Voice of the Gospel Christian Radio - Radio Stimme des Evangeliums: Vieti Transformate – marturii (20-30) ************************************ LUMINIŢA CIUCIUMIŞ

Vieti Transformate – marturii (20-30)

************************************

LUMINIŢA CIUCIUMIŞ

“Dar tu pe cine aştepţi? A spus: ‘Eu ?l aştept pe Isus să vină pe norii cerului.’ A fost aşa de şocantă această expresie. Şi în loc de paharul de vin care era înainte, pe masă era Noul Testament şi citea.”

“Scopul meu de atunci era să culeg aplauzele. Asta mă împlinea. Cred că pe orice artist îl împlinesc aplauzele.”

“Dumnezeu s-a gândit că avem nevoie de aceste răspunsuri şi le-a pus acolo într-o scrisoare către iubitul lui, omul.”

“Ceva lipsea de la locul lui, dar nu aş fi putut să definesc acel ceva.“

“Am vrut să fiu la fel ca ceilalţi din jurul meu, am vrut să nu par deosebită, să nu mă elimine din cercul lor, pentru că mă temeam să nu se spună: ‘Fata asta-i ciudată, se comportă ciudat şi nu o luăm în cercul nostru de prieteni’. Aşa că am făcut exact ce au făcut şi ceilalţi.“

“Toţi ne-au făcut nebuni. Erau foarte uimiţi de ce se întâmplă cu noi. Nu le venea să creadă şi ei se aşteptau că noi o să plecăm de acolo şi că va fi un dezastru pentru viaţa noastră.

“Omul nu poate să trăiască fără Dumnezeu pentru că suntem născuţi din Dumnezeu. Suntem ai Lui şi îi aparţinem Lui şi adevărata împlinire este numai atunci când îl găseşti pe Dumnezeu.”

Reporter:
- Luminiţa Ciuciumiş este cântăreaţă. Sunt câteva melodii deosebite „Priveam la Golgota”, „Isus este Rege”, „Vine Isus” şi multe altele. Poate cunoaşteţi aceste piese din interpretarea Luminiţei Ciuciumiş la Radio Vocea Evangheliei sau pe CD-uri şi casete.
Luminiţa, când te-ai hotărât să cânţi pentru Dumnezeu şi de ce?

Luminiţa Ciuciumiş:
- Atunci când într-adevăr viaţa mea a fost transformată. Chiar dacă înainte cântam şi era o plăcere să cânt şi îmi dedicasem viaţa muzicii, situaţia s-a schimbat în momentul în care am înţeles că este un dar dumnezeiesc.
Atunci am început să cânt cu un scop pentru că s-a transformat totul. Am înţeles ce am primit. Am înţeles ce mi-a fost dăruit. Şi la rândul meu vreau şi eu să fac acelaşi lucru, dar numai şi numai prin Dumnezeu.

Reporter:
- Ai un dar deosebit de la Dumnezeu pentru cântat. Când ai început prima dată să cânţi?

Luminiţa Ciuciumiş:
- Am început de foarte, foarte mică. ?ncă de la grădiniţă am fost dirijoare de cor. La şcoală am fost în corul şcolii, apoi de la 14 ani am început să frecventez Teatrul Muzical „Tinemar” de la Casa Armatei din Mangalia, unde mi-am petrecut 8 ani din viaţă muncind, pregătindu-mă pentru această vocaţie şi carieră, pe care o adoptasem, pe care o iubeam şi doream să o îmbrăţişez.
Am primit premii la diferite festivale de muzică. Am ajuns la Radio Televiziunea Română unde am înregistrat piese împreună cu grupul „Tinemar” de pe vremea aceea. Apoi am început să cânt într-un restaurant.

Reporter:
- Erai împlinită acolo unde cântai înainte de a te întoarce la Dumnezeu? Sau în momentul cînd se stingeau luminile pe scenă şi cădea cortina, simţeai golul din suflet, neîmplinire, dorinţă după altceva? Ce simţeai atunci când culegeai aplauze pe scenă sau la restaurantul unde cântai?

Luminiţa Ciuciumiş:
- Scopul meu de atunci era să culeg aplauze. Asta mă împlinea şi cred că pe orice artist îl împlinesc aplauzele. Se simte bine pentru că ar fi rodul muncii lui şi un artist munceşte. Şi eu munceam pe vremea aceea şi doream să fiu apreciată şi doream să fiu împlinită prin ceea ce făceam.
Aplauzele acelea mă împlineau pe moment, mă simţeam satisfăcută şi-mi spuneam: „Uite ce bună sunt, uite că am devenit totuşi cineva, am câştigat din munca respectivă”. Primeam aplauzele ca pe un trofeu.
Dar după aceste aplauze, când viaţa cotidiană revenea la normal, eram o persoană simplă, obişnuită şi pot să spun că simţeam că există un gol în viaţa mea. ?l simţeam, dar nu puteam să realizez ce se întâmplă cu mine. Doar că nu eram chiar atât de împlinită cum credeam, cum aş fi vrut. Ceva lipsea, ceva lipsea de la locul lui, dar nu aş fi putut să definesc acel ceva.
Nu vroiam decât să cânt şi să devin o vedetă. Eram pe punctul de a deveni o vedetă. Singura problemă pentru mine era dacă pot să plătesc preţul de atunci ca să devii vedetă. Asta mă punea pe jar.
Chiar dacă nu-l cunoşteam în mod personal pe Dumnezeu, am fost o persoană morală şi lucrul aceasta mă frământa. Nu ştiam dacă am să pot să plătesc preţul acela. Şi ştiam că este un preţ de plătit.

Reporter:
- Ce s-a întâmplat? Cum s-a schimbat viaţa ta?

Luminiţa Ciuciumiş:
- Viaţa mea morală, aşa cum o credeam că este bună, s-a schimbat şi a devenit dramatică, mergând în jos.
?n momentul în care doream să am o carieră, viaţa mea morală era bună, dar asta până când am ajuns să cânt în restaurant. ?n momentul în care am ajuns în anturajul acela, viaţa mea s-a schimbat dramatic, în sensul că încercam să fiu ca ceilalţi din jurul meu.

Reporter:
- Să fii acceptată de grup!

Luminiţa Ciuciumiş:
- Era presiunea colegilor de acolo. Am început să decad, în sensul că pentru prima dată am început să fumez, pentru prima dată am început să pierd nopţi, lucruri care nu se întâmplau înainte. Apoi am fugit de acasă, nu mi-am mai ascultat părinţii, iar aşa ceva nu se mai întâmplase şi aveam vreo 21-22 de ani.
Am vrut să fiu la fel ca ceilalţi din jurul meu, am vrut să nu par deosebită, să nu mă elimine din cercul lor, pentru că mă temeam să nu se spună: „Fata asta-i ciudată, se comportă ciudat şi nu o luăm în cercul nostru de prieteni.” Aşa că am făcut exact ce au făcut şi ceilalţi.
Acolo l-am cunoscut şi pe Gabi, soţul meu. Stăteam împreună la hotelul restaurantului unde cântam şi viaţa noastră era ca a unor îndrăgostiţi, nebuni de îndrăgostiţi, dar ca şi tineri eram foarte zburdalnici, foarte zbuciumaţi. Acum era bine, pe urmă era foarte rău. Aveam urcuşuri şi coborâşuri foarte rapide, dar erau prăpăstii mai multe decât urcuşuri.
?n această viaţă zbuciumată, îmi puneam întrebări. Ştiu că şi el îşi punea întrebări. Dacă să rămânem împreună. Eram doar prieteni, dar locuiam împreună. Era o viaţă frumoasă, dar urâtă în acelaşi timp, frumoasă din punctul nostru de vedere de atunci, pentru că ne iubeam. Nu ştiu dacă aş fi putut să rămân cu el, dar mă gândeam ca orice fată care îşi doreşte să aibă o căsătorie fericită, să nu se despartă niciodată.
Totuşi evenimentele dintre noi nu păreau a conduce la o căsnicie fericită şi întrebarea mea era întotdeauna: „O să fiu fericită dacă o să continui cu el? O să rămânem împreună până la adânci bătrâneţi şi o să avem o casă de copii?” ?mi puneam întrebările acestea şi mă frământam foarte mult şi sunt convinsă că şi el făcea acelaşi lucru. Nu numai el era vinovat de ce se întâmpla între noi ci şi eu eram la fel de vinovată.

Reporter:
- Cum a continuat această relaţie de tinereţe? Şi cum L-aţi întâlnit amândoi pe Dumnezeu?

Luminiţa Ciuciumiş:
- Cred că am avut un mare har. Nu ne-am fi gândit că Dumnezeu se gândeşte la noi. Nu ne-am fi gândit, dar totuşi din inimile noastre, din sufletele noastre doream mântuirea, doream eliberarea, doream pe cineva să ne ajute, să ne sprijine.
Tânjeam ca Cineva de sus să ne ajute. Zic de sus pentru că nu vroiam ajutorul unui om. Ştiam că oamenii nu ne pot ajuta în situaţia noastră. Ştiam că e prea mult pentru un om să suporte situaţia respectivă. Sau nu găseam soluţii la oameni. Nu ştiam pe cineva să ne dea soluţii la problemele noastre.
Dar atunci s-a întâmplat o minune pentru vieţile noastre. Gabi, soţul meu, s-a întâlnit cu un prieten de-al lui, un fost prieten de discotecă. Era un om pe care dacă l-ai vedea nu ai prea avea încredere. Era rrom. Stăteau la coadă la farmacie şi băiatul respectiv l-a întrebat pe Gabi: „Spune Gabi, pe cine aştepţi tu?” Gabi i-a răspuns: „Păi, aştept să iau medicamente...” Purtarea acelui prieten i s-a părut foarte suspectă, i s-a părut schimbată, i s-a părut ciudată. La rândul lui, Gabi l-a întrebat: „Bine, dar tu pe cine aştepţi?” Şi atunci a spus: „Eu ?l aştept pe Isus să vină pe norii cerului.” A fost aşa de şocantă pentru Gabi această expresie.

Reporter:
- Probabil şi-a spus: „’A luat-o pe ulei’ prietenul meu.”

Luminiţa Ciuciumiş:
- Cu siguranţă aşa a spus. Dar a vrut să se asigure, dacă chiar ‘a luat-o pe ulei’ sau nu. Şi s-au dus să discute despre subiectul acesta, undeva la o cofetărie. Acolo, Gabi a aflat anumite lucruri despre Dumnezeu. A întrebat câteva amănunte: dacă există Diavol, dacă există Dumnezeu, dacă există ce face, unde este, ce face pentru noi. Şi a venit foarte încântat acasă, unde locuiam împreună şi mi-a spus: „Să ştii Luminiţa că Biblia este adevărată.”

Reporter:
- Aveaţi vreo Biblie în casă la ora respectivă?

Luminiţa Ciuciumiş:
- Aveam una ortodoxă. Dar niciodată nu înţelegeam nimic din ea pentru că noi începeam cu Vechiul Testament şi găseam acolo tot felul de pasaje cu: nu mâncaţi copită despicată şi tot felul de păsări şi nu înţelegeam. Noi nu ştiam, nu aveam un învăţător, un îndrumător. Aşa că era o Biblie care stătea în vitrină. Nu era o Biblie folosită.
Atunci a fost pentru prima dată în viaţa noastră, vorbele acestea au venit ca o revelaţie, când am înţeles că Dumnezeu este adevărat, că Dumnezeu există. Şi am crezut. Nu ştiu cum am crezut. Chiar nu ştim. A fost momentul potrivit pentru vieţile noastre ca noi să ne schimbăm.
Eu am fost mai sceptică. Gabi L-a primit pe Dumnezeu cu o inimă foarte deschisă pentru că a crezut că este soluţia pentru viaţa lui. Şi a început să se întâmple transformarea. A început să citească zilnic un Nou Testament pe care îl primise de la prietenul lui.
Noi locuiam în hotelul restaurantului, eu în fiecare seară aveam program la restaurant. Când eu coboram la programul în care cântam, Gabi cobora cu mine, dar cu Noul Testament în mână şi în loc de paharul de vin, care era înainte pe masă, acum era Noul Testament şi citea. Mă aştepta să ies de acolo şi mergeam înapoi. Se schimbase foarte mult.

Reporter:
- Era o prezenţă foarte ciudată în restaurantul respectiv.

Luminiţa Ciuciumiş:
- Era pentru că toţi ne-au făcut nebuni. Era o schimbare. Era ceva exagerat pentru unii. Erau foarte uimiţi de ce se întâmplă cu noi. Nu le venea să creadă şi ei se aşteptau că noi o să plecăm de acolo şi că va fi un dezastru pentru viaţa noastră. Noi nu-l consideram deloc dezastru. Consideram că suntem cu adevărat liberi, mântuiţi şi erau aşa de uimiţi de ce se întâmpla, de transformarea noastră, dar nu ne puteau înţelege.
Eu am văzut atunci într-adevăr o schimbare radicală în Gabi. Şi atunci am început să mă gândesc: „Măi, cu omul ăsta m-aş căsători!” A fost foarte frumos pentru că deja Dumnezeu îmi arătase că de fapt aşa ne voia pe amândoi.
Am plecat de acolo şi primul lucru pe care l-am făcut a fost să ne căsătorim. Deja aflasem multe despre Dumnezeu, despre cum lucrează Dumnezeu şi ce doreşte de la viaţa noastră.
Am început să frecventăm o biserică penticostală. Vizita noastră la această biserică a fost şocantă pentru că am întâlnit oameni total deosebiţi de noi. Erau diferiţi. Şi nu erau diferiţi prin îmbrăcăminte sau prin forme, ci erau diferiţi în inimile lor, aveau o mare credinţă. Nu a durat mult şi ne-am întors cu toată inima la Dumnezeu. Ne-am întors la ceea ce era de fapt relevant şi ceea ce înseamnă Viaţă, la Adevăr. Şi aşa am simţit cum ne-am împlinit de fapt.

Reporter:
- Ce sfat ai avea pentru cei care, poate dintr-o dorinţă sinceră de a se simţi împliniţi, aleg să meargă în discotecă sau la chefuri sau în diferite locuri în care totuşi nu se găseşte împlinire. Dar ei au o căutare sinceră în inima lor. Ca una care ai trecut prin aceste situaţii.

Luminiţa Ciuciumiş:
- Poate că la rândul meu în momentele acelea în care credeam că sunt împlinită căutam în adâncul meu, în interiorul meu, căutam ceva ce nu găseam. Căutam de fapt împlinirea. Ce sfat aş putea să dau? Vă spun ce sfat: „Să caute adânc în ei pentru că înlăuntrul lor există o voce, o voce a omului de dinlăuntru care strigă după Dumnezeu, o voce a celui care nu poate să trăiască fără Dumnezeu pentru că suntem născuţi din Dumnezeu. Suntem ai Lui şi îi aparţinem Lui şi adevărata împlinire este numai atunci când îl găseşti pe Dumnezeu.”

Reporter:
- Luminiţa, cum ţi-ai descrie viaţa ta de acum?

Luminiţa Ciuciumiş:
- Nu pot să spun că acum nu mai am nici o problemă, gata am trecut de toate fazele grele. Nu. Orice viaţă de cuplu conţine şi probleme şi tot felul de divergenţe, dar care se pot rezolva.
Atunci când avem astfel de momente ne ducem la sursă, iar sursa este Cuvântul lui Dumnezeu, acolo unde găsim orice răspuns. La orice problemă pe care o avem, acolo există orice răspuns.
Orice om poate să găsească în Biblie răspunsul vieţii. Pentru că Dumnezeu s-a gândit că avem nevoie de aceste răspunsuri şi le-a pus acolo într-o scrisoare către iubitul lui, omul, pe care l-a creat, ca să-i fie bine pe pământul acesta. Noi putem să luăm toate răspunsurile de acolo.
Viaţa mea este bună pentru că îl am pe El. Şi atunci când sunt în suferinţă sau când sunt în tristeţe sau în descurajări, mă duc la El. El mă alină, mă primeşte în braţul Lui. Privesc în sus pentru că totdeauna există speranţă. Decât să priveşti în groapă, mai bine să priveşti înspre cer pentru că acolo vezi păsările zburând.
Şi noi putem să avem aripi şi să zburăm. Şi noi putem să ne împlinim visele pentru că avem un sprijin, cel mai mare sprijin din tot universul, Dumnezeu.

Reporter:
- Şi vom zbura la El, atunci când va veni Domnul Isus Cristos pe norii cerului să ne ia la Tatăl.

*************************************

EVA TIPONUŢ

“Ca soţ şi soţie, între noi a fost o CONCURENŢĂ puternică.”

" ’Mama, ce ştii tu să-mi spui, există Dumnezeu?’ M-am simţit ‘pusă la colţ’, pentru că eu nu ştiam ce să-i răspund copilului meu."

“Ajunsesem să NU MĂ SUPORT PE MINE ?NSĂMI. Am zis: ‘Doamne, ce se întâmplă în viaţa mea?’.”

“Devenisem ambiţioasă, devenisem foarte doritoare de a mă înălţa. Mi se părea că totul mi se datorează mie.”

“Concepţia materialistă atee îţi insuflă egalitate între bărbat şi femeie, iar lucrul acesta a fost ceva CUMPLIT.”

“Nu după multe zile a venit revoluţia, dar în inima mea, deja Domnul Isus făcuse o revoluţie. Una spirituală.”

