PATRIARHI ŞI PROFEŢI Traducere: D. Popa şi D. Florea Titlul lucrării în original: "The Story of Patriarchs and Profets" Ediţia a 2-a revizuită Lect

PATRIARHI ŞI PROFEŢI

Traducere: D. Popa şi D. Florea

Titlul lucrării în original: "The Story of Patriarchs and Profets" Ediţia a 2-a revizuită

Lectura manuscrisului: dr. Mihail Popa şi Dumitru Popa


( PARTEA 2 DIN 4 )

Înainte însă de a îngădui ca fraţii săi să plece, Iosif a dat porunci ca să li se dea grâu şi ca banii fiecăruia dintre ei să fie puşi în secret la gura sacului său. Li s-a dat, de asemenea, nutreţ pentru animale, ca să aibă pe drumul întoarcerii spre casă. Pe drum, unul dintre ei, deschizându-şi sacul, a fost surprins că a găsit punga cu arginţi acolo. Făcând cunoscut şi celorlalţi acest lucru, aceştia s-au alarmat şi, plini de spaimă, au zis unul altuia: "Ce ne-a făcut Dumnezeu?" Să fie oare faptul acesta ca un semn bun din partea lui Dumnezeu sau El a îngăduit să se întâmple astfel spre a-i pedepsi pentru păcatele lor şi a-i afunda mai mult în necazuri? Ei au recunoscut faptul că Dumnezeu a văzut păcatele lor şi acum îi pedepsea pentru ele. Iacov aştepta cu nerăbdare întoarcerea fiilor săi şi, la sosirea lor, toată tabăra s-a adunat în jurul lor, când îi povesteau tatălui toate cele întâmplate. Neliniştea şi teama au umplut fiecare inimă. Purtarea mai marelui Egiptului părea a cuprinde în sine unele planuri rele, iar temerile lor s-au confirmat atunci când, deschizându-şi sacii, au găsit argintul fiecăruia în sacul lui. În disperarea sa, bătrânul exclamă: "Voi mă lipsiţi de copii; Iosif nu mai este, Simeon nu mai este, şi voiţi să-l luaţi şi pe Beniamin. Toate acestea pe mine mă lovesc". La aceasta, Ruben a răspuns: "Să-mi omori pe amândoi fiii mei, dacă nu-ţi voi aduce înapoi pe Beniamin; dă-l în mâna mea şi ţi-l voi aduce înapoi". Această vorbire aspră n-a avut darul să-l liniştească pe Iacov. Răspunsul său a fost: "Fiul meu nu se poate pogorî împreună cu voi; căci fratele lui a murit, şi el a rămas singur; dacă i s-ar întâmpla vreo nenorocire în călătoria pe care o faceţi, cu durere îmi veţi pogorî perii mei cei albi în locuinţa morţilor". Dar seceta continua şi, cu trecerea timpului, provizia de grâu ce fusese adusă din Egipt aproape că se isprăvise. Fiii lui Iacov ştiau foarte bine că ar fi zadarnic să se întoarcă în Egipt fără Beniamin. Ei aveau puţină speranţă în schimbarea hotărârii tatălui lor şi aşteptau în tăcere deznodământul acestei situaţii. Umbra foamei ce se apropia devenea din ce în ce mai întunecată; pe feţele îngrijorate ale tuturor celor din tabără bătrânul citi nevoia lor şi, în cele din urmă, spuse: "Duceţi-vă iarăşi şi cumpăraţi-ne ceva merinde". Iuda a răspuns: "Omul acela ne-a spus curat: 'Să nu-mi mai vedeţi faţa, dacă fratele vostru nu va fi cu voi'. Dacă vrei deci să trimiţi pe fratele nostru cu noi, ne vom pogorî şi-ţi vom cumpăra merinde. Dar dacă nu vrei să-l trimiţi, nu ne vom pogorî, căci omul acela ne-a spus: 'Să nu-mi mai vedeţi faţa, dacă fratele vostru nu va fi cu voi'". Văzând că hotărârea tatălui său începe să se clatine, el mai adăugă: "Trimite copilul cu mine, ca să ne sculăm şi să plecăm, şi vom trăi şi nu vom muri, noi, tu şi copiii noştri" şi s-a oferit ca zălog pentru fratele său, fiind pentru totdeauna vinovat dacă nu va izbuti să-l redea pe Beniamin tatălui său. Iacov nu a mai putut să nu-şi dea consimţământul şi a poruncit fiilor săi să se pregătească de călătorie. El le-a poruncit, de asemenea, să ia nişte daruri pentru cârmuitor, din acele lucruri pe care le mai putea da pământul acela lovit de secetă, şi anume "puţin leac alinător şi puţină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri şi migdale", precum şi o dublă cantitate de argint. "Luaţi şi pe fratele vostru", spuse el, "sculaţi-vă şi întoarceţi-vă la omul acela". Când fiii săi erau gata de plecare în călătoria lor nesigură, bătrânul tată se sculă şi, ridicându-şi mâinile spre ceruri, rosti rugăciunea: "Dumnezeul Cel Atotputernic să vă facă să căpătaţi trecere înaintea omului aceluia, şi să lase să se întoarcă împreună cu voi pe celălalt frate al vostru şi pe Beniamin! Iar eu, dacă trebuie să fiu lipsit de copiii mei, lipsit să fiu!" Şi ei au călătorit din nou până în Egipt şi s-au prezentat înaintea lui Iosif. Când privirea lui a căzut asupra lui Beniamin, fiul propriei sale mame, el a fost profund mişcat. El şi-a ascuns totuşi emoţia şi a poruncit ca să fie duşi în casa sa şi să se facă pregătiri ca să ia masa împreună cu el. Când erau conduşi la palatul guvernatorului, fraţii s-au îngrijorat foarte mult, temându-se de faptul că erau chemaţi să dea socoteală pentru argintul aflat în sacii lor. Ei gândeau că anume fusese pus acolo pentru a se da prilejul să-i facă sclavi. În îngrijorarea lor s-au sfătuit cu administratorul casei, istorisind împrejurările vizitei lor în Egipt; şi, ca dovadă a nevinovăţiei lor, l-au informat că au adus înapoi argintul găsit în sacii lor, de asemenea i-au spus că au adus alţi arginţi pentru a cumpăra hrană; şi au adăugat: "Nu ştim cine a pus argintul în sacii noştri" (Gen.43,22). Omul a răspuns: "Fiţi pe pace! Nu vă temeţi de nimic. Dumnezeul vostru, Dumnezeul tatălui vostru, v-a pus pe ascuns o comoară în saci. Argintul vostru a trecut prin mâinile mele" (vers.23). Neliniştea lor pieri şi, când Simeon, care fusese eliberat din temniţă, li se alătură, ei şi-au dat seama că Dumnezeu era în adevăr milostiv faţă de ei. Când guvernatorul se întâlni iarăşi cu ei, aceştia i-au prezentat darurile şi cu umilinţă "s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea lui" (vers.26). Din nou i-au venit în memorie visurile lui şi, după ce şi-a salutat oaspeţii, se grăbi să-i întrebe: "Bătrânul vostru tată, de care aţi vorbit, este sănătos? Mai trăieşte?" (vers.27). "Robul tău, tatăl nostru, este sănătos; trăieşte încă" (vers.28), a fost răspunsul, însoţit de plecăciuni până la pământ. Apoi privirea i se opri asupra lui Beniamin şi spuse: "Acesta este fratele vostru cel tânăr despre care mi-aţi vorbit?" Dumnezeu să aibă milă de tine, fiule!" (vers.29), dar, copleşit de sentimente de gingăşie, n-a mai putut spune nimic. "A intrat degrabă într-o odaie şi a plâns acolo" (vers.30). Recăpătându-şi stăpânirea de sine, el s-a întors şi toţi au luat parte la ospăţ. După legile castei lor, egiptenilor le era interzis să stea la masă şi să mănânce cu oameni de o altă naţie. De aceea, fiii lui Iacov aveau o masă a lor la o parte, în timp ce guvernatorul, datorită rangului său înalt, mânca singur, iar egiptenii aveau şi ei mesele lor separate. După ce toţi s-au aşezat, fraţii au fost surprinşi să constate că erau aşezaţi într-o ordine desăvârşită, după vârsta lor. Iosif "a spus să le dea din bucatele care erau înaintea lui; dar Beniamin "a căpătat de cinci ori mai mult decât ceilalţi" (vers.34). Prin acest semn de favoare manifestat faţă de Beniamin, el nădăjduia să se convingă dacă fratele mai mic era cumva privit cu invidia şi ura care fuseseră manifestate faţă de el. Închipuindu-şi încă faptul că Iosif nu le înţelegea limba, fraţii vorbeau între ei fără sfială; astfel, el a avut un bun prilej să le cunoască adevăratele sentimente. El dorea să-i pună încă la probă şi, înainte de plecarea lor, a poruncit ca paharul său de argint din care bea să fie ascuns în sacul celui mai tânăr. Plini de bucurie, ei au pornit pe drumul întoarcerii spre casă. Simeon şi Beniamin erau cu ei, animalele erau încărcate cu grâu şi toţi aveau simţământul că au scăpat cu bine din primejdiile ce păreau că îi înconjoară. Dar de-abia ajunseseră la periferia oraşului, când au fost opriţi de către administratorul guvernatorului, care le-a pus mustrătoarea întrebare: "Pentru ce aţi răsplătit binele cu rău? De ce aţi furat paharul din care bea domnul meu şi de care se slujeşte pentru ghicit? Rău aţi făcut că v-aţi purtat astfel" (Gen.44,4-5). Se presupunea că acest pahar avea puterea de a descoperi orice substanţă otrăvitoare care ar fi fost pusă în el. Pe vremea aceea, astfel de pahare aveau o foarte mare valoare, fiind considerate ca o apărare împotriva uciderii prin otrăvire. La acuzaţia administratorului, călătorii au răspuns: "Domnule, pentru ce vorbeşti astfel? Să ferească Dumnezeu pe robii tăi să fi săvârşit o asemenea faptă! Iată, noi ţi-am adus din ţara Canaanului argintul pe care l-am găsit la gura sacilor noştri; cum am fi putut să furăm argint sau aur din casa domnului tău? Să moară acela dintre robii tăi la care se va găsi paharul, şi noi înşine să fim robi ai domnului nostru" (vers.7-9). "Fie după cuvintele voastre", a spus administratorul: "acela la care se va găsi paharul să fie robul meu; iar voi veţi fi nevinovaţi" (vers.10). Cercetarea a început imediat. "Îndată şi-a pogorât fiecare sacul la pământ. Fiecare şi-a deschis sacul" (vers.11) şi administratorul a cercetat fiecare sac, începând cu cel al lui Ruben şi luându-i pe fiecare la rând, până la cel mai tânăr. Paharul a fost găsit în sacul lui Beniamin. Fraţii şi-au sfâşiat hainele în semn de mare nenorocire şi s-au întors cu pas încet în oraş. După jurământul lor, Beniamin era sortit unei vieţi de rob. Ei l-au urmat pe administrator la palat şi, găsindu-l pe guvernator încă acolo, "s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea lui". "Ce faptă aţi făcut?" zise el. "Nu ştiţi că un om ca mine are putere să ghicească?" Iosif urmărea să scoată de la ei o recunoaştere a păcatului lor. El nu pretinsese niciodată că are putere să ghicească, dar voia să-i facă să creadă că el putea citi tainele vieţii lor. Iuda a răspuns: "Ce să mai spunem domnului nostru? Cum să mai vorbim? Cum să ne mai îndreptăţim? Dumnezeu a dat pe faţă nelegiuirea robilor tăi. Iată-ne robi ai domnului nostru, noi şi acela la care s-a găsit paharul" (vers.16). "Să mă ferească Dumnezeu să fac aşa ceva", a fost răspunsul; "omul la care s-a găsit paharul va fi robul meu; dar voi, suiţi-vă înapoi în pace la tatăl vostru" (vers.17). În marea lui disperare, Iuda s-a apropiat de guvernator şi a spus: "Te rog, domnul meu, dă voie robului tău să spună o vorbă domnului meu, şi să nu te mânii pe robul tău! Căci tu eşti ca Faraon" (vers.18). În cuvinte de o elocvenţă mişcătoare, el a descris durerea tatălui său din pricina pierderii lui Iosif, cum şi ezitarea lui atunci când a fost să-l lase pe Beniamin să vină cu ei în Egipt, întrucât el era singurul fiu ce i-a mai rămas de la mama lui, Rahela, pe care Iacov a iubit-o atât de mult. "Acum", spuse el, "dacă mă voi întoarce la robul tău, tatăl meu, fără să avem cu noi băiatul de sufletul căruia este nedeslipit sufletul lui, el are să moară, când va vedea că băiatul nu este; şi robii tăi vor coborî cu durere în locuinţa morţilor bătrâneţele robului tău, tatăl nostru. Căci robul tău s-a pus chezaş pentru copil şi a zis tatălui meu: 'Dacă nu-l voi aduce înapoi la tine, vinovat să fiu pentru totdeauna faţă de tatăl meu'. Îngăduie dar, te rog, robului tău să rămână în locul băiatului, ca rob al domnului meu; iar băiatul să se suie înapoi cu fraţii săi. Cum mă voi putea sui eu la tatăl meu, dacă băiatul nu este cu mine? Ah, să nu văd mâhnirea tatălui meu" (vers.18-34). Iosif era mulţumit. El a văzut în fraţii săi roadele unei adevărate pocăinţe. Auzind nobila hotărâre a lui Iuda, a poruncit ca toţi ceilalţi, în afară de oamenii aceştia, să iasă afară; apoi, plângând tare, el a strigat: "Eu sunt Iosif! Mai trăieşte tatăl meu?" (Gen. 45,3). Fraţii săi au rămas încremeniţi, muţi de spaimă şi uimire. Cârmuitorul Egiptului era fratele lor, Iosif, pe care ei îl invidiaseră şi au vrut să-l ucidă şi pe care, în cele din urmă, l-au vândut ca rob! Tot comportamentul lor rău faţă de el a trecut pe dinaintea lor. Ei şi-au amintit cum au dispreţuit ei visele lui şi cum s-au străduit ca acestea să nu se împlinească. Şi, cu toate acestea, ei şi-au jucat rolul în împlinirea acestor vise; iar acum, pentru că se aflau cu totul în puterea lui, fără îndoială că el avea să răzbune tot răul pe care îl suferise. Văzându-le tulburarea, el le spuse cu duioşie: "Apropiaţi-vă de mine", şi, în timp ce ei se apropiau, el a continuat: "Eu sunt fratele vostru Iosif, pe care l-aţi vândut ca să fie dus în Egipt. Acum, nu vă întristaţi şi nu fiţi mâhniţi că m-aţi vândut ca să fiu adus aici, căci ca să vă scap viaţa m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră" (vers.4-5). Dându-şi seama că au suferit destul pentru cruzimea cu care s-au purtat faţă de el, plin de nobleţe, el a căutat să le alunge temerile şi să uşureze amărăciunea mustrărilor de conştiinţă pe care şi le făceau. "Iată", continuă el, "sunt doi ani de când bântuie foametea în ţară; şi încă cinci ani nu va fi nici arătură, nici seceriş. Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră ca să vă rămână sămânţa vie în ţară şi ca să vă păstreze viaţa printr-o mare izbăvire. Aşa că nu voi m-aţi trimis aici, ci Dumnezeu; El m-a făcut ca un tată al lui Faraon, stăpân peste toată casa lui, şi cârmuitorul întregii ţări a Egiptului. Grăbiţi-vă de vă suiţi la tatăl meu, şi spuneţi-i: 'Aşa vorbeşte fiul tău Iosif: «Dumnezeu m-a pus domn peste tot Egiptul; pogoară-te la mine şi nu zăbovi! Vei locui în ţinutul Gosen, şi vei fi lângă mine, tu, fiii tăi, şi fiii fiilor tăi, oile tale şi boii tăi, şi tot ce este al tău. Acolo te voi hrăni căci vor mai fi încă cinci ani de foamete; şi astfel nu vei pieri, tu, casa ta, şi tot ce este al tău».' Voi vedeţi cu ochii voştri, şi fratele meu Beniamin vede cu ochii lui că eu însumi vă vorbesc." "El s-a aruncat de gâtul fratelui său Beniamin şi a plâns; şi Beniamin a plâns şi el pe gâtul lui. A îmbrăţişat, de asemenea, pe toţi fraţii lui, plângând. După aceea, fraţii lui au stat de vorbă cu el" (vers.6-15). Plini de umilinţă, ei şi-au mărturisit păcatul şi i-au cerut iertare. De multă vreme ei se chinuiau de grijă şi remuşcări, iar acum se bucurau că el era încă în viaţă. Vestea despre cele ce avuseseră loc a fost dusă în grabă la împărat, care, doritor să-şi manifeste recunoştinţa faţă de Iosif, a confirmat invitaţia făcută de guvernator familiei sale, zicând: "Tot ce este mai bun în ţara Egiptului va fi pentru voi" (vers.20). Fraţii au fost apoi lăsaţi să plece, după ce au fost din abundenţă încărcaţi cu merinde şi care, precum şi cu tot ceea ce le era de trebuinţă pentru mutarea tuturor familiilor lor şi a slujitorilor lor în Egipt. Iosif i-a dat lui Beniamin daruri mult mai valoroase decât le-a dat celorlalţi. Apoi, temându-se că se va isca vreo ceartă între ei pe drumul spre casă, în clipa în care erau gata să plece, le-a dat porunca: "Să nu vă certaţi pe drum" (vers.24). Fiii lui Iacov s-au întors la tatăl lor cu vestea aducătoare de bucurie: "Iosif tot mai trăieşte şi chiar el cârmuieşte toată ţara Egiptului" (vers.26). La început, bătrânul a fost copleşit de vestea aceasta; nu putea să creadă ceea ce auzise; dar, când a văzut şirul cel lung de care şi animale încărcate şi că Beniamin era din nou cu el, a fost convins şi, în plinătatea bucuriei sale, exclamă: "Destul! Fiul meu Iosif tot mai trăieşte! Vreau să mă duc să-l văd înainte de moarte" (vers.28). Mai rămânea de făcut încă un act de umilinţă din partea celor zece fraţi. Ei i-au mărturisit acum tatălui lor înşelăciunea şi fapta lor crudă, care atâţia ani amărâse viaţa lui şi a lor. Iacov nu-i bănuise de un păcat atât de josnic, dar văzând că totul a fost întors în bine, i-a iertat şi i-a binecuvântat pe greşiţii săi copii. Tatăl şi fiii săi, cu familiile lor, cu turmele şi cirezile lor, împreună cu numeroşii lor slujitori, au pornit curând spre Egipt. Cu inima plină de bucurie, ei şi-au continuat călătoria şi, când au ajuns la Beer-Şeba, patriarhul a adus jertfe de mulţumire şi L-a rugat pe Dumnezeu să le dea asigurarea că va merge cu ei. Într-o viziune de noapte, Cuvântul divin i-a vorbit: "Nu te teme să te pogori în Egipt, căci acolo te voi face să ajungi un neam mare. Eu Însumi Mă voi pogorî cu tine în Egipt şi Eu Însumi te voi scoate iarăşi de acolo" (Gen.46,3-4). Asigurarea: "Nu te teme să te pogori în Egipt, căci acolo te voi face să ajungi un neam mare", era plină de însemnătate; lui Avraam îi fusese dată făgăduinţa că va avea urmaşi tot atât de numeroşi ca şi stelele cerului, dar până atunci poporul ales crescuse foarte încet. Iar ţara Canaanului nu oferea acum condiţiile pentru dezvoltarea unei astfel de naţiuni, după cum fusese profetizat. ţara se afla în stăpânirea unor puternice triburi păgâne, care nu aveau să fie deposedate şi nimicite decât după "al patrulea neam". Dacă urmaşii lui Israel aveau să ajungă aici un popor numeros, atunci ei ar fi trebuit fie să-i alunge pe locuitorii ţării, fie să se împrăştie printre ei. Lucrul dintâi, după planul divin, nu-l puteau face; iar dacă s-ar fi amestecat cu canaaniţii, ar fi fost în primejdie de a fi amăgiţi şi a cădea în idolatrie. Egiptul, însă, oferea condiţiile necesare împlinirii scopului divin. O parte a ţării, bine udată şi fertilă, le era pusă la dispoziţie, oferindu-le toate posibilităţile pentru creşterea lor rapidă. Iar antipatia pe care aveau să o întâlnească în Egipt datorită ocupaţiei lor, deoarece toţi păstorii erau "o urâciune pentru egipteni", avea să-i facă în stare să rămână un popor deosebit, aparte, ajutându-i astfel să rămână departe de participarea la idolatria Egiptului. Ajungând în Egipt, grupul s-a dus direct în ţinutul Gosen. Acolo a venit Iosif în carul său oficial, însoţit de o suită princiară. Strălucirea din jurul său şi demnitatea poziţiei sale au fost uitate; un singur gând îi umplea mintea, o singură dorinţă îi mişca inima. Privind la călătorii care se apropiau, iubirea, ale cărei daruri fuseseră reprimate atât de mulţi şi îndelungaţi ani, nu a mai putut fi nicidecum controlată. El a sărit din carul său şi a alergat înainte pentru a-i ura tatălui său bun venit. "Cum l-a văzut, s-a aruncat pe gâtul lui şi a plâns multă vreme pe gâtul lui. Israel a zis lui Iosif: 'Acum pot să mor, fiindcă ţi-am văzut faţa, şi tu tot mai trăieşti'" (vers.29- 30). Iosif i-a luat pe cinci dintre fraţii săi ca să-i prezinte lui faraon şi să primească de la el în dar pământul unde să-şi aşeze viitoarea lor locuinţă. Recunoştinţa faţă de primul său ministru l-ar fi putut face pe monarh să-i onoreze, dându-le slujbe de stat, dar Iosif, credincios adorării lui Iehova, a căutat să-i salveze pe fraţii lui de ispitele la care ar fi fost supuşi la curtea păgână; de aceea i-a sfătuit ca, atunci când vor fi întrebaţi de împărat, să-i spună în mod deschis adevărata lor ocupaţie. Fiii lui Iacov au urmat acest sfat, având grijă, de asemenea, să spună că ei au venit să locuiască o vreme în ţară, nu ca să rămână acolo, rezervându-şi astfel dreptul să plece atunci când hotărau să facă lucrul acesta. Împăratul le-a hotărât un loc de locuit, aşa cum le-a făgăduit, în "cea mai bună parte a ţării", în ţinutul Gosen. Nu mult după sosirea lor, Iosif l-a dus pe tatăl său ca să fie, de asemenea, prezentat împăratului. Patriarhul era străin în ceea ce priveşte comportarea la curţile împărăteşti; dar, în mijlocul scenelor măreţe ale naturii, el comunicase cu un Monarh mult mai puternic; iar acum, conştient de superioritatea lui, ridică mâinile şi îl binecuvântă pe faraon. În cele dintâi cuvinte adresate lui Iosif, Iacov vorbise aşa ca şi cum, o dată cu sfârşitul acesta fericit al îndelungatei lui îngrijorări şi amărăciuni, el era gata să moară. Dar încă şaptesprezece ani aveau să-i mai fie dăruiţi în locul acela paşnic din Gosen. Aceşti ani au fost într-un contrast fericit cu aceia dinaintea lor. În fiii săi, el a văzut dovada unei adevărate pocăinţe; el şi-a văzut familia înconjurată de toate condiţiile necesare pentru dezvoltarea unei mari naţiuni; şi credinţa sa a înţeles făgăduinţa cea sigură a aşezării lor viitoare în Canaan. El însuşi era înconjurat de toate semnele iubirii şi favorii pe care primul ministru al Egiptului le putea oferi şi, fericit fiind în compania fiului său pierdut de atâta vreme, se îndrepta încetişor, liniştit şi împăcat, către mormânt. Simţind că se apropie moartea, el a trimis după Iosif. Fiind neclintit întemeiat pe făgăduinţa lui Dumnezeu cu privire la luarea în stăpânire a Canaanului, el zise: "Să nu mă îngropi în Egipt. Ci când mă voi culca lângă părinţii mei, să mă scoţi afară din Egipt şi să mă îngropi în mormântul lor" (Gen.47,29-30). Iosif a făgăduit că va face astfel, dar Iacov nu s-a mulţumit numai cu atât; el a cerut de la Iosif cu jurământ solemn că îl va aşeza alături de părinţii săi, în peştera de la Macpela. O altă problemă importantă se impunea atenţiei; fiii lui Iosif trebuia să fie aşezaţi în mod oficial printre copiii lui Israel. Iosif, venind pentru o ultimă întâlnire cu tatăl său, i-a adus cu sine pe Efraim şi Manase. Prin mama lor, aceşti copii erau legaţi de cea mai înaltă ierarhie preoţească a Egiptului, iar poziţia tatălui le deschidea căile bogăţiei şi ale locurilor înalte, dacă ei ar fi ales să se unească cu egiptenii. Cu toate acestea, a fost dorinţa lui Iosif ca ei să se unească cu poporul lor. El şi-a manifestat credinţa în făgăduinţa legământului, renunţând în numele fiilor săi la toate onorurile pe care le oferea curtea Egiptului, pentru un loc printre desconsideratele seminţii de păstori cărora le fuseseră încredinţate cuvintele lui Dumnezeu. Iacov a spus: "Cei doi fii, care ţi s-au născut în ţara Egiptului, înainte de venirea mea la tine în Egipt, vor fi ai mei; Efraim şi Manase vor fi ai mei, ca şi Ruben şi Simeon" (Gen.48,5). Ei trebuia să fie adoptaţi ca fii ai săi şi să devină căpetenii ale unor seminţii separate. Astfel, unul dintre privilegiile dreptului de întâi născut, pe care Ruben le nesocotise şi le pierduse, avea să îi revină lui Iosif, ca o îndoită măsură în Israel. Ochii lui Iacov se întunecaseră din cauza vârstei şi el nu-şi dăduse seama de prezenţa tinerilor; dar acum, desluşind formele lor, el a spus: "Cine sunt aceştia?" După ce i s-a răspuns, el adăugă: "Apropie-i, te rog, de mine, ca să-i binecuvântez". Când aceştia s-au apropiat, patriarhul i-a îmbrăţişat şi i-a sărutat, punând în mod solemn mâinile asupra capetelor lor, spre binecuvântare. Apoi a rostit rugăciunea: "Dumnezeul înaintea căruia au umblat părinţii mei, Avraam şi Isaac, Dumnezeul care m-a călăuzit de când m-am născut, până în ziua aceasta, Îngerul care m-a izbăvit de orice rău, să binecuvânteze pe copiii aceştia" (vers.15-16). Nu mai era acum nici un spirit de încredere în sine, nici o sprijinire pe puterea sau iscusinţa omenească. Dumnezeu fusese păstrătorul şi sprijinul său. Nu mai era nici o plângere cu privire la zilele grele din trecut. Încercările şi necazurile acelor zile nu mai erau considerate ca lucruri care erau "împotriva" lui. Memoria nu readucea în amintire decât mila şi bunătatea Sa plină de iubire, care fuseseră cu el în tot timpul peregrinajului său. O dată lucrarea binecuvântării încheiată, Iacov i-a dat fiului său o asigurare - lăsând generaţiilor ce aveau să vină, prin lungi ani de robie şi necazuri, această mărturie a credinţei sale: "Iată că în curând am să mor! Dar Dumnezeu va fi cu voi şi vă va aduce înapoi în ţara părinţilor voştri" (vers.21). În cele din urmă, toţi fiii lui Iacov s-au strâns în jurul patului său de moarte. Iacov i-a chemat pe fiii săi şi le-a zis: "Strângeţi-vă şi ascultaţi, fii ai lui Iacov. Ascultaţi pe tatăl vostru Israel" şi vă voi vesti ce vi se va întâmpla în vremurile care vor veni" (Gen.49,1-2). Adesea, foarte îngrijorat, el se gândise la viitorul lor şi se străduise să-şi zugrăvească sieşi istoria diferitelor seminţii. Acum, când copiii săi aşteptau să primească ultima sa binecuvântare, Spiritul Inspiraţiei a venit asupra sa şi înaintea lui se desfăşura, într-o viziune profetică, viitorul urmaşilor săi. Unul după altul au fost amintite numele fiilor săi, a fost descris caracterul fiecăruia dintre ei, iar istoria viitoare a seminţiei a fost înfăţişată pe scurt: "Ruben, tu, întâiul meu născut, Puterea mea şi pârga tăriei mele, Întâiul în vrednicie, şi întâiul în putere" (vers.3). Astfel a zugrăvit tatăl ceea ce ar fi trebuit să fie poziţia lui Ruben, fiul său întâi născut; dar păcatul său dureros de neplăcut de la Migdal-Eder l-a făcut nevrednic de binecuvântarea dreptului de întâi născut. Şi Iacov continuă: "Năvalnic ca apele, Tu nu vei mai avea întâietate" (vers.4). Preoţia a fost partea ce a fost dată lui Levi, împărăţia şi făgăduinţa mesianică, lui Iuda şi o dublă parte din moştenire, lui Iosif. Seminţia lui Ruben nu s-a ridicat niciodată la o poziţie mai înaltă în Israel, ea nu a fost aşa de numeroasă ca aceea a lui Iuda sau Dan şi a fost cea dintâi care a fost dusă în captivitate. Imediat după Ruben, ca vârstă, veneau Simeon şi Levi. Ei fuseseră uniţi în cruzimea lor faţă de sihemiţi şi ei fuseseră, de asemenea, cei mai vinovaţi în vinderea lui Iosif. Cu privire la ei, Iacov a declarat: "Îi voi împărţi în Iacov, / Şi-i voi risipi în Israel" (vers.7). Cu prilejul numărătorii din Israel, chiar înainte de intrarea în Canaan, Simeon era seminţia cea mai puţin numeroasă. Moise, în binecuvântarea lui de pe urmă, nu a făcut nici o referire la Simeon. În planul aşezării în Canaan, această seminţie a primit numai o mică parte din ceea ce i-a revenit lui Iuda, iar familiile acelea care au devenit mai târziu puternice au format diferite colonii şi s-au aşezat în locuri ce se aflau în afara hotarelor ţării sfinte. De asemenea, Levi n-a primit nici o moştenire, cu excepţia a patruzeci şi opt de cetăţi, împrăştiate în diferite părţi ale ţării. În cazul acestei seminţii, totuşi, credincioşia faţă de Iehova, atunci când celelalte seminţii au apostaziat, i-a asigurat numirea în serviciile cele sfinte de la sanctuar şi, în acest fel, blestemul a fost schimbat în binecuvântare. Binecuvântările cele mai de seamă ale dreptului de întâi născut au fost transferate asupra lui Iuda. Semnificaţia numelui - care înseamnă laudă - este înfăţişată în istoria profetică a acestei seminţii: "Iudo, tu vei primi laudele fraţilor tăi; Mâna ta va apuca de ceafă pe vrăjmaşii tăi. Fiii tatălui tău se vor închina până la pământ înaintea ta, Iuda este un pui de leu. Tu te-ai întors de la măcel, fiule! Iuda îşi pleacă genunchii, Se culcă întocmai ca un leu, Ca o leoaică: cine-l va scula? Toiagul de domnie Nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui,
Până va veni Silo,
Şi de El vor asculta popoarele" (vers.8-10). Leul, regele pădurii, este un simbol potrivit al acestei seminţii din care au ieşit David şi Fiul lui David, Silo, adevăratul "Leu al seminţiei lui Iuda", Căruia I se vor închina, în cele din urmă, toate puterile şi Îi vor aduce închinare toate popoarele. Pentru cea mai mare parte dintre fiii săi, Iacov a profetizat un viitor prosper. În cele din urmă a ajuns la Iosif, şi inima tatălui s-a revărsat cerând binecuvântări peste "capul domnului fraţilor săi": "Iosif este vlăstarul unui pom roditor, Vlăstarul unui pom roditor Sădit lângă un izvor; Ramurile lui se înalţă deasupra zidului.
Arcaşii l-au aţâţat, au aruncat săgeţi, Şi l-au urmărit cu ura lor. Dar arcul lui a rămas tare, Şi mâinile lui au fost întărite de mâinile Puternicului lui Iacov. Şi a ajuns astfel păstorul, stânca lui Israel.
Aceasta este lucrarea Dumnezeului tatălui tău, Care te va ajuta; Aceasta este lucrarea Celui Atotputernic, Care te va binecuvânta Cu binecuvântările cerurilor de sus, Cu binecuvântările apelor de jos, Cu binecuvântările ţâţelor şi ale pântecelui mamei. Binecuvântările tatălui tău Întrec binecuvântările părinţilor mei; Şi se înalţă Până în creştetul dealurilor veşnice; Ele să vină peste capul lui Iosif, Peste creştetul capului domnului fraţilor săi" (vers.22-26). Iacov a fost întotdeauna un om al unei profunde şi înflăcărate afecţiuni; iubirea sa pentru fiii săi era puternică şi gingaşă, iar mărturia sa de pe patul de moarte, pentru ei, nu a fost expresia părtinirii sau a resentimentelor. El îi iertase pe toţi şi i-a iubit până la sfârşit. Gingăşia sa părintească n-a putut găsi expresie decât în cuvinte de încurajare şi speranţă; dar puterea lui Dumnezeu se odihnea asupra lui şi, sub influenţa Inspiraţiei, el a fost constrâns să declare adevărul, oricât de dureros ar fi fost lucrul acesta. O dată pronunţată ultima binecuvântare, Iacov a repetat însărcinarea cu privire la locul îngropării sale: "Eu am să fiu adăugat la poporul meu; deci să mă îngropaţi împreună cu părinţii mei" în peştera din ogorul Macpela". "Acolo au îngropat pe Avraam şi pe Sara, nevasta lui; acolo au îngropat pe Isaac şi Rebeca, nevasta lui; şi acolo am îngropat eu pe Lea" (vers.29-31). Astfel, ultimul act al vieţii sale a fost acela de a mărturisi credinţa sa în făgăduinţa lui Dumnezeu. Cei din urmă ani ai lui Iacov au venit ca un amurg de linişte şi odihnă după o zi de zbucium şi oboseală. Norii se adunaseră întunecoşi deasupra cărării sale şi totuşi soarele lui a apus în seninătate şi strălucirea cerului i-a iluminat ceasul despărţirii. Scriptura spune: "Spre seară se va arăta lumina" (Zah.14,7). "Uită-te bine la cel fără prihană şi priveşte pe cel fără vicleşug; căci sfârşitul omului acestuia este pacea" (Ps.37,37).1 Iacov păcătuise şi a suferit mult. Mulţi ani de trudă, de griji şi necazuri fuseseră partea lui, din ziua când marele lui păcat l-a obligat să fugă din corturile tatălui său. Un fugar fără casă, despărţit de mama sa, pe care nu avea s-o mai vadă niciodată; muncind din greu şapte ani pentru aceea pe care o iubea, numai pentru a fi înşelat în mod josnic; trudind douăzeci de ani în slujba unei rude lacome şi apucătoare; văzând cum îi sporeşte averea şi îi cresc copiii în jurul său, dar aflând puţină bucurie în familia sa, mereu în ceartă şi dezbinată; amărât din cauza ocării suferite de fiica sa şi a răzbunării fraţilor ei, de moartea Rahelei, de nelegiuirea împotriva firii săvârşită de Ruben, de păcatul lui Iuda, de cruda înşelăciune şi răutatea date pe faţă în dreptul lui Iosif. Cât de lungă şi întunecată este lista relelor date la iveală. Astfel, el a cules unul după altul roadele acelei dintâi fapte rele. Mereu şi mereu a văzut repetându-se printre fiii săi păcatele de care el însuşi se făcuse vinovat. Dar, oricât de amară fusese lecţia, ea şi-a îndeplinit menirea. Mustrarea, deşi dureroasă, adusese totuşi "roada dătătoare de pace a neprihănirii" (Evr.12,11 u.p.). Inspiraţia a înregistrat cu credincioşie greşelile oamenilor buni, ale acelora care au fost distinşi prin favoarea făcută lor de Dumnezeu; în adevăr, greşelile lor sunt prezentate mai amănunţit decât virtuţile lor. Acesta a fost şi a rămas un subiect de uimire pentru mulţi şi a dat şi mai dă încă celor necredincioşi ocazia de a lua Biblia în derâdere. Dar lucrul acesta este una dintre dovezile cele mai puternice în favoarea adevărului prezentat în Scripturi, şi anume că faptele nu sunt acoperite şi păcatele personajelor de seamă ale ei nu sunt trecute cu vederea. Mintea oamenilor este atât de mult stăpânită de prejudecăţi, încât nu este cu putinţă ca istoria scrisă de oameni să fie cu totul imparţială. Dacă Biblia ar fi fost scrisă de persoane neinspirate, atunci fără îndoială că ea ar fi înfăţişat caracterul persoanelor onorate de ea într-o lumină mult mai elogioasă. Dar aşa cum este, noi avem în ea un raport corect al experienţelor lor. Oamenii care au fost onoraţi de Dumnezeu şi cărora El le-a încredinţat mari răspunderi au fost adesea biruiţi de ispite şi au păcătuit, la fel cum şi noi astăzi ne luptăm, ne clătinăm şi adesea cădem în greşeli. Viaţa lor, cu toate greşelile şi faptele lor nevrednice, este descoperită înaintea noastră, atât pentru încurajarea noastră, cât şi pentru avertizarea noastră. Dacă ei ar fi fost înfăţişaţi fără nici o greşeală, noi, cu natura noastră păcătoasă, am fi ajuns la disperare cu greşelile şi abaterile noastre. Dar, văzând cum alţii s-au luptat trecând prin descurajări la fel ca ale noastre, cum au fost înfrânţi de ispite ca şi noi, şi totuşi s-au îmbărbătat iarăşi şi au biruit prin harul lui Dumnezeu, şi noi suntem încurajaţi în alergarea noastră după neprihănire. După cum şi ei, deşi uneori erau daţi înapoi, au recâştigat locul unde fuseseră mai înainte şi au fost binecuvântaţi de Dumnezeu, tot astfel şi noi putem fi biruitori în puterea lui Hristos. Pe de altă parte, raportul vieţii lor poate sluji ca o avertizare pentru noi. El arată că Dumnezeu nu va socoti nevinovat pe cel vinovat. El vede păcatul chiar şi în oamenii cei mai privilegiaţi şi se poartă cu ei chiar mai sever decât cu aceia care au mai puţină lumină şi răspundere. După înmormântarea lui Iacov, teama a pus din nou stăpânire pe inimile fraţilor lui Iosif. Cu toată bunătatea pe care el a manifestat-o faţă de ei, conştienţa vinovăţiei i-a făcut neîncrezători şi bănuitori. Poate că el nu făcuse altceva decât să-şi amâne răzbunarea, din consideraţie pentru tatăl lor şi acum avea să le aplice pedeapsa mult amânată pentru fărădelegea lor. Ei n-au îndrăznit să vină personal înaintea lui, dar i-au trimis un mesaj: "Tatăl tău a dat porunca aceasta înainte de moarte: 'Aşa să vorbiţi lui Iosif: Oh! iartă nelegiuirea fraţilor tăi şi păcatul lor, căci ţi-au făcut rău!' Iartă acum păcatul robilor Dumnezeului tatălui tău" (Gen.50,16-17). Acest mesaj l-a mişcat până la lacrimi pe Iosif şi, încurajaţi de lucrul acesta, fraţii săi au venit şi s-au aruncat la pământ înaintea lui şi au zis: "Suntem robii tăi". Iubirea lui Iosif faţă de fraţii săi era profundă şi neegoistă şi a fost îndurerat la gândul că ei îl considerau capabil să nutrească un spirit de răzbunare. "Fiţi fără teamă", a spus el, "căci sunt eu oare în locul lui Dumnezeu? Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău; dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede astăzi, şi anume să scape viaţa unui popor în mare număr. Fiţi dar fără teamă, căci eu vă voi hrăni, pe voi şi pe copiii voştri" (vers.19-21). Viaţa lui Iosif este o ilustrare a vieţii lui Hristos. Invidia a fost aceea care i-a determinat pe fraţii lui Iosif să-l vândă ca sclav; ei nădăjduiau să-l împiedice astfel să ajungă mai mare decât ei. Şi când a fost dus în Egipt, lor le plăcea să creadă că nu aveau să mai fie necăjiţi cu visele lui şi că au înlăturat toate posibilităţile ca ele să se împlinească. Dar acţiunile lor au fost anihilate de Dumnezeu, făcând să aibă loc chiar lucrul pe care ei doreau să-l împiedice. Tot astfel şi preoţii şi mai marii iudeilor erau invidioşi pe Hristos, temându-se de faptul că El va îndepărta atenţia poporului de la ei. L-au omorât, pentru a-L împiedica să devină împărat, dar în felul acesta ei au făcut să aibă loc tocmai ceea ce nu doreau. Iosif, prin rămânerea lui ca rob în Egipt, a devenit un salvator pentru familia tatălui său, şi totuşi faptul acesta n-a scăzut vinovăţia fraţilor săi. La fel, crucificarea lui Hristos de către vrăjmaşii Săi L-a făcut Răscumpărătorul omenirii, Mântuitorul neamului omenesc căzut, Cârmuitorul întregii lumi; dar crima ucigaşilor Săi a fost tot aşa de urâtă ca şi atunci când mâna providenţei lui Dumnezeu nu ar fi avut sub control evenimentele, ca ele să fie spre slava Sa şi binele omului. După cum Iosif a fost vândut păgânilor de către propriii săi fraţi, la fel şi Hristos a fot vândut în mâinile celor mai înverşunaţi vrăjmaşi ai Săi de către unul dintre ucenicii Săi. Lui Iosif i-au fost aduse acuzaţii neadevărate şi a fost aruncat în temniţă datorită virtuţii sale; tot aşa şi Hristos a fost dispreţuit şi respins pentru că viaţa Lui neprihănită şi plină de lepădare de sine a fost o mustrare pentru păcat. Cu toate că nu se făcea vinovat de nici un rău, el a fost condamnat pe temeiul unor mărturii mincinoase. Iar răbdarea şi blândeţea lui Iosif, date pe faţă în timp de nedreptate şi opresiune, bucuria lui de a ierta şi nobila bunăvoinţă faţă de comportarea nenaturală a fraţilor săi reprezintă răbdarea Mântuitorului, care nu S-a plâns în faţa răutăţii şi necuviinţei oamenilor răi, şi iertarea Sa, acordată nu numai ucigaşilor Săi, ci tuturor acelora care vin la El, mărturisindu-şi păcatele şi căutând iertare. Iosif a mai trăit cincizeci şi cinci de ani după moartea tatălui său. El a trăit să-i vadă "pe fiii lui Efraim până la al treilea neam; şi fiii lui Machir, fiul lui Manase, s-au născut pe genunchii lui" (vers.22-23). El a fost martor la creşterea şi prosperitatea poporului său şi în toţi aceşti ani credinţa sa în faptul că Dumnezeu va readuce pe Israel în ţara făgăduinţei a fost nezdruncinată. Când a simţit că i se apropie sfârşitul, el şi-a chemat rudele în jurul său. Oricât de onorat fusese în ţara lui faraon, Egiptul nu era pentru el decât locul exilului său; ultimul act al vieţii sale urma să arate că el şi-a legat soarta de Israel. Ultimele lui cuvinte au fost: "Dumnezeu vă va cerceta şi vă va face să vă suiţi din ţara aceasta în ţara pe care a jurat că o va da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov" (vers.24). Şi el luă un jurământ solemn din partea copiilor lui Israel că îi vor duce oasele cu ei, în ţara Canaanului. "Iosif a murit în vârstă de o sută zece ani. L-au îmbălsămat şi l-au pus într-un sicriu în Egipt" (vers.26). Iar în decursul veacurilor de trudă care au urmat, acel sicriu, un aducător aminte al cuvintelor rostite de Iosif pe patul de moarte, a mărturisit pentru Israel că ei erau numai călători în Egipt şi i-a îndemnat să-şi păstreze nădejdea aţintită asupra ţării Făgăduinţei, pentru că timpul eliberării avea să vină cu siguranţă.
