Acest site s-a nascut din dorinta si dor; dorinta de a fi de folos si dorul dupa oamenii cu care impartasim comuniunea de limba si credinta. Va invit sa treceti dincolo de aceasta prima pagina introductiva si sa descoperiti pe site o seama de materiale pe care vi le punem la dispozitie.

Freitag, 13. Juli 2012

PATRIARHI ŞI PROFEŢI Traducere: D. Popa şi D. Florea Titlul lucrării în original: "The Story of Patriarchs and Profets" Ediţia a 2-a revizuită Lect

PATRIARHI ŞI PROFEŢI

Traducere: D. Popa şi D. Florea

Titlul lucrării în original: "The Story of Patriarchs and Profets" Ediţia a 2-a revizuită

Lectura manuscrisului: dr. Mihail Popa şi Dumitru Popa


( PARTEA 1 DIN 4 )





PATRIARHI ŞI PROFEŢI –EG WHITE 2
Cuvânt înainte 2
Introducere 3
Cap. 1 - De ce a fost îngăduit păcatul? 7
Cap. 2 - Creaţiunea 12
Cap. 3 - Ispitirea şi căderea 15
Cap. 4 - Planul de Mântuire 20
Cap. 5 - Cain şi Abel puşi la încercare 24
Cap. 6 - Set şi Enoh 27
Cap. 7 - Potopul 32
Cap. 8 - După potop 38
Cap. 9 - Săptămâna creaţiunii, o săptămână literală 41
Cap. 10 - Turnul Babel 43
Cap. 11 - Chemarea lui Avraam 46
Cap. 12 - Avraam în Canaan 49
Cap. 13 - Încercarea credinţei 52
Cap. 14 - Distrugerea Sodomei 52
Cap. 15 - Căsătoria lui Isaac 52
Cap. 16 - Iacov şi Esau 52
Cap. 17 - Fuga şi exilul lui Iacov 52
Cap. 18 - Noaptea luptei 52
Cap. 19 - Întoarcerea în Canaan 52
Cap. 20 - Iosif în Egipt 52
Cap. 21 - Iosif şi fraţii săi 52
Cap. 22 - Moise 52
Cap. 23 - Plăgile asupra Egiptului 52
Cap. 24 - Paştele 52
Cap. 25 - Exodul 52
Cap. 26 - De la Marea Roşie la Sinai 52
Cap. 27 - Legea dată lui Israel 52
Cap. 28 - Idolatria de la Sinai 52
Cap. 29 - Vrăjmăşia lui Satana împotriva Legii 52
Cap. 30 - Cortul şi serviciile lui 52
Cap. 31 - Păcatul lui Nadab şi Abihu 52
Cap. 32 - Legea şi legămintele 52
Cap. 33 - De la Sinai la Cadeş 52
Cap. 34 - Cele douăsprezece iscoade 52
Cap. 35 - Răzvrătirea lui Core 52
Cap. 36 - În pustie 52
Cap. 37 - Stânca lovită 52
Cap. 38 - Călătoria în jurul Edomului 52
Cap. 39 - Cucerirea Basanului 52
Cap. 40 - Balaam 52
Cap. 41 - Apostazia de la Iordan 52
Cap. 42 - Repetarea Legii 52
Cap. 43 - Moartea lui Moise 52
Cap. 44 - Trecerea Iordanului 52
Cap. 45 - Căderea Ierihonului 52
Cap. 46 - Binecuvântările şi blestemele 52
Cap. 47 - Legământul cu gabaoniţii 52
Cap. 48 - Împărţirea Canaanului 52
Cap. 49 - Cele din urmă cuvinte ale lui Iosua 52
Cap. 50 - Zecimi şi daruri 52
Cap. 51 - Purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru cei săraci 52
Cap. 52 - Sărbătorile anuale 52
Cap. 53 - Cei dintâi judecători 52
Cap. 54 - Samson 52
Cap. 55 - Copilul Samuel 52
Cap. 56 - Eli şi fiii săi 52
Cap. 57 - Chivotul legământului luat de filisteni 52
Cap. 58 - Şcolile profeţilor 52
Cap. 59 - Primul împărat al lui Israel 52
Cap. 60 - Încumetarea lui Saul 52
Cap. 61 - Lepădarea lui Saul 52
Cap. 62 - Ungerea lui David 52
Cap. 63 - David şi Goliat 52
Cap. 64 - David ca fugar 52
Cap. 65 - Mărinimia lui David 52
Cap. 66 - Moartea lui Saul 52
Cap. 67 - Vrăjitoria în vechime şi în timpurile moderne 52
Cap. 68 - David la Ţiclag 52
Cap. 69 - David chemat la tron 52
Cap. 70 - Domnia lui David 52
Cap. 71 - Păcatul şi pocăinţa lui David 52
Cap. 72 - Răscoala lui Absalom 52
Cap. 73 - Ultimii ani ai lui David 52

PATRIARHI ŞI PROFEŢI

Traducere: D. Popa şi D. Florea
Titlul lucrării în original: "The Story of Patriarchs and Profets" Ediţia a 2-a revizuită
Lectura manuscrisului: dr. Mihail Popa şi Dumitru Popa

