt rezumate cele mai diverse aspecte ale culturii timpului sau.
206. Referitoare la istoria educatiei în antichitate si la rolul pe care l-a avut crestinismul în formarea intelectuala si morala a lumii antice, o importanta deosebita o au doua opere ale lui Marrou: HENRI-IRÉNÉ, M., Istoria educatiei în antichitate, vol. 2, Bucuresti 1997, pp 130-182; IDEM, Sfîntul Augustin si sfîrsitul culturii antice, Bucuresti 1997. Exista si un excelent compendiu al istoriei educatiei crestine în Evul Mediu timpuriu: RICHÉ, P., Le scuole e linsegnamento nellOccidente cristiano dalla fine del V secolo alla metà dellXI secolo, Roma 1985.
207. 207 Mentionam ca o situatie identica se afla si în alte culturi si civilizatii necrestine.
208. LORTZ, J ., Storia della Chiesa, vol. 1, Roma 19804, pp 237-265.
209. 209 Collectio Avellana 116b [CSEL 35, 521].
210. 210 Cfr.: Storia della Chiesa [ed. H. Jedin], vol. 3, pp 17-43.
211. 211 Analizând contextul pur istoric si doctrinar neclar în care papa Honoriu se pronunta în favoarea «monoteismului», nu se poate trage concluzia certa ca dânsul s-ar fi pronuntat cu claritate «ex cathedra» în favoarea unei erezii. Totusi, la conciliul ecumenic Vatican I pozitia sa a trezit obiectiile istoricilor împotriva dogmei infailibilitatii pontifului roman.
212. 212 Îndepartându-se tot mai mult de politica imperiala, ca si de elenismul cultural, monofizismul se mentine în Armenia, Siria, Mesopotamia, Egipt si Abisinia, înfiintând Biserici nationale în toate aceste tari: Bisericile armeana, siro-iacobita, copto-egipteana si abisiniana. In Egipt, monofizitii si-au luat numele de copti, adica urmasi ai anticului crestinism egiptean, în timp ce toti cei din Egipt si Siria, ramasi în comuniunea doctrinara a Bisericii, primesc numele de melchiti (apartenenti la Biserica imperiului). In Siria si în tarile vecine acesteia, monofizitii s-au numit iacobiti, de la numele episcopului de Edessa (541-578), Iacob Baradaios, care a consolidat Biserica monofizita în aceste regiuni, stabilindu-l si pe Sergiu ca patriarh al Antiohiei (544).
213. Din cele 102 canoane aprobate aici, foarte multe erau în contrast cu Roma. Printre altele, canonul 36 reînnoieste faimosul canon 28 din 451, care acorda scaunului constantinopolitan aceleasi drepturi ca cele ale Romei. În alte canoane ataca dur Occidentul si primatul pontifului roman. Canonul 30 afirma ca celibatul ecleziastic reprezinta o inovatie ce poate fi tolerata doar printre natiunile barbare. Papa Sergiu I (687-701) dezaproba semnaturile depuse pe actele sinodului de apocriziarii sai si nu semneaza actele ce-i fusesera trimise.
214. 214 Cfr.: Storia della Chiesa [ed. H. Jedin], vol. 3, pp. 44-51; 252-255. Biserica greaca considera si conciliul din 691-692 ca ecumenic.
215. 215 Carti liturgice pentru celebrarea Sf. Liturghii în care erau notati toti mitropolitii, arhiepiscopii si episcopii existenti în comuniunea Bisericii.
216. 216 Este pentru prima data ca un papa vorbeste despre o reala diviziune între cele doua blocuri, oriental si occidental.
217. 217 In doua rânduri, papa trimite la Constantinopol trei legati care sa prezinte împaratului scrisoarea sa (în care nu accepta nici un compromis cu iconoclasmul). Ambii cad în mâinile bizantinilor din sud care-i maltrateaza si-i trimit în exil. Papa reactioneaza prin convocarea la Roma a unui sinod în care sunt excomunicati toti iconoclastii.
