Vieti Transformate – marturii (30-40)

Vieti Transformate – marturii (30-40)

EMANUEL RĂCĂTEAN

Interviu realizat de Daniel Grigoriciuc, Radio Vocea Evangheliei Suceava.

“Am intrat în camera unde de obicei stătea mama şi unde lucra. Văzând camera goală, am început din nou să plâng. Şi ochii mi-au căzut pe maşina de cusut unde ea lucra. Ea nu mai era acolo. Dar în locul ei acolo, era ceva totuşi. Era Cuvântul lui Dumnezeu.”

"Tăticule, de ce nu ne punem pe genunchi, înaintea lui Dumnezeu să ne rugăm ca s-o vindece pe mami?" M-am simţit atunci ca un gunoi în faţa unei fetiţe de patru anişori.”

-------------------

Grupul muzical „Sonor” s-a constituit în anii ’80. Au cântat la nunţi, botezuri şi diferite ocazii în zona Haţegului, Hunedoara şi Deva. Astăzi grupul se numeşte „Harul” şi cântă doar pentru gloria lui Dumnezeu. Membrii grupului sunt Titel Muntean (voce), Wiliam Slovig (orgă), Octavian Luncan (saxofon) şi Emanuel Răcătean (voce).

Emanuel Răcătean:

- Eu m-am născut şi am crescut într-o familie creştină evanghelică. De mic am fost învăţat, că avem un Dumnezeu la care trebuie să te rogi, pentru care trebuie să cânţi, pe care trebuie să-l iubeşti.

Prea multe legături cu grupul "Sonor" nu am avut. I-am auzit cântând de vreo câteva ori o muzică cu adevărat lumească, o muzică în forţă. Mi-am dat seama că sunt nişte meseriaşi în ale muzicii. Ştiam că sunt nişte oameni de muzică. Eu deja eram întors la Dumnezeu şi parcă cu lacrimi în ochi priveam spre ei şi spuneam "Doamne, oare o să ai tu har şi pentru oamenii aceştia?" Şi parcă nu aveam credinţă să pot să cred că într-o zi s-ar mai putea Dumnezeu îndura de ei, pentru că erau cu mulţi bani, erau cu multe relaţii, îngâmfaţi, mândri în familiile lor, în societatea în care trăiau şi în care îşi duceau viaţa. Dar, în acele momente n-am realizat ce Dumnezeu mare avem. N-am putut să înţeleg atunci.

Şi acum să revin la mărturia vieţii mele, la felul în care Dumnezeu mi-a vorbit şi mie. Spuneam la început, acel verset pe care Pavel îl spune cu sinceritate şi pe care îl spun şi eu la fel cu toată sinceritatea din inimă: „ca unei stârpituri, Dumnezeu mi s-a arătat şi mie.” Am crescut în acest climat bisericesc evanghelic. ?nainte să învăţ să scriu şi să citesc, am învăţat să citesc Biblia. Şi-am învăţat versete de aur pe care le spuneam în biserică. Am învăţat să cânt, îmi plăcea tare mult să cânt. Dar lucrurile acestea, de la sine, n-au putut să facă din mine un credincios adevărat. N-au putut să-mi transforme viaţa, să mă facă un copil al lui Dumnezeu, aşa cum Domnul Isus îi spune lui Nicodim în Ioan 3: "Trebuie să te naşti din nou."

La 17 ani am plecat de acasă, să învăţ o meserie, în judeţul Mureş, în oraşul Târnăveni, unde era o şcoală profesională de cooperaţie. Am învăţat meseria de tâmplar. Eram peste 1000 de elevi din toată ţara, din toate colţurile ţării.

Acolo, văzându-mă între tot felul de tineri, mi-am spus: "Las-o încolo de Biblie, lasă-l încolo de creştinism, de Evanghelie, de rugăciuni, de cântare. Lasă-le încolo. Astea-s lucruri învechite. Eu vreau să-mi trăiesc viaţa, şi vreau să gust din viaţă." Şi-mi venea un gând de la Diavolul, ştiu acum că e de la Diavolul, "de ce te laşi tu îngustat de nişte bătrâni, adică de părinţii mei, când tu ai putea să trăieşti viaţa, să vezi cum e alcoolul, să vezi cum e tutunul, să vezi cum sunt alte şi alte plăceri." Am zis: "Gata, nu mai vreau să ştiu de Dumnezeu."

Şi-am început. A fost greu la început. Abia am băut un pahar de bere. Am ajuns, după aproape un an de zile acolo la şcoală. să consum tărie şi dintre cele mai tari băuturi. Aveam un coleg din Focşani, care îmi aducea esenţă de coniac pe care-l făceam cu zahăr ars şi-l fierbeam pe foc. ?n acest hal am ajuns de la un simplu pahar de bere.

După prima ţigară pe care am pus-o în gură, am tuşit un sfert de oră. După un an şi mai bine, am ajuns să nu-mi ajungă două pachete de ţigări pe zi. Şi-aceasta unui tânăr, adus în casa lui Dumnezeu la binecuvântare, adus pe braţe de rugăciuni de doi părinţi credincioşi. Iar mama mea, o creştină adevărată cu fapta, un fel de Tabita, aşa cum o găsim pe paginile Scripturii pe aceea femeie din Iope, care şi-a pus viaţa, şi trăirea, şi munca mâinilor ei la dispoziţia lui Dumnezeu. Aşa a fost mama mea.

?ntr-o zi, venind de la şcoală într-un fel de permisie, am surpins-o pe mama la marginea patului, cu Scriptura în mână - plângea şi se zguduia. A simţit că s-a întâmplat ceva cu mine. Nu ştia ce. Simţea că sunt mult mai rece, mult mai distant şi faţă de ei şi faţă de Dumnezeu. Mi-era ruşine. Nu-mi mai era frică de ei, dar mi-era ruşine. ?mi venea un gând şi-mi spunea: “Dacă tu le spui că te laşi de toate, şi de pocăiţi şi de pocăinţă şi de calea Domnului şi că te-ai apucat de fumat şi de băut ar putea să moară într-un atac de inimă de gândul acesta.” Şi în momentul acela am auzit-o pe mama la marginea patului rugându-se aşa: "Doamne, mi-ai dat trei copii. Doamne, nu trăiesc pentru altceva pe lumea aceasta, decât să-i ştiu lângă Tine şi să-i aduc pe calea Ta. Doamne, dacă-i nevoie, te rog spulberă-mă pe mine. Exact acestea au fost cuvintele. Dar mântuieşte-i pe ei, pe toţi trei." Mi s-a făcut frică de ce spunea mama mea în rugăciune. Ziceam: "Doamne, dar cum să se roage ea aşa ceva? Era o expresie: “Aş face ‘moarte de om’ pentru mama mea şi pentru tatăl meu." Erau baza credinţei mele.

Mie îmi pusese Diavolul un gând în minte care suna în felul următor: "Nici o problemă dacă vine ziua Domnului.” Citisem în Scriptură de mic că va veni o zi înfricoşată, în care Fiul lui Dumnezeu va apărea pe norii cerului şi-şi va lua biserica - mireasa Lui - şi o va duce în cer. Acele cuvinte îmi stăruiau în minte: "?n casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu mă duc să vă pregătesc un loc." Şi-un gând îmi spunea: "Nici o problemă, tatăl tău care te iubeşte şi mama ta care te iubeşte, nu te vor lăsa să ajungi în iad, pentru faptul că ei sunt nişte credincioşi adevăraţi. ?n momentul când Cristos va veni, te vor lua de mână şi te vor trage după ei în ?mpărăţia lui Dumnezeu." Aşa am crezut mulţi ani, până am înţeles pe deplin acele cuvinte: "Fiecare trebuie să se nască din nou. Altfel cu nici un chip nu veţi vedea ?mpărăţia lui Dumnezeu."

Am terminat şcoala şi m-am întors acasă, unde am continuat să duc o viaţă duplicitară. Eram şi un tânăr de duminica, veneam la biserică, spuneam şi “Pacea Domnului”, mai şi cântam, mă mai şi rugam de ochii lumii, dar în timpul săptămânii, numai eu şi Dumnezeu ştim ce viaţă am dus. Şi felul cum mi-am chinuit viaţa încercând să-mpac şi pe Dumnezeu şi lumea, încercând să-mpac şi calea pocăinţei şi calea pierzării. Am spus: "Nici o problemă, am o religie, o religie chiar evanghelică şi nu o să mă lase Dumnezeu să ajung în iad." Numai că lui Dumnezeu nu-i plăcea starea mea, era o stare duplicitară. Eu mă şi ascundeam şi de oameni. Pe lângă că-mi era frică de Dumnezeul despre care citisem cu atâta timp în urmă în Biblie, mi-era frică şi teamă şi de părinţi, îmi era ruşine de ei şi de oameni.

Am continuat pe ascuns să fac anumite păcate şi anumite lucruri. Dar, într-o zi, Dumnezeu a venit cu prima telegramă din cer. Dumnezeu care a ascultat rugăciunea mamei mele, nu m-a lăsat să mă pierd în această lume. Era cu trei zile înainte să-mi sărbătoresc ziua de naştere - împlineam 19 ani. Ies de la servici, vroiam să mă duc spre casă şi mă întâlnesc cu o vecină care lucra la spital şi-mi spune:

"Ce faci?"

"Ce să fac, mă duc acasă. Am terminat serviciul."

"Nu te duce acasă. Du-te la spital. Mama ta e în comă."

Credeam că glumeşte. Credeam că-şi bate joc de mine. Mama mea care de dimineaţă m-a sărutat pe frunte şi mi-a spus: "Du-te cu Dumnezeu, El să te aibă în pază" Mi-a pus pacheţel la servici. Mama mea la spital? Ce să caute mama la spital? Şi cu gândurile acestea în inimă şi în minte, nu ştiu cum am ajuns la spital. Mi-a spus şi unde să mă duc, camera şi etajul. Am intrat în cameră. Ştiu doar că am căzut secerat lângă patul ei. Nu s-a mai trezit, era în comă, aşa cum mi-a spus vecina mea. Nu s-a mai trezit şi n-am putut să mai comunic cu ea. Am plâns. Am strigat. Simţeam că mi se rupe inima. I-am spus doctorului: “Vând şi casa dacă este nevoie, numai să scape mama." Doctorul i-a dat un termen, câteva ore. Şi a spus: "Dacă trece de termenul acesta, va scăpa. Dacă nu, aşteptăm să vedem ce se întâmplă."

Dar în planul lui Dumnezeu era cu totul altceva. Şi aveam să o înţeleg mai târziu. Mama mea a mai trăit câteva ore, după care s-a dus la Dumnezeul pe care L-a slujit.

De aici au început frământările mele, durerea mea. Se ridicau din adâncul meu anumite întrebări şi o anumită răbufnire în caracterul meu, în mintea mea. Am ajuns acolo încât să spun: "Nu există Dumnezeu! Dacă ar exista Dumnezeu, mie nu mi s-ar întâmpla aceste lucruri. Sunt atâţia tineri care străbat birturile şi discotecile. Doamne, Tu ştii că eu mai merg şi la Casa Ta. Şi ştii că eu mai şi cânt. Şi ştii că eu mă mai şi rog din când în când." Aveam o religie şi aşa stilul meu, spuneam eu. Dar Dumnezeu vroia altceva de la mine. ?ntrebările şi strigătele acestea interioare, pe care le aveam la adresa lui Dumnezeu, în care spuneam: "Doamne, nici nu exişti! Totul e hazard! Totul e întâmplare! Nu există. Mama mea la 50 de ani, fără un fir de păr alb în cap, fără să sufere niciodată de nimic, se duce, moare? Nu-i posibil aşa ceva!" Şi aceste frământări lăuntrice, au ţinut aproape trei zile.

?n ziua înmormântării mamei mele, vine Dumnzeu cu a doua telegramă din cer. Cel care a ţinut serviciul de evanghelizare, de înmormântare de fapt, a fost un om al lui Dumnezeu, pastorul bisericii din Haţeg, fratele Mihai Sârbu. A citit un text, pe care eu nu l-am găsit în Scriptură, deşi mă lăudam că am citit Scriptura şi cum o ştiu eu nu o mai ştie nimeni. Dar mă lăudam, aveam capul mare de cunoştinţe, dar inima mică de tot. A citit din Ezechiel capitolul 24, unde vine Dumnezeu şi îi spune lui Ezechiel: "Fiul omului, iată că îţi voi răpi printr-o lovitură, ce-ţi este mai drag în ochi, dar să nu plângi, nici să nu-ţi curgă lacrimile pentru ea. Iată,” spunea mai departe, vocea lui Dumnezeu, “în ziua când îţi voi răpi ceea ce face fala ta, bucuria ta, temelia ta, iată că în ziua când ţi se vor întâmpla aceste lucruri, Eu Domnul voi vorbi şi-ţi voi deschide gura odată cu a fugarului (adică a celui ce aducea vestea) şi vei vorbi şi nu vei mai fi mut şi cei care vor asculta vor şti că eu sunt Domnul Dumnezeu." Cuvinte rostite pentru mine în acele momente în vânt. Eu eram cu durerea mea, cu necazul meu, cu deznădejea mea. N-am avut eu timp de predică. Durerea era mult prea mare. Dar a avut grijă Dumnezeu să fie cineva acolo care a filmat, mi-a dat caseta, şi de dorul mamei mele să pun caseta şi să ascult din nou, şi din nou, şi din nou. De fiecare dată când ascultam şi vedeam caseta, plângeam în hohote, iar cuvintele acelea începeau să lucreze la urechile mele şi la inima mea mai ales. Cuvintele începeau să capete înţelesul lor adevărat.

După mormântare, am venit acasă. Cei dragi au plecat. A fost foarte multă lume la înmormântarea mamei mele. Dar toţi au plecat. Am rămas singur. Atunci m-am văzut cu adevărat singur şi deznădăjduit.

Am intrat în camera unde de obicei stătea mama şi unde lucra. Văzând camera goală, am început din nou să plâng. Şi ochii mi-au căzut pe maşina de cusut unde ea lucra. Ea nu mai era acolo. Dar în locul ei acolo, era ceva totuşi. Era Cuvântul lui Dumnezeu. M-am dus şi l-am luat în mâini, l-am strâns la piept ca şi cum aş fi strâns-o pe mama la piept, am căzut în genunchi acolo lângă pat, lângă maşina de cusut, am început să strig către Dumnezeu. Eram singur în cameră. Vorbeam cu Dumnezeu. Atunci L-am simţit cu adevărat că e cu mine, deşi Dumnezeu a fost cu mine până la vârsta de 19 ani, nu m-a părăsit nici o secundă. ?n acele momente am început să spun: "Doamne, te rog să mă ierţi. Ştiu că exişti. Iartă-mă c-am spus că nu exişti. Şi Doamne, îţi spun şi de unde ştiu că exişti. Mi-a spus-o mama mea. Şi mama mea cât a trăit, nu m-a minţit niciodată. Şi dacă mama mea a spus ?avem un Dumnezeu viu şi adevărat şi care ne iubeşte şi care şi-a dat Fiul să moară pentru noi pe crucea Golgotei?, ştiu că mama nu m-a minţit şi că mama spune adevărul. Doamne, iartă-mă dacă mai poţi." Şi nu era destul. Simţeam că nu-i destul. Simţeam că Dumnezeu m-a eliberat de povara a ceea ce-am spus în cele trei zile de durere. Şi-am spus: "Doamne, Tu-mi cunoşti starea, ştii că am ajuns de parcă nici aer să respir nu mai am. Nu mai pot de durere. Nu mai pot deja de dor după mama. Doamne, vreau un cuvânt de mângâiere. Vreau un cuvânt de îmbărbătare. Vreau ceva care să simt eu că e ceva de la Tine, Doamne. Ştiu că exişti şi ştiu că vorbeşti oamenilor. Doamne, aşa cum ai vorbit şi altora, Doamne, acum e momentul. Dacă m-ai iertat, şi dacă mă primeşti şi dacă ai ceva să-mi spui, Doamn,e te rog să-mi vorbeşti."

Atunci am deschis Biblia, undeva pe la mijlocul ei. Eu nu mă uitam atunci să deschid undeva într-un loc anume. Ochii îmi erau plini de lacrimi. Nu puteam, îmi tremurau mâinile pe Scriptură de durere şi de oboseală. Şi am citit. Am deschis Cuvântul lui Dumnezeu la Psalmul 73, de la versetul 23 înainte. Doamne, ce cuvânt! Doamne ce mângâiere! Am început să citesc începând cu versetul 23: "Totuşi eu sunt întotdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de mâna dreaptă; m-ai călăuzit cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă." Am simţit cum în acele momente când nu mai aveam pe nimeni, Dumnezeul pe care eu la 17 ani l-am părăsit pentru lume, pentru păcat, pentru destrăbălare, pentru alcool şi pentru tutun, acel Dumnezeu care m-a îngăduit, deşi eu îl răstigneam pentru a nu ştiu câta oară pe Fiul Său, prin purtarea mea, s-a apropiat din nou de mine. Şi-am citit mai jos: "Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu ?l fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Sale."

I-am mulţumit lui Dumnezeu atunci în hohote de plâns. Dar vreau să vă spun că nu mai erau aceleaşi lacrimi, nu mai plângeam după mama, nu mai plângeam că sunt singur şi orfan, plângeam de bucurie că am un Mântuitor. L-am simţit lângă mine. M-a fulgerat atunci un gând: "Doamne, putea să se deschidă Cuvântul Tău într-un text, într-un capitol sau la un verset care să spună: “Blestemat să fii tu, pentru că ai fost copilul meu, Te-am crescut pe palmele Mele şi tu nu m-ai căutat şi te-ai dus în lume şi în destrăbălare, de aceea te voi zdrobi şi te voi..." Nu, Dumnezeu n-a făcut aşa. ?n dragostea Lui nemăsurată, mi-a spus: "Totuşi, Eu sunt cu tine!"

……………………..

Au trecut de atunci mulţi ani, de când s-au întâmplat aceste lucruri. A trecut durerea, a lăsat Dumnezeu încet-încet uitarea, dar nicidecum faptul că prin acea lucrare pe care a făcut-o în familia mea, mi-a luat ce-am avut mai scump în ochi, aşa cum spunea Cuvântul lui Dumnezeu în Ezechiel, ceea ce făcea mândria mea, fala mea. Mi-a luat Dumnezeu ce-am avut mai scump şi mai drag, dar a găsit cu cale să-mi dea mântuirea, să-mi dea iertarea păcatelor şi să mă facă copilul Său.

Dumnezeu avea cu noi o lucrare, eu nu aveam de unde să ştiu. Mai târziu, venind de la armată, în '93, pe data de 19 noiembrie 1993, lua fiinţă, într-un fel, actualul grup "Harul", în componenţa în care suntem acum, de patru, dar niciodată nu plecăm patru de acasă, ci plecăm şapte, pentru că ştim că atunci când plecăm patru, nu facem nimic. Suntem şapte pentru că cu noi patru, se află întotdeauna şi o simţim: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Au trecut anii de atunci şi în locul durerii care a fost în inima mea şi în viaţa mea, Dumnezeu mi-a umplut viaţa, inima şi familia, cu tone, pot să spun şi vagoane de fericire şi binecuvântare, chiar şi prin încercări, chiar şi cu o bucată de pâine pe masă, dar cu ochii în lacrimi de mulţumire la adresa Dumnezeului care a promis prin Cuvântul Său: "Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi. Nu te teme căci Eu sunt cu tine, nu te uita cu îngijorare, Eu sunt Dumnezeul Tău." Mă încred în acest Cuvânt, eu şi familia mea.