Cuvânt înainte
Volumul de faţă, al treilea din cele cinci volume ale ciclului "Conflictul Veacurilor", care vede lumina tiparului într-o nouă traducere, vine să îmbogăţească tezaurul lucrărilor Spiritului Profetic publicate în limba română. După "Hristos, Lumina lumii" şi "Tragedia Veacurilor", "Figuri din Istoria Biblică a Vechiului Testament", aruncă lumină asupra unui subiect de mare însemnătate şi interes universal, subiect asupra căruia este de dorit să se reverse mai multă lumină.
Lucrarea prezintă adevăruri prea puţin cunoscute lumii creştine şi, din nefericire, prea mult ignorate. Avem aici tabloul luptei dintre Dumnezeu şi Satana, dintre bine şi rău, dintre viaţă şi moarte, dintre puterea lui Dumnezeu şi vrăjmaşul a toată neprihănirea, un spectacol de interes cosmic. Nu trebuie să facem eforturi mari pentru a ne convinge de faptul că un asemenea conflict există. Trebuie numai să privim la ceea ce se întâmplă în lume şi în "microcosmosul" atât de profund al sufletului omenesc, al fiinţei umane care este un "univers" în miniatură. Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu revelat oamenilor, înfăţişează marile caracteristici ale acestei lupte şi diferitele ei aspecte şi implicaţii, care vizează mântuirea tuturor acelora ce cred. În desfăşurarea ei există perioade deosebite, când aceste probleme capătă o importanţă unică, impunându-se ca o problemă de mare importanţă în înţelegerea relaţiei noastre cu aceste evenimente.
În ciuda adevărurilor Scripturii, din păcate, sunt mulţi cei ce mărturisesc a crede şi care totuşi sunt mai degrabă dispuşi să pună pe seama unor lucruri de domeniul fantasticului acea parte a raportului biblic care deschide orizontului nostru înţelegerea paşilor prin care lumea a fost implicată în această mare problemă; iar alţii, deşi evită această poziţie extremă, sunt totuşi înclinaţi să-l considere ca fiind ceva perimat, lipsit de importanţă, tratându-l cu nepăsare şi neglijenţă.
Dar ce teolog, ce credincios care este preocupat de această problemă, nu ar dori să arunce o privire asupra tainicelor cauze ce au determinat o astfel de schimbare a direcţiei? Cine n-ar dori să pătrundă în spiritul ei, să înveţe cum să evite rezultatele ei? Cu astfel de subiecte se ocupă volumul de faţă. El tinde să lumineze şi să trezească interesul faţă de acele părţi ale Cuvântului lui Dumnezeu care au fost mult timp şi de mulţi neglijate.
Cartea dă noi valenţe făgăduinţelor şi profeţiilor raportului sacru, apărând căile lui Dumnezeu şi modul în care Acesta S-a comportat faţă de cei răzvrătiţi, înfăţişând harul cel minunat al lui Dumnezeu în a pune în acţiune un plan pentru mântuirea omului păcătos. În acest fel, noi suntem purtaţi în istoria acestei lucrări, într-un timp când planurile şi scopurile lui Dumnezeu au fost în mod clar aduse la cunoştinţa poporului ales al lui Dumnezeu. Deşi tratează subiecte atât de deosebite, subiecte ce mişcă profund inimile şi trezesc vii emoţii, stilul cărţii este totuşi clar, iar limbajul - simplu şi direct.
Introducere
Acest volum se ocupă de subiectele istoriei biblice, subiecte ce nu sunt în ele însele noi, dar care sunt astfel prezentate în aceste pagini, încât li se dă o semnificaţie nouă, revelând izvoare ale acţiunilor, înfăţişând semnificaţia importantă a unor mişcări şi aducând într-o lumină mai puternică unele laturi, care sunt numai pe scurt menţionate în Biblie. În acest fel, scenele capătă o vioiciune şi o importanţă care fac ca ele să lase noi şi dăinuitoare impresii. O astfel de lumină este în acest fel revărsată asupra raportului Sfintelor Scripturi, pentru ca acestea să descopere pe deplin caracterul şi planurile lui Dumnezeu; de asemenea, să prezinte vicleşugurile lui Satana şi mijloacele prin care, în cele din urmă, puterea sa va fi nimicită; să aducă în atenţie slăbiciunea inimii omeneşti şi să arate cum harul lui Dumnezeu îi face pe oameni în stare să biruiască în lupta cu cel rău.
Toate acestea sunt în armonie cu ceea ce Dumnezeu prezintă a fi scopul Său în desfăşurarea, înaintea oamenilor, a adevărurilor Cuvântului Său. Instrumentul prin care ne sunt date aceste descoperiri este văzut a fi - atunci când este testat cu Sfintele Scripturi - una dintre metodele pe care Dumnezeu încă le foloseşte pentru a da sfaturi, instrucţiuni, fiilor oamenilor. Deşi astăzi nu este aşa cum era la început, când omul, în sfinţenia şi nevinovăţia sa, primea sfaturi direct, personal, din partea Făcătorului său, totuşi el nu este lăsat fără un Învăţător divin, Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu L-a dat ca reprezentant al Său. Astfel se face că îl auzim pe apostolul Pavel declarând că o anumită "iluminare" divină este privilegiul urmaşilor lui Hristos şi că ei sunt "luminaţi" prin faptul că "s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt" (Evr.10,32; 6,4). Apostolul Ioan spune, de asemenea: "Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui sfânt" (1 Ioan 2,20). Iar Hristos a făgăduit ucenicilor, când era gata să-i părăsească, că El avea să le trimită Duhul Sfânt ca Mângâietor şi Călăuzitor, ca să-i conducă în tot adevărul (Ioan 14,16,26).
Pentru a arăta cum avea să se împlinească această făgăduinţă în biserică, apostolul Pavel, în două dintre epistolele sale, declară că unele daruri ale Duhului Sfânt au fost date bisericii, pentru edificarea şi instruirea ei până la sfârşitul veacurilor (1 Cor.12; Ef.4,8-13; Mat.28,20). Dar aceasta nu este totul; un număr de profeţii clare şi explicite declară că în zilele din urmă va fi o deosebită revărsare a Duhului Sfânt şi că, la data revenirii lui Hristos, biserica va avea - în timpul experienţelor ei de la sfârşit - "mărturia lui Isus Hristos", care este Spiritul Profetic (Fapte 2,17-20.39; 1 Cor.1,7; Apoc.12,17; 19,10).
În aceste fapte vedem o dovadă a grijii şi iubirii lui Dumnezeu pentru poporul Său; pentru că prezenţa Duhului Sfânt, ca Mângâietor, Învăţător şi Călăuzitor, este necesară bisericii nu numai în metode de acţiune obişnuite, ci şi în cele extraordinare, când aceasta intră în pericolele din zilele din urmă, mai mult decât în orice altă parte a experienţei ei. Scripturile scot în evidenţă diferite canale prin care Duhul Sfânt va opera în inimile şi mintea oamenilor, spre a ilumina înţelegerea lor şi a le călăuzi paşii. Printre acestea notăm viziunile şi visurile. În acest fel, Dumnezeu va continua să comunice încă cu fiii oamenilor. Iată făgăduinţa Lui cu privire la acest lucru: "Ascultaţi bine ce vă spun: Când va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis" (Num.12,6). Prin aceste mijloace i-au fost comunicate lui Balaam cunoştinţe supranaturale. Astfel, el spune: "Aşa zice Balaam, fiul lui Beor, aşa zice omul care are ochii deschişi, aşa zice cel ce aude cuvintele lui Dumnezeu, cel ce cunoaşte planurile Celui Prea Înalt, cel ce vede vedenia celui Atotputernic, cel ce cade cu faţa la pământ şi căruia îi sunt ochii deschişi" (Num.24,15.16). În acest fel, cercetarea mărturiilor Sfintelor Scripturi devine o problemă de un foarte mare interes cu privire la aria întinderii la care Dumnezeu a plănuit ca Duhul Sfânt să Se manifeste în biserică, în timpul perioadei de punere la probă a neamului omenesc.
După ce Planul de Mântuire a fost întocmit, Dumnezeu, aşa cum am văzut, a putut încă să comunice cu oamenii, prin lucrarea Fiului Său şi a sfinţilor îngeri, peste abisul pe care păcatul îl produsese. Uneori, El a vorbit cu oamenii faţă către faţă, ca în cazul lui Moise, dar mai frecvent prin visuri şi viziuni.
Exemple de astfel de comunicări găsim pretutindeni în raportul sfânt, în decursul ambelor dispensaţiuni. Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, privind - prin Spiritul Profeţiei - înainte, la a doua venire a lui Hristos în putere şi slavă, exclamă: "Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi" (Iuda 14). "Căci nici o prorocie n-a fost adusă prin voia omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt" (2 Petru 1,21).
Dacă lucrarea Spiritului Profetic părea uneori că aproape a dispărut, în măsura în care spiritualitatea poporului slăbea, cu toate acestea ea a marcat toate marile crize din experienţa bisericii, cum şi epocile ce au fost martore trecerii de la o dispensaţiune la alta. Când a sosit timpul marcat prin întruparea lui Hristos, tatăl lui Ioan Botezătorul a fost umplut de Duhul Sfânt şi a profetizat (Luca 1,67). Lui Simeon i s-a descoperit că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Domnul; şi când părinţii L-au dus pe Isus la Templu, L-a luat în braţe şi L-a binecuvântat, în timp ce rostea profeţii cu privire la El. Iar Ana, o profetesă, venind în acelaşi moment, vorbea despre El tuturor acelora care priveau la Ierusalim pentru mântuire (Luca 2,26.36). Revărsarea Duhului Sfânt, care trebuia să însoţească vestirea Evangheliei de către urmaşii lui Hristos, a fost anunţată în următoarele cuvinte de către profet: "După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor avea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe voi turna Duhul Meu, în zilele acelea. Voi face să se vadă semne în ceruri şi pe pământ: sânge, foc şi stâlpi de fum; soarele se va preface în întuneric, şi luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată" (Ioel 2,28-31). Petru, în Ziua Cincizecimii, a citat această profeţie în legătură cu evenimentul minunat ce avusese loc atunci. Nişte limbi ca de foc s-au aşezat câte una pe fiecare ucenic şi ei au fost umpluţi cu Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi. Iar atunci când cei batjocoritori i-au acuzat că sunt beţi, Petru a răspuns: "Oamenii aceştia nu sunt beţi, cum vă închipuiţi voi, căci nu este decât al treilea ceas din zi. Ci aceasta este ce a fost spus prin proorocul Ioel". Apoi el citează în mod substanţial din această profeţie, aşa cum se găseşte în Ioel, ca în cele de mai sus, adăugând însă cuvintele: "în zilele de pe urmă", în loc de "după aceea", făcând ca profeţia să sune astfel: "În zilele de pe urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură" (Fapte 2,17).
Este evident faptul că numai acea parte a profeţiei care se referă la revărsarea Duhului Sfânt, numai aceea s-a împlinit în acea zi; căci nu erau atunci, în ziua aceea, bătrâni care să viseze visuri, nici tineri şi tinere care să aibă vedenii şi să profetizeze; şi nici arătări extraordinare de sânge, foc şi stâlpi de fum; soarele nu s-a întunecat atunci, iar luna nu s-a prefăcut atunci în sânge; şi, cu toate acestea, cele la care cei de atunci erau martori erau o împlinire a profeţiei din Ioel. De asemenea, este evident că această parte a profeţiei, cu referire la revărsarea Duhului Sfânt, n-a fost epuizată în acea singură manifestare; căci profeţia acoperă toate zilele, tot timpul până la marea zi a revenirii Domnului.
Dar Ziua Cincizecimii a fost o împlinire şi a altor profeţii, în afară de aceea a lui Ioel. Ea a fost o împlinire chiar a cuvintelor lui Isus Hristos. În ultimul cuvânt adresat de El ucenicilor înaintea crucificării Sale, El le-a spus: "Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor" şi anume Duhul adevărului" (Ioan 14,16-17). "Dar Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul" (Ioan 16,13). Şi după ce Hristos a înviat din morţi, El a spus ucenicilor: "Şi iată că voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; dar rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus" (Luca 24,49).
În Ziua Cincizecimii, ucenicii au fost îmbrăcaţi cu putere de sus. Dar această făgăduinţă a lui Hristos n-a fost dată, ca de altfel şi profeţia lui Ioel, numai pentru ocazia respectivă. Căci El le-a dat aceeaşi făgăduinţă, dar într-o altă formă, asigurându-i că El va fi cu ei totdeauna, până la sfârşitul lumii (Matei 28,20). Marcu ne spune în ce sens şi în ce mod avea să fie Domnul cu ei. El spune: "Iar ei au plecat şi au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei şi întărea Cuvântul prin semnele care-l însoţeau" (Marcu 16,20). Iar Petru, în Ziua Cincizecimii, mărturisea în legătură cu continuitatea lucrării Duhului Sfânt, experienţă pe care ei o trăiseră. Când iudeii, străpunşi în inimile lor, i-au întrebat pe apostoli: "Ce trebuie să facem?", Petru a răspuns: "Pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru" (Fapte 2,37-39).
Aceasta are în vedere prezenţa şi activitatea Duhului Sfânt în biserică, chiar în manifestarea Lui deosebită, şi aceasta întotdeauna, atâta timp cât harul lui Dumnezeu îi cheamă pe oameni să primească iubirea iertătoare a lui Hristos. Douăzeci şi opt de ani mai târziu, în Epistola sa către Corinteni, Pavel aşează înaintea acestei comunităţi un argument formal în legătură cu această problemă. El spune: "În ce priveşte darurile duhovniceşti, fraţilor, nu voiesc să fiţi în necunoştinţă" (1Cor.12,1) - atât de important considera el aceasta, încât trebuia ca acest subiect să fie înţeles de Biserica Creştină. După ce arată că deşi Duhul este unul singur, dar sunt diferite daruri, diferite lucrări ale Duhului, şi după ce le explică, el foloseşte figura de stil a corpului omenesc cu diferitele componente, spre a arăta cum este constituită biserica, diferitele ei slujbe şi daruri. Şi după cum corpul omenesc are diferite membre, fiecare dintre ele având lucrarea sa specială de dus la îndeplinire, dar toate lucrând pentru acelaşi scop, constituind un tot armonios, tot astfel Duhul avea să lucreze prin diferite canale în biserică, pentru a constitui un desăvârşit corp religios. Apoi apostolul Pavel continuă: "Şi Dumnezeu a rânduit în biserică, întâi, apostoli; al doilea, prooroci; al treilea, învăţători; apoi pe cei ce au darul minunilor; apoi, pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor, vorbirii în felurite limbi" (1 Cor.12,28).
Declaraţia că Dumnezeu a rânduit în biserică pe unii" etc. implică ceva mai mult decât faptul că a fost lăsat liber, pentru ca darurile spirituale să fie prezentate în biserică, dacă condiţiile le favorizează. Ea înseamnă mai degrabă că ele aveau să fie în mod permanent părţi componente ale fiinţei bisericii şi că, dacă aceste daruri nu sunt active, nu operează în biserică, aceasta se datorează - ca şi în condiţiile corpului omenesc - situaţiei în care unele membre, datorită unui accident sau unei boli, devin de nefolosit, în stare de infirmitate. Fiind aşezate în biserică, aceste daruri trebuie să rămână acolo, până când ele urmează să fie îndepărtate. Dar nu avem nici un raport că ele ar fi fost cândva retrase.
Cinci ani mai târziu, acelaşi apostol le scria efesenilor cu referire la aceleaşi daruri, declarând în mod deschis scopul lor, înfăţişând astfel în mod indirect faptul că ele trebuia să continue să fie prezente şi active, până va fi atins obiectivul propus. El spunea: "De aceea este zis: 'S-a suit sus, a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor'" Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci; pe alţii evanghelişti; pe alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos" (Ef. 4,8.11-13). Biserica n-a atins unitatea despre care se vorbeşte aici, în timpul perioadei apostolice; căci, foarte curând după această perioadă, umbra unui mare întuneric spiritual a început să întunece biserica; şi cu siguranţă că, în timpul acestei stări de declin, această plinătate a lui Hristos şi unitatea credinţei n-au fost realizate. Şi nici nu vor fi atinse până când ultima solie de har nu va strânge din fiecare neam şi popor, din toate clasele sociale şi din fiecare grupare religioasă neconformă adevărului, un popor în care să se realizeze toate reformele Evangheliei, aşteptând revenirea Fiului omului. Şi într-adevăr, dacă vreodată în experienţa ei biserica va avea nevoie de aportul fiecărui dar ce i-a fost atribuit pentru mângâierea şi călăuzirea ei, pentru încurajarea şi ocrotirea ei, atunci aceasta va fi în timpul şi-n mijlocul primejdiilor din zilele din urmă, când puterile răului, desăvârşite prin experienţă şi educare pentru îndeplinirea lucrării lor nefaste, vor înşela, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi, prin măiestritele lor acţiuni amăgitoare. Deci, foarte potrivite şi necesare sunt profeţiile cu privire la revărsarea Duhului Sfânt, spre folosul bisericii din zilele din urmă. Cu toate acestea, în literatura curentă a lumii creştine se învaţă că darurile Duhului au fost numai pentru perioada apostolică; că ele au fost date numai pentru înrădăcinarea Evangheliei; şi că, o dată ce Evanghelia a fost răspândită şi fixată, darurile spirituale nu mai erau necesare şi, în consecinţă, au dispărut - nu după mult timp - din biserică. Dar apostolul Pavel îi avertizează pe creştinii vremii sale de faptul că "taina fărădelegii" era deja la lucru şi că, după plecarea lui, lupi răpitori aveau să intre între ei, necruţând turma, şi că din mijlocul lor se vor scula oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să-i atragă pe ucenici de partea lor (Fapte 20,29-30). Deci nu poate fi adevărat faptul că darurile spirituale, aşezate în biserică s-o păzească chiar împotriva acestor rele, erau de acum gata să dispară când acest timp a venit, ca şi cum şi-ar fi împlinit lucrarea pe care o aveau de făcut; căci prezenţa şi ajutorul lor vor fi necesare în aceste condiţii mai mult decât atunci când apostolii erau ei înşişi prezenţi şi activi. Găsim o altă declaraţie a apostolului Pavel în epistola sa către comunitatea din Corint, care arată că populara concepţie a activităţii temporare a darurilor spirituale nu poate fi corectă. Există contrastul acesta între starea prezentă, imperfectă, şi cea glorioasă şi nemuritoare, la care - în final - vor ajunge cei mântuiţi. El spune: "Căci cunoaştem în parte şi proorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârşit, acest 'în parte' se va sfârşi" (1 Cor.13,9.10). Mai departe, el ilustrează această stare, comparând-o cu perioada copilăriei, cu fragilitatea şi imaturitatea ei în gândire şi acţiune; iar starea de desăvârşire o compară cu starea de om mare, cu viziunea ei tot mai clară, cu maturitatea şi puterea ei. El clasează darurile spirituale printre acele lucruri care sunt necesare în această stare prezentă de imperfecţiune, dar de care nu vom mai avea nevoie atunci când vom ajunge în acea desăvârşită stare. "Acum", spune el, "vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă către faţă. Acum cunosc în parte; dar atunci voi cunoaşte pe deplin aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin" (1Cor.13,12). Apoi, el arată ce daruri sunt adaptate pentru starea de nemurire şi care vor exista, şi anume credinţa, nădejdea şi dragostea, "aceste trei" dar cea mai mare dintre ele este dragostea" (v.13). Aceasta explică limbajul din versetul 8: "Dragostea nu va pieri niciodată", harul iubirii divine va rămâne pururi; el este slava care va încorona viitorul omului, în starea sa de nemurire; dar "proorociile se vor sfârşi", adică va veni un timp când profeţiile nu vor mai fi nicidecum de trebuinţă, şi darul profetic, ca unul dintre instrumentele ce au ajutat biserica, nu va mai fi nevoie să fie exercitat; "limbile vor înceta", aceasta înseamnă că darul limbilor nu va mai fi niciodată de trebuinţă; "cunoştinţa va avea sfârşit", deci cunoştinţa, nu înţeleasă în mod abstract, ci cunoştinţa care este un dar al Duhului Sfânt, se va dovedi inutilă, datorită desăvârşitei cunoaşteri cu care vom fi înzestraţi în Împărăţia cea veşnică a lui Dumnezeu. Acum, deci, dacă ne situăm pe poziţia că darurile spirituale au încetat să se mai manifeste o dată cu încheierea perioadei bisericii apostolice, nemaifiind necesare, atunci acceptăm concepţia că perioada bisericii apostolice a fost perioada slabă, copilărească a bisericii, când totul era văzut ca într-o oglindă, în chip întunecos; iar perioada care a urmat, când lupii răpitori aveau să intre în biserică şi să nu cruţe turma, când aveau să se ridice oameni, chiar în biserică, ce vor învăţa lucruri stricăcioase ca să-i atragă pe ucenici de partea lor, ar fi fost perioada unei desăvârşite lumini şi cunoaşteri, când ceea ce fusese nedesăvârşit şi copilăresc, care întunecase cunoştinţa perioadei apostolice, trecuse. Căci, să nu uităm, darurile spirituale încetează numai atunci când se atinge o stare spirituală desăvârşită şi, deoarece se realizează o asemenea stare spirituală, face ca ele să nu mai fie necesare. Dar nimeni, nici o gândire matură, sobră, nu va căuta nici pentru o clipă să susţină faptul că perioada apostolică a fost inferioară, din punct de vedere al nivelului ei spiritual, oricărei perioade care i-a urmat. Şi, dacă darurile spirituale au fost necesare atunci, cu siguranţă că ele sunt necesare şi acum. Printre instrumentele folosite şi pe care apostolul le enumeră în capitolele sale, atât în Epistola către Corinteni, cât şi în cea către Efeseni, ca "daruri" în biserică, găsim "pastori", "învăţători", "pe cei care au darul ajutorărilor, cârmuirilor", şi toate acestea sunt recunoscute de toţi, ca existând în biserică. Atunci de ce oare şi celelalte daruri, inclusiv credinţa, vindecarea şi profeţia, să nu fie prezente? Cine este competent să tragă linie şi să spună că darurile au fost "scoase" din biserică, atâta timp cât - la început - toate acestea au fost în mod egal aşezate în biserică? Apocalips 12,17 este prezentat ca fiind o profeţie a faptului că darurile spirituale vor fi - în zilele din urmă - restabilite în biserică. O examinare a mărturiei lui va confirma acest punct de vedere. Textul vorbeşte despre "rămăşiţa seminţei ei". Femeia fiind un simbol al bisericii, sămânţa ei vor fi membrii ei, care compun biserica în oricare timp; iar "rămăşiţa" seminţei ei va fi ultima generaţie de creştini, sau aceia care trăiesc pe pământ la a doua venire a lui Hristos. Mai departe, textul declară că aceştia "păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Isus", iar "mărturia lui Isus" este înfăţişată în Cap. 19,10 ca fiind "Spiritul Profeţiei", care trebuie să fie înţeles ca acela care, între celelalte daruri, este numit "darul prorociei" (1 Cor.12,9-10). Aşezarea darurilor spirituale în biserică implică faptul că orice persoană va trebui să le exercite. În privinţa aceasta, apostolul Pavel spunea: "Oare toţi sunt apostoli? Toţi sunt prooroci? Toţi sunt învăţători?" (1 Cor.12,29). Răspunsul este categoric: Nu, nu sunt toţi. Darurile spirituale însă sunt împărţite între membri, după cum voieşte Dumnezeu. Şi totuşi, aceste daruri sunt date în biserică, iar dacă un dar este dat chiar şi numai unui membru al bisericii, se poate spune că acel dar este "în biserică" sau că biserica "îl are". Astfel, ultima generaţie trebuie să-l aibă şi cu certitudine are mărturia lui Isus Hristos sau darul profeţiei. O altă parte a Sfintelor Scripturi, scrisă în mod evident cu referire la zilele din urmă, aduce în atenţie acelaşi fapt (1 Tes.5). Apostolul deschide Cap. cu aceste cuvinte: "Cât despre vremi şi soroace, n-aveţi trebuinţă să vi se scrie, fraţilor. Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea" (vers.1-2). În versetul 4 adaugă: "Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ". Apoi le adresează avertizări în legătură cu acest eveniment, printre care amintim: "Nu stingeţi Duhul. Nu dispreţuiţi proorociile. Ci cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun" (vers.19-21). În versetul 23, el se roagă ca aceia care au legătură cu profetizarea să fie păstraţi fără prihană până la venirea Domnului. În virtutea acestor consideraţii, nu suntem noi oare îndreptăţiţi să credem că darul profeţiei se va manifesta în biserică în zilele din urmă şi că prin el multă lumină va fi transmisă şi vor fi date instrucţiuni la timp? Toate lucrurile trebuie tratate în conformitate cu regula apostolului: "Cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun" şi probate, de asemenea, după standardul Mântuitorului: "După roadele lor îi veţi cunoaşte". Apelând la acest etalon, în legătură cu ceea ce pretinde a fi o manifestare a darului profetic, recomandăm acest volum spre studiere acelora care cred că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu şi că biserica este trupul al cărui cap este Hristos.
U. Smith
Cap. 1 - De ce a fost îngăduit păcatul?
Dumnezeu este iubire" (1 Ioan 4,16). Natura Sa, Legea Sa este iubire. El din totdeauna a fost astfel şi aşa va fi pururea. "Cel Prea Înalt, a cărui locuinţă este veşnică" şi ale cărui "cărări sunt veşnice", nu Se schimbă. În El "nu este nici schimbare, nici umbră de mutare" (Is.57,15; Hab.3,6; Iac.1,17).
Orice manifestare a puterii creatoare este o expresie a iubirii nemărginite. Suveranitatea lui Dumnezeu implică deplina binecuvântare a tuturor fiinţelor create. Psalmistul spune: "Braţul Tău este puternic, Mâna Ta este tare, Dreapta Ta va fi înălţată. Dreptatea şi judecata sunt temelia Scaunului Tău de domnie; Bunătatea şi credincioşia Sunt înaintea Feţei Tale. Ferice de poporul Care cunoaşte sunetul trâmbiţei, Care umblă Înaintea Feţei Tale, Doamne! El se bucură neîncetat De Numele Tău, Şi se făleşte cu dreptatea Ta. Căci Tu eşti fala puterii lui; Şi, în bunăvoinţa Ta, Ne ridici puterea noastră. Căci Domnul este scutul nostru, Sfântul lui Israel Este împăratul nostru." Psalmul 89,13-18.
Istoria marelui conflict dintre bine şi rău - de la data când a izbucnit pentru prima dată în ceruri şi până la înfrângerea finală a răzvrătirii şi eradicarea definitivă a păcatului - constituie, de asemenea, o demonstrare a iubirii neschimbătoare a lui Dumnezeu.
Suveranul Universului nu a fost singur în lucrarea Sa de binefacere. El a avut un tovarăş, un conlucrător, care putea aprecia planurile Sale şi putea fi părtaş bucuriei Sale de a da fericire fiinţelor create de El. "La început era Cuvântul şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu" (Ioan 1,1-2). Hristos, Cuvântul, singurul Fiu al lui Dumnezeu era una cu veşnicul Tată - una în natură, în caracter şi în scop - singura Fiinţă care putea intra în toate sfaturile şi planurile lui Dumnezeu. "Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii" (Is.9,6). Obârşia Lui "se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei" (Mica 5,2). Fiul lui Dumnezeu, El Însuşi, declară despre Sine: "Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui. Eu am fost aşezată din veşnicie", când a pus temeliile pământului, eu eram meşterul Lui, la lucru lângă El, şi în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui" (Prov.8,22-30).
Tatăl a înfăptuit prin Fiul Său aducerea la existenţă a tuturor fiinţelor cereşti. "Prin El au fost făcute toate lucrurile" fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El" (Col.1,16). Îngerii sunt slujitorii lui Dumnezeu, strălucind de lumina ce se revarsă continuu din prezenţa Sa, zburând cu toată repeziciunea ca să aducă la îndeplinire voinţa Sa. Dar Fiul, Unsul lui Dumnezeu, "care este întipărirea Fiinţei Lui", "oglindirea slavei Lui" şi "care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui", are stăpânirea supremă peste tot şi peste toate (Evr.1,3). Un "scaun de domnie plin de slavă" a fost "de la început" locul Sanctuarului Său (Ieremia 17,12); "un toiag de dreptate" (neprihănire - tr.engl.), sceptrul Împărăţiei Sale (Evr.1,8). "Strălucirea şi măreţia sunt înaintea feţei Lui, slava şi podoaba sunt în locaşul Lui cel sfânt" (Ps.96,6). "Bunătatea şi credincioşia sunt înaintea Feţei Lui" (Ps.89,14).
Legea iubirii fiind temelia stăpânirii lui Dumnezeu, fericirea tuturor fiinţelor inteligente depinde de acceptarea, în mod desăvârşit, de către acestea, a marilor ei principii de neprihănire. Dumnezeu doreşte de la toate fiinţele create de El o slujire din dragoste, slujire care izvorăşte dintr-o apreciere a caracterului Său. El nu găseşte nici o plăcere într-o ascultare forţată; El acordă tuturor libertatea voinţei, pentru ca astfel ei să-I poată aduce o slujire liber consimţită.
Atâta vreme cât toate fiinţele create au recunoscut ascultarea iubirii, o desăvârşită armonie a existat în tot universul lui Dumnezeu. Era bucuria oştilor cereşti aceea de a aduce la îndeplinire planurile Creatorului lor. Ele îşi găseau plăcerea în reflectarea slavei Sale şi în a-I aduce laudă. Iar în timp ce iubirea faţă de Dumnezeu era supremă, iubirea unuia faţă de celălalt era plină de încredere şi neegoistă. Nu exista nici o notă de discordie care să tulbure armonia cerească. Dar o schimbare s-a produs în această fericită atmosferă. A fost unul care a pervertit libertatea pe care Dumnezeu o acordase creaturilor Sale. Păcatul a început în acela care, după Hristos, fusese foarte mult onorat de către Dumnezeu şi care era, printre locuitorii cerurilor, în poziţia cea mai înaltă în ceea ce priveşte puterea şi slava. Lucifer, "fiul zorilor", a fost întâiul între heruvimii ocrotitori, sfânt şi fără prihană. El stătea în prezenţa marelui Creator şi razele nesfârşite ale slavei ce înconjurau pe veşnicul Dumnezeu se odihneau asupra lui. "Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: ajunsese-i la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe. Stăteai în grădina Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe" Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană... până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine" (Ez.28,12-15).
Puţin câte puţin, Lucifer a început să se hrănească cu dorinţa înălţării de sine. Scriptura ne spune: "ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta" (Ez.28,17). "Tu ziceai în inima ta" îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu" voi fi ca Cel Prea Înalt" (Is.14,13-14). Deşi toată slava lui era de la Dumnezeu, acest înger puternic a ajuns s-o considere ca aparţinându-i. Nemulţumit cu poziţia sa, deşi onorat mai presus de oştile cereşti, el s-a aventurat să poftească închinarea cuvenită numai Creatorului. În loc de a căuta să facă din Dumnezeu obiectul suprem al sentimentelor şi ascultării tuturor fiinţelor create, strădania sa era aceea de a-şi asigura pentru el slujirea şi credincioşia lor. Şi, poftind slava cu care Tatăl cel veşnic L-a învestit pe Fiul Său, acest prinţ al îngerilor aspira la puterea ce constituia în exclusivitate una din prerogativele lui Hristos. În acest fel s-a frânt armonia cerului. Predispoziţia lui Lucifer de a-şi sluji sieşi, în loc de a sluji Creatorului Său, a dat loc la un simţământ de apăsare, atunci când a fost observat de către aceia care considerau că slava lui Dumnezeu trebuie să fie supremă. În sfatul cerului, îngerii au discutat cu Lucifer. Fiul lui Dumnezeu a prezentat înaintea lui măreţia, bunătatea şi dreptatea Creatorului, cum şi natura cea sfântă şi neschimbătoare a Legii Sale. Dumnezeu Însuşi a stabilit ordinea cerului şi, depărtându-se de ea, Lucifer avea să dezonoreze pe Făcătorul său şi să aducă ruina asupra sa. Dar avertizarea izvorâtă din iubirea şi mila nesfârşită a lui Dumnezeu n-a făcut decât să dea loc la un spirit de împotrivire. Lucifer a îngăduit ca gelozia sa faţă de Hristos să predomine şi să-l facă şi mai categoric. Disputarea supremaţiei Fiului lui Dumnezeu şi, în acest fel, discreditarea înţelepciunii şi iubirii Creatorului au devenit scopul acestui prinţ al îngerilor. El era gata să dedice acestui plan energiile strălucitei sale minţi, el, care - după Hristos - era primul între oştirile lui Dumnezeu. Dar Acela care a dorit ca toate fiinţele create să aibă o voinţă liberă n-a lăsat pe nimeni neavizat în faţa înşelătoarelor sofisticării, prin care răzvrătirea avea să se justifice. Înainte ca marea confruntare să izbucnească, trebuia ca toţi să aibă o clară înţelegere a voinţei Sale, a cărui înţelepciune şi bunătate erau izvorul tuturor bucuriilor lor. Împăratul universului a adunat toate oştile cereşti înaintea Sa, pentru ca în prezenţa lor să poată prezenta adevărata poziţie a Fiului Său şi să arate relaţia pe care El o promovează cu toate celelalte fiinţe create. Fiul lui Dumnezeu S-a aşezat cu Tatăl pe tronul Acestuia şi slava Celui veşnic, a Aceluia ce exista prin Sine Însuşi, Îi cuprinse pe amândoi. În jurul tronului s-au strâns îngerii cei sfinţi, o mare şi nenumărată mulţime - "de zece mii de ori zece mii şi mii de mii" (Apoc.5,11), îngeri ce ocupau cele mai înalte poziţii, ca şi îngerii slujitori şi supuşi, bucurându-se în lumina ce se revărsa asupra lor din prezenţa Dumnezeirii. Înaintea locuitorilor cerului strânşi laolaltă, Împăratul cerurilor declară că nimeni în afară de Hristos, singurul Fiu al lui Dumnezeu, nu putea pătrunde în totul în planurile Sale şi Lui I-a fost încredinţată aducerea la îndeplinire a planurilor măreţe ale voinţei Sale. Fiul lui Dumnezeu adusese la îndeplinire voinţa Tatălui în crearea tuturor oştilor cereşti; şi Lui, Celui deopotrivă cu Dumnezeu, I se cuvenea închinarea şi ascultarea lor. Hristos avea încă să exercite puterea divină în aducerea la existenţă a pământului şi a locuitorilor lui. Dar în toate acestea, El nu va căuta pentru Sine puterea şi înălţarea, contrar planului lui Dumnezeu, ci El va înălţa slava Tatălui şi va aduce la îndeplinire planurile Sale de binefacere şi iubire. Plini de bucurie, îngerii au recunoscut supremaţia lui Hristos şi s-au plecat înaintea Lui, manifestându-şi astfel iubirea şi adorarea lor. Lucifer s-a plecat împreună cu ei, dar în inima sa se dădea o luptă stranie, teribilă. Adevărul, dreptatea şi credincioşia se luptau împotriva urii şi geloziei. Pentru un timp, se părea că influenţa îngerilor buni îl câştigase de partea lor. În timp ce cântecele de laudă se înălţau în tonuri melodioase, amplificate de miile de voci cu bucurie în glas, spiritul răului părea că a dispărut; o iubire cu neputinţă de descris a mişcat întreaga lui fiinţă; sufletul său, în armonie cu închinătorii lipsiţi de păcat, s-a îndreptat plin de iubire spre Tatăl şi Fiul. Dar, din cauza dorinţei sale de mărire, mândria a pus iarăşi stăpânire pe el. Dorinţa lui de supremaţie a reapărut şi ura faţă de Hristos a fost iarăşi nutrită. Înaltele onoruri ce i-au fost conferite lui Lucifer n-au fost apreciate ca fiind darul special al lui Dumnezeu şi, în consecinţă, nu considera că este de datoria lui să mulţumească Creatorului său. El se glorifica în strălucirea şi înălţarea sa, tinzând să fie egal cu Dumnezeu. El a fost iubit şi respectat de către oştile cereşti, iar îngerii se delectau în executarea poruncilor lui, el fiind îmbrăcat în înţelepciune şi slavă mai presus de toţi ceilalţi. Şi totuşi, Fiul lui Dumnezeu era înălţat mai presus de el, ca Unul ce era deopotrivă cu Tatăl în putere şi autoritate. El era în sfatul Tatălui, în timp ce Lucifer nu lua parte la planurile lui Dumnezeu. "De ce", întreba acest înger puternic, "să aibă Hristos supremaţia? De ce să fie El onorat mai presus de Lucifer?" Părăsindu-şi locul din prezenţa nemijlocită a Tatălui, Lucifer a plecat să împrăştie spiritul nemulţumirii printre îngeri. El a lucrat înconjurat de o taină misterioasă şi, pentru un timp, a reuşit să ascundă scopul său real, sub un anumit respect faţă de Dumnezeu. El a început să semene îndoieli cu privire la legile ce guvernau fiinţele cereşti, spunând că, în timp ce aceste legi puteau fi necesare pentru locuitorii lumilor, îngerii, fiind fiinţe cu o poziţie mai înaltă, nu au nevoie de asemenea restricţii, pentru că înţelepciunea lor constituie un suficient ghid pentru ei. Ei nu erau acele fiinţe care să poată aduce dezonoare lui Dumnezeu; toate gândurile lor erau sfinte; nu mai era nicidecum posibil pentru ei să greşească, după cum nu era posibil acest lucru nici pentru Dumnezeu. Înălţarea Fiului lui Dumnezeu, ca fiind egal cu Tatăl, era înfăţişată ca fiind o nedreptate ce i se făcea lui Lucifer care, pretindea el, era de asemenea îndreptăţit la respect şi onoare. Dacă acest prinţ al îngerilor ar putea să-şi ocupe poziţia de frunte ce i se cuvenea, atunci un mare bine avea să se reverse peste toate oştile cerului; căci scopul lui era acela de a obţine libertate pentru toţi. Dar acum, chiar şi libertatea de care ei s-au bucurat până atunci a luat sfârşit; căci un stăpân absolut fusese numit peste ei şi toţi trebuia să se închine autorităţii Sale. Acestea erau înşelăciunile subtile care, prin viclenia lui Lucifer, au fost răspândite cu repeziciune în curţile cereşti. De fapt, nu avusese loc nici o schimbare în poziţia şi autoritatea lui Hristos. Ura şi greşita prezentare a lucrurilor de către Lucifer, cum şi pretenţiile lui de a fi deopotrivă cu Hristos au făcut necesară declaraţia cu privire la adevărata poziţie a Fiului lui Dumnezeu; dar ea fusese aceeaşi chiar de la început. Cu toate acestea, mulţi îngeri au fost orbiţi de către înşelăciunile lui Lucifer. Profitând de încrederea plină de iubire şi loialitate pe care fiinţele sfinte de sub comanda sa o aveau faţă de el, cu atâta măiestrie le-a infiltrat în minte propria lui neîncredere şi nemulţumire, încât acţiunea aceasta a lui n-a fost observată. Lucifer a prezentat planurile lui Dumnezeu într-o lumină falsă, interpretându-le greşit şi răstălmăcindu-le, pentru a trezi nemulţumirea şi răzvrătirea. În mod viclean, el i-a făcut pe ascultătorii săi să dea glas simţămintelor lor; apoi, aceste cuvinte ale lor aveau să fie repetate de el, atunci când ele serveau scopului său, ca mărturie a faptului că îngerii nu erau în totul de acord cu conducerea lui Dumnezeu. În timp ce pretindea că este în mod desăvârşit loial faţă de Dumnezeu, el susţinea că sunt necesare totuşi schimbări în ordinea şi legile cerului, pentru stabilitatea guvernării divine. Astfel, în timp ce acţiona pentru a stârni opoziţie faţă de Legea lui Dumnezeu şi pentru a imprima în mintea îngerilor de sub comanda sa propria lui nemulţumire, în mod ostentativ el căuta să înlăture nemulţumirea şi să-i liniştească pe îngerii nemulţumiţi cu ordinea lucrurilor din ceruri. În timp ce pe ascuns el instiga şi încuraja discordia şi răzvrătirea, cu o desăvârşită măiestrie el a lăsat să se înţeleagă că singurul lui scop era acela de a promova credincioşia faţă de Dumnezeu şi de a păstra armonia şi pacea. Spiritul nemulţumirii astfel aprins îşi făcea lucrarea sa dezastruoasă. Deşi nu era nici o izbucnire pe faţă, o înstrăinare a simţămintelor începea - în mod imperceptibil - să se dezvolte printre îngeri. Erau unii care priveau cu simpatie insinuările lui Lucifer împotriva conducerii lui Dumnezeu. Deşi până aici ei au fost într-o perfectă armonie cu ordinea pe care Dumnezeu o stabilise, acum ei erau nemulţumiţi şi nefericiţi, pentru că nu puteau pătrunde în planurile Sale de nepătruns; ei erau nemulţumiţi cu planul Său de înălţare a lui Hristos. Ei erau gata să susţină cererea lui Lucifer, de egală autoritate cu Fiul lui Dumnezeu. Dar îngerii care erau loiali şi sinceri au susţinut înţelepciunea şi dreptatea ordinii divine, străduindu-se să împace aceste fiinţe nemulţumite cu voinţa lui Dumnezeu. Hristos era Fiul lui Dumnezeu şi El fusese una cu Tatăl mai înainte ca îngerii să fie aduşi la existenţă. El totdeauna a stat la dreapta Tatălui. Poziţia Sa supremă, atât de plină de binecuvântări pentru toţi cei care erau sub conducerea Sa plină de bunătate, nu fusese niciodată întreruptă; de unde venea acum discordia? Îngerii loiali lui Dumnezeu nu puteau decât să vadă consecinţele teribile ale acestei discordii şi, cu apeluri stăruitoare, ei îi sfătuiau pe cei nemulţumiţi să renunţe la planurile lor şi să demonstreze loialitatea lor faţă de Dumnezeu, prin credincioşia faţă de conducerea Lui. În marea Sa milă, în armonie cu caracterul Său divin, Dumnezeu l-a suportat mult timp pe Lucifer. Spiritul de nemulţumire şi discordie n-a fost niciodată cunoscut în ceruri. El era un element nou, un element străin, misterios şi inexplicabil. Nici chiar Lucifer - la început - n-a cunoscut natura reală a simţămintelor lui; căci pentru un timp el s-a temut să dea glas frământărilor şi plăsmuirilor minţii sale; totuşi, nici nu le-a alungat. El n-a văzut încotro era tras de acest curent. Astfel de eforturi, cum numai iubirea infinită le putea concepe, au fost făcute pentru a-l convinge de rătăcirea sa. S-a demonstrat faptul că nemulţumirea lui nu avea nici un temei şi i s-a arătat care avea să fie rezultatul dacă persistă în răzvrătirea sa. Lucifer a fost convins că era greşit. El a crezut că "Domnul este drept în toate căile Lui şi milostiv în toate faptele Lui" (Ps. 145,17); că rânduielile divine sunt drepte şi că trebuie să le recunoască ca fiind astfel înaintea întregului cer. Dacă ar fi făcut lucrul acesta, el s-ar fi salvat pe sine şi pe îngerii săi. La data aceea, el nu lepădase în totul ascultarea, supunerea sa faţă de Dumnezeu. Deşi îşi părăsise poziţia de heruvim ocrotitor, totuşi, dacă ar fi fost dispus să se întoarcă la Dumnezeu, recunoscând înţelepciunea Creatorului, şi să fie mulţumit să ocupe poziţia ce a fost hotărâtă pentru el în planul cel mare al lui Dumnezeu, atunci ar fi fost repus în slujba sa. Sosise timpul pentru o hotărâre finală; el trebuia să se supună în totul conducerii divine sau să se aşeze într-o poziţie de răzvrătire făţişă. El aproape că ajunsese la hotărârea de a se întoarce, dar mândria l-a împiedicat să facă acest pas. Era un sacrificiu prea mare pentru unul care a fost onorat atât de mult să mărturisească că a fost greşit, că tot ceea ce şi-a imaginat nu erau decât falsuri şi să se supună autorităţii pe care se străduise să o dovedească nedreaptă. Un Creator milostiv, atunci când a manifestat iubire şi har pentru Lucifer şi cei ce l-au urmat, a căutat să-i întoarcă de pe marginea prăpăstiei şi ruinei în care erau gata să se arunce. Dar mila Sa a fost greşit înţeleasă. Lucifer a arătat spre îndelunga răbdare a lui Dumnezeu ca fiind o dovadă a superiorităţii lui, o indicaţie că Împăratul Universului avea să accepte condiţiile sale. Dacă îngerii vor sta hotărât alături de el, spunea Lucifer, atunci vor putea să obţină tot ceea ce doresc. El şi-a apărat cu înverşunare poziţia şi s-a lansat cu totul în lupta cea mare împotriva Făcătorului său. Aşa se face că Lucifer, "purtătorul de lumină", cel care se împărtăşea de slava lui Dumnezeu, care slujea la tronul Său, prin păcat a devenit Satana, "vrăjmaşul" lui Dumnezeu şi al fiinţelor sfinte, nimicitorul acelora pe care Cerul i-a încredinţat călăuzirii şi protecţiei sale. Respingând în mod batjocoritor argumentele şi apelurile îngerilor loiali lui Dumnezeu, el îi denunţă ca fiind nişte robi înşelaţi. Întâietatea şi cinstea arătate faţă de Hristos, el le-a declarat ca fiind un act de nedreptate atât faţă de sine, cât şi faţă de toate oştile cerului, declarând că nu se va supune niciodată acestei restrângeri a drepturilor lui şi ale lor. El nu va mai recunoaşte autoritatea supremă a lui Hristos. Era hotărât să ceară să i se dea onoarea ce i se cuvenea, luând conducerea tuturor acelora care aveau să-l urmeze; el a făgăduit o nouă guvernare celor care aveau să intre în rândurile grupei sale, o conducere mai bună, sub care toţi aveau să se bucure de libertate. Un mare număr de îngeri şi-au exprimat intenţia de a-l accepta să fie conducătorul lor. Încurajat de modul favorabil în care au fost primite avansurile sale, spera să-i câştige de partea lui pe toţi îngerii, să devină deopotrivă cu Dumnezeu şi să fie ascultat de toată oastea cerului. Din nou îngerii rămaşi credincioşi lui Dumnezeu i-au cerut cu insistenţă, lui şi simpatizanţilor lui, să se supună lui Dumnezeu; arătându-le care avea să fie rezultatul inevitabil dacă vor refuza. Cel care îi crease putea să înfrângă puterea lor şi să pedepsească în mod exemplar aventuroasa lor răzvrătire. Nici un înger nu putea să se opună - cu sorţ de izbândă - Legii lui Dumnezeu, care era tot aşa de sfântă ca şi El. Ei i-au avertizat pe toţi să nu asculte la argumentele înşelătoare ale lui Lucifer, somându-l, atât pe el, cât şi pe cei ce l-au urmat, să caute fără întârziere prezenţa lui Dumnezeu, mărturisindu-şi vina de a pune la îndoială înţelepciunea şi autoritatea Lui. Mulţi erau gata să asculte acest sfat, să se pocăiască de neascultarea lor, căutând să fie primiţi iarăşi în graţia lui Dumnezeu şi a Fiului Său. Dar Lucifer avea pregătită o altă înşelăciune. Marele răzvrătit declară acum că îngerii care s-au unit cu el au mers prea departe ca să se mai poată întoarce; că el cunoştea bine Legea divină şi ştia că Dumnezeu nu-i va ierta. El a spus că toţi aceia care se vor supune autorităţii Cerului vor fi deposedaţi de demnitatea lor şi îndepărtaţi din poziţia lor. În ceea ce-l privea, era hotărât să nu mai recunoască vreodată autoritatea lui Hristos. Singura cale ce mai rămânea pentru el şi pentru cei ce l-au urmat, spunea el, era aceea de a-şi păstra libertatea şi a câştiga prin forţă drepturile ce nu le-au fost acordate de bună voie. În ceea ce-l privea pe Satana, era adevărat că mersese prea departe ca să se mai poată întoarce. Dar nu aşa stăteau lucrurile cu aceia care au fost orbiţi de înşelăciunile lui. Pentru ei, sfatul şi apelurile îngerilor loiali au deschis uşa speranţei; dacă ei ar fi dat ascultare avertizării, ar fi putut să se smulgă din înşelăciunile lui Satana. Dar mândria, iubirea faţă de conducătorul lor, cum şi dorinţa după o libertate fără restricţii i-au împiedicat să se rupă de el şi astfel toate apelurile iubirii şi milei divine au fost, până la urmă, respinse. Dumnezeu i-a îngăduit lui Satana să-şi continue lucrarea până când spiritul de nemulţumire s-a copt într-o revoltă deschisă. Era necesar ca planurile sale să se dezvolte pe deplin, pentru ca adevărata lor natură şi tendinţă să poată fi văzute de toţi. Lucifer, ca heruvim ocrotitor, fusese foarte mult înălţat; el era foarte mult iubit de oştile cereşti; iar influenţa lui asupra lor era foarte puternică. Stăpânirea lui Dumnezeu nu îi cuprindea numai pe locuitorii cerului, ci şi toate lumile pe care El le-a creat; şi Lucifer a ajuns la concluzia că, dacă ar putea atrage pe îngerii cerului alături de el în răzvrătire, atunci va putea avea de partea sa toate lumile. El a prezentat cu multă măiestrie poziţia sa în această problemă, folosind denaturarea şi minciuna pentru a-şi atinge ţinta. Puterea sa de a înşela era foarte mare. Ascunzându-se sub mantia minciunii, el a reuşit să obţină un avantaj. Toate acţiunile sale erau aşa de mult învăluite în mister, încât a fost foarte dificil pentru îngeri să descifreze adevărata natură a lucrării sale. Până când nu s-a dezvoltat pe deplin, nu era posibil ca răul să apară în adevărata lui înfăţişare; nemulţumirea lui nu putea fi văzută ca răzvrătire. Chiar şi îngerii loiali lui Dumnezeu nu puteau discerne pe deplin caracterul său sau să vadă unde ducea lucrarea lui. La început, Lucifer şi-a dirijat în aşa fel ispitele, încât el nu era cu nimic implicat. Pe îngerii pe care nu i-a putut corupe spre a fi cu totul de partea sa i-a acuzat de indiferenţă faţă de interesele fiinţelor cereşti. Chiar lucrarea pe care el o făcea o punea pe seama îngerilor ce au rămas loiali faţă de Dumnezeu. Era metoda sa aceea de a produce confuzie prin întrebări subtile cu privire la planurile lui Dumnezeu. El înveşmânta în mister tot ceea ce era simplu şi, printr-o măiastră pervertire, arunca îndoiala asupra celor mai clare declaraţii ale lui Dumnezeu. Iar poziţia sa înaltă, legată aşa de strâns de conducerea divină, a dat o greutate şi mai mare celor spuse de el. Dumnezeu putea folosi numai acele mijloace care erau în armonie cu adevărul şi neprihănirea. Satana însă putea folosi ceea ce Dumnezeu nu putea - minciuna şi linguşirea. El a căutat să falsifice Cuvântul lui Dumnezeu şi să prezinte greşit, tendenţios, planul guvernării Sale, susţinând că Dumnezeu nu a fost drept când a impus legi îngerilor; că, cerând supunere şi ascultare din partea fiinţelor create de El, nu urmărea altceva decât înălţarea de Sine. Deci, era necesar să se demonstreze înaintea locuitorilor cerului şi a tuturor lumilor din univers că guvernarea lui Dumnezeu este dreaptă, iar Legea Sa desăvârşită. Satana a făcut să se înţeleagă că nici el nu căuta altceva, decât să promoveze binele universului. Trebuia ca adevăratul caracter al uzurpatorului şi scopul său real să fie înţelese de toţi. Lui trebuia să i se dea timp să se manifeste prin lucrările lui rele, stricate. Satana a pus în seama guvernării lui Dumnezeu discordia pe care propria lui comportare a semănat-o în ceruri. Tot răul, a declarat el, este rezultatul guvernării divine. El pretindea că scopul său era acela de a îmbunătăţi legile lui Dumnezeu. De aceea, Iehova i-a îngăduit să demonstreze natura pretenţiilor sale, să arate rezultatele schimbărilor propuse de el în Legea divină. Propria sa lucrare trebuia să-l condamne. La început, Satana pretindea că nu este un răzvrătit. Universul întreg trebuia să-l vadă pe înşelător demascat. Chiar şi atunci când a fost aruncat afară din ceruri, înţelepciunea cea veşnică nu l-a distrus. Deoarece numai slujirea din iubire putea fi primită de Dumnezeu, supunerea fiinţelor create de El trebuia să se bazeze pe convingerea dreptăţii şi bunăvoinţei Sale. Locuitorii cerului şi ai celorlalte lumi, fiind nepregătiţi să înţeleagă natura sau consecinţele păcatului, nu puteau vedea atunci dreptatea lui Dumnezeu în nimicirea lui Satana. Dacă ar fi fost imediat şters din rândul celor vii, unii ar fi slujit lui Dumnezeu mai degrabă de frică decât din iubire. Influenţa înşelătorului nu avea să fie pe deplin nimicită şi nici spiritul de răzvrătire nu ar fi fost în totul eradicat. De aceea, pentru binele întregului univers, de-a lungul veacurilor nesfârşite, el trebuia să-şi dezvolte mai mult principiile, pentru ca acuzaţiile aduse de el guvernării divine să poată fi văzute în adevărata lor lumină de către toate fiinţele create şi pentru ca dreptatea şi mila lui Dumnezeu, cum şi neschimbabilitatea Legii Sale să poată fi - pentru totdeauna - în afară de orice îndoială. De-a lungul veacurilor viitoare, răzvrătirea lui Satana avea să fie o lecţie pentru univers, o mărturie veşnică cu privire la natura păcatului şi teribilele lui rezultate. Manifestarea acţiunii lui Satana, efectele ei atât asupra oamenilor, cât şi asupra îngerilor aveau să arate care va fi rezultatul părăsirii autorităţii divine. Acest lucru avea să dea mărturie despre faptul că de guvernarea lui Dumnezeu se leagă binele tuturor fiinţelor create de El. Astfel, istoria acestui teribil experiment al răzvrătirii trebuia să fie un scut de apărare pentru toate fiinţele sfinte, ca să le împiedice să mai fie înşelate cu privire la natura păcatului, să le salveze de la păcătuire şi de la suportarea consecinţelor sale. Cel care conduce totul în ceruri este Acela care vede sfârşitul" chiar de la început, Acela în faţa Căruia tainele trecutului şi cele ale viitorului sunt deopotrivă descifrate şi care, dincolo de jalea, întunericul şi ruina aduse de păcat, vede realitatea planurilor Sale de iubire şi binecuvântare. Deşi "norii de negură îl înconjoară, dreptatea şi judecata sunt temelia scaunului Său de domnie" (Ps.97,2). Aceşti locuitori ai universului, atât cei loiali faţă de Dumnezeu, cât şi cei care s-au răzvrătit împotriva Lui, vor înţelege într-o zi că toate "lucrările Lui sunt desăvârşite, toate căile Lui sunt drepte; El este un Dumnezeu credincios şi fără nedreptate" (Deut.32,4).
Cap. 2 - Creaţiunea
Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului, şi toată oştirea prin suflarea gurii Lui". "Căci El zice, şi se face; porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă" (Ps.33,6.9). "El a aşezat pământul pe temeliile lui, şi niciodată nu se va clătina" (Ps.104,5). Când a ieşit din mâna Creatorului său, pământul era deosebit de frumos. Suprafaţa sa era variat dispusă, cu munţi, dealuri şi câmpii, intersectate din loc în loc de râuri mari şi lacuri încântătoare; dar dealurile şi munţii nu erau prăpăstioşi şi accidentaţi, plini de coborâşuri ameţitoare şi abisuri înspăimântătoare, aşa cum sunt astăzi; vârfurile ascuţite şi inegale ale munţilor pământului erau îngropate sub pământul roditor, care făcea ca pretutindeni să crească o vegetaţie luxuriantă. Nu existau mlaştini nesănătoase sau pământuri aride. Boschete pline de farmec şi flori delicate se înfăţişau ochilor în orice parte ai fi privit. Înălţimile erau acoperite de copaci mult mai falnici decât cei care există astăzi. Aerul era curat şi sănătos, nepoluat de miasme otrăvitoare. Întreaga privelişte întrecea în frumuseţe chiar şi grădina cea mai bogat ornamentată a celui mai de seamă palat. Oştile cereşti priveau scena cu încântare şi se bucurau la vederea minunatelor lucrări ale lui Dumnezeu. După ce pământul, cu bogăţia vieţii animale şi vegetale, a fost adus la existenţă, omul, coroana lucrării Creatorului, pentru care a fost făcut pământul în toată frumuseţea lui, a fost adus şi el în prim planul acţiunii divine. Lui i-a fost dată stăpânirea peste tot ceea ce ochii săi puteau cuprinde cu privirea; căci "Dumnezeu a zis: 'Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească" peste tot pământul"'". Astfel, "Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său" parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut" (Gen.1,26-27). Aici este prezentată în mod clar originea neamului omenesc; iar raportul divin este aşa de clar prezentat, încât nu lasă nici o posibilitate de a se trage concluzii greşite. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său. Nu este nici o taină în aceasta. Nu există nici un temei pentru a presupune că omul a evoluat printr-un mod lent de dezvoltare, de la formele inferioare de viaţă animală sau vegetală. O astfel de învăţătură înjoseşte marea lucrare a Creatorului, coborând-o la nivelul îngust al concepţiilor omeneşti. Oamenii sunt atât de porniţi să-L excludă pe Dumnezeu de la conducerea Universului, încât ei au înjosit omul, jefuindu-l de demnitatea originii sale. Dumnezeu, care a aşezat lumile înstelate în înălţime şi a colorat cu o măiestrită delicateţe florile de pe câmp, care a umplut cerul şi pământul cu minunăţiile puterii Sale, atunci când a sosit timpul să încoroneze glorioasa Sa lucrare, să aşeze în mijlocul ei pe cineva care să stea ca un stăpân al acestui minunat pământ, n-a dat greş în a crea o fiinţă vrednică de mâinile care i-au dat viaţă. Genealogia neamului nostru omenesc, aşa cum ne este dată prin inspiraţie, ne duce înapoi la originea sa, nu la o linie de germeni, moluşte şi patrupede în dezvoltare, ci la Marele Creator. Deşi format din ţărână, Adam a fost "fiul lui Dumnezeu". El a fost aşezat ca reprezentant al lui Dumnezeu, mai presus de fiinţele inferioare. Ele nu sunt capabile să înţeleagă sau să recunoască suveranitatea lui Dumnezeu, totuşi au fost făcute cu capacitatea de a iubi şi a sluji omului. Psalmistul spune: "I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui" fiarele câmpului, păsările cerului" şi tot ce străbate cărările mărilor" (Ps.8,6-8). Omul trebuia să poarte chipul lui Dumnezeu atât în înfăţişarea exterioară, cât şi în caracter. Numai Hristos singur este "întipărirea Fiinţei" (Evr.1,3) Tatălui; omul însă a fost făcut "după chipul" lui Dumnezeu. Natura sa era în armonie cu voinţa lui Dumnezeu. Mintea sa era capabilă să înţeleagă lucrurile dumnezeieşti. Sentimentele sale erau curate; apetitul şi pasiunile lui erau sub controlul raţiunii. El era sfânt şi fericit, purtând chipul lui Dumnezeu şi fiind în perfectă ascultare de voinţa Sa. Când a ieşit din mâna Creatorului său, omul avea o statură impozantă şi o simetrie perfectă. Înfăţişarea lui purta amprenta sănătăţii şi strălucea de viaţă şi sănătate. Înălţimea staturii lui Adam era mult mai mare decât a oamenilor care locuiesc astăzi pe pământ. Eva era puţin mai mică în statură; totuşi, înfăţişarea ei era plină de frumuseţe. Perechea lipsită de păcat nu purta nici un veşmânt artificial; ei erau îmbrăcaţi cu un acoperământ de lumină şi slavă, aşa cum poartă îngerii. Atâta vreme cât au trăit în ascultare de Dumnezeu, acest acoperământ de lumină a continuat să-i înveşmânteze. După crearea lui Adam, fiecare fiinţă creată a fost adusă înaintea lui ca să-şi primească numele; el a văzut că fiecăreia îi fusese dat un tovarăş, dar printre ele "nu şi-a găsit nici un ajutor care să i se potrivească" (Gen.2,20). Printre toate creaturile pe care Dumnezeu le-a făcut pe pământ, nu era nici una care să fie deopotrivă cu omul. Şi Dumnezeu a zis: "Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el" (Gen.2,18). Omul n-a fost făcut să trăiască în singurătate; el trebuia să fie o fiinţă sociabilă. Fără un tovarăş, frumuseţea peisajului şi desfătarea activităţii din Eden nu putea să ofere adevărata fericire. Chiar comuniunea cu îngerii nu putea satisface dorinţa, nevoia de simpatie şi tovărăşie. Nu era nimeni de aceeaşi natură cu el, care să iubească şi să fie iubit. Dumnezeu personal i-a dat lui Adam un tovarăş. El i-a făcut ajutorul "potrivit pentru el", un ajutor care să-i corespundă, unul care era potrivit să fie tovarăşul său şi care putea fi una cu el în iubire şi simpatie. Eva a fost creată dintr-o coastă luată de la Adam, aceasta însemnând că ea nu trebuia să-l controleze, să-l stăpânească pe el, care era capul, dar nici să fie călcată în picioare ca fiind inferioară, ci să stea lângă el ca fiind egali, să fie iubită şi ocrotită de el. O parte din om, oase din oasele lui şi carne din carnea lui, ea era cel de-al doilea eu al său, înfăţişând strânsa unire şi ataşamentul plin de afecţiune ce trebuie să existe în această legătură. "Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrăneşte şi îl îngrijeşte" (Ef.5,29). "De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa, şi se vor face un singur trup" (Gen.2,24). Dumnezeu a fost Acela care a oficiat prima căsătorie. Astfel, această instituţie Îl are ca întemeietor pe Creatorul universului. "Căsătoria să fie ţinută în toată cinstea" (Evr.13,4); ea a fost unul dintre primele daruri pe care le-a dat Dumnezeu omului şi este una dintre cele două instituţii pe care, după căderea în păcat, Adam le-a luat dincolo de poarta Paradisului. Când principiile divine sunt recunoscute şi urmate în această legătură, căsătoria este o binecuvântare; ea ocroteşte curăţia şi fericirea neamului omenesc, satisface nevoile sociale ale omului şi îi înalţă natura fizică, intelectuală şi morală. "Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden spre răsărit; şi a pus acolo pe omul pe care-l întocmise" (Gen.2,8). Tot ceea ce a făcut Dumnezeu a fost de o frumuseţe desăvârşită şi nimic nu lipsea care ar fi putut contribui la fericirea perechii sfinte; şi totuşi, Dumnezeu le-a mai dat încă un semn al iubirii Sale, pregătind în mod special o grădină care să fie căminul lor. În această grădină erau toate soiurile de pomi, mulţi din ei plini de parfum şi fructe delicioase. Erau vii plăcute, crescând înalte, înfăţişându-se totuşi în modul cel mai plăcut, cu mlădiţele lor încovoindu-se gata să se rupă de greutatea rodului îmbietor al celor mai variate şi bogate soiuri. Munca lui Adam şi a Evei era aceea de a aranja ramurile viţei ca să formeze bolţi, făcând astfel pentru ei o locuinţă din copacii plini de viaţă şi acoperiţi de frunze şi fructe. Se aflau acolo flori pline de un parfum suav, de o bogată paletă coloristică. În mijlocul grădinii se afla pomul vieţii, întrecând în înfăţişarea lui maiestuoasă toţi ceilalţi pomi. Fructele lui aveau înfăţişarea unor mere de aur şi argint şi aveau puterea de a perpetua viaţa. Creaţiunea era acum completă. "Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul şi toată oştirea lor". "Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune" (Gen.1,31). Edenul înflorise pe pământ. Adam şi Eva aveau cale liberă la pomul vieţii. Nici o pată a păcatului şi nici o umbră a morţii nu întina minunata creaţiune. "Stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie şi" toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie" (Iov.38,7). Iehova cel mare a pus temeliile pământului; El a îmbrăcat tot pământul în veşmântul frumuseţii şi l-a umplut cu tot felul de lucruri folositoare omului; El a creat toate minunăţiile pământului şi ale mării. În şase zile, lucrarea cea mare de creaţiune a fost terminată. Şi "Dumnezeu" S-a odihnit în ziua a şaptea, de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Şi Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse" (Gen.2,2-3). Dumnezeu a privit cu satisfacţie asupra lucrării mâinilor Sale. Totul era desăvârşit, vrednic de autorul divin, şi El S-a odihnit, nu ca unul care era obosit, ci ca unul care era satisfăcut de roadele înţelepciunii şi bunătăţii Sale şi de manifestarea slavei Sale. După ce S-a odihnit în ziua a şaptea, Dumnezeu a sfinţit-o sau a pus-o deoparte, ca o zi de odihnă pentru om. Urmând exemplul Creatorului, omul trebuie să se odihnească în această zi sfântă, pentru ca, atunci când va privi cerurile şi pământul, el să poată medita asupra marii lucrări de creaţiune a lui Dumnezeu şi pentru ca, văzând dovezile înţelepciunii şi bunătăţii lui Dumnezeu, inima sa să poată fi plină de iubire şi respect faţă de Făcătorul ei. În Eden, Dumnezeu a instituit un monument de aducere aminte a lucrării Sale de creaţiune, aşezând binecuvântarea Sa asupra zilei a şaptea. Sabatul a fost dat lui Adam, părintele şi reprezentantul întregii familii omeneşti. Observarea lui trebuia să fie un act de recunoaştere plină de mulţumire din partea tuturor celor ce aveau să locuiască pe suprafaţa pământului, că Dumnezeu a fost Creatorul lor şi El este Suveranul lor legitim, că ei erau lucrarea mâinilor Lui şi supuşi ai autorităţii Sale. În acest fel, instituţia Sabatului era în totul comemorativă şi dată întregii omeniri. Nu era nimic în el care să umbrească sau să restrângă cumva aplicarea lui la vreun om. Dumnezeu a văzut că Sabatul era esenţial pentru om, chiar şi în Paradis. El avea nevoie să lase deoparte, în una din cele şapte zile, propriile sale interese şi ocupaţii, pentru ca să poată contempla mai profund lucrările lui Dumnezeu şi să mediteze asupra puterii şi bunătăţii Sale. El avea nevoie de Sabat ca să-i reamintească mai viu de Dumnezeu şi să-i trezească mulţumirea pentru toate cele de care se bucura, pe care le avea şi care veneau din mâna binefăcătoare a Creatorului. A fost planul lui Dumnezeu ca Sabatul să îndrepte mintea oamenilor la contemplarea lucrării creaţiunii Sale. Natura vorbeşte raţiunii lor, declarând că există un Dumnezeu viu, un Dumnezeu Creator, Conducătorul suprem a toate. "Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el" (Ps.19,1.2). Frumuseţea ce îmbracă pământul este o dovadă a iubirii lui Dumnezeu. Noi o putem vedea în dealurile cele veşnice, în pomii cei falnici, în mugurii ce se deschid, cum şi în florile cele suave. Toate vorbesc despre Dumnezeu. Sabatul, arătând totdeauna spre El, care le-a făcut pe toate, îi îndeamnă pe oameni să deschidă marea carte a naturii şi să urmărească acolo dovezile înţelepciunii, puterii şi iubirii Creatorului. Primii noştri părinţi, deşi creaţi nevinovaţi şi sfinţi, nu erau în afara posibilităţii de a face răul. Dumnezeu i-a făcut agenţi morali liberi, capabili să aprecieze înţelepciunea şi bunătatea caracterului Său, cum şi dreptatea cerinţelor Sale, şi, în deplină libertate şi cunoştinţă de cauză, să asculte sau să nu asculte de El. Ei aveau să se bucure de comuniunea cu Dumnezeu şi cu sfinţii îngeri; dar mai înainte ca să li se acorde viaţa veşnică, credincioşia lor trebuia să fie pusă la probă. Chiar de la începutul existenţei omului a fost pusă o interdicţie asupra dorinţei de satisfacere a poftei, această fatală pasiune care a stat la temelia căderii lui Satana. Pomul cunoştinţei, care se afla alături de pomul vieţii în mijlocul grădinii, avea să fie un mijloc de testare a ascultării, credinţei şi iubirii primilor noştri părinţi. În timp ce li s-a permis să mănânce după plăcere din toţi ceilalţi pomi, din acest pom erau opriţi să guste, sub ameninţarea pedepsei cu moartea. De asemenea, ei aveau să fie supuşi ispitirilor lui Satana; dar, dacă aveau să treacă cu bine proba, în final ei aveau să fie aşezaţi în afara puterii lui, bucurându-se veşnic de harul lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a aşezat pe om sub lege, ca o condiţie indispensabilă a existenţei sale. El era un supus al guvernării divine şi nu poate exista guvernare fără lege. Dumnezeu putea să-l creeze pe om fără posibilitatea de a călca Legea Sa; El ar fi putut opri mâna lui Adam de a atinge fructul oprit; dar în cazul acesta omul n-ar mai fi fost un agent moral liber, ci un simplu automat. Fără libertatea de a alege, ascultarea sa nu avea să fie voluntară, ci forţată. În situaţia aceasta nu putea avea loc nici o dezvoltare a caracterului. O astfel de situaţie ar fi fost contrară planului lui Dumnezeu de a proceda cu locuitorii celorlalte lumi. Ar fi fost nedemn pentru om, ca fiinţă inteligentă, şi acest lucru ar fi întărit acuzaţia lui Satana, potrivit căreia conducerea lui Dumnezeu este arbitrară. Dumnezeu l-a făcut pe om neprihănit; El i-a dat trăsături nobile de caracter, fără nici un fel de tendinţe spre rău, spre păcat. El l-a înzestrat cu o deosebită putere intelectuală şi i-a prezentat cele mai puternice apeluri posibile pentru a fi credincios legământului său de supunere. Ascultarea, desăvârşită şi continuă, era condiţia fericirii veşnice. În această condiţie, el avea să aibă acces la pomul vieţii.