Am fost crescută într-o familie creştină, părinţii mei au fost nişte oameni morali, dar abia atunci când L-am cunoscut pe Dumnezeu mi-am putut da seama că de fapt ei nu-L cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu.
Şcoala şi facultatea le-am făcut pe vremea comunismului, din '64 până prin '72. ?n facultate aveam acea dorinţă de înălţare, de a face lucrurile pentru sine, de a atinge un anumit ţel, care de fapt nu era un ţel pentru Dumnezeu, ci era ţelul meu personal.
Am fost un student bun, dar foarte implicată în activitatea politică. Acest lucru mi-a influenţat gândirea în aşa măsură încât atunci când am terminat facultatea, eram un ateu.
Nu credeam că există Dumnezeu şi după ce am fost repartizată la întreprinderea de aparate electrice de măsură din IAEM Timişoara, am urmat aceeaşi cale ascendentă în activitatea mea politică.
Am fost membră de partid, apoi, aproape 8 ani de zile am fost secretară de partid a unei grupe destul de numeroase de ingineri proiectanţi din cadrul acestei intreprinderi.
Aş putea spune că acest loc a fost extraordinar de favorabil pentru mine pentru a-L putea cunoaşte pe Dumnezeu. Pentru că devenisem ambiţioasă, devenisem foarte doritoare de a mă înălţa. Mi se părea că totul mi se datorează mie, deşi nu eram înfigăreaţă sau obraznică, dar aveam nişte ambiţii ascunse.
Aceste ambiţii au fost favorizate şi de faptul că m-am căsătorit, iar soţul meu este profesor universitar la Facultatea de Electrotehnică. El m-a ajutat foarte mult în partea profesională, dar, ca soţ şi soţie, între noi a fost o CONCURENŢĂ puternică. Eu m-am simţit dezavantajată din punct de vedere profesional, pentru că el era un om capabil şi m-a depăşit, iar eu vroiam să-l depăşesc pe el implicându-mă în activităţi politice.
Această concurenţă a fost un dezastru pentru familie, pentru că eu nu am fost o soţie cum ar fi trebuit să fiu, ci exista între noi acea concurenţă, acea bătălie. Mai mult decât atât, deoarece concepţia materialistă atee îţi insuflă egalitate între bărbat şi femeie, lucrul acesta a fost ceva CUMPLIT.
Lucrurile nu au mers de la început foarte dezastruos, dar an după an aceste lucruri au fost evidente. Atunci poate nu mi-am dat seama, dar, parcurgând anii, mi-am dat seama că în fiecare an eu pierdeam teren.
Prin mari eforturi ale medicilor, am născut un copil. ?i mulţumesc Domnului pentru că acum sunt convinsă că este harul Lui şi este darul Lui dat familiei noastre. L-am născut la o vârstă destul de înaintată, am avut 39 de ani când l-am născut pe Sebastian.
Mi-am pus ambiţii în el, am vrut eu să fac din el un om deosebit, soţul meu a vrut să facă din el un om deosebit, iar aici planurile noastre se ciocneau şi apăreau întotdeauna divergenţe.
Copilul nu avea nimic de câştigat, ci parcă s-a îndepărtat de mine, cel puţin aşa am simţit eu. Fiind un copil curios şi studios, şi fiind un copil care a avut o chemare de la Domnul, el a început să citească Biblia. Avea 10 anişori când mi-a pus această întrebare: "Mama, ce ştii tu să-mi spui, există Dumnezeu?"
M-am simţit "pusă la colţ", pentru că eu nu ştiam să-i răspund copilului meu. Atunci, aşa cum eram obişnuită să ies din anumite încurcături, i-am dat copilului meu următorul răspuns:
"O, Sebastian, există în mintea unor oameni slabi şi neputincioşi, e ceva...este...este o ficţiune a minţii umane."
Copilul m-a privit şi ziua aceea n-am să o uit nicicând. Ştiu că nu l-am mulţumit cu acel răspuns, pentru că abia după câţiva ani, când şi eu şi el ne-am întors la Domnul, copilul mi-a spus: "Mama, tovarăşa învăţătoare, când am întrebat-o de Dumnezeu, ea mi-a zis că există!"
Atunci mi-am dat seama cât de incapabilă eram ca eu să-i dau copilului meu adevărul.
Aceste întâmplări nu m-au lăsat indiferentă, ci m-au marcat. De mult ori mi-am adus aminte de această întrebare atât de tranşantă, aşa cum numai copii ştiu să pună.
La fabrica unde lucram, în anii '70 erau foarte mulţi “pocăiţi” - copii ai lui Dumnezeu. Aşa că noi ceilalţi care nu credeam în Dumnezeu, îi desconsideram, ne feream de pocăiţi, îi tratam cam de sus, dar îi priveam totuşi cu curiozitate.
?mi amintesc că majoritatea angajaţilor de la o bandă de montaj dintr-o secţie, cărora acum le pot spune fraţii mei şi surorile mele, erau pocăiţi de la diferite biserici.
Ei se adunaseră în acel loc şi printr-o împrejurare nefavorabilă pentru ei, au fost puşi în tura de noapte. Aceşti fraţi şi surori, aceşti "pocăiţi" noaptea cântau. Vă daţi seama, în toată întreprinderea aceea noaptea era linişte, şi ei cântau. Dar bănuiesc că harul Domnului era peste ei pentru că făceau norma cum nu făceau alte benzi de montaj. Ba mai mult, ei lucrau pentru export şi fabrica, într-o vreme, chiar dacă mulţi nu au recunoscut-o, se sprijinea pe această muncă pe care ei o făceau în cursul nopţii. Până într-o zi când au cântat puţin mai tare şi au fost auziţi de nişte securişti care patrulau pe acolo, iar directorul a fost luat la întrebări. Directorul, deşi nu era pocăit, dar pentru el se rugau câteva zeci de pocăiţi din fabrică, a avut acest răspuns extraordinar: "Dacă aveţi ceva împotriva acestor oameni şi dacă îi veţi muta din fabrica mea, nu mai răspund de export." Şi cum bine ştim, fabrica noastră era prima la export pe vremea aceea, iar acei oameni au rămas.
Aceste lucruri m-au pus atunci pe gânduri. Cred că de acolo a început cercetarea vieţii mele şi mi-am pus întrebarea: "Totuşi, cum de oamenii aceştia reuşesc să facă norma şi ceilalţi nu?"
Mi-am continuat activitatea ca secretar de partid, dar nu-mi dădeam seama că eram în mijlocul unor oameni care minţeau, furau şi făceau alte lucruri. Eu nu practicam aceste fapte, dar ştiam de ele, le cunoşteam.
Ba mai mult, în activitatea politică, de multe ori prezentam oamenilor minciuni. Parcă cu zi ce trecea, problemele se amplificau. Ajunsesem să NU MĂ SUPORT PE MINE ?NSĂMI. Am zis: "Doamne, ce se întâmplă în viaţa mea?".
Eram foarte nervoasă. ?n zilele în care trebuia să ţin şedinţele de partid, trebuia să iau un pumn de calmante, ca să pot să ţin acele şedinţe. Simţeam că ceva se întâmpla în viaţa mea.
Acasă eram aşa de recalcitrantă încât abia mă înţelegeam cu soţul meu. Cu copilul nu mai spun. Erau doar cuvinte despre ce să faci astăzi, ce să mănânci, nu era nici un fel de comunicare ca de la mamă la fiu. Zi de zi parcă îmi dădeam seama că ajung la limita de saturaţie a acestei vieţi şi toate aceste lucruri ajunseseră la culme în anul 1989, în noiembrie, înainte de revoluţie.

Mi-am zis: "Doamne, eu nu mai pot să continui în felul acesta", deşi nu ştiam nimic ce se va întâmpla peste scurt timp. Aveam senzaţia că nu voi mai putea face faţă ca şi om.
Deoarece chiar în secţia în care lucram erau câteva fete pocăite, m-am dus la una dintre ele şi i-am spus: "Ştii, eu am...eu am un necaz". Toată lumea ştia că sunt secretară de partid şi se fereau de mine, dar fata aceasta mă simpatiza şi şi-a făcut timp pentru mine. I-am spus: "Tu eşti pocăită, nu-i aşa? Te rog să-mi spui, când tu te rogi la Dumnezeu, Dumnezeu îţi împlineşte dorinţa?"
Fata s-a uitat la mine şi mi-a spus: "Dacă este după voia Lui, da!". "Şi ce înseamnă după voia Lui?" am continuat eu. Atunci în câteva cuvinte mi-a explicat, apoi mi-a zis: "Dar ce problemă aveţi?". I-am spus că aş vrea să nu mai fiu aleasă secretară de partid la alegerile care urmau, şi dacă aş putea aş dori să nu mai rămân nici în partid. Atunci mi-a zis: "Păi ne rugăm". I-am zis: "Tu să te rogi, că eu nu ştiu". Şi s-a rugat ea. Eu i-am zis: "Atât? Mai trebuie să fac ceva, să mă duc la catedrală, să pun o lumânare?" Mi-a spus: "Nu! Doar atât!".
Şi atât a fost.
?n 19 Octombrie 1989 au fost alegerile, şi cu câteva zile înainte a venit un ordin ca toţi cei care sunt de naţionalitate maghiară să nu fie realeşi ca secretari de partid. Eu eram de naţionalitate maghiară.
Am fost copleşită. Ştiam că acea fată nu avea cunoştinţă de acel ordin şi atunci am zis: "Da, Doamne, înseamnă că Tu exişti."
Atunci am îndrăznit să merg la o prietenă care se pocăise de câţiva ani şi care era în aceeaşi fabrică, şi am început să o întreb despre credinţă. Ea mi-a spus ce înseamnă să-L cunoşti pe Dumnezeu, şi mi L-a prezentat pe Isus Cristos, de care eu până atunci nu auzisem. Nu ştiam că El s-a jertfit pentru mine personal. Fiecare cuvânt care mi se spunea din Biblie, era pentru mine ceva extraordinar. Am zis: "Doamne, dacă într-adevăr lucrurile acestea sunt aşa, eu aş dori să Te cunosc, dar cum?", deoarece eu eram încă în fabrică şi aveam multe întrebări în mintea mea, eram foarte tulburată.
Am venit acasă şi în acele zile mă îmbolnăvisem, am avut o stare de agitaţie şi ajunsesem într-un impas încât am zis: "Doamne, nu ştiu încă dacă exişti, în afară de această experienţă pe care Tu mi-ai arătat-o, dar eu aşa nu mai pot trăi." ?n această neclaritate, pentru că erau într-adevăr nişte zguduituri la nivelul minţii mele, eram afectată şi din punct de vedere sufletesc. M-am gândit şi la sinucidere.
Atunci copilul meu mi-a destăinuit printre altele că el citise Biblia, şi că există un Dumnezeu care poate să vindece şi care este un Dumnezeu bun. Am fost foarte contrariată, m-am speriat, am crezut că el trecuse la pocăinţă, fără ca eu să ştiu. Dar el mi-a spus: "Nu, mama. Biblia din care am citit există în casa noastră de când voi v-aţi căsătorit şi este de la bunica." Socrul meu a fost preot.
Lucrurile acestea puse cap la cap m-au determinat să iau o hotărâre. M-am dus împreună cu fiul meu şi cu acea prietenă la o biserică evanghelică.
Acolo m-am simţit ca şi cum n-aş mai fi fost pe acest pământ. Atunci mi-am dat seama de ce acei oameni sunt aşa cum sunt. Nu după multe zile a venit revoluţia, dar în inima mea, Domnul Isus făcuse deja o revoluţie. Una spirituală.
Când i-am spus mamei că m-am pocăit, a scos o cărţulie de rugăciuni şi mi-a spus: "Uite, eu de peste 50 de ani citesc în fiecare zi din cartea aceasta de rugăciuni, aşa că tu să nu-mi spui mie acum de Dumnezeul tău."
I-am răspuns: "Mamă, în toţi aceşti 50 de ani, tu ai fost în aceeaşi stare sufletească zi de zi? ?n fiecare zi ai fost supărată, în fiecare zi ai fost bucuroasă? Pentru că în fiecare zi ai spus aceeaşi rugăciune." Mama a înţeles atunci ce înseamnă un Dumnezeu personal, care a murit pentru oameni. Mama L-a primit pe Domnul Isus Cristos înainte de moarte şi a fost botezată. Şi tatăl meu s-a întors la Domnul după moartea mamei mele.
Soţul meu, care nu avea asemenea convingeri, a fost foarte surprins de hotărârea mea, dar fiind şi el fiu de preot ortodox, nu m-a oprit să-L urmez pe Dumnezeu. Dar nici nu a vrut să facă pasul pe care l-am făcut eu şi copilul nostru.
A urmat o perioadă în care situaţia era diferită faţă de înainte. ?n lunile următoare, când veneam de la biserică îi spuneam soţului predica şi tot ce am simţit eu la biserică. Dar de la o vreme el mi-a interzis să-i mai povestesc. Am tăcut şi din clipa aceea nu i-am mai vorbit din Biblie. ?ncepând de atunci m-am hotărât ca eu să fiu "lumină" în casa mea şi astfel să-l câştig pe soţul meu.
Ideea mi s-a părut bună, dar nu o puteam împlini, aşa încât până la urmă m-am simţit frustrată, m-am simţit respinsă şi m-am îndepărtat. De atunci între noi a existat un zid, a existat o barieră care nu trebuia să existe.
Am înţeles mai târziu că eu nu puteam să-l iau pe soţul meu, să-l duc într-o biserică şi să-l fac creştin. Acest lucru numai Domnul Isus putea să-l facă, poate prin mine, poate prin alţii.
Am început să mă rog ca Dumnezeu să facă aşa şi aşa, ca totul să fie bine. Dar tot Dumnezeu mi-a descoperit că de fapt EU TREBUIA SĂ MĂ SCHIMB, şi că lucrarea pe care El avea de gând să o facă, nu era problema mea. Aici aş vrea să le încurajez pe femeile care sunt în situaţia mea, pentru că noi de multe ori dorim, şi este o dorinţă bună ca atunci când ?l găseşti pe Dumnezeu să vrei să ?l dai fiinţei celei mai dragi. Dar Dumnezeu ne cere înţelepciune. S-ar putea ca într-adevăr, Dumnezeu să-l folosească pe soţul tău sau pe soţia ta ca un instrument de şlefuire pentru tine, de formare.
Lucrurile acestea eu le-am înţeles puţin mai târziu. Am înţeles că eu va trebui să trăiesc prin credinţă, până în momentul când Dumnezeu va hotărî lucrul acesta.
Trebuie să vă mărturisesc că eu nu-l puteam vedea pe soţul meu creştin. Dumnezeu n-avea cum să lucreze la inima lui, din moment ce eu nu credeam că el ar putea deveni creştin. Când mi-am descoperit această stare, am continuat să mă rog din nou. Abia acum simt în duhul meu că acest lucru este într-adevăr realizabil. Doresc şi parcă văd prin credinţă lucrarea extraordinară pe care Domnul o pregăteşte pentru soţul meu.
Eu am vrut să fiu o soţie perfectă, o soţie fără vină, dar NU AM REUŞIT. NU AM REUŞIT.
Mi-am dat seama că toate acestea sunt doar dorinţele mele, eforturile mele, iar fără ajutorul Domnului, nu pot face nimic.
Din nou am cedat, din nou am venit la cruce, din nou mi-am cerut iertare Domnului şi m-am pocăit. Domnul a fost aşa de minunat că a îngăduit să fac parte dintr-o grupă de rugăciune, ceea ce niciodată nu mi-am imaginat că s-ar putea întâmpla.
Dar aş vrea să le încurajez din nou pe femei să ?l lăsăm pe Dumnezeu să ?şi facă lucrarea în familiile noastre, iar noi, pe genunchi, la cruce, să strigăm către Domnul.

RODICA BERCEAN

EU AM HOTĂR?T CA GLASUL MEU SĂ SE AUDĂ IN CER.

Te-ai gândit vreodată să hotărăşti ca glasul tău se se audă în cer? Rodica Bercean pur şi simplu a hotărât într-o zi acest lucru. Chiar dacă mama şi fraţii ei mergeau la o biserică baptistă, timp de treizeci de ani tatăl Rodicăi Bercean a fost prieten cu alcoolul. Astfel încât Rodica nu o dată a sărit pe geam ca să scape de scandalurile făcute de tatăl ei în familie. Dar a venit un moment când Rodica s-a hotărât să nu mai rămână pasivă.

„Doamne, eu cunosc puterea ta, şi-am făcut un legământ pentru viaţa mea. Fac un nou legământ ca Iaebeţ pentru Vlad. Doamne, îl cer pe Vlad din mâna Ta”

“Mama mea ne-a crescut în biserică. Tatăl meu a crescut şi el într-o familie de creştini baptişti, însă la puţin timp după căsătoria cu mama, şi datorită faptului că s-a poticnit în unele lucruri din biserică, tatăl meu n-a mai mers la biserică şi s-a cufundat pentru treizeci de ani în beţie, în alcool şi-n tutun. Şi-au fost treizeci de ani grei.”

Erau momente în care seară de seară casa mea aştepta cu groază ca tatăl meu să vină acasă. De fapt nu ne doream să vină. Tatăl meu făcea din orice scandal.

Mi-amintesc cum eu, stând la parter, adesea săream pe geam, mergeam la alţi vecini şi sunam la poliţie, când tatăl meu făcea scandal, beat fiind. Era aşa de greu.

„Doamne, cine-o să mai stea între mama şi tata? Doamne, cine o va mai proteja pe mama ca să n-o lovească tata? Sau, Doamne, cine va avea grijă de noi?”

Tatăl meu venea tot aşa acasă. Dar era ceva ce ne proteja. Niciodată nu putea să se apropie de mama mea. Chiar dacă era în faţa ei şi era cu mâna ridicată să dea, ceva o proteja, ceva îl oprea.

Mi-amintesc că erau momente în care eu mă interpuneam între mama şi tata, şi la un moment dat tatăl meu - Dumnezeu îmi dădea aşa o putere - nu putea să mai facă nimic. Nu era putere în mine, ci pur şi simplu era o Prezenţă.

Cu toate că tatăl meu mă iubea foarte mult, de multe ori îmi spunea: „Scorpie” sau „Tu scorpie.” Erau nişte duhuri peste el.

Glasul meu s-a auzit în cer şi Domnul a schimbat viaţa mea. Apoi, Domnul a zidit pe dărâmăturile din casa mea şi dărâmăturile din tata şi din fraţii mei, şi din viaţa mea. El a început să le întărească şi să le zidească la loc.

Reporter:
Rodica este studentă în anul III la Facultatea de Asistenţă Socială din Cluj, iar versetul ei preferat din Biblie este „Cheamă-mă şi-ţi voi răspunde. Şi-ţi voi vesti lucruri mari, lucruri ascunse pe care nu le cunoşti.”
Rodica, aş vrea să te întreb care este istoria vieţii tale?

Rodica Bercean:
Am crescut în Biserica Baptistă numărul 1 din Zalău. Am crescut în spiritul bisericii şi am hotărât să-l slujesc pe Dumnezeu din toată inima mea pentru că aşa vedeam că face mama mea şi aşa făceau fraţii mei mai mari. Aşa făcea fiecare din cei pe care eu îi întâlneam acolo.
?nsă la începutul clasei a XII-a am găsit scris în Biblie despre Iaebeţ, care s-a rugat aşa: “Dacă mă vei binecuvânta şi-mi vei întinde hotarele, dacă mâna Ta va fi cu mine…” Şi apoi scrie „Dumnezeu i-a dat ce ceruse.”
Eram la începutul clasei a XII-a când am hotârât să fac şi eu legăminte cu Dumnezeu ca Iaebeţ. ?mi doream mai mult de la viaţa mea, îmi doream mai mult de la mine în relaţia cu Dumnezeu.
Chiar dacă-mi dădeam toată silinţa, simţeam că-mi lipseşte ceva. Aşa cum Pavel mărturisea că vroia să facă binele dar răul stătea legat de el, şi eu adesea simţeam cum răul stătea legat de mine. Când am citit despre Iaebeţ am zis: „Doamne, vreau să intru într-un legământ deosebit cu Tine.”

Reporter:
Ce ne spui tu arată că nu biserica te împlineşte, fie aceasta baptistă, penticostală, ortodoxă sau catolică. Nicidecum eticheta vreunei biserici, ci Cristos în noi, aşa cum spune tot apostolul Pavel: „Cristos în voi, nădejdea slavei.”
Asta-ţi lipsea ţie de fapt, nu biserica. Biserica, dacă am defini biserica prin zidurile clădirii respective, n-am câştigat absolut nimic. Biserica este în inima noastră şi este construită din “pietre vii” - din oameni. Ţie asta îţi lipsea.

Rodica Bercean:
Aşa este. Tot în acea perioadă, Dumnezeu a început să lucreze ceva în special în biserica noastră din Zalău. Deşi eram doar în clasa a XII-a, am zis aşa: „Doamne vreau ca nici o zi să nu treacă fără ca o oră să citesc din Biblie şi o oră să mă rog.” Acesta era legământul meu ca al lui Iaebeţ.
Membrii bisericii noastre au început să se întâlnească vinerea seara pentru rugăciune. Oamenii se rugau concret şi Dumnezeu răspundea concret. Era o mare putere în rugăciune. Nu mai era doar rugăciunea aceea obişnuită, ci era o putere care venea şi umplea vieţile celor prezenţi acolo.
?ntr-o astfel de seară de rugăciune, după un an în care m-am rugat şi am citit din Biblie, am înţeles că Dumnezeu îmi spune: „Am să-ţi dau ceva deosebit. Am să răspund la ceea ce ?mi ceri.”