218. 218 Titlul nu a fost inventat de Fotie, asa cum au afirmat unii istorici.
219. 219 Despre Vicariatul de Tesalonic, vezi: Storia della Chiesa [ed. H. Jedin], vol. III, pp 263-266.
220. Storia della Chiesa [ed. H. Jedin], vol. IV, pp 37-51.
221. 221 Este foarte dificil de stabilit data exacta a restructurarii. Unii autori afirma ca ea a avut loc în 733, când, în urma unei furtuni, navele imperiale ce se îndreptau spre Italia sunt cufundate în mare. Vezi bibliografia prezentata în paginele notei anterioare.
222. 222 MONACHINO, V., Il canone 28 di Calcedonia, Aquila 1979, pp. 75-76.
223. 223 BARNEA, I., Les monuments paléochrétiens de Roumanie, Vatican 1977, p. 46.
224. 224 PACURARIU, M., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1, Bucuresti 1980, p. 160.
225. 225 Izvoarele istorice cele mai importante ale încrestinarii slavilor au fost adunate si publicate de MEYER, C.H., Fontes historiae religionis slavicae, 1931. Pentru întreaga istorie civila si religioasa a tuturor slavilor, vezi opera densa si sintetica a lui DVORNIK, F., Les slaves. Histoire et civilisation de l'antiquité aux debuts de l'époque contemporaine, Paris 1970, 1179 pagini.
226. 226 Nume dat de catre germanii medievali tuturor slavilor dintre Oder, Elba si Saale, ca si slovenilor din sud-estul Germaniei.
227. 227 Infrângerea avarilor din 796 înseamna si convertirea lor în masa la religia învingatorului. In cursul sec. al IX-lea, aceste triburi sunt absorbite în marea masa a slavilor în mijlocul carora traiau.
228. 228 Cu toata opozitia fiului lui Otto, arhiepiscop de Mainz, si a episcopului Bernard din Halberstadt, încorporarea acestor dieceze jurisdictiei Magdeburg-ului se realizeaza în sinoadele de la Ravenna (967; 968), la care participa împaratul si papa Ioan al XIII-lea.
229. 229 Pentru o aprofundare a vietii si activitatii acestor apostoli ai slavilor, vezi: GRIVEC, F., Santi Cirillo e Metodio, Roma 1984. DUJEV, I., Medioevo bizantino-slavo, II, Roma 1968, pp. 29-41; 69-135; 147-190.
230. 230 Atât Nicolae I, cât si Adrian al II-lea îsi dau seama ca politica ecleziastica a Bizantului a reusit sa se impuna asupra Illyricului si a vicariatului din Tesalonic. In plus, si Bulgaria intra definitiv în zona de influenta bizantina. Ca o compensare a acestor pierderi (lezari ale dreptului jurisdictional al Romei), acesti papi vor fondarea unei noi provincii bisericesti în regiunile Panoniei si ale Moraviei, care sa ramâna în comuniune cu Roma.
231. 231 Dinastie a regilor cehi (924-1306).
232. 232 Piasty este prima dinastie de cneji si regi ai Poloniei care i-a condus pe polonezi, cu întreruperi, din 1025 pâna în 1370.
233. 233 Cfr.: Histoire religieuse de la Pologne [ed. Jerzy Koczowski, traducerea franceza de Karolina Michel], Paris 1987, pp 17-104.
234. 234 Cfr.: DUJEV, I., o.c., III, Roma 1971, pp. 143-173.
235. 235 Beck, H.G., afirma însa ca papa «neglijeaza datoriile starii sale atunci când ataca riturile bisericii grecesti, luându-le în râs pe nedrept»: Cfr.: Storia della Chiesa, vol. 4, [ed. H. Jedin], p. 233.
236. 236 Scriptores rerum Hungaricarum, 2 vol., Budapesta 1937-1938.
