Vieti Transformate – marturii (10-20)

Vieti Transformate – marturii (10-20)

*************************************

RADU CLETIU

"Viata fara Dumnezeu este ca o caricatura nereusita" sau un alt fel de Pygmalion

Radu Cletiu, caricaturist de renume, are o multime de diplome nationale si internationale. A debutat in anul 1980 in Revista URZICA. A fost invitat sa realizeze caricaturi la emisiunea "Duminica in familie" de Mihaela Radulescu. A colaborat la Jurnalul National, cu Marius Tuca si Dan Diaconescu. In cotidianul timisorean "Renasterea Banateana" a avut timp de mai multi ani serialul de benzi desenate "Hominid" (un personaj evolutionist, cam nedezvoltat si cam ciudat, inventat de el, care se dezvolta si devine om).

Se considera un artist neinteles de oameni si de familie. Isi "ineca in bautura" amarul pe tema "geniului neinteles", uneori singur, alteori cu prietenii prin carciumi, unde "puneau tara la cale". Era un fumator inrait, a obtinut legitimatie de fumator de la o companie de tigari datorita numarului mare de pachete fumate intr-un interval scurt de timp. Era in pragul divortului. Ii placea literatura stiintifico-fantastica, credea in farfurii zburatoare, mai ales ca si in casa lui "zburau farfurii" - cum se exprima el - in urma certurilor conjugale.

Sotia lui - Violeta - a facut specializare pentru propaganda vizuala comunista (lozinci, picturi, bannere, etc.) la cea mai inalta academie comunista din Romania - "Stefan Gheorghiu" din Bucuresti.

In caricatura, Radu Cletiu nu se multumea doar sa scoata in evidenta o anumita trasatura de caracter, ci dorea sa jigneasca omul, sa-l distruga - dupa cum marturiseste el. Fiind foarte mult timp aplecat asupra lucrului, nu putea urmari emisiuni TV, ci asculta posturi de radio. A gasit Radio Vocea Evangheliei si i-au placut foarte mult emisiunile "Cu bratele deschise" si "Vieti transformate". Din emisiunea "Cu bratele deschise" se documenta din punct de vedere teologic, iar la "Vieti transformate" ramanea uimit si cam neincrezator ca oamenii se mai pot schimba in bine.

A decis sa mearga la biserica, dar sotia l-a atentionat: "Pana acum te-am impartit cu munca si cariera ta, iar acum vrei sa te mai si pocaiesti? Ne despartim!" In 3 Martie 2001, Radu a participat la serbarea de 5 ani a postului de radio Vocea Evangheliei - Timisoara, iar dupa acest eveniment s-a hotarat sa se pocaiasca. I-a explicat sotiei lui ca prin pocainta il va avea pentru ea si doar pentru ea, pe totdeauna. In ziua urmatoare - Duminica 4 Martie - a venit si sotia sa cu el la biserica si s-au hotarat amandoi sa-si schimbe viata. S-au botezat si sunt membrii activi in biserica.

Acum s-a schimbat si orientarea lui in caricatura. Organizeaza cursuri de caricatura si pictura pentru copiii din biserica, intentioneaza sa scoata o revista de benzi desenate pe teme crestine. Viata lor de familie s-a schimbat complet in bine, iar acum ei se roaga si pentru fetita lor Andreea, sa se intoarca si ea la Domnul.

O intamplare interesanta: era in masina cu unul dintre vechii prieteni, care ii spunea: "Radule, ai innebunit. Cum ai putut sa te pocaiesti? Ma simt murdar, chiar si numai prin faptul ca stau langa tine. Ce biserica este aceea la care mergi tu si care nu are moaste la temelie?" La care Radu Cletiu i-a raspuns: "Daca te simti murdar, inseamna ca Duhul Sfant lucreaza la inima ta..., cat despre moaste la temelia bisericii noastre, noi nu avem nevoie de oase de morti la temelie, deoarece Il avem pe Domnul Isus care este viu"...

Viata lui Radu s-ar putea asemana cu legenda lui Pygmalion. Personajul inventat de el - Hominid, cel care devine om - poate fi o paralela cu viata lui. Radu Cletiu a devenit om - un om dupa voia lui Dumnezeu, un om dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.

*************************************

GABRIELA POVIAN

“Iubeam dansul, iubeam discotecile, iubeam barurile, îmi plăceau nopţile petrecute cu alţi tineri în păcatul curviei, în păcatul desfâului. Iubeam toate păcatele pe care tinerii le fac şi pe care nu le consideră păcate, pentru că nici eu nu le consideram păcate. Era ceva ce-mi plăcea.”

“Cea prin care Dumnezeu a hotărât să-mi dea viaţă a vrut să facă avort, dar în acea vreme nu erau permise avorturile şi atunci ea a decis să nască copilul, apoi să-l abandoneze într-un leagăn, să nu facă ea un avort prin care ar putea să-i fie pusă viaţa în pericol.”

“Să vină un om înaintea ta după 22 de ani şi să-ţi spună: ‘Uite, eu sunt copilul tău!’ ”

“Am avut sentimentul de siguranţă. Am avut sentimentul că în orice clipă, dacă voi muri, voi merge în cer. Am avut sentimentul că locul meu nu este aici. Locul meu este acolo în cer.”

“Nu puteam să înţeleg jertfa Lui pentru mine.”

“Ştiu că sunt preaiubită de Domnul şi ştiu că Dumnezeu a luptat mult ca eu să mă nasc.”

“Dumnezeu nu vrea un om pentru o religie, pentru un cult, pentru o confesiune. Dumnezeu vrea un om care să semene cu El.”

“Vreau să vă spun este că sunteţi o valoare în ochii lui Dumnezeu.”

Reporter:

- Ce aţi face dacă într-o zi sună cineva la uşă şi vă întreabă pur şi simplu, sec, dacă-l cunoaşteţi pe Domnul Isus Cristos şi dacă n-aţi vrea să-l primiţi în inima dumneavoastră ca Domn şi Mântuitor? Acest lucru i s-a întâmplat Gabrielei Povian.

Gabriela are 29 de ani, lucrează ca educatoare la Leagănul de copii, este căsătorită cu Sorin, iar fiica lor se numeşte Andrada.

Gabriela Povian:

- Am rămas foarte uimită de întrebare pentru că nimeni nu-mi mai pusese o astfel de întrebare. ?n câteva cuvinte mi-a vorbit despre Domnul Isus şi despre Dumnezeu, apoi mi-a spus: “Dacă vrei să mergi în cer, Domnul Isus trebuie să locuiască în inima ta. Tu trebuie să-l primeşti pe El ca Domn şi Mântuitor în inima ta.”

Duhul Domnului m-a cercetat şi m-am rugat cu lacrimi în ochi, cu toată inima şi cu toată sinceritatea.

Reporter:

- Ce ai întrebat şi ce ai vrut să afli mai mult despre Domnul Isus Cristos?

Gabriela Povian:

- Nu puteam să înţeleg jertfa Lui pentru mine. Am spus: “Dar de ce? Cum e posibil? Dumnezeu care m-a creat, de ce nu m-a făcut să fiu aşa cum doreşte El? De ce nu pot să intru în cer aşa cum sunt? De ce a trebuit ca El să vină de acolo din cer şi să-şi dea viaţa pentru mine?” Pentru mine a fost mereu o enigmă lucrul acesta.

Reporter:

- “Ce dragoste de Dumnezeu, să moară-un Rege-n locul meu.” Doar în creştinism se întâmplă aşa ceva. ?n nici o altă religie a lumii, Dumnezeul religiei respective nu se dă El ?nsuşi jertfă pentru oameni.

De ce aveai nevoie de Dumnezeu în viaţa ta? Nu erai un om moral, cinstit, corect? Ce păcate te apăsau astfel încât să ai nevoie de Cristos în viaţa ta?

Gabriela Povian:

- Eram un om moral şi cinstit, dacă s-ar putea spune aşa, dar îmi era tare frică de moarte. Nu ştiam ce se va întâmpla cu mine după ce voi muri.

Aveam 18 ani şi ca orice tânăr iubeam dansul, discotecile, barurile, îmi plăceau nopţile petrecute cu alţi tineri în păcatul curviei, în păcatul desfrâului. Iubeam toate păcatele pe care tinerii le fac şi pe care nu le consideră păcate, pentru că nici eu nu le consideram păcate. Era ceva ce-mi plăcea.

Reporter:

- Ce-au spus cei care te cunoşteau? Este destul de ciudat acum, într-o lume a libertăţii sexuale totale, să spui cuiva: “Nu este corect să trăiţi aşa, trebuie să trăiţi moral, trebuie să trăiţi o viaţă de sfinţenie pentru că aşa ne cere Dumnezeu.” Pare o nebunie!

Gabriela Povian:

- Exact, pare o nebunie. Şi pentru mine părea în acele vremuri. Ai atins un punct foarte important. Mi-era foarte frică de reacţia celor din jurul meu, deoarece mă simţeam importantă în grupul meu de tineri cu care umblam şi îmi era foarte frică de părerea lor.

Reporter:

- Din nefericire, de multe ori ţinem cont de părerea grupului din care facem parte şi nu ţinem cont, în primul rând, de părerea lui Dumnezeu despre viaţa noastră.

Gabriela Povian:

- Din nefericire, chiar dacă în acel moment îl primisem pe Domnul Isus în inima mea, din păcate, pentru următorii 5 ani de zile, mi-am văzut de treaba mea mai departe.

Am fost aproape de Dumnezeu, m-am simţit acceptată, m-am simţit pentru acele momente copilul lui Dumnezeu, dar a doua zi, venind viaţa peste mine, am rămas în aceleaşi obiceiuri în care trăiam, am rămas exact acolo, nu am fugit de acolo, nu L-am căutat mai departe pe Dumnezeu.

Reporter:

- Pur şi simplu pare contra naturii la această oră să nu trăieşti o viaţă de libertate totală. Şi este greu pentru un tânăr şi este greu şi pentru cel care recomandă unui tânăr să trăiască o viaţă curată. Dar, Dumnezeu nu acceptă jumătăţi de măsură.

Probabil nu a acceptat nici în continuare cei 5 ani petrecuţi de tine în acelaşi fel de trăire. Vroiai să fii şi cu Dumnezeu şi cu Diavolul, dar nu puteai să-i împaci pe amândoi.

Gabriela Povian:

- ?n aceşti 5 ani, Dumnezeu a avut privirea îndreptată asupra mea. Eu sunt un copil înfiat, şi ca mulţi alţi copii din anii ’70 născuţi la fel ca şi mine, n-am avut o copilărie uşoară.

Cea prin care Dumnezeu a hotărât să-mi dea viaţă a vrut să facă avort, dar în acea vreme nu erau permise avorturile şi atunci ea a decis să lase copilul, să-l abandoneze într-un leagăn, să nu facă ea un avort prin care ar putea să-i fie pusă viaţa în pericol.

?i mulţumesc lui Dumnezeu pentru această frică pe care i-a dat-o pentru că pot să mărturisesc că Dumnezeu a luptat ca eu să mă nasc. ?mi place mult Psalmul 139. Ştiu că sunt preaiubită de Domnul şi ştiu că Dumnezeu a luptat mult ca eu să mă nasc.

Reporter (pentru cititoarele acestei cărţi):

- Draga noastră, poate te gândeşti chiar acum să mergi să faci un avort astăzi sau mâine, poate ai o sarcină pe care nu ţi-ai dorit-o şi de care vrei să scapi.

Dar gândeşte-te, s-ar putea ca peste 20 sau 29 de ani cineva, undeva, într-o carte, la un radio sau la o televiziune, să mărturisească despre tine că nu ai făcut avort. Gândeşte-te şi opreşte-te înaintea lui Dumnezeu de la un gând pe care Diavolul ţi l-a sădit în minte: să mergi să faci un avort, să omori un copil.

Gabriela, ai încercat să iei legătura cu părinţii tăi?

Gabriela Povian:

- Pe tatăl meu nu-l cunosc. Nu ştiu nici măcar cum se numeşte. Când am găsit-o pe mama şi am stat de vorbă cu ea, la început a refuzat, probabil de frică. O înţeleg.

Să vină un om înaintea ta după 22 de ani şi să-ţi spună: „Eu sunt copilul tău!”

O înţeleg şi vreau să mărturisesc că numai Dumnezeu a fost cel care mi-a dat putere să o iert. Am fost foarte supărată pe ea şi am avut foarte multe motive să o urăsc, dar Dumnezeu nu a lăsat acea ură în inima mea. Prin puterea mea nu aş fi putut face aşa ceva.

Apoi am mers la Şcoala Biblică “Cristos pentru România” din Timişoara şi acolo eram uimită că toţi acei tineri se rugau, cântau şi-L slăveau pe Dumnezeu. Aşa ceva eu nu mai văzusem.

Ce-am simţit atunci? M-am simţit mică, m-am simţit păcătoasă. Am spus: „Doamne, nu merit să fiu în locul acesta! Locul acesta este prea sfânt pentru mine.”

Spuneam: „Doamne, dacă s-ar despica pământul şi aş intra în el, cred că ar fi foarte bine.” Mi-a fost ruşine. Mi-am văzut efectiv viaţa mea, mi-am văzut modul meu de a trăi şi mi-am dat seama că nu este deloc aşa cum vrea Dumnezeu.

Mi-am adus aminte de ceea ce îi promisesem lui Dumnezeu, mi-am dus aminte că-L invitasem pe Domnul Isus în inima mea dar în tot acest timp, de fapt, îl dădusem afară din inima mea.

Reporter:

- L-ai invitat în inima ta, dar l-ai pus undeva în ‘cămară’, acolo, sub nişte rafturi, sub nişte borcane şi n-ai vrut să mai afli de El niciodată. Cam aşa se întâmplă.

Dar Dumnezeu, atunci când Domnul Isus Cristos intră în inima noastră, vrea să preia El controlul total, vrea să fie El stăpânul casei, să fie El stăpânul inimii noastre. Să nu mai conducem noi pentru că atunci când conducem noi conducem prost şi mergem spre şanţ, de obicei.

Gabriela Povian:

- Până atunci am avut ocazia să văd că-mi condusesem viaţa cu propriile mele mâini şi şi fusese greşit.

?i mulţumesc lui Dumnezeu că soţul meu a stat alături de mine şi tot Dumnezeu mi-a dat înţelepciune să-l aleg pe el ca soţ. ?nainte cu o lună ca noi doi să ne căsătorim, eu mă hotărâsem clar: „Doamne, te voi urma! Doamne voi merge până la capăt. Voi face legământul până la capăt cu tine.”

M-a apăsat foarte tare povara păcatului acesta, deoarece trăiam în curvie cu el, fără să fim căsătoriţi. După ce ne-am căsătorit mă simţeam îndreptăţită să-i spun lui Dumnezeu: „Doamne, dar acum eu sunt căsătorită, eu nu mai curvesc!”

Reporter:

- Dumnezeu se poartă cu noi ca un tată care-şi iubeşte copii. Nu neapărat ca şi tatăl tău, care a ales să te lase într-un leagăn şi să te abandoneze acolo. Gabriela, botezul tău în apă a fost un pas greu pentru tine. De ce?

Gabriela Povian:

- Spuneam: „Doamne, toate le pot face, dar să mă bag în apa aceea, chiar nu pot. Nu pot. Mie mi se pare imposibil.”

Şi Dumnezeu iarăşi mi-a vorbit, într-un mod personal, mie, ca eu să înţeleg, printr-un vis. Era un vis în care am văzut sfârşitul lumii, focul, lumea fugea, eram speriată. La un moment dat rămăsesem doar eu singură, în faţa unui pământ pârjolit. M-am aşezat în genunchi şi am spus: “Doamne, tocmai acum vine sfârşitul lumii, este sfârşitul vieţii mele. Eu acum voi merge în iad pentru că nu am făcut ceea ce ştiam că trebuie să fac. Ce se întâmplă cu mine?” Am auzit doar o voce care mi-a spus aşa: "Du-te şi fă ceea ce ai de făcut!"