Reporter:
Cum îţi vorbeşte ţie Dumnezeu?

Rodica Bercean:
?ntr-o seară ne-am dus la rugăciune la o familie. Oamenii aceia, împreună cu copiii lor, au început să se roage pentru mine. Când ne-am ridicat de la rugăciune, gazda noastră ne-a spus: „Rodica, am primit un cuvânt de înştiinţare pentru tine din partea lui Dumnezeu. Domnul mi-a spus că te-a văzut pe parcursul acestui an şi a văzut sinceritatea din inima ta.”
I-a mai descoperit Domnul ceva despre două corăbii care erau pline cu cinci oameni în una, cinci în alta. Spunea Domnul: “Dacă crezi în seara aceasta, pentru că am văzut curăţia ta de inimă şi sinceritatea ta, dacă Mă crezi pe cuvânt în seara aceasta, nu vei mai merge la fel acasă.” Eu am înţeles atunci că în acele corăbii eram eu şi fraţii mei. Dar mult timp n-am luat în seamă acel cuvânt, însă auzeam în inima mea: „Dacă hotărăşti şi crezi în seara aceasta, vei merge altfel acasă.”
?n acea seară a fost un moment în care într-un mod distinct, într-un mod unic şi într-un mod personal am cunoscut botezul cu Duhul Sfânt.
Tot în acea seară am primit şi vorbirea în limbi. Era ceva absolut deosebit pentru mine personal. ?mi amintesc că mă rugam cu mintea mea şi ştiam bine ce ceream de la Domnul, însă gura mea deja vorbea altceva.
Vorbeam şi mă rugam Domnului în alte limbi, însă eu ştiam ce mă rog. Nu ştiu dacă erau limbi omeneşti sau limbi îngereşti. ?n acea seară a fost un moment deosebit, un moment unic în care eu personal am cunoscut puterea Domnului.

Reporter:
Ce-ai simţit atunci? A fost o bucurie deosebită, o bucurie aparte faţă de tot ce ai întâlnit până atunci? Cum poţi să-ţi descri trăirile din momentele respective?

Rodica Bercean:
Când am citit despre Iaebeţ şi despre legământul lui, am mai citit în Isaia 58 despre postul adevărat. Acolo scrie aşa: „Desleagă lanţurile răutăţii […], dă drumul celor asupriţi şi rupe orice fel de jug; împarte-ţi pâinea cu cel flămând şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; […]. Atunci tu vei chema şi Domnul va răspunde, vei striga şi El va zice: ‘Iată-mă’.” Am fost copleşită de aceste cuvinte. Parcă nu le auzisem niciodată, nicăieri.
Atunci am hotărât în inima mea să postesc. Posteam lunea, miercurea şi vinerea, pe tot parcursul acestui an. Posteam cum am înţeles eu: duceam sandwich-ul la şcoală şi-l dădeam altcuiva. Posteam de la şase seara până a doua zi la şase. Oricât eram de obosită fizic, era o putere deosebită în mine.
EU AM HOTĂR?T CA GLASUL MEU SĂ SE AUDĂ ?N CER.
De fapt, pe tot parcursul acelui an, ceva se schimba deja înlăuntrul meu. ?n timpul în care citeam Biblia, uneori poate doar plângeam, dar înlăuntrul meu ceva se întâmpla. Cred că a fost o pregătire şi o apropiere de Domnul.
?n seara aceea a fost o bucurie extraordinară, dar o bucurie şi-n agonie, pentru că-mi amintesc cum mă rugam înaintea Domnului, şi nu mai auzeam pe nimeni, cu toate că toţi se rugau foarte tare, eu eram în închinare.

Reporter:
Cred că diferenţa sau ceea ce s-a întâmplat extraordinar în viaţa ta este următorul lucru: pentru mulţi creştini, pentru mulţi dintre noi, rugăciunea a devenit şi este o datorie de onoare.
De asemenea, citirea Bibliei este o datorie de onoare şi dacă ne-am propus să citim trei capitole din Biblie pe zi şi să ne rugăm un sfert de oră, aşa facem. Poate mulţi creştini se ţin de aceste lucruri care au devenit într-un fel un ritual, dar care sunt golite de bucuria aceasta extraordinară pe care ai simţit-o tu, de această fervoare, în proşternarea ta, în închinarea ta înaintea lui Dumnezeu. Cred că aceasta este deosebirea pe care o putem sintetiza.
Au fost momente în viaţa ta când te rugai doar din datorie şi citeai Biblia doar din datorie?

Rodica Bercean:
Da. Toată viaţa mea mi-amintesc că-mi făceam program să citesc din Biblie. Este o soră din biserica noastră, o soră deosebită, care ne-a mărturisit că paisprezece ani s-a rugat pentru biserica noastră. Cu paisprezece ani înainte a trăit şi ea ceea ce am trăit şi eu: „Doamne, vreau mai mult în rugăciune, vreau să mă apropii de Tine mai mult şi să Te cunosc tot mai mult.”

Reporter:
Rodica, pur şi simplu ne-ai insuflat şi nouă bucuria pe care Duhul Sfânt a lăsat-o în viaţa ta. Aceasta este de fapt dorinţa Duhului Sfânt: să locuiască în fiecare dintre noi.

Rodica Bercean:
Mă rugam în mod special pentru cei din casa mea. Tot în Isaia 58 scria: „Ai tăi vor zidi iarăşi pe dărâmăturile de mai înainte.” Mă întorceam adesea seara de la rugăciune şi spuneam: „Doamne, fraţii mei au crescut în biserică, cunosc şi Biblia, însă nu am siguranţă pentru ei” - cum nu avusem înainte pentru mine. Ştiam că oricând pot să cadă şi să nu-şi ducă mântuirea până la capăt. Ştiam că puterea pe care o am acum, prin Domnul, mă poate ajuta să-mi duc mântuirea până la capăt.
Am zis: „Doamne, îmi doresc această siguranţă şi pentru fraţii mei.” Treptat, Dumnezeu m-a ascultat şi l-a schimbat pe Dan, fratele meu cel mai mare, apoi pe soţia lui. A urmat un alt frate al meu, Radu.
?nsă era un lucru extraordinar pe care mi-l doream. Veneam adesea de la rugăciune şi treceam pe lângă un local care avea geamuri mari şi-l vedeam pe Vlad, fratele meu cel mai mic, acolo. Vlad juca biliard. Un vecin de-al meu mi-a spus,: „Rodica, pe tine te-a schimbat Dumnezeul ăsta al tău, i-a schimbat şi pe fraţii tăi mai mari, însă pe Vlad nu-l mai schimbă nimic.”
M-am întărâtat înlăuntrul meu şi-am zis: „Doamne, eu cunosc puterea ta, şi-am făcut un legământ pentru viaţa mea. Fac un nou legământ ca Iaebeţ pentru Vlad. Doamne, îl cer pe Vlad din mâna Ta” -
Vlad începea să facă karate, era un copil frumos şi deştept, însă nu punea deloc lucrurile astea la picioarele Domnului, ci le folosea pentru lumea aceasta. Atunci am zis: „Doamne, eu plec la Facultate la Cluj, însă Doamne, rămân în post şi-n rugăciune şi cer ca Tu să te apropii de Vlad.”
Când eram acasă îmi puneam mâinile peste patul lui şi ziceam: „Doamne, sfinţeşte locul acesta. Doamne, adu puterea Ta, prin Domnul Isus Cristos aici.” Venea Vlad şi adormea şi mergeam din nou şi-mi puneam mâinile şi mă rugam. Când plecam la Cluj ziceam: „Doamne, Tu poţi rămâne prin Duhul Sfânt în casa mea.”
Nu la mult timp m-a sunat o soră din biserica noastră, care mi-a spus: „Rodica, roagă-te pentru că Vlad ne întreabă unde se face rugăciune. Vlad ne întreabă unde se roagă oamenii pentru că vrea să primească şi el ceea ce ai primit tu din partea Domnului.” Fratele meu a trăit şi el, bucuria de a fi umplut de Duhul Sfânt.
Mergeam de această dată acasă şi Vlad îmi spunea unde este rugăciune, Vlad îmi spunea: “Rodica, vreau să-ţi spun ce visuri am primit din partea Domnului. Hai să-ţi zic ce se întâmplă.”
Eram copleşită că Domnul a dus un al doilea legământ al meu la îndeplinire. Vlad era de această dată ca un viteaz. Ştiu că o dată spălam haine în baie şi-l auzeam pe Vlad cum se roagă în cameră. Am lăsat tot lucrul meu pentru că Duhul Domnului mă copleşea şi-am mers şi eu la rugăciune. Vlad începea să postească cum auzise el la alţi fraţi. Din trei în trei ore în ziua de post, când cerea ceva de la Domnul se ruga. Domnul a dus acest al doilea legâmânt al meu la îndeplinire.
Mai aveam o dorinţă extraordinar de mare în viaţa mea. Am zis: „Doamne, ai făcut lucruri aşa de mari. Doamne, Cuvântul Tău capătă viaţă în viaţa mea. Doamne, te rog şi se întâmplă ceea ce te rog. Mai am o dorinţă foarte mare.” Era pentru tatăl meu.
Mama mea ne-a crescut în biserică. Tatăl meu a crescut şi el într-o familie de creştini baptişti, însă la puţin timp după căsătoria cu mama, şi datorită faptului că s-a poticnit în unele lucruri din biserică, tatăl meu n-a mai mers la biserică şi s-a cufundat pentru treizeci de ani în beţie, în alcool şi-n tutun. Şi-au fost treizeci de ani grei.
Mi-amintesc adesea cum era mama. Mama a rămas credincioasă. Erau momente în care seară de seară casa mea aştepta cu groază ca tatăl meu să vină acasă. De fapt nu ne doream să vină. Tatăl meu făcea din orice scandal. Era aşa de greu. Fraţii mei erau mari, eu eram un pic mai mică însă mi-amintesc groaza pe care o trăiam.
Mi-amintesc cum eu, stând la parter, adesea săream pe geam, mergeam la alţi vecini şi sunam la poliţie, când tatăl meu făcea scandal, beat fiind. Era aşa de greu.
Mi-amintesc că Dan şi Dana, fraţii mei mai mari, urmau să plece în anul I la Facultate, iar eu mă gândeam: „Doamne, cine-o să mai stea între mama şi tata? Doamne, cine o va mai proteja pe mama ca să n-o lovească tata? Sau, Doamne, cine va avea grijă de noi?” Cumva tăria mea era în ei şi protecţia mea era-n ei că erau mai mari. ?nsă Dumnezeu a avut El grijă.
Lucrurile începeau să se schimbe, însă tatăl meu venea tot aşa acasă. Dar era ceva ce ne proteja. Niciodată nu putea să se apropie de mama mea. Chiar dacă era în faţa ei şi era cu mâna ridicată să dea, ceva o proteja, ceva îl oprea.
Mi-amintesc că erau momente în care eu mă interpuneam între mama şi tata, şi la un moment dat tatăl meu - Dumnezeu îmi dădea aşa o putere - nu putea să mai facă nimic. Nu era putere în mine, ci pur şi simplu era o Prezenţă.
Cu toate că tatăl meu mă iubea foarte mult, de multe ori îmi spunea: „Scorpie” sau „Tu scorpie.” Erau nişte duhuri peste el.
Mama mea, dacă seara era obosită şi epuizată de la tot scandalul din ziua respectivă, dimineaţa avea puteri noi. Nu-nţelegeam lucrul acesta. Era din nou veselă. Deşi obosită fizic, era veselă şi gata să meargă din nou la şcoală. Ea este învăţătoare. Şi era gata să se ocupe de noi.
Fraţii mei îi tot spuneau: „Mama, divorţează.” Şi mama mea spunea: „Da. Am să divorţez.” Şi până dimineaţa uita tot. Şi nu mai spunea nimic de divorţ. Am întrebat-o eu pe mama odată: „Mama, spune-mi de ce nu vrei să divorţezi?” Şi mama mi-a spus: „Rodica, eu nu vreau să divorţez pentru că vreau să rămân credincioasă Domnului. Nu vreau să divorţez pentru că eu nu-mi doresc ca atunci când vei veni de la şcoală, să-l vezi pe tatăl tău pe marginea şanţului. Nu-mi doresc ca atunci când vei fi la şcoală, oamenii să întrebe ‘Ce fac părinţii tăi?’ şi tu să spui: ‘Părinţii mei sunt despărţiţi.”
Am fost copleşită de credincioşia mamei mele. M-am hotărât înaintea Domnului şi-am zis: „Doamne, dac-ai ascultat aceste două legăminte, pentru fraţii mei, te rog în mod deosebit, primeşte şi mijlocirea mea acum, o nouă mijlocire.” Am observat că puterile mamei mele slăbeau, şi ea nu mai putea să creadă că mai sunt şanse pentru tatăl meu, care, după treizeci de ani, era tot mai urât în patima alcoolului.
Am zis: „Doamne, plec iarăşi la Cluj, însă intru din nou în legământ - încep să mă rog şi să postesc pentru tata. Şi Doamne, dacă tatăl meu ştie mai mult din Biblie decât ştiu mulţi alţii, dacă tatăl meu cunoaşte Biblia bine şi nu ascultă de nimeni, te rog în mod deosebit, du-te noaptea la patul lui Doamne, şi dă-i visuri şi vedenii tatălui meu.”
Când m-am întors acasă, într-o seară tata mi-a zis: „Eu nu mă duc să dorm pentru că am visuri. Şi ce-i mai rău e că se întâmplă ceea ce visez. Uite de şase luni am visuri şi se întâmplă ceea ce visez.”
Am înţeles că Dumnezeu m-a ascultat şi în acest al treilea legământ. Eram acasă la Zalău, când într-o seară tatăl meu a venit ameţit de la alcool, a mers în camera lui Vlad, fratele meu mai mic, şi a spus: „Dacă nu vă rugaţi cu mine în seara asta, eu mor.” ?n acea seară ne-am rugat într-un mod deosebit. Aceea a fost seara în care Dumnezeu s-a apropiat în mod deosebit de tatăl meu.
La scurt timp după aceea, tata s-a dus şi el la rugăciune în biserică şi a mărturisit în faţa multor persoane că a fost un fiu risipitor trezeci de ani, dar că s-a întors acasă şi că “Domnul i-a pus un inel în mână”.
Dumnezeu mi-a spus cândva: “Cheamă-mă şi-ţi voi răspunde. Şi-ţi voi vesti lucruri mari, lucruri ascunse pe care nu le cunoşti.” Domnul mi-a răspuns.
Glasul meu s-a auzit în cer şi Domnul a schimbat viaţa mea. Apoi, Domnul a zidit pe dărâmăturile din casa mea şi dărâmăturile din tata şi din fraţii mei, şi din viaţa mea. El a început să le întărească şi să le zidească la loc.

Reporter:
- Există multe concluzii care ar putea fi trase după discuţia noastră şi după istoria aceasta a umblării tale cu Dumnezeu, a neumblării altora şi a umblării tale, dar până la urmă Dumnezeu este cel care întoarce toată casa la El. Dacă ceri cu credinţă mântuirea celor din casa ta sau a celor dragi ţie, Dumnezeu face acest lucru.
Stimaţi ascultători şi dragi prieteni dacă doriţi schimbare, schimbare adevărată în casele şi-n familiile dumneavoastă, puneţi-l pe Dumnezeu la încercare într-un mod copilăresc, cu o credinţă simplă şi sinceră, dar care poate într-adevăr să sfărâme toate puterile celui rău, astfel încât întreaga casă să se întoarcă la Dumnezeu.

******************************

CORNELIU TONŢ

Concluzia la care am ajuns eu era că nu am greşit niciunde.

Si-a facut un prieten de mult timp. Acest prieten se numeste ALCOOLUL.

Cautand sa-si refaca viata, schimba barbatii dar erau rateuri, erau esecuri, din esec în esec care se terminau în alcool

Tata a încercat de cel putin 2,3 ori sa-si refaca viata, dar acest flagel al alcoolului şi duhul curviei şi al preacurviei care era peste el, nu l-a lăsat - schimba femeile, schimba casniciile…

Am continuat cu prieteniile, cu jocurile de noroc, cu noptiile pierdute care acum aveau alt scop : daca nu-mi bateam mama şi bunica care m-au crescut, veneam acasa si-mi bateam sotia pt că era proprietatea mea, era subordonata mea, era sluga mea, era sclava mea.

Corneliu Tonţ este o istorie a unei vieţi zbuciumate, care a cunoscut succesul, dar a cunoscut şi adancul cel mai negru. ?n adolescenta Corneliu Tont era liderul tinerilor din cartier. A jucat rugby, avea un aspect placut, dar aceasta nu l-a impiedicat sa-şi piardă familia şi absolut tot ce avea şi să ajunga boschetar în Gara de Nord din Timisoara.

REPORTER:
Ce s-a intamplat ? Care a fost momentul cel mai de jos din istoria vieţii dvs de până acum ?

CORNELIU TONŢ
Mai rau decât locul în care am ajuns eu, mai rau decât în gara să stiti că nu cred că se poate ajunge decât în cimitir sub o piatra funerara. Este un loc care poate fi numit adevarata Locuinta a Mortii de pe pamant, unde poti să intalnesti tot felul de duhuri şi tot felul de persoane. Acolo eşti marginalizat, de fapt nu mai eşti om, ci eşti un animal.

REPORTER:
Cum ati ajuns acolo? Ati jucat rugby, aveti un aspect placut, ati fost lider pe vremea dvs intre tineri, de ce ati ajuns în Gara de Nord din Timisoara ?

Corneliu Tonţ:
în Gara de Nord am ajuns după anii de sport, după diversele cuceriri amoroase şi după ce am avut o firma cu care am functionat în conditii foarte bune. ?n Gară mi-am pierdut chiar şi actele şi am devenit un “om liber”. Am fost un om extraordinar de liber - n-aveam decât cerul deasupra, nu mă cauta nimeni, nu mă întreba nimeni, nu mă deranja nimeni, nu mă bruia nimeni, nu mai aveam familie, nu mai aveam prieteni, nu mai aveam pe nimeni să mă pisalogeasca. Nu mai aveam angajati -la un moment dat firma mea avea 14 angajati- şi am ajuns aşa de liber, aveam foarte mult timp. Timpul era aşa de imens pt mine - o ora, o săptămână, o zi, o luna, puteam sa-mi fac calculele şi am tot stat şi m-am gandit.
Concluzia la care am ajuns eu era că nu am greşit niciunde. Nu am mers din rau în mai rau, ci a fost o cadere brusca, socanta. Cu nici 10 - 15 zile inainte de a ajunge în gara, daca mă intalnea cineva, aveam o masina inchiriata, un apartament inchiriat, aveam sotie, un copil, al doilea copil era pe cale să se nasca, aveam socrii, bunic, sora, aveam societatea comerciala. Este incredibil cum toate se pot destrama deodată.

REPORTER:
Stimati cititori, Corneliu Tont nu a facut nici o greseala sau nu si-a identificat nici o greseala până în momentul cand a ajuns jos de tot. Poate ar fi un mic amanunt aici de observat, şi anume: si-a facut un prieten.
Si-a facut un prieten de mult timp. Acest prieten se numeste ALCOOLUL.
?n momentul cand tatăl dumneavoastră a parasit familia şi a divortat, ati ramas singur.