Cap. 22 - Moise
Pentru a-şi procura hrana necesară în timpul foametei, populaţia Egiptului a vândut împăratului vitele şi pământurile sale, iar în cele din urmă s-au dat pe ei înşişi ca robi pentru totdeauna. Iosif a luat în mod înţelept măsuri, pentru a-i scăpa din situaţia aceasta. El le-a îngăduit să devină arendaşi ai împăratului, păstrând ogoarele care erau acum ale împăratului şi plătind o dijmă anuală de o cincime din roadele muncii lor. Dar copiii lui Iacov nu erau obligaţi să împlinească astfel de condiţii. Datorită serviciului pe care Iosif îl făcuse naţiunii egiptene, nu numai că li s-a pus la dispoziţie o parte a ţării ca locuinţă a lor, dar au fost scutiţi de impozite; li s-a dat din belşug hrană în tot timpul cât a durat foametea.
Împăratul a recunoscut în mod public faptul că numai prin intervenţia milostivă a Dumnezeului lui Iosif se bucura Egiptul de belşug, în timp ce naţiunile celelalte piereau de foame. El a văzut, de asemenea, că modul de administrare al lui Iosif îmbogăţise foarte mult ţara şi recunoştinţa sa copleşea familia lui Iacov cu favoruri împărăteşti.
Dar, cu trecerea timpului, marele bărbat, căruia Egiptul îi datora atât de mult, şi generaţia care a fost binecuvântată de ostenelile lui au coborât în mormânt. Şi "peste Egipt s-a ridicat un nou împărat, care nu cunoscuse pe Iosif" (Exod 1,8). Nu în sensul că el n-ar fi cunoscut serviciile pe care Iosif le adusese naţiunii, dar nu voia să le recunoască şi astfel, atât cât era cu putinţă, voia să le dea uitării. "El a zis poporului: 'Iată că poporul copiilor lui Israel este mai mare şi mai puternic decât noi. Veniţi să ne arătăm dibaci faţă de el, ca să nu crească, pentru ca nu cumva, dacă se va întâmpla un război, să se unească şi el cu vrăjmaşii noştri, să ne bată şi să iasă apoi din ţară'" (vers.9-10).
La data aceea, israeliţii ajunseseră deja foarte numeroşi; ei "s-au înmulţit, s-au mărit, au crescut şi au ajuns foarte puternici, şi s-a umplut ţara de ei" (Ex.1,7). Sub grija ocrotitoare a lui Iosif şi bunăvoinţa împăratului care conducea atunci ţara, ei se întinseseră repede în toată ţara. Dar se păstraseră ca un neam aparte, deosebit, neavând nimic comun cu obiceiurile şi religia egiptenilor; iar acum, numărul lor mereu crescând trezise temerile împăratului şi ale poporului său, ca nu cumva, în caz de război, ei să se unească cu vrăjmaşii Egiptului. Cu toate acestea, legile interziceau izgonirea lor din ţară.
Mulţi dintre ei erau meşteri capabili şi pricepuţi şi au contribuit mult la bogăţia naţiunii; împăratul avea nevoie de astfel de lucrători pentru ridicarea măreţelor lui palate şi temple. De aceea, el i-a considerat la fel ca pe egiptenii care se vânduseră împăratului cu tot ceea ce aveau. În curând au fost puşi peste ei supraveghetori, ispravnici, şi înrobirea lor s-a desăvârşit. "Atunci egiptenii au adus pe copiii lui Israel la o aspră robie. Le-au făcut viaţa amară prin lucrări grele de lut şi cărămizi, şi prin tot felul de lucrări de pe câmp; şi în toate muncile acestea, pe care-i sileau să le facă, erau fără nici un pic de milă" Dar cu cât îi asupreau mai mult, cu atât se înmulţeau şi creşteau" (vers.13.14.12). Împăratul şi sfetnicii lui nădăjduiseră să îi supună pe israeliţi prin munci grele şi în acest fel să facă să li se micşoreze numărul şi să zdrobească spiritul lor independent.
Neizbutind să-şi ajungă scopul, ei au recurs la măsuri şi mai crude. Au fost date porunci femeilor a căror ocupaţie le dădea posibilitatea să aducă la îndeplinire aceste porunci, şi anume să ucidă la naştere pruncii evrei de parte bărbătească. Satana era inspiratorul acestui plan. El ştia că din mijlocul poporului Israel se va ridica un eliberator; şi, inspirân-du-l pe împărat să poruncească nimicirea copiilor lor, el spera să facă fără efect planul divin. Dar femeile s-au temut de Dumnezeu şi n-au îndrăznit să execute porunca aceea crudă. Domnul a privit cu plăcere la purtarea lor şi a făcut ca ele să prospere.
Împăratul, mâniat pentru că planul său nu izbutise, a făcut ca porunca să fie mai aspră şi mai cuprinzătoare. Întreaga naţiune a fost chemată să vâneze şi să ucidă victimele neajutorate. "Atunci Faraon a dat următoarea poruncă la tot poporul: 'Să aruncaţi în râu pe orice băiat care se va naşte şi să lăsaţi pe toate fetele să trăiască'" (Ex.1,22). În timp ce acest decret era în plină putere, lui Amram şi Iochebed, israeliţi pioşi din seminţia lui Levi, li s-a născut un fiu. Copilul era "frumos" şi părinţii, crezând că timpul eliberării lui Israel se apropia şi că Dumnezeu va ridica un eliberator pentru poporul Său, s-au hotărât să nu îngăduie uciderea pruncului. Credinţa în Dumnezeu le-a întărit inimile şi "nu s-au lăsat înspăimântaţi de porunca împăratului" (Evrei 11,23).
Mama a izbutit să ţină copilul ascuns timp de trei luni. Apoi, văzând că nu mai era posibil să-l păstreze în siguranţă, a pregătit un coşuleţ de papură, izolându-l cu lut şi smoală, ca să nu intre apă în el; apoi, după ce a aşezat pruncul înăuntru, l-a pus în păpurişul de la malul râului. N-a îndrăznit să rămână pentru a-l păzi, ca nu cumva viaţa copilului, ca şi viaţa ei să fie primejduite; dar sora lui, Maria, a zăbovit prin apropiere, în aparenţă cu totul indiferentă, dar de fapt urmărind cu înfrigurare să vadă ce se va întâmpla cu frăţiorul ei. Dar mai erau şi alţi veghetori. Rugăciunile fierbinţi ale mamei îl predaseră pe copilul ei în grija lui Dumnezeu; şi îngeri nevăzuţi pluteau pe deasupra singuraticului său loc de odihnă. Îngerii au îndrumat-o spre acel loc pe fiica lui faraon. Curiozitatea ei a fost trezită de coşuleţul acela şi, privind la copilaşul frumos din el, ea înţelese dintr-o privire toată întâmplarea. Lacrimile pruncului i-au trezit compătimirea şi simpatia ei s-a îndreptat spre mama aceea necunoscută care a recurs la acest mijloc pentru a păstra viaţa odorului ei. Ea se hotărî să-l scape; îl va adopta, ca fiind propriul ei fiu.
Maria urmărise pe ascuns orice mişcare; dându-şi seama că pruncul este privit cu duioşie, îndrăzni să se apropie şi, în cele din urmă, spuse: "Să mă duc să-ţi chem o doică dintre femeile evreilor, ca să-ţi alăpteze copilul?" Şi i s-a dat voie. Sora se grăbi să se ducă la mama ei cu vestea fericită şi, fără întârziere, s-a întors cu ea înaintea fiicei lui faraon: "Ia copilul acesta, alăptează-mi-l, şi îţi voi plăti", spuse prinţesa. Dumnezeu ascultase rugăciunile mamei; credinţa ei fusese răsplătită. Cu profundă recunoştinţă, ea a început să-şi îndeplinească sarcina fericită şi de-acum lipsită de griji. Cu credincioşie a folosit ocazia pe care o avea de a-l educa pe copilul ei pentru Dumnezeu. Ea avea încredere că acesta fusese păstrat cu viaţă în vederea unei mari lucrări şi mai ştia că, în curând, el trebuia să fie predat mamei sale imperiale, unde avea să fie înconjurat de influenţe care vor tinde să-l îndepărteze de Dumnezeu. Toate acestea au făcut-o să fie mai plină de râvnă şi mai grijulie în învăţătura pe care i-o dădea decât în aceea pe care o dăduse celorlalţi copii ai ei. S-a străduit să-i umple mintea cu simţământul temerii de Dumnezeu şi al iubirii pentru adevăr şi dreptate, rugându-se cu stăruinţă să fie ferit de orice influenţă stricăcioasă. Ea i-a arătat nebunia şi păcătoşenia idiolatriei şi l-a învăţat de mic să se plece şi să se închine viului Dumnezeu, singurul care-l putea auzi şi ajuta în orice situaţii grele. Ea l-a ţinut pe băiat cât a putut mai mult, dar a fost nevoită să-l predea pe la vârsta de doisprezece ani.
Din umila sa căsuţă, el a fost luat şi dus în palatul regal, la fiica lui faraon, "şi el i-a fost fiu". Dar chiar şi aici, el n-a uitat învăţăturile pe care le-a primit în copilărie. Lecţiile învăţate lângă mama sa nu puteau fi uitate. Ele erau ca un scut împotriva mândriei, necredinţei şi a viciului ce înfloreau în mijlocul strălucirii de la curte.
Cât de larg cuprinzătoare în urmările ei a fost influenţa acelei singure femei evreice, şi aceea o exilată şi o sclavă! Întregul viitor al vieţii lui Moise, marea misiune pe care el a adus-o la îndeplinire în calitate de conducător al lui Israel dau mărturie despre importanţa lucrării unei mame creştine. Nu există o altă lucrare care să-i poată sta alături. Într-o foarte mare măsură, mama ţine în mâinile sale destinul copiilor ei. Ea se ocupă cu dezvoltarea minţii şi a caracterului, lucrând nu numai pentru prezent, ci şi pentru veşnicie. Ea seamănă seminţe ce vor răsări şi vor aduce roade fie spre bine, fie spre rău. Lucrarea ei nu este aceea de a picta pe pânză un chip frumos sau a-l dăltui în marmură, ci de a imprima într-un suflet omenesc chipul divin. În mod deosebit în timpul primilor ani, stă asupra ei răspunderea de a forma caracterul copiilor ei. Impresiile făcute acum asupra minţii lor în dezvoltare vor rămâne de-a lungul întregii lor vieţi. Părinţii trebuie să îndrume învăţătura şi educaţia copiilor lor în timpul când aceştia sunt destul de mici, cu scopul ca ei să poată fi creştini. Ei sunt în grija noastră ca să fie instruiţi nu ca moştenitori ai unui tron imperial de pe acest pământ, ci ca împăraţi pentru Dumnezeu, pentru ca să domnească de-a lungul veacurilor nesfârşite. Fiecare mamă să-şi dea seama că clipele ei sunt preţioase; lucrarea ei va fi probată în ziua solemnă a socotelilor. Atunci se va vedea că multe din greşelile şi nelegiuirile bărbaţilor şi femeilor s-au datorat neştiinţei şi neglijenţei acelora a căror datorie a fost să călăuzească picioarele lor de copil pe calea cea bună. Atunci se va afla că mulţi dintre aceia care au fost o binecuvântare pentru lume cu lumina geniului, adevărului şi sfinţeniei îşi datorează principiile, care au fost izvorul principal al influenţei şi succesului lor, unei mame creştine, care se ruga. La curtea lui faraon, Moise a primit cea mai înaltă educaţie civilă şi militară. Monarhul luase hotărârea de a face din nepotul adoptiv urmaşul său la tron, iar tânărul era educat pentru această poziţie înaltă. "Moise a învăţat toată înţelepciunea egiptenilor, şi era puternic în cuvinte şi în fapte" (Fapte 7,22). Iscusinţa lui de conducător militar i-a câştigat favoarea oştirii Egiptului şi, în general, era privit ca un om cu un caracter cu totul deosebit. Satana fusese înfrânt în planurile sale. Chiar decretul prin care copiii evrei fuseseră daţi morţii a fost folosit de Dumnezeu pentru pregătirea şi educarea viitorului conducător al poporului Său. Bătrânii lui Israel au fost învăţaţi de către îngeri că timpul pentru eliberarea lor era aproape şi că Moise era omul pe care Dumnezeu avea să-l folosească pentru a aduce la îndeplinire această lucrare. Tot îngerii au fost aceia care i-au făcut cunoscut lui Moise că Iehova l-a ales ca să rupă lanţurile robiei poporului său. Închipuindu-şi că ei aveau să-şi obţină libertatea prin forţa armelor, el se aştepta să conducă armata poporului Israel împotriva armatelor Egiptului. Având lucrul acesta în vedere, Moise şi-a păzit inima, ca nu cumva ataşamentul său faţă de mama adoptivă sau de faraon să-l împiedice să facă voia lui Dumnezeu. După legile Egiptului, toţi aceia care se suiau pe tronul faraoni-lor trebuia să devină membri ai castei preoţeşti; iar Moise, ca moştenitor sigur, trebuia să fie iniţiat în tainele religiei naţionale. Această sarcină a fost încredinţată preoţilor. Dar, cu toate că era un student neobosit şi zelos, el n-a putut fi făcut să ia parte la adorarea zeilor. A fost ameninţat cu pierderea coroanei şi avertizat că va fi dezmoştenit de prinţesă dacă va stărui în devotamentul său faţă de credinţa evreilor. Dar el a rămas nezdruncinat în hotărârea sa, de a nu aduce închinare decât singurului Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului. El discuta cu preoţii şi cu adoratorii zeilor, arătându-le nebunia închinării lor superstiţioase la obiecte neînsufleţite. Nimeni nu era în stare să răstoarne argumentele sale sau să-i schimbe hotărârea. Cu toate acestea, pentru un timp, neînduplecarea sa a fost trecută cu vederea datorită înaltei poziţii, cum şi datorită favorii de care se bucura atât din partea împăratului, cât şi din partea poporului. "Prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire" (Evr.11,24-26). Moise era pregătit să ocupe un loc de frunte printre oamenii mari ai lumii, să strălucească în curţile celei mai glorioase împărăţii şi să înalţe sceptrul puterii ei. Puterea lui intelectuală îl situează mai presus de oamenii mari ai lumii din toate veacurile. Ca istoric şi poet, ca filosof, conducător de oşti şi legiuitor, el este fără egal. Dar, cu toate că avea lumea înaintea sa, Moise a avut tăria morală de a refuza perspectivele îmbietoare ale bogăţiei, măririi şi faimei, alegând mai degrabă "să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului". Moise fusese învăţat cu privire la răsplata de pe urmă, ce avea să fie dată slujitorilor umili şi ascultători ai lui Dumnezeu, şi, prin comparaţie, pentru el câştigul lumesc nu avea nici o valoare. Palatul magnific al lui faraon şi tronul monarhului erau ademenitoare pentru Moise; dar el ştia că plăceri păcătoase, care-i făceau pe oameni să uite de Dumnezeu, se aflau la curţile domneşti. El privea dincolo de palatul luxos, dincolo de coroana împăratului, la onorurile cele mari ce vor fi date sfinţilor Celui Prea Înalt, într-o împărăţie nemânjită de păcat. Prin credinţă, el a văzut o coroană nepieritoare pe care Împăratul cerurilor o va aşeza pe fruntea biruitorului. Această credinţă l-a făcut în stare să se depărteze de domnii acestei lumi şi să se unească cu poporul cel umil, sărac şi dispreţuit, care a ales să asculte mai degrabă de Dumnezeu decât să slujească păcatului. Moise a rămas la curtea lui faraon până la vârsta de patruzeci de ani. Gândurile lui se îndreptau adesea către starea nenorocită în care se afla poporul său şi i-a cercetat pe fraţii săi în robia lor, încurajându-i cu asigurarea că Dumnezeu va lucra pentru eliberarea lor. Adesea, cuprins de indignare la vederea nedreptăţii şi apăsării, ardea de dorinţa de a răzbuna nedreptăţile. Într-o zi, pe când se afla la câmp, văzând un egiptean cum bate un israelit, a alergat şi l-a ucis pe egiptean. În afara israelitului, nu mai văzuse nimeni cele întâmplate şi Moise a îngropat imediat trupul în nisip. De acum, el s-a arătat gata să apere cauza poporului şi nădăjduia să-i vadă ridicându-se pentru a-şi redobândi libertatea. El "credea că fraţii lui vor pricepe că Dumnezeu, prin mâna lui, le va da izbăvirea; dar n-au priceput" (Fapte 7,25). Ei nu erau încă pregătiţi pentru libertate. În ziua următoare, Moise a văzut doi evrei certându-se, dintre care unul, în mod evident, era vinovat. Moise l-a mustrat pe cel care începuse cearta, dar imediat el s-a răzbunat pe cel care-l mustra, tăgăduindu-i dreptul de a se amesteca, acuzându-l în mod josnic de crimă: "Cine te-a pus pe tine mai mare şi judecător peste noi?" spuse el. "Nu cumva ai de gând să mă omori şi pe mine, cum ai omorât pe egipteanul acela?" (Ex.2,14). Întreaga problemă a ajuns repede la cunoştinţa egiptenilor şi, foarte mult exagerată, a ajuns curând la urechile lui faraon. Împăratului i-a fost prezentată fapta aceasta ca însemnând foarte mult - Moise urmărea să-şi ridice poporul împotriva egiptenilor, spre a răsturna stăpânirea şi pentru a se aşeza pe tron; astfel, atâta vreme cât el era în viaţă, împărăţia nu avea să fie în siguranţă. Monarhul a hotărât de îndată ca el să fie omorât; dar, dându-şi seama de primejdia ce-l ameninţa, Moise a încercat să scape, fugind spre Arabia. Domnul l-a călăuzit în drumul său şi el a găsit adăpost la Ietro, preot şi prinţ din Madian, care era, de asemenea, un adorator al lui Dumnezeu. După un timp, Moise s-a căsătorit cu una dintre fiicele lui Ietro; şi acolo, în slujba socrului său, ca păzitor al turmelor sale, Moise a rămas patruzeci de ani. Omorându-l pe egiptean, Moise a căzut şi el în aceeaşi greşeală pe care au săvârşit-o adesea şi părinţii neamului său, şi anume de a lua în propriile mâini lucrarea pe care Dumnezeu făgăduise că o va îndeplini. Nu era voia lui Dumnezeu să-l elibereze pe poporul Său prin război, aşa cum gândea Moise, ci prin tăria cea mare a puterii Sale, pentru ca gloria să fie a Lui, şi numai a Lui. Cu toate acestea, chiar acest act pripit a fost folosit de către Dumnezeu pentru aducerea la îndeplinire a planurilor Sale. Moise nu era pregătit pentru marea sa lucrare. El mai avea de învăţat aceeaşi lecţie a credinţei, pe care Avraam şi Iacov o învăţaseră, şi anume să nu se sprijine pe tăria şi înţelepciunea omenească, ci pe puterea lui Dumnezeu pentru împlinirea făgăduinţelor Sale. Şi mai erau şi alte lecţii pe care, în mijlocul singurătăţii munţilor, Moise trebuia să le înveţe. În şcoala lepădării de sine şi a greutăţilor, el trebuia să înveţe răbdarea şi stăpânirea pasiunilor. Înainte ca să poată cârmui cu înţelepciune, el trebuia să înveţe să asculte. Inima lui trebuia să fie în deplină armonie cu Dumnezeu, înainte ca el să fie în stare să-l înveţe pe Israel cunoaşterea voii Sale. Prin propria sa experienţă, el trebuia să fie pregătit să se poarte cu grijă părintească faţă de toţi aceia care aveau nevoie de ajutorul său. Omul s-ar fi dispensat de acea lungă perioadă de muncă şi rămânere în obscuritate, socotind-o ca o mare pierdere de timp. Dar Înţelepciunea Infinită l-a chemat pe cel care avea să devină cârmuitorul poporului Său să petreacă patruzeci de ani, îndeplinind lucrarea umilă a unui păstor. Deprinderile astfel dezvoltate, şi anume de a purta de grijă, de a se lepăda de sine şi de a se îngriji cu blândeţe de turma sa, aveau să-l pregătească să devină păstorul plin de milă şi îndelung răbdător al lui Israel. Nici un avantaj, pe care educaţia sau cultura omenească îl putea da, nu putea înlocui această experienţă. Moise învăţase multe lucruri de care trebuia să se dezveţe. Influenţele care-l înconjuraseră în Egipt - iubirea mamei sale adoptive, poziţia sa înaltă ca nepot al împăratului, risipa în toate privinţele, rafinamentul, subtilităţile şi misticismul unei religii false, splendoarea închinării idolatre, măreţia solemnă a arhitecturii şi sculpturii - toate acestea lăsaseră urme adânci asupra minţii sale în dezvoltare şi, într-o măsură oarecare, modelaseră obiceiurile şi caracterul său. Timpul, schimbarea condiţiilor şi a locului şi comuniunea cu Dumnezeu puteau să îndepărteze aceste influenţe. Din partea lui Moise însuşi se cerea o luptă ca, pentru propria sa viaţă, să lepede ce era greşit şi să accepte adevărul, dar Dumnezeu avea să fie ajutorul său atunci când lupta avea să fie prea grea pentru puterea omenească. În toţi aceia care sunt aleşi să aducă la îndeplinire o lucrare pentru Dumnezeu se vede elementul omenesc. Cu toate acestea, ei nu sunt oameni care să aibă un caracter şi obiceiuri stereotipe şi care să fie mulţumiţi să rămână în starea aceea. Ei doresc cu înfocare să primească înţelepciune de la Dumnezeu şi să înveţe să lucreze pentru El. Apostolul spune: "Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată" (Iacov 1,5). Dar Dumnezeu nu va da oamenilor lumina dumnezeiască atâta vreme cât ei sunt mulţumiţi să rămână în întuneric. Pentru ca să primească ajutorul lui Dumnezeu, omul trebuie să-şi pună propria sa minte la lucru, spre a putea realiza marea schimbare ce trebuie săvârşită în el. El trebuie să fie trezit la o viaţă de rugăciune zeloasă şi stăruitoare şi plină de eforturi. Deprinderile şi obiceiurile rele trebuie să fie lepădate şi biruinţa poate fi câştigată numai printr-o străduinţă hotărâtă de a corecta aceste greşeli şi a trăi conform cu principiile cele drepte. Mulţi nu ajung niciodată la înălţimea pe care ar putea s-o atingă, pentru că aşteaptă ca Dumnezeu să facă în locul lor lucrul pentru care El le-a dat putere să-l facă singuri. Toţi aceia care sunt capabili să fie de folos trebuie să fie educaţi printr-o severă disciplină morală şi intelectuală, şi Dumnezeu îi va sprijini, unind puterea divină cu eforturile omeneşti. Ascuns în fortăreaţa munţilor, Moise era singur cu Dumnezeu. Templele măreţe ale Egiptului nu-i mai impresionau mintea cu superstiţiile şi falsitatea lor. În măreţia solemnă a dealurilor veşnice, el contempla maiestatea Celui prea Înalt şi, prin contrast, îşi dădea seama cât de lipsiţi de putere şi însemnătate erau zeii Egiptului. Numele Creatorului era scris pretutindeni. Moise avea simţământul că se află în prezenţa Sa şi că este copleşit de puterea Lui. Aici, mândria şi mulţumirea de sine s-au spulberat. În simplitatea aspră a vieţii din pustie, urmările vieţii sale de lux şi lipsite de griji din Egipt au dispărut. Moise a devenit un om răbdător, respectuos şi umil, "mai blând decât orice om de pe faţa pământului" (Num.12,3), dar, în acelaşi timp, puternic în credinţa în Dumnezeul cel puternic al lui Iacov. În timp ce anii, în scurgerea vremii, se derulau în veşnicie, iar el umbla din loc în loc cu turmele sale prin locuri singuratice, meditând la starea de oprimare a poporului său, şi-a reamintit de felul în care Dumnezeu S-a purtat cu părinţii săi, cum şi de făgăduinţele ce erau moştenirea poporului ales, iar rugăciunile sale pentru Israel se înălţau zi şi noapte. Îngeri din cer revărsau lumina lor în jurul lui. Aici, sub inspiraţia Duhului Sfânt, el a scris cartea Genezei. Anii lungi petrecuţi în mijlocul singurătăţii pustiei au fost bogaţi în binecuvântări, nu numai pentru Moise şi poporul său, ci pentru lumea întreagă, în decursul tuturor veacurilor ce aveau să vină. "După multă vreme, împăratul Egiptului a murit; şi copiii lui Israel gemeau încă din pricina robiei şi scoteau strigăte deznădăjduite. Strigătele acestea, pe care li le smulgea robia, s-au suit până la Dumnezeu. Dumnezeu a auzit strigătele lor şi Şi-a adus aminte de legământul făcut cu Avraam, Isaac şi Iacov. Dumnezeu a privit spre copiii lui Israel şi a luat cunoştinţă de ei" (Ex.2,23-25). Sosise timpul pentru eliberarea lui Israel. Dar planul lui Dumnezeu urma să fie adus la îndeplinire într-un mod în care mândria omenească să fie copleşită de dispreţ. Eliberatorul trebuia ca, la început, să fie un simplu păstor, având în mână numai un toiag; dar Dumnezeu avea să facă din acel toiag simbolul puterii Sale. Mânându-şi într-o zi turmele lângă Horeb, "muntele lui Dumnezeu", Moise a văzut un rug în flăcări; ramurile, frunzele şi tulpina, toate erau în flăcări, şi totuşi părea că nu se consumă deloc. El s-a apropiat să vadă mai bine minunea aceea, când o voce îl strigă pe nume din mijlocul flăcărilor. Cu buze tremurătoare, el răspunse: "Iată-mă!" El a fost avertizat să nu se apropie nerespectuos de acel loc. "Scoate-ţi încălţămintele din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt" Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov". El era Acela care, ca Înger al legământului, Se descoperise părinţilor săi în veacurile trecute. Şi "Moise şi-a ascuns faţa căci se temea să privească pe Dumnezeu". Umilinţa şi respectul ar trebui să caracterizeze purtarea tuturor acelora care vin în prezenţa lui Dumnezeu. În Numele lui Isus, noi putem veni înaintea Sa cu încredere, dar nu trebuie să ne apropiem de El cu îndrăzneală şi încumetare, ca şi când El ar fi pe aceeaşi treaptă cu noi. Sunt unii oameni care se adresează marelui, atotputernicului şi sfântului Dumnezeu, care locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia, ca şi când s-ar adresa cuiva care este deopotrivă cu ei sau chiar unuia mai prejos decât ei. Sunt unii oameni care se poartă în casa Lui cum nu s-ar încumeta să se poarte în camera de audienţă a unui conducător pământesc. Aceştia să-şi aducă aminte că se află în faţa Aceluia pe care Îl adoră serafimii şi în prezenţa căruia îngerii îşi acoperă feţele. Dumnezeu trebuie să fie foarte mult onorat; toţi aceia care îşi dau într-adevăr seama de prezenţa Lui se vor pleca în umilinţă înaintea Lui şi, asemenea lui Iacov, când a privit descoperirea lui Dumnezeu, vor striga: "Cât de înfricoşat este locul acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!" (Gen.28,17). În timp ce Moise aştepta înaintea lui Dumnezeu într-o teamă plină de respect, cuvintele ce i se adresau continuară: "Am văzut asuprirea poporului Meu, care este în Egipt, şi am auzit strigătele pe care le scoate din pricina asupritorilor lui; căci îi cunosc durerile. M-am pogorât ca să-l izbăvesc din mâna egiptenilor şi să-l scot din ţara aceasta şi să-l duc într-o ţară bună şi întinsă, într-o ţară unde curge lapte şi miere" Acum vino, Eu te voi trimite la Faraon, şi vei scoate din Egipt pe poporul Meu, pe copiii lui Israel" (Ex.3,7-10). Uimit şi înspăimântat din cauza poruncii, Moise s-a dat înapoi zicând: "Cine sunt eu ca să mă duc la Faraon, şi să scot din Egipt pe copiii lui Israel?" Răspunsul a fost: "Eu voi fi negreşit cu tine; şi iată care va fi pentru tine semnul că Eu te-am trimis: după ce vei scoate pe popor din Egipt, veţi sluji lui Dumnezeu pe muntele acesta" (Ex.3,11-12). Moise se gândea la greutăţile pe care avea să le întâmpine, la orbirea, ignoranţa şi necredinţa poporului său, dintre care mulţi erau cu totul lipsiţi de orice cunoaştere a lui Dumnezeu. "Iată", a zis el, "când mă voi duce la copiii lui Israel şi le voi spune: 'Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi', şi mă vor întreba: 'Care este numele Lui?' ce le voi răspunde?" (vers.13). Răspunsul a fost: "EU SUNT CEL CE SUNT". "Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: 'Cel ce Se numeşte EU SUNT m-a trimis la voi'" (vers.14). Lui Moise i s-a poruncit să-i adune mai întâi pe bătrânii lui Israel, pe cei mai de seamă şi cei mai drepţi dintre ei, care au suferit mult din cauza robiei, şi să le facă cunoscut un cuvânt din partea lui Dumnezeu, cu o făgăduinţă a eliberării. Apoi, el trebuia să meargă împreună cu bătrânii înaintea împăratului şi să-i spună: "Domnul, Dumnezeul evreilor, S-a întâlnit cu noi. Dă-ne voie să mergem cale de trei zile în pustie, ca să aducem jertfe Domnului, Dumnezeului nostru" (vers.18). Moise a fost mai dinainte avertizat că faraon se va împotrivi apelului de a-l lăsa pe Israel să plece. Cu toate acestea, curajul slujitorului lui Dumnezeu nu trebuia să se piardă, deoarece Domnul avea să facă din situaţia aceasta un prilej de a-Şi manifesta puterea înaintea egiptenilor şi înaintea poporului Său. "Eu Îmi voi întinde mâna, şi voi lovi Egiptul cu tot felul de minuni, pe care le voi face în mijlocul lui. După aceea, are să vă lase să plecaţi" (vers.20). S-au dat, de asemenea, îndrumări cu privire la măsurile pe care aveau să le ia pentru călătorie. Domnul a zis: "Şi când veţi pleca, nu veţi pleca cu mâinile goale. Fiecare femeie va cere de la vecina ei şi de la cea care locuieşte în casa ei vase de argint, vase de aur, şi haine" (vers.22). Egiptenii se îmbogăţiseră din munca stoarsă prin silnicie de la israeliţi şi, cum aceştia din urmă trebuia să pornească în călătorie spre noul lor cămin, era numai drept ca ei să ceară plata pentru anii lor de muncă grea. Ei trebuia să ceară obiecte de preţ, care puteau fi duse uşor, şi Dumnezeu avea să-i facă să capete trecere înaintea egiptenilor. Minunile mari care aveau să fie săvârşite pentru eliberarea lor aveau să-i umple de groază pe opresori, astfel încât cererile robilor aveau să fie împlinite. Moise a văzut înaintea sa greutăţi ce păreau de netrecut. Ce dovadă îi putea da el poporului că într-adevăr Dumnezeu l-a trimis? "Iată", a zis el, "că n-au să mă creadă, nici n-au să asculte de glasul meu. Ci vor zice: 'Nu ţi s-a arătat Domnul'" (Ex.4,1). I s-au dat acum dovezi care apelau la simţurile lui. I s-a spus să arunce toiagul la pământ. Când a făcut acest lucru, "toiagul s-a prefăcut într-un şarpe; şi Moise fugea de el" (vers.3). I s-a poruncit să-l prindă şi acesta s-a făcut din nou toiag, în mâna sa. A fost îndemnat să-şi vâre mâna în sân. El a ascultat şi când "a scos-o" mâna i se acoperise de lepră şi se făcuse albă ca zăpada". Spunându-i-se să o pună din nou în sân, el a văzut, după ce a scos-o, că se făcuse la fel ca cealaltă. Prin aceste semne, Domnul l-a asigurat pe Moise că atât propriul Său popor, cât şi faraon aveau să fie convinşi că Cineva mai puternic decât împăratul Egiptului Se descoperea în mijlocul lor. Dar slujitorul lui Dumnezeu era încă copleşit la gândul lucrării minunate şi neobişnuite ce-i stătea înainte. În îngrijorarea şi teama sa, el a încercat să prezinte ca o scuză neîndemânarea sa de a vorbi curgător: "Ah! Doamne, eu nu sunt un om cu vorbirea uşoară; şi cusurul acesta nu-i nici de ieri, nici de alaltăieri, nici măcar de când vorbeşti Tu robului Tău; căci vorba şi limba îmi sunt încurcate" (vers.10). El fusese plecat de atâta timp din Egipt, încât nu mai cunoştea bine şi nici nu mai putea folosi curgător limba aceasta, ca atunci când se afla în mijlocul lor. Domnul i-a zis: "Cine a făcut gura omului? Şi cine face pe om mut sau surd, cu vedere sau orb? Oare nu Eu, Domnul?" (vers.11). La aceasta a mai fost adăugată şi o altă asigurare a ajutorului divin: "Du-te dar; Eu voi fi cu gura ta, şi te voi învăţa ce vei avea de spus" (vers.12). Dar Moise încă mai insista să fie aleasă o altă persoană mai competentă. La început, aceste scuze izvorau din umilinţa şi din simţământul nevredniciei; dar, după ce Domnul făgăduise că va îndepărta toate dificultăţile şi că în cele din urmă îi va da biruinţă deplină, atunci orice ezitare şi orice plângere cu privire la nevrednicia sa dovedeau neîncredere în Dumnezeu. Acest lucru cuprindea temerea că Dumnezeu nu este în stare să-l califice pentru marea lucrare la care El îl chemase sau că a făcut o greşeală în ceea ce priveşte alegerea omului. Acum, Moise a fost îndreptat spre Aaron, fratele său mai mare, care, folosind zilnic limba egipteană, era în stare s-o vorbească în mod perfect. I s-a spus că Aaron venea în întâmpinarea sa. Următoarele cuvinte rostite de Domnul erau o categorică poruncă: "Tu îi vei vorbi şi vei pune cuvintele în gura lui; şi Eu voi fi cu gura ta şi cu gura lui; şi vă voi învăţa ce veţi avea de făcut. El va vorbi poporului pentru tine, îţi va sluji drept gură, şi tu vei ţine pentru el locul lui Dumnezeu. Ia în mână toiagul acesta, cu care vei face semnele" (Ex.4,15-17). Acum, el nu mai avea motive să mai opună vreo rezistenţă, căci orice pricină de scuză fusese dată la o parte. Porunca divină dată lui Moise l-a găsit pe acesta lipsit de încredere în sine, greoi la vorbire şi timid. El era copleşit de simţământul nevredniciei sale de a fi port-vocea lui Dumnezeu pentru Israel. Dar, o dată ce a acceptat această lucrare, el a păşit în ea cu toată inima, punându-şi toată încrederea în Domnul. Măreţia acestei misiunii a chemat la lucru cele mai bune puteri ale minţii sale. Dumnezeu a binecuvântat această dispoziţie a sa de a asculta imediat şi el a devenit elocvent în vorbire, plin de nădejde, stăpân pe sine şi în totul pregătit pentru a săvârşi cele mai mari lucrări ce au fost date vreodată omului să le săvârşească. Acesta este un exemplu de ceea ce face Dumnezeu pentru întărirea caracterului acelora care se încred în totul în El şi se predau fără rezervă poruncii Sale. Un om care acceptă răspunderile pe care Dumnezeu le aşează asupra lui şi, cu tot sufletul său, caută să se califice pentru a purta cum se cuvine aceste responsabilităţi va creşte în putere şi îndemânare. Oricât de umilă ar fi poziţia sa şi oricât de mărginită ar fi iscusinţa sa, acel om care, încrezându-se în puterea divină, va căuta să-şi împlinească lucrarea cu credincioşie va atinge adevărata mărire. Dacă Moise s-ar fi sprijinit numai pe puterea şi înţelepciunea sa şi ar fi acceptat în mod pripit această mare însărcinare, ar fi dat pe faţă completa lui nepregătire pentru o astfel de lucrare. Însă faptul că un om îşi dă seama de slăbiciunea lui este cel puţin o oarecare dovadă că este conştient de măreţia lucrării la care a fost chemat, cum şi de faptul că va face din Dumnezeu sfătuitorul şi tăria sa. Moise s-a întors la socrul său şi şi-a exprimat dorinţa de a-şi vizita fraţii din Egipt. Ietro şi-a dat consimţământul, împreună cu binecuvântarea sa: "Du-te în pace". Luându-şi soţia şi copiii, Moise a plecat la drum. El nu îndrăznise să destăinuiască scopul misiunii sale, ca nu cumva să nu li se îngăduie să-l însoţească. Dar, mai înainte de a ajunge în Egipt, el însuşi a socotit că este mai bine, pentru siguranţa lor, să-i trimită înapoi la căminul din Madian. O teamă ascunsă de faraon şi egipteni, a căror mânie fusese aprinsă împotriva lui cu patruzeci de ani înainte, îl făcuse pe Moise să fie încă şi mai şovăitor de a se întoarce în Egipt; dar, după ce s-a hotărât să asculte porunca divină, Domnul i-a descoperit faptul că vrăjmaşii săi muriseră. Pe când se afla pe drum, din Madian spre Egipt, Moise a primit o surprinzătoare şi teribilă avertizare cu privire la o situaţie ne-plăcută Domnului. Un înger i s-a înfăţişat într-un mod ameninţător, ca şi când ar fi vrut să-l nimicească de îndată. Nu i s-a dat nici o lămurire; dar Moise şi-a adus aminte că nesocotise una dintre poruncile Domnului. Cedând insistenţelor soţiei sale, el neglijase să supună ceremonialului circumciziunii pe fiul lor mai mic. El nu îndeplinise condiţia pe temeiul căreia copilul său putea fi îndreptăţit să aibă parte de binecuvântările legământului lui Dumnezeu cu Israel; iar o astfel de neglijenţă din partea unui conducător ales n-ar fi făcut altceva decât să slăbească puterea preceptelor dumnezeieşti asupra poporului. Sefora, temându-se ca soţul ei să nu fie omorât, a îndeplinit ea însăşi acest ceremonial, după care îngerul i-a îngăduit lui Moise să-şi continue călătoria. În misiunea sa pe lângă faraon, Moise avea să se afle într-o situaţie foarte primejdioasă; viaţa sa putea fi cruţată numai datorită protecţiei îngerilor sfinţi. Dar, atâta vreme cât trăia într-o vădită neglijare a unei datorii cunoscute, el nu avea să fie în siguranţă, căci nu putea fi ocrotit de îngerii lui Dumnezeu. În timpul strâmtorării ce va fi chiar înainte de venirea lui Isus Hristos, cei neprihăniţi vor fi apăraţi prin lucrarea îngerilor cereşti; dar nu va fi nici o siguranţă pentru cei ce calcă Legea lui Dumnezeu. Atunci, îngerii nu îi vor putea ocroti pe aceia care nesocotesc vreuna din poruncile divine.