Reporter:

- Ce reprezintă botezul, la urma urmelor?

Gabriela Povian:

- Mie îmi era foarte greu. Ce vor spune oamenii? Mi-era foarte greu să mă prezint înaintea oamenilor şi să spun: “Uite, eu sunt pocăită, m-am botezat.” Pentru mine a fost, pot să spun, pasul cel mai, cel mai, cel mai important, pentru că am recunoscut înaintea tuturor oamenilor. Mi-am invitat prietenii şi cunoscuţii. Mă bucur pentru cei care au acceptat să vină. Şi am spus în faţa tuturor: “Da, eu ?l primesc pe Domnul Isus în inima mea. Da, eu vreau să fiu un copil al lui Dumnezeu.”

Reporter:

- A fost o declaraţie publică a schimbării care s-a petrecut în inima ta. A fost o recunoaştere în mod public a faptului că din acel moment aparţii poporului lui Dumnezeu. Cum este viaţa ta acum?

Gabriela Povian:

- Sunt şi bucurii, şi întristări, şi necazuri, dar altfel. Am sentimentul de siguranţă. Am sentimentul că în orice clipă, dacă voi muri, voi merge în cer. Am sentimentul că locul meu nu este aici. Locul meu este acolo, în cer.

Am înţeles că ceea ce vrea Dumnezeu de la fiecare om este ca orice om să semene cu El. Dumnezeu nu vrea un om pentru o religie, pentru un cult, pentru o confesiune. Dumnezeu vrea un om care să semene cu El.

Reporter:

- Naşterea din nou şi relaţia personală a omului cu Dumnezeu, înseamnă pur şi simplu o schimbare a felului de a gândi şi intrarea într-o relaţie personală cu Dumnezeu.

Rugăciunea zilnică, studiul Bibliei, bucuria, părtăşia cu ceilalţi membri ai bisericii este parte din viaţa noastră de zi cu zi.

Este ca şi cum ar fi pasul de intrare într-o şcoală, într-un liceu sau într-o facultate. Urmează pregătirea. Dar ai trecut deja, eşti deja în liceul sau în facultatea respectivă şi o vei absolvi, dar ai intrat şi ştii că nu mai eşti afara. Deja ştii că eşti acolo. Ai trecut de partea copiilor lui Dumnezeu.

La fel este după ce ai intrat în biserica lui Cristos, experimentând naşterea din nou, schimbarea minţii, a valorilor, a modului de a gândi şi având o relaţie personală, o părtăşie zilnică cu Dumnezeu - eşti deja intrată în poporul lui Dumnezeu.

Gabriela, printre cititorii noştri poate este cineva care a trecut prin aceeaşi situaţie ca şi tine, a fost în pericol să fie avortat sau cineva care vrea să facă avort.

Sau poate sunt tineri care se luptă cu aceleaşi păcate cu care te-ai luptat şi tu şi cărora li se toarnă în cap, de către mass-media sau de către anturaj, minciuna că este normal să trăieşti în curvie, este normal să trăieşti în beţie, este foarte bine să consumi droguri, este foarte bine să faci tot felul de păcate. Ce le-ai putea spune tuturor acestora?

Gabriela Povian:

- Vreau să le spun este că sunt o valoare în ochii lui Dumnezeu. Chiar dacă cei din jur îi consideră simpli oameni, vreau să le spun că ei au un preţ extraordinar în ochii lui Dumnezeu. Viaţa este prea scurtă şi totodată prea valoroasă ca s-o pierdem în păcatele acestea trecătoare.

Mi-aduc aminte foarte bine că şi eu, după ce savuram aceste păcate la petreceri, în inima mea rămânea un gol. Şi golul acesta, dragii mei, numai Dumnezeu îl poate umple. Numai Dumnezeu, pentru că este locul Lui. El şi-a lăsat acolo un gol în inima noastră, pentru ca ea să fie umplută de El.

Reporter:

- Dragul nostru cititor, cu siguranţă experimentezi şi tu acest gol în inima ta. Nu-l vei putea umple cu absolut nimic, oricât vei încerca: bani, distracţie, păcate, nimic, nimic, nimic.

Doar Cristos poate să umple golul din inima ta. Cheamă-l şi tu pe El, chiar astăzi în inima ta. Roagă-l să devină El stăpânul total, complet, absolut al vieţii tale.

Nu-L invita în inima ta şi apoi să-l trimiţi undeva într-un colţ, sub nişte scări. Lasă-l pe El să fie Domnul şi Stăpânul casei inimii tale.

*************************************

LIGIA SEMAN

“A avut loc acea tragedie... când părinţii mei au divorţat. Mi-aduc şi acum aminte de durerea cumplită pe care o trăiam atunci. Eram în faţa judecătorului şi el ne întreba, pe mine şi pe sora mea: ‘La cine vreţi voi să rămâneţi, la mama sau la tata?’ Iar noi răspundeam: ‘La amândoi, la amândoi!’

Era un strigăt al disperării sufletului nostru de copil. Acel strigăt al disperării sufletului meu de copil nu a fost ascultat de cei mari. Şi atunci ceva s-a prăbuşit în mine.”

“Am devenit un copil traumatizat care priveam cu jind la copii care aveau lângă ei o mamă.”

“Mi-aduc şi-acum aminte de acele scene: figura disperată a mamei, cum întindea braţele după noi, cum tânjeam şi eu după îmbrăţişarea ei…”

“Aveam impresia că sunt singură pe lume, că nu s-a scris vreodată despre copii suferinzi din pricina alegerilor greşite ale părinţilor, că eu copilul care eram aşa de îndurerat trebuie să scriu, să spun lumii întregi să nu mai repete greşelile acestea, care aduc atâtea lacrimi.”

“Refugiul în arta scrisului nu schimba nimic în interiorul meu. Eram tot mai tristă, retrasă, neputincioasă de a mă integra în societate.”

“Braţele Lui, cu a căror dulceaţă şi alin începusem să mă familiarizez, aduceau nespus mai multă duioşie, gingăşie şi siguranţă decât ar fi făcut-o braţele mamei mele, după care sufletul meu tânjise.”

“Tatăl meu, în felul lui disperat de a acţiona, m-a pus într-un colţ, mi-a pus cuţitul la gât şi mi-a spus: ‘Dacă nu te laşi de Cristos am să te omor!’ “

“Când tatăl meu era cu un cuţit în mână deasupra mea, eram gata să-mi dau viaţa pentru Cel care şi-a dat şi El viaţa pentru mine.”

“Am şi acum în faţa ochilor acea scenă: acea pagină de caiet în care cerneala se amesteca cu lacrimile care nu mai conteneau să curgă din ochii mei... şi mama rupea pagină cu pagină, mă lovea peste degete, iar eu plângeam... voiam să nu mai plâng, dar nu mă puteam abţine."

"Fugeam de mama ca şi cum ar fi fost un duşman... şi ea rămânea în urma noastră ţipând de durere, cu părul negru răvăşit şi cearcăne mari în jurul ochilor de atâta plâns şi suferinţă..."

“Am încercat chiar să mă sinucid, deşi eram doar o adolescentă. Ajunsesem să mă gândesc că viaţa nu mai are nici un sens."

Ligia Seman este scriitoare, autoarea romanelor „Handicapul conştiinţei”, „Funiile dragostei” şi „Tragedie şi triumf”.

Reporter:

- Doamnă Ligia Seman, titlurile romanelor dumneavoastră parcă vorbesc despre un subiect comun. Tind să cred că există undeva... se simte undeva subiectul durere.

Ligia Seman:

- Am fost al 14 copil în viaţă al părinţilor mei. ?nainte de a veni eu pe lume, părinţii mei nu se înţelegeau prea bine şi de aceea mama mea a făcut 13 avorturi.

Nu-mi aduc aminte din acei ani decât de ultimele zile când mama mai era în casa noastră. Era la începutul clasei I. Stăteam amândouă la acelaşi birou, iar ea îmi dădea peste mâini, atunci când eu greşeam câte o literă sau un bastonaş. Parcă am şi acum în faţa ochilor acea scenă: acea pagină de caiet în care cerneala se amesteca cu lacrimile care nu mai conteneau să curgă din ochii mei... şi mama rupea pagină cu pagină, mă lovea peste degete, iar eu plângeam... voiam să nu mai plâng, dar nu mă puteam abţine.

Când nu împlinisem 7 ani, iar sora mea avea 4 ani, a avut loc o tragedie în viaţa mea. Părinţii mei au divorţat. ?mi aduc şi acum aminte de durerea cumplită pe care o trăiam atunci. Eram în faţa judecătorului şi el ne întreba şi pe mine şi pe sora mea: „La cine vreţi voi să rămâneţi, la mama sau la tata?” Iar noi răspundeam: „La amândoi, la amândoi! Şi la mama şi la tata!”

Era un strigăt al disperării sufletului nostru de copil, dar acest strigăt nu a fost ascultat de cei mari. Atunci ceva s-a prăbuşit în mine.

Am rămas la vârsta de 6 ani doar cu tatăl meu şi cu surioara mea care avea 4 ani. N-a fost uşor. Am devenit un copil traumatizat care priveam cu jind la copii care aveau lângă ei o mamă. Eu, în loc să am o mamă şi un tată, îl aveam doar pe tatăl meu şi pe bunica mea, dar loc de mamă tot nu ne-au putut ţine...

?nainte de a divorţa părinţii mei, am fost un copil puternic. Mi-aduc aminte că-mi plăcea să mă iau la întrecere cu toţi ceilalţi copii şi luptam cu orice chip să fiu mai tot timpul ‘prima’ - mă căţăram prin toţii copacii şi nu-mi era frică...

?n urma acelor traume datorate tragediei din familia mea, puţin câte puţin am început să-mi pierd încrederea că aş mai putea fi o învingătoare.

După ce părinţii mei au divorţat, mai venea câteodată mama la noi în locul în care ştia că ne jucăm, eu şi surioara mea. Ne aducea dulciuri. Dar tatăl meu, pentru că ne iubea prea mult şi îi era teamă să nu ne piardă, ne învăţase că trebuie să fugim de ea.

Mi-aduc şi-acum aminte de acele scene: figura disperată a mamei, cum întindea braţele după noi, cum tânjeam şi eu după îmbrăţişarea ei, cum doream să mă ospătez din dulciurile pe care ea ni le aducea... şi totuşi cum fugeam de ea. Fugeam de ea ca şi cum ar fi fost un duşman... şi ea rămânea în urma noastră ţipând de durere, cu părul negru răvăşit şi cearcăne mari în jurul ochilor de atâta plâns şi suferinţă...

Pentru că am fost un copil sensibil, toate aceste trăiri au pus amprente pe sufletul meu în decursul anilor M-am trezit în adolescenţă neputincioasă de a mă integra în societate. Nu aveam aproape deloc încredere în mine.

Adeseori mă retrăgeam în camera mea, la biroul acela de care erau legate singurele amintiri cu mama de pe vremea cât încă mai eram împreună. Mi-amintesc că atunci când eram tristă din pricină că tatăl meu mă pedepsea, puneam capul pe masă şi plângeam mult. Mama mea demult nu mai exista în gândurile mele.

Acolo, la biroul acela, mi-aduc aminte că am luat pentru prima dată un caiet în mână şi am început să-mi fac planuri. ?n acele clipe m-am gândit pentru prima dată: dacă nu am cui să împărtăşesc durerea mea, am să scriu despre ea şi aceasta va fi descărcarea mea emoţională.

Aveam impresia că sunt singură pe lume, că nu s-a scris vreodată despre copii suferinzi din pricina alegerilor greşite ale părinţilor, că eu copilul care eram aşa de îndurerat trebuie să scriu, să spun lumii întregi să nu mai repete greşelile acestea, care aduc atâtea lacrimi şi determină dezvoltări emoţionale anormale.

Reporter:

- Din nefericire, o foarte mare parte dintre copiii de astăzi cresc în familii monoparentale, în familii cu un singur părinte, deoarece părinţii au divorţat. Din păcate, mulţi cititori înţeleg toate acestea pentru că au trecut prin astfel de drame sufleteşti.

Ligia Seman:

- Spunea Linda Dillow, autoarea cărţii „Partenera creatoare”: „Cel mai important lucru pe care-l poate face o mamă pentru copii ei este să-l iubească pe tatăl lor, iar cel mai important lucru pe care tatăl poate să-l facă pentru copiii săi este s-o iubească pe mama copiilor. Un copil poate fi iubit atât de mamă cât şi de tată, dar dacă aceştia nu se iubesc unul pe celălalt, copilul are un puternic sentiment de nesiguranţă”

?n decursul anilor am putut vedea diferenţa între ceea ce a însemnat o familie monoparentală în care am crescut eu şi un cămin în care domneşte pacea şi dragostea. Despre soţul meu, Timotei pot să spun că este cel mai minunat dar pe care mi l-a dat Dumnezeu pe pământ după darul mântuirii.

Privind la dezvoltarea emoţională corectă a fetiţelor noastre, Ruth-Diana şi Rebeca, la puterea lor de a lupta şi de a fi învingătoare, noi putem vedea clar diferenţa între ele şi ceea ce eram eu, copil crescut într-un mediu necreştin şi care a suferit consecinţele rupturii unei familii.

Reporter:

- Experienţa dumneavoastră de viaţă, experienţa de copil şi stările acelea emoţionale negative pe care le-aţi trăit şi-au pus amprenta asupra dezvoltării emoţionale. Care a fost momentul când aţi debutat în literatură?

Ligia Seman:

- Am debutat în viaţa literară scriind poezie la cenaclul literar “Lucian Blaga” din Hunedoara. Aveam 14 ani, în 1985.

Atunci vedeam sensul existenţei mele într-o viitoare carieră literară. ?n sfârşit, credeam că găsisem o activitate prin care să reuşesc să estompez durerile trecutului. Mi se părea că în împărăţia cuvintelor găsisem un sens al existenţei mele, dar nu era aşa. Era doar artă. Erau doar poeţi şi scriitori.

Mi se repeta mereu că am şansa de a ajunge departe într-o carieră literară, ceea ce mi se părea nemaipomenit atunci. Visurile acestea însă şi refugiul în arta scrisului nu schimbau nimic în interiorul meu. Eram tot mai tristă, retrasă, neputincioasă de a mă integra în societate.

Am încercat chiar să mă sinucid, deşi eram doar o adolescentă. Ajunsesem să mă gândesc că viaţa nu mai are nici un sens. Până într-o zi.

La vârsta de 14 ani, mergând la o biserică neoprotestantă, L-am cunoscut pe Cristos. Sufletul meu rănit, lipsit de iubirea maternă, era avid de iubire. Când am fost pentru prima dată într-o biserică neoprotestantă, am văzut că oamenii aceia ?l iubeau cu adevărat pe Cristos şi că totodată se iubeau unii pe alţii.

Dar mama mea era din neam de preoţi ortodocşi. ?mi spuneau despre asta rudele ei, spuneau că nu e bine să aleg această cale nouă. Dar tocmai această cale, adică Hristos, aducea vindecare rănilor trecutului meu. Braţele Lui, cu a căror dulceaţă şi alin începusem să mă familiarizez, aduceau nespus mai multă duioşie, gingăşie şi siguranţă decât ar fi făcut-o braţele mamei mele, după care sufletul meu tânjise.

Mi se descoperise Dumnezeu cu frumuseţea Lui, cu singura iubire statornică şi atotcuprinzătoare din Univers. Cum să renunţ la ea, când am căutat-o atât de mult timp şi atât de deznădăjduit ?

Dar, pentru că eram în vremea comunismului şi tatăl meu era educat în spirit ateist, s-a arătat foarte ostil hotărârii mele. Mă iubea foarte mult şi avea impresia că toate visurile lui cu privire la viitorul meu se prăbuşeau. Când eu am hotărât să aleg această cale, mi-aduc aminte de o scenă tristă care mi-a marcat viaţa.