Corneliu Tonţ:
Alcoolul, acest flagel, acest cancer al acestui secol, al acestui sfarsit de lume, este un duh, este ceva care pune stapanire pe tine şi precis sunt unii care inteleg exact ce spun. Alcoolul a dus în primul rând la divorţul părinţilor mei. Când eu aveam un an şi jumatate, parintii mei s-au despartit din cauza deselor certuri, tatăl meu venea beat acasă, au început certuri care au degenerat în scandaluri, şi s-au despartit cu toate că se casatorisera cu un an şi jumatate inainte dintr-o dragoste extraordinara.
Tata a încercat de cel putin 2,3 ori sa-si refaca viata, dar acest flagel al alcoolului şi acest duh al curviei şi al preacurviei care era peste el, nu l-a lăsat. Schimba femeile, schimba casniciile, facea copii, se retragea dintr-un oras în altul prin Valea Jiului sau prin alte parti şi toate erau sortite esecului.
La fel şi mama: după despartire a cautat sa-si refaca viata până la varsta cand a plecat din lumea asta la 47 de ani.
Cautand sa-si refaca viata, schimba barbatii dar erau rateuri, erau esecuri, din esec în esec care se terminau în alcool.
Cam acesta este mediul în care m-am nascut la periferia orasului Timisoara, un cartier de oameni care fac, în general cum fac şi ceilalti romani, consuma alcool din diferite motive: de Craciun, de Pasti, de luni până sambata, de necaz, de bucurie … cand fata cateaua, la o inmormantare, la o cununie, etc.
Am început să-mi modelez corpul, ca să arăt prezentabil, ca să atrag cu trupul, nu cu sufletul. Dar cu trupul pot atrage trupul altora, nu pot atrage sufletul altora. Atunci am inceput să devin violent, să fumez, am inceput sa-nvat să beau şi să nu credeti că acest duh al alcoolului vine cu damigene de palinca de 10 litri - nu. Vine cu cate un lichior, cu cate un coctail, cu cate un mic aperitiv în care e pus, şi uite aşa incepi să ajungi la acel nivel în care să devii imun la 1 kg de alcool, de tarie.
Prietena mea a ramas gravida şi atunci ne-am casatorit. După 3 luni şi jumatate a apărut copilul şi toata lumea credea că s-au sfarsit nebuniile, s-au sfarsit prostiile, dar nu s-au sfarsit. Aveam o baza, aveam o siguranta, aveam sotie acasa, aveam copil, nu putea să se desparta, eram om la locul meu.
Am continuat cu prieteniile, cu jocurile de noroc, cu noptiile pierdute care acum aveau alt scop : daca nu-mi bateam mama şi bunica care m-au crescut, veneam acasa si-mi bateam sotia pt că era proprietatea mea, era subordonata mea, era sluga mea, era sclava mea.
A venit un soc: a murit bunica, cea care mă crescuse. Pentru mine a fost un şoc aşa de mare, incat m-am retras o luna în alcool, o luna în care m-am izolat, m-am retras în casuta mea că un melc acolo şi am stat efectiv în alcool. N-am inteles ca-i semnal de alarma.
La nici 2 ani de zile, primesc al 2-lea semnal de alarma mare: mama mea la cei 47 de ani şi la viata dezordonata pe care-o dusese, mama mea care avea case la sat, avea garsoniera, avea terenuri, avea masini, avea o firma de comert. Mama mea la cei 47 de ani, în 2 saptamani, la al treilea infarct, moare.
M-am refugiat în alcool pentru o perioada de vreo 6 luni de zile. Au intervenit socrii, au incercat să mă opreasca de la aceste dezmaturi, aceste ascunzisuri, aceasta retragere în alcool, dar n-a reusit nimeni.
Mi-am lasat familia la socri si-am inceput să umblu pe strazi. Am incercat la socrii, am incercat la tot felul de prieteni, la fostii mei angajati, la cei care aveau datorii la mine, am incercat la bunicul care mai traia şi statea intr-o locuinta inchiriata de la stat, şi toti m-au refuzat. A fost socant pt mine !
La inceput am luat-o de gluma, la inceput banii ce-i mai aveam am inceput să umblu prin baruri de noapte, prin casino-uri, prin locuri în care se consuma alcool, şi incet incet, incet incet, s-au terminat banii.
Am inteles că trebuie să lucrez. M-am apucat să lucrez cand în stanga, cand în dreapta că zilier. Deci patronul cu 14 angajati a cautat să lucreze că zilier.
Am ajuns să dorm o iarna în garaje, în cimitire de maşini, în scari de bloc, am ajuns să dorm în tramvaie până la ultima cursa. Acolo vă dati seama cât de liber eram, cât de linistit eram. După ultima cursa a tramvaielor, dormeam pe strada şi până la urma am ajuns să dorm în gara, unde era totusi cald.
?n gara trebuia să ai putere că sa-i domini pe ceilalti şi eu la ora aia n-o mai aveam. Ca să-i domini pe acei boschetari trebuia să fi puternic, trebuia să te impui, dar nu mi-a reusit, si-atunci dormeam la clasa a II-a unde era mai rece, nu la clasa I.
Atunci am strigat catre Dumnezeu. Dumnezeu m-a auzit şi m-a scos de acolo intr-o zi şi m-a ridicat de acolo. Vă dati seama cum aratam : slab, nebarbierit. Treceam pe langa colegi, pe langa prieteni şi mă distram că nu mă mai recunostea nimeni în halul în care aratam. Deci treceam pe langa ei, îi salutam şi nu mă cunosteau.
Am luat legatura cu niste prieteni la care-mi reparam masinile şi m-au lasat să dorm intr-un garaj inchiriat. Acolo am dormit un an de zile, o iarna intreaga. ?n garajul acela lucram şi dormeam.
Dar cel mai interesant este că noaptea, în acel garaj simplu, de beton - dormeam pe o bancheta de spate de la un Ford Taunus - dar acolo era un radio-casetofon de masina, la care ascultam Radio Vocea Evangheliei.
?mi puneam sticla de vin, de votca, de tuica, de palinca, în faţa mea pe masă şi mă rugam lui Dumnezeu: “Doamne, auzi cum s-a schimbat viaţa celui care este invitat la radio, schimbă şi viaţa mea !” Plângeam, mă rugam dar nu rezistam. După ce se incheia emisiunea continuam să beau. Ascultam cu drag şi plangeam.
Mi-am dat seama atunci că nu este alta varianta pentru mine decât Dumnezeu. Dragul meu cititor, poate stai acum în fata radioului, poate chiar în fata unui pahar şi simţi că ceva te leaga şi nu te lasă să vi la o biserică. Trebuie să iei legatura chiar acum cu Cel care conduce lumea aceasta, cu Cel care ti-a dat viata şi mi-a dat viata.
Aş dori să se-nchida toate birturile, nu pentru că cineva vrea să le-nchida sau un ordin guvernamental, ci aş vrea să se-nchida pentru că nu mai au clienti.
Dumnezeu m-a ajutat, soţia mea s-a întors la mine şi ne-am luat o locuinţă cu chirie. Ne-am botezat şi eu şi soţia şi fiica mea, care în curând va avea 18 ani.

REPORTER:
Stimati cititori, Dumnezeu este Cel care poate şi vrea să faca minuni şi astazi cu viata fiecaruia dintre noi, indiferent de starea în care te afli dragul şi iubitul nostru cititor. Indiferent de garajul în care eşti sau de gara în care locuiesti, Dumnezeu vrea să te ridice de acolo şi sa-ti puna piciorul pe stanca. Iar stanca este Fiul Sau, Domnul Isus Cristos. Dumnezeu să te binecuvanteze !

******************************

IOVANCA STRATAN

Pe toate planurile eram nemulţumită. Eram un om foarte complexat.

Mă simţeam respinsă, aveam impresia că nimeni nu mă doreşte, că nimeni nu mă iubeşte, că sunt inutilă, că tot ce-am făcut am făcut degeaba.

Şi limbajul pe care-l foloseam era foarte murdar, iar aceasta mă influenţa şi în interiorul meu.

L-am văzut pe cruce, I-am văzut atitudinea iubitoare, toată dragostea Lui, toată bunătatea din ochi. Am fost atât de copleşită incât plângeam. Eram copleşită de atâta dragoste.

Din clipa aceea viaţa mea a devenit alta.

Având părinţii divorţaţi, ei m-au lăsat oarecum de la unul la altul. Fiecare şi-a făcut datoria lui aşa cum a putut, despărţiţi fiind.
Asta m-a făcut să fiu nesigură, să n-am încredere în oameni.

?n liceu l-am cunoscut şi pe soţul meu. Foarte repede am rămas şi însărcinată şi am făcut trei avorturi.

?ntr-o seară, soţul meu mi-a spus că nu mai simte nimic pentru mine. Nu ştiu dacă vă puteţi imagina ce-am simţit. Am fost distrusă. A fost o durere cumplită.

Eu am fost în permanenţă în căutarea unui tată pentru că tatăl meu m-a părăsit. Dar L-am găsit pe Dumnezeu ca Tată.

Reporter:
Iovanca, te-aş întreba cum a fost viaţa ta înainte de a-L cunoaşte pe Cristos?

Iovanca Stratan:
Este impropriu spus viaţă, pentru că eram moartă de fapt. Sufletul meu era mort la vremea aceea, înainte de a-l cunoaşte pe Dumnezeu cu adevărat. Nici nu mai trăiam, eram ca o legumă. Sau poate mai rău decât atât. ?mi doream să nu mai exist. Eram disperată. Simţeam că mă afund în nisipuri mişcătoare şi cu cât încercam să ies mai mult la suprafaţă cu atât mă adânceam mai rău.

Reporter:
Despre ce era vorba?

Iovanca Stratan:
Mă simţeam respinsă, aveam impresia că nimeni nu mă doreşte, că nimeni nu mă iubeşte, că sunt inutilă, că tot ce-am făcut am făcut degeaba. N-am fost capabilă să fac o şcoală bună, relaţiile mele cu oamenii erau relaţii proaste, nu tindeam spre mai sus.
?mi plăcea muzica rock foarte mult şi avusesem o perioadă în care umblam cu aşa-zişii „bătrâni” ai oraşului. Umblam pe malul râului sau pe la pădure, ca haiducii, şi mi se părea grozav. Dar de fapt, oamenii cu care umblam erau nişte oameni blazaţi. Ei considerau că totul este inutil, că viaţa este un nimic.
Şi limbajul pe care-l foloseam era foarte murdar, iar aceasta mă influenţa şi în interiorul meu. Tot ceea ce făceam, făceam ca să mă murdăresc, de fapt.

Reporter:
Părinţii tăi ce spuneau despre starea acesta?

Iovanca Stratan:
Tatăl meu este plecat în Germania de doisprezece ani, iar mama încerca să se lupte cu mine, dar era cam târziu pentru că frâurile le pierduse demult.
Având părinţii divorţaţi, ei m-au lăsat oarecum de la unul la altul. Fiecare şi-a făcut datoria lui aşa cum a putut, despărţiţi fiind.
Asta m-a făcut să fiu nesigură, să n-am încredere în oameni. Deşi am fost întotdeauna prietenoasă, sociabilă, sinceră.
?n liceu l-am cunoscut şi pe soţul meu. Foarte repede am rămas şi însărcinată şi am făcut trei avorturi. Ultimul m-a marcat cel mai mult. A fost momentul în care m-am trezit că am un suflet şi m-am speriat că s-ar putea să mi-l pierd din cauza acestor crime pe care le-am făcut.

Reporter:
Care a fost unul dintre primele momente când ai fost confruntată cu existenţa lui Dumnezeu?

Iovanca Stratan:
Am avut o colegă de clasă care mi-a vorbit despre Dumnezeu într-un moment în care eram disperată. Tocmai făcusem ultimul avort.

Reporter:
Câte avorturi ai făcut până atunci?

Iovanca Stratan:
Trei. Primul avort l-am făcut la 18 ani. La ultimul avort am devenit conştientă că este o crimă şi m-am speriat.

Reporter:
Cum ai devenit conştientă că este crimă?

Iovanca Stratan:
O prietenă care este medic m-a avertizat. Am crezut că sunt însărcinată şi i-am spus ce intenţii am.
Ea mi-a zis că a urmărit un reportaj şi că este convinsă că într-adevăr acel copil - fătul - cum îi spune ştiinţa, are deja suflet din momentul concepţiei, din momentul în care ovulul a fost fecundat. A văzut un reportaj după care a rămas foarte marcată. Şi m-a rugat să nu fac aşa ceva.
Dar n-am ţinut cont de sfaturile ei. Eram semiconştientă. După ce l-am făcut am devenit pe deplin conştientă. Ceva urla în mine. ?ncepusem să mă trezesc.
M-am dus la o colegă care era baptistă şi-am întrebat-o: „Mariana, uite ce-am făcut. Crezi că Dumnezeu mă mai poate ierta?” Mi-a spus că Dumnezeu poate să ierte pe oricine îşi mărturiseşte păcatul.

Reporter:
- Aceasta este condiţia principală: să-ţi mărturiseşti păcatul.

Iovanca Stratan:
?ţi dai seama ce întrebare mare a apărut în mintea mea: „Ce fel de Dumnezeu este ăsta?”
După terminarea orelor de curs am condus-o spre casă, pentru că eram curioasă, începuseră să mă frământe tot felul de întrebări. Eram speriată pentru sufletul meu. Şi în plus, băieţelul meu Tomas era foarte bolnav de câteva zile şi nu-şi mai revenea. Orice medicamente îi dădeam nu scădea febra. Eram speriată şi-mi ziceam: „Dumnezeu mi-l va lua şi pe unicul copil pe care-l am deja.”
Colega mea mi-a povestit tot calvarul, tot drumul lui Isus spre cruce, tot ce-a făcut de fapt Isus. ?n cuvinte puţine mi-a explicat cum s-a născut, pentru ce s-a născut Isus Cristos şi cum a ajuns El să fie crucificat pentru păcatele mele.

Reporter:
Ce-ţi spunea despre lucrurile acestea?

Iovanca Stratan:
Nu ştiu să-ţi spun ce-mi spunea, ştiu doar atât că L-am văzut. Efectiv am văzut totul, am văzut toată viaţa Lui în clipele acelea. L-am văzut pe cruce, I-am văzut atitudinea iubitoare, toată dragostea Lui, toată bunătatea din ochi.
Am fost atât de copleşită că plângeam, nu mă puteam controla. Plângeam pe stadă, se uita lumea la mine, dar nu-mi păsa de nimeni. Plângeam şi de bucurie şi de uşurare şi de durere pentru El. Eram copleşită de atâta dragoste.
Atunci ne-am dus la ea acasă, unde ne-am rugat împreună cu mai multe persoane pentru băiatul meu, ca Dumnezeu să-l vindece.
După ce m-am dus şi ne-am rugat pentru vindecarea fiului meu, cineva m-a întrebat dacă sunt mântuită. Apoi mi-a explicat că pentru a fi mântuit trebuie să ceri lucrul acesta, în mod personal, să crezi că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu, că a venit să moară pentru păcatul tău şi trebuie ca tu personal să-l recunoşti ca Fiu al lui Dumnezeu şi să-I ceri să-ţi ierte toate păcatele. Apoi să-L chemi în viaţa ta.
Când am înţeles despre ce este vorba, am zis: „Doamne Isuse ... ” L-am rugat să vină în viaţa mea şi să mă ierte. M-am plecat pe genunchi şi cu toată dragostea I-am mulţumit lui Dumnezeu. Din clipa aceea viaţa mea a devenit alta.

Reporter:
Ce a urmat după momentul acesta culminant al vieţii tale?

Iovanca Stratan:
?mi amintesc că am ajuns acasă, iar Tomas era vindecat. Nu mai avea febră şi era foarte vioi. Bineînţeles că primul lucru am simţit nevoia să-i mulţumesc lui Dumnezeu şi m-am bucurat enorm. A doua minune a fost că am simţit o foame cumplită pentru a citi Biblia. Am încercat eu să citesc şi înainte, doar aşa ca să văd ce este o Biblie, dar n-am înţeles nimic.
Când am ajuns atunci acasă, am deschis Biblia şi tot ce citeam prindea viaţă. Toate cuvintele aveau viaţă, aveau sens pentru mine. Parcă cineva mi-a luat nişte ochelari fumurii de pe ochi. Mi s-a deschis mintea.
Dar oricum nu eram hotărâtă să mă pocăiesc. Mi se părea ceva umilitor. Cum să renunţ eu la viaţa mea, la libertăţile mele. Fiind sârboaică, făceam parte dintr-un grup de dans popular sârbesc, şi-mi plăcea foarte mult. Aveam o ocupaţie în timpul liber, de fapt aveam unde să fug, că practic asta era - o evadare din cotidian. Dansul mi-a plăcut întotdeauna foarte mult şi mi se părea cumplit cum să renunţ la aşa ceva.
Soacra mea a fost cea mai înverşunată pe faţă. Ea a fost singura care şi-a exprimat foarte agresiv părerea referitor la ceea ce aveam eu de gând să fac. Dar până am ajuns la momentul acesta de a mă hotărî să mă întorc la Dumnezeu, m-am simţit foarte umilită şi foarte penibil: cum să fac eu un asemenea lucru?
Dar Dumnezeu mi-a condus paşii pentru că eu L-am chemat pe Isus în viaţa mea şi am zis: „Doamne, de astăzi înainte viaţa mea este în mâinile Tale. Tu să-mi fii Domn şi Tu să mă conduci. Fă ce vrei cu viaţa mea.” N-a mai contat părerea mea despre viaţa mea şi ce voi face eu.
Era sărbătoarea Crăciunului şi vroiam să o simt ca pe o sărbătoare, pentru prima dată în viaţa mea în biserică. Am mers la o biserică penticostală şi atunci a fost prima dată când am înţeles mesajul Evangheliei.
Predicatorul vorbea despre drumul pe care l-au făcut Iosif şi Maria pe măgar, într-o vreme când nu era alt mijloc de transport. Maria era însărcinată, dar trebuia neapărat să meargă să facă acel recensământ. Şi a pus întrebarea care pe mine m-a deşteptat: „Oare Dumnezeu a greşit? Oare Dumnezeu a greşit că a fost recensământul acel tocmai când Maria trebuia să nască? Oare El a greşit că nu s-a găsit nici un loc de poposire pentru ea, ca ea să nască, să se nască Isus, Fiul lui Dumnezeu, decât într-o iesle, între nişte animale? Oare toate acestea sunt la voia întâmplării?”
Şi ştiu că m-a durut foarte mult: „Adică cum, nu s-a găsit un loc de poposire pentru o femeie însărcinată? Şi mai ales pentru cine? Pentru Maica Domnului. Şi mai ales pentru Isus Cristos care a venit practic să moară pentru noi?” Şi-am zis eu: „Pentru nimic în lume. Nu se poate să nu-i deschid. Eu trebuie să-i deschid inima mea.”
?n clipa aceea m-am hotărât că de fapt trebuie să mă întorc la Dumnezeu, să-i deschid cu adevărat inima şi să mă botez.

Reporter:
Tu ai găsit un lucru foarte important, şi anume IERTAREA. Dar sunt atâtea femei şi atâţia bărbaţi care nu găsesc iertarea niciodată. Este cumplit să trăieşti cu conştiinţa apăsată.
Toate păcatele, toate greutăţile, toate apăsările conştiinţei se acumulează. S-a făcut un studiu şi din zece femei care au avut tentativă de suicid, nouă aveau un avort făcut cândva anterior. Pentru că n-au găsit iertare, n-au mai rezistat apăsării conştiinţei.