Cap. 23 - Plăgile asupra Egiptului
Fiind încunoştinţat de către îngeri, Aaron a plecat să-şi întâmpine fratele, de care fusese despărţit atât de mult timp; şi ei s-au întâlnit în mijlocul singurătăţii deşertului, în apropiere de Horeb. Aici, ei au discutat împreună şi Moise "a făcut cunoscut lui Aaron toate cuvintele Domnului, care-l trimisese, şi toate semnele, pe care-i poruncise să le facă" (Ex.4,28). Apoi au călătorit împreună spre Egipt; şi, după ce au sosit în ţinutul Gosen, i-au adunat pe bătrânii lui Israel. Aaron le-a povestit toate cuvintele pe care Dumnezeu le-a spus lui Moise şi apoi au fost arătate toate semnele pe care Dumnezeu le-a dat lui Moise, toate au fost făcute înaintea poporului. "Poporul a crezut. Astfel au aflat că Domnul cercetase pe copiii lui Israel, că le văzuse suferinţa; şi s-au plecat şi s-au închinat cu faţa la pământ" (vers.31). Moise fusese însărcinat, de asemenea, cu o solie pentru împărat. Cei doi fraţi au intrat în palatul faraonilor ca ambasadori ai Împăratului împăraţilor şi i-au vorbit în numele Lui: "Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: 'Lasă pe poporul Meu să plece, ca să prăznuiască în pustie un praznic în cinstea Mea'" (Ex.5,1). "Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui, şi să las pe Israel să plece?" întrebă monarhul; "Eu nu cunosc pe Domnul şi nu voi lăsa pe Israel să plece" (vers.2). Răspunsul lor a fost: "Ni S-a arătat Dumnezeul evreilor. Dă-ne voie să facem un drum de trei zile în pustie, ca să aducem jertfe Domnului, pentru ca să nu ne bată cu ciumă sau cu sabie" (vers.3). Vestea despre ei şi despre interesul pe care îl trezeau în popor ajunsese deja la împărat şi mânia sa era aprinsă. "Moise şi Aaron, pentru ce abateţi poporul de la lucrul lui?" spuse el. "Plecaţi la lucrările voastre" (vers.4). Împărăţia deja suferise pagube din cauza amestecului acestor străini. Gândindu-se la acest lucru, el mai adăugă: "Iată că poporul acesta s-a înmulţit acum în ţară, şi voi mai voiţi să-l faceţi să-şi înceteze lucrările?" (vers.5). În robia lor, israeliţii dăduseră uitării - într-o măsură oarecare - cunoaşterea Legii lui Dumnezeu şi se îndepărtaseră de preceptele ei. Sabatul fusese îndeobşte desconsiderat şi asprimea supraveghetorilor lor făcea ca ţinerea lui să fie aparent imposibilă. Dar Moise a arătat poporului său că ascultarea de Dumnezeu era prima condiţie a eliberării, iar eforturile făcute pentru restatornicirea păzirii Sabatului au ajuns la cunoştinţa asupritorilor lor. 2 Împăratul, fiind foarte neliniştit, îi suspecta pe israeliţi că plănuiseră o revoltă pentru a nu-l mai sluji. Nemulţumirea, zicea el, era rezultatul trândăviei; el va avea grijă să nu le mai lase timp pentru uneltiri primejdioase. De îndată a luat măsuri pentru a le face povara şi mai grea şi pentru a zdrobi spiritul independent. În aceeaşi zi, au fost date ordine care au făcut munca lor tot mai crudă şi mai apăsătoare. Materialul de construcţie cel mai obişnuit din acea ţară era cărămida uscată la soare; zidurile celor mai de seamă clădiri erau făcute din aceste cărămizi şi apoi erau îmbrăcate pe dinafară cu piatră, iar fabricarea cărămizilor cerea folosirea unui mare număr de sclavi. Paiele tăiate erau amestecate cu lutul, pentru a le ţine laolaltă şi se cerea o mare cantitate de paie pentru această lucrare; împăratul porunci acum să nu li se mai dea paie; cei ce lucrau cărămizile trebuia să-şi găsească singuri paie, în timp ce numărul de cărămizi ce trebuia făcute era acelaşi. Porunca aceasta a produs un mare necaz israeliţilor din întreaga ţară. Supraveghetorii egipteni aşezaseră logofeţi evrei care să supravegheze lucrarea poporului, iar aceşti logofeţi erau răspunzători de lucrul săvârşit de către cei ce erau sub mâna lor. Când ordinul împăratului s-a aplicat, poporul s-a împrăştiat prin toată ţara, ca să adune mirişte în loc de paie; dar le-a fost cu neputinţă să împlinească obişnuita cantitate de lucru. Din pricina acestei nerealizări, logofeţii evrei au fost crunt bătuţi. Aceşti logofeţi considerau că necazul lor vine de la ispravnici, şi nu de la împăratul însuşi; de aceea s-au dus la el cu plângerile lor. Plângerile lor au fost întâmpinate de faraon cu batjocuri: "Sunteţi nişte leneşi şi nişte trântori! De aceea ziceţi: 'Haidem să aducem jertfe Domnului'" (vers.17). Li s-a poruncit să se întoarcă la lucru, spunându-li-se că povara nu le va fi nicidecum uşurată. Întorcându-se, ei i-au întâlnit pe Moise şi pe Aaron şi le-au strigat: "Să vă vadă Domnul şi să judece! Voi ne-aţi făcut urâţi lui Faraon şi slujitorilor lui; ba încă le-aţi dat sabia în mână ca să ne omoare" (vers.21). Auzind aceste reproşuri, Moise s-a întristat foarte mult. Suferinţele poporului fuseseră sporite foarte mult. În toată ţara, un strigăt de disperare se înălţa de la tânăr şi bătrân şi toţi s-au unit în a-l face răspunzător de schimbarea dezastruoasă a stării lor. În amărăciunea sufletului său, el s-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu cu strigătul: "Doamne, pentru ce ai făcut un astfel de rău poporului acestuia? Pentru ce m-ai trimis? De când m-am dus la Faraon ca să-i vorbesc în Numele Tău, el face şi mai rău poporului acestuia; şi n-ai izbăvit pe poporul Tău" (vers.22-23). Răspunsul a fost: "Vei vedea acum ce voi face lui Faraon: o mână puternică îl va sili să-i izgonească din ţara lui" (Ex.6,1). Din nou i s-a amintit de legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu părinţii lor şi i s-a dat asigurarea că avea să fie împlinit. În timpul tuturor anilor de robie în Egipt, printre israeliţi au fost unii care rămăseseră credincioşi închinători ai lui Iehova. Aceştia erau foarte amărâţi atunci când îi vedeau pe copiii lor cum zilnic erau martori ai urâciunilor săvârşite de păgâni şi chiar se închinau înaintea zeilor lor falşi. În amărăciunea lor, ei au strigat către Domnul pentru eliberarea de sub jugul egiptean, pentru ca să fie eliberaţi de influenţa stricăcioasă a idolatriei. Ei nu şi-au ascuns credinţa, ci au făcut cunoscut egiptenilor că obiectul închinării lor era Creatorul cerului şi al pământului, singurul Dumnezeu viu şi adevărat. Ei le-au prezentat dovezile existenţei şi puterii Sale, de la creaţiune şi până în zilele lui Iacov. Egiptenii au avut astfel prilejul să cunoască religia evreilor; dar, deoarece considerau ca ceva înjositor să fie învăţaţi de către sclavii lor, ei au încercat să-i ademenească pe adoratorii lui Dumnezeu, făgăduindu-le răsplătiri sau, când nu izbuteau aceasta, încercau cu ameninţări şi un comportament plin de cruzime. Bătrânii lui Israel s-au străduit să susţină credinţa în scădere a fraţilor lor, repetându-le făgăduinţele făcute părinţilor lor, cum şi cuvintele profetice ale lui Iosif înainte de moartea sa, care prevesteau eliberarea lor din Egipt. Unii ascultau şi credeau. Alţii, privind la stările de lucruri din jurul lor, refuzau să mai nădăjduiască. Egiptenii, fiind informaţi de cele ce se vorbeau printre sclavi, îşi băteau joc de speranţele lor şi tăgăduiau în mod batjocoritor puterea Dumnezeului lor. Ei arătau spre situaţia lor, de popor de sclavi, şi ziceau în mod dispreţuitor: "Dacă Dumnezeul vostru este drept şi milostiv şi are o putere mai mare decât zeii Egiptului, atunci de ce nu face din voi un popor liber?" Ei le atrăgeau atenţia asupra situaţiei lor. Ei se închinau la zeităţi numite de israeliţi zei falşi şi, cu toate acestea, erau un popor bogat şi puternic. Ei declarau că zeii lor i-au binecuvântat cu prosperitate, dându-le ca robi pe israeliţi, şi se făleau cu puterea lor de a-i chinui şi nimici pe cei ce se închinau Domnului. Faraon însuşi se fălea, spunând că Dumnezeul evreilor nu-i poate elibera din mâna lui. Cuvinte de felul acesta au nimicit speranţele multor israeliţi. Li se părea că situaţia era în mare măsură aşa cum o înfăţişau egiptenii. Era adevărat că ei erau sclavi şi că trebuia să îndure tot ce le impuneau să facă ispravnicii lor cei cruzi. Copiii lor fuseseră hăituiţi şi ucişi, şi propria lor viaţă ajunsese o povară. Şi, cu toate acestea, ei se închinau Dumnezeului cerului. Dacă Domnul era într-adevăr mai presus de toţi zeii, atunci cu siguranţă El nu-i va lăsa robi la cei idolatri. Dar aceia care erau credincioşi adevăratului Dumnezeu au înţeles că numai datorită faptului că Israel s-a depărtat de El şi datorită tendinţei lor de a se încuscri cu neamurile păgâne, fiind târâţi astfel în idolatrie, Domnul îngăduise ca ei să ajungă sclavi; şi, plini de încredere, i-au asigurat pe fraţii lor că El va frânge în curând jugul asupritorilor. Evreii se aşteptaseră să obţină eliberarea fără să le fie pusă credinţa la vreo încercare deosebită şi fără suferinţă şi greutăţi adevărate. Dar ei nu erau încă pregătiţi pentru eliberare. Credinţa lor în Dumnezeu era mică şi nu erau dispuşi să sufere încercările cu răbdare, până când El va găsi că este timpul potrivit să lucreze pentru ei. Mulţi erau mulţumiţi să rămână mai degrabă în sclavie decât să înfrunte greutăţile inerente mutării într-o ţară străină; iar obiceiurile unora deveniseră atât de asemănătoare cu cele ale egiptenilor, încât preferau să rămână în Egipt. De aceea, Domnul nu i-a eliberat la prima manifestare a puterii Sale înaintea lui faraon. El a îndrumat lucrurile în aşa fel, încât spiritul tiran al împăratului Egiptului să crească mai mult, iar El să Se descopere mai bine poporului Său. Văzând dreptatea, puterea şi iubirea Sa, ei aveau să aleagă singuri să părăsească Egiptul şi să se predea pe ei înşişi în serviciul Său. Sarcina lui Moise ar fi fost mult mai uşoară, dacă nu ar fi fost atât de mulţi israeliţi aşa de corupţi, încât să nu mai vrea să părăsească Egiptul. Domnul i-a spus lui Moise să meargă din nou înaintea poporului şi să repete făgăduinţa eliberării, cu o nouă asigurare a bunăvoinţei divine. El a mers aşa cum i s-a spus; dar ei n-au vrut să-l asculte. Scriptura zice: "Dar deznădejdea şi robia aspră în care se aflau i-au împiedicat să asculte pe Moise" (vers.9). Din nou solia divină i s-a adresat lui Moise: "Du-te de vorbeşte lui Faraon, împăratul Egiptului, să lase pe copiii lui Israel să iasă afară din ţara lui" (vers.11). Descurajat, el a răspuns: "Iată că nici copiii lui Israel nu m-au ascultat; cum să mă asculte Faraon pe mine?" (vers.12). I s-a spus atunci să-l ia pe Aaron cu el şi să meargă înaintea lui faraon şi să ceară din nou "ca să scoată din ţara Egiptului pe copiii lui Israel" (vers.13). El a fost încunoştinţat de faptul că monarhul nu va ceda până când Dumnezeu nu Îşi va trimite judecăţile asupra Egiptului şi va scoate afară pe Israel prin manifestarea puterii Sale. Însă, înainte de revărsarea fiecărei plăgi, Moise trebuia să descrie natura şi urmările ei, pentru ca împăratul să poată să scape de ea, dacă alegea lucrul acesta. Fiecare pedeapsă respinsă avea să fie urmată de alta şi mai severă, până când inima lui îngâmfată avea să fie umilită şi până când el avea să-L recunoască pe Creatorul cerului şi al pământului ca viul şi adevăratul Dumnezeu. Domnul avea să le dea egiptenilor prilejul de a vedea cât de zadarnică era înţelepciunea celor mai de seamă oameni ai lor, cât de slabă era puterea zeilor lor, atunci când se împotriveau poruncilor Domnului. El avea să-i pedepsească pe locuitorii Egiptului pentru idolatria lor şi să aducă la tăcere lăudăroşenia lor cu privire la binecuvântările primite din partea idolilor lor fără viaţă. Dumnezeu urma să-Şi glorifice Numele, pentru ca celelalte naţiuni să poată auzi despre puterea Lui şi să tremure în faţa faptelor Lui măreţe şi pentru ca poporul Său să poată fi condus să se întoarcă de la idolatrie şi să-I aducă o închinare curată. Din nou Moise şi Aaron au intrat în sălile somptuoase ale împăratului Egiptului. Acolo, înconjuraţi de coloane înalte şi de podoabe strălucitoare, de multe picturi şi imagini sculptate ale zeilor păgâni, înaintea monarhului celui mai puternic imperiu al acelui timp, stăteau cei doi reprezentanţi ai unui popor înrobit, spre a face din nou cunoscută porunca lui Dumnezeu pentru eliberarea lui Israel. Împăratul a cerut un semn, ca dovadă a însărcinării lor divine. Moise şi Aaron fuseseră sfătuiţi cum să procedeze în cazul că li se va adresa o asemenea cerere şi Aaron şi-a luat toiagul şi l-a aruncat jos înaintea lui faraon. Toiagul s-a prefăcut în şarpe. Monarhul i-a chemat pe "înţelepţi şi pe vrăjitori", care "toţi şi-au aruncat toiegele, şi s-au prefăcut în şerpi. Dar toiagul lui Aaron a înghiţit toiegele lor" (vers.12). Atunci împăratul, mai hotărât decât înainte, a spus că vrăjitorii lui erau egali în putere cu Moise şi Aaron; el i-a denunţat pe slujitorii lui Dumnezeu ca fiind impostori şi i s-a părut că n-are de ce să-i fie teamă, împotrivindu-se cererii lor. Şi totuşi, deşi dispreţuia solia lor, el era împiedicat de puterea divină să le facă rău. Mâna lui Dumnezeu, şi nu influenţa sau puterea omenească pe care ar fi avut-o Moise sau Aaron, a fost aceea care a făcut minunile pe care ei le-au săvârşit înaintea lui faraon. Aceste semne şi minuni erau menite să-l convingă pe faraon că marele "EU SUNT" îl trimisese pe Moise şi că era datoria împăratului să lase pe Israel să plece, ca să-I poată sluji viului Dumnezeu. Vrăjitorii au săvârşit şi ei semne şi minuni, întrucât ei nu lucrau prin propria lor iscusinţă, ci prin puterea zeului lor, Satana, care i-a sprijinit în imitarea lucrării Domnului. De fapt, vrăjitorii n-au prefăcut într-adevăr toiegele lor în şerpi; dar, prin vrăjitorii, ajutaţi de marele înşelător, ei au fost în stare să producă această înşelăciune. Era mai presus de puterea lui Satana să schimbe toiegele în şerpi vii. Prinţul răului, deşi posedă toată înţelepciunea şi puterea unui înger căzut, nu are puterea de a crea sau de a da viaţă; această prerogativă o are numai Dumnezeu. Dar tot ceea ce era în puterea lui Satana să facă, a făcut; el a săvârşit o înşelăciune. Pentru ochii omului, toiegele s-au prefăcut în şerpi. Aşa credea faraon şi aşa credea curtea lui. În înfăţişarea lor nu era nimic care să-i deosebească de şarpele produs de Moise. Deşi Domnul a făcut ca şarpele adevărat să-i înghită pe aşa-zişii şerpi, chiar şi lucrul acela era socotit de faraon nu ca o manifestare a puterii lui Dumnezeu, ci ca un rezultat al unui fel de vrăjitorie superioară faţă de cea a slujitorilor săi. Faraon dorea să-şi justifice încăpăţânarea dată pe faţă în a se opune poruncii divine şi de aceea căuta un pretext pentru a nesocoti minunile pe care Dumnezeu le săvârşea prin Moise. Satana i-a dat exact ce-i trebuia. Prin lucrarea săvârşită de el prin vrăjitori, el a făcut să li se pară egiptenilor că Moise şi Aaron nu erau decât nişte magi şi vrăjitori şi că solia pe care o aduceau nu putea să aibă pretenţie la respect, ca venind de la o Fiinţă superioară. În felul acesta contrafacerea realizată de Satana şi-a ajuns scopul, şi anume să-i facă pe egipteni mai îndrăzneţi în răzvrătirea lor şi pe faraon să-şi împietrească inima nelăsându-se convins. Satana spera astfel să zdruncine credinţa lui Moise şi a lui Aaron în originea divină a misiunii lor, pentru ca uneltele lui să poată birui. El nu dorea ca Israel să fie eliberat din sclavie pentru a-I sluji viului Dumnezeu. Dar prinţul răului urmărea un scop şi mai profund prin manifestarea minunilor sale prin vrăjitori. El ştia bine că Moise, în sfărâmarea jugului robiei de pe grumazul copiilor lui Israel, Îl preînchipuia pe Hristos, care trebuia să sfărâme domnia păcatului asupra familiei omeneşti. El ştia că, atunci când Hristos avea să vină, aveau să fie săvârşite minuni puternice ca o dovadă pentru lume că Dumnezeu L-a trimis" Satana se temea că-şi pierde puterea. Prin imitarea înşelătoare a lucrării lui Dumnezeu prin Moise, el spera nu numai să împiedice eliberarea lui Israel, ci să şi exercite o influenţă care, în decursul veacurilor viitoare, să nimicească credinţa în minunile lui Hristos. Satana caută fără încetare să contrafacă lucrarea lui Hristos şi să stabilească propria sa putere şi propriile sale pretenţii. El îi determină pe oameni să pună la îndoială minunile lui Hristos, înfăţişându-le ca fiind rezultatul iscusinţei şi puterii omeneşti. El distruge astfel în mintea multora credinţa în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, şi-i face să respingă milostivele îmbieri ale harului prin planul de mântuire. Moise şi Aaron au primit porunca să meargă a doua zi dimineaţa la râu, în locul unde împăratul avea obiceiul să vină. Întrucât revărsarea Nilului era izvorul hranei şi al bogăţiei întregului Egipt, râul era venerat ca un zeu, iar monarhul venea în fiecare zi să i se închine. În locul acesta, cei doi fraţi i-au repetat monarhului solia lor şi apoi au întins toiagul şi au lovit apa. Fluviul cel sacru s-a prefăcut în sânge, peştii au murit şi râul a ajuns să aibă un miros ce nu putea fi suportat. Apa care fusese luată din apa râului ca rezervă în vase şi păstrată a fost de asemenea prefăcută în sânge. Dar "vrăjitorii Egiptului au făcut şi ei la fel prin vrăjitoriile lor" şi "inima lui Faraon s-a împietrit şi" s-a întors de la râu şi s-a dus acasă; dar nu şi-a pus la inimă aceste lucruri" (vers.22-23). Timp de şapte zile a bântuit plaga aceasta, dar a fost în zadar. Din nou a fost întins toiagul peste ape şi din râu au ieşit broaşte, care s-au răspândit prin toată ţara. Ele au intrat prin case, au pus stăpânire pe odăile de dormit şi au năpădit chiar şi cuptoarele şi postăvile de frământat pâinea. Broasca era considerată de egipteni ca ceva sfânt şi ei nu voiau să le omoare; dar vietăţile acestea neplăcute deveniseră acum de nesuferit. Ele mişunau chiar şi în palatul faraonilor şi împăratul era nerăbdător să scape de ele. Se părea că vrăjitorii au reuşit să producă broaşte, dar s-au dovedit neputincioşi în a le îndepărta. Văzând aceasta, faraon a fost într-o măsură oarecare umilit. El i-a chemat pe Moise şi pe Aaron şi le-a zis: "Rugaţi-vă Domnului să depărteze broaştele de la mine şi de la poporul meu; şi am să las pe popor să plece să aducă jertfă Domnului" (Ex.8,8). După ce i-a amintit împăratului de îngâmfarea lui de mai înainte, ei i-au cerut să stabilească un timp când să se roage pentru îndepărtarea plăgii. El hotărî ca aceasta să fie a doua zi, nădăjduind în taină că în acest interval de timp broaştele vor dispărea de la sine, şi în felul acesta să fie scăpat de amara umilire de a se supune Dumnezeului lui Israel. Însă plaga a continuat până la timpul stabilit, când broaştele au murit în toată ţara Egiptului, dar corpurile lor, intrate în putrefacţie, au rămas pe loc şi au otrăvit atmosfera. Domnul ar fi putut face ca într-o clipă ele să se prefacă în ţărână; dar El n-a făcut lucrul acesta, ca nu cumva, după îndepărtarea lor, împăratul şi poporul său să spună că acesta fusese un rezultat al vrăjitoriei sau al amăgirii, ca şi lucrarea vrăjitorilor. Broaştele au murit şi au fost adunate apoi în grămezi. Acum, împăratul şi întregul Egipt au avut dovada faptului pe care zadarnica lor filozofie nu îl putea tăgădui, şi anume că această lucrare nu fusese săvârşită prin vrăjitorie, ci era o pedeapsă venită de la Dumnezeul cerului. "Faraon, văzând că are răgaz să răsufle în voie, şi-a împietrit inima" (vers.15). La porunca lui Dumnezeu, Aaron a întins mâna şi ţărâna pământului s-a prefăcut în păduchi în toată ţara Egiptului. Faraon le-a cerut vrăjitorilor să facă şi ei la fel, dar n-au putut. Lucrarea lui Dumnezeu s-a dovedit acum a fi superioară aceleia a lui Satana. Vrăjitorii înşişi au recunoscut: "Aici este degetul lui Dumnezeu" (vers.19). Dar împăratul a rămas mai departe neclintit.
Apelurile şi avertizările erau fără rezultat şi s-a administrat o nouă pedeapsă. Timpul în care aceasta avea să aibă loc a fost făcut cunoscut mai dinainte, ca să nu se poată spune că ea a avut loc aşa, la întâmplare. Muştele au umplut casele şi mişunau pe pământ, astfel încât "toată ţara Egiptului a fost pustiită de muşte câineşti" (vers.24). Muştele acestea erau mari şi veninoase, iar muşcătura lor era extrem de dureroasă atât pentru om, cât şi pentru animale. Aşa cum fusese spus mai dinainte, această nenorocire nu s-a întins în ţinutul Gosen. Faraon le-a dat acum israeliţilor permisiunea de a aduce jertfe în Egipt, dar ei au refuzat să accepte condiţii de felul acesta. "Nu este deloc potrivit", a spus Moise, "să facem aşa; căci dacă am aduce, sub ochii lor, jertfe care sunt o urâciune pentru egipteni, nu ne vor ucide ei oare cu pietre?" (vers.28). Animalele pe care li se cerea evreilor să le aducă jertfă erau dintre acelea pe care egiptenii le socoteau sacre; şi respectul în care erau ţinute aceste creaturi era atât de mare, încât a ucide vreuna, chiar şi în mod accidental, era o crimă ce se pedepsea cu moartea. Ar fi fost cu neputinţă pentru evrei să se închine lui Dumnezeu în Egipt, fără să-i jignească pe stăpânii lor. Din nou Moise a propus să li se îngăduie să meargă cale de trei zile în pustie. Monarhul s-a învoit şi i-a rugat pe slujitorii lui Dumnezeu să se roage ca plaga să fie îndepărtată. Ei au făgăduit că aşa vor face, dar l-au avertizat iarăşi ca nu cumva să se poarte cu înşelăciune faţă de ei. Plaga a fost oprită, dar inima împăratului s-a împietrit din pricina stăruirii în răzvrătire şi el a refuzat şi de data aceasta să se supună.
A urmat însă o lovitură şi mai teribilă: ciuma, care a lovit toate animalele egiptenilor aflate pe câmp. Atât animalele considerate sacre, cât şi cele de povară - vacile, boii şi oile, caii, cămilele şi măgarii - toate au fost nimicite. Se spusese în mod clar că evreii aveau să fie scutiţi; şi faraon, trimiţând soli în ţinutul unde locuiau israeliţii, a trebuit să constate să cele spuse de Moise erau adevărate. "Iată că nici o vită din turmele lui Israel nu pierise" (Ex.9,7). Şi totuşi împăratul s-a încăpăţânat mai departe. Lui Moise i s-a spus apoi să ia cenuşă din cuptor şi "s-o arunce spre cer, sub ochii lui Faraon". Acest act avea o profundă semnificaţie. Cu patru sute de ani înainte, Dumnezeu îi arătase lui Avraam viitoarea apăsare a poporului Său, sub înfăţişarea unui cuptor care fumega şi a unor flăcări de foc. El spusese atunci că va trimite pedeapsa asupra asupritorilor lor şi-i va scoate pe robi încărcaţi cu mari bogăţii. În Egipt, Israel se chinuise multă vreme în cuptorul necazurilor. Actul acesta al lui Moise era pentru ei o asigurare că Dumnezeu Îşi amintea de legământul Său, cum şi că timpul eliberării lor sosise. Cenuşa aruncată spre cer s-a împrăştiat în particule fine peste toată ţara Egiptului şi, oriunde cădea, dădea naştere "pe oameni şi pe dobitoace la nişte bube pricinuite de nişte băşici fierbinţi". Preoţii şi vrăjitorii îl încurajaseră până acum pe faraon în încăpăţânarea sa, dar de astă dată a venit o pedeapsă care i-a atins şi pe ei. Loviţi de o boală dezgustătoare şi dureroasă, puterea cu care se făliseră până aici nu-i făcea decât să fie demni de dispreţ şi ei nu au mai fost în stare să se lupte împotriva Dumnezeului lui Israel. Întreaga naţiune a trebuit să vadă nebunia încrederii în vrăjitori, atunci când aceştia n-au fost în stare să-şi apere propria lor persoană. Cu toate acestea, inima lui faraon s-a împietrit şi mai mult. Dumnezeu i-a trimis acum o solie, declarând: "De data aceasta, am să trimit toate urgiile Mele împotriva inimii tale, împotriva slujitorilor tăi şi împotriva poporului tău, ca să ştii că nimeni nu este ca Mine pe tot pământul" Dar te-am lăsat să rămâi în picioare ca să vezi puterea Mea, şi Numele Meu să fie vestit în tot pământul" (Ex.9,14-16). Nu trebuie să înţelegem că Dumnezeu i-a dat viaţă pentru scopul acesta, dar providenţa Sa a îndrumat astfel evenimentele, încât el să fie adus la tron chiar în timpul rânduit pentru eliberarea lui Israel. Deşi acest tiran îngâmfat nu mai era vrednic de mila lui Dumnezeu din cauza nelegiuirilor sale, cu toate acestea, viaţa sa fusese păstrată pentru ca, prin încăpăţânarea sa, Domnul să-Şi poată manifesta minunile Sale în ţara Egiptului. Îndrumarea evenimentelor aparţine providenţei lui Dumnezeu. El ar fi putut să aşeze pe tron un împărat mult mai milostiv, care n-ar fi îndrăznit să se opună manifestărilor puternice ale puterii divine. Dar, în cazul acesta, nu s-ar fi realizat planul Domnului. Poporului Său i s-a îngăduit să guste din cruzimea nimicitoare a egiptenilor, pentru ca să nu mai poată fi înşelat cu privire la influenţa degradantă a idolatriei. În felul cum S-a purtat cu faraon, Domnul Şi-a manifestat ura faţă de idolatrie şi hotărârea de a pedepsi cruzimea şi apăsarea. Cu privire la faraon, Dumnezeu a declarat: "Eu îi voi împietri inima, şi nu va lăsa pe popor să plece" (Ex.4,21). Nu a fost folosită nici o putere supranaturală pentru a împietri inima lui faraon. Dumnezeu i-a dat lui faraon dovada cea mai izbitoare a puterii divine, dar monarhul a refuzat cu încăpăţânare să dea ascultare luminii. Fiecare desfăşurare a puterii infinite pe care o respingea de el îl făcea şi mai hotărât în răzvrătirea lui. Sămânţa revoltei, pe care a semănat-o atunci când a respins cea dintâi minune, şi-a adus roadele. Stăruind să meargă pe propria sa cale, trecând de la o treaptă a încăpăţânării la alta, inima i s-a împietrit tot mai mult, până când a trebuit să vadă chipurile reci, moarte, ale primilor născuţi. Dumnezeu le vorbeşte oamenilor prin slujitorii Săi, dându-le sfaturi şi avertizări şi mustrând păcatul. El le dă fiecăruia ocazia să-şi îndrepte greşelile înainte ca acestea să se fixeze în caracter; dar dacă cineva refuză să fie îndreptat, puterea divină nu se opune spre a zădărnici pornirile acţiunilor proprii. Omul constată că este mai uşor să repete ce a mai făcut. El îşi împietreşte inima împotriva influenţei Duhului Sfânt. O nouă lepădare a luminii îl aşează într-o astfel de situaţie, încât nici o influenţă, chiar mult mai puternică, nu va fi în stare să lase asupra lui impresii dăinuitoare. Acela care a cedat o dată ispitei va ceda mult mai uşor a doua oară. Orice repetare a păcatului slăbeşte puterea de rezistenţă, orbeşte ochii şi înăbuşă convingerile. Fiecare sămânţă a satisfacerii poftelor, care este semănată, va aduce roade. Dumnezeu nu face nici o minune pentru a împiedica un astfel de seceriş. "Ce seamănă omul, aceea va şi secera" (Gal.6,7). Acela care dă pe faţă împietrire în necredinţă, indiferenţă încăpăţânată faţă de adevărul divin, nu face altceva decât să culeagă roadele a ceea ce el însuşi a semănat. Aşa se face că mulţimi de oameni ascultă cu o stoică nepăsare adevărurile ce cândva le zguduiau sufletul. Ei au semănat delăsare şi împotrivire faţă de adevăr şi acum culeg roadele a ceea ce au semănat. Aceia care-şi adorm o conştiinţă vinovată cu gândul că, atunci când vor vrea, vor putea să schimbe cursul răului, care gândesc că pot lua în râs chemările harului şi, cu toate acestea, inima să le fie din nou şi din nou mişcată, fac lucrul acesta spre propria lor pierzare. Ei gândesc că, după ce şi-au pus toată influenţa lor de partea marelui răzvrătit, atunci când vin împrejurări grele de tot, când primejdia îi încolţeşte din toate părţile, îşi vor schimba direcţia. Dar lucrul acesta nu se face aşa uşor. Experienţa, educaţia şi disciplina unei vieţi lăsate pradă poftelor păcătoase le-au modelat într-atât caracterul, încât ei nu mai pot atunci să îşi însuşească chipul lui Isus. Dacă n-ar fi strălucit nici o lumină pe cărarea lor, atunci situaţia lor ar fi fost cu totul diferită. Mila ar fi putut mijloci, dându-le ocazia să primească invitaţia ei; dar după ce lumina este mereu lepădată şi dispreţuită, în cele din urmă ea le va fi retrasă. Faraon a fost ameninţat apoi cu pedeapsa unei furtuni cu piatră, dându-i-se avertizarea: "Pune-ţi dar la adăpost turmele şi tot ce ai pe câmp. Piatra are să bată pe toţi oamenii şi toate vitele de pe câmp, care nu vor fi intrat în case; şi vor pieri" (ver.19). Ploaia sau furtuna era ceva neobişnuit în Egipt, şi o astfel de furtună, cum a fost prevestită, nu se mai văzuse niciodată. Ştirea s-a răspândit repede şi toţi aceia care au crezut cuvântul Domnului şi-au strâns vitele, în vreme ce aceia care au dispreţuit avertizarea le-au lăsat pe câmp. Astfel, chiar în mijlocul revărsării judecăţii s-a dat pe faţă harul lui Dumnezeu, oamenii au fost puşi la probă şi s-a arătat astfel cât de mulţi au fost determinaţi să se teamă de Dumnezeu, datorită manifestării puterii Sale. Furtuna a venit aşa cum a fost prezis - a tunat, "a bătut piatra şi focul se amesteca cu piatra; piatra era aşa de mare, încât nu mai bătuse piatră ca aceea în toată ţara Egiptului de când este el locuit de oameni. Piatra a nimicit, în toată ţara Egiptului, tot ce era pe câmp, de la oameni până la dobitoace; piatra a nimicit şi toată iarba de pe câmp şi a frânt toţi copacii de pe câmp" (vers.24-25). Ruină şi pustiire au marcat calea îngerului distrugător. Numai ţinutul Gosen a fost cruţat. S-a arătat astfel egiptenilor că pământul este sub controlul viului Dumnezeu, că elementele naturii ascultă de vocea Sa şi că unica siguranţă stă în ascultarea de El. Tot Egiptul tremura în faţa îngrozitoarei revărsări a judecăţii dumnezeieşti. Faraon a trimis în grabă după cei doi fraţi şi a strigat: "De data aceasta, am păcătuit; Domnul are dreptate, iar eu şi poporul meu suntem vinovaţi. Rugaţi-vă Domnului, ca să nu mai fie tunete şi piatră şi vă voi lăsa să plecaţi şi nu veţi mai fi opriţi" (vers.27-28). Răspunsul a fost: "Când voi ieşi din cetate, voi ridica mâinile spre Domnul, tunetele vor înceta şi nu va mai bate piatra, ca să ştiţi că al Domnului este pământul. Dar ştiu că tu şi slujitorii tăi tot nu vă veţi teme de Domnul Dumnezeu" (vers.29-30). Moise ştia că lupta nu se terminase. Mărturisirea şi făgăduinţele lui faraon nu erau rezultatul unei schimbări radicale petrecute în minte sau inimă, ci ele au fost smulse de la el sub imperiul groazei şi al chinului. Moise a promis totuşi să-i împlinească cererea, pentru că nu voia să-i mai dea prilej pentru a continua în încăpăţânarea lui. Profetul a ieşit fără a ţine seama de furia furtunii şi faraon şi toată curtea lui au fost martori ai puterii lui Dumnezeu de a-l apăra pe solul Său. Ieşind afară din cetate, Moise "şi-a ridicat mâinile spre Domnul, tunetele şi piatra au încetat şi n-a mai căzut ploaie pe pământ" (vers.33). Dar de-abia şi-a revenit împăratul din spaimă şi inima lui s-a întors la stricăciunea sa de mai înainte. Atunci Domnul i-a spus lui Moise: "Du-te la Faraon, căci i-am împietrit inima lui şi a slujitorilor lui, ca să fac semnele Mele în mijlocul lor, şi ca să istoriseşti fiului tău şi fiului fiului tău cum M-am purtat cu egiptenii şi ce semne am făcut în mijlocul lor. Şi veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul" (Ex.10,1-2). Dumnezeu Îşi manifesta puterea, pentru a întări credinţa lui Israel în El, ca singurul Dumnezeu viu şi adevărat. El avea să dea o dovadă de netăgăduit cu privire la deosebirea pe care El o făcea între ei şi egipteni şi toată naţiunea avea să ştie că evreii, pe care ei i-au dispreţuit şi prigonit, erau sub protecţia Dumnezeului cerurilor. Moise l-a avertizat pe monarh că, dacă va rămâne mai departe în încăpăţânarea sa, avea să fie trimisă o plagă a lăcustelor, lăcuste care vor acoperi faţa pământului şi vor devora toată verdeaţa ce mai rămăsese; ele vor umple casele, chiar şi palatul; va fi o asemenea urgie cum "părinţii tăi şi părinţii părinţilor tăi n-au văzut aşa ceva de când sunt ei pe pământ, până în ziua de azi" (vers.6). Sfetnicii lui faraon au rămas înspăimântaţi. Naţiunea suferise o mare pierdere prin moartea animalelor lor. Mulţi oameni fuseseră ucişi de grindină. Pădurile erau distruse, iar recolta nimicită. Ei pierdeau repede tot ce câştigaseră prin munca evreilor. ţara întreagă era ameninţată de foamete. Prinţii şi curtenii făceau presiuni asupra împăratului şi au întrebat mânioşi: "Până când are să fie omul acesta o pacoste pentru noi? Lasă pe oamenii aceştia să plece, şi să slujească Domnului, Dumnezeului lor. Tot nu vezi că piere Egiptul?" (vers.7). Moise şi Aaron au fost din nou chemaţi şi monarhul le-a spus: "Duceţi-vă şi slujiţi Domnului, Dumnezeului vostru. Care şi cine sunt cei ce vor merge?" (vers.8). Răspunsul a fost: "Vom merge cu copiii şi cu bătrânii noştri, cu fiii şi fiicele noastre, cu oile şi boii noştri, căci avem să ţinem o sărbătoare în cinstea Domnului" (vers.9). Împăratul s-a umplut de mânie. 'Aşa să fie Domnul cu voi', strigă el, 'cum vă voi lăsa eu să plecaţi, pe voi şi pe copiii voştri! Luaţi seama, căci este rău ce aveţi de gând să faceţi. Nu, nu; ci duceţi-vă voi, bărbaţii, şi slujiţi Domnului, căci aşa aţi cerut'. Şi i-au izgonit dinaintea lui Faraon" (vers.10-11). Faraon se străduise să-i nimicească pe israeliţi printr-o muncă grea, dar acum el pretindea că este foarte interesat de buna lor stare şi că i se rupe inima după pruncii lor. Adevăratul lui scop era acela de a ţine ca ostatici femeile şi copiii, până la întoarcerea bărbaţilor. Moise şi-a întins acum toiagul peste ţara Egiptului şi a făcut să sufle un vânt dinspre răsărit, care a adus lăcuste. "Erau în număr atât de mare, cum nu mai fusese şi nu va mai fi un astfel de roi de lăcuste" (vers.14). Ele au umplut cerul, până când ţara s-a întunecat, şi au mâncat toată iarba care mai rămăsese. Faraon a trimis în grabă după profeţi şi le-a zis: "Am păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului vostru şi împotriva voastră. Dar iartă-mi păcatul numai de data aceasta; şi rugaţi pe Domnul, Dumnezeul vostru, să depărteze de la mine urgia aceasta de moarte" (vers.16-17). Ei au făcut aşa şi un vânt puternic de la apus a luat lăcustele şi le-a dus în Marea Roşie. Dar împăratul a stăruit mai departe în hotărârea lui încăpăţânată. Locuitorii Egiptului ajunseseră la disperare. Nenorocirile care se abătuseră asupra lor păreau a fi peste puterile lor de a mai suporta şi erau plini de groază pentru cele ce urmau să vină. Naţiunea se închinase la faraon ca la un reprezentant al zeului lor, dar mulţi erau acum convinşi că el se împotriveşte Unuia care făcea din toate forţele naturii slujitori ai voii Sale. Sclavii evrei, apăraţi într-un mod miraculos, deveneau încrezători în eliberare. Stăpânii lor nu îndrăzneau să-i mai chinuie ca înainte. În toată ţara Egiptului era o teamă ascunsă că neamul ţinut până atunci în sclavie se va ridica şi va răzbuna nedreptăţile făcute. Pretutindeni oamenii se întrebau: ce va urma? Deodată un întuneric s-a lăsat asupra ţării, un întuneric atât de des şi de negru, încât părea că "se poate pipăi". Nu numai că oamenii erau lipsiţi de lumină, dar atmosfera era foarte apăsătoare, aşa încât era greu de respirat. "Nici nu se vedeau unii pe alţii, şi nimeni nu s-a sculat de la locul lui timp de trei zile. Dar în locurile unde locuiau toţi copiii lui Israel era lumină" (vers.23). La egipteni, soarele şi luna erau obiecte ale închinării; în acest întuneric misterios, atât poporul, cât şi zeii lui erau loviţi deopotrivă de puterea care luase în apărare cauza sclavilor.3 Cu toate acestea, oricât de groaznică a fost, această judecată era o dovadă a înţelegerii lui Dumnezeu, arătând faptul că El nu Se complăcea în a nimici. El voia să-i dea poporului timp pentru gândire şi pocăinţă, mai înainte de a aduce asupra lui ultima şi cea mai teribilă dintre plăgi. Frica smulsese de la faraon o nouă concesie. La sfârşitul celei de a treia zile de întuneric, el l-a chemat pe Moise şi a consimţit ca poporul să plece, dar turmele şi cirezile să rămână. "Nici o unghie din ele să nu rămână", a răspuns hotărâtul evreu. "Căci din ele vom lua ca să slujim Domnului, Dumnezeului nostru; iar până vom ajunge acolo, nu ştim ce vom alege ca să aducem Domnului" (vers.26). Furia împăratului izbucni fără a mai putea fi stăpânită: "Ieşiţi de la mine!" strigă el. "Să nu care cumva să te mai arăţi înaintea mea, căci în ziua în care te vei arăta înaintea mea, vei muri" (vers.28). Răspunsul a fost: "Da, nu mă voi mai arăta înaintea ta" (vers.29). "Moise era foarte bine văzut în ţara Egiptului, înaintea slujitorilor lui Faraon şi înaintea poporului" (Ex.11,3). Moise era privit de egipteni cu frică. Împăratul nu îndrăznea să se atingă de el şi să-i facă vreun rău, căci poporul socotea că numai el singur avea puterea să îndepărteze plăgile. Ei doreau ca israeliţilor să li se îngăduie să părăsească Egiptul. Împăratul şi preoţii erau aceia care se împotriveau cu toată puterea cererilor lui Moise.
Cap. 24 - Paştele
Când cererea pentru eliberarea lui Israel a fost prezentată pentru prima dată împăratului Egiptului, s-a dat avertizarea celei mai teribile plăgi. Moise primise porunca să-i spună lui faraon: "Aşa vorbeşte Domnul: 'Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut'. Îţi spun: 'Lasă pe fiul Meu să plece, ca să-Mi slujească; dacă nu vrei să-l laşi să plece, voi ucide pe fiul tău, pe întâiul tău născut'" (Ex.4,22.23). Deşi dispreţuiţi de egipteni, israeliţii fuseseră onoraţi de Dumnezeu prin faptul că fuseseră puşi deoparte ca să fie păstrătorii Legii Sale. Datorită binecuvântărilor şi privilegiilor speciale care le erau acordate, ei aveau întâietate între naţiuni, aşa cum avea primul născut între fraţii săi. Pedeapsa despre care Egiptul fusese avertizat de la început avea să fie cea din urmă. Dumnezeu este îndelung răbdător şi bogat în milă. El are o grijă duioasă faţă de fiinţele făcute după chipul Său. Dacă pierderea recoltelor şi a turmelor şi cirezilor ar fi adus Egiptul la pocăinţă, atunci copiii n-ar mai fi fost loviţi; dar naţiunea s-a împotrivit cu încăpăţânare poruncii divine şi, de aceea, lovitura finală era gata să cadă. Moise fusese oprit, sub pedeapsa cu moartea, să se mai arate în faţa lui faraon; dar o ultimă solie din partea lui Dumnezeu trebuia să-i fie dusă monarhului răzvrătit şi Moise a venit din nou înaintea lui, cu înştiinţarea înspăimântătoare: "Aşa vorbeşte Domnul: 'Pe la miezul nopţii, voi trece prin Egipt, şi toţi întâii născuţi din ţara Egiptului vor muri, de la întâiul născut al lui Faraon, care şade pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut al roabei care stă la râşniţă şi până la toţi întâii născuţi ai dobitoacelor, în toată ţara Egiptului vor fi ţipete mari, aşa cum n-au fost şi nu vor mai fi. Dar dintre toţi copiii lui Israel, de la oameni până la dobitoace, nici măcar un câine nu va chelălăi cu limba lui, ca să ştiţi ce deosebire face Domnul între egipteni şi Israel. Atunci, toţi aceşti slujitori ai tăi se vor pogorî la mine şi se vor închina până la pământ înaintea mea zicând: 'Ieşi, tu şi tot poporul care te urmează!' După aceea voi ieşi" (Ex.11,4-8). Înainte de aducerea la îndeplinire a acestei hotărâri prin Moise, Domnul a dat îndrumări copiilor lui Israel cu privire la plecarea lor din Egipt şi, în mod deosebit, cu privire la ocrotirea lor de pedeapsa care avea să vină. Fiecare familie, singură sau împreună cu altele, trebuia să "junghie" un miel sau un ied "fără cusur" şi, cu un mănunchi de isop, să stropească sângele lui pe "pragul de sus şi cei doi stâlpi ai uşii" casei, pentru ca îngerul nimicitor, venind la miezul nopţii, să nu intre în acea locuinţă. Ei trebuia să mănânce carnea "friptă la foc" cu "azimi şi verdeţuri amare", noaptea, după cum spusese Moise: "Să aveţi mijlocul încins, încălţămintele în picioare şi toiagul în mână; şi să-l mâncaţi în grabă, căci sunt Paştele Domnului" (Ex.12,11).