Mi-a dat Dumnezeu o soţie minunată, ajutorul potrivit la momentul potrivit. Mi-a dat Dumnezeu şi o fetiţă, seamănă leit cu bunica pe care n-a apucat s-o vadă, întrucât ea s-a dus la Dumnezeul pe care l-a slujit. Şi de multe ori, prin ea îmi vorbeşte Dumnezeu la cei patru anişori pe care îi are. Şi aş putea să vă dau chiar un exemplu în sensul acest.

?ntr-o zi soţia mea era bolnavă şi întristaţi aşa cum eram, căutam prin cutia cu medicamente ceva care să-i aline durerea şi să-i aline suferinţa ei şi vine fetiţa la mine şi mă trage de mână şi-mi spune: "Tăticule, de ce nu ne punem pe genunchi, înaintea lui Dumnezeu să ne rugăm ca s-o vindece pe mami?" M-am simţit atunci ca un gunoi în faţa unei fetiţe de patru anişori.

Simţim că pe măsură ce noi ne golim de lumea aceasta, de problemele lumii acesteia, de îngrijorările lumii acesteia, Dumnezeu este gata să ne umple cu Duhul Sfânt şi cu har divin. Şi-i mulţumim pentru aceasta.

******************************

ANGELICA ROMAŞCU

"Eram într-o stare atât de avansată de boală, încât de multe ori mă lua salvarea de la şcoală. Erau momente în care mă ţineam cu mâna stângă de tablă şi cu mâna dreaptă scriam pe tablă. Şi deodată am simţit că mă simt foarte bine şi că nu mai am aceste stări."

"?n acest moment mă simt că sunt ca bulgărele de ţărână pe care în dragostea Lui nemărginită l-a luat în mâinile Lui, i-a dat formă şi chip după asemănarea Lui, a suflat duh de viaţă peste mine şi ştiu că ceea ce sunt, sunt prin El."

"Orchestra cânta "Vino la Isus - Apa Vieţii." ?n momentul în care am auzit primele versuri din cântare, sunt atât de impresionată încât îmi amintesc, efectiv, clipele acelea, am izbucnit în plâns şi simţeam că ceva se întâmplă cu întreaga mea viaţă."

Reporter:

- Angelica Romaşcu a fost profesoară de fizică. Acum este avocat. Provine dintr-o familie de buni ortodocşi, care au crescut-o cu frică şi cu teamă de Dumnezeu.

Angelica Romaşcu:

- De la primii paşi ai vieţii mele părinţii au încercat să mă înveţe rugăciunea "Tatăl nostru" şi "?nger, îngeraşul meu". ?n familia părinţilor mei se practica rugăciunea, postul, cititul Bibliei.

Primul contact cu o biserică neoprotestantă s-a produs cu aproximativ 14 ani în urmă. Era o seară minunată de Crăciun, când la geamul casei mele s-au auzit colinde. Venise un grup de colindători din Biserica Penticostală să colinde la o familie din vecini. Auzind minunatele colinde, am deschis geamul camerei mele să le ascult. Când au terminat de colindat am încercat, conform obiceiului ortodox, să dăm bani colindătorilor. Colindătorii au refuzat să primească aceşti bani spunând că ei nu colindă pe bani. Noi totuşi am insistat. Răspunsul lor a fost foarte clar: "Dacă doriţi să daţi aceşti bani, noi vă invităm la biserică şi puteţi să-i daţi dumneavostră personal." Au plecat iar noi am rămas cu banii. Cu banii şi cu colindele.

?ntr-o duminică după-masă, am hotărât ca împreună cu mama să mergem la biserica penticostală din apropiere. Când am intrat acolo, orchestra cânta "Vino la Isus - Apa Vieţii." ?n momentul în care am auzit primele versuri din cântare, sunt atât de impresionată încât îmi amintesc, efectiv, clipele acelea: am izbucnit în plâns şi simţeam că ceva se întâmplă cu întreaga mea viaţă.

Reporter:

- ?n spate era Dumnezeu, prin puterea Duhului Sfânt.

Angelica Romaşcu:

- Sunt convinsă. Atunci n-am înţeles. Cât am stat în biserică, am plâns tot timpul. M-am simţit deosebit de bine în biserica aceea şi simţeam că ceva se întâmplă cu fiinţa mea.

?n perioada respectivă eram profesoară, la actualul Colegiu Bănăţean, din Timişoara şi eram tare, tare bolnavă. Doctorii mi-au pus doar un diagnostic de anemie şi spasmofilie. Eram într-o stare atât de avansată de boală, încât de multe ori mă lua salvarea de la şcoală. Erau momente în care mă ţineam cu mâna stângă de tablă şi cu mâna dreaptă scriam pe tablă.

?ntr-o duminică după-masă am ieşit şi eu în faţa bisericii, să se roage pentru mine. Pot să mărturisesc că la scurt interval de la acest eveniment, m-am simţit foarte bine. Nu mai aveam stări de ameţeală, mă simţeam bine.

?n momentul acela am simţit că de fapt, Dumnezeu s-a atins de mine şi m-a vindecat. Acest lucru mi-a dat foarte multă încredere şi curaj. Alergam la Dumnezeu de fiecare dată când simţeam că-n viaţa mea ceva nu e în regulă, când simţeam că sunt tristă sau apăsată.

Am început să citesc din Biblie zilnic, să mă rog, iar rugăciunea mea să nu mai fie atât de superficială, doar un "Tatăl nostru" şi atât.

Reporter:

- Dumnezeu vrea să aibă cu noi o relaţie de tată şi fiu, în care noi să-i vorbim şi El să ne răspundă.

Angelica Romaşcu:

- A trebuit să treacă destul de mult timp până eu am înţeles acest lucru. De asemenea, trebuie să menţionez că Dumnezeu niciodată nu m-a dezamăgit.

Reporter:

- Pentru dumneavoastră Dumnezeu nu era doar un concept, idee filosofică sau idee teologică. Era efectiv o relaţie cu o persoană.

Angelica Romaşcu:

- Exact. Ajunsesem la un moment dat să stau de vorbă cu Dumnezeu şi să-i spun deschis ce gândesc, ce simt, care îmi sunt nevoile. Dar continuam de fapt să fiu în maniera aceea de credincios care tot timpul ştiam să-i cer lui Dumnezeu: "Doamne dă-mi! Doamne fă-mi! Doamne ajută-mă! Doamne fii cu mine la examenul acesta! Doamne însoţeşte-mă în călătoria pe care o fac şi fereşte-mă de accidente şi de tot." Nu mi-am ridicat niciodată problema că ar trebui de fapt să fac şi eu ceva pentru Dumnezeu.

?n octombrie '92, eram pe masa de operaţie. Aveam o fiere, care-mi făcea probleme de ani de zile, cu calculi biliari, la care eu mă încăpăţânam să nu fac operaţie, atunci când medicii mi-au propus acest lucru. ?n acel moment mă aflam în faza în care era prea târzie venirea mea la medic. Medicul aproape că a refuzat să mai opereze văzând rezultatele analizelor şi văzând situaţia în care eu mă aflam. Când am ajuns pe masa de operaţie şi s-a făcut incizia, tot abdomenul meu era cangrenă. Fierea se fisurase, se scursese şi a infectat întregul abdomen. Operaţia a durat 4 ore şi jumătate, iar medicul mi-a spus că voi mai trăi între 3 şi 6 luni.

?n momentul acela ştiam că biserica penticostală Elim din Timişoara se ruga pentru mine. Dacă astăzi sunt în viaţă sunt numai datorită lui Dumnezeu.

Au trecut cele 6 luni, verdictul pe care mi l-a dat medicul. După ce a expirat acest termen de 6 luni şi totul era în regulă, nici atunci eu nu am hotărât să-l urmez pe Dumnezeu. Consideram că ceea ce fac este suficient, că de fapt eu sunt cu Dumnezeu şi că nu trebuie să fac nimic altceva. Nu am nevoie de acest legământ în apă, care este botezul. Nu-i înţelegeam întru totul semnificaţia.

Atunci Dumnezeu a produs un seism în viaţa mea, de n-a mai rămas piatră pe piatră. ?n momentul acela, evenimentele prin care am trecut prăbuşiseră absolut tot ceea ce era în viaţa mea. ?n disperarea aceea am hotărât: mă împac cu Dumnezeu şi închei legământul în apă. Aşa am luat decizia. La 1 august '93 am încheiat legământul cu Domnul, devenind o fiică a Sa.

Reporter:

- Credeţi că Dumnezeu, care este Creatorul întregului Univers, are nevoie să facă oamenii ceva pentru El? Noi oamenii suntem atât de limitaţi în cunoaştere, în putere şi în orice. Are Dumnezeu nevoie să facem ceva pentru El?

Angelica Romaşcu:

- Categoric! Toată lucrarea lui Dumnezeu pe pământ nu se face decât prin oameni. Şi fiecare dintre noi nu trebuie să fim decât unelte în mâna lui Dumnezeu.

Reporter:

- Parcă de-atâtea ori trecem pe lângă cei de lângă noi şi nu-i vedem. Parc-ar fi pereţi.

Angelica Romaşcu:

- Şi nu-i vedem şi nu le înţelegem suferinţa sau problemele cu care ei se confruntă. Nu puteam să mă gândesc că eu sunt la masă împreună cu copilul meu mâncăm şi în momentul acela poate există un suflet, care poate n-are nici bucata de pâine pe masă. Şi-am început să simt cu cel care nu are. Am ajuns în situaţia în care de multe ori puţinul care exista la noi în casă să pot să-l împart cu altul.

Bucuria pe care am simţit-o în momentul când am putut să dau ceva din puţinul pe care îl aveam nu s-a putut compara niciodată cu multul pe care l-am dat din multul pe care-l aveam.

Reporter:

- Cum este viaţa dumneavoastră acum?

Angelica Romaşcu:

- Privesc în urmă şi parcă nu-mi vine să cred că eu eram aceea. Pentru că efectiv am simţit o schimbare totală în viaţa mea în momentul în care am încheiat legământul cu Dumnezeu.

?mi încep ziua şi primul ceas al zilei este al Domnului. Chiar dacă trebuie ca la ora 8 să fiu în instanţă, ceea ce înseamnă 7.30 plecat de acasă, în zilele acelea la ora 5 sunt cu Biblia în mână şi sunt în părtăşie cu Dumnezeu. Şi-n fiecare dimineaţă îi aduc fiecare problemă din agenda mea de lucru, o pun înaintea Domnului. Seara, îi mulţumesc pentru victorii, pentru înfrângerile care au fost, pentru că sunt convinsă că şi-n înfrângerile acelea, Dumnezeu a fost prezent şi mă fereşte de un rău pe care eu ca om nu-l pot vedea în viitor.

Reporter:

- Când ştim de unde venim, când ştim cine ne-a creat, cine este Tatăl nostru şi mai mult decât atât, ?l cunoaştem în mod personal pe Tatăl nostru, pe Dumnezeu; de asemenea când ştim că ţinta noastră finală este ?mpărăţia lui Dumnezeu, să fim pentru veşnicie împreună cu El, cred că nu putem fi decât aşa cum sunteţi dumneavoastră începând chiar de aici de pe pământ - fericită. Nu putem fi decât fericiţi.

De fapt, Dumnezeu doreşte să facă la fel în fiecare viaţă. ?n Epistola către Corinteni, apostolul Pavel spune: "Căci dacă este cineva în Cristos este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi." Putem fi într-adevăr un om nou prin Cristos. Cristos este secretul.

******************************

GEORGE VRUŢĂ

Emisiunea NASCUT DIN NOU - realizator Vichi Sassu, Radio Vocea Evangheliei Bucuresti

Iadul este atât de aproape de noi!

Pe patul spitalului am experimentat moartea clinică.

Când m-am detaşat de trup, am fost luat imediat de patru sau cinci duhuri hidoase şi dus, cu viteza gândului, printr-un tunel întunecos, într-un loc despre care îmi este greu să vorbesc.

Aceste duhuri şi acest loc sunt reale! M-am zbătut, am suferit, am plâns, m-am străduit din toate puterile să scap din strânsoarea lor şi să ies de acolo. Vă doresc să nu aveţi niciodată parte de aşa ceva!

Am practicat câteva sporturi de performanţă, luptele greco-romane fiind punctul meu forte.

Foarte multe din fiinţele din Iad s-au năpustit peste mine şi am fost acoperit de un “morman” de astfel de duhuri. Ele voiau să iasă de acolo. Ştiau că eu voi ieşi din Iad şi voiau şi ele să iasă.

Viaţa mea a continuat să se deruleze într-o continuă agitaţie

Am făcut peritonită chimică generalizată

?narmat cu încredere în forţele mele proprii şi în ştiinţă, am început lupta cu viaţa şi cu moartea. Dar nu am ieşit învingător!

M-am născut în 1956, al treilea din patru băieţi. Credinţa noastră se rezuma la participarea la nunţi, botezuri, etc. Nicidecum nu aveam o relaţie personală cu Dumnezeu, nu ne rugam, nici măcar înainte de masă, nu-L căutam pe Dumnezeu. Şi totuşi ne mergea destul de bine, în comparaţie cu alţii. Din cauza aceasta noi credeam că ?l avem pe Dumnezeu în viaţa noastră, că ?l cunoaştem. Abia mai târziu aveam să-mi dau seama că ne minţeam singuri.

Am practicat câteva sporturi de performanţă, luptele greco-romane fiind punctul meu forte. Datorită sportului am devenit un tânăr independent, fără frică de oameni, dornic să-mi trăiesc viaţa la maximum.

Cele mai frumoase clipe din copilăria şi tinereţea mea erau acelea când părinţii nu-mi impuneau nici o restricţie şi puteam face tot ce-mi trecea prin minte. ?mi plăceau prietenii, fetele, anturajul, casa noastră era mereu plină de copii şi tineri, cu care benchetuiam şi făceam lucruri de care acum îmi este ruşine. La şcoală, deşi nu am fost niciodată ales oficial şef de clasă, eu eram şeful, cu drepturi depline.

Am învăţat mai multe meserii, printre care şi cea de mecanic auto. M-am căsătorit de tânăr, la 18 ani, şi, destul de repede, comparativ cu alţii de seama mea, aveam propriul meu salariu. Au urmat cei doi copii, o fetiţă şi un băiat, iar viaţa mea a continuat să se deruleze într-o continuă agitaţie.

?ntre timp, mama mea a început să frecventeze o biserică neoprotestantă şi, în urma învăţăturilor primite din Evanghelii, s-a pus pe post şi rugăciune pentru noi, cei din familie, ca şi noi să ?l cunoaştem într-un mod personal pe Isus Hristos. Toată familia s-a coalizat împotriva noii credinţe a mamei noastre, iar eu am fost, probabil, cel mai înverşunat opozant al ei. Credeam că mama şi-a pierdut minţile, mi-era jenă cu ea şi o desconsideram.

?ntr-o zi din anul 1985, în timp ce lucram la ceva în apartament, am avut senzaţia că mi-a pocnit, efectiv, stomacul. Nu avusesem, până atunci, nici un semn de boală. Am făcut o criză puternică, am stat vreo şapte ore în criză, acasă, astfel că am făcut peritonită chimică generalizată. Am fost dus, în cele din urmă, la Spitalul de Urgenţă Floreasca din Bucureşti şi acolo mi s-au făcut, de urgenţă, două operaţii. A doua zi după operaţii mi-am pus pentru prima dată întrebarea despre ce se întâmplă cu mine şi cu viaţa mea. Până atunci credeam că nu am nici o problemă, că acolo unde merg toţi voi merge şi eu. Şi dacă Dumnezeu îi iartă pe toţi, mă iartă şi pe mine, că eu eram mai bun decât alţii. Eu făceam mult bine altora, îmi plăcea să îi ajut pe oameni. ?n realitate însă eram îngâmfat, un neascultător şi un risipitor. ?mi plăcea, pur şi simplu, să trăiesc în păcat.

La o săptămână după ce am ieşit din spital, credeam că m-am refăcut. Era în preajma Crăciunului, făcusem rost de tot felul de bunătăţi, de băutură, aşa că nu m-am abţinut să benchetuiesc. Voiam să le arăt tuturor că nu mă sperii uşor de boală, chiar dacă aveam stomacul tăiat. Voiam să demonstrez că ştiu să mă lupt cu viaţa şi că sunt un adevărat erou.

?n ce o priveşte pe mama mea, deşi o judecasem pentru credinţa ei, ea a fost alături de mine în acele zile în care mă luptam cu boala. S-a dus la un grup de credincioşi, le-a spus despre starea mea şi s-au rugat cu toţii pentru sănătatea mea, ca Dumnezeu să-mi dea zile să-mi cresc copiii. Astăzi cred că sunt în viaţă şi datorită rugăciunilor mamei mele, dar atunci nu eram de acord cu ceea ce făcea ea, am ţipat la ea, am chinuit-o.

După şase luni de la primele două operaţii, la un consult medical, mi s-a pus diagnosticul de cancer. Medicii au propus rezecţie de colon şi, în Spitalul Militar Central m-au operat a treia oară. Eu am crezut că după trei luni voi scăpa şi de acest diagnostic. ?narmat cu încredere în forţele mele proprii şi în ştiinţă, am început lupta cu viaţa şi cu moartea.

Dar nu am ieşit învingător! După circa trei luni de la rezecţia de colon, starea mea s-a înrăutăţit, am făcut metastază şi am ajuns din nou la spital, în februarie 1986. După cinci zile de spitalizare, timp în care medicii nu au reuşit să mă pună pe picioare, am început să mă gândesc la moarte. ?mi spuneam: “Cum nu am existat înainte să mă nasc, nu voi exista nici după ce voi muri. Nu m-a durut nimic înainte să mă nasc, nu o să mă doară nimic nici după ce voi muri.” Nu mi-am pus atunci, serios, problema veşniciei. ?nsă bunul Dumnezeu a hotărât ca, în loc să mor acolo, în patul spitalului, să experimentez moartea clinică.

Pe la ora 23:00, nu mai aveam putere să mă mişc. Am trecut printr-o stare pe care n-o mai avusesem şi nici nu credeam că poate să existe aşa ceva. Simţeam cum devin din ce în ce mai greu şi sunt tras la pământ nu cu forţa celor 60 de kg ale mele, ci cu o forţă mult mai mare. Ceva mă trăgea în jos, îmi simţeam corpul ca de plumb, picioarele nu mai făceau faţă.

La ora 1:50, cu ultimele sforţări, m-am târât în pat, după ce fusesem pe coridor să fumez o ţigară. Imediat ce am ajuns în pat, mi s-a întâmplat un lucru foarte greu de crezut şi de imaginat: m-am desprins de trup! Am simţit că mă străbate ceva ca un curent electric, am tremurat puţin şi m-am văzut, eu pe mine însumi, de la un metru. M-am speriat! Am zis: “Cum este posibil eu aici şi eu acolo?” Niciodată nu-mi pusesem problema că un om se poate separa de trupul său. Mi-am dat seama că am murit, dar trăiam! Eram dincolo de trup şi nu mai puteam ascunde nimic. Dincolo se vedea cine eram eu cu adevărat, nu mai puteam ascunde nimic. Mi-am dat atunci seama că nu sunt vrednic să văd Lumina şi să văd Cine este în acea lumină minunată. Tot bagajul de amintiri era cu mine, nu am primit nici o informaţie în plus şi nici nu mi s-a şters nimic din amintirile de pe pământ.