Căminul primilor noştri părinţi avea să fie un model pentru alte cămine, pe măsură ce copiii lor aveau să plece de lângă ei şi să stăpânească pământul. Căminul acela, înfrumuseţat chiar de mâna lui Dumnezeu, nu era un palat magnific. Oamenii, în mândria lor, îşi găsesc plăcerea în ridicarea de edificii strălucitoare şi costisitoare, glorificându-se prin lucrarea mâinilor lor. Dumnezeu însă l-a aşezat pe Adam într-o grădină. Acesta era căminul său. Cerul albastru era acoperământul lui, pământul, cu delicatele lui flori şi cu covorul ierbii de un verde viu, era podeaua căminului, iar ramurile încărcate de frunze ale pomilor deosebit de frumoşi formau baldachinul lui. Pereţii lui erau plini cu cele mai strălucitoare podoabe - lucrarea mâinilor Marelui Artist. De jur împrejurul perechii sfinte se găsea o lecţie valabilă pentru toate timpurile, şi anume că adevărata fericire nu se găseşte în satisfacerea mândriei şi luxului, ci în comuniunea cu Dumnezeu prin lucrările create de El. Dacă oamenii ar da mai puţină atenţie la ceea ce este artificial şi ar cultiva o mai mare simplitate, ar fi mult mai aproape în a corespunde scopului urmărit de Dumnezeu în crearea lor. Mândria şi ambiţia nu vor fi niciodată satisfăcute, dar aceia care sunt într-adevăr înţelepţi vor găsi suficiente şi înălţătoare plăceri în izvoarele de bucurie pe care Dumnezeu le-a aşezat şi le aşează la îndemâna tuturor. Locuitorilor Edenului le-a fost încredinţată grija grădinii, "ca s-o lucreze şi s-o păzească" (Gen.2,15). Ocupaţia lor nu era obositoare, ci plăcută şi reconfortantă. Munca a fost dată de Dumnezeu ca o binecuvântare pentru om, să-i ocupe mintea, să-i întărească corpul şi să-i dezvolte capacităţile. În activitatea intelectuală şi fizică, Adam a găsit una dintre cele mai înalte plăceri ale existenţei sale sfinte. Şi atunci când, ca urmare a neascultării sale, el a fost îndepărtat din frumosul său cămin şi obligat să se lupte cu ariditatea pământului ca să-şi câştige pâinea cea de toate zilele, chiar această muncă, deşi cu totul diferită de ocupaţia plăcută din grădina Edenului, era un scut împotriva ispitei şi un izvor de fericire. Cei care consideră munca un blestem, chiar dacă ea este însoţită de oboseală şi durere, greşesc. Adesea, cei bogaţi privesc în jos cu dispreţ la clasa muncitoare, dar faptul acesta este în totul în opoziţie cu planul lui Dumnezeu în crearea omului. Ce sunt oare toate averile pe care cel mai avut om le are, în comparaţie cu moştenirea dată nobilului Adam? Şi cu toate acestea, Adam nu trebuia să fie leneş. Creatorul nostru, care ştie ce este spre binele şi fericirea omului, i-a stabilit lui Adam lucrarea pe care o avea de făcut. Adevărata bucurie a vieţii este aflată numai de bărbaţii şi femeile care muncesc. Îngerii sunt lucrători sârguincioşi; ei sunt slujitorii lui Dumnezeu în slujba fiilor oamenilor. Creatorul n-a pregătit nici un loc pentru indolenta practică a leneviei. Dacă Îi rămâneau credincioşi lui Dumnezeu, Adam şi tovarăşa lui aveau să poarte răspunderea conducerii pământului. Lor le-a fost dat un control nelimitat asupra oricărei fiinţe vii. Leul şi mielul se jucau împreună în pace în jurul lor şi se întindeau împreună la picioarele lor; păsărelele pline de bucurie zburau fără teamă în jurul lor; şi, în timp ce cântecele lor pline de bucurie se înălţau spre lauda Creatorului lor, Adam şi Eva se uneau cu ele în a aduce mulţumiri Tatălui şi Fiului. Cei doi care alcătuiau perechea cea sfântă nu erau numai copii sub grija părintească a lui Dumnezeu, ci şi învăţăcei, primind învăţături din partea Atotînţeleptului Creator. Ei erau vizitaţi de îngeri şi aveau posibilitatea comunicării cu Făcătorul lor fără nici o perdea despărţitoare între ei. Erau plini de vigoarea ce venea de la pomul vieţii şi puterea lor intelectuală nu era decât cu puţin mai prejos de aceea a îngerilor. Tainele universului vizibil, "minunile Aceluia a cărui ştiinţă este desăvârşită" (Iov 37,16), le ofereau un izvor inepuizabil de învăţătură şi bucurie. Legile ce acţionează în natură şi care au constituit obiectul de studiu al oamenilor timp de şase mii de ani erau deschise înţelegerii minţii lor de către Cel veşnic, Iniţiatorul şi Susţinătorul a toate. Ei vorbeau cu frunzele, cu florile şi cu pomii, culegând de la fiecare secretele vieţii lor. Adam era un bun cunoscător al fiecărei creaturi, de la puternicul leviatan, ce se joacă în valurile mării, şi până la insectele ce plutesc în razele de soare. Fiecăreia dintre ele Adam i-a dat un nume, el fiind cunoscător al naturii şi obiceiurilor lor. Slava lui Dumnezeu din ceruri, lumile nenumărate în mişcarea lor ordonată, "plutirea norilor", tainele luminii şi ale sunetului, ale zilei şi ale nopţii - toate erau deschise studiului primilor noştri părinţi. Pe fiecare frunză a pădurii sau pe fiecare piatră din munţi, în fiecare stea strălucitoare, pe pământ, în aer şi pe cer, era scris numele lui Dumnezeu. Ordinea şi armonia creaţiunii le vorbeau despre înţelepciunea şi puterea Celui infinit. Ei descopereau totdeauna ceva atrăgător care le umplea inimile cu o mai profundă iubire, făcându-i să izbucnească în cuvinte de mulţumire şi recunoştinţă. Atâta timp cât ei au rămas loiali legii divine, capacitatea de a cunoaşte, de a se bucura şi de a iubi avea să crească continuu. Ei aveau să câştige mereu noi comori de cunoştinţă, descoperind noi izvoare de fericire şi obţinând concepţii din ce în ce mai clare despre iubirea nemăsurată şi de nesecat a lui Dumnezeu.
Cap. 3 - Ispitirea şi căderea
Ne mai având posibilitatea să stârnească răscoală în ceruri, vrăjmăşia lui Satana împotriva lui Dumnezeu a găsit un nou teren în a complota la ruina neamului omenesc. În fericirea şi pacea perechii sfinte din Eden, el avea viziunea binecuvântării care, pentru el, era pentru totdeauna pierdută. Stăpânit de invidie, s-a hotărât să-i incite la neascultare şi să aducă asupra lor vinovăţia şi pedeapsa păcatului. El avea să schimbe iubirea lor în neîncredere şi cântecele lor de laudă în reproşuri împotriva Făcătorului lor. În felul acesta, nu numai că avea să arunce aceste fiinţe nevinovate în aceeaşi mizerie pe care el însuşi o trăia, ci avea să arunce dezonoare asupra lui Dumnezeu şi să producă durere în ceruri.
Primii noştri părinţi au fost avertizaţi cu privire la primejdia ce-i ameninţa. Solii cereşti le-au înfăţişat istoria căderii lui Satana, cum şi complotul lui pentru nimicirea lor, dezvăluindu-le pe deplin natura guvernării divine pe care prinţul răului căuta s-o răstoarne. Satana şi oştile sale au căzut datorită neascultării de poruncile cele drepte ale lui Dumnezeu. Cât de important era, deci, ca Adam şi Eva să onoreze această Lege, singura în stare să menţină ordinea şi dreptatea.
Legea lui Dumnezeu este tot atât de sfântă ca şi Dumnezeu. Ea este o relevare a voinţei Sale, o transcriere a caracterului Său, expresia iubirii şi înţelepciunii divine. Armonia creaţiunii depinde de o desăvârşită conformare a tuturor fiinţelor, a tot ce există, a ceea ce se mişcă sau nu, cu Legea Creatorului. Dumnezeu a dat legi după care să se conducă nu numai fiinţele existente, ci toate lucrările naturii. Totul se află sub legi fixe, legi ce nu pot fi ignorate. Dar, în timp ce în natură totul este guvernat de legi naturale, numai omul, dintre toate fiinţele ce populează pământul, numai el este răspunzător faţă de Legea morală. Omului, coroana creaţiunii Sale, Dumnezeu îi dă puterea să înţeleagă cerinţele Sale, să înţeleagă dreptatea şi generozitatea Legii Sale, cum şi pretenţiile ei sfinte faţă de el; iar omului i se cere să răspundă prin ascultare.
Asemenea îngerilor, locuitorii Edenului fuseseră puşi la probă; fericirea lor putea fi menţinută numai cu condiţia credincioşiei faţă de Legea Creatorului. Ei puteau să asculte şi să trăiască sau să nu asculte şi să piară. Dumnezeu îi făcuse beneficiarii unor bogate binecuvântări; dar dacă ei aveau să nesocotească voia Sa, El, care nu i-a cruţat pe îngerii care au păcătuit, nu-i putea lăsa nici pe ei nepedepsiţi; păcatul avea să ducă la pierderea darurilor Sale şi să aducă asupra lor mizeria şi ruina.
Îngerii i-au avertizat să se păzească de înşelăciunile lui Satana, întrucât eforturile lui de a-i prinde în mrejele sale aveau să fie neobosite. Atâta vreme cât ei erau ascultători de Dumnezeu, cel rău nu le putea face nici un rău; căci, dacă era nevoie, toţi îngerii cerului aveau să fie trimişi în ajutorul lor. Dacă ei respingeau cu tărie primele lui insinuări, atunci aveau să fie tot aşa de în siguranţă ca şi solii cereşti. Dar, dacă o dată cedau ispitei, natura lor avea să ajungă atât de stricată, încât să nu mai aibă nici o putere şi nici voinţă în ei înşişi ca să reziste lui Satana.
Pomul cunoştinţei a fost pentru ei un mijloc de testare a ascultării şi iubirii lor faţă de Dumnezeu. Domnul a considerat că este bine să le pună înainte o singură restricţie referitoare la folosirea a tot ceea ce se află în grădină; dar, dacă ei aveau să nesocotească voia Sa în legătură cu acest lucru deosebit, aveau să se facă vinovaţi de păcatul neascultării. Satana nu avea să-i urmărească totdeauna cu ispitele lui; el avea acces la ei numai la pomul din care le era interzis să mănânce. Dacă ei aveau să cerceteze natura lui, se expuneau înşelăciunilor lui. Erau sfătuiţi să acorde o deosebită atenţie avertizării pe care Dumnezeu le-a dat-o şi să fie mulţumiţi cu învăţătura, cunoştinţa, pe care El a considerat de bine să le-o transmită.
Pentru a aduce la îndeplinire lucrarea sa fără să fie văzut, Satana a ales să folosească şarpele - ca medium - o travestire bine adaptată pentru scopul pe care-l urmărea, şi anume înşelarea lor. Şarpele a fost una dintre cele mai înţelepte şi mai frumoase creaturi de pe pământ. El avea aripi şi, când zbura prin aer, oferea o privelişte de o strălucire scânteietoare, având culoarea şi strălucirea aurului trecut prin foc. Odihnindu-se în ramurile bogat încărcate cu roade ale pomului oprit şi ospătându-se cu delicioasele lui fructe, era un lucru ce atrăgea atenţia şi încânta ochiul celui ce-l privea. Astfel, în grădina păcii era ascuns nimicitorul, pândindu-şi prada.
Îngerii o avertizaseră pe Eva să aibă grijă să nu se despartă de soţul ei în timp ce erau ocupaţi cu lucrul lor de fiecare zi din grădină; lângă el, ea avea să fie mai puţin în primejdia de a fi ispitită decât dacă ar fi fost singură. Dar, absorbită de îndeletnicirea ei plăcută, fără să-şi dea seama, s-a îndepărtat de lângă el. Când şi-a dat seama că era singură, a avut simţământul primejdiei, dar a dat la o parte teama, considerând că are suficientă înţelepciune şi putere ca să discearnă răul şi să i se opună. Nesocotind avertizarea îngerilor, ea s-a trezit deodată privind cu admiraţie şi curiozitate la pomul oprit. Fructul era frumos şi se întreba în sinea ei de ce oare Dumnezeu nu le-a îngăduit să aibă acces la el. Acum era ocazia ce se oferea ispititorului. Ca şi când era în stare să priceapă cele ce se petreceau în mintea ei, el i s-a adresat: "Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: 'Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?'" (Gen.3,2). Eva a fost surprinsă şi a tresărit, auzind parcă ecoul gândurilor ei. Dar şarpele a continuat cu o voce plină de muzicalitate să-i aducă laude subtile cu privire la neîntrecuta ei drăgălăşenie, iar cuvintele lui nu-i displăceau. În loc să fugă din locul acela, ea a întârziat, minunându-se că aude un şarpe vorbind. Dacă i s-ar fi adresat o fiinţă asemenea îngerilor, temerile ei ar fi fost trezite, dar ea nu s-a gândit niciodată că şarpele cel fascinant putea deveni un medium al vrăjmaşului căzut. La întrebarea ademenitoare a ispititorului, ea a răspuns: "Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: 'Să nu mâncaţi din el, şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi'. Atunci şarpele a zis femeii: 'Hotărât, că nu veţi muri; dar Dumnezeu ştie că, în ziua în care veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul'" (Gen.3,2-5).
Înfruptându-se din acest pom, a declarat el, ei aveau să ajungă într-o sferă mult mai înaltă a existenţei lor şi să pătrundă într-un vast câmp al cunoştinţei. Chiar el a mâncat din fructul oprit şi, ca rezultat, a obţinut puterea de a vorbi. El a insinuat faptul că din gelozie Dumnezeu voieşte să-i împiedice să mănânce din el, ca nu cumva să ajungă şi ei să fie deopotrivă cu El. Datorită proprietăţilor lui minunate de a da înţelepciune şi putere, El le-a interzis să guste sau chiar să se atingă de el. Ispititorul lasă să se înţeleagă că, de fapt, avertizarea divină nu avea să fie realmente adusă la îndeplinire; ea era destinată numai să-i intimideze. Cum avea să fie posibil pentru ei să moară? N-au mâncat ei oare din pomul vieţii? Dumnezeu nu urmărea altceva decât să-i împiedice să ajungă la o mai nobilă dezvoltare şi la realizarea unei mai mari fericiri.
Aceasta a fost şi este lucrarea lui Satana, din zilele lui Adam şi până în prezent, şi el a urmărit-o cu mare succes. El îi ispiteşte pe oameni să nu se încreadă în iubirea lui Dumnezeu şi să se îndoiască de înţelepciunea Lui. El caută continuu să trezească un spirit de curiozitate nesfântă, o dorinţă nepotolită şi plină de curiozitate de a pătrunde în tainele înţelepciunii şi puterii divine. În eforturile lor de a descoperi ceea ce Dumnezeu a binevoit să păstreze ascuns, mulţi pierd din vedere adevărurile pe care el le-a descoperit şi care sunt esenţiale pentru mântuire. Satana îi ispiteşte pe oameni la neascultare, făcându-i să creadă că în acest fel ei pătrund într-un minunat câmp al cunoaşterii. Dar toate acestea nu sunt decât o înşelăciune. Plini de ideile lor despre progres, călcând în picioare cerinţele lui Dumnezeu, merg pe drumul ce duce la degradare şi moarte.
Satana a spus sfintei perechi că va avea de câştigat prin călcarea Legii lui Dumnezeu. Nu vedem noi şi astăzi asemenea raţionamente? Mulţi vorbesc despre îngustimea acelora care ascultă de poruncile lui Dumnezeu, în timp ce ei pretind a avea idei mai largi, bucurându-se de o mai mare libertate. Ce altceva este aceasta decât un ecou al vocii din Eden care spunea: "În ziua în care veţi mânca din el" - călcând preceptele divine - "veţi fi ca Dumnezeu"? Satana a susţinut faptul că, mâncând din fructul oprit, a beneficiat de mult bine, dar n-a lăsat să se vadă că prin neascultare el a fost aruncat din ceruri. Deşi el era conştient de faptul că păcatul are ca rezultat o pierdere infinită, a ascuns propria sa stare mizerabilă, cu scopul de a atrage şi pe alţii în situaţia sa. Tot la fel, călcătorul Legii lui Dumnezeu caută acum să ascundă adevăratul său caracter; el poate pretinde că este sfânt, dar declaraţia sa atât de pompoasă nu are alt efect decât acela că-l face mai de temut, ca înşelător. El este de partea lui Satana, călcând în picioare Legea lui Dumnezeu şi determinându-i pe alţii să facă la fel, spre ruina lor veşnică.
Eva, într-adevăr, a crezut cuvintele lui Satana, dar credinţa ei n-a scutit-o de pedeapsa păcatului. Ea a nesocotit cuvintele lui Dumnezeu şi aceasta a fost ceea ce a dus la căderea ei. În ziua judecăţii, oamenii nu vor fi condamnaţi pentru faptul că în mod cinstit ei au crezut o minciună, ci pentru că n-au crezut adevărul, pentru că au neglijat ocazia de a învăţa ce este adevărul. Dimpotrivă, cu toată sofisticăria lui Satana, este totdeauna un lucru dezastruos acela de a nu asculta de Dumnezeu. Noi trebuie să ne consacrăm inimile ca să cunoaştem ce este adevărul. Toate lecţiile pe care Dumnezeu le-a lăsat să fie cuprinse în Cuvântul Său sunt pentru avertizarea şi învăţătura noastră. Ele nu sunt date ca să ne scape de înşelăciune. Nesocotirea lor va sfârşi în ruină pentru noi. Putem fi siguri că ceea ce vine în conflict cu Cuvântul lui Dumnezeu vine de la Satana.
Şarpele a rupt fructul din pomul oprit şi l-a aşezat în mâinile pe jumătate împotrivitoare ale Evei. Apoi el i-a amintit propriile cuvinte, că Dumnezeu le interzisese să se atingă de pom ca să nu moară. Dar şarpele a spus că ea nu avea să sufere mai mult mâncând fructul oprit decât dacă l-ar atinge. Văzând că nimic rău nu se întâmplă ca o consecinţă a ceea ce a făcut, Eva a devenit mai îndrăzneaţă. Când a văzut că "pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit, şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea", a "luat deci din rodul lui şi a mâncat" (Gen.3,6). Fructul era delicios la gust şi, pe când mânca din el, a avut senzaţia că simte o putere reînviorătoare şi s-a văzut păşind într-o poziţie mai înaltă a existenţei sale. Fără teamă, a luat şi a mâncat. Acum, păcătuind ea însăşi, Eva a devenit un agent al lui Satana în lucrarea de ruinare a soţului ei. Într-o stare de stranie şi nenaturală excitare, cu mâinile pline de fructele oprite, ea l-a căutat şi i-a povestit toate cele ce au avut loc.
O expresie de întristare s-a întipărit pe faţa lui Adam. El era uimit şi alarmat. La cuvintele Evei, el a răspuns că acesta trebuie să fie vrăjmaşul împotriva căruia fuseseră avertizaţi; şi, prin hotărârea divină, ea trebuia să moară. Ca răspuns, ea l-a îmbiat să mănânce, repetând cuvintele şarpelui, că nu vor muri, cu siguranţă. Ea a considerat că lucrul acesta trebuie să fie adevărat, pentru că nu simţea nici o dovadă a dizgraţiei lui Dumnezeu, ci din contră, trăia experienţa unei plăcute şi înălţătoare influenţe, care umplea fiecare facultate cu un nou suflu de viaţă şi care - gândea ea - era inspirat de soli cereşti.
Adam a înţeles că tovarăşa sa a călcat porunca lui Dumnezeu, nesocotind singura oprelişte ce le-a fost pusă ca test al credincioşiei şi iubirii lor. În mintea sa avut loc o luptă teribilă. El deplângea faptul că îngăduise Evei să rătăcească departe de el. Dar acum fapta fusese săvârşită; el trebuia să se despartă de aceea a cărei societate fusese bucuria sa. Cum avea să suporte el lucrul acesta? Adam se bucurase în compania lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi îngeri. El privise slava Creatorului. Adam înţelesese destinul măreţ ce se deschidea înaintea neamului omenesc, dacă ei rămâneau credincioşi lui Dumnezeu. Acum, toate aceste binecuvântări erau pierdute din vedere de teama de a nu pierde acel singur dar, care în ochii săi le întrecea pe toate celelalte. Iubirea, recunoştinţa şi credincioşia faţă de Creator, toate erau subordonate iubirii lui pentru Eva. Ea era o parte din el şi nu putea suporta gândul despărţirii. Nu putea pricepe că aceeaşi Putere Infinită, care din pulberea pământului i-a creat o fiinţă vie, frumoasă, şi, din iubire pentru el, i-a dat un tovarăş, putea să-i dea altul în loc. De aceea, el s-a hotărât să împărtăşească soarta ei; dacă ea trebuia să moară, şi el avea să moară împreună cu ea. În definitiv, gândea el, nu cumva erau adevărate cuvintele şarpelui cel înţelept? Eva era în ochii lui tot aşa de frumoasă şi nevinovată ca şi înainte de acest act de neascultare. Ea manifesta o mai mare iubire pentru el decât până atunci. Nici un semn al morţii nu a apărut în fiinţa ei şi el se hotărî repede să înfrunte consecinţele. A luat fructul şi l-a mâncat repede. După păcătuirea sa, Adam se vedea - la început - păşind într-o altă sferă a existenţei sale. Dar, nu după mult timp, gândul păcătuirii sale l-a umplut de groază. Aerul, care până atunci fusese la o temperatură blândă şi uniformă, acum părea că îngheaţă perechea vinovată. Iubirea şi pacea care fuseseră partea lor s-au dus, iar în locul lor ei aveau simţământul păcatului, o teamă pentru viitor, o goliciune a sufletului. Veşmântul de lumină care-i acoperea acum a dispărut şi, pentru a-l înlocui, ei au încercat să dea formă unui acoperământ pentru ei; căci goi, nu puteau să dea ochii cu Dumnezeu şi cu sfinţii îngeri.
Acum ei începeau să vadă adevăratul caracter al păcatului lor. Adam i-a reproşat tovarăşei sale actul său nebunesc de a pleca de lângă el şi de a îngădui să fie înşelată de către şarpe; dar amândoi se mângâiau la gândul că Dumnezeu, care le dăduse atâtea dovezi ale iubirii Sale, avea să-i ierte pentru acest unic păcat sau că, totuşi, nu aveau să fie supuşi unei pedepse atât de teribile, cum se temeau că va fi.
Satana triumfa pentru succesul său. El a ispitit femeia, ca aceasta să nu se mai încreadă în iubirea lui Hristos, să se îndoiască de înţelepciunea Lui, să calce Legea Sa şi, prin ea, el a făcut ca Adam să fie înfrânt.
Dar Marele Dătător al Legii era gata să facă cunoscut lui Adam şi Evei consecinţele păcatului lor. Prezenţa divină se manifestă în grădină. În nevinovăţia şi sfinţenia lor, ei salutau cu bucurie apropierea Creatorului lor; dar acum" ei au fugit plini de groază, căutând să se ascundă în cele mai retrase colţuri ale grădinii. Dar "Domnul Dumnezeu a chemat pe om, şi i-a zis: 'Unde eşti?' El a răspuns: 'ţi-am auzit glasul în grădină şi mi-a fost frică, pentru că eram gol, şi m-am ascuns.' Şi Domnul a zis: 'Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?'" (Gen.3,9.11).
Adam nu putea nici să nege, nici să scuze păcatul său; dar, în loc să dea pe faţă pocăinţă, el a făcut tot posibilul să arunce vina asupra soţiei şi, în acest fel, asupra lui Dumnezeu Însuşi: "Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat" (Gen.3,12). El, care din iubire pentru Eva, în mod deliberat, a ales să piardă aprobarea lui Dumnezeu, căminul său din Paradis şi o viaţă veşnică plină de bucurie, putea acum, după căderea sa, să se străduiască să-i facă răspunzători pentru păcat pe tovarăşa sa şi chiar pe Creatorul său. Atât de teribilă este puterea răului!
Când femeia a fost întrebată: "Ce ai făcut?", ea a răspuns: "Şarpele m-a amăgit, şi am mâncat din pom" (Gen.3,13). "De ce ai creat şarpele?" - acestea erau întrebările ce implicit se găseau în scuza ei pentru păcatul făptuit. Astfel, asemenea lui Adam, ea Îl făcea pe Dumnezeu răspunzător pentru căderea lor. Spiritul îndreptăţirii de sine îşi are originea în tatăl minciunii; el a fost nutrit de către primii noştri părinţi de îndată ce ei s-au supus influenţei lui Satana şi a fost manifestat de către toţi fiii şi fiicele lui Adam. În loc ca în umilinţă să-şi mărturisească păcatele, ei caută să se apere aruncând vina asupra altora, asupra împrejurărilor sau asupra lui Dumnezeu, făcând chiar din binecuvântările Sale o ocazie de a murmura împotriva Lui.
Domnul a pronunţat atunci sentinţa împotriva şarpelui: "Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece, şi să mănânci ţărână" (Gen.3,14). Deoarece a fost folosit de Satana ca medium, şarpele avea să aibă partea sa în judecata divină. Din cea mai frumoasă şi cea mai admirată dintre toate creaturile câmpului, el avea să devină cea mai respingătoare şi cea mai detestată dintre toate, de temut şi urâtă atât de oameni, cât şi de animale. Cuvintele adresate mai departe şarpelui se aplică direct lui Satana, arătând înainte spre înfrângerea şi distrugerea lui finală: "Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul" (Gen.3,15).
Evei i s-a vorbit despre necazul şi durerea care de atunci încolo trebuia să fie partea ei. Domnul spune: "Dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine" (Gen.3,16). La creaţiune, Dumnezeu a făcut-o să fie egală cu Adam. Dacă ei rămâneau ascultători de Dumnezeu - în armonie cu marea Sa lege a iubirii - aveau să fie totdeauna în armonie unul cu altul; păcatul însă a adus discordie, iar unirea lor putea fi acum menţinută şi armonia păstrată numai cu preţul supunerii din partea unuia sau altuia. Eva a fost prima care a păcătuit. Ea a căzut în ispită datorită faptului că s-a despărţit de tovarăşul ei, contrar poruncii divine. Datorită cererii ei a păcătuit Adam şi de aceea ea a fost pusă sub stăpânirea soţului ei. Dacă principiile cuprinse în Legea lui Dumnezeu ar fi fost urmate de către neamul omenesc căzut, această sentinţă, deşi apărută ca un rezultat al păcatului, s-ar fi dovedit totuşi o binecuvântare pentru ei; dar faptul că bărbatul a abuzat de supremaţia ce i-a fost dată a făcut adesea ca soarta femeii să fie foarte amară, făcându-i viaţa o povară.
Eva fusese în mod desăvârşit fericită lângă soţul ei, în grădina Edenului; dar, asemenea neliniştitelor Eve moderne, ei îi plăcea să creadă în speranţa pătrunderii într-o sferă mai înaltă decât aceea pe care i-o hotărâse Dumnezeu. În încercarea de a se ridica mai presus de poziţia sa iniţială, ea a căzut cu mult mai jos decât aceasta. Un rezultat asemănător va fi partea tuturor acelora care nu sunt binevoitoare să-şi împlinească cu bucurie îndatoririle vieţii în armonie cu planul lui Dumnezeu. În eforturile lor de a ajunge la poziţii pentru care El nu le-a rânduit, multe lasă vacante locurile în care puteau fi o binecuvântare. În dorinţa lor pentru o sferă mai înaltă, multe sacrifică adevărata demnitate feminină, cum şi nobleţea caracterului şi lasă nefăcută chiar lucrarea pe care Cerul le-a dat s-o facă.
Lui Adam, Domnul i-a spus: "Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale, şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: 'Să nu mănânci deloc din el', blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea, şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce" (Gen.3,17-19).
Nu a fost voia lui Dumnezeu ca perechea fără păcat să cunoască ceva în ceea ce priveşte păcatul. El le-a dat cu îmbelşugare binele şi a reţinut de la ei răul. Dar, împotriva poruncii Sale, ei au mâncat din pomul oprit şi acum ei vor continua să mănânce din el - vor cunoaşte răul - în toate zilele vieţii lor. Din acel moment, neamul omenesc avea să fie chinuit, hăituit de ispitele lui Satana. În loc de munca dătătoare de fericire, ce le fusese dată până atunci, îngrijorarea şi truda aveau să fie partea lor. Ei aveau să sufere dezamăgire, durere, suferinţă şi, în cele din urmă, moartea.
Sub blestemul păcatului, întreaga natură avea să dea mărturie omului despre caracterul şi consecinţele răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu. Când Dumnezeu l-a făcut pe om, El l-a făcut stăpân peste pământ şi peste toate vieţuitoarele de pe el. Atâta vreme cât Adam a rămas credincios Cerului, întreaga natură îi era supusă. Dar când s-a răzvrătit împotriva Legii divine, fiinţele inferioare s-au răzvrătit împotriva lui. Astfel, în marea Sa milă, Domnul avea să le arate oamenilor sfinţenia Legii Sale şi avea să-i facă să vadă, din propria lor experienţă, primejdia înlăturării ei chiar şi în măsura cea mai mică.
Şi viaţa de trudă şi griji care avea să fie de acum încolo partea omului a fost dată şi ea cu iubire. Datorită păcatului său, era necesară o disciplină, trebuia să pună un control asupra apetitului şi pasiunii şi să dezvolte obiceiul stăpânirii de sine. Era o parte a marelui plan al lui Dumnezeu pentru recuperarea omului din ruina şi degradarea păcatului.
Avertizarea adresată primilor noştri părinţi: "În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit" (Gen.2,17) nu însemna că ei aveau să moară chiar în ziua în care s-au înfruptat din fructul oprit. Dar în acea zi avea să fie pronunţată irevocabila sentinţă. Nemurirea le-a fost făgăduită cu condiţia ascultării; prin păcătuire ei aveau să piardă viaţa veşnică. Chiar în ziua aceea, ei aveau să fie condamnaţi la moarte.
Pentru a avea o existenţă veşnică, omul trebuia să continue să se împărtăşească din pomul vieţii. Ne mai având această posibilitate, vitalitatea lui avea să scadă în mod treptat, până când viaţa avea să se termine. A fost planul lui Satana acela ca Adam şi Eva, prin neascultare, să atragă dizgraţia lui Dumnezeu; şi apoi, dacă dădeau greş în a obţine iertare, el a sperat că ei aveau să mănânce mai departe din pomul vieţii, perpetuând astfel existenţa păcatului şi a mizeriei. Dar, după căderea omului, îngerii sfinţi au fost imediat însărcinaţi să păzească pomul vieţii. În jurul pomului vieţii, aceşti îngeri făceau să strălucească raze de lumină, dând înfăţişarea unei săbii strălucitoare. Nimeni din familia lui Adam n-a avut îngăduinţa să treacă peste această barieră şi să se înfrupte din fructele dătătoare de viaţă - de aceea nu există nici un păcătos nemuritor.
Valul durerilor care au urmat după păcătuirea primilor noştri părinţi este privit de mulţi ca fiind o consecinţă prea severă pentru un păcat atât de mic şi aceştia pun sub semnul întrebării înţelepciunea şi dreptatea lui Dumnezeu, în comportamentul Său cu omul. Dar dacă aceştia ar privi mai profund această problemă, atunci ar putea discerne greşeala lor. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, fără păcat. Pământul trebuia să fie populat cu fiinţe ce aveau să fie numai cu puţin mai prejos decât îngerii; dar ascultarea lor trebuia să fie probată, căci Dumnezeu nu putea îngădui ca lumea să fie plină cu aceia care aveau să nesocotească Legea Sa. Şi totuşi, în marea Sa milă, El nu l-a supus pe Adam la o încercare prea severă. Iar faptul că interdicţia era foarte uşoară face ca păcatul să fie nemăsurat de mare. Dacă Adam nu putea să treacă cu bine prin cea mai mică dintre probe, cum avea el să suporte o încercare mult mai mare, dacă aveau să i se încredinţeze responsabilităţi mai înalte?
Dacă Adam ar fi fost supus unor probe mult mai mari, atunci aceia a căror inimă înclină spre rău aveau să găsească scuze pentru ei, spunând: "Aceasta este o problemă neînsemnată, iar pe Dumnezeu nu Îl interesează lucrurile mici". Şi astfel, avea să fie o continuă păcătuire în lucruri considerate ca fiind fără importanţă, care trec nemustrate între oameni. Dar Domnul a făcut clar faptul că păcatul, indiferent de mărimea lui, este o ofensă la adresa Lui.
Eva a considerat ca fiind un lucru mic acela de a nu asculta de Dumnezeu, mâncând din fructul oprit, ispitindu-l de asemenea şi pe soţul ei ca să păcătuiască; dar păcatul lor a deschis larg porţile unui potop de vaiuri ce s-au abătut asupra lumii. Cine poate cunoaşte, în momentul ispitei, urmările teribile ce vor rezulta dintr-un pas greşit?
Mulţi dintre aceia care învaţă că Legea lui Dumnezeu nu este obligatorie pentru om susţin că este imposibil pentru el să asculte preceptele ei. Dar, dacă lucrul acesta ar fi adevărat, atunci de ce a suferit Adam pedeapsa neascultării? Păcatul primilor noştri părinţi a adus vina şi necazul asupra lumii şi, dacă n-ar fi fost bunătatea şi mila lui Dumnezeu, ar fi cufundat neamul omenesc într-o disperare lipsită de speranţă. Nimeni să nu se înşele singur. "Plata păcatului este moartea" (Rom.6,23). Legea lui Dumnezeu nu poate fi nicidecum călcată acum, fără ca cel în cauză să nu-şi primească pedeapsa, după cum a fost şi atunci când sentinţa s-a pronunţat asupra părintelui omenirii.
După păcatul lor, Adam şi Eva nu mai puteau să locuiască în Eden. Ei au cerut cu stăruinţă să rămână în căminul nevinovăţiei şi bucuriei lor. Ei au mărturisit că au pierdut orice drept la acel cămin fericit, pentru viitor angajându-se să dea pe faţă o strictă ascultare de Dumnezeu. Dar li s-a spus că, datorită păcatului, natura lor s-a stricat; ei şi-au slăbit astfel puterea de a rezista răului şi au deschis calea ca Satana să poată avea mai repede acces la ei. În nevinovăţia lor, ei s-au supus ispitei; iar acum, într-o stare de conştientă vinovăţie, vor avea mai puţină putere să-şi menţină integritatea.
În umilinţă şi cu o amărăciune ce nu se poate descrie, ei şi-au luat rămas bun de la căminul lor frumos şi au plecat să locuiască pe pământul care se afla acum sub blestemul păcatului. Atmosfera, cândva blândă şi cu temperatură uniformă, era acum supusă unor schimbări vizibile şi, în mila Sa, Domnul le-a făcut o îmbrăcăminte din piei, ca o protecţie împotriva căldurii şi frigului excesiv.
Când au văzut florile ofilindu-se şi frunzele căzând, primele semne ale decăderii, Adam şi tovarăşa sa au plâns mult mai mult decât îi plâng oamenii pe morţii lor. Moartea fragilelor şi delicatelor flori era, într-adevăr, un motiv de durere; dar, când pomilor celor falnici le cădeau frunzele, scena aceasta le-a adus în mod viu în minte faptul dureros, că moartea este partea a tot ce are viaţă.
Grădina Edenului a rămas mult timp pe pământ, după ce omul a fost expatriat de pe plăcutele ei alei. Neamului omenesc căzut i-a fost îngăduit mult timp să privească la căminul nevinovăţiei, numai intrarea în grădină fiind oprită de către îngerii păzitori. La poarta Paradisului, păzită de heruvimi, se descoperea slava divină. Aici veneau Adam şi fiii săi să se închine lui Dumnezeu. Aici ei şi-au reînnoit legământul de ascultare faţă de acea Lege pe care au călcat-o, fiind astfel îndepărtaţi din Eden. Când valul de nelegiuire s-a întins asupra pământului şi stricăciunea oamenilor a determinat nimicirea lor prin apele potopului, mâna care sădise Edenul l-a luat de pe pământ. Dar, la reînnoirea finală, când vor fi "un cer nou şi un pământ nou" (Apoc.21,1), el va fi readus pe pământ, mult mai glorios împodobit decât a fost la început.
Atunci cei ce au păzit poruncile lui Dumnezeu vor respira sub pomul vieţii vitalitatea aceea dătătoare de nemurire; şi, de-a lungul veacurilor nesfârşite, locuitorii lumilor necăzute vor vedea în acea grădină a bucuriei o dovadă a lucrării desăvârşite a creaţiunii lui Dumnezeu, neatinsă de blestemul păcatului, un exemplu de ceea ce ar fi putut deveni pământul, dacă omul ar fi adus la îndeplinire planul glorios al Creatorului.
Cap. 4 - Planul de Mântuire
Căderea omului în păcat a umplut cerul de durere. Lumea pe care Dumnezeu o făcuse a ajuns ruinată de blestemul păcatului şi locuită de fiinţe omeneşti sortite mizeriei şi morţii. Se părea că nu există nici o scăpare pentru aceia care au călcat Legea. Îngerii şi-au încetat cântecele lor de laudă. Peste tot, în curţile cerului, era plânset din cauza ruinei pe care o adusese păcatul.
Fiului lui Dumnezeu, Comandantul lui cel glorios al cerului, I s-a făcut milă de neamul omenesc căzut. Inima Sa a fost mişcată de o neţărmurită milă, atunci când vaietele lumii s-au înălţat până la El. Dar iubirea divină concepuse un plan prin care omul să poată fi răscumpărat. Legea lui Dumnezeu călcată cerea viaţa păcătosului. În tot Universul nu se afla decât Unul singur care, în folosul omului, putea să satisfacă cerinţele ei. Deoarece Legea divină este tot aşa de sfântă ca şi Dumnezeu, numai cineva deopotrivă cu Dumnezeu putea face ispăşire pentru călcarea ei. Nimeni altul, ci numai Hristos putea să răscumpere neamul omenesc din blestemul Legii şi să-l aducă iarăşi în armonie cu cerul. Hristos avea să ia asupra Sa vinovăţia şi ruşinea păcatului - păcat ce este atât de dezgustător pentru un Dumnezeu sfânt, încât avea să-L despartă pe Tatăl de Fiul Său. Hristos avea să coboare până în adâncurile mizeriei, pentru a salva neamul omenesc din ruina lui.
El a pledat înaintea Tatălui în favoarea păcătosului, în timp ce oştile cereşti aşteptau rezultatul cu un interes atât de puternic, încât nu poate fi exprimat prin cuvinte. Acea tainică convorbire - "sfatul păcii" (traducerea engleză a textului din Zah.6,13 - n.tr.) pentru fiii cei căzuţi ai oamenilor - a durat destul de mult. Planul de Mântuire fusese alcătuit mai înainte de aducerea la existenţă a pământului, căci Hristos este "Mielul care a fost junghiat de la întemeierea lumii" (Apoc.13,8); totuşi, a fost o luptă chiar pentru Împăratul Universului ca să dea pe Fiul Său să moară pentru neamul omenesc căzut. Dar "atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3,16). O, taină a mântuirii! Iubirea lui Dumnezeu pentru o lume ce nu L-a iubit! Cine poate pricepe adâncurile acestei iubiri care "întrece orice cunoştinţă"? De-a lungul veacurilor nesfârşite, minţi nemuritoare, căutând să înţeleagă taina acelei iubiri de nepătruns, se vor uimi şi-L vor adora.
Dumnezeu avea să fie manifestat în Hristos, "împăcând lumea cu Sine" (2 Cor.5,19). Datorită păcatului, omul a ajuns atât de decăzut, încât era imposibil ca prin el însuşi să vină în armonie cu Cel a cărui natură este bunătate şi curăţie. Dar Hristos, după ce l-a răscumpărat pe om de sub condamnarea Legii, poate să dea putere divină, care să se unească cu eforturile omeneşti. Astfel, prin pocăinţă faţă de Dumnezeu şi credinţă în Hristos, copiii lui Adam, căzuţi în păcat, pot iarăşi deveni "copii ai lui Dumnezeu" (1 Ioan 3,2).
Singurul plan prin care se putea realiza mântuirea omului angrena cerul întreg în sacrificiul său infinit. Îngerii nu se puteau bucura atunci când Hristos le-a înfăţişat Planul de Mântuire, pentru că ei au înţeles că mântuirea omului trebuia să-L coste pe iubitul lor Comandant o durere ce nu se poate exprima în cuvinte. Cu durere şi uimire ei ascultau cuvintele Lui, pe când Acesta le povestea cum trebuie ca El să coboare din curăţia, pacea, bucuria, slava şi nemurirea cerului şi să vină în contact cu decăderea de pe pământ, să îndure necazuri, ruşine şi moarte. El trebuia să stea între păcătos şi pedeapsa păcatului; cu toate acestea, numai puţini aveau să-L primească ca Fiu al lui Dumnezeu. El avea să părăsească poziţia Sa înaltă, ca Maiestate a cerului, să vină pe pământ, să Se umilească ca un om şi, prin experienţa Sa proprie, să cunoască durerea şi ispitele pe care omul trebuie să le îndure. Toate acestea erau necesare pentru ca El să poată fi în stare să-i ajute pe cei ispitiţi (Evr.2,18). Când misiunea Sa ca Învăţător avea să se sfârşească, El avea să fie dat în mâinile celor fărădelege, să fie supus la tot felul de insulte şi torturi pe care Satana îi va inspira să le aducă asupra Lui. El avea să moară de cea mai crudă dintre morţi, să fie înălţat între cer şi pământ asemenea unui păcătos vinovat. El avea să treacă prin lungi ore de agonie, aşa de teribile, încât îngerii nu vor putea privi, ci îşi vor acoperi faţa înaintea unei asemenea privelişti. El avea să suporte zbuciumul sufletului, ascunderea feţei Tatălui Său, în timp ce vinovăţia nelegiuirii - povara păcatelor lumii întregi - avea să apese asupra Lui.
Îngerii s-au aruncat la picioarele Comandantului lor şi s-au oferit ca sacrificiu pentru om. Dar viaţa unui înger nu putea plăti datoria; pentru că numai El, care l-a creat pe om, avea putere să-l răscumpere. Totuşi, îngerii aveau să aibă o parte de îndeplinit în cadrul Planului de Mântuire. Hristos avea să fie făcut "pentru puţină vreme mai prejos decât îngerii" (Evr.2,9). Deoarece El avea să îmbrace haina naturii omeneşti, puterea Sa nu avea să fie la fel cu a lor şi de aceea ei trebuia să-I slujească, să-L întărească şi să-L mângâie în suferinţele Sale. De asemenea, ei trebuia să fie spirite slujitoare, trimise să slujească acelora care aveau să fie moştenitori ai mântuirii (Evr.1,14). Ei aveau să-i păzească pe beneficiarii harului de puterea îngerilor răi şi de întunericul pe care Satana îl aruncă continuu în jurul lor.
Când vor fi martori ai agoniei şi umilinţei Domnului lor, îngerii vor fi atunci plini de amărăciune şi indignare şi vor dori să-L elibereze de ucigaşii Săi; dar ei nu va trebui să intervină pentru a împiedica ceva din ceea ce văd. A fost o parte a Planului de Mântuire ca Hristos să sufere batjocura şi tratamentul abuziv al oamenilor răi, iar El a consimţit la toate acestea când a devenit Răscumpărător al omului.
Hristos i-a asigurat pe îngeri că, prin moartea Sa, El va răscumpăra pe mulţi şi va nimici pe acela care are puterea morţii. El va recâştiga Împărăţia pierdută prin păcătuire, iar cei răscumpăraţi o vor moşteni împreună cu El şi vor locui pentru totdeauna acolo. Păcatul şi păcătoşii nu vor mai fi, pentru ca să nu mai tulbure niciodată pacea cerului sau a pământului. El a cerut oştilor cereşti să fie de acord cu acest plan, pe care Tatăl Său l-a acceptat, şi să se bucure că, prin moartea Sa, omul căzut poate fi reîmpăcat cu Dumnezeu.
Atunci, o bucurie, o inexprimabilă bucurie a umplut cerul. Slava şi binecuvântarea unei lumi răscumpărate au întrecut până şi durerea şi sacrificiul Prinţului vieţii. De-a lungul curţilor cereşti, s-au auzit primele ecouri ale cântecului ce avea să răsune mai târziu pe câmpiile Betleemului - "Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui" (Luca 2,14). Cu o bucurie profundă, acum, ca şi în zorii creaţiunii, "stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie" (Iov 38,7).
Prima făgăduinţă cu privire la răscumpărare i-a fost comunicată omului în sentinţa pronunţată asupra lui Satana în grădină. Domnul a declarat atunci: "Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcâiul" (Gen.3,15). Această sentinţă rostită în auzul primilor noştri părinţi a fost pentru ei o făgăduinţă. În timp ce prevestea un război între om şi Satana, declara, de asemenea, că puterea acestui mare adversar avea să fie zdrobită în cele din urmă. Adam şi Eva stăteau ca nişte nelegiuiţi înaintea dreptului Judecător, aşteptând sentinţa pe care o cerea călcarea poruncii divine, dar, mai înainte ca ei să audă de viaţa de muncă grea şi de necazurile care aveau să fie partea lor sau sentinţa că ei trebuia să se întoarcă în ţărână, ei au auzit cuvintele care le-au dat speranţă. Deşi aveau să sufere din cauza puterii vrăjmaşului lor, ei puteau privi înainte, spre biruinţa finală.
Când a auzit că între el şi femeie, între sămânţa lui şi sămânţa ei va exista vrăjmăşie, Satana a ştiut că lucrarea lui de stricare a naturii omeneşti avea să fie întreruptă, că prin unele mijloace omul avea să fie făcut în stare să reziste puterii lui. Dar, pe măsură ce Planul de Mântuire a fost mai bine făcut cunoscut, Satana şi îngerii lui s-au bucurat pentru faptul că l-au făcut pe om să cadă în păcat şi să-L aducă aici, jos, pe Fiul lui Dumnezeu, din înalta Lui poziţie. El a afirmat că planurile sale fuseseră până aici pline de succes pe pământ şi că, atunci când Hristos avea să ia asupra Sa natura omenească, El va fi de asemenea biruit, înfrânt, şi în acest fel va putea fi anihilată răscumpărarea neamului omenesc.
Îngerii cerului au dezvăluit primilor noştri părinţi planul pe care Dumnezeu l-a făcut pentru mântuirea lor. Adam şi tovarăşa lui au primit asigurarea că, în ciuda păcatului lor mare şi grav, nu aveau să fie lăsaţi sub controlul lui Satana. Fiul lui Dumnezeu S-a oferit să facă ispăşire, cu propria Sa viaţă, pentru păcatul lor. Un timp de probă avea să le fie dat şi, prin pocăinţă şi credinţă în Hristos, ei vor putea să devină iarăşi copii ai lui Dumnezeu.
Sacrificiul cerut pentru nelegiuirea lor le-a descoperit lui Adam şi Evei caracterul sacru al Legii lui Dumnezeu şi ei au văzut, aşa cum nu văzuseră niciodată până atunci, vinovăţia păcatului şi rezultatele lui. În remuşcarea şi durerea lor, ei au cerut ca pedeapsa să nu cadă asupra Lui, a Aceluia a cărui dragoste fusese izvorul întregii lor bucurii, ci mai degrabă să vină asupra lor şi asupra urmaşilor lor.
Li s-a spus însă că, deoarece Legea lui Iehova este temelia guvernării Sale în ceruri, ca şi pe pământ, nici chiar viaţa unui înger nu putea fi primită ca jertfă pentru neascultarea lor. Nici unul dintre preceptele ei nu putea fi anulat sau schimbat pentru a putea veni în întâmpinarea omului, în starea sa căzută; doar Fiul lui Dumnezeu, care l-a creat pe om, numai El putea face ispăşirea aceasta. După cum neascultarea şi păcatul lui Adam au adus nenorocire şi moarte, tot astfel, sacrificiul lui Hristos avea să aducă viaţă şi nemurire.
Nu numai omul, ci şi pământul - din cauza păcatului - a ajuns sub puterea celui rău şi trebuia să fie restaurat prin Planul de Mântuire. La crearea sa, Adam a fost aşezat ca stăpân peste pământ. Dar, prin cedarea în faţa ispitei, el a fost adus sub stăpânirea lui Satana. "Căci fiecare este robul lucrului de care este biruit" (2 Petru 2,19). Când omul a devenit robul lui Satana, stăpânirea pe care o avea a trecut la învingătorul său. În acest fel, Satana a devenit "dumnezeul veacului acestuia" (2 Cor.4,4). El a uzurpat stăpânirea asupra pământului, care la început i-a fost dată lui Adam. Dar Hristos, prin sacrificiul Său, a plătit pedeapsa păcatului şi nu numai că îl va răscumpăra pe om, ci va recâştiga şi stăpânirea pierdută. Tot ceea ce a fost pierdut de către primul Adam va fi recâştigat de către al doilea Adam. Profetul spune: ""La tine, turn al turmei, deal al fiicei Sionului, la tine va veni, şi la tine va ajunge vechea stăpânire, împărăţia fiicei Ierusalimului" (Mica 4,8). Iar apostolul Pavel arată spre "răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu" (Ef.1,14). Dumnezeu a creat pământul ca să fie căminul unor fiinţe sfinte şi fericite. Domnul "a întocmit pământul, l-a făcut şi l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit" (Is.45,18). Scopul acesta va fi împlinit, atunci când, reînnoit prin puterea lui Dumnezeu şi eliberat de păcat şi durere, el va deveni căminul celor răscumpăraţi. "Cei neprihăniţi vor stăpâni ţara şi vor locui în ea pe vecie" (Ps.37,29). "Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji" (Apoc.22,3).
În nevinovăţia sa, Adam se bucurase de comuniunea deschisă cu Făcătorul său; dar păcatul a adus despărţirea între Dumnezeu şi om şi numai jertfa ispăşitoare a lui Hristos, numai ea putea face punte peste abis, făcând posibilă comunicarea binecuvântării sau a mântuirii, din ceruri, pe pământ. Omul era încă lipsit de o legătură directă cu Creatorul său, dar Dumnezeu avea să comunice cu El prin Hristos şi prin îngeri.
În acest fel i-au fost descoperite lui Adam evenimentele importante din istoria mântuirii, din momentul în care a fost pronunţată sentinţa divină în Eden şi până la potop, şi mai departe, la prima venire a Fiului lui Dumnezeu. Lui i-a fost arătat că, în timp ce sacrificiul lui Hristos avea să fie suficient de valoros pentru salvarea întregii omeniri, mulţi aveau mai degrabă să aleagă o viaţă de păcat decât una de pocăinţă şi ascultare. Crimele aveau să crească în succesiunea generaţiilor şi blestemul păcatului avea să apese din ce în ce mai greu asupra neamului omenesc, asupra animalelor şi asupra pământului. Zilele omului aveau să fie scurtate, datorită blestemului păcatului; el avea să decadă în statura sa fizică, în ceea ce priveşte puterea de rezistenţă şi în puterea morală şi intelectuală, până când lumea va fi plină de tot felul de necazuri şi mizerie. Prin satisfacerea apetitului şi a pasiunilor, oamenii vor ajunge incapabili să mai aprecieze marile adevăruri ale Planului de Mântuire. Cu toate acestea, Hristos, credincios scopului pentru care a părăsit cerul, avea să continue să se intereseze de oameni, invitându-i să ascundă slăbiciunile şi deficienţele lor în El; avea să Se îngrijească de nevoile tuturor acelora care prin credinţă aveau să vină la El. Şi totdeauna vor exista unii, puţini la număr, care vor păstra cunoaşterea de Dumnezeu şi vor rămâne nemânjiţi, nezdruncinaţi în mijlocul nelegiuirii ce abundă în jurul lor.
Jertfele şi sacrificiile au fost poruncite de Dumnezeu spre a fi pentru om o continuă amintire şi o recunoaştere plină de pocăinţă a păcatului său, cum şi o mărturisire a credinţei sale în Răscumpărătorul făgăduit. Ele aveau rolul de a imprima în neamul omenesc căzut adevărul solemn că păcatul a fost acela care a adus moartea. Pentru Adam, aducerea primei jertfe a fost o ceremonie dintre cele mai dureroase. Mâna sa a trebuit să se ridice spre a lua viaţa, pe care numai Dumnezeu o putea da. A fost pentru prima dată când el a fost martor al morţii şi a fost conştient de faptul că, dacă ar fi fost ascultător de Dumnezeu, nu ar fi existat moartea omului sau a animalelor. În timp ce junghia victima nevinovată, el tremura la gândul că păcatul său era cauza vărsării sângelui nevinovat al Mielului lui Dumnezeu. Scena aceasta i-a dat o mai profundă înţelegere şi un sens mai viu al grozăviei păcatului său, pe care nu-l putea ispăşi nimic altceva decât moartea scumpului Fiu al lui Dumnezeu. Şi el s-a minunat de bunătatea infinită care a făcut posibilă o astfel de răscumpărare, pentru a-l salva pe cel vinovat. O stea a speranţei a luminat întunericul şi viitorul teribil, eliberându-L de completa părăsire.
Dar Planul Mântuirii are un mai larg şi mai profund scop decât mântuirea omului, nu numai pentru acest lucru a venit Hristos pe pământ; El n-a venit numai ca locuitorii acestei mici lumi să poată considera Legea lui Dumnezeu aşa cum ar trebui privită, ci lucrul acesta a fost făcut pentru apărarea caracterului lui Dumnezeu înaintea întregului Univers. La acest rezultat al marelui său sacrificiu - influenţa sa asupra inteligenţelor altor lumi, ca şi asupra omului - Mântuitorul a privit chiar înaintea crucificării Sale, când a spus: "Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii" (Ioan 12,31-32). Jertfa lui Hristos pentru salvarea omului nu numai că va face cerul accesibil pentru oameni, dar, înaintea întregului Univers, va fi justificată atitudinea lui Dumnezeu şi a Fiului faţă de răzvrătirea lui Satana. Ea va stabili perpetuitatea Legii lui Dumnezeu şi va descoperi natura şi rezultatele păcatului.
La început, marea luptă s-a dat în legătură cu Legea lui Dumnezeu. Satana a căutat să dovedească faptul că Dumnezeu era nedrept, că Legea Sa era greşită şi că binele Universului cerea ca ea să fie schimbată. Atacând Legea, el ţinea să răstoarne autoritatea Autorului ei. În această luptă, trebuia să se vadă dacă rânduielile divine erau necorespunzătoare, şi deci era posibil să fie schimbate, sau sunt desăvârşite şi de neschimbat.
Când Satana a fost aruncat din ceruri, el s-a hotărât să facă pământul împărăţia sa. Când i-a ispitit şi i-a înfrânt pe Adam şi Eva, el a crezut că a câştigat stăpânirea asupra acestui pământ: "pentru că", spunea el, "ei m-au ales în calitate de conducător al lor". El pretindea că iertarea era imposibil de acordat păcătosului, şi de aceea fiinţele ce compuneau neamul omenesc căzut erau de drept supuşii lui, iar lumea era a lui. Dar Dumnezeu a dat pe singurul Său scump Fiu - Unul egal cu Sine - să poarte pedeapsa nelegiuirii şi să ofere o cale prin care ei să poată fi readuşi în graţia Sa şi în căminul lor din Eden. Hristos S-a angajat să-l răscumpere pe om şi să salveze lumea din mâna lui Satana. Marea luptă a început în ceruri şi avea să fie decisă în acelaşi loc, pe acelaşi teren pe care Satana îl pretindea ca fiind al lui.
A fost lucrul de care s-a mirat întregul Univers, şi anume ca Hristos să Se umilească spre a salva neamul omenesc. Ca Acela care a mers din stea în stea şi din planetă în planetă, supraveghind şi conducând totul, satisfăcând, în providenţa Sa, nevoile tuturor fiinţelor din vasta Sa creaţiune - ca El să consimtă să părăsească slava Sa şi să ia asupra Sa natura omenească, aceasta a fost o taină pe care inteligenţele necăzute în păcat din alte lumi doreau să o înţeleagă. Când Hristos a venit în lumea noastră în trup omenesc, toţi erau nespus de interesaţi să-L urmeze în timp ce parcurgea, pas cu pas, calea însângerată de la iesle la Golgota. Cerul a reţinut insultele şi batjocurile pe care El le-a primit şi a ştiut că ele au fost rostite la instigarea lui Satana. Ei au văzut lucrarea agenţilor împotrivirii mergând înainte, pe Satana, aducând mereu întuneric, necazuri şi suferinţă asupra neamului omenesc, iar pe Hristos, lucrând împotriva acestora. Ei au urmărit lupta dintre lumină şi întuneric, în timp ce aceasta creştea în intensitatea ei. Şi când Hristos, în agonia Sa de pe cruce, a strigat: "S-a sfârşit" (Ioan 19,30), un strigăt de triumf a răsunat prin toate lumile şi chiar în cer. Finalul marii lupte ce se desfăşura de atâta timp în această lume era acum hotărât, şi Hristos era biruitor. Moartea Sa a dat răspuns la întrebarea dacă Tatăl şi Fiul au suficientă dragoste pentru om, ca să dea pe faţă renunţare la sine şi un spirit de sacrificiu. Satana şi-a descoperit adevăratul său caracter, ca mincinos şi ucigaş. S-a văzut că acelaşi spirit, cu care el i-a convins pe fiii oamenilor ce se aflau sub puterea sa, va fi manifestat dacă i se va permite să controleze fiinţele inteligente ale cerului. Într-un glas, fiinţele din Universul întreg, care au rămas credincioase lui Dumnezeu, s-au unit în a preamări conducerea divină.
Dacă Legea ar fi putut fi schimbată, atunci omul ar fi putut fi salvat şi fără sacrificiul lui Hristos; dar faptul că a trebuit ca Hristos să-Şi dea viaţa pentru neamul omenesc căzut dovedeşte că Legea lui Dumnezeu nu îl va scuti pe păcătos de cerinţele ei. S-a demonstrat astfel că plata păcatului este moartea. Când Hristos a murit, nimicirea lui Satana a devenit o certitudine. Dar dacă Legea ar fi fost desfiinţată la cruce, aşa cum pretind mulţi, atunci agonia şi moartea Fiului celui scump al lui Dumnezeu ar fi fost îndurate numai pentru a-i da lui Satana exact ceea ce el a pretins; atunci, prinţul răului ar fi triumfat, iar acuzaţiile lui împotriva conducerii divine ar fi fost dovedite. Chiar faptul că Hristos a luat asupra Sa vinovăţia nelegiuirii omului este un argument puternic pentru toate fiinţele inteligente, că Legea este de neschimbat, că Dumnezeu este drept, milostiv, dând pe faţă renunţare la sine, şi că dreptatea şi mila infinite s-au unit în administrarea guvernării Sale.