Domnul a zis: "În noaptea aceea Eu voi trece prin ţara Egiptu-lui şi voi lovi pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de la oameni până la dobitoace; şi voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului" Sângele vă va sluji ca semn pe casele unde veţi fi. Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi, aşa că nu vă va nimici nici o urgie, atunci când voi lovi ţara Egiptului" (Ex.12,12-13). În amintirea acestei mari eliberări trebuia ca poporul Israel să ţină o sărbătoare în fiecare an, în toate generaţiile viitoare. "Şi pomenirea acestei zile s-o păstraţi şi s-o prăznuiţi printr-o sărbătoare în cinstea Domnului; s-o prăznuiţi ca o lege veşnică pentru urmaşii voştri" (Ex.12,14). Când ei aveau să prăznuiască această sărbătoare în anii ce aveau să vină, trebuia să le povestească copiilor lor istoria acestei mari eliberări, aşa după cum le spusese Moise: "Să răspundeţi: 'Este jertfa de Paşte în cinstea Domnului, care a trecut pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul, şi ne-a scăpat casele noastre'" (Ex.12,26-27). Pe lângă acestea, întâii născuţi, atât dintre oameni, cât şi dintre animale, trebuia să fie ai Domnului, putând fi luaţi înapoi numai printr-o răscumpărare, ca recunoaştere a faptului că, atunci când întâii născuţi ai Egiptului au pierit, ai lui Israel, deşi au fost izbăviţi în mod minunat, ar fi fost şi ei părtaşi aceleiaşi sorţi, dacă nu s-ar fi adus jertfa ispăşitoare. "Căci orice întâi născut este al Meu", a spus Domnul; "în ziua când am lovit pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, Mi-am închinat Mie pe toţi întâii născuţi din Israel, atât dintre oameni, cât şi dintre dobitoace; ei vor fi ai Mei" (Num.3,13). După instituirea slujbei la sanctuar, Domnul a pus deoparte pentru Sine seminţia lui Levi pentru lucrarea la sanctuar, în locul întâilor născuţi ai întregului popor. "Căci ei Îmi sunt daţi cu totul din mijlocul copiilor lui Israel", a zis El. "Eu i-am luat pentru Mine în locul întâilor născuţi din toţi întâii născuţi ai copiilor lui Israel" (Num.8,16). Tot poporul avea totuşi datoria, ca o recunoaştere a îndurării lui Dumnezeu, să plătească un preţ de răscumpărare pentru orice întâi născut (Num.18,15-16). Paştele trebuia să fie atât un act comemorativ, cât şi un act preînchipuitor, care să arate nu numai înapoi, la eliberarea din Egipt, ci şi înainte, la marea eliberare pe care Isus Hristos avea s-o aducă la îndeplinire în eliberarea poporului Său din sclavia păcatului. Mielul de jertfă Îl reprezintă pe "Mielul lui Dumnezeu", în care este unica noastră nădejde de mântuire. Apostolul spune: "Căci Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit" (1 Cor.5,7). Nu a fost de ajuns ca mielul pascal să fie junghiat; ci sângele lui trebuia să fie stropit pe stâlpii uşii; tot astfel este nevoie ca meritele sângelui lui Hristos să fie aplicate sufletului. Noi trebuie să credem nu numai că El a murit pentru lume, ci că a murit pentru fiecare dintre noi, în mod individual. Noi trebuie să ne însuşim meritele jertfei ispăşitoare. Isopul folosit pentru stropirea sângelui era un simbol al curăţirii, fiind astfel folosit la curăţirea leprei şi a acelora care se întinau prin atingerea cu cei morţi. În rugăciunea psalmistului se poate vedea, de asemenea, însemnătatea lui: "Curăţeşte-mă cu isop, şi voi fi curat. Spală-mă şi voi fi mai alb decât zăpada" (Ps.51,7). Mielul trebuia pregătit în întregime şi nici un os nu trebuia să-i fie zdrobit. Tot astfel, nici un os al Mielului lui Dumnezeu, care urma să moară pentru noi, nu trebuia să fie zdrobit (Ioan 19,36). În felul acesta a fost reprezentată plinătatea desăvârşită a jertfei lui Hristos. Carnea trebuia mâncată. Nu este de ajuns să credem în Hristos pentru iertarea păcatelor; prin credinţă noi trebuie să primim fără încetare putere şi hrană spirituală de la El, prin Cuvântul Său. Hristos spune: "Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, nu aveţi viaţă în voi. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne în Mine şi Eu rămân în el" (Ioan 6,53-54). Iar pentru a lămuri însemnătatea celor spuse, El a zis: "Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă" (vers.63). Isus a primit Legea Tatălui Său, a trăit în viaţa Sa de fiecare zi principiile ei, a dat pe faţă spiritul ei şi a arătat puterea ei binefăcătoare asupra inimii. Ioan spune: "Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl" (Ioan 1,14). Urmaşii lui Hristos trebuie să fie părtaşi ai experienţei Lui. Ei trebuie să primească şi să asimileze Cuvântul lui Dumnezeu, aşa încât el să ajungă forţa motrice a vieţii şi acţiunilor lor. Prin puterea lui Hristos ei trebuie să fie schimbaţi spre a ajunge asemenea Lui şi a reflecta însuşirile dumnezeieşti. Ei trebuie să mănânce carnea şi să bea sângele Fi-ului lui Dumnezeu sau, dacă nu, n-au viaţă în ei înşişi. Spiritul şi lucrarea lui Hristos trebuie să devină spiritul şi lucrarea ucenicilor Săi. Mielul trebuia mâncat cu ierburi amare, ca o amintire a trecutului, a amărăciunii robiei în Egipt. La fel, când ne hrănim din Hristos, trebuie să facem lucrul acesta cu inima zdrobită, din cauza păcatelor noastre. Folosirea azimilor avea, de asemenea, o însemnătate. Această însemnătate este cuprinsă în mod expres în legea serbării Paştelui, păzită cu stricteţe de către evrei în practicile lor, astfel încât nici un fel de aluat să nu se găsească în casele lor în timpul acestei sărbători. Tot astfel aluatul păcatului trebuie să fie îndepărtat de la toţi aceia care vor să primească viaţa şi hrana de la Hristos. De aceea Pavel scrie bisericii din Corint: "Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi, fără aluat; căci Hristos, Paştele noastre, a fost jertfit. Să prăznuim dar praznicul acesta nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu azimile curăţiei şi adevărului" (1 Cor.5,7- 8). Înainte de a obţine libertatea, robii trebuia să-şi dovedească credinţa în marea eliberare care era gata să se înfăptuiască. Semnul sângelui trebuia pus pe casele lor şi trebuia ca ei să se separe, ei şi familiile lor, de egipteni şi să se strângă înăuntrul caselor lor. Dacă israeliţii ar fi nesocotit în vreo privinţă oarecare vreuna din îndrumările primite, dacă ar fi neglijat să-şi separe copiii de egipteni, dacă ar fi junghiat mielul, dar n-ar fi uns stâlpii uşii cu sânge, sau dacă vreunul dintre ei ar fi ieşit din casă, n-ar mai fi fost în siguranţă. S-ar fi putut ca în sinceritatea inimii lor să fi crezut că au făcut tot ce era necesar, dar sinceritatea lor nu i-ar fi izbăvit. Toţi aceia care nu aveau să ia seama la îndrumările Domnului aveau să-l piardă pe întâiul lor născut, lovit de mâna îngerului pierzător. Prin ascultare, poporul trebuia să dea dovadă de credinţă. Tot astfel, toţi aceia care nădăjduiesc să fie salvaţi prin meritele sângelui lui Hristos îşi vor da seama că şi ei înşişi au de făcut ceva, pentru a-şi asigura mântuirea. În timp ce numai Hristos, numai El singur, ne poate răscumpăra de sub pedeapsa neascultării, noi trebuie să ne întoarcem de la păcat, la ascultare. Omul trebuie să fie mântuit prin credinţă, şi nu prin fapte; cu toate acestea, credinţa sa trebuie să fie dovedită prin faptele sale. Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său să moară ca ispăşire pentru păcat. El a făcut cunoscut lumina adevărului, calea vieţii, El a dat mijloacele ajutătoare, rânduieli şi privilegii; acum, omul trebuie să coopereze cu aceste instrumente salvatoare; el trebuie să aprecieze şi să folosească ajutoarele pe care Dumnezeu i le-a pus la dispoziţie - să creadă şi să asculte de toate cerinţele dumnezeieşti. După ce Moise i-a făcut cunoscut lui Israel măsurile luate de Dumnezeu pentru eliberarea lui, "poporul s-a plecat şi s-a închinat până la pământ" (Ex.12,27). Fericita nădejde a eliberării, înspăimântătoarea cunoaştere a faptului că persecutorii lor aveau să fie fără întârziere pedepsiţi, grijile şi ostenelile datorate plecării lor precipitate - toate au fost acoperite pentru un timp de recunoştinţa faţă de bunul lor Salvator. Mulţi dintre egipteni fuseseră conduşi la recunoaşterea Dumnezeului evreilor şi aceştia făceau acum rugămintea de a li se permite să găsească adăpost în casele israeliţilor, când îngerul pierzător avea să treacă prin ţară. Ei au fost primiţi cu bucurie. Aceştia au făgăduit ca de aici înainte să slujească Dumnezeului lui Iacov şi să plece din Egipt o dată cu poporul Său. Israeliţii au ascultat de îndrumările pe care Dumnezeu le dăduse. Grabnic şi în taină, ei au făcut pregătirile pentru plecare. Familiile lor s-au adunat laolaltă, mielul pascal a fost junghiat, carnea friptă la foc, azimile şi ierburile amare pregătite. Tatăl, ca preot al familiei, a stropit sângele pe stâlpii casei şi apoi s-a alăturat familiei, înăuntrul casei. În grabă şi în tăcere mielul pascal a fost mâncat. Cuprins de o teamă sfântă, poporul s-a rugat şi a vegheat; inima întâilor născuţi, de la bărbatul cel puternic şi până la copilul cel mic, bătea cu o teamă ce nu se poate exprima în cuvinte. Taţi şi mame îl strângeau în braţe pe iubitul lor întâi născut, gândindu-se la lovitura îngrozitoare ce avea să cadă în noaptea aceea. Dar nici una dintre locuinţele lui Israel n-a fost vizitată de îngerul aducător de moarte. Semnul sângelui - semnul protecţiei Mântuitorului - era pe uşile lor şi nimicitorul n-a intrat. La miezul nopţii "au fost mari ţipete în Egipt, căci nu era casă unde să nu fie un mort" (Ex.12,30). Toţi întâii născuţi din ţară, "de la întâiul născut al lui Faraon, care şedea pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut al celui închis în temniţă, până la toţi întâii născuţi ai dobitoacelor" (vers.29), fuseseră loviţi de nimicitor. Pe tot întinsul vastului imperiu egiptean, mândria fiecărei case fusese doborâtă. Strigătele şi vaietele celor ce jeleau umpleau văzduhul. Împăratul şi curtenii, cu feţele palide şi picioarele tremurânde, stăteau îngroziţi în faţa acestei orori copleşitoare. Faraon strigase pe vremuri: "Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui, şi să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul, şi nu voi lăsa pe Israel să plece" (Ex.5,2). Acum, mândria lui, care se înălţa până la cer, s-a umilit până în ţărână şi "a chemat pe Moise şi pe Aaron şi le-a zis: 'Sculaţi-vă, ieşiţi din mijlocul poporului meu, voi şi copiii lui Israel. Duceţi-vă de slujiţi Domnului, cum aţi zis. Luaţi-vă şi oile şi boii, cum aţi zis, duceţi-vă şi binecuvântaţi-mă'" (Ex.12,31-32). Sfetnicii împărăteşti, şi ei la rândul lor, împreună cu poporul stăruiau de israeliţi să plece "din ţară, căci ziceau: 'Altfel, toţi vom pieri'" (vers.33).
Cap. 25 - Exodul
Cu mijlocul încins, cu picioarele încălţate şi cu toiagul în mână, poporul Israel stătea gata, în picioare, fără glas, înmărmurit şi totuşi nădăjduind, în aşteptarea ordinului imperial, care să le spună să plece. Înainte de ivirea zorilor, ei au pornit la drum. În timpul plăgilor, pe când manifestarea puterii lui Dumnezeu aprinsese credinţa în inimile robilor şi aruncase groaza în asupritorii lor, israeliţii se adunaseră în mod treptat în Gosen; cu toată graba plecării lor, se luaseră deja unele măsuri necesare organizării şi controlului mulţimii în mişcare, prin împărţirea lor în cete, sub îndrumarea unor conducători numiţi în scopul acesta. Şi au plecat "în număr de aproape şase sute de mii de oameni, care mergeau pe jos, afară de copii. O mulţime de oameni de tot soiul s-au suit împreună cu ei" (Ex.12,37-38). În această mulţime se aflau nu numai aceia care erau mânaţi de credinţa în Dumnezeul lui Israel, ci se afla, de asemenea, un foarte mare număr de oameni care doreau numai să scape de plăgi sau porniseră după mulţimea în mişcare numai din sentimentalism şi curiozitate. Această clasă de oameni a fost totdeauna o piedică şi o cursă pentru Israel. De asemenea, poporul a luat cu el "turme însemnate de oi şi boi". Acestea erau proprietatea israeliţilor, care nu-şi vânduseră niciodată bunurile lor împăratului, aşa cum făcuseră egiptenii. Iacov şi fiii săi şi-au adus turmele şi cirezile cu ei în Egipt, unde se înmulţiseră foarte mult. Înainte de a părăsi Egiptul, poporul, sub îndrumarea lui Moise, a cerut o recompensă pentru munca lui neplătită, iar egiptenii erau prea nerăbdători să scape de prezenţa lor, spre a le refuza cererea. Robii au plecat încărcaţi cu prada luată de la asupritorii lor. Ziua aceea a însemnat încheierea istoriei descoperite lui Avraam în viziune profetică, dată cu veacuri înainte: "Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţară, care nu va fi a ei; acolo va fi robită, şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu; şi pe urmă va ieşi de acolo cu mari bogăţii" (Gen.15,13-14).4 Cei patru sute de ani se împliniseră. "Şi, după patru sute treizeci de ani, tocmai în ziua aceea, toate oştile Domnului au ieşit din ţara Egiptului" (Ex.12,41). La plecarea lor din Egipt, israeliţii duceau cu ei o moştenire preţioasă, oasele lui Iosif, care aşteptaseră atât de mult timp împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu şi care, în timpul anilor întunecoşi de robie, fuseseră o aducere aminte a izbăvirii lui Israel. În loc de a urma calea directă spre Canaan, care trecea prin ţara filistenilor, Domnul le-a îndreptat mersul spre miazăzi, spre ţărmurile Mării Roşii. "Căci a zis Dumnezeu: 'S-ar putea să-i pară rău poporului văzând războiul şi să se întoarcă în Egipt'" (Ex.13,17). Dacă ar fi încercat să treacă prin ţara filistenilor, înaintarea lor ar fi fost stânjenită, căci filistenii îi considerau sclavi fugiţi de la stăpânii lor şi n-ar fi ezitat să se războiască cu ei. Israeliţii erau slab pregătiţi pentru a se lupta cu poporul acela puternic şi războinic. De asemenea, ei Îl cunoşteau prea puţin pe Dumnezeu şi aveau puţină credinţă în El şi s-ar fi înspăimântat şi descurajat. Erau neînarmaţi şi nedeprinşi cu lupta, iar starea lor de spirit era deprimată datorită îndelungatei lor robii; erau stânjeniţi de femei şi copii, de turme şi cirezi. Conducându-i pe drumul spre Marea Roşie, Domnul S-a descoperit ca un Dumnezeu al milei şi al înţelepciunii. "Au plecat din Sucot, şi au tăbărât la Etam, la marginea pustiei. Domnul mergea înaintea lor, ziua într-un stâlp de nor, ca să-i călăuzească pe drum, iar noaptea într-un stâlp de foc, ca să-i lumineze, pentru ca să meargă şi ziua, şi noaptea. Stâlpul de nor nu se depărta dinaintea poporului în timpul zilei, nici stâlpul de foc în timpul nopţii" (Ex.13,20-22). Psalmistul spune: "A întins un nor, ca să-i acopere, şi focul, ca să lumineze noaptea" (Ps.105,39; a se vedea, de asemenea, 1 Corinteni 10,1-2). Stindardul Conducătorului lor nevăzut era totdeauna cu ei. Ziua, norul le arăta calea sau se întindea ca un acoperământ deasupra mulţimii. El servea ca apărare împotriva căldurii arzătoare, iar prin răcoarea şi umezeala lui aducea o înviorare milostivă în deşertul ars de soare şi însetat. Noaptea, el devenea un stâlp de foc, luminându-le tabăra şi asigurându-i fără încetare de prezenţa divină. În unul dintre cele mai frumoase şi mai încurajatoare pasaje din cartea profetului Isaia, se face referire la stâlpul de nor şi de foc, spre a reprezenta grija lui Dumnezeu faţă de poporul Său, în marea luptă finală cu puterile răului. "Domnul va aşeza peste toată întinderea muntelui Sionului şi peste locurile lui de adunare un nor de fum ziua, şi un foc de flăcări strălucitoare noaptea. Da, peste toată slava va fi un adăpost, o colibă, ca umbrar împotriva căldurii zilei şi ca loc de adăpost şi de ocrotire împotriva furtunii şi ploii" (Is.4,5-6). Ei călătoreau prin întinderea tristă şi pustie. În inima lor începuseră deja să se întrebe încotro îi va duce drumul pe care au apucat; începeau să obosească de calea cea grea şi, în unele inimi, a început să încolţească teama că vor fi urmăriţi de egipteni. Dar norul mergea înainte şi ei îl urmau. Şi iată că Domnul l-a îndrumat pe Moise să o ia într-o parte, într-un defileu muntos, şi să tabere lângă mare. I-a fost descoperit faptul că faraon avea să-i urmărească, dar că Dumnezeu avea să fie onorat prin izbăvirea lor. În Egipt se răspândise vestea că copiii lui Israel, în loc să se oprească în deşert pentru a se închina, înaintau grăbiţi către Marea Roşie. Sfetnicii i-au făcut cunoscut lui faraon că robii lor fugiseră spre a nu se mai întoarce. Poporul îşi deplângea nebunia de a fi considerat că moartea primilor născuţi s-a datorat puterii lui Dumnezeu. Oamenii lor cei mari, revenindu-şi din teamă, au pus plăgile pe seama unor cauze naturale. "Ce am făcut, de am lăsat pe Israel să plece şi să nu ne mai slujească?" - a fost strigătul lor amar (Ex.14,5 u.p.). Faraon îşi strânse forţele, "şase sute de care de luptă" şi toate carele Egiptului", călăreţi, comandanţi şi pedestraşi. Împăratul însuşi, însoţit de oamenii de frunte ai împărăţiei sale, conducea armata atacatoare. Pentru a se asigura de ajutorul zeilor şi pentru ca în felul acesta să-şi asigure izbânda în această acţiune a lor, erau însoţiţi de preoţi. Împăratul era hotărât să-l intimideze pe Israel printr-o mare desfăşurare a puterii sale. Egiptenii se temeau ca nu cumva supunerea lor silită faţă de Dumnezeul lui Israel să-i facă să ajungă de râsul celorlalte naţiuni; dar, dacă aveau să pornească acum cu o mare desfăşurare a forţei lor şi să-i aducă înapoi pe fugari, atunci aveau să-şi recapete gloria şi să-şi recâştige serviciile robilor lor. Evreii tăbărâseră lângă mare, ale cărei ape ridicau înaintea lor o barieră ce părea de netrecut, în timp ce la miazăzi un munte stâncos le oprea înaintarea. Deodată, ei au văzut în depărtare armuri strălucitoare şi care în mişcare, ce trădau avangarda unei mari oştiri. Pe măsură ce forţa aceasta se apropia, oştile Egiptului au fost văzute în acţiunea lor de urmărire. Groaza a umplut inimile israeliţilor. Unii strigau către Domnul, dar cea mai mare parte alergau la Moise cu plângerile lor: "Nu erau oare morminte în Egipt, ca să nu mai fi fost nevoie să ne aduci să murim în pustie? Ce ne-ai făcut, de ne-ai scos din Egipt? Nu-ţi spuneam noi în Egipt: 'Lasă-ne să slujim ca robi egiptenilor, căci vrem mai bine să slujim ca robi egiptenilor, decât să murim în pustie'?" (Ex.14,11-12). Moise s-a tulburat foarte mult văzând că poporul său dă pe faţă atât de puţină credinţă în Dumnezeu, în ciuda faptului că în repetate rânduri fusese martor la manifestarea puterii Sale spre binele lor. Cum puteau ei să-l învinuiască de primejdiile şi greutăţile situaţiei lor, când el nu făcuse altceva decât să urmeze porunca expresă a lui Dumnezeu? Într-adevăr, nu exista nici o posibilitate de scăpare, decât dacă Dumnezeu Însuşi avea să intervină pentru izbăvire; dar pentru că au fost aduşi în această situaţie datorită faptului că au ascultat de îndrumările divine, Moise nu se temea de urmări. Răspunsul său liniştit şi plin de încredinţare adresat poporului a fost: "Nu vă temeţi de nimic, staţi pe loc şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta; căci pe egiptenii aceştia, pe care-i vedeţi azi, nu-i veţi mai vedea niciodată. Domnul Se va lupta pentru voi; dar voi, staţi liniştiţi'" (Ex.14,13-14). Nu era un lucru uşor să faci ca oştile lui Israel să rămână în aşteptare înaintea Domnului. Lipsiţi de disciplină şi de stăpânire de sine, oamenii au ajuns violenţi şi neraţionali. Ei se aşteptau să cadă repede în mâinile opresorilor, iar vaietele şi plângerile lor erau zgomotoase şi puternice. Stâlpul cel minunat de nor fusese urmat ca un semn de la Dumnezeu de a merge înainte; dar acum se întrebau între ei dacă acesta nu prevestea cumva o mare nenorocire: căci nu-i dusese el oare de partea rea a muntelui, într-un loc unde nu exista trecere? În felul acesta, îngerul lui Dumnezeu era pentru mintea lor rătăcită ca un purtător de nenorocire. Dar deodată, în timp ce oştile egiptene se apropiau, aşteptându-se să facă din ei o pradă uşoară, stâlpul de nor s-a ridicat în mod maiestuos spre cer, a trecut peste israeliţi şi a coborât între ei şi oştile Egiptului. Un zid întunecos s-a aşezat între urmăriţi şi urmăritori. Egiptenii nu mai puteau vedea nicidecum tabăra evreilor, fiind astfel constrânşi să se oprească. Dar, pe când întunericul nopţii devenea tot mai adânc, zidul de nor a devenit o mare lumină pentru evrei, inundând întreaga tabără cu o strălucire ca în timpul zilei. Atunci, nădejdea a revenit în inimile poporului Israel. Iar Moise a strigat către Domnul. "Domnul a zis lui Moise: 'Ce rost au strigătele acestea? Spune copiilor lui Israel să pornească înainte. Tu, ridică-ţi toiagul, întinde-ţi mâna spre mare, şi despică-o; şi copiii lui Israel vor trece prin mijlocul mării, ca pe uscat'" (Ex. 14,15-16). Psalmistul, descriind trecerea mării de către Israel, cânta: "ţi-ai croit un drum prin mare, o cărare prin apele cele mari, şi nu ţi s-au cunoscut urmele. Ai povăţuit pe poporul Tău ca pe o turmă, prin mâna lui Moise şi Aaron" (Ps.77,19-20). Când Moise şi-a întins toiagul, apele s-au despărţit şi Israel a mers prin mijlocul mării ca pe uscat, în timp ce apele stăteau ca un zid de o parte şi de alta. Lumina din stâlpul de foc al lui Dumnezeu strălucea pe vârfurile înspumate ale valurilor şi lumina calea ce era tăiată ca o brazdă adâncă prin apele mării şi se pierdea în obscuritatea celuilalt ţărm îndepărtat. "Egiptenii i-au urmărit: şi toţii caii lui Faraon, carele şi călăreţii lui au intrat după ei în mijlocul mării. În straja dimineţii, Domnul, din stâlpul de foc şi de nor, S-a uitat spre tabăra egiptenilor şi a aruncat învălmăşeală în tabăra egiptenilor" (Ex.14,23-24). Norul misterios se transforma într-un stâlp de foc înaintea ochilor lor uimiţi. Tunetele au început să bubuie şi fulgerele să lumineze. "Norii au turnat apă cu găleata, tunetul a răsunat din nori şi săgeţile Tale au zburat în toate părţile. Tunetul Tău a izbucnit în vârtej de vânt, fulgerele au luminat lumea; pământul s-a mişcat şi s-a cutremurat" (Ps.77,17-18). Egiptenii au fost cuprinşi de confuzie şi spaimă. În mijlocul mâniei elementelor naturii, în care au auzit vocea unui Dumnezeu mâniat, ei au încercat să se retragă şi să fugă înspre ţărmul pe care-l părăsiseră. Dar Moise îşi întinse toiagul şi apele care erau îngrămădite, şuierând +şi mugind, grăbite să-şi apuce prada, se aruncară împreună înghiţind armata egipteană în adâncurile lor întunecoase. Când se iviră zorile, acestea îi descoperiră mulţimii lui Israel tot ce mai rămăsese din puternicii săi vrăjmaşi - grămezi de cadavre, îmbrăcate în zale, aruncate pe ţărm. Din primejdia cea mai îngrozitoare, o singură noapte a adus o deplină izbăvire. Mulţimea cea mare şi neajutorată - robi nedeprinşi cu luptele, femei, copii şi vite, având marea înaintea lor şi oştirea cea puternică a Egiptului ameninţându-i din spate - a văzut cum i se deschide calea prin apă, iar pe vrăjmaşi zdrobiţi chiar în clipa în care aşteptau biruinţa. Numai singur Dumnezeu le-a adus eliberarea şi către El s-au îndreptat şi inimile lor recunoscătoare şi pline de credinţă. Simţămintele lor şi-au găsit exprimarea în cântece de laudă. Duhul lui Dumnezeu era asupra lui Moise şi el a condus poporul într-un cântec sfânt, triumfător, de mulţumire, cel dintâi şi unul dintre cele mai sublime din câte sunt cunoscute omului: "Voi cânta Domnului, căci Şi-a arătat slava: A năpustit în mare pe cal şi pe călăreţ.
Domnul este tăria mea Şi temeiul cântărilor mele de laudă. El m-a scăpat. El este Dumnezeul meu, Pe El Îl voi lăuda: El este Dumnezeul tatălui meu; Pe El Îl voi preamări. Domnul este un războinic viteaz: Numele Lui este Domnul. El a aruncat în mare Carele lui Faraon şi oastea lui; Luptătorii lui aleşi Au fost înghiţiţi în Marea Roşie. I-au acoperit valurile, Şi s-au pogorât În fundul apelor, ca o piatră. Dreapta Ta, Doamne, Şi-a făcut vestită tăria; Mâna Ta cea dreaptă, Doamne, A zdrobit pe vrăjmaşi. Prin mărimea măreţiei Tale, Tu trânteşti la pământ pe vrăjmaşii Tăi; Îţi dezlănţuieşti mânia, Şi ea-i mistuie ca pe o trestie. La suflarea nărilor Tale, S-au îngrămădit apele, S-au ridicat talazurile ca un zid, Şi s-au închegat valurile în mijlocul mării. Vrăjmaşul zicea: 'Îi voi urmări, îi voi ajunge, Vom împărţi prada de război; Îmi voi scoate sabia, Şi-i voi nimici cu mâna mea'. Dar Tu ai suflat cu suflarea Ta: Şi marea i-a acoperit, Ca plumbul s-au afundat În adâncul apelor, Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne? Cine este ca Tine minunat în sfinţenie, Bogat în fapte de laudă, Şi făcător de minuni? Tu ţi-ai întins mâna dreaptă;
Şi i-a înghiţit pământul. Prin îndurarea Ta, Tu ai călăuzit, Şi ai izbăvit pe poporul acesta; Iar prin puterea Ta îl îndrepţi Spre locaşul sfinţeniei Tale. Popoarele vor afla lucrul acesta,
Şi se vor cutremura; Apucă groaza pe Filisteni, Se înspăimântă căpeteniile Edomului, Şi un tremur apucă pe războinicii lui Moab; Toţi locuitorii Canaanului Leşină de la inimă.
Îi va apuca teama şi spaima; Iar văzând măreţia braţului Tău, Vor sta muţi ca o piatră, Până va trece poporul Tău, Doamne! Până va trece Poporul, pe care Tu l-ai răscumpărat Tu îi vei aduce şi-i vei aşeza Pe muntele moştenirii Tale, În locaşul pe care ţi l-ai pregătit Ca locaş, Doamne, La Templul pe care mâinile Tale L-au întemeiat, Doamne!" (Exod 15,1-17)
Asemenea unui glas din adâncuri s-a înălţat din pieptul marii mulţimi a lui Israel acea sublimă laudă. Ea a fost preluată de femeile lui Israel, Maria, sora lui Moise, fiind în frunte, când au pornit cu timpane şi jucând. Departe, peste deşert şi mare răsuna refrenul fericit, iar munţii reverberau cuvintele lor de laudă. "Cântaţi Domnului, căci Şi-a arătat slava". Acest cântec şi marea eliberare pe care el o sărbătoreşte au făcut o impresie de neşters în memoria poporului evreu. Din veac în veac, el a fost făcut să răsune de către profeţii şi cântăreţii lui Israel, mărturisind că Domnul este tăria şi izbăvirea acelora care se încred în El. Acest cântec nu aparţine numai poporului iudeu. El arată înainte la nimicirea tuturor vrăjmaşilor neprihănirii şi la biruinţa finală a Israelului lui Dumnezeu. Profetul de pe Patmos a privit mulţimea îmbrăcată în haine albe, pe cei care "stăteau biruitori" pe marea de sticlă amestecată cu foc", având "alăutele lui Dumnezeu în mână. Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului" (Apoc.15,2-3). "Nu nouă, nu nouă, ci Numelui Tău dă slavă pentru bunătatea Ta, pentru credincioşia Ta!" (Ps.115,1). Acesta era spiritul de care era pătruns cântecul de eliberare al lui Israel şi este spiritul care ar trebui să sălăşluiască în inima tuturor acelora care Îl iubesc pe Dumnezeu şi se tem de El. Eliberând sufletele noastre de sclavia păcatului, Dumnezeu a lucrat pentru noi o eliberare mai mare decât aceea a evreilor la Marea Roşie. Ca şi mulţimea evreilor, noi ar trebui să-L lăudăm pe Domnul cu inima, cu sufletul şi cu vocea pentru "lucrările Sale minunate, făcute pentru fiii oamenilor". Cei care cugetă la îndurările cele mari ale lui Dumnezeu şi care nu trec cu vederea darurile Sale mai mici se vor încinge cu bucurie şi vor cânta Domnului în inimile lor. Binecuvântările zilnice pe care le primim din mâna lui Dumnezeu şi, mai presus de toate, moartea ispăşitoare a lui Isus, ca să aducă fericirea şi cerul la îndemâna noastră, ar trebui să constituie tema unei continue recunoştinţe. Ce milă, ce iubire nemărginită ne-a arătat Dumnezeu nouă, unor păcătoşi pierduţi, legându-ne de El, spre a fi pentru El o comoară deosebită! Ce sacrificiu a făcut Răscumpărătorul nostru, pentru ca noi să putem fi numiţi copii ai lui Dumnezeu! Să-L lăudăm pe Dumnezeu pentru fericita nădejde ce ne-a fost pusă înainte, cuprinsă în marele plan de mântuire, să-L lăudăm pentru moştenirea cerească, cum şi pentru bogatele Sale făgăduinţe, să-L lăudăm pentru că Isus trăieşte ca să mijlocească pentru noi. "Cine aduce mulţumiri", spune Creatorul, "acela Mă proslăveşte" (Ps.50,23). Toţi locuitorii cerului se unesc pentru a-L lăuda pe Dumnezeu. Să învăţăm acum cântecul îngerilor, ca să-l putem cânta atunci când ne vom alătura rândurilor lor strălucitoare. Să spunem împreună cu psalmistul: "Voi lăuda pe Domnul cât voi trăi, voi lăuda pe Dumnezeul meu cât voi fi" (Ps.146,2). "Te laudă popoarele, Dumnezeule, toate popoarele Te laudă" (Ps.67,5). Dumnezeu, în providenţa Sa, i-a dus pe evrei în fortăreaţa munţilor înaintea mării, pentru ca El să-Şi poată manifesta puterea în eliberarea lor şi să umilească în mod vădit mândria opresorilor lor. El ar fi putut să-i salveze şi pe o altă cale, dar a ales această metodă pentru a le pune la probă credinţa şi a le întări încrederea în El. Poporul era obosit şi înspăimântat şi totuşi, dacă ar fi dat înapoi atunci când Moise i-a spus să înainteze, Dumnezeu nu i-ar fi deschis niciodată calea. "Prin credinţă au trecut ei Marea Roşie, ca pe uscat" (Evr.11,29). Coborând până la apă, ei au dovedit că au crezut Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum era rostit de către Moise. Ei au făcut tot ce stătea în puterea lor să facă şi numai după aceea, Cel care este tăria lui Israel a despărţit marea pentru a face o cale pentru picioarele lor. Marea lecţie dată aici este pentru toate timpurile. Adesea, viaţa creştină este înconjurată de primejdii, iar împlinirea datoriei pare greu de adus la îndeplinire. Imaginaţia întrezăreşte o iminentă ruină în faţă şi sclavie sau moarte în urmă. Şi totuşi, vocea lui Dumnezeu rosteşte în mod clar: "Mergeţi înainte". Noi trebuie să ascultăm de porunca aceasta, chiar dacă ochii noştri nu pot pătrunde prin întuneric şi chiar dacă simţim la picioarele noastre valurile reci ale mării. Obstacolele care stau în calea înaintării noastre nu vor dispărea niciodată înaintea unui spirit zăbavnic şi îndoielnic. Cel care amână ascultarea, până când fiecare umbră de nesiguranţă va dispărea şi până când nu va mai fi nici un risc de a da greş sau de a fi înfrânt, nu va asculta niciodată. Necredinţa şopteşte: "Să aşteptăm până când sunt date la o parte toate piedicile şi până când vom putea vedea în mod clar drumul nostru"; dar credinţa plină de curaj îndeamnă la înaintare, nădăjduind şi crezând totul. Norul care pentru egipteni a fost un zid de întuneric, pentru evrei a fost un potop de lumină, luminând întreaga tabără şi revărsând strălucire pe cărarea din faţa lor. Astfel, lucrările Providenţei aduc întuneric şi disperare celui necredincios, în timp ce pentru sufletul plin de încredere, ele sunt pline de lumină şi pace. Cărarea pe care te conduce Dumnezeu poate trece prin pustie sau prin mare, dar este o cărare sigură.
Cap. 26 - De la Marea Roşie la Sinai
De la Marea Roşie, oştile lui Israel au pornit din nou în călătoria lor sub călăuzirea stâlpului de nor. Priveliştea din jurul lor era foarte dezolantă - munţi pleşuvi, pustii, pământuri sterpe şi marea care se întindea până departe, cu ţărmurile ei presărate cu cadavrele vrăjmaşilor lor; şi totuşi ei erau plini de bucurie, conştienţi că sunt liberi, şi orice gând de nemulţumire a fost adus la tăcere. Dar timp de trei zile, în călătoria lor n-au găsit apă. Rezerva pe care o luaseră cu ei se terminase. Nu era nimic care să le potolească setea arzătoare, în timp ce se târau obosiţi peste întinderile arse de soare. Moise, care cunoştea această regiune, ştia ceva ce nu ştiau ceilalţi, şi anume că la Mara, cel mai apropiat loc de poposire, unde se găseau izvoare, apa nu era bună de băut. Cu mare îngrijorare el urmărea norul călăuzitor. Cu strângere de inimă el a auzit strigătul plin de bucurie - "apă, apă" - al cărui ecou se făcea auzit pretutindeni. Bărbaţi, femei şi copii, în graba lor, plini de bucurie, s-au îngrămădit la izvoare, când, deodată, un strigăt plin de durere a izbucnit din mulţime - apa era amară. În groaza şi disperarea lor, i-au reproşat lui Moise că i-a condus pe un astfel de drum, neţinând seama de faptul că prezenţa divină din acel nor misterios îl condusese şi pe el, la fel cum i-a condus pe ei. În durerea sa faţă de disperarea lor, Moise a făcut ce ei au uitat să facă: el a strigat fierbinte către Dumnezeu după ajutor. "Şi Domnul i-a arătat un lemn, pe care l-a aruncat în apă. Şi apa s-a făcut dulce" (Ex.15,25). Cu această ocazie, aici, lui Israel i s-a dat prin Moise făgăduinţa: "Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui, şi dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu nici una din bolile cu care am lovit pe Egipteni; căci Eu sunt Domnul, care te vindecă" (Ex.15,26). De la Mara, poporul a mers la Elim, unde a găsit "douăsprezece izvoare de apă şi şaptezeci de finici". Aici a rămas mai multe zile, mai înainte de a intra în pustia Sinai. După o lună de zile de la părăsirea Egiptului, israeliţii şi-au întins - pentru prima dată - tabăra, în pustie. Proviziile lor au început acum să se termine. În pustie era puţină iarbă şi turmele li se împuţinaseră. Cum avea să se găsească hrană pentru această vastă mulţime de oameni? Îndoiala le-a umplut inimile şi au început din nou să murmure. Chiar mai marii şi bătrânii norodului s-au alăturat poporului în a se plânge împotriva conducătorilor lor, numiţi de Dumnezeu: "Cum de n-am murit loviţi de mâna Domnului în ţara Egiptului, când şedeam lângă oalele noastre cu carne, când mâncam pâine de ne săturam? Căci ne-aţi adus în pustia aceasta ca să faceţi să moară de foame toată mulţimea aceasta" (Ex.16,3).
Până acum ei nu suferiseră de foame; nevoile lor zilnice erau satisfăcute, dar ei se temeau pentru viitor. Ei nu puteau înţelege cum avea să se hrănească această mare mulţime în călătoriile sale prin pustie şi, în imaginaţie, ei şi-au văzut copiii murind de foame. Dumnezeu a îngăduit ca greutăţile să-i înconjoare, iar rezervele de hrană să se împuţineze, pentru ca inimile lor să se poată întoarce spre El, care până aici fusese Eliberatorul lor. Dacă în strâmtorarea lor aveau să-L cheme, El avea încă să dea pe faţă dovezile iubirii şi grijii Sale faţă de ei. El le făgăduise că, dacă vor asculta de poruncile Sale, nici o boală nu avea să vină asupra lor şi numai necredinţa lor păcătoasă a fost aceea care i-a făcut să-şi imagineze că ei sau copiii lor puteau să moară de foame. Dumnezeu făgăduise să fie Dumnezeul lor, să-i ia la Sine ca popor şi să-i conducă într-o ţară mare şi bună; numai că ei erau gata să abandoneze în faţa oricărui obstacol întâlnit în drumul lor spre acea ţară. Într-un mod minunat, El i-a scos din robia Egiptului ca să-i înalţe şi să-i înnobileze, să facă din ei o pricină de laudă pe pământ. Dar era necesar ca ei să dea piept cu necazurile şi să sufere lipsuri. Dumnezeu Îi aducea de la starea de degradare, la situaţia de a-i pregăti, a-i face în stare, să ocupe un loc de cinste printre naţiuni şi să primească răspunderi importante şi sfinte. Dacă ei ar fi avut credinţă în El, văzând toate câte a făcut El pentru ei, atunci ar fi suportat cu bucurie orice neajunsuri, lipsuri şi chiar suferinţe; dar ei nu erau dispuşi să se încreadă mai departe în Dumnezeu, decât dacă vor fi martori ai dovezilor continue ale puterii Sale. Ei au uitat amara lor experienţă din Egipt. Ei au uitat bunătatea şi puterea lui Dumnezeu desfăşurate în favoarea lor, eliberându-i din sclavie. Ei au uitat cum le-au fost salvaţi copiii atunci când îngerul nimicitor i-a lovit pe întâii născuţi ai Egiptului. Ei au uitat marea manifestare a puterii divine la Marea Roşie. Ei au uitat faptul că, în timp ce au trecut cu bine pe drumul ce fusese deschis pentru ei, armatele vrăjmaşilor lor, care au încercat să-i urmărească, au fost acoperite de apele mării. Au văzut însă numai prezentele lor neajunsuri şi încercări; şi în loc să spună: "Dumnezeu a făcut lucruri mari pentru noi; deşi am fost sclavi, El face din noi o mare naţiune", ei vorbeau numai de greutăţile drumului, întrebându-se când oare se va sfârşi peregrinajul lor obositor. Istoria vieţii din pustie a poporului Israel a fost consemnată pentru a fi de folos Israelului lui Dumnezeu de la sfârşitul timpului. Raportul modului în care S-a purtat Dumnezeu cu cei ce pribegeau în pustie în toate călătoriile lor într-o parte şi-n alta, îngăduind să fie expuşi foamei, setei şi oboselii, dar manifestându-Şi în mod izbitor puterea pentru a-i ajuta, este bogat în avertizări şi sfaturi pentru poporul Său din toate veacurile. Experienţa variată a poporului evreu a fost o şcoală a pregătirii pentru căminul făgăduit din Canaan. Dumnezeu doreşte ca poporul Său din aceste zile să revadă, cu o inimă plină de umilinţă şi cu un spirit dispus să înveţe, încercările prin care a trecut vechiul Israel, pentru ca să poată fi educat în pregătirea sa pentru Canaanul ceresc. Mulţi privesc înapoi la israeliţi şi se miră de necredinţa şi murmurarea lor, considerând că ei n-ar fi fost aşa de nerecunoscători; dar atunci când credinţa le este pusă la probă, chiar şi în încercări mici, ei nu dau pe faţă o credinţă sau o răbdare mai mare decât a manifestat vechiul Israel. Când ajung în strâmtoare, ei murmură în faţa mijloacelor prin care Dumnezeu a ales să-i curăţească. Deşi nevoile lor prezente sunt satisfăcute, mulţi nu vor să se încreadă în Dumnezeu pentru viitor şi unii ca aceştia se tem tot timpul ca nu cumva sărăcia să vină asupra lor, iar copiii lor să fie lăsaţi să sufere. Unii văd întotdeauna răul înainte sau exagerează dificultăţi care realmente există, astfel încât ochii lor sunt orbi faţă de multele binecuvântări care ar cere recunoştinţă din partea lor. Obstacolele pe care le întâmpină, în loc să-i facă să caute ajutorul lui Dumnezeu, unica sursă de putere, îi despart de El, pentru că trezesc în ei neliniştea şi nemulţumirea.