237. 237 Arheologia ne spune ca în perioada venirii ungurilor în Transilvania existau mai mult de o suta de asezari omenesti. Pentru crestinismul transilvanean din secolele IX-XIII, vezi: PACURARIU, M., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1, Bucuresti 1980, pp. 198-212. Ni se pare discutabila afirmatia nationalist-religioasa a autorului de la pagina 211: «In Transilvania exista o puternica viata ortodoxa româneasca...». Izvoarele istorice pe care autorul le mentioneaza nu sunt suficiente pentru o astfel de afirmatie.
238. 238 Pentru o întelegere corecta a acestei «Capitulatio», vezi: Storia della Chiesa, vol. 4, [ed. H. Jedin], pp. 92-93; Lexikon des Mittelalters, vol. 2, München 1983, coll. 1483-1484.
239. 239 În viitor, istoria acestui regat va apartine Rusiei de Kiev si nu vichingilor propriu-zisi.
240. 240 Sf. Beda Venerabilul († 735), prin opera lui Historia ecclesiastica, este principalul narator al evenimentelor Bisericii engleze.
241. 241 Lânga aceasta abatie se aduna episcopii Conferintei Episcopale Germane.
242. Cronica F redegarii, 32 [MGHss rer. Merov, II 182].
243. 243 Friedrich Barbarossa se va simti umilit si jignit profund de aceasta misiune de valet al papei. Din descrierea acestui fapt, putem deduce ca acea «donatio»" sau «constitutum Constantini» în care ne este prezentata aceeasi atitudine a lui Constantin cel Mare fata de papa Silvestru I, reprezinta o falsificare posterioara anului 754.
244. 244 SALTET, L., Lectura unui text si Critica. Asa-zisele promisiuni de la Quierzy si Roma din Liber Pontificalis, în "Bulletin du Littérature Ecclesiastique", 1940.
245. 245 La originile Statului papal, în "Bulletin du Litterature Ecclesiastique", 1952.
246. 246 Referitor la politica matrimoniala, vezi: ARY, M.V., Un dilemma ecclesiastico: la politica matrimoniale tra longobardi e franchi, [Archivium Historiae Pontificiae], 1980.
247. 247 Trebuie precizat ca astfel de metode de «convertire» reprezinta totusi o exceptie. În activitatea lor, misionarii nu folosesc forta, considerând-o ca un mijloc total antievanghelic.
248. 248 Dupa aproximativ un secol, în dorinta lor de independenta, saxonii se vor alia cu celelalte neamuri germanice, punând bazele viitorului imperiu roman de neam german.
249. 249 Trebuie notat ca bascii, deja crestini, nu vor suporta niciodata stapânirea francilor. Când acestia se retrageau din expeditia împotriva emiratului de Córdoba, bascii îi ataca din spate, lupta în care îsi pierde viata viteazul Roland (de aici provine faimosul «Chanson du Roland»).
250. 250 Vezi, de exemplu: RICHÉ, P., Le scuole e l'insegnamento nell'Occidente cristiano dalla fine del V secolo alla metà dell'XI secolo, Roma 1984. PAUL, J., L'Église et la culture en Occident (IXe-XIIe siècle), Paris 1986.
251. 251 Trebuie mentionat totusi ca parerile istoricilor sunt diferite: a. nu se stie cine a voit încoronarea imperiala, papa sau Carol; b. Carol nu avea o constiinta clara despre titlul de împarat; c. Carol trebuia sa fie încoronat si el voia aceasta în mod explicit. Aceste opinii atât de divergente se bazeaza pe izvoare istorice de o importanta secundara: EGINARDUS, Vita Caroli Magni [MGH SS. rer. Germanicarum, editia din 1911], Annales Maximiani, si altele.
252. 252 Aceasta a reprezentat prima si ultima "închinare" a unui papa în fata unui împarat occidental.
253. 253 Vezi: Storia della Chiesa (ed. H. Jedin), vol. IV, pp. 120-124.
254. 254 Deseori acestea sunt administrate de laici independenti de episcopi, însa nu contrari acestora.
255. 255 Este bine, credem, de specificat ca teocratia carolingiana nu s-a transformat în cezaro-papism, asa cum sustin unii autori.