Când m-am detaşat de trup, am fost luat imediat de patru sau cinci duhuri hidoase şi dus, cu viteza gândului, printr-un tunel întunecos, într-un loc despre care îmi este greu să vorbesc. Aceste duhuri şi acest loc sunt reale! M-am zbătut, am suferit, am plâns, m-am străduit din toate puterile să scap din strânsoarea lor şi să ies de acolo. Vă doresc să nu aveţi niciodată parte de aşa ceva!

Pentru că nu ?l aveam pe Isus Hristos în inima mea, am mers într-un loc unde sunt oameni de tot felul, care arată îngrozitor şi care nu-L cinstesc pe Dumnezeu. Nu L-au cinstit nici în viaţa lor de pe pământ şi nici acolo nu-L cinsteau.

Este un loc unde nu există iubire, în care nu există decât un teren ars, un fel de zgură arsă, de peste tot iese fum, foc şi acolo fiecare suferă în felul lui. Sunt suferinţe care au loc de sute de ani. Aproape toţi cei de acolo strigă la Dumnezeu şi El nu le răspunde. Acele suflete sunt schimonisite de chinuri odată cu trecerea timpului.

Dumnezeu nu Se implică în existenţa celor de acolo. Te zbaţi să ieşi de acolo şi, când crezi că ai reuşit, cazi mai jos decât înainte. Acolo, răsplata unui lucru făcut este o batjocură mai mare, deci nu există bunătate. Poţi sta ani de zile spate în spate cu cineva şi să nu ştii cine este în spatele tău, plîngi, te jeleşti, regreţi, dar nu poţi schimba nimic. Există gânduri, idei care vin din altă parte şi intră în tine, cum se întâmplă şi acum - nu ştii precis întotdeauna de unde vin gândurile.

?n noaptea aceea, pe când eu experimentam toate aceste grozăvii prin moartea clinică, mama mea împreună cu un grup de credincioşi posteau şi se rugau intens pentru mine. Dumnezeu mi-a descoperit, ulterior, că salvarea mea se datorează rugăciunilor lor. Ieşirea mea din Iad s-a făcut în urma intervenţiei directe a Domnului Isus Hristos. O lumină foarte puternică a străpuns întunericul în care mă aflam şi, în centrul acelei lumini, am căzut în genunchi. Am ştiut că în acea lumină este Dumnezeu şi am descoperit că Isus Hristos este Dumnezeu şi că El a murit pe cruce pentru păcatele mele.

Am înţeles că Isus Hristos are puterea să mă scoată de acolo - acestea erau gânduri care se succedau cu viteză foarte mare.

Acolo, în centrul luminii, am avut parte şi de o altă experienţă: foarte multe dintre fiinţele din Iad s-au năpustit peste mine şi am fost acoperit de un “morman” de astfel de duhuri. Ele voiau să iasă de acolo. Ştiau că eu voi ieşi din Iad şi voiau şi ele să iasă. Atunci bunul Dumnezeu a vorbit şi am fost eliberat. Duhurile m-au lăsat şi tot la porunca lui Dumnezeu am fost scos din locul acela groaznic. Am promis atunci că toată viaţa mea ?i voi sluji şi-L voi recunoaşte pe El ca Dumnezeu, pentru că El are puterea aceasta minunată de a-i ajuta pe oameni.

Viaţa a revenit în trupul meu în mod foarte dureros. Am făcut efortul să memorez tot ce mi s-a întâmplat, ca să pot povesti. Apoi am simţit în burtă nişte pocnituri şi toate durerile au dispărut pe loc. Parcă mi-ar fi pus cineva gheaţă pe corp.

După ce am reuşit să mă ridic din pat, am mers la telefon şi i-am spus soţiei să vină să mă ia din spital. Era pe la ora 5:00 dimineaţa. La ora vizitei medicale, le-am povestit doctorilor ceea ce s-a întâmplat. Fără să-mi dea prea multe explicaţii, au pus diagnosticul: moarte aparentă sau clinică. Mi-au făcut externarea iar eu, odată ajuns acasă, am uitat de ceea ce i-am promis lui Dumnezeu.

Dar după două zile am căzut din nou la pat. Mi-era şi frică de moarte dar mai teamă îmi era că am promis ceva şi nu m-am ţinut de promisiune. Am sunat pe un pastor şi l-am întrebat ce să fac pentru a nu mai ajunge în locul acela groaznic. Chiar în acea noapte mi-a explicat la telefon Evanghelia. El m-a pus să citesc cu ochii mei cuvintele Bibliei despre faptul că sunt un păcătos, la fel ca toţi oamenii, şi că nu voi putea fi mântuit decât dacă mă pocăiesc de păcatele mele şi cred că Isus Hristos a murit pe cruce în locul meu. L-am rugat pe Isus Hristos să intre în inima şi în viaţa mea. ?n luna mai 1986, L-am mărturisit public pe Domnul Isus prin botezul în apă, am recunoscut în faţa cerului şi a oamenilor că El este Salvatorul şi Stăpânul meu. Acum, cea mai mare bucurie a mea este să le spun oamenilor despre îndurarea, iertarea şi iubirea lui Dumnezeu. Totodată îmi fac datoria de a-i avertiza: Iadul este atât de aproape!

Dar şi Raiul! Aceasta este vestea bună: putem avea parte de ?mpărăţia lui Dumnezeu prin Fiul Său, Isus Hristos!

******************************

DANA GLAZER

“Proveneam dintr-o familie care era destrămată mi-era greu să zic şi să cred că se schimbă ceva în bine”

„De ce mi s-a întâmplat mie chestia aceasta?” Să mă trezesc crescând fără un tată. Foamea asta continuă după un tată, de a avea un tată lângă mine, m-a făcut să-mi doresc să găsesc un tată în primul rând.”

Dana Glazer a fost foarte mult timp ambiguă, incertă, fără satisfacţii şi veşnic nemulţumită. Când avea 10 luni, sora ei 4 ani şi mama lor 24 de ani, tatăl lor le-a părăsit. Au rămas doar ele singure. Dana a devenit o luptătoare în sens negativ, dar l-a întâlnit pe Cristos care i-a schimbat viaţa complet.

“Am avut tendinţa să mă învinovăţesc că tatăl meu a părăsit-o pe mama şi nu este acolo lângă mine.”

“De fapt căutam ceea ce era lângă mine şi trebuia să mă opresc. Şi m-am oprit. Am fost bucuroasă când am înţeles că Tatăl ceresc este acolo, lângă mine. M-am simţit ruşinată că atâţia ani nu L-am văzut, dar El de fapt era lângă mine.”

Reporter:

- Dana, de fapt tu nu ai vrut să te întâlneşti cu Dumnezeu. De ce? Te gândeai că vei ajunge să cunoşti lucruri care te vor obliga să schimbi ceva în viaţa ta?

Dana Glazer:

- Poate şi asta. Mi-era frică de schimbări. Şi pentru că proveneam dintr-o familie care era destrămată, mi-era greu să zic şi să cred că se schimbă ceva în bine. Şi-atunci nu vroiam nici o schimbare. Nu eram curioasă, eram chiar înverşunată. Pot să spun că eram supărată pe Dumnezeu.

Reporter:

- De ce?

Dana Glazer:

- Pentru că tatăl meu, la vârsta de 10 luni m-a părăsit. Mama mea s-a trezit la 24 de ani divorţată, cu 2 copii mici şi ne-a crescut greu, în condiţii grele. Am crescut cu ură faţă de un tată pe care nu-l aveam acolo şi totodată tânjeam după faptul de a avea un tată lângă mine care să mă ajute, să fie autoritar şi să mă sfătuiască. Pentru că mama nu putea să ni-l înlocuiască pe el.

Reporter:

- Statistica spune că mai mult de jumătate dintre cititorii noştri simt şi ştiu ceea ce ai simţit şi tu pentru că aproape 60 % dintre copiii din România, la această oră sunt crescuţi în familii monoparentale, sunt crescuţi de un singur părinte.

Când ai început să conştientizezi faptul că eşti singură, că eşti doar cu mama ta, că tatăl tău v-a părăsit, ce-ai făcut?

Dana Glazer:

- Pe lângă faptul că eram rănită, eram şi incertă. Nu ştiam ce să fac. Când am ajuns la liceu, m-am hotărât să mă schimb eu însumi. Fiind la liceul Auto din Deva, într-un anturaj de băieţi, fiind şi eu o fire destul de băieţoasă, mi-am propus să devin populară, prin a arăta celorlaţi că sunt o luptătoare, că sunt tare, sunt “cool”, cum se spune astăzi.

Când de fapt eu nu eram o fire comunicativă, am început să mă închid în mine şi să nu ştiu ce mai vreau. Doream să par ceva ce nu eram de fapt.

Reporter:

- Care a fost momentul întâlnirii cu Cristos? Cum s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat în viaţa ta? Pur şi simplu aşa într-o seară cenuşie, a apărut o Lumină undeva, a apărut „Luceafărul strălucitor de dimineaţă”, aşa cum ?l numeşte Biblia pe iubitul nostru Domn Isus Cristos?

Dana Glazer:

- Cu ani în urmă, soţul meu - Dan - care pe atunci era doar prietenul meu, fiind la facultate în Timişoara, s-a întâlnit cu nişte foşti colegi de şcoală care au început să-l invite pe la ei şi să-i dea cărţi. Era deja format un grup de rugăciune şi de studiu biblic. A fost şi el invitat în acel anturaj bun, şi a început să-şi pună el în primul rând întrebări. Venind acasă la Deva mă şcolea pe mine. ?mi spunea ceea ce a aflat, răspunsurile pe care le-a aflat la întrebările care-l frământau pe el. Asta m-a făcut şi pe mine să-mi conştientizez întrebările care poate erau doar nişte întrebări interioare, la care nu găseam răspuns singură. El m-a ajutat să mi le conştientizez, să mi le verbalizez şi chiar să-mi dea răspunsuri la ceea ce mă frământa.

Reporter:

- Care au fost întrebările la care n-ai vrut să te gândeşti până atunci?

Dana Glazer:

- Mă întrebam în primul rând: „De ce mi s-a întâmplat mie chestia aceasta?” Să mă trezesc crescând fără un tată. Şi există Tatăl ceresc. „Şi cine e? Ce e?” Foamea asta continuă după un tată, de a avea un tată lângă mine, m-a făcut să-mi doresc să găsesc un tată în primul rând. Nu mă întrebam pe atunci: „Cine este Cristos şi ce înseamnă a avea o relaţie cu El?” ?mi doream foarte mult un tată şi asta mă împingea de la spate să îmi doresc să-l găsesc, să mă întreb: „Cine este? Unde este? Cum îl pot găsi? Prin ce mijloace?”

Chiar am avut tendinţa să mă învinovăţesc că tatăl meu a părăsit-o pe mama şi nu este acolo lângă mine.

Reporter:

- Care a fost momentul de “clic” în viaţa ta? Momentul când ţi-ai dat seama că de fapt Cristos este calea, şi că Dumnezeu este Tatăl tău, nu aşa cum l-ai cunoscut pe tatăl tău pământesc, ci Tatăl nostru cel din ceruri.

Dana Glazer:

- După ce ne-am căsătorit şi m-am mutat şi eu în Timişoara, frecventând bisericile baptiste, am început să văd că oamenii îşi pun şi ei întrebări la care eu nu am găsit răspuns. Atunci mi s-a declanşat foamea aceasta, setea după a căuta mai mult, a găsi neapărat. Ştiam că există o cale. Vroiam să o găsesc eu personal.

Reporter:

- Când a fost momentul când ţi-ai dat seama că într-adevăr aici este rostul tău, aici este scopul vieţii tale, aici este Tatăl nostru din ceruri care te iubeşte şi te iubeşte aşa de mult încât L-a dat pe Fiul Său să moară pentru tine?

Dana Glazer:

- A fost un proces mai îndelungat. Am înţeles totul atunci când am avut o grea încercare, printr-un accident al băiatului nostru. Era la mare, împreună cu soţul meu, şi a căzut de pe un dig, de la 1,80 m, pe spate. La Spitalul de Urgenţă i s-a spus că are o vertebră fisurată şi există riscul de a nu mai umbla sau poate de a nu mai vorbi. Au trecut aproape 48 de ore, până când a fost transportat în Timişoara, unde locuim. ?n acest timp eu eram singură acasă cu fetiţa noastră proaspăt născută, avea doar o lună. ?n aceste ore am stat de vorbă cu Domnul. M-am întrebat: „Ce vrea să-mi spună cu asta? De ce a lăsat să se întâmple aşa ceva?”

A fost o încercare grea, dar prin faptul că după aceea s-a dovedit că Cipri nu avea nimic, că era sănătos, că El l-a protejat, mi-a demonstat că Dumnezeu mă iubeşte aşa de mult şi că a fost acolo în momentul când Cipri a căzut. Atunci am conştientizat foarte mult că aceste daruri pe care mi le-a făcut El în viaţă: soţul meu şi copiii mei, nu sunt ceva de neglijat sau ceva care nu are preţ. Sunt de nepreţuit. Dumnezeu mi-a arătat că mă iubeşte şi prin acest fapt. Că este lângă mine şi mi-a ascultat rugăciunea.

?n acele momente s-au rugat mulţi oameni pentru noi. La început aveam chiar o remuşcare că multe cunoştinţe, care nu ne erau neapărat prieteni, au aflat de acest lucru şi ne sunau şi mă simţeam cumva vinovată. După aceea, când am văzut că de fapt erau cu adevărat interesaţi, ne iubeau şi se rugau pentru noi, am zis: „Da, într-adevăr. Nişte oameni care au doar dragostea pentru Cristos în comun cu noi. Sunt diferiţi, atât de diferiţi de mine şi de familia mea. Şi s-au interesat de noi şi s-au rugat pentru noi.” Mi-au arătat prin acest comportament al lor că de fapt, Dumnezeu este unic pentru toţi şi că ne iubeşte aşa de mult şi ne-ascultă rugăciunile. El îşi păstrează promisiunea de a ne ajuta, de ne a trece şi de a ne scăpa de încercările grele din vieţile noastre.

Reporter:

- Lăsând în urmă cu bucurie momentele triste din vieţile noastre, cu bucuria c-am trecut dincolo, dar cu durerea momentului respectiv, pentru că nu poţi să simţi durerea unui om decât dacă treci prin durerea respectivă. Poţi doar să simţi compasiune sau înţelegere. Dar durerea nu o poţi simţi decât atunci când treci prin ea. La fel cum, poate cei care citesc, nu pot să simtă durerea unui copil care se trezeşte la 10 luni, la 10 luni nu conştientizai încă, dar la 4, 5, 7, 15 ani că tatăl l-a părăsit. Sau se trezeşte cu un telefon de genul acesta: copilul ţi-a căzut de pe dig la mare.

Ce-au schimbat toate acestea în viaţa ta?

Dana Glazer:

- Mi-am dat seama că de fapt căutam ceea ce era lângă mine şi trebuia să mă opresc. Şi m-am oprit. Am fost bucuroasă că mi s-a arătat că Tatăl ceresc este acolo şi m-am simţit ruşinată că atâţia ani nu L-am văzut că era acolo, atât de mare şi palpabil. Mi se arătase deja prin atâtea lucruri şi nu am fost capabilă să-L văd, poate prin încăpăţânare, nu ştiu. Când am realizat că de fapt El este acolo, mi-am dorit din tot sufletul să mă schimb pentru El. Aşa cum El este acolo pentru mine şi aşa cum El şi-a trimis Fiul preaiubit pe pământ, am vrut să fiu şi eu, să mă pot numi copil al Lui şi să mă schimb pentru El.

Reporter:

- ?n momentul când relaţia ta privată şi personală cu Dumnezeu s-a schimbat, când de fapt ai stabilit o relaţie cu El, lucru pe care El îl aştepta de când te-ai născut, cum s-au schimbat celelalte relaţii, relaţiile pe orizontală?

Dana Glazer:

- ?n primul rând s-a schimbat comunicarea cu soţul meu. Noi fiind amândoi două firi temperamental colerice aveam tendinţa de a ne certa sau de a avea divergenţe pe anumite teme. ?n primul rând eu nu concepeam să-i fiu supusă soţului meu.

Reporter:

- Să-i spui unei femei, care este colerică sau sangvină prin temperament, că trebuie să fie supusă soţului, cred că a fost o mare povară pentru cei care au încercat să-ţi explice treaba asta.

Dana Glazer:

- Da, e greu de acceptat. Chiar foarte greu de acceptat şi de multe ori poate mă supun dar cu o puternică luptă interioară.

Reporter:

- De atâtea ori bărbaţii iau decizii greşite şi nu-şi dau seama că iau decizii greşite. Nu-i aşa?

Dana Glazer:

- Da.

Reporter:

- Dar slavă lui Dumnezeu că avem soţiile care de multe ori au fler, au intuiţie şi au o înţelepciune feminină deosebită care ne ajută foarte mult.

Dana Glazer:

- Atunci când mi-am dat seama că de fapt am fost creată pentru un anumit scop, că am un rol în viaţa de familie, am încercat şi sper că o să şi reuşesc, de a mă schimba pentru soţul meu şi pentru copiii mei, de a avea, de a-mi îndeplini acest scop pentru care am fost creată. Să învăţ să fiu supusă soţului meu şi nu numai atât, să învăţ să comunic cu el.

Am văzut că atunci când lucrurile merg bine, între mine şi Domnul, în relaţia mea cu Domnul, lucrurile merg bine şi pe orizontală, în relaţia cu soţul şi cu copiii mei. Şi la fel când am nelinişti, când sunt supărată pentru un lucru şi mă îndepărtez de Domnul, atunci parcă nimic nu mai îmi iese bine. Sunt mereu nervoasă, supărată şi uit un lucru foarte important, că de fapt în primul rând trebuie să mă împac cu Domnul şi după aceea să văd că lucrurile se aranjează de la sine sau încet-încet îşi vor reveni în fire.

Reporter:

- O parte interesantă în istoria vieţii tale este faptul că tu ai învăţat că trebuie să fii supusă soţului tău, ceea ce este o învăţătură biblică. Dar în acelaşi timp, după ce ai aflat aceste lucruri din Biblie, te-ai înscris la Facultatea de Drept şi ai absolvit Facultatea de Drept, ceea ce demonstrează că atunci când te întorci la Dumnezeu, eşti de fapt împlinită pe toate planurile, chiar dacă accepţi şi această învăţătură biblică a supunerii, care poate părea o nebunie de-a dreptul anacronică pentru lumea de astăzi, în care feminismul şi egalitatea între sexe este un flagel promovat cu agresivitate.

?n aceste condiţii tu totuşi te-ai apucat şi ţi-ai construit o carieră, cu ajutorul soţului tău, cu ajutorul lui Dumnezeu, ceea ce demonstrează că aplicarea de bunăvoie a principiilor Bibliei nu te închide, nu te reduce, nu te face legumă, ci te ridică.

Spunea cineva că va veni o vreme când majoritatea oamenilor va înnebuni. Şi această majoritate va spune unora care vor rămâne normali şi alipiţi de Dumnezeu: „Voi sunteţi nebuni! Pentru că nu acceptaţi homosexualitatea sau depravarea.” Sau altele şi altele! Dar de fapt este aşa de greu acum să mai rămâi în echilibru, legat de Dumnezeu şi ancorat în principiile Lui.