Facem noi bine când suntem necredincioşi în felul acesta? De ce am fi oare nerecunoscători şi lipsiţi de încredere? Isus este prietenul nostru: întregul cer este interesat de binele nostru; iar neliniştea şi temerea noastră nu fac decât să-L întristeze pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. N-ar trebui să ne complacem în griji ce nu fac decât să ne roadă şi să ne uzeze, dar nu ne ajută să putem trece cu bine încercările. N-ar trebui să se acorde nici un loc acelei neîncrederi în Dumnezeu care ne conduce să facem din pregătirea pentru nevoile viitoare scopul principal al vieţii, ca şi când fericirea noastră ar consta în aceste lucruri pământeşti. Nu este voia lui Dumnezeu ca poporul Său să fie doborât de griji. Dar Dumnezeu nu ne spune că nu vor fi primejdii în drumul nostru. El nu-Şi propune să-l ia pe poporul Său din lumea păcatului şi a răului, ci El ne arată un refugiu care nu dă greş niciodată. Pe cei obosiţi şi îngrijoraţi, El îi invită: "Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre" (Mat.11,28-29). Noi putem găsi odihnă şi pace la Dumnezeu, aruncând toate grijile noastre asupra Lui; căci El Se îngrijeşte de noi (vezi 1 Petru 5,7). Apostolul Pavel spune: "Luaţi seama dar, fraţilor, ca nici unul dintre voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul Cel viu (Evr.3,12). Având în vedere tot ce a făcut Dumnezeu pentru noi, credinţa noastră ar trebui să fie puternică, activă şi statornică. În loc de a murmura şi a ne plânge, limbajul inimilor noastre ar trebui să fie: "Binecuvântează, suflete, pe Domnul, şi tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt! Binecuvântează suflete pe Domnul, şi nu uita nici una din binefacerile Lui!" (Ps.103,1.2). Dumnezeu nu era nepăsător faţă de nevoile lui Israel. El le-a spus conducătorilor: "Voi face să ploaie pâine din cer pentru voi". Şi au fost date instrucţiuni ca poporul să strângă zilnic cât le trebuie, strângând o măsură dublă în cea de-a şasea zi, pentru ca păzirea sfântă a Sabatului să fie menţinută. Moise i-a asigurat pe copiii lui Israel că nevoile lor aveau să fie împlinite. "Domnul vă va da astă seară carne de mâncat, şi mâine dimineaţă vă va da pâine să vă săturaţi". Şi apoi a adăugat: "Căci ce suntem noi? Cârtirile voastre nu se îndreaptă împotriva noastră, ci împotriva Domnului". Apoi i-a poruncit lui Aaron să le spună: "Apropiaţi-vă înaintea Domnului; căci v-a auzit cârtirile. În timp ce Aaron vorbea, ei s-au uitat înspre pustie, şi iată că slava Domnului s-a arătat în nor". O astfel de splendoare, pe care ei nu o mai văzuseră niciodată, simboliza prezenţa divină. Prin manifestări adresate simţurilor lor, ei aveau să obţină o cunoaştere a lui Dumnezeu. Ei trebuia să înveţe că Cel Prea Înalt era conducătorul lor, şi nicidecum omul Moise, şi ei trebuia să se teamă de Numele Lui şi să asculte de glasul Său. O dată cu căderea nopţii, tabăra a fost acoperită de o mare mulţime de prepeliţe, destule ca să satisfacă nevoia întregii mulţimi. Dimineaţa, pe faţa pământului era "ceva mărunt, ca nişte grăunţe, mărunt ca bobiţele de gheaţă albă". Semăna cu grăunţele de coriandru. Poporul a numit-o "mană". Moise a spus: Aceasta "este pâinea, pe care v-o dă Domnul ca hrană". Poporul a strâns mană şi a văzut că este din abundenţă pentru toţi. Ei "o măcinau la râşniţă, sau o pisau într-o piuă; o fierbeau în oală, şi făceau turte din ea" (Num.11,8). Mana avea gustul unei turte făcute cu miere. Au fost sfătuiţi ca pentru fiecare persoană să strângă zilnic un omer şi nu trebuia să rămână nimic din ea până a doua zi. Unii au încercat să păstreze ceva pentru ziua următoare, dar a doua zi nu mai era bună de mâncat. Provizia pentru ziua respectivă trebuia strânsă dimineaţa; căci tot ceea ce mai rămânea pe pământ se topea de razele soarelui. În timp ce strângeau mana, s-a observat că unii aveau mai mult, iar alţii mai puţin decât cantitatea pe care li se spusese s-o strângă. Dar când "o măsurau cu omerul, cine strânsese mai mult n-avea nimic de prisos, iar cine strânsese mai puţin, nu ducea lipsă deloc". O explicaţie a acestei relatări a Scripturii, ca şi o lecţie practică luată din această experienţă, ne este dată de apostolul Pavel în cea de-a doua sa epistolă către Corinteni. El spune: "Aici nu este vorba ca alţii să fie uşuraţi, iar voi strâmtoraţi; ci este vorba de o potrivire; în împrejurarea de acum, prisosul vostru să acopere nevoile lor, pentru ca şi prisosul lor să acopere, la rândul lui, nevoile voastre, aşa ca să fie o potrivire; după cum este scris: 'Cel ce strânsese mult, n-avea nimic de prisos, şi cel ce strânsese puţin, nu ducea lipsă'" (2 Cor.8,13-15). În ziua a şasea, poporul a adunat câte doi omeri de fiecare persoană. Căpeteniile s-au grăbit să-i aducă la cunoştinţă lui Moise cele ce avuseseră loc. Răspunsul său a fost: "Domnul a poruncit aşa: Mâine este ziua de odihnă, Sabatul închinat Domnului; coaceţi ce aveţi de copt, fierbeţi ce aveţi de fiert, şi păstraţi până a doua zi dimineaţa tot ce va rămânea!" Ei au făcut aşa şi au constatat că mana a rămas neschimbată. "Moise a zis: 'Mâncaţi-o azi, căci este ziua Sabatului; azi nu veţi găsi mană pe câmp. Veţi strânge timp de şase zile: dar în ziua a şaptea, care este Sabatul, nu va fi'" (Ex.16,25-26). Dumnezeu cere ca ziua Sa cea sfântă să fie păzită cu sfinţenie astăzi, aşa cum era în timpul poporului Israel. Porunca dată poporului evreu ar trebui să fie privită de către toţi creştinii ca o poruncă a lui Iehova adresată lor. Ziua dinaintea Sabatului ar trebui să fie o zi de pregătire, în care totul trebuie să fie gata pentru orele ei sfinte. În nici un caz n-ar trebui să se îngăduie ca treburile noastre să fie puse mai presus de acest timp sfânt. Dumnezeu a poruncit ca cei bolnavi şi suferinzi să fie îngrijiţi; munca cerută pentru a-i face să se simtă mai bine este o lucrare a milei, şi aceasta nu constituie o violare a Sabatului; dar orice lucrare nenecesară trebuie să fie evitată. Mulţi lasă până la începutul Sabatului lucruri mici care trebuie făcute în ziua de pregătire. Aceasta n-ar trebui să se întâmple. Lucrarea ce este neglijată până la începutul Sabatului ar trebui să rămână nefăcută până ce acesta a trecut. Acest mod de a lucra poate să ajute memoria celor neglijenţi şi să-i facă atenţi să-şi facă lucrările în cele şase zile de lucru. În fiecare săptămână, în timpul lungii lor călătorii în pustie, israeliţii au fost martorii unei întreite minuni, menite a impresiona minţile lor cu privire la sfinţenia Sabatului: o dublă cantitate de mană ce cădea în ziua a şasea, dar mana nu cădea în cea de-a şaptea zi, iar porţia necesară pentru ziua Sabatului se păstra dulce şi curată, pe când dacă ar fi fost păstrată altă dată, de pe o zi pe alta, n-ar mai fi fost bună de mâncat. În împrejurările legate de căderea manei, avem dovada concludentă că Sabatul nu a fost instituit, aşa cum pretind unii, atunci când a fost dată Legea pe Sinai. Mai înainte ca israeliţii să vină la Sinai, ei au înţeles că păzirea Sabatului este obligatorie pentru ei. Fiind obligaţi să adune în fiecare zi de vineri o porţie dublă de mană în pregătirea lor pentru Sabat, zi în care nu cădea mană deloc, natura sacră a zilei de odihnă era mereu întipărită asupra lor. Iar când unii din popor au ieşit în ziua Sabatului să strângă mană, Domnul a întrebat: "Până când aveţi de gând să nu păziţi poruncile şi legile Mele?" (Ex.16,28). "Copiii lui Israel au mâncat mană patruzeci de ani, până la sosirea lor într-o ţară locuită; au mâncat mană până la sosirea lor la hotarele ţării Canaanului" (Ex.16,35). Timp de patruzeci de ani, li se reamintea zilnic, prin această miraculoasă aprovizionare, de grija neobosită a lui Dumnezeu şi de iubirea Lui gingaşă. În cuvintele psalmistului, Dumnezeu le-a dat "grâu din cer, au mâncat cu toţii pâinea celor mari" ("pâinea îngerilor" tr.engl. Ps.78,24-25, adică hrana ce le-a fost dată de către îngeri). Hrăniţi fiind cu "grâu din cer", ei trebuia să se gândească zilnic la faptul că, având făgăduinţa lui Dumnezeu, ei erau tot aşa de siguri în ceea ce priveşte hrana lor, ca şi atunci când ar fi fost înconjuraţi de unduitoare lanuri de grâu în câmpiile fertile ale Canaanului. Mana căzută din cer pentru hrănirea poporului Israel a fost un tip al Aceluia care a venit de la Dumnezeu ca să-Şi dea viaţa pentru lume. Isus spunea: "Eu sunt Pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie, şi au murit. Pâinea care se pogoară din cer este de aşa fel, ca cineva să mănânce din ea, şi să nu moară" Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea, pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii" (Ioan 6,48-51). Şi printre făgăduinţele binecuvântării făcute poporului lui Dumnezeu în viaţa veşnică este şi aceasta: "Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă" (Apoc.2,17). După părăsirea pustiei Sin, israeliţii au tăbărât la Refidim. Aici nu exista apă şi din nou au dat pe faţă neîncredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. În orbirea şi cutezanţa sa, poporul a venit la Moise cu cererea: "Dă-ne apă să bem!" Dar răbdarea lui n-a cedat. "Pentru ce căutaţi ceartă cu mine?" a spus el, "Pentru ce ispitiţi pe Domnul?" Atunci ei au strigat plini de mânie: "Pentru ce ne-ai scos din Egipt, ca să ne faci să murim de sete aici, cu copiii şi turmele noastre?" Atunci când fuseseră aprovizionaţi din abundenţă cu hrană, îşi aminteau cu ruşine de necredinţa şi murmurările lor şi făgăduiau să se încreadă pentru viitor în Dumnezeu; dar îşi uitau curând făgăduinţa lor şi, la prima încercare a credinţei, cădeau. Stâlpul de nor care-i conducea părea că ascunde o taină teribilă. Şi Moise", se întrebau ei, cine era el oare şi care putea fi planul lui, scoţându-i din Egipt? Bănuiala şi neîncrederea le-au umplut inimile şi l-au acuzat cu îndrăzneală de intenţia de a-i omorî pe ei şi pe copiii lor prin lipsuri şi greutăţi, pentru ca el să se îmbogăţească luându-le averile. În revărsarea mâniei şi revoltei lor, erau gata să-l omoare cu pietre. În durerea sa, Moise a strigat către Domnul: "Ce să fac cu poporul acesta?" El a fost îndrumat să-i ia pe bătrânii lui Israel şi toiagul cu care săvârşise minunile în Egipt şi să meargă înaintea poporului. Şi Domnul i-a zis: "Iată, Eu voi sta înaintea ta, pe stânca Horebului; vei lovi stânca, şi va ţâşni apă din ea, şi poporul va bea". El a ascultat şi apa a ţâşnit într-un izvor puternic care a satisfăcut din abundenţă nevoile taberei. În loc de a-i porunci lui Moise să-şi ridice toiagul şi să aducă nişte plăgi teribile asemenea acelora din Egipt, asupra căpeteniilor din această mulţime rea şi nemulţumită, Dumnezeu, în marea Sa milă, a făcut din toiag instrumentul Său pentru a-i izbăvi. "A despicat stânci în pustie, şi le-a dat să bea ca din nişte valuri cu ape multe. A făcut să ţâşnească izvoare din stânci, şi să curgă ape ca nişte râuri" (Ps.78,15-16). Moise a lovit stânca, dar Fiul lui Dumnezeu a fost Acela care, ascuns privirii lor în stâlpul de nor, a stat alături de Moise şi a făcut să curgă apa dătătoare de viaţă. Nu numai Moise şi bătrânii, ci întreaga adunare a poporului Israel, care stătea la distanţă, au văzut slava Domnului; dacă norul ar fi fost îndepărtat, ei ar fi fost nimiciţi de strălucirea Sa care era prezentă acolo. În setea lor, poporul L-a ispitit pe Dumnezeu spunând: "Este oare Dumnezeu cu noi sau nu? Dacă Dumnezeu ne-a adus aici, de ce nu ne dă apă şi pâine?" Necredinţa astfel manifestată era nelegiuită şi Moise se temea ca nu cumva judecăţile lui Dumnezeu să se abată asupra lor. Şi el a pus numele locului aceluia Masa (ispitire) şi Meriba (ceartă), în amintirea păcatului lor. Acum, o nouă primejdie îi ameninţa. Din cauza murmurării lor împotriva lui Dumnezeu, El a îngăduit ca să fie atacaţi de către vrăjmaşii lor. Amaleciţii, un trib crud şi războinic care locuia în acea regiune, au ieşit la luptă împotriva lor şi i-au lovit pe cei care, obosiţi şi slăbiţi, rămăseseră în urmă. Moise, conştient de faptul că masa poporului nu era pregătită pentru luptă, i-a poruncit lui Iosua să aleagă din diferite seminţii un corp de soldaţi şi să-i conducă dimineaţa următoare împotriva vrăjmaşului, în timp ce el avea să stea pe vârful unui deal din apropiere cu toiagul lui Dumnezeu în mână. Astfel, a doua zi, Iosua şi ostaşii săi l-au atacat pe vrăjmaş, în timp ce Moise, Aaron şi Hur stăteau pe un deal privind câmpul de bătaie. Cu mâinile înălţate spre cer şi având toiagul lui Dumnezeu în mâna dreaptă, Moise s-a rugat pentru izbânda armatelor lui Israel. Cum bătălia continua, s-a observat că atâta timp cât mâinile sale erau ridicate, biruia Israel, iar atunci când erau coborâte, inamicul ieşea învingător. Când Moise a obosit, Aaron şi Hur i-au ţinut mâinile în sus până la apusul soarelui, iar inamicul a fost pus pe fugă. Susţinând mâinile lui Moise, Aaron şi Hur i-au arătat poporului datoria sa de a-l susţine în lucrarea lui cea grea, în timp ce el avea să primească din partea lui Dumnezeu cuvântul pe care să li-l transmită. Şi actul lui Moise era de asemenea semnificativ, arătând că Dumnezeu ţine în mâinile Sale destinul lor. Cât timp ei îşi pun încrederea în El, El va lupta pentru ei şi îi va supune pe vrăjmaşii lor; dar când nu vor mai avea încredere în El şi se vor încrede în propria lor putere, atunci ei vor fi mai slabi decât aceia care nu-L cunosc pe Dumnezeu, iar vrăjmaşii lor îi vor birui. După cum evreii biruiau atunci când Moise înălţa mâinile spre ceruri, mijlocind în favoarea lor, tot astfel Israelul lui Dumnezeu va izbândi atunci când, prin credinţă, se va prinde puternic de tăria marelui său Sprijinitor. Cu toate acestea, puterea divină trebuie să fie combinată cu eforturi omeneşti. Moise nu credea că Dumnezeu avea să-i înfrângă pe vrăjmaşii lor în timp ce Israel rămânea inactiv. În timp ce marele conducător mijlocea înaintea Domnului, Iosua şi vitejii săi ostaşi depuneau cele mai mari eforturi pentru a-i respinge pe vrăjmaşii lui Israel şi ai lui Dumnezeu. După înfrângerea amaleciţilor, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise: "Scrie lucrurile acestea în carte, ca să se păstreze aducerea aminte, şi spune lui Iosua că voi şterge pomenirea lui Amalec de sub ceruri" (Ex.17,14). Chiar înaintea morţii sale, marele conducător a aşezat asupra poporului său solemna însărcinare: "Adu-ţi aminte ce ţi-a făcut Amalec pe drum, la ieşirea voastră din Egipt: cum te-a întâlnit pe drum, şi fără nici o teamă de Dumnezeu, s-a aruncat asupra ta pe dinapoi, asupra tuturor celor ce se târau la coadă, când erai obosit şi sleit de puteri" să ştergi pomenirea lui Amalec de sub ceruri; să nu uiţi lucrul acesta" (Deut.25,17-19). Cu privire la acest popor rău, Domnul a declarat: "Mâna lui Amalec este împotriva scaunului de domnie al Domnului" (Ex.17,16). Amaleciţii nu erau neştiutori în ceea ce priveşte caracterul lui Dumnezeu sau suveranitatea Lui, dar, în loc de a sta cu temere înaintea Sa, ei s-au apucat să-I nesocotească puterea. Minunile făcute de Moise înaintea egiptenilor erau subiect de batjocură pentru poporul lui Amalec, iar teama naţiunilor înconjurătoare era pricină de râs. Ei au jurat pe zeii lor că îi vor nimici pe evrei, aşa ca nici unul să nu scape, fălindu-se că Dumnezeul lui Israel va fi neputincios ca să le reziste. Ei nu fuseseră vătămaţi sau ameninţaţi în vreun fel de israeliţi. Atacul lor a fost cu totul neprovocat. El trebuia să demonstreze ura şi sfidarea lor faţă de Dumnezeu, prin faptul că ei căutau să-l nimicească pe poporul Său. Amaleciţii erau de mult nişte păcătoşi trufaşi şi crimele lor strigau la Dumnezeu pentru răzbunare şi totuşi mila Sa îi chema încă la pocăinţă; dar, când i-au atacat pe cei sleiţi de puteri şi fără apărare din rândurile lui Israel, oamenii lui Amalec au pecetluit soarta naţiunii lor. Grija lui Dumnezeu este îndreptată spre cei mai slabi dintre copiii Săi. Nici un act de cruzime sau opresiune făcut faţă de ei nu rămâne neobservat de Cer. Mâna Lui se întinde ca un scut peste toţi aceia care-L iubesc şi se tem de El; oamenii să fie atenţi ca nu cumva să lovească această mână; pentru că ea ţine sabia dreptăţii. Nu departe de locul unde erau acum tăbărâţi israeliţii, se afla casa lui Ietro, socrul lui Moise. Ietro auzise de eliberarea evreilor şi acum a pornit să-i viziteze, ca să-i dea lui Moise nevasta şi pe cei doi fii ai săi. Marele conducător a fost informat, prin soli, de sosirea lor şi a ieşit cu bucurie ca să-i întâmpine şi, după ce a terminat de salutat, i-a condus la cortul său. El îşi trimisese înapoi familia, când se afla pe drumul periculos al scoaterii lui Israel din Egipt, dar acum se putea bucura din nou de mângâierea şi sprijinul prezenţei lor. El i-a povestit lui Ietro modul minunat în care S-a purtat Dumnezeu cu Israel şi patriarhul s-a bucurat şi a binecuvântat pe Dumnezeu şi, împreună cu Moise şi cu bătrânii poporului, el s-a unit în a aduce jertfe şi a luat parte la o masă solemnă pentru comemorarea milei lui Dumnezeu. Rămânând în tabără, Ietro a observat repede cât de grele erau poverile ce apăsau asupra lui Moise. Menţinerea ordinii şi disciplinei în mijlocul acestei mari mulţimi neştiutoare şi needucate era într-adevăr o sarcină extraordinară. Moise era recunoscut drept conducătorul şi judecătorul lor şi la el erau aduse nu numai nevoile şi interesele generale ale poporului, dar şi neînţelegerile ce se iscau între ei. El a îngăduit acest lucru pentru că avea astfel ocazia să-i înveţe; căci el spunea: "Eu judec între ei, şi fac cunoscut poruncile lui Dumnezeu şi legile Lui" (Ex.18,16). Dar Ietro nu a fost de acord cu aceste practici, spunând: "Ce faci tu nu este bine" căci lucrul este mai presus de puterile tale şi nu-l vei putea face singur" Te istoveşti singur", şi l-a sfătuit pe Moise să numească nişte persoane destoinice drept căpetenii peste mii, pe alţii, căpetenii peste sute, iar alţii, peste zeci. Ei trebuia să fie oameni "destoinici, temători de Dumnezeu, oameni de încredere şi vrăjmaşi ai lăcomiei". Aceştia aveau să judece în toate problemele de mică importanţă, în timp ce cazurile cele mai grele şi mai importante urmau să fie aduse totuşi înaintea lui Moise, care trebuia să fie pentru popor, spunea Ietro, "tălmaciul poporului înaintea lui Dumnezeu" şi să ducă "pricinile înaintea lui Dumnezeu. Învaţă-i poruncile şi legile; şi arată-le calea, pe care trebuie s-o urmeze şi ce trebuie să facă". Acest sfat a fost ascultat şi el nu numai că a uşurat sarcina lui Moise, dar a avut ca rezultat stabilirea unei ordini mult mai bune în mijlocul poporului. Domnul l-a onorat mult pe Moise şi prin mâna sa a săvârşit multe minuni; dar faptul că el fusese ales ca să-i înveţe pe alţii nu l-a făcut să tragă concluzia că el personal nu mai are nevoie să fie învăţat. Conducătorul ales al lui Israel a ascultat cu bucurie sugestiile pe care i le dăduse preotul din Madian, temător de Dumnezeu, şi a adoptat planul său ca fiind un aranjament înţelept. De la Refidim, poporul şi-a continuat călătoria, urmând călăuzirea stâlpului de nor. Drumul i-a condus peste câmpii sterpe, peste povârnişuri adânci şi prin defileuri muntoase. Adesea, pe când traversau pustiuri nisipoase, au văzut înaintea lor munţii pietroşi, asemenea unor fortăreţe uriaşe, îngrămădiţi chiar de-a curmezişul drumului lor, părând să le oprească orice înaintare. Dar, pe măsură ce se apropiau, în zidul munţilor apăreau ici şi colo deschizături şi dincolo de el se deschidea o nouă câmpie. Prin una dintre aceste trecători adânci şi stâncoase, erau conduşi să treacă acum. Era o scenă măreaţă şi impresionantă. Printre crestele stâncoase ce se înălţau la sute de metri de o parte şi alta, se revărsau ca un val viu, cât se putea vedea cu ochiul, oştile lui Israel cu turmele şi cirezile lor. Şi acum, înaintea lor se înălţa, într-o solemnă măreţie, muntele Sinai. Stâlpul de nor s-a oprit pe vârful lui, iar poporul şi-a întins corturile pe câmpia de sub el. Aici avea să fie locul şederii lor timp de aproape un an. Noaptea, stâlpul de foc le asigura protecţia divină şi, în timp ce ei erau adânciţi în somn, pâinea din cer cobora liniştit peste tabără. Zorile scăldau în aur şirurile întunecoase ale munţilor şi razele strălucitoare ale soarelui străpungeau defileurile adânci, apărând pentru aceşti călători obosiţi ca raze ale îndurării de la tronul lui Dumnezeu. Pretutindeni, înălţimi mari şi stâncoase, în singuratica lor măreţie, păreau că vorbesc despre statornicie şi măreţie. Aici, mintea era copleşită de solemnitate şi teamă plină de respect. Omul ajungea să-şi simtă neştiinţa şi slăbiciunea, în prezenţa Aceluia care "a cântărit munţii cu cântarul şi dealurile cu cumpăna" (Is.40,12). Aici avea să primească Israel cea mai minunată descoperire din câte a dat vreodată Dumnezeu oamenilor. Aici Şi-a adunat Dumnezeu poporul, ca să poată imprima în fiinţa lui sfinţenia cerinţelor Sale, vestindu-le cu Însuşi glasul Său Legea Sa cea sfântă. Schimbări mari şi radicale urma să se facă în ei, căci influenţa îngrozitoare a robiei şi a îndelungatei legături cu cei idolatri şi-a lăsat amprenta asupra obiceiurilor şi caracterului lor. Dumnezeu lucra la ridicarea lor pe o treaptă morală mai înaltă, dându-le posibilitatea să-L cunoască.
Cap. 27 - Legea dată lui Israel
Curând după aşezarea taberei la Sinai, Moise a fost chemat sus, pe munte, ca să se întâlnească cu Dumnezeu. El urcă singur cărarea cea prăpăstioasă şi accidentată şi se apropie de norul care arăta locul prezenţei lui Iehova. Israel era acum luat într-o strânsă şi deosebită legătură cu Cel Prea Înalt, ca să fie trecut, ca biserică şi naţiune, sub cârmuirea lui Dumnezeu. Solia către Moise, pentru popor era: "Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine. Acum, dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu. Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt" (Ex.19,4-6). Moise s-a întors în tabără şi, adunându-i pe bătrânii lui Israel, le-a repetat solia divină. Răspunsul lor a fost: "Vom face tot ce a zis Domnul". Astfel, ei au făcut un legământ solemn cu Dumnezeu, legându-se să-L primească drept conducător al lor, fapt prin care au devenit, într-un sens special, supuşi ai autorităţii Sale. Din nou conducătorul lor s-a suit pe munte şi Domnul i-a spus: "Iată, voi veni la tine într-un nor gros, pentru ca să audă poporul când îţi voi vorbi" (Ex.19,9). Când ei au întâmpinat greutăţi pe drum, erau porniţi să cârtească împotriva lui Moise şi a lui Aaron, acuzându-i că duc oştile lui Israel departe de Egipt pentru a le nimici. Domnul voia să-l onoreze pe Moise înaintea lor, pentru ca ei să aibă încredere în îndrumările lui.
Dumnezeu dorea să facă din ocazia aceasta a rostirii Legii Sale o scenă de o măreţie înspăimântătoare, pe măsura caracterului Său înalt. Poporul trebuia să fie impresionat de faptul că tot ceea ce era în legătură cu slujirea lui Dumnezeu trebuia să fie privit cu cel mai mare respect. Domnul îi spuse lui Moise: "Du-te la popor, sfinţeşte-i azi şi mâine, şi pune-i să-şi spele hainele. Să fie gata pentru a treia zi, căci a treia zi Domnul Se va pogorî, în faţa întregului popor, pe muntele Sinai" (Ex.19,10-11). În timpul zilelor de aşteptare, toţi trebuia să folosească timpul într-o solemnă pregătire pentru a se arăta înaintea lui Dumnezeu. Atât persoana, cât şi hainele trebuia să fie perfect curate. În timp ce Moise avea să le arate păcatele, ei trebuia să se dedice în umilinţă postului şi rugăciunii, pentru ca inimile lor să poată fi curăţite de orice nelegiuire. Pregătirile s-au făcut în conformitate cu porunca primită; şi, ascultând de un nou sfat, Moise a dat dispoziţia ca o barieră să fie aşezată în jurul muntelui, pentru ca nici omul şi nici animalele să nu pătrundă pe locul sfânt. Dacă vreunul s-ar fi încumetat atât de mult încât să atingă acele bariere, trebuia să fie îndată pedepsit cu moartea. În dimineaţa celei de a treia zile, pe când ochii întregului popor erau îndreptaţi spre munte, vârful acestuia era acoperit cu un nor gros, care devenea din ce în ce mai negru şi mai adânc, coborând spre baza lui, până când tot muntele a fost învăluit în întuneric şi într-o înspăimântătoare taină. Apoi s-a auzit sunetul unei trâmbiţe, chemând poporul să se întâlnească cu Dumnezeu; şi Moise i-a condus până la poalele muntelui. Din întunericul acela dens izbucneau fulgere strălucitoare, în timp ce bubuiturile de tunet îşi făceau auzite ecourile şi ecoul ecourilor printre înălţimile înconjurătoare. "Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Domnul Se pogorâse peste el în mijlocul focului. Fumul acesta se înălţa ca fumul unui cuptor şi tot muntele se cutremura cu putere" (Ex.19,18). "Înfăţişarea slavei Domnului era asemenea unui foc mistuitor pe vârful muntelui", înaintea mulţimii adunate. Şi "trâmbiţa răsuna tot mai puternic".5 Atât de înspăimântătoare erau semnele prezenţei lui Dumnezeu, încât mulţimile lui Israel tremurau de frică, căzând cu feţele la pământ înaintea Domnului. Până şi Moise a strigat: "Sunt îngrozit şi tremur" (Evr.12,21). Dar bubuiturile tunetelor încetară; sunetul trâmbiţei nu se mai auzea; pământul se linişti. A urmat un timp de linişte solemnă şi apoi a fost auzită vocea lui Dumnezeu. Vorbind din întunericul dens care-L învăluia, stând pe munte, înconjurat de un cortegiu de îngeri, Domnul a făcut cunoscută Legea Sa. Descriind această scenă, Moise zicea: "Domnul a venit din Sinai Şi a răsărit peste ei din Seir. A strălucit din muntele Paran, Şi a ieşit din mijlocul zecilor de mii de sfinţi, Având în dreapta Lui focul Legii. Da, El iubeşte popoarele; Toţi sfinţii sunt în mâna Ta. Ei au stătut la picioarele Tale, Au primit cuvintele Tale." (Deut.33,2.3) Domnul S-a descoperit nu numai în măreţia înspăimântătoare de judecător şi legiuitor, ci şi ca un păzitor milos al poporului Său: "Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-am scos din ţara Egiptului, din casa robiei" (Ex.20,2). El, pe care ei Îl cunoscuseră până acum ca Eliberatorul şi Călăuzitorul lor, care îi scosese din ţara Egiptului, deschizând pentru ei o cale prin mare, care a nimicit pe faraon şi oştirea lui, care Se dovedise a fi mai presus de toţi zeii Egiptului - El era Acela care rostea acum Legea. Legea nu era rostită acum numai pentru folosul exclusiv al evreilor. Dumnezeu i-a onorat făcându-i apărători şi păstrători ai Legii Sale, dar ea trebuia să fie considerată ca un tezaur sfânt pentru lumea întreagă. Preceptele Decalogului sunt adaptate pentru întreaga omenire şi au fost date pentru instruirea tuturor. Zece precepte scurte, dar cuprinzătoare şi pline de autoritate cuprind datoria omului faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii săi; şi toate, bazate pe marele şi fundamentalul principiu al iubirii. "Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Luca 10,27; vezi, de asemenea, Deut.6,4-5; Lev.19,18). În Cele Zece Porunci, aceste principii sunt arătate în mod amănunţit şi făcute aplicabile la condiţiile şi împrejurările în care se află omul. "Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine" (Ex.20,3). Dumnezeu, Cel veşnic, având viaţă în Sine Însuşi, Cel necreat, El Însuşi fiind Izvorul şi Susţinătorul a toate, este singurul îndreptăţit la suprema închinare şi adorare. Omului îi este interzis să dea oricui altcuiva locul cel dintâi în simţămintele sale sau în slujirea sa. Tot ce cultivăm şi tinde să slăbească iubirea noastră faţă de Dumnezeu sau să ia locul slujirii ce-I datorăm devine pentru noi un zeu. "Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti" (Ex.20,4-5). Porunca a doua opreşte închinarea la adevăratul Dumnezeu prin chipuri sau asemănări. Multe naţiuni păgâne susţineau că chipurile lor erau numai preînchipuiri sau simboluri prin care era adorată zeitatea, dar Dumnezeu a declarat o astfel de închinare ca fiind păcat. Încercarea de a-L reprezenta pe Cel Veşnic prin obiecte materiale coboară concepţia omului cu privire la Dumnezeu. Mintea fiind îndepărtată de la perfecţiunea cea fără margini a lui Dumnezeu ar fi atrasă mai degrabă spre creatură decât spre Creator. Şi, în măsura în care concepţia lui cu privire la Dumnezeu s-ar coborî, omul ar decădea. "Eu, Domnul, Dumnezeul tău sunt un Dumnezeu gelos". Legătura cea strânsă şi sfântă a lui Dumnezeu cu poporul Său este prezentată prin asemănarea cu legătura căsătoriei. Idolatria fiind un adulter spiritual, neplăcerea lui Dumnezeu faţă de ea este pe drept numită gelozie. "Pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam al celor ce mă urăsc". Este inevitabil ca şi copiii să sufere urmările faptelor rele ale părinţilor lor, dar ei nu sunt pedepsiţi pentru vinovăţia părinţilor, în afara cazului că şi ei au luat parte la păcatele lor. Cu toate acestea, copiii calcă, de obicei, pe urmele părinţilor lor. Prin moştenire sau exemplu, fiii devin părtaşi ai păcatelor tatălui lor. Tendinţele spre rău, apetitul pervertit şi moralitatea josnică, împreună cu bolile şi degenerarea fizică se transmit ca o moştenire din tată în fiu, până la a treia şi a patra generaţie. Acest adevăr înspăimântător ar trebui să aibă o putere solemnă care să-i reţină pe oameni de a merge pe calea păcatului. "Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele". Prin oprirea închinării la dumnezei falşi, porunca a doua, în mod implicit, îndeamnă la adorarea adevăratului Dumnezeu. Iar acelora care sunt credincioşi în slujba Sa le este făgăduită îndurarea Sa, nu numai până la a treia şi a patra generaţie, cum este cazul mâniei ce-i ameninţă pe cei ce-L urăsc, ci până la mii de generaţii. "Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui" (Ex.20,7). Această poruncă nu numai că opreşte jurămintele false şi blestemele obişnuite, dar ea ne opreşte de a folosi Numele lui Dumnezeu într-un mod uşuratic sau neglijent, fără respect faţă de înspăimântătoarea lui însemnătate. Prin folosirea necugetată a Numelui lui Dumnezeu în vorbirea de rând, prin invocarea Lui în probleme neînsemnate şi prin deasa şi necugetata repetare a Numelui Său, noi Îl dezonorăm. "Numele Lui este sfânt şi înfricoşat" (Ps.111,9). Toţi trebuie să cugete asupra maiestăţii Sale, a curăţiei şi sfinţeniei Sale, pentru ca inima să fie mişcată de simţământul caracterului Său proslăvit; iar Numele Său sfânt să fie rostit cu respect şi solemnitate. "Adu-ţi aminte de ziua de odihnă ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă, închinată Domnului, Dumnezeului tău; să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit, de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o" (Ex.20,8-11). Sabatul nu este introdus ca o instituţie nouă, ci ca una care a fost întemeiată la creaţiune. Trebuie să ne aducem aminte de el şi să-l păzim ca un mijloc de aducere aminte a lucrării Creatorului. Arătând spre Dumnezeu ca Făcător al cerurilor şi al pământului, el Îl deosebeşte pe adevăratul Dumnezeu de toţi ceilalţi dumnezei falşi. Toţi cei care ţin ziua a şaptea arată prin acest act că sunt adoratori ai lui Dumnezeu. În acest fel, Sabatul este semnul ascultării de Dumnezeu atâta vreme cât va exista cineva pe pământ, care să-I slujească. Porunca a patra este singura dintre toate cele zece, în care se găsesc atât Numele, cât şi titlul Legiuitorului. Este singura care arată prin a cui autoritate a fost dată Legea. În acest fel, ea conţine sigiliul lui Dumnezeu, pus pe Legea Sa, ca o dovadă a autenticităţii şi puterii obligativităţii ei. Dumnezeu i-a dat omului şase zile în care să lucreze şi cere ca lucrările sale să fie făcute în şase zile lucrătoare. Actele de milă şi absolută necesitate sunt îngăduite în ziua Sabatului, bolnavii şi cei în suferinţă trebuie să fie întotdeauna îngrijiţi; dar lucrul care nu este necesar trebuie să fie cu stricteţe evitat. "Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-L vei cinsti neurmând căile tale şi neîndeletnicindu-te cu treburile tale"" (Is.58,13). Dar opreliştea nu se sfârşeşte aici. "Nededându-te la flecării",6 spune profetul. Cei care discută probleme de afaceri sau fac planuri în ziua Sabatului sunt priviţi de Dumnezeu ca şi când s-ar fi angajat realmente în afacerile respective. Pentru a păstra cu sfinţenie Sabatul, trebuie să nu îngăduim nici chiar minţii noastre să se ocupe de lucrurile cu caracter vremelnic. Porunca cuprinde tot ceea ce se află înăuntrul porţilor casei noastre. Cei ce locuiesc în familie trebuie să lase la o parte preocupările lor vremelnice în timpul orelor sacre. Toţi trebuie să se unească în a-L onora pe Dumnezeu printr-o slujire de bună voie în ziua Sa cea sfântă.
"Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău" (Ex.20,12). Părinţii sunt îndreptăţiţi astfel la o dragoste şi un respect cum nu este dat nimănui altcuiva să aibă. Dumnezeu Însuşi, care a aşezat asupra lor o responsabilitate pentru sufletele încredinţate grijii lor, a poruncit ca, în anii de la început ai vieţii, părinţii să ţină locul lui Dumnezeu pentru copiii lor. Iar acela care respinge autoritatea îndreptăţită a părinţilor săi respinge autoritatea lui Dumnezeu. Porunca a cincea cere din partea copiilor nu numai să dea respect, supunere şi ascultare părinţilor lor, ci de asemenea să le dea dragostea şi amabilitatea lor, să le uşureze poverile, să le apere prestigiul, să-i ajute şi să-i mângâie la bătrâneţe. Ea încurajează respectul faţă de slujitorii lui Dumnezeu şi faţă de conducători şi de toţi aceia cărora Dumnezeu le-a dat să aibă autoritate. "Aceasta", spune apostolul, "este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă" (Efes.6,2). Pentru Israel, care aştepta să intre în curând în Canaan, celui ascultător îi era dată făgăduinţa că va avea o viaţă lungă în ţara aceea bună; dar ea avea o însemnătate mult mai largă, cuprinzând tot Israelul lui Dumnezeu, făgăduind viaţa veşnică pe pământ, atunci când acesta va fi eliberat de blestemul păcatului. "Să nu ucizi" (Ex.20,13). Toate actele de nedreptate care tind să scurteze viaţa; spiritul de ură şi răzbunare sau cultivarea unei pasiuni care duce la acţiuni vătămătoare pentru alţii sau care ne face să le vrem răul ("căci cine urăşte pe fratele său este un ucigaş"); o egoistă neglijare de a îngriji de cei în nevoie sau în suferinţă; orice satisfacere egoistă a poftelor, orice lipsire fără rost de cele necesare sau munca peste măsură ce tinde să vatăme sănătatea - toate acestea, într-o măsură mai mare sau mai mică, sunt călcări ale poruncii a şasea. "Să nu preacurveşti" (Ex.20,14). Această poruncă interzice nu numai faptele murdare, ci chiar şi gândurile şi dorinţele senzuale, precum orice practică ce tinde să le aţâţe. Curăţia este cerută nu numai în viaţa exterioară, ci şi în intenţiile şi simţămintele tainice ale inimii. Hristos, care a învăţat obligaţiile larg cuprinzătoare ale Legii lui Dumnezeu, a declarat că un gând sau o privire rea sunt realmente păcate, tot aşa cum este fapta de călcare a Legii. "Să nu furi" (Ex.20,15). În această oprelişte sunt cuprinse atât păcatele publice, cât şi cele particulare. Porunca a opta condamnă răpirea de oameni şi comerţul cu sclavi şi interzice războaiele de cucerire. Ea condamnă furtul şi tâlhăria. Ea cere o cinste deplină în cele mai mici amănunte ale problemelor vieţii. Ea osândeşte îmbogăţirea peste măsură şi necinstită în afaceri şi cere plata dreaptă a datoriilor şi a salariilor. Ea declară că orice încercare de a obţine foloase personale de pe urma neştiinţei, slăbiciunii sau nenorocirii altora este trecută ca înşelăciune în cărţile din cer.
"Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău" (Ex. 20,16). Vorbirea neadevărată în orice problemă, orice încercare sau intenţie de a-l înşela pe aproapele nostru sunt cuprinse aici. Intenţia de a înşela constituie o minciună. Printr-o privire a ochiului, o mişcare cu mâna, o expresie a feţei pot spune tot atât de bine o minciună, ca şi prin cuvinte. Orice adăugire intenţionată în vorbire, orice aluzie sau orice insinuare făcută în mod calculat, cu gândul de a face o impresie greşită sau exagerată, chiar povestirea unor fapte în aşa fel încât să ducă în rătăcire pe cineva constituie o minciună. Acest precept interzice orice încercare de a vătăma bunul nume al semenului nostru prin relatări inexacte sau bănuieli rele, prin vorbiri de rău sau bârfeli. Chiar şi ascunderea intenţionată a adevărului, de pe urma căreia alţii pot fi păgubiţi, este o violare a poruncii a noua. "Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru, care este al aproapelui tău" (Ex.20,17). Porunca a zecea loveşte la rădăcina tuturor păcatelor, oprind dorinţele egoiste, de unde izvorăsc faptele păcătoase. Şi cel care, în ascultare de Legea lui Dumnezeu, se reţine chiar şi de la o dorinţă păcătoasă care vizează ceea ce aparţine altuia nu se va face vinovat de vreo faptă rea faţă de semenii săi. Acestea au fost preceptele sfinte ale Decalogului, rostite în mijlocul tunetului şi flăcărilor de foc şi cu o minunată desfăşurare a puterii şi maiestăţii Marelui Dătător al Legii. Dumnezeu a însoţit proclamarea Legii Sale cu manifestarea puterii şi slavei Sale, pentru ca poporul Său să nu uite niciodată scena aceasta şi pentru ca să li se poată înscrie în inimă o profundă veneraţie faţă de Autorul Legii, Creatorul cerului şi al pământului. El a dorit, de asemenea, să arate tuturor oamenilor sfinţenia, importanţa şi permanenţa Legii Sale. Poporul Israel era copleşit de groază. Puterea înspăimântătoare a vorbirii lui Dumnezeu părea că întrece măsura pe care inimile tremurânde o puteau suporta. Căci, în timp ce li se prezenta marea Lege a dreptăţii lui Dumnezeu, ei şi-au dat seama, mai bine ca niciodată până atunci, cât de ofensator este caracterul păcatului şi propria lor vinovăţie înaintea unui Dumnezeu sfânt. Ei s-au îndepărtat de munte plini de groază şi de respect. Mulţimea i-a strigat lui Moise: "Vorbeşte-ne tu însuţi, şi te vom asculta; dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim" (Ex.20,19). Conducătorul a răspuns: "Nu vă înspăimântaţi; căci Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare şi ca să aveţi frica Lui înaintea ochilor voştri, pentru ca să nu păcătuiţi" (vers.20). Cu toate acestea, poporul a rămas la distanţă, privind cu groază scena, în timp ce "Moise s-a apropiat de norul în care era Dumnezeu". Mintea poporului, orbită şi înjosită de sclavie şi păgânism, nu era pregătită să preţuiască pe deplin principiile larg cuprinzătoare ale Celor Zece Porunci ale lui Dumnezeu. Pentru ca obligaţiile Decalogului să poată fi înţelese şi aplicate în mod deplin, au fost date şi alte învăţături, ilustrând şi aplicând principiile Celor Zece Porunci. Legile acestea au fost numite judecăţi, atât pentru faptul că ele au fost ancorate în înţelepciunea şi dreptatea infinită, cum şi pentru că cei care aplicau Legea trebuia să judece după ele. Spre deosebire de Cele Zece Porunci, ele i-au fost date lui Moise în mod personal şi el trebuia să le facă cunoscute poporului. Prima dintre aceste legi se referea la robi. Pe vremuri, infractorii erau uneori vânduţi ca sclavi de către judecători; în unele cazuri, datornicii erau vânduţi de creditorii lor; iar sărăcia făcea ca unele persoane să se vândă pe ele însele ca sclavi sau să-şi vândă copiii. Dar un evreu nu putea fi vândut ca sclav pentru toată viaţa. Timpul lui de slujbă era de şase ani; în cel de-al şaptelea an, el trebuia să fie eliberat. Răpirea de oameni, uciderea cu premeditare şi răzvrătirea împotriva autorităţii părinteşti erau pedepsite cu moartea. Era îngăduit să ai sclavi care nu erau israeliţi prin naştere, dar viaţa şi fiinţa lor erau apărate cu grijă. Uciderea unui sclav trebuia pedepsită; rănirea unui sclav de către stăpânul său, chiar dacă n-ar fi fost decât pierderea unui dinte, îl îndreptăţea să fie eliberat. Israeliţii fuseseră ei înşişi sclavi, şi acum, când urma să aibă robi care să fie ai lor, trebuia să se ferească de a se lăsa pradă unui spirit de cruzime şi de apăsare, de pe urma căruia ei suferiseră de la supraveghetorii lor egipteni. Amintirea amarei lor robii trebuia să-i facă în stare să se aşeze în locul robului, făcându-i să fie buni şi miloşi, să se poarte cu alţii aşa cum ar fi dorit ca alţii să se poarte cu ei. Dreptul văduvelor şi al orfanilor era în mod deosebit apărat, avându-se o grijă duioasă cu privire la starea lor neajutorată. "Dacă-i asupreşti", a spus Domnul, "şi ei strigă la Mine după ajutor, Eu le voi auzi strigătele; mânia Mea se va aprinde şi vă voi nimici cu sabia; nevestele voastre vor rămâne văduve, şi copiii voştri vor rămâne orfani" (Ex.22,23-24). Străinii care aveau să se unească cu Israel trebuia să fie apăraţi de nedreptate sau apăsare. "Să nu asupreşti pe străin; ştiţi ce simte străinul, căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului" (Ex.23,9). Luarea de dobândă de la săraci era oprită. Haina unui om sărac sau învelitoarea luată zălog trebuia să fie înapoiată la căderea serii. Cel care se făcea vinovat de furt trebuia să dea înapoi îndoit. Respectul faţă de judecător şi conducător era obligatoriu, iar judecătorii erau avertizaţi împotriva pervertirii judecăţii, sprijinirii unei cauze nedrepte şi a luării de mită. Calomnia şi bârfa erau interzise şi se aşteptau fapte de bunătate chiar şi faţă de vrăjmaşii personali. Din nou i se amintea poporului despre obligaţia cea sfântă a Sabatului. Au fost rânduite sărbătorile anuale, la care toţi bărbaţii naţiunii trebuia să se înfăţişeze înaintea Domnului, aducându-I darurile lor de mulţumire şi primele roade ale belşugului dat de El. Scopul tuturor acestor rânduieli a fost arătat: ele nu erau date pentru că aşa voia o arbitrară putere suverană; toate au fost date pentru binele lui Israel. Domnul a spus: "Să-Mi fiţi nişte oameni sfinţi" (Ex.22,31), vrednici a fi recunoscuţi de către un Dumnezeu sfânt. Legile acestea trebuia să fie scrise de Moise şi păstrate cu grijă, ca temelie a legii naţionale şi, împreună cu Cele Zece Porunci, pentru luminarea cărora fuseseră date, să alcătuiască condiţia împlinirii făgăduinţelor lui Dumnezeu faţă de Israel. Iată solia care le-a fost adresată din partea Domnului: "Iată, Eu trimit un Înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum şi să te ducă în locul pe care l-am pregătit. Fii cu ochii în patru înaintea Lui şi ascultă glasul Lui; nu te împotrivi Lui, pentru că nu vă va ierta păcatele, căci Numele Meu este în El. Dar dacă vei asculta glasul Lui şi dacă vei face tot ce-ţi voi spune, Eu voi fi vrăjmaşul vrăjmaşilor tăi şi potrivnicul potrivnicilor tăi" (Ex.23,20-22). În tot timpul pribegiei lui Israel, Hristos, în stâlpul de nor şi de foc, a fost conducătorul lor. Chiar dacă au avut în faţa lor simboluri care Îl preînchipuiau pe Mântuitorul ce avea să vină, El a fost totuşi prezent şi i-a dat lui Moise poruncile pentru popor, care erau aşezate înaintea lor, ca fiind singurul mijloc al binecuvântării. Coborându-se de pe munte, "Moise a venit şi a spus poporului toate cuvintele Domnului şi toate legile. Tot poporul a răspuns într-un glas: 'Vom face tot ce a zis Domnul'" (Ex.24,3). Angajamentul acesta, împreună cu cuvintele Domnului, pe care ei s-au legat să le asculte, au fost scrise de Moise într-o carte. Apoi a urmat ratificarea legământului. La poalele muntelui a fost ridicat un altar, iar lângă el au fost ridicate "douăsprezece pietre pentru cele douăsprezece seminţii ale lui Israel" (vers.4), ca o mărturie a primirii de către ei a legământului. Apoi au fost aduse jertfe, de către tineri aleşi pentru serviciul acesta. După ce a stropit altarul cu sângele jertfelor, Moise "a luat cartea legământului şi a citit-o în faţa norodului". În felul acesta, condiţiile legământului au fost în mod solemn repetate şi toţi erau liberi să aleagă fie să asculte, fie să nu asculte de ele. Ei făgăduiseră de la început să asculte de vocea lui Dumnezeu, dar de atunci ei au auzit Legea Sa vestită, iar principiile ei au fost desluşite cu amănunţime, pentru ca să poată înţelege cât de mult cuprinde acest legământ. Din nou poporul a răspuns într-un glas: "Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul" (Ex.24,7). "După ce a rostit înaintea întregului norod toate poruncile Legii, Moise a luat sânge" a stropit cartea şi tot norodul şi a zis: 'Acesta este sângele legământului, care a poruncit Dumnezeu să fie făcut cu voi'" (Evr.9,19-20). Acum trebuia să fie luate măsuri pentru deplina aşezare a naţiunii alese sub cârmuirea lui Dumnezeu ca Împărat al lor. Moise a primit porunca: "Suie-te la Domnul, tu şi Aaron, Nadab şi Abihu, şi şaptezeci de bătrâni ai lui Israel, şi să vă închinaţi de departe, aruncându-vă cu faţa la pământ. Numai Moise să se apropie de Domnul" (Ex.24,1-2). În timp ce poporul se închina la poalele muntelui, aceşti bărbaţi aleşi au fost chemaţi sus pe munte. Cei şaptezeci de bătrâni trebuia să-l ajute pe Moise la conducerea lui Israel şi Dumnezeu a pus asupra lor Duhul Său şi i-a onorat, arătându-le puterea şi măreţia Lui. "Ei au văzut pe Dumnezeul lui Israel; sub picioarele Lui era un fel de lucrare de safir străveziu, întocmai ca cerul în curăţia lui" (vers.10). Ei n-au văzut Divinitatea, dar au văzut slava prezenţei Sale. Mai înainte, ei nu puteau suporta o scenă ca aceasta; dar manifestarea puterii lui Dumnezeu i-a umplut de respect şi i-a determinat la pocăinţă; ei au contemplat slava Lui, curăţia şi îndurarea Lui, până când au putut să se apropie mai mult de Acela care era subiectul meditaţiei lor. Moise şi "Iosua, care slujea", au fost acum chemaţi să se întâlnească cu Dumnezeu. Şi, pentru că ei aveau să lipsească un timp, conducătorul i-a numit pe Aaron şi Hur ca, împreună cu bătrânii, să lucreze în locul lui. "Moise s-a suit pe munte, şi norul a acoperit muntele. Slava Domnului s-a aşezat pe muntele Sinai". Timp de şase zile norul a acoperit muntele ca un semn special al prezenţei lui Dumnezeu; cu toate acestea, n-a fost nici o descoperire a Sa şi nici vreo comunicare a voii Sale. În tot acest timp, Moise a rămas în aşteptare, spre a fi chemat în sala de audienţă a Celui Prea Înalt. El fusese chemat, spunându-i-se: "Suie-te la Mine pe munte şi rămâi acolo" şi, cu toate că răbdarea şi ascultarea sa au fost puse la probă, el n-a obosit aşteptând şi nici nu şi-a părăsit postul. Acest timp de aşteptare a fost pentru el un timp de pregătire, un timp de amănunţită cercetare de sine. Nici chiar acest favorizat slujitor al lui Dumnezeu nu putea să apară dintr-o dată în faţa Sa şi să suporte manifestarea slavei Sale. Cele şase zile trebuia să fie folosite pentru a se consacra pe sine lui Dumnezeu printr-o cercetare a inimii, meditaţie şi rugăciune, înainte de a putea fi pregătit pentru o directă legătură cu Făcătorul Său. În ziua a şaptea, care a fost o zi de Sabat, Moise a fost chemat să intre în nor. Norul cel des s-a deschis în faţa întregului Israel şi slava lui Dumnezeu a ţâşnit ca un foc mistuitor. "Moise a intrat în mijlocul norului şi s-a suit pe munte. Moise a rămas pe munte patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi" (vers.18). Cele patruzeci de zile petrecute pe munte nu cuprindeau şi cele şase zile de pregătire. În timpul acestor şase zile, Iosua a fost cu Moise şi împreună au mâncat mană şi au băut din "pârâul care cobora din munte". Dar Iosua n-a intrat cu Moise în nor. El a rămas afară şi a mâncat şi a băut mai departe, în timp ce aştepta întoarcerea lui Moise; dar Moise a postit în tot timpul acestor patruzeci de zile. În timpul rămânerii sale pe munte, Moise a primit instrucţiuni pentru construirea sanctuarului, în care avea să se manifeste în mod deosebit prezenţa divină. "Să-mi facă un locaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor" (Ex.25,8), a fost porunca lui Dumnezeu. Pentru a treia oară s-a amintit de păzirea Sabatului. "Acesta va fi între Mine şi copiii lui Israel un semn veşnic", a declarat Domnul, "căci acesta va fi" un semn după care se va cunoaşte că Eu sunt Domnul, care vă sfinţesc. Să ţineţi Sabatul, căci el va fi pentru voi ceva sfânt" cine va face vreo lucrare în ziua aceasta va fi nimicit din mijlocul poporului său" (Ex.31,17.13.14). Se dăduseră îndrumări pentru ca de îndată să se ridice un cort, pentru a fi pus în slujba lui Dumnezeu; şi acum poporul putea trage concluzia că, întrucât scopul avut în vedere era slava lui Dumnezeu şi întrucât marea lor nevoie era aceea a unui loc de închinare, ar fi fost îndreptăţiţi să lucreze la construcţia aceasta în ziua Sabatului. Pentru a-i feri de o asemenea greşeală, le-a fost dată avertizarea. Nici chiar sfinţenia şi urgenţa acelei lucrări speciale pentru Dumnezeu nu trebuia să-i facă să calce ziua Lui cea sfântă de odihnă.