?ntr-o seară, după ce am fost la biserică, tatăl meu tocmai pentru că mă iubea şi avea impresia că din cauză că l-am ales pe Cristos viitorul meu este umbrit, în felul lui disperat de a acţiona, m-a pus într-un colţ, mi-a pus cuţitul la gât şi mi-a spus: „Dacă nu te laşi de Cristos am să te omor!”

Acum, deşi au trecut peste 20 de ani de atunci mi-aduc aminte atât de clar acea scenă. ?mi zvâcnea inima în piept. Mâna părintelui meu era deasupra mea. ?mi aduc aminte că în acele momente, de dragul lui Cristos, când tatăl meu era cu un cuţit în mână deasupra mea, eram gata să-mi dau viaţa pentru Cel care şi-a dat şi El viaţa pentru mine.

Reporter:

- Aţi scris şi cu ură faţă de acele traume prin care aţi trecut? Sau, odată cu momentul cunoaşterii lui Cristos, a intervenit şi momentul vindecării de tot ce însemna trecut?

Ligia Seman:

- Nu, n-am scris niciodată cu ură. Dar, după ce l-am primit pe Cristos a trebuit să renunţ şi la cenaclu, cu toate că mi-a fost foarte greu. A trebuit însă să iau această hotărâre deoarece Dumnezeu era total exclus din literatura din acea vreme şi nu doar atât - pentru că trăiam în vremea vechiului regim, se ştia că pentru a ajunge în vârful piramidei trebuia neapărat să-ţi foloseşti talentul şi în scopul de a compune “ode” conducătorului şi patriei şi eu nu aş fi putut să fac acest compromis.

Scriitorul care era coordonatorul cenaclului nostru m-a întrebat: „Cum să renunţi la toate acestea, la cariera literară, când ai aşa multe şanse? Şi pentru ce,” îmi spunea el, “să ajungi la inculţii aceia!?” Nu mi-a fost deloc uşor. Am ieşit din biroul acela cu ochii în lacrimi, dar cu inima plină de pace şi cu simţământul că eram o biruitoare - reuşisem să renunţ de dragul lui Hristos la ceea ce nu crezusem vreodată că aş avea puterea să renunţ.

Dar planul lui Dumnezeu era cu totul altul. Printre primele cărţi creştine publicate după revoluţie a fost o carte a pastorului Petru Lascău - “Paşi spre lumină”. Citind prefaţa acestei cărţi concepută de fratele Iosif Ţon, Dumnezeu mi-a vorbit într-un mod cu totul special. Citez un pasaj: “Ne aflăm la momentul întoarcerii poporului român spre spiritualitate, spre creştinism. Chemăm tânăra generaţie de credincioşi evanghelici să îndrăznească să se avânte în creaţia literară. După decenii de întuneric şi de urât în literatură, este timpul ca noi, cei ce ne-am format la lumina Cuvântului lui Dumnezeu să aducem din nou frumuseţea în literatură.”

Reporter:

- Este Domnul Isus Cristos o prezenţă reală, este o persoană cu care comunicaţi în fiecare zi? Sau este doar o noţiune, un principiu, un surogat care să vă umple durerile sufletului?

Ligia Seman:

- Din momentul în care eu L-am cunoscut, Isus Cristos a devenit pentru mine cea mai minunată Fiinţă din univers. Isus Cristos este prezent cu mine în fiecare dimineaţă, de când deschid ochii şi până seara târziu. El a promis celor care îl urmează că va fi cu ei în fiecare zi, în fiecare clipă, până la sfârşitul veacurilor.

Aşa cum spune în „Cântarea Cântărilor”, El este Preaiubitul inimii şi eu cred că fiecare om este creat în aşa fel, încât să aibă nevoie de iubirea lui Cristos, de prezenţa Lui şi totodată el să se dăruiască lui Cristos. Dumnezeu a dat totul din iubire pentru noi, a dat pe Fiul Său şi nu eşti împlinit decât dacă dai şi tu totul.

Reporter:

- La final, cum v-aţi descrie? Cu titlurile romanelor semnate Ligia Seman eu v-aş descrie: “Un handicap al conştiinţei, care a cunoscut tragedia şi triumful şi care a fost legată de Cristos cu funiile dragostei.”

Ligia Seman:

- Cartea „Funiile dragostei” are un motto. Este un verset din Osea: „V-am tras cu legături omeneşti, cu funii de dragoste”. A fost o zi în viaţa mea în care Dumnezeu m-a tras cu funiile dragostei Lui.

Puteam să mă împotrivesc acestor funii ale dragostei Lui, dar, dacă m-aş fi împotrivit, acele funii m-ar fi rănit şi toată viaţa mea ar fi continuat să fie o rană, o viaţă cu handicapuri interioare. N-aş fi cunoscut vreodată calea de la tragedie spre triumf, n-aş fi avut şansa de a-i putea ridica şi încuraja pe alţii prin scrierile mele.

Dacă eu m-aş fi împotrivit acelor funii ale dragostei cu care Dumnezeu mă trăgea spre El, pentru binele meu, pentru împlinirea mea, atunci aş fi luptat împotriva scopului pentru care am fost creată.

Profetul Ieremia spune “păgânii îşi irosesc durerile”, dar acei care sunt creştini, care L-au primit pe Cristos şi care merg în aceeaşi direcţie cu voia lui Dumnezeu, în direcţia funiilor dragostei cu care sunt traşi de El, acei oameni transformă durerile trecutului şi le folosesc pentru a fi mai sensibili faţă de nevoile semenilor, mai gingaşi faţă de problemele lor, devin plini de înţelegere şi milă, ştiu cum să încurajeze, să ridice pe alţii, să dea soluţii.

?n Apocalipsa ni se spune: “Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.”

Cărţile care au cu adevărat valoare veşnică sunt acelea pe care mâna Marelui Maestru le scrie pe tăbliţa inimii noastre. Viaţa noastră poate fi cea mai valoroasă operă de artă, manuscrisul divinităţii sau poate fi produsul propriilor noastre gânduri, alegeri şi acţiuni. Cele mai măreţe lucruri pe care le putem face pe pământ nu sunt neapărat lucrurile spectaculoase: a scrie cărţi, a învăţa pe alţii, a fi în faţă... Spectaculos în ochii lui Dumnezeu este dragostea, şi ea înseamnă multe fapte făcute în umbră, pe lângă care poate oamenii trec indiferenţi şi insensibili, dar penelul Marelui Maestru consemnează şi răsplăteşte.

Reporter:

Dragii noştri cititori, se pare că nu există casă sau nu există suflet în care să nu fie o durere, de un fel sau de altul.

Poate şi dumneavostră treceţi prin ceea ce înseamnă dureri ale conştiinţei, poate aţi cunoscut în viaţă tragedie sau triumf şi aveţi nevoie de dragoste. Domnul Isus Cristos este singurul care vă poate oferi dragoste adevărată şi El este singurul care nu se schimbă ieri, azi şi în veci.

*************************************

CARLA PREDA

„Treceam prin foarte multe probleme în căsnicie. Am avut o viaţă tumultuoasă, o copilărie foarte grea, aş putea spune chiar nefericită, datorită tatălui meu.”

“Despre căsătorie am crezut că este salvarea mea dar nu a fost.”

„Dintr-o dată mă simţeam uşoară. Mă simţeam fericită, despovărată. Parcă nu mai am nici o grijă.”

„Mi-a spus că vede lupta mea şi vede toată situaţia prin care trec, dar îmi lipseşte ceva. Am pus imediat întrebarea: ’Ce anume îmi lipseşte?’ ”

„Familia m-a renegat, dar nu mi-am pierdut speranţa. Le-am spus tuturor: ‘Renunţ la orice şi la oricine pe pământ, dar la Dumnezeu nu renunţ’.“

“Ştiu un singur lucru: Dumnezeu este Tatăl meu şi atât. Şi-a dat Fiul să moară pentru mine. N-aş putea să mai schimb acest lucru. Voi rămâne veşnic copilul Lui.”

“Atunci am descoperit că Dumnezeu poate şi vrea să fie Tatăl meu. Şi ştiam că Dumnezeu poate fi un Tată şi este un Tată perfect.”

“După ce ne-am pocăit şi eu m-am botezat, fostul meu soţ mi-a zis că am ‘înnebunit’ şi că mi s-a ‘spălat creierul’ “.

“O întreabă pe mama: ‘Ce mai face pocăita de la Timişoara?’ şi alte astfel de exprimări de dispreţ şi dezacord.”

Uneori când ne grăbim să ajungem de la o localitate la alta sau nu există mijloc de transport între două localităţi, putem să mergem cu maşini de ocazie. Dar aveţi grijă în ce maşină vă urcaţi pentru că s-ar putea să găsiţi acolo un mesaj care să vă pună pe drumul către cer.

Carla Preda a trecut printr-o asemenea întâmplare. Ea era traducător de limba sârbă şi avea nevoie să ajungă urgent la Turnu Severin. A plecat din Timişoara spre Turnu Severin cu o maşină de ocazie. ?n acea maşină a fost luată de un copil al lui Dumnezeu, pe nume Beniamin Lup.

*

Carla Preda:

- Discutând amândoi pe maşină, mi-a spus că soţia lui a avut un accident de maşină şi trebuie operată. Am stat cu soţia lui în spital două săptămâni şi am îngrijit-o după operaţie.

A fost suficient timp pentru mine să-mi dau seama că Eugenia Lup este foarte diferită de alte persoane pe care eu le întâlnisem în viaţa mea. Era foarte liniştită, foarte calmă. Citea o carte numită "Rugăciunea lui Iaebeţ", tradusă de soţul ei. Liniştea ei m-a impresionat atât de mult încât am început să pun întrebări. Am aflat că viaţa mea poate fi transformată.

Ceea ce m-a ajutat să-mi schimb şi eu viaţa, au fost chiar ei doi. Ei ca familie, ca şi cuplu, liniştea şi felul în care se înţelegeau. Eu nu i-am văzut niciodată certându-se. ?ntotdeauna aveau o comunicare extraordinară. Am fost foarte curioasă de secretul fericirii lor.

Eu treceam prin foarte multe probleme în căsnicie. Sunt măritată de la 17 ani, iar la 20 de ani am avut un copil. Am avut o viaţă tumultuoasă, o copilărie foarte grea, aş putea spune chiar nefericită, datorită tatălui meu. Nu este o acuzaţie este un adevăr.

M-am căsătorit cu speranţa că o să fie mai bine. M-am măritat foarte devreme şi a fost, pot să spun, o greşeală. Despre căsătorie am crezut că este salvarea mea, dar nu a fost. Ştiam despre Dumnezeu, dar nu am ştiut niciodată că te poţi ruga direct lui Dumnezeu şi că poţi avea o relaţie directă cu Dumnezeu, că poţi deveni copil al lui Dumnezeu.

Astfel, din relaţia pe care Eugenia şi Beni o aveau, am aflat că liniştea lor şi felul în care se înţeleg şi comunică între ei provine de la Dumnezeu. Fiind copiii Lui, copii ai lui Dumnezeu, aveau acea pace în suflet. Ştiau unde este secretul.

Ei m-au întrebat dacă vreau să mă rog şi să-l primesc pe Dumnezeu să fie Tatăl meu. Am acceptat imediat. Era un miracol pentru mine. Atunci am descoperit că Dumnezeu poate şi vrea să fie Tatăl meu. Şi ştiam că Dumnezeu poate fi un Tată şi este un Tată perfect.

Reporter:

- După experienţa cu tatăl tău, îţi mai doreai un alt tată în momentul respectiv?

Carla Preda:

- Imediat mi-am dat seama că dacă Dumnezeu poate fi Tatăl meu, este salvarea mea. ?mi lipsea un tată pământesc şi acum pot spune că îmi lipseşte. Tatăl meu trăieşte, dar totuşi nu este cum ar trebui să fie.

Fiul meu, Alex, când auzit despre Dumnezeu, imediat s-a rugat să-L primescă pe Dumnezeu în inima lui. ?ncă nu s-a botezat, dar aştept acest moment. ?nsă îi lipseşte şi lui un tată pământesc, pentru că tatăl lui nu prea vrea să aibă de a face cu noi.

După ce ne-am pocăit şi eu m-am botezat, fostul meu soţ mi-a zis că am “înnebunit” şi că mi s-a „spălat creierul”. Toţi au impresia că ţi s-a spălat creierul, că „ştiu eu ce ţi-au spus şi ce ţi-au băgat alţii în cap”.

?n momentul în care m-am întors la Dumnezeu, pot spune că mi-am pierdut toată familia. Toată familia m-a renegat. Dar nu mi-am pierdut speranţa. Le-am spus tuturor: "Renunţ la orice şi la oricine pe pământ, dar la Dumnezeu nu renunţ".

Odată ce am înţeles că Dumnezeu este Tatăl meu, am devenit copilul Lui şi niciodată, niciodată nu voi mai renunţa la El, orice mi s-ar spune. Ştiu un singur lucru: Dumnezeu este Tatăl meu şi atât. Şi-a dat Fiul, pe Domnul Isus Cristos, să moară pentru mine. N-aş putea să mai schimb acest lucru. Voi rămâne veşnic copilul Lui.

Acum şi ai mei au înţeles. Nu mai sunt aşa recalcitranţi. Mama mea a fost prima care a înţeles. A plâns foarte mult. S-a luptat foarte mult. Nu dormea nopţile. Mă suna şi-mi spunea: "De ce? De ce-ai făcut aşa ceva?"

Reporter:

- Ţi s-a uitat adânc în ochi să vadă dacă te uiţi „în gol” sau dacă te uiţi “prin ea”?

Carla Preda:

- Da, s-a uitat. Şi în privirea mea a văzut fericire şi linişte şi a înţeles. Tatăl meu a acceptat cu resemnare, după ce m-a criticat. O întreabă pe mama: "Ce mai face pocăita de la Timişoara?" şi alte astfel de exprimări de dispreţ şi dezacord.

El nici ca ortodox nu este foarte creştin. Nu iartă absolut deloc. Este supărat pe părinţii lui şi nu vrea să îi ierte. Eu cred că de aici i se trag toate nefericirile. I-am spus că trebuie să-şi ierte părinţii, dar nu vrea.

Reporter:

- Este foarte important să-i iertăm pe cei care ne-au greşit, pentru că Domnul Isus Cristos în rugăciunea "Tatăl nostru" spune: "Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri." Sau altfel spus: "Cu ce măsură măsuraţi, cu aceea vi se va măsura." Este important să iertăm, ca şi la rândul nostru să putem fi iertaţi.

Acum să aflăm ce ne spune Beniamin Lup despre tine.

Beniamin Lup:

- Am întrebat-o pe Carla ce face ea pentru Dumnezeu? Mi-a spus: "Trăiesc o viaţă morală". Am luat o foaie de hârtie şi am desenat acolo domeniul lui Dumnezeu Cel Sfânt şi domeniul omului păcătos, separate de o prăpastie mare.

Am tras o linie de la omul păcătos până înspre Dumnezeul cel Sfânt şi am spus: "Nu ajunge. Altceva, mai faci pentru Dumnezeu?" "Păi merg la biserică şi mama m-a închinat!"

Am tras o linie puţin mai lungă, apoi i-am spus: "Nu ajunge! Altceva ce faci? Ai grijă de oameni săraci?" "Da". Carla obişnuia să ia copii de pe stradă, să-i hrănească în casa ei şi să-i spele. Făcea lucrul aceasta cu bucurie.

Am tras o altă liniuţă şi i-am spus: "Nu ajunge! Nu e suficient!" Atunci i-am spus: "Carla mai ai o şansă!". Am desenat o cruce care unea omul păcătos cu Dumnezeul cel sfânt şi în momentul în care am trasat crucea, Carla a izbucnit în plâns şi a spus: "Vreau şi eu ce aveţi voi!" Ne-am rugat cu ea şi ea i-a cerut Domnului Isus să intre în inima ei. A devenit copilul lui Dumnezeu chiar în momentul acela.