256. 256 Traducerea româneasca a lui regnum (termenul clasic folosit mereu în limbajul bisericesc) prin împaratie este improprie. Deoarece însa în limbajul obisnuit se foloseste expresia "împaratia lui Dumnezeu" si nu "regatul lui Dumnezeu", preferam folosirea în continuare a acestei traduceri incorecte gramatical.
257. 257 Unificarea coroanelor spaniole într-una singura are loc abia în 1469, prin casatoria Isabelei de Castilia cu Ferdinand de Aragon. Nu dupa mult timp, în 1492, cade ultima fortareata a maurilor, Granada. În acelasi an, Ioana, fiica Isabelei si a lui Ferdinand, se casatoreste cu Carol al V-lea de Habsburg, fapt prin care Spania devine una din cele mai mari puteri europene si chiar mondiale.
258. 258 În contextul scandalos al rolului acestor femei, si nu numai al lor, în istoria papalitatii secolului al X-lea se situeaza si legenda papesei Ioana, care ar fi existat spre anul 855. Informatiile cele mai numeroase despre aceste evenimente le avem de la Liutprand, episcop de Cremona, autor al unei cronici de scandal numita semnificativ Antapodosis (Razbunarea).
259. 259 Notam ca în acest timp apare termenul german aplicat poporului din Austrasia. Când dispare familia carolingiana, pe malul drept al Rinului, francii constituie doar o minoritate, majoritatea fiind formata din saxoni. Din acest cuvânt provine cel de teuton, care reda mai mult limba vorbita de triburile saxone, mult diferita de limba latina.
260. HOLTZMANN W ., Beiträge zur Reichs- und Papstgeschichte des hohen Mittelalters: Ausgewählte Aufsätze, Bonn 1957.
261. Cfr. KEMPF, F., Il papato dal secolo VIII alla metà del secolo XI, în "Problemi di storia della Chiesa", Milano 1973.
262. 262 Cfr. opera abatelui ADSO de MONTIER-en-DER († 999), De adventu Antichristi.
263. 263 Precizam ca aceasta prezentare a pozitiei Sfântului Scaun nu reprezinta nicidecum o analiza doctrinala (dogmatica) a pozitiei si rolului Scaunului Apostolic Roman si al papei în cadrul Bisericii. O atare analiza nu este de competenta Istoriei Bisericii; pe de alta parte, nici nu contrazice aceasta istorie, dimpotriva, o confirma.
264. 264 În antichitate, canonul 4 al conciliului din Calcedon stabilea ca monahii sunt supusi jurisdictiei episcopului locului.
265. OBOLENSKY, D ., The Byzantine Inheritance of Eastern Europe, Londra 1982.
266. 266 Cfr.: DVORNIK, F., Les slaves, Paris 1970, pp. 214-228; MARICHAL, R., I primi cristiani della terra russa, Brescia 1988, pp. 11-32; PORTAL, R., La Russia, în "Storia universale dei popoli e delle civiltà", vol. XVII, Torino 1972, pp. 29-37; Storia religiosa della Russia (ed. Luciano Vacaro), Milano 1984, pp. 27-32; 50-52; 126-130; VODOFF, V., Naissance de la chrétienté russe, Paris 1988, pp. 301-327.
267. 267 Farfa va fi reformata în anul 947 de catre Dagobertus. Tot acum începe si reforma manastirilor de pe muntele Sorrate din apropierea Romei.
268. 268 Pentru a completa cadrul vietii monastice a acestui timp, trebuie amintite si alte centre de reforma: "Sf. Victor" din Marsilia care ramâne mereu autonom fata de Cluny. Alte centre, precum Aurillac, Molesme si Fleury-sur-Loire, spre deosebire de Cluny, pun un accent deosebit pe activitatea intelectuala. La Aurillac s-a format celebrul Gilbert, prieten al lui Otto al III-lea, viitorul papa Silvestru al II-lea.
269. 269 Probabil ca în unele comunitati crestine provenite din iudaism se mai pastra aceasta "clauza a lui Iacob" prezenta în Faptele apostolilor.