De aici înainte, poporul avea să fie onorat cu prezenţa Împăratului lor. "Eu voi locui în mijlocul copiilor lui Israel şi voi fi Dumnezeul lor" şi "locul acela va fi sfinţit de slava Mea" (Ex.24,45.43), a fost asigurarea dată lui Moise. Ca simbol al autorităţii lui Dumnezeu şi ca întrupare a voinţei Sale, lui Moise i-a fost dat un exemplar al Decalogului, scris cu degetul lui Dumnezeu pe două table de piatră (Deut.9,10; Ex.32,15.16) pentru a fi păstrat cu sfinţenie în sanctuar, care, după ce avea să fie făcut, trebuia să fie centrul vizibil de închinare al naţiunii. Dintr-un neam de robi, israeliţii fuseseră înălţaţi mai presus de toate popoarele pentru a fi comoara deosebită a Împăratului împăraţilor. Dumnezeu i-a despărţit de lume, pentru ca să le poată încredinţa comoara cea sfântă. El îi făcuse păstrătorii Legii Sale, şi planul Său era ca prin ei să păstreze printre oameni cunoaşterea de Sine. Astfel, lumina cerului avea să strălucească într-o lume cuprinsă de întuneric şi o voce trebuia să fie auzită chemând toate popoarele să se întoarcă de la idolatria lor şi să-I slujească viului Dumnezeu. Dacă israeliţii erau credincioşi însărcinării lor, ei aveau să devină o putere în lume. Dumnezeu avea să fie scutul lor de apărare şi avea să-i înalţe mai presus de toate celelalte naţiuni. Lumina şi adevărul Său aveau să fie descoperite prin ei, iar ei aveau să iasă în evidenţă sub călăuzirea Lui înţeleaptă şi sfântă, ca un exemplu al superiorităţii slujirii lui Iehova faţă de orice formă de idolatrie.
Cap. 28 - Idolatria de la Sinai
Î n timp ce Moise era absent, pentru poporul Israel a fost un timp de aşteptare şi de îndoială" Poporul ştia că el se urcase pe munte cu Iosua, că intrase în norul de o deasă întunecime care putea fi văzut de jos, de pe câmpie, odihnindu-se pe vârful muntelui, luminat din când în când de fulgerele prezenţei divine. Ei aşteptau cu nerăbdare întoarcerea lui. Obişnuiţi, aşa cum fuseseră în Egipt, cu reprezentări materiale ale zeilor, fusese greu pentru ei să-şi pună încrederea într-o Fiinţă nevăzută şi, de aceea, ajunseră să se sprijine pe Moise pentru susţinerea credinţei lor. Dar acum el le era luat. Zi după zi şi săptămână după săptămână au trecut, iar el tot nu s-a înapoiat. Cu toate că norul se vedea încă, multora din tabără li se părea că fuseseră părăsiţi de conducătorul lor sau că acesta fusese ars de focul mistuitor. În decursul acestei perioade de aşteptare, pentru ei a fost un timp în care să cugete la Legea lui Dumnezeu pe care o auziseră şi să-şi pregătească inimile spre a primi şi alte descoperiri pe care El ar fi putut să li le dea. Dar ei nu aveau prea mult timp pentru această lucrare. Dacă ar fi căutat în felul acesta o mai clară înţelegere a cerinţelor lui Dumnezeu şi dacă şi-ar fi umilit inimile înaintea Lui, ar fi fost apăraţi de ispită. Dar ei n-au făcut lucrul acesta şi, în scurt timp, au devenit nepăsători, neluători aminte şi călcători ai legii. În mod deosebit, acesta a fost cazul cu gloata cea pestriţă. Ei erau nerăbdători să pornească spre ţara Făgăduinţei - ţara unde curge lapte şi miere. Pământul acela bun le-a fost făgăduit numai cu condiţia ascultării, dar ei pierduseră din vedere acest lucru. Au fost unii care au dat ideea să se înapoieze în Egipt, dar, fie că mergeau înainte spre Canaan, fie înapoi în Egipt, masa poporului era hotărâtă să nu-l mai aştepte pe Moise. Simţindu-şi neputinţa în lipsa conducătorului lor, s-au întors la vechile lor superstiţii. "Gloata cea pestriţă" era cea dintâi care s-a dedat la cârtire şi nerăbdare şi a fost conducătoarea apostaziei care a urmat. Printre obiectele considerate de către egipteni ca simboluri ale zeilor erau boul şi viţelul; şi, la sugestia acelora care practicaseră această formă de idolatrie în Egipt, s-a făcut acum un viţel şi i s-a adus închinare. Poporul dorea o imagine, un chip care să-L reprezinte pe Dumnezeu şi care să meargă înaintea lor în locul lui Moise. Dumnezeu nu dăduse nici un fel de asemănare a persoanei Sale şi interzisese orice reprezentare materială pentru un asemenea scop. Minunile cele mari din Egipt şi de la Marea Roşie erau destinate să întărească credinţa în El ca Ajutor nevăzut, dar Atotputernic al lui Israel, singurul Dumnezeu adevărat. Iar dorinţa pentru o manifestare vizibilă a prezenţei Sale fusese împlinită prin stâlpul de nor şi de foc care păzea tabăra, cum şi în manifestarea slavei Sale pe muntele Sinai. Dar, având norul prezenţei Sale încă înaintea lor, ei s-au reîntors, în inimile lor, la idolatria din Egipt şi au înfăţişat slava nevăzutului Dumnezeu printr-un chip de viţel.7 În lipsa lui Moise, autoritatea judecătorească îi fusese încredinţată lui Aaron şi o mare mulţime se strânse în jurul cortului său cu cererea: "Fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci Moise, omul acela care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a făcut" (Ex.32,1).8 Norul, spuneau ei, care până aici îi călăuzise, stătea acum nemişcat pe munte; el nu le va mai călăuzi nicidecum călătoriile. În locul lui, ei trebuia să aibă un chip; iar dacă, aşa cum se dăduse ideea, vor hotărî să se întoarcă în Egipt, atunci vor găsi îndurare la egipteni, purtând chipul acesta înaintea lor şi recunoscându-l ca zeu al lor. O criză de felul acesta cerea un bărbat plin de tărie, hotărât şi de un curaj neclintit; unul care să ţină la onoarea lui Dumnezeu mai mult decât la favoarea poporului, la siguranţa personală şi chiar la viaţă. Dar actualul conducător al lui Israel nu era de felul acesta. Aaron se împotrivi în mod slab poporului, iar timiditatea şi şovăiala lui la momentul critic nu au făcut decât să-i facă şi mai hotărâţi. Tumultul creştea. O nebunie oarbă, neraţională, părea că pune stăpânire pe mulţime. Au fost unii care au rămas credincioşi legământului lor cu Dumnezeu, dar cea mai mare parte a poporului s-a unit în apostazie. Câţiva, care au îndrăznit să spună că a face un chip, aşa cum se propunea, era idolatrie, au fost prinşi şi trataţi în mod brutal, iar în confuzia şi agitaţia aceea, în cele din urmă, şi-au pierdut viaţa. Aaron se temea pentru propria lui viaţă. În loc să ia în mod nobil poziţie în apărarea onoarei lui Dumnezeu, el a cedat cerinţelor mulţimii. Primul său act a fost acela de a porunci să se adune cerceii de aur de la tot norodul şi să fie aduşi la el, în speranţa că mândria îi va face să refuze un astfel de sacrificiu. Dar ei şi-au dat bucuros podoabele şi din acestea el a făcut un viţel turnat, imitând astfel zeii Egiptului. Poporul a strigat: "Israele, iată dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului" (vers.4). Şi Aaron, în mod ruşinos, a îngăduit această insultă la adresa lui Iehova. A făcut chiar mai mult. Văzând cu câtă satisfacţie a fost primit viţelul de aur, a ridicat un altar înaintea lui şi a anunţat: "Mâine va fi o sărbătoare în cinstea Domnului" (vers.5). Această veste a fost anunţată cu sunet de trâmbiţă de la ceată la ceată, în toată tabăra. "A doua zi, s-au sculat dis-de-dimineaţă şi au adus arderi de tot şi jertfe de mulţumire. Poporul a şezut de a mâncat şi a băut; apoi s-au sculat să joace" (vers.6). Sub pretext că ţin o "sărbătoare în cinstea Domnului", ei s-au dedat la îmbuibare şi petreceri desfrânate. De câte ori, în zilele noastre, iubirea de plăceri nu se ascunde sub o "formă de evlavie"! O religie care îngăduie oamenilor ca, în timp ce iau parte la ritualul serviciului de închinare, să se dedea la satisfacerea poftelor egoiste şi senzuale este tot aşa de plăcută mulţimilor de astăzi, cum a fost şi în zilele poporului Israel. Şi mai sunt încă şi Aaroni docili care, în timp ce deţin poziţii de autoritate în biserică, se vor supune dorinţelor celor neconsacraţi, încurajându-i astfel la păcat. Trecuseră numai câteva zile de când evreii făcuseră un legământ solemn cu Dumnezeu, că vor asculta de vocea Sa. Ei stătuseră tremurând şi plini de groază înaintea muntelui, ascultând cuvintele Domnului: "Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine" (Ex.20,3). Slava lui Dumnezeu plana încă deasupra Sinaiului, în faţa întregii adunări; dar ei I-au întors spatele şi au cerut alţi dumnezei. "Au făcut un viţel în Horeb. S-au închinat înaintea unui chip turnat şi au schimbat slava lor pe chipul unui bou care mănâncă iarbă" (Ps.106,19-20). Cum s-ar fi putut da pe faţă o mai mare lipsă de recunoştinţă sau o mai îndrăzneaţă insultă faţă de Acela care Se descoperise faţă de ei ca un Tată duios şi ca un Împărat atotputernic! Moise a fost înştiinţat pe munte de apostazia din tabără şi i s-a spus să se înapoieze fără întârziere. "Scoală şi pogoară-te", au fost cuvintele lui Dumnezeu. "Căci poporul tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului, s-a stricat. Foarte curând s-au abătut de la calea pe care le-o poruncisem Eu; şi-au făcut un viţel turnat, s-au închinat până la pământ înaintea lui" (Ex.32,7.8). Dumnezeu ar fi putut împiedica mişcarea de la început; dar El a îngăduit să ajungă la culmea ei, pentru ca să poată da tuturor o lecţie, prin pedepsirea trădării şi apostaziei. Legământul lui Dumnezeu cu poporul Său fusese abrogat şi El i-a spus lui Moise: "Acum, lasă-Mă; Mânia Mea are să se aprindă împotriva lor; şi-i voi mistui; dar pe tine te voi face strămoşul unui neam mare" (vers.10). Poporul Israel, în mod deosebit mulţimea pestriţă, avea să fie totdeauna pornit să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu. Ei aveau să cârtească de asemenea împotriva conducătorului lor şi aveau să-l necăjească prin necredinţa şi încăpăţânarea lor, iar lucrarea de a-i conduce până în ţara Făgăduinţei avea să fie grea şi chinuitoare pentru suflet. Păcatele îi făcuseră deja să piardă favoarea cerului, iar dreptatea cerea nimicirea lor. De aceea, Domnul a propus nimicirea lor, iar pe Moise să-l facă un neam mare. "Lasă-Mă" şi-i voi mistui", au fost cuvintele lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu Şi-a propus să-l nimicească pe Israel, cine putea mijloci pentru el? Cât de puţini ar fi fost aceia care să nu fi voit să-i lase pe păcătoşi să-şi urmeze soarta lor, cât de puţini ar fi fost aceia care să nu fi schimbat cu bucurie munca cea grea, povara şi sacrificiul, răsplătite cu nerecunoştinţă şi cârtire, pentru o poziţie de viaţă uşoară şi de cinste, când Însuşi Dumnezeu era Acela care oferea aceasta! Dar Moise a găsit temei pentru nădejde acolo unde se vedeau numai descurajare şi mânie. El a înţeles cuvintele lui Dumnezeu, "lasă-Mă", nu în sensul că interziceau mijlocirea, ci că o încurajau, înţelegându-se că numai rugăciunile lui Moise îl puteau salva pe Israel, iar dacă ar fi fost rugat astfel, Dumnezeu Şi-ar fi cruţat poporul. El "s-a rugat Domnului, Dumnezeului său, şi a zis: 'Pentru ce să se aprindă, Doamne, mânia Ta împotriva poporului Tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului cu mare putere şi cu mână tare?'" (vers.11). Dumnezeu făcuse să se înţeleagă că l-a lepădat pe poporul Său. El îi vorbise lui Moise despre ei ca fiind "poporul tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului". Dar Moise, plin de umilinţă, nu recunoaşte poziţia de conducere a poporului Israel. "Poporul Tău, pe care l-ai scos" cu mare putere şi cu mână tare. Pentru ce", insistă el, "să zică egiptenii: 'Spre nenorocirea lor i-a scos, ca să-i omoare prin munţi şi să-i şteargă de pe faţa pământului?'" (vers.12). În cursul celor câteva luni de când Israel părăsise Egiptul, vestea minunatei lor eliberări se răspândise la toate naţiunile înconjurătoare. Teama şi presimţirile înspăimântătoare puseseră stăpânire pe păgâni. Toţi urmăreau să vadă ce va face Dumnezeul lui Israel pentru poporul Său. Dacă ei ar fi fost nimiciţi acum, vrăjmaşii lor ar fi triumfat şi Dumnezeu ar fi fost dezonorat. Egiptenii ar fi pretins că acuzaţiile lor erau adevărate - că în loc să-l conducă pe poporul Său în pustie ca să aducă jertfe, El a făcut ca ei să fie sacrificaţi. Ei nu s-ar fi uitat la păcatele lui Israel; nimicirea poporului pe care El îl onorase atât de evident ar fi adus ocară asupra Numelui Său. Ce mare răspundere zace asupra acelora pe care Dumnezeu îi onorează atât de mult, punându-i să facă Numele Său o laudă pe pământ! Cu câtă grijă ar trebui să se păzească ei de a săvârşi vreun păcat, care să atragă judecăţile Lui şi să facă Numele Lui de ocară între cei netemători de Dumnezeu! În timp ce Moise mijlocea pentru Israel, timiditatea sa dispăru, spre a face loc unui interes profund şi iubirii pentru aceia pentru care, în mâinile lui Dumnezeu, fusese unealta prin care făcuse atât de mult. Domnul a ascultat cererile lui şi a împlinit rugăciunea lui neegoistă. Dumnezeu îl pusese la încercare pe slujitorul Său; pusese la probă credincioşia şi iubirea lui pentru acest popor plin de greşeli şi nerecunoştinţă, iar Moise a trecut în mod nobil această încercare. Interesul său pentru poporul Israel nu izvora dintr-un motiv egoist. Prosperitatea poporului ales al lui Dumnezeu îi era mai scumpă decât onoarea personală, mai scumpă decât privilegiul de a deveni tatăl unei naţiuni puternice. Lui Dumnezeu I-a plăcut credincioşia lui, smerenia inimii sale şi integritatea sa şi i-a încredinţat, ca unui păstor credincios, marea însărcinare de a duce poporul Israel în ţara Făgăduinţei. Când Moise şi Iosua au coborât de pe munte, cel dintâi purtând "tablele mărturiei", au auzit strigătele şi chiotele mulţimii agitate care, în mod evident, se afla într-un vacarm sălbatic. Pentru Iosua, ca soldat, primul gând a fost acela al unui atac din partea vrăjmaşilor lor. "În tabără este un strigăt de război", a zis el. Dar Moise a judecat mai bine natura agitaţiei. Strigătul nu era un strigăt de luptă, ci de petrecere. "Strigătul acesta nu-i nici strigăt de biruitori, nici strigăt de biruiţi; ce aud eu este glasul unor oameni care cântă" (vers.18). Pe când se apropiau de tabără, au văzut poporul strigând şi dansând în jurul idolului lor. Era o scenă a unei petreceri păgâneşti, o imitare a sărbătorilor idolatre din Egipt; dar cât de diferită de închinarea solemnă şi plină de respect înaintea lui Dumnezeu! Moise era copleşit. El tocmai venise din prezenţa slavei lui Dumnezeu şi, deşi fusese avertizat cu privire la cele ce avuseseră loc, nu era pregătit pentru acea înspăimântătoare privelişte a degradării lui Israel. Mânia lui s-a aprins. Pentru a-şi arăta scârba faţă de crima lor, aruncă tablele de piatră care s-au sfărâmat în faţa întregului popor, arătând în felul acesta că, după cum ei au rupt legământul lor cu Dumnezeu, tot astfel Dumnezeu a rupt legământul Său cu ei. Intrând în tabără, Moise trecu prin mulţimea de petrecăreţi şi, apucând idolul, îl aruncă în foc. Apoi îl sfărâmă până când acesta ajunse o pulbere şi, după ce presără această pulbere în izvorul ce cobora din munte, a pus poporul să bea din el. În acest fel, s-a arătat totala lipsă de valoare a idolului la care se închinaseră. Marele conducător îl chemă pe vinovatul său frate şi, plin de asprime, îl întrebă: "Ce ţi-a făcut poporul acesta, de ai adus asupra lui un păcat atât de mare?" Aaron a căutat să se apere, relatând manifestarea zgomotoasă a poporului şi spunând că, dacă n-ar fi răspuns dorinţelor lor, ar fi fost ucis. "Să nu se aprindă de mânie domnul meu", spuse el; "tu singur ştii că poporul acesta este pornit la rău. Ei mi-au zis: 'Fă-ne un dumnezeu, care să meargă înaintea noastră, căci Moise, omul acela care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a făcut'. Eu le-am zis: 'Cine are aur, să-l scoată!' Şi mi l-au dat, l-am aruncat în foc şi din el a ieşit viţelul acesta" (Ex.32,21-24). El dorea să-l facă pe Moise să creadă că avusese loc o minune - că aurul fusese aruncat în foc şi, printr-o putere supranaturală, s-a prefăcut într-un viţel. Dar scuzele sale şi ocolirea adevărului n-au fost de nici un folos. El a fost tratat aşa cum merita, şi anume ca principalul vinovat. Faptul că Aaron fusese binecuvântat şi onorat atât de mult, mai presus de întregul norod, a făcut ca păcatul său să fie atât de hidos. Aaron era "sfântul Domnului" (Ps.106,16) şi el a făcut idolul şi a anunţat sărbătoarea. El era acela care fusese numit port-vocea lui Moise şi cu privire la care chiar Dumnezeu în persoană a mărturisit: "Ştiu că el vorbeşte uşor" (Ex.4,14). El a dat greş în a-i împiedica pe idolatri în sfidarea pe care aceştia au aruncat-o cerului. Acela prin care a lucrat Dumnezeu în aducerea judecăţilor, atât asupra egiptenilor, cât şi asupra zeilor acestora, a ascultat fără să schiţeze vreun gest proclamaţia rostită înaintea chipului turnat: "Israele, iată dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului" (Ex.32,4). El era acela care fusese cu Moise pe munte şi acolo privise slava lui Dumnezeu şi văzuse că în manifestarea slavei aceleia nu era nimic din care putea să fie făcut un chip. El a fost acela care a schimbat slava aceasta cu înfăţişarea unui viţel. El, căruia Dumnezeu îi încredinţase conducerea poporului în lipsa lui Moise, a fost găsit că aprobă răzvrătirea lor. "Domnul de asemenea era foarte mâniat şi pe Aaron, aşa încât voia să-l piardă" (Deut.9,20). Dar, ca răspuns la mijlocirea arzătoare a lui Moise, viaţa i-a fost cruţată; şi, în pocăinţă şi umilinţă pentru marele său păcat, el a fost readus în graţia lui Dumnezeu. Dacă Aaron ar fi avut curaj să stea pentru ceea ce era drept, indiferent de consecinţe, el ar fi putut preveni acea apostazie. Dacă şi-ar fi menţinut în mod neabătut ataşamentul faţă de Dumnezeu, dacă i-ar fi reamintit poporului primejdiile de la Sinai, cum şi legământul lor solemn cu Dumnezeu de a asculta de Legea Sa, răul ar fi fost oprit. Dar înduplecarea sa faţă de cerinţele norodului şi asigurarea calmă cu care el a pornit la îndeplinirea planurilor lor i-au făcut să aibă curaj pentru a merge mai departe în păcat, mai mult decât plănuiseră înainte în mintea lor.
Când Moise, reîntorcându-se în tabără, s-a confruntat cu răzvrătiţii, mustrarea lui severă şi indignarea manifestată prin spargerea tablelor sfinte ale Legii au fost puse de popor în contrast cu vorbirea şi comportarea plăcută a fratelui său, astfel simpatia lor era de partea lui Aaron. Pentru a se justifica, Aaron s-a străduit să-l facă pe popor răspunzător pentru slăbiciunea sa de a ceda cererii lor; cu toate acestea, ei erau plini de admiraţie faţă de blândeţea şi răbdarea lui. Dar Dumnezeu nu vede aşa cum văd oamenii. Spiritul de cedare al lui Aaron şi dorinţa sa de a se face plăcut le-au orbit ochii faţă de enormitatea crimei pe care el a aprobat-o. Atitudinea sa, de a lăsa ca influenţa sa să-l ducă în păcat pe Israel, a costat viaţa a mii de oameni. În ce contrast faţă de aceasta a fost atitudinea lui Moise! În timp ce aducea la îndeplinire cu credincioşie judecăţile lui Dumnezeu, el a demonstrat că bunăstarea poporului Israel îi era mai scumpă decât prosperitatea, onoarea sau viaţa sa proprie. Dintre toate păcatele pe care Dumnezeu le va pedepsi, nu este nici unul mai deplorabil în faţa Sa decât păcatul acelora care îi încurajează pe alţii să facă rău. Dumnezeu doreşte ca slujitorii Săi să-şi dovedească credincioşia, mustrând cu fidelitate nelegiuirea, oricât de dureros ar fi acest act. Aceia care sunt onoraţi cu o însărcinare divină nu trebuie să fie nişte slujitori slabi, docili şi oportunişti. Ei nu trebuie să urmărească înălţarea de sine sau să ocolească datoriile neplăcute, ci să îndeplinească lucrarea lui Dumnezeu cu credincioşie neabătută. Deşi Dumnezeu ascultase rugăciunea lui Moise, cruţându-l pe Israel de la nimicire, apostazia trebuia să fie pedepsită în mod exemplar. Nelegiuirea şi neascultarea în care Aaron i-a făcut să cadă, dacă n-ar fi fost imediat zdrobite, aveau să ducă de la răscoală la fărădelege şi aveau să ducă naţiunea într-o iremediabilă ruină. Printr-o severitate teribilă, răul trebuia înlăturat. Stând la uşa taberei, Moise a spus poporului: "Cine este pentru Domnul, să vină la mine!" Cei care nu se alăturaseră apostaziei trebuia să se aşeze la dreapta lui Moise; cei care erau vinovaţi, dar pocăiţi, la stânga lui. Porunca a fost ascultată. S-a aflat astfel că seminţia lui Levi nu luase parte la acea închinare idolatră. Şi în celelalte seminţii erau mulţi care, deşi păcătuiseră, acum îşi manifestau pocăinţa. Dar o mare mulţime, în marea ei majoritate dintre cei ce formau gloata pestriţă, care a instigat la facerea viţelului, stăruia cu încăpăţânare în răzvrătire. În Numele Domnului lui Israel, Moise a poruncit celor ce se aflau la dreapta lui şi care se păstraseră curaţi de idolatrie să-şi încingă săbiile şi să-i ucidă pe toţi aceia care stăruiau în răzvrătire. "Şi aproape trei mii de oameni au pierit în ziua aceea din popor" (Ex.32,28). Fără nici o deosebire de poziţie, rudenie sau prietenie, instigatorii la nelegiuire au fost nimiciţi; dar toţi aceia care s-au pocăit şi s-au umilit au fost cruţaţi. Aceia care au adus la îndeplinire această lucrare teribilă a judecăţii au acţionat în baza unei autorităţi divine, executând sentinţa Împăratului cerului. Oamenii trebuie să fie atenţi când, în orbirea lor firească, îi judecă şi condamnă pe semenii lor; dar când Dumnezeu le porunceşte să aducă la îndeplinire sentinţa Sa asupra nelegiuirii, El trebuie să fie ascultat. Aceia care au adus la îndeplinire acest act dureros şi-au manifestat în felul acesta scârba şi dispreţul faţă de răzvrătire şi idolatrie şi s-au consacrat pe deplin slujirii adevăratului Dumnezeu. Domnul a onorat credincioşia lor, acordând o distincţie deosebită seminţiei lui Levi. Israeliţii se făcuseră vinovaţi de trădare, şi anume împotriva unui Împărat care îi încărcase de binefaceri şi a cărui autoritate se legaseră, de bună voie, să o asculte. Pentru ca autoritatea divină să se poată menţine, judecata trebuia să vină asupra trădătorilor. Dar chiar şi în acest caz s-a manifestat mila lui Dumnezeu. În timp ce menţinea valabilitatea Legii, El le-a acordat tuturor libertatea de a alege şi ocazia pocăinţei. Au fost nimiciţi doar aceia care au persistat în răzvrătirea lor. Era necesar ca acest păcat să fie pedepsit, ca o mărturie pentru naţiunile înconjurătoare cu privire la nemulţumirea şi supărarea lui Dumnezeu împotriva idolatriei. Aducând la îndeplinire judecata asupra celor vinovaţi, Moise, ca instrument al lui Dumnezeu, trebuia să lase scris un protest solemn şi public împotriva crimei lor. Deoarece israeliţii trebuia mai târziu să condamne idolatria triburilor din jurul lor, vrăjmaşii lor i-ar fi acuzat că poporul care pretinde că Iehova este Dumnezeul lor a făcut la Horeb un viţel şi s-a închinat înaintea lui. Acum, deşi obligat să recunoască acest adevăr neplăcut, Israel putea să arate spre soarta teribilă a celor ce au comis această nelegiuire, ca dovadă că păcatul lor n-a fost aprobat sau scuzat. Iubirea, nu mai puţin decât dreptatea, cerea ca judecata să fie aplicată pentru acest păcat. Dumnezeu este atât Păzitorul, cât şi Suveranul poporului Său. El îi nimiceşte pe cei ce sunt neclintiţi în răzvrătirea lor, pentru ca să nu-i ducă şi pe alţii la ruină. Cruţând viaţa lui Cain, Dumnezeu a demonstrat Universului care avea să fie rezultatul îngăduirii ca păcatul să rămână nepedepsit. Influenţa exercitată asupra urmaşilor săi, datorită vieţii şi învăţăturii sale, a dus la o aşa stare de corupţie care cerea nimicirea întregii lumi printr-un potop. Istoria antediluvienilor dă mărturie de faptul că, pentru păcătos, o viaţă lungă nu este o binecuvântare; mila şi îndurarea cea mare a lui Dumnezeu n-au înăbuşit nelegiuirea lor. Cu cât trăiau mai mult, cu atât oamenii deveneau mai corupţi. Tot aşa era cazul şi cu apostazia de la Sinai. Dacă pedeapsa nu ar fi fost aplicată imediat celor vinovaţi, aceleaşi rezultate s-ar fi văzut din nou. Pământul ar fi devenit tot aşa de stricat ca şi în zilele lui Noe. Dacă aceşti nelegiuiţi ar fi fost cruţaţi, relele care ar fi urmat ar fi fost mai mari decât cele rezultate din cruţarea vieţii lui Cain. Îndurarea lui Dumnezeu a arătat că trebuie ca mii să sufere, pentru a preveni necesitatea aplicării judecăţilor divine asupra a milioane de oameni. Pentru a-i salva pe mulţi, El trebuie să-i pedepsească pe cei puţini. Mai mult decât atât, deoarece a nesocotit legământul de supunere faţă de Dumnezeu, poporul a rămas fără protecţie divină şi lipsit de apărare, întreaga naţiune fiind expusă puterii vrăjmaşilor ei. Dacă răul n-ar fi fost imediat înlăturat, ei ar fi căzut imediat pradă numeroşilor şi puternicilor lor vrăjmaşi. Era necesar, spre binele poporului Israel şi de asemenea ca o lecţie pentru toate generaţiile viitoare, ca această abatere să fie imediat pedepsită. Şi nu era mai puţin manifestarea milei faţă de păcătoşi faptul că s-a pus imediat capăt căii lor rele. Dacă li s-ar fi cruţat viaţa, acelaşi spirit care i-a făcut să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu avea să fie manifestat în ură şi lupte între ei şi, în cele din urmă, aveau să se nimicească unul pe celălalt. Datorită iubirii faţă de lume, iubirii faţă de Israel şi chiar faţă de călcătorii Legii, crima aceea a fost pedepsită imediat şi cu o severitate teribilă. Pe măsură ce poporul ajungea să-şi vadă enormitatea vinei, groaza punea stăpânire pe întreaga tabără. Era temerea că fiecare vinovat trebuia să fie nimicit. Făcându-i-se milă de starea lor nenorocită, Moise le-a promis că va mai mijloci o dată înaintea lui Dumnezeu pentru ei. "Aţi făcut un păcat foarte mare", a spus el. "Am să mă sui acum la Domnul; poate că voi căpăta iertare pentru păcatul vostru." El s-a suit şi, în mărturisirea sa înaintea lui Dumnezeu, a spus: "Ah, poporul acesta a făcut un păcat foarte mare! Şi-au făcut un dumnezeu de aur. Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci şterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o". Răspunsul a fost: "Pe cel ce a păcătuit împotriva Mea, pe acela îl voi şterge din cartea Mea. Du-te dar, şi du poporul unde ţi-am spus. Iată, îngerul Meu va fi înaintea ta, dar în ziua răzbunării Mele, îi voi pedepsi pentru păcatul lor" (Ex.32,31-35). În rugăciunea lui Moise, mintea ne este îndreptată spre cărţile din ceruri, în care sunt înscrise numele tuturor oamenilor şi faptele lor, fie bune, fie rele, toate sunt scrise acolo cu credincioşie. Cartea vieţii conţine numele tuturor acelora care au intrat în slujba lui Dumnezeu. Dacă vreunul dintre aceştia se îndepărtează de El, Îl părăseşte, şi, printr-o încăpăţânată rămânere în păcat devine în cele din urmă împietrit faţă de influenţa Duhului Sfânt, în ziua judecăţii numele său va fi şters din cartea vieţii şi va fi dat nimicirii. Moise şi-a dat seama cât de îngrozitoare avea să fie soarta păcătoşilor; şi, cu toate acestea, dacă poporul Israel avea să fie lepădat de Dumnezeu, el dorea mai bine ca numele său să fie şters din cartea vieţii o dată cu al lor; el nu putea suporta să vadă judecăţile lui Dumnezeu căzând asupra acelora care fuseseră atât de minunat eliberaţi. Mijlocirea lui Moise în favoarea poporului Israel ilustrează mijlocirea lui Hristos pentru cei păcătoşi. Dar Domnul n-a îngăduit ca Moise să poarte, aşa cum a purtat Hristos, vina celui păcătos. "Pe cel ce a păcătuit împotriva Mea", a spus El, "pe acela îl voi şterge din cartea Mea". Cu profundă durere, poporul şi-a îngropat morţii. Trei mii au căzut ucişi de sabie; o plagă avea să izbucnească în curând în tabără; şi acum solia ajunse la ei, şi anume că prezenţa divină nu-i va mai însoţi deloc în peregrinările lor. Iehova a declarat: "Eu nu Mă voi sui în mijlocul tău, ca să nu te prăpădesc pe drum, căci eşti un popor încăpăţânat". Şi porunca ce s-a dat a fost: "Aruncă-ţi acum podoabele de pe tine, şi voi vedea ce-ţi voi face". În toată tabăra erau acum bocete. În pocăinţă şi umilinţă, "copiii lui Israel şi-au scos de pe ei podoabele şi au plecat de la muntele Horeb". Prin porunca divină, cortul care servise ca loc temporar de închinare a fost mutat "afară din tabără, la o depărtare oarecare". Aceasta a fost încă o dovadă a faptului că Dumnezeu Îşi retrăsese prezenţa din mijlocul lor. El avea să Se descopere pe Sine lui Moise, dar nu unui astfel de popor. Mustrarea a fost adânc simţită şi, pentru mulţimea care avea mustrări de conştiinţă, aceasta apărea ca o prevestire a unei mari nenorociri. Oare nu cumva Dumnezeu l-a despărţit pe Moise de tabără pentru ca să-i poată nimici pe deplin? Dar n-au fost lăsaţi fără nădejde. Cortul a fost ridicat în afara taberei, dar Moise l-a numit "Cortul întâlnirii". Toţi aceia care erau în adevăr pocăiţi şi doreau să se întoarcă la Domnul erau îndrumaţi să repare acolo răul făcut, să-şi mărturisească păcatele şi să caute mila Sa. Când se întorceau la corturile lor, Moise a intrat în tabernacol. Cu un chinuitor interes, poporul aştepta unele semne care să arate că mijlocirea sa în favoarea lor a fost primită. Dacă Dumnezeu va consimţi să Se întâlnească cu el, atunci puteau spera că nu aveau să fie cu totul nimiciţi. Când stâlpul de nor a coborât şi s-a aşezat la intrarea sanctuarului, poporul a plâns de bucurie, s-a sculat şi s-a aruncat "cu faţa la pământ la uşa cortului lui". Moise cunoştea foarte bine perversitatea şi orbirea acelora care se aflau sub conducerea lui; el ştia dificultăţile cu care trebuia să fie confruntat. Dar el învăţase că, pentru a o scoate la capăt cu poporul, trebuia să fie ajutat de Dumnezeu. A cerut o mai clară descoperire a voinţei lui Dumnezeu, cum şi asigurarea prezenţei Sale: "Iată, Tu îmi zici: 'Du pe poporul acesta!' Şi nu-mi arăţi pe cine vei trimite cu mine. Însă, Tu ai zis: 'Eu te cunosc pe nume şi ai căpătat trecere înaintea Mea'. Acum, dacă am căpătat trecere înaintea Ta, arată-mi căile Tale; atunci Te voi cunoaşte, şi voi avea trecere înaintea Ta. Şi gândeşte-Te că neamul acesta este poporul Tău" (Ex.33,12.13). Răspunsul a fost: "Voi merge Eu Însumi cu tine şi îţi voi da odihnă". Dar Moise nu era satisfăcut. Asupra sufletului său apăsa un simţământ al rezultatelor teribile în cazul în care Dumnezeu l-ar lăsa pe Israel pradă împietririi şi nepocăinţei. El nu putea să sufere ca interesele sale să fie despărţite de acelea ale fraţilor săi şi s-a rugat ca favoarea lui Dumnezeu să poată fi redată poporului Său şi ca semnele prezenţei Sale să continue să călăuzească peregrinările lor: "Dacă nu mergi Tu Însuţi cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici. Cum se va şti că am căpătat trecere înaintea Ta, eu şi poporul Tău? Oare nu când vei merge Tu cu noi şi când prin aceasta vom fi deosebiţi, eu şi poporul Tău, de toate popoarele de pe faţa pământului?" (Ex.33,15.16). Şi Domnul a zis: "Voi face şi ceea ce-Mi ceri acum, căci ai căpătat trecere înaintea Mea şi te cunosc pe nume". Dar profetul n-a încetat ruga. Fiecare rugăciune înălţată căpătase răspuns, dar el înseta după o dovadă mai puternică a bunăvoinţei lui Dumnezeu. El adresează acum o cerere pe care nici o fiinţă omenească n-o făcuse vreodată până atunci. "Arată-mi slava Ta!" Domnul nu l-a mustrat pentru cererea sa îndrăzneaţă; dar au fost rostite cuvinte pline de bunătate: "Voi face să treacă pe dinaintea ta toată bunătatea Mea". Nici un om muritor nu poate privi slava descoperită a lui Dumnezeu şi să trăiască; dar Moise a fost asigurat că va vedea din slava divină atât cât va putea suporta să vadă. El a fost chemat din nou să se urce pe munte; apoi, mâna care a făcut lumea şi care a mutat munţii deodată "şi-i răstoarnă în mânia Sa" (Iov 9,5) a luat această creatură făcută din ţărână, acest puternic bărbat al credinţei, şi l-a aşezat într-o crăpătură în stâncă, în timp ce slava lui Dumnezeu şi toată bunătatea Lui treceau pe dinaintea sa. Această experienţă - mai presus de toate celelalte făgăduinţe făcute, în sensul că prezenţa divină îl va însoţi - a fost pentru Moise o asigurare a succesului în lucrarea ce-i stătea înainte şi el a socotit-o ca fiind de o valoare infinit mai mare decât toată înţelepciunea Egiptului sau decât orice realizare a sa, ca om de stat sau conducător militar. Nici o putere pământească, nici o iscusinţă sau pricepere nu pot lua locul prezenţei continue a lui Dumnezeu. Pentru cel păcătos este un lucru teribil acela de a cădea în mâinile viului Dumnezeu; dar Moise a stat singur în prezenţa Celui Veşnic şi nu s-a temut, căci sufletul său era în armonie cu voinţa Făcătorului său. Psalmistul spune: "Dacă aş fi cugetat lucruri nelegiuite în inima mea, nu m-ar fi ascultat Domnul" (Ps. 66,18). Dar "prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El şi legământul făcut cu El le dă învăţătură" (Ps.25,14). Dumnezeirea S-a prezentat astfel: "'Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor, până la al treilea şi al patrulea neam'. Îndată Moise s-a plecat până la pământ şi s-a închinat" (Ex.34,6-8). Din nou el a cerut ca Dumnezeu să ierte nelegiuirea poporului Său şi să-l ia ca moştenire a Sa. Rugăciunea i-a fost ascultată. Domnul a făgăduit în mod binevoitor să reînnoască bunăvoinţa Sa faţă de Israel şi să facă pentru el lucruri "care n-au avut loc în nici o ţară şi la nici un neam". Moise a rămas sus, pe munte, patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; şi, în tot acest timp, el a fost în mod miraculos susţinut. Nici unui alt om nu i s-a îngăduit să urce împreună cu el şi în lipsa lui nimănui nu i s-a permis să se apropie de munte. La porunca lui Dumnezeu, el a pregătit două table de piatră şi le-a luat cu el la întâlnirea cu Dumnezeu; şi din nou Domnul "a scris cuvintele legământului, Cele Zece Porunci" (Ex.34,28).9 În timpul acestei lungi perioade de timp petrecute în comuniune cu Dumnezeu, faţa lui Moise a reflectat slava prezenţei divine; fără ca el să-şi dea seama, faţa sa strălucea cu o lumină scânteietoare când a coborât de pe munte. O astfel de lumină a strălucit pe faţa lui Ştefan atunci când a fost adus înaintea judecătorilor săi: "Toţi cei ce şedeau în Sobor s-au uitat ţintă la Ştefan, şi faţa lui li s-a arătat ca o faţă de înger" (Fapte 6,15). Aaron şi poporul s-au dat înapoi dinaintea lui Moise şi "se temeau să se apropie de el". Văzând neliniştea şi spaima lor, dar necunoscând care era motivul, el i-a chemat să se apropie. Le-a arătat dovada împăcării cu Dumnezeu şi i-a asigurat de faptul că se află din nou în graţia Lui. Din vocea lui ei n-au simţit altceva decât iubire şi bunăvoinţă şi, în cele din urmă, unul a îndrăznit să se apropie de el. Prea înspăimântat ca să poată vorbi, în tăcere el a arătat spre faţa lui Moise şi apoi spre cer. Marele conducător a înţeles ce vrea să spună acesta. Conştienţi de vina lor, simţindu-se încă sub dezaprobarea divină, ei n-au putut suporta lumina cerului, care, dacă ar fi fost ascultători de Dumnezeu, i-ar fi umplut de bucurie. În vinovăţie există temere. Sufletul care este liber de păcat nu doreşte să se ascundă de lumina cerului. Moise avea multe lucruri să le spună; şi, pentru a le domoli teama, îşi puse o mahramă pe faţă şi continuă să facă acest lucru ori de câte ori se întorcea în tabără, după întâlnirea cu Dumnezeu. Prin această strălucire, Dumnezeu dorea să imprime asupra poporului Israel caracterul sacru şi înalt al Legii Sale, precum şi slava Evangheliei descoperite prin Hristos. În timp ce Moise se afla pe munte, Dumnezeu i-a prezentat nu numai tablele Legii, ci şi Planul de Mântuire. El a văzut că sacrificiul lui Hristos era simbolizat de toate tipurile şi simbolurile sistemului iudaic; şi lumina cerului, revărsându-se de la Golgota, nu mai puţin decât slava Legii lui Dumnezeu, era aceea care radia o astfel de strălucire pe faţa lui Moise. Această iluminare divină simboliza slava dispensaţiuni al cărei mijlocitor vizibil era Moise, un reprezentant al adevăratului Mijlocitor. Slava reflectată pe faţa lui Moise ilustrează binecuvântările ce urmează să fie primite de cei ce păzesc poruncile lui Dumnezeu, prin mijlocirea lui Hristos. Ea dă mărturie despre faptul că, cu cât este mai strânsă comuniunea cu Dumnezeu, cu atât mai clară va fi cunoaşterea cerinţelor Sale, cu atât mai deplină va fi asemănarea noastră cu chipul divin şi vom deveni mai repede şi mai deplin părtaşi ai naturii divine. Moise a fost un tip al lui Hristos. Cum mijlocitorul lui Israel şi-a acoperit faţa, pentru că poporul nu putea privi slava ei, tot astfel Hristos, divinul Mijlocitor, Şi-a acoperit divinitatea cu natura omenească, atunci când a venit pe pământ. Dacă El ar fi venit înveşmântat cu strălucirea cerului, n-ar fi avut acces la oameni, în starea lor păcătoasă. Ei n-ar fi putut suporta slava prezenţei Sale. De aceea S-a smerit şi a luat "o fire asemănătoare cu a păcatului" (Rom.8,3), pentru ca să poată să Se apropie de neamul omenesc şi să-l înalţe.