Reporter:

- Carla, ce s-a schimbat în inima ta, ce a fost frumos, luminos, deosebit, după momentul când L-ai primit pe Cristos ca Mântuitor şi ca Stăpân al vieţii tale?

Carla Preda:

- ?n inima mea, pe faţa mea, în absolut tot ceea ce eram, se vedea o transformare. Simţeam că plutesc. Dintr-o dată mă simţeam uşoară, fericită, despovărată, fără nici o grijă.

Trec şi acum prin foarte multe greutăţi. Nici acum viaţa de creştin nu este o viaţă uşoară. Este o luptă permanentă, mai mare ca înainte. Acum trebuie să lupţi în permanenţă să rămâi creştin, să te lupţi cu toate tentaţiile.

Reporter:

- Poate unii zâmbesc acum şi spun despre tine că ai trecut printr-un extaz mistic, dar este exact ceea ce se întâmplă atunci când Duhul Sfânt vine în inima şi viaţa omului.

Lucrurile acestea nu se pot înţelege decât duhovniceşte, spune Biblia. ?ntr-adevăr, cei care nu le-au experimentat, nu le pot pricepe. Probabil mulţi dintre cititorii noşti simt că le lipseşte ceva, un gol care ...

Carla Preda:

- …un gol care poate fi umplut doar de Dumnezeu, de Duhul Sfânt. Doar prin rugăciune îţi poţi găsi liniştea.

Reporter:

- Probabil cei mai mulţi dintre cititorii noştri îşi doresc din adâncul inimii această schimbare, pe care doar Cristos o poate face. Iar tragedia lumii noastre este că oamenii caută această schimbare în locuri greşite.

Fiecare dintre noi ne dorim sărbătoare continuă în viaţa noastră, dar Domnul Isus Cristos ne spune foarte simplu: Vrei să fie sărbătoare continuă în viaţa ta? Dă sărbătoare celor din jurul tău !

Dumnezeu să lucreze în viaţa ta, dragul nostru cititor. Dacă nu ai o Biblie, cere o Biblie cuiva, cumpără o Biblie. Pune-te pe genunchi şi roagă-te lui Dumnezeu cu toată inima, cu toată sinceritatea. ?n rest lasă totul pe seama lui Dumnezeu. El este cel care cu delicateţe, cu dragoste şi cu gentileţe vrea să facă minuni extraordinare în viaţa ta, dacă ?i dai voie.

*************************************

NADIA NEAGOE

“Când am citit aceste versete, primul gând m-a dus la tatăl meu şi la ura care a lăsat-o în mine. M-a făcut să simt o ură foarte mare, o ură care m-a închis în mine şi m-a întunecat. Dar am înţeles că trebuie să îl iert aşa cum şi Isus m-a iertat pe mine.”

“Am început să fiu foarte rea, foarte egoistă, mă băteam cu oricine. Oricine s-ar fi legat de mine, imediat urlam şi chiar am avut probleme multe la şcoală din cauza bătăilor.”

“Strigam: ‘Doamne, de ce nu eşti cu mine? De ce nu mă auzi? Ce se întâmplă cu mine? Ce trebuie să fac ca să fiu fericită?’ “

“Să mărturisim ce am făcut în trecut şi să ne îmbrăcăm în haină nouă, căci noi acum, aşa negri, cu inima plină de ură şi răzbunare, suntem îmbrăcaţi într-o haină neagră, pătată.”

“Dădea foarte mult în noi. Tot timpul era beat. Tot timpul fugeam de acasă din cauza lui şi rar când stăteam acasă. Nu puteam să ne bucurăm de casa noastră, de căldura unei case.”

“Eram foarte deprimată. De multe ori simţeam nevoia să vorbesc cu cineva, să mă plâng cuiva, să-i spun durerea pe care o am în inimă, dar niciodată nu am avut şansa aceasta pentru că-mi era frică.”

„Adevărat vă spun că dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca niştce copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în ?mpărăţia Cerurilor”

„Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare.”

“?ngăduiţi-vă unii pe alţii şi dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat Cristos aşa iertaţi-vă şi voi.”

“Gândeşte-te, dacă vei pleca acum de pe acest pământ şi te vei duce sus, ce va zice Tatăl?”

Nadia Neagoe a trecut printr-o depresie adâncă. Au fost momente întunecate în viaţa ei, momente negre, momente în care nu mai vedea nici o ieşire de acolo. Lucrurile se datorau mai multor factori, dar cel mai important este că a găsit ieşirea de acolo, a găsit eliberarea, lumina, bucuria şi pacea. L-a găsit pe Domnul Isus Cristos.

Reporter:

- Nadia, din ce cauză ai trecut prin acea perioadă de depresie în viaţa ta?

Nadia Neagoe:

- Pot să zic că din cauza familiei mele cel mai mult. Tatăl meu a fost şi este încă un alcoolic, un om foarte dur şi foarte aspru. Nu puteai să vorbeşti cu el ca de la un tată la fiu, deoarece imediat ţipa la tine, imediat dădea în tine…

Mama mea era foarte slăbită şi tot timpul încerca să găsească o ocazie în care să vorbească cu el, să-i explice situaţia. Dădea foarte mult în noi. Tot timpul era beat. Tot timpul fugeam de acasă din cauza lui şi rar când stăteam acasă. Nu puteam să ne bucurăm de casa noastră, de căldura unei case.

Atunci m-am închis în mine total şi n-am mai vorbit cu nimeni. ?i uram pe toţi din jurul meu, nu mă mai interesa de nimeni. Nici la şcoală nu mai vorbeam cu nimeni, eram foarte desprinsă de orice realitate, de oricine.

Am început să fiu foarte rea, foarte egoistă, mă băteam cu oricine. Oricine s-ar fi legat de mine, imediat urlam şi chiar am avut probleme multe la şcoală din cauza bătăilor. Chiar şi cu băieţii mă băteam.

Eram foarte deprimată. De multe ori simţeam nevoia să vorbesc cu cineva, să mă plâng cuiva, să-i spun durerea pe care o am în inimă, dar niciodată nu am avut şansa aceasta pentru că-mi era şi frică. Aveam o frică mare în mine. Nu ştiam ce să fac. Nu ştiam la cine să alerg.

Mama mă lua mereu cu ea la biserică, mă obliga să merg cu ea la biserică, pentru că mama mea este o creştină neoprotestantă, dar nu-mi plăcea, nu mă interesa biserica, nu mă atrăgea. Mi se părea că sunt ‘duşi de-acasă’ şi că n-are nici un folos să merg acolo, nu mă ajută cu nimic asta.

Am început să merg la discoteci, au început chiar să mă atragă discotecile. Dar, de fiecare dată când plecam de acolo plângeam, nu eram mulţumită de ce făceam, de ce se întâmpla în locul acela. Nu-mi plăcea deloc şi de multe ori chiar nu pricepeam dacă acolo era distracţie sau veselie. Nu mă simţeam bine, simţeam că nu sunt împlinită. Plecam acasă şi plângeam din nou ca de obicei.

Apoi, am început să merg la biserică, am început să încerc să înţeleg mai mult Cuvântul lui Dumnezeu.

?ntr-o seară de evanghelizare, când am mers ca de obicei obligată de mama la biserică, Cuvântul lui Dumnezeu mi-a vorbit astfel: „Adevărat vă spun că dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca niştce copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în ?mpărăţia Cerurilor”.

Acest verset m-a frământat mult. La început n-am înţeles de ce. Am încercat să o întreb pe mama ce înseamnă? Şi-a făcut puţin timp liber şi a început să-mi spună că dacă nu mă întorc la Dumnezeu şi dacă nu-L primesc în inimă, dacă voi pleca de pe acest pământ, nu voi ajunge în ?mpărăţia Cerurilor şi nu voi putea să mă bucur de toată dragostea Domnului.

Am început să studiez mai mult Biblia şi au fost multe seri în care strigam: “Doamne, de ce nu eşti cu mine? De ce nu mă auzi? Ce se întâmplă cu mine? Ce trebuie să fac ca să fiu fericită ca cei din biserică?” ?n biserică îi vedeam pe fericiţi, toţi copiii erau fericiţi. Toţi vorbeau, râdeau, numai eu nu mă simţeam fericită şi împlinită. Apoi am mai citit într-o seară din Luca 6:46-49: „De ce-mi ziceţi: ‘Doamne, Doamne!’ şi nu faceţi ce spun Eu?

Vă voi arăta cu cine se aseamănă orice om care vine la Mine, aude cuvintele mele, şi le face.

Se aseamănă cu un om care, când a zidit o casă, a săpat adânc înainte, şi a aşezat temelia pe stâncă.

A venit o vărsare de ape, şi s-a năpustit şivoiul peste casa aceea, dar n-a putut s-o clatine, pentru că era zidită pe stâncă.

Dar cine aude şi nu face, se aseamănă cu un om, care a zitit o casă pe pământ, fără temelie. Şi s-a năpustit şivoiul asupra ei, ea s-a prăbuşit îndată, şi prăbuşirea acestei case a fost mare.”

De multe ori aşa m-am gândit că şi eu strig “Doamne, Doamne!”, dar niciodată nu încerc să fac ceea ce spune El. Şi doar alerg la El ca să mă ajute să scap din probleme, ca să mă ajute să-mi găsesc un prieten, dar nu mă interesa să fac ceea ce spune El. Mi se părea prea greu.

Am ajuns în clasa a IX-a, la un liceu baptist. Vorbeau toţi despre Dumnezeu şi vorbeau cu atâta împlinire, cu atâta bucurie că L-au cunoscut şi au o viaţă împreună cu El.

Am început să mă gândesc că dacă vreau să ajung în cer la Tatăl, să fiu cu Tatăl şi să am o viaţă împlinită, trebuie să mă pocăiesc.

Am citit din Faptele Apostolilor un verset în care zicea: „Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare.” Am îngenunchiat, dar nu ştiam prea bine să mă rog, dar am încercat să-i spun Domnului toate păcatele mele pe care le-am făcut, tot ce mă durea, tot ce mă apăsa pentru că am citit acel verset că Domnul o să mă ierte şi o să-mi dea vreme de înviorare.

După acea seară, pot să zic, că m-am simţit mai uşurată şi mai împlinită şi am încercat să mă rog mai mult, din ce în ce mai mult şi să fac mai mult voia Lui.

Am încercat să citesc şi Epistola către Filipeni, pe care prima dată nu am înţeles-o prea bine şi am rugat pe cineva să-mi explice. Am încercat să alerg la Dumnezeu să-mi explice, căci El putea cel mai bine.

Versetul spunea: „Nu că am şi câştigat premiul, sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus. Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea, şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.”

Atunci am înţeles că Domnul mă cheamă, că trebuie să-mi las toate problemele şi tot trecutul meu în mâna Lui, să i le las Lui, căci El îmi va uita tot trecutul.

Dumnezeu L-a dat pe singurul Său Fiu să moară pentru noi ca să fim iertaţi de orice păcat. Şi am înţeles că Domnul chiar îmi iartă păcatul dacă mă întorc cu smerenie înaintea Lui şi încerc să fac doar voia Lui de acum înainte. Am fost foarte fericită să ştiu că sunt iertată şi că pot să încep o nouă viaţă fericită.

Aş vrea să mai citesc câteva versete: „Astfel dar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe şi îndelungă răbdare. ?ngăduiţi-vă unii pe alţii şi dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat Cristos aşa iertaţi-vă şi voi.”

Când am citit aceste versete primul gând m-a dus la tatăl meu. Am înţeles că trebuie să îl iert aşa cum şi Isus m-a iertat pe mine. Şi am înţeles că trebuie să îngădui pe fiecare persoană aşa cum este ea, căci fiecare suntem diferiţi şi fiecare greşim în felul nostru. Am încercat să uit tot ce s-a întâmplat şi să merg înainte făcând doar voia Lui.

Reporter:

- Care erau lucrurile pentru care trebuia să-l ierţi pe tatăl tău?

Nadia Neagoe:

- Pot să zic că erau multe lucruri. ?n primul rând ura care a lăsat-o în mine. M-a făcut să simt o ură foarte mare, o ură care m-a închis în mine şi m-a întunecat, o ură care m-a făcut să nu mai simt nici o dragoste, nici o atracţie faţă de oameni, de cei din jurul meu.

Eram foarte rece cu toţi. Cred că puteam să ajung la orice nebunie. ?n momentele acelea eram un om întunecat. Nu ştiam ce fac. Eram plină de ură şi de răzbunare. Voiam să mă răzbun.

Am mers chiar şi la ore de karate ca să mă răzbun, să învăţ să bat, să mă răzbun pe tatăl meu în special şi pe oricine care mi-ar face rău. Simţeam că toţi vor să-mi facă rău din jurul meu.

Reporter:

- Cum îţi aminteşti perioada când ai trecut prin depresie?

Nadia Neagoe:

- O perioadă foarte rea. Atunci eram disperată, nu ştiam unde să alerg, nu ştiam unde să fug, ca să simt dragoste, să simt că am pe cineva lângă mine. Acum mă simt împlinită şi simt că orice s-ar întâmpla este Cineva lângă mine.

A fost o perioadă foarte grea pentru mine. N-am crezut că o să trec vreodată peste asta. Chiar şi după ce l-am cunoscut pe Dumnezeu şi L-am primit în inima mea ca Domn şi Mântuitor îmi părea aşa de greu să pot să iert şi să încep o nouă viaţă aşa cum o vrea El.

Mă gândeam: „Dar, Doamne, cum aş putea eu să încep dintr-o dată aşa o viaţă când inima mea este plină de răutate.” Recunoşteam că sunt rea şi că am o inimă murdară şi-mi era foarte greu să încep o nouă viaţă aşa cum vrea El. Dar Domnul m-a întărit foarte mult, când am citit în Biblie versetul acela: „Niciodată n-am să vă las!”

Reporter:

- Te-ai gândit la posibilitatea de a ajunge să treci vreodată din nou printr-o depresie?

Nadia Neagoe:

- Da, m-am gândit şi chiar îmi era frică. Şi acum mă gândesc de multe ori: “Dacă aş trece iar, ce s-ar întâmpla? Aş pica de tot?” Dar Domnul spune: “Lasă-ţi toate problemele în mâna Mea şi încearcă să faci doar voia Mea căci Eu îţi rezolv toate problemele.” Cred că El o să mă ajute aşa cum a promis, că nu mă va lăsa niciodată.

Reporter:

- Cum îţi percepi acum viaţa? Ce simţi pentru cei din jurul tău acum?

Nadia Neagoe:

- Pot să zic că şi pentru tatăl meu simt dragoste, căci este tatăl meu. Datoria mea este să-i arăt cu ce a greşit şi să-l întorc şi pe el la Domnul, să-i arăt calea cea bună, deoarece fără Domnul nu poate să facă nimic. Băutura, chefurile şi toate aceste ‘distracţii’, sus în ceruri nu au nici o valoare.

Chiar recent m-a sunat, era tot beat, şi l-am întrebat cum se simte. Spunea că e pregătit să plece. I-am spus “Mai gândeşte-te bine dacă eşti pregătit să pleci. Gândeşte-te, dacă vei pleca acum de pe acest pământ şi te vei duce sus, ce va zice Tatăl? Ce va spune? ‘Du-te de aici, că nu te cunosc! Uite care a fost planul meu cu tine. Cândva am avut un plan foarte frumos de realizat cu tine, dar tu nu ai vrut, nu m-ai ascultat. Acum nici eu nu te cunosc, aşa cum nici tu nu m-ai cunoscut pe mine.’ ”

Reporter:

- Nadia, te-aş întreba ce sfat, ce sugestii ai avea pentru cititorii care poate chiar acum se află în depresie, chiar acum se află sub imperiul unor gânduri negre, sunt cuprinşi de tristeţe, nu ştiu încotro s-o apuce şi care au o teamă grozavă de ziua de mâine.