Cap. 5 - Cain şi Abel puşi la încercare

Cain şi Abel, fiii lui Adam, se deosebeau foarte mult în caracter. Abel avea un duh de credincioşie faţă de Dumnezeu; el vedea dreptate şi milă în purtarea Creatorului faţă de neamul omenesc căzut în păcat şi, plin de recunoştinţă, a primit nădejdea răscumpărării. Dar Cain nutrea sentimente de revoltă şi a murmurat împotriva lui Dumnezeu pentru blestemul rostit asupra pământului şi asupra neamului omenesc, din cauza păcatului lui Adam. El a îngăduit ca mintea lui să alerge pe aceleaşi căi care l-au dus pe Satana la cădere, cultivând dorinţa de înălţare de sine şi punând la îndoială dreptatea şi autoritatea divină.
Aceşti fraţi au fost puşi la încercare, aşa după cum şi Adam fusese mai înaintea lor pus la încercare, pentru a se dovedi dacă ei vor crede şi vor asculta de cuvântul lui Dumnezeu. Ei cunoşteau măsurile luate pentru mântuirea omului şi înţelegeau sistemul jertfelor pe care le rânduise Dumnezeu. Ei ştiau că prin aceste jertfe trebuia să-şi exprime credinţa în Mântuitorul pe care Îl preînchipuiau şi, în acelaşi timp, să recunoască totala lor dependenţă de El în ceea ce priveşte iertarea; ei ştiau că, printr-o ascultare de planul divin pentru mântuirea lor, dădeau dovadă de ascultare faţă de voinţa lui Dumnezeu. Fără vărsare de sânge nu putea fi iertare de păcat; iar ei trebuia să-şi demonstreze credinţa în sângele lui Hristos ca fiind ispăşirea făgăduită, aducând ca dar de jertfă pe întâii născuţi ai turmelor lor. În afară de aceasta, mai trebuia să fie aduse înaintea Domnului, ca dar de mulţumire, primele roade ale pământului.
Cei doi fraţi au înălţat altarele lor la fel şi fiecare a adus o jertfă. Abel a adus o jertfă din turmă, aşa după cum cereau învăţăturile Domnului. "Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui" (Gen.4,4). Din cer a coborât foc şi a mistuit jertfa. Dar Cain, nesocotind porunca directă şi lămurită a Domnului, a adus un dar numai din roadele pământului. Din cer n-a venit nici un semn care să arate că ea a fost primită. Abel a stăruit pe lângă fratele său să se apropie de Dumnezeu pe căile rânduite de sus, dar stăruinţele lui n-au izbutit decât să-l facă pe Cain să fie mai hotărât să-şi urmeze propria sa cale. Fiind mai vârstnic, gândea că este mai presus de mustrările fratelui său şi i-a dispreţuit sfatul.
Cain se înfăţişă înaintea lui Dumnezeu având în inima sa nemulţumire şi necredinţă cu privire la jertfa făgăduită şi la nevoia de a aduce jertfe ca daruri. Darul său nu dovedea pocăinţă faţă de păcat. El gândea, aşa cum mulţi gândesc astăzi, că ar fi o dovadă de slăbiciune a urma exact planul rânduit de Dumnezeu, de a se încrede în totul pentru mântuire în ispăşirea Mântuitorului făgăduit. El a ales calea încrederii în sine. El avea să se înfăţişeze în virtutea propriilor sale merite. El nu a adus mielul şi nu a unit sângele mielului cu darul său, ci a adus roadele sale, produsele muncii sale. El a adus darul său ca o favoare pe care o făcea lui Dumnezeu, prin care nădăjduia să-şi asigure binecuvântarea divină. Cain a ascultat prin faptul că a zidit un altar, a ascultat să aducă o jertfă; dar el a dat pe faţă numai o ascultare parţială. Partea esenţială, recunoaşterea nevoii unui Mântuitor, a fost trecută cu vederea.
În ce priveşte naşterea şi învăţătura religioasă, aceşti fraţi erau egali. Amândoi erau păcătoşi şi amândoi recunoşteau cerinţele lui Dumnezeu de respect şi închinare. Privită din punct de vedere al manifestării exterioare, religia lor era aceeaşi până la un anumit punct, dar, dincolo de acesta, deosebirea dintre cei doi era mare.
"Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain" (Evr.11,4). Abel a înţeles marele principiu al mântuirii. El s-a recunoscut păcătos, a văzut păcatul şi plata păcatului, moartea, stând între sufletul său şi comuniunea cu Dumnezeu. El a dus jertfa înjunghiată, viaţa sacrificată, recunoscând astfel cerinţa Legii care fusese călcată. Prin sângele vărsat, a privit la jertfa viitoare, Hristos, murind pe crucea Golgotei, şi, punându-şi încrederea în ispăşirea ce urma să fie adusă acolo, a primit mărturia că este îndreptăţit, iar jertfa sa primită.
Cain a avut aceeaşi ocazie de a învăţa şi a primi aceste adevăruri, cum a avut şi Abel. El nu era victima unui plan arbitrar. Nu a fost ales unul dintre fraţi ca să fie primit de Dumnezeu, iar celălalt să fie lepădat. Abel a ales credinţa şi ascultarea; Cain, necredinţa şi răzvrătirea. În aceasta constă întreaga problemă.
Cain şi Abel reprezintă două clase de oameni, care vor exista întotdeauna în lume până la încheierea vremurilor. Una dintre clase se foloseşte de jertfa rânduită pentru păcat, în timp ce cealaltă clasă se aventurează să depindă de propriile ei merite; jertfa lor este o jertfă lipsită de puterea mijlocirii divine şi, astfel, ea nu este în stare să-l facă pe om să aibă iarăşi parte de favoarea lui Dumnezeu. Căci numai prin meritele Domnului Isus păcatele noastre pot fi iertate. Aceia care nu simt nevoia de sângele lui Hristos, care cred că prin propriile lor fapte, fără harul divin, pot să-şi asigure aprobarea lui Dumnezeu, fac aceeaşi greşeală pe care a făcut-o şi Cain. Dacă nu primesc sângele curăţitor, ei sunt sub osândă. O altă cale prin care să poată scăpa de sub blestemul păcatului nu există.
Clasa închinătorilor care urmează pilda lui Cain cuprinde cea mai mare parte a lumii, deoarece aproape toate religiile false s-au bazat pe acelaşi principiu, şi anume că omul se poate sprijini pe propriile sale eforturi spre a fi mântuit. Unii susţin că neamul omenesc nu are nevoie de mântuire, ci de progres, că omul poate să se înnobileze, să se înalţe şi să se renască de la sine. După cum Cain a socotit că poate obţine favoarea divină printr-un dar căruia îi lipsea sângele jertfei, tot astfel şi aceştia aşteaptă să înalţe neamul omenesc până la înălţimea standardului divin fără să aibă nevoie de ispăşire. Istoria vieţii lui Cain ne arată care sunt în mod sigur urmările. Ea ne arată ce poate ajunge omul despărţit de Hristos. Neamul omenesc nu are puterea să se renască singur. El nu tinde să meargă în sus, către cele dumnezeieşti, ci în jos, către cele satanice. Unica noastră nădejde este Hristos. "Căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi. Căci în nimeni altul nu este mântuire" (Fapte 4,12).
Adevărata credinţă, care se întemeiază în totul pe Hristos, se va da pe faţă prin ascultare faţă de toate cerinţele lui Dumnezeu. Din zilele lui Adam şi până în prezent, marea luptă se dă cu privire la ascultarea de Legea lui Dumnezeu. În toate veacurile au fost oameni care au pretins că au drept la binecuvântările lui Dumnezeu, chiar în timp ce nesocoteau unele dintre poruncile Sale. Dar Sfintele Scripturi ne spun că prin fapte "este făcută desăvârşită credinţa" şi că, fără faptele ascultării, credinţa "este moartă" (Iacov 2,22.17). Acela care mărturiseşte că Îl cunoaşte pe Dumnezeu "şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el" (1 Ioan 2,4). Când Cain a văzut că jertfa lui a fost respinsă, s-a mâniat pe Domnul şi pe Abel; el s-a mâniat pentru că Dumnezeu n-a primit ceea ce omul pusese în locul jertfei rânduite de Dumnezeu şi s-a mâniat pe fratele său pentru că alesese să asculte de Dumnezeu, în loc să se unească cu el în revolta împotriva Lui. Cu toată nesocotirea de către Cain a poruncii divine, Dumnezeu nu l-a părăsit; ci S-a plecat să stea de vorbă cu omul care se arătase aşa de iraţional. Şi Domnul i-a zis lui Cain: "Pentru ce te-ai mâniat, şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa?" (Gen.4,6.7). Printr-un sol îngeresc, i-a fost transmisă avertizarea divină: "Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă" (Gen.4,7). Alegerea depindea de Cain. Dacă se încredea în meritele Mântuitorului făgăduit şi avea să asculte de cerinţele lui Dumnezeu, el urma să se bucure de favoarea Lui. Dar dacă avea să stăruie în necredinţă şi fărădelege, el nu avea nici un motiv să se plângă de faptul că Dumnezeu l-a lepădat.
Dar în loc să-şi recunoască păcatul, Cain a continuat să se plângă de nedreptatea lui Dumnezeu şi să nutrească gelozie şi ură faţă de Abel. Plin de mânie, el i-a adus reproşuri fratelui său şi a căutat să-l atragă într-o ceartă cu privire la felul în care Se poartă Dumnezeu cu ei. Cu umilinţă, dar fără teamă şi hotărât, Abel a apărat dreptatea şi bunătatea lui Dumnezeu. El i-a arătat lui Cain greşeala şi a căutat să-l convingă de faptul că răul era în el. El l-a îndreptat spre mila lui Dumnezeu, manifestată în cruţarea vieţii părinţilor lor, când ar fi putut să-i pedepsească cu o moarte instantanee, şi a mai adăugat că Dumnezeu îi iubea, căci altfel n-ar fi dat pe Fiul Său, sfânt şi nevinovat, ca să sufere pedeapsa pe care ei şi-o atrăseseră. Toate acestea n-au făcut decât să aprindă şi mai tare mânia lui Cain. Raţiunea şi conştiinţa îi spuneau că Abel avea dreptate; dar era furios pentru faptul că acela care ar fi trebuit să asculte de sfatul lui îşi putea îngădui să fie de altă părere şi că nu putea câştiga nici o simpatie în răzvrătirea lui. În furia mâniei lui, îl omorî pe fratele său. Cain l-a urât şi l-a ucis pe fratele său nu pentru că Abel săvârşise vreo faptă rea, ci "pentru că faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau neprihănite" (1 Ioan 3,12). La fel, în toate veacurile, cei răi i-au urât pe cei care erau mai buni ca ei. Viaţa de ascultare şi de credinţă neşovăielnică a lui Abel era o continuă mustrare pentru Cain. "Oricine face răul, urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele" (Ioan 3,20). Cu cât este mai strălucitoare lumina cerească, reflectată de caracterul servilor credincioşi ai lui Dumnezeu, cu atât mai clar se văd păcatele celor netemători de Dumnezeu şi cu atât mai hotărâte vor fi străduinţele lor de a-i nimici pe aceia care le tulbură pacea. Uciderea lui Abel a fost primul exemplu de vrăjmăşia despre care Dumnezeu spusese că va exista între şarpe şi sămânţa femeii - între Satana şi supuşii săi şi Hristos şi urmaşii Lui. Prin păcatul omului, Satana a câştigat stăpânirea asupra neamului omenesc, dar Hristos avea să-l facă în stare să lepede jugul lui. Ori de câte ori, prin credinţa în Mielul lui Dumnezeu, un suflet renunţă să mai slujească păcatului, mânia lui Satana se aprinde. Viaţa cea sfântă a lui Abel era o mărturie împotriva susţinerilor lui Satana că este cu neputinţă ca omul să ţină Legea lui Dumnezeu. Când Cain, împins de duhul cel rău, a văzut că nu îl poate stăpâni pe Abel, s-a înfuriat aşa de tare, încât i-a luat viaţa. Şi, ori de câte ori se va afla cineva care va sta pentru apărarea dreptăţii Legii lui Dumnezeu, acelaşi spirit se va da pe faţă împotriva lui. Este acelaşi spirit care în decursul tuturor veacurilor a înălţat rugurile şi a aprins focul pentru a-i nimici pe ucenicii lui Hristos. Dar cruzimile îngrămădite asupra urmaşilor lui Isus sunt insuflate de Satana şi de oastea lui, deoarece aceştia nu-i pot constrânge să li se supună. Aceasta este furia unui vrăjmaş înfrânt. Fiecare martir al lui Isus a murit ca biruitor. Profetul spune: "Ei l-au biruit (pe 'balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit diavolul şi Satana'), prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte" (Apoc.12,11.9).
Cain, ucigaşul, a fost curând chemat să răspundă de crima lui. "Domnul a zis lui Cain: 'Unde este fratele tău Abel?' El a răspuns: 'Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?'" (Gen.4,9). Cain mersese atât de departe în păcat, încât pierduse simţul prezenţei continue a lui Dumnezeu, cum şi al măreţiei şi al atotcunoştinţei Sale. De aceea, el se folosi de neadevăr pentru a-şi ascunde vina.
Din nou Domnul i-a vorbit lui Cain: "Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine" (vers.10). Dumnezeu i-a dat lui Cain prilejul să-şi mărturisească păcatul. El avusese timp să se gândească. Cunoştea grozăvia faptei pe care o săvârşise şi a minciunii pe care o rostise pentru a o ascunde; dar el era tot revoltat şi sentinţa nu a mai fost amânată. Glasul divin care fusese auzit chemând şi mustrând rosti cuvintele îngrozitoare: "Acum blestemat eşti tu, izgonit din ogorul acesta, care şi-a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău. Când vei lucra pământul, să nu-ţi mai dea bogăţia lui. Pribeag şi fugar să fii pe pământ" (Gen.4,11-12).
Cu toate că, datorită crimei sale, Cain merita condamnarea la moarte, Creatorul milostiv i-a cruţat viaţa şi i-a mai dat ocazia să se pocăiască. Dar Cain a trăit numai pentru a-şi împietri inima, pentru a încuraja răzvrătirea împotriva autorităţii divine şi pentru a ajunge căpetenia unui şir de păcătoşi îndrăzneţi şi decăzuţi. Acest singur apostat, stăpânit şi condus de Satana, a ajuns un ispititor al altora; iar pilda şi influenţa lui şi-au exercitat influenţa lor demoralizatoare, până când pământul a devenit atât de corupt şi plin de violenţă, încât se impunea nimicirea lui.
Cruţând viaţa primului ucigaş, Dumnezeu a dat întregului univers o lecţie în legătură cu marea luptă. Istoria întunecată a vieţii lui Cain şi a urmaşilor săi a fost o ilustrare a ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă i s-ar fi îngăduit păcătosului să trăiască veşnic şi să aducă la îndeplinire revolta lui împotriva lui Dumnezeu. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu nu a avut alt rezultat decât acela că păcătoşii au devenit mai îndrăzneţi şi mai sfidători în nelegiuirea lor. Cincisprezece veacuri după ce s-a rostit sentinţa asupra lui Cain, universul a fost martor al roadelor pe care le-au adus influenţa şi exemplul lui, în crimele şi stricăciunea care au inundat pământul. S-a făcut vizibil faptul că sentinţa de moarte rostită asupra neamului omenesc decăzut, din cauza călcării Legii lui Dumnezeu, era atât dreaptă, cât şi plină de îndurare. Cu cât oamenii trăiau mai mult în păcat, cu atât se ticăloşeau mai rău. Sentinţa divină, care a pus capăt unei vieţi de nelegiuire fără frâu şi a scăpat lumea de influenţa acelora care se împietreau în răzvrătirea lor, era mai mult o binecuvântare decât un blestem.
Satana este fără încetare la lucru, cu energie neobosită şi sub o mie de măşti, ca să înfăţişeze rău caracterul şi cârmuirea lui Dumnezeu. Cu planuri bine întocmite şi larg cuprinzătoare, cu puteri miraculoase, el a luptat ca să-i ţină pe locuitorii lumii sub înşelăciunile sale. Dumnezeu, Cel Nemărginit şi Atotînţelept, vede sfârşitul de la început, iar în tratarea răului, planurile Sale sunt întinse şi mult cuprinzătoare. Scopul Său a fost nu numai acela de a înfrânge revolta, ci şi de a demonstra înaintea întregului univers natura răzvrătirii. În desfăşurarea sa, planul lui Dumnezeu arăta atât dreptatea, cât şi mila Sa, îndreptăţind pe deplin înţelepciunea şi neprihănirea Sa în felul în care El tratează răul.
Locuitorii sfinţi ai celorlalte lumi urmăreau cu cel mai profund interes evenimentele ce se petreceau pe pământ. În condiţiile existente în lume înainte de potop, ei au văzut ilustrate urmările conducerii pe care Lucifer se străduia să o întroneze în cer, înlăturând autoritatea lui Hristos şi dând la o parte Legea lui Dumnezeu. În păcătoşii încăpăţânaţi ai lumii de dinainte de potop, ei au văzut supuşii asupra cărora domnea Satana. Gândurile inimii oamenilor erau în fiecare zi îndreptate spre rău (Gen.6,5). Fiecare emoţie, fiecare impuls al inimii şi fiecare închipuire a minţii erau în luptă cu principiile dumnezeieşti de curăţie, pace şi iubire. Toate acestea erau un exemplu al stricăciunii îngrozitoare, rezultat al acţiunii lui Satana de a înlătura de la făpturile lui Dumnezeu restricţiile sfintei Sale Legi. Prin faptele ce vor fi aduse la iveală în desfăşurarea marii lupte, Dumnezeu va demonstra principiile, rânduielile guvernării Sale, care au fost falsificate de Satana şi de către toţi aceia pe care el i-a înşelat. Dreptatea Lui va fi în cele din urmă recunoscută de întreaga lume, deşi această recunoaştere va veni prea târziu pentru a-i mai putea salva pe rebeli. Dumnezeu are simpatia şi aprobarea întregului Univers când, pas cu pas, marele Său plan înaintează către împlinirea lui deplină. El va păstra acestea şi mai departe, până la nimicirea definitivă a rebeliunii. Se va vedea deci că toţi aceia care au părăsit preceptele divine s-au aşezat de partea lui Satana în lupta împotriva lui Hristos. Când prinţul lumii acesteia va fi judecat şi când toţi aceia care s-au unit cu el vor împărtăşi soarta lui, întregul Univers, ca martor la rostirea sentinţei, va declara: "Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor" (Apoc.15,3).
Cap. 6 - Set şi Enoh
Lui Adam i-a fost dat un alt fiu, care să fie moştenitorul făgăduinţei divine, moştenitor al dreptului spiritual de întâi născut. Numele Set, dat fiului său, înseamnă "rânduit" sau "în locul", "căci", zicea mama, "Dumnezeu mi-a dat o altă sămânţă în locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain" (Gen.4,25). Set avea o înfăţişare mult mai nobilă decât aceea a lui Cain şi Abel şi semăna mai mult cu Adam decât cu ceilalţi fraţi ai săi. Avea un caracter valoros, păşind pe urmele lui Abel. Cu toate acestea, el nu moştenise o mai mare bunătate naturală decât avea Cain. Cu privire la crearea lui Adam se spune că "l-a făcut după chipul lui Dumnezeu" (Gen. 1,27); dar după cădere, omul "a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui" (Gen.5,3). În timp ce Adam a fost creat fără păcat, după chipul lui Dumnezeu, Set, ca şi Cain, a moştenit natura căzută a părinţilor săi. Dar el a mai primit şi cunoştinţe cu privire la Răscumpărătorul, cum şi învăţătura îndreptăţirii. Prin harul divin el L-a servit şi L-a onorat pe Dumnezeu; el a lucrat aşa cum ar fi făcut şi Abel, dacă ar fi trăit, ca să întoarcă mintea celor păcătoşi la respectarea şi ascultarea de Creatorul lor.
"Lui Set i s-a născut şi lui un fiu, şi i-a pus numele Enos. Atunci au început oamenii să cheme Numele Domnului" (Gen.4,26). Cei credincioşi s-au închinat lui Dumnezeu şi mai înainte, dar, pe măsură ce oamenii se înmulţeau, deosebirea dintre cele două clase a devenit mai vizibilă. Exista o mărturisire deschisă de ascultare de Dumnezeu, din partea unora, după cum, din partea altora, se da pe faţă dispreţ şi neascultare.
Primii noştri părinţi, mai înainte de căderea lor în păcat, au păstrat Sabatul care a fost instituit în Eden; şi după alungarea lor din Paradis, ei au continuat să-l păzească. Ei gustaseră din fructele amare ale neascultării şi au învăţat - ceea ce mai curând sau mai târziu vor învăţa toţi aceia care calcă în picioare poruncile lui Dumnezeu - că preceptele divine sunt sfinte şi de neschimbat şi că pedeapsa pentru călcarea lor va fi cu siguranţă aplicată. Sabatul a fost onorat de către toţi copiii lui Adam care au rămas credincioşi lui Dumnezeu. Dar Cain şi urmaşii săi n-au respectat ziua în care Se odihnise Dumnezeu. Ei şi-au ales timpul lor în care să lucreze şi în care să se odihnească, fără să ţină seama de porunca expresă a lui Dumnezeu.
După ce blestemul lui Dumnezeu a fost rostit asupra lui, Cain s-a retras din căminul tatălui său. La început, el şi-a ales ca ocupaţie lucrarea pământului, iar acum a întemeiat un oraş, numindu-l după numele celui mai vârstnic fiu al său. El părăsi prezenţa lui Dumnezeu, lepădă făgăduinţa restaurării Edenului, spre a-şi căuta stăpânirea şi plăcerea pe pământul ce se afla sub blestemul păcatului, aşezându-se astfel în fruntea acelei mari clase de oameni care se închinau dumnezeului acestei lumi. Urmaşii săi s-au distins în ceea ce aparţine progresului material şi pământesc. Dar ei nu ţineau seama de Dumnezeu şi erau în opoziţie cu planurile Sale pentru om. La crima uciderii, al cărei drum îl deschisese Cain, Lameh, al cincilea descendent, a adăugat poligamia şi, fiind un batjocoritor trufaş, el L-a recunoscut pe Dumnezeu, dar numai pentru ca din răzbunarea lui Cain să obţină asigurarea propriei sale siguranţe. Abel dusese o viaţă de păstor, locuind în corturi sau colibe, iar descendenţii lui Set au urmat acelaşi drum, socotindu-se "străini şi călători pe pământ", căutând "o patrie mai bună, adică o patrie cerească" (Evr.11,13.16).
Pentru un timp, cele două clase au rămas separate. Neamul lui Cain, răspândindu-se din locul primei sale aşezări, s-a întins peste câmpiile şi văile unde locuiseră fiii lui Set, dar aceştia, pentru a scăpa de influenţa lor molipsitoare, s-au retras spre munţi şi acolo şi-au făcut sălaşurile. Cât timp a ţinut această despărţire, ei au păstrat închinarea la Dumnezeu în toată curăţia ei. Dar cu trecerea timpului ei s-au încumetat, puţin câte puţin, să se amestece cu locuitorii văilor. Această asociere a avut drept urmare rezultatele cele mai rele. "Fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase" (Gen.6,2). Fiii lui Set, atraşi de frumuseţea fiicelor urmaşilor lui Cain, s-au făcut urâţi Domnului, căsătorindu-se cu ele. Mulţi dintre închinătorii lui Dumnezeu au fost târâţi în păcat de către ispitele ce erau acum mereu înaintea lor şi şi-au pierdut caracterul lor deosebit, sfânt. Amestecându-se cu cei depravaţi, ei au ajuns asemenea lor în spirit şi fapte; restricţiile poruncii a şaptea au fost nesocotite şi ei "şi-au luat neveste pe acelea pe care şi le-au ales" (Gen.6,2). Copiii lui Set au urmat "calea lui Cain" (Iuda 11); ei şi-au fixat gândul la belşugul şi petrecerile lumeşti şi au neglijat poruncile lui Dumnezeu. Oamenii "n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor"; "ei s-au dedat la gânduri deşarte şi inima lor fără pricepere s-a întunecat" (Rom.1,21). De aceea, "Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate" (vers. 28). Păcatul s-a întins pe faţa pământului asemenea unei lepre ucigătoare.
Timp de aproape o mie de ani Adam a trăit printre oameni, ca martor al urmărilor păcatului. Cu credincioşie, el a căutat să oprească valul păcatului. Lui i se poruncise să-i înveţe pe urmaşii săi calea Domnului; el a păstrat cu grijă tot ceea ce îi descoperise Dumnezeu şi le-a repetat generaţiilor următoare. Copiilor săi şi copiilor copiilor săi, până la a noua generaţie, el le-a descris starea de sfinţenie şi fericire în care se afla omul în Paradis şi le-a repetat istoria căderii sale, povestindu-le despre suferinţele prin care Dumnezeu l-a învăţat necesitatea unei stricte aderări la Legea Sa, explicându-le planurile milostive făcute pentru mântuirea lor. Cu toate acestea, numai puţini au fost cei care au luat seama la cuvintele lui. Adesea, el era întâmpinat cu reproşuri aspre pentru păcatul care adusese durere asupra urmaşilor săi.
Viaţa lui Adam a fost o viaţă plină de durere, de umilinţă şi mustrare de sine. Când a părăsit Edenul, gândul că trebuie să moară l-a zguduit cu groază. Pentru prima dată el a făcut cunoştinţă cu realitatea morţii în familia omenească, atunci când Cain, fiul său întâi născut, a devenit ucigaşul fratelui său. Plin de cele mai grozave remuşcări pentru propriul său păcat şi de două ori îndurerat de moartea lui Abel şi lepădarea lui Cain, Adam a fost copleşit de durere. El a ajuns să fie martor al stricăciunii ce se întindea tot mai mult şi care, în cele din urmă, a fost cauza distrugerii lumii prin potop; şi, deşi sentinţa morţii pronunţată asupra sa de către Făcătorul său i s-a părut teribilă la început, totuşi, după ce timp de aproape o mie de ani a văzut rezultatele păcatului, şi-a dat seama că a fost o dovadă de milă din partea lui Dumnezeu că a pus capăt unei vieţi de suferinţă şi întristare.
Cu toată nelegiuirea lumii antediluviene, epoca aceea n-a fost, aşa cum s-a presupus adesea, o eră a ignoranţei şi sălbăticiei. Oamenilor li s-a dat ocazia să atingă o înaltă treaptă de realizări morale şi intelectuale. Ei aveau o mare putere fizică şi intelectuală şi posibilitatea lor de a obţine atât cunoştinţe religioase, cât şi ştiinţifice era de neîntrecut. Este greşit a crede că, datorită faptului că ei trăiau până la o vârstă înaintată, mintea lor ajungea târziu la maturitate; puterile lor mintale se dezvoltau de timpuriu, iar cei care se temeau de Dumnezeu şi trăiau în armonie cu voinţa Sa continuau să crească în cunoştinţă şi înţelepciune în decursul întregii lor vieţi. Dacă iluştrii savanţi ai timpurilor noastre ar fi puşi alături cu bărbaţii de aceeaşi vârstă care au trăit înainte de potop, ei s-ar dovedi cu mult inferiori atât din punct de vedere intelectual, cât şi fizic. Pe măsură ce, o dată cu trecerea timpului, vârsta oamenilor a scăzut, aşa cum a scăzut şi puterea lor fizică, tot astfel au slăbit şi capacităţile lor intelectuale. Sunt în prezent bărbaţi care se dedică studiului şi cercetărilor pe perioade lungi de timp, între douăzeci şi cincizeci de ani, şi lumea este plină de admiraţie pentru realizările lor. Dar cât de limitate sunt aceste realizări ale lor, în comparaţie cu acelea ale bărbaţilor ale căror puteri fizice şi intelectuale s-au dezvoltat în decurs de secole!
Este adevărat faptul că oamenii din timpurile moderne au beneficiat de realizările înaintaşilor lor. Oamenii cu capacităţi intelectuale foarte pătrunzătoare, care au gândit, au studiat şi au scris, au lăsat operele lor celor ce au venit după ei. Dar chiar şi în cazul acesta şi dacă ne limităm numai la cunoştinţele omeneşti, cu cât mai mari au fost avantajele pe care le-au avut oamenii din vechime! Ei au avut printre ei - timp de sute de ani - pe acela care a fost modelat după chipul lui Dumnezeu şi în dreptul căruia chiar Creatorul personal s-a pronunţat că este "bun" - omul pe care Dumnezeu l-a instruit în toată înţelepciunea lumii materiale. Adam a învăţat de la Dumnezeu istoria creaţiunii; el personal a fost martorul evenimentelor petrecute pe parcursul a nouă secole; şi el a transmis mai departe - urmaşilor săi - cunoştinţa sa. Oamenii dinainte de potop nu aveau cărţi, nu aveau reţinute în scris rapoartele celor întâmplate; dar, cu marea lor vigoare fizică şi intelectuală, ei aveau o memorie puternică şi au fost în stare să priceapă şi să reţină cele ce le-au fost transmise şi, la rândul lor, să le transmită nemodificate urmaşilor lor. Şi timp de sute de ani, şapte generaţii de oameni au ajuns să trăiască concomitent, având astfel ocazia să se sfătuiască laolaltă şi să se folosească fiecare de cunoştinţele şi experienţa celorlalţi.
Ocaziile de care s-au bucurat oamenii acelor timpuri, de a obţine cunoaşterea de Dumnezeu prin lucrările Sale, n-au mai fost niciodată egalate de atunci. Şi, departe de a fi un timp de întunecime religioasă, timpul acela a fost un timp de mare lumină. Lumea întreagă a avut ocazia să primească învăţături şi cunoştinţă de la Adam, iar cei care s-au temut de Dumnezeu au avut de asemenea pe Hristos şi pe îngerii Săi ca profesori. Şi grădina lui Dumnezeu a fost pentru ei un martor mut al adevărului, care timp de multe veacuri a rămas în mijlocul oamenilor. La poarta Paradisului păzită de un heruvim, se descoperea slava lui Dumnezeu şi aici veneau primii închinători. Aici şi-au ridicat şi primele altare şi aici au fost aduse primele jertfe. Aici şi-au adus Cain şi Abel jertfele lor şi aici a binevoit Dumnezeu să comunice cu ei.
Scepticii acelor timpuri nu puteau nega existenţa Edenului deoarece el era acolo, înaintea ochilor lor, intrarea în grădină fiind închisă de către îngerii păzitori. Lucrarea şi ordinea creaţiunii, grădina Edenului, istoria celor doi pomi ai ei, atât de strâns legaţi de destinul omului, erau fapte ce nu puteau fi negate. Iar existenţa şi suprema autoritate a lui Dumnezeu, obligativitatea Legii Sale erau adevăruri pe care oamenii nu se grăbeau să le pună sub semnul întrebării, atâta vreme cât Adam era printre ei.
Cu toată dezvoltarea nelegiuirii, a existat totuşi un şir de bărbaţi sfinţi care, înălţaţi şi înnobilaţi prin comuniunea lor cu Dumnezeu, au trăit ca în compania cerului. Ei au fost oameni de o impresionantă putere intelectuală şi ai unor minunate realizări. Ei au avut o misiune mare şi sfântă - aceea de a dezvolta un caracter neprihănit, de a-i învăţa pe ceilalţi lecţia sfinţeniei, şi aceasta nu numai pe cei din timpul lor, dar şi din generaţiile ce aveau să vină după ei. Dintre aceştia, numai puţini dintre cei mai proeminenţi sunt menţionaţi în Sfintele Scripturi; dar, în decursul tuturor veacurilor, Dumnezeu a avut martori credincioşi şi închinători cu inima curată.
Despre Enoh este scris că a trăit şaizeci şi cinci de ani şi a avut un fiu. După aceea el a umblat cu Dumnezeu încă trei sute de ani. În timpul acestor primi ani, Enoh Îl iubise pe Dumnezeu şi avusese temere de El, păzind poruncile Lui. El a fost unul din şirul de bărbaţi sfinţi, păstrători ai adevăratei credinţe, strămoşi ai seminţei promise. De pe buzele lui Adam el a învăţat istoria cea întunecată a căderii şi bucuria harului lui Dumnezeu, aşa cum era văzută în făgăduinţa făcută, şi el s-a încrezut în Răscumpărătorul ce avea să vină. Dar, după naşterea primului său fiu, Enoh a ajuns la o experienţă mai înaltă; el a fost atras într-o mai strânsă legătură cu Dumnezeu. El şi-a dat seama mult mai bine de obligaţiile şi răspunderea sa ca fiu al lui Dumnezeu. Iar când a văzut iubirea copilului pentru tatăl său, încrederea sa simplă în grija şi ocrotirea sa, când a simţit profunda afecţiune a inimii sale pentru fiul său întâi născut, el a învăţat atunci lecţia preţioasă a iubirii minunate a lui Dumnezeu faţă de oameni, manifestată în dăruirea Fiului Său, cum şi încrederea pe care copiii lui Dumnezeu pot s-o aibă în cerescul lor Tată. Dragostea infinită şi insondabilă a lui Dumnezeu prin Hristos a devenit zi şi noapte subiectul meditaţiei sale; şi, cu toată căldura sufletului său, el a căutat să descopere această dragoste acelora în mijlocul cărora el trăia.
Umblarea lui Enoh cu Dumnezeu n-a fost în transă sau în viziune, ci în toate îndatoririle zilnice ale vieţii sale. El n-a devenit un pustnic, izolându-se complet de lume, căci el avea o lucrare de făcut pentru Dumnezeu în această lume. În familie şi în legăturile sale cu oamenii, ca soţ şi tată, ca prieten şi ca cetăţean, el a fost slujitorul dârz şi de neclintit al lui Dumnezeu.
Inima sa era în armonie cu voinţa lui Dumnezeu; căci "merg oare doi oameni împreună, fără să fie învoiţi?" (Amos 3,3). Şi această umblare sfântă cu Dumnezeu a fost o umblare continuă timp de trei sute de ani. Puţini ar fi creştinii aceia care n-ar fi mai zeloşi şi mai devotaţi dacă ar şti că mai au numai puţin timp de trăit sau că venirea lui Hristos este gata să aibă loc. Dar credinţa lui Enoh devenea mai puternică şi dragostea sa mai vie, pe măsură ce veacurile se scurgeau.
Enoh a fost un om al unei minţi puternice şi foarte cultivate, cum şi al unor vaste cunoştinţe; el a fost onorat cu descoperiri speciale din partea lui Dumnezeu; şi totuşi, aflându-se într-o continuă comuniune cu cerul, având totdeauna înaintea sa simţământul măreţiei şi desăvârşirii divine, el a fost unul dintre cei mai umili oameni. Cu cât era mai strânsă legătura lui cu Dumnezeu, cu atât mai profund era simţământul slăbiciunii şi nedesăvârşirii sale. Chinuit de creşterea stricăciunii celor nelegiuiţi şi temându-se ca nu cumva necredinţa lor să slăbească respectul lui faţă de Dumnezeu, Enoh a evitat continua legătură cu ei şi a petrecut mai mult timp în singurătate, consacrându-se meditaţiei şi rugăciunii. Astfel, el zăbovea înaintea lui Dumnezeu, căutând o mai clară cunoaştere a voii Sale, pentru ca s-o poată împlini. Pentru el, rugăciunea era respiraţia sufletului; el trăia chiar în atmosfera cerului.
Prin îngerii Săi cei sfinţi, Dumnezeu i-a descoperit lui Enoh planul Său de a nimici lumea printr-un potop şi El i-a descoperit mai pe deplin Planul de Mântuire. Prin spiritul profeţiei, El l-a transportat prin toate generaţiile ce aveau să trăiască după potop şi i-a arătat marile evenimente legate de a doua venire a lui Hristos şi sfârşitul lumii.
Enoh fusese tulburat cu privire la cei morţi. I se păruse că cei neprihăniţi şi cei nelegiuiţi vor merge împreună în ţărână şi că acesta avea să fie sfârşitul lor. El nu putea să vadă viaţa de dincolo de mormânt. Într-o viziune profetică, el a fost învăţat în legătură cu moartea lui Hristos şi i-a fost arătată revenirea Lui în slavă, însoţit de toţi sfinţii îngeri, ca să elibereze pe poporul Său din mormânt. El a văzut, de asemenea, starea decăzută a lumii, când Hristos va apărea pentru a doua oară, şi anume că va fi o generaţie încăpăţânată, trufaşă, lăudăroasă, fără temere de Dumnezeu şi preocupată numai de ea, care va nega existenţa singurului Dumnezeu şi a lui Isus Hristos, care va călca în picioare Legea şi va nesocoti lucrarea ispăşirii. El i-a văzut pe cei neprihăniţi încoronaţi cu slavă şi cu cinste şi pe cei nelegiuiţi îndepărtaţi din prezenţa lui Dumnezeu şi nimiciţi prin foc.
Enoh a devenit un predicator al neprihănirii, făcând cunoscut oamenilor ceea ce-i descoperise Dumnezeu. Aceia care s-au temut de Dumnezeu l-au căutat pe acest om sfânt, pentru a se împărtăşi de sfaturile şi rugăciunile sale. El a lucrat de asemenea în mod public, ducând solia lui Dumnezeu tuturor acelora care doreau să audă cuvintele sale de avertizare. Lucrarea lui nu se limita la urmaşii lui Set. În locul în care Cain a căutat să fugă de prezenţa divină, profetul lui Dumnezeu a făcut cunoscute scenele cele minunate ce i-au fost trecute pe dinainte în viziune. "Iată", a declarat el, "că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor, şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele lor nelegiuite" (Iuda 14,15).
El a fost un neînfricat mustrător al păcatului. În timp ce vorbea despre iubirea lui Dumnezeu în Hristos faţă de oamenii din timpul său şi insista pe lângă ei să-şi părăsească căile lor rele, în acelaşi timp, mustra nelegiuirea mereu crescândă şi îi avertiza pe oamenii generaţiei sale despre judecata ce cu siguranţă avea să vină asupra călcătorilor Legii. Duhul lui Hristos era acela care vorbea prin Enoh; căci Duhul Lui nu se manifestă numai prin cuvinte de iubire, compasiune şi chemare la pocăinţă; oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu nu rostesc numai lucruri liniştitoare. Ci Dumnezeu pune în inima şi pe buzele solilor Săi adevăruri pe care aceştia trebuie să le rostească şi care sunt pătrunzătoare şi tăioase ca o sabie cu două tăişuri.
Puterea lui Dumnezeu, care a fost la lucru împreună cu slujitorul Său, a fost simţită şi de aceia care au auzit. Unii şi-au plecat urechea, ascultând şi trăind avertizarea, părăsindu-şi păcatele; dar marea mulţime şi-a bătut joc de această solemnă solie şi a mers mai departe, cu mai multă îndrăzneală în căile sale rele. Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să ducă lumii din zilele din urmă o solie asemănătoare şi ei vor fi primiţi tot la fel, cu necredinţă şi batjocură. Oamenii dinainte de potop au respins cuvintele de avertizare ale celui ce umbla cu Dumnezeu. Tot aşa va proceda şi ultima generaţie care va lua cu uşurinţă avertizările solilor lui Dumnezeu. În mijlocul unei vieţi de muncă activă, Ehoh a menţinut cu stăruinţă comuniunea sa cu Dumnezeu. Cu cât era mai mare şi mai presantă lucrarea, cu atât mai continue şi mai fierbinţi erau rugăciunile. La anumite intervale de timp, el continua să se retragă din societate. După ce rămânea un timp între oameni, în mijlocul societăţii, lucrând în favoarea lor prin sfat şi exemplu, el se retrăgea, pentru a petrece un timp în singurătate, flămânzind şi însetând după cunoştinţa divină pe care numai singur Dumnezeu o poate da. Având o astfel de comuniune cu Dumnezeu, Enoh a ajuns să reflecte din ce în ce mai mult chipul divin. Faţa sa strălucea de o lumină sfântă, chiar de lumina ce strălucea pe faţa lui Isus. Venind în mijlocul oamenilor de la aceste comuniuni sfinte, chiar cei nelegiuiţi priveau cu teamă manifestarea cerului pe chipul său.
Nelegiuirea oamenilor ajunsese aşa de mare, încât nimicirea a fost rostită împotriva lor. Pe măsură ce anii treceau unul după altul, mai mare şi tot mai adânc creştea curentul vinovăţiei umane şi întunecaţi şi tot mai negri se strângeau norii judecăţii divine. Cu toate acestea, Enoh, martorul credinţei, îşi urma drumul şi lucrarea sa, avertizând, pledând pentru Dumnezeu înaintea oamenilor, chemându-i, străduindu-se să dea înapoi curentul vinovăţiei şi să oprească fulgerele răzbunării. Deşi avertizările sale au fost nesocotite de către cei păcătoşi şi iubitori de plăceri, el a avut mărturia faptului că Dumnezeu i-a aprobat lucrarea şi astfel a continuat să se lupte cu credincioşie împotriva răului ce lua proporţii, până când Dumnezeu l-a luat dintr-o lume a păcatului, în bucuria cea curată a cerului.
Oamenii acelei generaţii şi-au bătut joc de el, batjocorind pe acela care n-a căutat să strângă aur sau argint sau să-şi agonisească aici averi. Inima lui Enoh însă era la comorile cereşti. El a privit la oraşul de sus, din cer. El L-a văzut pe Împărat în slava Sa, în mijlocul Sionului. Inima, mintea şi conversaţia sa se aflau în ceruri. Cu cât nelegiuirea se întindea mai mult, cu atât mai fierbinte era dorinţa sa după căminul lui Dumnezeu; în timp ce se afla încă pe pământ, prin credinţă, el locuia în împărăţia luminii.
"Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu" (Mat.5,8). Timp de trei sute de ani, Enoh a căutat curăţia sufletului pentru ca să poată fi în armonie cu Cerul. Timp de trei veacuri el a umblat cu Dumnezeu. Zi de zi el a tânjit după o mai strânsă legătură cu El; mai aproape şi tot mai strânsă a devenit comuniunea cu El, până când Dumnezeu l-a luat la Sine. El a stat pe pragul lumii veşnice şi între el şi ţara celor fericiţi nu mai era decât un singur pas; acum porţile s-au deschis şi umblarea lui cu Dumnezeu, atât de mult practicată pe pământ, a continuat şi el a trecut prin porţi în cetatea cea sfântă - primul dintre oameni care a intrat aici.
Lipsa lui a fost simţită pe pământ. Vocea ce fusese auzită zi de zi, avertizând şi învăţând, lipsea. Au fost unii, atât dintre cei neprihăniţi, cât şi dintre cei nelegiuiţi, care au fost martori ai luării sale la cer, dar, sperând că fusese dus la unul din locurile în care el se retrăgea, cei care l-au iubit l-au căutat cu sârguinţă, aşa după cum mai târziu fiii profeţilor l-au căutat pe Ilie; dar fără nici un rezultat. Ei au raportat că nu l-au găsit, pentru că Dumnezeu îl luase la El.
Prin luarea lui Enoh la cer, Dumnezeu dorea să-i înveţe pe oameni o lecţie importantă. Era primejdia ca oamenii să cadă pradă descurajării, datorită rezultatelor dezastruoase ale păcatului lui Adam. Mulţi erau gata să spună: "Ce câştigăm dacă ne temem de Dumnezeu şi păzim poruncile Lui, atâta vreme cât un blestem greu zace asupra neamului omenesc şi moartea este partea noastră a tuturor?" Dar instrucţiunile pe care Dumnezeu le-a dat lui Adam, care au fost repetate lui Set şi exemplificate de către Enoh, au măturat amărăciunea şi întunericul şi au dat speranţă omului, astfel încât, dacă prin Adam a venit moartea, tot astfel prin Răscumpărătorul făgăduit avea să vină viaţa şi nemurirea. Satana prezenta cu insistenţă oamenilor credinţa că nu există nici o răsplată pentru cei neprihăniţi şi nici o pedeapsă pentru cei nelegiuiţi şi, de asemenea, că este imposibil pentru oameni să păzească rânduielile divine. Dar în cazul lui Enoh, Dumnezeu declară că "El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută" (Evr.11,6). Arată ce va face El pentru aceia care păzesc poruncile Lui. Oamenii au fost învăţaţi că este posibil să păzească Legea lui Dumnezeu şi că, în timp ce trăiesc în mijlocul celor păcătoşi şi corupţi, prin harul lui Dumnezeu ei pot să reziste ispitei şi să devină curaţi şi sfinţi. În exemplul său ei au văzut binecuvântarea unei astfel de vieţi; iar luarea sa la cer a fost o dovadă a adevărului prorociei sale cu privire la cele ce aveau să aibă loc mai târziu, cu răsplata bucuriei, a slavei şi a vieţii veşnice dată celui ascultător şi a condamnării, a durerii şi morţii celui nelegiuit.
"Prin credinţă a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea" căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu" (Evr.11,5). În mijlocul unei lumi care prin nelegiuirea ei a fost condamnată la nimicire, Enoh a trăit o viaţă de o aşa strânsă comuniune cu Dumnezeu, încât n-a fost îngăduit ca el să cadă sub puterea morţii. Caracterul sfânt al acestui profet reprezintă starea de sfinţenie ce trebuie să fie atinsă de cei care vor fi "răscumpăraţi de pe pământ" (Apoc.14,3) la revenirea lui Isus Hristos. Atunci, aşa cum a fost şi în lumea dinainte de potop, nelegiuirea va creşte. Dând frâu liber pornirilor inimilor lor stricate, cum şi învăţăturilor unei filozofii înşelătoare, oamenii se vor răscula împotriva autorităţii cerului. Dar, asemenea lui Enoh, poporul lui Dumnezeu va căuta curăţirea inimii şi conformarea faţă de voia Sa, până când ei vor reflecta chipul lui Hristos. Asemenea lui Hristos, ei vor avertiza lumea despre revenirea lui Hristos şi despre judecata ce va veni asupra celor nelegiuiţi şi, prin purtarea, vorbirea şi exemplul lor sfânt, ei vor condamna păcatele celor nelegiuiţi. După cum Enoh a fost luat la cer mai înainte de nimicirea pământului prin apă, tot astfel cei neprihăniţi ce vor fi în viaţă vor fi luaţi la cer de pe pământ, mai înainte de distrugerea lui prin foc. Apostolul spune: "Nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă". "Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu Se va coborî din cer" Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi". "Întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul" (1Cor.15, 51- 52; 1 Tes.4,16-18).
Cap. 7 - Potopul

În zilele lui Noe, pământul se afla sub un îndoit blestem, ca urmare a păcatului neascultării lui Adam şi a crimei comise de Cain. Totuşi, acest fapt n-a schimbat prea mult faţa naturii. Existau semne evidente ale stricăciunii, dar pământul era încă bogat şi frumos din pricina darurilor providenţei divine. Dealurile erau încoronate cu pomi maiestuoşi, pe care se sprijineau coardele încărcate cu rod ale viţei de vie. Câmpiile întinse, asemenea unor grădini, erau înveşmântate cu verdeaţă şi plăcut îmbălsămate de parfumul miilor de flori. De toate felurile şi aproape fără limită erau roadele pământului. Copacii întreceau cu mult în mărime, frumuseţe şi într-o perfectă simetrie orice copac de astăzi; lemnul lor era dintr-un ţesut fin de fibre, dar foarte tare, foarte asemănător pietrei şi aproape la fel de rezistent. Aurul, argintul şi pietrele preţioase se aflau din belşug.
Neamul omenesc mai păstra încă mult din vigoarea lui de la început. Numai câteva generaţii trecuseră de când Adam avusese acces la pomul vieţii, care era făcut să prelungească viaţa; iar existenţa omului încă se măsura cu secolele. Dacă aceşti oameni, cu viaţă lungă, cu puterile lor rare de a chibzui şi realiza, s-ar fi devotat slujirii lui Dumnezeu, atunci ei ar fi făcut ca numele Creatorului lor să fie proslăvit pe pământ şi ar fi răspuns scopului pentru care El le-a dat viaţă. Dar ei au dat greş în a face lucrul acesta. Erau pe atunci mulţi uriaşi, bărbaţi de o statură şi putere mare, renumiţi pentru înţelepciunea lor, pricepuţi în născocirea celor mai iscusite şi mai minunate lucruri; dar vinovăţia lor - că lăsau frâu liber nelegiuirii - era într-un raport direct proporţional cu iscusinţa şi înţelepciunea lor.
Dumnezeu a revărsat asupra oamenilor care au trăit înainte de potop multe şi bogate daruri; dar ei au folosit aceste binecuvântări ca să se slăvească pe ei înşişi şi le-au transformat într-un blestem, datorită faptului că şi-au legat inima de aceste daruri, în loc să o lege de Cel care le-a dat. Ei au folosit aurul şi argintul, pietrele preţioase şi lemnul cel mai ales la construirea de case pentru ei, întrecându-se unul pe celălalt în înfrumuseţarea locuinţelor lor, împodobindu-le cu lucrările cele mai iscusite. Ei căutau să-şi satisfacă numai poftele inimii lor mândre şi se desfătau în orgii şi ticăloşii. Pentru că nu doreau să-L păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, au ajuns în curând să nege existenţa Lui. Se închinau naturii, în loc să se închine Dumnezeului naturii. Glorificau geniul uman şi se închinau la lucrarea mâinilor lor şi îi învăţau pe copii să se plece în faţa chipurilor cioplite.
Pe câmpii verzi şi la umbra unor copaci frumoşi, ei şi-au aşezat altarele idolilor lor. Dumbrăvi întinse, al căror frunziş rămânea verde în tot cursul anului, erau dedicate închinării la zeii lor falşi. De aceste dumbrăvi erau legate grădini frumoase, cu alei lungi şi şerpuitoare, peste care se întindeau ramurile încărcate de fructe ale diferitelor soiuri de pomi, grădini împodobite cu statui şi tot felul de lucruri care puteau să încânte simţurile sau să slujească dorinţelor voluptoase ale oamenilor, atrăgându-i astfel să ia parte la închinarea idolatră.
Oamenii L-au scos pe Dumnezeu din cunoaşterea lor şi s-au închinat făpturilor propriei lor imaginaţii şi, ca urmare, au decăzut din ce în ce mai mult. Psalmistul descrie efectul produs de închinarea la idoli asupra adoratorilor lor. El spune: "Ca ei sunt cei ce-i fac; toţi cei ce se încred în ei" (Ps.115,8). Este o lege a sufletului omenesc, şi anume că privind suntem schimbaţi. Omul nu se va ridica niciodată mai sus decât concepţia lui despre adevăr, curăţie şi sfinţenie. Dacă mintea, fiinţa lui, nu se înalţă mai presus de nivelul firii pământeşti, dacă nu se ridică prin credinţă să contemple înţelepciunea şi iubirea infinită a lui Dumnezeu, atunci omul se va cufunda mereu mai jos şi tot mai jos. Închinătorii falşilor dumnezei au înveşmântat zeităţile lor cu atribute şi pasiuni omeneşti şi astfel standardul caracterului lor a fost coborât la asemănarea cu firea pământească păcătoasă. Ca urmare a acestui fapt, ei s-au stricat. "Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău" Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie" (Gen.6,5.11). Dumnezeu le dăduse oamenilor poruncile Sale ca o regulă de vieţuire, dar Legea Sa a fost călcată, şi urmarea a fost săvârşirea a tot felul de păcate ce s-au putut închipui. Nelegiuirea oamenilor era făţişă şi sfidătoare, dreptatea era călcată în picioare şi strigătele celor oprimaţi au ajuns până la cer.
Poligamia fusese de timpuriu introdusă, şi aceasta contrar rânduielilor divine de la început. Dumnezeu i-a dat lui Adam o singură nevastă, arătând astfel care este rânduiala Sa în această privinţă. Dar, după cădere, oamenii au ales să-şi satisfacă dorinţele lor păcătoase; iar ca rezultat, crima şi ticăloşia au crescut cu o mare rapiditate. Nu erau respectate nici legăturile de căsătorie şi nici drepturile de proprietate. Oricine poftea nevasta sau averea aproapelui său le lua prin forţă şi oamenii se făleau cu faptele lor de violenţă. Se complăceau în nimicirea vieţii animalelor, şi folosirea ca hrană a cărnii îi făcea mai cruzi şi mai setoşi de sânge, până când au ajuns să privească viaţa omului cu o înspăimântătoare indiferenţă.
Lumea era în copilăria ei şi, cu toate acestea, nelegiuirea a ajuns aşa de adâncă şi atât de întinsă, încât Dumnezeu nu o mai putea nicidecum suporta. El a zis: "Am să şterg de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut" (Gen.6,7). El a declarat că Duhul Său nu se va lupta totdeauna cu neamul omenesc vinovat. Dacă oamenii nu încetau să polueze cu păcatele lor lumea şi bogăţiile ei cele mari, atunci El avea să-i şteargă din lumea creată de El şi să distrugă lucrurile cu care El Îşi găsea plăcerea să-i binecuvânteze; El avea să şteargă de pe faţa pământului fiarele de pe câmp şi vegetaţia care dădea o aşa abundenţă de hrană şi avea să transforme pământul cel frumos într-o vastă pustietate şi ruină.
În mijlocul decăderii ce se întindea tot mai mult, Metusala, Noe şi mulţi alţii s-au străduit să păstreze vie cunoaşterea adevăratului Dumnezeu şi să pună stavilă puhoiului de decădere morală. Cu o sută douăzeci de ani înainte de potop, Domnul i-a făcut cunoscut lui Noe, printr-un înger, planul Său şi l-a îndrumat să construiască o corabie. În timp ce lucra la corabie, el trebuia să vestească faptul că Dumnezeu avea să aducă un potop de ape pe pământ, spre a nimici pe cei nelegiuiţi. Aceia, însă, care aveau să primească, să creadă această solie şi care aveau să se pregătească pentru acest eveniment, prin pocăinţă şi schimbarea vieţii lor, vor găsi iertare şi vor fi salvaţi. Enoh le-a repetat copiilor săi cele ce Dumnezeu i-a arătat în legătură cu potopul, iar Metusala şi fiii săi, care au trăit să audă propovăduirea lui Noe, au dat ajutor la construirea corăbiei.
Dumnezeu i-a dat lui Noe dimensiunile exacte ale corăbiei, cum şi îndrumări amănunţite cu privire la construirea ei. Inteligenţa omenească n-ar fi putut proiecta o construcţie atât de rezistentă şi de durabilă. Dumnezeu a fost proiectantul, iar Noe, constructorul. Vasul a fost construit - asemenea corpului unei corăbii - ca să poată pluti pe apă, dar în unele privinţe semăna mai mult cu o casă. El avea înălţimea unei case cu trei etaje, dar cu o singură uşă, care era aşezată pe una din laturi. Lumina venea de sus şi diferitele încăperi erau dispuse în aşa fel, încât toate erau luminate. Materialul folosit la construcţia corăbiei era lemnul de chiparos sau gofer, care rezista sute de ani fără să putrezească. Clădirea acestei imense construcţii era o lucrare înceată şi migăloasă. Datorită mărimii considerabile a copacilor şi naturii lemnului, se cerea mai multă muncă atunci pentru pregătirea scândurilor decât este necesară astăzi, în ciuda puterii mari pe care o aveau atunci oamenii. Tot ceea ce putea face omul s-a făcut, pentru ca lucrarea să fie desăvârşită. Dar, cu toate acestea, corabia nu putea în propria ei putere să reziste furtunii ce avea să se abată asupra pământului. Numai singur Dumnezeu putea să-i apere pe slujitorii Săi pe apele înfuriate.
"Prin credinţă Noe, când a fost înştiinţat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau, şi plin de o teamă sfântă a făcut un chivot ca să-şi scape casa; prin ea, el a osândit lumea şi a ajuns moştenitor al neprihănirii care se capătă prin credinţă" (Evr.11,7). În timp ce Noe adresa lumii soliile sale de avertizare, faptele sale mărturiseau despre sinceritatea lui. Aşa se face că credinţa lui a fost adusă la desăvârşire şi pusă în evidenţă. El a dat lumii un exemplu, crezând exact ceea ce spune Dumnezeu. El a investit în corabie tot ce avea. În timp ce a început să construiască acea corabie imensă pe uscat, mulţimile au venit din toate părţile să vadă priveliştea aceea curioasă şi să asculte cuvintele călduroase şi stăruitoare ale neobişnuitului predicator. Fiecare lovitură dată pentru construcţia corăbiei era o mărturie pentru popor.
La început se părea că mulţi primesc avertizarea; şi totuşi ei nu s-au întors la Dumnezeu cu o adevărată pocăinţă. Nu erau dispuşi să renunţe la păcatele lor. În decursul timpului ce a trecut până la venirea potopului, credinţa lor a fost pusă la probă şi ei au dat greş în a suporta încercarea. Copleşiţi de necredinţa ce se întindea tot mai mult, în cele din urmă s-au alăturat vechilor lor prieteni în respingerea solemnei avertizări. Unii erau pe deplin convinşi şi ar fi dat ascultare cuvintelor de avertizare; dar au fost atât de mulţi aceia care luau lucrurile în râs şi în bătaie de joc, încât ei s-au molipsit de acelaşi spirit, rezistând invitaţiilor milei şi, în curând, au fost printre cei mai îndrăzneţi şi cei mai obraznici batjocoritori; căci nimeni nu este atât de dârz şi nu se afundă mai adânc în păcat, ca aceia care au avut odată lumina, dar care au rezistat convingerilor date de Duhul lui Dumnezeu.
Nu toţi oamenii din generaţia aceea au fost idolatri, în deplinul înţeles al cuvântului. Mulţi mărturiseau a fi închinători ai lui Dumnezeu. Ei pretindeau că idolii lor erau reprezentări ale Divinităţii şi că prin ei poporul putea ajunge la o mai clară înţelegere a Fiinţei divine. Această clasă de oameni era în fruntea celor care respingeau propovăduirea lui Noe. În străduinţa de a-L înfăţişa pe Dumnezeu prin lucruri materiale, mintea lor a ajuns oarbă faţă de maiestatea şi puterea Lui; ei au încetat să-şi mai dea seama de sfinţenia caracterului Său sau de natura sfântă şi neschimbătoare a cerinţelor Lui. Cum păcatul s-a generalizat, el a ajuns să li se pară din ce în ce mai puţin păcătos, iar în cele din urmă au declarat că Legea divină nu mai era în vigoare nicidecum; că era contrar caracterului lui Dumnezeu să pedepsească fărădelegea; ei au negat faptul că judecăţile Lui aveau să cadă asupra pământului. Dacă oamenii din generaţia aceea ar fi ascultat de Legea divină, ei ar fi recunoscut vocea lui Dumnezeu în avertizările slujitorului Său; dar mintea lor a fost aşa de orbită de respingerea luminii, încât au ajuns să creadă că în adevăr solia lui Noe era o înşelăciune.
De partea adevărului nu se găsea mulţimea sau majoritatea. Lumea se aliase contra dreptăţii şi Legii lui Dumnezeu, iar Noe era privit ca fanatic. Când a ispitit-o pe Eva ca să nu asculte de Dumnezeu, Satana i-a zis: "Hotărât, că nu veţi muri" (Gen.3,4). Bărbaţi de seamă, oameni onoraţi şi înţelepţi ai lumii au repetat acelaşi lucru. "Ameninţările lui Dumnezeu", au spus ei, "au ca scop numai să vă intimideze şi nu se vor împlini niciodată. Nu trebuie să vă speriaţi. Un asemenea eveniment, cum este nimicirea lumii de către Dumnezeu, care a făcut-o, şi pedepsirea fiinţelor pe care El le-a creat, nu se va întâmpla niciodată. Fiţi liniştiţi şi nu vă temeţi. Noe este un mare fanatic." Lumea petrecea pe seama nebuniei bătrânului fără minte. În loc să-şi umilească inima înaintea lui Dumnezeu, ei au stăruit în neascultarea şi nelegiuirea lor, ca şi când Dumnezeu nu le-ar fi vorbit prin servul Său.
Dar Noe a stat ca o stâncă în mijlocul furtunii. Înconjurat de batjocura şi râsul poporului, el s-a distins prin integritatea lui sfântă şi prin credincioşia lui nezdruncinată. Cuvintele sale erau însoţite de putere, căci vocea lui Dumnezeu era cea care se adresa omului prin servul Său. Legătura cu Dumnezeu l-a făcut puternic în tăria puterii infinite, în timp ce, pentru o sută douăzeci de ani, glasul lui solemn a sunat la urechile acelei generaţii, vorbindu-le despre evenimente care, atât cât putea judeca înţelepciunea omenească, erau imposibile.
Lumea dinainte de potop gândea că, timp de secole, legile naturii fuseseră stabile. Ciclul anotimpurilor se desfăşura după rânduiala lor. Până la data aceea nu căzuse niciodată ploaie pe pământ; acesta era udat de către o ceaţă sau de rouă. Râurile nu ieşiseră niciodată din matca lor, ci îşi purtau în siguranţă apele spre mare. Legi fixe ţineau apele ca să nu se reverse peste malurile lor. Dar aceşti gânditori nu recunoşteau mâna Lui, care a oprit apele zicând: "Până aici să vii, să nu treci mai departe" (Iov 38,11).
Pe măsură ce timpul trecea, fără ca în natură să se vadă vreo schimbare, oamenii, a căror inimă a tremurat cândva de frică, au început să se liniştească. Ei au început să argumenteze, aşa cum mulţi susţin astăzi, că natura este mai presus de Dumnezeul naturii şi că legile ei sunt aşa de trainic stabilite, încât nici chiar Dumnezeu în persoană nu le poate schimba. Considerând că, dacă solia lui Noe este corectă, atunci natura şi-ar fi ieşit din făgaşul ei, aceştia au făcut ca solia aceea să fie socotită - de minţile lumii - o înşelătorie, o mare înşelătorie. Ei şi-au manifestat dispreţul faţă de avertizările lui Dumnezeu, făcând exact ce făcuseră şi mai înainte ca solia de avertizare să fie transmisă. Au continuat petrecerile şi mesele lor pline de îmbuibare; au mâncat şi au băut, au sădit şi au construit, făcând planuri cu privire la câştigurile pe care nădăjduiau să le aibă în viitor. S-au dedat la nelegiuiri şi mai mari, fiind mai dispreţuitori în neascultarea lor faţă de cerinţele lui Dumnezeu, pentru a demonstra că nu au nici o teamă de Cel veşnic. Ei ziceau că, dacă era ceva adevărat în cele spuse de Noe, atunci bărbaţii de seamă, înţelepţii, pricepuţii, oamenii mari ar fi înţeles lucrul acesta.
Dacă oamenii dinainte de potop ar fi dat crezare avertizării şi s-ar fi pocăit de faptele lor rele, atunci Dumnezeu S-ar fi întors din mânia Sa, aşa cum avea să facă mai târziu cu Ninive. Dar datorită împotrivirii încăpăţânate faţă de mustrările de conştiinţă şi avertizările profetului lui Dumnezeu, generaţia aceea a umplut măsura nelegiuirii şi s-a copt pentru nimicire.
Timpul pentru punerea lor la probă era aproape să se încheie. Noe a urmat cu credincioşie instrucţiunile pe care le-a primit de la Dumnezeu. Corabia a fost terminată din toate punctele de vedere, aşa după cum dăduse Domnul îndrumările, şi era încărcată cu hrană pentru oameni şi animale. Acum solul lui Dumnezeu adresă ultimul său apel solemn oamenilor. Cu o dorinţă până la agonie, pe care cuvintele nu o pot exprima, el i-a chemat să caute un adăpost cât timp acesta se mai putea găsi. Ei au respins din nou cuvintele lui şi şi-au ridicat vocea rostind cuvinte de ocară şi de batjocură. Deodată, o tăcere cuprinse mulţimea batjocoritoare. Fiare de tot soiul, de la cele mai fioroase şi până la cele mai blânde, au fost văzute venind din munţi şi păduri, croindu-şi liniştit drumul spre corabie. S-a auzit un zgomot ca vântul ce suflă şi iată că din toate părţile păsările au venit în zbor, întunecând cerul cu mulţimea lor, şi într-o ordine perfectă au intrat în corabie. Animalele au ascultat de porunca lui Dumnezeu, în timp ce oamenii s-au dovedit a fi neascultători. Conduse de îngerii cei sfinţi, ele "au intrat două câte două la Noe în corabie", iar dintre animalele curate, câte şapte perechi. Unii priveau cu uimire, alţii cu teamă. Au fost chemaţi filozofi să dea explicaţii cu privire la întâmplarea aceasta unică, dar zadarnic. Era o taină pe care ei n-o puteau descifra. Dar oamenii se împietriseră aşa de mult, datorită lepădării luminii, încât şi această scenă n-a produs decât o impresie de moment. Când neamul omenesc sortit pieirii a văzut soarele strălucind în toată splendoarea lui şi pământul înveşmântat într-o frumuseţe aproape edenică, atunci ei au alungat temerile, tot ce se furişase în suflet, dedându-se la petreceri zgomotoase, iar prin faptele lor de silnicie ei păreau că invită asupra lor mânia, şi aşa trezită, a lui Dumnezeu.
Dumnezeu i-a poruncit lui Noe: "Intră în corabie, tu şi toată casa ta; căci te-am văzut fără prihană înaintea Mea în neamul acesta de oameni" (Gen.7,1). Avertizările lui Noe fuseseră lepădate de lume, dar influenţa şi exemplul său au fost o binecuvântare pentru familia sa. Ca răsplată a credincioşiei şi integrităţii sale, Dumnezeu i-a salvat pe toţi membrii familiei împreună cu el. Ce îmbărbătare pentru părinţi ca să fie credincioşi! Mila încetase să mai mijlocească pentru neamul omenesc vinovat. Fiarele câmpului şi păsările cerului intraseră în locul refugiului lor. Noe şi familia sa se aflau în corabie şi "Domnul a închis uşa după el" (Gen.7,16 u.p.). A fost văzută licărirea unei lumini orbitoare şi un nor de lumină mult mai puternică decât fulgerul a coborât din ceruri şi s-a aşezat înaintea intrării în corabie. Uşa masivă, pe care cei dinăuntru nu ar fi fost în stare s-o închidă, a fost împinsă încet la locul ei de către mâini nevăzute. Noe a fost închis înăuntru, iar cei care lepădaseră mila lui Dumnezeu au fost lăsaţi afară. Sigiliul Cerului era pe uşa aceea: Dumnezeu a închis-o şi numai Dumnezeu o putea deschide. Tot astfel, când Hristos va termina lucrarea mijlocirii Sale în favoarea omenirii vinovate, mai înainte de venirea Sa pe norii cerului, uşa milei va fi închisă. După aceea, harul divin nu îi va mai ţine în frâu pe cei nelegiuiţi, iar Satana va avea stăpânire deplină asupra acelora care resping mila lui Dumnezeu. Ei se vor strădui să nimicească pe poporul lui Dumnezeu; dar, aşa cum Noe a fost închis în corabie, tot astfel cei neprihăniţi vor fi ocrotiţi prin puterea divină.
Timp de şapte zile după ce Noe şi familia sa au intrat în corabie, nu s-a ivit nici un semn al furtunii ce trebuia să vină. În decursul acestui timp, credinţa lor a fost încercată. A fost un timp de triumf pentru cei din afara corăbiei. Întârzierea aparentă a întărit în ei credinţa că solia lui Noe era o înşelăciune şi că potopul nu va veni niciodată. În ciuda scenelor solemne la care fuseseră martori - fiarele şi păsările intrând în corabie, îngerul Domnului închizând uşa - ei continuau încă batjocurile şi petrecerile lor, luând chiar în râs aceste semne vădite ale puterii lui Dumnezeu. S-au adunat grămadă în jurul corăbiei, batjocorind pe cei dinăuntru cu o violentă îndrăzneală, cum nu mai făcuseră niciodată până atunci.
Dar în a opta zi, nori întunecoşi au acoperit cerul. Apoi, bubuiturile tunetelor şi fulgerelor sfâşiară cerul. Nu peste mult timp, stropi mari de ploaie au început să cadă. Lumea nu mai văzuse niciodată aşa ceva şi inimile oamenilor s-au umplut de groază. Toţi se întrebau pe ascuns: "Nu cumva Noe a avut dreptate, iar lumea este sortită pieirii?" Cerul devenea mai întunecat şi tot mai întunecat, iar ploaia cădea din ce în ce mai repede. Animalele, cuprinse de o groază sălbatică, mugeau alergând în toate părţile, iar strigătele lor fioroase păreau că prevestesc destinul lor şi soarta oamenilor. Apoi "s-au rupt toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis stăvilarele cerurilor" (Gen.7,11). Apa părea că se revarsă din nori, în puternice cataracte. Râurile au ieşit din matca lor, revărsându-se în văi. Coloane de apă izbucneau din pământ cu o forţă ce nu se poate descrie, aruncând stânci uriaşe la zeci de metri înălţime, iar acestea, căzând, se îngropau adânc în pământ.
Oamenii au văzut mai întâi nimicirea lucrărilor mâinilor lor. Clădirile splendide, grădinile şi dumbrăvile lor frumoase, în care ei şi-au înălţat altare pentru idolii lor, au fost distruse de fulgerele cerului, iar ruinele lor au fost împrăştiate în toate părţile. Altarele pe care se aduseseră până atunci sacrificii umane au fost distruse, iar închinătorii, făcuţi să tremure în faţa puterii viului Dumnezeu şi să ştie că stricăciunea şi idolatria lor au fost acelea care i-au dus la nimicire.
Cum furtuna se dezlănţuia din ce în ce mai sălbatic, copacii, clădirile, stâncile şi pământul erau azvârlite în toate părţile. Groaza oamenilor şi a animalelor nu putea fi descrisă. Mai presus de mugetul furtunii dezlănţuite, se auzeau vaietele oamenilor care dispreţuiseră autoritatea lui Dumnezeu. Satana însuşi, care a fost obligat să rămână în mijlocul elementelor naturii dezlănţuite, se temea că va pieri. Se simţise foarte fericit că are sub stăpânirea sa un neam de oameni aşa de puternici şi dorea ca ei să trăiască şi să săvârşească mai departe urâciunea lor şi să continue răzvrătirea împotriva Conducătorului cerului. Acum, el rostea cuvinte de hulă la adresa lui Dumnezeu, acuzându-L de nedreptate şi cruzime. O mare parte dintre oameni, asemenea lui Satana, Îl blestemau pe Dumnezeu şi, dacă ar fi fost în stare, L-ar fi dat jos de pe tronul puterii. Alţii, îndemnaţi de groază, îşi întindeau mâinile spre corabie, stăruind să fie primiţi. Dar rugăminţile lor erau zadarnice. În sfârşit, li se trezise conştiinţa, ca să ştie că există un Dumnezeu care domneşte în ceruri. Ei Îl implorau cu stăruinţă, dar urechea Lui nu mai era deschisă la strigătele lor. În clipele acelea teribile, ei au înţeles că ceea ce a adus nenorocirea lor a fost călcarea Legii lui Dumnezeu. Cu toate acestea, deşi de frica pedepsei ei şi-au recunoscut păcatul, totuşi nu simţeau nici o reală mustrare de cuget, nici scârbă faţă de rău. Dacă judecata s-ar fi abătut de la ei, atunci s-ar fi întors la dispreţul lor faţă de Cer. Tot astfel, când judecăţile lui Dumnezeu vor cădea pe pământ, mai înainte ca să fie potopit cu foc, cei nelegiuiţi vor cunoaşte exact unde şi în ce au păcătuit - şi anume dispreţuind Legea Sa cea sfântă. Şi totuşi ei nu vor da pe faţă o pocăinţă mai reală decât au manifestat păcătoşii de pe vremuri.
Unii, în disperarea lor, au încercat să spargă corabia şi să intre înăuntru, dar construcţia solidă a rezistat eforturilor lor. Unii s-au agăţat de corabie şi au rămas astfel până când au fost măturaţi de apele învolburate sau până când, loviţi de stânci şi copaci, au fost luaţi de ape.
Corabia cea masivă trosnea din toate încheieturile sub tăria nemiloasă a vântului, săltând de pe creasta unui val pe alta. Răgetele animalelor dinăuntru erau expresia groazei şi durerilor lor. Dar, în mijlocul elementelor naturii dezlănţuite, ea continua să plutească mai departe în siguranţă. Îngeri puternici au fost însărcinaţi s-o păzească. Pradă furtunii, animalele alergau spre oameni, ca şi când ar fi aşteptat ajutor de la ei. Unii s-au legat pe ei şi copiii lor de animale puternice, ştiind că acestea erau rezistente în ceea ce priveşte viaţa şi se vor căţăra până pe cele mai mari înălţimi ca să scape de apele ce creşteau. Alţii se legau de copacii cei mai înalţi de pe vârfurile dealurilor sau munţilor; dar copacii au fost scoşi din rădăcini şi împreună cu povara lor de fiinţe vii au fost prăvăliţi în apele spumegânde din văi. Unul după altul, au fost părăsite locurile ce promiteau siguranţă. Cum apele se urcau mai sus şi tot mai sus, oamenii căutau scăpare la munţii cei mai înalţi. Adesea, oameni şi fiare se luptau pentru un locşor unde să pună piciorul, până când şi unii, şi ceilalţi erau înghiţiţi de ape.
De pe vârfurile cele mai înalte, oamenii vedeau în jurul lor un ocean fără margine. Avertizările solemne ale slujitorului lui Dumnezeu nu mai erau subiect de batjocură şi luare în râs. Cum mai tânjeau acum aceşti păcătoşi sortiţi pierzării, după ocaziile pe care le pierduseră! Cum se mai rugau ei acum pentru a mai avea o oră de probă, încă o ocazie a cerului, o chemare de pe buzele lui Noe! Dar glasul cel dulce al milei nu mai avea să fie auzit de ei. Iubirea, nu mai puţin decât dreptatea, cerea ca judecăţile lui Dumnezeu să pună capăt păcatului. Apele răzbunătoare s-au revărsat peste ultimele locuri de scăpare, măturând totul, şi batjocoritorii lui Dumnezeu au pierit în hăurile întunecoase.
"Prin Cuvântul lui Dumnezeu" lumea de atunci a pierit" înecată de apă. Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate prin acelaşi Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi" (2 Petru 3,5-7). O altă furtună stă să vină. Pământul va fi din nou nimicit de mânia pustiitoare a lui Dumnezeu, iar păcatul şi păcătoşii vor fi nimiciţi.
Păcatele care au adus pedeapsa asupra lumii dinainte de potop se făptuiesc şi astăzi; temerea de Dumnezeu este alungată din inimile oamenilor, iar Legea Sa este tratată cu nepăsare şi dispreţ. Stricăciunea morală ce nu cunoştea oprelişti a acelei generaţii de oameni este egalată de aceea a neamului de oameni ce trăiesc astăzi. Hristos spune: "Cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului" (Mat.24,38-39). Dumnezeu nu i-a condamnat pe oamenii dinainte de potop pentru că mâncau şi beau; El le dăduse în mod îmbelşugat roadele pământului pentru a le împlini nevoile fizice. Păcatul lor consta însă în faptul că se înfruptau din aceste daruri fără să fie mulţumitori Dătătorului şi, în ticăloşia lor, se lăsau în voia unui apetit fără frâu. Era normal, legal, ca ei să se căsătorească. Căsătoria făcea parte din legile stabilite de Dumnezeu; a fost una dintre primele instituţii pe care El le-a stabilit. El a dat îndrumări speciale în legătură cu această orânduire şi a îmbrăcat-o cu sfinţenie şi frumuseţe; dar aceste îndrumări au fost date uitării, şi căsătoria a fost pervertită şi făcută să slujească la satisfacerea pasiunilor.
O stare de lucruri asemănătoare există şi astăzi. Ceea ce în sine este drept, îngăduit, este dus la exces. Apetitul este satisfăcut fără nici un fel de reţinere. Aşa-zişii urmaşi de astăzi ai lui Hristos mănâncă şi beau împreună cu beţivii, în timp ce numele lor stau în mare cinste în registrele bisericii. Necumpătarea slăbeşte puterile morale şi spirituale şi pregăteşte calea pentru pasiunile josnice. Mulţimile nu se mai simt sub obligaţia morală de a pune frâu dorinţelor lor senzuale şi devin robii poftelor. Oamenii trăiesc pentru satisfacerea plăcerilor senzuale; ei trăiesc numai pentru lumea şi viaţa aceasta. Extravaganţa a pus stăpânire pe toate clasele sociale. Integritatea este sacrificată pentru lux şi manifestări de paradă. Cei care sunt nerăbdători să ajungă bogaţi pervertesc dreptatea şi oprimă pe cel sărac şi "sclavii şi sufletele oamenilor" încă se mai vând şi cumpără. Înşelăciunea, mita şi jaful se lăfăiesc necondamnate atât în locurile de sus, cât şi în cele de jos. Ziarele abundă de relatări ale crimelor - crime săvârşite cu atâta sânge rece şi pentru motive atât de neînsemnate, încât se pare că s-a stins orice simţământ umanitar. Iar aceste atrocităţi au devenit atât de obişnuite, încât abia dacă mai dau loc la un comentariu sau dacă mai surprind pe cineva. Spiritul anarhiei pătrunde la toate popoarele şi izbucniri care din timp în timp constituie groaza lumii nu sunt decât indicii ale faptului că dedesubt arde focul pasiunilor şi nelegiuirilor care, o dată scăpat de sub control, va umple pământul cu vaiet şi mizerie. Tabloul pe care inspiraţia ni l-a înfăţişat cu privire la lumea dinainte de potop reprezintă prea fidel starea de lucruri către care societatea modernă aleargă foarte repede. Chiar acum, în veacul acesta, şi în ţările pretins creştine, se săvârşesc zilnic crime tot aşa de negre şi de înfiorătoare ca acelea din pricina cărora au fost nimiciţi păcătoşii lumii de atunci.
Mai înainte de potop, Dumnezeu l-a trimis pe Noe să avertizeze lumea, ca oamenii să fie aduşi la pocăinţă şi să scape astfel de ameninţarea distrugerii. Pe măsură ce timpul revenirii lui Hristos se apropie, Domnul îi trimite pe slujitorii Săi spre a avertiza lumea cum să se pregătească pentru evenimentul cel mare. Mulţimea a fost într-o făţişă neascultare faţă de Legea lui Dumnezeu, iar acum, în mila Sa, El îi cheamă la ascultare de preceptele ei sfinte. Tuturor acelora care vor îndepărta păcatele din viaţa lor prin pocăinţă faţă de Dumnezeu şi credinţa în Hristos li se va oferi iertare. Dar multora li se pare că li se cere un sacrificiu prea mare, atunci când li se cere să-şi părăsească păcatele. Pentru că viaţa lor nu se armonizează cu principiile curate ale cârmuirii morale a lui Dumnezeu, ei resping avertizările şi tăgăduiesc autoritatea Legii Sale.
Din marea mulţime a oamenilor de pe pământ, dinainte de potop, numai opt suflete au crezut şi au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu transmis prin Noe. Timp de o sută douăzeci de ani, predicatorul dreptăţii a avertizat lumea de nimicirea ce avea să vină, dar solia lui a fost lepădată şi dispreţuită. Tot astfel este şi astăzi. Mai înainte ca Dătătorul Legii să vină ca să-i pedepsească pe cei neascultători, călcătorii de lege sunt avertizaţi să se pocăiască şi să se întoarcă la ascultare; dar pentru cei mai mulţi, aceste avertizări vor fi zadarnice. Apostolul Petru spune: "Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor, şi vor zice: 'Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau la începutul zidirii!'" (2 Petru 3,3-4). Nu auzim noi oare chiar aceste cuvinte repetate astăzi, nu numai de către cei temători de Dumnezeu, ci de către mulţi dintre cei care ocupă amvoanele bisericilor? "Nu avem nici un motiv să ne alarmăm", strigă aceştia. "Mai înainte ca Hristos să vină, toată lumea va trebui să se convertească, iar neprihăniţii să domnească timp de o mie de ani. Pace, pace! Căci toate lucrurile continuă aşa cum au fost ele de la început. Nimeni să nu se neliniştească din cauza veştilor transmise de aceşti alarmişti". Dar doctrina aceasta a mileniului nu se armonizează cu învăţăturile lui Hristos şi ale apostolilor Săi. Isus a pus următoarea întrebare plină de însemnătate: "Când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?" (Luca 18,8). Şi, aşa după cum am văzut, El declară că starea omenirii va fi ca în zilele lui Noe. Pavel ne avertizează că ne putem aştepta ca nelegiuirea să crească pe măsură ce sfârşitul se apropie: "Duhul spune lămurit că în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhurile înşelătoare şi de învăţăturile dracilor" (1Tim.4,1). Apostolul spune, de asemenea, "că în zilele din urmă vor fi vremuri grele" (2 Tim.3,1). Şi el prezintă o uluitoare listă a păcatelor ce se vor afla printre aceia care au o formă de evlavie.
Pe măsură ce timpul cercării lor se apropia de încheiere, oamenii dinainte de potop se dedau mai mult la distracţii şi petreceri triviale. Cei ce aveau influenţă şi putere se străduiau să ţină mintea oamenilor preocupată de jocuri şi plăceri, ca nimeni şi nimic să nu fie cumva mişcat de ultima avertizare solemnă. Nu vedem noi oare repetându-se aceleaşi lucruri şi astăzi? În timp ce slujitorii lui Dumnezeu vestesc solia care face cunoscut că "sfârşitul lucrurilor este aproape", lumea este absorbită în distracţii şi căutarea de plăceri. Există un şir nesfârşit de petreceri ce au ca rezultat nepăsare faţă de Dumnezeu şi îi împiedică pe oameni să fie impresionaţi de adevărul care este singurul ce-i poate salva de la nimicirea ce vine.
În timpul lui Noe, filozofii declarau că este imposibil ca lumea să fie nimicită de apă; tot astfel se găsesc şi astăzi oameni de ştiinţă care se străduiesc să demonstreze că lumea nu poate fi nimicită prin foc - că acest lucru este în dezacord cu legile naturii. Dar Dumnezeul naturii, Făcătorul şi Diriguitorul legilor ei, poate folosi lucrarea mâinilor Lui ca aceasta să slujească împlinirii planurilor Sale.
Când oamenii cei mari şi înţelepţi au dovedit, spre satisfacţia lor, că era imposibil ca lumea să fie nimicită prin apă, când temerile oamenilor au fost potolite, când toţi considerau profeţia lui Noe ca o înşelăciune - iar el era privit ca un fanatic - atunci a fost timpul ca Dumnezeu să intervină. "Izvoarele Adâncului celui mare s-au rupt şi s-au deschis stăvilarele cerului" (Gen.7,11), iar batjocoritorii au fost aduşi la tăcere de apele potopului. Cu toată filozofia lor cu care se mândreau, oamenii şi-au dat prea târziu seama că înţelepciunea lor a fost o nebunie, că Dătătorul Legii este mai mare decât legile naturii şi că Cel Atotputernic nu este lipsit de mijloace pentru a-şi îndeplini planurile. "Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe" tot aşa va fi şi în ziua în care se va arăta Fiul omului" (Luca 17,26.30). "Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul cu tot ce este pe el, va arde" (2Petru 3,10). Când raţionamentul filozofiei a îndepărtat teama de judecăţile lui Dumnezeu, când învăţătorii religioşi îndreaptă atenţia spre lungi veacuri de prosperitate şi pace, iar lumea este absorbită într-un şir nesfârşit de afaceri şi plăceri, sădind şi clădind, petrecând şi veselindu-se, lepădând avertizările lui Dumnezeu şi bătându-şi joc de slujitorii Lui - "atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, şi nu vor scăpa" (1 Tes.5,3).