Cap. 29 - Vrăjmăşia lui Satana împotriva Legii
Cel dintâi efort al lui Satana de a răsturna Legea lui Dumnezeu - efort întreprins printre locuitorii fără păcat ai cerului - s-a părut, pentru un timp, a fi încununat de succes. Un mare număr de îngeri au fost amăgiţi, dar aşa-zisa biruinţă a lui Satana a avut ca rezultat înfrângere şi pierdere, despărţire de Dumnezeu şi alungare din cer. Când conflictul a fost reînceput pe pământ, din nou Satana a câştigat un aparent avantaj. Prin păcătuire, omul a ajuns captivul lui, iar stăpânirea sa a trecut în mâinile arhivrăjmaşului. Se părea că acum drumul este liber pentru ca Satana să-şi întemeieze o împărăţie independentă şi să sfideze astfel autoritatea lui Dumnezeu şi a Fiului Său. Dar planul de mântuire a făcut posibil ca omul să fie adus din nou în armonie cu Dumnezeu şi să asculte de Legea Sa; atât omul, cât şi pământul să fie în cele din urmă răscumpăraţi de sub puterea celui rău. Satana a fost din nou înfrânt şi din nou a apelat la înşelăciune, în speranţa transformării înfrângerii lui în biruinţă. Pentru a declanşa revolta în neamul omenesc căzut în păcat, el L-a înfăţişat pe Dumnezeu ca fiind nedrept atunci când i-a îngăduit omului să calce Legea Sa. "De ce", spunea iscusitul ispititor, "atunci când ştia care aveau să fie urmările, Dumnezeu a îngăduit ca omul să fie încercat, să păcătuiască şi să atragă asupra lui mizeria şi moartea?" Iar fiii lui Adam, uitând mila îndelung răbdătoare care i-a dat omului posibilitatea unei noi puneri la probă, fără să ţină seama de sacrificiul uimitor de mare şi teribil care L-a costat pe Împăratul cerului, au plecat urechea la şoaptele ispititorului şi au murmurat împotriva singurei Fiinţe care putea să-i salveze de puterea nimicitoare a lui Satana. Şi astăzi sunt mii cei care fac să se audă aceleaşi plângeri împotriva lui Dumnezeu. Ei nu înţeleg că a-l lipsi pe om de libertatea de a alege ar însemna să-l jefuieşti de prerogativele sale ca fiinţă inteligentă, să faci din el un simplu automat. Nu este scopul lui Dumnezeu acela de a forţa voinţa omului. Omul a fost creat ca un agent moral liber. Asemenea locuitorilor din alte lumi, el trebuie să fie supus probei ascultării; dar el nu este niciodată adus într-o asemenea situaţie, încât supunerea faţă de rău să devină o necesitate. Nu este îngăduit să vină asupra lui nici o ispită sau încercare căreia el să nu îi poată rezista. Dumnezeu a luat ample măsuri, astfel încât omul să nu fie niciodată înfrânt în lupta cu Satana. Pe măsură ce oamenii s-au înmulţit pe pământ, în aceeaşi măsură s-au înmulţit şi rândurile celor necredincioşi. Încă o dată s-a lăsat să se înţeleagă că Satana a câştigat biruinţa. Dar puterea Celui Atotputernic a pus capăt lucrării nelegiuirii şi pământul a fost curăţit prin potop de poluarea lui morală.
Profetul spune: ""când se împlinesc judecăţile Tale pe pământ, locuitorii pământului învaţă dreptatea. Dacă ierţi pe cel rău, el totuşi nu învaţă neprihănirea" şi nu caută la măreţia Domnului" (Is.26,9-10). Aşa a fost după potop. Scăpaţi de sub judecăţile Sale, locuitorii pământului s-au răzvrătit din nou împotriva lui Dumnezeu. De două ori au fost respinse de către oameni legământul lui Dumnezeu, poruncile şi rânduielile Sale. Atât oamenii dinaintea potopului, cât şi urmaşii lui Noe au lepădat autoritatea divină. Apoi, Dumnezeu a încheiat un legământ cu Avraam şi Şi-a făcut un popor care să devină depozitarul Legii Sale. Pentru a-l amăgi şi pentru a-l nimici pe poporul lui Dumnezeu, Satana a început imediat să-şi aşeze capcanele sale. Copiii lui Iacov au fost ispitiţi să încheie căsătorii cu cei păgâni şi să se închine la idolii lor. Dar Iosif a fost credincios faţă de Dumnezeu şi credincioşia sa a fost o mărturie continuă în favoarea adevăratei credinţe. Tocmai pentru a stinge această lumină, Satana a lucrat prin gelozia fraţilor lui Iosif, făcându-i să-l vândă ca sclav într-o ţară păgână. Dar Dumnezeu a condus astfel evenimentele, încât cunoaşterea de Dumnezeu să fie împărtăşită poporului din Egipt. Atât în casa lui Potifar, cât şi în temniţă, Iosif a primit o educaţie şi o instruire care, în temere de Dumnezeu, l-au pregătit pentru înalta sa poziţie de prim-ministru al naţiunii. Din palatul lui faraon, influenţa sa s-a făcut simţită în toată ţara şi cunoaşterea lui Dumnezeu s-a răspândit pretutindeni. În Egipt, israeliţii au ajuns prosperi, s-au îmbogăţit şi de aceea, atunci când erau credincioşi faţă de Dumnezeu, exercitau o foarte mare influenţă. Preoţii idolatri erau foarte alarmaţi atunci când vedeau că noua religie era primită favorabil. Inspiraţi de Satana cu vrăjmăşia pe care el o avea împotriva Dumnezeului cerului, ei s-au apucat să înăbuşe lumina. Preoţilor le era încredinţată sarcina educării moştenitorului tronului, iar acest spirit al împotrivirii hotărâte faţă de Dumnezeu şi zelul pentru idolatrie au modelat caracterul viitorului monarh şi au dus la cruzime şi opresiune faţă de evrei. În timpul celor patruzeci de ani după fuga lui Moise din Egipt, idolatria părea că i-a cucerit. An după an, nădejdea israeliţilor devenea din ce în ce mai slabă. Atât împăratul, cât şi poporul jubilau datorită puterii lor şi îşi băteau joc de Dumnezeul poporului Israel. Această stare de lucruri s-a dezvoltat până când a culminat cu acel faraon în faţa căruia s-a prezentat Moise. Când conducătorul evreilor a venit înaintea împăratului cu un mesaj din partea "Domnului, Dumnezeului lui Israel", el nu era necunoscător al adevăratului Dumnezeu, dar nesocotirea puterii Sale a fost aceea care l-a făcut să răspundă: "Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui?" Eu nu cunosc pe Domnul". De la început şi până la sfârşit, opoziţia lui faraon faţă de porunca divină nu a fost rezultatul ignoranţei, ci al urii şi al sfidării lui Dumnezeu. Deşi egiptenii respinseseră de atâta timp cunoaşterea de Dumnezeu, totuşi Domnul le-a mai dat încă o ocazie pentru pocăinţă. În zilele lui Iosif, Egiptul fusese ca un azil pentru poporul Israel; Dumnezeu fusese onorat prin bunătatea manifestată faţă de poporul Său. Şi acum, Cel îndelung răbdător, încet la mânie şi plin de bunătate a dat timp fiecăreia din judecăţile Sale să-şi săvârşească lucrarea; egiptenii, blestemaţi prin chiar obiectul adorării lor, au avut dovada puterii lui Dumnezeu, pentru ca toţi aceia care vor dori, să se poată supune lui Dumnezeu şi să scape de judecăţile Sale. Bigotismul şi încăpăţânarea împăratului au avut ca rezultat răspândirea cunoaşterii lui Dumnezeu, făcând ca mulţi egipteni să se consacre slujirii Lui. Datorită dispoziţiei pe care o dădeau pe faţă israeliţii, şi anume de a intra în legătură cu păgânii şi a imita închinarea lor idolatră, Dumnezeu a îngăduit ca ei să coboare în Egipt, unde influenţa lui Iosif era foarte mult simţită şi unde împrejurările erau favorabile pentru ca ei să rămână totuşi un popor deosebit, distinct. Şi aici, marea idolatrie a egiptenilor, cum şi cruzimea şi apăsarea lor manifestate faţă de evrei în ultima parte a şederii lor acolo ar fi trebuit să le inspire scârbă faţă de idolatrie şi să-i determine să fugă pentru a căuta refugiu la Dumnezeul părinţilor lor. Dar tocmai aceste împrejurări providenţiale au fost transformate de Satana într-un mijloc de a sluji planurilor lui, întunecând mintea israeliţilor şi făcându-i să imite practicile stăpânilor lor păgâni. Datorită venerării superstiţioase a animalelor, aşa cum erau animalele venerate de egipteni, evreilor nu le era permis, în timpul robiei lor, să aducă daruri şi jertfe. În felul acesta, mintea nu le mai era îndreptată, prin serviciul acesta, la marele Sacrificiu, la marea Jertfă, iar ca urmare credinţa lor a slăbit. Când a sosit timpul pentru eliberarea lui Israel, Satana în persoană s-a opus planurilor lui Dumnezeu. Era hotărârea lui ca acest mare popor, numărând mai bine de două milioane de suflete, să fie ţinut în ignoranţă şi superstiţie. Poporul pe care Dumnezeu făgăduise să-l binecuvânteze şi să-l înmulţească, pentru ca să-l facă o putere pe acest pământ, prin care El trebuia să descopere cunoaşterea voinţei Sale, chiar pe acest popor Satana căuta să-l ţină în obscuritate şi robie, pentru ca să-i şteargă din minte amintirea lui Dumnezeu. Când au fost săvârşite minuni înaintea împăratului, Satana era prezent acolo, pentru a contracara influenţa lor şi pentru a-l împiedica pe faraon să recunoască supremaţia lui Dumnezeu şi să asculte de porunca Lui. Satana a lucrat cu toate puterile sale pentru a falsifica lucrarea lui Dumnezeu şi a rezista voii sale. Singurul rezultat al acţiunilor lui a fost acela că a pregătit calea pentru o mai mare manifestare a puterii şi slavei divine şi a făcut şi mai evidentă, atât pentru israeliţi, cât şi pentru toţi egiptenii, existenţa şi autoritatea viului şi adevăratului Dumnezeu. Dumnezeu l-a eliberat pe Israel printr-o puternică manifestare a puterii Sale şi prin judecăţile Sale asupra tuturor zeilor egipteni. "A scos pe poporul Său cu veselie, pe aleşii Săi în mijlocul strigătelor de bucurie" ca să păzească poruncile Lui şi să ţină legile Lui" (Ps.105,43-45). El i-a scos din starea lor de robie, ca să-i poată duce într-o ţară bună - o ţară care, în providenţa Sa, a fost pregătită pentru ei ca un refugiu, ca un loc de scăpare de vrăjmaşii lor, un loc unde să poată locui la umbra aripilor Sale. El avea să-i aducă la Sine, să-i cuprindă în braţele Sale veşnice şi, în schimb, pentru toată bunătatea şi mila Sa faţă de ei, li se cerea să nu aibă alţi dumnezei în afară de El, de viul Dumnezeu, să înalţe Numele Său şi să-L facă slăvit pe pământ. În timpul robiei în Egipt, mulţi dintre israeliţi au pierdut în mare măsură cunoaşterea Legii lui Dumnezeu şi au amestecat preceptele ei cu obiceiurile şi tradiţiile păgâne. Dumnezeu i-a dus la Sinai şi acolo, cu propria Sa voce, a rostit Legea Sa.
Satana şi îngerii cei răi erau prezenţi acolo. Şi, chiar în timp ce Dumnezeu proclama Legea Sa înaintea poporului Său, Satana complota la ispitirea lor, la ducerea lor în păcat. Pe acest popor, pe care Dumnezeu îl alesese, Satana avea să-l smulgă de lângă El, chiar acolo, în faţa Cerului. Ducându-i în idolatrie, el avea să nimicească eficacitatea oricărei închinări; căci cum poate oare omul să fie înălţat prin adorarea a ceea ce nu este mai presus de el însuşi şi care poate să fie simbolizat de lucrul mâinilor sale? Dacă oamenii au putut deveni aşa de orbi în faţa puterii, maiestăţii şi slavei Dumnezeului cel veşnic, încât să-L reprezinte printr-un chip cioplit sau chiar printr-un animal sau o reptilă, dacă ei au putut să uite originea lor divină - făcuţi după chipul Creatorului lor, încât să se închine înaintea acestor obiecte revoltătoare şi lipsite de simţire - atunci drumul era deschis pentru orice nebunie; pasiunile josnice ale inimii aveau să fie nezăgăzuite şi Satana avea să fie pe deplin stăpân. Chiar la poalele muntelui Sinai, Satana a început să-şi aducă la îndeplinire planurile pentru nesocotirea Legii lui Dumnezeu, ducând astfel mai departe aceeaşi lucrare pe care o începuse în ceruri. În decursul celor patruzeci de zile, în timp ce Moise se afla pe munte cu Dumnezeu, Satana a fost ocupat să trezească îndoiala, apostazia şi răzvrătirea. În timp ce Dumnezeu scria Legea, ca să-i fie încredinţată poporului legământului Său, israeliţii, tăgăduindu-şi credincioşia faţă de Iehova, cereau dumnezei de aur. Când Moise a revenit, din prezenţa slavei divine, ce inspira veneraţie şi teamă, cu preceptele Legii pe care ei se legaseră să le păzească, i-a găsit într-o sfidare făţişă a poruncilor ei, plecându-se în adorare înaintea chipului de aur. Împingându-i pe israeliţi la această îndrăzneaţă insultă şi blasfemie faţă de Domnul, Satana plănuise să-i nimicească. Deoarece ei se dovediseră a fi atât de decăzuţi, atât de lipsiţi de orice înţelegere a privilegiilor şi binecuvântărilor pe care Dumnezeu li le dăduse şi a angajamentelor lor solemne şi repetate, Domnul - gândea el - îi va lepăda de la Sine şi-i va lăsa pradă pieirii. În acest fel se va ajunge la stingerea seminţei lui Avraam, acea sămânţă a făgăduinţei care trebuia să păstreze cunoaşterea viului Dumnezeu, prin care avea să vină El - adevărata Sămânţă - care urma să îl înfrângă pe Satana. Marele răzvrătit plănuise să-l nimicească pe Israel şi să zădărnicească planurile lui Dumnezeu. Dar din nou el a fost înfrânt. Deşi era păcătos, poporul Israel n-a fost nimicit. În timp ce aceia care cu încăpăţânare au trecut de partea lui Satana au fost ucişi, poporul, umilit şi pocăit, a fost în mod milostiv iertat. Istoria acestui păcat avea să stea ca o mărturie continuă cu privire la vinovăţia şi pedepsirea idolatriei, dar şi cu privire la îndelunga răbdare şi milă a lui Dumnezeu. Întregul univers a fost martor al scenelor de la Sinai. În manifestarea celor două autorităţi - divină şi satanică - s-a văzut contrastul dintre conducerea lui Dumnezeu şi cea a lui Satana. Din nou locuitorii fără păcat ai celorlalte lumi au putut vedea rezultatele apostaziei lui Satana şi felul guvernării pe care el ar fi stabilit-o în ceruri, dacă i s-ar fi îngăduit să aibă stăpânire. Determinându-l pe om să calce cea de-a doua poruncă, Satana a urmărit să degradeze concepţiile lui cu privire la Fiinţa divină. Dând la o parte porunca a patra, el avea să-l facă să-L uite cu totul pe Dumnezeu. Cerinţa lui Dumnezeu, dreptul Lui la respect şi închinare, mai presus de toţi zeii păgâni, se bazează pe faptul că El este Creator şi că toate celelalte fiinţe Îi datorează Lui existenţa. Aşa este El prezentat în Sfânta Scriptură. Profetul Ieremia spune: "Dar Domnul este Dumnezeu cu adevărat, este un Dumnezeu viu şi un Împărat veşnic" Dumnezeii care n-au făcut nici cerurile, nici pământul, vor pieri de pe pământ şi de sub ceruri. Dar El a făcut pământul prin puterea Lui, a întemeiat lumea prin înţelepciunea Lui, a întins cerurile prin priceperea Lui" Atunci se arată omul cât este de prost cu ştiinţa lui şi orice argintar rămâne de ruşine cu chipul lui cioplit, căci idolii nu sunt decât minciună şi nu este nici o suflare în ei; sunt un lucru de nimic, o lucrare înşelătoare şi vor pieri, când va veni pedeapsa. Dar Cel ce este partea lui Iacov nu este ca ei; căci El a întocmit totul" (Ier.10,10-12.14-16). Sabatul, ca monument de aducere aminte a puterii creatoare a lui Dumnezeu, arată spre El ca Făcător al cerului şi al pământului. De aceea, el este un martor permanent al existenţei Sale şi un amintitor al măreţiei Lui, al înţelepciunii şi al iubirii Lui. Dacă Sabatul ar fi fost întotdeauna păstrat cu sfinţenie, n-ar fi existat niciodată nici un necredincios sau idolatru. Instituţia Sabatului, care îşi are originea în Eden, este la fel de veche ca şi lumea. El a fost păzit de toţi patriarhii, de la creaţiune încoace. În timpul robiei din Egipt, israeliţii au fost forţaţi de supraveghetorii lor să calce Sabatul şi, în mare măsură, au pierdut conştienţa sfinţeniei lui. Când Legea a fost proclamată pe Sinai, primele cuvinte ale poruncii a patra au fost: "Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti", arătând că Sabatul nu a fost instituit atunci, ci suntem îndrumaţi înapoi, la originea lui, la creaţiune. Pentru a-L şterge pe Dumnezeu din mintea oamenilor, Satana tinde să nimicească acest mare monument de aducere aminte. Dacă oamenii ajung să-L uite pe Creatorul lor, atunci nu vor mai face nici un efort pentru a rezista puterii răului şi Satana este sigur de prada sa. Vrăjmăşia lui Satana împotriva Legii lui Dumnezeu l-a făcut să se războiască cu fiecare poruncă a Decalogului. Principiul dragostei filiale şi al ascultării este strâns legat de marele principiu al iubirii, al credincioşiei faţă de Dumnezeu, Tatăl tuturor. Nesocotirea autorităţii părinteşti va duce curând la nesocotirea autorităţii lui Dumnezeu. De aici şi eforturile lui Satana de a slăbi obligativitatea faţă de porunca a cincea. Printre popoarele păgâne, principiul cuprins în această poruncă este foarte puţin respectat. La multe popoare, părinţii erau abandonaţi sau daţi morţii de îndată ce vârsta îi făcea neputincioşi de a se mai îngriji de nevoile lor personale. În familie, mama era tratată cu foarte puţin respect şi, la moartea soţului ei, era obligată să se supună autorităţii fiului mai mare. Ascultarea filială a fost legiferată de Moise, dar, pe măsură de poporul Israel se îndepărta de Dumnezeu, porunca a cincea, ca şi altele, a ajuns să fie nesocotită. Satana a fost "de la început un ucigaş" (Ioan 8,44) şi, de îndată ce a obţinut puterea asupra neamului omenesc, nu numai că i-a îndemnat pe oameni să se urască şi să se ucidă unul pe altul, dar, sfidând cu şi mai multă îndrăzneală autoritatea lui Dumnezeu, ei au făcut din călcarea poruncii a şasea o parte a religiei lor. Prin concepţii pervertite cu privire la atributele divine, naţiunile păgâne au fost făcute să creadă că erau necesare sacrificiile omeneşti pentru a obţine favoarea zeilor. Cele mai teribile cruzimi au fost săvârşite sub diferite forme de idolatrie. Printre acestea era şi practica trecerii copiilor prin foc înaintea zeilor. Când unul dintre ei scăpa nevătămat din această încercare, oamenii credeau că jertfele lor au fost primite; unul ca acesta, considerat ca fiind în mod deosebit favorizat de zei, era încărcat de privilegii şi ţinut din acel moment în mare cinste; şi, oricât de mari şi grave ar fi fost crimele săvârşite de unul ca acesta, nu era niciodată pedepsit. Dar, dacă un copil era ars atunci când era trecut prin foc, soarta lui era pecetluită; se credea că mânia zeilor nu putea fi potolită decât atunci când se lua viaţa victimei; de aceea, unul ca acesta era adus ca jertfă. În timpurile de mare apostazie, aceste fapte respingătoare se răspândiseră - într-o măsură oarecare - chiar printre israeliţi. Călcarea poruncii a şaptea a fost de asemenea practicată foarte de timpuriu în numele religiei. Ritualurile cele mai depravate şi mai dezgustătoare au devenit o parte a închinării păgâne. Chiar zeii erau înfăţişaţi ca fiind desfrânaţi şi închinătorii lor au dat frâu liber pasiunilor celor mai josnice. Vicii nenaturale predominau şi sărbătorile religioase erau caracterizate prin imoralitate generală şi deschisă, publică. Poligamia a fost practicată de timpuriu. Ea a fost unul dintre păcatele care au adus mânia lui Dumnezeu asupra lumii antediluviene. Cu toate acestea, după potop, ea s-a răspândit din nou. A fost efortul calculat al lui Satana acela de a perverti instituţia căsătoriei, de a slăbi obligaţiile ei şi de a micşora sfinţenia ei; căci pe nici o altă cale n-ar fi putut să strice până într-atât chipul lui Dumnezeu în om şi să deschidă uşa mizeriei şi viciului. De la începutul marii lupte a fost planul lui Satana de a reprezenta greşit caracterul lui Dumnezeu şi de a incita la răzvrătire împotriva Legii Sale, iar lucrarea sa părea că este încununată de succes. Mulţimile îşi plecau urechea la înşelăciunea lui Satana şi luau atitudine împotriva lui Dumnezeu. Dar, în mijlocul lucrărilor celui rău, planurile lui Dumnezeu se îndreptau cu hotărâre spre împlinire; pentru toate fiinţele inteligente El Îşi manifesta dreptatea şi bunăvoinţa. Prin ispitirile lui Satana, întregul neam omenesc a devenit călcător al Legii lui Dumnezeu, dar, prin jertfa Fiului lui Dumnezeu, s-a deschis o cale prin care oamenii să se poată întoarce la Dumnezeu. Prin harul Domnului Hristos puteau fi făcuţi în stare să asculte de Legea Tatălui. Astfel, în fiecare veac, din mijlocul apostaziei şi răzvrătirii, Dumnezeu Îşi adună un popor care este credincios faţă de El, un popor "care are în inimă Legea Mea" (Is.51,7). Prin înşelăciune i-a amăgit Satana pe îngeri şi aşa şi-a desfăşurat în toate veacurile lucrarea printre oameni şi va continua să facă acest lucru până la sfârşit. Dacă el ar declara în mod deschis că luptă împotriva lui Dumnezeu şi a Legii Sale, atunci oamenii s-ar păzi; dar el se ascunde, se deghizează şi amestecă adevărul cu minciuna. Minciunile cele mai primejdioase sunt cele amestecate cu adevărul. În felul acesta, sunt primite neadevăruri care captivează şi ruinează sufletul. Prin aceste mijloace, Satana târăşte lumea după el. Dar vine o zi când i se va pune capăt triumfului său pentru totdeauna. Modul în care a tratat Dumnezeu răzvrătirea va avea ca rezultat o totală demascare a lucrării ce s-a făcut atât de mult timp în întuneric. Urmările conducerii lui Satana, roadele înlăturării rânduielilor divine, vor fi înfăţişate deschis privirii tuturor fiinţelor inteligente create. Legea lui Dumnezeu va fi pe deplin justificată, apărată. Se va vedea că toate acţiunile lui Dumnezeu au fost îndreptate spre binele veşnic al poporului Său şi spre binele tuturor lumilor pe care le-a creat El. Chiar Satana personal, în prezenţa întregului univers, ca martor al acestui moment, va mărturisi că dreaptă şi neprihănită este cârmuirea lui Dumnezeu, dreaptă este Legea Sa. Nu este departe timpul când Dumnezeu Se va ridica să răzbune autoritatea Sa insultată. "Căci iată, Domnul iese din locuinţa Lui să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pământului" (Is.26,21). "Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El?" (Mal.3,2). Poporului Israel, datorită păcătoşeniei lui, i s-a interzis să se apropie de munte atunci când Dumnezeu era gata să Se coboare pe el spre a face cunoscută Legea Sa, ca nu cumva să fie mistuit de slava arzândă a prezenţei Sale. Dacă o astfel de manifestare a puterii lui Dumnezeu a marcat locul ales pentru proclamarea Legii Sale, cât de teribil trebuie să fie completul Său de judecată atunci când va veni pentru a aduce la îndeplinire aceste rânduieli sacre! Cum vor putea oare aceia care I-au călcat în picioare autoritatea să suporte slava Lui în ziua cea mare a răsplătirii finale? Groaza de la Sinai era menită să înfăţişeze poporului scenele judecăţii. Sunetul unei trâmbiţe a chemat poporul Israel să se întâlnească cu Dumnezeu. Vocea Arhanghelului şi trâmbiţa lui Dumnezeu îi vor strânge de pe întregul pământ atât pe cei vii, cât şi pe cei morţi în faţa Judecătorului lor. Tatăl şi Fiul, însoţiţi de o mare mulţime de îngeri, au fost prezenţi pe munte. În ziua cea mare a judecăţii, Isus Hristos va veni "în slava Tatălui Său cu îngerii Săi" (Mat. 16,27). El va sta apoi pe tronul slavei Sale şi înaintea Sa vor fi adunate toate naţiunile pământului.
Când prezenţa divină s-a manifestat pe Sinai, slava Domnului era asemenea focului mistuitor înaintea întregului Israel. Dar când Domnul Hristos va veni în slavă cu sfinţii Săi îngeri, întregul pământ va străluci de lumina teribilă a prezenţei Sale. "Dumnezeul nostru vine şi nu tace. Înaintea Lui merge un foc mistuitor, şi împrejurul Lui o furtună puternică. El strigă spre ceruri sus şi spre pământ, ca să judece pe poporul Său" (Ps.50,3-4). Un torent de foc va ieşi şi va pleca dinaintea Lui, făcând ca elementele naturii să se topească de căldura cea mare, aşa cum se va întâmpla şi cu pământul, iar lucrurile care sunt pe el vor fi de asemenea arse. "la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos" (2 Tes.1,7-8).
Niciodată de când a fost omul creat nu s-a văzut o astfel de manifestare a puterii divine ca atunci când a fost proclamată Legea pe Sinai. "S-a cutremurat pământul, s-au topit cerurile, dinaintea lui Dumnezeu, s-a zguduit Sinai dinaintea lui Dumnezeu, Dumnezeul lui Israel" (Ps.68,8). În mijlocul celor mai teribile convulsii ale naturii, vocea lui Dumnezeu, asemenea unei trâmbiţe, s-a auzit din nor. Muntele se clătina de la bază spre vârf şi oştile lui Israel, palide şi tremurând de groază, s-au aruncat cu feţele la pământ. El, a cărui voce scutura atunci pământul, a declarat: "Voi mai clătina încă o dată nu numai pământul, ci şi cerul" (Evrei 12,26). Sfânta Scriptură spune: "Domnul va răcni de sus; din Locaşul Lui cel sfânt", ""de se zguduie cerurile şi pământul" (Ier.25,30; Ioel 3,16). În ziua cea mare, ce stă să vină, cerurile se vor strânge "ca o carte de piele, pe care o faci sul" (Apoc.6,14). Chiar munţii şi insulele vor fi mutate din locurile lor. "Pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă; păcatul lui îl apasă, cade şi nu se mai ridică" (Is.24,20). "De aceea, toate mâinile slăbesc şi orice inimă omenească se topeşte", de aceea toate feţele "s-au îngălbenit"; "ei sunt năpădiţi de spaimă; îi apucă chinurile şi durerile". "Voi pedepsi - zice Domnul - lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirea lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi doborî semeţia celor asupritori" (Is.13,7.8.11; Ier.30,6). Când Moise a coborât de pe munte din faţa Prezenţei divine, unde primise tablele mărturiei, Israelul cel vinovat n-a putut suporta lumina aceea slăvită a feţei sale. Cu atât mai puţin vor putea călcătorii Legii să privească la Fiul lui Dumnezeu atunci când El va apărea în slava Tatălui Său, înconjurat de toate oştile cereşti, pentru a aduce la îndeplinire judecata Cerului asupra călcătorilor Legii şi a acelora ce au respins jertfa Sa ispăşitoare. Aceia care au nesocotit Legea lui Dumnezeu şi au călcat în picioare sângele Domnului Hristos, "împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici", se vor ascunde "în peşteri şi în stâncile munţilor" şi vor spune munţilor şi stâncilor: "Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului, căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?" (Apoc.6,15-17). "În ziua aceea, oamenii îşi vor arunca idolii de argint şi idolii de aur" la şobolani şi la lilieci şi vor intra în găurile stâncilor şi în crăpăturile pietrelor de frica Domnului şi de strălucirea măreţiei Lui, când Se va scula să îngrozească pământul" (Is. 2,20-21). Atunci se va vedea că răzvrătirea lui Satana împotriva lui Dumnezeu a avut ca rezultat propria sa ruină, cum şi ruina tuturor acelora care au ales să devină supuşii săi. El le spusese ce mare bine va rezulta din călcarea Legii lui Dumnezeu; dar se va vedea că "plata păcatului este moartea". "Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va mai lăsa nici rădăcină, nici ramură" (Mal.4,1). Satana, rădăcina oricărui păcat, şi toţi cei ce săvârşesc răul, care sunt ramurile lui, vor fi cu totul tăiaţi. Se va pune capăt păcatului, cu toate vaiurile şi ruina ce au rezultat din el. Psalmistul spune: "Tu pedepseşti neamurile, nimiceşti pe cel rău, le ştergi numele pentru totdeauna şi pe vecie. S-au dus vrăjmaşii! N-au rămas din ei decât nişte dărâmături veşnice!" (Ps.9,5.6). Dar, în mijlocul furtunii judecăţii divine, copiii lui Dumnezeu nu vor avea de ce să se teamă. "Domnul este scăparea poporului Său şi ocrotirea copiilor lui Israel" (Ioel 3,16). Ziua ce aduce groaza şi nimicirea pentru călcătorii Legii lui Dumnezeu le va aduce celor ascultători "o bucurie negrăită şi strălucită" (1 Petru 1,8). "Strângeţi-Mi pe credincioşii Mei", spune Domnul, "care au făcut legământ cu Mine prin jertfă. Atunci cerurile vor vesti dreptatea Lui, căci Dumnezeu este Cel ce judecă" (Ps.50,5-6).
"Şi veţi vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit şi cel rău, dintre cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-I slujeşte" (Mal.3,18). "Ascultaţi-Mă, voi care cunoaşteţi neprihănirea, popor care ai în inimă Legea Mea! Nu te teme de ocara oamenilor şi nu tremura de ocările lor" Iată că îţi iau din mână potirul ameţelii" ca să nu mai bei din el" Eu, Eu vă mângâi" (Is.51,7.22.12). "Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine şi legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine" (Is.54,10). Marele plan de mântuire are ca rezultat readucerea lumii în graţia lui Dumnezeu. Tot ce a fost pierdut prin păcat va fi restaurat. Nu numai omul, ci şi pământul va fi răscumpărat, pentru a fi locuinţa veşnică a celor ascultători. Timp de şase mii de ani, Satana s-a luptat să-şi menţină stăpânirea pe pământ. Acum, planul de la origini al lui Dumnezeu privind crearea lui va fi împlinit. "Dar sfinţii Celui Prea Înalt vor primi împărăţia şi vor stăpâni împărăţia în veci, din veşnicie în veşnicie" (Dan.7,18). "De la răsăritul soarelui până la apusul lui, fie Numele Domnului lăudat" (Ps.113,3). "În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn şi Numele Lui va fi singurul Nume. Şi Domnul va fi Împărat peste tot pământul" (Zah.14,9). Scripturile spun: "Cuvântul Tău, Doamne, dăinuieşte în veci în ceruri" Lucrurile mâinilor Lui sunt credincioşie şi dreptate; toate poruncile Lui sunt adevărate, întărite pentru veşnicie, făcute cu credincioşie şi neprihănire" (Ps.119,89; 111,7-8). Rânduielile sfinte pe care Satana le-a urât şi pe care a căutat să le distrugă vor fi onorate de întregul univers, sfânt şi fără păcat. "Căci, după cum pământul face să răsară lăstarul lui şi după cum o grădină face să încolţească semănăturile ei, aşa va face Domnul Dumnezeu să răsară dreptatea şi lauda în faţa tuturor neamurilor" (Is.61,11).
Cap. 30 - Cortul şi serviciile lui
Porunca aceasta i-a fost comunicată lui Moise în timp ce se afla pe munte cu Dumnezeu: "Să-Mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor" (Ex.25,8); şi au fost date toate dispoziţiile necesare pentru construirea tabernacolului, a cortului întâlnirii. Datorită apostaziei lor, israeliţii au pierdut binecuvântarea prezenţei divine şi, pentru un timp, a fost imposibilă ridicarea sanctuarului pentru Dumnezeu în mijlocul lor. Dar, după ce au intrat din nou în graţia Cerului, marele conducător a purces la împlinirea poruncii divine. Oameni aleşi au fost în mod special înzestraţi de către Dumnezeu cu iscusinţă şi înţelepciune, pentru construirea clădirii sfinte. Dumnezeu personal i-a dat lui Moise planul acelui edificiu, cu dispoziţii speciale privind mărimea şi forma, materialele care să fie folosite, cum şi pentru fiecare piesă de mobilier pe care trebuia să o conţină. Locaşul sfânt făcut de mâini omeneşti avea să fie "chipul adevăratului locaş de închinare", chipul "lucrurilor care sunt în ceruri" (Evr.9,24.23) - o reprezentare în miniatură a Sanctuarului ceresc unde Hristos, slăvitul nostru Mare Preot, după ce Şi-a adus viaţa ca jertfă, avea să mijlocească în favoarea celui păcătos. Pe munte, Dumnezeu i-a dat lui Moise posibilitatea să vadă Sanctuarul ceresc şi i-a poruncit să facă toate lucrurile după chipul ce i-a fost arătat. Toate aceste dispoziţii au fost înregistrate cu grijă de Moise, care le-a transmis, la rându-i, conducătorilor poporului. Pentru construirea sanctuarului erau necesare pregătiri mari şi costisitoare; se cerea o mare cantitate din cel mai preţios şi scump metal; cu toate acestea, Dumnezeu a acceptat numai daruri de bunăvoie. "Să-l primiţi pentru Mine (darul) de la orice om care-l va da cu tragere de inimă", a fost porunca divină repetată de Moise adunării poporului. Consacrarea deplină lui Dumnezeu şi un spirit de sacrificiu au fost primele cerinţe în lucrarea de pregătire a unui locaş pentru Cel Prea Înalt. Tot poporul a răspuns cu tragere de inimă. "Toţi cei cu tragere de inimă şi bunăvoinţă au venit şi au adus un prinos Domnului pentru lucrarea cortului întâlnirii, pentru toată slujba lui şi pentru veşmintele sfinte. Au venit îndată bărbaţii şi femeile, toţi cei cu tragere de inimă şi au adus belciuge de nas, inele, cercei, brăţări, salbe şi tot felul de lucruri de aur; fiecare a adus prinosul de aur pe care-l închinase Domnului." "Toţi cei ce aveau stofe (materii) vopsite în albastru, în purpuriu, în cărămiziu, in subţire şi păr de capră, piei de berbeci vopsite în roş, şi piei de viţel de mare, le-au adus." "Toţi cei ce puteau aduce prin ridicare un prinos de argint şi de aramă, au adus prinosul Domnului. Toţi cei ce aveau lemn de salcâm, bun pentru lucrările rânduite pentru slujbă, l-au adus".