Nadia Neagoe:

- ?n Biblie, Domnul ne spune ceva cam aşa: Să nu vă temeţi de ziua de mâine, ce vă aduce ea, căci eu sunt cu voi şi aşa cum hrănesc păsările cerurilor, tot aşa vă hrănesc şi pe voi, mai ales pe voi că sunteţi creaţia mea şi sunteţi mai importanţi decât păsările.

Deci, aşa cum am făcut şi eu, ar trebui să ne plecăm toţi în faţa Domnului şi să ne plângem păcatul, să-i spunem cu ce-am greşit, să-i spunem tot ce ne frământă inima că doar El este singurul prieten adevărat care niciodată nu ne lasă singuri.

Doar El este singurul prieten adevărat în care noi putem nădăjdui. Nici un om de pe lume nu poate să ne ajute aşa cum ne ajută El şi cum ne înţelege El. Să ne plecăm înaintea Lui şi să-şi plângă fiecare păcatul pe care îl are şi să spună toată durerea din suflet, ce simte, ce a făcut şi să-L primească pe Domnul Isus în inimă ca Domn şi Mântuitor.

Să citească foarte mult Biblia, deoarece ea ne luminează. Biblia este lumina pe calea pe care mergem. Şi să frecventeze foarte des biserica, pentru că acolo se explică Cuvântul Domnului, acolo putem înţelege mai multe lucruri.

Domnul ne invită: Urmaţi-mă, veniţi după Mine şi faceţi doar voia Mea. Domnul nu ne pune să alergăm 5 km ca să fim nişte copii adevăraţi ai Lui, ci doar să facem doar voia Lui şi să mărturisim ce am făcut în trecut şi să ne îmbrăcăm în haină nouă căci noi acum aşa negri, cu inima plină de ură şi răzbunare suntem îmbrăcaţi într-o haină neagră, pătată.

Nu trebuie decât să ne lepădăm haina şi să ne îmbrăcăm cu o haină albă pe care Domnul ne-o dă, o inimă blândă, o inimă plină de dragoste şi iubire.

Pot să mărturisesc că atunci când L-am primit pe Domnul în inima şi în viaţa mea a fost ceva minunat, am crezut că am aripi să zbor, eram plină de fericire, îmi venea să pup pe toată lumea, îmi venea alerg pe stradă şi să spun: “Domnul este Dumnezeul meu, El m-a ajutat peste tot, El este singurul meu prieten care este mereu alături de mine şi niciodată nu mă lasă.” Am fost foarte fericită. A fost ceva minunat. Nu cred că voi uita vreodată lucrul acesta.

Reporter:

- Ce s-a întâmplat atunci?

Nadia Neagoe:

- ?n acea seară, am luat Biblia în mână şi am început să citesc din ea. Cuvintele pe care le-am citit mi-au intrat aşa de pătrunzător în suflet, încât simţeam că inima mea îşi ia zborul, încât simţeam că Domnul este prezent lângă mine şi este bucuros că mi-am mărturisit păcatul, este bucuros că m-am întors la El şi că El niciodată nu mă va lăsa.

Tocmai acel verset l-am citit: „Eu niciodată nu vă voi lăsa!” Aşa m-a emoţionat încât simţeam că totul în jurul meu se face lumină, se face alb, simţeam că pot să zbor. Nici nu cred că pot să explic ce-am simţit în ziua aceea. A fost o mare bucurie!

*************************************

EUGENIA LUP

“Văzând că nu reuşesc să găsesc răspunsuri la întrebările mele, am hotărât să-mi iau viaţa. Nu mai aveam pentru ce să trăiesc.”

“Atunci am simţit o uşurare uriaşă. Parcă o pătură neagră mi s-a luat de pe minte. Am simţit pacea şi dragostea lui Dumnezeu cum îmi cuprinde inima.”

"Copilul e deja aruncat şi s-ar putea să-ţi pierzi şi soţia."

“Eu am doar mamă, pe tata nu-l cunosc. Tata a părăsit-o pe mama, înainte de a mă naşte eu, când mama era gravidă cu mine.”

"Cine sunt eu? De ce mi se întâmplă mie toate lucrurile acestea? Şi care este scopul meu în lumea aceasta?"

„Doamne de ce s-a întâmplat asta? De ce ai îngăduit accidentul ăsta?”

“Eugenia era pe patul spitalului din Turnu Severin, când medicul mi-a spus că s-ar putea să o pierd. I-am cerut medicului să facă orice să salveze şi copilul şi pe Eugenia.”

Eugenia Lup era o handbalistă foarte bună. Şi-ar fi dorit să devină jucătoare profesionistă sau antrenoare de handbal. O operaţie şi un accident i-au oprit brutal cariera. Iar de aici până la sentimentul prăbuşirii unei lumi de visuri nu a fost decât un pas. Următorul pas a fost gândul sinuciderii datorită senzaţiei de inutilitate pentru lumea aceasta şi pentru cei din jur.

Cristos i-a ieşit în cale, a apucat-o de mână şi a ajutat-o să înţeleagă valoarea imensă pe care o are în ochii lui Dumnezeu. Prin faptul că El însuşi, Cristos a murit în locul ei pentru păcatele ei.

Eugenia Lup:

- Eu am doar mamă, pe tata nu-l cunosc. Mai am o soră.

Tata a părăsit-o pe mama, înainte de a mă naşte eu, când mama era gravidă cu mine.

Mie îmi plăcea foarte mult sportul. Am jucat hanbal în echipa de juniori în Drobeta Turnu-Severin. ?ncercam să fiu cea mai bună, iar când nu voi mai putea juca hanbal, doream să devin o antrenoare de handbal bună.

Reporter:

- Ai ajuns sportivă bună. Doar că acum alergi pentru o altă cunună. O cunună care nu veştejeşte. Şi într-o alt fel de alergare. ?n alergarea de a câştiga premiul pe care Cristos îl va da în “Ziua aceea” tuturor celor ce ?l vor fi iubit pe El.

Cum s-a desfăşurat cariera ta din handbal?

Eugenia Lup:

- M-am îmbolnăvit şi a trebuit să întrerup antrenamentele. Doctorul mi-a interzis orice fel de efort fizic. Am sperat că totul se va rezolva şi voi putea să merg mai departe. ?nsă după doi ani de tratament nu a fost nici un rezultat pozitiv şi a trebuit să mă operez.

Am sperat ca măcar după operaţie să pot să continui să joc handbal. Am încercat. Am mers la antrenamente, însă nu mai puteam face faţă. Eram foarte obosită. Atunci am renunţat. Aceea a fost cea mai cumplită zi din viaţa mea. Mi-am dat seama că nu mai am pentru ce să trăiesc. A fost groaznic. Toate visele mi s-au zdruncinat, mi s-au spulberat.

A urmat o perioadă de frământări. Atunci mi-am pus pentru prima dată întrebarea: "Cine sunt eu? De ce mi se întâmplă mie toate lucrurile acestea? Şi care este scopul meu în lumea aceasta?"

Am încercat să găsesc răspunsuri. Nu le-am găsit. Le-am căutat o mare perioadă de timp. Văzând că nu reuşesc să găsesc răspunsurile am hotărât să-mi iau viaţa. Nu mai aveam pentru ce să trăiesc.

Dar într-o zi, înainte de a-mi pune eu planul în aplicare, o prietenă a venit la mine şi mi-a adus o carte intitulată "Joni". Când am început să o citesc, parcurgând pagină cu pagină, m-am văzut pe mine. Trăirile şi simţirile pe care le aveam eu le-a avut şi acea tânără care se numea Joni. Şi totuşi ea a găsit forţa să meargă mai departe.

Joni era o fată de 18 ani care dintr-o greşeală de înot şi-a fracturat coloana vertebrală şi a rămas paralizată pentru tot restul vieţii, de la gât în jos. Totuşi a găsit forţa să meargă mai departe, găsindu-l pe Dumnezeu.

Reporter:

- ?n ce măsură te-ai identificat cu durerea prin care a trecut Joni sau cu rezolvarea pe care ea a găsit-o în Dumnezeu?

Eugenia Lup:

- ?n această carte am găsit răspunsurile la întrebările mele. "Cine sunt eu?" Am aflat că sunt copilul lui Dumnezeu, creată după chipul şi asemănarea Lui.

"De ce mi se întâmplă mie toate aceste lucruri?" Am găsit în această carte un verset din Biblie care zicea "Dar ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-l iubesc pe Dumnezeu." Şi eu mă consideram o tânără care îl iubeam pe Dumnezeu.

"Care este scopul meu în această lume?" Tot în carte am găsit că scopul meu este să-L slujesc pe Dumnezeu.

Eram singură în cameră. Am căzut pe genunchi, am izbucnit în plâns şi L-am rugat pe Domnul să mă ierte, pentru că deşi El mi-a dat viaţă, eu am vrut să mi-o iau. I-am mulţumit că mi-a dat viaţa veşnică. I-am cerut Domnului Isus să-mi ierte păcatele şi să devină Domnul şi Mântuitorul meu personal.

Atunci am simţit o uşurare uriaşă. Parcă o pătură neagră mi s-a luat de pe minte. Am simţit pacea şi dragostea lui Dumnezeu cum îmi cuprinde inima.

Reporter:

- De ce crezi că în ziua când ai aflat că nu vei mai putea juca handbal niciodată a fost cea mai neagră zi din viaţa ta, iar ziua când ai înţeles că totuşi există un plan şi o soluţie pentru viaţa ta a fost probabil cea mai fericită până în momentul respectiv?

De ce aceste două zile puse în contradicţie una cu cealaltă? Tu erai aceeaşi persoană. Care a fost diferenţa? Gândeai altfel lumea? Vedeai altfel lucrurile?

Eugenia Lup:

- Am început să văd diferit lumea. Am încercat să văd oamenii prin ochii lui Dumnezeu, să-i privesc aşa cum cred că îi priveşte Dumnezeu. Am văzut că mai este speranţă. Am descoperit Biblia şi ajutorul pe care mi-l poate da Biblia.

Reporter:

- Probabil că mama ta şi sora ta nu au fost foarte încântate de hotărârea pe care ai luat-o, de decizia ta.

Eugenia Lup:

- Mama mea nu s-a opus, dar sora mea a zis că sunt nebună.

Reporter:

- Mi se pare corect, erai “nebună pentru Cristos”.

Eugenia Lup:

- Din punctul ei de vedere eram nebună. Gata cu distracţiile, deşi nu eram o fire care să umblu prin discoteci, dar aşa m-a văzut ea.

Reporter:

- Dacă am ajuns la capitolul acesta, chiar aşa, te întreb şi eu, de ce ai hotărât să-ţi închizi viaţa? Aşa spun oamenii în momentul când te pocăieşti.

Mă refer la pocăinţa din inimă - atunci când hotărăşti să trăieşti o viaţă după voia lui Dumnezeu. Asta înseamnă pocăinţă, pentru că fiecare pădure are uscăturile ei… Pentru că te-ai hotărât să trăieşti o viaţă după voia lui Dumnezeu, oamenii cred că ţi-ai închis viaţa şi ai renunţat la bucurie, ai renunţat la veselie, la petreceri, la distracţii, mai ales că aveai doar 19 ani. Care sunt bucuriile pe care le ai acum în viaţa ta?

Eugenia Lup:

- Sunt bucurii mari. Sunt căsătorită. Am un soţ minunat care mă iubeşte şi pe care-l iubesc mult. Avem o fetiţă, Cristiana, şi ea este una din marile bucurii.

N-aş putea spune că toată viaţa e doar o bucurie pentru că mai vin şi necazuri, dar împreună cu Dumnezeu trec peste ele mult mai uşor decât dacă aş fi singură.

Reporter:

- Eugenia, să vedem acum ce ne spune soţul tău despre tine. Beni, care au fost momentele cele mai interesante în viaţa voastră? Momente de decizii mari.

Beniamin Lup:

- ?n anul 1993, după ce ne-am căsătorit, Eugenia a rămas însărcinată. Am vizitat Turnu Severin. Era însărcinată în luna a treia, când un medic neatent i-a făcut o injecţie greşită şi a omorât sarcina.

Eugenia era pe patul spitalului din Turnu Severin, când medicul mi-a spus că s-ar putea să o pierd. I-am cerut medicului să facă orice să salveze şi copilul şi pe Eugenia. Medicul mi-a spus: "Copilul e deja aruncat şi s-ar putea să-ţi pierzi şi soţia."

După ce a pierdut sarcina, în acel salon, în Spitalul de Ginecologie din Turnu Severin, patru persoane, patru femei din Oltenia l-au primit pe Cristos, pentru că au văzut pacea şi liniştea de pe faţa Eugeniei şi din inima ei. La întrebările lor referitoare la speranţa ei, Eugenia le-a răspuns: "Eu ştiu că dacă mor, merg în cer." Şi patru femei din zona Turnu Severin s-au întors la Dumnezeu, acolo în spital.

Reporter:

- Eugenia, de ce crezi că lasă Dumnezeu dureri în vieţile celor care, în mod sincer, ?l aleg pe El ca Mântuitor, ca Stăpân, ca Domn? Ce-ai învăţat din experienţele dureroase ale vieţii tale? ?ntre timp ai avut şi un accident de maşină, după care te-ai ales cu clavicula ruptă în spital.

Eugenia Lup:

- Eu cred că „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor cel iubesc pe Dumnezeu.” Şi chiar m-am întrebat: „Doamne de ce s-a întâmplat asta? De ce ai îngăduit accidentul ăsta?”

Reporter:

- Şi de ce mie? Aşa cum ne întrebăm fiecare. De ce tocmai mie mi se întâmplă asta?

Eugenia Lup:

- Da. Şi răspunsul l-am primit mai târziu, peste câteva săptămâni, când am întâlnit acolo în spital o tânără - Carla Preda - căreia i-am vorbit despre Dumnezeu şi care s-a întors la Dumnezeu. Dumnezeu are planurile Lui cu fiecare om.

Reporter:

- Şi nu putem spune decât la fel ca şi Iov: „Slăvit să fie Numele Domnului!” pentru vieţile noastre.

*************************************

JEAN CHIFOREANU

" 'Rugaciunile' preferate ale tatalui meu erau injuraturile".

Inainte de 1989, Jean Chiforeanu a lucrat in cadrul departamentului de export al firmei Auto Export Import Romania. S-a născut in deceniul 5 al secolului XX, cand in Romania urmele stalinismului se vedeau la tot pasul.

Jean Chiforeanu:

"M-am trezit si eu intr-o gradinita de tip nou, comunista, in care rugaciunea nu era "Tatal nostru" sau "Inger, ingerasul meu", ci "Stalin si poporul rus".

La scoala elementara procesul de ateizare a luat avant.

Eram convins ca Dumnezeu nu exista, pentru ca nici in familie nu am avut parte de o educatie crestina.

"Rugaciunile" preferate ale tatalui meu erau injuraturile.

Fac parte din generatia celor 40 de ani ai pustiei pentru Romania.

Dupa terminarea liceului am fost cooptat in partid, am avansat pe linie comunista pana in sectia de propaganda si cultura a fostului comitet central al UTC-ului.

Acolo sef imi era chiar Nicu Ceausescu. Datorita calitatilor de propagandist si organizator, am sustinut in 1976 admiterea la Academia de Stiinte sociale si politice, pentru ca imi placeau si faceam din convingere ceea ce faceam.

In semestrul I, in cadrul seminariilor de ateism, se studia Biblia si Istoria Bisericii, deoarece toti cei din posturi de conducere urmau aceste seminarii de ateism.

Studiind Scriptura pentru prima data cu seriozitate, ca sa o combat bineinteles, sa le spun si altora ca nu exista Dumnezeu, ca Cristos este doar o figura istorica, m-am trezit ca incep sa-mi pun adevaratele intrebari care se pun la un moment dat - cine sunt, de unde vin si unde ma duc.