Iovanca Stratan:
Eu eram o tânără care nu ştia să spună „nu”, din cauză că mă simţeam respinsă, din cauză că nu mă simţeam dorită aşa cum aş fi avut nevoie.
Ajunsesem să mă agăţ de oricine care-mi dădea un pic de importanţă. Pentru că nu ştiam să spun „nu”, s-a profitat de mine, şi la un moment dat am ajuns să mă simt josnică, murdară. Cred că sentimentul acesta îl trăiesc mulţi oameni, nu doar fete, ci şi băieţi, femei, bărbaţi.
Cristos este cel care te învaţă să înţelegi că de fapt eşti o minune a Lui, că ai o valoare extraordinară.

Reporter:
Ai o valoare extraordinară pentru Dumnezeu, atât de mare încât Fiul Său - Isus Cristos - a murit pe cruce pentru fiecare dintre noi.
Te-aş ruga să ne spui acum despre minunile care s-au întâmplat în viaţa ta.

Iovanca Stratan:
?n primul rând dragostea mea pentru soţul meu a devenit alta, mai reală, mai adevărată, mai dornică de sacrificii. Am devenit mai tolerantă. ?nainte consideram că-l iubesc pe soţul meu pentru că-mi plăcea de el şi aveam nevoie de el. Dar după aceea mi-am dat seama că a iubi înseamnă a fi tolerant, a te sacrifica fără pretenţii, fără să aştepţi neapărat un răspuns la fel, ceea ce înainte mă înnebunea.
?ntr-o seară, soţul meu mi-a spus că nu mai simte nimic pentru mine. Nu ştiu dacă vă puteţi imagina ce-am simţit. Am fost distrusă. A fost o durere cumplită. Nu ştiu ce s-a întâmplat atunci cu mine. Ştiu că m-am dus în altă cameră, am îngenuncheat, şi am zis: „Doamne, dacă acum în miez de noapte aş avea o durere cumplită de măsea aş avea unde să alerg, aş fugi la un cabinet de stomatologie, la urgenţe şi mi-aş scoate-o. Aş avea o soluţie, aş avea un medicament. Dar durerea aceasta din suflet nimeni nu mi-o poate calma numai tu. Doamne, fă ceva pentru mine că eu nu mai pot. Eu strig către tine. Tu eşti medicul meu.”
Când m-am ridicat de pe genunchi, soţul meu a venit la mine şi şi-a cerut iertare şi m-a rugat să-l înţeleg că nu ştie ce se întâmplă cu el. Să am răbdare. Pentru mine a fost suficient, n-a trebuit să-mi spună că mă iubeşte. Am simţit mâna lui Dumnezeu că m-a mângâiat.

Reporter:
Ce-ai vrea să le spui cititorilor la final?

Iovanca Stratan:
Să-L caute pe acest Tată, pe Dumnezeu, pentru că merită. Eu am fost în permanenţă în căutarea unui tată pentru că tatăl meu m-a părăsit. Dar L-am găsit pe Dumnezeu ca Tată care este minunat şi cred că cei ce-L caută cu adevărat ?l vor găsi.

******************************

DOREL UNGUREANU

Acest pahar de băutură a început să pună stăpânire pe mine.

Am ajuns să consum atât de multe băuturi alcoolice încât pe data de 1 ianuarie 1993 am ajuns să iau o lamă ... am vrut să-mi pun capăt zilelor. M-am tăiat cu tot cu cămaşă, cu tot cu pulovere. Am fost dus de un prieten la spital, dar eram în comă alcoolică. Sângele curgea şiroaie.

După căsătorie am început să scot afară dinlăuntrul meu ceea ce era rău. Am chinuit-o mult pe soţia mea. A dus o viaţă groaznică, i-am făcut viaţa un iad.

Plăcerea şi satisfacţia mea era în anturaje, cu prietenii mei, cu femei uşoare, cu tot felul de lucruri care îmi dădeau mie satisfacţie.

„Tu eşti a mea nădejde Isuse, Domnul Meu;
?n vremuri de primejdie, Tu eşti păstorul meu.
?n tine aflu viaţă, iubirea Tu mi-o dai,
Cu tine faţă-n faţă, voi fi pe veci în rai.”

Am înţeles atunci că Domnul Isus îmi poate schimba viaţa, dar nu-mi venea să cred, când ştiam atâtea vicii pe care le aveam: beţie, fumat, femei uşoare, jocuri de noroc.

"?n sfârşit sunt fericită! Cred că nu vei mai avea niciodată, nu vei mai merge la femei uşoare şi vei petrece tot restul vieţii tale împreună cu familia ta."

“?n nimeni altul nu este mântuire, decât în Domnul Isus Cristos.”

Dar aici în ţara noastră, trec adeseori pe stradă şi mă uit, oameni distruşi de alcool, oameni în mocirlă, oameni care şi-au pierdut umanitatea. Fiecare suntem oameni şi avem ceva omenesc în noi. Dar când apuci să o iei pe calea alcoolului, atât de jos te cobori încât cobori sub nivelul unui animal.

„Dacă şi mie mi se acordă această şansă şi pot să fiu iertat şi aş putea să încep o viaţă nouă ... ce mă împiedică să fac lucrul acesta?”

Nu am băut o săptămână, dar pofta cea năpraznică din nou s-a născut în mine.

Dar ca să uit ce făceam, continuam să beau iarăşi. Credeam că-mi înec necazul. Dar de fapt eu mă înecam pe mine însumi şi îmi puneam capăt zilelor.

Soţia mea este bucuroasă şi fericită: nu mai beau, nu mai umblu la femei uşoare, nu mai plec în anturaje cu băieţi, nu mai joc jocuri de noroc, nu mai fumez, nu mai vin beat acasă, nu o mai bat, nu mai fac scandal. Este foarte bucuroasă de felul în care trăiesc.

Reporter:
Băutură, comă alcoolică, jocuri de noroc, minciună, desfrâu, bătăi - acestea au fost câteva dintre coordonatele pe care s-a desfăşurat viaţa lui Dorel Ungureanu.
Dorel, spune-ne istoria ta.

Dorel Ungureanu:
Sunt din comuna Vama, judeţul Suceava. Am crescut într-o familie de creştini ortodocşi, am copilărit împreună cu fraţii mei. M-am bucurat foarte mult de viaţa din copilărie pe care am petrecut-o alături de familia mea.
De la tatăl meu am învăţat multe lucruri bune, dar din nefericire mai târziu mi s-a spus să iau un pahar de alcool pentru a avea poftă de mâncare.

Reporter:
- ?mpreună cu colegii, cu prietenii cu care mergeai la muncă.

Dorel Ungureanu:
Da. Am început să “ne antrenăm” - un pahar azi, un pahar mâine. Acest pahar de băutură a început să pună stăpânire pe mine. ?ncă eram fraged, aveam vârsta de 14 ani.
La liceu am intrat într-o echipă de zugravi, dar era o echipă de beţivi. O echipă de oameni pierduţi. Zi de zi consumau băuturi alcoolice, fumau, jucau jocuri de noroc.
Am observat că foarte uşor am început să iau din nou un pahar azi, un pahar mâine. Am început să bem tot mai mult, din ce în ce mai mult. ?n timpul în care ne făceam serviciul în acel internat, am descoperit că acei meseriaşi erau băutori fruntaşi.
Nu mi-a trebuit mult timp pentru a ajunge exact cum erau ei. Pentru că natura mea păcătoasă şi fiinţa mea era foarte slabă şi era înclinată tot mai mult spre acest domeniu. Am ajuns foarte rău.
Apoi am plecat la armată. ?n ultimele zile de armată un tânăr venit în unitate a vrut să-mi povestească despre Isus. Nu l-am ascultat prima dată. Dar a doua oară ceva în mine a dorit să asculte acele cuvinte.
Mi-a plăcut. Mi-a vorbit despre Isus şi mi-a spus că Domnul Isus ar putea să-mi schimbe viaţa. Eu i-am povestit despre trecutul meu tragic. L-am ascultat cu mare dragoste, dar degeaba.
M-am eliberat din armată şi am plecat din nou acasă. Am ajuns să consum atât de multe băuturi alcoolice încât pe data de 1 ianuarie 1993 am ajuns să iau o lamă ... am vrut să-mi pun capăt zilelor. M-am tăiat cu tot cu cămaşă, cu tot cu pulovere. Am fost dus de un prieten la spital, dar eram în comă alcoolică. Sângele curgea şiroaie.
Când mi-am revenit, mi-am pus în gând să nu mai consum nici un fel de băutură alcoolică. Dar degeaba. Din nou am eşuat. Nu am băut o săptămână, dar pofta cea năpraznică din nou s-a născut în mine.

Reporter:
Cum era pofta după alcool? Ca o sete? Ce simţeai atunci când vroiai neapărat alcool?

Dorel Ungureanu:
Dacă nu aveam alcool nu eram bucuros, nu eram fericit. ?n alcool îmi găseam plăcerea. Vroiam tot timpul să fiu turmentat. Mai bine spus nu vroiam să fiu lucid. Nu vroiam să ştiu nimic din ceea ce se întâmplă. Şi eram tânăr, aveam doar 23 de ani.
Am cunoscut-o pe soţia mea. Am încercat să mă stăpânesc, să nu consum nici un fel de băutură alcoolică ca să nu vadă ceea ce era în mine. Am început să-i fac tot felul de promisiuni: că eu nu consum băuturi alcoolice, că nu fumez, că nu îmi plac anturajele - ca să arat că sunt un tip cumsecade.
?n 1993 ne-am căsătorit, dar după căsătorie am început să scot afară dinlăuntrul meu ceea ce era rău. Am chinuit-o mult. A dus o viaţă groaznică. I-am făcut viaţa un iad. Am început să beau din ce în ce mai mult.
Am început să practic din nou jocurile de noroc. Nu veneam nopţile acasă. Când veneam acasă beat căutam o scuză să spun unde am fost. Ea nici nu mă asculta, nu era interesată unde am fost. Tăcea şi suferea în continuare.

Reporter:
Ce motive invocai pentru asta? Nu te întreba: „De ce-ai mers acolo?”

Dorel Ungureanu:
Motivele erau foarte bine întemeiate. Spuneam că nu-mi face plăcere să stau în prezenţa ei. Nu mai aveam dragoste şi pace în familia mea. Voiam tot timpul să fiu plecat de acasă. Plăcerea şi satisfacţia mea era în anturaje, cu prietenii mei, cu femei uşoare, cu tot felul de lucruri care îmi dădeau mie satisfacţie.
După trei ani de la căsătorie, fiind împreună cu soţia în staţiune la Căciulata, am cunoscut doi prieteni: Neluţu şi Victor. Am aflat chiar din prima zi că sunt doi copii ai lui Dumnezeu, doi fraţi dintr-o biserică evanghelică penticostală.
?ncă din prima zi am avut mici discuţii cu ei. I-am chemat la mine în cameră, ei m-au chemat la ei. Am fost cu ei la rugăciune chiar în acea staţiune, la Petrică Mihai. Tot timpul pe care l-am petrecut în staţiune ne adunam în fiecare seară în camera lor de hotel, cântam şi-L slăveam pe Dumnezeu. ?mi plăcea foarte mult să mă întâlnesc cu ei.

Reporter:
?ţi aminteşti câteva cuvinte din cântările acelea?

Dorel Ungureanu:
„Tu eşti a mea nădejde Isuse, Domnul Meu; ?n vremuri de primejdie, Tu eşti păstorul meu. ?n tine aflu viaţă, iubirea Tu mi-o dai, Cu tine faţă-n faţă, voi fi pe veci în rai.”
Am înţeles atunci că Domnul Isus îmi poate schimba viaţa, dar nu-mi venea să cred, când ştiam atâtea vicii pe care le aveam: beţie, fumat, femei uşoare, jocuri de noroc. Mă gândeam că nu am să pot să le alung din viaţa mea.
La prima discuţie cu un fost prieten, acesta m-a invitat la un pahar de băutură, dar i-am spus că nu mai beau. Am intrat totuşi cu el în birt. El a cumpărat două pahare mici de alcool şi a spus: „Dacă tot le-am cumpărat să le consumăm.” Şi iarăşi mi-a spus voinţa mea: „Nu le consum, nu consum!” El a spus: „Dacă le-am cumpărat, hai să le consumăm.” Şi eu am spus atunci: „Ăsta şi-atâta!” „Ăsta şi-atâta!” a spus şi el. Am intrat la ora unu în acel birt. S-a făcut unsprezece seara şi noi tot am continuat să consumăm băuturi alcoolice. Râdeam, ne destrăbălam acolo. Nu ştiam ce făceam.
La un moment dat a venit soţia mea şi a auzit cum râdeam acolo în birt. Ea m-a întrebat: „Aici îţi este pocăinţa?” Atunci, cum eram sub influenţa băuturilor alcoolice, am tăcut pentru moment. Dar am luat-o lângă mine şi i-am spus: „Lasă, Maricica, o să se rezolve toate.” Şi am plecat cu ea acasă.
Din nefericire am început iar să mă destrăbălez, să merg cu femei uşoare, să nu vin nopţile acasă. Am luat-o pe soţia mea de mână să mă duc la tribunal să mă despart, dar ea mi-a spus că nu vrea să facă lucrul acesta pentru că mă iubeşte. Eu nu înţelegeam. Nu-mi găseam liniştea în familia mea. Voiam tot timpul să fiu plecat de acasă.
?ntr-un târziu am fost prins cu o altă femeie şi am rugat-o pe soţia mea să mă ierte. M-a iertat, dar mi-a spus: “?ntr-o zi o să te trezeşti tu, o să-ţi dai seama de ceea ce faci. Mă chinui prea mult.”
Totuşi îmi părea rău de ceea ce făceam când mă trezeam din băutură. Dar ca să uit ce făceam, continuam să beau iarăşi. Credeam că-mi înec necazul. Dar de fapt eu mă înecam pe mine însumi şi îmi puneam capăt zilelor.
?ntre timp ne-am mutat la Timişoara. Chiar şi după ce s-a născut copilul nostru, eu am fost cuprins de aceea poftă năprasnică de a consuma băutură alcoolică.
Soţia mea a venit din spital şi cînd a auzit că într-o noapte, când ea era în spital, eu am dormit beat pe linia de tramvai, mi-a spus: "Halal bărbat am!". Dar totuşi a fost lângă mine, nu m-a părăsit. A chinuit mult, a suferit mult.
Am început să merg la o biserică baptistă, unde mergea şi gazda mea - Eva Domnica - dar îmi spuneam: "Nu mă pocăiesc!" Am încetat din băutură, nu mai consumam băutură. Am început să mă limpezesc la creier. Dar îmi spuneam: "Nu mă pocăiesc! Nu mă pot lăsa de băutură, nu mă pot lăsa de femei uşoare, nu mă pot lăsa de fumat." Sunt lucruri care aveau rădăcini puternice în mine.
?ntr-o bună zi, am fost cercetat de Duhul lui Dumnezeu, printr-o predică a păstorului David Nicola. A predicat din Cuvântul lui Dumnezeu şi am găsit scris în cartea Faptele Apostolilor la capitolul 17, versetul 30: "Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor să se pocăiască." Am hotărât să mă predau în slujba Domnului.
Totuşi soţia mea nu avea încredere în mine, după atâtea ratări şi eşecuri, atâtea promisiuni. Era distrusă. Nu-i mai venea să creadă. Dar totuşi a fost o perioadă de trei luni de zile în care nu am consumat băutură. Până la botez, soţiei mele nu i-a venit să creadă că eu fac lucrul acesta.
Eu am decis să mă botez, aş fi vrut să se boteze şi ea, dar nu am făcut presiuni asupra ei. Eu simţeam că sunt pierdut şi trebuia să fac eu lucrul acesta primul. Până în ziua în care m-am botezat, soţiei mele nu-i venea să creadă.
?ntorcându-ne de la biserică mi-a spus: "?n sfârşit sunt fericită! Cred că nu vei mai bea niciodată, nu vei mai merge la femei uşoare şi vei petrece tot restul vieţii tale împreună cu familia ta." Atât de mult m-am bucurat de aceste cuvinte, că soţia mea a început să prindă încredere în mine.
……………
Sunt foarte bucuros şi sunt foarte mândru de ceea ce sunt acum, pentru că sunt un copil al lui Dumnezeu. Şi dacă mă bucur, mă bucur în Cristos.
Prietenii mei mă întreabă de multe ori şi îmi spun: “Dorele, tu ai fost un dansator bun” - pentru că mă cunoşteau foarte bine când făceam eu chefuri şi când mă îmbătam ... Ceea ce-mi plăcea cel mai mult era să dansez. Dansul acela se prefăcea în destrăbălare. Nu era un dans plăcut. Poate chiar îi deranjam pe cei din jurul meu, prin ceea ce făceam. Dar mie îmi plăcea lucrul acesta. Ei mă întreabă acum: “Cum ai putut să te laşi de băutură, de anturajele pe care le aveai înainte?”
Am putut, dar nu eu am făcut lucrul acesta, ci Domnul Isus care locuieşte în mine prin Duhul Său a putut să-mi schimbe viaţa. Nu mă chinui ca să nu mai fac lucrurile acestea, ci Duhul Sfânt care locuieşte în mine, mă ajută să pot să nu mai fac aceste lucruri pe care le-am făcut înainte.
"Totuşi nu-mi vine să cred!" îmi spunea un prieten "pentru că eu cred că tu te chinuieşti". Nu mă chinuiesc deloc, îmi este foarte uşor pentru că nu mă lupt eu, cu propria mea fiinţă. L-am rugat pe Domnul Isus să-mi schimbe viaţa.

Reporter:
Cum este viaţa ta de familie acum?

Dorel Ungureanu:
Este deosebit de frumoasă. Recunosc că trec prin multe încercări, dar îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a descoperit să văd că sunt încercări de la El.
Soţia mea este bucuroasă şi fericită: nu mai beau, nu mai umblu la femei uşoare, nu mai plec în anturaje cu băieţi, nu mai joc jocuri de noroc, nu mai fumez, nu mai vin beat acasă, nu o mai bat, nu mai fac scandal. Este foarte bucuroasă de felul în care trăiesc.
Viaţa de familie este frumoasă. Acum am înţeles adevărata pace şi adevărata dragoste pe care puteam să o am şi înainte dacă-l primeam pe Domnul Isus. Acum abia aştept să mă duc acasă să stau cu cel mic, să-mi petrec mai mult timp cu ei, pentru că ei sunt cei dragi ai mei cu care îmi petrec timpul şi viaţa pe acest pământ.
Acum pot să fac o diferenţă şi pot să spun că pun foarte mare accent pe familia mea. Mă gândesc adeseori la mama mea care este în vârstă de 70 de ani. I-am trimis o scrisoare de Crăciun. I-am pus o felicitare creştină şi i-am scris un verset din Biblie: “?n nimeni altul nu este mântuire, decât în Domnul Isus Cristos.” Nu m-am întâlnit cu ea, nu am primit răspuns, dar aş dori din tot sufletul meu să mă duc acasă şi să îi spun şi ei despre Dumnezeu şi cum a lucrat El în viaţa mea.

Reporter:
Dorel, la finalul discuţiei noastre aş vrea să-ţi pun o întrebare care poate te va răscoli. Dacă ţi s-ar pune acum pe masă zece pahare pline cu băutură, din cele mai fine băuturi la care te-ai putut gândi sau la care ai visat tu vreodată şi ţi s-ar spune: “Serveşte, gustă puţin din ele, din care-ţi place ţie mai mult”, ce-ai face?