?ntr-o lume în care cei puşi să apere legea, mint, fură şi înşeală, ar fi poate interesant să apară într-o zi ceva de genul: „Din această zi se scoate din minţile tuturor oamenilor minciuna.” Nici un om nu va mai ştii că există minciună. Sau nu va mai ştii că există posibilitatea de a minţi. Doamne, câte lucruri s-ar schimba în lume din ziua respectivă.

Dana Glazer:

- Ce pot să vă încurajez eu? Dacă sunteţi tineri, nu vă lăsaţi duşi de valul frumuseţilor sau al discotecilor. Au un farmec fals. Căutaţi-L pe Dumnezeu, pentru că mai târziu, poate e prea târziu.

Reporter:

- Dumnezeu să vă ajute „să-L descoperiţi pe Dumnezeu la timp”, dragii şi iubiţii noştri cititori.

******************************

RAUL CIONCA

“Trăiam în promiscuitate. Totul avea conotaţii sexuale pentru mine: vorbirea, purtarea, felul în care mă îmbrăcam, felul în care arătam. ?n sensul că îmi doream să fiu privit, îmi doream să privesc, îmi plăcea să flirtez. Nu trebuia ca păcatul să se consume neapărat, dar totul era îmbrăcat într-o aură de sexualitate, de lascivitate, de senzualitate.”

“Toată lumea şi tot ceea ce făceam se învârtea în jurul meu. Eu eram centrul atenţiei mele, eram un tip foarte încrezut.”

“Totdeauna aveam tendinţa de a-i pune pe ceilalţi într-o lumină mai nefavorabilă, de a mă ridica pe mine.”

“Pentru mine fetele reprezentau o modalitate de a-mi satisface propriile dorinţe, propriile satisfacţii. ?mi plăcea să mă văd frumos în ochii lor. Nu mă interesa personalitatea lor, nu mă interesau dorinţele lor, nu mă interesa cine sunt şi ce vor de la mine.”

“?n momentul în care am cunoscut-o pe fata respectivă şi-n momentul în care eşti în prezenţa răului, practic nimic nu te mai bucură. Ai impresia că nimic nu te mai poate scăpa de acolo. Ai impresia că este ca un tunel negru, un abis, ca o cădere din care nu poţi să te mai ridici.”

“Scăpaţi de promiscutate. Faceţi un pas către Dumnezeu şi El vă va cuprinde cu toată dragostea Lui.”

„Doamne, ajută-mă. Uite au venit, au ieşit fustele, au ieşit imaginile voluptoase…”

?n anul 2002-2003, Raul Cionca a fost campion european la karate, a deţinut titulul european la karate.

Reporter:

- Raul care sunt cele mai importante evenimente din viaţa ta de până acum? Sportul, şcoala, întâlnirea cu Dumnezeu sau prietenele?

Raul Cionca:

- Acum m-ai pus într-o situaţie destul de delicată, în sensul că mi-ai prezentat practic momentele sau aspectele esenţiale din viaţa mea, din trecutul meu, din prezentul meu.

Acum cel mai important pentru mine este Dumnezeu. Cel mai important moment şi mai frumos moment şi mai graţios, a fost momentul în care Dumnezeu s-a întâlnit cu mine şi apoi eu cu El.

Sunt din Satu Mare. Viaţa mea de la o anumită vârstă, când am început şi eu să am conştiinţa de sine, a fost destul de zbuciumată.

Reporter:

- De prin clasa a VI-a, a VII-a când începeai să te uiţi mai mult în oglindă şi să fii mai preocupat de aspectul exterior.

Raul Cionca:

- Exact, de imaginea de sine şi aşa mai departe.

Toată lumea şi tot ceea ce făceam se învârtea în jurul meu. Eu eram centrul atenţiei mele, eram un tip foarte încrezut. Dar totuşi de fiecare dată când făceam lucruri neplăcute era ceva mult mai adânc, care-mi atrăgea atenţia, care mă făcea să nu mă simt bine, care mă făcea ca seara înainte de culcare, chiar să-mi cer scuze.

Şi spunea un mare teolog la un moment dat că doar faptul că ne dăm seama de graşelile noastre este deja o mare binecuvântare. Eu mi-am dat seama de greşelile mele şi-am trăit mult timp cu sentimentul acesta.

A urmat perioada liceului în care făcând sport de performanţă am avut anumite rezultate. Am avut succes şi pe plan şcolar şi sportiv. Implicit mândria a început să-şi spună cuvântul în viaţa mea. M-am comportat ca atare. Şi am devenit o persoană destul de neplăcută.

?n prezenţa mea doar prietenii cei mai apropiaţi se simţeau bine, pentru că totdeauna aveam tendinţa de a-i pune pe ceilalţi într-o lumină mai nefavorabilă, de a mă ridica pe mine.

Reporter:

- Ai avut între timp şi prieteni, prietene? Au început să-ţi placă distracţiile, fetele, prieteniile?

Raul Cionca:

- Da, aşa este. Am avut prieteni. Când eşti un tip extrovertit, când nu-ţi este ruşine de cum araţi, de alte aspecte în ceea ce te priveşte, atunci bineînţeles că este uşor să-ţi faci prieteni şi prietene.

Pentru mine fetele reprezentau o modalitate de a-mi satisface propriile dorinţe, propriile satisfacţii. ?mi plăcea să mă văd frumos în ochii lor. Şi-mi era suficient. Nu mă interesa personalitatea lor, nu mă interesau dorinţele lor, nu mă interesa cine sunt şi ce vor de la mine. Pur şi simplu mă interesa ca eu să mă simt bine în prezenţa lor.

Asta până am întâlnit o domnişoară. Eram la liceu. Am crezut că o iubesc foarte mult. Mi-am arătat sinceritatea şi toate sentimentele acelea caracteristice vârstei de adolescent, dar am fost dezamăgit. Atunci am tras concluzia: „?n momentul în care-ţi arăţi sentimentele faţă de o fată, vei fi dezamăgit. Trebuie să te comporţi ca atare.”

Am ajuns la facultate şi am început să iau atitudine. ?n sensul că, dacă până acum eram un tip încrezut şi nu mă interesau dorinţele lor şi nu mă interesa cine sunt ele, la facultate am devenit şi mai rău. Ceea ce nu mi-a fost deloc folositor. Pentru că această frustrare a mea din trecut m-a determinat să-i frustrez pe ceilalţi şi a acumulat în mine şi mai multă amărăciune.

Reporter:

- Cum te percepeai tu în momentul când ai câştigat Campionatul European de karate, în sezonul 2002-2003, când ai fost în punctul de maxim.

Raul Cionca:

- Au mai fost şi înainte puncte de maxim, în sensul că am participat la competiţii de prestigiu şi am reuşit să ajung pe podium alături de nume importante din lumea karate-ului.

Dar în 2002 a fost un moment deosebit pentru că am ajuns foarte greu acolo. Am simţit în momentul acela o bucurie şi o încununare, dacă vreţi, a eforturilor mai multor oameni.

?n primul rând mi-au venit în minte părinţii mei, mi-au venit în minte antrenorii, mi-au venit în minte prietenii, o profesoară căreia vreau să-i mulţumesc, doamna Florina Popa, care m-a sprijinit foarte mult în decizia aceasta de a merge la competiţie şi de a face ceea ce mă împlineşte.

Reporter:

- Care a fost momentul de maxim din punct de vedere spiritual, momentul întâlnirii tale personale cu Domnul Isus Cristos, Cel care ţi-a schimbat întreaga viaţă?

Raul Cionca:

- Prima oară am auzit vorbindu-se despre un Dumnezeu viu care chiar schimbă viaţa unui om de la prietenul meu, Adrian, cu care am fost coleg de liceu. Am mers pe la el şi el mi-a vorbit atunci foarte, foarte serios, foarte dezinvolt, foarte liber şi liniştit despre un Dumnezeu atât de real încât pe moment chiar mi-am dorit să-L cunosc şi eu pe acest Dumnezeu.

A fost momentul în care practic am început să deschid Biblia, să citesc din Biblie. Am început să-mi regăsesc viaţa sau ziua trecută într-un pasaj, într-un verset, într-un cuvânt.

A fost ceva deosebit în momentul în care am început să descopăr că această carte este mai mult decât o scriere oarecare. Dar, există un dar, nu am avut puterea de a lua atitudine. Nu am avut puterea şi m-am zbătut, pot să spun vreo 2-3 ani în acest joc, între alb şi negru.

Citeam din Biblie, mă rugam dar m-au stăpânit mult timp păcatele mele. Oamenii le spun astăzi probleme. Eu ca şi creştin, vreau să le spun păcate. Chiar am trăit în promiscuitate. Chiar am fost un păcătos. Chiar sunt păcătos, dar un păcătos iertat.

Reporter:

- Care erau păcatele cu care te luptai pe vremea respectivă?

Raul Cionca:

- Unul dintre cele mai mari păcate era cel care priveşte viaţa sexuală. Trăiam în promiscuitate. Totul avea conotaţii sexuale pentru mine: vorbirea, purtarea, felul în care mă îmbrăcam, felul în care arătam.

?mi doream să fiu privit, îmi doream să privesc, îmi plăcea să flirtez. Nu trebuia ca păcatul să se consume neapărat. Dar totul era îmbrăcat într-o aură de sexualitate, de lascivitate, de senzualitate. Nu ştiu la un moment dat toate gândurile astea care-ţi întunecă privirea, te trimit într-o lume de amorţeală. Eram un tip amorţit.

Am început să scad din punct de vedere al randamentului pe plan sportiv şi pe plan şcolar. ?nvăţam foarte puţin, credeam că sunt “Ombelico del Mondo” şi credeam că trebuie să învăţ 2-3 zile pentru a lua un examen. Nu a fost aşa.

Reporter:

- Ai fost condiţionat de mediu, ţi-a fost indus acest comportament sexual, această sexualitate în toate lucrurile? Acest mod de a gândi se toarnă cu găleata în minţile oamenilor acum. Peste tot parcă lumea a înnebunit. Totul este doar despre sex sau sexualitate. ?n orice reclamă nu poţi să vezi decât lucruri care fac referire sau fac trimitere la sex.

Ai fost condiţionat de mediu exterior sau pur şi simplu din interiorul tău au pornit toate aceste tendinţe spre păcat?

Raul Cionca:

- Analizând problema mai în profunzime, mi-ar fi uşor să dau vina pe mediul exterior. Nu aş vrea nici o clipă ca să mă dezbrac de haina vinovăţiei şi să spun că mediul a fost de vină sau anturajul. Pe urmă bineînţeles toate celelalte lucruri vin de la sine.

Auzind despre faptul că este bine să-ţi pierzi virginitatea la 14-15 ani, având prieteni care au făcut asta, îţi doreşti şi tu, nu? Şi-atunci iei atitudine.

Pe urmă vine vârsta adolescenţei târzii, 18-19-20 de ani, când deja eşti conştient şi responsabil de faptele tale.

Bineînţeles ajungând la facultate, am dat de un anturaj care nu a fost tocmai potrivit. Nu aş vrea să intru în amănunte şi în detalii. Cert este că aveam o viaţă de noapte în fiecare seară.

Reporter:

- O viaţă de noapte în fiecare zi.

Raul Cionca:

- Pentru mine ziua începea în jurul orelor 22 şi ajungeam dimineaţa la ora 4-5 mahmur.

De multe ori, de foarte multe ori mă trezeam în mijlocul râsului, trist. Bine, asta deja după ce ţi-am spus, am început eu să aflu despre Dumnezeu şi să citesc despre Dumnezeu.

Reporter:

- Există un martor pus de Dumnezeu în om. Şi anume conştiinţa. Te-am întrebat dacă ai avut senzaţia că mediul exterior te-a influenţat sau a pornit din tine, pentru că în acest moment psihologia laică spune că omul este bun în sine însuşi, dar mediul îl condiţionează să fie rău. Pe când Biblia spune că omul este rău în sine însuşi. Şi are nevoie de Altcineva care să-l ridice de acolo.

Spre deosebire de psihologia laică care spune: „Caută în tine însuţi, vei găsi acolo rădăcinile bune şi vei putea să-ţi rezolvi problemele”, Biblia spune: „Avem nevoie de Cristos care să ne ridice din păcat şi din mocirlă.”

Raul Cionca:

- Am căutat foarte mult în mine însumi.

Reporter:

- Poţi doar să te prăbuşeşti atunci când cauţi în tine însuţi.

Raul Cionca:

- Chiar am căutat în mine însumi, dar nu am văzut prea multe porniri frumoase şi pure. Eu cred că puritatea, curăţia, lumina şi tot ceea ce-i frumos vine doar în momentul în care admiţi că doar Dumnezeu te-a creat, şi că El, doar El poate să te schimbe şi să te curăţească.

Reporter:

- Fiind un om care L-ai întâlnit pe Cristos, care ai fost atins de mâna Lui şi de puterea Lui prin Duhul Sfânt, cum îţi vezi viaţa acum? Cum ?i spui că-L iubeşti, că este frumos, că este viaţa ta?

Raul Cionca:

- Din momentul în care Dumnezeu m-a luat în mâna Lui, e ca în povestea cu urmele pe nisip. Când ne este greu spunem: „Doamne unde-ai fost?” Şi vedem doar paşii noştri. Dar El ne spune: „Nu, nu erau paşii tăi, erau paşii Mei. Pentru că Eu te-am luat în braţe.”

Revenind la momentul despre care îţi spuneam, am cunoscut o fată. Am avut atunci neşansa de a vorbi cu Diavolul. Dumnezeu s-a arătat maestru şi-n acele momente şi s-a folosit de acel incident, de acea clipă de umbră, de frică, pentru a mă scoate la lumină.

?n momentul în care am cunoscut-o pe fata respectivă şi-n momentul în care eşti în prezenţa răului, practic nimic nu te mai bucură. Ai impresia că nimic nu te mai poate scăpa de acolo. Ai impresia că este ca un tunel negru, un abis, ca o cădere din care nu poţi să te mai ridici. Numai eventual zburând în sens invers.

?n acele clipe l-am cunoscut pe Cusman Cionca, pastorul bisericii „Metanoia” din Timişoara. El m-a ajutat să mă ridic. Este noua mea familie. Este biserica în care m-am integrat. Este trupul în care m-am potrivit, în care Dumnezeu m-a potrivit, pe care Dumnezeu mi l-a pregătit şi pentru care vreau să-I mulţumesc lui Dumnezeu.

Reporter:

- Care crezi că este raţiunea pentru care Pavel spune: „S-alergăm pentru premiul chemării cereşti?” De ce o comparaţie cu sportul?

Raul Cionca:

- Am crezut că dacă ?l cunosc pe Dumnezeu, totul va fi mirific, va fi ca-ntr-un basm. Este mult mai frumos decât într-un basm pentru că într-un basm sunt reguli dinainte stabilite ori în viaţă nu sunt, ci viaţa este imprevizibilă.

Şi Dumnezeu se arată maestru în fiecare zi, la fiecare pas din alergarea mea. Se arată maestru pentru că îngăduie încercarea şi mă ajută să ies din ispită.

Este ceva fantastic cum El de fiecare dată se foloseşte de toate clipele pe care eu le consider grele şi de neîndurat ca să-mi arate că toate aceste momente au un scop foarte bine definit în umblarea mea. Şi anume de a mă face desăvârşit. Desăvârşirea aceasta culminează, cum scrie şi în Biblie, cu dragostea de oameni, cu iubirea faţă de cei din jur.

Dumnezeu mă binecuvintează cu dragostea celor din jur. Tot în Biblie spune că „Dragostea celor din jur preţuieşte mai mult decât aurul şi agintul.” Dragostea celor din jur nu este meritul meu, nu este consecinţa a ceea ce eu fac, spun sau gândesc. Este consecinţa faptului că Dumnezeu mă iubeşte, îmi trimite oameni care să mă iubească, care să aibă grijă de mine, care să-mi spună că mă iubesc.

Reporter:

- Poate sunt printre cititorii noştri persoane care şi-ar dori să devină campioni europeni la karate sau la un alt sport. Poate sunt oameni pentru care relaţiile sexuale în afara căsătoriei - relaţii sexuale neîngăduite de Biblie - constituie un mod de viaţă. Sau absolvirea unei şcoli cum este Facultatea de Drept pe care o absolvi tu, constituie, la fel, un ţel. Ce le-ai spune acestor oameni?

Raul Cionca:

- Faptul că eu am terminat Facultatea de Drept, că am câştigat aceste competiţii, că am prieteni sau faptul că împreună cu Dumnezeu am ieşit din promiscuitate, nu mi se datorează mie. Mi se datorează mie într-o măsură foarte mică. Se datoreză milei lui Dumnezeu.

?n momentul în care eu am strigat: „Doamne, ajută-mă. Uite au venit, au ieşit fustele, au ieşit imaginile voluptoase…”

Reporter:

- „…Strada-i plină de carne goală” spunea pastorul Iosif Ţon…

Raul Cionca:

- Am strigat la Dumnezeu: „Doamne, Dumnezeul meu, ajută-mă, fă ceva.” Şi El îmi dă putere să trăiesc o viaţă corectă, după voia Lui.

Vreau să le spun tuturor tinerilor sau cititorilor că nu trebuie să treacă pe unde am trecut eu. Nu-i nevoie.

Tatăl meu îmi spunea că: „Adevăraţii înţelepţi învaţă din greşelile altora.” Eu vă spun: „Fiţi înţelepţi. Urmaţi-l pe Dumnezeu, învăţaţi din greşeala mea.”

Aş vrea să vă îndemn pe toţi, tineri, mai puţin tineri: scăpaţi de promiscutate. Faceţi un pas către Dumnezeu şi El vă va cuprinde cu toată dragostea Lui. Iar restul: succesul pe plan sportiv sau profesional, restul vine de la sine, restul ne sunt date pe deasupra.

******************************

BEBE TOMECI

"Ori slujesc lui Dumnezeu, ori slujesc celui rău"

"S-a vorbit despre subiectul: 'nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, ori slujesc lui Dumnezeu ori slujesc celui rău.' Mi-am dat seama că şi eu trebuie să iau o decizie cu privire la viaţa mea."

Reporter:

- Bebe Tomeci s-a născut lângă Câmpulung Muscel, în judeţul Argeş, iar soţia lui, Ani, este din zona Piatra Neamţ. Au terminat amândoi Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti şi au doi copii, Flavius şi Rebeca.

Reporter:

- Voi v-aţi născut o dată fizic, dar aţi experimentat şi „naşterea din nou”. Când a avut loc pentru voi această naştere din nou şi ce înseamnă aceasta pentru voi?

Bebe Tomeci:

- Naşterea noastră din nou s-a întâmplat undeva la începutul anilor ’92. Eram studenţi în Bucureşti, în anul IV de facultate. Eram într-o perioadă de căutări. Nu ştiam exact ce căutam. Eram căsătoriţi de un an şi jumătate şi simţeam că ceva trebuie să se întâmple în viaţa noastră.

?ncepusem chiar să mergem mai des la mănăstirea Caşin de lângă Bucureşti. Plăteam acolo 100 de lei, pentru a se ruga pentru noi timp de trei luni. Dar nu simţeam o împlinire sau o schimbare în viaţa noastră.

Provin dintr-o familie modestă. Am plecat la şcoală cu dorinţa să mă fac medic veterinar. Acesta a fost un gând de mic copil, când ne întreba „Ce vrei să te faci?”. Mi-a plăcut foarte mult medicina şi doream foarte mult să mă fac medic.

Am învăţat foarte bine. Dar a venit examenul de admitere la facultate şi în primul an am avut neşansa să cad la câteva sutimi. A fost un an foarte greu, un moment foarte greu, în acel an când nu am intrat la facultate. A fost un moment de zdrobire a inimii mele şi a fiinţei mele.