Incepusem sa-mi dau seama de multele manevre din sanul comunismului, de faptul ca era o masinarie diabolica.

In Noiembrie 1976, dupa un studiu intens asupra materialelor care vorbeau despre Biserica si crestinism, m-am vazut si eu infrant de Cel care este Calea, Adevarul si Viata.

Acolo mi-am predat viata in bratul Domnului Isus Cristos, chiar la Academia de inalte studii politice comuniste. Citind si studiind Biblia. Nu 'frunzarind', ci studiind Biblia."

Bineinteles ca a fost dat afara, cariera politica i s-a intrerupt, si a urmat disciplinarea 'prin munca'.

Jean Chiforeanu:

"Din 1976 pana in 1979 am fost trimis sa mai 'cuget' la Canalul Dunare-Marea Neagra, la sectia Poarta Alba. Inainte tineam acolo prelegeri despre inexistenta lui Dumnezeu, iar acum eram chiar eu acolo, cu toate masurile de siguranta luate de 'tovarasi'.

A urmat oprobiul prietenilor, a colegilor si a familiei. Parintii mi-au spus: 'Pentru noi nu mai existi'.

Toata lumea ma vedea un ratat. Toti vedeau in mine un viitor politician, dar dupa ce m-am intors la Cristos, eram considerat un ratat.

Au fost ani in care Dumnezeu a daltuit caracterul meu. Nimic din ceea ce ni se intampla nu este la voia intamplarii. Am luat-o ca din partea lui Dumnezeu.

Eu cred ca exista un proces singular, particular si nu global. Nu te-ntorci la Dumnezeu pentru ca se intorc si altii, ci este o optiune personala.

Eram 'tare la cerbice', dar Dumnezeu m-a cioplit si m-a modelat.

In 1979, Ceausescu a facut o vizita in Statele Unite, iar inainte de acea vizita a dat si un decret de amnistie, in care am fost cuprins si eu.

M-am trezit "liber intr-un lagar" care se intindea de la Est la Vest si de la Nord la Sudul Romaniei.

In 1979, in Biserica nr.1 din Constanta am facut si botezul nou-testamental, act care reprezinta o moarte si o inviere simbolica.

Am fost ajutat de fratii si surorile din Biserica si atunci am inteles cuvintele Mantuitorului: "Cine lasa pentru Mine" si Imparatia Mea ogoare, frati, surori, diplome, cariera, ii voi da inzecit si insutit si pe deasupra viata vesnica.

Am intrat in cursurile BEE (Bible Education by Extension - Educatie biblica prin extensie), deoarece nefiind posibila studierea academica a Bibliei, aceste cursuri ofereau o metoda buna de studiere a Bibliei.

Erau cursuri pe care multi din generatia mea le-au parcurs, dar nu in Biserica, ci pe grupuri mici, in case. In Biserici erau multi "lupi in piele de oaie"

Ne intalneam in munti, departe de urechile securitatii.

La sfaristul anului 1979 am dat concurs si am intrat la Intreprinderea Auto Export Import din Brasov, care exporta camioane grele.

In acea vreme aproape 80 % dintre Bibliile care intrau in Romania, intrau pe calea apei.

Lucrand acolo si avand acces direct pe navele de export, Dumnezeu m-a folosit.

In 1981 venise un transport de Biblii pe un vapor norvegian. Dar in port existau 3 filtre de control. Primul era chiar la coborarea de pe vapor, al doilea era la iesirea din spatiul rezervat descarcarii vaporului, iar al treilea era la portile portului.

Pe vapor erau 2 remorci de Biblii, daca va puteti imagina asa ceva. Trebuia sa trecem prin 3 filtre cu 2 remorci de Biblii.

Ne-am rugat lui Dumnezeu, iar la ora si in seara care am stabilit-o de comun acord am mers in port.

A venit un frate de la Crestini dupa Evanghelie cu un tractor cu remorci, cu macaragiul lucrurile erau aranjate, dar ramaneau aceste 3 filtre. In seara aceea cerul era senin, cum numai vara la Constanta poate sa fie.

Cand noi ne-am dus spre port, incet, incet pe firmamentul cerului a aparut dinspre Odessa un norisor, apoi altul, iar in jumatate de ora cerul a devenit negru ca smoala.

S-a pornit o furtuna cum rar mi-a fost dat sa vad. De la graniceri pana la posturile de control, nu era tipenie de om pe afara. Pe furtuna si ploaia aceea teribila am descarcat Bibliile, si le-am incarcat in remorci. Cu toate ca acolo controalele erau foarte dese, pentru ca se facea contrabanda cu tigari si cafea, in momentul cand noi am trecut pe la toate punctele de control granicerii doar ne faceau semn dinauntrul gheretei lor "Treceti, mergeti, plecati, nu iesim afara sa va controlam".

Am vazut atunci ca Dumnezeu, care este Dumnezeul universului, poate sa puna in miscare marea, furtuna si cerurile pentru cauza Lui.

Dupa alte astfel de experiente - mai faceam si evanghelizare de la om la om, aveam si o echipa cu care seara cantam pe faleza cazinoului din Constanta - am fost chemat la conducerea intreprinderii noastre.

Mi s-a spus: "Stim ce faci tu in timpul liber, stim si ca nu te mai sperie canalul, deci vei fi trimis din partea firmei sa lucrezi in Irak." De fapt ei ar fi dorit sa nu ma mai intorc in Romania.

In 1984 am hotarat sa ma intorc totusi in Romania, iar in 1985 m-am casatorit si m-am mutat la Timisoara.

In 13 Decembrie 1988 am fost instintat - de azi pe maine - ca trebuie sa plec urgent in Cuba. Intre timp Domnul ne-a binecuvantat cu 2 copii - Rut, care avea 9 ani si Sandra Debora de 3 luni.

Pur si simplu a doua zi trebuia sa fiu deja in avion, cu destinatia Havana, Cuba, via Montreal, Canada.

Sotia mi-a adus bagajul la Bucuresti a doua zi, si in aeroportul Otopeni am ingenuncheat amandoi si am spus: "Doamne, Tu stii. Doamne, pazeste-mi sotia si copiii."

Cand am incercat sa schimb decizia sefilor mei, mi s-a spus:

"Ai de ales. Mergi ori in Cuba, ori in pustiul Karakumi din Asia Centrala."

M-am dus in Cuba.

Marea batalie s-a dat pe aeroportul din Montreal, cand eram in tranzit. Multi mi-au spus sa raman acolo. Ma gandeam daca sa raman sau nu in Canada. Nu am ramas.

La aeroport in Cuba m-a intampinat ambasadorul Romaniei de acolo.

Mi-a spus: "Avem dosarul tau. Daca vrei sa-ti mearga bine, abtine-te sa mai predici. In Cuba poti fi aruncat la crocodili daca nu-ti vezi de treaba."

I-am raspuns politicos, dar foarte clar, ca ceea ce gandesc nu depinde si nu poate fi influentat de contextul in care ma aflu.

Intotdeauna Dumnezeu transforma infrangerile in victorii. Comunistii mi-au inchis usa de predicare in Romania, dar Domnul mi-a deschis-o in Cuba, unde predicam in timpul liber.

In Aprilie 1990, sotia si fetitele mele au venit in Cuba. A fost un moment cu adevarat emotionant, dupa aproape 2 ani de despartire.

In August 1990 am venit acasa. De atunci si pana astazi m-am dedicat lucrarii de vestire a Evangheliei lui Dumnezeu unui popor care nu-L cunoaste pe El.

*************************************

CRISTINA DĂMĂCUŞ

“Ce cunoşteam eu despre Dumnezeu parcă s-a spart în mii de bucăţi…nu mai îmi găseam liniştea şi echilibrul interior.”

“Părerea aceasta pe care o aveam eu despre Dumnezeu a căzut ca o casă pe care o bombardezi din temelie.”

“Era foarte riscant şi pentru mine, dar mai ales pentru copil. Fie se naşte bolnav de Basedov, fie nu o să aibă deloc tiroidă. Simţeam că totul se clatină în jurul meu.”

“Mă simţeam iubită de Dumnezeu şi înţeleasă de Dumnezeu. Mă simţeam acceptată de Dumnezeu.”

“Medicul mi-a spus: ‘Eşti bolnavă de Basedov’.”

“Dumnezeu s-a atins de mine şi m-a vindecat. M-am întors acasă şi parcă nu-mi venea să cred. Nu realizam. Nu-nţelegeam. Ca şi când auzi, dar nu pricepi.”

Cristina Dămăcuş vorbeşte despre momentul când s-a întâlnit cu Isus Cristos ca despre “clipele acelea minunate”.

*

Cristina Dămăcuş:

- ?n anul 1988, la sfârşitul clasei a XII-a, o bună prietenă m-a invitat la botezul ei nou-testamental care urma să aibă loc la Biserica Baptistă din Haţeg. De curiozitate am acceptat această invitaţie la botez. Mergând acolo am avut surpriza să văd că una dintre fostele mele colege de şcoală generală era printre cei care se botezau.

Am rămas foarte surprinsă, deoarece o ştiam pe ea foarte năzdrăvană, zvăpăiată, o fată foarte deşteaptă, dar independentă în acelaşi timp. Am rămas şocată şi mirată de actul ei. Pe parcursul predicii şi în urma actului de botez, am fost foarte mişcată. Cele două ore cât a durat botezul, mai tot timpul am plâns.

S-a întâmplat ceva extraordinar atunci. Ce ştiam eu despre Dumnezeu parcă s-a spart în mii de bucăţi şi după acele două ore nu îmi mai găseam liniştea şi echilibrul meu interior. Mă uitam în ochii fostei mele colege, Adriana, şi vedeam că înăuntrul ei are loc ceva deosebit, ceva ce nu găseam în mine.

Adriana, cu tot tumultul acela al evenimentelor care aveau loc la botez, a văzut lacrimile din ochii mei, a privit mai adânc în interiorul meu şi a văzut zbuciumul de atunci.

Până atunci mergeam la biserica catolică, împreună cu mama, şi nu prea înţelegeam mare lucru. Ce era important să aflu despre Dumnezeu parcă nu aveam de unde să aflu.

Până la acel botez, Dumnezeu era pentru mine un Dumnezeu rece şi distant la care apelam doar atunci când aveam o problemă sau o nevoie stringentă şi atunci mă rugam“Tatăl nostru”, “Bucură-te, Marie” sau “Credeu”.

Credeam că aşa Dumnezeu o să mă ajute, dar trebuie totuşi să fac ceva în schimb, să dau ceva în schimb. Şi să urmăresc mereu să fiu foarte bună, să fiu o fetiţă cuminte, o adolescentă cuminte. Asta era părerea mea despre Dumnezeu, că este un Dumnezeu rece, undeva acolo sus, care ?şi vede de treaba Lui şi din când în când se mai uită către mine.

Reporter:

- Şi scoate sabia ! ?

Cristina Dămăcuş:

- Şi scoate sabia! Şi-ţi taie capul! ?

După discuţia pe care am avut-o cu Adriana, părerea mea despre Dumnezeu a căzut ca o casă pe care o bombardezi din temelie şi totul a început să capete o altă culoare.

Dumnezeul meu rece şi distant devenea acum prieten, Cineva foarte apropiat la care puteam întinde mâna şi să-L ating. Culmea, puteam să mai şi vorbesc cu El şi El să mă şi asculte şi chiar să îmi răspundă. Era ceva extraordinar.

Mă simţeam iubită de Dumnezeu şi înţeleasă de Dumnezeu. Mă simţeam acceptată de Dumnezeu. Lumea aceea închisă şi plafonată, în care mă aflam, căpăta un alt contur.

?ntr-o zi, Adriana mi-a dat o mică broşurică pe care am citit-o cu foarte mare plăcere, iar la sfârşitul ei era o rugăciune - autorul spunea să te pui pe genunchi şi să-I spui Domnului că tu accepţi moartea şi învierea Lui. Şi prin aceasta ?l rogi ca El să te ierte de toate păcatele şi să te accepte aşa cum eşti tu.

Atunci parcă s-a aprins un beculeţ în mintea mea. Citind rândurile acelea, m-am pus pe genunchi şi am crezut în inima mea că într-adevăr Dumnezeu mă iartă de toate păcatele şi că pot să am viaţă veşnică.

Când m-am ridicat de pe genunchi m-am simţit extraordinar, eliberată, uşurată. Colega mea avea ceva special, o privire deosebită în ochi şi bucurie în sufletul ei. Orice s-ar fi întâmplat rău în jur, pentru ea nimic nu conta. Ştia un singur lucru - Dumnezeu o iubeşte şi ea este acum în braţele Lui.

*

La vreo 4-5 luni după ce l-am născut pe Tobias, primul nostru băieţel, am început să nu mă simt prea bine. ?n urma analizelor, medicul mi-a spus: „Eşti bolnavă de Basedov”. Bineînţeles că nu mi-a picat foarte bine chestia asta. Ştiam că nu-i o boală uşoară şi aveam să văd într-adevăr, mai târziu, prin toate tulburările prin care am trecut.

Mereu aveam nevoie de cineva care să mă ajute. Erau zile în care nu mă puteam ridica din pat, dar să mai iau câte o decizie importantă? Tot calvarul acesta datorat bolii a durat cam vreo 2 ani, timp în care zilnic luam tratament dar nu-şi făcea absolut deloc efectul.

?ntr-o zi am venit acasă foarte hotărâtă, m-am dus în cameră, am închis uşa, m-am pus pe genunchi şi am zis: „Doamne, eu nu mai suport boala asta. Deja m-am săturat de ea. Te rog foarte mult, ajută-mă, vindecă-mă, fă Tu ceva, nu ştiu cum, dar fă Tu ceva şi scapă-mă de boala asta.”

M-am rugat aşa vreo 3-4 luni, zilnic. Eram foarte sinceră cu Dumnezeu. La câteva luni aflu că sunt însărcinată, cu al doilea copil. M-am necăjit atunci foarte tare, fiindcă medicul mi-a spus clar că nu se mai poate încă o sarcină, este foarte riscant şi pentru mine, dar mai ales pentru copil, fie se naşte bolnav de Basedov, fie nu o să aibă deloc tiroidă.

Simţeam că totul se clatină în jurul meu: „Doamne, dar în atâţia ani de când m-am întors eu la tine, nu am trecut printr-o asemenea experienţă. De ce acum?” Parcă niciodată nu pusesem întrebarea: “De ce acum? Ce să fie?” Chiar că nu vedeam nici o ieşire, nici o soluţie la toată chestia asta.

Dar Dumnezeu era cel care mă mângâia, în tot necazul acesta, şi îmi spunea foarte clar: „Nu te încrede în om, ci încrede-te în Mine! De la Mine îţi va veni vindecarea!” Citeam dar nu înţelegeam. Aveam nevoie de încurajare de la soţul meu, de la prieteni, de la părinţi. Şi mă încurajau cum ştiau, dar vorbele lor erau atât de fără conţinut.

Fiind internată în spital, într-o zi au venit două femei de la biserica „Agape” din Timişoara şi m-au întrebat cu ce sufăr. Le-am spus: „Am Basedov şi pe deasupra mai sunt şi însărcinată.” S-au rugat atunci pentru mine şi am crezut din toată inima că Dumnezeu poate să facă o vindecare. Am ştiut că în acele momente când ele s-au rugat, Dumnezeu s-a atins de mine.

M-am întors acasă şi parcă nu-mi venea să cred. Nu realizam. Nu-nţelegeam. Ca şi când auzi, dar nu pricepi. Nu-nţelegeam cum se întâmplă asta, cum cu câteva luni în urmă eram aşa de bolnavă încât doctorii îmi spuseseră să fac întrerupere de sarcină, copilul acesta nu are nici o şansă, iar acum, dintr-o dată totul era în regulă.

Din acea zi totul a fost bine, sarcina a decurs bine, naşterea a fost minunată, sub controlul Domnului, şi acum când stau şi mă uit la Filip, cel de-al doilea copilaş al nostru, îmi dau seama că a fost ceva extraordinar.