Cap. 8 - După potop

Apele s-au înălţat cu cincisprezece coţi deasupra celor mai înalţi munţi. Adesea, familiei dinăuntrul corăbiei i se păruse că are să piară, întrucât timp de cinci luni de zile corabia lor a fost aruncată încoace şi încolo, lăsată - aparent - în voia vânturilor şi a valurilor. A fost o grea încercare; dar credinţa lui Noe nu s-a clintit, pentru că avea asigurarea că mâna divină era la cârmă.
Când apele au început să scadă, Domnul a făcut ca arca să se îndrepte spre un loc protejat de un grup de munţi care fuseseră păstraţi prin puterea Sa. Aceştia erau la mică distanţă unii de ceilalţi şi corabia putea să se mişte în voie în acest port liniştit şi n-a mai fost dusă pe întinsul fără margini al oceanului. Faptul acesta a fost o mare uşurare pentru călătorii biciuiţi de furtună şi obosiţi.
Noe şi familia sa aşteptau nerăbdători scăderea apelor, căci doreau nespus de mult să păşească din nou pe pământ. La patruzeci de zile după ce crestele munţilor au fost vizibile, ei au trimis afară un corb, pasăre cu un accentuat simţ al mirosului, să descopere dacă pământul s-a uscat sau nu. Pasărea, negăsind altceva decât apă, a continuat să zboare în jurul corăbiei. Şapte zile mai târziu, s-a dat drumul unui porumbel care, negăsind unde să-şi pună piciorul, s-a întors la corabie. Noe a mai aşteptat alte şapte zile şi a dat din nou drumul porumbelului. Când, spre seară, acesta s-a întors cu o frunză de măslin în cioc, a fost o mare bucurie. Mai târziu, "Noe a ridicat învelitoarea corăbiei, s-a uitat, şi iată că faţa pământului se uscase" (Gen.8,13). Totuşi, el a mai aşteptat, cu răbdare, în corabie. După cum a intrat în corabie la porunca lui Dumnezeu, el a aşteptat îndrumări ca să iasă din ea.
În sfârşit, un înger a coborât din ceruri, a deschis uşa cea grea şi i-a invitat pe patriarh şi casa lui să iasă şi să meargă pe suprafaţa pământului, luând cu ei toate vieţuitoarele. În bucuria eliberării lor, Noe nu L-a uitat pe Acela prin a cărui grijă milostivă au fost salvaţi. Primul lucru pe care l-a făcut după ce a părăsit corabia a fost acela de a ridica un altar şi a aduce jertfă din toate animalele şi păsările curate, manifestându-şi astfel recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru salvarea lor şi credinţa lui în Hristos, Jertfa cea mare. Jertfa aceasta a fost bineplăcută lui Dumnezeu; şi, ca urmare, a venit o binecuvântare nu numai asupra patriarhului şi a familiei lui, ci asupra tuturor acelora care vor trăi pe pământ. "Domnul a mirosit un miros plăcut; şi Domnul a zis în inima Lui: 'Nu voi mai blestema pământul din pricina omului" Cât va fi pământul nu vor înceta semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea'" (Gen.8,21-22). Aceasta era o lecţie pentru toate generaţiile de oameni ce aveau să vină. Noe ieşise din corabie pe un pământ pustiu, dar, mai înainte de a-şi ridica o casă pentru sine, el I-a înălţat lui Dumnezeu un altar. Cireada lui de vite era mică la număr şi fusese păstrată în viaţă cu mult efort; cu toate acestea, el a dat cu bucurie o parte Domnului, ca o recunoaştere a faptului că toate erau ale Lui. Tot aceasta trebuie să fie şi cea dintâi grijă a noastră, şi anume să-I aducem lui Dumnezeu darurile noastre de bunăvoie. Orice manifestare a milei şi dragostei Sale faţă de noi trebuie să fie recunoscută cu mulţumire, atât prin fapte de închinare, cât şi prin daruri pentru lucrarea Sa.
Pentru ca nu cumva strângerea norilor şi căderea ploii să-i umple pe oameni de o groază continuă, Domnul a încurajat familia lui Noe printr-o făgăduinţă: "Fac un legământ cu voi că" nu va mai veni potop ca să pustiască pământul" Curcubeul Meu, pe care l-am aşezat în nor, el va sluji ca semn al legământului dintre Mine şi pământ. Când voi strânge nori deasupra pământului, curcubeul se va arăta în nor; şi Eu Îmi voi aduce aminte de legământul dintre Mine şi voi şi dintre toate vieţuitoarele de orice trup; şi apele nu se vor mai face un potop, ca să nimicească orice făptură. Curcubeul va fi în nor; şi Eu Mă voi uita la el ca să-Mi aduc aminte de legământul cel veşnic dintre Dumnezeu şi toate vieţuitoarele de orice trup de pe pământ" (Gen.9,11.13-16).
Cât de mari sunt mila şi îndurarea lui Dumnezeu faţă de făpturile Sale greşite, atunci când aşează curcubeul cel frumos în nori, ca un semn al legământului Său cu oamenii! Domnul declară că, atunci când va privi curcubeul, Îşi va aminti de legământul Său. Aceasta nu vrea să spună că El uită vreodată, dar El ne vorbeşte în limbajul nostru, ca să-L putem înţelege mai bine. A fost planul lui Dumnezeu acela ca, atunci când copiii generaţiilor ce urmau să vină aveau să întrebe ce înseamnă arcul acela frumos care îmbrăţişează cerul, părinţii lor să le povestească istoria potopului, spunându-le că Cel Prea Înalt a făcut arcul curcubeului şi l-a aşezat în nori, ca o asigurare a faptului că apele nu vor mai acoperi niciodată pământul. Astfel, din generaţie în generaţie el va da mărturie despre iubirea divină faţă de om şi îi va întări încrederea în Dumnezeu.
În cer, ceva asemănător curcubeului înconjoară tronul şi împodobeşte capul lui Hristos. Profetul spune: "Ca înfăţişarea curcube-ului, care stă în nor într-o zi de ploaie, aşa era şi înfăţişarea acestei lumini strălucitoare, care-L înconjura. Astfel era arătarea slavei Domnului" (Ezech.1,28). Vizionarul Ioan declară: "Iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva" şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smaragd la vedere" (Apoc.4,2.3). Când omul, prin marea lui nelegiuire, cheamă asupra sa judecata divină, Mântuitorul, mijlocind la Tatăl în favoarea lui, arată spre curcubeul din nori şi la curcubeul din jurul tronului şi la cel de deasupra capului Său, ca un semn al milei lui Dumnezeu faţă de păcătosul pocăit.
De asigurarea dată lui Noe cu privire la potop Dumnezeu Însuşi a legat una dintre cele mai preţioase făgăduinţe ale harului Său: "După cum am jurat că apele lui Noe nu vor mai veni pe pământ, tot aşa jur că nu Mă voi mai mânia pe tine şi nu te voi mai mustra. Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine şi legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine" (Is.54,9-10).
Noe, privind la puternicele animale de pradă care au ieşit împreună cu el din corabie, s-a temut ca nu cumva familia sa, ce număra numai opt persoane, să fie distrusă de ele. Dar Domnul a trimis un înger până la slujitorul Său cu următoarea solie de asigurare: "S-apuce groaza şi frica de voi pe orice dobitoc de pe pământ, pe orice pasăre a cerului, pe tot ce se mişcă pe pământ şi pe toţi peştii mării; vi le-am dat în mâinile voastre. Tot ce se mişcă şi are viaţă să vă slujească de hrană; toate acestea vi le dau ca şi iarba verde" (Gen.9,2.3). Până atunci, Dumnezeu nu i-a permis omului să folosească drept hrană carnea animalelor. El intenţiona ca neamul omenesc să trăiască numai din roadele pământului; dar acum, când toată iarba verde pierise, El le-a dat permisiunea să mănânce carnea animalelor curate care fuseseră păstrate în corabie.
Întreaga suprafaţă a pământului a fost schimbată de apele potopului. Al treilea blestem se abătuse asupra lui din cauza păcatului. Când apele au început să scadă, dealurile şi munţii erau înconjuraţi de o apă tulbure fără sfârşit. Pretutindeni zăceau cadavrele oamenilor şi ale animalelor. Domnul n-a îngăduit ca acestea să rămână ca să se descompună şi să infecteze aerul; de aceea, El a făcut pământul un vast cimitir. Un vânt violent, care a fost pus să sufle cu scopul de a zvânta apele, le-a pus în mişcare cu o mare forţă, în unele cazuri dislocând şi purtând cu el vârfurile munţilor, îngrămădind copaci, stânci şi pământ peste cadavrele celor morţi. Prin aceleaşi mijloace, argintul şi aurul, lemnul scump şi pietrele preţioase, care îmbogăţeau şi înfrumuseţau lumea dinainte de potop şi pe care aceasta le idolatrizase, au fost ascunse de vederea şi posibilitatea oamenilor de a le găsi, căci acţiunea violentă a apelor a îngrămădit asupra acestor comori pământ şi stânci, iar în unele cazuri a format munţi deasupra lor. Dumnezeu a văzut că, cu cât a îmbogăţit şi a îmbelşugat mai mult pe păcătoşi, cu atât mai mult ei şi-au ticăloşit umblarea înaintea Lui. Comorile care ar fi trebuit să-i facă să-L preamărească pe milostivul Dătător au fost făcute obiecte de închinare, în timp ce Dumnezeu a fost dezonorat şi dispreţuit.
Pământul avea acum aspectul unui haos şi unei pustiiri cu neputinţă de descris. Munţii, cândva atât de frumoşi în desăvârşita lor simetrie, erau acum accidentaţi şi neregulat dispuşi. Pietre, colţuri de stâncă şi creste sălbatice erau presărate pe întreaga faţă a pământului. În multe locuri dealurile şi munţii au dispărut, fără să lase vreo urmă a locului în care au fost cândva; iar câmpiile au cedat locul lanţurilor de munţi. În unele părţi, aceste schimbări erau mult mai evidente decât în altele. Acolo unde cândva fuseseră cele mai bogate comori de pe pământ, comori de aur, argint şi pietre preţioase, se puteau vedea semnele cele mai teribile ale judecăţii divine. Dar în ţinuturile ce nu fuseseră locuite şi în acelea în care nelegiuirea fusese mai mică, urmările judecăţii divine erau mai uşoare.
În timpul potopului, păduri imense au fost îngropate sub pământ. Acestea s-au transformat de atunci în cărbuni, formând straturi uriaşe ce există în zilele noastre, dând de asemenea naştere la marile zăcăminte de petrol. Cărbunele şi petrolul se aprind adesea şi ard sub scoarţa pământului. În felul acesta stâncile se înfierbântă, piatra de var arde şi fierul se topeşte. Acţiunea apei asupra pietrei de var sporeşte furia căldurii teribile, fapt ce dă loc la cutremure, vulcane şi alte fenomene groaznice. Când focul şi apa vin în contact cu straturile de stânci şi minereu, atunci se declanşează explozii în interior, explozii asemenea unor tunete înfundate. Aerul este fierbinte şi sufocant. Se declanşează apoi erupţii vulcanice; şi, întrucât adesea acestea nu izbutesc să deschidă suficient loc pentru elementele înfierbântate, pământul însuşi se convulsionează, faţa lui se înalţă şi se coboară asemenea valurilor mării şi la suprafaţă apar mari crăpături şi uneori sunt înghiţite oraşe, sate şi munţi în flăcări. Aceste manifestări extraordinare vor fi din ce în ce mai dese şi mai teribile chiar înainte de evenimentul revenirii lui Isus Hristos şi de sfârşitul Planului de Mântuire, ca semne ale nimicirii grabnice a pământului.
Adâncurile pământului sunt arsenalul lui Dumnezeu, din care s-au scos arme folosite la nimicirea lumii de demult. Apele care izbucnesc din adâncuri s-au unit cu apele ce cădeau din ceruri, pentru a desăvârşi lucrarea de nimicire. De la potop, focul şi apa au fost instrumente în mâna lui Dumnezeu pentru nimicirea celor mai nelegiuite cetăţi. Aceste judecăţi sunt lăsate să cadă, pentru ca aceia care privesc cu uşurinţă Legea lui Dumnezeu şi calcă în picioare autoritatea Sa să fie făcuţi să tremure în faţa puterii Lui şi să-I recunoască autoritatea legitimă. Când oamenii au văzut munţii arzând, care revărsau flăcări de foc şi torente de minereu topit, secând râuri, acoperind oraşe înfloritoare, împrăştiind pretutindeni în jur ruina şi prăpădul, atunci inima cea mai dârză a fost apucată de groază şi cei necredincioşi şi hulitori au fost constrânşi să recunoască puterea fără margini a lui Dumnezeu.
Profeţii de pe timpuri, referindu-se la astfel de scene, spuneau: "O! de ai despica cerurile, şi Te-ai pogorî, s-ar topi munţii înaintea Ta, ca de un foc care aprinde vreascurile, ca de un foc care face apa să dea în clocot! ţi-ar cunoaşte atunci vrăjmaşii Numele şi ar tremura neamurile înaintea Ta! Când ai făcut minuni la care nu ne aşteptam, Te-ai pogorât, şi munţii s-au zguduit înaintea Ta" (Is.64,1-3). "Domnul umblă în furtună şi în vârtej şi norii sunt praful picioarelor Lui. El mustră marea şi o usucă, face să sece toate râurile" (Naum 1,3-4).
Manifestări şi mai îngrozitoare decât acelea pe care le-a văzut lumea vreodată se vor vedea la a doua venire a Domnului. "Se clatină munţii înaintea Lui şi dealurile se topesc; se cutremură pământul înaintea Lui, lumea şi toţi locuitorii ei! Cine poate sta înaintea urgiei Lui? Şi cine poate ţine piept mâniei Lui aprinse?" (Naum 1,5-6). "Pleacă cerurile, Doamne, şi pogoară-Te! Atinge munţii, ca să fumege! Fulgeră şi risipeşte pe vrăjmaşii mei! Aruncă-ţi săgeţile şi pune-i pe fugă" (Ps.144,5-6).
"Voi face să se arate semne sus în cer şi minuni jos pe pământ, sânge, foc şi un vârtej de fum" (Fapte 2,19). "Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare, cum de când este omul pe pământ n-a fost un cutremur aşa de mare" Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit" O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. Şi oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinii, pentru că această urgie era foarte mare" (Apoc.16,18.20.21).
Când fulgerele cerului se vor uni cu focul din pământ, atunci munţii vor arde ca un furnal şi vor arunca afară râuri îngrozitoare de lavă incandescentă, acoperind grădini şi câmpii, sate şi oraşe. Masa aceasta de elemente topite până la incandescenţă, revărsându-se în râuri, va face ca apa să fiarbă, aruncând în aer stânci masive cu o violenţă indescriptibilă şi împrăştiind pretutindeni pe pământ fragmente din aceste stânci. Râurile vor seca. Pământul se va cutremura, pretutindeni vor fi cutremure nimicitoare şi erupţii îngrozitoare.
În felul acesta Dumnezeu îi va nimici de pe pământ pe cei răi. Dar cei neprihăniţi vor fi ocrotiţi şi scăpaţi din mijlocul acestor frământări, aşa cum Noe a fost ocrotit în corabia lui. Dumnezeu va fi scăparea lor şi sub aripile Lui vor găsi adăpost. Psalmistul spune: "Pentru că zici: 'Domnul este locul meu de adăpost' şi faci din Cel Prea Înalt turnul tău de scăpare, de aceea nici o nenorocire nu te va ajunge şi nici o urgie nu se va apropia de cortul tău" (Ps.91,9-10).
"Căci El mă va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, mă va ascunde sub acoperişul cortului Lui şi mă va înălţa pe o stâncă" (Ps.27,5). Făgăduinţa lui Dumnezeu sună astfel: "Fiindcă Mă iubeşte - zice Domnul - de aceea îl voi izbăvi; îl voi ocroti, căci cunoaşte Numele Meu" (Ps.91,14).
Cap. 9 - Săptămâna creaţiunii, o săptămână literală
Ca şi Sabatul, săptămâna îşi are originea la creaţiune şi a fost păstrată ajungând până la noi de-a lungul întregii istorii biblice. Dumnezeu Însuşi a stabilit prima săptămână ca un etalon pentru săptămânile ce aveau să se succedă până la sfârşitul timpului. La fel ca toate celelalte, ea a fost formată din şapte zile literale. Şase zile au fost folosite pentru lucrarea creaţiunii; în ziua a şaptea, Dumnezeu S-a odihnit şi a binecuvântat atunci această zi, punând-o deoparte ca zi de odihnă pentru om.
În Legea dată pe Sinai, Dumnezeu a recunoscut această săptămână, cum şi motivele pe care se bazează ea. După ce a dat porunca: "Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti", arătând ce anume trebuie făcut în cele şase zile şi ce nu trebuie făcut în cea de-a şaptea zi, El arată motivul pentru care trebuie să privim astfel săptămâna, arătând înapoi spre propriul Său exemplu: "Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit; de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o" (Exod 20,8-11). Acest motiv este frumos şi puternic, atunci când înţelegem zilele creaţiunii ca fiind zile literale. Primele şase zile ale fiecărei săptămâni sunt date omului pentru muncă, pentru că Dumnezeu a folosit aceeaşi perioadă de timp din prima săptămână în lucrarea creaţiunii. În ziua a şaptea omul trebuie să se reţină de la lucru, în amintirea faptului că în ziua a şaptea Creatorul S-a odihnit.
Dar presupunerea că evenimentele primei săptămâni au cerut mii şi mii de ani loveşte direct la temelia poruncii a patra. Ea reprezintă pe Creator ca poruncind oamenilor să păstreze o săptămână de şapte zile literale, ca să comemoreze perioade vaste, nedefinite de timp. Acest lucru este contrar metodei Sale de a Se comporta cu creaturile Sale. Această presupunere face nedefinit şi obscur ceea ce El a arătat ca fiind foarte clar. Acest lucru constituie necredincioşi în forma ei cea mai subtilă şi deci cea mai periculoasă; adevăratul său caracter este aşa de ascuns, încât este acceptat şi învăţat de mulţi care mărturisesc a crede în Biblie.
"Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului, şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui" Căci El zice, şi se face; porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă" (Ps.33,6.9). Biblia nu recunoaşte lungi perioade de timp în care pământul să fi evoluat încet din haos. Cu privire la fiecare zi a creaţiunii, raportul Sfintelor Scripturi declară că ea consta dintr-o seară şi o dimineaţă, la fel ca celelalte zile care au urmat. La terminarea fiecărei zile este dat rezultatul lucrării Creatorului. Declaraţia făcută la sfârşitul primei săptămâni de lucru a Creatorului sună astfel: "Iată istoria cerurilor şi a pământului, când au fost făcute" (Gen.2,4). Iar faptul acesta nu exprimă ideea că zilele creaţiunii au fost altfel decât zilele literale. Fiecare zi a generat ceva, pentru că în ea Dumnezeu a adus la existenţă, a generat sau a produs o nouă parte din lucrarea Sa.
Geologii susţin că au găsit în pământ dovada faptului că el este mai vechi decât spune raportul mozaic. Oase de oameni şi de animale, ca şi instrumente de război, copaci pietrificaţi mult mai mari decât tot ceea ce există astăzi sau decât a existat cu mii de ani în urmă s-au descoperit şi se descoperă, şi de aici se deduce că pământul a fost populat, cu mult înaintea timpului prezentat în raportul creaţiunii, de către o rasă de oameni cu mult superioară în statură oricărui om ce trăieşte astăzi pe suprafaţa pământului. Un astfel de raţionament i-a determinat pe mulţi care mărturisesc a crede în Sfânta Scriptură să îmbrăţişeze punctul de vedere că zilele creaţiunii au fost perioade de timp nedefinite.
Dar în afară de istoria Bibliei, geologia nu poate dovedi nimic. Cei de azi nu cunosc dimensiunile oamenilor, animalelor şi ale copacilor de dinainte de potop sau extraordinarele schimbări ce au avut loc atunci. Relicvele găsite în pământ sunt - într-adevăr - o dovadă a condiţiilor cu totul diferite din multe puncte de vedere - faţă de cele de astăzi, dar timpul când existau aceste condiţii este prezentat în raportul inspirat al Bibliei. În istoria potopului, Inspiraţia a explicat ceea ce geologia singură n-ar fi putut niciodată să pătrundă, să înţeleagă. În zilele lui Noe, oamenii, animalele şi copacii, de multe ori mai mari decât cei care există astăzi, au fost îngropaţi în pământ şi păstraţi astfel ca o dovadă pentru generaţiile viitoare că antediluvienii au pierit printr-un potop. A fost în planul lui Dumnezeu ca descoperirea acestor lucruri să întărească credinţa în istoria inspirată; dar oamenii, cu raţionamentul lor deşert, cad şi ei în aceeaşi greşeală în care au căzut cei dinainte de potop, şi anume că ei transformă în blestem lucrurile pe care Dumnezeu li le-a dat ca o binecuvântare, printr-o greşită folosire a lor.
Este unul dintre mijloacele de înşelare ale lui Satana, acela de a-i face pe credincioşi să accepte o idee greşită; căci el poate să umbrească atât de mult Legea lui Dumnezeu, care în sine este foarte simplă, încât să-i facă pe oameni să se războiască împotriva poruncii a patra, pentru că ea arată atât de clar spre viul Dumnezeu, Creatorul cerurilor şi al pământului.
Se depune un efort continuu pentru a explica lucrarea creaţiunii ca un rezultat al unor cauze naturale; iar raţionamentul omenesc este acceptat chiar de către cei ce mărturisesc a fi creştini, raţionament ce este în flagrantă opoziţie cu faptele cele simple ale Scripturii. Sunt mulţi aceia care se opun cercetării profeţiilor biblice, în mod deosebit acelea din Daniel şi Apocalips, declarând despre ele că sunt obscure şi deci nu le putem înţelege; cu toate acestea, chiar aceste persoane acceptă unele teorii care sunt în contradicţie cu raportul mozaic. Dacă însă ceea ce a descoperit Dumnezeu este aşa de greu de înţeles, cât de neprincipial este de a accepta simple presupuneri cu privire la ceea ce El n-a descoperit!
"Lucrurile ascunse sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri pe vecie" (Deut.29,29). El n-a descoperit niciodată oamenilor modul exact în care a adus la îndeplinire lucrarea creaţiunii. Înţelepciunea omenească nu poate pătrunde tainele Celui Preaînalt. Puterea Sa creatoare este tot atât de nepătrunsă ca şi existenţa Sa.
Dumnezeu a îngăduit ca un potop de lumină să se reverse asupra lumii atât în domeniul ştiinţei, cât şi în cel al artei; dar atunci când unii din aşa numiţii oameni de ştiinţă se ocupă de aceste subiecte numai din punct de vedere omenesc, cu siguranţă că vor ajunge la concluzii greşite. Poate fi nevinovat faptul de a face speculaţii dincolo de ceea ce ne-a descoperit Cuvântul lui Dumnezeu, dacă teoriile noastre, însă, nu contrazic faptele ce sunt prezentate în Sfânta Scriptură; dar aceia care lasă la o parte Cuvântul lui Dumnezeu şi caută să explice lucrările creaţiunii Sale, bazaţi numai pe principii ştiinţifice, sunt purtaţi de curent pe un ocean necunoscut, fără hartă şi fără busolă. Cele mai mari capacităţi intelectuale, dacă nu sunt călăuzite de Cuvântul lui Dumnezeu în cercetările lor, ajung în încurcătură în încercările lor de a trasa relaţiile dintre ştiinţă şi revelaţie. Deoarece Creatorul şi lucrările Lui sunt atât de mult peste posibilitatea lor de înţelegere şi pentru că nu pot să le explice prin legile naturale, aceştia consideră raportul biblic ca nefiind vrednic de încredere. Aceia care se îndoiesc de temeinicia raportului Vechiului şi Noului Testament vor face un pas mai departe şi vor ajunge să se îndoiască de existenţa lui Dumnezeu şi atunci, pierzându-şi ancora, vor fi lăsaţi să se izbească de stâncile necredinţei.
Aceste persoane au pierdut simplitatea credinţei. Trebuie să existe o neclintită credinţă în autoritatea divină a Cuvântului celui sfânt al lui Dumnezeu. Biblia nu trebuie să fie testată prin ideile ştiinţifice ale oamenilor. Cunoştinţa omenească nu este un ghid vrednic de încredere.
Scepticii care citesc Biblia cu scopul de a căuta greşeli, printr-o imperfectă înţelegere a revelaţiei pot pretinde că au găsit contradicţii în ea; dar dacă este bine înţeleasă, ea este într-o perfectă armonie. Moise a scris sub călăuzirea Duhului lui Dumnezeu şi o corectă teorie a geologiei nu va pretinde niciodată că a descoperit ceea ce nu se poate armoniza cu declaraţia Lui. Tot adevărul, fie el în natură sau revelaţie, este consecvent cu sine în toate manifestările lui.
În Cuvântul lui Dumnezeu sunt unele probleme la care cei mai profunzi învăţaţi nu vor putea da răspuns. Atenţia este atrasă la aceste subiecte pentru a ni se arăta cât de multe probleme sunt chiar în lucrurile obişnuite ale vieţii de fiecare zi, pe care minţile mărginite, cu toată înţelepciunea cu care se fălesc, nu le vor putea înţelege niciodată pe deplin.
Cu toate acestea, oamenii de ştiinţă cred că pot înţelege înţelepciunea lui Dumnezeu, ceea ce El a făcut sau ceea ce El poate face. Ideea foarte mult răspândită este aceea că El este limitat de propriile Lui legi. Oamenii neagă sau ignoră existenţa Lui ori caută să explice totul, chiar şi lucrarea Duhului Sfânt asupra inimii omeneşti; şi nu mai au nici un fel de respect pentru Numele Său sau teamă de puterea Sa. Ei nu cred în supranatural şi nu înţeleg legile lui Dumnezeu sau puterea Lui infinită de a aduce la îndeplinire - prin ele - voinţa Lui. Aşa cum se foloseşte de obicei, termenul "legile naturii" cuprinde ceea ce au fost în stare oamenii să descopere cu privire la legile ce guvernează lumea fizică; dar cât de limitată este cunoştinţa lor şi cât de vast este câmpul în care Creatorul poate lucra în armonie cu propriile Sale legi - şi încă peste posibilitatea de înţelegere a fiinţei mărginite! Mulţi învaţă că materia posedă energie vitală, că materiei îi sunt date anumite proprietăţi şi apoi ea este lăsată să acţioneze prin propria sa energie; că lucrurile din natură sunt conduse în armonie cu nişte legi fixe, în care nici chiar Dumnezeu nu poate interveni. Aceasta este o falsă ştiinţă şi nu este susţinută de Cuvântul lui Dumnezeu. Natura lor este la dispoziţia Creatorului ei. Dumnezeu nu anulează legile Sale şi nici nu lucrează împotriva lor, ci El le foloseşte continuu ca instrumente ale Sale. Natura mărturiseşte despre o inteligenţă, o prezenţă, o energie activă, care lucrează în şi prin legile ei. În natură se vădeşte continua lucrare a Tatălui şi a Fiului. Hristos spune: "Tatăl Meu lucrează până acum; şi Eu de asemenea lucrez" (Ioan 5,17).
Leviţii, în imnul lor ce ne este redat de Neemia, cântă: "Tu, Doamne, numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi toată oştirea lor, şi pământul cu tot ce este pe el" Tu dai viaţă tuturor"" (Neem.9,6). Cu privire la lumea aceasta a noastră, lucrarea creaţiunii lui Dumnezeu este completă. Căci "lucrările Lui fuseseră isprăvite încă de la întemeierea lumii" (Evr.4,3). Dar puterea, energia Sa, este încă exercitată în menţinerea lucrărilor creaţiunii Sale. Inima bate şi respiraţia îşi urmează cursul nu pentru că mecanismul ce a fost pus odată în mişcare continuă să acţioneze prin propria sa energie, ci fiecare respiraţie şi fiecare pulsaţie a inimii sunt o dovadă a grijii Aceluia în care "avem viaţa, mişcarea şi fiinţa" (Fapte 17,28). Faptul că an de an pământul produce bunătăţile lui şi îşi continuă mişcarea în jurul soarelui nu se datoreşte unei puteri proprii. Mâna lui Dumnezeu este aceea care conduce planetele şi le păstrează în poziţia lor, în mersul lor ordonat prin spaţiile siderale. El "a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor. El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare este puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte" (Is.40,26). Prin puterea Lui vegetaţia se dezvoltă, frunzele apar şi florile înfloresc. El "face să răsară iarba pe munţi" (Ps.147,8) şi prin El văile sunt făcute să rodească. "Toate fiarele pădurilor" îşi cer hrana de la Dumnezeu" şi fiecare creatură vie, de la insecta cea mai mică şi până la om, toate sunt zilnic dependente de grija Sa providenţială. În cuvinte deosebit de frumoase, psalmistul spune: "Toate" Te aşteaptă, ca să le dai hrana la vreme. Le-o dai Tu, ele o primesc; Îţi deschizi Tu mâna, ele se satură de bunătăţile Tale" (Ps.104,20.21.27.28). Cuvântul Său controlează elementele naturii; El acoperă cerurile cu nori şi pregăteşte ploaia pentru pământ. "El dă zăpada ca lâna. El presară bruma albă ca cenuşa" (Ps.147,16). "La tunetul Lui, urlă apele în ceruri; El ridică norii de la marginile pământului, dă naştere fulgerelor şi ploii, şi scoate vântul din cămările Lui" (Ier.10,13).
Dumnezeu este temelia tuturor lucrurilor. Întreaga adevărată educaţie este în armonie cu lucrările Sale; toată educaţia creştină duce la ascultarea de conducerea Sa. Ştiinţa deschide noi perspective orizontului nostru; ea se înalţă sus şi explorează noi profunzimi; dar, ca rezultat al cercetărilor ei, ea nu aduce nimic care să fie în conflict cu revelaţia divină. Ignoranţa poate căuta să susţină păreri greşite cu privire la Dumnezeu, apelând la ştiinţă; dar cartea naturii şi Cuvântul scris aruncă una asupra alteia" lumină. Noi suntem astfel conduşi să adorăm pe Creator şi să avem o încredere inteligentă în Cuvântul Său.
Nici o minte mărginită nu poate înţelege pe deplin existenţa, puterea, înţelepciunea sau lucrările Celui infinit. Scriitorul inspirat spune: "Poţi spune tu că poţi pătrunde adâncimile lui Dumnezeu, că poţi ajunge la cunoştinţa desăvârşită a Celui Atotputernic? Cât cerurile-i de înaltă: ce poţi face? Mai adâncă decât locuinţa morţilor: ce poţi şti? Întinderea ei este mai lungă decât pământul, şi mai lată decât marea" (Iov 11,7-9). Minţile cele mai mari ale pământului nu pot cuprinde pe Dumnezeu. Oamenii pot cerceta continuu, pot învăţa continuu şi dincolo de aceasta încă este un" infinit.
Cu toate acestea, lucrările creaţiunii mărturisesc despre puterea şi măreţia lui Dumnezeu. "Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui" (Ps.19,1). Aceia care iau Cuvântul scris ca sfătuitor al lor vor găsi în el un ajutor preţios în a-L înţelege pe Dumnezeu. "Însuşirile nevăzute ale Lui" se văd lămurit, de la facerea lumii când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El", şi anume" "puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui" (Rom.1,20).
Cap. 10 - Turnul Babel
Pentru a repopula pământul pustiit pe care, cu puţin timp înainte, potopul îl curăţise de stricăciunea lui morală, Dumnezeu nu a păstrat decât o singură familie, aceea a lui Noe, căruia El îi declarase: "Te-am văzut fără prihană înaintea Mea în neamul acesta de oameni" (Gen.7,1). Şi totuşi, în cei trei fii ai lui Noe s-a dezvoltat foarte repede aceeaşi mare deosebire văzută în lumea dinainte de potop. În Sem, Ham şi Iafet, care trebuia să fie întemeietorii neamului omenesc, se contura caracterul urmaşilor lor.
Noe, privind prin inspiraţie divină, a prezis istoria celor trei mari rase ce aveau să răsară din aceşti părinţi ai omenirii. Descriind pe urmaşii lui Ham mai degrabă prin fiul decât prin tatăl, el declară: "Blestemat să fie Canaan! Să fie robul robilor fraţilor lui" (Gen.9,25). Păcatul nefiresc săvârşit de Ham arată că respectul filial fusese de multă vreme alungat din sufletul său şi dădea pe faţă toată nelegiuirea şi josnicia din caracterul lui. Aceste caracteristici rele s-au transmis mai departe în Canaan şi în urmaşii lui, a căror neîntreruptă vinovăţie a atras asupra lor judecăţile lui Dumnezeu.
Pe de altă parte, respectul manifestat de către Sem şi Iafet faţă de tatăl lor şi, în felul acesta, faţă de poruncile divine, a făgăduit un viitor mai strălucit pentru urmaşii lor. Cu privire la aceşti fii s-a spus: "Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Sem, şi Canaan să fie robul lui! Dumnezeu să lărgească locurile stăpânite de Iafet, Iafet să locuiască în corturile lui Sem, şi Canaan să fie robul lor" (Gen.9,26-27). Urmaşii lui Sem aveau să fie poporul ales al legământului lui Dumnezeu, al Mântuitorului făgăduit. Iehova avea să fie Dumnezeul lui Sem. Din el avea să coboare Avraam şi poporul lui Israel, prin care avea să vină Hristos: "Ferice de poporul al cărui Dumnezeu este Domnul" (Ps.144,15). Şi Iafet "să locuiască în corturile lui Sem". Urmaşii lui Iafet aveau să aibă în mod deosebit parte de binecuvântările Evangheliei.
Urmaşii lui Canaan au decăzut până la cele mai degradante forme de păgânism. Deşi blestemul profetic i-a condamnat la sclavie, aplicarea pedepsei a fost timp de veacuri amânată. Dumnezeu a suportat nelegiuirea şi stricăciunea lor, până când ei au trecut limitele răbdării divine. Atunci au fost lepădaţi şi au devenit robi ai urmaşilor lui Sem şi Iafet.
Profeţia lui Noe nu a fost o ameninţare arbitrară a mâniei şi nici o declaraţie de favoritism. Ea n-a determinat caracterul şi destinul fiilor lui. Dar a arătat care avea să fie rezultatul felului de viaţă pe care ei în repetate rânduri şi l-au ales, cum şi caracterul pe care şi l-au dezvoltat. Ea era expresia a ceea ce era în planul lui Dumnezeu pentru ei şi urmaşii lor din cauza propriului lor caracter şi propriei lor purtări. De regulă, copiii moştenesc pornirile şi înclinaţiile părinţilor şi imită pilda lor; astfel că păcatele părinţilor sunt practicate de către copii, din generaţie în generaţie. În acest fel josnicia şi lipsa de respect a lui Ham s-au reprodus în urmaşii săi, aducând asupra lor blestemul timp de multe generaţii. "Un singur păcătos nimiceşte mult bine" (Ecl.9,18).
Pe de altă parte, cât de bogat a fost răsplătit respectul lui Sem pentru tatăl său şi ce şir strălucit de oameni sfinţi s-a ridicat din urmaşii săi! "Domnul cunoaşte zilele oamenilor cinstiţi" şi urmaşii lui sunt binecuvântaţi" (Ps.37,18.26). "Să ştii că Domnul, Dumnezeul tău este singurul Dumnezeu. El este un Dumnezeu credincios şi Îşi ţine legământul şi îndurarea până la al miilea neam de oameni faţă de cei ce-L iubesc şi păzesc poruncile Lui" (Deut.7,9).
Pentru un timp, urmaşii lui Noe au continuat să locuiască prin munţii unde s-a oprit corabia. Pe măsură însă ce numărul lor a crescut, apostazia a dus degrabă la despărţire. Aceia care au dorit să uite pe Creatorul lor şi să lepede restrângerea adusă de Legea Sa simţeau o continuă plictiseală şi supărare datorită învăţăturii şi exemplului semenilor lor temători de Dumnezeu şi, după un timp, au hotărât să se separe de cei care se închinau lui Dumnezeu. Ca urmare au pornit spre câmpia Şinear, pe malurile fluviului Eufrat. Ei au fost atraşi de frumuseţea locului şi fertilitatea solului şi pe această câmpie s-au hotărât să-şi facă sălaşul.
Aici au hotărât să zidească o cetate şi în ea să înalţe un turn uluitor de înalt, aşa încât să devină o minune a lumii. Această lucrare era menită să împiedice împrăştierea oamenilor în colonii. Dumnezeu i-a îndrumat pe oameni să se întindă pe întreaga suprafaţă a pământului pentru a-l popula şi a-l supune; dar aceşti constructori ai Babelului erau hotărâţi să-i ţină pe toţi ai lor uniţi într-o societate şi să întemeieze o monarhie, care în cele din urmă să stăpânească întregul pământ. Astfel, cetatea lor avea să devină metropola unui imperiu universal; gloria ei avea să stârnească admiraţia şi omagiul lumii şi să-i facă vestiţi pe întemeietorii ei. Turnul acesta magnific, ajungând până la cer, trebuia în adevăr să stea ca un monument al puterii şi înţelepciunii constructorilor lui, perpetuând faima lor până la cele din urmă generaţii.
Locuitorii din câmpia Şinear nu credeau în legământul lui Dumnezeu, că El nu va mai aduce alt potop pe pământ. Mulţi dintre ei tăgăduiau existenţa lui Dumnezeu şi puneau potopul pe seama unor cauze naturale. Alţii credeau într-o Fiinţă supremă şi credeau, de asemenea, că ea a fost aceea care a nimicit lumea dinainte de potop; şi inima lor, ca şi aceea a lui Cain, s-a răsculat împotriva Lui. Unul dintre scopurile pe care le urmăreau prin construirea turnului era şi acela de a avea un loc de scăpare în eventualitatea unui alt potop. Construcţia urma să aibă o înălţime mult mai mare decât s-au ridicat apele potopului, iar ei credeau că, în felul acesta, vor fi în afara oricărui pericol. Iar prin faptul că aveau să fie în stare să se înalţe până la nori, ei sperau că vor putea descoperi cauzele potopului. Întreaga lucrarea avea ca scop să înalţe şi mai sus mândria celor ce l-au proiectat, să depărteze de la Dumnezeu minţile generaţiilor viitoare şi să le ducă la idolatrie.
Când a fost parţial terminat, o parte din turn a fost ocupat şi folosit ca locuinţă pentru ziditori; alte încăperi, splendid mobilate şi împodobite, au fost închinate idolilor lor. Oamenii se bucurau de succesul lor şi slăveau pe dumnezeii de argint şi aur, ridicându-se împotriva Cârmuitorului cerului şi al pământului. Deodată însă, lucrarea, care înainta atât de bine, a fost oprită. Au fost trimişi îngeri ca să strice planurile constructorilor. Turnul ajunsese la o foarte mare înălţime şi era imposibil acum pentru cei ce lucrau sus, în vârf, să comunice în mod direct cu aceia care se aflau jos, la baza turnului; de aceea, au fost aşezaţi oameni din loc în loc, fiecare dintre aceştia să primească şi să transmită celui de mai jos ordinele cu privire la materiale sau alte directive în legătură cu lucrarea. În timp ce veştile erau astfel duse de la unul la altul, limbajul li s-a încurcat, astfel că se cereau materiale de care nu era nevoie şi se dădeau îndrumări care erau adesea în contradicţie cu cele ce fuseseră date. A urmat confuzie şi spaimă. Întreaga lucrare s-a oprit. Nu mai putea fi vorba - mai departe - de nici un fel de armonie şi conlucrare. Constructorii erau cu totul neînstare să-şi explice aceste ciudate neînţelegeri dintre ei şi, în mânia şi deznădejdea lor, se acuzau unii pe alţii. Alianţa lor a luat sfârşit în luptă şi vărsare de sânge. Fulgere din ceruri, ca o dovadă a neplăcerii lui Dumnezeu, au sfărâmat partea de sus a turnului, aruncând-o la pământ. Astfel, oamenii au fost făcuţi să simtă că există un Dumnezeu care domneşte în ceruri. Până la data aceea toţi oamenii au vorbit aceeaşi limbă; acum însă, aceia care puteau să-şi înţeleagă între ei vorbirea s-au unit în două grupe; unii au pornit într-o parte, alţii în alta. "Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe toată faţa pământului" (Gen.11,8). Împrăştierea aceasta a fost mijlocul de populare a pământului şi în acest fel s-a realizat planul lui Dumnezeu, chiar şi prin mijloacele folosite de oameni spre a-l împiedica.
Dar ce pierdere au suferit aceia care se ridicaseră împotriva lui Dumnezeu! A fost scopul lui Dumnezeu acela ca, atunci când oamenii ar fi pornit să întemeieze naţiuni în diferite părţi ale pământului, să ducă cu ei cunoaşterea voii Lui, astfel ca lumina adevărului să strălucească cu putere înaintea generaţiilor care aveau să vină. Noe, predicatorul credincios al neprihănirii, a trăit cincizeci de ani după potop. Sem a mai trăit cinci sute de ani, şi urmaşii lor au avut astfel ocazia să facă cunoştinţă cu cerinţele lui Dumnezeu şi cu istoria felului în care El S-a purtat cu părinţii lor. Dar ei n-au fost binevoitori să dea ascultare acestor adevăruri care nu le plăceau; ei nu doreau să ştie ceva despre Dumnezeu; şi prin amestecarea limbajului ei au fost, în mare măsură, izolaţi de legăturile cu aceia care puteau să le dea lumină.
Ziditorii Babelului se lăsaseră în voia spiritului de nemulţumire împotriva lui Dumnezeu. În loc să-şi aducă aminte cu recunoştinţă de mila Sa faţă de Adam şi de legământul îndurării Sale faţă de Noe, ei se plângeau de asprimea Lui în alungarea primei perechi din Eden şi distrugerea lumii prin potop. Dar, în timp ce murmurau împotriva lui Dumnezeu, ca fiind arbitrar şi sever, acceptau conducerea celui mai crud dintre tirani. Satana căuta să aducă dispreţ asupra jertfelor care preînchipuiau moartea lui Hristos; şi, cum minţile oamenilor erau întunecate de idolatrie, el îi mâna să contrafacă aceste jertfe şi să-i sacrifice pe propriii lor fii pe altarele zeilor lor. Deoarece oamenii se depărtau de Dumnezeu, atributele divine - dreptatea, curăţia şi iubirea - au fost înlocuite cu apăsarea, violenţa şi brutalitatea. Locuitorii Babelului erau hotărâţi să stabilească o conducere care să fie independentă de Dumnezeu. Erau totuşi printre ei unii care se temeau de Dumnezeu, dar care fuseseră amăgiţi de declaraţiile celor necredincioşi şi atraşi în planurile lor. Din pricina acestor credincioşi, Dumnezeu a amânat judecăţile Sale şi le-a dat oamenilor timp în care aceştia să dea pe faţă adevăratul lor caracter. În timp ce avea loc acest lucru, fiii lui Dumnezeu se străduiau să-i întoarcă de la planurile lor; dar oamenii erau strâns legaţi în acţiunea aceasta dârză împotriva Cerului. Dacă ar fi mers mai departe nestingheriţi, ei ar fi ticăloşit lumea chiar din copilăria ei. Alianţa lor a fost întemeiată pe răzvrătire, o împărăţie întemeiată pe înălţare de sine şi în care Dumnezeu nu avea să aibă nici stăpânire, nici onoare. Dacă această alianţă ar fi fost îngăduită, o putere teribilă avea să se ridice pentru a izgoni de pe pământ neprihănirea - şi cu ea pacea, fericirea şi siguranţa. În locul legilor divine, care sunt "sfinte, drepte şi bune" (Rom.7,12), oamenii se străduiau să pună legi care să corespundă cu scopurile inimilor lor egoiste şi crude.
Cei care se temeau de Dumnezeu strigau către El ca să intervină. Şi "Domnul S-a coborât să vadă cetatea şi turnul, pe care-l zideau fiii oamenilor" (Gen.11,5). În îndurarea Lui faţă de omenire, El a nimicit planul ziditorilor turnului şi a prăbuşit monumentul cutezanţei lor. În mila Sa le-a încurcat limbile, punând astfel o stavilă pornirii lor spre răscoală. Dumnezeu suportă îndelung stricăciunea oamenilor, dându-le din plin prilej pentru pocăinţă; dar El reţine toate uneltirile lor de a se împotrivi autorităţii Legii Sale drepte şi sfinte. Din timp în timp, mâna nevăzută ce ţine sceptrul guvernării este întinsă pentru a pune frâu nelegiuirii. Sunt date dovezi de netăgăduit că Creatorul Universului, Cel nemărginit în înţelepciune, iubire şi adevăr, este Cârmuitorul Suprem al cerului şi al pământului şi că nimeni nu poate să sfideze puterea Sa fără să fie pedepsit pentru aceasta.
Uneltirile ziditorilor Babelului au sfârşit în ruşine şi înfrângere. Monumentul mândriei lor a devenit un semn de aducere aminte a nebuniei lor. Cu toate acestea, oamenii continuă să meargă pe acelaşi drum, încrezându-se în ei înşişi şi respingând Legea lui Dumnezeu. Este acelaşi principiu pe care Satana a căutat să-l înfăptuiască în ceruri; acelaşi principiu care l-a stăpânit pe Cain atunci când şi-a adus jertfa.
Există ziditori de turnuri şi în zilele noastre. Cei necredincioşi îşi construiesc teoriile lor pe deducţiile aşa-zisei ştiinţe şi resping revelaţia Cuvântului lui Dumnezeu. Ei îşi permit să condamne autoritatea morală a lui Dumnezeu, să dispreţuiască Legea Sa şi să se mândrească cu capacitatea raţiunii umane. Şi, "pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea dată împotriva faptelor lor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorinţa să facă rău" (Ecl.8,11).
În aşa-zisa lume creştină, mulţi se depărtează de învăţăturile clare ale Bibliei şi construiesc un crez format din speculaţii omeneşti şi mituri plăcute, arătând spre turnul lor ca fiind un mijloc de a urca la cer. Oamenii se agaţă cu admiraţie de vorbirile elocvente, care-i învaţă că cel care păcătuieşte nu va muri, că mântuirea poate fi obţinută fără să fie nevoie de ascultare faţă de Legea lui Dumnezeu. Dacă cei ce mărturisesc a fi urmaşi ai lui Hristos ar accepta standardul pe care-l prezintă Dumnezeu, acest lucru i-ar duce la unitate; dar atâta vreme cât înţelepciunea omenească este înălţată mai presus de Cuvântul Său cel sfânt, va fi numai ceartă şi dezbinare. Confuzia existentă în crezurile şi sectele ce sunt în conflict unele cu altele este foarte bine reprezentată prin expresia "Babilon", pe care profeţia (Apoc.14,8; 18,2) o aplică la bisericile iubitoare de lume din zilele sfârşitului.
Mulţi caută să facă un cer al lor prin acumularea de avuţie şi putere. Ei "râd şi vorbesc cu răutate de asuprire: vorbesc de sus" (Ps.73,8), călcând în picioare drepturile omului şi dispreţuind autoritatea divină. Cei mândri pot, pentru un timp, să fie în mare putere şi pot să aibă succes în tot ceea ce întreprind; dar până la urmă nu vor avea decât dezamăgire şi nenorocire.
Timpul cercetării lui Dumnezeu este aproape. Cel Prea Înalt va coborî să vadă ce au zidit fiii oamenilor. Puterea Lui suverană se va manifesta, iar lucrările îngâmfării omeneşti se vor da pe faţă. "Domnul priveşte din înălţimea cerurilor şi vede pe toţi fiii oamenilor. Din locaşul locuinţei Lui, El priveşte pe toţi locuitorii pământului" (Ps.33,13.14).
Cap. 11 - Chemarea lui Avraam
După împrăştierea de la Babel, idolatria a devenit aproape universală şi, în cele din urmă, Dumnezeu i-a lăsat pe păcătoşii împietriţi să meargă mai departe pe căile lor rele, în timp ce l-a ales pe Avraam, din seminţia lui Sem, şi l-a făcut păzitorul Legii Sale pentru generaţiile viitoare. Avraam crescuse în mijlocul superstiţiilor şi al păgânismului. Chiar cei din casa tatălui său, prin care fusese păstrată cunoştinţa de Dumnezeu, au cedat în mod treptat influenţelor seducătoare din jurul lor; ei "slujeau altor dumnezei" (Iosua 24,2), în loc să-I slujească lui Iehova. Dar adevărata credinţă nu avea să piară. Dumnezeu totdeauna a păstrat o rămăşiţă care să-L slujească. Adam, Set, Enoh, Metusala, Noe, Sem, într-o linie neîntreruptă, au păstrat din veac în veac descoperirile preţioase ale voinţei Sale. Fiul lui Terah a devenit moştenitor al acestei comori sfinte. Idolatria îl chema din toate părţile, dar în zadar. Credincios printre cei lipsiţi de credinţă, neatins de corupţie în mijlocul apostaziei ce predomina, el s-a ţinut neclintit de adorarea singurului şi adevăratului Dumnezeu. "Domnul este lângă toţi cei ce-L cheamă, lângă cei ce-L cheamă cu toată inima" (Ps. 145,18). El i-a făcut cunoscut lui Avraam voinţa Lui şi i-a dat o lămurită cunoaştere a cerinţelor Legii Sale şi a mântuirii care avea să fie realizată prin Hristos.
Lui Avraam i-a fost dată făgăduinţa, foarte preţioasă oamenilor din vremea aceea, şi anume că va avea nenumăraţi urmaşi şi că va ajunge un neam mare. "Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare" (Gen.12,2). La aceasta a mai fost adăugată asigurarea mai preţioasă decât orice altceva pentru moştenitorul credinţei, şi anume că din urmaşii săi avea să vină Răscumpărătorul lumii. "Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine" (vers.3). Şi totuşi, ca o primă condiţie a împlinirii, trebuia să fie o punere la probă a credinţei; se cerea un sacrificiu.
Solia lui Dumnezeu a ajuns la Avraam: "Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta" (Gen.12,1). Pentru ca Dumnezeu să-l poată califica pentru marea Sa lucrare, ca păstrător al sfintelor Sale cuvinte, Avraam trebuia să fie despărţit de cei cu care fusese asociat la începutul vieţii sale. Influenţa neamurilor şi a prietenilor avea să fie o piedică în calea educaţiei pe care Dumnezeu Îşi propusese să o dea slujitorului Său. Acum, când într-un mod special Avraam era legat de cer, el trebuia să locuiască printre străini. Caracterul său trebuia să fie cu totul deosebit, diferit de celelalte caractere din lume. El nici n-ar fi putut explica felul comportării sale, astfel încât să fie înţeles de prietenii săi. Lucrurile spirituale trebuie înţelese în mod spiritual, iar motivele şi acţiunile sale nu erau înţelese de către rudeniile lui idolatre.
"Prin credinţă, Avraam, când a fost chemat să plece dintr-un loc, pe care avea să-l ia ca moştenire, a ascultat şi a plecat, fără să ştie unde se duce" (Evr.11,8). Ascultarea necondiţionată a lui Avraam este una dintre cele mai izbitoare dovezi ale credinţei ce poate fi aflată în întreaga Scriptură. Pentru el, credinţa era "o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd" (Evr.11,1). Sprijinindu-se pe făgăduinţa divină, fără cea mai slabă asigurare exterioară a împlinirii ei, el şi-a părăsit casa şi rudeniile, cum şi ţara lui de naştere, şi a plecat fără să ştie încotro, pentru a merge acolo unde îl conducea Dumnezeu. "Prin credinţă, a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într-o ţară care nu era a lui, şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe" (Evr.11,9).
N-a fost deloc uşoară încercarea prin care a trecut Avraam şi sacrificiul ce se cerea din partea lui nu era nicidecum dintre cele mai mici. Erau legături puternice care îl legau de ţara sa, de rudeniile şi familia sa. Dar el n-a ezitat să asculte chemarea. El nu avea nici o întrebare de pus în legătură cu ţara făgăduinţei, dacă solul era fertil şi clima sănătoasă, dacă ţara avea locuri plăcute şi dacă îi oferea posibilitatea să strângă avere. Dumnezeu a vorbit, şi slujitorul Său trebuia să asculte; locul cel mai fericit de pe pământ pentru el era locul în care Dumnezeu voia ca el să fie.
Sunt mulţi aceia care, asemenea lui Avraam, sunt puşi la probă. Ei nu aud vocea lui Dumnezeu vorbindu-le în mod direct, din ceruri, ci El îi cheamă prin învăţăturile Cuvântului Său şi prin evenimentele providenţei Sale. Acestora poate că li se cere să părăsească legăturile apropiate şi aducătoare de folos, să se despartă de rude şi să pornească pe o cale ce pare a fi numai o cale a lepădării de sine, a greutăţilor şi sacrificiului. Dumnezeu le-a rânduit o lucrare pe care s-o facă; dar o viaţă lipsită de griji, cum şi influenţa prietenilor şi rudelor, i-a împiedicat în dezvoltarea trăsăturilor de caracter esenţiale pentru împlinirea ei. El i-a chemat undeva departe de influenţa şi ajutorul omenesc şi-i conduce să simtă nevoia după ajutorul Său şi să depindă numai de El, pentru ca El să li se poată descoperi. Cine este oare gata ca la chemarea Providenţei să renunţe la planurile la care ţinea cu drag şi să se despartă de legăturile familiale? Cine este gata să accepte noi răspunderi şi să păşească în câmpuri necunoscute de activitate, aducând la îndeplinire lucrarea lui Dumnezeu cu hotărâre şi inimă binevoitoare, socotind - de dragul lui Hristos - pagubele ca un câştig? Cel care va face astfel are credinţa lui Avraam şi va împărtăşi cu el acea "greutate veşnică de slavă" (2 Cor.4,17), cu care "suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături" (Rom.8,18).
Chemarea cerului i s-a adresat de prima dată lui Avraam, în vreme ce el locuia în "Ur din Haldea" (Gen.11,31) şi de unde, ascultând de ea, a plecat în Haran. Până aici l-a însoţit familia sa, căci, pe lângă închinarea la idoli, ei se mai închinau şi adevăratului Dumnezeu. Avraam a rămas aici până la moartea lui Terah. Dar, de la mormântul tatălui său, glasul divin îl cheamă să meargă mai departe. Fratele său, Nahor, şi familia lui s-au lipit de casa şi idolii lor şi au rămas acolo. Pe lângă Sara, nevasta lui Avraam, numai Lot, fiul lui Haran care murise de multă vreme, a ales să împărtăşească viaţa de peregrin a patriarhului. Cu toate acestea, grupul celor care au plecat din Mesopotamia a fost mare. Avraam avea deja mari turme şi cirezi nenumărate, bogăţiile Orientului, şi era înconjurat de un număr mare de servi şi ajutoare. El a plecat din ţara părinţilor săi, ca să nu se mai întoarcă niciodată, luând cu el tot ceea ce avea, "toate averile pe care le strânseseră şi cu toate slugile (sufletele, KJV) pe care le câştigaseră în Haran" (Gen.12,5). Printre aceştia erau mulţi care erau mânaţi de consideraţii mai înalte decât acelea de câştig şi interese personale. În timpul şederii lor în Haran, atât Avraam, cât şi Sara au adus şi pe alţii la închinarea şi slujirea adevăratului Dumnezeu. Aceştia s-au alăturat de casa patriarhului şi l-au însoţit în ţara făgăduinţei. "Au plecat în ţara Canaan şi au ajuns în ţara Canaan" (Gen.12,5).
Locul în care au poposit pentru prima dată a fost Sihem. La umbra stejarilor lui More, într-o vale largă şi ierboasă, cu grădinile ei de măslini şi izvoare de apă, între muntele Ebal pe de o parte şi muntele Garizim pe de altă parte, Avraam şi-a aşezat tabăra. ţara în care a intrat patriarhul era o ţară plăcută şi bună, "ţară cu pâraie de apă, cu izvoare şi cu lacuri, care ţâşnesc din văi şi munţi; ţară cu grâu, cu orz, cu vii, cu smochini şi cu rodii, ţară cu măslini şi cu miere" (Deut.8,7-8). Dar pentru închinătorii lui Iehova, o umbră grea zăcea asupra dealurilor împădurite şi a câmpiei roditoare. "Canaaniţii erau atunci în ţară." Avraam ajunsese la împlinirea nădejdilor sale, dar găsise ţara ocupată de un neam străin şi plin de idolatrie. Prin dumbrăvi erau ridicate altare ale zeilor falşi şi pe înălţimile din jur erau aduse jertfe omeneşti. În timp ce el se prindea de făgăduinţa divină, nu fără prevestiri îngrozitoare şi-a întins el cortul. Apoi "Domnul S-a arătat lui Avraam şi i-a zis: 'Toată ţara aceasta o voi da seminţei tale'" (Gen.12,7). Credinţa lui a fost întărită de această asigurare, că prezenţa divină era cu el şi că n-a fost lăsat pe mâna celor nelegiuiţi. "Şi Avraam a zidit acolo un altar Domnului, care i Se arătase" (Gen.12,7). Deşi era încă un peregrin, el s-a mutat în curând într-un loc lângă Betel şi a înălţat iarăşi un altar şi a chemat acolo Numele Domnului. Avraam, "prietenul lui Dumnezeu", ne dă un valoros exemplu. Viaţa lui a fost o viaţă de rugăciune. Oriunde îşi ridica el cortul, ridica alături şi altarul său, strângând pe toţi cei din tabăra sa la jertfele de dimineaţă şi seară. Când îşi muta cortul, altarul rămânea acolo. În anii următori, unii dintre canaaniţii nomazi au primit învăţături de la Avraam; şi ori de câte ori unul dintre aceştia ajungea la altarul acela, ştia cine fusese acolo înaintea lui; când îşi aşeza cortul, el repara altarul şi se închina acolo viului Dumnezeu.
Avraam a călătorit mai departe, spre miazăzi, şi din nou credinţa sa a fost încercată. Cerul n-a mai dat ploaie, pâraiele încetaseră să mai curgă prin văi şi iarba se uscase pe câmpii. Turmele şi cirezile nu mai găseau păşune şi foametea ameninţa întreaga tabără. Nu cumva patriarhul punea acum la îndoială conducerea Providenţei? Nu privea el oare înapoi cu dor la belşugul câmpiilor Haldeii? Toţi priveau cu îngrijorare să vadă ce va face Avraam, când necazuri după necazuri se abăteau asupra lui. Atâta vreme cât încrederea lui părea nezdruncinată, ei simţeau că mai era nădejde; erau siguri că Dumnezeu era Prietenul său şi că El încă îi călăuzea.
Avraam nu putea să explice căile Providenţei; el nu ajunsese la împlinirea speranţelor lui; dar se ţinea tare de făgăduinţa: "Te voi binecuvânta, îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare". Cu rugăciuni stăruitoare, el chibzuia să vadă cum să păstreze viaţa celor ai săi şi a turmelor sale, dar nu îngăduia ca împrejurările să zdruncine credinţa sa în Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru a scăpa de foamete, el coborî în Egipt. El n-a uitat Canaanul şi, în strâmtorarea sa, nu s-a întors în Haldea, de unde venise şi unde era belşug de pâine; ci a căutat un refugiu temporar, cât mai aproape posibil de ţara făgăduinţei, intenţionând să se întoarcă în curând acolo unde l-a aşezat Dumnezeu.
În providenţa Sa, Dumnezeu a adus această încercare asupra lui Avraam, ca să-l înveţe lecţia supunerii, a răbdării şi a credinţei, lecţii ce aveau să fie aşezate în scris pentru binele tuturor acelora care aveau să fie chemaţi mai târziu să sufere necazuri. Dumnezeu îi conduce pe copiii Săi pe o cale pe care ei nu o cunosc, dar nu-i uită şi nici nu-i leapădă pe aceia care îşi pun încrederea în El. El a îngăduit să vină suferinţa asupra lui Iov, dar nu l-a uitat. El a îngăduit ca Ioan cel iubit să fie exilat pe insula pustie Patmos, dar Fiul lui Dumnezeu l-a întâlnit acolo şi viziunea Sa a fost plină de scene de o slavă nepieritoare. Dumnezeu îngăduie ca încercările să vină asupra poporului Său pentru ca, prin statornicia şi ascultarea lor, ei să fie îmbogăţiţi spiritual, iar prin exemplul lor să fie o sursă de putere pentru alţii. "Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, gânduri de pace şi nu de nenorocire" (Ier.29,11). Chiar acele încercări, care pun cel mai sever la probă credinţa noastră şi ne fac adesea să credem că Dumnezeu ne-a uitat, au menirea să ne apropie mai mult de Hristos, ca să lăsăm toate poverile noastre la picioa-rele Lui şi să ajungem să avem parte de pacea pe care El ne-o dă în schimb.
Dumnezeu încearcă totdeauna pe poporul Său în cuptorul suferinţei. În dogoarea focului din cuptor se separă zgura de aurul adevărat al caracterului creştin. Isus este Acela care supraveghează atent încercarea; El ştie ce este necesar pentru curăţirea metalului preţios pentru ca el să reflecte strălucirea iubirii Sale. Dumnezeu Îşi învaţă servii prin încercări grele şi apăsătoare. El vede că unii au puteri ce pot fi folosite pentru înaintarea lucrării Sale şi pe aceste persoane le pune la încercare; în providenţa Sa, El îi aduce în poziţii care pun la probă caracterul lor şi scot în evidenţă defectele şi slăbiciunile care sunt ascunse propriei lor cunoaşteri. El le oferă ocazia să corecteze aceste defecte şi să se facă vrednici de slujba Lui. El le arată slăbiciunile şi îi învaţă să se sprijine pe El; căci El este singurul lor ajutor şi singura lor apărare. În felul acesta, obiectivul Lui este atins. Ei sunt educaţi, pregătiţi şi disciplinaţi, gata să aducă la îndeplinire marile rosturi pentru care le-au fost date puteri îndestulătoare. Când Dumnezeu îi cheamă la lucru, ei sunt gata, iar îngerii cerului li se alătură în lucrarea pe care o au de îndeplinit pe pământ.
În timpul rămânerii sale în Egipt, Avraam a dat dovadă de faptul că nu se eliberase de slăbiciunile şi imperfecţiunile omeneşti. Ascunzând faptul că Sara era soţia sa, el a dat pe faţă neîncredere în purtarea de grijă divină, o lipsă a acelei alese credinţe şi a curajului, de atâtea ori şi în mod nobil exemplificate în viaţa lui. Sara era foarte frumoasă şi el nu se îndoia de faptul că egiptenii aceia negricioşi o vor pofti pe frumoasa străină şi, pentru a fi a lor, nu se vor da înapoi de a-l ucide pe soţul ei. El a considerat că nu se făcea vinovat de minciună, prezentând-o pe Sara ca fiind sora sa, pentru că ea era fiica tatălui său, dar nu era şi fiica mamei sale. Dar ascunderea legăturilor reale dintre ei a fost o minciună. Dumnezeu nu poate aproba nici o deviere de la o strictă integritate. Datorită lipsei de credinţă a lui Avraam, Sara a fost pusă într-o mare primejdie. Împăratul Egiptului, fiind informat de frumuseţea ei, a adus-o în palatul său, având de gând s-o ia de soţie. Dar Dumnezeu, în mila Sa, a ocrotit-o pe Sara, trimiţând judecăţile Lui asupra casei imperiale. În acest fel, monarhul a aflat adevărul în această problemă şi, mâniat că fusese înşelat, l-a mustrat pe Avraam şi i-a înapoiat soţia, spunând: "Ce mi-ai făcut?" De ce ai zis: 'Este sora mea' şi am luat-o astfel de nevastă? Acum, iată-ţi nevasta, ia-o şi pleacă" (Gen.12,18.19).
Avraam a fost umplut cu multe daruri de către împărat; chiar şi acum faraon nu a îngăduit să i se facă vreun rău lui sau celor ce erau cu el, ci a poruncit ca o gardă să-l petreacă în siguranţă în afara graniţelor împărăţiei sale. În vremea aceea, s-au făcut legi care interziceau egiptenilor să aibă legături cu păstorii străini, relaţii aşa de familiare, cum ar fi a mânca şi a bea cu ei. Îndepărtarea lui Avraam de către faraon a fost amabilă şi generoasă; dar el i-a cerut să părăsească Egiptul, căci nu şi-a putut permite să-i îngăduie să rămână. Din neştiinţă, el fusese aproape să-i facă o mare pagubă, dar Dumnezeu a intervenit şi l-a scăpat pe monarh de a comite un aşa mare păcat. Faraon a văzut în acest străin un om pe care Dumnezeul cerului l-a onorat şi s-a temut să aibă în împărăţia sa pe cineva care era atât de vădit în graţia divină. Dacă Avraam ar fi rămas în Egipt, averea şi onoarea sa în continuă creştere ar fi putut trezi invidia şi lăcomia egiptenilor şi i s-ar fi putut face vreun rău, pentru care ar fi fost făcut răspunzător monarhul, ceea ce putea aduce din nou judecăţile asupra casei împărăteşti.
Avertizarea care îi fusese dată lui faraon s-a dovedit a fi o apărare pentru Avraam în legăturile lui de mai târziu cu popoarele păgâne, deoarece lucrurile nu puteau fi ţinute în taină. S-a văzut că Dumnezeul căruia Avraam I se închina avea să-l apere pe servul Său şi că orice vătămare ce i s-ar aduce lui avea să fie pedepsită. Este un lucru primejdios, acela de a face rău unuia dintre copiii Împăratului cerului. Psalmistul se referă la acest capitol din experienţa lui Avraam, când spune, vorbind poporului ales, că Dumnezeu "a pedepsit împăraţi din pricina lor, spunând: 'Nu vă atingeţi de unşii Mei şi nu faceţi rău proorocilor Mei'" (Ps.105,14.15). Este o interesantă asemănare între experienţa lui Avraam în Egipt şi cele petrecute cu urmaşii săi, cu sute de ani mai târziu. Şi unii, şi alţii au mers în Egipt din pricina foametei, şi unii, şi ceilalţi au locuit acolo. Prin manifestarea judecăţilor divine în apărarea lor, teama de ei i-a cuprins pe egipteni; şi, îmbogăţiţi de darurile păgânilor, au ieşit de acolo cu mari bogăţii.
Cap. 12 - Avraam în Canaan
Avraam s-a întors în Canaan "foarte bogat în vite, în argint şi în aur" (Gen.13,2). Lot era încă cu el şi ei au venit din nou la Betel şi şi-au ridicat corturile lângă altarul pe care îl înălţaseră mai înainte. Ei au considerat în curând, însă, că înmulţirea bogăţiilor a adus cu sine înmulţirea necazurilor. În mijlocul greutăţilor şi al încercărilor au locuit împreună în deplină armonie, dar, o dată cu creşterea avutului lor, exista primejdia izbucnirii certei între ei. Păşunea nu era suficientă pentru turmele şi cirezile lor şi, de aceea, între păzitorii turmelor şi cirezilor lor izbucneau în mod frecvent certuri, care erau aduse înaintea stăpânilor lor pentru a fi aplanate. Era evident faptul că ei trebuia să se separe. Avraam era mai mare decât Lot în ceea ce priveşte vârsta şi era, de asemenea, mai mare ca el în relaţiile, averea şi poziţia lui; şi, cu toate acestea, el a fost primul care a propus o soluţie pentru menţinerea păcii între ei. Deşi ţara întreagă îi fusese dată de către Însuşi Dumnezeu, plin de bunăvoinţă, el a renunţat la dreptul său.
"Să nu fie ceartă între mine şi tine", a spus el, "între păzitorii mei şi păzitorii tăi, căci suntem fraţi. Nu-i oare toată ţara înaintea ta? Mai bine desparte-te de mine; dacă apuci tu la stânga, eu voi apuca la dreapta; dacă apuci tu la dreapta, eu voi apuca la stânga" (Gen.13,8-9).
Aici s-a dat pe faţă spiritul neegoist al lui Avraam. Cât de mulţi sunt aceia care, în condiţii asemănătoare, fără să ţină seama de urmări, s-ar agăţa de drepturile şi preferinţele lor personale! Câte familii nu s-au distrus din pricina aceasta! Câte biserici n-au fost dezbinate, făcând ca lucrarea, cauza adevărului, să ajungă de ocară şi batjocură printre cei nelegiuiţi! "Să nu fie ceartă între mine şi tine", a spus Avraam, "căci suntem fraţi", nu numai prin legături naturale de rudenie, ci şi ca închinători ai viului Dumnezeu. Copiii lui Dumnezeu de pe întreaga faţă a pământului sunt o singură familie şi acelaşi duh al iubirii şi al împăcării ar trebui să-i stăpânească. "Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia" (Rom.12,10), aceasta este învăţătura Mântuitorului. Cultivarea unui comportament totdeauna la fel de plin de curtenie, cultivarea bunăvoinţei de a face altora ceea ce am dori ca ei să ne facă nouă, ar reduce la jumătate suferinţele vieţii. Spiritul de înălţare de sine este spiritul lui Satana; dar inima în care este cultivată iubirea lui Hristos va avea acea dragoste care nu caută la ale sale. În acest fel se va da ascultare îndemnului divin: "Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora" (Fil.2,4).
Deşi Lot datora prosperitatea sa legăturii pe care o avea cu Avraam, el n-a dat pe faţă nici un fel de recunoştinţă faţă de binefăcătorul său. Buna-cuviinţă ar fi cerut ca el să-l lase pe Avraam să aleagă, dar, în loc să facă astfel, în mod egoist el s-a străduit să tragă toate foloasele de partea sa. El "şi-a ridicat ochii şi a văzut că toată câmpia Iordanului era bine udată în întregime" până la ţoar, era ca o grădină a Domnului, ca ţara Egiptului" (Gen.13,10). Regiunea cea mai fertilă din toată Palestina era valea Iordanului, amintind celor ce o stăpâneau de Paradisul pierdut, egalând frumuseţea şi rodnicia câmpiilor bogate ale Nilului, pe care ei nu de mult le părăsiseră. Erau acolo, de asemenea, cetăţi bogate şi frumoase, promiţând un negoţ rentabil în târgurile lor aglomerate. Amăgit de perspectiva unui câştig lumesc, Lot a trecut cu vederea relele morale şi spirituale ce aveau să-l întâmpine acolo. Locuitorii câmpiilor erau "afară din cale de păcătoşi împotriva Domnului"; dar el sau nu cunoştea lucrul acesta, sau, ştiindu-l, îi dădea puţină importanţă. El "şi-a ales toată câmpia Iordanului" şi şi-a întins corturile până la Sodoma" (Gen.13,11-12). Cât de puţin a prevăzut el urmările groaznice ale alegerii lui egoiste! După despărţirea sa de Lot, Avraam a primit din nou, din partea Domnului o făgăduinţă privitoare la întreaga ţară. Nu mult după aceasta, el s-a mutat la Hebron, ridicându-şi cortul sub stejarii lui Mamre, înălţând lângă el un altar Domnului. În libertatea acestor ţinuturi de la poalele munţilor, cu livezile lor de măslini şi cu viile lor, cu câmpurile lor cu lanuri unduitoare de grâu şi păşuni întinse, înconjurate de dealuri, el a trăit mulţumit cu viaţa lui simplă, patriarhală, lăsându-i lui Lot luxul periculos al văii Sodomei.
Avraam a fost onorat de către naţiunile înconjurătoare ca un prinţ puternic şi un conducător înţelept şi priceput. El nu şi-a ţinut influenţa departe de vecinii săi. Viaţa şi caracterul său, în contrast vădit cu acelea ale închinătorilor idolatri, au exercitat o influenţă puternică în favoarea adevăratei credinţe. Supunerea sa faţă de Dumnezeu era neclintită, în timp ce bunătatea şi gingăşia inspirau încredere şi prietenie, iar măreţia lui impunea respect şi onoare.
Religia sa nu era păstrată ca o comoară preţioasă ce trebuia păzită cu gelozie, de care să se bucure numai cel ce o avea. Adevărata religie nu poate fi ţinută în acest fel, căci un astfel de spirit este contrar principiilor Evangheliei. Dacă Hristos locuieşte în inimă, atunci este imposibil să ascunzi lumina prezenţei Sale sau ca lumina aceea să piardă din strălucire. Din contră, ea va ajunge mai strălucitoare şi tot mai strălucitoare, pe măsură ce, zi de zi, ceaţa egoismului şi a păcatului ce învăluie sufletul este împrăştiată de razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii.
Copiii lui Dumnezeu sunt reprezentanţii Săi pe pământ şi El doreşte ca ei să fie lumini în întunericul moral al acestei lumi. Împrăştiaţi prin toată ţara, prin târguri, oraşe şi sate, ei sunt martori ai lui Dumnezeu, canale prin care El va comunica unei lumi necredincioase cunoaşterea voii Sale şi minunile harului Său. Planul Său este acela ca toţi aceia care sunt părtaşi ai mântuirii celei mari să fie misionari pentru El. Evlavia creştinului constituie standardul după care cei lumeşti judecă Evanghelia. Încercările suportate cu răbdare, binecuvântările primite cu recunoştinţă, blândeţea, bunătatea, mila şi dragostea, manifestate în viaţa de fiecare zi, sunt lumini ce strălucesc în caracter înaintea lumii, înfăţişând deosebirea faţă de întunericul ce vine din egoismul inimii fireşti.
Bogat în credinţă, nobil în generozitate, neşovăitor în ascultare şi umil în simplitatea vieţii lui de peregrin, Avraam a fost, de asemenea, înţelept în diplomaţie şi viteaz şi îndemânatic în război. Cu toate că era cunoscut ca învăţător al unei noi religii, trei fraţi de neam împărătesc, conducători ai câmpiilor amoriţilor în care el locuia, şi-au manifestat prietenia lor, invitându-l să intre în alianţă cu ei pentru o mai mare siguranţă; căci ţara era plină de violenţă şi opresiune. Curând se ivi prilejul ca el să se folosească de această alianţă.
Cu paisprezece ani mai înainte, Chedorlaomer, împăratul Elamului, invadase Canaanul şi-l făcuse tributar faţă de el. Mai mulţi prinţi s-au revoltat acum şi împăratul Elamului, cu patru aliaţi, a năvălit din nou în ţară pentru a o supune. Cinci dintre domnitorii Canaanului şi-au alăturat oştirile şi i-au întâmpinat pe invadatori în valea Sidim, dar numai pentru a fi complet înfrânţi. O mare parte a armatei a fost măcelărită, şi aceia care au scăpat au fugit în munţi ca să-şi scape viaţa. Biruitorii au jefuit cetăţile câmpiei şi au plecat cu pradă bogată şi mulţi robi, printre care se afla şi Lot cu familia lui.
Avraam, locuind în pace în dumbrăvile de stejari din Mamre, a aflat de la unul din fugari istoria celor petrecute în bătălie, cum şi nenorocirea ce căzuse asupra nepotului său. El nu păstrase amintiri neplăcute despre lipsa de recunoştinţă a lui Lot. Toată afecţiunea sa pentru el a fost trezită şi se hotărî să-l scape. Căutând mai întâi sfatul divin, Avraam s-a pregătit de război. Din însăşi tabăra sa, el a chemat trei sute optsprezece slujitori pregătiţi, crescuţi în temere de Dumnezeu, deprinşi în serviciul stăpânului lor şi în mânuirea armelor. Aliaţii săi, Mamre, Eşcol şi Aner, s-au unit cu cetele lor şi împreună au început să-i urmărească pe invadatori. Elamiţii şi aliaţii lor tăbărâseră la Dan, la hotarul de miazănoapte al Canaanului. Ameţiţi de victorie şi netemându-se că vor fi atacaţi de vrăjmaşii lor înfrânţi, ei s-au dedat la mâncare şi băutură. Patriarhul şi-a împărţit forţele, aşa încât ele să se apropie din mai multe părţi, şi noaptea a atacat tabăra. Atacul său, atât de puternic şi neaşteptat, a avut ca rezultat o victorie rapidă. Împăratul Elamului a fost ucis şi armata sa, lovită de panică, a fost cu desăvârşire nimicită. Lot şi familia sa, împreună cu toţi prizonierii şi bunurile lor au fost eliberaţi şi o bogată pradă de război a căzut în mâinile biruitorilor. Biruinţa se datora în primul rând lui Dumnezeu şi apoi lui Avraam. Adoratorul lui Iehova nu numai că adusese un mare ser-viciu ţării, dar se dovedise a fi un om curajos. Se dovedise că viaţa de neprihănire nu este laşitate şi că religia lui Avraam l-a făcut curajos în susţinerea a ceea ce este drept şi gata să apere pe cel oprimat. Actul său eroic a adus o influenţă largă printre triburile înconjurătoare. La întoarcere, împăratul Sodomei i-a ieşit înainte cu suita sa pentru a-l onora pe biruitor. L-a invitat să ia bunurile, cerând numai ca prizonierii să fie eliberaţi. În conformitate cu uzanţa războiului, prada de război aparţinea biruitorilor; dar Avraam se angajase în această expediţie fără vreun gând de câştig şi refuză să profite de pe urma celor căzuţi în nenorocire, cerând însă ca aliaţii săi să-şi primească partea ce li se cuvenea.
Dacă ar fi supuşi la o astfel de încercare, puţini ar fi aceia care s-ar arăta tot aşa de nobili ca Avraam. Puţini ar fi rezistat ispitei de a pune mâna pe o astfel de bogăţie. Exemplul său este o mustrare pentru cei iubitori de sine şi puşi pe câştig. Avraam ţinea seama de cerinţele dreptăţii şi ale omeniei. Purtarea sa ilustrează cuvântul inspirat: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Lev. 19,18). "Ridic mâna mea spre Domnul, Dumnezeul Cel Prea Înalt, Ziditorul cerului şi al pământului", spuse el, "şi jur că nu voi lua nimic din tot ce este al tău, nici măcar un fir de aţă, nici măcar o curea de încălţăminte, ca să nu zici: 'Am îmbogăţit pe Avraam'" (Gen.14,22.23). El nu dorea să le dea ocazia să creadă că el s-a angajat în luptă de dragul câştigului sau să se spună mai târziu că prosperitatea lui se datorează darurilor sau bunăvoinţei lor. Dumnezeu făgăduise că îl va binecuvânta pe Avraam şi numai Lui trebuia să-I fie adusă slava.
Un altul care a ieşit să-l întâmpine pe patriarhul victorios a fost Melhisedec, împăratul Salemului, care a adus pâine şi vin pentru înviorarea oastei lui. Ca "preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt", el a rostit o binecuvântare asupra lui Avraam şi a adus mulţumiri lui Dumnezeu, care săvârşise o eliberare aşa de mare prin servul Său. Şi Avraam "i-a dat zeciuială din toate" (Gen.14,17-20).
Avraam s-a întors voios la corturile şi turmele sale, dar mintea sa era frământată de gânduri chinuitoare. El fusese un om al păcii şi, cât a fost cu putinţă, s-a ferit de vrăjmăşie şi ceartă; acum el retrăia scenele de măcel la care fusese martor. Fără îndoială că naţiunile ale căror forţe au fost înfrânte urmau să invadeze din nou Canaanul şi aveau să facă din el ţinta deosebită a răzbunării lor. Ajungând astfel să fie amestecat în certurile naţionale, viaţa lui paşnică şi liniştită avea să fie nimicită. Mai mult chiar, el nu intrase încă în posesia Canaanului şi nici nu putea nădăjdui acum să aibă un moştenitor, faţă de care să se împlinească făgăduinţa făcută.
Într-o viziune de noapte, a fost auzit din nou glasul divin: "Avraame, nu te teme" au fost cuvintele Prinţului prinţilor; "Eu sunt scutul tău, şi răsplata ta cea foarte mare". Dar mintea sa era aşa de copleşită de gânduri negre, încât nu putea să prindă acum făgăduinţa cu o încredere neîndoielnică, aşa ca până atunci. El s-a rugat să i se dea o dovadă palpabilă că aceasta se va împlini. Şi cum avea oare să se împlinească făgăduinţa legământului, atâta vreme cât nu i se dădea un fiu? "Ce-mi vei da", spuse el, "căci mor fără copii?... şi slujitorul născut în casa mea va fi moştenitorul meu". El a propus ca Eliezer, slujitorul său credincios, să fie - prin adopţiune - fiul său şi, deci, moştenitor al averilor sale. Dar i s-a dat asigurarea că propriul său copil avea să fie moştenitorul său. Apoi a fost dus afară din cortul său şi i s-a spus să privească stelele nenumărate ce sclipesc pe bolta cerului; în timp ce el făcea acest lucru, s-au rostit cuvintele: "Aşa va fi sămânţa ta" (Gen. 15,2-5). "Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire" (Rom.4,3).
Patriarhul a cerut totuşi un semn vizibil, ca o confirmare a credinţei sale şi o dovadă pentru generaţiile viitoare de oameni, că planurile milostive ale lui Dumnezeu faţă de ei se vor împlini. Domnul a consimţit să intre într-un legământ cu slujitorul Său, folosind asemenea forme obişnuite între oameni pentru ratificarea unui angajament atât de solemn.
Prin inspiraţie divină, Avraam a adus ca jertfă o juncană de trei ani, o capră de trei ani şi un berbec de trei ani, despicându-le trupul în două şi aşezând bucăţile la o mică depărtare unele de altele. La acestea el a mai adăugat o turturea şi un pui de porumbel, pe care, însă, nu le-a mai despicat în două. Acestea fiind făcute, el a trecut cu mult respect printre bucăţile jertfei, făcând în mod solemn un legământ de ascultare veşnică de Dumnezeu.
Veghind şi stăruind, el a rămas lângă animale până la apusul soarelui, ca să le păzească, spre a nu fi întinate sau mâncate de păsările de pradă. Pe la apusul soarelui, el a căzut într-un somn adânc; şi "iată că l-a apucat o groază şi un mare întuneric" (Gen.15,7-18). Şi glasul lui Dumnezeu s-a auzit cerându-i să nu se aştepte să ia imediat în stăpânire ţara făgăduinţei, arătând înainte spre suferinţele urmaşilor săi, mai înainte ca aceştia să se aşeze în Canaan. I-a fost dezvăluit acum Planul de Mântuire în moartea lui Hristos, Jertfa cea mare, şi venirea Sa în glorie. Avraam a văzut de asemenea pământul, readus la frumuseţea lui edenică, ce avea să-i fie dat ca o veşnică stăpânire, ca o împlinire finală şi deplină a făgăduinţei.