Am plecat în armată şi am învăţat în armată. După patru luni de pregătire, de terminare a perioadei din armată, am început să învăţ partea pe care nu o ştiam aşa de bine, din genetică şi boli infecţioase. Şi am dat din armată. ?n acel an am intrat. Pentru aceasta armata mi s-a redus cu patru luni. A fost o mare bucurie pentru mine că am scăpat cu patru luni mai repede de armată.

Acesta a fost un moment de schimbare foarte bruscă pentru mine. Din cazarmă, în care eram limitat în a ieşi, în a merge, în multe lucruri, dintr-o dată, la numai două săptămâni, m-am pomenit în libertatea de atunci a studenţilor. Era un contrast foarte mare. Foarte curând am cunoscut-o pe Ani, care este acum soţia mea. Mi-a plăcut de ea şi mi-aduc aminte, prima noastră piesă la anatomie am picat-o, şi eu şi ea. Şi-am mers să învăţăm piesa. Acolo ne-am cunoscut. De atunci, doi ani de zile am fost prieteni, iar în anul III de facultate am hotărât să ne căsătorim. Asta se întâmpla în anul 1990, imediat după Revoluţie.

Cu mai mulţi ani în urmă, eram în clasa a IX-a şi în zona noastră din Argeş, undeva la Slănic s-a sfinţit o Biserică Ortodoxă. Părinţii mei, din când în când, mai mergeau la astfel de evenimente. Atunci m-au luat şi pe mine. Aşteptam să intru în altar şi este poate unicul moment când şi bărbaţi şi femei pot intra acolo, altfel doar preotul poate să stea acolo. Era un şir indian, aşteptam să intrăm acolo, să ne închinăm şi să sărutăm acea carte groasă sau cu tablă, despre care nu ştiam că este, de fapt, Sfânta Evanghelie. Mama s-a întors spre mine şi a spus: „Bebe, când te rogi să spui o dorinţă.” Şi m-a luat aşa prin surprindere dar am spus: „Bine.” Nu m-am gândit prea mult. ?n momentul când am ajuns acolo, am spus: „Doamne, vreau să intru la facultate.” Deşi eram în clasa a IX-a, nici nu dădusem treapta şi nu ştiam dacă voi fi la Medicină Veterinară. Dar asta a fost singura mea dorinţă şi am spus-o cu gândul şi dorinţa unui copil de clasa a IX-a. ?n momentul acela, ca şi cum într-un colţ ar fi fost cineva, am auzit un glas în urechea dreaptă, aşa cum eram întorşi şi a spus: „Aşa va fi.” Am fost cutremurat şi sunt chiar şi acum când povestesc. Pentru că atunci n-am înţeles de ce şi de unde venea acel glas: „Aşa va fi.”

Reporter:

- A fost un moment când colegii de facultate v-au invitat la o întâlnire, cu un alt grup de tineri creştini. De ce te-ai dus acolo?

Bebe Tomeci:

- Soţia mea a venit aşa de entuziasmată. Primise o Biblie foarte groasă de la colega noastră, Simona Palade, şi a spus: „Bebe, am cunoscut nişte tineri. Oameni aşa de speciali, aşa de deosebiţi.” Era, pur şi simplu, încântată. I-am spus: „Bine, uite...” Eu nu fusesem la această întâlnire, m-am dus la piaţă în timpul acela. Dar am fost curios şi mă gândeam: „Ce a putut să vadă ea de a venit aşa de entuziasmată?”

Ne-am dus împreună la Biserica Baptistă Golgota, din Bucureşti, unde s-a vorbit despre subiectul: nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, ori slujesc lui Dumnezeu ori slujesc celui rău. Mi-am dat seama că şi eu trebuie să iau o decizie cu privire la viaţa mea.

Fiind o fire mai sentimentală, am ieşit de acolo cu lacrimi în ochi. Mi-am dat seama că Dumnezeu mă cheamă să iau o decizie cu privire la viaţa mea. Şi am luat-o. Am dorit să mergem în continuare la această biserică. Am văzut acolo oameni care-l căutau pe Dumnezeu. Am început să înţeleg Cuvântul lui Dumnezeu.

?n cămine au început să vină nişte misionari, care se strângeau în grupuri mici şi făceau studii biblice. Mi-am dorit şi eu foarte mult să merg la ei. ?ncet-încet, fără să-mi dau seama, am început să creştem şi să cunoaştem planul lui Dumnezeu legat de mântuirea noastră personală. Pas cu pas am fost şi eu provocat. La început să mă rog. Am început să înţeleg Cuvântul lui Dumnezeu.

Reporter:

- Ţi l-au spus alţii? Sau ai înţeles citind tu Biblia?

Bebe Tomeci:

- Aş spune că şi citind dar şi văzând şi auzind de la alţii. La început când citeam singur, nu-nţelegeam multe lucruri, dar acum înţeleg că este normal să se întâmple asta. Era un material destul de nou pentru mine. Mergeam şi îi întrebam pe prietenii mei. „De ce scrie aşa şi aşa?” Iar ei îmi spuneau de ce scrie aşa. Şi atunci înţelegeam şi puteam să pun în armonie cu alte lucruri pe care le înţelegeam. ?n felul acesta am înţeles de fapt Cuvântul lui Dumnezeu.

De mic copil am avut teamă de Dumnezeu. Dar cunoaşterea lui Dumnezeu a venit când am început să cunosc Cuvântul lui Dumnezeu. La început credinţa mea era mai mult sentimentală, ca de copil, dar ea era superficială. Şi eram purtat încoace şi încolo. Când am început să ştiu ce scrie Dumnezeu legat de cutare sau cutare lucru, atunci credinţa mea a devenit mai adâncă, mai puternică. Biblia - Cuvântul lui Dumnezeu - este un lucru esenţial, fundamental pentru credinţa unui om.

Reporter:

- Cum te raportezi acum la Dumnezeu? Este Dumnezeu un prieten apropiat pentru tine? Sau îl percepi ca fiind undeva departe, fără să se intereseze de tine?

Bebe Tomeci:

- Nu pot spune că este departe. A fost lângă mine şi a fost lângă noi în momentul când noi eram departe cu gândul şi cu inima şi cu faptele noastre. Dar încerc să-l păstrez pe Dumnezeu în viaţa mea ca şi centru, aşa cum, ca şi fiinţe biologice noi avem anumite funcţii fiziologice, fără de care nu putem să trăim. Nu putem trăi fără respiraţie, apă, somn, mâncare. Acelaşi lucru dacă nu experimentezi sau nu trăieşti, nu-L pui pe Dumnezeu în viaţa spirituală, nu te rogi, nu citeşti din Scriptură, vrând-nevrând te îndepărtezi de Dumnezeu. Este o luptă şi este o alegere.

?mpreună cu soţia mea încercăm să avem viaţa noastră centrată pe Dumnezeu, pe Cuvântul Lui, pe rugăciune. Să avem o viaţă ritmică, dacă aş putea spune. Pentru că imediat simţim. E ca şi un ceas biologic, un ceas, nu ştiu cum să-i spun, spiritual, dacă nu ne rugăm o perioadă sau suntem prea obosiţi în alte lucruri, imediat simţim că partea spirituală din noi scade şi firea şi omenescul din noi se manifestă mai rău. Deci avem nevoie să ne oprim imediat şi să stăm lângă Dumnezeu, să medităm, să citim Biblia şi să ne rugăm.

Reporter:

- Care sunt rezultatele misiunii tale împreună cu organizaţia „Alege viaţa” în mijlocul studenţilor? Care sunt bucuriile pe care le ai acolo?

Bebe Tomeci:

- Şi bucurii, şi greutăţi, şi tristeţi uneori. Uneori vin seara descurajat şi mă întreb: „Cine mai vrea să asculte mesajul şi Cuvântul Tău, Doamne?” Uneori sunt descurajat, dar alteori văd oameni care îl primesc pe Domnul şi văd cum inima lor abia a aşteptat ca cineva să meargă şi să le vorbească acestor oameni despre Dumnezeu. Pentru aceşti oameni merită să mergem mai departe. Şi Dumnezeu lucrează.

Reporter:

- Este foarte dificil atunci când ai de-a face sau când trebuie să te confrunţi cu mentalităţi greşite, cu idei preconcepute ale oamenilor.

Mi-amintesc o întâmplare interesantă a pastorului Richard Wurmbrand. Dânsul era evreu. Odată a mers într-o biserică ortodoxă din Sibiu, să predice acolo. S-a strâns lume multă, iar soţia pastorului Wurmbrand era acolo prin mulţime. La un moment dat, o doamnă din mulţime, care era aproape de soţia pastorului, îi spune soţiei: „Vine un jidan să ne vorbească.” La care soţia pastorului Wurmbrand îi răspunde: „Vine un jidan să ne vorbească despre un alt jidan.” Vine un evreu să ne vorbească despre evreul Isus Cristos.

Aşa se întâmplă când oamenii au idei preconcepute. Oamenii nu înţeleg că de fapt dorinţa noastră sinceră este să-l prezentăm pe Dumnezeu. Să prezentăm ceea ce s-a schimbat în viaţa noastră, experienţa noastră personală. Aşa cum spuneai tu, soţia ta a găsit o bucurie extraordinară la prietenii aceia, încât n-a rezistat. Te-a chemat şi pe tine: „Haide, să mergem, să vedem, să vezi şi tu.” La fel cum a procedat soţia ta cu tine şi tu la rândul tău cu alţii, la fel facem fiecare dintre noi. Fără alte interese meschine, fără alte gânduri de a strica ceva, eu ştiu, în gândirea oamenilor. Ci din contră să prezentăm experienţa noastră personală.

Reporter:

- ?n spatele acestei lucrări este Dumnezeu. Când spunem adevărul lui Dumnezeu, un om poate fi schimbat şi apoi Evanghelia ajunge în familia lui, la soţia lui sau la copiii lui şi nici nu ne dăm seama cum oamenii pot fi schimbaţi de acolo înainte.

******************************

ANA-MARIA DARIE

"Ştiu că sunt iubită şi acceptată aşa cum sunt. Şi mai ştiu că atunci când viaţa mea se va sfârşi voi fi cu Dumnezeu."

"Cred că relaţia cu Dumnezeu este o relaţie de moment cu moment, nu de zi cu zi neapărat"

"Doamne ştiu că sunt păcătoasă şi am nevoie de iertarea Ta, te rog să vii în viaţa mea să-mi ierţi păcatele şi să faci din mine ceea ce Tu doreşti."

Reporter:

- Ana-Maria, te-ai întors la Dumnezeu răsfoind o broşură care se numea „A doua venire.” Despre ce era vorba în broşura respectivă?

Ana-Maria Darie:

- Era vorba despre a doua venire a Domnului Isus Cristos. Am citit broşura când aveam 10-11 ani. Ştiam despre a doua venire. Nu eram foarte sigură ce se întâmplă la a doua venire. Ştiam că Domnul Isus a fost pe pământ, dar n-am înţeles de ce a fost pe pământ. Ştiam doar că a murit pe o cruce. Şi-atât.

Reporter:

- Când ai înţeles scopul venirii Domnului Isus Cristos pe pământ? Scopul primei Lui veniri şi scopul celei de-a doua veniri, care va urma?

Ana-Maria Darie:

Nu mi-am pus niciodată problema existenţei lui Dumnezeu. ?mi plăcea să aflu mai multe, dar încă nu cunoşteam scopul primei veniri. Da, la a doua venire ştiam că va veni să judece. Dar mă gândeam cum o să fac faţă acestui lucru.

?ntr-o zi am citit o broşura intitulată „A doua venire”. Am început s-o citesc. Şi acolo se vorbea despre acea judecată. Dar ceea ce mi-a atras atenţia era că se vorbea despre Isus Cristos. Isus Cristos care a venit, a murit pe cruce pentru păcatele mele, iar catastiful cu fapte rele să fie şters.

Atunci am înţeles prima dată care este legătura dintre moartea lui Isus, prima venire şi viaţa mea personală. Până atunci poate credeam că Isus a murit aşa în general, pentru lumea întreagă, dar atunci am văzut că a murit pentru mine personal. Şi atunci am decis să-L primesc în viaţa mea, să-i spun că am nevoie de iertarea Lui şi că vreau să merg cu El în cer atunci când va veni judecata.

Ceea ce-am spus atunci a fost ceva de genul: „Doamne ştiu că sunt păcătoasă şi am nevoie de iertarea Ta. Te rog să vii în viaţa mea, să-mi ierţi păcatele şi să faci din mine ceea ce Tu doreşti.”

După ce am spus această rugăciune n-am ştiut ce să fac mai departe. Ştiam doar că acum sunt iertată. Dumnezeu mă consideră de acum o fiică a Lui, dar mai departe nu ştiam ce să fac.

Am găsit pe acasă un Nou Testament. Am început să-l răsfoiesc. Dar ceea ce s-a întâmplat atunci mi-a schimbat viaţa. Mi-a dat o direcţie şi mi-a dat un scop spre care să merg. Mi-a dat o siguranţă şi o pace care nu ar mai fi putut fi găsite nicăieri. Şi pot să spun că, practic acel moment mi-a schimbat viaţa cu totul.

Reporter:

- Nu-ţi pare rău că ai pornit pe acest drum, nu-ţi pare rău de celelalte drumuri pe care puteai să mergi? Nu-ţi pare rău de lucrurile pierdute, de anii tinereţii? ?ntre 10 şi 20 de ani sunt oarecum cei mai frumoşi ani, în care poţi să te distrezi cu prietenii, în care poţi să mergi la chefuri, să mergi în discoteci, să cunoşti toate plăcerile vieţii. Ţi-ai văzut atâţia colegi distrându-se, bucurându-se, fiind fericiţi.

Ana-Maria Darie:

- Nu, n-am nici o urmă de regret. Am văzut colegi distrându-se. Nu ştiu cât de mult se bucurau. Cred că bucuria este ceva care vine din interior şi nu ţine de circumstanţe.

La mine este o bucurie care nu vine din ceea ce fac, din ceea ce se întâmplă în jurul meu, ci din relaţia mea cu Dumnezeu. Şi cred că asta este mai important. Nu am nici un regret pentru decizia luată.

Reporter:

- Ce înseamnă pentru tine relaţia personală cu Dumnezeu? La ce se rezumă? Sau în ce constă?

Ana-Maria Darie:

- Zilele acestea am avut un program foarte aglomerat. Şi mi-a fost greu să găsesc un timp în care să stau mai mult cu Dumnezeu, să citesc din Biblie. Am simţit imediat că asta mi-a lipsit. Am început să fiu şi mai supărăcioasă. Şi nici atitudinea mea interioară nu a fost una foarte bună.

Cred că relaţia cu Dumnezeu este o relaţie de moment cu moment, nu de zi cu zi neapărat. Nu-mi este de ajuns să am doar un timp în care să citesc Biblia pentru o oră, să mă rog şi după aceea să uit de asta. Ci să-L implic pe Dumnezeu în fiecare moment. Şi asta nu este un lucru uşor. Sunt momente în care există scăpări, dar că cred că Dumnezeu ne cheamă la o relaţie intimă cu El, de clipă de clipă, să stăm aproape de El. Acum lucrez cu organizaţia "Alege viaţa", le vorbesc despre Dumnezeu studenţilor din cămine.

Reporter:

- Facem un rol-play. Intri într-o cameră şi să presupunem sunt acolo trei fete dintre care una coase goblen, alta învaţă şi copiază nişte cursuri, iar cealaltă îşi face fiţuici. Ce le spui?

Ana-Maria Darie:

- Punctele pe care aş vrea să le ating într-o discuţie este să ştie că Dumnezeu le iubeşte. Al doilea punct se referă la faptul că există o problemă în viaţa lor, care este păcatul. Isus Cristos este soluţia pentru păcatul lor. Dar, ultimul punct este că şi ele au ceva de făcut: să ia o decizie. Aleg să ?l urmez pe Isus, să mă-ncred în El sau nu?

Reporter:

?n final cu ce-ai vrea să rămână cititorii?

Ana-Maria Darie:

- ?ntâlnirea mea cu Dumnezeu mi-a schimbat viaţa. Viaţa mea a căpătat o direcţie, şi-un sens, ştiu că sunt iubită, ştiu că sunt acceptată aşa cum sunt. Şi mai ştiu că atunci când viaţa mea se va sfârşi voi fi cu Dumnezeu.

Mă gândesc să dau răspuns unei întrebări cu care m-am confruntat des. Şi întrebarea a fost: „Dacă eu o să aleg să merg cu Dumnezeu ce se întâmplă cu viaţa mea? Va trebui să stau închis într-un loc, să merg într-o mănăstire, n-o să mai am relaţii cu prietenii mei?”

Sunt temeri pe care le-am întâlnit la mulţi oameni. Dar când văd cum a schimbat Dumnezeu viaţa mea, când văd împlinirea pe care mi-a adus-o şi bucuria pe care o am în inimă, nu pot să spun decât că merită o viaţă cu Dumnezeu. Pentru că dacă ai o viaţă cu Dumnezeu eşti împlinit. Şi Dumnezeu va purta de grijă să-ţi dea tot ce ai nevoie.

******************************

HILDE BARTA

“Dumnezeu este cel care gândeşte lucrurile dinainte.

Mi s-a părut că toată povestea asta cu Dumnezeu e doar o poveste.”

“Am descoperit Biblia şi eram îndrăgostită de ceea ce descoperisem acolo. Mi se părea că Dumnezeu îmi vorbeşte de la inimă la inimă, şi toate răspunsurile le primesc în mod direct, fără să le mai pun oamenilor.”

“Mă uitam doar la cer şi la stele, şi am simţit o bucurie imensă, de parcă Dumnezeu ar fi fost exact acolo, cu mine în cameră, şi m-ar fi luat în căuşul palmei Lui.”

“Mama mea a murit când aveam 16 ani jumătate, şi nu am inteles de ce s-a întâmplat aşa.”

Reporter:

- Hilde, ce a schimbat Dumnezeu în viaţa ta? Ce a facut Dumnezeu în sufletul tau şi am putea să vedem?

Hilde Barta:

-Cum se spune, omul cel vechi moare şi renaste un alt om.

Reporter:

-Sau altfel spus, deocamdata “demolare”.

Hilde Barta:

- Da! Deocamdată demolare. Am senzaţia că Dumnezeu ia fiecare particica din omul cel vechi, din visurile şi sentimentele pe care le-am avut, şi doare foarte mult demolarea, dar mă bucur foarte mult că din când în când vad ca, recunosc de fapt o noua caramida în mine.

Reporter:

- Vorbeste-ne despre lucrurile pe care Dumnezeu le demoleaza sau le-a demolat deja în viaţa ta. Şi vorbeşte-ne despre ceea ce construieste Dumnezeu acolo.

Hilde Barta:

- Am crescut intr-o familie, care era credincioasa, intr-un anumit fel, sau avea o forma de evlavie. Prima oara am fost dusa la biserica de bunicul meu, în satul în care locuiau bunicii.

Bunica a fost cea care m-a învăţat prima dată rugaciuni. Atunci eram copil, dar atâta vreme cât am mers la biserica, a fost bine, însa, crescand mai mare şi învăţând să gandesc singura, mi-am dat seama că era o diferenţă extraordinar de mare între ceea ce spuneau ei în rugaciuni, în mersul la biserica şi ceea ce traiau. Asta pentru că în familia bunicilor era un etern scandal, şi certuri şi batai.