A fost o minune, într-adevăr o minune. Sunt sănătoasă. Mulţumesc Domnului că pot să am grijă de copii şi pot să fac multe lucruri singură, aşa cum mi-am dorit, fără să am mereu nevoie de cineva.

Eu ştiu că nu există cale de întoarcere pentru că văd diferenţa dintre viaţa pe care o trăiesc acum cu Isus în inima mea şi viaţa pe care o trăiam înainte, când Dumnezeu era foarte departe. Este ceva foarte diferit. Nu se compară. Aici este aşa de multă bucurie, cu Isus, iar dincolo era atâta tristeţe. Material aveam tot ce-mi doream, dar nu aveam plinătate sufletească, nu aveam împlinire sufletească.

Reporter:

- Aveai tot ce-ţi doreai, dar erai goală pe dinăuntru !

Cristina Dămăcuş:

- Eram goală, într-adevăr eram goală pe dinăuntru. Dar nu ştiusem asta.

Reporter:

- Cred că aceasta este lupta din sufletul multor oameni care încearcă să se împlinească, dar nu-şi dau seama că de fapt este vorba despre un gol interior pe care ei singuri nu-l pot umple. Acolo este locul lui Dumnezeu. Este un loc creat special, pe care Dumnezeu poate să-l umple în interiorul nostru, în mintea noastră, în sufletul nostru.

*************************************

ANCA DUMITRAŞCU

"?mi plăcea foarte mult să fiu centrul atenţiei şi mă foloseam de faptul că ştiam că atrag băieţii, deja aveam destul de mulţi curtezani şi îmi plăcea doar să-i învârt pe degete.”

“?n discotecă vedeam consum de alcool, chiar consum de droguri şi destrăbălare. Trăind viaţa aceasta de discotecă, de distracţii şi destrăbălare simţeam că sunt pe marginea prăpastiei."

"Trăiam o viaţă dublă pentru că în acelaşi timp mergeam şi cu grupul de tineri de la biserică, dar în paralel, participam şi la discotecă şi la tot ce implică viaţa de noapte."

“Vedeam cum vieţile prietenilor mei erau distruse încet, încet şi cum alcoolul şi drogurile puneau stăpânire peste vieţile lor. Acest lucru m-a înfiorat. Şi m-a făcut să-mi pun semne de întrebare, dacă aşa vreau să arate viaţa mea."

„Doamne, dacă tu chiar exişti, dacă tu într-adevăr exişti, te rog fă ca părinţii mei să nu divorţeze.”

“Atunci când ei erau pe punctul de a divorţa eu mă gândeam că este din vina mea.”

“Adoram să cânt. Prin muzică eu L-am cunoscut pe Dumnezeu.”

“Eram aşa de dornică să fiu prima în toate încât călcam peste oameni şi nu-mi păsa de cei din jurul meu.”

“Când îi spui cuiva "prostule" sau "nebunule" probabil că şi-ar dori mult mai mult să-i dai o mie de palme decât să-i spui aceste cuvinte.”

“Aceste întrebări au fost zguduitoare pentru mine.”

“Divinizam acea persoană care era prietenul meu.”

“?n inima mea a fost o bătălie extraordinară.”

“Tata fusese foarte violent. Şi inima mea era din nou sfâşiată.”

“Aş vrea să-i încurajez pe toţi tinerii care cred că sunt neimportanţi sau că nu au valoare.”

Anca Dumitraşcu este membră a trupei „Callatis Praise” din Mangalia, care cântă muzică creştină contemporană - laudă şi închinare. Momentul când Anca şi-a dat seama de puterea lui Dumnezeu a fost la vârsta de 10 ani, atunci când părinţii ei erau în pragul divorţului iar ea s-a rugat prima dată ca divorţul părinţilor să nu aibă loc.

Anca Dumitraşcu:

- M-am născut într-o familie creştină, dar părinţii mei erau creştini doar cu numele. Deşi spun şi se mândresc cu faptul că sunt ortodocşi, tatăl meu cel puţin, n-a mers niciodată la biserică. Doar la Paşti şi la Crăciun îşi aducea aminte de Dumnezeu sau când era într-o problemă cerea ajutorul lui Dumnezeu.

Când aveam 10 ani, părinţii mei au fost la un pas de divorţ. Atunci m-am rugat pentru prima dată şi am spus: „Doamne, dacă Tu chiar exişti, dacă Tu într-adevăr exişti, te rog fă ca părinţii mei să nu divorţeze.” Şi chiar în ultima zi, când trebuia să se pronunţe divorţul, tatăl meu, care intentase procesul de divorţ, şi-a retras cererea, iar pentru mine aceasta a însemnat răspuns la rugăciunile mele. Pentru mine a fost dovada că Dumnezeu există şi că îi pasă de mine.

După ce părinţii mei s-au împăcat, mama L-a cunoscut pe Dumnezeu într-un mod personal. Mătuşa mea, Luminiţa Ciuciumiş, începuse să frecventeze Biserica Penticostală din Mangalia.

La un an după Luminiţa, mama mea s-a întors la Dumnezeu şi eu am început să merg împreună cu ea la biserică. Cel mai mult îmi plăcea muzica. Adoram să cânt. Prin muzică eu L-am cunoscut pe Dumnezeu. A fost lucrul cel mai minunat care m-a atras, mi-a plăcut cel mai mult că pot să-i cânt lui Dumnezeu, pentru că în biserica ortodoxă doar preoţii cântau.

După ce părinţii mei s-au împăcat, tata de multe ori repeta că eu am fost motivul pentru care ei s-au împăcat şi probabil, în subconştient, acest lucru m-a făcut să-mi doresc să nu-i dezamăgesc. Pentru că atunci când ei erau pe punctul de a divorţa eu mă gândeam că este din vina mea.

Reporter:

- Din nefericire, majoritatea copiilor gândesc la fel.

Anca Dumitraşcu:

- Tocmai pentru aceasta mi-am dat toată silinţa să nu-i dezamăgesc.

Eram o persoană foarte ambiţioasă. Mi-am dorit să fiu prima la şcoală şi în tot ce făceam. Este un lucru bun până la un punct. Doar că eu eram aşa de dornică să fiu prima în toate încât călcam peste oameni şi nu-mi păsa de cei din jurul meu.

Aveam un dar deosebit - să vorbesc şi să folosesc cuvintele. Ştiam să folosesc această armă care sunt cuvintele. Şi nu o dată am rănit oameni în mod intenţionat prin cuvintele mele pentru că ştiam că au putere mai mult decât o palmă, mai mult decât un pumn, ştiam că pot răni prin cuvintele mele sau pot să ridic o persoană, deşi era ceva inconştient.

Reporter:

- Cred că din acestă cauză Biblia vorbeşte despre cei care spun „prostule” sau „nebunule” ca fiind ucigaşi. Atunci când îi spui cuiva "prostule" sau "nebunule" probabil că şi-ar dori mult mai mult să-i dai o mie de palme decât să-i spui aceste cuvinte.

Anca Dumitraşcu:

- După ce părinţii mei s-au împăcat, tatăl meu se purta foarte urât cu mama şi poate un alt motiv pentru care eu mi-am dorit să nu-i dezamăgesc a fost faptul că încercam să schimb situaţia din familia mea şi să-l fac pe tatăl meu să se poarte altfel.

La şcoală deja apărea un al doilea plan - eram adolescentă şi colegii mă întrebau: "Nu mergi cu noi la discotecă? Cum se poate aşa ceva?". ?ncet, încet am început să gust această viaţă de discotecă, de distracţie, mai ales că tatăl meu era destul de sever, iar la discotecă scăpam de el. Discoteca era scăparea şi relaxarea mea.

Reporter:

- N-ai avut cumva senzaţia unei vieţi duble?

Anca Dumitraşcu:

- Ba da, chiar trăiam o viaţă dublă pentru că în acelaşi timp mergeam şi cu grupul de tineri de la biserică, dar în paralel, participam şi la discotecă şi la tot ce implică viaţa de noapte.

Reporter:

- De ce era o bucurie pentru tine să fi la discotecă?

Anca Dumitraşcu:

- ?n afară de faptul că-mi doream să fiu cea mai bună - tot timpul am luptat pentru aceasta şi chiar am reuşit, la şcoală eram printre primii - îmi plăcea foarte mult să fiu centrul atenţiei şi mă foloseam de faptul că ştiam că atrag băieţii, deja aveam destul de mulţi curtezani şi îmi plăcea doar să-i învârt pe degete.

?n discotecă vedeam consum de alcool, chiar consum de droguri şi destrăbălare. Eu nu m-am implicat nici în consum de droguri, nici în consum de alcool. Vedeam cum vieţile prietenilor mei erau distruse încet, încet şi cum alcoolul şi drogurile puneau stăpânire peste vieţile lor.

Acest lucru m-a înfiorat. Şi m-a făcut să-mi pun semne de întrebare, dacă aşa vreau să arate şi viaţa mea. ?n acelaşi timp mergeam la biserică. ?mi plăcea la discotecă, îmi plăcea să dansez şi-mi plăcea muzica. Chiar dacă nu am talente extraordinare în domeniu, tot timpul am fost atrasă de acestea.

Reporter:

- De ce ai renunţat de bunăvoie la viaţa aceasta "cool"?

Anca Dumitraşcu:

- Trăind viaţa aceasta de discotecă, de distracţii şi destrăbălare, simţeam că sunt pe marginea prăpastiei.

Mătuşa mea m-a întrebat într-o zi ce vreau să fac cu viaţa mea? Dacă vreau ca viaţa mea să continue aşa. Mai ales că eu eram familiarizată cu Dumnezeu, eu ?l cunoscusem într-o oarecare măsură pe Dumnezeu. Ceva înlăuntrul meu a tresărit şi ea m-a întrebat atunci dacă vreau să trăiesc o viaţă despărţită de Dumnezeu, continuând în felul acesta sau vreau să-L cunosc mai mult pe El. Care este alegerea mea?

Aceste întrebări au fost zguduitoare pentru mine. A fost o perioadă foarte grea, pentru că a trebuit să iau cea mai importantă decizie din viaţa mea, mai ales că atunci era o persoană în viaţa mea care luase locul lui Dumnezeu. Divinizam acea persoană care era prietenul meu. ?mi doream din toată inima să mă întorc la Dumnezeu şi să am o relaţie strânsă cu El, dar în acelaşi timp o parte din mine striga nu. O parte da şi o parte nu. ?n inima mea a fost o bătălie extraordinară.

Viaţa mea era chiar pe marginea prăpastiei. Eram de fapt cu un picior în prăpastie. Totuşi am luat decizia de a-L urma pe Dumnezeu. Mi-a fost foarte greu, dar nu regret nici o clipă că am făcut această alegere. Şi încet, încet viaţa mea a început să se schimbe, am început să merg la biserică.

La biserica am cunoscut un băiat pe nume Remus Dogaru. Am văzut atâta bucurie în viaţa lui, încât m-am dus acasă, am plâns şi am zis: „Ce are el şi eu n-am? Vreau şi eu să am ce are el!” Şi atunci am putut să fac diferenţa între discotecă şi destrăbălare, care fusese viaţa mea dinainte şi ceea ce era acolo.

La Biserica penticostală din Mangalia am văzut cum tinerii se pot distra şi se pot simţi bine şi în acelaşi timp să respecte principiile lui Dumnezeu.

?mi amintesc că i-am spus unchiului meu: „Gabi, aici m-am distrat mai bine decât la discotecă.” Şi nu băusem, nu dansasem provocator, cum dansam până atunci, nu îmi mai doream să fiu centrul atenţiei. Deja atenţia mea era îndreptată spre altceva, era îndreptată spre Dumnezeu. Nu mai eram interesată ca eu să fiu în centrul atenţiei, deja ceva se schimbase.

Reporter:

- Diferenţa este aşa cum spune Ioan Botezătorul: "Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez.” Diferenţa o face persoana care este pe primul loc în viaţa mea - când eu sunt pe primul loc sau prietenul meu sau când Cristos este pe primul loc în viaţa mea.

Anca Dumitraşcu:

- Am început să mă implic în grupul de tineri, dar spre uimirea mea, tatăl meu s-a împotrivit extraordinar de mult. Când eu am luat hotărârea să-mi dedic viaţa în totalitate lui Hristos, tatăl meu mi-a spus că nu mai sunt copilul lui, că nu-i mai port numele şi că dacă plec, dacă ies pe uşă, să nu mă mai întorc acasă.

Am ieşit pe uşă şi în drum spre biserică mă întrebam: „Doamne, o să mă mai întorc acasă?” Tata fusese foarte violent. Şi inima mea era din nou sfâşiată. Atunci, pentru prima dată am spus: „Doamne, dacă pentru Tine trebuie să renunţ la tata, o voi face.”

După biserică m-am întors acasă, iar tatăl meu era ca un mieluşel. Dacă dimineaţa răcnise ca un leu, acum era ca un mieluşel şi din nou am văzut minunea lui Dumnezeu în viaţa mea.

Reporter:

- Ce s-a întâmplat între timp cu dumnealui?

Anca Dumitraşcu:

- El de multe ori îmi spunea că mi-am distrus viaţa, c-am închis toate uşile. Şi prefera să mă lase la discotecă. ?mi interzicea să citesc Biblia. Mă gonea: „Du-te la discotecă!”. Dacă înainte îmi spunea: „Ce tot atâta discotecă?”, acum el mă trimitea la discotecă. Prefera să merg la discotecă decât la biserică.

Dar acum, Dumnezeu a făcut o minune în familia mea. Acum el este interesat de ceea ce fac eu la biserică.

Reporter:

- Cum ţi-ai putea caracteriza viaţa de acum?

Anca Dumitraşcu:

- Deşi sunt patru ani de când eu m-am întors la Dumnezeu şi de când eu am început să am o relaţie personală cu Isus, mult timp am trăit în mediocritate. Am fost un soldat inactiv, nepregătit. Deşi învăţam unele lucruri despre război, deşi ştiam că Dumnezeu a pus mult în mine, a investit mult în mine, foarte mult timp am trăit sub acest potenţial.

Am înţeles că Dumnezeu vrea să fiu un soldat activ, un luptător în armata Lui şi am înţeles că El vrea să folosească darurile mele pentru a schimba vieţile oamenilor.

Aş vrea să-i încurajez pe toţi tinerii care cred că sunt neimportanţi sau că nu au valoare. Toate astea sunt minciuni pe care Diavolul ni le bagă în cap.

Vă dau un sfat: ascultaţi mai mult de vocea lui Dumnezeu care vă spune că sunteţi iubiţi, că sunteţi de preţ în ochii Lui, că aveţi valoare. El în fiecare din noi a investit aşa de mult. Nu lăsaţi să se piardă ceea ce El a pus în fiecare din noi. Trăiţi la potenţialul maxim. Daţi totul pentru El!

?n ultima perioadă, prietenii mei dinainte mă opresc pe stradă şi-mi spun: „Anca, nu ştiu ce se întâmplă cu tine, dar tu eşti altfel. ?n ultimul timp, tu te-ai schimbat. Efectiv, nu mai eşti tu. Faţa ta radiază. Ce se întâmplă cu tine? Vrem şi noi ce ai tu. Care-i secretul tău?”

I-am spus unei prietene: „Secretul meu este Dumnezeu şi părtăşia, relaţia personală pe care eu o am cu El.” Cred că este cel mai important lucru, cel mai de preţ lucru, să ai o relaţie personală cu El.

Abia acum simt că trăiesc cu adevărat. Acum îmi vine să mă sui pe acoperiş şi să strig în gura mare că Dumnezeu este viu şi că El îi iubeşte pe oameni.

Reporter:

- Dragi cititori, dacă vreţi să experimentaţi transformarea completă a vieţii, dacă vreţi să cunoaşteţi bucuria, fericirea, pacea şi viaţa din belşug pe care o promite Domnul Isus Cristos, lăsaţi-vă modelaţi de Dumnezeu, încredinţaţi-vă viaţa în mâna Lui şi El va face lucruri mari, aşa cum s-a întâmplat şi cu Anca Dumitraşcu şi cu vieţile multor altor milioane de oameni.