Dorel Ungureanu:
Aş renunţa în totalitate la oricare din acele pahare. Nu aş avea nici măcar curajul să pun mâna pe ele pentru simplul motiv că a fost un viciu greu pentru mine. M-am luptat atât de mult cu puterea mea şi am eşuat. Dar - şi asta este foarte important - până nu m-am rugat eu în mod personal lui Dumnezeu, nu am putut să fiu eliberat de acest viciu. Am cerut Domnului să alunge de la mine acest duh de care eram tot timpul chinuit şi bântuit.
De fiecare dată când mă juram la preotul din sat - şi făceam acel jurământ aşa cum înţelegeam eu în timpul acela: pe două beri sau pe patru beri pe zi - în timpul cât eram jurat, 3 luni sau 6 luni, în fiecare zi eram ispitit şi chinuit la maxim pentru că eu îmi puneam propria mea putere în joc. Până nu m-am rugat lui Dumnezeu să mă elibereze de acest duh nu am putut fi eliberat.
De aceea mărturisesc şi spun tuturor că nu vor putea fi eliberaţi de aceste duhuri decât de către Domnul Isus Hristos.
Cred că sunt mulţi tineri care sunt prinşi în această capcană şi poate alţii nu vor să scape, alţii vor să scape; alţii o fac de voie, alţii o fac fără voie; dar totuşi sunt care ar vrea şi doresc să facă lucrul acesta şi nu pot pentru că se luptă cu propria lor putere.
Trec adeseori pe stradă şi mă uit - oameni distruşi de alcool, oameni în mocirlă, oameni care şi-au pierdut umanitatea.
Fiecare suntem oameni şi avem ceva omenesc în noi. Dar când apuci să o iei pe calea alcoolului, atât de jos te cobori încât cobori sub nivelul unui animal. Omul poate să coboare sub nivelul unui animal, dar animalul nu poate coborî sub nivelul lui.
Am ajuns atât de josnic, să coborâm şi să stăm în mocirlă, să nu ne bucurăm de zilele care le avem de trăit pe acest pământ.
Este bucurie mare dacă te bucuri în Cristos. Nu este greu să faci lucrul acesta. Dar să vrei să-l faci şi să cauţi din toată inima ta, numai aşa vei putea fi eliberat.

Reporter:
La final, ce ai vrea să le spui cititorilor?

Dorel Ungureanu:
Aş dori să citez din cartea Faptele Apostolilor, capitolul 17, versetul 30: „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, ci porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască.” Când am auzit acest verset, am spus în inima mea: „Dacă şi mie mi se acordă această şansă şi pot să fiu iertat şi aş putea să încep o viaţă nouă ... ce mă împiedică să fac lucrul acesta?”
?ndemnat de Duhul lui Dumnezeu aş dori ca toţi cei care citiţi aceste cuvinte, să fie sădite în inima vostră de Duhul lui Dumnezeu şi să faceţi ca tot ceea ce este rău în voi să fie schimbat prin puterea Domnului Isus Cristos.
Vă iubesc din toată inima mea şi aş dori să fiţi schimbaţi în totalitate, primindu-l pe Isus în viaţa voastră. Vă doresc tot ceea ce vă doriţi, dar din suflet vă spun: „Pocăiţi-vă că ?mpărăţia lui Dumnezeu este aproape!”
Mărturisesc că sunt bucuros, sunt plin de bucurie pentru Domnul Isus. Şi aş dori ca toată viaţa mea să fie la picioarele Domnului Isus şi să-mi petrec tot restul vieţii împreună cu familia mea şi cu toţi copiii lui Dumnezeu în Casa Domnului.
Şi aş dori ca toţi aceia care ne închinăm Lui în Duh şi-n Adevăr să aşteptăm cu bucurie venirea Domnului Isus Cristos şi să ne întâlnim cu El în glorie.

Epilog.
?ntre timp, Dorel Ungureanu a plecat legal, împreună cu soţia, la muncă în Italia. Acolo a avut un accident - a căzut de pe o schelă - şi a rămas paralizat într-un scaun cu rotile. Dar chiar şi în această situaţie este la fel de plin de bucurie şi încredere în Dumnezeu - Cel care i-a schimbat deja viaţa.

******************************

ROMEO BISTREANU

“Mi-am dat seama atunci că nu este o legendă, că Isus este într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu şi că trebuie să mă raportez cumva la El. Mi-a dat seama că şi eu sunt păcătos.”

„Cum de eşti tu gata să te lepezi de credinţa ta strămoşească şi să treci la altă religie? Cum de nu te gândeşti că lucrul acesta e un păcat, îţi renegi biserica în care te-ai născut, biserica în care ai fost botezat?”

“Am învăţat că înainte de toate trebuie să-mi iubesc soţia şi să o slujesc cât pot mai bine, iar ea încearcă, de asemenea să-mi fie un ajutor potrivit.”

“Ce-ar face Isus în locul meu?”

“Veşnicia este mai importantă decât clipa.”

Romeo Bistreanu este medic chirurg.

Reporter:
- Romeo, de multe ori, prin metode chirurgicale se poate extrage din trupul omului ceea ce este rău. Tu ai fost supus la o altfel de “operaţie chirurgicală”, în care, prin puterea Duhului Sfânt, prin puterea lui Dumnezeu, s-a extras din sufletul tău ceea ce a fost rău şi s-a pus acolo dragostea şi pacea lui Dumnezeu.
Dar înainte o prezentare scurtă. Te-ai născut în 1975 la Târgu Jiu, iar în 1999 puţin înainte de sfârşitul mileniului, ai absolvit Facultatea de Medicină din Timişoara. ?n ultimii 4 ani de facultate ai fost coleg cu soţia ta, Luana.
Cum s-a întâmplat această transformare din viaţa ta, această schimbare, un alt fel de chirurgie?

Romeo Bistreanu:
- Sunt singur la părinţi, am crescut într-o familie tradiţional ortodoxă română, în care de mic am fost învăţat conform spiritului vremii ateiste că nu există Dumnezeu şi că tot ceea ce facem noi, reuşim prin forţe proprii. Lucrurile acestea mi s-au confirmat în bună parte prin faptul că mă descurcam destul de bine la şcoală, iar biserica o vedeam pe atunci ca fiind locul unde se desfăşoară ceremonialuri legate de naştere, cununie, moarte, iar unii oameni care merg constant la biserică sunt cei care sunt slabi şi nu pot să reuşească în viaţă prin forţe proprii.

Reporter:
- Iar unele servicii pe care le oficiază biserica se aplică şi celor care au trecut prin mâna unor chirurgi. Sper ca sintagma: “operaţia a reuşit, pacientul a murit” să nu aibă niciodată legătură cu tine.JJ

Romeo Bistreanu:
- Să sperăm că este o sintagmă apusă, neadevărată şi că nu o vom mai întâlni în chirurgie.
Deşi pe vremea aceea aveam bune rezultate la şcoală şi pot să zic că eram printre primii nu întotdeauna reuşeam să-mi ating scopurile doar prin muncă cinstită, prin învăţătura de zi cu zi şi ajunsesem la concluzia că pot să fac şi unele compromisuri pentru a atinge un scop bun, pentru a lua o notă bună, pentru a-mi mulţumi părinţii, pentru a obţine aprecieri din partea rudelor, a prietenilor şi astfel am ajuns la concluzia că scopul scuză mijloacele.
?n facultate, la începutul anului 6, Luana, prietena mea de atunci, actuala mea soţie, m-a înduplecat să merg la un film care se numea „Viaţa lui Isus”. Auzisem despre Isus, ştiam câte ceva din tradiţia populară, dar nu eram convins că este într-adevăr ceva real, ceva adevărat.
Mai degrabă credeam că e legendă, o poveste în care e frumos să crezi pentru că ajută sufletul să se purifice. Ştiam cum sunt obiceiurile de Paşti, de Crăciun. Mai ales după `89 toată lumea era mult mai pioasă cu aceste evenimente. Mergea foarte multă lume la biserică.

Reporter:
- Brusc, după `89, toată lumea şi-a tras o palmă peste frunte şi şi-a spus: fantastic există Dumnezeu! J

Romeo Bistreanu:
- Românului îi place să considere că există Dumnezeu atunci când vede că este scos dintr-o încercare, dintr-o treabă dificilă.
Aşadar, eram în anul 6, am mers cu Luana la acel film şi după aceea am fost contactat de câţiva tineri care mi-au propus să avem o discuţie şi să vedem de fapt cine este Cristos, cine a fost Isus Cristos?
Eu am căutat să înţeleg atunci logic şi argumentat de ce este Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu şi care sunt dovezile pentru aceasta?
?n urma unei astfel de discuţii am ajuns la concluzia că într-adevăr, Dumnezeu a iubit lumea, L-a dat pe singurul Său Fiu să moară pentru păcatele omenirii, iar dovada faptului că El a fost Fiul lui Dumnezeu este însuşi faptul că El a înviat şi El este acum viu.
Nici un alt Dumnezeu sau nici o altă formă de divinitate nu poate fi comparată cu Isus. De ce? Pentru că Isus este acum viu. Te poţi duce la mormântul lui Budda, te poţi duce să te închini în alte locuri, dar la mormântul lui Isus nu te poţi duce pentru că Isus este sus, e viu, e la dreapta Tatălui, nu-i poţi găsi acolo rămăşiţele.

Reporter:
- Mormântul gol a lui Isus este una dintre dovezile cutremurătoare care vorbesc fără nici un sunet, fără nici o vorbă, pentru toată omenirea. Locuitorul acelui mormânt este de fapt viu.

Romeo Bistreanu:
- Aveam să fiu impresionat de altfel şi de vieţile schimbate ale ucenicilor Săi, care înainte de învierea Sa au fost cuprinşi de frică, L-au părăsit, L-au trădat chiar. Dar după aceea ei au început o altă viaţă, au început o viaţă în care să-l vestească pe Isus cel viu, pe Isus cel înviat şi au mers până la sacrificiul suprem. De unde înainte fuseseră atât de fricoşi, acum au fost gata să-şi dea viaţa pentru aceasta.
Mi-am dat seama atunci că nu este o legendă, că Isus este într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu şi că trebuie să mă raportez cumva la El.
Mi-am dat seama că şi eu sunt păcătos, că am făcut multe compromisuri, că pentru mine scopul era important, mijloacele mai puţin şi am ajuns în urma unei îndelungi meditaţii la a-mi recunoaşte păcatele înaintea lui Dumnezeu şi la a-L primi pe Isus în inima mea ca singură cale de împăcare între mine şi Dumnezeu.
A fost un moment undeva în vara anului 1999, iar apoi am continuat să mă întâlnesc şi să întreţin relaţii de prietenie cu tinerii din „Alege Viaţa”, cei care organizaseră proiecţia filmului „Viaţa lui Isus”.
Am mers împreună la întâlniri săptămânale, la studii biblice, apoi într-un proiect de vară la mare şi aveam să constat un lucru care îi unea pe toţi şi anume, credinţa în Isus.
Şi nu numai atât, dar am văzut la ei o altfel de viaţă, un altfel de mod de a te distra, un altfel de mod de a te raporta la cei din jur.
Lucrul acesta mi-a influenţat mult viaţa, pentru că fără ei poate că m-aş fi îndepărtat de Dumnezeu. Dar mi-am dat seama că odată ce Cristos a înviat, El a înviat şi în inima noastră şi omul vechi s-a dus. Totul în inima noastră s-a schimbat şi este nou.
Poate că a fost vorba de o intervenţie chirurgicală, chiar dacă în timp foarte lent, dificil de închipuit într-o chirurgie reală, dar în care vechiul eu este înlocuit de Duhul Sfânt, de persoana lui Isus Cristos şi de Cuvântul lui Dumnezeu.

Reporter:
- Exact cum spune apostolul Pavel „Cristos în voi nădejdea slavei”. Sunt aici fapte şi întâmplări pe care nu le putem descrie şi nu le putem înţelege din punct de vedere raţional pentru că este vorba de intervenţia, de transcendenţa unei alte lumi în lumea noastră. Lumea lui Dumnezeu intră în lumea noastră atunci când îi dăm voie. Când nu-i dăm voie lui Dumnezeu, intră singură, fără să ceară voie, lumea celui rău.

Romeo Bistreanu:
- Cred că de mare importanţă au fost pentru mine momentele în care am încercat să studiez Scriptura, să înţeleg Cuvântul lui Dumnezeu.
Foarte mulţi au ideea preconcepută că Scriptura nu poate fi înţeleasă şi că ea este accesibilă doar unor anumiţi oameni, unor anumiţi învăţaţi, cărturari, preoţi de seamă sau astfel de oameni.
Dar am văzut că dacă eu ?l caut cu o inimă sinceră pe Dumnezeu şi continui zi de zi să mă uit în Scriptură, să întreb pe cei care au studiat mai mult sau pe cei care trăiesc o viaţă de credinţă mai aproape de Dumnezeu, viaţa mea poate să se schimbe.
Cândva consideram, aşa cum am menţionat, că un scop bun poate scuza un mijloc mai neortodox de a ajunge la el. Dar am văzut că lui Dumnezeu nu-i plac minciuna, înşelăciunea şi astfel de lucruri, care sunt considerate păcate.
Indiferent care este scopul pe care trebuie să-l atingi, Dumnezeu vrea ca mijloacele prin care tu îl vei atinge să fie conforme voii Lui, Cuvântului Lui.

Reporter:
- Spunea cineva „Moştenirea noastră nu este ceea ce ne dă Domnul, ceea ce ne dă Dumnezeu sau ceea ce putem câştiga cu propriile noastre puteri, cu mâinile noastre, ci moştenirea noastră este Domnul ?nsuşi. Atunci când facem din El ţinta vieţii noastre, atunci celelalte lucruri le vedem în adevărata lumină şi la adevărata lor valoare. Atunci mi se va părea complet deplasat să risc relaţia cu Dumnezeu, să-mi risc veşnicia de dragul unui câştig foarte mare sau de dragul unui beneficiu de altă natură.”

Romeo Bistreanu:
- Suntem de multe ori puşi în situaţii de moment în care trebuie să facem anumite compromisuri şi cred că este foarte greu să rezistăm dacă nu ne gândim de exemplu ce ar face Isus în locul nostru, dacă El ar fi confruntat cu situaţia mea dificilă în care eu trebuie să dau un răspuns clar, da sau nu unei probleme, unei ispite, unui lucru care nu este după voia lui Dumnezeu.
Cred că de fiecare dată când ne întrebăm ce-ar face Isus în locul nostru, noi putem să găsim în Scriptură răspunsul la astfel de întrebări.

Reporter:
- De obicei, Guvernele luptă împotriva corupţiei şi spune o zicală „Don`t still, the government hate the competition!” adică „Nu fura, Guvernul urăşte competiţia!” De prea multe ori guvernanţii nu înţeleg că nu poţi să lupţi împotriva corupţiei doar stabilind legi, ci trebuie să-l schimbi pe om din interior, ceea ce doar Isus Cristos poate să facă.
Spuneai despre acest principiu pe care l-a lăsat Domnul Isus Cristos: „Daţi Cezarului ce e-al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu.” Mântuitorul Isus Cristos a fost primul care a lansat această idee, de separare clară a puterii în Stat: Biserica de-o parte, Statul de alta, să nu aibă nimic de-a face unul cu altul.
Până atunci şi poate şi de atunci o bună perioadă împăratul sau regele avea şi funcţia religioasă cea mai înaltă în Stat. De multe ori şi mulţi oameni confundă cele două şi spun: „Nu-i nimic. Este foarte bine dacă fur de la Cezar ca să-i dau lui Dumnezeu.” Şi fură pe rupte şi apoi merg şi fac donaţii le biserică în ideea că poate îşi vor răscumpăra greşelile, ceea ce este complet ireal.
Pe Dumnezeu nu-l interesează banii noştri furaţi pe care să-i dăm mai apoi la biserică. Aceia sunt bani murdari şi Dumnezeu nu ia deloc în calcul acei bani că i-am dat noi la biserică în urma unor furturi sau în urma unor afaceri necurate.
Ce-au spus prietenii voştri, cunoştinţele voastre despre voi?

Romeo Bistreanu:
- Mulţi colegi au fost uimiţi, alţii au avut puterea să mă atace personal: „Cum de eşti tu gata să te lepezi de credinţa ta strămoşească şi să treci la altă religie? Cum de nu te gândeşti că lucrul acesta e un păcat, îţi renegi biserica în care te-ai născut, biserica în care ai fost botezat?”
Le răspundeam: „Eu nu vreau să reneg pe nimeni, dar eu acum L-am cunoscut pe Isus Cristos şi El a murit pentru mine. Eu am aflat aceasta la 23 de ani. N-am ştiut că a murit pentru mine şi e singura modalitate prin care păcatele noastre pot fi curăţate, pot fi şterse dinaintea lui Dumnezeu. L-am cunoscut pe Isus şi am înţeles mai multe despre Dumnezeu, despre viaţa creştină într-o astfel de biserică, o biserică baptistă.”
?n discuţiile cu prietenii şi cu colegii noştri am vrut să accentuăm faptul că indiferent unde te afli ţinta ta trebuie să fie Isus Cristos. Prin cine te uiţi tu la Dumnezeu? Pentru că numai un singur Fiu a avut Dumnezeu şi El a murit şi pentru păcatele mele şi pentru păcatele tale.
Au fost discuţii mai grele şi cu părinţii, dar mama mea a acceptat să vină la botez şi a înţeles decizia noastră.
Chiar dacă ea nu este gata să ia o astfel de decizie, a văzut motivaţiile noastre şi a înţeles că noi vrem să trăim o viaţă plăcută lui Dumnezeu, că nu vrem să fugim de o biserică sau să abandonăm o tradiţie, o cultură veche, ci vrem să ne apropiem mai mult de Dumnezeu şi să trăim, să împlinim voia Lui.

Reporter:
- Ce s-a schimbat în viaţa voastră de familie, după acel moment când v-aţi întors la Dumnezeu?

Romeo Bistreanu:
- Poate că ne este greu să ne iertăm unul pe celălalt, dar de fiecare dată, eu mă gândesc la Dumnezeu şi îi cer iertare Lui.
Vreau să ne aplecăm amândoi în rugăciune în faţa Lui pentru că sunt momente dificile în viaţa noastră şi atunci soluţia cea mai bună trebuie căutată la Dumnezeu.
Am învăţat că înainte de toate trebuie să-mi iubesc soţia şi să o slujesc cât pot mai bine, iar ea încearcă, de asemenea să-mi fie un ajutor potrivit, conform Cuvântului lui Dumnezeu, şi dacă noi ne raportăm la Dumnezeu şi la Cuvântul Lui, ştim să găsim rezolvarea tuturor problemelor care apar în căsnicie.

Reporter:
- Spuneai că la un moment dat ţi-ai făcut un principiu care spune “Ce-ar face Isus în locul tău?” Dă-ne un exemplu din viaţă când ai decis chiar în pierderea ta, să faci ceea ce te-ai gândit că ar face Isus în locul tău?