Ca o garanţie a acestui legământ al lui Dumnezeu cu oamenii, "un fum ca dintr-un cuptor şi nişte flăcări", simboluri ale prezenţei divine, au trecut printre "dobitoacele despicate", aduse ca jertfă, mistuindu-le în întregime. Şi din nou Avraam a auzit un glas, confirmând făgăduinţa că va da ţara Canaanului urmaşilor săi, "de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat" (Gen.15,17-18).
După ce Avraam locuise aproape douăzeci şi cinci de ani în Canaan, Domnul i Se arătă şi-i zise: "Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic. Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană" (Gen.17,1). Plin de veneraţie, patriarhul s-a aruncat cu faţa la pământ şi solia a continuat: "Iată legământul Meu, pe care-l fac cu tine; vei fi tatăl multor neamuri". Ca semn al împlinirii acestui legământ, numele lui, care până atunci fusese Avram, a fost schimbat în Avraam, care înseamnă "tată al multor neamuri", iar numele Sarai avea să fie Sara, "prinţesă", căci glasul dumnezeiesc a spus că "ea va fi mama unor neamuri întregi; chiar împăraţi de noroade vor ieşi din ea".
Cu ocazia aceasta i-a fost dat lui Avraam ritualul circumciziunii, "ca o pecete a acelei îndreptăţiri pe care o căpătase prin credinţă, când era netăiat împrejur" (Rom.4,11). Ea trebuia să fie observată de către patriarh şi de către urmaşii săi, ca un semn că erau devotaţi slujirii lui Dumnezeu şi, în acest fel, despărţiţi de idolatri, cum şi al faptului că Dumnezeu i-a primit ca o comoară deosebită a Sa. Prin ritualul acesta, pe de o parte, ei erau legaţi să îndeplinească condiţiile legământului făcut cu Avraam. Ei nu trebuia să încheie legături de căsătorie cu păgânii; căci, făcând astfel, ei urmau să piardă respectul faţă de Dumnezeu şi faţă de Legea Sa cea sfântă. De asemenea, ei aveau să fie ispitiţi să se dedea la practicile păcătoase ale celorlalte naţiuni şi atraşi la idolatrie.
Dumnezeu i-a dat o mare onoare lui Avraam. Îngerii cerului au umblat şi au vorbit cu el, aşa cum vorbesc doi prieteni. Când judecăţile cerului erau gata să se abată asupra Sodomei, acest lucru n-a fost ascuns de el şi Avraam a devenit mijlocitor la Dumnezeu pentru cei păcătoşi. Întâlnirea sa cu îngerii ne prezintă, de asemenea, un frumos exemplu de ospitalitate.
În dogoarea căldurii de la miezul zilei de vară, patriarhul stătea la uşa cortului său, privind la peisajul liniştit din faţa lui, când a văzut în depărtare trei călători apropiindu-se. Înainte ca să ajungă la cortul lui, străinii s-au oprit, ca şi cum s-ar fi sfătuit cu privire la drumul pe care să-l urmeze. Fără să mai aştepte ca ei să-l roage ceva, Avraam s-a sculat repede şi, pe când ei păreau că vor să se întoarcă şi să meargă într-o altă direcţie, el s-a grăbit să-i ajungă şi, cu o deosebită amabilitate, i-a rugat să-l onoreze, rămânând puţin la el pentru a se răcori şi întări. Cu mâinile sale a adus apă, ca ei să se poată spăla de praful care se aşezase pe picioarele lor în timpul călătoriei. El însuşi a ales hrana pe care să le-o servească şi, în timp ce aceştia se odihneau la umbra răcoritoare, li s-a pregătit masa, şi el a rămas în picioare, plin de respect, lângă ei, în timp ce se ospătau din cele date de el. Dumnezeu a privit acest act de generozitate ca fiind de o importanţă îndestulătoare spre a fi consemnat în Cuvântul Său; iar cu mii de ani mai târziu, apostolul inspirat s-a referit la el spunând: "Să nu daţi uitării primirea de oaspeţi, căci unii, prin ea, au găzduit fără să ştie, pe îngeri" (Evr.13,2).
Avraam a văzut în oaspeţii săi numai trei călători obosiţi, fără să se gândească că printre ei era Unul căruia putea să I se închine fără a păcătui. Dar adevăratul caracter al solilor îngereşti se dădu acum pe faţă. Deşi ei se aflau în drumul şi lucrarea lor ca slujitori ai mâniei, totuşi, lui Avraam, omul credinţei, ei îi aduseseră mai întâi binecuvântări. Deşi Dumnezeu este categoric în a spune pe nume nelegiuirii şi a pedepsi fărădelegea, El nu Se complace în răzbunare. Lucrarea de distrugere este o "lucrare străină" Lui, care este "nemărginit în iubire".
"Prietenia (tainele - ed.engleză) Domnului este pentru cei ce se tem de El" (Ps.25,14). Avraam Îl onorase pe Dumnezeu şi Dumnezeu l-a onorat atunci pe el, invitându-l la consfătuirea Sa şi descoperindu-i planurile Sale. "Să ascund Eu oare de Avraam ce am să fac?" spuse Domnul. "Strigătul împotriva Sodomei şi Gomorei s-a mărit şi păcatul lor într-adevăr este nespus de greu. De aceea, Mă voi pogorî acum să văd dacă într-adevăr au lucrat în totul după zvonul venit până la Mine; şi dacă nu va fi aşa, voi şti" (Gen.18,17-22). Dumnezeu cunoştea bine gradul de vinovăţie al Sodomei, dar a vorbit în felul oamenilor, pentru ca justeţea purtării Sale să poată fi înţeleasă. Înainte de a aduce pedeapsa asupra celor vinovaţi, El va merge personal ca să facă o cercetare a umblării lor; dacă ei nu trecuseră de limitele îndurării divine, El avea să le mai dea timp de pocăinţă.
Doi dintre solii cerului au plecat, lăsându-l pe Avraam singur cu Cel pe care Îl cunoştea acum ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Şi omul credinţei mijloci în favoarea locuitorilor Sodomei. Odată el îi salvase cu sabia sa, acum el s-a străduit să-i salveze prin rugăciune. Lot şi familia lui locuiau încă acolo; iar iubirea neegoistă care îl mânase pe Avraam să-i scape de elamiţi căuta acum să-i salveze, dacă era voia lui Dumnezeu, de furtuna judecăţii divine.
Cu profund respect şi umilinţă, el şi-a început mijlocirea: "Iată, am îndrăznit să vorbesc Domnului, eu, care nu sunt decât praf şi cenuşă" (Gen.18,27). Nu era nici o încredere în sine, nici o mândrie a propriei sale neprihăniri. El n-a cerut vreo favoare pe temeiul ascultării sale sau al sacrificiilor pe care el le-a făcut, supunându-se voii lui Dumnezeu. Fiind el însuşi păcătos, el a mijlocit totuşi în favoarea păcătoşilor. Un astfel de spirit vor da pe faţă cei ce se vor apropia de Dumnezeu. Totuşi, Avraam a dat pe faţă o încredere ca a unui copil care se roagă unui tată iubitor. El s-a apropiat de solul ceresc şi cu căldură I-a prezentat cererea sa. Deşi Lot ajunsese un locuitor al Sodomei, el nu se făcuse părtaş la nelegiuirile locuitorilor ei. Avraam gândea că în acel oraş, atât de populat, mai puteau fi şi alţi închinători ai adevăratului Dumnezeu. Şi, având în vedere aceasta, el a spus: "Să omori pe cel bun împreună cu cel rău" departe de Tine aşa ceva" departe de Tine! Cel ce judecă tot pământul nu va face oare dreptate?" (Gen.18,25). Avraam n-a intervenit numai o singură dată, ci de mai multe ori. Prinzând curaj pe măsură ce cererile lui erau împlinite, el a continuat până când a primit asigurarea că, dacă numai zece oameni drepţi s-ar fi aflat în ea, cetatea avea să fie cruţată.
Iubirea faţă de sufletele pieritoare a inspirat rugăciunea lui Avraam. Cu toate că îi era scârbă de păcatele acelei cetăţi corupte, el dorea ca păcătoşii să poată fi salvaţi. Profundul său interes pentru Sodoma ne înfăţişează neliniştea pe care ar trebui s-o simţim pentru cei nepocăiţi. Noi ar trebui să cultivăm ură faţă de păcat, dar milă şi iubire faţă de cei păcătoşi. De jur împrejurul nostru, sunt suflete ce se cufundă într-o ruină la fel de groaznică şi lipsită de speranţă ca şi aceea care s-a abătut asupra Sodomei. În fiecare zi timpul de probă al unora se sfârşeşte. În fiecare ceas unii trec dincolo de hotarul îndurării. Şi unde sunt oare glasurile de avertizare şi de îndemnare care să-l determine pe păcătos să fugă de această îngrozitoare nenorocire? Unde sunt oare mâinile acelea întinse care să-l tragă înapoi de la moarte? Unde sunt oare aceia care, în umilinţă şi cu o credinţă stăruitoare, să mijlocească la Dumnezeu pentru el?
Spiritul lui Avraam era spiritul lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu este El Însuşi un mare Mijlocitor în favoarea păcătosului. El, care a plătit preţul pentru răscumpărarea lor, cunoaşte valoarea sufletului omenesc. Cu o aversiune faţă de rău care poate exista numai într-o natură lipsită de orice mânjitură a păcatului, Hristos a manifestat faţă de păcătos o iubire pe care numai bunătatea infinită o putea concepe. În agonia răstignirii, fiind El Însuşi apăsat de povara îngrozitoare a păcatelor lumii întregi, El S-a rugat pentru cei ce-L batjocoreau şi pentru ucigaşii Săi: "Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac" (Luca 23,34).
Despre Avraam este scris că "a fost numit prietenul lui Dumnezeu", tatăl tuturor celor ce cred" (Iacov 2,23; Rom.4,11). Mărturia lui Dumnezeu cu privire la acest patriarh credincios este: "Avraam a ascultat de porunca Mea şi a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele şi legile Mele". Şi: "Eu îl cunosc şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină calea Domnului, făcând ce este drept şi bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească faţă de Avraam ce i-a făgăduit" (Gen. 26,5; 18,19). Mare a fost onoarea la care a fost chemat Avraam, aceea de a fi părintele poporului care timp de veacuri avea să fie păzitorul şi păstrătorul adevărului lui Dumnezeu pentru lume, al acelui popor prin care toate naţiunile pământului aveau să fie binecuvântate prin venirea lui Mesia cel făgăduit. Dar Acela care l-a chemat pe patriarh l-a socotit vrednic. Dumnezeu este Acela care vorbeşte. El, care înţelege de departe gândurile şi care îi preţuieşte pe oameni după adevărata lor valoare, spune: "Îl cunosc". Nu va fi din partea lui Avraam nici o trădare a adevărului, pentru scopuri egoiste. El va ţine Legea şi se va purta drept şi bine. Nu numai că se va teme el însuşi de Dumnezeu, ci va cultiva religia în familia sa. El va învăţa casa sa în cele ale neprihănirii. Legea lui Dumnezeu avea să fie norma de conduită în familia sa.
Casa lui Avraam cuprindea mai bine de o mie de persoane. Aceia care erau conduşi de învăţăturile sale, spre a se închina singurului Dumnezeu, au găsit un cămin în tabăra sa; şi aici, ca într-o şcoală, ei au primit o astfel de învăţătură, care îi pregătea să devină reprezentanţi ai adevăratei credinţe. În acest fel, asupra sa zăcea o mare răspundere. El forma conducători de familii şi metodele sale de conducere aveau să fie aplicate în casele peste care aceştia aveau să fie conducători.
În acele vremuri de demult, tatăl era conducătorul şi preotul familiei sale şi exercita autoritatea asupra copiilor săi, chiar şi după ce aceştia îşi aveau propriile lor familii. Urmaşii săi erau învăţaţi să privească la el ca la conducătorul lor, atât în problemele religioase, cât şi în cele pământeşti. Avraam s-a străduit să perpetueze acest sistem patriarhal de conducere, deoarece el tindea să păstreze cunoaşterea de Dumnezeu. Era necesar ca membrii familiei să fie legaţi laolaltă, pentru a ridica o barieră împotriva idolatriei ce ajunsese aşa de răspândită şi atât de înrădăcinată. Avraam a căutat, prin toate mijloacele ce-i stăteau la dispoziţie, să-i păzească pe locuitorii taberei sale de a avea legături cu păgânii şi de a fi martori ai practicilor lor idolatre, căci el ştia că familiarizarea cu răul avea să strice pe nesimţite principiile. Se avea cea mai mare grijă ca orice formă a falsei religii să fie ţinută cât mai departe de ei şi ca mintea să fie impresionată de maiestatea şi slava viului Dumnezeu, ca fiind singurul vrednic de adorare.
Era o măsură înţeleaptă, pe care Dumnezeu personal o luase, aceea de a despărţi pe poporul Său, atât cât era cu putinţă acest lucru, de legătura cu păgânii, făcând din ei un popor ce trăia separat şi care nu se număra printre celelalte naţiuni. El l-a despărţit pe Avraam de rudeniile lui idolatre, pentru ca patriarhul să-şi poată forma şi educa familia departe de influenţele seducătoare ce i-ar fi înconjurat în Mesopotamia şi pentru ca adevărata credinţă să fie păstrată de către urmaşii săi din generaţie în generaţie, în toată curăţia ei.
Afecţiunea lui Avraam pentru copiii săi şi pentru casa sa l-a făcut să le apere credinţa lor religioasă, să le dea o cunoaştere a legilor divine, ca fiind moştenirea cea mai preţioasă pe care le-o putea transmite, şi prin ei - lumii. Toţi erau învăţaţi că se aflau sub conducerea Dumnezeului cerului. De aceea, nu trebuia să existe nici un fel de apăsare din partea părinţilor, iar din partea copiilor, nici un fel de neascultare. Legea lui Dumnezeu trasase fiecăruia în parte îndatoririle lui şi numai prin ascultare de ea putea cineva să-şi asigure fericirea sau prosperitatea.
Exemplul său personal, influenţa tăcută a vieţii lui zilnice erau o lecţie permanentă. Cinstea sa neşovăielnică, bunătatea şi politeţea lui neegoistă, care câştigaseră admiraţia împăraţilor, erau manifestate în familie. Viaţa lui radia în jur un parfum, o nobleţe şi o frumuseţe a caracterului, care spuneau tuturor că el era în legătură cu Cerul. El nu trecea cu vederea sufletul celui mai umil slujitor. În casa sa nu era o lege pentru stăpân şi alta pentru slujitor; un drum împărătesc pentru cel bogat şi altul pentru cel sărac. Toţi erau trataţi cu dreptate şi milă, ca împreună moştenitori cu el ai harului vieţii.
El "va porunci casei sale". Nu se va da pe faţă nici o neglijare condamnabilă în a înfrâna tendinţele spre rău ale copiilor săi, nici un favoritism slab, neînţelept şi îngăduitor; nici o cedare în ceea ce priveşte convingerile sale cu privire la datoria faţă de cerinţele unei iubiri greşit înţelese. Avraam nu numai că avea să dea învăţături drepte, dar avea să menţină autoritatea unor legi drepte şi bune.
Cât de puţini sunt aceia din zilele noastre care sunt gata să urmeze pilda sa! Din partea prea multor părinţi se dă pe faţă un sentimentalism orb şi egoist, în mod greşit numit iubire, care se manifestă prin a-i lăsa pe copii - cu judecata lor neformată şi pasiunile lor nestăpânite - să întreprindă acţiuni negândite. Aceasta este o adevărată cruzime faţă de copii şi un mare rău pentru lume. Îngăduinţa părintească, atunci când copiii greşesc, dă loc la dezordine în familie şi societate şi întăreşte în tineri dorinţa de a urma pornirilor lor, în loc de a se supune cerinţelor divine. Astfel, ei cresc, având o inimă împotrivitoare faţă de împlinirea voii lui Dumnezeu şi transmit spiritul lor nereligios şi nesupus copiilor şi copiilor copiilor lor. Asemenea lui Avraam, părinţii ar trebui să poruncească copiilor lor după ei. Ascultarea de autoritatea părintească să fie învăţată şi impusă ca fiind primul pas al ascultării de autoritatea lui Dumnezeu.
Slaba consideraţie care se acordă Legii lui Dumnezeu chiar de către conducătorii religioşi a provocat mult rău. Învăţătura care s-a răspândit atât de mult, că legile lui Dumnezeu nu mai sunt deloc obligatorii pentru oameni, este asemenea idolatriei în efectele ei asupra moralităţii oamenilor. Aceia care caută să slăbească cerinţele Legii sfinte a lui Dumnezeu lovesc direct la temelia guvernării familiilor şi naţiunilor. Părinţii religioşi care dau greş în a umbla pe calea rânduielilor Lui nu pot porunci casei lor să ţină calea Domnului. Legea lui Dumnezeu nu este pentru aceştia o regulă a vieţii. Copiii, când îşi alcătuiesc căminurile lor, nu se simt obligaţi să-i înveţe pe copiii lor ceea ce ei înşişi n-au învăţat niciodată. Aceasta este cauza pentru care sunt aşa de multe familii netemătoare de Dumnezeu; de aceea stricăciunea s-a întins aşa de mult şi este atât de adânc înrădăcinată.
Numai după ce părinţii vor umbla ei înşişi din toată inima în calea Legii lui Dumnezeu, numai atunci vor fi pregătiţi să poruncească copiilor lor după ei. În privinţa aceasta, o reformă este necesară - o reformă care să fie profundă şi cuprinzătoare. Părinţii trebuie să se schimbe; slujitorii Domnului au nevoie să se schimbe; ei au nevoie de Dumnezeu în familiile lor. Dacă doresc să vadă o altă stare de lucruri, atunci să aducă Cuvântul Său în familiile lor şi să facă din el sfătuitorul lor. Ei trebuie să-i înveţe pe copiii lor că el este glasul lui Dumnezeu, care li se adresează, şi că trebuie să fie astfel ascultat în totul. Ei ar trebui să-i înveţe cu răbdare pe copiii lor, arătându-le cu blândeţe şi în mod stăruitor cum să trăiască pentru a fi plăcuţi lui Dumnezeu. Copiii unor astfel de familii sunt pregătiţi să facă faţă sofistăriilor necredinţei. Ei au primit Biblia ca bază a credinţei lor şi au o temelie care nu poate fi dărâmată de valul de îndoială ce se abate asupra lor.
În prea multe case se neglijează rugăciunea. Părinţii consideră că n-au timp pentru rugăciunea de dimineaţă şi seară. Ei nu pot să-şi ia câteva minute pe care să le folosească în a aduce mulţumiri lui Dumnezeu pentru bogatele Lui îndurări, pentru binecuvântata lumină a soarelui şi pentru ploaia care face plantele să crească, cum şi pentru ocrotirea sfinţilor Săi îngeri. Ei nu au timp să înalţe o rugăciune pentru ajutor şi călăuzire divină, cum şi pentru prezenţa şi rămânerea lui Isus în familia lor. Ei merg la muncă la fel cum ar merge boul sau calul, fără să se gândească câtuşi de puţin la Dumnezeu sau la cer. Sufletele lor sunt aşa de preţioase, încât, în loc de a-i lăsa să fie pierduţi fără nici o nădejde, Fiul lui Dumnezeu Şi-a dat viaţa ca preţ de răscumpărare pentru ei; dar ei nu preţuiesc mai mult marea Sa bunătate decât o fac dobitoacele pieritoare.
Ca şi patriarhii din vechime, aceia care mărturisesc că-L iubesc pe Dumnezeu ar trebui să ridice un altar Domnului oriunde îşi înalţă cortul. Dacă a fost vreodată un timp când fiecare casă ar trebui să fie o casă de rugăciune, atunci timpul acela este acum. Taţii şi mamele ar trebui să-şi înalţe adesea inimile la Dumnezeu în cereri umile pentru ei şi pentru copiii lor. Fie ca tatăl, ca preot al familiei, să aşeze pe altarul lui Dumnezeu jertfa de dimineaţă şi seară, în timp ce soţia şi copiii se unesc cu el în rugăciune şi laudă. Într-un astfel de cămin, Isus va zăbovi cu plăcere. Din fiecare cămin creştin ar trebui să strălucească o lumină sfântă. Iubirea ar trebui să se dea pe faţă în activitate. Ea trebuie să se reverse în toate câte au loc în familie, arătându-se într-o bunătate profundă şi o comportare duioasă şi neegoistă. Sunt familii unde acest principiu este trăit, căminuri în care Dumnezeu este adorat şi unde domneşte cea mai curată iubire. Din aceste căminuri, rugăciunea de dimineaţă şi seară se înalţă la Dumnezeu ca un parfum plăcut mirositor, iar mila şi binecuvântările Lui se revarsă ca roua dimineţii asupra celor plecaţi în rugăciune. Un cămin creştin bine ordonat este un puternic argument în favoarea adevărului religiei creştine - un argument pe care cel necredincios nu-l poate tăgădui. Toţi pot vedea că este la lucru o influenţă în familie, care se manifestă asupra copiilor, şi că Dumnezeul lui Avraam este cu ei. Dacă familiile celor ce mărturisesc a fi creştini ar avea un adevărat caracter creştin, atunci ei ar exercita o puternică influenţă pentru veşnicie. Ei vor fi în adevăr "lumina lumii". În cuvintele adresate lui Avraam, Dumnezeul cerurilor vorbeşte fiecărui părinte credincios: "Îl cunosc şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină calea Domnului, făcând ce este drept şi plăcut, pentru ca astfel Domnul să împlinească faţă de Avraam ce i-a făgăduit".
Cap. 13 - Încercarea credinţei
Avraam primise, fără să mai pună la îndoială, făgăduinţa unui fiu, dar el n-a aşteptat ca Dumnezeu să împlinească cuvântul Său, la timpul şi în modul cuvenit. A fost îngăduită o amânare, pentru a pune la probă credinţa sa în puterea lui Dumnezeu; el însă n-a reuşit să treacă cu bine încercarea. Gândind că este imposibil pentru ea să aibă un copil la vârsta ei înaintată, Sara a dat ideea - ca un plan prin care scopul divin putea fi realizat - ca una dintre roabele ei să fie luată de Avraam ca a doua soţie a sa. Poligamia devenise aşa de răspândită, încât încetase a mai fi privită ca păcat, deşi aceasta nu însemna că ea nu mai era o violare a Legii lui Dumnezeu, ci că era fatală sfinţeniei şi păcii în relaţiile familiale. Urmarea căsătoriei lui Avraam cu Agar a fost nefericită atât pentru propria sa familie, cât şi pentru generaţiile următoare.
Măgulită de onoarea noii sale poziţii, ca soţie a lui Avraam, şi nădăjduind să fie mama unei mari naţiuni care să coboare din ea, Agar a devenit mândră şi îndrăzneaţă, tratând-o cu dispreţ pe stăpâna ei. O gelozie mută a tulburat pacea unui cămin fericit cândva. Obligat să asculte plângerile fiecăreia, Avraam s-a străduit zadarnic să restabilească armonia. Deşi Avraam s-a căsătorit cu Agar la cererea insistentă a Sarei, acum aceasta îi reproşa ca unuia care era vinovat. Ea dorea să o izgonească pe rivala ei. Dar Avraam a refuzat să fie de acord cu dorinţa ei; Agar urma să fie mama fiului său, pe care îl dorea atât de mult, fiul făgăduinţei. Ea era totuşi roaba Sarei şi el o lăsă mai departe sub porunca stăpânei ei. Spiritul irascibil al lui Agar nu putea să se mai supună asprimii pe care obrăznicia ei a provocat-o - când "Sarai s-a purtat rău cu ea" Agar a fugit de ea" (Gen.16,6).
Ea a fugit în pustie şi, pe când se odihnea lângă un izvor de apă, singură şi fără prieteni, a întâmpinat-o un înger al Domnului, în chip omenesc, adresându-i-se: "Agar, roaba Sarei"; pentru a-i aminti de poziţia şi de datoria ei, el îi spuse: "Întoarce-te la stăpâna ta, şi supune-te sub mâna ei" (vers.8). Şi totuşi, o dată cu mustrarea, erau amestecate şi cuvinte de mângâiere: "Domnul a auzit mâhnirea ta"" "Îţi voi înmulţi foarte mult sămânţa, şi ea va fi atât de multă la număr, că nu va putea fi numărată" (vers.10). Şi ca o veşnică aducere aminte a milei Sale, i s-a spus să-l numească pe fiul ei Ismael - "Domnul aude".
Când Avraam a ajuns la vârsta de aproape o sută de ani, i-a fost repetată făgăduinţa unui fiu, cu asigurarea că viitorul moştenitor va fi fiul Sarei. Avraam însă n-a înţeles încă făgăduinţa şi mintea lui s-a îndreptat imediat spre Ismael, agăţându-se de credinţa că prin el planul cel milostiv al lui Dumnezeu avea să fie realizat. În iubirea sa faţă de fiul său el exclamă: "Să trăiască Ismael înaintea Ta!" (Gen.17,18). Din nou făgăduinţa i-a fost dată în cuvinte ce nu puteau fi înţelese greşit: "Cu adevărat nevastă-ta Sara îţi va naşte un fiu; şi-i vei pune numele Isaac. Eu voi încheia legământul Meu cu el". Totuşi, Dumnezeu n-a fost neatent faţă de rugăciunea tatălui. "Dar cu privire la Ismael", spuse El, "te-am ascultat: Iată, îl voi binecuvânta" voi face din el un neam mare" (Gen.17,18-20).
Naşterea lui Isaac, aducând după o viaţă întreagă de aşteptare împlinirea celor mai scumpe dorinţe ale lor, a umplut corturile lui Avraam şi Sarei de bucurie. Pentru Agar însă, acest eveniment a însemnat prăbuşirea celor mai plăcute ambiţii pe care ea le-a cultivat. Ismael, acum un tânăr, fusese considerat de toţi cei din tabără ca moştenitorul averii lui Avraam şi moştenitor al făgăduinţelor făcute urmaşilor săi. Acum, dintr-o dată el a fost dat la o parte; şi, în dezamăgirea lor, mama şi fiul îl urau pe copilul Sarei. Bucuria generală n-a făcut decât să mărească gelozia lor până într-atât, încât Ismael a îndrăznit să-şi bată joc în mod deschis de moştenitorul făgăduinţei lui Dumnezeu. Sara a văzut în pornirea răzvrătită a lui Ismael un izvor continuu de discordie şi a apelat la Avraam, insistând ca Agar şi Ismael să fie alungaţi din tabără. Patriarhul se afla într-o mare încurcătură. Cum să-l izgonească pe Ismael, fiul său, pe care încă îl iubea foarte mult? În frământarea sa, el a apelat la sfatul divin. Domnul, printr-un înger sfânt, îl sfătui să împlinească dorinţa Sarei; iubirea sa pentru Ismael sau Agar nu trebuia să constituie o piedică, căci numai astfel putea restabili armonia şi fericirea familiei sale. Îngerul i-a dat făgăduinţa consolatoare că, deşi despărţit de casa tatălui său, Ismael nu avea să fie uitat de Dumnezeu; viaţa lui avea să fie ocrotită şi avea să devină tatăl unei mari naţiuni. Avraam a ascultat de cuvintele îngerului, dar nu fără o mare suferinţă a făcut el acest lucru. Inima tatălui a fost cuprinsă de o durere nespusă când izgoni pe Agar şi pe fiul său.
Învăţătura dată lui Avraam cu privire la sfinţenia legăturilor de căsătorie avea să fie o lecţie pentru toate veacurile. Ea spune că drepturile şi fericirea acestei legături trebuie să fie păstrate cu multă grijă, chiar cu preţul unor mari sacrificii. Sara era singura soţie legitimă a lui Avraam. Drepturile ei de soţie şi mamă nu puteau fi împărţite cu nici o altă persoană. Ea l-a respectat pe soţul ei şi, din acest punct de vedere, ea este înfăţişată în Noul Testament ca un exemplu vrednic de urmat. Dar ea nu era de acord ca iubirea lui Avraam să fie împărţită cu o alta şi Dumnezeu n-a mustrat-o pentru faptul că a cerut alungarea rivalei sale. Atât Avraam, cât şi Sara nu s-au încrezut în puterea lui Dumnezeu, şi greşeala aceasta a fost aceea care a dus la căsătoria lui cu Agar.
Dumnezeu îl chemase pe Avraam să fie tatăl celor credincioşi şi viaţa sa trebuia să stea ca un exemplu de credinţă pentru generaţiile care aveau să vină. Dar credinţa sa n-a fost desăvârşită. El a dat pe faţă neîncredere în Dumnezeu atunci când a ascuns faptul că Sara este soţia lui şi, de asemenea, atunci când a luat-o pe Agar de soţie. Pentru ca el să poată atinge cel mai înalt standard, Dumnezeu l-a supus la o altă încercare, cea mai grea pe care omul a fost chemat cândva s-o suporte. Într-o vedenie de noapte, el a fost înştiinţat să meargă în ţinutul Moria şi acolo să-l aducă pe fiul său ca jertfă - ardere de tot - pe un munte care urma să-i fie arătat.
La data când a primit această poruncă, Avraam atinsese vârsta de o sută douăzeci de ani. El era privit ca om bătrân chiar de către cei din generaţia sa. În tinereţea sa, el fusese destul de puternic ca să poată îndura greutăţi şi să înfrunte primejdii, dar acum înflăcărarea tinereţii sale trecuse. Cineva care este în puterea bărbăţiei poate înfrunta cu curaj încercările şi durerile ce ar face ca inima să cadă înfrântă la o vârstă mai înaintată, când picioarele înaintează tremurând spre mormânt. Dar Dumnezeu a păstrat ultima şi cea mai grea încercare a Sa pentru Avraam, până când povara anilor apăsa greu asupra sa şi el dorea foarte mult să se odihnească de griji şi necazuri.
Patriarhul locuia la Beer-Şeba, înconjurat de belşug şi cinste. El era foarte bogat şi onorat nespus, ca un prinţ puternic, de către conducătorii ţării. Mii de oi şi vite acopereau câmpiile ce se întindeau în jurul taberei sale. De jur împrejur erau corturile păstorilor lui, căminul sutelor de slujitori credincioşi. Fiul făgăduinţei crescuse, ajungând la maturitate lângă el. Cerul părea că încoronase cu binecuvântările lui o viaţă de sacrificiu şi aşteptare răbdătoare a nădejdii mereu amânate.
În ascultarea credinţei, Avraam părăsise ţara sa natală - se depărtase de mormintele părinţilor săi şi de casa rudelor sale. El peregrinase ca un străin în ţara moştenirii sale. El aşteptase mult naşterea moştenitorului făgăduit. La porunca lui Dumnezeu, îl alungase pe fiul său Ismael. Şi acum, când copilul aşa de mult dorit ajunsese la vârsta de bărbat şi patriarhul părea că ajunsese să întrezărească roadele nădejdii sale, îi stătea înainte o încercare mai mare decât toate celelalte de mai înainte.
Porunca a fost rostită în cuvinte care trebuie să fi chinuit îngrozitor inima tatălui: "Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac" şi adu-l ardere de tot" (Gen.22,2). Isaac era lumina căminului său, mângâierea bătrâneţelor sale şi, mai presus de toate, moştenitor al binecuvântărilor promise. Pierderea unui astfel de fiu, din cauza vreunui accident sau a unei boli, i-ar fi sfâşiat inima acestui tată iubitor, ar fi încovoiat de durere capul său albit; dar lui i se dăduse porunca să verse sângele fiului său cu propriile mâini. Lucrul acesta i se părea îngrozitor şi imposibil de îndeplinit.
Satana era alături, gata să-i sugereze ideea că el trebuie să se fi înşelat, căci Legea divină porunceşte "Să nu ucizi", iar Dumnezeu nu poate cere ceea ce El a interzis cândva. Ieşind din cortul său, Avraam privi în sus la strălucirea liniştită a cerului fără nori şi îşi reaminti făgăduinţa făcută lui cu aproape cincizeci de ani înainte, şi anume că sămânţa sa va fi ca stelele de numeroasă. Dacă această făgăduinţă avea să fie îndeplinită prin Isaac, cum putea el să fie dat morţii? Avraam era ispitit să creadă că este victima unei înşelăciuni. În îndoiala şi chinul său sufletesc, se plecă la pământ şi se rugă aşa cum nu se mai rugase niciodată pentru o confirmare a poruncii că, într-adevăr, el trebuie să aducă la îndeplinire datoria aceasta teribilă. El şi-a adus aminte de îngerii trimişi pentru a-i descoperi planul lui Dumnezeu de a nimici Sodoma şi care-i aduseseră făgăduinţa că i se va naşte acest fiu, Isaac, şi s-a dus la locul unde de atâtea ori îi întâmpinase pe solii cereşti, nădăjduind să-i întâlnească din nou şi să primească noi îndrumări; dar nimeni nu veni în ajutorul său. Întunericul părea că-l copleşise; dar porunca lui Dumnezeu suna în urechile sale: "Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu pe care-l iubeşti, pe Isaac". Porunca trebuia să fie ascultată, şi el nu îndrăzni să zăbovească. Ziua se apropia şi el trebuia să pornească la drum.
Întorcându-se la cortul său, el merse la locul în care Isaac dormea somnul adânc şi netulburat al tinereţii şi nevinovăţiei. Pentru un moment, tatăl privi chipul cel scump al fiului său şi apoi se îndepărtă cutremurându-se. El merse apoi până la Sara, care de asemenea dormea şi ea. Să o trezească oare, pentru ca să-şi mai îmbrăţişeze o dată fiul? Să-i spună oare care era cerinţa lui Dumnezeu? El dorea să-şi despovăreze inima faţă de ea şi să împărtăşească cu ea această teribilă responsabilitate; dar s-a reţinut de teamă ca nu cumva ea să-i pună piedici. Isaac era bucuria şi mândria ei. Viaţa ei era strâns legată de viaţa lui, şi iubirea mamei putea să refuze sacrificiul.
În cele din urmă, Avraam îl trezi pe fiul său, spunându-i despre porunca primită de a aduce jertfă pe un munte depărtat. Isaac mersese adesea cu tatăl său să se roage la vreunul din diferitele altare care marcaseră pelerinajul său şi această chemare nu trezi nici o surpriză. Pregătirile pentru călătorie au fost foarte repede făcute. Lemnele au fost pregătite şi aşezate pe măgar şi, împreună cu doi slujitori, au pornit la drum.
Alături unul de altul, tatăl şi fiul au călătorit în tăcere. Patriarhul, cugetând la marea sa taină, nu mai avea inimă să vorbească. Gândurile lui erau la mama cea mândră şi iubitoare şi la ziua când se va întoarce singur la ea. El ştia bine că cuţitul va străpunge şi inima ei atunci când acesta va lua viaţa fiului ei.
Ziua aceea - cea mai lungă zi din câte trăise Avraam - se târa încet spre sfârşit. În timp ce fiul său şi cei doi tineri au adormit, el a petrecut noaptea în rugăciune, tot mai nădăjduind că un sol ceresc putea veni să-i spună că încercarea fusese îndestulătoare şi că tânărul se putea întoarce nevătămat la mama sa. Dar nici o izbăvire n-a venit pentru sufletul său chinuit. A urmat o altă zi lungă şi încă o noapte de umilinţă şi rugăciune, în timp ce porunca aceea care avea să-l lase fără copil stăruia mereu în urechile sale. Satana era acolo ca să şoptească îndoieli şi necredinţă, dar Avraam rezistă şoptirilor lui. Pe când se pregăteau de călătoria celei de a treia zile, patriarhul, privind spre nord, a văzut semnul făgăduit, un nor de slavă plutind deasupra muntelui Moria, şi el îşi dădu seama că glasul care i-a vorbit era din cer.
Nici chiar acum el nu murmură împotriva lui Dumnezeu, ci îşi îmbărbătă sufletul, cugetând la dovezile bunătăţii şi credincioşiei lui Dumnezeu. Acest fiu îi fusese dat pe neaşteptate; şi oare Acela care îi dăduse acest dar preţios nu avea dreptul de a cere înapoi ceea ce era al Lui? Apoi credinţa repetă iarăşi făgăduinţa: "Numai din Isaac va ieşi o sămânţă" (Gen.21,12), o sămânţă tot aşa de numeroasă ca şi boabele de nisip de pe ţărmul mării. Isaac era fiul unei minuni şi nu putea oare puterea care i-a dat viaţă să i-o redea? Privind dincolo de ceea ce se vedea, Avraam se agăţă de cuvântul lui Dumnezeu, "căci se gândea că Dumnezeu poate să învieze chiar şi din morţi" (Evr.11,19).
Cu toate acestea, numai singur Dumnezeu putea înţelege cât de mare a fost sacrificiul tatălui, ce trebuia să dea morţii pe fiul său; Avraam dorea ca nimeni, în afară de Dumnezeu, să nu fie martor la scena despărţirii. El porunci slujitorilor săi să rămână pe loc, spunând: "Eu şi băiatul, ne vom duce până acolo să ne închinăm, şi apoi ne vom întoarce la voi" (Gen.22,5-8). Lemnele au fost puse pe spinarea lui Isaac, cel care avea să fie adus jertfă, tatăl luă cuţitul şi focul şi împreună urcară astfel pe vârful muntelui, tânărul întrebându-se în tăcere de unde se va lua jertfa în locul acesta atât de depărtat de turme şi staule. În cele din urmă el zise: "Tată, iată focul şi lemnele; dar unde este mielul pentru arderea de tot?" Vai, ce încercare era aceasta! Cum străpunsese inima lui Avraam cuvântul plin de gingăşie: "Tată!" Nu, încă nu-i putea spune acum. "Fiul meu", spuse el, "Dumnezeu Însuşi va purta de grijă de mielul pentru arderea de tot".
La locul rânduit, ei au zidit un altar şi au pus lemnele pe el. Apoi, cu glasul tremurând, Avraam îi descoperi fiului său solia divină. Cu groază şi uimire află Isaac ce soartă îl aştepta, dar nu se împotrivi. El ar fi putut să scape de ceea ce-l aştepta, dacă ar fi ales să facă aşa; bătrânul, paralizat de durere, istovit de lupta celor trei zile îngrozitoare, nu s-ar fi putut împotrivi voinţei tânărului plin de vigoare. Dar Isaac fusese educat din copilărie să asculte de îndată şi cu încredere, şi când planul lui Dumnezeu i-a fost descoperit, el a dat pe faţă o supunere plină de bunăvoinţă. El era părtaş al credinţei lui Avraam şi îşi dădu seama că era onorat prin faptul că era chemat să-şi dea viaţa ca jertfă lui Dumnezeu. Cu duioşie el căută să uşureze durerea tatălui şi să încurajeze mâinile lui înţepenite să lege frânghiile ce-l fixau de altar.
Apoi, au fost rostite ultimele cuvinte pline de iubire, s-au vărsat ultimele lacrimi şi avu loc ultima îmbrăţişare. Tatăl ridică cuţitul pentru a-l junghia pe fiul său, când, deodată, braţul său fu oprit. Un înger al Domnului îl chemă pe patriarh, vorbindu-i din ceruri: "Avraame! Avraame!" El răspunse îndată: "Iată-mă!" şi din nou se auzi glasul rostind: "Să nu pui mâna pe băiat şi să nu-i faci nimic; căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine" (Gen. 22,11-12).
Avraam a văzut atunci "un berbec încurcat cu coarnele într-un tufiş" şi, luând imediat noua victimă, a adus-o ca "ardere de tot în locul fiului său". În bucuria şi recunoştinţa sa, Avraam a dat un nume nou acelui loc sfânt "Iehova-iire", "la muntele unde Domnul va purta de grijă" (Gen.22,13-14).
Pe muntele Moria, Dumnezeu Şi-a reînnoit legământul Său, întărind printr-un jurământ solemn binecuvântarea făgăduită lui Avraam şi seminţei sale de-a lungul tuturor generaţiilor viitoare: "Pe Mine Însumi jur, zice Domnul: pentru că ai făcut lucrul acesta, şi n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, te voi binecuvânta foarte mult şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămânţa şi anume: ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării; şi sămânţa ta va stăpâni cetăţile vrăjmaşilor ei. Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, pentru că ai ascultat porunca Mea" (vers.16-18).
Marele act al credinţei lui Avraam stă asemenea unui stâlp de lumină, iluminând calea slujitorilor lui Dumnezeu din toate veacurile. Avraam n-a căutat o scuză pentru a se sustrage aducerii la îndeplinire a voii lui Dumnezeu. În timpul celor trei zile cât a ţinut călătoria, al a avut suficient timp să se gândească şi să se îndoiască de Dumnezeu, dacă el ar fi dorit să se îndoiască. El ar fi putut gândi că prin sacrificarea fiului său avea să fie privit ca un ucigaş, un al doilea Cain, că acest fapt ar fi făcut ca învăţătura lui să fie lepădată şi dispreţuită şi să-i nimicească astfel puterea de a face bine semenilor săi. El ar fi putut argumenta că vârsta sa îl scutea de ascultare. Dar patriarhul n-a căutat refugiu în nici una din aceste scuze. Avraam era şi el om; sentimentele şi ataşamentele lui erau ca şi ale noastre; dar el nu s-a oprit ca să întrebe cum avea să se împlinească făgăduinţa făcută, dacă Isaac avea să fie sacrificat. El n-a stat să discute cu inima lui chinuită. El ştia că Dumnezeu este drept şi neprihănit în toate cerinţele Lui şi împlini porunca primită, până la litera ei.
"Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca neprihănire; şi el a fost numit prietenul lui Dumnezeu" (Iacov 2,23). Iar Pavel spune: "Fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă" (Gal.3,7). Credinţa lui Avraam însă s-a manifestat prin faptele sale. "Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită" (Iacov 2,21-22). Mulţi nu izbutesc să înţeleagă legătura dintre credinţă şi fapte. Ei spun: "Credeţi numai în Hristos şi n-aveţi de ce să vă temeţi. Nu trebuie să vă faceţi griji pentru că nu ţineţi Legea". Dar adevărata credinţă se va manifesta prin ascultare. Isus spunea iudeilor necredincioşi: "Dacă aţi fi copii ai lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam" (Ioan 8,39). Iar cu privire la părintele credincioşilor Domnul declară: "Avraam a ascultat de porunca Mea şi a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduielile Mele" (Gen.26,5). Apostolul Iacov zice: "Credinţa, dacă n-are fapte, este moartă" (Iac.2,17). Iar Ioan, care stăruieşte atât de mult asupra iubirii, ne spune: "Dragostea lui Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui" (1 Ioan 5,3).
Prin simboluri şi făgăduinţe Dumnezeu "a propovăduit lui Avraam înainte de Evanghelie" (Gal.3,8 KJV). Iar credinţa patriarhului s-a prins de Răscumpărătorul ce avea să vină. Isus spunea iudeilor: "Tatăl vostru, Avraam, a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat " (Ioan 8,56). Berbecul adus ca jertfă în locul lui Isaac Îl reprezenta pe Fiul lui Dumnezeu, care avea să fie sacrificat în locul nostru. Când omul a fost dat morţii din cauza călcării Legii lui Dumnezeu, Tatăl, privind asupra Fiului Său, spuse păcătosului: "Trăieşte, am găsit un preţ de răscumpărare".
Pentru ca să imprime în mintea lui Avraam valoarea Evangheliei, cum şi pentru a-i pune la probă credinţa, Dumnezeu îi poruncise să aducă jertfă pe fiul său. Chinul de moarte prin care el a trecut în timpul zilelor de teribilă încercare a fost îngăduit pentru ca el să poată înţelege, din propria sa experienţă, ceva din măreţia sacrificiului făcut de Dumnezeul cel veşnic pentru mântuirea omului. Nici o altă încercare nu i-ar fi pricinuit lui Avraam un astfel de chin sufletesc, cum a fost aducerea fiului său ca jertfă. Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său pradă unei morţi chinuitoare şi pline de ocară. Îngerilor, care erau martori la umilirea şi chinul sufletesc al Fiului lui Dumnezeu, nu li s-a îngăduit să intervină, ca în cazul lui Isaac. Nu a fost nici un glas care să strige: "Destul". Pentru a salva neamul omenesc căzut, Împăratul slavei Şi-a dat viaţa. Ce dovadă mai puternică poate fi dată cu privire la mila şi iubirea fără de margini a lui Dumnezeu? "El care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?" (Rom.8,32).
Sacrificiul cerut lui Avraam nu a fost numai pentru binele său şi nici chiar numai spre folosul generaţiilor viitoare; ci a fost de asemenea pentru învăţătura fiinţelor lipsite de păcat din cer şi din celelalte lumi. Câmpul luptei dintre Hristos şi Satana - câmp în care se aduce la îndeplinire Planul de Mântuire - este Manualul întregului Univers. Pentru că Avraam dăduse pe faţă o lipsă de credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu, Satana îl acuzase înaintea îngerilor şi înaintea lui Dumnezeu de faptul că a dat greş în a îndeplini condiţiile legământului, dovedindu-se astfel nedemn de binecuvântările lui Dumnezeu. Dumnezeu dorea să dovedească înaintea întregului cer credincioşia slujitorului Său, pentru a demonstra că nu poate fi primită decât numai o ascultare desăvârşită cum şi pentru a face mai clar Planul de Mântuire înaintea lor.
Fiinţe cereşti au fost martore la scena punerii la probă a credinţei lui Avraam şi a supunerii lui Isaac. Încercarea aceasta a fost mult mai grea decât aceea prin care trecuse Adam. Ascultarea de interdicţia pusă înaintea primilor noştri părinţi nu aducea cu sine nici o durere, dar porunca dată lui Avraam cerea sacrificiul cel mai chinuitor. Întregul cer privi cu uimire şi admiraţie ascultarea neşovăitoare a lui Avraam. Tot cerul a preţuit credincioşia lui. Acuzaţiile lui Satana au fost dovedite ca fiind false. Dumnezeu declară slujitorului Său: "Ştiu acum că te temi de Dumnezeu (cu toate învinuirile lui Satana) întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine" (vers.12). Legământul lui Dumnezeu, întărit lui Avraam printr-un jurământ înaintea fiinţelor din celelalte lumi, dovedeşte faptul că ascultarea va fi răsplătită.
Fusese greu chiar şi pentru îngeri să pătrundă înţelesul adânc al tainei mântuirii - să înţeleagă faptul că Comandantul cerului, Fiul lui Dumnezeu, trebuia să moară pentru omul vinovat. Când lui Avraam i-a fost dată porunca de a aduce ca jertfă pe fiul său, aceasta a trezit interesul fiinţelor cereşti. Cu un viu interes, ele au urmărit fiecare pas în aducerea la îndeplinire a acestei porunci. Când, la întrebarea lui Isaac: "Unde este mielul pentru arderea de tot?", Avraam a răspuns: "Domnul Însuşi va purta de grijă de miel" şi când mâna tatălui a fost oprită în momentul în care era gata să înjunghie pe fiul său, şi berbecul de care Se îngrijise Dumnezeu a fost adus ca jertfă în locul lui Isaac - s-a revărsat atunci lumină asupra tainei mântuirii şi chiar îngerii au înţeles mult mai clar hotărârea minunată pe care Dumnezeu o luase pentru mântuirea omului (1 Petru 1,12).
Cap. 14 - Distrugerea Sodomei
Sodoma era cea mai mândră dintre cetăţile din valea Iordanului, aşezată într-o câmpie care era "ca o grădină a Domnului" (Gen.13,10) în ceea ce priveşte rodnicia şi frumuseţea ei. Vegetaţia luxuriantă a tropicelor era înfloritoare aici. În acest loc era patria palmierului, a măslinului şi a viţei de vie, iar florile îşi răspândeau parfumul lor în tot cursul anului. Holde bogate acopereau câmpiile, iar dealurile înconjurătoare erau pline de turme de oi şi cirezi de vite. Arta şi comerţul contribuiau la îmbogăţirea îmgâmfatei cetăţi din câmpie. Comorile Orientului împodobeau palatele ei şi caravanele deşertului aduceau tezaurele lor de lucruri preţioase, aprovizionând astfel pieţele de negoţ. Cu puţină gândire sau osteneală puteau fi satisfăcute toate nevoile vieţii şi tot anul părea un şir de sărbători.
Belşugul ce domnea în tot locul a dat naştere la lux şi mândrie. Lenevia şi bogăţia împietriseră inimile care n-au fost niciodată apăsate de lipsă sau împovărate de întristare. Iubirea de plăceri era favorizată de bogăţie şi trândăveală, iar oamenii se lăsau în voia plăcerilor senzuale. "Iată", spunea profetul, "care a fost nelegiuirea sorei tale, Sodoma: era îngâmfată, trăia în belşug şi într-o linişte nepăsătoare, ea şi fiicele ei, şi nu sprijineau mâna celui lipsit. Ele s-au semeţit şi au făcut urâciuni blestemate înaintea Mea; de aceea le-am şi nimicit, când am văzut lucrul acesta" (Ezech.16,49-50). Nimic nu este mai de dorit între oameni decât bogăţia şi o viaţă fără muncă şi tocmai acestea au dat naştere la păcatele ce au dus la nimicirea cetăţilor din câmpie. Viaţa lor nefolositoare şi trăită în lenevie i-a făcut o pradă uşoară ispitelor lui Satana şi au schimonosit chipul lui Dumnezeu. În loc să dea pe faţă caracterul divin, ei au ajuns satanici. Lenevia este cel mai mare blestem ce poate cădea peste oameni, căci viciul şi crima vin pe urma ei. Ea slăbeşte mintea, perverteşte înţelegerea şi înjoseşte sufletul. Satana stă la pândă, gata să-i nimicească pe aceia care n-au luat măsuri de apărare şi a căror viaţă de lenevie îi dă prilejul să se strecoare sub o înfăţişare atrăgătoare. Niciodată nu are el mai mult succes decât atunci când vine la oameni în orele lor de lenevie.
Sodoma era plină de veselie şi petreceri, de banchete şi beţie. Pasiunile cele mai josnice şi cele mai brutale erau fără frâu. Oamenii nesocoteau făţiş pe Dumnezeu şi Legea Sa şi se complăceau în fapte de violenţă. Deşi aveau înaintea lor exemplul oamenilor dinainte de potop şi cunoşteau felul în care mânia lui Dumnezeu s-a manifestat în nimicirea lor, cu toate acestea ei au mers pe aceeaşi cale a nelegiuirii.
La data când Lot s-a mutat în Sodoma, corupţia nu ajunsese generală şi, în mila Sa, Dumnezeu a îngăduit ca raze de lumină să strălucească în mijlocul întunericului moral. Când Avraam i-a scăpat pe captivi din mâna elamiţilor, atenţia poporului a fost îndreptată asupra credinţei adevărate. Pentru locuitorii Sodomei, Avraam nu era un străin, şi faptul că se închina unui Dumnezeu nevăzut fusese un subiect de batjocură printre ei; dar biruinţa sa asupra unor forţe mult superioare, cum şi comportarea sa mărinimoasă faţă de prizonieri şi în legătură cu prada de război, a trezit uimirea şi admiraţia. În timp ce erau lăudate îndemânarea şi vitejia sa, nimeni nu putea scăpa de convingerea că o putere divină îl făcuse biruitor. Iar spiritul său nobil şi neegoist, atât de străin locuitorilor Sodomei, a fost o altă dovadă a superiorităţii religiei pe care el o onorase prin curajul şi credincioşia sa.
Melhisedec, rostind binecuvântarea asupra lui Avraam, a recunoscut că Iehova este izvorul puterii lui şi autorul biruinţei: "Binecuvântat să fie Avraam de Dumnezeul Cel Prea Înalt, Ziditorul cerului şi al pământului. Binecuvântat să fie Dumnezeul Cel Prea Înalt, care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale" (Gen.14,19-20). Dumnezeu vorbea oamenilor acelora prin providenţa Sa, dar ultima rază de lumină a fost respinsă, aşa cum fuseseră respinse toate celelalte de mai înainte.
Se apropia acum ultima noapte a Sodomei. Norii răzbunării îşi aruncaseră deja umbrele lor asupra cetăţii blestemate. Dar oamenii nu-şi dădeau seama de faptul acesta. În timp ce îngerii se apropiau pentru îndeplinirea misiunii lor de nimicire, oamenii visau încă belşug şi plăcere. Ultima zi a fost aidoma oricărei alte zile ce a venit şi a trecut. Seara se lăsa asupra unei scene plăcute şi în afară de orice pericol. Priveliştea, de o frumuseţe neîntrecută, era scăldată de razele soarelui ce cobora spre apus. Răcoarea serii îi atrăsese afară pe locuitorii cetăţii, iar mulţimile căutătoare de plăceri umblau într-o parte şi alta, dedate distracţiilor acelui ceas.
În amurg, doi străini se apropiară de poarta cetăţii. După înfăţişare, păreau că sunt călători care veneau să poposească peste noapte acolo. Nimeni nu întrezărea în călătorii aceştia umili pe puternicii vestitori ai judecăţii divine şi puţin se gândea mulţimea nepăsătoare şi veselă că, prin felul în care ei îi vor trata pe aceşti soli cereşti, chiar în noaptea aceea, vor atinge apogeul vinovăţiei lor, care atrăgea nenorocirea asupra îngâmfatei lor cetăţi. Dar s-a găsit acolo un om care a dat pe faţă o atenţie plină de bunăvoinţă faţă de străini şi care i-a invitat acasă la el. Lot nu cunoştea adevărata lor origine, dar politeţea şi ospitalitatea erau ceva obişnuit la el; ele erau o parte a religiei lui, învăţături pe care le-a luat din exemplul lui Avraam. Dacă n-ar fi cultivat un spirit de curtoazie, ar fi fost lăsat să piară împreună cu restul Sodomei. Multe familii, închizând uşile în faţa unui străin, au ţinut afară pe solul lui Dumnezeu, care ar fi adus binecuvântare, nădejde şi pace.
Fiecare act al vieţii, cât de mărunt ar fi el, are influenţa lui spre bine sau spre rău. Credincioşia sau neglijenţa în ceea ce se pare că sunt cele mai mărunte datorii pot deschide uşa spre cele mai bogate binecuvântări ale vieţii sau spre cele mai mari nenorociri ale ei. Lucrurile mici sunt acelea care pun caracterul la probă. Dumnezeu Se bucură de faptele nepretenţioase ale unei vieţi de lepădare de sine, săvârşite cu o inimă voioasă şi binevoitoare. Noi nu trebuie să trăim pentru noi înşine, ci pentru alţii. Şi numai prin uitare de sine şi prin cultivarea unui spirit iubitor şi gata de a da ajutor putem face din viaţa noastră o binecuvântare. Micile atenţii, neînsemnatele fapte simple de curtoazie ajută mult la realizarea fericirii vieţii, pe când neglijarea acestora constituie - şi nu în mică măsură - nenorocirea vieţii omeneşti.
Văzând abuzurile la care erau expuşi străinii în Sodoma, Lot îşi făcuse ca o datorie a sa de a-i apăra la intrarea lor în cetate, oferindu-le ospitalitate în casa sa. El stătea la poarta cetăţii când călătorii s-au apropiat şi, văzându-i, el s-a ridicat de la locul său ca să-i întâmpine şi, plecându-se în mod curtenitor, le spuse: "Domnii mei, intraţi, vă rog, în casa robului vostru, ca să rămâneţi peste noapte în ea" (Gen.19,2). Părea că ei nu vroiau să primească ospitalitatea sa, căci au zis: "Nu, ci vom petrece noaptea în uliţă". Răspunzând astfel, ei urmăreau două lucruri: să pună la probă sinceritatea lui Lot şi să arate faptul că nu cunosc caracterul oamenilor din Sodoma, atunci când au considerat că nu este nici o primejdie să petreacă noaptea în stradă. Răspunsul lor l-a făcut însă pe Lot să fie şi mai hotărât în a nu-i lăsa pe mâna gloatei ticăloase. El stărui în a-i invita, până când ei s-au declarat de acord şi-l însoţiră la casa sa.
El sperase să-şi ascundă intenţiile faţă de cei ce trândăveau la poarta cetăţii, aducându-i pe străini la casa sa, pe un drum ocolit; dar ezitările şi întârzierile lor, cum şi insistenţa lui stăruitoare au făcut să fie observaţi şi, mai înainte ca să se culce, o gloată de oameni nelegiuiţi s-au adunat roată în jurul casei. Era o mare mulţime: tineri şi oameni în vârstă, aprinşi de cele mai josnice patimi. Străinii se interesară cu privire la caracterul oamenilor din cetate, şi Lot i-a avertizat să nu cumva să se aventureze să iasă afară din casă în noaptea aceea, când chiotele şi vorbele de ocară ale gloatei erau auzite, cerând ca bărbaţii să fie aduşi afară la ei.
Ştiind că, dacă ar fi fost provocaţi la violenţă, atunci ei ar fi putut cu multă uşurinţă să intre cu forţa în casă, Lot a ieşit afară la ei, încercând să-i convingă: "Fraţilor, vă rog", spuse el, "nu faceţi o asemenea răutate", folosind expresia de "fraţi" în sensul de vecini şi nădăjduind să-i liniştească şi să-i facă să se ruşineze de intenţiile lor murdare. Dar cuvintele lui erau ca uleiul în foc. Furia lor ajunsese ca mugetul furtunii. Ei şi-au bătut joc de Lot, pentru că vroia să se facă judecător peste ei şi l-au ameninţat că se vor purta mai rău cu el decât aveau de gând să se poarte cu oaspeţii lui. S-au aruncat asupra lui şi l-ar fi rupt bucăţi dacă n-ar fi fost salvat de către îngerii lui Dumnezeu. Solii cereşti au "întins mâna, au tras pe Lot înăuntru la ei în casă şi au încuiat uşa" (Gen.19,10). Evenimentele ce au urmat au scos la iveală caracterul oaspeţilor pe care el îi primise în casă. "Pe oamenii care erau la uşa casei i-au lovit cu orbire, de la cel mai mic până la cel mai mare, aşa că degeaba se trudeau să găsească uşa" (vers.11). Dacă n-ar fi fost loviţi cu o îndoită orbire, fiind lăsaţi în voia inimii lor împietrite, pedeapsa cu care-i lovise Dumnezeu i-ar fi făcut să se teamă şi să se oprească de la lucrarea lor cea rea. Acea ultimă noapte n-a fost marcată de păcate mai mari decât se făptuiseră în alte nopţi mai înainte; dar îndurarea luată în râs atâta vreme încetase să mai mijlocească. Locuitorii Sodomei trecuseră de limitele răbdării dumnezeieşti - "tainicul hotar dintre răbdarea lui Dumnezeu şi mânia Sa". Focul răzbunării Sale era gata să se aprindă în valea Sidim.
Îngerii i-au făcut cunoscut lui Lot rostul misiunii lor: "Avem să nimicim acest loc, pentru că a ajuns mare plângere înaintea Domnului, împotriva locuitorilor lui. De aceea, ne-a trimis Domnul, ca să-l nimicim" (vers.13). Străinii pe care Lot se străduise să-i ocrotească au făgăduit acum să-l apere pe el, să-i salveze pe toţi membrii familiei lui care vor fugi împreună cu el din cetatea nelegiuită. Gloata obosise şi plecase, iar Lot merse să-şi avertizeze copiii. El le repetă cuvintele îngerilor: "Sculaţi-vă, ieşiţi din locul acesta, căci Domnul are să nimicească cetatea" (vers.14). Dar lor li se părea că el glumeşte. Fiicele lui erau influenţate de soţii lor. Ele erau destul de bine acolo unde se găseau. Nu puteau vedea nici o dovadă de primejdie. Totul era aşa cum fusese mai înainte. Aveau averi mari şi nu credeau că este posibil ca frumoasa Sodomă să fie nimicită.
Lot se înapoie plin de tristeţe acasă şi relată vestea nereuşitei sale. Atunci îngerii i-au poruncit să se scoale, să-şi ia nevasta şi cele două fiice care încă locuiau în casa sa şi să părăsească cetatea. Dar Lot zăbovea. Deşi era zilnic întristat văzând faptele de violenţă, el nu avea o înţelegere clară a nelegiuirii degradante şi respingătoare ce se practica în cetatea aceea ticăloasă. El nu-şi dădea seama de categorica necesitate ca judecăţile lui Dumnezeu să pună capăt păcatului. Unii dintre copiii săi se alipiseră de Sodoma, iar soţia sa refuza să plece fără ei. Gândul de a-i părăsi pe aceia pe care-i preţuia cel mai mult pe acest pământ i se părea peste putinţă de suportat. Era greu să-şi lase casa luxoasă şi toată averea pe care o adunase din munca sa de o viaţă întreagă şi să plece ca un pribeag sărac. Nemaiştiind ce să zică de durere, el zăbovea, venindu-i greu să plece. Dacă n-ar fi fost îngerii lui Dumnezeu, toţi ar fi pierit în ruinele Sodomei. Solii cereşti l-au luat pe el, pe soţia şi pe fiicele lui de mână şi i-au scos afară din cetate.
Îngerii i-au lăsat aici şi s-au întors în Sodoma, pentru a aduce la îndeplinire lucrarea lor nimicitoare. Un altul - Acela de care se rugase Avraam - Se apropie de Lot.
În toate cetăţile câmpiei nu s-au aflat nici chiar zece oameni neprihăniţi; dar, ca răspuns la rugăciunea patriarhului, singurul om care se temea de Dumnezeu a fost smuls de la pieire. Cu o vehementă putere s-a dat porunca: "Scapă-ţi viaţa; să nu te uiţi înapoi şi să nu te opreşti în vreun loc din câmpie; scapă la munte ca să nu pieri" (vers.17). Acum ezitarea sau întârzierea ar fi fost fatală. A arunca încă o privire asupra cetăţii blestemate, a zăbovi chiar şi pentru un singur moment din cauza regretului de a părăsi un cămin aşa de frumos i-ar fi costat viaţa. Furtuna judecăţii divine aştepta numai ca aceşti sărmani fugari să poată scăpa.
Zăpăcit şi îngrozit, Lot susţinu că nu putea face aşa cum i s-a cerut, ca nu cumva să i se întâmple ceva rău şi să moară. Trăind în cetatea aceea stricată, în mijlocul necredinţei, credinţa sa scăzuse mult. Prinţul cerului Se afla lângă el şi, cu toate acestea, el se îngrijora de viaţa sa ca şi când Dumnezeu, care dăduse pe faţă atâta purtare de grijă şi iubire faţă de el, nu l-ar mai fi apărat. El ar fi trebuit să se încreadă pe deplin în Trimisul ceresc, predând viaţa şi voinţa sa în mâinile Domnului, fără pic de îndoială şi nepunând vreo întrebare. Dar, asemenea multora, el căuta să facă planuri pentru sine: "Iată cetatea aceasta este destul de aproape ca să fug în ea, şi este mică. O! de aş putea să fug acolo" este aşa de mică" Şi să scap cu viaţă!" (vers.20). Cetatea amintită aici era Bela, numită mai târziu ţoar. Se afla la numai câţiva kilometri de Sodoma şi, asemenea acesteia, era stricată şi dată pieirii. Dar Lot s-a rugat ca să fie cruţată, susţinând că cererea sa era mică; dorinţa i-a fost îndeplinită. Domnul l-a asigurat spunându-i: "Iată, că-ţi fac şi hatârul acesta şi nu voi nimici cetatea de care vorbeşti". O, "cât de mare este mila lui Dumnezeu faţă de creaturile Sale pline de greşeli! Din nou s-a dat porunca solemnă de a se grăbi, căci furtuna teribilă nu mai putea fi amânată decât foarte puţină vreme. Dar unul dintre fugari a îndrăznit să arunce o privire înapoi la cetatea blestemată şi a devenit un monument al judecăţii dumnezeieşti. Dacă Lot n-ar fi dat pe faţă ezitare în a asculta de avertizarea îngerilor, ci ar fi fugit cu toată hotărârea spre munţi, fără să mai facă vreo rugăminte sau să rostească vreun cuvânt de împotrivire, atunci şi soţia sa ar fi reuşit să scape. Influenţa exemplului său ar fi salvat-o de la păcatul ce i-a pecetluit soarta. Dar tărăgănarea şi amânarea lui au făcut ca ea să nu ia în serios avertizarea divină. În timp ce trupul ei se afla pe câmpie, inima îi era agăţată de Sodoma şi a pierit împreună cu ea. Ea s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu pentru faptul că judecăţile Lui au cuprins şi averea şi pe copiii ei, nimicindu-i. Cu toate că fusese aşa de mult favorizată, încât a fost chemată să părăsească cetatea nelegiuită, i s-a părut că a fost prea aspru tratată, deoarece averea, pentru care avusese nevoie de ani de zile ca s-o strângă, avea să fie lăsată pradă nimicirii. În loc să primească cu recunoştinţă eliberarea, ea privi sfidător înapoi, ca o manifestare a dorinţei după viaţa acelora care au respins avertizarea divină. Păcatul ei a dovedit că nu era vrednică de viaţa pentru a cărei păstrare ea avea atât de puţină recunoştinţă.
Ar trebui să ne ferim de a trata cu uşurătate măsurile pline de har ale lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Sunt creştini care spun: "Nu am plăcere de mântuire dacă nu sunt mântuiţi împreună cu mine soţul şi copiii mei". Ei consideră că cerul n-ar fi cer pentru ei, fără prezenţa acelora care le sunt aşa de scumpi. Dar oare au aceştia, care cultivă astfel de simţăminte, o concepţie clară a legăturii lor cu Dumnezeu, având în vedere marea Sa bunătate şi milă faţă de ei? Au uitat ei oare că sunt legaţi, prin cele mai puternice legături ale iubirii, ale onoarei şi ale credincioşiei, să slujească Creatorului şi Răscumpărătorului lor? Chemarea harului se adresează tuturor; şi, pentru că prietenii noştri resping iubirea stăruitoare a Mântuitorului, să o lepădăm oare şi noi? Mântuirea sufletului este preţioasă. Hristos a plătit un preţ nespus de mare pentru mântuirea noastră şi nici unul dintre cei ce apreciază valoarea acestui mare sacrificiu sau valoarea sufletului nu va dispreţui harul pe care Dumnezeu îl oferă, numai pentru faptul că alţii aleg să facă aşa. Tocmai faptul că alţii nu iau în seamă cerinţele Lui drepte ar trebui să ne trezească la o mai mare stăruinţă, ca noi înşine să-L onorăm pe Dumnezeu şi să-i conducem pe toţi aceia pe care îi putem determina ca să primească iubirea Lui.
"Răsărea soarele pe pământ, când a intrat Lot în ţoar" (vers.23). Razele strălucitoare ale dimineţii păreau că vestesc numai prosperitate şi pace pentru cetăţile din câmpie. Forfota unei vieţi active începu pe străzi; oamenii mergeau pe diferitele lor căi, preocupaţi de treburile sau plăcerile zilei. Ginerii lui Lot făceau haz de temerile şi avertizările bătrânului slab de minte. Deodată şi în mod neaşteptat, ca şi când un trăsnet ar bubui dintr-un cer fără nori, izbucni furtuna. Domnul a început să plouă foc şi pucioasă din cer asupra cetăţilor şi asupra câmpiei roditoare; palatele şi templele ei, locuinţele ei costisitoare, grădinile şi viile, cum şi mulţimile vesele şi căutătoare de plăceri, care numai cu o noapte înainte insultaseră pe trimişii cerului - totul a fost mistuit. Fumul vâlvătăii se înălţa asemenea fumului unui cuptor uriaş. Şi minunata vale a Sidimului a ajuns un pustiu, un loc ce nu mai avea să fie vreodată rezidit sau locuit - o mărturie pentru toate generaţiile cu privire la certitudinea judecăţilor lui Dumnezeu asupra nelegiuirii.
Flăcările care au consumat cetăţile din câmpie îşi trimit lumina ca o avertizare până în zilele noastre. Ni se dă astfel teribila şi solemna lecţie că şi atunci când mila lui Dumnezeu îl suportă mult timp pe păcătos, există totuşi o limită în a păcătui, dincolo de care oamenii nu pot trece. Când s-a ajuns la această limită, îmbierile harului se retrag şi începe aplicarea pedepselor.
Răscumpărătorul omenirii declară că sunt păcate şi mai mari decât acelea pentru care au fost nimicite Sodoma şi Gomora. Aceia care aud invitaţia Evangheliei ce cheamă pe păcătoşi la pocăinţă şi nu iau seama la ea sunt mult mai vinovaţi înaintea lui Dumnezeu decât au fost locuitorii din valea Sidim. Şi mult mai mare este păcatul acelora care mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu şi păzesc poruncile Lui şi care totuşi tăgăduiesc pe Hristos în caracterul şi viaţa lor zilnică. În lumina avertizărilor Mântuitorului, soarta Sodomei este o mustrare solemnă nu numai pentru aceia care sunt vinovaţi de păcate făţişe, ci şi pentru aceia care iau în mod uşuratic lumina şi privilegiile date de Cer.
Martorul Credincios spune bisericii din Efes: "Ce am împotriva ta este că ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti" (Apoc.2,4-5). Mântuitorul aşteaptă un răspuns la chemările iubirii şi iertării Sale, cu o bunătate mult mai gingaşă decât aceea care mişcă inima unui părinte pământesc, pentru a ierta un fiu rătăcit şi suferind. El strigă după cei rătăciţi: "Întoarceţi-vă la Mine, şi Mă voi întoarce şi Eu la voi" (Mal.3,7). Dar, dacă cel greşit refuză cu încăpăţânare să asculte de glasul ce-l cheamă cu iubire milostivă şi duioasă, el va fi lăsat în cele din urmă în întuneric. Inima care a dispreţuit atât de mult timp mila lui Dumnezeu se împietreşte în păcat şi nu mai este deloc sensibilă la influenţa harului lui Dumnezeu. Teribilă va fi soarta acelui suflet despre care Mântuitorul, care îl îndemnase atâta vreme, va spune în cele din urmă: "S-a lipit de idoli; lăsaţi-l în pace" (Osea 4,17). Va fi mult mai uşor în ziua judecăţii pentru cetăţile din câmpie decât pentru aceia care au cunoscut iubirea lui Hristos şi care totuşi s-au depărtat spre a alege plăcerile unei lumi păcătoase.
Voi, cei care dispreţuiţi chemările harului, gândiţi-vă la lungul şir al socotelilor ce s-a strâns împotriva voastră în cărţile din ceruri; căci acolo se ţine un raport al nelegiuirilor naţiunilor, familiilor şi fiecărui individ în parte. Dumnezeu poate avea înde-lungă răbdare, totuşi o evidenţă continuă să se ţină. El continuă să cheme la pocăinţă şi să ofere iertare; şi totuşi va veni un timp când se va umple măsura, când sufletul va lua hotărârea, când prin propria sa alegere îşi va pecetlui soarta. Atunci se va da semnalul ca judecata să fie adusă la îndeplinire.
Este motiv de îngrijorare în starea lumii religioase de astăzi. Harul lui Dumnezeu este tratat cu uşurătate. Mulţimea înlătură Legea lui Iehova, "învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti" (Mat.15,9). Necredinţa predomină în multe din bisericile de astăzi, nu necredinţa în sensul ei cel mai larg, o negare deschisă a Bibliei, ci o necredinţă ce este îmbrăcată în haina creştinismului, în timp ce subminează credinţa în Biblie, ca o descoperire de la Dumnezeu. Consacrarea profundă a fost înlocuită cu un formalism sec. Ca rezultat, apostazia şi senzualitatea predomină. Hristos declară: "Cum s-a întâmplat în zilele lui Lot" tot aşa se va întâmpla şi în ziua când Se va arăta Fiul omului" (Luca 17,28.30). Raportul zilnic al evenimentelor care au loc dă mărturie despre împlinirea cuvintelor Sale. Lumea păcatului se îndreaptă cu paşi repezi spre nimicire. În curând judecăţile lui Dumnezeu urmează a fi revărsate, iar păcatul şi păcătoşii să fie nimiciţi.
Mântuitorul nostru spune: "Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră. Căci ziua aceea va veni ca un hoţ peste toţi cei ce locuiesc pe toată faţa pământului" - asupra tuturor acelora ale căror interese sunt legate de lumea aceasta. "Vegheaţi dar în tot timpul şi rugaţi-vă ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului" (Luca 21,34-36).
Înainte de nimicirea Sodomei, Dumnezeu a trimis lui Lot solia: "Scapă-ţi viaţa; să nu te uiţi înapoi şi să nu te opreşti în vreun loc din câmpie; scapă la munte, ca să nu pieri". Aceeaşi voce de avertizare a fost auzită de ucenicii lui Hristos înainte de distrugerea Ierusalimului: "Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că pustiirea lui este aproape. Atunci cei din Iudea să fugă la munţi, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el şi cei de prin ogoare să nu intre în el" (Gen.19,17; Luca 21,20-21). Ei nu trebuia să zăbovească pentru ca să ia ceva din bunurile lor, ci trebuia să folosească cât mai bine acel prilej pentru a scăpa.
Avea loc o ieşire, o categorică despărţire de cei nelegiuiţi, o fugă pentru a scăpa cu viaţă. Aşa a fost în zilele lui Noe; aşa s-au petrecut lucrurile cu Lot; aşa a fost cu ucenicii înainte de distrugerea Ierusalimului şi aşa va fi în zilele din urmă. Din nou vocea lui Dumnezeu se aude într-o solie de avertizare, îndemnând pe poporul Său să se despartă de nelegiuirea ce predomină.
Starea de decădere şi apostazie ce va exista în zilele din urmă în lumea religioasă a fost înfăţişată profetului Ioan în viziunea cu privire la Babilon, "cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului" (Apoc.17,18). Înainte de nimicirea ei urmează să se adreseze din cer chemarea: "Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei" (Apoc.18,4). Ca şi în zilele lui Noe şi ale lui Lot, trebuie să existe o vizibilă despărţire de păcat şi păcătoşi. Nu trebuie să fie nici un compromis între Dumnezeu şi lume, nici o întoarcere pentru a pune la adăpost comorile pământeşti. "Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona" (Mat.6,24).
Asemenea locuitorilor din valea Sidimului, oamenii visează belşug şi pace. "Scăpaţi-vă viaţa" este avertizarea din partea îngerilor lui Dumnezeu; dar alte glasuri se aud spunând: "Nu vă neliniştiţi; nu este nici un motiv de îngrijorare". Mulţimile strigă: "Pace şi siguranţă", în timp ce Cerul spune că o nimicire grabnică este gata să se abată peste călcătorul de Lege. În noaptea dinaintea nimicirii lor, cetăţile din câmpie se desfătau în plăceri şi îşi băteau joc de temerile şi avertizările solului lui Dumnezeu, dar batjocoritorii aceia au pierit în flăcări; chiar în noaptea aceea, uşa milei s-a închis pentru totdeauna pentru locuitorii cei nelegiuiţi şi nepăsători ai Sodomei. Dumnezeu nu poate fi batjocorit la infinit. El nu Se lasă a fi mult desconsiderat. "Iată, vine ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el" (Is.13,9). Cea mai mare parte a locuitorilor lumii va lepăda mila lui Dumnezeu şi va fi copleşită de o pieire grabnică şi fără scăpare. Dar aceia care iau seama la avertizare vor locui "sub ocrotirea Celui Prea Înalt" şi se vor odihni "la umbra Celui Atotputernic". Adevărul Lui va fi scutul şi pavăza lor. Pentru ei făgăduinţa sună: "Îl voi sătura cu viaţă lungă" (Ps.91,1.4.16).
Lot a locuit pentru scurtă vreme în ţoar. Aici predomina nelegiuirea ca şi în Sodoma şi el s-a temut să rămână acolo, ca nu cumva cetatea să fie şi ea nimicită. Nu mult după aceea, ţoar a fost şi ea nimicită, aşa cum a intenţionat Dumnezeu. Lot s-a îndreptat spre munţi şi a locuit într-o peşteră, lipsit de toate lucrurile acelea de dragul cărora el a îndrăznit să-şi supună familia influenţelor unei cetăţi stricate. Dar blestemul Sodomei l-a urmărit chiar şi aici. Purtarea păcătoasă a fiicelor sale a fost o urmare a întovărăşirilor rele din locul acela stricat. Corupţia morală din acel loc se întreţesuse atât de mult cu caracterul lor, încât n-au putut face deosebire între bine şi rău. Singurii urmaşi ai lui Lot, moabiţii şi amoniţii, au fost triburi stricate, idolatre, răzvrătite împotriva lui Dumnezeu şi vrăjmaşi înverşunaţi ai poporului Său.
Ce mare deosebire a fost între viaţa lui Avraam şi aceea a lui Lot! Cândva ei fuseseră tovarăşi, închinându-se la acelaşi altar, locuind unul lângă altul în corturile lor de peregrini; dar cât de departe erau acum unul faţă de celălalt! Lot îşi alesese Sodoma pentru plăcerile ei şi pentru câştig. Părăsind altarul lui Avraam şi jertfele zilnice aduse viului Dumnezeu, el le îngăduise copiilor săi să se amestece cu nişte oameni stricaţi şi idolatri; cu toate acestea, el păstrase în inima sa temerea de Dumnezeu, deoarece Sfânta Scriptură îl declară ca fiind un om "neprihănit"; sufletul său drept era întristat de vorbirea nelegiuită ce-i supăra zilnic auzul, cum şi de violenţa şi crimele pe care era neputincios să le împiedice. În cele din urmă el a fost mântuit ca "un tăciune scos din foc" (Zah.3,2), dar lipsit de averile lui, de soţia şi copiii săi, locuind în peşteri asemenea animalelor sălbatice, acoperit de ruşine tocmai la bătrâneţe; şi a dat lumii nu un neam de oameni neprihăniţi, ci două naţiuni idolatre, în vrăjmăşie cu Dumnezeu şi războindu-se cu poporul Său, până când, cupa nelegiuirilor lor fiind umplută, au fost date nimicirii. Cât de teribile au fost rezultatele ce au urmat unui pas neînţelept!
Înţeleptul spune: "Nu te chinui ca să te îmbogăţeşti, nu-ţi pune priceperea în aceasta". "Cel lacom de câştig îşi tulbură casa, dar cel ce urăşte mita va trăi". Iar apostolul Pavel declară: "Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare, care cufundă pe om în prăpăd şi pierzare" (Prov.23,4; 15,27; 1 Tim.6,9).
Când Lot a intrat în Sodoma, a intenţionat în mod categoric să se păstreze departe de nelegiuire şi să poruncească familiei sale după el. Dar el a dat în totul greş. Influenţele corupătoare din jurul său au avut efect chiar asupra credinţei sale, iar legăturile copiilor săi cu locuitorii Sodomei au făcut ca într-o măsură oarecare interesele sale să fie ca ale lor. Urmările ne stau în faţă.
Mulţi fac şi astăzi aceeaşi greşeală. În alegerea unui loc de locuit, ei privesc mai mult la avantajele trecătoare pe care le pot avea decât la influenţa morală şi socială care îi va înconjura pe ei şi familiile lor. Ei aleg un ţinut frumos şi roditor sau se mută într-un oraş înfloritor, în speranţa strângerii unei averi mai mari; dar copiii lor sunt înconjuraţi de ispite şi prea adesea îşi fac prietenii ce sunt nefavorabile creşterii evlaviei şi formării unui caracter drept. Atmosfera unei moralităţi decăzute, a necredinţei, a indiferenţei faţă de cele religioase are tendinţa de a lucra împotriva influenţei părinţilor. Exemple de răzvrătire împotriva autorităţii părinteşti şi divine stau totdeauna înaintea tineretului; mulţi ajung să facă legături cu cei necredincioşi şi netemători de Dumnezeu şi aleg să împărtăşească soarta vrăjmaşilor lui Dumnezeu. În alegerea unei locuinţe, Dumnezeu doreşte ca mai întâi să luăm seama la influenţele morale şi religioase care ne vor înconjura pe noi şi familiile noastre. S-ar putea să fim aduşi în situaţii dificile, căci mulţi nu pot avea în jurul lor ceea ce ar dori să aibă; şi oriunde ne cheamă datoria, Dumnezeu ne va ajuta să rămânem neatinşi de stricăciune, dacă veghem şi ne rugăm, încrezându-ne în harul lui Hristos. Noi însă nu ar trebui să ne expunem - fără să fie nevoie - influenţelor nefavorabile formării unui caracter creştin. Dacă ne aşezăm de bunăvoie într-o atmosferă lumească şi de necredinţă, ajungem neplăcuţi lui Dumnezeu şi alungăm îngerii cei sfinţi din căminul nostru. Aceia care strâng pentru copiii lor bogăţie şi onoare lumească cu preţul vieţii veşnice vor descoperi în final că aceste avantaje sunt o pierdere îngrozitoare. Asemenea lui Lot, mulţi văd pe copiii lor pierduţi şi abia dacă ajung să se salveze pe ei înşişi. Osteneala întregii lor vieţi este spulberată, iar viaţa lor" un trist eşec. Dacă ar fi dat pe faţă adevărata înţelepciune, atunci copiii lor poate că ar fi avut mai puţine bunuri pământeşti, dar şi-ar fi asigurat o moştenire nepieritoare.
Moştenirea pe care Dumnezeu a făgăduit-o poporului Său nu este din lumea aceasta. Avraam n-a avut nici o stăpânire pe pământul acesta, "nici măcar o palmă de loc" (Fapte 7,5). El a avut o mare avere şi a folosit-o spre slava lui Dumnezeu şi spre binele semenilor săi; dar el n-a considerat lumea aceasta ca fiind căminul său. Dumnezeu l-a chemat să-i părăsească pe concetăţenii săi idolatri, dându-i făgăduinţa ţării Canaanului ca o stăpânire veşnică; şi totuşi, nici el, nici fiul său, nici fiul fiului său nu l-au primit. Când Avraam a avut nevoie de un loc de îngropăciune pentru soţia sa moartă, el a trebuit să-l cumpere de la canaaniţi. Unica sa stăpânire în ţara făgăduinţei a fost acel mormânt săpat în stâncă din peştera Macpela.
Dar Cuvântul lui Dumnezeu n-a dat greş; nici nu s-a împlinit în totul prin ocuparea Canaanului de către poporul iudeu. "Făgăduinţele au fost făcute lui Avraam şi seminţei lui" (Gal.3,16). Avraam însuşi trebuia să fie părtaş la moştenire. Poate părea că împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu întârzie mult, căci "pentru Domnul o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi" (2Petru 3,8); s-ar putea să pară că întârzie; dar, la timpul hotărât, "va veni şi se va împlini negreşit" (Hab.2,3). Darul făcut lui Avraam şi seminţei lui nu cuprinde numai ţara Canaanului, ci tot pământul. Aşa spune apostolul, că făgăduinţa ca să fie el moştenitor al lumii n-a fost făcută lui Avraam, nici seminţei lui prin lege, ci prin îndreptăţirea prin credinţă (Rom.4,13). În Biblie ni se vorbeşte în mod clar că făgăduinţele făcute lui Avraam urmează să fie împlinite prin Hristos. Toţi cei ce sunt ai lui Hristos sunt "sămânţa lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă" - moştenitori "la o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată, care nu se poate veşteji" (Gal.3,29; 1 Petru 1,4), un pământ eliberat de blestemul păcatului. Căci "domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui Prea Înalt"; "cei blânzi moştenesc ţara şi au belşug de pace" (Dan.7,27; Ps.37,11).
Dumnezeu i-a dat lui Avraam prilejul să vadă această moştenire nepieritoare şi, cu nădejdea aceasta, el a fost mulţumit. "Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într-o ţară care nu era a lui şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe. Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu" (Evr.11,9.10).