*************************************

PETRICĂ BOHUŞ

“Căutam fericirea, ca orice om. Am zis: ‘Doamne trebuie să găsesc şi eu împlinire în viaţă’. Discotecile, prieteniile, chefurile, toate aceste lucruri îmi lăsau un gol în inimă.”

“Acei oameni care mai cred în Dumnezeu sunt reduşi mintal şi de fapt, Partidul comunist îţi oferă totul, aici şi acum, iar dincolo de moarte nu mai există nimic.”

“Puteam să devin cadavru, puteam să mor şi eu pe mine m-am întrebat: ‘Unde m-aş fi dus dacă aş fi murit?’ Şi eu mi-am dat răspunsul: ‘Dacă muream, sigur ajungeam în iad, în chinuri, în focul cel veşnic.’ “

“După ce am ajuns singur, divorţat, m-am cufundat mai mult în noroiul acestei lumi, în plăceri, în păcate.”

“Am reuşit să fac din viaţa mea cioburi”

“…poliţişti corecţi, poliţişti cu frică de Dumnezeu, poliţişti care se mulţumesc cu leafa lor.” A rămas uimit şi a întrebat: “Mai sunt astfel de poliţişti în România?”

“Aceasta este durerea bătrâneţelor, senzaţia că nu eşti de folos nimănui şi fiecare te aruncă de ici-colo.”

“Am visat un băieţel frumos care era neajutorat. Se uita spre mine cu îngrijorare şi îmi cerşea milă. Dar am cerut totuşi să facă avortul.”

“A avut loc şi divorţul.”

“Cine are pe Fiul, are viaţa. Cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa.”

Petrică Bohuş lucrează în Poliţia Română şi a cunoscut o lege mult mai înaltă decât oricare dintre legile omeneşti - a cunoscut legea dragostei lui Dumnezeu.

Petrică Bohuş:

- ?n copilărie, străbunica mea era o credincioasă care studia Biblia şi trăia Biblia. Părinţii mei n-au vrut să audă de Dumnezeu şi de Biblie, însă am apreciat-o foarte mult pe acea străbunică a mea care ?l iubea pe Dumnezeu şi uneori o mai însoţeam şi eu la biserica din sat.

Dar ajungând într-o Şcoală de Miliţie, educaţia pe care am primit-o acolo a fost cu totul diferită. Credeam şi eu ce se spunea de la conducerea Partidului Comunist, şi anume că Dumnezeu nu există, că acei oameni care mai cred în Dumnezeu sunt reduşi mintal, că Partidul îţi oferă totul, aici şi acum, iar dincolo de moarte nu mai există nimic.

Am îmbrăţişat şi eu această doctrină şi am şi crezut-o. Faptul acesta m-a făcut să trăiesc după cum am vrut eu, crezând că eu sunt cineva şi că Dumnezeu nu există. Căutam să trăiesc după poftele mele.

Reporter:

- Poate sunt oameni în vârstă, care nu-şi mai găsesc rostul în viaţă sau care cred că nu mai sunt de folos nimănui. De multe ori aceasta este durerea bătrâneţelor - senzaţia că nu eşti de folos nimănui şi fiecare te aruncă de ici-colo.

Dar puteţi lua un nepot, un copil, un vecin sau pe cineva căruia să-i vorbiţi despre Domnul Isus Cristos, iar în felul acesta veţi avea influenţă peste ani, poate peste zeci de ani, influenţă pe care doar Dumnezeu poate să o folosească spre slava şi gloria Lui, chiar într-un moment când credeţi că nu mai sunteţi de folos nimănui.

Petrică Bohuş:

- Prima dată când mi-am pus întrebarea despre veşnicie, despre Dumnezeu, despre iad, a fost într-o noapte, în anul 1990.

Lucram la circulaţie şi aveam o acţiune de noapte. Trebuia să opresc autovehiculele care circulau în acea noapte.

La un moment dat s-a apropiat o maşină care efectiv, m-a sfidat. Conducătorul autoturismului respectiv nu s-a supus semnalului meu de oprire şi a continuat drumul cu cea mai mare viteză la o foarte mică distanţă de mine. ?n acel moment, datorită curentului de aer, cascheta mea a căzut de pe cap şi-am rămas încremenit pentru câteva momente pentru prima dată.

Reporter:

- Puteaţi rămâne de tot acolo…

Petrică Bohuş:

- Puteam să devin cadavru, puteam să mor. Atunci m-am întrebat: "Unde m-aş fi dus dacă aş fi murit?" Tot eu mi-am răspuns: "Nu eşti pregătit să te întâlneşti cu Dumnezeu. Tu de fapt, L-ai negat pe Dumnezeu." Şi eu mi-am dat răspunsul: "Dacă muream, sigur ajungeam în iad, în chinuri, în focul cel veşnic."

M-am gândit o perioadă la întâmplarea respectivă, dar viaţa şi-a intrat în cursul ei normal şi am uitat.

Căutam fericirea, ca orice om. Am zis: „Doamne, trebuie să găsesc şi eu împlinire în viaţă.” Discotecile, prieteniile, chefurile, toate aceste lucruri îmi lăsau un gol în inimă. Am căutat să-mi găsesc fericirea în profesie. Lucram cu pasiune zi şi noapte. Tot n-am fost împlinit.

Mi-am zis: "Dacă mă căsătoresc, cu siguranţă voi găsi şi eu un rost în viaţă". ?n '90 m-am căsătorit, dar fericirea tot nu am găsit-o. Mai mult, am acumulat păcate. Am mai adunat în comoara aceea de mânie alte păcate la cele pe care le făcusem până atunci.

După ce că trăisem în destrăbălare, în desfâu, acea soţie a rămas însărcinată şi amândoi am hotărât să facă avort. Chiar dacă conştiinţa îmi spunea că nu-i un lucru bun, legile permiteau deja după revoluţie să faci avort dacă nu doreai copilul. Pentru că nu ne înţelegeam şi ziceam: "Şi aşa vom divorţa, mai bine să nu avem copii", soţia mea a făcut avort.

Este de remarcat că Dumnezeu vorbeşte în multe feluri. Dumnezeu vorbeşte uneori prin visuri, alteori prin diferiţi oameni. ?nainte de a merge să cer doctorului să intervină pentru a face avort, noaptea am avut un vis. Efectiv, am visat un băieţel frumos care era neajutorat. Se uita spre mine cu îngrijorare şi îmi cerşea milă.

Reporter:

- Ca un copil în faţa cuţitului chiuretei din mâna ginecologului.

Petrică Bohuş:

- Exact. Simţeam că viaţa acestui copil depinde de hotărârea pe care eu am s-o iau. Dimineaţa când m-am trezit eram perfect convins că nu este bine să facă avort. Eram convins că trebuie să întrerupă această lucrare criminală. Dar n-am avut puterea să şi îndeplinesc acest gând.

M-am dus la spital şi doctorul mi-a spus: "Să ştiţi că soţia dumneavostră e mai bine. Să ştiţi că o să scape şi copilul şi ea." Atunci eu i-am spus că de fapt noi nu dorim copilul, ci am vrea să fie avortat. S-a mirat şi doctorul. Avortul s-a produs.

La puţin timp după aceasta a avut loc şi divorţul. După toate aceste necazuri şi încercări de-ale mele de a căuta fericirea, toate de fapt au eşuat şi eu am ajuns să fiu din ce în ce mai disperat.

Mai mult, după ce am ajuns singur, divorţat, m-am cufundat mai mult în noroiul acestei lumi, în plăceri, în păcate. Colegii mei mă îndemnau să merg cu ei la un pahar. Mă îndemnau să am diferite relaţii.

De fapt, am ajuns la concluzia că păcatul la început e dulce, însă la urmă lasă un gust amar. M-am adâncit tot mai mult în păcatele acestei lumi crezând că poate voi găsi astfel fericirea. Ceea ce nu s-a întâmplat.

Ce-am reuşit să fac eu? Am reuşit să fac din viaţa mea cioburi. Şi când viaţa mea a fost aruncată pe jos şi n-am văzut ajutor nici în stânga, nici în dreapta, atunci mi-am ridicat privirea spre cer.

Atunci L-am rugat pe Dumnezeu: "Doamne, ai milă de mine şi fă ceva cu mine.” A fost momentul când în disperarea mea am strigat către Dumnezeu şi Dumnezeu a intervenit.

Citind Biblia, mi-am văzut viaţa acolo. Am văzut că de fapt sunt foarte murdar. M-am comparat cu Fiul lui Dumnezeu de data aceasta şi m-am văzut atât de murdar. Am zis: "Doamne, cum mă poţi accepta să fiu copilul Tău?"

Reporter:

- O asemănare între dumneavoastră şi Domnul Isus Cristos este autoritatea cu care aţi fost investit. Şi dumneavoastră aţi avut autoritate atunci când a venit maşina respectivă cu viteză, dar n-aţi avut putere s-o opriţi. Degeaba aţi avut autoritate c-a trecut pe lângă dumneavoastră şi v-a zburat cascheta de pe cap.

Domnul Isus Cristos a primit de la Dumnezeu Tatăl şi autoritatea şi puterea de a aduce absolut totul în genunchi înaintea lui Dumnezeu. De a supune totul lui Dumnezeu.

Petrică Bohuş:

- Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu a avut cel mai mare efect asupra fiinţei mele. Citind din Noul Testament am aflat care este de fapt voia lui Dumnezeu. Am descoperit planul Lui de mântuire pentru omenire.

Mi-am dat seama că pentru păcatele mele eu trebuie să fiu condamnat în iad, într-un foc veşnic. Aceasta m-a speriat.

Dar când am descoperit că de fapt, pentru păcatele mele a plătit altcineva, adică Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus Cristos, pentru mine a fost o veste foarte bună. Am mulţumit cu lacrimi şi-am spus: "Doamne, ?ţi mulţumesc că m-ai scăpat de pedeapsă. Mulţumesc că ai coborât din cer, Te-ai făcut sărac ca să mă-mbogăţeşti pe mine.”

Am început să călătoresc cu Dumnezeul meu citind Biblia, dar totuşi continuam să mai şi păcătuiesc. Am căzut într-un păcat de curvie.

Reporter:

- Apoi într-altul, apoi într-altul ...

Petrică Bohuş:

- Nu am reuşit să cad şi-n altele pentru că Dumnezeu a intervenit chiar în noaptea aceea. Mi-amintesc că la ora 12 noaptea, o tânără mi-a adus o casetă. N-o văzusem demult pe aceea tânără. La 12 noaptea ea a venit cu o casetă la mine! S-a consumat păcatul.

După ce a plecat, m-am simţit atât de frustrat şi am început să plâng. Totuşi mi-a fost ruşine de Dumnezeu, pentru că ştiam că Dumnezeu m-a văzut. Nu m-am mai rugat, ci m-am aşezat în pat să dorm. M-am trezit transpirat, după ce am avut un coşmar extraordinar de dureros.

?n coşmarul meu mă vedeam într-un tunel lung, întunecat. Nişte fiinţe urâte erau prezente acolo şi eu parcă pluteam în tunel. Şi arătau spre mine. ?şi băteau joc de mine efectiv. M-aruncau de pereţi. Mă loveau. Şi strigam, şi strigam şi nimeni nu m-auzea.

Atunci am strigat la Isus. Am zis: "Doamne, ai milă de mine şi scapă-mă de aici". ?n momentul acela m-am trezit. Era realitate. Eram transpirat, eram tremurând. M-am pus pe genunchi, pentru că ştiam deja că păcatul este cel care-l separă pe om de Dumnezeu. Mi-am dat seama că păcatul meu m-a făcut să ajung în acea stare. Imediat, fără să-mi spună cineva, Duhul lui Dumnezeu mi-a şoptit să-mi mărturisesc păcatul.

M-am pus pe genunchi la ora aceea târzie de noapte şi am zis: "Doamne, recunosc că-n seara aceasta am păcătuit. Recunosc că nu trebuia să accept, să păcătuiesc. Trebuia să refuz. A fost un examen pe care eu l-am căzut. Ai milă de mine. Doamne, Tu dacă m-ajuţi şi dacă mă faci să ajung dimineaţa cu bine, să nu mai am coşmarurile acestea, eu mă voi pocăi din toată inima."

Dimineaţa când m-am trezit m-am bucurat. M-am bucurat că am simţit eliberarea. Am fost iertat. Păcatul acela a fost îndepărtat din viaţa mea.

Dar, am înţeles că Dumnezeu a vrut să-mi dea o lecţie. Dumnezeu a vrut să-mi spună că păcatul e păcat şi că nu te poţi juca cu păcatul. Păcatul trebuie abandonat. Şi trebuie să mă lupt cu trupul meu să-l ţin în stăpânire ca să trăiesc o viaţă sfântă, o viaţă după voia lui Dumnezeu.

Reporter:

- Atunci când se schimbă inima oamenilor, atunci oamenii vor trăi ştiind că îi vede Dumnezeu, vor lucra la locul de muncă ca pentru Dumnezeu, chiar dacă nu-i vede şeful. Vor trăi ca pentru Dumnezeu în orice împrejurare ar fi.

Sociologi de renume, cum este de exemplu Max Weber, vorbesc despre etica protestantă şi progresul societăţii şi al civilizaţiei.

Când oamenii ajung să aibă o asemenea etică, încât în orice context s-ar afla, ei trăiesc şi lucrează ca şi când sunt văzuţi de Dumnezeu - pentru că suntem văzuţi de Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu totul este gol şi descoperit, putem să fim şi-n fundul mării - atunci societatea progresează şi scapă de corupţie, scapă de minciună, scapă de hoţi, scapă de lucruri imorale.

Petrică Bohuş:

- Am ajuns să experimentez acest lucru. Şi anume, că “frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii.” La locul meu de muncă, la Circulaţie, eram la Oradea şi la un moment dat intră pe interzis un italian cu maşina. A încercat să mă mituiască cu o sumă de bani, dar i-am zis: “Să ştiţi că dacă aş lua banii aceştia nu mi-ar fi frică că vă duceţi să spuneţi la şefii mei. Şi chiar dacă v-aţi duce, mâine n-aş recunoaşte.

Apoi nu am aşa mulţi bani încât să nu încapă şi cei pe care dumneavoastră mi-i daţi. Dar vreau să vă spun, că chiar acum, în aceste momente, se uită spre noi Şeful Poliţiei Universului, Domnul Isus Cristos.

Eu am o relaţie personală cu Domnul Isus şi vreau să trăiesc după voia Lui. El îmi spune să nu iau mită. Să mă mulţumesc cu ceea ce am. Şi acest fapt mă face pe mine să refuz ceea ce dumneavostră îmi oferiţi.”

*

Dacă în trecut obişnuiam să consum alcool, acum nu mai folosesc alcool. Dacă în trecut vorbeam lucruri neîngăduite, ruşinoase, păcătoase, acum ?l laud pe Dumnezeu şi folosesc cuvinte frumoase. Dacă înainte trăiam în imoralitate, acum caut cu tot dinadinsul să trăiesc în sfinţenie, după voia lui Dumnezeu.

Doresc din toată inima ca mult mai mulţi poliţişti să vină la credinţa în Cristos, nu la o religie, pnentru că doar Domnul Isus Cristos este calea către cer. “Cine are pe Fiul, are viaţa. Cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa.”

La data publicării acestei cărţi, Petrică Bohuş este căsătorit cu Dina şi au doi copii.

Leave a comment and / or appreciate the article!

CLICK HERE :» http://www.radio-elshaday.de/

CLICK HERE :» http://www.radio-megapower.de/

CLICK HERE :» http://christliche-radiosender.blogspot.com/

CLICK HERE :» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/

Posted by: *DJ_DANY* ( Admin,blog,radio )