Atunci mi s-a parut că toată povestea asta cu Dumnezeu e doar o poveste. Şi Dumnezeu, dacă exista aşa ceva, este undeva dincolo de atmosfera, şi n-are nimic de-a face cu pământul şi viaţa pe pământ. Aşa că, de pe la vreo 12 ani, am devenit o atee convinsa.

?mi amintesc că în şcoală era o fată credincioasă. Şi când învăţam la biologie că viaţa a aparut prin evoluţie, ea totuşi susţinea că viaţa a apărut prin creaţie. Noi toţi râdeam de ea. Eu eram una dintre cele care râdeam cel mai tare. ?mi amintesc cum îmi băteam joc de fata aceea.

Apoi am ajuns în clasa a VIII-a, şi-mi era frică că nu voi intra la liceu. Pe vremea aceea se dădea concurs de admitere în liceu. Pentru că îmi era frică, am început iarăşi să mă rog.

Reporter:

- Ţi-ai mai amintit tu ceva de pe vremea bunicilor. Parca ar fi cineva, undeva, care are ar putea rezolva…

Hilde Barta:

-Da, categoric! De fapt, Dumnezeu a fost un fel de refugiu pentru mine. Am luat totuşi în considerare varianta că poate ar exista şi de ce să nu încerc.

Reporter:

- Dumnezeu a fost într-adevăr aşa cum spuneau marii gânditori comunişti: “Dumnezeu nu există. Există doar noţiunea de Dumnezeu, care este o“cârjă”pentru cei slabi.” Aşa a fost pentru tine, o perioadă.

Hilde Barta:

-Da! Viaţa mea de credinţă a fost tot cu suişuri şi coborâşuri. Am descoperit Biblia, pe la vreo 16 ani, şi mi-amintesc că în vacanţa de vară, nu am citit nimic altceva decât Biblia.

Eram îndrăgostită de ceea ce descoperisem acolo. Mi se părea că Dumnezeu îmi vorbeste de la inimă la inimă, şi toate răspunsurile le primesc în mod direct, fără să le mai pun oamenilor. Scriptura a fost pentru mine o descoperire extraordinară, o revelaţie. Deşi o avusesem în casă până atunci, abia în momentul acela am descoperit-o.

Reporter:

-Din “cârjă”, Dumnezeu a devenit prietenul tău, un prieten adevărat şi viu, care poate să fie aproape de tine.

Hilde Barta:

- Chiar mă gândeam în perioada aceea, cum de Dumnezeu nu e supărat pe mine, că L-am batjocorit şi am râs de cei credincioşi, doar cu vreo 2 ani înainte. Am văzut că avea foarte multă răbdare cu mine. Atunci am hotărât şi mai tare să mă apropii de El, şi mi-am propus să citesc în fiecare zi 3 capitole din Biblie, pentru că vroiam sa-L cunosc cât mai mult pe El.

Stiu că mama mea mă spiona, şi vedea că eu muncesc şi devenisem tot mai sarguincioasa. Povestea cu bunica, şi se tot mirau de mine, de schimbarea care se vedea, dar eu ştiam că nu era doar o schimbare trecătoare, pentru că Dumnezeu mi-atinsese de fapt inima.

Vreau să va povestesc ce mi s-a întâmplat într-o noapte. ?n Biblia mea erau tot felul de cruciuliţe. După fiecare verset, sau dupa doua trei cuvinte, era câte o cruciuliţă şi nu ştiam ce-i cu cruciuliţa aceea. Mi-am întrebat colega de clasă, şi ea mi-a zis că atunci când apare cruciuliţa în Biblie, trebuie să-ţi faci cruce.

Am început să-mi fac cruce, tot la două-trei cuvinte din Biblie, în timp ce citeam. Dar a început să-mi fie ruşine să mai citesc Biblia de fata cu ceilalti, pentru că ceilalti vedeau că eu îmi fac cruce tot timpul, şi nu vroiam să par stupida, aşa că am început să citesc Biblia în ascuns, seara, când nu mai era nimeni în cameră cu mine.

Mă rugam în fiecare seară în faţa geamului. ?ntr-o seara era atât de frumos afară, senin, era o luna imensă şi strălucitoare şi am început să mă rog, cu cuvintele pe mi le formasem deja, era aproape un ritual, spuneam aceleaşi cuvinte.

Dar la un moment dat n-am mai putut să rostesc cuvintele, şi mă uitam doar la cer şi la stele, şi am început să plâng şi.. am plâns, am plâns, şi deodată am simtit o bucurie imensă, de parcă Dumnezeu ar fi fost exact acolo, cu mine în cameră, şi m-ar fi luat în căuşul palmei Lui.

A fost o senzatie extraordinara, şi nu înţeleg de ce Dumnezeu mi-a răspuns atunci aşa, pentru că eu nu-L cunoşteam personal, eram doar în căutare. Dar Dumnezeu mi-a răspuns, tocmai pentru a-mi confirma, prezenţa Lui şi bucuria de a fi în prezenţa Lui.

Asta a fost o dată. Nu mi s-a mai întâmplat de atunci, deşi m-am mai rugat, dar nu s-a mai întâmplat. Momentul acela a ramas ca o piatră de căpătâi pentru mine. Dumnezeu mi s-a revelat atunci, şi ştiu că există. Dar nu aş vrea ca şi alţii să conteze doar pe astfel de experienţe emoţionale, pentru că Dumnezeu există în afara experienţelor emoţionale.

Reporter:

- Nu absolutizăm experienţele, pentru că sunt diferite, de la persoană la persoană, ci Cuvântul lui Dumnezeu este absolut. Experienţa respectivă ai avut-o în urma studierii Cuvântului lui Dumnezeu şi a sincerităţii inimii tale, de a te apropia de Dumnezeu, care pentru altă persoană poate să fie alt fel.

Hilde Barta:

- Au trecut anii, apoi am avut o tragedie în familie. Mama mea a murit când aveam 16 ani jumătate, şi nu am inteles de ce s-a întâmplat aşa. Chiar inainte de a muri ea, probabil m-am pus pe genunchi langa ea, şi i-am cerut Lui Dumnezeu cu credinta, să o vindece acolo pe loc, şi să faca o minune, să nu moara. Totuşi a murit şi n-am înţeles de ce.

I-am pus întrebări lui Dumnezeu şi i-am cerut socoteală, dar am înţeles că trebuie să tac în faţa lui Dumnezeu, şi să ştiu că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care-L iubesc pe Dumnezeu.

Şi tot n-am înţeles de ce, şi tot am continuat să plâng în faţa Domnului. Şi am aşteptat un raspuns... şi iar am aşteptat, sperând că va veni momentul dezlegării tuturor sensurilor şi a bucuriei fără sfârşit.

Au trecut anii, şi am continuat să citesc din Biblie tot mai puţin şi tot mai puţin. Am intrat la facultate, şi pentru mine asta a fost un nou început. Mi-am spus: de acum încolo nu voi mai lăsa nimic să mă facă să fiu nefericită. De acum încolo îmi voi cauta prietenii care să comunice cu mine sufleteşte, şi să ştiu că nu mă ranesc, şi mă voi lega de oameni care nu vor muri.

A fost destul de naiv din partea mea să cred asta, dar a fost visul meu de copil de 18 ani. Intrând la facultate mi-am facut prietene, un prieten. Am trăit bucurii, am trăit dezamăgiri, dar m-am hotărât să nu trec niciodată prin experienţa bunicilor, şi în momentul în care voi avea un partener de viata, să fie o înţelegere foarte bună şi să nu am nici un fel de divergenţe cu el.

?mi doream să găsesc un soţ credincios. Acesta era un lucru important, deşi eu mă îndepărtasem deja de Dumnezeu şi nu ştiam cum să-L mai caut. Mergeam destul de rar la biserică, după ce-am intrat la facultate.

Când mergeam, parcă nu înţelegeam despre ce se predică. Dacă încercam să mă concentrez, visele mele zburau şi gândurile mele se duceau la filmele pe care le vazusem în seara precedenta, sau la convorbirile pe care le avusesem cu altcineva, şi-mi era foarte greu să mă concentrez. Mi-am spus că biserica o fi prea mult pentru mine. Şi m-am lasat, m-am delăsat mai degrabă.

Dumnezeu m-a îngăduit, a avut atât de multă răbdare cu mine, până când m-a lăsat să fiu foarte dezamăgită şi de prieteni, şi de mine însămi pentru că relaţia de prietenie pe care o aveam, scârţâia, în mare parte datorită mândriei mele şi aroganţei în relaţie.

Mi-am dat seama că nu sunt în stare să am o relatie cu un om, pentru că sunt atât de păcătoasă încât apar tot felul de frecuşuri, şi nu poate să depinda de mine că totul să mearga bine.

Am fost dezamăgită. Mi-am dat seama că niciodată nu voi putea avea o relaţie în care să spun că nu există nici un risc ca să ajunga exact ca cea a bunicilor mei. Frica a intrat iarăşi în sufletul meu. ?ndoiala şi teama de viitor, de fericirea sau nefericirea mea viitoare, de fapt era teama că nu pot fi sigură, că nu pot controla lucrurile.

La un moment dat am întâlnit nişte tineri foarte drăguţi, americani, care se întâlneau cu studenţii şi cântau. Cântau la chitară, discutau pe teme biblice, se uitau la filme împreuna şi le discutau.

Am văzut între ei o pace şi o prietenie deosebită. M-am atasat de ei. Continuam să vorbesc engleza şi-mi plăcea foarte mult. Acolo o fată m-a întrebat dacă vreau sa-L cunosc mai de aproape pe Dumnezeu, într-un mod personal. ?ntrebarea asta a fost exact ceea ce asteptam. Fără să stiu că asta aşteptam, am raspuns din toată inima: DA! A doua zi ne-am întâlnit şi ea mi-a vorbit despre faptul că Dumnezeu mă iubeşte şi mă acceptă aşa cum sunt.

Aceasta a fost o altă lovitură de graţie, pentru că eu eram foarte imperfecta, că să spun în modul cel mai frumos, şi foarte incapabilă de a iubi necondiţionat, şi ştiam că nu sunt demnă de a fi acceptată.

Apoi mi-a spus că Dumnezeu vrea să-mi ierte toate păcatele. Aceasta a fost iarăşi o ofertă pe care nu ştiam dacă trebuie să o refuz, sau trebuie să o accept, pentru că mi se părea prea mult ca Dumnezeu să mă ierte pentru toate atitudinile rele şi gândurile mânioase.

Am acceptat, pentru că era o ofertă gratis. Dumnezeu dorea asta, dorea să mă ierte. Aşa am fost iertată şi aşa am înţeles că Dumnezeu vrea să trăiasca zilnic cu mine.

Am început să trăiesc o viaţă nouă. ?mi amintesc că în zilele ulterioare discuţiei cu această fată, mergeam pe strad şi râdeam. Mergeam singură, şi mă gândeam că lumea va crede că sunt nebună.

Reporter:

- Ceea ce trăiai tu, unii ar putea să numească extaz religios sau extaz mistic, dar este vorba despre Duhul Sfânt, care dă omului bucuria şi pacea pe care doar Dumnezeu le poate da.

Domnul Isus Cristos spune: “Vă dau pacea mea, vă las pacea mea; nu v-o dau cum o dă lumea. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în mine.” Este vorba de pacea şi bucuria care vin de la Dumnezeu, şi nu de o experienţă emoţională, trecătoare.

Hilde Barta:

-Treptat, am dorit să mă integrez în grupul acesta de tineri care aparţineau de organizaţia “Alege Viaţa” - studenţii credincioşi din complexul studenţesc. Acolo am găsit nişte prieteni de încredere, cărora puteam să le spun toate sentimentele mele, fără teama că sunt judecată sau pusă la colţ, şi care ştiau să aiba compasiune pentru mine.

Dumnezeu a intervenit şi mi-a spus: “?n Mine să-ţi găseşti încrederea. Eu sunt prietenul tău care nu te dezamăgeşte niciodată. Eu şi doar eu te accept necondiţionat. Pe Mine să mă iubesti cu toată inima ta, de la Mine să aştepţi toată dragostea şi împlinirea. Eu sunt cel mai important, nu mai aştepta de la oameni.”

Prietenii mei îmi spun că sunt hipersensibilă şi am ajuns şi eu să cred. Cred că Dumnezeu vrea să mă înveţe că sentimentele mele trebuie să fie fixate în El, şi nu în oameni sau în mine.

Sunt în etapa în care schimbarea este în mintea mea şi în sufletul meu. Temperamental vorbind, sunt melancolică şi prin asta vreau să spun perfecţionistă. Aştept ca oamenii să fie la un standard foarte înalt, nimeni să nu greşească, mă revoltă orice mică greşeală, orice nemulţumire, orice ton al vocii care indică lipsă de dragoste.

Mă aştept ca elevii mei să fie toţi buni, cuminţi, disciplinaţi, cu zel şi cu dragoste de învăţătură, politicoşi şi respectuoşi. Asta nu se întâmplă şi Dumnezeu mă învaţă: “Vezi, ei sunt ca şi tine, sunt doar oameni. De ce aştepţi aşa de mult de la ei?”

Pentru mine este un proces în care Dumnezeu îmi pune întotdeauna în minte gândul că trebuie să am har, şi cu mine, pe care mă acuz tot timpul, şi cu ei. Uneori când nu am har, îi cert şi sunt exigentă şi dură. Dar este un proces şi Dumnezeu mă învaţă şi mă schimbă.

******************************

CRISTIAN BARBOSU

După chefurile în care erai undeva sus de tot şi toată lumea, toată clădirea zbârnăia, te întorceai acasă şi a doua zi erai praf. Simţeai un fel de vină a conştiinţei, tot felul de lucuri care îţi veneau în minte, de care încercai să te debarasezi, dar toată cenuşa aceea, balastul respectiv rămânea în conştiinţa ta.

?n momentul în care mi-am dedicat viaţa lui Isus, lucrurile acestea au dispărut. Libertatea pe care o simţeam acum şi satisfacţia deplină ce am primit-o, n-am reuşit să o primesc din altă parte.

De aceea sunt convins că în Dumnezeu poţi găsi cu adevărat împlinirea reală, totală.

Dumnezeu m-a ferit de alcool. Nu mi-a placut. Dar totusi beam deoarece beau şi ceilalti şi nu puteam să fiu eu altfel.

Dumnezeu m-a ferit şi de curvie, cu toate că-mi plăceau fetele, dar în momente cheie Dumnezeu m-a oprit.

NE CLĂDIM CASE, DAR NE PIERDEM CĂMINELE.

Tinerii se plâng că taţii sunt foarte severi şi doar îi critică, nu le apreciază munca, nu le spun niciodată "te iubesc". Sunt prea ocupaţi cu munca, cu banii, cu prietenii lor.

Prin legea a 2-a a termodinamicii, totul merge spre dezintegrare continuă. Unii filozofi observă acest lucru, dar nu găsesc soluţia şi atunci cad în pesimism existenţialist, cad în depresie continuă şi se sinucid.

Stilul de muzică, cuvintele, violenţa, vulgaritatea, tot ceea ce exprimă această muzică este de fapt nemulţumirea lor interioară că golul lor interior nu poate fi împlinit de nimeni din această lume.

N-am putut să zic nimic, ci pur şi simplu am izbucnit în plâns şi am fost frânt şi rupt înaintea Celui Divin.

Simţeam în mine că filosofia, conceptul pe care îl primeam în şcoală - că totul a apărut aşa ca rezultat al unui Big-Bang, a unei teorii evolutive, dintr-o “ciorbă” a existenţei, un amestec, un vacarm infinit - nu era adevărat.

Care erau valorile în care credea Cristian Barbosu înainte de a-L întâlni pe Isus Cristos în mod personal?

Cristian Barbosu:

?mi plăcea în general muzica Heavy Metal, Trash, Hard Rock, mai ales Metallica. Titlurile erau destul de sugestive: "Seek and destroy", "Kill them all", "Justice for all" - "Caută şi distruge", "Ucide-i pe toţi", "Justiţie pentru toţi".

Când eram în anturajele acelea mă îndemnau să beau bere, vin, tot felul de băuturi. ?ncercam, dar beam că şi cum aş bea oţet. Simţeam în mine o repulsie a trupului, dar totuşi o făceam, pentru că ceilalţi o făceau, iar dacă eu nu eram că ei, nu eram privit cu aceeaşi ochi.

Reporter:

Dacă ţi-au plăcut distracţiile, am putea spune că o viaţă fără Dumnezeu este ca o distracţie fără muzică.

Cristian Barbosu:

?ntr-un fel da. Probabil anturajul de atunci, vârsta adolescenţei, personalitatea mea de sanguinic-coleric, m-a făcut să-mi placă muzica puternică, şi care dovedea patos.

Imediat după naşterea mea, părinţii au divorţat. Eu am rămas să fiu crescut de bunici. ?n copilărie, bunicul meu fiind croitor, săracul de el nu ştia ce este "Metallica" şi l-am pus să-mi decupeze din piele literele "Metallica" şi să mi le pună pe o geacă de blugi. După vreun an sau doi a dat peste una din casetele mele şi a rămas şocat. Atunci i-am spus ce este "Metallica" - nu este o firmă de vânzare a metalelor feroase, ci o formaţie de muzică extrem de dură. Această muzică genera în mine un sentiment de gaşcă de o mare violenţă.

Reporter:

Cum simţeai presiunea din partea grupului? Erai acceptat de grup? De ce aveai aceste înclinaţii? Doar pentru plăcerea ta sau din dorinţa de a fi acceptat de grup?

Cristian Barbosu:

La liceu anturajul contează foarte mult. Tot ce se îmbrăca, tot ce se asculta în muzică, am încercat să fac şi eu la fel. M-am lăsat purtat de val şi dus de "furtună".

Reporter:

Bucuria mare este că în mijlocul "furtunii" ai întâlnit "Stânca" - Isus Cristos. El este "Stânca veacurilor".

Cristian Barbosu:

Aşa este şi de aceea mă bucur, pentru că în EL am găsit împlinirea nu doar a aspiraţiilor mele spirituale, a destinului meu, ci şi a ceea ce simţeam eu trupeşte, sufleteşte vorbind, şi anume, patosul pe care îl aveam, energia din mine. Mi-am dat seama că pot să-mi investesc toate aceste lucruri în ceva ce dăinuie, în ceva ce e curat, în ceva ce-mi dă stabilitate.

Adevărul este că după chefurile în care erai undeva sus de tot şi toată lumea, toată clădirea zbârnâia, te întorceai acasă şi a doua zi erai praf. Simţeai un fel de vină a conştiinţei, tot felul de lucruri care îţi veneau în minte, de care încercai să te debarasezi, dar toată cenuşa aceea, tot acel balast rămânea în conştiinţa ta.

?n momentul în care mi-am dedicat viaţa lui Isus, lucrurile acestea au dispărut. Libertatea pe care o simţeam acum şi satisfacţia deplină ce am primit-o, n-am reuşit să o primesc din altă parte. De aceea sunt convins că în Dumnezeu poţi găsi cu adevărat împlinirea reală, totală.

Reporter:

Vina pe care o simţeai după câte un chef “monstru”, venea din conştiinţa ta, fără să fi cunoscut standardele lui Dumnezeu?

Cristian Barbosu:

Pot să zic da şi nu, adică într-un fel sau altul ştiam câte ceva "despre" Dumnezeu. Bunicul meu era credincios şi îmi vorbea despre Dumnezeu. Aveam şi între colegi oameni care credeau în Dumnezeu.