Cu privire la urmaşii lui Avraam este scris: "În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite; ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ" (Evr.11,13). Noi trebuie să locuim aici ca străini şi călători, dacă vrem să câştigăm "o patrie mai bună, adică o patrie cerească" (vers.16). Aceia care sunt copii ai lui Avraam vor umbla după cetatea pe care o aştepta şi el, "al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu".
Cap. 15 - Căsătoria lui Isaac
Avraam ajunsese acum înaintat în vârstă şi se aştepta să moară curând; mai rămăsese totuşi să facă ceva pentru a asigura împlinirea făgăduinţei făcute urmaşilor săi. Isaac era cel rânduit în mod providenţial să-i urmeze ca păstrător al Legii lui Dumnezeu şi părinte al poporului ales, dar el era încă necăsătorit. Locuitorii Canaanului erau dedaţi la idolatrie, iar Dumnezeu interzisese legăturile de căsătorie dintre poporul Său şi ei, bineştiind că astfel de căsătorii vor duce la apostazie. Patriarhul se temea de efectele stricăcioase ce îl înconjurau pe fiul său. Credinţa puternică a lui Avraam în Dumnezeu şi supunerea faţă de voinţa Sa se reflectau în caracterul lui Isaac; dar sentimentele tânărului erau puternice, fiind înclinat spre duioşie şi îngăduinţă. Dacă s-ar fi unit cu cineva care nu se temea de Dumnezeu, atunci ar fi fost în primejdie de a sacrifica principiul de dragul armoniei, al păcii. În mintea lui Avraam, alegerea unei soţii pentru fiul său era o problemă de mare însemnătate; el era nerăbdător să-l vadă căsătorit cu cineva care să nu-l înstrăineze de Dumnezeu.
În vremurile vechi, înţelegerile de căsătorie erau, în mod general, făcute de către părinţi şi acesta era obiceiul şi printre aceia care se închinau lui Dumnezeu. Nimănui nu i se cerea să se căsătorească cu cineva pe care nu-l putea iubi; dar în dăruirea sentimentelor lor, tinerii erau călăuziţi de judecata şi experienţa părinţilor lor temători de Dumnezeu. S-ar fi considerat o dezonoare pentru părinţi, şi chiar o crimă, dacă s-ar fi urmat o cale contrară acesteia.
Isaac, încrezându-se în înţelepciunea şi iubirea tatălui său, era mulţumit să lase în seama lui această problemă, crezând, de asemenea, că Dumnezeu Însuşi îl va călăuzi în alegerea făcută. Gândurile patriarhului s-au îndreptat către rudele tatălui său din ţara Mesopotamiei. Deşi nu erau lipsiţi de idolatrie, ei păstrau totuşi cunoaşterea şi închinarea faţă de viul Dumnezeu. Isaac nu trebuia să plece din Canaan pentru a merge la ei, dar s-ar fi putut ca printre ei să se găsească o tânără gata să lase căminul său şi să se unească cu el pentru a păstra curată închinarea la viul Dumnezeu. Avraam a încredinţat această importantă problemă "celui mai bătrân rob", un om evlavios, cu experienţă şi judecată sănătoasă, care-l slujise mult timp cu credincioşie. El i-a cerut acestui slujitor să facă un jurământ solemn înaintea Domnului, că nu îi va lua fiului său Isaac o soţie dintre canaaniţi, ci îi va alege o fată din familia lui Nahor din Mesopotamia. El i-a cerut să nu-l ia pe Isaac cu el acolo. Dacă nu s-ar fi găsit o tânără care să fie gata să-şi părăsească rudeniile, atunci trimisul avea să fie dezlegat de jurământul său. Patriarhul l-a încurajat în lucrarea lui dificilă şi delicată cu asigurarea că Dumnezeu avea să încoroneze cu izbândă misiunea sa. "Domnul, Dumnezeul cerului", zicea el, "care m-a scos din casa tatălui meu şi din patria mea" va trimite pe îngerul Său înaintea ta".
Solul trimis a plecat fără întârziere la drum. Luând cu el zece cămile, care aveau să folosească atât celor ce-l însoţeau, cât şi alaiului ce avea să însoţească mireasa ce avea să se întoarcă cu el, încărcate, de asemenea, cu daruri pentru viitoarea soţie şi prietenele ei, el a făcut călătoria cea lungă dincolo de Damasc şi, de acolo mai departe, până la mănoasele câmpii ce ajung până la marele râu al Răsăritului. Sosit în Haran, "cetatea lui Nahor", el a poposit în afara zidurilor, în apropierea fântânii la care femeile din partea locului veneau seara să scoată apă. Pentru el a fost un timp de chinuitoare grijă. De alegerea pe care o făcea el depindeau rezultate importante nu numai pentru casa stăpânului său, ci şi pentru generaţiile viitoare; şi cum putea el oare să facă o alegere înţeleaptă printre oameni ce-i erau cu totul străini? Aducându-şi aminte de cuvintele lui Avraam, că Dumnezeu va trimite pe Îngerul Său cu el, se rugă cu stăruinţă pentru o călăuzire încununată de succes. În familia stăpânului său fusese deprins cu manifestarea continuă a bunătăţii şi ospitalităţii şi acum el se ruga ca semnul care să arate pe tânăra aleasă de Dumnezeu să fie un act de bunăvoinţă.
Nici nu terminase bine de rostit rugăciunea, că răspunsul a şi venit. Printre femeile care erau strânse la fântână, purtarea plăcută a uneia dintre ele îi atrase atenţia. Pe când aceasta se întorcea de la fântână, străinul îi ieşi în întâmpinare, cerându-i apă din vadra pe care o purta pe umăr. Cererea a fost împlinită cu bunăvoinţă, la care s-a adăugat oferta de a scoate, de asemenea, apă şi pentru cămile, o lucrare ce era un lucru obişnuit chiar şi pentru fiicele de prinţi, când trebuia să fie adăpate turmele şi cirezile tatălui lor. În felul acesta a fost dat şi semnul dorit. Fata "era foarte frumoasă", şi bunăvoinţa ei neîntârziată dădea mărturie despre o inimă bună şi o fire activă şi energică. Până aici mâna Providenţei fusese cu el. După ce a recunoscut bunătatea ei prin daruri bogate, trimisul a întrebat despre familia ei; luând cunoştinţă despre faptul că ea era fiica lui Betuel, nepotul lui Avraam, el "a plecat capul şi s-a aruncat cu faţa la pământ înaintea Domnului".
Omul s-a rugat să fie găzduit în casa tatălui ei şi, în cuvintele lui de mulţumire, a dat pe faţă legătura lui cu Avraam. Întorcându-se acasă, tânăra povesti ce se întâmplase, şi Laban, fratele ei, alergă îndată să-l aducă pe străin şi pe cei ce-l însoţeau, ca să se bucure de ospitalitatea lor.
Eliezer n-a vrut să mănânce până când n-a povestit despre însărcinarea pe care o primise, despre rugăciunea sa de la fântână, cu toate amănuntele legate de acestea. Apoi spuse: "Acum, dacă voiţi să arătaţi bunăvoinţă şi credincioşie faţă de stăpânul meu, spuneţi-mi; dacă nu, spuneţi-mi iarăşi, ca să mă îndrept la dreapta sau la stânga". Răspunsul a fost: "De la Domnul vine lucrul acesta; noi nu-ţi mai putem spune nici rău, nici bine. Iată, Rebeca este înaintea ta; ia-o şi du-te, ca să fie nevasta stăpânului tău, cum a spus Domnul" (Gen.24,33- 51).
După ce a fost obţinut consimţământul familiei, Rebeca însăşi a fost întrebată dacă vrea să meargă la o depărtare aşa de mare faţă de casa tatălui său şi să se căsătorească cu fiul lui Avraam. Ea a crezut, din cele ce s-au petrecut, că Dumnezeu a ales-o ca să fie soţia lui Isaac şi a răspuns: "Da, vreau".
Slujitorul, anticipând bucuria stăpânului său pentru faptul că misiunea lui a izbutit, era nerăbdător să plece; şi a doua zi dis de dimineaţă au şi pornit la drum spre casă. Avraam locuia la Beer-Şeba, iar Isaac, care avea grijă de turme în ţinutul învecinat, se întorsese la cortul tatălui său ca să aştepte sosirea solului trimis în Haran. "Într-o seară, când Isaac ieşise să cugete în taină pe câmp, a ridicat ochii şi s-a uitat, şi iată că veneau nişte cămile. Rebeca a ridicat şi ea ochii, a văzut pe Isaac şi s-a dat jos de pe cămilă. Şi a zis robului: 'Cine este omul acesta care vine înaintea noastră pe câmp?' Robul a răspuns: 'Este stăpânul meu!' Atunci ea şi-a luat mahrama şi s-a acoperit. Isaac a dus pe Rebeca în cortul mamei sale, Sara, a luat pe Rebeca, ea a fost nevasta lui, şi el a iubit-o. Astfel a fost mângâiat Isaac pentru pierderea mamei sale" (Gen.24,63- 67).
Avraam observase urmările căsătoriilor între cei ce se temeau de Dumnezeu şi cei ce nu se temeau de El, din zilele lui Cain şi până în zilele sale. Consecinţele propriei sale căsătorii cu Agar, cum şi legăturile de căsătorie ale lui Ismael şi Lot îi stăteau înainte. Lipsa credinţei din partea lui Avraam şi a Sarei a avut ca rezultat naşterea lui Ismael, amestecul seminţei celor neprihăniţi cu cei netemători de Dumnezeu. Influenţa tatălui asupra fiului a fost zădărnicită de către rudeniile idolatre ale mamei, cum şi prin legăturile lui Ismael cu nevestele lui păgâne. Gelozia lui Agar şi a nevestelor pe care ea le-a ales pentru Ismael a înconjurat familia sa cu o barieră pe care în zadar s-a străduit Avraam s-o înfrângă.
Învăţăturile pe care Avraam i le-a dat din copilărie n-au rămas fără efect asupra lui Ismael, dar influenţa nevestelor lui a avut ca rezultat înscăunarea idolatriei în familia sa. Despărţit de tatăl său şi amărât de certurile şi nemulţumirile unui cămin lipsit de iubire şi temere de Dumnezeu, Ismael a fost împins să aleagă viaţa sălbatică şi prădalnică de şef de trib în pustie, "mâna lui fiind împotriva tuturor oamenilor şi mâna tuturor oamenilor fiind împotriva lui" (Gen.16,12). Spre sfârşitul vieţii sale el s-a pocăit de căile lui rele şi s-a întors la Dumnezeul tatălui său, dar amprenta pe care a pus-o asupra caracterului urmaşilor săi a rămas. Neamul puternic care a coborât din el a fost un popor turbulent, păgân, care a constituit întotdeauna o îngrijorare şi o durere pentru urmaşii lui Isaac.
Soţia lui Lot a fost o femeie egoistă şi nereligioasă, iar influenţa ei a dus la despărţirea soţului ei de Avraam. Dacă n-ar fi fost ea, Lot n-ar fi rămas în Sodoma, lipsit de sfatul înţelept al patriarhului temător de Dumnezeu. Influenţa soţiei sale şi legăturile cu cetatea cea nelegiuită l-ar fi dus la înstrăinare de Dumnezeu, dacă n-ar fi fost învăţătura credincioasă primită în tinereţe de la Avraam. Căsătoria lui Lot şi alegerea de a locui în Sodoma au fost primele verigi într-un lanţ de evenimente care au chinuit lumea timp de multe generaţii.
Nimeni dintre cei ce se tem de Dumnezeu nu se poate uni cu cineva care nu se teme de El, fără să fie în primejdie. "Merg oare doi oameni împreună fără să fie învoiţi?" (Amos 3,3). Fericirea şi binele în căsătorie depind de unitatea celor doi; dar între cel credincios şi cel necredincios există o radicală deosebire în ceea ce priveşte gustul, înclinaţiile şi scopurile. Ei slujesc la doi stăpâni, între care nu poate fi nici o înţelegere. Oricât de curate şi corecte ar fi principiile cuiva, influenţa tovarăşului necredincios va avea tendinţa de a-l îndepărta pe credincios de Dumnezeu.
Acela care a păşit în legământul căsătoriei pe când era neconvertit, prin pocăinţa sa se aşează sub obligaţii mai puternice pentru a fi credincios soţului său, oricât de mult s-ar deosebi cu privire la credinţa religioasă; cu toate acestea, cerinţele lui Dumnezeu trebuie să fie aşezate mai presus de orice legături pământeşti, chiar dacă urmarea ar fi încercările şi persecuţiile. Împreună cu un spirit de dragoste şi blândeţe, această credincioşie poate influenţa câştigarea celui necredincios. Dar căsătoria unui creştin cu un necredincios este interzisă de Sfânta Scriptură. Îndrumarea dată de Dumnezeu este: "Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi" (2 Cor.6,14.17-18).
Isaac a fost foarte mult onorat de Dumnezeu atunci când a fost făcut moştenitor al făgăduinţelor prin care lumea avea să fie bine-cuvântată; şi cu toate acestea, când el avea patruzeci de ani, s-a supus judecăţii tatălui său, când a rânduit pe slujitorul său cu experienţă şi temător de Dumnezeu ca să-i aleagă o soţie. Şi rezultatul acestei căsătorii, aşa cum este el prezentat în Sfintele Scripturi, este un tablou duios şi plin de frumuseţea fericirii casnice: "Isaac a dus pe Rebeca în cortul mamei sale, Sara, a luat pe Rebeca, ea a fost nevasta lui, şi el a iubit-o. Astfel a fost mângâiat Isaac pentru pierderea mamei sale".
Ce contrast între purtarea lui Isaac şi aceea dată pe faţă de tinerii din zilele noastre, chiar şi printre cei ce mărturisesc că sunt creştini! Prea adesea tinerii consideră că dăruirea sentimentelor lor este o problemă asupra căreia numai eul lor trebuie consultat, o problemă în care nici Dumnezeu şi nici părinţii lor n-ar trebui să se amestece. Cu mult înainte ca tinerii şi tinerele să fi ajuns la maturitate, ei îşi închipuie că sunt capabili să facă singuri alegerea, fără ajutorul părinţilor lor. Câţiva ani de căsătorie sunt de obicei suficienţi pentru a le arăta greşeala, dar adesea este prea târziu pentru a preveni urmările ei dezastruoase. Căci aceeaşi lipsă de înţelepciune şi stăpânire de sine, care i-a impus să facă o alegere grăbită, le-a permis să facă răul şi mai mare, până când legătura căsătoriei ajunge un jug chinuitor. Mulţi şi-au distrus astfel fericirea în această viaţă şi nădejdea lor pentru viaţa viitoare.
Dacă există un subiect care ar trebui să fie cercetat cu grijă, şi în care sfatul persoanelor mai în vârstă şi cu mai multă experienţă ar trebui căutat, atunci acesta este subiectul căsătoriei; dacă a fost vreodată un timp când Biblia a fost necesară ca un îndrumător, dacă a fost vreodată un timp când călăuzirea divină ar trebui căutată în rugăciune, atunci acesta este înainte de a face pasul acela care leagă oamenii laolaltă pentru toată viaţa.
Părinţii n-ar trebui niciodată să piardă din vedere propria lor răspundere pentru fericirea viitoare a copiilor lor. Respectul lui Isaac pentru judecata tatălui său a fost rezultatul educaţiei care îl învăţase să iubească o viaţă de ascultare. În timp ce Avraam le cerea copiilor săi să respecte autoritatea părintească, viaţa sa zilnică dădea mărturie că acea autoritate nu însemna o stăpânire egoistă sau arbitrară, ci era întemeiată pe dragoste şi avea în vedere binele şi fericirea lor.
Taţii şi mamele ar trebui să socotească ca o datorie a lor să îndrume sentimentele tineretului, pentru ca ele să fie legate de persoane care le pot fi soţi corespunzători. Ei trebuie să-şi dea seama că au datoria ca, prin învăţătura şi exemplul lor, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, să modeleze într-atât caracterul copiilor lor, chiar din cea mai fragedă vârstă, încât ei să fie curaţi şi nobili şi să fie atraşi de ceea ce este bun şi adevărat. Cei ce se aseamănă se adună; cei ce se aseamănă se preţuiesc între ei. Fie deci ca dragostea pentru adevăr, curăţie şi bunătate să fie sădită de timpuriu în suflet şi tineretul să caute societatea acelora care posedă aceste caracteristici.
Părinţii să caute, în propriul lor caracter şi în viaţa căminului lor, să exemplifice iubirea şi bunăvoinţa Tatălui ceresc. Căminul să fie plin de lumina soarelui. Aceasta va fi de o mai mare valoare pentru copiii noştri decât pământul sau banii. Iubirea pentru cămin să fie păstrată vie în inimile lor, ca ei să privească înapoi la căminul copilăriei lor ca la un loc al păcii şi fericirii, vecin cu cerul. Membrii familiei nu au toţi aceleaşi trăsături de caracter şi vor fi ocazii frecvente pentru exercitarea răbdării şi îngăduinţei, dar, prin iubire şi stăpânire de sine, toţi pot fi legaţi laolaltă într-o strânsă unire.
Adevărata iubire este un principiu înalt şi sfânt, cu totul deosebit în caracter de acea iubire care se naşte prin impuls, dar care moare de îndată ce este greu încercată. Prin credincioşia faţă de datorie în casa părintească se pregătesc tinerii pentru propriile lor căminuri. Aici trebuie să se practice renunţarea de sine şi să se dea pe faţă bunătatea, curtoazia şi simpatia creştină. În acest fel, iubirea va fi păstrată caldă în inimă şi acela care iese dintr-un astfel de cămin ca să stea în fruntea unei familii proprii va şti cum să sporească fericirea aceleia pe care o va alege ca tovarăşă a sa de viaţă. Căsătoria, în loc de a fi sfârşitul iubirii, va fi numai începutul ei.
Cap. 16 - Iacov şi Esau
Iacov şi Esau, fiii gemeni ai lui Isaac, prezintă un izbitor contrast, atât în caracter, cât şi în viaţa lor. Această deosebire a fost profetizată de îngerul lui Dumnezeu înainte de naşterea lor. Când, ca răspuns la rugăciunea îngrijorată a Rebecăi, el a declarat că îi vor fi daţi doi fii, el i-a înfăţişat istoria lor viitoare, şi anume că fiecare va deveni capul unei puternice naţiuni, dar că unul va fi mai mare decât celălalt şi că cel mai tânăr va avea întâietate.
Esau a crescut iubind satisfacerea eului, concentrându-şi tot interesul în prezent. Impulsiv în faţa restricţiilor, se complăcea în libertatea sălbatică a vânătorii şi, de timpuriu, a ales viaţa de vânător. Şi, cu toate acestea, el era slăbiciunea tatălui. Păstorul liniştit şi iubitor de pace a fost atras de către vigurosul şi îndrăzneţul său fiu mai mare, care fără teamă străbătea munţii şi pustiul, întorcându-se acasă cu vânat pentru tatăl său şi cu povestiri uimitoare din viaţa sa aventuroasă. Iacov, grijuliu, inteligent şi prevăzător, gândindu-se totdeauna mai mult la viitor decât la prezent, a fost mulţumit să stea acasă, ocupându-se cu îngrijirea turmelor şi cultivarea pământului. Perseverenţa sa răbdătoare, cumpătarea şi prevederea erau apreciate de către mama sa. Sentimentele sale erau profunde şi puternice, iar nobleţea sa, continua sa atenţie adăugau cu mult mai mult la fericirea ei decât o făceau rarele şi zgomotoasele dovezi de iubire ale lui Esau. Pentru Rebeca, Iacov era fiul cel mai scump.
Făgăduinţele făcute lui Avraam şi întărite fiului său au fost păstrate de către Isaac şi Rebeca, ele fiind marele ţel al dorinţelor şi speranţelor lor. Esau şi Iacov erau familiarizaţi cu aceste făgăduinţe. Ei au fost învăţaţi să privească dreptul de întâi născut ca o pro-blemă de mare importanţă, căci el cuprindea nu numai o moştenire a unor bunuri pământeşti, ci şi o superioritate spirituală. Cel care îl primea avea să fie preot al familiei sale şi din urmaşii săi direcţi avea să se ridice Răscumpărătorul lumii. Pe de altă parte, erau şi obligaţii ce îi reveneau celui ce avea dreptul de întâi născut. Cel care avea să moştenească binecuvântările lui trebuia să-şi consacre întreaga viaţă în slujba lui Dumnezeu. Asemenea lui Avraam, el trebuia să fie ascultător de cerinţele divine. În căsătorie, în relaţiile sale familiale, în viaţa publică, el trebuia să ceară sfat de la Dumnezeu.
Isaac a făcut cunoscut fiilor săi privilegiile şi condiţiile acestea şi a arătat în mod lămurit că Esau, fiind cel mai mare, era îndreptăţit la dreptul de întâi născut. Esau însă nu avea nici o plăcere de consacrare, nici o înclinaţie spre o viaţă religioasă. Cerinţele care însoţeau dreptul spiritual de întâi născut erau pentru el nedorite, ba chiar o restricţie urâtă de el. Legea lui Dumnezeu, care era condiţia legământului divin cu Avraam, era privită de către Esau ca un jug al robiei. Hotărât să-şi împlinească poftele, nimic nu dorea el aşa de mult ca libertatea de a face ce-i place. Pentru el, puterea şi bogăţia, petrecerile şi dezmăţul constituiau fericirea. El se fălea cu libertatea neîngrădită a vieţii sale sălbatice şi hoinare. Rebeca îşi amintea cuvintele îngerului şi citea cu o mai clară înţelegere caracterul fiilor săi decât o făcea soţul ei. Ea era convinsă că moştenirea făgăduinţei divine era rânduită lui Iacov. Ea îi repetă lui Isaac cuvintele îngerului, dar sentimentele tatălui erau îndreptate asupra fiului său mai mare şi el rămase neclintit în planurile lui.
Iacov aflase de la mama sa descoperirea divină, şi anume că dreptul de întâi născut avea să-i revină, şi a fost umplut de o negrăită dorinţă după privilegiile pe care acesta i le-ar fi conferit. Nu averile tatălui erau acelea după care umbla el; obiectul dorinţei lui înfocate era dreptul spiritual de întâi născut. Comuniunea cu Dumnezeu, aşa cum făcuse neprihănitul Avraam, să aducă jertfa de ispăşire pentru familia sa, să fie părintele poporului ales şi al lui Mesia cel făgăduit şi să moştenească bunurile nepieritoare cuprinse în binecuvântările legământului - acestea erau privilegiile şi onorurile ce insuflau cele mai aprinse dorinţe ale sale. Mintea sa alerga tot mereu înainte, în viitor, căutând să prindă binecuvântările lui nevăzute.
Cu tainic dor, el asculta tot ceea ce tatăl său povestea cu privire la dreptul spiritual de întâi născut; el păstra cu grijă ceea ce aflase de la mama sa. Zi şi noapte subiectul acesta ocupa mintea sa, până când a devenit interesul care a absorbit întreaga sa viaţă. Dar, în timp ce preţuia binecuvântările veşnice mai mult decât cele trecătoare, Iacov nu avea o cunoaştere experimentală a lui Dumnezeu, pe care-L adora. Inima sa nu fusese reînnoită prin harul divin. El credea că făgăduinţa cu privire la el nu putea fi îndeplinită atâta timp cât Esau păstra dreptul de întâi născut şi făcea mereu planuri cum ar putea ajunge să-şi asigure binecuvântarea pe care fratele său o preţuia atât de puţin, dar care era atât de preţioasă pentru el.
Când Esau, venind într-o zi acasă istovit şi rupt de oboseală de la vânătoare, i-a cerut lui Iacov din hrana pe care o pregătea, acesta, pe care un singur gând îl stăpânea cel mai mult, a prins ocazia şi s-a oferit să satisfacă foamea fratelui său cu preţul dreptului de întâi născut. "Iată-mă, sunt pe moarte", strigă vânătorul nepăsător, gata totdeauna să-şi împlinească poftele, "la ce-mi foloseşte dreptul acesta de întâi născut?" (Gen.25,32). Şi, pentru un blid de linte, el se despărţi de dreptul său de întâi născut şi întări tranzacţia aceasta printr-un jurământ. Dacă ar fi răbdat puţin, el ar fi putut găsi hrană în corturile tatălui său, dar pentru a-şi satisface pe moment dorinţa, el şi-a vândut moştenirea plină de slavă pe care Dumnezeu Însuşi o făgăduise părinţilor săi. Tot interesul său era pentru prezent. El era gata să sacrifice cerul pentru cele pământeşti, să schimbe un viitor bun pentru împlinirea unor pofte trecătoare.
"Astfel şi-a nesocotit Esau dreptul de întâi născut" (Gen. 25,34). După ce a scăpat de el, Esau a avut un simţământ de uşurare. Acum, nimeni nu-i mai putea sta în cale; acum el putea să facă ceea ce dorea. Pentru această sălbatică plăcere, această libertate greşit înţeleasă, cât de mulţi îşi vând dreptul lor la o moştenire curată, nepătată şi veşnică în ceruri! Fiind şi mai departe supus atracţiilor lumeşti, care izbesc privirile, Esau şi-a luat două neveste dintre fiicele lui Het. Ele se închinau la zei falşi, şi idolatria lor era o pricină amară de durere pentru Isaac şi Rebeca. Esau călcase una dintre condiţiile legământului, care interzicea căsătoria între poporul ales şi păgâni; cu toate acestea, Isaac era totuşi neclintit în hotărârea sa de a-i da bine-cuvântarea de întâi născut. Argumentele susţinute de Rebeca, dorinţa puternică a lui Iacov pentru binecuvântare şi indiferenţa lui Esau faţă de îndatoririle pe care le cuprindea acest drept nu au avut nici un efect în a schimba planul tatălui.
Anii au trecut, până când Isaac, bătrân şi orb, aşteptându-şi moartea curând, hotărî să nu mai amâne acordarea binecuvântării fiului său mai mare. Dar, cunoscând opoziţia Rebecăi şi a lui Iacov, el se hotărî să aducă în taină la îndeplinire această solemnă ceremonie. ţinând seama de obiceiul ca la un asemenea prilej să se dea o masă, patriarhul îi ceru lui Esau: "Du-te la câmp şi adu-mi vânat. Fă-mi o mâncare cum îmi place mie" ca să te binecuvânteze sufletul meu înainte de a muri" (Gen.27,3- 4).
Rebeca a înţeles ceea ce el avea de gând să facă. Ea era convinsă că faptul acesta era împotriva a ceea ce Dumnezeu descoperise ca fiind voia Sa. Isaac era în primejdia de a-şi atrage neplăcerea divină şi de a lipsi pe fiul său cel mai mic de poziţia la care îl chemase Dumnezeu. Ea a încercat să-l facă pe Isaac să înţeleagă acest lucru şi se hotărî să se folosească de o stratagemă.
De-abia plecase Esau să aducă la îndeplinire lucrarea sa, că Rebeca se şi apucă să aducă la îndeplinire planul ei. Ea îi spuse lui Iacov ce avusese loc, stăruind asupra necesităţii de a acţiona imediat spre a împiedica darea binecuvântării, pentru totdeauna şi fără putinţă de schimbare, lui Esau. Ea l-a asigurat pe fiul său că, dacă îi va urma sfatul, o va putea obţine aşa cum făgăduise Dumnezeu. Iacov n-a consimţit imediat la planul propus de ea. Gândul de a-l înşela pe tatăl său îl întrista foarte mult. El simţea că un asemenea păcat ar aduce mai degrabă un blestem decât o binecuvântare. Dar aceste scrupule ale sale au fost învinse şi el porni să ducă la îndeplinire sugestiile mamei sale. Nu era intenţia sa să spună în mod direct o minciună, dar, o dată ajuns în prezenţa tatălui său, i s-a părut că a mers prea departe ca să mai poată da înapoi şi obţinu prin înşelăciune binecuvântarea dorită.
Iacov şi Rebeca izbutiră în planurile lor, dar au cules numai necazuri şi întristare prin înşelăciunea lor. Dumnezeu declarase că Iacov avea să primească dreptul de întâi născut, şi cuvântul Său s-ar fi împlinit la timpul potrivit, dacă ei ar fi aşteptat în credinţă ca El să lucreze pentru ei. Dar, ca mulţi care zic că sunt copii ai lui Dumnezeu, ei n-au fost binevoitori să lase problema în mâinile Sale. Rebeca s-a căit amar de sfatul cel rău pe care i l-a dat fiului său; sfatul acesta a fost pricina despărţirii lui de ea şi Rebeca nu i-a mai văzut niciodată faţa. Din clipa în care a primit dreptul de întâi născut, Iacov a fost apăsat de propria sa condamnare. El păcătuise împotriva tatălui său, a fratelui său, împotriva propriului său suflet şi împotriva lui Dumnezeu. În câteva minute el săvârşise o lucrare de care trebuia să se pocăiască o viaţă întreagă. Întâmplarea aceasta era vie înaintea lui în anii de mai târziu, când purtarea nelegiuită a fiilor săi îi apăsa sufletul.
De abia părăsise Iacov cortul tatălui său, că a intrat Esau. Deşi îşi vânduse dreptul de întâi născut şi întărise transferul acesta printr-un jurământ solemn, era acum hotărât să pună mâna pe binecuvântările lui, fără să mai ţină seama de cerinţele fratelui său. De dreptul spiritual erau legate şi drepturile temporare ale titlului de întâi născut, care îi dădeau conducerea familiei, cum şi moştenirea unei părţi duble din averea tatălui său. Acestea erau binecuvântările pe care el le putea preţui: "Tată, scoală-te", a zis el, "şi mănâncă din vânatul fiului tău, pentru ca să mă binecuvânteze sufletul tău".
Tremurând de uimire şi suferinţă, bătrânul părinte orb află de înşelăciunea căreia îi căzuse victimă. Nădejdile cultivate cu drag vreme îndelungată fuseseră nimicite şi simţea până în adâncul sufletului deznădejdea ce trebuie să se fi abătut asupra fiului cel mai mare. Cu toate acestea, i-a străfulgerat în minte convingerea că mâna providenţei a fost aceea care nimicise planul său şi împlinise chiar lucrul acela pe care el era hotărât să-l împiedice. El şi-a adus aminte de cuvintele îngerului adresate Rebecăi şi, în ciuda păcatului de care Iacov se făcea acum vinovat, a văzut în el pe acela care era cel mai bine pregătit să aducă la îndeplinire planurile lui Dumnezeu. În timp ce cuvintele binecuvântării erau pe buzele sale, el simţise spiritul inspiraţiei asupra sa; şi acum, cunoscând toate împrejurările, el ratifică binecuvântarea rostită fără voie asupra lui Iacov: "L-am binecuvântat. De aceea va rămâne binecuvântat" (Gen.27,33).
Esau a desconsiderat cu uşurinţă valoarea binecuvântării câtă vreme aceasta fusese la îndemâna sa, dar el dorea s-o aibă când o pierduse pentru totdeauna. Întreaga putere a naturii lui impulsive, nestăpânite, se trezi, iar durerea şi mânia lui au fost teribile. El strigă plângând amar: "Binecuvântează-mă şi pe mine tată!" "N-ai păstrat nici o binecuvântare pentru mine?" Dar făgăduinţa dată nu putea fi retrasă. Dreptul de întâi născut, pe care-l schimbase cu atâta nepăsare pe o mâncare, nu-l mai putea recâştiga acum. "Pentru o mâncare", pentru satisfacerea de moment a apetitului ce nu fusese niciodată înfrânat, Esau şi-a vândut moştenirea, dar când şi-a văzut nebunia, a fost prea târziu ca să capete binecuvântarea. "Măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o schimbe" (Evr.12,16-17). Esau n-a fost lipsit de privilegiul de a căuta favoarea lui Dumnezeu prin pocăinţă, dar el n-a mai putut găsi nici un mijloc de a recâştiga dreptul de întâi născut. Durerea sa nu izvora din convingerea că a păcătuit; el nu dorea să se împace cu Dumnezeu. Lui îi părea rău de consecinţele păcatului său, şi nu de păcat în sine.
Din cauza indiferenţei sale faţă de binecuvântările şi cerinţele divine, Esau este numit în Sfintele Scripturi "lumesc" (Evr.12,16-17). El îi reprezintă pe aceia care dispreţuiesc valoarea mântuirii realizate pentru ei de către Hristos şi sunt gata să sacrifice moştenirea lor cerească pentru lucrurile pieritoare de pe pământ. Mulţi trăiesc pentru prezent, fără să se gândească sau să se îngrijească de viitor. Asemenea lui Esau ei strigă: "Să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri" (1 Cor.15,32). Ei sunt stăpâniţi de pornirile lor fireşti şi, în loc să practice tăgăduirea de sine, ei trec cu vederea cele mai de preţ lucruri. Dacă trebuie să se renunţe la ceva, la satisfacerea unui apetit stricat sau la binecuvântările cerului, făgăduite numai celui ce se tăgăduieşte pe sine şi se teme de Dumnezeu, cerinţele apetitului biruiesc, iar Dumnezeu şi cerul sunt în totul dispreţuiţi. Cât de mulţi, chiar dintre cei ce mărturisesc a fi creştini, se agaţă de pofte ce sunt dăunătoare sănătăţii şi care tocesc sensibilităţile sufletului. Când li se arată datoria de a se curăţi de toate întinăciunile cărnii şi ale spiritului, desăvârşind sfinţenia în temere de Dumnezeu, ei se simt ofensaţi. Ei îşi dau seama că nu pot împlini astfel de pofte dăunătoare şi totuşi să câştige cerul, şi atunci ajung la concluzia că, deoarece calea spre viaţa veşnică este aşa de îngustă, nicidecum nu vor merge pe ea.
Mulţi sunt aceia care îşi vând dreptul de întâi născut pentru pofte trupeşti. Este sacrificată sănătatea, facultăţile mintale se slăbesc, iar cerul este pierdut; şi toate acestea, numai pentru o plăcere de o clipă - o patimă, care este în acelaşi timp şi dăunătoare, şi înjositoare în caracterul ei. După cum Esau s-a trezit, pentru a-şi da seama de nebunia schimbului făcut de el cu grabă, când era prea târziu pentru a mai recupera pierderea suferită, tot aşa va fi şi în ziua Domnului cu aceia care au schimbat dreptul lor de moştenitori ai cerului cu poftele lor egoiste.
Cap. 17 - Fuga şi exilul lui Iacov
Ameninţat cu moartea de mânia lui Esau, Iacov plecă din casa tatălui său ca fugar; dar ducea cu el binecuvântarea tatălui; Isaac înnoise faţă de el făgăduinţa legământului şi îl îndemnase, ca moştenitor al acestui legământ, să-şi caute o nevastă din familia mamei sale din Mesopotamia. Cu toate acestea, Iacov porni la drumul său singuratic cu inima adânc îngrijorată. Numai cu un toiag în mâinile sale, el trebuia să călătorească sute de kilometri printr-o ţară locuită de triburi sălbatice, nomade. Cuprins de remuşcare şi teamă, el căută să-i evite pe oameni, ca nu cumva fratele său mânios să-i afle urma. El se temea de faptul că pierduse pentru totdeauna binecuvântarea pe care Dumnezeu Îşi propusese să i-o dea; şi Satana era acolo, prezent, ca să-l copleşească cu ispite. Seara celei de a doua zile îl găsi departe de corturile tatălui său. El avea simţământul că era un alungat dintre oameni şi era conştient de faptul că tot necazul acela fusese adus asupra sa numai de către comportarea sa greşită. Întunericul disperării apăsa greu asupra sufletului său şi aproape că nici nu îndrăznea să se roage. Dar el era atât de singur, încât simţea nevoia unei protecţii din partea lui Dumnezeu, aşa cum nu simţise niciodată până atunci. Cu lacrimi şi profundă umilinţă, el îşi mărturisi păcatul şi ceru stăruitor o dovadă a faptului că nu era cu totul părăsit. Cu toate acestea, nu simţi nici o uşurare de povara inimii sale. El pierduse orice încredere în sine şi se temea că Dumnezeul părinţilor săi îl lepădase.
Dar Dumnezeu nu îl părăsise pe Iacov. Harul său era încă întins asupra servului său greşit şi lipsit de încredere. Plin de milă, Domnul i-a descoperit exact lucrul de care Iacov avea nevoie - UN M¢NTUITOR. El păcătuise, dar inima sa era plină de recunoştinţă, când văzu descoperindu-i-se o cale prin care el putea fi readus în graţia lui Dumnezeu.
Obosit de drum, fugarul se culcă pe pământul gol, având drept căpătâi" o piatră. În timp ce dormea, a văzut o scară strălucitoare şi luminoasă, al cărei capăt se sprijinea pe pământ, în timp ce vârful ei atingea cerul. Pe această scară urcau şi coborau îngeri; deasupra ei era Domnul slavei, şi din ceruri s-a auzit glasul Său zicând: "Eu sunt Domnul, Dumnezeul tatălui tău Avraam, şi Dumnezeul lui Isaac". Pământul pe care era culcat ca un exilat şi fugar i-a fost făgăduit lui şi urmaşilor săi, cu asigurarea: "Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine şi în sămânţa ta". Această făgăduinţă fusese dată lui Avraam şi lui Isaac, iar acum era reînnoită lui Iacov. Apoi, în mod special, au fost rostite cuvinte de mângâiere şi încurajare faţă de singurătatea şi durerea în care se găsea: "Iată, Eu sunt cu tine; te voi păzi pretutindeni pe unde vei merge şi te voi aduce înapoi în ţara aceasta; căci nu te voi părăsi, până nu voi împlini ce-ţi spun" (Gen.28,15).
Dumnezeu cunoştea influenţele rele care aveau să-l înconjoare pe Iacov, cum şi primejdiile la care avea să se expună. În mila Sa, El descoperi viitorul înaintea fugarului pocăit, pentru ca el să poată înţelege planul divin cu privire la el şi să fie pregătit să reziste ispitelor ce, cu siguranţă, aveau să vină asupra lui atunci când se va afla singur printre oameni idolatri şi porniţi spre rele. El trebuia să aibă totdeauna înaintea sa înaltul ideal la care să ţintească; iar cunoaşterea faptului că prin el planurile lui Dumnezeu ajungeau să se împlinească trebuia să-l îndemne mereu să fie credincios.
În această viziune, lui Iacov i-a fost prezentat Planul de Mântuire, dar nu pe deplin, ci acele părţi ale lui care erau esenţiale pentru el, pentru vremea aceea. Scara tainică ce i-a fost descoperită în vis era aceeaşi la care S-a referit Hristos în convorbirea cu Natanael. El a zis: "Veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul omului" (Ioan 1,51). Până la data răzvrătirii omului împotriva guvernării lui Dumnezeu, fusese o legătură deschisă între Dumnezeu şi om. Dar păcatul lui Adam şi al Evei a despărţit pământul de cer, astfel încât omul nu a mai avut legătură cu Făcătorul său. Cu toate acestea, lumea n-a fost lăsată într-o singurătate deznădăjduită. Scara Îl reprezintă pe Isus, mijlocul de legătură rânduit. Dacă n-ar fi făcut din meritele Sale un pod peste prăpastia pe care o făcuse păcatul, îngerii slujitori n-ar fi putut avea vreo legătură cu omul căzut. Hristos îl leagă pe om, în slăbiciunea şi neajutorarea sa, de izvorul puterii nemărginite.
Toate acestea i s-au descoperit lui Iacov în visul său. Deşi mintea lui a înţeles imediat o parte a descoperirii, adevărurile ei mari şi tainice au constituit studiul vieţii sale şi s-au deschis din ce în ce mai mult înţelegerii sale.
Iacov s-a trezit din somnul său în tăcerea adâncă a nopţii. Înfăţişările strălucitoare din viziunea sa au dispărut. Numai contururile neclare ale dealurilor singuratice şi, deasupra lor, cerul înstelat, strălucitor, întâmpinau acum privirea lui. Dar avea sentimentul solemn că Dumnezeu era cu el. O prezenţă nevăzută umplea singurătatea. "Cu adevărat, Domnul este în locul acesta", zise el, "şi eu n-am ştiut" Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerului" (Gen.28,16-22).
"Şi Iacov s-a sculat dis-de-dimineaţă, a luat o piatră pe care o pusese căpătâi, a pus-o ca stâlp de aducere aminte şi a turnat untdelemn pe vârful ei". În armonie cu obiceiul privind comemorarea unor evenimente importante, Iacov a ridicat un monument al îndurării lui Dumnezeu, pentru ca ori de câte ori el avea să treacă pe acolo, să se oprească în acel loc sfânt spre a se închina lui Dumnezeu. El a numit locul acela Betel, sau "Casa lui Dumnezeu". Cu profundă recunoştinţă, el a repetat făgăduinţa că, "dacă va fi Dumnezeu cu mine şi mă va păzi în timpul călătoriei pe care o fac, dacă-mi va da pâine să mănânc şi haine să mă îmbrac şi dacă mă voi întoarce cu bine în casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu; piatra aceasta pe care am pus-o ca stâlp de aducere aminte, va fi casa lui Dumnezeu şi Îţi voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da" (Gen.28,20-22).
În acest caz, Iacov nu căuta să Îi pună condiţii lui Dumnezeu. Domnul făgăduise deja prosperitate, şi acest vot a fost revărsarea unei inimi pline de recunoştinţă pentru asigurarea iubirii şi îndurării lui Dumnezeu. Iacov înţelegea că Dumnezeu are asupra lui drepturi pe care trebuie să le recunoască şi că dovezile speciale ale bunătăţii divine acordate lui cer un răspuns. Tot astfel, orice binecuvântare revărsată asupra noastră cere un răspuns pe care trebuie să-l dăm Autorului tuturor îndurărilor. Creştinul trebuie să-şi cerceteze adesea trecutul vieţii sale şi să-şi amintească cu recunoştinţă preţioasele izbăviri pe care Dumnezeu le-a lucrat şi le lucrează pentru el, susţinându-l în încercări, deschizând căi înaintea lui atunci când totul părea întunecos şi potrivnic, înviorându-l atunci când totul părea să se prăbuşească. El ar trebui să recunoască toate aceste dovezi ale grijii ocrotitoare a îngerilor cereşti. Având în vedere aceste nenumărate binecuvântări, el ar trebui să întrebe adesea cu o inimă supusă şi recunoscătoare: "Cum voi răsplăti Domnului toate binefacerile Lui faţă de mine?" (Ps.116,12).
Timpul nostru, talentele noastre, avutul nostru, toate trebuie să fie consacrate cu sfinţenie Lui, Aceluia care ne-a încredinţat spre administrare aceste binecuvântări. Ori de câte ori se săvârşeşte o lucrare de salvare pentru noi sau când ni se acordă favoruri noi şi nesperate, trebuie să recunoaştem bunătatea lui Dumnezeu, nu numai exprimându-ne recunoştinţa prin cuvinte, ci, asemenea lui Iacov, prin daruri şi jertfe aduse cauzei Sale. Aşa după cum primim continuu binecuvântările lui Dumnezeu, tot astfel trebuie să şi dăm fără încetare.
"Îţi voi da a zecea parte", zise Iacov, "din tot ce-mi vei da" (Gen.28,22). Oare noi, care ne bucurăm de deplină lumină şi de privilegiile Evangheliei, să fim mulţumiţi a da lui Dumnezeu mai puţin decât au dat aceia care au trăit în vechea şi mai puţin favorizata dispensaţiune? Nu, ci întrucât binecuvântările de care ne bucurăm sunt mai mari, nu avem şi noi obligaţii tot aşa de mari? Dar cât de mică este preţuirea, cât de zadarnică strădania de a măsura, cu reguli matematice, timpul, banii şi iubirea, în schimbul unei iubiri atât de cu neputinţă de măsurat şi unui dar de o valoare atât de inimaginabilă! Zecime pentru Hristos! O, "neînsemnată ofrandă, ce recompensă vrednică de ocară pentru ceea ce a costat atât de mult! De pe crucea Golgotei, Hristos cheamă la o consacrare fără rezerve. Tot ceea ce avem şi tot ceea ce suntem trebuie să fie devotat lui Dumnezeu.
Cu o credinţă nouă şi statornică în făgăduinţele divine şi asigurat de prezenţa şi ocrotirea îngerilor cereşti, Iacov şi-a continuat călătoria spre "ţara celor ce locuiesc în răsărit" (Gen.29,1). Dar cât de deosebită a fost sosirea lui faţă de aceea a trimisului lui Avraam cu aproape o sută de ani mai înainte! Slujitorul venise cu o suită de slugi călare pe cămile, cu daruri bogate de aur şi argint; fiul, însă, era un călător singuratic, cu picioarele rănite de drum, neavând altă bogăţie decât toiagul său. Asemenea slujitorului lui Avraam, Iacov s-a oprit lângă o fântână şi aici a întâlnit-o pe Rahela, fiica cea mai mică a lui Laban. De data aceasta, Iacov a fost acela care a făcut un serviciu, dând la o parte piatra de la gura fântânii şi adăpând turmele. Făcându-şi cunoscută legătura sa de rudenie, el a fost bine primit în casa lui Laban. Cu toate că venise fără avere şi neînsoţit, în timp de câteva săptămâni el a dovedit valoarea hărniciei şi priceperii sale şi a fost rugat să rămână acolo mai departe. S-a făcut înţelegerea ca el să-i slujească şapte ani lui Laban pentru mâna Rahelei.
În vremurile de demult, obiceiul cerea ca mirele, înainte de definitivarea unei înţelegeri de căsătorie, să plătească tatălui soţiei sale o sumă de bani sau echivalentul ei în bunuri, după cum era starea lui. Aceasta era considerată ca o garanţie a căsătoriei. Părinţii nu socoteau că este bine să încredinţeze fericirea fiicelor lor unor bărbaţi care nu s-ar fi îngrijit de cele necesare întreţinerii familiei lor. Dacă nu aveau destul spirit de economie şi energia necesară ca să conducă bine treburile vieţii, să aibă vite sau pământ, era temerea că viaţa lor se va dovedi lipsită de orice valoare. Dar erau şi măsuri ca aceia care nu aveau cu ce plăti pentru o soţie să poată fi puşi la probă. Lor li se îngăduia să muncească pentru tatăl a cărui fiică o iubeau, durata timpului fiind hotărâtă după valoarea zestrei cerute. Dacă pretendentul era credincios în slujirea sa şi se dovedea vrednic şi în alte privinţe, el primea fata ca să-i fie soţie; şi, de obicei, zestrea pe care o primise tatăl era dată fetei la căsătorie. În cazul Rahelei şi al Leii, Laban, în mod egoist, a oprit totuşi zestrea ce trebuia să li se dea; ele s-au referit la acest lucru chiar înainte de a pleca din Mesopotamia, când au spus: "Ne-a vândut şi ne-a mâncat banii" (Gen.31,15).
Obiceiul acesta vechi, deşi uneori era folosit în mod abuziv, ca şi în cazul lui Laban, avea urmări bune. Atunci când i se cerea pretendentului să slujească pentru obţinerea miresei sale, se punea stavilă înaintea unei căsătorii pripite şi era ocazia de a se vedea cât de profunde erau sentimentele sale, cum şi iscusinţa sa de a se îngriji de familie. În vremea noastră, multe rele rezultă din folosirea unei căi opuse acesteia. Se întâmplă adesea că, înainte de căsătorie, unele persoane au puţine ocazii să cunoască obiceiurile şi felul de a fi al celuilalt, iar în ceea ce priveşte viaţa de fiecare zi, ei sunt cu totul străini atunci când îşi unesc viaţa şi interesele la altar. Mulţi descoperă, prea târziu însă, că nu sunt potriviţi unul pentru altul, iar rezultatul unirii lor este o viaţă întreagă de mizerie. Adesea, soţia şi copiii suferă din cauza indolenţei şi nepriceperii sau obiceiurilor vicioase ale soţului şi tatălui. Dacă s-ar fi cercetat mai înainte de căsătorie caracterul pretendentului, după vechiul obicei, s-ar fi evitat multă nefericire.
Şapte ani a slujit cu credincioşie Iacov pentru Rahela şi anii pe care i-a slujit "i s-au părut ca vreo câteva zile, pentru că o iubea" (Gen.29,20). Dar zgârcitul şi apucătorul Laban, dorind să păstreze un ajutor aşa de valoros, a săvârşit o crudă înşelăciune, schimbând-o pe Rahela cu Lea. Faptul că Lea însăşi s-a învoit la această înşelăciune l-a făcut pe Iacov să simtă că nu o poate iubi. La mustrarea sa plină de indignare adresată lui Laban, acesta i-a oferit-o pe Rahela pentru alţi şapte ani de slujire. Dar tatăl insistă ca Lea să nu fie alungată, căci acest lucru ar aduce ocară asupra familiei. Astfel, Iacov a fost pus în cea mai dureroasă şi cea mai grea situaţie; în cele din urmă, el s-a hotărât să o păstreze pe Lea şi să se căsătorească şi cu Rahela. Rahela a fost întotdeauna cea mai iubită; dar preferinţa sa pentru ea a dat naştere la invidie şi gelozie, şi viaţa sa a fost amărâtă de rivalitatea dintre cele două surori, soţii ale sale.
Timp de douăzeci de ani, Iacov a rămas în Mesopotamia, lucrând în slujba lui Laban, care, neţinând seama de legăturile de rudenie, căuta să strângă pentru sine toate binefacerile de pe urma acestor legături. Pentru cele două fiice ale sale, el a pretins paisprezece ani de muncă grea; iar în restul timpului care a mai rămas, simbria lui Iacov a fost schimbată de zece ori. Cu toate acestea, slujba lui Iacov a fost îndeplinită cu hărnicie şi credincioşie. Cuvintele sale adresate lui Laban la ultima lor întâlnire descriu în mod viu grija neobosită pe care o acordase intereselor pretenţiosului său stăpân: "Am stat la tine douăzeci de ani; oile şi caprele nu ţi s-au stârpit şi n-am mâncat berbeci din turma ta. Nu ţi-am adus acasă vite sfâşiate de fiare; eu însumi te-am despăgubit pentru ele; îmi cereai înapoi ce mi se fura ziua, sau ce mi se fura noaptea. Ziua mă topeam de căldură, iar noaptea mă prăpădeam de frig şi-mi fugea somnul de pe ochi" (Gen.31,38-40).
Era nevoie ca păstorul să vegheze asupra turmelor sale zi şi noapte. Ele erau în primejdie din partea tâlharilor, cum şi din partea fiarelor sălbatice, care erau foarte numeroase şi îndrăzneţe, pricinuind adesea mare prăpăd în turmele care nu erau bine păzite. Iacov avea multe ajutoare în îngrijirea întinselor turme pe care le avea Laban, dar el era răspunzător pentru toate. În unele părţi ale anului, era necesar ca el personal să fie permanent cu turmele, să le ferească în sezonul secetos ca nu cumva să piară de sete, iar în timpul lunilor mai reci, să nu îngheţe din cauza frigului mare din timpul nopţii. Iacov era păstorul principal; slujitorii ce erau în sluj-ba lui erau subpăstori. Dacă lipsea cumva vreo oaie, paguba o suporta păstorul principal; de aceea el cerea celor cărora le-a încredinţat grija turmei o strictă socoteală dacă turma nu era găsită într-o stare înfloritoare.
Viaţa de muncă sârguincioasă şi de purtare de grijă a păstorului, cum şi mila sa duioasă pentru creaturile neajutorate date în seama sa au fost folosite de către scriitorii inspiraţi ca să ilustreze unele dintre cele mai preţioase adevăruri ale Evangheliei. Hristos, în legătura Sa cu poporul Său, este asemănat cu un păstor. După cădere, El a văzut oile Sale condamnate la pieire pe căile întunecoase ale păcatului. Pentru a-i mântui pe aceşti rătăciţi, El a părăsit onorurile şi slava din casa Tatălui Său. El spune: "Voi căuta pe cea pierdută, voi aduce înapoi pe cea rătăcită, voi lega pe cea rănită şi voi întări pe cea slabă". "Voi veni în ajutorul oilor Mele, ca să nu mai fie de jaf" nu le vor mai mânca fiarele din ţară" (Ezech.34,16.22.28). Glasul său este auzit chemându-le la staulul Său, "umbrar împotriva căldurii zilei şi ca loc de adăpost şi de ocrotire împotriva furtunii şi ploii" (Is.4,6). Grija Sa pentru turmă este neobosită. El întăreşte pe cea slabă, alină suferinţele, strânge mieii în braţele Sale şi-i poartă la sânul Său. Oile Sale Îl iubesc. "Nu merg deloc după un străin, ci fug de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor" (Ioan 10,5).
Hristos spune: "Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi. Dar cel plătit, care nu este păstor şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le împrăştie. Cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu-i pasă de oi. Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine" (Ioan 10,11-14).
Hristos, Marele Păstor, a încredinţat slujitorilor Săi, ca subpăstori, grija turmei Sale. El le porunceşte să aibă acelaşi interes pe care l-a dat El pe faţă şi să simtă răspunderea cea sfântă a însărcinării pe care le-a dat-o. El le-a poruncit solemn să fie credincioşi, să hrănească turma, să întărească pe cea slabă, să învioreze pe aceea care este gata să cadă şi să o ocrotească de lupii răpitori. Pentru a salva oile Sale, Hristos Şi-a dat propria Sa viaţă. El atrage atenţia slujitorilor Săi la o astfel de manifestare a dragostei, care să fie un exemplu pentru ei. Dar "cel plătit, care nu este păstor şi ale cărui oi nu sunt ale lui", nu are un interes adevărat pentru turmă. El lucrează numai pentru câştig şi nu se îngrijeşte decât de sine. El urmăreşte numai interesul său, în loc de a îngriji de ceea ce i-a fost încredinţat; iar în timp de primejdie el va fugi, părăsind turma.
Apostolul Petru îi îndeamnă astfel pe subpăstori: "Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bunăvoie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine. Nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărţeală, ci făcându-vă pildă turmei" (1 Petru 5,2-3). Pavel spune: "Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt priveghetori, ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său. Ştiu bine că după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma" (Fapte 20,28-29).
Toţi aceia care consideră ca o sarcină nebinevenită grija şi povara ce revin păstorului credincios sunt mustraţi astfel de către apostol: "Nu de silă, ci de bunăvoie; nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine" (1 Petru 5,2). Pe toţi aceşti servi necredincioşi marele Păstor îi desărcinează fără multă vorbă. Biserica lui Hristos a fost răscumpărată cu sângele Său şi fiecare păstor ar trebui să-şi dea seama că oile ce se află în grija sa costă un sacrificiu nemărginit. El ar trebui să le socotească pe fiecare în parte ca fiind de o valoare nepreţuită şi ar trebui să fie neobosit în eforturile lui de a le păstra într-o stare sănătoasă şi înfloritoare. Păstorul care este pătruns de duhul lui Hristos va imita pilda Sa de lepădare de sine, lucrând neîncetat pentru binele celor daţi în grija sa; iar turma va propăşi ca urmare a grijii sale.
Toţi vor fi chemaţi să dea socoteală amănunţită lui Dumnezeu pentru lucrarea lor. Stăpânul va întreba pe fiecare păstor: "Unde este turma care-ţi fusese dată, turma de care erai aşa de mândru?" (Ier.13,20). Cel care va fi găsit credincios va primi o bogată răsplătire. "Şi când se va arăta Păstorul cel mare", zice apostolul, "veţi căpăta cununa, care nu se poate vesteji, a slavei" (1 Petru 5,4).
Când Iacov, obosit să-i mai slujească lui Laban, a făcut planul să se reîntoarcă în Canaan, i-a spus socrului său: "Lasă-mă să plec, ca să mă duc acasă, în ţara mea. Dă-mi nevestele şi copiii, pentru care ţi-am slujit, şi voi pleca; fiindcă ştii ce slujbă ţi-am făcut". Dar Laban stărui de el să rămână, spunând: "Văd bine că Domnul m-a binecuvântat din pricina ta" (Gen.30,25-27). El a văzut că avutul lui a crescut sub purtarea de grijă a ginerelui său.
Iacov spuse: "Puţinul pe care-l aveai înainte de venirea mea a crescut mult, şi Domnul te-a binecuvântat ori încotro am mers eu". Dar, cu trecerea timpului, Laban a devenit invidios din cauza prosperităţii lui Iacov, ce creştea tot mai mult: "s-a îmbogăţit din ce în ce mai mult; a avut multe turme, robi şi roabe, cămile şi măgari" (Gen.30,30.43). Fiii lui Laban au împărtăşit gelozia tatălui lor, şi cuvintele lor răutăcioase au ajuns la urechile lui Iacov: el "a luat tot ce era al tatălui nostru, şi cu averea tatălui nostru şi-a agonisit el toată bogăţia aceasta. Iacov s-a uitat şi la faţa lui Laban; şi iată că ea nu mai era ca înainte" (Gen.31,1.2).
Iacov şi-ar fi părăsit rudeniile cele viclene cu mult mai înainte, dacă nu s-ar fi temut să se întâlnească cu Esau. Acum îşi dădea seama că era în primejdie din partea fiilor lui Laban, care, socotind că averea lui era a lor, ar fi putut să încerce să o ia cu forţa. El se afla într-o mare încurcătură, într-un mare necaz, neştiind încotro s-o ia. Dar, amintindu-şi de făgăduinţa plină de har de la Betel, el a înfăţişat cazul său lui Dumnezeu, căutând îndrumare de la El. Într-un vis, El a răspuns la rugăciunea sa: "Întoarce-te în ţara părinţilor tăi şi în locul tău de naştere, şi Eu voi fi cu tine".
Lipsa lui Laban de acasă a oferit ocazia de plecare. Turmele şi cirezile au fost adunate în grabă şi trimise înainte, iar el cu soţiile sale, cu copiii, cu slujitorii au trecut Eufratul, grăbindu-se spre Galaad, la hotarele Canaanului. După trei zile, Laban a aflat de fuga lor şi a pornit să-i urmărească, ajungând grupul în a şaptea zi a călătoriei lor. Era aprins de mânie şi hotărât să-i forţeze să se reîntoarcă, lucru de care nu se îndoia că-l putea face, deoarece ceata lui era cu mult mai puternică. În adevăr, fugarii erau într-o mare primejdie.
Faptul că nu şi-a adus la îndeplinire planurile sale vrăjmaşe s-a datorat lui Dumnezeu Însuşi, care a intervenit pentru apărarea slujitorului Său. "Mâna mea este destul de tare, ca să vă fac rău", spuse Laban, "dar Dumnezeul tatălui vostru mi-a zis în noaptea trecută: 'Fereşte-te să spui o vorbă rea lui Iacov'" (Gen.31,29), adică să nu-l constrângă să se reîntoarcă şi nici să nu-l determine prin făgăduinţe amăgitoare.
Laban reţinuse zestrea cuvenită fiicelor la căsătorie şi se comportase totdeauna faţă de Iacov cu viclenie şi asprime; dar, cu obişnuita lui făţărnicie, îi reproşa acum plecarea lui pe ascuns, care nu-i oferise tatălui ocazia să dea o masă de despărţire şi nici măcar să-şi ia rămas bun de la fiicele sale şi de la copiii acestora.
Ca răspuns, Iacov i-a arătat clar lui Laban purtarea lui egoistă şi acaparatoare şi i-a cerut să fie chiar el martor pentru credincioşia şi cinstea sa. "Dacă n-aş fi avut cu mine pe Dumnezeul tatălui meu, pe Dumnezeul lui Avraam, pe Acela de care se temea Isaac", spuse Iacov, "mi-ai fi dat drumul acum cu mâinile goale. Dar Dumnezeu a văzut suferinţa mea şi osteneala mâinilor mele, şi ieri noapte a rostit judecata" (Gen.31,42).
Laban nu putea nega faptele arătate şi acum veni cu propunerea ca să se încheie un legământ de pace între ei. Iacov a fost de acord cu propunerea şi au ridicat o movilă de pietre ca un semn al încheierii legământului. Acestei movile Laban i-a dat numele de Miţpa, "veghere", spunând: "Domnul să vegheze asupra mea şi asupra ta, când ne vom pierde din vedere unul pe altul" (Gen. 31,49).
"Laban a zis lui Iacov: 'Iată movila aceasta, şi iată stâlpul acesta, pe care l-am ridicat între mine şi tine. Movila aceasta să fie martoră şi stâlpul acesta să fie martor că nici eu nu voi trece la tine peste movila aceasta, şi nici tu nu vei trece la mine peste movila aceasta şi peste stâlpul acesta, ca să ne facem rău. Dumnezeul lui Avraam şi al lui Nahor, Dumnezeul tatălui lor să judece între noi'. Iacov a jurat pe Acela de care se temea Isaac" (Gen.31,51-53). Pentru întărirea tratatului, părţile contractante au dat o masă. Noaptea a fost petrecută într-o comuniune prietenească; iar în zorii zilei, Laban şi cei ce-l însoţeau au plecat. O dată cu această despărţire a încetat orice urmă de legătură între copiii lui Avraam şi locuitorii Mesopotamiei.
Cap. 18 - Noaptea luptei
Cu toate că Iacov părăsise Padan-Aramul în deplină ascultare de sfatul divin, totuşi nu fără teamă se întorcea el pe acelaşi drum pe care, cu douăzeci de ani în urmă, îl făcuse ca un fugar. Păcatul lui, comis prin înşelarea tatălui său, stătea mereu înaintea sa. Era conştient de faptul că exilul său cel lung era rezultatul direct al acelui păcat şi el se gândea zi şi noapte la aceste lucruri, iar reproşurile unei conştiinţe ce-l acuza făceau foarte tristă călătoria lui. Când dealurile din ţara sa natală au apărut în depărtare înaintea lui, inima patriarhului a fost profund mişcată. Tot trecutul i-a apărut în mod viu înainte. O dată cu amintirea păcatului său era prezent şi gândul la favoarea acordată lui de Dumnezeu, cum şi gândul la făgăduinţele divine de ajutor şi călăuzire.
Pe măsură ce se apropia de sfârşitul călătoriei sale, gândul la Esau i-a adus multe prevestiri îngrijorătoare. După fuga lui Iacov, Esau s-a considerat ca singurul moştenitor al averii tatălui său. Vestea reîntoarcerii lui Iacov putea să trezească temerea că el venea ca să ceară partea sa de moştenire. Acum, Esau era în stare să facă fratelui său un mare rău, dacă ar fi dorit, şi putea să se manifeste în mod violent faţă de el, nu numai din dorinţa de răzbunare, ci pentru a-şi asigura în mod netulburat stăpânirea averii pe care de atâta timp o considera ca fiind numai a sa.
Din nou Domnul i-a dat lui Iacov o dovadă a ocrotirii divine. În timp ce mergea spre sud de muntele Galaad, două oştiri de îngeri îl însoţeau mergând în faţa şi în spatele său, înaintând o dată cu ai lui, pentru protejarea lor. Iacov îşi reaminti de visul avut cu mult timp în urmă la Betel, şi inima sa împovărată se simţi mai uşurată de faptul că solii cereşti, care îi aduseseră nădejde şi curaj la fuga sa din Canaan, aveau să fie acum păzitorii întoarcerii sale. Şi el a zis: 'Aceasta este tabăra lui Dumnezeu!' De aceea a pus locului aceluia numele Mahanaim (Tabără îndoită)" (Gen.32,2).
Totuşi, Iacov avea simţământul că şi el avea ceva de făcut pentru a fi în siguranţă. De aceea, el a trimis fratelui său soli, cu un cuvânt de împăcare. El i-a învăţat cu privire la cuvintele exacte cu care trebuia să i se adreseze lui Esau. Mai înainte de naşterea celor doi fraţi, fusese profetizat că cel mai mare avea să slujească celui mai tânăr; şi, ca nu cumva amintirea acestui lucru să-l înverşuneze, Iacov a spus slujitorilor că erau trimişi la "domnul meu Esau", iar când aveau să ajungă înaintea lui, ei trebuia să vorbească despre stăpânul lor ca fiind "servul tău Iacov"; iar ca să împrăştie teama că el se întorcea ca un hoinar, fără nimic, doar să ceară moştenirea părintească, Iacov a fost foarte atent să spună în solia sa: "Am boi, măgari, oi, robi şi roabe, şi trimit să dea de ştire lucrul acesta domnului meu, ca să capăt trecere înaintea ta" (vers.5).
Dar slujitorii s-au întors cu ştirea că Esau se apropia cu patru sute de oameni, fără să răspundă cumva la mesajul prietenesc ce îi fusese trimis. Era sigur că el venea ca să se răzbune. Tabăra fu cuprinsă de groază. "Iacov s-a înspăimântat foarte mult şi l-a apucat groaza". El nu putea să se mai întoarcă şi îi era teamă să mai meargă înainte. Tabăra sa, neînarmată şi lipsită de apărare, era cu totul nepregătită pentru o confruntare războinică. De aceea, i-a împărţit pe ai săi în două tabere, astfel încât, dacă una dintre ele avea să fie atacată, cealaltă să poată avea posibilitatea să scape. Din numeroasa sa turmă, el a trimis, în mod generos, daruri lui Esau, însoţite de o solie prietenească. El a făcut tot ceea ce sta în puterea sa ca să ispăşească răul pe care i-l făcuse fratelui său şi să abată primejdia ce-l ameninţa şi apoi, în umilinţă şi pocăinţă, el a cerut ocrotirea divină: "Tu" mi-ai zis: 'Întoarce-te în ţara ta şi în locul tău de naştere, şi voi îngriji ca să-ţi meargă bine!' Eu sunt prea mic pentru toate îndurările şi pentru toată credincioşia, pe care ai arătat-o faţă de robul Tău, căci am trecut Iordanul acesta numai cu toiagul meu, şi iată că acum fac două tabere. Izbăveşte-mă, Te rog, din mâna fratelui meu, din mâna lui Esau, căci mă tem de el, ca să nu vină şi să mă lovească pe mine, pe mame şi pe copii" (Gen.32,9-11).
Ajungând la râul Iaboc, întrucât noaptea se lăsase, Iacov şi-a trimis familia dincolo de râu, în timp ce el a rămas singur dincoace de râu. Se hotărâse să petreacă noaptea în rugăciune şi dorea să fie singur cu Dumnezeu. Dumnezeu putea să înmoaie inima lui Esau. În El era toată nădejdea patriarhului.
Era o regiune muntoasă, izolată, refugiul animalelor sălbatice şi ascunzişul tâlharilor şi ucigaşilor. Singur şi fără apărare, Iacov s-a plecat în disperarea sa până la pământ. Era miezul nopţii. Tot ceea ce făcuse ca viaţa sa să fie scumpă pentru el era acum departe, expus primejdiei şi morţii. Dar cel mai amar dintre toate era gândul că păcatul său a fost acela care a adus această primejdie asupra celor nevinovaţi. Cu strigăt de disperare şi lacrimi, el şi-a înălţat rugăciunea înaintea lui Dumnezeu. Deodată, o mână puternică s-a lăsat asupra sa. El a crezut că un vrăjmaş căuta să-i ia viaţa şi a făcut eforturi că să scape din strânsoarea celui care l-a atacat. În întunericul nopţii cei doi se luptau pentru biruinţă. Nu s-a rostit nici un cuvânt, dar Iacov şi-a pus toată puterea şi n-a slăbit eforturile sale nici chiar pentru un singur moment. În timp ce se lupta astfel pe viaţă şi pe moarte, sentimentul vinovăţiei apăsa asupra sufletului său; păcatele sale s-au ridicat în faţa sa, despărţindu-l de Dumnezeu. Dar în teribila sa disperare şi-a amintit de făgăduinţele lui Dumnezeu şi inima sa întreagă s-a îndreptat către El, cerând mila Sa. Lupta a continuat până aproape de ziuă, când străinul şi-a pus degetul pe coapsa lui Iacov şi imediat acesta a început să şchiopăteze. Patriarhul şi-a dat seama cine era Cel cu care se luptase. El a văzut că fusese în luptă cu un sol ceresc şi, din cauza aceasta, cu tot efortul său aproape supraomenesc, nu putuse câştiga biruinţa. Era Hristos, "Îngerul legământului", care Se descoperise pe Sine lui Iacov. Patriarhul era acum neputincios, având dureri puternice, dar cu toate acestea nu slăbea din strânsoare pe cel prins. Pocăit cu totul şi zdrobit, el se agăţă de înger: "a plâns şi s-a rugat de el" (Osea 12,4), cerând să fie binecuvântat. El trebuia să aibă asigurarea că păcatul său a fost iertat. Durerea fizică nu era suficientă ca să abată mintea sa de la acest ţel. Hotărârea sa devenea tot mai puternică, credinţa tot mai vie şi mai stăruitoare, până la capăt. Îngerul a încercat să Se elibereze; El a zis: "Lasă-Mă să plec, căci se revarsă zorile". Dar Iacov a răspuns: "Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta" (Gen.32,26). Dacă atitudinea aceasta ar fi fost o încredere îngâmfată şi obraznică, Iacov ar fi fost nimicit pe loc; dar din partea lui se dădu pe faţă încrederea unuia care îşi mărturisise nevrednicia şi care totuşi se sprijinea pe credincioşia unui Dumnezeu care Îşi păstra legământul.
Iacov "s-a luptat cu îngerul, şi a fost biruitor" (Osea 12,4). Cu umilinţă, pocăinţă şi predare de sine, acest om păcătos şi supus greşelii a biruit în lupta cu Maiestatea cerului. El şi-a întărit încrederea sa tremurândă în făgăduinţele lui Dumnezeu, iar mâna Iubirii infinite nu putea să întoarcă spatele cerinţei celui păcătos.
Greşeala care îl făcuse pe Iacov să păcătuiască, obţinând prin înşelăciune dreptul de întâi născut, sta acum în mod clar înaintea sa. El nu avusese încredere în făgăduinţele lui Dumnezeu, ci căutase ca prin eforturile sale proprii să realizeze ceea ce Dumnezeu ar fi împlinit la timpul său şi pe căile Sale. Ca o dovadă că fusese iertat, numele său a fost schimbat din unul care îi reamintea de păcatul său, în altul care comemora biruinţa sa. "Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel (cel ce luptă cu Dumnezeu); căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii, şi ai fost biruitor" (Gen.32,28).
Iacov a primit binecuvântarea după care tânjea sufletul său. Păcatul său, ca intrigant şi înşelător, fusese iertat. Criza vieţii sale trecuse. Îndoiala, deznădejdea şi remuşcarea îi amărâseră existenţa, dar acum totul era schimbat; şi ce dulce era pacea împăcării cu Dumnezeu. Iacov nu se mai temea nicidecum să se întâlnească cu fratele său. Dumnezeu, care îi iertase păcatul, putea de asemenea să mişte inima fratelui său Esau şi să primească umilinţa şi pocăinţa sa.
În timp ce Iacov se lupta cu îngerul, un alt sol ceresc a fost trimis la Esau. Într-un vis, Esau l-a văzut pe fratele său, care timp de douăzeci de ani a fost departe de casa tatălui său; el a înţeles durerea lui Iacov, aflând că mama sa murise; a văzut tabăra sa înconjurată de oştile lui Dumnezeu. Visul acesta a fost povestit de către Esau ostaşilor săi, cu porunca să nu-i facă nici un rău lui Iacov, căci Dumnezeul tatălui său era cu el.
În cele din urmă, cele două cete s-au apropiat una de cealaltă - stăpânul deşertului în fruntea războinicilor săi şi Iacov cu nevestele şi copiii, însoţit de păstori şi slujnice, urmaţi de şiruri lungi de turme de oi şi cirezi de vite. Sprijinindu-se de toiagul său, patriarhul păşi înainte, să întâlnească ceata de ostaşi. Era palid şi slăbit din pricina luptei ce avusese loc numai cu puţin timp înainte şi mergea încet şi cu eforturi dureroase, oprindu-se după fiecare pas; dar faţa sa strălucea de bucurie şi pace.
La vederea acelui suferind schilod, "Esau a alergat înaintea lui; s-au îmbrăţişat, i s-a aruncat pe grumaz, şi l-a sărutat, şi au plâns" (Gen.33,4). Privind asupra acestei scene, chiar şi inimile acelor soldaţi brutali au fost mişcate. Deşi el le povestise visul său, totuşi ei nu puteau înţelege schimbarea bruscă ce avusese loc cu căpitanul lor. Deşi priveau infirmitatea patriarhului, puţin se gândeau ei că această slăbiciune a sa era de fapt chiar tăria lui.
În noaptea sa de chin de lângă Iaboc, când nimicirea părea că este chiar înaintea sa, Iacov primise lecţia cu privire la zădărnicia ajutorului omului, cât de fără temei este orice încredere în puterea omenească. El a văzut că singurul său ajutor trebuia să vină de la Acela, împotriva căruia el a păcătuit aşa de grozav. Neajutorat şi nevrednic, el a făcut apel la făgăduinţa lui Dumnezeu de a avea milă de păcătosul pocăit. Făgăduinţa aceea era asigurarea că Dumnezeu îl va ierta şi îl va primi. Mai degrabă vor trece cerurile şi pământul decât să nu se împlinească acel cuvânt; aceasta a fost ceea ce l-a susţinut în timpul acelei lupte înfricoşate.
Experienţa lui Iacov în timpul acelei nopţi de luptă şi chin reprezintă încercarea prin care poporul lui Dumnezeu trebuie să treacă chiar înaintea revenirii lui Hristos. Profetul Ieremia, într-o viziune sfântă, privind către acest timp, spunea: "Auzim strigăte de groază; e spaimă, nu este pace" Pentru ce s-au îngălbenit toate feţele? Vai! căci ziua aceea este mare; nici una n-a fost ca ea! Este o vreme de necaz pentru Iacov; dar Iacov va fi izbăvit din ea" (Ier.30,5-7).
Când Hristos va înceta lucrarea Sa de Mijlocitor în favoarea omului, atunci va începe acest timp de strâmtorare. Atunci cazul fiecărui suflet va fi hotărât şi nu va mai fi nici un sânge ispăşitor care să curăţească de păcat. Când Isus părăseşte poziţia Sa de Mijlocitor al omului înaintea lui Dumnezeu, atunci se face solemna declaraţie: "Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe" (Apoc.22,11). Apoi Duhul lui Dumnezeu, care ţinea lucrurile în frâu, este retras de pe pământ. După cum Iacov era ameninţat cu moartea de către fratele său mânios, tot astfel poporul lui Dumnezeu va fi în primejdie din partea celor răi care caută să-l distrugă. Şi, după cum patriarhul s-a luptat toată noaptea pentru eliberarea sa din mâna lui Esau, tot astfel cei drepţi vor striga la Dumnezeu zi şi noapte pentru scăpare de vrăjmaşii care-i înconjoară.
Satana îl învinuise pe Iacov înaintea îngerilor lui Dumnezeu, pretinzând dreptul de a-l distruge din cauza păcatului său; el l-a influenţat pe Esau să pornească împotriva lui; şi, în timpul lungii nopţi de luptă a patriarhului, Satana s-a străduit să abată asupra lui un simţământ de vinovăţie, pentru a-l descuraja şi a-l face să nu se mai încreadă în Dumnezeu. Când, în deznădejdea lui, Iacov s-a prins puternic de Înger şi s-a rugat cu lacrimi, Solul ceresc, pentru a-i pune la probă credinţa, i-a reamintit de asemenea de păcatul său şi S-a străduit să scape de el. Dar Iacov nu putea fi făcut să abandoneze lupta. El învăţase faptul că Dumnezeu este milostiv şi s-a încrezut cu totul în mila Sa. El a arătat înapoi, la pocăinţa de păcatul său, şi a cerut eliberarea de vina sa. Revizuindu-şi viaţa, el ajunsese aproape la disperare; dar se ţinea puternic de Înger şi, cu plânset fierbinte până la agonie, şi-a susţinut cererea până când a biruit.
Aceasta va fi experienţa poporului lui Dumnezeu în lupta lor finală cu puterile răului. Dumnezeu va pune la probă credinţa, statornicia, încrederea lor în puterea Sa de a-i scăpa. Satana se va strădui să-i înfricoşeze la gândul că ei sunt nişte cazuri fără nici o speranţă; că păcatele lor sunt prea grave ca să poată fi iertate. Ei vor avea un simţământ profund al nedesăvârşirii lor şi, revizuin-du-şi viaţa, nădejdea lor se va prăbuşi. Dar, aducându-şi aminte de măreţia milei lui Dumnezeu, cum şi de pocăinţa lor sinceră, ei vor face apel la făgăduinţele Sale, făcute prin Hristos păcătoşilor fără de ajutor, dar care se pocăiesc. Credinţa lor nu se va stinge pentru că nu primesc imediat răspuns la rugăciunile lor. Ei se vor bizui temeinic pe tăria lui Dumnezeu, aşa cum Iacov s-a prins puternic de Înger, iar limbajul sufletului lor va fi: "Nu Te voi lăsa" până nu mă vei binecuvânta".
Dacă Iacov nu s-ar fi pocăit mai înainte de păcatul său de a obţine, prin înşelăciune, dreptul de întâi născut, Dumnezeu nu i-ar fi ascultat rugăciunea şi în mila Sa nu i-ar fi păstrat viaţa. Tot astfel, în timpul strâmtorării, dacă poporul lui Dumnezeu va avea păcate nemărturisite care să le vină în minte în timp ce sunt torturaţi de teamă şi chin, ei vor fi atunci înfrânţi, disperarea va zdrobi credinţa şi nu vor mai avea încredere să stăruiască înaintea lui Dumnezeu pentru eliberarea de vinovăţia lor. Dar, deşi au un simţământ profund al nevredniciei lor, nu vor mai avea nici un păcat ascuns pe care să-l aducă la lumină. Păcatele lor au fost şterse prin sângele ispăşitor al lui Hristos şi deci nu şi le mai pot aminti.
Satana îi face pe mulţi să creadă că Dumnezeu va trece cu vederea necredincioşia lor în problemele mărunte ale vieţii; dar, în felul în care s-a comportat cu Iacov, Domnul ne arată că nicidecum El nu poate îngădui sau tolera păcatul. Toţi aceia care vor căuta să scuze sau să ascundă păcatele lor şi să îngăduie astfel ca ele să rămână în cărţile din ceruri nemărturisite şi neiertate, toţi aceştia vor fi înfrânţi de către Satana. Cu cât este mai aprinsă mărturisirea lor şi cu cât este mai onorată poziţia pe care o deţin, cu atât mai urâtă este purtarea lor înaintea lui Dumnezeu şi cu atât mai sigur triumful marelui vrăjmaş asupra lor.
Şi totuşi, istoria vieţii lui Iacov este o asigurare a faptului că Dumnezeu nu îi va lepăda pe aceia care au fost duşi în păcat, dar care s-au întors la El cu o adevărată pocăinţă" Prin lepădare de sine şi credinţă puternică a câştigat Iacov ceea ce n-a putut câştiga prin luptă, bizuindu-se pe propria sa putere. În acest fel, Dumnezeu l-a învăţat pe slujitorul Său că numai puterea şi harul divin puteau să-i facă parte de binecuvântarea pe care o dorea nespus. Tot aşa va fi cu aceia care vor trăi în zilele de pe urmă. Când primejdiile îi înconjoară şi disperarea pune stăpânire pe suflet, ei trebuie să depindă numai de meritele sângelui ispăşitor! Prin noi înşine nu putem face nimic. În toată nevrednicia şi neajutorarea noastră, noi trebuie să ne încredem în meritele Mântuitorului crucificat şi înălţat. Nimeni nu va pieri dacă va face astfel. Lista cea lungă şi neagră a nelegiuirilor noastre stă înaintea ochiului Celui Infinit. Consemnarea lor este completă; nici unul dintre păcatele noastre nu este uitat. Dar Acela care a ascultat strigătele slujitorului Său din vechime va auzi şi rugăciunea credinţei şi va ierta păcatele noastre. El a făgăduit lucrul acesta şi El Îşi va împlini cuvântul Său.
Iacov a biruit pentru că a fost stăruitor şi hotărât. Experienţa vieţii sale dă mărturie cu privire la puterea rugăciunii stăruitoare. Acum trebuie ca noi să învăţăm această lecţie a rugăciunii biruitoare, a credinţei ce nu lasă loc îndoielii. Cele mai mari biruinţe ale bisericii lui Hristos sau ale creştinului nu sunt acelea care se obţin prin talent şi educaţie, prin avere sau prin favoarea oamenilor. Ci sunt acele biruinţe care sunt câştigate în camera de audienţă cu Dumnezeu, când credinţa stăruitoare până la agonie se prinde strâns de braţul cel tare al puterii.
Aceia care însă nu sunt dispuşi să părăsească orice păcat şi să caute cu stăruinţă binecuvântarea lui Dumnezeu nu o vor primi. Dar toţi aceia care se vor prinde de binecuvântările lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Iacov, şi care sunt dispuşi să fie tot aşa de sinceri şi stăruitori cum a fost el vor birui aşa cum a biruit el. "Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui, care strigă zi şi noapte către El, măcar că zăboveşte faţă de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând" (Luca 18,7.8).
Cap. 19 - Întoarcerea în Canaan
Trecând Iordanul, "Iacov a ajuns cu bine în cetatea Sihem, în ţara Canaan" (Gen.33,18). Astfel, rugăciunea înălţată de patriarh la Betel, ca Dumnezeu să-l aducă iarăşi în pace în ţara sa, a fost ascultată. Pentru un timp, el a locuit în valea Sihem. Acolo, cu o sută de ani înainte, Avraam şi-a înălţat pentru prima dată tabăra şi a ridicat acolo primul său altar în ţara Făgăduinţei. Aici, Iacov a cumpărat "partea de ogor pe care-şi întinsese cortul" de la fiii lui Hamor, tatăl lui Sihem, cu o sută de chesita. Şi acolo a ridicat un altar, pe care l-a numit El-Elohe-Israel" (Domnul este Dumnezeul lui Israel - Gen.33,19-20). Ca şi Avraam, Iacov a înălţat lângă cortul său un altar Domnului, chemând pe membrii familiei sale la jertfa de dimineaţă şi seară. Aici a săpat el fântâna la care, şaptesprezece veacuri mai târziu, a venit Fiul lui Iacov, Mântuitorul, şi lângă care, odihnindu-se de căldura de la amiază, El a vorbit ascultătorilor Săi miraţi despre acea apă "care va ţâşni în viaţa veşnică" (Ioan 4,14).
Rămânerea lui Iacov şi a fiilor săi la Sihem s-a sfârşit cu violenţă şi vărsare de sânge. Unica fiică din casa sa a fost dezonorată, aducându-se ruşine asupra ei, doi dintre fraţii ei au fost vinovaţi de omor, o întreagă cetate a fost dată ruinei şi uciderii ca răzbunare pentru fărădelegea săvârşită de un tânăr desfrânat. Începutul care a dus la un rezultat aşa de teribil a fost fapta fiicei lui Iacov, care "a ieşit să vadă pe fetele ţării", avântându-se astfel într-o legătură cu cei netemători de Dumnezeu. Cel care caută plăcerea între cei ce nu se tem de Dumnezeu se aşează singur pe terenul lui Satana şi îi invită ispitele. Cruzimea vicleană a lui Simeon şi Levi nu a fost neprovocată; şi totuşi, în comportarea lor faţă de locuitorii din Sihem, ei au făptuit un păcat foarte mare. Ei au ascuns cu grijă intenţiile lor faţă de Iacov, iar vestea despre răzbunarea lor l-a umplut de groază. Cu inima îndurerată în faţa înşelăciunii şi violenţei fiilor săi, el a spus numai: "Voi m-aţi nenorocit, făcându-mă urât locuitorilor ţării" N-am sub porunca mea decât un mic număr de oameni; ei se vor strânge împotriva mea, mă vor bate şi voi fi nimicit, eu şi casa mea" (Gen.34,30). Dar durerea şi neplăcerea cu care el a privit fapta lor sângeroasă se desprinde din cuvintele în care, cu aproape cincizeci de ani mai târziu, se referă la acel eveniment, atunci când se găsea pe patul său de moarte, în Egipt. "Simeon şi Levi sunt fraţi; săbiile lor sunt nişte unelte de silnicie. Nu vreau să intre sufletul meu la sfaturile lor, nu vreau să se unească duhul meu cu adunarea lor" Blestemată să fie mânia lor, pentru că a fost prea turbată, şi furia lor, căci a fost prea sălbatică" (Gen.49,5-7).