Romeo Bistreanu:
- Am fost confruntat o bună perioadă de timp cu aceasta. ?n spital, unele persoane dintre cele care asigură asistenţa medicală bolnavilor, obişnuiau să îşi procure medicamente pentru ei, prescriindu-le pe foile de observaţie ale bolnavilor. Medicamentele care nu erau absolut necesare respectivilor bolnavi erau luate de ei acasă. Şi recunosc că şi eu am făcut lucrul acesta o bună perioadă de timp până într-o bună zi când m-am întrebat: “Ce-ar face Isus în locul meu?” Este oare aceasta o practică plăcută lui Dumnezeu, conformă cu voia lui Dumnezeu?
M-am gândit că într-adevăr noi nu primim acolo medicamente gratuite, noi trebuie să ne plătim singuri asigurarea medicală, nu este gratuită pentru noi.
Dar ceea ce făceam era într-adevăr o minciună, o înşelătorie şi când Dumnezeu m-a luminat asupra acestui lucru am decis că Isus nu poate face niciodată un astfel de compromis. Şi deci, nici eu nu am voie să-l fac.
Veşnicia este mai importantă decât clipa.

******************************

SILVIA DASCĂLU

Dragul nostru cititor sau cititoare, când ai fost la ultimul chef? Cum a fost? Cum te-ai simţit? Dar dimineaţa când te-ai întors acasă ce-ai simţit în sufletul tău, atunci când ai stat de vorbă doar tu singur cu conştiinţa ta?
Silvia Dascălu are 15 ani, este elevă în clasa a VIII-a şi a trecut şi ea prin experienţe de genul acesta.

Silvia Dascălu:
- Conştiinţa mă mustra şi mă simţeam foarte mizerabil.

Reporter:
- Ce se întâmplă la unele chefuri?

Silvia Dascălu:
- Cine nu este băgat în seamă, n-are ce căuta acolo. Trebuie să fii cu tupeu, cum se spune şi trebuie să te bagi în seamă, ca cineva să te bage în seamă. Nu mi se pare normal să te bagi în seamă ca să fii băgat în seamă.

Reporter:
- Tu ai renunţat la toate aceste lucruri. ?ţi pare rău că ai renunţat?

Silvia Dascălu:
- Nu-mi pare deloc rău pentru că simt cum Dumnezeu îmi binecuvintează viaţa şi pot să vă spun că viaţa trăită cu El este cel mai fericit lucru de pe acest pământ.
“Am ajuns într-un moment în care mi-a fost scârbă de mine”

“Când Domnul m-a cercetat, în jurul vârstei de 14 ani, mi-a fost dificil să renunţ la toate lucrurile acelea: la chefuri, la petreceri, la băieţi, la dansuri, la muzica aceasta din lume.”

“Este ceva minunat pentru că ştiu sigur că am un Tată sus în cer care veghează asupra mea zi de zi, clipă de clipă şi oricând sunt în strâmtorare pot să-i cer ajutorul. El niciodată nu mă va respinge, oricât de păcătoasă aş fi, iar acest lucru este un lucru minunat şi este într-adevăr ceva de neimaginat.”

Silvia Dascălu:
Am frecventat Biserica Creştină Baptistă „Emanuel” din Timişoara şi am auzit despre o organizaţie care se cheamă „Awana” şi care se ocupă de lucrarea cu copiii. Prietenii mei de la biserică m-au ajutat foarte mult, mi-au spus despre Domnul, despre Biblie, despre ce se face în biserică, apoi păstorul mi-a spus mai în detaliu tot ce se va petrece cu viaţa mea după moarte.
Atunci m-am gândit cam cum arată viaţa mea, am reflectat asupra trăirii mele, asupra vorbirii mele, am ajuns într-un moment în care mi-a fost scârbă de mine şi astfel Dumnezeu mi-a cercetat viaţa prin Duhul Său cel Sfânt şi am decis să mă întorc la Domnul.
Atunci am găsit pace în inima mea, am găsit dragoste. Acum pot să spun că Dumnezeu trăieşte în mine şi vreau să trăiesc numai după voia Lui. Am credinţă că El mă va ajuta la aceasta.
Am 15 ani, învăţ la o şcoală generală şi mai departe vreau să mă duc la un liceu de informatică ca apoi să urmez Facultatea de Informatică şi să devin programator, dar să-mi dedic tot timpul meu liber pentru Dumnezeu.

Reporter:
- Nu crezi că ai început prea devreme? Nu crezi că eşti prea tânără, în clasa a VIII- a ca să te întorci la Dumnezeu, ca să-ţi schimbi viaţa? ?n primul rând cred că nu ai avut prea multe lucruri rele la care să renunţi şi în al doilea rând nu te-ai gândit că mai poţi aştepta până la 40-50 de ani?

Silvia Dascălu:
- Eu m-am maturizat foarte repede la mine în familie. Deja la 12 ani umblam cu băieţii şi toate celelalte de genul acesta. Când Domnul m-a cercetat, în jurul vârstei de 14 ani, atunci mi-a fost dificil să renunţ la toate lucrurile acelea: la chefuri, la petreceri, la băieţi, la dansuri, muzica aceasta din lume.
Mi-a fost foarte greu la început deoarece eram obişnuită cu lucrurile acestea şi sora mea încă mai ascultă chestiile acestea şi le mai frecventează încă şi mi-a fost greu, dar am fost învăţată să gândesc matur, de aceea am considerat că am maturitate deplină să aleg ce este bine pentru mine şi ce este rău şi de aceea am ales că cel mai bine pentru mine este să-mi dedic viaţa lui Dumnezeu şi să merg cu El înainte.
Cine se gândeşte: „O, mă pocăiesc la 40 de ani” face o mare greşeală pentru că tinereţea trăită cu Dumnezeu este cel mai minunat lucru şi să ştii că ai o viaţă foarte fericită acolo sus în cer este cel mai minunat lucru de care poţi să fii sigur.

Reporter:
- Până în clasa a VIII-a ai avut atâtea experienţe din punct de vedere negativ?

Silvia Dascălu:
- Da, pot să spun aşa. Au fost multe momente în care am regretat trăirea mea, ce-am făcut. Mă mustra conştiinţa şi au fost momente în care n-am putut să suport. Trebuia să alerg la cineva şi să le povestesc.
M-am gândit că ceva nu este bine în viaţa mea şi m-am gândit că nu este normal să plâng aproape în fiecare seară. Atunci am hotărât să încerc să văd şi cealaltă latură a lucrurilor, nu doar să mă duc la chefuri sau să ascult muzica de acolo, ci să văd şi cealaltă latură, să mă duc la nişte ore de studiu biblic pentru tineri, să ascult Cuvântul lui Dumnezeu.
Am simţit multă pace în inimă când veneam de acolo şi nu mai era cum era când veneam de la chefuri, nu mă mai mustra conştiinţa, nu mai aveam chestii de regretat pe care le făcusem, ci simţeam pur şi simplu pace în inima mea şi dorinţă să merg tot înainte cu lucrurile acelea.

Reporter:
- Care este situaţia din punct de vedere moral, între tinerii din ţara noastră care sunt până în clasa a VIII-a?

Silvia Dascălu:
- Am observat în ultimii ani o dorinţă a tinerilor până în clasa a VIII-a de a se maturiza mai repede, de a creşte mai repede, de a părea mai maturi când de fapt mintea lor nu este decât la acei ani. Am văzut lucrul acesta prin îmbrăcămintea lor, prin modul de a se comporta, modul de a gândi, lucrurile pe care le caută.
Şi am văzut o schimbare radicală faţă de ceea ce erau generaţiile de acum câţiva ani şi faţă de generaţiile de acum. S-au maturizat foarte repede atât fizic, cât şi din punct de vedere spiritual. Gândesc foarte matur când de fapt ei nu ştiu ce caută. Şi acesta este un foarte mare dezavantaj pentru că acum ei îşi pierd copilăria şi tinereţea cu lucruri de nimic, iar mai târziu o să aibă multe de regretat. Pot să vă spun aceasta din proprie experienţă.
Chiar dacă am numai 15 ani am trecut prin multe chestii negative şi acum am găsit ceea ce căutam. Am găsit pacea şi fericirea care nu o pot da nici chefurile, nici lumea aceasta, ci numai credinţa în Dumnezeu şi siguranţa că vei avea o viaţă după moarte.

Reporter:
- Sigur nu-ţi pare rău după ceea ce ai lăsat în urma ta?

Silvia Dascălu:
- Nu. Au fost momente din viaţa mea în care într-adevăr mă simţeam plictisită de toată viaţa aceasta după ce m-am întors la Dumnezeu, dar mai apoi venea o bucurie enormă şi uitam toate lucrurile. Acum nu-mi pare deloc rău pentru că simt cum Dumnezeu binecuvintează viaţa mea şi viaţa trăită cu El este cel mai fericit lucru de pe acest pământ.

Reporter:
- Cu siguranţă Isus Cristos este modelul tău suprem acum şi modelul la care ai vrea să ajungi, dar te-aş întreba înainte de a-l cunoaşte pe Isus Cristos care erau modelele tale? Care erau idolii tăi? Ce-ţi plăcea? Celin Dion, Whitney Houston, Deep Purple? Ce ascultai?

Silvia Dascălu:
- Ascultam Britney Spears, Christina Aquilera, Celin Dion. Acestea erau câteva modele de viaţă pentru mine.
Un alt model în viaţă este tatăl meu. Mă surpinde foarte mult cum încă poate să facă faţă acestor presiuni din lume când toată lumea aleargă după bani.

Reporter:
- Cum au reacţionat prietenii tăi când au auzit că tu ai decis să te pocăieşti şi să-ţi schimbi viaţa, să nu mai mergi la petreceri cu ei, să nu mai mergi la chefuri cu ei?

Silvia Dascălu:
- ?ntr-adevăr au fost surprinşi, mai ales că eu eram “şefa” lor. Au fost foarte şocaţi, n-au vrut să accepte lucrurile acestea. Tot mă îmbiau: „Hai să mergem la nu ştiu ce chef, hai că acum e acolo, acum e dincolo.” La început mi-a fost deosebit de greu să pot face faţă presiunilor, dar Dumnezeu de fiecare dată mă cerceta sau îmi punea o piedică şi nu mă mai duceam. Mă cerceta şi îmi părea rău că am avut dorinţa de a merge.
La început a fost mai greu, dar acum au înţeles toţi că eu caut alte lucruri decât ei şi caut alte valori în viaţă. Acum au înţeles şi nu mai sunt presiunile acelea. Am rămas prietenă cu ei, sunt apropiată de unii dintre ei şi nu-mi pare rău că pot să le vorbesc despre Dumnezeu şi că pot să le spun ce vrea Dumnezeu cu viaţa lor şi sper ca Dumnezeu să mă ajute să fac lucrul acesta cât mai bine.

Reporter:
- Care a fost momentul când te-ai hotărât, când te-ai decis sută la sută să-ţi schimbi viaţa?

Silvia Dascălu:
- Era odată după petrecerea de ziua mea, când împlinisem 14 ani.Mi-am ţinut ziua împreună cu o colegă de clasă şi a fost un chef de o noapte.

Reporter:
- O noapte albă!

Silvia Dascălu:
- Exact. A doua zi, Duhul Domnului m-a cercetat şi conştiinţa m-a mustrat şi mi-am dat seama de ceea ce făcusem noaptea trecută. Mă simţeam foarte mizerabil pe dinăuntru şi atunci a fost un moment în care am stat înaintea Domnului, doar eu cu El. Atunci într-adevăr a fost momentul în care am spus: „Da Doamne, vreau să te urmez toată viaţa mea!”

Reporter:
- Ce se întâmplă în general, la astfel de chefuri privite din afară ca fiind decente?

Silvia Dascălu:
- Este adevărat că privite din afară par decente, dar pot să vă spun că nu este aşa deloc. Nu este deloc interesant ceea ce se petrece la nişte chefuri, se mănâncă, îndeosebi se bea, se fumează, se dansează foarte mult. Cine nu este băgat în seamă, n-are ce căuta acolo. Trebuie să fii cu tupeu, cum se spune şi trebuie să te bagi în seamă, ca cineva să te bage în seamă.
Acest lucru mi se pare foarte absurd deoarece nu mi se pare normal să te bagi în seamă ca să fii băgat în seamă.
Au fost şi chefuri în care când poate nu aveam chef, mă simţeam foarte aiurea, nimeni nu mă băga în seamă şi mă simţeam ca şi cum nu m-aş fi dus. Şi erau chefuri în care eram în centrul atenţiei, în care puteam să-i fac pe ceilalţi să mă facă centrul atenţiei şi acelea le gândeam eu cele mai faine şi de aceea mă plictiseam la restul.
Dar după aceea mi-am dat seama că într-adevăr sunt egoistă pentru că numai eu eram centrul atenţiei şi ceilalţi trebuiau să se învârtă în jurul meu.
Sunt nişte petreceri de dans toată noaptea, nimic interesant, nimic nou. E acelaşi ritual la fiecare petrecere în parte, nu te simţi mai deosebit la nici una din ele.

Reporter:
- Ai fost cumva la o “petrecere fără dans”, după ce ţi-ai schimbat viaţa, după ce te-ai întors la Dumnezeu, după ce te-ai pocăit? Mai ai bucurii împreună cu alţi tineri de vârsta ta? Dar bucurii după care să nu mai vii acasă la ore mici ale dimineţii, plângând şi părându-ţi rău în faţa conştiinţei tale de ceea ce ai făcut? Ai fost şi la astfel de “chefuri”? Mă gândesc la un alt fel de “petreceri” şi anume cu tineri creştini.

Silvia Dascălu:
- Bineînţeles că m-am dus la întâlniri împreună cu tinerii de la biserică. Este ceva minunat, este foarte deosebit. De fiecare dată este mai deosebit ca dăţile trecute şi pot să vă spun că şi noi ştim să cântăm, dar să-L slăvim pe Dumnezeu, ştim să ne rugăm lui Dumnezeu, ştim şi noi să ne distrăm în felul nostru şi putem să râdem, să spunem glume, să ne simţim bine, fără să ne pară rău, fără să regretăm ceea ce-am făcut.
Este ceva ce nu putem să exprimăm în cuvinte deoarece când suntem adunaţi toţi laolaltă, Duhul Domnului este între noi, simţim prezenţa Lui în inima noastră.

Reporter:
-De obicei acuzaţia celor din afară pentru cei care intră înăuntru, în biserică este că-şi închid viaţa. Simţi că ţi-ai închis viaţa?

Silvia Dascălu:
- Nu, în nici un caz. Am auzit şi eu expresii de genul acesta, chiar eu am afirmat uneori că „pocăiţii sunt tare încuiaţi”, sau „eu nu am ce căuta acolo”, dar mi-am dat seama că era ceva foarte greşit pentru că în primul rând ei nu au de unde să ştie ce se petrece până nu vin să vadă.

Reporter:
- Poate citesc unii dintre foştii tăi colegi de clasă. Ce le-ai spune acum?

Silvia Dascălu:
- I-aş încuraja din toată inima, în primul rând, să încerce să caute o biserică care să răspundă nevoii sufletului lor cât de cât. Sunt sigură că fiecare copil, fie de clasa a VIII-a, fie de clasa a IX-a, fie de-a VII-a caută pe cineva care să-l înţeleagă.
Şi tot timpul sunt momente în vieţilor lor în care regretă ce au făcut, în care le vine să plângă. Aşa a fost şi în viaţa mea, mă simţeam groaznic, dar cred că şi ei caută pace, fericire, bunătate, credinţă, caută ceva de care să se agaţe în fiecare zi şi care să le ofere siguranţă că indiferent ce se va întâmpla, nimeni nu o să-i părăsească şi o să rămână cineva lângă ei.
Acest lucru l-am căutat şi eu când m-am întors la Domnul. Căutam pe cineva care, indiferent ce aş fi făcut, să mă înţeleagă, să mă accepte şi să încerce să-mi dea o rezolvare la problema mea.
Pot să-i încurajez să-L caute pe Dumnezeu în fiecare zi prin rugăciune şi să încerce să aibă o relaţie strict personală cu Dumnezeu, nu cu preotul, nu cu părintele, nu cu bunica, cu nimeni, ci doar ei şi Dumnezeu.
Atunci vor simţi măreţia credinţei pe care poate să o aducă Duhul Sfânt când vine asupra lor. Simţi cum Dumnezeu te ia în mâna Lui, te păzeşte şi te ocroteşte în fiecare zi a vieţii tale.
Nu mai eşti pierdut, ci ai un Tată, ai un ocrotitor, ai un scut la care poţi să mergi în fiecare zi să-i spui problema ta. El te va asculta şi nu te va respinge, va încerca prin Duhul Sfânt cu bunătate şi dragoste să rezolve problema ta, să te schimbe şi să te ducă pe calea veşniciei.

Interviu realizat de Daniel Grigoriciuc, Radio Vocea Evangheliei Suceava

******************************

TITEL MUNTEAN
Interviu realizat de Daniel Grigoriciuc, Radio Vocea Evangheliei Suceava.

“La ce foloseşte naşterea unui om dacă acesta nu se ridică în mijlocul familiei sale ca un steag?”

“Ca să mi se rezolve toate problemele, mi-am căutat şi eu refugiul în alcool.”

“Copiii se speriau de mine, fugeau şi se ascundeau după soba de teracotă. Ştiau că urmează din nou scandal, din nou bătaie, din orice.”

“A fost locul unde pentru prima dată în viaţa mea am realizat că parcă din mine ieşea miros de alcool şi de tutun.”

“Am deschis Scriptura la 2 Timotei, capitolul 4, versetul 9. Cuvântul lui Dumnezeu pentru mine a fost: ‘Caută de vino curând la mine.’ "

“?n casa aceea unde era dezastru, unde era destrăbălare, unde se auzeau înjurături şi blesteme, acum Dumnezeu a găsit cu cale să fie pace şi linişte şi în loc de înjurături să se înalţe rugăciuni de mulţumire la adresa lui Dumnezeu.”