Pe de altă parte, cred că fiecare avem în noi acest "chip" care este conştiinţa noastră, care te face să-ţi dai seama că lucrul respectiv nu este cel mai potrivit.

Dumnezeu m-a ferit de alcool. Nu mi-a plăcut. Dar totuşi beam deoarece ceilalţi beau şi nu puteam să fiu eu altfel. Dumnezeu m-a ferit şi de curvie, cu toate că-mi plăceau fetele. Dar în momente cheie, Dumnezeu m-a oprit.

Reporter:

Dincolo de presiunea aceasta sufocantă din partea grupului, care crezi că ar fi alte motive pentru care tinerii cad la aceste examene, în ciuda conştiinţei lor care le spune că nu este bine ceea ce fac? Ce anume îi îndeamnă să facă aceste lucruri? Lipsa dragostei în familie, lipsa dragostei de tată, ce anume?

Cristian Barbosu:

Trăim într-o epocă în care totul este foarte diferit faţă de generaţia de dinainte de 1980. Copiii născuţi după această dată gândesc altfel. Gusturile lor sunt altele. Modul în care înteleg cum să se joace chiar - nu mai joacă un fotbal, nu mai merg prin parc, ci stau la computer.

Am fost de curând la Strasbourg şi am văzut rochii de mireasă de un roşu aprins sau verde straveziu. TOTUL ESTE ALTFEL.

Sunt diferenţe uriaşe, dar nu putem să ne separăm unii de alţii. Sunt anumite chestiuni valabile de-a lungul generaţiilor - nevoia de afecţiune, de afirmare, de împlinire. Totuşi, nevoile acestea prind diferite nuanţe cu fiecare generaţie, mai ales în postmodernism, unde tânărului nu-i mai poţi spune doar ce să facă: "Fă asta sau nu fă asta!", ci ei cer şi o explicaţie: "De ce să fac asta?". Nu este o chestie de obrăznicie, cum mulţi o interpretează, ci este pur şi simplu un alt mod de gândire.

Datorită expunerii unor surse informaţionale - computer, internet, cărţi şi unui nivel de educaţie mult mai dezvoltat decât în anii 40, 50, 60, generaţiilor de astăzi trebuie să li se dovedească anumite lucruri. Trebuie discutat cu ei: "Bun, ai trecut prin ispita asta, hai să vedem de unde a început, ce s-a întâmplat".

Tinerii se plâng că taţii sunt foarte severi şi doar îi critică, nu le apreciază munca, nu le spun niciodată "te iubesc". Părinţii sunt prea ocupaţi cu munca, cu banii, cu prietenii lor. NE CLĂDIM CASE, DAR NE PIERDEM CĂMINELE.

Dacă îi explici tânărului ce înseamnă păcatul sexual, sau drogurile sau anturajul sau muzica aceea care distruge sau băutura, punând însă limite neexplicate sau restricţii, pe un ton şi cu o atitudine destul de nepotrivită, reacţia tânărului va fi de luptă şi explozie. Apoi urmează victime.

Tinerii îşi pierd nădejdea dacă sunt întărâtaţi la mânie. Orice le cerem, trebuie înfăşurat în dragoste, tandreţe, stare de vorbă şi comunicare.

Le spunem: "Doar aici şi aşa să faci, pentru că aşa am făcut şi eu". Multe dintre principiile din trecut sunt principii bune, dar nu putem conduce pe un drum public uitându-ne doar în oglinda retrovizoare.

Tinerii din zilele de azi sunt buimăciţi de tot ce se întâmplă în jurul lor - sexul, internetul, filmele, Hollywood-ul, muzica, toate acestea le intră direct în creier, fără a fi "mestecate" deloc.

Reporter:

Unul dintre lucrurile extraordinare pe care Dumnezeu le-a făcut în dorinţa aceasta de a comunica cu oamenii, este trimiterea Fiului Său Isus Cristos, care este "comunicarea, vorbirea" lui Dumnezeu către oameni.

Dumnezeu a vrut dintotdeauna să comunice cu oamenii. Probabil ai ascultat Ozzy Osbourne, Led Zeppelin, AC/DC sau Iron Maiden, care păreau că transmit sau comunică un mesaj bun. Ai avut şi "idoli" - modele de urmat?

Cristian Barbosu:

Oamenii care cântă în aceste grupuri sunt oameni inteligenţi. Sunt influenţaţi de o forţă spirituală a celui rău, dar sunt oameni inteligenţi.

Mă uit la un Kurt Cobain din Nirvana, care şi-a clădit întreaga carieră pe filozofia lui Sartre şi Camus, cum este Cioran în cultura românească. Filozofii aceştia au observat ceva din realitatea de zi cu zi, şi anume pesimismul existenţialist, care spune că nu poţi găsi împlinire în nimic. Au observat că există o forţă degradantă, care tot timpul deformează, rupe, fragmentează, lucru care scriptural vorbind este păcatul. Prin legea a 2-a a termodinamicii, totul merge spre dezintegrare continuă. Ei observă acest lucru, dar nu găsesc soluţia, şi atunci cad în pesimism existenţialist, cad în depresie continuă şi se sinucid.

Atunci stilul de muzică, cuvintele, violenţa, vulgaritatea, tot ceea ce exprimă este de fapt nemulţumirea lor interioară că golul lor interior nu poate fi împlinit de nimeni din această lume.

La fel mă simţeam şi eu şi la fel se simt mulţi alţii care ascultă acest gen de muzică şi se identifică cu rebeliunea din ei, cu nemulţumirea şi insatisfacţia de a nu fi împliniţi. DAR SOLUŢIA EXISTĂ.

Mă bucur că pot să spun şi altora despre ceea ce a făcut Dumnezeu în viaţa mea şi sper ca aşa cum eu am fost ajutat prin influenţa unora şi a altora, s-ar putea ca Dumnezeu să te ajute şi pe tine, cel care citeşti acum, prin experienţa mea. Este mai bine să învăţăm de la alţii decât să ne dăm noi cu capul de pereţi.

Reporter:

Revenind la idolii tăi din adolescenţă…

Cristian Barbosu:

Pe vremea aceea îmi plăceau filmele la nebunie. A fost lansat Rambo, Stallone cu stilul lui. Niciodată n-am ştiut, de exemplu, că Stallone este un tip foarte scund. ?ntotdeauna îl vedeam mare, tare, cu stilul lui flegmatic, muşchi, totul coarda şi vână, şi îmi plăcea de el, îmi plăcea stilul lui.

Mai apoi Schwarzeneger şi aşa mai departe. Exact pe tematica lui Mettalica - “Seek & Destroy”, “Caută şi distruge” - asta era de fapt şi tematica lor. Aceştia erau idolii mei. Pe de altă parte, undeva în conştiinţa mea, înlăuntrul meu, totuşi îi stimam foarte mult pe unii dintre oamenii care vedeam că sunt integri.

Reporter:

Ai avut în anturajul tău pe cineva care nu era neapărat “consumator” de ceea ce oferea lumea; care avea poate o altă scară de valori, un alt sistem de referinţă?

Cristian Barbosu:

?ncepând din clasa a 9-a şi până în clasa a 12-a Dumnezeu mi-a dat un coleg de bancă pocăit. Imaginează-ţi: colegul meu de bancă era singurul pocăit din clasă. Nu era un tip, să-i zic eu. . .

Reporter:

Ghinion! J Tocmai în banca ta. . .

Cristian Barbosu:

Da. Nu era un tip agresiv, nu era un tip fanatic, ci era un om foarte stabil în ceea ce credea, un om care nu se ruşina de convingerile lui, un om care nu numai că învăţa bine, dar avea o mărturie extraordinară. Era foarte curat în conştiinţa lui, de o integritate exemplară şi a arătat o răbdare şi o dragoste faţă de mine, la care, adevărul e, am căzut de multe ori. ?n ce sens? ?mi spunea: "Măi Cristi, observ că vrei să fii ca ei, observ că vrei să intri în anturajul acesta "elitist" al şcolii noastre. Dar nu uita că farmecul unui om îl face bunătatea lui." Eu îi spuneam: "Du-te de aici! Ce mă iei cu din astea?"

Dar mi-am dat seama de un lucru foarte interesant, şi poate că o să zâmbiţi şi dumneavoastră - pocăitul ăsta avea un succes la fete de mă dărâma. Mă dărâma! De ce? Prin farmecul lui - avea o bunătate deosebită, era un om plin de dragoste, cu o integritate extraordinară. Şi când spun că fetelor le plăcea de el, nu spun în sensul negativ, nici nu mă gândesc la aşa ceva, ci aveau o stimă faţă de el, aveau o deschidere faţă de el, îl tratau cu respect şi toată lumea îl trata la fel. Omul aceasta a avut o influenţă deosebită în viaţa mea.

Nu numai prin mărturia lui de fiecare zi, ci şi prin faptul că de multe ori îmi punea întrebări de conştiinţă. ?mi punea întrebări legate de Cel Divin, legate de modul meu de a fi şi de a gândi. Şi nu de puţine ori pot să spun că mergeam acasă şi cugetam la aceste întrebări.

Reporter:

Probabil că întrebarile acestea îţi sunau ca un mesaj din altă lume, ca un limbaj de lemn, ca ceva ce nu puteai ingera. Erau totuşi nişte concepte complet străine de valorile pe care tu le cunoşteai în momentul acela.

Care a fost ziua "H" din existenţa ta? Ziua când ai capitulat înaintea lui Dumnezeu şi ai fost cucerit de Dumnezeu, dar nu prin putere şi prin forţă, ci prin dragostea Lui, dragoste pe care ţi-a arătat-o prin faptul că L-a dat pe Fiul Său, pe Domnul Isus Cristos, să moară în locul tău.

Cristian Barbosu:

Dumnezeu mi-a vorbit inclusiv prin creaţia Lui: îmi plăcea la nebunie natura. De mic copil zburdam prin Retezat, Parâng, Făgăraş, îmi plăcea alpinismul, eram înnebunit după lucrurile acestea. Admirând munţii, simţeam în mine că filozofia, conceptul pe care îl primeam în şcoală - cum că totul a apărut aşa, ca rezultat al unui Big-Bang, a unei teorii evolutive, dintr-o ciorbă a existenţei, un amestec, un vacarm infinit - nu era adevărat.

?mi era imposibil să mă gândesc că din acel abis totul s-a creat într-un mod atât de organizat, atât de structurat, cu un design atât de inteligent. Fiind odată în Retezat, pur şi simplu plângeam uitându-mă la perfecţiunea creaţiei. Nu că mă închinam munţilor, dar simţeam în mine că trebuie să fie ceva dincolo de actul creaţiunii, trebuie să fie o inteligenţă care să fi creat toate acestea. Era imposibil pentru mine să accept că totul a apărut la întâmplare.

Am avut un prieten în copilărie - Daniel Mariş - care acum este pastor la biserica Golgota din Bucuresti. Daniel, fiind foarte sensibil şi cu multă, multă tenacitate, mi-a vorbit despre Dumnezeu. M-a pus pur şi simplu să citesc două versete din Romani, capitolul 1, versetele 19 şi 20 care m-au ţintuit la podea: “Ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu”. ?l simţeam pe Dumnezeu undeva în fiinţa mea.

“?n adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă” la creaţia Lui, în lucrurile făcute de El, aşa că oamenii nu se pot dezvinovăţi, încheie textul.

?ntr-o iarnă am fost plecaţi la schi pe Semenic, cu nişte tineri dintr-o biserică. Veneam înapoi cu trenul şi eram într-un vagon fără căldură, fără geamuri, era zăpadă şi gheaţă inclusiv pe scaunele vagonului. Eram toţi învălmăşiti, aveam două lumânări în vagon, dar aceşti tineri cântau “de rupeau pământul”, probabil de frig J…

Eu eram acolo între ei şi aveam aşa un fel de sentiment de “bit and sweet”, de dulce şi amar, ştiind că pe de-o parte acesta sunt eu, cel cu Mettalica la polul opus - dacă m-ar vedea prietenii mei m-ar face de doi bani - pe de altă parte simţeam un altfel de împlinire şi un altfel de bucurie în anturajul lor. Nu ştiam ce să cred.

Acolo m-am plecat pe genunchi pentru prima dată împreună cu Daniel Mariş şi nu mă mai interesa că era noroi, că era frig, că era întuneric. Ţin minte că efectiv în timp ce el se ruga, urmând să zic şi eu ceva, n-am putut să zic nimic, ci pur şi simplu am izbucnit în plâns şi am fost frânt şi rupt înaintea Celui Divin.

………………

?ntre timp am studiat teologia în Statele Unite, şi m-am căsătorit cu o franţuzoaică - Anne - o femeie foarte deosebită. Avem două fete: Tara şi Fiona.

Dumnezeu ne-a dat o responsabilitate nouă, ca soţi şi taţi: în primul rând să fim lideri spirituali în familiile noastre. ?n momentul în care îmi asum responsabilitatea aceasta, văd şi împlinire.

Văd împlinire din momentul în care îmi fac timp să petrec în rugăciune cu soţia mea, cu copiii mei. Văd o împlinire în plan profesional şi în toate celelalte aspecte ale vieţii, în momentul în care arăt afecţiune soţiei mele.

Scriptura îmi spune să-mi iubesc şi eu soţia aşa cum Cristos şi-a iubit Biserica. ?n momentul în care EU îmi împlinesc rolul, văd o supunere, un respect, o admiraţie extraordinară din partea soţiei mele.

Ne iubim mult unul pe altul, şi ţinand cont de ceea ce clădeşte Dumnezeu şi ceea ce El îmi spune vis-à-vis de viaţa de familie, cum să cladesc şi eu, îmi dau seama că şi aici, ascultându-l pe El, am un viitor fericit, din experienţa trecutului şi a prezentului.

Este un proverb care spune: ”Secretul în căsnicie nu este să găseşti persoana potrivită, ci să fi tu însuţi persoana potrivită. ”

******************************

PETRE STANOIEVICI

Am început să-mi dau drumul iar ca înainte şi după 10 ani de căsnicie cu a doua soţie, din cauza alcoolului am ajuns iar în pragul divorţului.

Atunci când eram treaz, lucru care era foarte rar, zilnic trebuia să iau cel puţin o “jumătate”. ?mi părea rău, regretam, mi-era ruşine de mine, de soţie, de vecini, de colegi uneori.

Dacă nu-ţi convine cu mine aşa, casa-i a ta, maşina-i a mea.

Mă gândeam că nici atunci când eram mort de beat copii nu trăgeau de mine, de mână, cum trăgeau aceşti doi copilaşi. Trăgeau de mână şi-ncercau să mă lămurească să intru în biserică să se roage pentru mine.

Am ascultat cum acel om cu mâna uscată, prin credinţa în Domnul Isus s-a vindecat. A putut să ridice mâna şi să stea în mijloc, în mijlocul oamenilor. Acel om neputincios, de data aceasta eram eu.

Nu mi-a fost uşor să mă pun în genunchi. S-o chem şi pe soţie să mă vadă. Eu, tiranul familiei, eu care veneam acasă şi tremurau toţi.

Spărgeam pahare şi sticle dacă mâncarea nu era bună, dacă mâncarea era caldă era prea fierbinte, dacă era invers era prea rece. Niciodată nu ştia biata femeie cum să facă să fie bine cu mine.

Am martori colegii de la vechea intreprindere la care am lucrat. Ei pot să confirme că am fost un stricat, un destrăbălat, un vai ş-amar. Dumnezeu mi-a schimbat viaţa complet.

Relaţia? Ai tu o relaţie cu Dumnezeu? Dacă la noapte vei muri eşti sigur că tu mergi în rai sau în iad? Nu e cale de mijloc: iadul sau raiul? Ai tu o relaţie cu Dumnezeu? Dacă o ai mulţumeşte-i la Dumnezeu, ferice de tine.

Am ieşit din biserică în acea seară. Dacă aţi înotat vreodată într-o apă stătătoare, poziţia în picioare, acea senzaţie am simţit-o eu, că plutesc. M-aţi întrebat despre uşurare, eliberare. Ei, ăsta e răspunsul meu. Pluteam. Parcă călcam în aer.

Petre Stanoievici a cunoscut “prietenia” cu alcoolul şi tot ce implică aceasta - dezastru personal, divorţ, ruşine, lupta teribilă de a scăpa de acest “prieten”, viaţă distrusă. Dar a intervenit Cineva care l-a scăpat pentru totdeauna de acest “prieten”, i-a restaurat viaţa şi i-a pus din nou piciorul pe “Stâncă”

Petre Stanoievici:

Prima mea căsătorie a durat numai 3 ani şi jumătate. ?n urma acestei căsătorii a rezultat un băiat, care a crescut fără tată, din cauză că, din fragedă copilărie, mă împrietenisem cu alcoolul, care mi-a distrus viaţa şi căsnicia.

Reporter:

Cum aţi ajuns prieten cu alcoolul? Aţi consumat în familie sau împreună cu prietenii, cu anturajul?

Petre Stanoievici:

?n prima căsnicie, care la prima vedere părea destul de reuşită, au început problemele şi mi-am găsit refugiul în alcool. Am început la 23 de ani să mă joc. La început credeam că-mi înec necazul, amarul, dar, cu timpul, anturajul în care mă învârteam, a făcut din mine un dependent de alcool.

Reporter:

A fost un joc cu focul…

Petre Stanoievici:

Periculos! Periculos! Din cauza alcoolului, prima mea căsnicie s-a destrămat şi a rămas un copil care a fost încredinţat mamei şi a crescut fără tată. I-am plătit pensia alimentară până la vârsta de 18 ani.

La 4 ani după ce m-am despărţit de prima soţie din cauza alcoolului, am reuşit să o cunosc pe actuala mea soţie. Ne-am luat din dragoste. I-am mărturisit de la început că eu am mai fost căsătorit, că am un copil şi plătesc pensie alimentară, în schimb, adevărul nu i l-am spus până la capăt - nu ştia că eu sunt dependent de alcool, nu ştia că eu sunt un rob al alcoolului.

Eram robit de această patimă. Abia după ce ne-am căsătorit mi-am arătat adevărata faţă. Am început să-mi dau drumul iar ca înainte şi după 10 ani de căsnicie cu a doua soţie, din cauza alcoolului am ajuns iar în pragul divorţului.

Cu o zi înainte de a ne prezenta la tribunal, am convenit cu soţia mea să nu ne prezentăm în faţa instanţei, ci să încerc să iau un tratament medical la domiciliu - era vorba de dezalcolizare.

?n mai multe rânduri i-am promis soţiei că o să încerc să mă las de alcool, dar promisiunea mea nu putea fi ţinută decât o săptămână, maxim două sau trei, dar mai mult nu. Atunci ea mi-a sugerat să mă internez la psihiatrie pentru dezalcolizare, dar am recurs la un tratament acasă, de ruşinea prietenilor.

Am început să iau pilula ajutătoare. Aproximativ două săptămâni am continuat să iau această pilulă, dar mi-era frică să probez, să văd ce o să se întâmple cu mine dacă o să duc paharul la gură.

Dar, într-o anumită împrejurare, m-am întâlnit cu două persoane care m-au rugat să le însoţesc într-un local mai select unde se servea bere străină, şi au fost foarte surprinse atunci când ne-am pus la masă şi au văzut că şi eu consum bere, ca şi ele două. Ştiau că eu sunt consumator numai de “tării”: vodcă, coniac, monopol, rom, tot ce arde, tot ce rupe - nu beam bere sau vin.