270. 270 Textul latin al bulei se gaseste în PL (ed. J.P. Migne), vol. 143, coll. 1002-1004. Traducerea în greaca: PG (ed. J.P. Migne), vol. 120, coll. 736-748.
271. 271 Aceasta expunere generala a reformei Bisericii condusa de Grigore al VII-lea poate fi completata cu exemplificari luate din tarile crestine occidentale. Pentru aceasta, vezi: Storia della Chiesa [ed. H. Jedin], vol. IV, Milano 1983, pp. 487-500.
272. 272 MERCATI, A., Raccolta di concordati su materie ecclesiastiche tra la Santa Sede e le autorità civili, vol. 1: 1098-1914, pp. 18-19.
273. 273 Fontes Historiae Dacoromanae, vol. 2, Bucuresti 1970, p. 671. BARNEA, I., Din istoria Dobrogei, vol. 2, Bucuresti 1968, pp. 442-445.
274. 274 CEDRENUS, G., Historiarum compendium [ed. Immanuel Bekker] [Corpus scriptorum historiae Byzantinae], vol. 2, Bonn 1893, p. 255.
275. 275 Notitiae episcopatuum ecclesiae Constantinopolitanae [ed. Jean Darrouzès], Paris 1981, pp. 48; 265: Notitia V, nr. 45. Fontes Historiae, p. 639.
276. 276 VULPE, R., Note de istorie tomitana, în "Pontice", 2(1968), pp. 163-164.
277. 277 ATTALIOTA, M., Historia [ed. Immanuel Bekker], Bonn 1853, pp. 204-206; 302-303. Acestei începuturi de cristalizare a unei formatiuni statale valahe este controversata si pusa în dubiu de unii autori. Vezi: TANASOCA, N. S., Les Mixobarbares et les formations politiques paristriènnes du XI-è siècle, în "Revue Roumaine d'Histoire" 1(1973), pp. 61-82.
278. 278 DARROUZÈS, I., Listes synodales et Notitiae, în "Revue des études byzantines" (1970), pp. 78-79.
279. 279 Notitiae episcopatuum, Notitia 21, nr. 59, pp. 197-198; 420.
280. 280 Fontes Historiae Dacoromanae, vol. 2, p. 639.
281. 281 Ibidem, p. 637.
282. 282 Ibidem, pp. 631; 651-653.
283. 283 BARNEA, I., Monumente de arta crestina descoperite pe teritoriul R.P.R., în "Studii teologice", 3-4 (1960), p. 213.
284. 284 MIHAILA, A., Inscriptii slave vechi de la Basarabi, în "Studii si cercetari lingvistice", 1(1964), pp. 45-47.
285. 285 IONITA, A., Viata manastireasca în Dobrogea pâna în secolul al XII-lea, în "Studii teologice", 1-2(1977), p. 88.
286. 286 BARNEA, I., Dinogetia-ville byzantine du Bas-Danube, în "Byzantina" 10(1980), pp. 264-282.
287. 287 LAURENT, V., Les corpus des sceaux de l'Empire byzantin, vol. V,1, Paris 1963, nr. 788, p. 605.
288. 288 LAURENT, V.-BRATIANU, G.I., Recherches sur Vicine et Cetatea Alba, în "Echos d'Orient", 181(1936), pp. 115-116.
289. 289 Informatii despre fiecare dintre dânsii, în Scriptores Rerum Hungaricarum (ed. Emeric Szentpétery), vol. 1, Budapesta 1937; Gelu: pp. 65-69; Menumorut: pp. 49. 59-64. 101-106; Glad: pp. 49. 89-91. O prezentare detaliata a problemei: CÂMPINA, B., Le problème de l'apparition des états féodaux roumains, în "Nouvelles études d'histoire", Bucuresti 1955, pp. 181-207.
290. 290 PASCU, S.-RUSU, M., Cetatea Dabâca, în "Acta Musei Napocensis" 5(1968), pp. 169-171.
291. 291 Scriptores Rerum Hungaricarum, pp. 60-61.