Iacov considera că situaţia cerea o profundă umilinţă. Cruzi-mea şi înşelăciunea se manifestau în caracterul fiilor săi. În tabăra lor se aflau dumnezei falşi şi, într-o măsură oarecare, idolatria câştigase teren chiar în casa lui. Se va purta oare Dumnezeu cu ei după cum meritau, nu-i va lăsa El oare pradă răzbunării naţiunilor înconjurătoare?
În timp ce Iacov era astfel apăsat de necaz, Domnul i-a poruncit să meargă spre miazăzi, la Betel. Gândul la locul acesta i-a amintit patriarhului nu numai de visul său cu îngerii şi făgăduinţa milei lui Dumnezeu, dar şi de votul pe care el l-a făcut acolo, dacă Domnul avea să fie Dumnezeul său. De aceea, el a hotărât că, mai înainte de a merge la acel loc sfânt, casa sa trebuia să fie eliberată de întinarea idolatriei. De aceea, el a poruncit tuturor din tabăra sa: "Scoateţi dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru, curăţiţi-vă şi schimbaţi-vă hainele, ca să ne sculăm şi să ne suim la Betel; căci acolo voi ridica un altar Domnului, care m-a ascultat în ziua necazului meu, şi care a fost cu mine în călătoria pe care am făcut-o" (Gen.35,2-3).
Cu profundă emoţie, Iacov a repetat istoria primei sale vizite la Betel, atunci când a părăsit cortul tatălui său ca un fugar singuratic, fugind să-şi scape viaţa, şi cum Domnul i S-a descoperit noaptea, într-o viziune. În timp ce revedea modul minunat în care S-a purtat Dumnezeu cu el, inima sa a fost înmuiată, copiii săi au fost de asemenea atinşi de o putere ce i-a luat în stăpânire; el a ales calea cea mai eficientă spre a-i pregăti să i se alăture în adorarea lui Dumnezeu atunci când aveau să sosească la Betel. "Ei au dat lui Iacov toţi dumnezeii străini, care erau în mâinile lor, şi cerceii pe care-i purtau în urechi. Iacov i-a îngropat în pământ sub stejarul de lângă Sihem" (vers.4).
Dumnezeu a făcut ca o groază să pună stăpânire pe locuitorii ţării, astfel încât ei n-au încercat să răzbune măcelul de la Sihem. Călătorii au sosit la Betel nevătămaţi. Aici Dumnezeu i S-a arătat din nou lui Iacov şi s-a reînnoit legământul făgăduit. "Şi Iacov a ridicat un stâlp de aducere aminte în locul unde îi vorbise Dumnezeu, un stâlp de piatră" (vers.14).
La Betel, Iacov a plâns pierderea uneia care a fost timp îndelungat un membru de cinste al familiei tatălui său, şi anume doica Rebecăi, Debora, care o însoţise pe stăpâna ei din Mesopotamia în ţara Canaanului. Prezenţa acestei femei în vârstă fusese pentru Iacov o legătură preţioasă ce-l lega de viaţa din tinereţea sa şi în mod deosebit de mama sa, a cărei dragoste pentru el fusese atât de puternică şi bună. Debora a fost îngropată cu o aşa de mare jale, încât stejarul sub care i-a fost făcut mormântul a fost numit "Stejarul jalei". Nu trebuie trecut cu vederea faptul că amintirea vieţii ei de credincioasă slujire şi jalea la moartea acestui prieten al familiei au fost socotite vrednice să fie păstrate în Cuvântul lui Dumnezeu.
De la Betel era o călătorie de numai două zile până la Hebron, dar ea i-a adus lui Iacov o mare durere, prin moartea Rahelei. El slujise de două ori câte şapte ani de dragul ei şi dragostea lui a făcut ca munca să fie uşoară. Cât de profundă şi statornică a fost acea iubire s-a văzut atunci când, după mult timp, când Iacov se afla aproape de moarte în Egipt, Iosif a venit să-şi viziteze tatăl, iar bătrânul patriarh, privind înapoi la propria sa viaţă, a spus: "La întoarcerea mea din Padan, Rahela a murit pe drum lângă mine, în ţara Canaan, la o depărtare bunicică de Efrata; şi am îngropat-o acolo, pe drumul care duce la Efrata, sau Betleem" (Gen.48,7). Din istoria familiei, a vieţii sale lungi şi pline de necazuri, numai pierderea Rahelei a fost amintită.
Mai înainte de moartea ei, Rahela a dat naştere celui de-al doilea fiu al său. Cu ultima sa răsuflare de viaţă, ea a numit copilul Ben-Oni, "fiul durerii mele". Dar tatăl său l-a numit Beniamin, "fiul dreptei", sau "tăria mea". Rahela a fost îngropată acolo unde a murit şi un stâlp a fost ridicat pe locul acela pentru a-i păstra amintirea.
Pe drumul spre Efrata, o altă nelegiuire întunecată a mânjit familia lui Iacov, care a făcut ca lui Ruben, fiul său întâi născut, să i se refuze privilegiile şi cinstea dreptului de întâi născut.
În cele din urmă, Iacov a ajuns la capătul călătoriei sale, la "tatăl său Isaac, la Mamre" care este totuna cu Hebronul, unde locuiseră ca străini Avraam şi Isaac" (vers.27). Aici el a rămas până la sfârşitul anilor vieţii tatălui său. Pentru Isaac, infirm şi orb, atenţia plină de bunătate a acestui fiu plecat de atâta timp de lângă el a fost o mângâiere în timpul anilor de singurătate şi pierderi ireparabile.
Iacov şi Esau s-au întâlnit la patul de moarte al tatălui lor. Cândva, fratele mai mare aştepta acest eveniment ca o ocazie de răzbunare, dar de atunci simţămintele lui se schimbaseră mult. Şi Iacov, pe deplin mulţumit cu binecuvântările spirituale ale dreptului de întâi născut, a renunţat în favoarea fratelui său la moştenirea averii tatălui lor, de fapt singura moştenire pe care Esau o căuta, care avea valoare pentru el. Ei n-au mai fost deloc înstrăinaţi de gelozie sau ură, şi totuşi s-au despărţit, Esau îndreptându-se spre muntele Seir. Dumnezeu, care este bogat în binecuvântări, i-a dat lui Iacov avere pământească, pe lângă bunurile mai înalte pe care el le-a căutat. Averea celor doi fraţi "era prea mare ca să poată locui împreună, şi ţinutul în care locuiau ca străini nu le mai putea ajunge din pricina turmelor lor" (Gen.36,7). Această despărţire era în armonie cu planurile divine cu privire la Iacov. Deoarece fraţii se deosebeau atât de mult în ceea ce priveşte credinţa lor religioasă, era mai bine pentru ei să locuiască separat.
Esau şi Iacov au fost instruiţi la fel în cunoaşterea lui Dumnezeu şi amândoi erau liberi să umble în calea poruncilor Sale şi să se bucure de favoarea Sa; dar ei n-au ales să facă amândoi acest lucru. Cei doi fraţi au umblat pe căi diferite şi căile lor aveau să continue să se deosebească din ce în ce mai mult.
N-a fost o alegere arbitrară din partea lui Dumnezeu, prin care Esau a fost lăsat în afara binecuvântărilor mântuirii. Darurile harului Său prin Hristos sunt oferite în mod liber tuturor. Nu există predestinaţie, ci omul poate pieri numai prin hotărâre proprie. În Cuvântul Său, Dumnezeu a prezentat condiţiile prin care fiecare suflet poate fi ales pentru viaţa veşnică, şi anume ascultarea de poruncile lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos. Dumnezeu alege un caracter în armonie cu Legea Sa, şi toţi aceia care vor atinge standardul cerut de El vor avea intrare în Împărăţia slavei. Hristos Însuşi a zis: "Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa" (Ioan 3,36). "Nu orişicine-Mi zice: Doamne, Doamne! va intra în împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, care este în ceruri" (Mat.7,21). Iar în Apocalips El declară: "Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii, şi să intre pe porţi în cetate" (Apoc.22,14). Cu privire la mântuirea finală a omului, aceasta este singura alegere prezentată în Cuvântul lui Dumnezeu.
Orice suflet care va lucra propria sa mântuire cu frică şi cutremur va fi ales. Va fi ales acela care va lua asupra-şi armura şi va lupta lupta cea bună a credinţei. Va fi ales acela care va veghea şi se va ruga, care va cerceta Scriptura şi care va fugi de ispite. Va fi ales acela care va avea mereu credinţă şi va asculta de orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. Mijloacele mântuirii sunt oferite în mod liber tuturor; dar de rezultatele mântuirii se vor bucura numai aceia care au îndeplinit condiţiile.
Esau a dispreţuit binecuvântările legământului. El a acordat bunurilor trecătoare o valoare mai mare decât celor spirituale şi a primit ceea ce a dorit. Propriei sale alegeri s-a datorat faptul că el a fost despărţit de poporul lui Dumnezeu. Iacov a ales moştenirea credinţei. El s-a străduit s-o obţină prin iscusinţă, înşelăciune şi fals; dar Dumnezeu a îngăduit ca păcatul său să lucreze îndreptarea lui. Deşi în ultimii ani trecuse prin tot felul de experienţe amare, totuşi Iacov nu se abătuse niciodată de la ţinta sa şi nu renunţase la alegerea sa. El a învăţat faptul că, bizuindu-se pe iscusinţa şi înţelepciunea omenească pentru a obţine binecuvântarea, el se luptase de fapt împotriva lui Dumnezeu. Din noaptea aceea a luptei de lângă pârâul Iaboc, Iacov a ieşit un alt om. Încrederea în sine a fost scoasă din rădăcină. Din acel moment înainte nu s-a mai văzut la el şiretenie. În locul uneltirii şi al înşelăciunii, viaţa sa a fost marcată de simplitate şi adevăr. El a învăţat lecţia sprijinirii în mod simplu pe braţul Celui Atotputernic şi, în mijlocul încercări-lor şi suferinţelor, el s-a plecat într-o umilă supunere înaintea voinţei lui Dumnezeu. Elementele josnice ale caracterului său au fost arse în cuptorul de foc, iar aurul adevărat a fost curăţat, până când credinţa lui Avraam şi a lui Isaac a apărut în toată limpezi-mea ei, în Iacov.
Păcatul lui Iacov şi lanţul evenimentelor ce au urmat datorită lui n-au încetat să exercite o influenţă spre rău - o influenţă ce şi-a dat pe faţă roadele ei amare în caracterul şi viaţa fiilor săi. Când aceşti fii au ajuns la maturitate, în ei s-au dezvoltat scăderi serioase. Rezultatele poligamiei s-au manifestat în cămin. Acest rău teribil tinde să sece izvoarele iubirii, iar influenţa lui slăbeşte legăturile cele mai sfinte. Gelozia dintre mame a amărât relaţiile familiale, copiii crescuseră având un duh de ceartă şi fără stăpânire de sine, iar viaţa tatălui a fost întunecată de griji şi durere.
Se afla totuşi unul cu un caracter cu totul diferit, fiul cel mare al Rahelei, Iosif, a cărui rară frumuseţe personală părea că nu este decât o reflectare a frumuseţii lăuntrice a minţii şi inimii. Curat, activ şi plin de bucurie, tânărul dădea de asemenea dovadă de tărie morală şi seriozitate. El asculta de sfaturile tatălui său şi îi plăcea să asculte de Dumnezeu. Calităţile care l-au făcut mai târziu cunoscut în Egipt - bunătatea, credincioşia şi faptul că era vrednic de încredere - se manifestau deja în viaţa sa zilnică. Murindu-i mama, afecţiunea lui s-a prins tot mai mult de tatăl său, şi inima lui Iacov s-a legat de acest copil al bătrâneţelor sale. El îl "iubea pe Iosif mai mult decât pe toţi ceilalţi fii ai săi" (Gen.37,3).
Dar tocmai această afecţiune a sa avea să devină un motiv de tulburare şi întristare. Iacov, în mod neînţelept, a manifestat preferinţa sa pentru Iosif, şi lucrul acesta a trezit gelozia celorlalţi fii ai săi. Iosif era martor al comportamentului rău al fraţilor săi şi a fost tare întristat; el şi-a permis ca în mod delicat să-i mustre, fapt care n-a făcut altceva decât să le trezească şi mai tare ura şi resentimentele. El nu putea îndura să-i vadă păcătuind împotriva lui Dumnezeu şi de aceea el a făcut cunoscut lucrul acesta tatălui său, nădăjduind ca autoritatea sa să-i poată determina să se îndrepte.
Cu grijă, Iacov a evitat să le aţâţe mânia prin severitate sau iuţeală. Cu profundă emoţie, el şi-a exprimat grija pentru copiii săi şi i-a implorat să dea dovadă de respect faţă de perii săi albi şi să nu aducă ruşine asupra numelui său şi, mai presus de toate, să nu aducă dezonoare lui Dumnezeu printr-o astfel de nesocotire a învăţăturilor Sale. Ruşinaţi de faptul că purtarea lor rea fusese dată pe faţă, tinerii s-au prefăcut că s-au pocăit, când de fapt ei n-au făcut decât să ascundă adevăratele lor simţăminte, care au devenit şi mai înverşunate prin această dare a lor în vileag.
Darul neînţelept pe care tatăl i l-a făcut lui Iosif, o haină sau o tunică scumpă, care de obicei era purtată de persoane distinse, a fost pentru ei o altă dovadă a atitudinii lui părtinitoare şi a dat loc la bănuiala că el intenţionează să treacă peste copiii săi mai mari şi să-i atribuie fiului Rahelei dreptul de întâi născut. Răutatea lor a crescut şi mai mult când, într-o zi, băiatul le-a povestit un vis pe care l-a avut. "Iată", spuse el, "noi eram la legatul snopilor în mijlocul câmpului; şi iată că snopul meu s-a ridicat şi a stat în picioare; iar snopii voştri l-au înconjurat, şi s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea lui".
"Doar n-ai să împărăţeşti tu peste noi? Doar n-ai să ne cârmuieşti tu pe noi?" au spus fraţii săi, cu vădită mânie.
Nu peste mult timp el a avut un alt vis, la fel de important, pe care de asemenea l-a relatat: "Soarele, luna şi unsprezece stele se aruncau cu faţa la pământ înaintea mea" (Gen.37,7- 9). Acest vis a fost tot atât de repede interpretat ca şi primul. Tatăl său, care era prezent, i-a spus mustrător: "Ce înseamnă visul acesta pe care l-ai visat? Nu cumva vom veni eu, mama ta şi fraţii tăi să ne aruncăm cu faţa la pământ înaintea ta?" (vers.10).
În ciuda severităţii aparente a cuvintelor sale, Iacov credea că Dumnezeu îi descoperea lui Iosif viitorul.
Pe când tânărul stătea înaintea fraţilor săi, înfăţişarea sa frumoasă strălucea de spiritul inspiraţiei, şi ei nu-şi puteau reţine admiraţia; dar ei n-au ales să renunţe la căile lor rele şi au urât curăţia ce mustra păcatele lor. Acelaşi spirit care-l stăpânise pe Cain se aprinsese şi în inimile lor.
Fraţii erau obligaţi să se mute din loc în loc pentru a-şi asigura păşune pentru turmele lor şi adesea erau absenţi cu toţii luni întregi de acasă. După întâmplările relatate mai sus, ei au mers la locul pe care l-a cumpărat tatăl lor, la Sihem. A trecut un timp în care nu s-a primit nici o veste de la ei şi tatăl a început să se îngrijoreze de viaţa lor, din cauza comportării lor crude din trecut faţă de cei din Sihem. De aceea, el l-a trimis pe Iosif să-i găsească şi să-i aducă ştiri despre starea lor. Dacă Iacov ar fi cunoscut adevăratele sentimente ale fiilor săi faţă de Iosif, atunci nu l-ar fi lăsat singur cu ei; dar ei au ascuns cu grijă faptul acesta de el.
Cu o inimă plină de bucurie, Iosif s-a despărţit de tatăl său, fără ca bătrânul om şi nici tânărul său fiu să viseze la cele ce aveau să se întâmple până când ei aveau să se mai revadă. Când, după călătoria sa lungă şi singuratică, Iosif a sosit la Sihem, fraţii săi şi turmele lor nu mai erau de găsit. Întrebând de ei, el a fost îndreptat spre Dotan. Făcuse deja mai mult de optzeci de kilometri şi acum o altă distanţă de douăzeci şi cinci de kilometri îi stătea înainte, dar el a pornit în grabă, uitând de oboseală, la gândul de a alina neliniştea tatălui său şi de a-şi întâlni fraţii, pe care, în ciuda răutăţii lor, el încă îi iubea.
Fraţii săi l-au văzut venind; dar nici gândul la călătoria cea lungă pe care el a făcut-o ca să-i întâlnească, la oboseala şi faptul că era flămând, nici apelurile lui la ospitalitatea şi iubirea lor frăţească, nimic nu a înmuiat asprimea urii lor. Vederea hainei, dovadă a iubirii tatălui său, i-a făcut să turbeze. "Iată că vine făuritorul de vise", au strigat ei în batjocură. Mânia şi răzbunarea, nutrite de mult timp în ascuns, au pus acum stăpânire pe ei. "Veniţi acum să-l omorâm", au spus ei, "şi să-l aruncăm într-una din aceste gropi; vom spune că l-a mâncat o fiară sălbatică, şi vom vedea ce se va alege de visurile lui" (vers.19-20).
Ei ar fi adus la îndeplinire planul lor, dacă nu era acolo Ruben. El n-a vrut să ia parte la uciderea fratelui său şi a propus ca Iosif să fie aruncat de viu într-o groapă şi să fie lăsat să moară acolo, intenţionând totuşi, în taină, să-l salveze şi să-l redea tatălui său. Convingându-i pe toţi să fie de acord cu acest plan, Ruben a părăsit grupul fraţilor săi, temându-se ca nu cumva să nu-şi poată controla simţămintele şi, astfel, adevăratele lui intenţii să fie date pe faţă.
Fără să bănuiască primejdia, Iosif venea bucuros că ţinta lungii sale căutări a fost atinsă; dar, în loc de salutul la care se aştepta, el s-a îngrozit de privirile mânioase şi răzbunătoare care l-au întâmpinat. Fu înşfăcat şi haina i-a fost smulsă de pe el. Ameninţările şi batjocurile au dat pe faţă un plan ucigaş. Rugăminţile lui au rămas neauzite. El se afla cu totul în puterea acelor oameni ieşiţi din minţi. Trăgându-l în mod barbar spre o groapă adâncă, l-au aruncat în ea şi, după ce s-au asigurat de faptul că nu exista nici o posibilitate de scăpare, l-au lăsat acolo, să piară de foame, în timp ce ei "s-au aşezat să mănânce".
Dar unii dintre ei nu se simţeau bine; ei nu simţeau satisfacţia pe care se aşteptau să le-o aducă răzbunarea. În curând, o ceată de călători se văzu apropiindu-se. Era o caravană de ismaeliţi de dincolo de Iordan, în drumul lor spre Egipt, cu mirodenii şi alte mărfuri. Iuda le-a propus acum ca, în loc să-l lase să moară, să-l vândă pe fratele lor acestor negustori păgâni. Şi astfel, în timp ce el era înlăturat din drumul lor, ei aveau să rămână curaţi de sângele lui; "căci", spunea el, "este fratele nostru, carne din carnea noastră". Toţi au fost de acord cu această propunere şi Iosif a fost repede scos afară din groapă.
Când i-a văzut pe negustori, adevărul cel groaznic l-a străfulgerat. A deveni sclav era o soartă cu mult mai de temut decât moartea. În agonia groazei, el a apelat la unul şi la altul din fraţii săi, dar în zadar. Unii au fost mişcaţi de milă, dar, temându-se să nu se facă de râs, au tăcut; toţi aveau simţământul că au mers prea departe ca să mai dea înapoi. Dacă Iosif ar fi fost cruţat, fără îndoială că el i-ar fi spus tatălui lor, care nu avea să treacă cu vederea cruzimea lor faţă de fiul său favorit. Făcându-şi inimile cremene faţă de rugăminţile lui, ei l-au vândut în mâinile negustorilor păgâni. Caravana s-a pus în mişcare şi în curând s-a pierdut din vedere.
Ruben s-a întors la groapă, dar Iosif nu mai era acolo. Alarmat de faptul acesta şi făcându-şi reproşuri, el şi-a smuls hainele şi i-a căutat pe fraţii săi, spunând: "Băiatul nu mai este! Ce mă voi face eu?" (vers.30). Luând cunoştinţă de soarta lui Iosif, cum şi de faptul că era acum imposibil să-l mai recapete, Ruben a fost convins să se unească cu ceilalţi în încercarea de a acoperi vina lor. Junghiind un ţap, ei au înmuiat haina lui Iosif în sângele lui şi au dus-o tatălui lor, spunându-i că au găsit-o pe câmp şi că se temeau că este a fratelui lor. "Vezi", au spus ei, "dacă este haina fiului tău sau nu". Ei priviseră înainte la scena aceasta cu groază, dar nu erau pregătiţi pentru durerea sfâşietoare de inimă, pentru jalea de nedescris, pe care erau obligaţi să o vadă acum. "Este haina fiului meu", a spus Iacov; "o fiară sălbatică l-a mâncat. Da, Iosif a fost făcut bucăţi" (vers.33). Zadarnic încercau fiii şi fiicele sale să-l mângâie. El "şi-a rupt hainele, şi-a pus un sac pe coapse, şi a jelit multă vreme pe fiul său" (vers.34). Timpul părea că nu aduce nici o alinare durerii sale. "Plângând mă voi coborî la fiul meu în locuinţa morţilor", era plânsul său disperat. Tinerii, îngroziţi de ceea ce au făcut şi totuşi temându-se de reproşurile tatălui lor, au ascuns în inimă conştienţa vinovăţiei lor, care acum le părea chiar şi lor, ca fiind foarte mare.
Cap. 20 - Iosif în Egipt
Între timp, Iosif şi cei ce l-au cumpărat se aflau pe drumul spre Egipt. Pe când caravana călătorea spre miazăzi, către hotarele Canaanului, băiatul a putut zări în depărtare colinele printre care se aflau şi corturile tatălui său. El a plâns amar, gândindu-se la tatăl său iubitor, în singurătatea şi durerea lui. Din nou i-a venit în minte scena de la Dotan. El i-a văzut pe fraţii săi plini de mânie şi a simţit privirile lor furioase aţintite asupra lui. Cuvintele înţepătoare şi insultătoare, cu care ei au răspuns rugăminţilor lui disperate, răsunau în urechile lui. Cu inima tremurândă privi înainte, spre viitor. Ce schimbare avusese loc în situaţia lui - de la poziţia sa de fiu prea iubit, la aceea de sclav dispreţuit şi neajutorat. Singur şi fără prieteni, care avea să fie soarta sa în ţara străină în care era dus? Pentru un timp, Iosif căzu pradă unei dureri şi unei groaze nestăpânite.
Dar, în providenţa lui Dumnezeu, chiar această experienţă avea să fie o binecuvântare pentru el. În câteva ore, el a învăţat ceea ce ani de zile n-ar fi putut să înveţe. Tatăl său, puternic şi duios, cum fusese şi iubirea lui, îi făcuse rău prin comportarea lui părtinitoare şi indulgentă. Această neînţeleaptă preferinţă i-a mâniat pe fraţii lui şi i-a provocat la fapta lor cea crudă, care l-a despărţit de căminul său. Efectele ei s-au manifestat de asemenea în propriul său caracter. Au fost încurajate greşeli care acum trebuia să fie corectate. El devenise încrezător în sine şi pretenţios. Obişnuit să fie slăbiciunea grijii tatălui său, şi-a dat seama că este nepregătit să facă faţă greutăţilor din faţa sa, vieţii aspre şi lipsite de ocrotire a unui străin şi a unui sclav.
În situaţia aceasta, gândul i s-a îndreptat spre Dumnezeul tatălui său. În copilărie, el fusese învăţat să-L iubească şi să se teamă de El. Adesea, în cortul tatălui său, el ascultase istorisirea visului pe care Iacov l-a avut pe când fugise în exil. I se povestise despre făgăduinţele lui Dumnezeu făcute lui Iacov şi cum fuseseră ele împlinite - cum, atunci când a fost nevoie, îngerii lui Dumnezeu au venit să-l înveţe, să-l mângâie şi să-l ocrotească. El fusese învăţat despre iubirea lui Dumnezeu manifestată în faptul că a dat oamenilor un Răscumpărător. Toate aceste lecţii preţioase îi veneau acum cu putere în minte. Iosif credea că Dumnezeul părinţilor săi va fi şi Dumnezeul lui. Atunci şi acolo el s-a consacrat pe deplin lui Dumnezeu şi s-a rugat ca Păzitorul lui Israel să fie cu el în ţara exilului său.
Sufletul său a tresăltat când a luat hotărârea supremă de a se dovedi credincios faţă de Dumnezeu - în toate împrejurările să se comporte aşa cum se cuvine unui supus al Împăratului cerului. El avea să-I slujească lui Dumnezeu cu o inimă neîmpărţită; el avea să dea piept cu încercările şi să îndeplinească cu credincioşie orice îndatorire. Experienţa unei singure zile fusese punctul de cotitură în viaţa lui Iosif. Nenorocirea ei îngrozitoare l-a schimbat dintr-un copil răsfăţat, într-un bărbat stăpân pe sine, curajos şi serios.
Sosind în Egipt, Iosif a fost vândut lui Potifar, mai marele gărzilor împăratului, în a cărui slujbă a rămas zece ani. Aici el a fost expus unor ispite de un caracter cu totul ieşit din comun. Se afla aici în mijlocul idolatriei. Închinarea la zei era însoţită de întreaga pompă împărătească, susţinută de bogăţia şi cultura celei mai civilizate naţiuni din vremea aceea. Cu toate acestea, Iosif şi-a păstrat simplitatea şi credincioşia sa faţă de Dumnezeu. Pretutindeni în jurul său erau priveliştile şi chemările viciului, dar el era ca unul care nu auzea şi nu vedea nimic. El nu îngăduia ca gândurile lui să zăbovească asupra subiectelor interzise. Dorinţa de a câştiga bunăvoinţa egiptenilor nu l-a putut determina să renunţe la principiile lui. Dacă ar fi încercat să facă acest lucru, atunci el ar fi fost biruit de ispite; dar el nu se ruşina de religia părinţilor săi şi n-a făcut nici un efort pentru a ascunde faptul că era un adorator al lui Iehova.
"Domnul a fost cu Iosif, aşa că toate îi mergeau bine" Stăpânul lui a văzut că Domnul era cu el şi că Domnul făcea să-i meargă bine ori de ce se apuca" (Gen.39,2-3). Încrederea lui Potifar în Iosif creştea zi după zi şi, în cele din urmă, l-a ridicat la rangul de administrator, dându-i controlul deplin asupra tuturor averilor sale. "Egipteanul a lăsat pe mâinile lui Iosif tot ce avea, şi n-avea altă grijă decât să mănânce şi să bea" (vers.6).
Prosperitatea însemnată, care se vedea în tot ceea ce se afla în grija sa, nu era rezultatul direct al unei minuni; dar hărnicia, grija şi energia sa erau încununate cu binecuvântarea divină. Iosif atribuia succesul său bunăvoinţei lui Dumnezeu şi chiar idolatrul său stăpân accepta aceasta, ca fiind secretul prosperităţii sale fără precedent. Totuşi, această prosperitate n-ar fi putut să fie obţinută fără eforturi statornice şi bine chibzuite. Dumnezeu a fost proslăvit prin credincioşia slujitorului Său. A fost scopul Său acela ca, în curăţie şi cinste, cel ce credea în Dumnezeu să fie într-un contrast izbitor cu închinătorii la idoli - pentru ca astfel lumina harului ceresc să poată străluci în mijlocul întunericului păgânismului.
Purtarea cuviincioasă şi credincioşia lui Iosif au câştigat inima dregătorului lui faraon, care ajunsese să-l privească mai degrabă ca pe un fiu decât ca pe un sclav. Tânărul a fost adus în legătură cu oameni de vază, învăţaţi, şi astfel a ajuns să aibă o cunoaştere a ştiinţei, a limbilor şi afacerilor, o educaţie necesară viitorului prim-ministru al Egiptului.
Dar credinţa şi integritatea lui Iosif aveau să fie puse la probă prin încercări teribile. Soţia stăpânului său căuta să-l ademenească pe tânăr să calce Legea lui Dumnezeu. Până aici, el rămăsese ne-atins de stricăciunea care domnea în ţara aceea păgână; dar aceste ispite erau atât de neaşteptate, atât de puternice şi seducătoare - cum avea oare să facă faţă? Iosif ştia foarte bine care aveau să fie consecinţele împotrivirii sale. Pe de o parte erau tăinuirea, favorurile şi răsplătirile; pe de altă parte, dizgraţia, închisoarea şi poate" moartea. Întreaga sa viaţă viitoare depindea de hotărârea unui moment. Va triumfa oare principiul? Va rămâne Iosif totuşi credincios lui Dumnezeu? Cu o îngrijorare ce nu se poate exprima în cuvinte, îngerii priveau la scena aceasta. Răspunsul lui Iosif a dat pe faţă puterea principiului religios. El nu va trăda încrederea stăpânului său de pe pământ şi, indiferent de consecinţe, el va fi credincios Stăpânului său din ceruri. Sub privirile cercetătoare ale lui Dumnezeu şi ale sfinţilor îngeri, mulţi îşi iau libertatea de a face fapte de care n-ar vrea să se facă vinovaţi în prezenţa semenilor lor, dar primul gând al lui Iosif a fost la Dumnezeu: "Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?" (vers.9), zise el.
Dacă am avea mereu simţământul că Dumnezeu vede şi aude tot ceea ce facem şi spunem şi că înregistrează cu credincioşie cuvintele şi faptele noastre, cum şi faptul că va trebui să stăm faţă în faţă cu toate acestea, atunci ne-ar fi teamă să păcătuim. Tinerii să-şi amintească întotdeauna că, oriunde sunt şi în tot ceea ce fac, ei se află în prezenţa lui Dumnezeu. Nici un amănunt din comportamentul nostru nu scapă neobservat. Nu ne putem ascunde căile de Cel Prea Înalt. Legile omeneşti, uneori destul de severe, sunt adesea călcate fără ca acest lucru să se descopere şi deci fără să se pedepsească. Dar nu aşa stau lucrurile cu Legea lui Dumnezeu. Întunericul cel mai adânc din miez de noapte nu poate fi acoperământ pentru cel vinovat. Acesta poate gândi că este singur; dar pentru orice faptă există un martor nevăzut. Chiar şi motivele inimii sale sunt deschise cercetării divine. Orice faptă, orice cuvânt şi orice gând sunt aşa de clar înregistrate, ca şi când în întreaga lume n-ar exista decât o singură persoană şi atenţia cerului ar fi îndreptată numai asupra acesteia.
Iosif a suferit pentru integritatea sa, căci ispititoarea lui s-a răzbunat, acuzându-l de o faptă murdară şi făcând ca el să fie aruncat în închisoare. Dacă Potifar ar fi crezut învinuirile soţiei sale aduse împotriva lui Iosif, atunci tânărul evreu şi-ar fi pierdut viaţa; dar modestia şi cinstea care au caracterizat întotdeauna comportamentul său au fost dovada nevinovăţiei sale; şi totuşi, pentru a salva reputaţia familiei stăpânului său, el a fost lăsat pradă ocării şi robiei.
La început, Iosif a fost tratat cu mare severitate de către temnicerii săi. Psalmistul spune: "I-au strâns picioarele în lanţuri, l-au pus în fiare, până la vremea când s-a întâmplat ce vestise el, şi până când l-a încercat Cuvântul Domnului" (Ps.105,18-19). Dar adevăratul caracter al lui Iosif a strălucit chiar şi în întunericul închisorii. El şi-a păstrat cu străşnicie credinţa şi răbdarea; anii săi de slujire credincioasă au fost răsplătiţi cât nu se poate mai crud, şi totuşi aceasta nu l-a amărât şi nu l-a descurajat. El avea pacea care venea dintr-o conştiinţă curată şi şi-a încredinţat situaţia în mâna lui Dumnezeu. El nu s-a mai gândit la nedreptăţile ce i se făcuseră, ci a uitat durerea sa, căutând să uşureze necazurile altora. Chiar în închisoare el a găsit ceva de făcut. Dumnezeu îl pregătea în şcoala durerilor pentru a fi mai mult de folos, iar el nu s-a dat înapoi de la disciplina ce-i era necesară. În închisoare, văzând roadele opresiunii şi ale tiraniei, cum şi efectele crimei, el a învăţat lecţia dreptăţii, a împreunei simţiri şi a îndurării, care l-a pregătit să folosească puterea cu înţelepciune şi milă.
Încetul cu încetul, Iosif a câştigat încrederea mai marelui temniţei şi în cele din urmă i s-au dat în grijă toţi deţinuţii. Comportarea sa în închisoare, şi anume cinstea în viaţa sa de fiecare zi şi simpatia manifestată faţă de aceia care se aflau în necaz şi deznădejde - acestea i-au deschis calea pentru prosperitatea şi onoarea sa viitoare. Fiecare rază de lumină pe care o revărsăm asupra altora se întoarce asupra noastră. Fiecare cuvânt bun şi plin de amabilitate adresat celor întristaţi, fiecare faptă pe care o facem ca să-i uşurăm pe cei apăsaţi şi fiecare dar pe care-l facem celor în nevoi, dacă motivele ce le generează sunt sfinte, vor avea ca rezultat binecuvântări pentru dătător.
Mai marele pitarilor şi mai marele paharnicilor împăratului fuseseră aruncaţi în închisoare pentru o vină oarecare şi au ajuns sub mâna lui Iosif. Într-o dimineaţă, observând că aceştia sunt foarte trişti, cu bunătate s-a interesat de motivele întristării lor şi i s-a spus că fiecare dintre ei avuseseră câte un vis deosebit, a cărui semnificaţie erau foarte doritori s-o cunoască. Nu aparţin oare "tălmăcirile" lui Dumnezeu?", spuse Iosif. "Istorisiţi-mi dar visele voastre" (Gen.40,8). După ce fiecare şi-a povestit visul, Iosif le-a făcut cunoscut tâlcuirea lor. După trei zile, paharnicul avea să fie aşezat din nou în slujba sa şi să pună paharul în mâna lui Faraon, ca şi mai înainte, dar mai marele pitarilor avea să fie dat morţii din porunca împăratului. În amândouă cazurile, lucrurile s-au petrecut aşa cum au fost prezise.
Purtătorul paharului împărătesc i-a făgăduit lui Iosif o profundă recunoştinţă, atât pentru tălmăcirea fericită a visului său, cât şi pentru multele fapte de bunăvoinţă de care se bucurase; acesta, amintindu-i în modul cel mai mişcător că era ţinut în închisoare pe nedrept, l-a rugat să intervină, ca să fie adus înaintea împăratului cazul său. "Adu-ţi aminte şi de mine", a spus el, "când vei fi fericit, şi arată, rogu-te, bunătate faţă de mine; pune o vorbă bună pentru mine la Faraon şi scoate-mă din casa aceasta. Căci am fost luat cu sila din ţara evreilor, şi chiar aici n-am făcut nimic ca să fiu aruncat în temniţă" (vers.14-15). Mai marele paharnicilor a trăit să vadă împlinirea visului în toate amănuntele lui; dar atunci când a ajuns să se bucure iarăşi de bunăvoinţa împăratului, nu s-a mai gândit deloc la binefăcătorul lui. Iosif a mai rămas încă doi ani în închisoare. Nădejdea ce se aprinsese în inima sa se stinse cu timpul şi, la toate celelalte încercări, s-a adăugat şi muşcătura amarnică a nerecunoştinţei.
Dar o mână dumnezeiască se pregătea să deschidă porţile temniţei. Împăratul Egiptului a avut într-o noapte două vise, care păreau că se referă la acelaşi eveniment şi că prevestesc o mare nenorocire. El nu putea să stabilească însemnătatea lor, dar ele continuau să-i chinuiască mintea. Magii şi înţelepţii împărăţiei sale n-au fost în stare să i le tălmăcească. Tulburarea şi neliniştea împaratului creşteau mereu şi groaza a pus stăpânire pe tot palatul. Agitaţia aceasta generală i-a reamintit mai marelui paharnicilor de împrejurările propriului său vis; o dată cu aceasta şi-a adus aminte de Iosif şi a fost străpuns de remuşcări pentru uitarea şi nerecunoştinţa sa. De îndată, el i-a făcut cunoscut împăratului cum visul său şi al mai marelui pitarilor fuseseră tălmăcite de un deţinut evreu şi cum s-au împlinit cele prezise.
A fost umilitor pentru faraon să se întoarcă de la magii şi înţelepţii împărăţiei sale şi să ceară sfat de la un străin, şi acesta un sclav, dar era gata să facă lucrul cel mai umilitor, dacă prin aceasta fiinţa sa tulburată putea găsi odihnă. S-a trimis imediat după Iosif; el s-a dezbrăcat de hainele sale de închisoare, s-a ras deoarece părul îi crescuse mult în timpul cât a fost în dizgraţie, ţinut în temniţă. Apoi a fost dus înaintea împăratului.
"Faraon a zis lui Iosif: 'Am visat un vis. Nimeni nu l-a putut tălmăci; şi am aflat că tu tălmăceşti un vis, îndată ce l-ai auzit'. Iosif a răspuns lui Faraon: 'Nu eu! Dumnezeu este Acela care va da un răspuns lui Faraon'" (Gen.41,15-16). Răspunsul pe care Iosif l-a dat împăratului dă pe faţă umilinţa şi credinţa sa în Dumnezeu. Cu modestie a respins onoarea - că ar avea în el însuşi o înţelepciune deosebită. "Nu eu", numai Dumnezeu poate explica tainele acestea.
Faraon a început apoi să-şi povestească visele: "Se făcea că stăteam pe malul râului. Şi deodată, şapte vaci grase la trup şi frumoase la chip s-au suit din râu, şi au început să pască prin mlaştini. După ele s-au suit alte şapte vaci, slabe, foarte urâte la chip şi sfrijite. N-am mai văzut altele aşa de urâte în toată ţara Egiptului. Vacile cele sfrijite şi slabe au mâncat pe cele şapte vaci dintâi, care erau grase. Le-au înghiţit, fără să se poată cunoaşte că intraseră în pântecele lor; ba încă înfăţişarea lor era tot aşa de urâtă ca mai înainte. Şi m-am deşteptat. Am mai văzut în vis încă şapte spice pline şi frumoase, care creşteau pe acelaşi pai. Şi după ele au răsărit şapte spice goale, slabe, arse de vântul de răsărit. Spicele slabe au înghiţit pe cele şapte spice frumoase. Am spus aceste lucruri magilor, dar nimeni nu mi le-a putut tălmăci".
"Ce a visat Faraon", a spus Iosif, "înseamnă un singur lucru: Dumnezeu a arătat mai dinainte lui Faraon ce are să facă". Aveau să vină şapte ani de mare belşug. Ogoarele şi livezile aveau să rodească mai mult ca oricând. Iar această perioadă avea să fie urmată de şapte ani de foamete. "Foametea aceasta care va urma va fi aşa de mare că nu se va mai cunoaşte belşugul din ţară". Repetarea visului era o dovadă atât a faptului că lucrul acesta era hotărât, cât şi a faptului că avea să se împlinească foarte curând. "Acum", continuă el, "Faraon să aleagă un om priceput şi înţelept, şi să-l pună în fruntea ţării Egiptului. Faraon să pună prefecţi în ţară, ca să ridice o cincime din roadele Egiptului în timpul celor şapte ani de belşug. Să se strângă toate bucatele din aceşti ani buni care au să vină; să se facă, la îndemâna lui Faraon, grămezi de grâu, provizii în cetăţi, şi să le păzească. Bucatele acestea vor fi provizia ţării, pentru cei şapte ani de foamete care vor veni în ţara Egiptului, pentru ca ţara să nu fie prăpădită de foamete" (Gen.41,17-36).
Tălmăcirea era aşa de rezonabilă şi aşa de bine închegată, iar planul pe care el l-a recomandat era aşa de bun şi iscusit, încât corectitudinea lui nu mai putea fi pusă la îndoială. Dar cui i se putea încredinţa executarea unui asemenea plan? De înţeleapta alegere depindea chiar scăparea naţiunii de pieire. Împăratul era tulburat. Pentru un timp, problema numirii a fost încă în studiu. Prin mijlocirea mai marelui paharnicilor, monarhul aflase despre înţelepciunea şi iscusinţa date pe faţă de Iosif în administrarea închisorii; era evident faptul că el poseda talente administrative într-un grad foarte mare. Paharnicul, cuprins acum de remuşcări, se strădui să ispăşească vechea lui nerecunoştinţă, lăudându-l cu cea mai mare căldură pe binefăcătorul său; iar cercetările pe care împăratul le-a făcut în continuare au dovedit corectitudinea raportului său. În toată împărăţia, Iosif era singurul om dăruit cu înţelepciune care să arate primejdia ce ameninţa împărăţia, cum şi cu pregătirea necesară pentru a-i face faţă; iar împăratul era convins că el era cel mai bine calificat să execute planurile pe care le propusese. Era clar faptul că o putere divină era cu el şi că nu era nimeni printre slujbaşii de stat ai împărăţiei aşa de bine calificat ca să conducă problemele naţiunii în acest timp de criză. Faptul că era evreu şi sclav era de mică importanţă, când în cumpănă era pusă înţelepciunea evidentă şi judecata lui sănătoasă. "Am putea noi oare să găsim un om ca acesta, care să aibă în el Duhul lui Dumnezeu?" (vers.38), le spuse împăratul sfetnicilor săi.
S-a hotărât atunci numirea şi lui Iosif i s-a adus la cunoştinţă vestea uimitoare: "Fiindcă Dumnezeu ţi-a făcut cunoscut toate aceste lucruri, nu este nimeni atât de priceput şi atât de înţelept ca tine. Te pun mai mare peste casa mea, şi tot poporul meu va asculta de poruncile tale. Numai scaunul meu de domnie mă va ridica mai pe sus de tine" (vers.39-40). Împăratul a procedat apoi la învestirea lui Iosif cu însemnele înaltei sale slujbe. "Faraon şi-a scos inelul din deget, şi l-a pus în degetul lui Iosif, l-a îmbrăcat cu haine de in subţire, şi i-a pus un lanţ de aur la gât. L-a suit în carul care venea după al lui şi strigau înaintea lui: 'În genunchi'" (vers.42-43).
"L-a pus domn peste casa lui, şi dregătorul tuturor averilor lui, ca să lege după plac pe domnitorii lui, şi să înveţe pe bătrânii lui înţelepciunea" (Ps.105,21-22). Din închisoare, Iosif a fost înălţat ca domn peste toată ţara Egiptului. Era o poziţie de cea mai înaltă cinste şi totuşi înconjurată de greutăţi şi primejdii. Nimeni nu poate să stea pe înălţime şi să nu se afle în primejdie. După cum furtuna lasă neatinsă floarea umilă din vale, în timp ce dezrădăcinează copacul falnic din vârful muntelui, tot astfel aceia care şi-au păstrat integritatea în vreme ce au trăit o viaţă umilă pot fi târâţi până în adâncul prăpastiei de către ispitele ce însoţesc succesul şi onorurile lumeşti. Dar caracterul lui Iosif a trecut cu bine încercarea, atât în vreme de necazuri, cât şi în timp de prosperitate. Aceeaşi credincioşie faţă de Dumnezeu a manifestat-o atunci când a stat în palatul lui faraon, ca şi atunci când se afla ca deţinut în celula temniţei. El era şi acum un străin într-o ţară păgână, despărţit de rudeniile sale, de închinătorii viului Dumnezeu; dar el credea din toată inima că mâna divină îi călăuzise paşii. Sprijinindu-se mereu pe Dumnezeu, el îşi îndeplinea cu credincioşie răspunderile slujbei sale. Prin Iosif atenţia împăratului şi a marilor bărbaţi ai Egiptului era îndreptată spre adevăratul Dumnezeu şi, cu toate că rămâneau mai departe legaţi de idolatria lor, au învăţat totuşi să respecte principiile descoperite în viaţa şi caracterul adoratorului lui Iehova.
Cum a putut fi Iosif în stare să aibă un asemenea raport de tărie de caracter, cinste şi înţelepciune? În anii tinereţii sale el se lăsa condus de datorie, mai degrabă decât de înclinaţii; integritatea, încrederea simplă, firea sa aleasă, nobilă, au adus roade în faptele maturităţii sale. O viaţă curată şi simplă înlesnise dezvoltarea puternică atât a puterilor fizice, cât şi a celor intelectuale. Legătura cu Dumnezeu prin lucrările Lui şi contemplarea marilor adevăruri încredinţate moştenitorilor credinţei au înălţat şi au înnobilat natura lor spirituală, lărgind şi întărindu-i mintea cum n-ar fi putut-o face nici un alt studiu. Atenţia plină de credincioşie acordată datoriei în orice împrejurare, de la poziţia cea mai umilă şi până la cea mai onorată, îi educase toate puterile în vederea celor mai înalte funcţii. Acela care trăieşte în armonie cu voinţa Creatorului îşi asigură dezvoltarea de caracter cea mai reală şi cea mai nobilă. "Frica de Domnul, aceasta este înţelepciunea, depărtarea de rău, este pricepere" (Iov 28,28).
Puţini sunt aceia care îşi dau seama de influenţa lucrurilor mici ale vieţii asupra dezvoltării caracterului. De fapt, nimic din cele cu care noi avem de-a face nu este într-adevăr mic. Diferitele împrejurări pe care le întâmpinăm zi de zi sunt destinate să ne pună la încercare credinţa şi să ne califice pentru răspunderi mai mari. Prin rămânerea la principii în acţiunile obişnuite ale vieţii, mintea se deprinde să considere cerinţele datoriei mai presus de acelea ale plăcerilor şi înclinaţiilor firii. Astfel disciplinate, minţile nu vor mai oscila între bine şi rău, asemenea unei trestii bătute de vânt; astfel de oameni sunt credincioşi faţă de datorie pentru că şi-au format deprinderea credincioşiei şi adevărului. Prin credincioşie în cele mărunte, ei îşi adună puteri spre a fi credincioşi în cele mari.
Un caracter drept este de o mai mare valoare decât aurul din Ofir. Fără el, nimeni nu va putea ajunge pe culmile onoarei. Caracterul însă nu se moşteneşte. El nu poate fi cumpărat. O înaltă viaţă morală şi calităţile deosebite ale minţii nu sunt rezultatele întâmplării. Cele mai preţioase daruri sunt fără valoare dacă nu sunt cultivate. Formarea unui caracter nobil este lucrarea unei vieţi întregi şi trebuie să fie rezultatul unei neobosite sârguinţe. Dumnezeu ne dă ocaziile; succesul însă depinde de felul cum ne-am folosit de ele.
Cap. 21 - Iosif şi fraţii săi
Chiar de la începutul anilor de belşug, au început pregătirile pentru foametea ce se apropia. Sub supravegherea lui Iosif, au fost înălţate depozite imense, în principalele locuri din toată ţara Egiptului, şi au fost făcute ample aranjamente pentru punerea la adăpost a surplusului de cereale din recoltele aşteptate. Aceleaşi măsuri s-au aplicat în tot timpul celor şapte ani de belşug, până când cantitatea de grâu depozitată nu mai putea fi socotită. Acum, au început să vină cei şapte ani de secetă, după cum prevestise Iosif. "În toate ţările era foamete; dar în toată ţara Egiptului era pâine. Când a flămânzit, în sfârşit, toată ţara Egiptului, poporul a strigat la Faraon să-i dea pâine. Faraon a spus tuturor egiptenilor: 'Duceţi-vă la Iosif şi faceţi ce vă va spune el'. Foametea bântuia în toată ţara. Iosif a deschis toate locurile cu provizii şi a vândut grâu egiptenilor" (Gen.41,54-56). Foametea s-a extins şi în ţara Canaanului şi a fost simţită în mod deosebit în acea parte a ţării unde locuia Iacov. Auzind de rezervele abundente făcute de împăratul Egiptului, zece dintre fiii lui Iacov au plecat într-acolo ca să cumpere grâu. La sosirea lor, au fost îndreptaţi spre reprezentantul împăratului şi, împreună cu alte persoane care voiau să cumpere grâu, au venit să se prezinte înaintea cârmuitorului ţării. Şi ei "s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea lui" (Gen.42,6). "Iosif a cunoscut pe fraţii săi, dar ei nu l-au cunoscut" (Gen.42,8). Numele său evreiesc fusese schimbat cu unul ce i-a fost dat de către împărat şi nu mai era nici o asemănare între primul ministru al Egiptului şi tânărul pe care îl vânduseră ismaeliţilor. Când Iosif i-a văzut pe fraţii săi plecându-se şi închinându-se înaintea lui, şi-a adus aminte de visurile sale şi scenele din trecut i-au apărut înainte. Cercetând grupul, ochiul său ager a descoperit că Beniamin nu era cu ei. Să fi căzut oare şi el victimă cruzimii acestor oameni sălbatici? El s-a hotărât să afle adevărul. "Voi sunteţi iscoade", le-a spus el aspru, "aţi venit numai ca să cercetaţi locurile slabe ale ţării" (vers.9). "Nu, domnul meu", au răspuns ei, "robii tăi au venit să cumpere hrană. Noi toţi suntem fiii aceluiaşi om; suntem oameni de treabă, robii tău nu sunt iscoade" (vers.10-11). El dorea să afle dacă ei mai au acelaşi spirit îngâmfat ca pe vremuri, când era cu ei; şi, de asemenea, să obţină de la ei informaţii cu privire la căminul lor; el mai ştia însă cât de neadevărate ar fi putut fi declaraţiile lor. El a repetat acuzaţia şi ei au răspuns: "Noi, robii tăi, suntem doisprezece fraţi, fii ai aceluiaşi om, din ţara Canaan; şi iată, cel mai tânăr este azi cu tatăl nostru, iar unul nu mai este în viaţă" (vers.13). Făcându-se că se îndoieşte de faptul că cele ce spun ei sunt vrednice de încredere şi că îi consideră încă nişte iscoade, guvernatorul declară că-i va pune la încercare, cerându-le să rămână în Egipt, până când unul dintre ei se va duce să-l aducă pe fratele lor mai tânăr. Dacă nu erau de acord cu acest lucru, atunci aveau să fie trataţi ca iscoade. Dar fiii lui Iacov nu puteau consimţi la un astfel de aranjament, deoarece timpul necesar pentru a-l aduce la îndeplinire ar fi făcut ca familiile lor să sufere din lipsă de hrană; şi care dintre ei ar fi pornit singur la drum, lăsându-i pe fraţii săi în închisoare? Cum ar fi putut acesta să dea ochi cu tatăl său, în astfel de împrejurări? Se părea că ei aveau ori să fie daţi morţii, ori să fie făcuţi sclavi; iar dacă Beniamin avea să fie adus, era adus numai ca să împărtăşească soarta lor. De aceea, ei au hotărât să rămână şi să sufere mai degrabă împreună decât să aducă un necaz în plus tatălui lor, prin pierderea şi a singurului fiu ce îi mai rămăsese. Astfel, ei au fost aruncaţi în temniţă, unde au rămas trei zile. În timpul anilor care au trecut de la data când Iosif a fost despărţit de fraţii săi, caracterul acestor fii ai lui Iacov se schimbase. Ei fuseseră invidioşi, turbulenţi, înşelători, cruzi şi răzbunători; dar acum, când au dat de necaz, s-au dovedit a fi neegoişti, strâns uniţi laolaltă şi devotaţi faţă de tatăl lor şi, deşi erau şi ei bărbaţi în puterea vârstei, erau supuşi autorităţii lui. Cele trei zile petrecute în temniţa egipteană au fost zile de amărăciune şi necaz, când fraţii au meditat îndelung asupra păcatelor lor din trecut. Dacă Beniamin nu putea fi adus, atunci devenea o certitudine faptul că erau iscoade, dar ei nu aveau nădejde că vor putea câştiga consimţământul tatălui lor ca Beniamin să plece de lângă el. În cea de-a treia zi, Iosif a poruncit ca fraţii să fie aduşi înaintea lui. El n-a vrut să-i ţină mai mult. Tatăl său şi familiile ce erau împreună cu el poate că deja sufereau de foame. "Faceţi lucrul acesta şi veţi trăi", a spus el: "eu mă tem de Dumnezeu! Dacă sunteţi oameni de treabă, să rămână unul din fraţii voştri închis în temniţa noastră; iar ceilalţi plecaţi, luaţi grâu ca să vă hrăniţi familiile şi aduceţi-mi pe fratele vostru cel tânăr, pentru ca vorbele voastre să fie puse astfel la încercare şi să scăpaţi de moarte" (vers.18-20). Ei s-au învoit să accepte această propunere, deşi aveau puţină speranţă că tatăl lor avea să-l lase pe Beniamin să vină împreună cu ei. Iosif comunica cu ei prin intermediul unui translator, iar ei nu bănuiau că mai marele ţării îi înţelegea, de aceea vorbeau deschis unul cu altul în prezenţa sa. Ei se condamnau pe ei înşişi în legătură cu modul în care s-au purtat cu Iosif: "Da; am fost vinovaţi faţă de fratele nostru; căci am văzut neliniştea sufletului lui, când ne ruga, şi nu l-am ascultat. Pentru aceea vine peste noi necazul acesta" (vers.21-22). Ruben, care făcuse planul să-l elibereze la Dotan, adăugă: "Nu vă spuneam eu să nu faceţi o astfel de nelegiuire faţă de băiatul acesta? Dar n-aţi ascultat. Acum iată că ni se cere socoteală pentru sângele lui". Ascultând, Iosif nu şi-a mai putut controla emoţiile, de aceea a ieşit afară şi a plâns. Întorcându-se, a poruncit ca Simeon să fie legat în lanţuri în faţa lor şi să fie dus din nou în temniţă. În comportamentul lor crud faţă de fratele lor, Simeon fusese instigatorul, jucând rolul principal, şi din cauza aceasta alegerea a căzut asupra lui.
Înainte însă de a îngădui ca fraţii săi să plece, Iosif a dat porunci ca să li se dea grâu şi ca banii fiecăruia dintre ei să fie puşi în secret la gura sacului său. Li s-a dat, de asemenea, nutreţ pentru animale, ca să aibă pe drumul întoarcerii spre casă. Pe drum, unul dintre ei, deschizându-şi sacul, a fost surprins că a găsit punga cu arginţi acolo. Făcând cunoscut şi celorlalţi acest lucru, aceştia s-au alarmat şi, plini de spaimă, au zis unul altuia: "Ce ne-a făcut Dumnezeu?" Să fie oare faptul acesta ca un semn bun din partea lui Dumnezeu sau El a îngăduit să se întâmple astfel spre a-i pedepsi pentru păcatele lor şi a-i afunda mai mult în necazuri? Ei au recunoscut faptul că Dumnezeu a văzut păcatele lor şi acum îi pedepsea pentru ele. Iacov aştepta cu nerăbdare întoarcerea fiilor săi şi, la sosirea lor, toată tabăra s-a adunat în jurul lor, când îi povesteau tatălui toate cele întâmplate. Neliniştea şi teama au umplut fiecare inimă. Purtarea mai marelui Egiptului părea a cuprinde în sine unele planuri rele, iar temerile lor s-au confirmat atunci când, deschizându-şi sacii, au găsit argintul fiecăruia în sacul lui. În disperarea sa, bătrânul exclamă: "Voi mă lipsiţi de copii; Iosif nu mai este, Simeon nu mai este, şi voiţi să-l luaţi şi pe Beniamin. Toate acestea pe mine mă lovesc". La aceasta, Ruben a răspuns: "Să-mi omori pe amândoi fiii mei, dacă nu-ţi voi aduce înapoi pe Beniamin; dă-l în mâna mea şi ţi-l voi aduce înapoi". Această vorbire aspră n-a avut darul să-l liniştească pe Iacov. Răspunsul său a fost: "Fiul meu nu se poate pogorî împreună cu voi; căci fratele lui a murit, şi el a rămas singur; dacă i s-ar întâmpla vreo nenorocire în călătoria pe care o faceţi, cu durere îmi veţi pogorî perii mei cei albi în locuinţa morţilor". Dar seceta continua şi, cu trecerea timpului, provizia de grâu ce fusese adusă din Egipt aproape că se isprăvise. Fiii lui Iacov ştiau foarte bine că ar fi zadarnic să se întoarcă în Egipt fără Beniamin. Ei aveau puţină speranţă în schimbarea hotărârii tatălui lor şi aşteptau în tăcere deznodământul acestei situaţii. Umbra foamei ce se apropia devenea din ce în ce mai întunecată; pe feţele îngrijorate ale tuturor celor din tabără bătrânul citi nevoia lor şi, în cele din urmă, spuse: "Duceţi-vă iarăşi şi cumpăraţi-ne ceva merinde". Iuda a răspuns: "Omul acela ne-a spus curat: 'Să nu-mi mai vedeţi faţa, dacă fratele vostru nu va fi cu voi'. Dacă vrei deci să trimiţi pe fratele nostru cu noi, ne vom pogorî şi-ţi vom cumpăra merinde. Dar dacă nu vrei să-l trimiţi, nu ne vom pogorî, căci omul acela ne-a spus: 'Să nu-mi mai vedeţi faţa, dacă fratele vostru nu va fi cu voi'". Văzând că hotărârea tatălui său începe să se clatine, el mai adăugă: "Trimite copilul cu mine, ca să ne sculăm şi să plecăm, şi vom trăi şi nu vom muri, noi, tu şi copiii noştri" şi s-a oferit ca zălog pentru fratele său, fiind pentru totdeauna vinovat dacă nu va izbuti să-l redea pe Beniamin tatălui său. Iacov nu a mai putut să nu-şi dea consimţământul şi a poruncit fiilor săi să se pregătească de călătorie. El le-a poruncit, de asemenea, să ia nişte daruri pentru cârmuitor, din acele lucruri pe care le mai putea da pământul acela lovit de secetă, şi anume "puţin leac alinător şi puţină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri şi migdale", precum şi o dublă cantitate de argint. "Luaţi şi pe fratele vostru", spuse el, "sculaţi-vă şi întoarceţi-vă la omul acela". Când fiii săi erau gata de plecare în călătoria lor nesigură, bătrânul tată se sculă şi, ridicându-şi mâinile spre ceruri, rosti rugăciunea: "Dumnezeul Cel Atotputernic să vă facă să căpătaţi trecere înaintea omului aceluia, şi să lase să se întoarcă împreună cu voi pe celălalt frate al vostru şi pe Beniamin! Iar eu, dacă trebuie să fiu lipsit de copiii mei, lipsit să fiu!" Şi ei au călătorit din nou până în Egipt şi s-au prezentat înaintea lui Iosif. Când privirea lui a căzut asupra lui Beniamin, fiul propriei sale mame, el a fost profund mişcat. El şi-a ascuns totuşi emoţia şi a poruncit ca să fie duşi în casa sa şi să se facă pregătiri ca să ia masa împreună cu el. Când erau conduşi la palatul guvernatorului, fraţii s-au îngrijorat foarte mult, temându-se de faptul că erau chemaţi să dea socoteală pentru argintul aflat în sacii lor. Ei gândeau că anume fusese pus acolo pentru a se da prilejul să-i facă sclavi. În îngrijorarea lor s-au sfătuit cu administratorul casei, istorisind împrejurările vizitei lor în Egipt; şi, ca dovadă a nevinovăţiei lor, l-au informat că au adus înapoi argintul găsit în sacii lor, de asemenea i-au spus că au adus alţi arginţi pentru a cumpăra hrană; şi au adăugat: "Nu ştim cine a pus argintul în sacii noştri" (Gen.43,22). Omul a răspuns: "Fiţi pe pace! Nu vă temeţi de nimic. Dumnezeul vostru, Dumnezeul tatălui vostru, v-a pus pe ascuns o comoară în saci. Argintul vostru a trecut prin mâinile mele" (vers.23). Neliniştea lor pieri şi, când Simeon, care fusese eliberat din temniţă, li se alătură, ei şi-au dat seama că Dumnezeu era în adevăr milostiv faţă de ei. Când guvernatorul se întâlni iarăşi cu ei, aceştia i-au prezentat darurile şi cu umilinţă "s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea lui" (vers.26). Din nou i-au venit în memorie visurile lui şi, după ce şi-a salutat oaspeţii, se grăbi să-i întrebe: "Bătrânul vostru tată, de care aţi vorbit, este sănătos? Mai trăieşte?" (vers.27). "Robul tău, tatăl nostru, este sănătos; trăieşte încă" (vers.28), a fost răspunsul, însoţit de plecăciuni până la pământ. Apoi privirea i se opri asupra lui Beniamin şi spuse: "Acesta este fratele vostru cel tânăr despre care mi-aţi vorbit?" Dumnezeu să aibă milă de tine, fiule!" (vers.29), dar, copleşit de sentimente de gingăşie, n-a mai putut spune nimic. "A intrat degrabă într-o odaie şi a plâns acolo" (vers.30). Recăpătându-şi stăpânirea de sine, el s-a întors şi toţi au luat parte la ospăţ. După legile castei lor, egiptenilor le era interzis să stea la masă şi să mănânce cu oameni de o altă naţie. De aceea, fiii lui Iacov aveau o masă a lor la o parte, în timp ce guvernatorul, datorită rangului său înalt, mânca singur, iar egiptenii aveau şi ei mesele lor separate. După ce toţi s-au aşezat, fraţii au fost surprinşi să constate că erau aşezaţi într-o ordine desăvârşită, după vârsta lor. Iosif "a spus să le dea din bucatele care erau înaintea lui; dar Beniamin "a căpătat de cinci ori mai mult decât ceilalţi" (vers.34). Prin acest semn de favoare manifestat faţă de Beniamin, el nădăjduia să se convingă dacă fratele mai mic era cumva privit cu invidia şi ura care fuseseră manifestate faţă de el. Închipuindu-şi încă faptul că Iosif nu le înţelegea limba, fraţii vorbeau între ei fără sfială; astfel, el a avut un bun prilej să le cunoască adevăratele sentimente. El dorea să-i pună încă la probă şi, înainte de plecarea lor, a poruncit ca paharul său de argint din care bea să fie ascuns în sacul celui mai tânăr. Plini de bucurie, ei au pornit pe drumul întoarcerii spre casă. Simeon şi Beniamin erau cu ei, animalele erau încărcate cu grâu şi toţi aveau simţământul că au scăpat cu bine din primejdiile ce păreau că îi înconjoară. Dar de-abia ajunseseră la periferia oraşului, când au fost opriţi de către administratorul guvernatorului, care le-a pus mustrătoarea întrebare: "Pentru ce aţi răsplătit binele cu rău? De ce aţi furat paharul din care bea domnul meu şi de care se slujeşte pentru ghicit? Rău aţi făcut că v-aţi purtat astfel" (Gen.44,4-5). Se presupunea că acest pahar avea puterea de a descoperi orice substanţă otrăvitoare care ar fi fost pusă în el. Pe vremea aceea, astfel de pahare aveau o foarte mare valoare, fiind considerate ca o apărare împotriva uciderii prin otrăvire. La acuzaţia administratorului, călătorii au răspuns: "Domnule, pentru ce vorbeşti astfel? Să ferească Dumnezeu pe robii tăi să fi săvârşit o asemenea faptă! Iată, noi ţi-am adus din ţara Canaanului argintul pe care l-am găsit la gura sacilor noştri; cum am fi putut să furăm argint sau aur din casa domnului tău? Să moară acela dintre robii tăi la care se va găsi paharul, şi noi înşine să fim robi ai domnului nostru" (vers.7-9). "Fie după cuvintele voastre", a spus administratorul: "acela la care se va găsi paharul să fie robul meu; iar voi veţi fi nevinovaţi" (vers.10). Cercetarea a început imediat. "Îndată şi-a pogorât fiecare sacul la pământ. Fiecare şi-a deschis sacul" (vers.11) şi administratorul a cercetat fiecare sac, începând cu cel al lui Ruben şi luându-i pe fiecare la rând, până la cel mai tânăr. Paharul a fost găsit în sacul lui Beniamin. Fraţii şi-au sfâşiat hainele în semn de mare nenorocire şi s-au întors cu pas încet în oraş. După jurământul lor, Beniamin era sortit unei vieţi de rob. Ei l-au urmat pe administrator la palat şi, găsindu-l pe guvernator încă acolo, "s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea lui". "Ce faptă aţi făcut?" zise el. "Nu ştiţi că un om ca mine are putere să ghicească?" Iosif urmărea să scoată de la ei o recunoaştere a păcatului lor. El nu pretinsese niciodată că are putere să ghicească, dar voia să-i facă să creadă că el putea citi tainele vieţii lor. Iuda a răspuns: "Ce să mai spunem domnului nostru? Cum să mai vorbim? Cum să ne mai îndreptăţim? Dumnezeu a dat pe faţă nelegiuirea robilor tăi. Iată-ne robi ai domnului nostru, noi şi acela la care s-a găsit paharul" (vers.16). "Să mă ferească Dumnezeu să fac aşa ceva", a fost răspunsul; "omul la care s-a găsit paharul va fi robul meu; dar voi, suiţi-vă înapoi în pace la tatăl vostru" (vers.17). În marea lui disperare, Iuda s-a apropiat de guvernator şi a spus: "Te rog, domnul meu, dă voie robului tău să spună o vorbă domnului meu, şi să nu te mânii pe robul tău! Căci tu eşti ca Faraon" (vers.18). În cuvinte de o elocvenţă mişcătoare, el a descris durerea tatălui său din pricina pierderii lui Iosif, cum şi ezitarea lui atunci când a fost să-l lase pe Beniamin să vină cu ei în Egipt, întrucât el era singurul fiu ce i-a mai rămas de la mama lui, Rahela, pe care Iacov a iubit-o atât de mult. "Acum", spuse el, "dacă mă voi întoarce la robul tău, tatăl meu, fără să avem cu noi băiatul de sufletul căruia este nedeslipit sufletul lui, el are să moară, când va vedea că băiatul nu este; şi robii tăi vor coborî cu durere în locuinţa morţilor bătrâneţele robului tău, tatăl nostru. Căci robul tău s-a pus chezaş pentru copil şi a zis tatălui meu: 'Dacă nu-l voi aduce înapoi la tine, vinovat să fiu pentru totdeauna faţă de tatăl meu'. Îngăduie dar, te rog, robului tău să rămână în locul băiatului, ca rob al domnului meu; iar băiatul să se suie înapoi cu fraţii săi. Cum mă voi putea sui eu la tatăl meu, dacă băiatul nu este cu mine? Ah, să nu văd mâhnirea tatălui meu" (vers.18-34). Iosif era mulţumit. El a văzut în fraţii săi roadele unei adevărate pocăinţe. Auzind nobila hotărâre a lui Iuda, a poruncit ca toţi ceilalţi, în afară de oamenii aceştia, să iasă afară; apoi, plângând tare, el a strigat: "Eu sunt Iosif! Mai trăieşte tatăl meu?" (Gen. 45,3). Fraţii săi au rămas încremeniţi, muţi de spaimă şi uimire. Cârmuitorul Egiptului era fratele lor, Iosif, pe care ei îl invidiaseră şi au vrut să-l ucidă şi pe care, în cele din urmă, l-au vândut ca rob! Tot comportamentul lor rău faţă de el a trecut pe dinaintea lor. Ei şi-au amintit cum au dispreţuit ei visele lui şi cum s-au străduit ca acestea să nu se împlinească. Şi, cu toate acestea, ei şi-au jucat rolul în împlinirea acestor vise; iar acum, pentru că se aflau cu totul în puterea lui, fără îndoială că el avea să răzbune tot răul pe care îl suferise. Văzându-le tulburarea, el le spuse cu duioşie: "Apropiaţi-vă de mine", şi, în timp ce ei se apropiau, el a continuat: "Eu sunt fratele vostru Iosif, pe care l-aţi vândut ca să fie dus în Egipt. Acum, nu vă întristaţi şi nu fiţi mâhniţi că m-aţi vândut ca să fiu adus aici, căci ca să vă scap viaţa m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră" (vers.4-5). Dându-şi seama că au suferit destul pentru cruzimea cu care s-au purtat faţă de el, plin de nobleţe, el a căutat să le alunge temerile şi să uşureze amărăciunea mustrărilor de conştiinţă pe care şi le făceau. "Iată", continuă el, "sunt doi ani de când bântuie foametea în ţară; şi încă cinci ani nu va fi nici arătură, nici seceriş. Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră ca să vă rămână sămânţa vie în ţară şi ca să vă păstreze viaţa printr-o mare izbăvire. Aşa că nu voi m-aţi trimis aici, ci Dumnezeu; El m-a făcut ca un tată al lui Faraon, stăpân peste toată casa lui, şi cârmuitorul întregii ţări a Egiptului. Grăbiţi-vă de vă suiţi la tatăl meu, şi spuneţi-i: 'Aşa vorbeşte fiul tău Iosif: «Dumnezeu m-a pus domn peste tot Egiptul; pogoară-te la mine şi nu zăbovi! Vei locui în ţinutul Gosen, şi vei fi lângă mine, tu, fiii tăi, şi fiii fiilor tăi, oile tale şi boii tăi, şi tot ce este al tău. Acolo te voi hrăni căci vor mai fi încă cinci ani de foamete; şi astfel nu vei pieri, tu, casa ta, şi tot ce este al tău».' Voi vedeţi cu ochii voştri, şi fratele meu Beniamin vede cu ochii lui că eu însumi vă vorbesc." "El s-a aruncat de gâtul fratelui său Beniamin şi a plâns; şi Beniamin a plâns şi el pe gâtul lui. A îmbrăţişat, de asemenea, pe toţi fraţii lui, plângând. După aceea, fraţii lui au stat de vorbă cu el" (vers.6-15). Plini de umilinţă, ei şi-au mărturisit păcatul şi i-au cerut iertare. De multă vreme ei se chinuiau de grijă şi remuşcări, iar acum se bucurau că el era încă în viaţă. Vestea despre cele ce avuseseră loc a fost dusă în grabă la împărat, care, doritor să-şi manifeste recunoştinţa faţă de Iosif, a confirmat invitaţia făcută de guvernator familiei sale, zicând: "Tot ce este mai bun în ţara Egiptului va fi pentru voi" (vers.20). Fraţii au fost apoi lăsaţi să plece, după ce au fost din abundenţă încărcaţi cu merinde şi care, precum şi cu tot ceea ce le era de trebuinţă pentru mutarea tuturor familiilor lor şi a slujitorilor lor în Egipt. Iosif i-a dat lui Beniamin daruri mult mai valoroase decât le-a dat celorlalţi. Apoi, temându-se că se va isca vreo ceartă între ei pe drumul spre casă, în clipa în care erau gata să plece, le-a dat porunca: "Să nu vă certaţi pe drum" (vers.24). Fiii lui Iacov s-au întors la tatăl lor cu vestea aducătoare de bucurie: "Iosif tot mai trăieşte şi chiar el cârmuieşte toată ţara Egiptului" (vers.26). La început, bătrânul a fost copleşit de vestea aceasta; nu putea să creadă ceea ce auzise; dar, când a văzut şirul cel lung de care şi animale încărcate şi că Beniamin era din nou cu el, a fost convins şi, în plinătatea bucuriei sale, exclamă: "Destul! Fiul meu Iosif tot mai trăieşte! Vreau să mă duc să-l văd înainte de moarte" (vers.28). Mai rămânea de făcut încă un act de umilinţă din partea celor zece fraţi. Ei i-au mărturisit acum tatălui lor înşelăciunea şi fapta lor crudă, care atâţia ani amărâse viaţa lui şi a lor. Iacov nu-i bănuise de un păcat atât de josnic, dar văzând că totul a fost întors în bine, i-a iertat şi i-a binecuvântat pe greşiţii săi copii. Tatăl şi fiii săi, cu familiile lor, cu turmele şi cirezile lor, împreună cu numeroşii lor slujitori, au pornit curând spre Egipt. Cu inima plină de bucurie, ei şi-au continuat călătoria şi, când au ajuns la Beer-Şeba, patriarhul a adus jertfe de mulţumire şi L-a rugat pe Dumnezeu să le dea asigurarea că va merge cu ei. Într-o viziune de noapte, Cuvântul divin i-a vorbit: "Nu te teme să te pogori în Egipt, căci acolo te voi face să ajungi un neam mare. Eu Însumi Mă voi pogorî cu tine în Egipt şi Eu Însumi te voi scoate iarăşi de acolo" (Gen.46,3-4). Asigurarea: "Nu te teme să te pogori în Egipt, căci acolo te voi face să ajungi un neam mare", era plină de însemnătate; lui Avraam îi fusese dată făgăduinţa că va avea urmaşi tot atât de numeroşi ca şi stelele cerului, dar până atunci poporul ales crescuse foarte încet. Iar ţara Canaanului nu oferea acum condiţiile pentru dezvoltarea unei astfel de naţiuni, după cum fusese profetizat. ţara se afla în stăpânirea unor puternice triburi păgâne, care nu aveau să fie deposedate şi nimicite decât după "al patrulea neam". Dacă urmaşii lui Israel aveau să ajungă aici un popor numeros, atunci ei ar fi trebuit fie să-i alunge pe locuitorii ţării, fie să se împrăştie printre ei. Lucrul dintâi, după planul divin, nu-l puteau face; iar dacă s-ar fi amestecat cu canaaniţii, ar fi fost în primejdie de a fi amăgiţi şi a cădea în idolatrie. Egiptul, însă, oferea condiţiile necesare împlinirii scopului divin. O parte a ţării, bine udată şi fertilă, le era pusă la dispoziţie, oferindu-le toate posibilităţile pentru creşterea lor rapidă. Iar antipatia pe care aveau să o întâlnească în Egipt datorită ocupaţiei lor, deoarece toţi păstorii erau "o urâciune pentru egipteni", avea să-i facă în stare să rămână un popor deosebit, aparte, ajutându-i astfel să rămână departe de participarea la idolatria Egiptului. Ajungând în Egipt, grupul s-a dus direct în ţinutul Gosen. Acolo a venit Iosif în carul său oficial, însoţit de o suită princiară. Strălucirea din jurul său şi demnitatea poziţiei sale au fost uitate; un singur gând îi umplea mintea, o singură dorinţă îi mişca inima. Privind la călătorii care se apropiau, iubirea, ale cărei daruri fuseseră reprimate atât de mulţi şi îndelungaţi ani, nu a mai putut fi nicidecum controlată. El a sărit din carul său şi a alergat înainte pentru a-i ura tatălui său bun venit. "Cum l-a văzut, s-a aruncat pe gâtul lui şi a plâns multă vreme pe gâtul lui. Israel a zis lui Iosif: 'Acum pot să mor, fiindcă ţi-am văzut faţa, şi tu tot mai trăieşti'" (vers.29- 30). Iosif i-a luat pe cinci dintre fraţii săi ca să-i prezinte lui faraon şi să primească de la el în dar pământul unde să-şi aşeze viitoarea lor locuinţă. Recunoştinţa faţă de primul său ministru l-ar fi putut face pe monarh să-i onoreze, dându-le slujbe de stat, dar Iosif, credincios adorării lui Iehova, a căutat să-i salveze pe fraţii lui de ispitele la care ar fi fost supuşi la curtea păgână; de aceea i-a sfătuit ca, atunci când vor fi întrebaţi de împărat, să-i spună în mod deschis adevărata lor ocupaţie. Fiii lui Iacov au urmat acest sfat, având grijă, de asemenea, să spună că ei au venit să locuiască o vreme în ţară, nu ca să rămână acolo, rezervându-şi astfel dreptul să plece atunci când hotărau să facă lucrul acesta. Împăratul le-a hotărât un loc de locuit, aşa cum le-a făgăduit, în "cea mai bună parte a ţării", în ţinutul Gosen. Nu mult după sosirea lor, Iosif l-a dus pe tatăl său ca să fie, de asemenea, prezentat împăratului. Patriarhul era străin în ceea ce priveşte comportarea la curţile împărăteşti; dar, în mijlocul scenelor măreţe ale naturii, el comunicase cu un Monarh mult mai puternic; iar acum, conştient de superioritatea lui, ridică mâinile şi îl binecuvântă pe faraon. În cele dintâi cuvinte adresate lui Iosif, Iacov vorbise aşa ca şi cum, o dată cu sfârşitul acesta fericit al îndelungatei lui îngrijorări şi amărăciuni, el era gata să moară. Dar încă şaptesprezece ani aveau să-i mai fie dăruiţi în locul acela paşnic din Gosen. Aceşti ani au fost într-un contrast fericit cu aceia dinaintea lor. În fiii săi, el a văzut dovada unei adevărate pocăinţe; el şi-a văzut familia înconjurată de toate condiţiile necesare pentru dezvoltarea unei mari naţiuni; şi credinţa sa a înţeles făgăduinţa cea sigură a aşezării lor viitoare în Canaan. El însuşi era înconjurat de toate semnele iubirii şi favorii pe care primul ministru al Egiptului le putea oferi şi, fericit fiind în compania fiului său pierdut de atâta vreme, se îndrepta încetişor, liniştit şi împăcat, către mormânt. Simţind că se apropie moartea, el a trimis după Iosif. Fiind neclintit întemeiat pe făgăduinţa lui Dumnezeu cu privire la luarea în stăpânire a Canaanului, el zise: "Să nu mă îngropi în Egipt. Ci când mă voi culca lângă părinţii mei, să mă scoţi afară din Egipt şi să mă îngropi în mormântul lor" (Gen.47,29-30). Iosif a făgăduit că va face astfel, dar Iacov nu s-a mulţumit numai cu atât; el a cerut de la Iosif cu jurământ solemn că îl va aşeza alături de părinţii săi, în peştera de la Macpela. O altă problemă importantă se impunea atenţiei; fiii lui Iosif trebuia să fie aşezaţi în mod oficial printre copiii lui Israel. Iosif, venind pentru o ultimă întâlnire cu tatăl său, i-a adus cu sine pe Efraim şi Manase. Prin mama lor, aceşti copii erau legaţi de cea mai înaltă ierarhie preoţească a Egiptului, iar poziţia tatălui le deschidea căile bogăţiei şi ale locurilor înalte, dacă ei ar fi ales să se unească cu egiptenii. Cu toate acestea, a fost dorinţa lui Iosif ca ei să se unească cu poporul lor. El şi-a manifestat credinţa în făgăduinţa legământului, renunţând în numele fiilor săi la toate onorurile pe care le oferea curtea Egiptului, pentru un loc printre desconsideratele seminţii de păstori cărora le fuseseră încredinţate cuvintele lui Dumnezeu. Iacov a spus: "Cei doi fii, care ţi s-au născut în ţara Egiptului, înainte de venirea mea la tine în Egipt, vor fi ai mei; Efraim şi Manase vor fi ai mei, ca şi Ruben şi Simeon" (Gen.48,5). Ei trebuia să fie adoptaţi ca fii ai săi şi să devină căpetenii ale unor seminţii separate. Astfel, unul dintre privilegiile dreptului de întâi născut, pe care Ruben le nesocotise şi le pierduse, avea să îi revină lui Iosif, ca o îndoită măsură în Israel. Ochii lui Iacov se întunecaseră din cauza vârstei şi el nu-şi dăduse seama de prezenţa tinerilor; dar acum, desluşind formele lor, el a spus: "Cine sunt aceştia?" După ce i s-a răspuns, el adăugă: "Apropie-i, te rog, de mine, ca să-i binecuvântez". Când aceştia s-au apropiat, patriarhul i-a îmbrăţişat şi i-a sărutat, punând în mod solemn mâinile asupra capetelor lor, spre binecuvântare. Apoi a rostit rugăciunea: "Dumnezeul înaintea căruia au umblat părinţii mei, Avraam şi Isaac, Dumnezeul care m-a călăuzit de când m-am născut, până în ziua aceasta, Îngerul care m-a izbăvit de orice rău, să binecuvânteze pe copiii aceştia" (vers.15-16). Nu mai era acum nici un spirit de încredere în sine, nici o sprijinire pe puterea sau iscusinţa omenească. Dumnezeu fusese păstrătorul şi sprijinul său. Nu mai era nici o plângere cu privire la zilele grele din trecut. Încercările şi necazurile acelor zile nu mai erau considerate ca lucruri care erau "împotriva" lui. Memoria nu readucea în amintire decât mila şi bunătatea Sa plină de iubire, care fuseseră cu el în tot timpul peregrinajului său. O dată lucrarea binecuvântării încheiată, Iacov i-a dat fiului său o asigurare - lăsând generaţiilor ce aveau să vină, prin lungi ani de robie şi necazuri, această mărturie a credinţei sale: "Iată că în curând am să mor! Dar Dumnezeu va fi cu voi şi vă va aduce înapoi în ţara părinţilor voştri" (vers.21). În cele din urmă, toţi fiii lui Iacov s-au strâns în jurul patului său de moarte. Iacov i-a chemat pe fiii săi şi le-a zis: "Strângeţi-vă şi ascultaţi, fii ai lui Iacov. Ascultaţi pe tatăl vostru Israel" şi vă voi vesti ce vi se va întâmpla în vremurile care vor veni" (Gen.49,1-2). Adesea, foarte îngrijorat, el se gândise la viitorul lor şi se străduise să-şi zugrăvească sieşi istoria diferitelor seminţii. Acum, când copiii săi aşteptau să primească ultima sa binecuvântare, Spiritul Inspiraţiei a venit asupra sa şi înaintea lui se desfăşura, într-o viziune profetică, viitorul urmaşilor săi. Unul după altul au fost amintite numele fiilor săi, a fost descris caracterul fiecăruia dintre ei, iar istoria viitoare a seminţiei a fost înfăţişată pe scurt: "Ruben, tu, întâiul meu născut, Puterea mea şi pârga tăriei mele, Întâiul în vrednicie, şi întâiul în putere" (vers.3). Astfel a zugrăvit tatăl ceea ce ar fi trebuit să fie poziţia lui Ruben, fiul său întâi născut; dar păcatul său dureros de neplăcut de la Migdal-Eder l-a făcut nevrednic de binecuvântarea dreptului de întâi născut. Şi Iacov continuă: "Năvalnic ca apele, Tu nu vei mai avea întâietate" (vers.4). Preoţia a fost partea ce a fost dată lui Levi, împărăţia şi făgăduinţa mesianică, lui Iuda şi o dublă parte din moştenire, lui Iosif. Seminţia lui Ruben nu s-a ridicat niciodată la o poziţie mai înaltă în Israel, ea nu a fost aşa de numeroasă ca aceea a lui Iuda sau Dan şi a fost cea dintâi care a fost dusă în captivitate. Imediat după Ruben, ca vârstă, veneau Simeon şi Levi. Ei fuseseră uniţi în cruzimea lor faţă de sihemiţi şi ei fuseseră, de asemenea, cei mai vinovaţi în vinderea lui Iosif. Cu privire la ei, Iacov a declarat: "Îi voi împărţi în Iacov, / Şi-i voi risipi în Israel" (vers.7). Cu prilejul numărătorii din Israel, chiar înainte de intrarea în Canaan, Simeon era seminţia cea mai puţin numeroasă. Moise, în binecuvântarea lui de pe urmă, nu a făcut nici o referire la Simeon. În planul aşezării în Canaan, această seminţie a primit numai o mică parte din ceea ce i-a revenit lui Iuda, iar familiile acelea care au devenit mai târziu puternice au format diferite colonii şi s-au aşezat în locuri ce se aflau în afara hotarelor ţării sfinte. De asemenea, Levi n-a primit nici o moştenire, cu excepţia a patruzeci şi opt de cetăţi, împrăştiate în diferite părţi ale ţării. În cazul acestei seminţii, totuşi, credincioşia faţă de Iehova, atunci când celelalte seminţii au apostaziat, i-a asigurat numirea în serviciile cele sfinte de la sanctuar şi, în acest fel, blestemul a fost schimbat în binecuvântare. Binecuvântările cele mai de seamă ale dreptului de întâi născut au fost transferate asupra lui Iuda. Semnificaţia numelui - care înseamnă laudă - este înfăţişată în istoria profetică a acestei seminţii: "Iudo, tu vei primi laudele fraţilor tăi; Mâna ta va apuca de ceafă pe vrăjmaşii tăi. Fiii tatălui tău se vor închina până la pământ înaintea ta, Iuda este un pui de leu. Tu te-ai întors de la măcel, fiule! Iuda îşi pleacă genunchii, Se culcă întocmai ca un leu, Ca o leoaică: cine-l va scula? Toiagul de domnie Nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui,


Leave a comment and / or appreciate the article!



CLICK HERE
http://www.radio-elshaday.de/

CLICK HERE :» http://www.radio-megapower.de/

CLICK HERE :» http://christliche-radiosender.blogspot.com/

CLICK HERE :» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/


Posted by: *DJ_DANY* ( ADMIN )

Keine Kommentare:

Kommentar veröffentlichen