N-am apucat să beau jumătate de pahar de bere, că am simţit o senzaţie atâta de ciudată - a început să mi se îngreuneze respiraţia, să am mâncărimi pe corp, au început să-mi apară pete, o senzaţie cumplită de vomă. M-am scuzat faţă de cele două persoane şi am mers la toaletă, şi când m-am privit în oglindă, am văzut că albeaţa ochilor era roşie, roşie, roşie. Aşa de tare m-am speriat, că am ieşit afară, m-am scuzat faţă de ele şi am plecat în grabă acasă, să ajung înaintea sosirii soţiei de la servici.

Reporter:

- Soţia credea că urmaţi tratamentul…

Petre Stanoievici:

?n urma discuţiei cu soţia, înaintea acelei tentative de divorţ, de a merge la proces, soţia şi-a retras acţiunea de divorţ, crezând că eu am dorinţa sinceră - de fapt şi aveam această dorinţă de a mă lăsa de alcool, să nu ajung să o iau din nou de la lingură, să se ducă de râpă şi a doua căsnicie.

Atunci când eram treaz, lucru care era foarte rar, zilnic trebuia să iau cel puţin o “jumătate”. ?mi părea rău, regretam, mi-era ruşine de mine, de soţie, de vecini, de colegi uneori.

?ncepusem deja şi la locul de muncă să consum alcool. Mă învârteam într-un anturaj din care nu puteam să scap. Lucrând ca tehnolog-normator al unei secţii de sculărie dintr-o mare intreprindere timişoreană, mi-era foarte greu de evadat din acest anturaj.

Reporter:

De multe ori anturajul şi prietenii sunt ca un sac de pietre în spatele nostru, mai ales prieteniile rele. O greutate de care nu putem scăpa.

Petre Stanoievici:

Aşa este. Atunci când vă spuneam că luam acele pilule care să mă ajute să mă las de alcool, prietenii continuau în fiecare zi, după orele de program: “Măi, hai să mergem. Mergem la ‘una mică’. Dai o ‘jumate’, azi eu, mâine tu, poimâine celălalt”. Şi încă din acea perioadă, prietenii mei, mai în glumă, mai în serios, ziceau “Băi ce, tu nu mai bei? Te pomeneşti că te pocăieşti!”

Reporter:

Deja creştea presiunea, pentru că neacceptarea din partea grupului, sau mai mult de atât, batjocura, creşte şi presiunea interioară.

Petre Stanoievici:

Aşa este. Am început să arunc acea pilulă. Din dimineaţa zilei următoare, acea pilulă a început să ia drumul grădinii vecinului de vis-á-vis. O aruncam pe geamul de la bucătărie tare de tot, să ajungă până peste drum, să nu cumva să cadă pe trotuar, ca atunci când plec cu soţia la lucru să…

Reporter:

Să o vadă din greşeală…

Petre Stanoievici:

Să călcăm pe ea şi să întrebe ce-i cu pilula asta. Treaz fiind, am aruncat pilula în prima zi, a doua zi şi după aproximativ două săptămâni, la insistenţele prietenilor mei cu care ani de zile am consumat…, am mers la “una mică” şi am văzut că pilulele nu-şi mai aveau efectul. Am putut să beau în linişte şi am băut până seara târziu. Am mers acasă.

Nu vreau să vă spun, că nici n-aş ştii să vă spun - încercaţi să vă imaginaţi o soţie care cu o lună înainte şi-a retras acţiunea de divorţ, să te vadă în starea în care am fost eu în acea seară. M-a văzut, dar nu mi-a spus nimic. Tot eu eram cel revoltat - “Dacă nu-ţi convine cu mine aşa, casa-i a ta, maşina-i a mea”.

Dimineaţa când m-am trezit mi-era ruşine de soţie, mi-era ruşine de mine.

Aveam şi o teamă de moarte. Făcusem analizele şi doctoriţa mi-a spus: „Domnule, dacă nu încetezi... Uite timolul tău e 9 - dublu decât normal. ?n doi ani maxim - sapa şi lopata. Ajungi în pământ domnule şi ai de crescut copilaşi.”

Reporter:

Ficatul era zob…

Petre Stanoievici:

Da! Dar a venit o zi în viaţa mea când - sunt sigur - am fost prins în planul lui Dumnezeu. La sfârşitul lunii februarie din '86, m-am întâlnit cu un fost prieten din copilărie care se numeşte Doru Tănaş şi este membru într-o biserică baptistă.

Ieşeam dintr-un local, dintr-o grădină de vară. Vă întrebaţi ce căutam în grădină de vară la sfârşitul lunii februarie? ?n grădina de vară se servea ţuică şi vin fiert. Unii ţineau berea sub palton şi o încălzeau.

Mă număram printre cei care serveau ţuică fiartă la grădina de vară, în luna februarie. Era o iarnă moale. Şi ieşind după două ore şi jumătate, am consumat un kilogram şi o sută de grame de ţuică fiartă.

Reporter:

Un kilogram şi o sută de grame, în două ore şi jumătate?

Petre Stanoievici:

Da. Beţi o sticlă de lapte, beţi o sticlă de suc de un kilogram să vedeţi cum vă balonaţi. Dar să bei alcool. Cât o fi fost ţuica de fiartă şi răsfiartă, să bei o asemenea cantitate într-un timp aşa de scurt, nu e chiar un lucru aşa simplu.

Prietenul meu m-a întrebat de viaţă, m-a întrebat ce fac, cum mă simt. ?n prima mea căsnicie eram vecini de cartier şi el ştia că se destrămase. Lucra la o altă intreprindere dar aflase de la foşti colegi, de la prieteni că şi a doua mea căsnicie se clatină.

Omul a încercat să-mi explice că după moarte există judecată. Ar fi o minune dacă pe om după moarte l-ar mânca viermii. Ar fi grozav. Dar… dar… după moarte urmează judecata. Şi fiecare trebuie să dăm socoteală pentru tot binele sau răul pe care l-am făcut în viaţă când am trăit în trup.

Reporter:

Cum aţi înţeles lucrurile acestea ştiind că deja aţi fost consumat un kilogram şi o sută de ţuică?

Petre Stanoievici:

- Era greu, era greu… Abia aşteptam să mă scap de acest fost coleg de-al meu. ?ncercam să i-o tai cât mai repede, să închei discuţia cu el, că mă plictisea, mă enerva. Eram beat. Eram vioi, cum ziceam eu, nu beat.

Să mă scap de el cât mai repede i-am spus: “Notează numărul meu de telefon şi atunci când vine un predicator de ăsta de-al vostru mai deosebit, te rog să-mi dai un telefon şi să mă inviţi că am să vin la voi la biserică.”

După numai două săptămâni şi ceva, respectiv în 9 martie '86, într-o duminică, ne-a invitat şi m-am dus împreună cu soţia şi copilul.

A predicat pastorul Petru Dugulescu, din Evanghelia după Luca, capitolul 6, unde într-un text foarte scurt se vorbeşte despre faptul cum Domnul Isus a vindecat un om cu mâna dreaptă uscată, paralizată - în termenii zilelor noastre.

Acest om neputincios care de ani de zile dorea să fie vindecat, acel om eram eu, Petre Stanoievici. Acel om neputincios… De-atâţia ani doream să mă las de alcool, să am şi eu un cămin, să fiu în rând cu lumea.

?n cele patruzeci de minute de predică am fost aşa de tare cercetat de Duhul lui Dumnezeu că am plâns ca un copil mic. Am plâns de se scutura cămaşa pe mine. La finalul predicii spunea pastorul Dugulescu: „Dacă cineva doreşte să se împace cu Dumnezeu, poate să facă lucrul acesta acum şi aici, printr-o simplă ridicare de mână.”

Reporter:

Un gest care poate afecta întreaga veşnicie.

Petre Stanoievici:

Da! “Arătaţi” spunea pastorul Dugulescu “lucrul acesta lui Dumnezeu, că doriţi să vă împăcaţi cu El.” La insistenţele lui şi la apelurile făcute auzeam că spune mulţimii din sală care-şi predau viaţa în mâna lui Isus, “Domnul să vă binecuvânteze! Şi pe dumneavoastră. Mulţumesc. Lăsaţi mâna jos.”

Stăteam cu capul plecat şi suspinam şi auzeam cum binecuvântează persoanele care ridică mâna. Şi se dădea o luptă în mine. Să ridic şi eu mâna sau să n-o ridic. Pentru ce s-o ridic? Dumnezeu e mare, e Atotputernic, Atotştiutor. Ştie că doresc şi eu să mă-mpac cu El.

M-am gândit: “Omul ăsta aici nu blastămă. Aş dori să mă binecuvânteze şi pe mine.” Şi mi-am luat inima în dinţi şi am ridicat şi eu mâna. Cred că mi-a spus şi mie, cred că m-a binecuvântat şi pe mine. Dumnezeu sunt sigur că m-a văzut.

La acea predică am capitulat. Mi-am predat viaţa în braţul Domnului Isus. Am ascultat cum acel om cu mâna uscată, prin credinţa în Domnul Isus s-a vindecat. A putut să ridice mâna şi să stea în mijloc, în mijlocul oamenilor. Acel om neputincios, de data aceasta eram eu.

Când s-a încheiat acel serviciu de evanghelizare, pastorul Dugulescu i-a invitat pe cei care doresc să rămână la urmă să se roage pentru ei.

Dar Satana mi-a şoptit la ureche, în minte: “Nu sta Petre! N-ai ce să stai! Asta-i o tehnică pe care o aplică pocăiţii, măi. Prima dată te pun să ridici mâna, după aceea te ţin puţin în urmă, zic că se roagă pentru tine, Petre, şi să vezi tu cum o să-ţi ia datele personale, te notează într-un carneţel sau în ceva registru, şi să vezi tu dacă mai scapi de pocăiţi.”

Aşa că am ieşit afară din biserică. Dar Flavius, băiatul meu de 9 ani, cu fetiţa prietenului care mă invitase, care avea 7 ani, au venit împreună afară în faţa maşinii şi au spus: “Tata, tu de ce n-ai rămas? De ce n-ai rămas la urmă? Ai văzut ce-a spus omul ăla acolo, predicatorul ăla: ‘Cei care au ridicat mâna să rămână puţin în urmă să se roage.’ De ce n-ai rămas să se roage?”. “Da’ ce vrei tu, mă, pleacă de aici!”. “Tata, nu zi aşa, că te-am văzut că şi tu ai ridicat mâna. De ce n-ai rămas să se roage pentru tine?”. “Fugi mă la o parte. Lasă-mă-n pace!”

Mă gândeam în acele momente că nici atunci când eram mort de beat copii nu trăgeau de mine, de mână, cum trăgeau aceşti doi copilaşi. Trăgeau de mână şi-ncercau să mă lămurească să intru în biserică să se roage pentru mine.

I-am dat la o parte, mi-am luat inima în dinţi şi m-am întors în biserică, unde erau cei care au rămas la urmă la invitaţia pastorului Dugulescu pentru a se face o rugăciune, pentru a primi nişte indicaţii cum să încerce să-şi trăiască viaţa din acel moment înainte.

N-am să uit că le spunea că dacă şi-au predat viaţa în mâna lui Isus trebuie să ţină cont de trei lucruri foarte importante:

1. Spunea că ar trebui să înceapă cât mai repede posibil să citească Biblia, Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu, de unde putem afla cum să trăim ca să fim plăcuţi înaintea lui Dumnezeu. Prin Biblie Dumnezeu ne vorbeşte nouă.

2. Trebuie să începem o viaţă de rugăciune. Şi spunea că rugăciunea însăşi nu e o poezie, ceva scris, ceva tipizat. Spunea că noi putem sta de vorbă cu Dumnezeu aşa cum stă de vorbă un copil cu tatăl lui. Şi dădea următorul exemplu: dacă băiatul îi spune tatălui: “Tată, te rog să-mi cumperi un Pegas” - erau acele biciclete pe vremea aceea la modă - sau: “Tată, vreau o pereche de adidaşi”, exact aşa trebuie să-i spunem şi lui Dumnezeu.

Pastorul Dugulescu ne spunea: “Ţineţi minte: Rugăciunea trebuie să înceapă prin a-i mulţumi lui Dumnezeu.” De ce? Avem motive destule să-i mulţumim lui Dumnezeu. Faptul că suntem sănătoşi, putem să lucrăm să ne câştigăm pâinea de care zicem: “Dă-ne-o, Doamne, nouă astăzi.” Sigur că ne-o dă, că muncim. Dar putem să muncim dacă n-avem sănătate?

3. Frecventarea unei biserici. Nu s-a spus că trebuie să fie neapărat o biserică baptistă şi să fie aceea unde eram. Am fost sfătuiţi să mergem la biserica la care ne simţim bine, la biserica unde primim hrană spirituală.

Ne-a explicat că aşa cum trupul are nevoie de hrană, de mâncare ca să vieţuiască, aşa sufletul are nevoie de hrană spirituală pe care o putem primi de la Dumnezeu prin Biblie şi prin rugăciune: Dumnezeu ne vorbeşte nouă, şi noi ?i vorbim lui Dumnezeu.

Reporter:

V-aţi simţit complet eliberat de tot trecutul? Complet iertat de tot ce a însemnat păcat?

Petre Stanoievici:

Da. M-am simţit ca un nou născut. Vreau să vă spun cum a sunat prima mea rugăciune: “Doamne, ajută-mă să scap de patima băutului şi a fumatului.” Am înghiţit un nod după care am spus următoarele cuvinte pe care nici azi nu le găsesc explicaţia, de unde vin: “Şi ajută-mă să te urmez dacă se poate.” Ce vorbe! “Dacă se poate ...” Sigur că se poate. La Dumnezeu e posibil orice. Dar omul trebuie să vrea.

Am ieşit din biserică în acea seară. Dacă aţi înotat vreodată într-o apă stătătoare, poziţia în picioare, acea senzaţie am simţit-o eu, că plutesc. M-aţi întrebat despre uşurare, eliberare. Ei, ăsta e răspunsul meu. Pluteam. Parcă călcam în aer.

Când am ajuns acasă, mai întâi am adunat toate scrumierele. Erau scrumiere şi-n baie, şi-n dormitor, şi-n balcon, şi-n sufragerie, şi-n bucătărie, peste tot. Le-am pus în găleata de gunoi. Pachete de ţigări peste tot... Le-am pus în găleată şi-am mers în acea seară la tomberon. Le-am aruncat.

M-am întors şi mă gândeam: “Biblie nu am - primul punct ce-l spunea Dugulescu, - dar am în schimb posibilitatea să mă rog. Ce rugăciune? Spunea că nu sunt rugăciuni tipizate, scrise.” Dar ştiam rugăciunea “Tatăl nostru”.

Nu mi-a fost uşor să mă pun în genunchi şi s-o chem şi pe soţie să mă vadă. Eu, tiranul familiei, eu care veneam acasă şi tremurau toţi - spărgeam pahare şi sticle dacă mâncarea nu era bună. Dacă mâncarea era caldă, era prea fierbinte, dacă era invers era prea rece. Niciodată nu ştia biata femeie cum să facă să fie bine cu mine.

Mergeam cu prieteni acasă - pune grătare, fă cafele. Dacă era prea amabilă cu prietenii mei, atunci după ce plecau o luam la bătaie că s-a uitat prea galeş la unul sau la altul. Dacă era prea serioasă atunci îi spuneam că mă face de ruşine faţă de prieteni, că-i prea acră, prea aşa. Şi nu putea nicidecum să iasă la capăt cu mine. Biata femeie, pentru ea a fost iadul aici jos pe pământ.

Atunci am îngenuncheat lângă patul din dormitor, cu ea şi cu fiul meu şi-am spus rugăciunea “Tatăl nostru” în cor, toţi trei deodată, că aceea o ştiam. Ne-am rugat şi ne-am culcat.

A doua zi dimineaţa m-am trezit şi, în puterea obişnuinţei, fără să-mi aduc aminte că eu făcusem o promisiune lui Dumnezeu că am de gând să-l urmez, am oprit ceasul deşteptător şi pipăiam locul unde ştiam că se găsesc ţigările şi scrumiera. Fiind locul curăţat de cu seara, mi-am adus aminte de ce se întâmplase cu o seară înainte.

Zdup lângă pat în genunchi: “Doamne, dacă exişti, dă-mi putere, ajută-mă să pot să mă las de fumat, de băut şi de vorbe murdare.”

Vreau să vă spun că mi-a fost foarte uşor cu lăsatul de băutură şi cu vorbele murdare. Aveam un vocabular atât de buruienos că tot la a patra, a cincea vorbă era una din aia... Şi nu vreau să-mi aduc nici aminte de felul în care vorbeam în vremea aceea. Cu ţigara mi-a fost mai greu.

Am martori colegii de la vechea intreprindere la care am lucrat. Ei pot să confirme că am fost un stricat, un destrăbălat, un vai ş-amar. Dumnezeu mi-a schimbat viaţa complet.

Casa unde erau sticle sparte, bătăi, scandaluri, nu vreau să spun că a devenit un colţ de rai, aş minţi. Raiul e descris în Biblie. Nu-mi pot imagina eu acum că la mine în casă e chiar colţişor de rai, aş minţi. ?n fiecare casă mai sunt discuţii, probleme. Dar diferă cu mult, mult, nespus de mult viaţa pe care am dus-o înainte de a-l cunoaşte pe Isus şi viaţa pe care am început să o duc eu şi casa mea, familia mea, din acel 9 martie '86.

Reporter:

Momentul când l-aţi întâlnit pe Dumnezeu în mod personal şi real.

Petre Stanoievici:

Aşa-i. Şi-nainte spuneam că eu cred, am religia mea. Cuvântul “religie” vine din limba greacă de la un cuvânt care tradus înseamnă “relaţie”. Relaţie între Dumnezeu şi om care a fost întreruptă atunci când primul om, Adam a păcătuit.

De-a lungul veacurilor, oamenii se străduiesc să restabilească această relaţie care a fost ruptă în grădina Edenului. Naţiuni, popoare, grupări mai mici sau mai mari de oameni încearcă să retabilească această relaţie în diferite feluri. ?n felul aceasta au apărut religiile. Dar religia, indiferent care ar fi ea, nu mântuie omul.

Relaţia. Relaţia? Ai tu o relaţie cu Dumnezeu? Dacă la noapte vei muri eşti sigur că tu mergi în rai sau în iad? Nu e cale de mijloc: iadul sau raiul? Ai tu o relaţie cu Dumnezeu? Dacă o ai mulţumeşte-i la Dumnezeu, ferice de tine.

Această relaţie am început să o am şi eu din acea seară.

Reporter:

Bineînţeles, esenţialul este schimbarea vieţii. Dragi prieteni, Dumnezeu este acelaşi ieri, azi şi în veci. El poate să schimbe orice viaţă.

Chiar dacă invitatul nostru a fost robit de băutură, chiar dacă a fost un tiran în familia lui, chiar dacă a trecut prin atâtea situaţii dificile prin care mulţi dintre cititorii noştri trec, domnul Stanoievici L-a găsit pe Cel care poate da libertate cu adevărat.

Există libertate politică, există libertate socială, există multe feluri de libertăţi, dar libertatea sufletului, libertatea interioară, să ai o inimă plină de pace, de bucurie, de linişte, acestea doar Dumnezeu le poate da.

Leave a comment and / or appreciate the article!

CLICK HERE :» http://www.radio-elshaday.de/

CLICK HERE :» http://www.radio-megapower.de/

CLICK HERE :» http://christliche-radiosender.blogspot.com/

CLICK HERE :» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/

Posted by: *DJ_DANY* ( Admin,blog,radio )

******************************