292. 292 El va da numele capitalei provinciei: Gyla Fehérvár (Alba Iulia).
293. 293 CEDRENUS, M., Historiarum compendium, în Patres Graeci [PG] [ed. J.P. Migne], vol. CXXII, Paris 1889, col. 61C. ZONARA, I., Annalium lib. XVI, în P.G., vol. CXXXV, Paris 1887, col. 104B.
294. 294 PACURARIU, M., Începuturile Mitropoliei Transilvaniei, Bucuresti 1980, p. 27. Exista aici o lunga bibliografie referitoare la acest argument.
295. 295 TAILLIEZ, F., Sommets et paradoxes dans la génèse de l'histoire roumaine entre 'Orient et l'Occident, în "Acta historica", vol. 1, Roma 1959, pp. 1083-1092.
296. 296 DAVID, P., În legatura cu rotonda de la Alba Iulia, în "Biserica Ortodoxa Româna", 9-10(1978), pp. 1083-1092.
297. 297 Scriptores Rerum Hungaricarum, pp. 316-317. Exemple similare avem la Slon (jud. Prahova), Moldovenesti (jud. Cluj) si Pescari (jud. Caras Severin), unde în sec. X si XI capii locali cer ajutorul bizantinilor pentru construirea castelelor lor. Cfr. TEODOR, D.G., Romanitatea carpato-dunareana si Bizantul în veacurile V-XI, Iasi 1981, pp. 54-55.
298. 298 Jurisdictia asupra lor se exercita de la Kalocsa, dependenta de Esztergom, si care se ocupa de evanghelizarea partii orientale a Ungariei.
299. 299 Scriptores Rerum Hungaricarum, pp. 14. 50. 90. 125. 197, etc. Multi autori ortodocsi români, plecând de la argumente logice, dar fara probe istorice, afirma existenta unui centru episcopal la Biharea înainte de sosirea maghiarilor, si nu numai aici, ci si la Alba Iulia si Morisena. Cfr.: PACURARIU, M., Începuturile Mitropoliei Transilvaniei, pp. 29-34.
300. 300 Scriptores Rerum Hungaricarum [ed. I.G. Schwandter], vol. 1, pp. 133-134.
301. 301 Ibidem, pp. 333. 788; vol. 2, pp. 22-23.
302. 302 Ibidem, vol. 1, pp. 106-107.
303. 303 GABOR, I., Ierarhia catolica de rit latin din România (pro manuscripto), Bucuresti 1980, pp. 31-83.
304. 304 RUSU, M., Cetatea Moigrad si Portile Mesesului, în volumul "Sub semnul lui Clio. Omagiu Acad. Stefan Pascu", Cluj 1974, pp. 267-269.
305. 305 Documente privind Istoria României (ed. Eudoxiu de Hurmuzaki), vol. 1, Bucuresti 1951, pp. 39-40.
306. 306 PASCU, S., Voievodatul Transilvaniei, vol. 1, Cluj 1971, pp. 222-232.
307. 307 Documente privind Istoria României, vol. 1, pp. 275-276.
308. 308 SPINEI, V., L'influence du Byzance et de la Russie sur les regions orientales de la Roumanie au premier quart du II-e millenaire à la lumière des sources archéologiques, în "Dacia", 10(1975), pp. 227-242.
309. 309 PACURARIU, M., Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1, Bucuresti 1980, pp. 177-181.
310. 310 OLTEANU, P., Aux origines de la culture slave dans la Transylvanie du nord et du Maramures, în "Romanoslavica", 1(1958), pp. 169-196.
311. 311 Asupra acestui argument, un studiu fundamental ramâne cel al lui IORGA, N., Byzance après Byzance, Bucuresti 1971.

Leave a comment and / or appreciate the article!

CLICK HERE :» http://www.radio-elshaday.de/

CLICK HERE :» http://www.radio-megapower.de/

CLICK HERE :» http://christliche-radiosender.blogspot.com/

CLICK HERE :» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/

Posted by: *DJ_DANY* ( ADMIN )