Titel Muntean este un alt membru al grupului “Harul”, care înainte se numea „Sonor”

Titel Muntean:
- Provin dintr-o familie de creştini ortodocşi. Când aveam vârsta de 4 ani, în casa noastră a venit cineva cu o Biblie pe care ne-a lăsat-o cadou, o familie de evrei care actualmente sunt plecaţi în Israel. Au trecut după aceea 14 ani.
Eram în ultimul an la şcoală, când, făcând curăţenie în bibliotecă, mi-a căzut în mână această carte.
Din curiozitate am deschis-o şi mi s-au oprit ochii pe un verset, cărora nu le-am dat nici o importanţă după aceea. Spuneau cam aşa: "Ţi-am dat ochi să vezi dar tu nu vezi, ţi-am dat urechi de auzit dar tu nu auzi." Şi cum pentru mine aceasta era o aberaţie, pentru că din moment ce cântam în formaţia liceului, aveam atâta succes, cum să nu aud şi cum să nu văd. Am aruncat-o undeva într-un colţ şi aruncată a rămas. A fost încă o dată o dovadă că într-adevăr nu e cartea pentru mine, nu e cartea potrivită, e ceva de neînţeles şi a rămas undeva într-un colţ aruncată.
Au trecut anii, am ajuns la vârsta de 36 de ani, când Dumnezeu a început să lucreze în acea formaţie. Ce se întâmplase cu mine? M-am căsătorit, viaţa mea mergea din succes în succes, aveam faimă, aveam bani, aveam prieteni, aveam relaţii. Oraşul Haţeg era un oraş micuţ, în care noi ziceam că nu avem cu cine discuta, ne consideram cineva.
Personal, credeam că sunt cineva şi tare mă credeam eu înţelept.
Numai că acest mod de viaţă a lăsat răni adânci. După un oarecare timp, soţia mea s-a îmbolnăvit, suferea cu glanda tiroidă. Formaţia “Sonor”, cu care am cântat 20 de ani în lume s-a destrămat. Cei doi oameni de bază - saxofonistul şi bateristul s-au pocăit. Nu ne mai lua nimeni la cântat. ?n decurs de 2 săptămâni am rămas şomer şi eu şi soţia mea. Au început să ni se termine banii, parcă au început să se împuţineze şi prietenii. Şi pentru prima dată, parcă am simţit nesiguranţa zilei de mâine.
De înţelept ce eram, ca să mi se rezolve toate problemele, mi-am căutat şi eu refugiul în alcool. Numai că Dumnezeu nu a îngăduit acest lucru decât vreo 2 luni de zile.
?ntr-o noapte de 31 iulie, întorcându-mă de la Hanul "Bucura" unde cântam în birt să mai câştig şi eu un ban, o distanţă de aproape 1 km jumătate, nu ştiu ce m-a apucat că tot drumul spre casă am plâns.
Eu am fost un om tare mândru la viaţa mea şi nu prea aveam lacrimi. Alţii plângeau în jurul meu, dar nu aveam ochi să văd treaba aceasta. Tot drumul acela am plâns şi pentru prima dată în viaţa mea, la acea oră târzie din noapte, nu am avut tăria să intru în casă ca nu cumva să deranjez părinţii, copiii şi soţia.
Repet, pentru prima dată am avut această stare. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine. Era 31 iulie, o zi de vară. La un moment dat, Dumnezeu m-a ajutat să-mi ridic privirea în sus. Plângeam ca un copil şi văzând cerul cum nu mi-l amintesc să-l fi văzut vreodată până atunci, stălucitor şi plin de stele, Dumnezeu m-a cercetat. Am primit aşa o pace lăuntrică de parcă îmi venea să râd de mine, de naivitatea mea şi îmi ziceam: "Doamne Titele, ce copil eşti! De ce nu strigi la Dumnezeu?"
Eram într-o situaţie foarte grea. ?n mine se dădea o luptă, ajunsesem să-mi fie jenă de felul în care am ajuns. Şi-mi era greu să mai ies în oraş, parcă toţi mă arătau cu degetul. Soţia mea era din ce în ce mai bolnavă. ?n starea în care eu mă întorceam serile acasă, sub influenţa alcoolului, copiii pe care Dumnezeu mi i-a dat se speriau de mine şi fugeau şi se ascundeau după soba de teracotă. Ştiau că urmează din nou scandal, din nou bătaie, din orice.
Părinţii mei, prin care Dumnezeu mi-a dat viaţă, oridecâte ori auzeau poarta de la intrare se îngrozeau, ştiau că din nou vine băiatul lor acasă care, în loc să le dea cinste îi înjura.
Starea aceasta în care am ajuns m-a făcut în sfârşit, să pot să îmi dau seama că am nevoie de sprijin. Şi să-mi dau seama că de fapt nu eram cel care credeam că sunt. Şi tare mă băteam eu cu pumnii în piept că eram cineva şi mă credeam tare înţelept.
Succesul pe care ni-l atribuia lumea ne-a ridicat pe culmile mândriei, deoarece nu eram noi atât de buni şi de profesionişti precum alţii. Dar ducându-ne viaţa în mijlocul lumii şi pentru că lumea ne-a oferit distracţiile şi chefurile ei, ne-am lăsat angrenaţi şi eram orbiţi.
Nu ştiu ce i-oi fi spus eu lui Dumnezeu în acea noapte, nu ştiam să mă rog, unde să învăţ să mă rog? ?n birturi, în restaurante, în corturi la nunţi? Nu ştiu ce am strigat către Dumnezeu în acea noapte, nu ştiu ce l-am rugat, dar am simţit o pace lăuntrică şi un sentiment deosebit pe care nu pot să-l explic.
La patru zile după aceasta, vine la mine bateristul cu care am cântat în lume 20 de ani, actualmente fratele Nicu Vinars, care îmi cunoştea situaţia. Mai mult ca sigur că i s-a făcut milă de mine, nu mi-a spus-o în faţă, dar l-am simţit. A venit la mine şi mi-a propus să mă duc cu el să-l ajut la tabăra creştină de la Brădăţel, din munţii Retezat, unde el era administrator.
Dacă ştiam unde ajung poate nu mă duceam. Dar Dumnezeu era în control şi dau slavă lui Dumnezeu pentru că atunci nu ştiam.
?n acea tabără de munte erau 40 de pastori şi de evanghelişti, veniţi din toată ţara la un studiu biblic. A fost pentru prima dată în viaţa mea când mi-am văzut starea mea deplorabilă, mizerabilă, în comparaţie cu acei oameni.
A fost parcă pentru prima dată în viaţa mea când am realizat cam cum ar trebui să arate un om. A fost locul unde pentru prima dată în viaţa mea am realizat că parcă din mine ieşea miros de alcool şi de tutun. A fost locul unde de fapt m-a cercetat Dumnezeu.
Acei oameni au fost 40 de lumini, pe care Dumnezeu a găsit cu cale să le întâlnesc în locul acela. Şi-ntr-adevăr au fost 40 de copii ai lui Dumnezeu, pentru că prin purtarea lor, prin vorbirea lor, prin dragostea care o emanau în jurul lor, m-a cercetat Dumnezeu. Şi prin ei, Dumnezeu m-a ajutat să-mi văd starea şi să-mi plâng starea jalnică în care eram.
Soţia mea suferea foarte mult din cauza mea. Au trecut atâţia ani, dar eu eram acel orb care nu aveam ochi să văd ce se întâmplă în casa mea, în viaţa mea, în familia mea. Acum cu bucurie şi cu mulţumire mărturisesc spre slava lui Dumnezeu, că sunt unul dintre “orbii” pe care Dumnezeu i-a vindecat.
?n ultima zi am mers împreună cu acei oameni să ne rugăm undeva în aer liber. La un moment dat, un frate a început să plângă în rugăciune şi ?l implora pe Dumnezeu să se îndure de tineretul care îşi duce viaţa în destrăbălare, în desfrâu, în chefuri şi-n ospeţe în ţara Haţegului. Acesta eram eu.
Mi-am adus aminte că în urmă cu câţiva ani Dumnezeu ne-a avertizat prin cuvântul Său: "Ajunge în adevăr că în trecut aţi făcut voia neamurilor şi aţi trăit în desfrânări, în pofte, în beţii, în chefuri, în ospeţe”
Am izbucnit într-un plâns şi am început să tremur. Mi-a făcut impresia că parcă ei m-au auzit, şi am avut impresia că toţi se uitau la mine. N-aveam de unde să ştiu, că ei de fapt erau în rugăciune, erau cuplaţi cu cerul, n-aveau ei de-a-face cu mine.
M-am ridicat de acolo şi am fugit la mine în cameră. Plângeam ca un copil, tremuram. M-am trezit, am realizat că sunt pus în genunchi la marginea patului, şi o spun spre slava lui Dumnezeu, Dumnezeu m-a trântit în genunchi, pentru că eu niciodată nu m-aş fi gândit să îngenunchez, n-am îngenuncheat niciodată în viaţa mea până atunci. Eram un om tare mândru, nu ştiam să-mi plec genunchii în faţa nimănui. M-am trezit în genunchi cu Scriptura în mână şi urlam către Dumnezeu şi-am zis: "Doamne, nu mai pot! Te rog să-mi vorbeşti"
?n fracţiuni de secundă, Dumnezeu a desfăşurat toată viaţa mea de păcătos, inclusiv cu groaza părinţilor mei, cu spaima copiilor mei, cu boala soţiei mele, viaţa mea mizerabilă.
Am deschis Scriptura la 2 Timotei, capitolul 4, versetul 9. Cuvântul lui Dumnezeu pentru mine a fost: "Caută de vino curând la mine." Am intrat aşa într-o stare de groază, am început să tremur, ştiam că există Dumnezeu, atunci eram convins că există Dumnezeu. N-am uitat că de fapt eu i-am cerut lui Dumnezeu să-mi vorbească ce să fac şi acum a venit răspunsul de la Dumnezeu: "Caută de vino curând la mine."
Parcă mă ardea Scriptura la mâini. Aş fi vrut să o arunc, să mă scap de ea. Mi-am dat seama că nu se cade să fac lucrul acesta. ?n lupta aceasta interioară, mi s-au oprit ochii pe versetul 21, pe aceeaşi pagină. Să vedeţi ce legătură are unul cu celălalt. Cuvântul lui Dumnezeu continuă: "Caută de vino înainte de iarnă." Eram în luna august, în vârf de munte. "Toţi fraţii îţi trimet sănătate.” "Doamne, dar ce frate am eu, eu n-am nici un frate! La care aşa pe moment am primit răspunsul: "Păi, cum n-ai? Fratele Octavian Luncan şi fratele Nicu Vinars!" Cei care cu luni de zile înaintea ta M-au primit ca Domn şi Dumnezeu şi Stăpân în vieţile lor, aceştia sunt fraţii tăi. Şi mi-am adus aminte şi m-am cutremurat, pentru că ei cunoscându-mi situaţia familială au venit la mine şi mi-au spus: "Titel, noi n-avem ce face pentru tine. Dar un singur lucru putem să facem: să ne rugăm lui Dumnezeu pentru tine şi casa ta.”
Şi-acum vine Dumnezeu şi-mi spune: "Caută şi vino înainte de iarnă, toţi fraţii îţi trimet sănătate!" Am văzut mâna lui Dumnezeu şi lucrarea lui Dumnezeu, şi-am ştiut şi-am fost convins că Dumnezeu mi-a vorbit acolo. Pot să mărturisesc că Domnul Isus a intrat în viaţa mea şi mi-a schimbat viaţa. Am simţit o pace şi o fericire pe care nu pot să vi le explic în cuvinte.
Au trecut de atunci anii, iar în casa aceea unde era dezastru, unde era destrăbălare, unde se auzeau înjurături şi blesteme, acum Dumnezeu a găsit cu cale să fie pace şi linişte şi în loc de înjurături să se înalţe rugăciuni de mulţumire la adresa lui Dumnezeu, pe deplin încredinţaţi că numai El ne-a schimbat viaţa.
Au trecut ani de atunci, dar, spre slava lui Dumnezeu mărturisesc, n-am fost la nici un spital, n-am consultat nici un medic cu privire la soţia mea, dar soţia mea nu mai este bolnavă, şi credem şi suntem încredinţaţi că Dumnezeu a vindecat-o şi dau slavă lui Dumnezeu pentru lucrul acesta.
Este casa în care copiii pe care Dumnezeu mi-i i-a dat şi părinţii mei prin care Dumnezeu mi-a dat viaţă nu se mai îngrozesc şi nu se mai sperie.
Tata lor şi-acum mai vine seara sau uneori chiar noaptea din lucrarea lui Dumnezeu. Acum ne strângem în braţe, ne pupăm, ne punem pe genunchi la marginea patului şi îi mulţumim lui Dumnezeu.
Aş vrea să pun o întrebare pentru fiecare suflet care citeşte şi aş dori ca răspunsul să fie sub cercetarea Duhului Sfânt: “La ce foloseşte naşterea unui om dacă acesta nu se ridică în mijlocul familiei sale ca un steag?”
37 de ani din viaţa mea eu nu am fost steag în mijlocul familiei mele. Dar îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că acum pot să spun că în familia mea steagul este la loc de cinste, Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos.

******************************

WILIAM SLOVIG
Interviu realizat de Daniel Grigoriciuc, Radio Vocea Evangheliei Suceava.

“Pe parcursul vieţii am strâns comori în această lume. Mă refer la aur şi argint.”

“?nainte am avut tot ceea ce ne-a trebuit, dar pacea şi liniştea pe care ne-a dat-o Dumnezeu acum este mai mult decât orice.”

Wiliam Slovig este cel de-al treilea membru al grupului muzical „Sonor”

Wiliam Slovig:
- Trei dintre fraţii mei au fost cercetaţi de Dumnezeu, rând pe rând, la interval de şase luni. Ei au făcut un legământ cu Domnul, dar eu am continuat să cânt cu o altă formaţie, din lume, bineînţeles. Pentru că eram legat de acele patimi de a cânta sâmbătă de sâmbătă, duminică de duminică, aproape 20 de ani.
La un moment dat am crezut că eu n-am să mă pot rupe de aceste seri în care ne găseam plăcerea, fiecare trăind în păcat, unii mai mult, alţii mai puţin. Acei bani pe care îi primeam ne-au legat foarte mult.
N-am crezut că va veni o zi în viaţa mea în care Dumnezeu să-mi schimbe traiectoria, să-mi schimbe viaţa. N-am crezut acest lucru şi mi-am pus diferite semne de întrebare: „De ce, de ce şi iarăşi de ce au făcut ei pasul acesta?” Şi ca să fiu pe înţeles: „De ce s-au pocăit ei?”, prietenii mei care odinioară îşi duceau viaţa în desfrâu, în chefuri şi în beţii.
?ntr-o duminică, prietenii mei au venit la mine şi m-au rugat să-i ajut cu acompaniamentul la o nuntă creştină care urma să aibă loc în oraşul Deva.
A fost o nuntă deosebită, la care pentru prima dată am simţit un loc de o linişte deplină, o linişte unde Dumnezeu îţi oferă cercetare şi poţi să te gândeşti la viaţa ta. Am fost tare impresionat când pe masă n-am mai văzut băuturile alcoolice. ?n clădirea respectivă, în localul acela nu se fuma şi pentru mine a fost o noutate.
?ntr-una dintre discuţiile cu fratele Octavian Luncan, el m-a întrebat, printre altele:
„?ţi place cu noi?”
„Da îmi place!”
„Uite, avem un Dumnezeu care doreşte ca şi tu să-l lauzi pe El pentru că darul acesta de a cânta este de la El. Şi noi l-am folosit atâţia ani spre slava unui alt stăpân, am avut alt stăpân. Uite, nouă Dumnezeu ne-a schimbat vieţile. Gândeşte-te.”
M-am tot gândit. N-am putut să-i dau răspunsul pe moment, dar la un moment dat am zis: „Dacă Dumnezeu nu-mi vorbeşte, nu-mi spune, eu nu pot să fac pasul acesta.”
Eu am fost un om mai retras, un om mai moral, pentru că lucram într-o instituţie de învăţământ şi luni dimineaţa trebuia ca la ora 8 să fiu treaz. Asta m-a obligat ca în timpul nunţilor să fiu lucid şi să nu folosesc atâta alcool. Dar anturajele şi momentele acelea parcă te obligau. Toţi am fost părtaşi la păcat.
Fratele Octavian mi-a spus: „Ceea ce-ţi lipseşte ţie, roagă-te Domnului şi Domnul îţi va da.” Asta deoarece eu la un moment dat am spus: „Tavi, nu pot să fac pasul acesta pentru că cred că îmi lipseşte ceva, dar nu ştiu ce.”
A fost o întrebare care m-a urmărit timp de trei zile, după care Dumnezeu mi-a vorbit într-un chip atât de minunat. Vedeţi, eu cred că fiecare om are o zi în care Dumnezeu îi vorbeşte. Şi pentru că El cunoaşte caracterele noastre şi felul nostru de a fi, El ştie unde să lucreze.
Una dintre marile minuni este că toţi ne-am întors rând pe rând, dar şi cu soţiile. Acel ajutor potrivit pe care Dumnezeu ni l-a dat, aşa a considerat El de cuviinţă ca să fie de partea noastră. Şi Dumnezeu a vorbit fiecăruia în parte şi soţiilor noastre la fel.
Am ajuns acasă, au trecut două zile. ?ncercam să găsesc răspunsul, nu l-am găsit. „Roagă-te Domnului şi Domnul îţi va da ceea ce-ţi lipseşte!” A fost pentru prima dată când m-am pus în genunchi şi m-am rugat Domnului, ca Domnul să-mi vorbească. Şi a doua zi am primit răspunsul. Un răspuns care m-a făcut să realizez cine sunt şi ce pot să fiu dacă trăiesc cu Dumnezeu.
Inima mea era legată de o comoară, pentru că aveam rude în Statele Unite, şi pe parcursul vieţii am strâns comori în această lume. Mă refer la aur şi argint. Pentru noi cei din lume era o fală ca soţiile noastre să umble cu lănţişoare, cu inele. Le prezentăm în faţa mulţimii, pe unde cântam la nunţi sau revelioane, să arătăm că într-adevăr sunt soţiile noastre şi noi avem bani. Era o fală pământească, dar am ţinut foarte mult la acele bogăţii, pe care acum le socotesc ca un gunoi.
Cu o seară înainte i-am cerut Domnului şi Domnul mi-a răspuns a doua zi. ?n casa mea au intrat nişte hoţi care mi-au furat acele bogăţii. Mă refer la aurul care ani de zile l-am strâns şi care nu avea practic nici o valoare în casa mea. ?l transmiteam la urmaşi, la copiii mei şi era ca un gunoi. Un lucru pământesc de care totuşi inima mea era legată.
A fost un moment în care am simţit că aşa a îngăduit Dumnezeu. Atunci am simţit că într-adevăr Dumnezeu doreşte ca eu să fac pasul acesta. A fost răspunsul la întrebarea lui Tavi: „Roagă-te Domnului şi Domnul îţi va da ceea ce-ţi lipseşte!”
Soţia mea, în momentul în care a aflat că în casa mea s-a întâmplat un astfel de act de jefuire, a izbucnit în stări de nervozitate şi am avut momente de ceartă împreună. I-am spus: „Să ştii că de astăzi Dumnezeu este Domn şi Stăpân în casa noastră şi noi trebuie să ne pocăim, precum au făcut şi fraţii mei înainte.”
„Nu se poate” mi-a răspuns ea. „Uite, am să mă duc şi eu la biserică şi dacă Dumnezeu îmi va vorbi şi mie atunci am să mă gândesc.”
S-a dus la sora Florina, soţia fratelui Nicu, şi a doua zi s-au dus la biserică. Domnul a cercetat-o într-adevăr. Prima cântare cu care s-a deschis serviciul în biserică a fost cântarea: „Doamne nu vreau comoară, aur sau argint, Vreau să fiu sigur de cer şi că sunt mântuit, ?n cartea Ta, află-se al meu nume?”
?n momentele acelea, eu n-am fost la biserică, dar în toată perioada aceea am stat în rugăciune şi m-am rugat: „Doamne, fă să înţeleagă şi ea ceea ce am făcut eu şi ceea ce Tu doreşti să fie în casa noastră.” N-am crezut, pentru că aşa suntem noi, de multe ori slabi. Dar în momentul în care a intrat în casă mi-a spus: „Wili, să ştii că ai dreptate. Noi de astăzi vom face pasul acesta.”
Ne-am bucurat şi ne bucurăm de ani de zile că acum avem pace şi linişte în casă. Am doi copii care merg la biserică, doi copii care cresc în spiritul acesta al creştinătăţii şi ne străduim să fim părinţi după voia lui Dumnezeu.
?nainte am avut tot ceea ce ne-a trebuit, dar pacea şi liniştea pe care ne-a dat-o Dumnezeu acum este mai mult decât orice. Chiar dacă nu avem pe plan material ceea ce am avut înainte, acum avem ceea ce este mai important în viaţa fiecăruia în parte, în inima fiecăruia, în viaţa de familie, mântuirea pe care ne-a dat-o numai Dumnezeu Tatăl, prin Domnul Isus.

******************************

Leave a comment and / or appreciate the article!