"Toate femeile iscusite au tors cu mâinile lor şi au adus lucrul lor, şi anume: tort vopsit în albastru, în purpuriu, în cărămiziu şi in subţire." "Toate femeile cu tragere de inimă şi iscusite au tors păr de capră." "Fruntaşii poporului au adus pietre de onix şi alte pietre pentru efod şi pieptar, mirodenii şi untdelemn pentru sfeşnic, pentru untdelemnul ungerii şi pentru tămâia mirositoare" (Ex.35,21-28). În timp ce ridicarea sanctuarului era în curs, poporul - tineri şi bătrâni, bărbaţi, femei şi copii continuau să-şi aducă darurile, până când cei care aveau răspunderea lucrării au constatat că au destul, chiar mai mult decât puteau folosi. Şi Moise a pus să se vestească prin toată tabăra: "Nimeni, fie bărbat, fie femeie, să nu mai aducă daruri pentru sfântul locaş. Au oprit astfel pe popor să mai aducă daruri" (Ex.36,6). Cârtirile israeliţilor şi pedepsele lui Dumnezeu datorate păcatelor lor au fost raportate ca o avertizare pentru generaţiile următoare. Iar devotamentul şi râvna lor, cum şi dărnicia lor, sunt un exemplu vrednic de urmat. Toţi cei care iubesc serviciul divin de închinare şi de adorare a lui Dumnezeu şi care preţuiesc binecuvântările prezenţei Sale sfinte vor da pe faţă acelaşi spirit de sacrificiu în pregătirea locaşului în care El să Se poată întâlni cu ei. Ei vor dori să-I aducă Domnului un dar din tot ce au mai bun. O casă construită pentru Dumnezeu nu trebuie să fie lăsată împovărată de datorii, căci El este dezonorat prin aceasta. Ar trebui să se dea cu dărnicie o sumă îndestulătoare pentru realizarea lucrării, aşa încât lucrătorii să poată spune aşa cum au spus constructorii sanctuarului: "Nu mai aduceţi daruri". Cortul întâlnirii a fost astfel construit, ca să se poată desface în bucăţi şi să fie transportat de israeliţi în toate peregrinările lor. Era deci mic, neavând mai mult de şaptesprezece metri lungime şi aproape şase metri în lăţime şi înălţime. Lemnul folosit pentru construcţie şi pentru mobilier era de salcâm, care era cel mai puţin supus stricăciunii dintre toate celelalte ce se puteau găsi la Sinai. Pereţii erau făcuţi din scânduri drepte fixate pe nişte picioare de argint cu ajutorul unor stâlpi şi al unor drugi; toate erau acoperite cu aur, dând construcţiei înfăţişarea de aur masiv. Acoperişul era format din patru straturi de covoare: primul, partea dinăuntru, fiind de "in subţire, răsucit şi din albastru, purpuriu şi cărămiziu" cu heruvimi lucraţi cu măiestrie" (Ex.26,1), celelalte trei straturi, unul din păr de capră, altul din piei de berbec vopsite în roşu, iar altul din piei de viţel de mare, aranjate astfel încât să ofere o desăvârşită apărare. Clădirea era împărţită în două încăperi, printr-o perdea bogată şi frumos lucrată, prinsă de stâlpi îmbrăcaţi în aur; iar o perdea asemănătoare închidea intrarea în prima încăpere. Acestea, ca şi covorul acoperitor dinăuntru, care forma tavanul, erau din culorile cele mai strălucitoare, albastru, purpuriu şi cărămiziu, aranjate frumos, iar în ţesătură erau cusuţi cu fire de aur şi de argint heruvimi, reprezentând oastea îngerească ce este în legătură strânsă cu lucrarea din Sanctuarul ceresc; ei sunt duhuri slujitoare ce slujesc poporului lui Dumnezeu de pe pământ. Cortul cel sfânt era aşezat într-un loc liber, numit curte, care era împrejmuit cu pânză de in răsucit, prinsă de stâlpi de aramă. Intrarea în curtea aceasta era prin partea de la răsărit. Ea era închisă cu covoare dintr-un material preţios şi lucrate frumos, deşi erau inferioare celor din sanctuar. Pânzele împrejmuitoare ale curţii, fiind numai pe jumătate înalte faţă de pereţii tabernacolului, clădirea putea să fie bine văzută de poporul ce era afară. În curte, lângă intrare, se afla altarul de aramă pentru arderile de tot. Pe acest altar se ardeau toate jertfele aduse Domnului şi mistuite de foc, iar coarnele lui erau stropite cu sângele ispăşitor. Între altar şi uşa sanctuarului se afla ligheanul, care era de asemenea din aramă, făcut din oglinzile care fuseseră darul de bunăvoie al femeilor lui Israel. În ligheanul acesta preoţii trebuia să-şi spele mâinile şi picioarele ori de câte ori intrau în încăperile sfinte sau se apropiau de altar pentru a aduce Domnului o jertfă mistuită de foc. În prima despărţitură, sau locul sfânt, se aflau: masa punerii pâinilor înainte, sfeşnicul, sau suportul lămpilor, şi altarul tămâierii. Masa punerii pâinilor înainte se afla la nord. Împreună cu chenarul ei, ca o coroană ornamentală, masa era poleită cu aur curat. Pe ea, preoţii trebuia să aşeze în fiecare Sabat douăsprezece pâini, aranjate în două şiruri şi stropite cu tămâie. Pâinile ce erau luate de pe masă, fiind socotite sfinte, trebuia să fie mâncate de către preoţi. Spre sud se afla sfeşnicul cu şapte braţe, cu cele şapte lămpi ale lui. Braţele lui erau împodobite cu flori frumos lucrate, care înfăţişau crini, totul fiind făcut dintr-o singură bucată de aur masiv. Pentru că sfântul locaş nu avea ferestre, niciodată nu se stingeau toate lămpile, ci îşi revărsau lumina zi de zi şi noapte de noapte. Chiar înaintea perdelei ce despărţea Sfânta de Sfânta sfintelor şi în imediata apropiere a prezenţei lui Dumnezeu, se afla altarul de aur al tămâierii. Pe acest altar, preotul trebuia să ardă tămâie în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară; coarnele altarului erau atinse cu sângele jertfei pentru păcat şi erau stropite cu sânge în ziua cea mare a ispăşirii. Focul de pe acest altar a fost aprins de Dumnezeu Însuşi şi era îngrijit şi păstrat cu sfinţenie. Zi şi noapte tămâia sfântă împrăştia parfumul ei frumos mirositor în toate încăperile sfinte şi în afară, până departe, în jurul cortului întâlnirii. Dincolo de perdeaua dinăuntru se afla Sfânta sfintelor, unde era concentrat serviciul simbolic al ispăşirii şi mijlocirii şi care alcătuia inelul de legătură dintre cer şi pământ. În această încăpere se afla chivotul, o ladă din lemn de salcâm, poleită pe dinăuntru şi pe dinafară cu aur şi având un chenar, ca o coroană, în partea de sus. El a fost făcut ca să păstreze tablele de piatră, pe care Dumnezeu personal scrisese Cele Zece Porunci. De aceea, era numit chivotul testamentului lui Dumnezeu, deoarece Cele Zece Porunci stăteau la baza legământului, sau chivotul legământului făcut între Dumnezeu şi Israel. Capacul sfântului chivot era numit tronul milei. El era făcut dintr-o bucată de aur masiv şi pe el stăteau doi heruvimi de aur, unul la un capăt şi altul la celălalt capăt. Câte o aripă a fiecărui înger era întinsă în sus, în timp ce aripa cealaltă era strânsă peste corp (Ezech.1,11), în semn de respect şi umilinţă. Poziţia heruvimilor, cu feţele îndreptate unul către celălalt şi privind cu respect în jos, către chivot, reprezintă respectul cu care oştile cereşti privesc Legea lui Dumnezeu, cum şi interesul lor faţă de planul de mântuire. Deasupra tronului milei se afla şechina, manifestarea prezenţei divine, iar dintre heruvimi, Dumnezeu făcea cunoscut voia Lui. Soliile divine erau uneori aduse la cunoştinţa marelui preot printr-o voce din nor. Alteori, o lumină se odihnea asupra îngerului din dreapta, ceea ce însemna aprobare sau primire, sau o umbră, un nor, se aşeza pe cel din stânga, pentru a descoperi dezaprobarea sau respingerea. Legea lui Dumnezeu, cuprinsă în chivot, era marea regulă a neprihănirii şi a judecăţii. Legea îl osândea la moarte pe cel ce o călca, dar deasupra Legii era tronul milei, pe care se descoperea prezenţa lui Dumnezeu şi de unde, în virtutea ispăşirii, păcătosului ce se pocăia îi era acordată iertarea. Astfel, în lucrarea Domnului Hristos pentru mântuirea noastră, simbolizată prin serviciul de la sanctuar, "bunătatea şi credincioşia se întâlnesc, dreptatea şi pacea se sărută" (Ps. 85,10). Nici un limbaj omenesc nu poate descrie slava scenei dinăuntrul sanctuarului, pereţii îmbrăcaţi în aur, reflectând lumina de la sfeşnicul de aur, scânteierile vii ale perdelelor brodate cu bogăţie, cu îngerii lor strălucitori, masa şi altarul tămâierii, în măreţia aurului strălucitor; dincolo de cea de-a doua perdea, chivotul cel sfânt, cu heruvimii lui plini de mister, iar deasupra lui, şechina cea sfântă, manifestarea vizibilă a prezenţei lui Iehova; dar toate acestea erau numai o slabă reflectare a măririi Templului lui Dumnezeu din cer, marele centru al lucrării pentru mântuirea omului. A fost nevoie de aproape jumătate de an pentru construirea tabernacolului, a sfântului locaş. Când a fost terminat, Moise a cercetat toată lucrarea constructorilor, comparând-o cu modelul ce îi fusese arătat pe munte şi cu dispoziţiile pe care le primise din partea lui Dumnezeu. "Moise a cercetat toate lucrările; şi iată, le făcuseră cum poruncise Domnul, aşa le făcuseră. Şi Moise i-a binecuvântat" (Ex.39,43). Cu un viu interes, mulţimile lui Israel s-au adunat împrejur ca să privească construcţia cea sfântă. În timp ce contemplau scena cu o satisfacţie plină de respect, stâlpul de nor plutea deasupra sanctuarului şi, coborând, l-a învăluit. "Şi slava Domnului umplea cortul" (Ex.40,34). Avea loc o descoperire a măririi divine şi, pentru un timp, nici chiar Moise nu a putut intra. Cu o profundă emoţie, poporul privea semnul ce arăta că lucrarea mâinilor lor a fost primită. N-a avut loc o demonstrare zgomotoasă a bucuriei. O teamă sfântă îi stăpânea pe toţi. Dar bucuria inimilor lor se revărsa în lacrimi de bucurie şi, în taină, ei şopteau cuvinte solemne de mulţumire pentru că Dumnezeu a binevoit să locuiască cu ei. Prin rânduială dumnezeiască, seminţia lui Levi a fost pusă deoparte pentru serviciul de la sanctuar. În vremurile de demult, fiecare om era preotul propriei sale case. În zilele lui Avraam, preoţia era socotită ca fiind dreptul de întâi născut, al celui mai mare fiu. Acum, în locul primului născut din tot Israelul, Domnul a primit seminţia lui Levi pentru a sluji la sanctuar. Prin această cinste deosebită, El Şi-a manifestat aprobarea pentru credincioşia lor, dovedită atât prin alipirea de slujba Sa, cât şi prin executarea judecăţii Sale atunci când Israel a apostaziat, închinându-se la viţelul de aur. Cu toate acestea, preoţia a fost restrânsă numai la familia lui Aaron. Numai lui Aaron şi fiilor săi le era îngăduit să slujească înaintea Domnului; restul seminţiei avea în grijă sanctuarul şi mobilierul lui şi trebuia să le dea ajutor preoţilor în slujba lor, dar nu avea voie să aducă jertfe, să ardă tămâie sau să privească la lucrurile sfinte, până nu erau acoperite. Potrivit cu slujba lor, preoţilor le era rânduită o îmbrăcăminte specială. "Fratelui tău Aaron să-i faci haine sfinte, ca să-i slujească de cinste şi podoabă" (Ex.28,2), era porunca divină dată lui Moise. Haina preotului obişnuit era din in alb, ţesută dintr-o bucată. Era lungă până aproape de gleznă, strânsă la mijloc cu un cordon de in alb, brodat cu albastru, purpuriu şi cărămiziu. Un turban sau o mitră de in completa îmbrăcămintea lui exterioară. La rugul ce ardea, lui Moise i s-a poruncit să-şi scoată sandalele, căci pământul pe care stătea era sfânt. Tot astfel, nici preoţii nu puteau intra încălţaţi în sanctuar. Particulele de praf lipite de încălţăminte ar fi profanat locul sfânt. Ei trebuia să-şi lase încălţămintea în curte, înainte de a intra în sanctuar, şi să-şi spele atât mâinile, cât şi picioarele înainte de a sluji în sanctuar sau la altarul jertfelor arse de foc. În felul acesta, se dădea totdeauna învăţătura că orice întinăciune trebuie să fie îndepărtată de la aceia care vor să se apropie de prezenţa lui Dumnezeu. Hainele marelui preot erau din materiale preţioase şi lucrate cu multă măiestrie, corespunzând poziţiei lui alese. Pe lângă haina de in a preotului obişnuit, el mai purta o mantie albastră, ţesută de asemenea dintr-o bucată. De jur împrejurul tivului, mantia era împodobită cu clopoţei de aur şi rodii de culoare albastră, purpurie şi cărămizie. Peste aceasta venea un efod - o haină mai scurtă, ţesută din fir de aur, albastru, purpuriu, cărămiziu şi alb; era ţinut strâns legat de corp cu un brâu făcut din aceleaşi culori şi lucrat cu măiestrie. Efodul era fără mâneci, iar pe umerii lui, brodaţi cu fir de aur, erau prinse două pietre de onix, purtând numele celor douăsprezece seminţii ale lui Israel. Peste efod era pieptarul, veşmântul preoţesc cel mai sfânt. El era din acelaşi material cu efodul. Era de formă pătrată, măsurând o palmă, fiind agăţat de umeri prin lănţişoare de aur împletite ca nişte sfori, prinse în verigi de aur. Marginea era făcută din felurile pietre preţioase, de acelaşi fel cu pietrele ce alcătuiesc cele douăsprezece temelii ale cetăţii lui Dumnezeu. Înăuntrul acestui cadru erau douăsprezece pietre prinse în aur, aşezate câte patru pe un rând şi care, ca şi cele de la umăr, aveau săpate pe ele numele seminţiilor. Porunca lui Dumnezeu era: "Când va intra Aaron în sfântul locaş, va purta pe inima lui numele fiilor lui Israel, săpate pe pieptarul judecăţii, ca să păstreze totdeauna aducerea aminte de ei înaintea Domnului" (Ex.28,29). Tot aşa, Domnul Hristos, slăvitul Mare Preot, prezentând sângele Său înaintea Tatălui, în favoarea păcătosului, poartă pe inima Sa numele oricărui suflet ce se pocăieşte şi crede. Psalmistul spune: "Eu sunt sărac şi lipsit, dar Domnul Se gândeşte la mine" (Ps.40,17). La dreapta şi la stânga pieptarului se aflau două pietre mari, foarte strălucitoare. Acestea erau cunoscute ca fiind URIM şi TUMIM. Prin ele i se făcea cunoscută marelui preot voia lui Dumnezeu. Când erau aduse înaintea Domnului întrebări cu privire la diferite lucruri, pentru a se lua o hotărâre, un nimb de lumină ce încercuia piatra preţioasă din dreapta era un semn al consimţirii sau aprobării divine, în timp ce o înnorare a pietrei din stânga era o dovadă a respingerii sau dezaprobării. Mitra marelui preot era un turban din pânză de in, având prinsă de el, printr-un fir albastru, o placă de aur cu inscripţia: "Sfinţenie Domnului". Tot ce era legat de îmbrăcămintea şi purtarea preoţilor trebuia să fie astfel încât să imprime, în cei ce-i priveau, un simţământ al sfinţeniei lui Dumnezeu, al sfinţeniei închinării şi adorării Sale şi al curăţiei ce se cerea acelora care veneau în prezenţa Sa.
Nu numai sanctuarul, dar şi lucrarea preoţilor trebuia să fie "chipul şi umbra lucrurilor cereşti" (Evr.8,5). Acest lucru era deci de mare importanţă şi Domnul, prin Moise, a dat lămuririle cele mai amănunţite şi mai explicite cu privire la fiecare parte a acestui serviciu preînchipuitor. Serviciul în sanctuar era împărţit în două, şi anume un serviciu zilnic şi unul anual. Serviciul zilnic era adus la îndeplinire la altarul arderii de tot din curtea sanctuarului şi în locul sfânt, în timp ce serviciul anual se îndeplinea în locul prea sfânt. Nici un ochi al vreunui muritor, în afară de cel al marelui preot, nu trebuia să privească în încăperea dinăuntru a sanctuarului. Numai o dată pe an, marele preot putea să intre acolo şi numai după cea mai atentă şi solemnă pregătire. Tremurând, el mergea înaintea lui Dumnezeu, iar poporul, într-o tăcere plină de respect, aştepta întoarcerea lui, având inimile înălţate în rugăciuni călduroase, implorând binecuvântarea divină asupra lor. Înaintea tronului milei, marele preot făcea ispăşire pentru Israel, iar într-un nor de slavă, Dumnezeu Se întâlnea cu el. Rămânerea lui acolo peste timpul obişnuit îi umplea pe toţi de teamă, ca nu cumva, din cauza păcatelor lor sau a păcatelor lui, el să fi fost ucis de slava lui Dumnezeu. Serviciul zilnic consta din jertfa arderii de tot de dimineaţă şi seară, din arderea de tămâie plăcut mirositoare pe altarul de aur şi din jertfele speciale aduse pentru păcatele individuale. Mai erau jertfe pentru Sabate, pentru lună nouă, cum şi pentru sărbători speciale. În fiecare dimineaţă şi seară, un miel de un an era adus ca ardere de tot pe altar, cu darurile de mâncare corespunzătoare, simbolizând astfel consacrarea zilnică a naţiunii faţă de Domnul Dumnezeu, cum şi continua dependenţă de sângele ispăşitor al lui Hristos. Dumnezeu a poruncit în mod expres ca fiecare jertfă adusă pentru serviciul sanctuarului să fie "fără cusur" (Ex.12,5). Preoţii trebuia să examineze toate animalele aduse pentru jertfă şi trebuia să respingă pe oricare dintre ele la care se descoperea un defect. Numai o jertfă "fără cusur" putea fi un simbol al curăţiei desăvârşite a Aceluia care avea să Se ofere pe Sine ca un "miel fără cusur şi fără prihană" (1 Petru 1,19). Apostolul Pavel ne atrage atenţia la aceste jertfe ca o ilustrare a ceea ce trebuie să ajungă urmaşii lui Hristos. El zice: "Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească" (Rom.12,1). Noi trebuie să ne predăm pe noi înşine în slujba lui Dumnezeu şi să căutăm să facem jertfa aceasta cât mai perfectă cu putinţă. Dumnezeu nu va avea plăcere de nimic altceva decât de tot ce putem aduce noi mai bun. Aceia care-L iubesc din toată inima lor vor dori să-I aducă cea mai bună slujire a vieţii lor şi vor căuta fără încetare să aducă fiecare capacitate a fiinţei lor în armonie cu legile care îi vor face în stare să împlinească tot mai bine voia Sa. Când ardea tămâie, preotul era adus mult mai direct în prezenţa lui Dumnezeu decât în oricare alt act al serviciului zilnic. Cum perdeaua dinăuntru a sanctuarului nu ajungea până la tavanul clădirii, slava lui Dumnezeu care se manifesta deasupra milostivitorului era în mod parţial vizibilă din prima încăpere. Când preotul aducea tămâie înaintea Domnului, privea spre chivot; şi când norul de tămâie se ridica, slava divină cobora asupra milostivitorului şi umplea locul prea sfânt. Adesea ea umplea atât de mult ambele încăperi, încât preotul era nevoit să se retragă la uşa tabernacolului. După cum în serviciul acela preînchipuitor preotul privea prin credinţă către capacul milei, pe care nu-l putea vedea, tot astfel copiii lui Dumnezeu trebuie să-şi îndrepte acum rugăciunile către Hristos, slăvitul lor Mare Preot care, nevăzut de ochi omenesc, mijloceşte pentru ei în sanctuarul de sus. Tămâia care se înălţa cu rugăciunile lui Israel reprezintă meritele şi mijlocirea Domnului Hristos, perfecta Lui neprihănire, care, prin credinţă, îi este atribuită poporului Său, singura care face ca închinarea fiinţelor păcătoase să fie primită înaintea lui Dumnezeu. Înaintea perdelei locului prea sfânt era un altar al continuei mijlociri, iar înaintea locului sfânt, era un altar al continuei ispăşiri. Prin sânge şi prin tămâie trebuia să se facă apropierea de Dumnezeu - simboluri ce arătau spre Marele Mijlocitor, prin care păcătoşii se pot apropia de Dumnezeu şi Singurul prin care harul şi mântuirea pot fi acordate celui ce se pocăieşte şi crede. Când preoţii intrau în locul sfânt dimineaţa şi seara, la timpul când se aducea tămâia pe altar, jertfa zilnică era gata să fie adusă pe altarul din curtea de afară. Acesta era un timp de mare însemnătate pentru închinătorii care se adunau la tabernacol. Înainte de a intra în prezenţa lui Dumnezeu prin slujirea preotului, ei trebuia să-şi ia timp să-şi cerceteze în mod stăruitor inima şi să-şi mărturisească păcatele. Ei se uneau în rugăciune tăcută, cu feţele îndreptate spre sfântul locaş. În felul acesta, cererile lor se înălţau o dată cu norul de tămâie, în timp ce credinţa se prindea puternic de meritele Mântuitorului făgăduit, preînchipuit prin jertfa de ispăşire. Orele rânduite pentru jertfele de dimineaţa şi seara erau socotite ca sfinte şi au ajuns să fie privite de toată naţiunea iudaică asemenea unui timp hotărât pentru închinare. Iar când, mai târziu, iudeii au fost împrăştiaţi ca nişte captivi în ţări îndepărtate, la orele rânduite ei încă îşi întorceau feţele spre Ierusalim şi îşi înălţau rugăciunile către Dumnezeul lui Israel. În practica aceasta, creştinii au un exemplu pentru rugăciunea de dimineaţa şi seara. În timp ce condamnă un simplu şir de ceremonii, lipsite de spiritul închinării, Dumnezeu priveşte cu multă plăcere asupra acelora care-L iubesc şi care se pleacă dimineaţa şi seara în rugăciune pentru a căuta iertare pentru păcatele făptuite şi pentru a-I prezenta cererile lor pentru binecuvântările trebuincioase. Pâinea pentru punerea înainte era ţinută în permanenţă înaintea Domnului, ca o jertfă perpetuă. Astfel, ea era o parte a jertfei zilnice. Era numită pâinea punerii înainte sau "pâinea prezenţei", pentru că era continuu înaintea feţei Domnului. Era o recunoaştere a dependenţei omului de Dumnezeu atât pentru hrana temporară, cât şi pentru cea spirituală, care erau primite numai prin mijlocirea Domnului Hristos. Dumnezeu îl hrănise pe Israel în pustie cu pâine din cer, iar ei erau încă dependenţi de belşugul dat de El atât pentru hrana corporală, cât şi pentru binecuvântările spirituale. Atât mana, cât şi pâinea punerii înainte arătau spre Hristos, Pâinea cea vie, care stă pururea în prezenţa lui Dumnezeu pentru noi. El Însuşi spunea: "Eu sunt Pâinea vie, care s-a pogorât din cer" (Ioan 6,48-51). Peste pâinile punerii înainte se punea tămâie. În fiecare Sabat, când pâinile erau înlocuite, tămâia era arsă pe altar, ca aducere aminte înaintea lui Dumnezeu. Cea mai importantă parte a slujbei zilnice era serviciul adus la îndeplinire pentru diferite persoane, în mod individual. Păcătosul ce se pocăia îşi aducea darul la uşa tabernacolului şi, aşezându-şi mâna asupra victimei, îşi mărturisea păcatele, transferând astfel în mod figurat păcatele sale asupra victimei nevinovate. Animalul avea să fie junghiat chiar de mâna păcătosului, iar sângele era dus de preot în locul sfânt şi stropit înaintea perdelei în spatele căreia se afla chivotul, conţinând Legea pe care păcătosul o călcase. Prin această ceremonie păcatul era, prin sânge, transferat în mod figurat asupra sanctuarului. În unele cazuri, sângele nu era dus în locul sfânt; * dar carnea trebuia să fie atunci mâncată de către preoţi, aşa cum îi învăţase Moise pe fiii lui Aaron, spunând: "Domnul v-a dat-o, ca să purtaţi nelegiuirea adunării" (Leviticul 10,17). Ambele ceremonii simbolizau transferarea păcatului de la cel ce se pocăia, asupra sanctuarului.10 Aceasta era lucrarea ce se săvârşea zilnic, zi după zi, în tot cursul anului. Păcatele lui Israel fiind astfel transferate asupra sanctuarului, sfântul locaş era mânjit şi devenea necesară o lucrare specială pentru înlăturarea păcatelor. Dumnezeu a poruncit să se facă ispăşire pentru fiecare dintre cele două despărţituri ale sanctuarului, ca şi pentru altar, pentru ca "să-l cureţe şi să-l sfinţească de toate necurăţiile copiilor lui Israel" (Lev.16,19). O dată pe an, în marea zi a ispăşirii, marele preot intra în locul prea sfânt pentru a face curăţirea sanctuarului. Lucrarea adusă la îndeplinire acolo completa şirul anual al slujbelor. În ziua de ispăşire erau aduşi doi ţapi la uşa sfântului locaş şi se trăgea la sorţi pentru ei, "un sorţ pentru Domnul şi un sorţ pentru Azazel". ţapul pe care cădea sorţul dintâi avea să fie junghiat ca jertfă pentru păcat, adusă pentru popor. Marele preot trebuia să ia din acest sânge şi să ducă dincolo de perdea şi să stropească cu el spre milostivitor. "Astfel să facă ispăşire pentru sfântul locaş, pentru necurăţiile copiilor lui Israel şi pentru toate călcările de lege, prin care au păcătuit. Să facă la fel pentru cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul necurăţiilor lor." "Aaron să-şi pună amândouă mâinile pe capul ţapului celui viu şi să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul ţapului, apoi să-l izgonească în pustie printr-un om care va avea însărcinarea aceasta. ţapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor într-un pământ pustiit; în pustie, să-i dea drumul" (Lev.16,21.22). Numai după ce ţapul era astfel trimis în pustie, poporul se putea socoti ca eliberat de povara păcatelor lui. Fiecare om trebuia să-şi smerească sufletul în timp ce avea loc lucrarea de ispăşire. Toate afacerile, toate lucrurile obişnuite trebuia lăsate la o parte şi întreaga adunare a lui Israel petrecea ziua într-o solemnă umilinţă înaintea lui Dumnezeu, cu rugăciune, post şi o profundă cercetare a inimii. Prin acest serviciu anual, poporul era învăţat cu privire la importantele adevăruri ale ispăşirii. În jertfele pentru păcat, aduse în timpul anului, fusese primit sângele victimei în locul păcătosului; dar sângele acesta nu făcuse o ispăşire deplină pentru păcat. El nu făcuse decât să procure mijloacele prin care păcatul era transferat asupra sanctuarului. Prin aducerea sângelui ca jertfă, păcătosul recunoştea autoritatea Legii, îşi mărturisea vinovăţia nelegiuirii şi credinţa în Domnul Hristos, care trebuia să ridice păcatele lumii, dar nu era cu totul eliberat de condamnarea Legii. În Ziua ispăşirii, marele preot, după ce aducea o jertfă pentru adunarea lui Israel, mergea în locul prea sfânt cu sângele jertfei şi stropea din el asupra capacului ispăşirii, deasupra tablelor Legii. În felul acesta, cerinţele Legii, care cerea viaţa păcătosului, erau satisfăcute. Apoi, în calitatea sa de mijlocitor, marele preot lua păcatele asupra sa şi, ieşind din sanctuar, ducea cu sine povara vinovăţiei poporului Israel. La uşa tabernacolului, îşi punea mâinile pe capul ţapului de trimis şi mărturisea asupra lui "toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege, cu care au păcătuit ei", punându-le "pe capul ţapului". Iar când ţapul care purta păcatele acestea era trimis în pustie, se socotea că, o dată cu el, şi aceste păcate au fost depărtate pentru totdeauna de la popor. Aceasta a fost slujba săvârşită drept "chipul şi umbra lucrurilor cereşti" (Evrei 8,5). Aşa cum s-a spus, sanctuarul pământesc a fost ridicat de Moise după modelul ce i-a fost arătat pe munte. El era "o asemănare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri şi jertfe"; cele două încăperi sfinte ale lui erau "chipurile lucrurilor care sunt în ceruri". Domnul Hristos, slăvitul nostru Mare Preot, este "slujitor al Locului prea sfânt şi al adevăratului Cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul" (Evrei 9,9.23; 8,2). Pe când se afla în viziune, apostolului Ioan i-a fost îngăduit să privească templul lui Dumnezeu din ceruri şi a văzut "şapte lămpi de foc", care ardeau "înaintea scaunului de domnie" (Apoc.4,5). El a văzut un înger care avea "o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie" (Apoc.8,3). În viziune, profetului i s-a îngăduit să privească în prima încăpere a Sanctuarului din ceruri şi a văzut acolo "şapte lămpi de foc" şi "altarul de aur", reprezentate prin sfeşnicul de aur şi altarul tămâierii din sanctuarul de pe pământ. Din nou, "Templul lui Dumnezeu care este în ceruri a fost deschis" (Apoc.11,19) şi el a privit dincolo de perdeaua dinăuntru, în Sfânta Sfintelor. Aici a văzut "chivotul legământului Său" (Apoc.11,19), reprezentat prin lada cea sfântă făcută de Moise pentru a cuprinde Legea lui Dumnezeu. Moise a făcut sanctuarul pământesc "după chipul pe care-l văzuse". Pavel declară că, atunci când au fost gata, "cortul şi toate vasele pentru slujbă" erau "chipurile lucrurilor care sunt în ceruri" (Fapte 7,44; Evr.9,21-23). Iar Ioan spune că a văzut Sanctuarul din ceruri. Sanctuarul acela în care Isus slujeşte pentru noi este marele original, după care sanctuarul ridicat de Moise era numai o copie.
Templul ceresc - locaşul Împăratului împăraţilor, în care "mii de mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui" (Dan.7,10), acel templu plin de slava tronului cel veşnic, unde serafimii, strălucitorii lui păzitori, îşi acoperă faţa în adorare - nu poate fi reprezentat în toată vastitatea şi slava lui de nici o construcţie pământească. Cu toate acestea, adevărurile importante cu privire la Sanctuarul ceresc şi cu privire la lucrarea cea mare ce se săvârşeşte acolo pentru mântuirea omului trebuia să fie făcute cunoscute, învăţate, prin sanctuarul pământesc şi slujbele lui. După înălţarea Lui la cer, Mântuitorul nostru trebuia să-Şi înceapă lucrarea ca Marele nostru Preot. Pavel spune: "Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu" (Evr.9,24). După cum lucrarea Domnului Hristos avea să constea din două mari părţi, fiecare dintre ele întinzându-se pe o anume perioadă de timp şi având un loc deosebit în Sanctuarul ceresc, tot astfel slujba preînchipuitoare avea loc în două părţi, slujba zilnică şi slujba anuală, şi pentru fiecare era rânduită o despărţitură a tabernacolului. După cum Domnul Hristos, la înălţarea Sa, S-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu ca să mijlocească cu sângele Său în favoarea credincioşilor pocăiţi, tot astfel preotul, în slujba zilnică, stropea sângele jertfei în locul sfânt, pentru păcătos. Sângele lui Hristos, ce era menit să-L elibereze pe păcătosul pocăit de condamnarea Legii, nu avea să şteargă păcatul; acesta avea să rămână scris în sanctuar până la ispăşirea finală; tot astfel în simbol, sângele jertfei pentru păcat îndepărta păcatul de la cel pocăit, dar rămânea în sanctuar până la ziua cea mare a ispăşirii. În ziua cea mare a răsplătirii finale, morţii vor fi "judecaţi după faptele lor, după cele scrise în cărţi" (Apoc.20,12). Apoi, în virtutea sângelui ispăşitor al Domnului Hristos, păcatele tuturor celor cu adevărat pocăiţi vor fi şterse din cărţile cerului. În felul acesta, Sanctuarul va fi eliberat sau curăţat de păcatele înscrise acolo. În simbol, această mare lucrare de ispăşire sau ştergere a păcatelor era reprezentată prin serviciile din Ziua Ispăşirii - curăţirea sanctuarului pământesc, care era adusă la îndeplinire prin îndepărtarea, în virtutea sângelui jertfei pentru păcat, a păcatelor prin care fusese mânjit. După cum, în ispăşirea finală, păcatele celor cu adevărat pocăiţi vor fi şterse din cărţile cerului pentru ca să nu mai fie niciodată amintite şi să nu mai vină în minte, tot astfel, în simbol, ele erau duse în pustie, îndepărtate pentru totdeauna de la adunare. Întrucât Satana este originea păcatului, instigatorul la făptuirea tuturor păcatelor care au adus moartea Fiului lui Dumnezeu, dreptatea cere ca el să sufere pedeapsa finală. Lucrarea Domnului Hristos pentru mântuirea oamenilor şi curăţirea Universului de păcat va fi încheiată prin îndepărtarea păcatului din Sanctuarul ceresc şi aşezarea acestor păcate asupra lui Satana, care va suporta pedeapsa finală. Tot astfel şi în serviciul preînchipuitor, şirul anual al serviciilor se încheia cu lucrarea de curăţire a sanctuarului şi mărturisirea sau punerea păcatelor pe capul ţapului de trimis. În felul acesta, prin slujbele de la cortul întâlnirii şi de la templul care i-a luat locul mai târziu, poporul era învăţat zilnic marile adevăruri referitoare la moartea şi slujirea Domnului Hristos, iar o dată pe an mintea tuturor era îndreptată spre evenimentele de încheiere a marii controverse dintre Hristos şi Satana - curăţirea finală a Universului de păcat şi păcătoşi.
Cap. 31 - Păcatul lui Nadab şi Abihu
După sfinţirea cortului întâlnirii, preoţii au fost consacraţi în slujbele lor sfinte. Aceste servicii de consacrare au ţinut şapte zile, fiecare zi fiind marcată de ceremonii deosebite. În cea de-a opta zi, preoţii şi-au început slujba. Asistat de fiii săi, Aaron a adus jertfele cerute de Dumnezeu, apoi şi-a înălţat mâinile şi a binecuvântat poporul. Toate au fost făcute aşa cum poruncise Dumnezeu, şi El a primit jertfa şi Şi-a descoperit slava într-un chip deosebit: a venit foc de la Dumnezeu şi a mistuit jertfa de pe altar. Poporul a privit la această minunată manifestare a puterii divine cu frică şi cu mult interes. În ea, israeliţii au văzut un semn al slavei şi bunăvoinţei lui Dumnezeu, au scos cu toţii un strigăt de laudă şi adorare şi au căzut cu feţele la pământ, ca şi cum s-ar fi aflat chiar în prezenţa lui Dumnezeu. Dar nu mult după aceea, o neaşteptată şi teribilă nenorocire a lovit familia marelui preot. La ceasul închinării, în timp ce rugăciunile şi laudele poporului se înălţau la Dumnezeu, doi dintre fiii lui Aaron şi-au luat cădelniţele şi au ars în ele tămâie, ca să se înalţe ca un miros bine plăcut înaintea lui Dumnezeu. Dar au nesocotit porunca Sa, folosind "foc străin". Ei au folosit foc obişnuit, pentru arderea tămâii, în loc să folosească focul sfânt, pe care-l aprinsese Însuşi Dumnezeu şi poruncise să fie folosit în scopul acesta. Pentru acest păcat, un foc a ieşit de la Domnul şi i-a mistuit acolo, în faţa poporului. După Moise şi Aaron, Nadab şi Abihu erau în poziţiile cele mai înalte în Israel. Ei fuseseră onoraţi de Dumnezeu în mod deosebit, îngăduindu-li-se ca, împreună cu cei şaptezeci de bătrâni, să privească slava Sa pe munte. Dar, pentru aceasta, abaterea lor nu trebuia să fie nici scuzată şi nici trecută cu vederea. Toate acestea făceau ca păcatul lor să fie şi mai grav. Când au primit multă lumină, când, asemenea părinţilor lui Israel, s-au urcat pe munte, oamenii au avut privilegiul de a avea comuniune cu Dumnezeu şi au locuit în lumina slavei Sale. Ei nu trebuia să se mângâie cu gândul că după aceea pot păcătui fără să fie pedepsiţi şi că, întrucât au fost astfel onoraţi, Dumnezeu nu va fi atât de strict, încât să pedepsească nelegiuirea lor. Aceasta este o înşelăciune fatală. Lumina cea mare şi marile privilegii acordate cer să se aducă roade ale virtuţii şi sfinţeniei pe măsura luminii primite. Dumnezeu nu poate primi mai puţin. Marile binecuvântări şi privilegii n-ar trebui niciodată să-l adoarmă pe vreun om, să-l facă să se simtă în siguranţă sau să fie nepăsător. Ele n-ar trebui niciodată să dea libertatea de a păcătui sau de a-i face pe cei care le primesc să creadă că Dumnezeu nu va fi strict cu ei. Toate avantajele pe care le dă Dumnezeu sunt mijloace ale Sale, ca să pună foc în spirit, zel în eforturi şi putere în aducerea la îndeplinire a sfintei Sale voi. Nadab şi Abihu nu fuseseră deprinşi în tinereţea lor cu stăpânirea de sine. Pornirea spre îngăduinţă a tatălui, lipsa lui de hotărâre atunci când era vorba de ce este drept, îl făcuseră să neglijeze disciplinarea copiilor. Fiilor săi li se îngăduise să umble cum le plăcea. Deprinderea de a-şi satisface poftele, cultivată vreme îndelungată, ajunsese să pună stăpânire pe ei în aşa fel, încât nici chiar răspunderea pentru slujba cea mai sfântă, pe care o îndeplineau, nu avusese putere să-i scape de ea. Ei nu fuseseră învăţaţi să respecte autoritatea tatălui lor şi, de aceea, nu erau în stare să-şi dea seama de nevoia unei ascultări stricte faţă de cerinţele lui Dumnezeu. Îngăduinţa greşită a lui Aaron faţă de fiii săi i-a făcut să ajungă obiectul judecăţii divine. Dumnezeu voia să înveţe poporul că trebuie să se apropie de El cu respect şi teamă şi în felul stabilit de El. Dumnezeu nu poate accepta o ascultare numai în parte. Nu era de ajuns ca, la acea oră solemnă de închinare, APROAPE totul să fie făcut după îndrumările Lui. Dumnezeu a rostit un blestem asupra acelora care se depărtează de poruncile Lui şi care nu fac nici o deosebire între ce este profan şi ce este sfânt. El declară prin profet: "Vai de cei ce numesc răul bine şi binele rău, care spun că întunericul este lumină şi lumina întuneric" Vai de cei ce se socotesc înţelepţi şi se cred pricepuţi" care scot cu faţa curată pe cel vinovat pentru mită şi iau drepturile celor nevinovaţi" Au nesocotit Legea lui Dumnezeu şi au dispreţuit Cuvântul Sfântului lui Israel" (Is.5,20-24). Nimeni să nu se înşele pe sine cu gândul că o parte din poruncile lui Dumnezeu ar fi fără însemnătate sau că El va accepta altceva decât ce a cerut. Profetul Ieremia zice: "Cine a spus şi s-a întâmplat ceva fără porunca Domnului?" (Plângeri 3,37). Dumnezeu n-a aşezat în Cuvântul Său nici o poruncă pe care oamenii să o poată asculta sau nu, după buna lor plăcere, şi să nu suporte consecinţele. Dacă aleg orice alte căi, în afară de aceea a unei stricte ascultări, oamenii vor ajunge să vadă că acele căi "la urmă duc la moarte" (Proverbe 14,12). "Moise a zis lui Aaron, lui Eleazar şi lui Itamar, fiii lui Aaron: 'Să nu vă descoperiţi capetele şi să nu vă rupeţi hainele, ca nu cumva să muriţi; "căci untdelemnul ungerii Domnului este peste voi'" (Lev.10,6.7). Marele conducător i-a amintit fratelui său cuvintele lui Dumnezeu: "Voi fi sfinţit de cei ce se apropie de Mine, şi voi fi proslăvit în faţa întregului popor" (Lev.10,3). Aaron a tăcut. Moartea fiilor săi, seceraţi fără vreo avertizare, pentru un păcat atât de îngrozitor - un păcat pe care el îl vedea acum ca fiind rezultatul propriei sale neglijenţe de a-şi face datoria - a sfâşiat de durere inima tatălui, dar el n-a dat glas simţămintelor lui. Nu trebuia să lase să se înţeleagă, prin nici un fel de manifestare a durerii, că ar simpatiza cu păcatul. Adunarea nu trebuia să fie făcută să cârtească împotriva lui Dumnezeu. Domnul voia să-l înveţe pe poporul Său să recunoască justeţea pedepselor Sale, pentru ca şi alţii să se teamă. Se aflau unii în mijlocul lui Israel pe care avertismentul acestei pedepse teribile îi putea salva, făcându-i să nu abuzeze de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu până acolo, încât şi ei să-şi sigileze propriul destin. Mustrarea divină se află asupra acelei false simpatii pentru păcătosul care caută să-şi scuze păcatul. Ca efect al păcatului, simţurile morale amorţesc până acolo, încât cel care săvârşeşte răul nu-şi dă seama de enormitatea abaterilor lui şi, fără puterea convingătoare a Duhului Sfânt, rămâne într-o orbire parţială faţă de păcatul său. Este de datoria slujitorilor lui Dumnezeu de a le arăta acestor greşiţi primejdia în care se află. Aceia care nimicesc efectul avertizărilor, orbind ochii păcătoşilor spre a nu vedea caracterul real şi urmările păcatului, se mângâie adesea cu gândul că dau dovadă, în felul acesta, de multă iubire; dar, în realitate, ei lucrează în mod direct spre a se opune şi a împiedica lucrarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu; ei îl leagănă pe păcătos, ca să adoarmă pe marginea prăpastiei. În acest fel, se fac părtaşi de vinovăţia lui şi se fac vrednici de o teribilă răspundere pentru atitudinea lui de nepocăinţă. Mulţi, foarte mulţi merg spre ruină, ca rezultat al acestei false şi înşelătoare simpatii. Nadab şi Abihu n-ar fi săvârşit niciodată păcatul acela fatal, dacă n-ar fi fost beţi din pricina folosirii vinului. Ei au înţeles că era nevoie de o atentă şi solemnă pregătire înainte de a se prezenta la sanctuar, unde se manifesta prezenţa divină; dar, din cauza necumpătării, au fost descalificaţi pentru sfânta lor slujbă. Mintea li s-a tulburat, iar simţurile lor morale s-au întunecat, astfel încât n-au mai putut să deosebească între cele sfinte şi cele profane. Lui Aaron şi fiilor săi rămaşi în viaţă le-a fost dată avertizarea: "Tu şi fiii tăi, împreună cu tine, să nu beţi vin, nici băuturi ameţitoare, când veţi intra în cortul întâlnirii, ca să nu muriţi; aceasta va fi o lege veşnică între urmaşii voştri, ca să puteţi deosebi ce este sfânt de ce nu este sfânt, ce este necurat de ce este curat, să puteţi învăţa pe copiii lui Israel toate legile pe care li le-a dat Domnul" (Lev.10,9-11). Folosirea băuturilor alcoolice are ca efect slăbirea corpului, tulburarea minţii şi pervertirea obiceiurilor. Ea îi împiedică pe oameni să-şi dea seama de sfinţenia lucrurilor sfinte sau de forţa plină de obligativitate a cerinţelor lui Dumnezeu. Toţi aceia care ocupă poziţii de sfântă răspundere trebuie să fie oameni de o strictă cumpătare, mintea lor trebuie să fie clară, pentru a putea face deosebire între bine şi rău, ca să poată avea tăria de a sta la principii şi înţelepciunea de a împărţi dreptatea şi de a da dovadă de milă. Aceeaşi obligaţie îi revine fiecărui urmaş al lui Hristos. Apostolul declară: "Voi sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor deosebit" (1 Petru 2,9). Dumnezeu ne cere să păstrăm fiecare putere în starea cea mai bună cu putinţă, ca să-I putem aduce Creatorului nostru un serviciu bine primit. Când sunt folosite băuturile alcoolice, se va ajunge la aceleaşi efecte ca în cazul preoţilor lui Israel. Conştiinţa îşi va pierde sensibilitatea faţă de păcat şi va avea loc, mai mult ca sigur, un proces de împietrire până când se va pierde orice deosebire privind importanţa a ceea ce este sfânt şi a ceea ce este profan. Cum vom putea ajunge atunci la măsura cerinţelor divine? "Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu" (1Cor. 6,19-20). "Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu" (1 Cor.10,31). Bisericii lui Dumnezeu din toate veacurile îi este adresată solemna şi înfricoşata avertizare: "Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu. Căci Templul lui Dumnezeu este sfânt; şi aşa sunteţi voi" (1 Cor.3,17).
Cap. 32 - Legea şi legămintele
La data creării lor, Adam şi Eva aveau cunoştinţă de Legea lui Dumnezeu; ei cunoşteau cerinţele pe care ea le avea de la ei; preceptele ei erau scrise în inimile lor. Când omul a decăzut prin călcarea Legii, aceasta nu a fost schimbată, ci a fost rânduit un sistem de îndreptare a lucrurilor, care să-l aducă pe om înapoi, la ascultare. A fost dată făgăduinţa unui Mântuitor, şi jertfele rânduite a fi aduse arătau spre moartea Domnului Hristos, ca fiind Marea Jertfă pentru păcat. Dacă Legea lui Dumnezeu n-ar fi fost călcată, atunci n-ar fi fost moarte şi n-ar fi fost nevoie de un Mântuitor; în consecinţă, n-ar fi fost nevoie nici de jertfă. Adam i-a învăţat pe urmaşii săi Legea lui Dumnezeu şi ea a fost transmisă din tată în fiu de-a lungul generaţiilor următoare. Dar, cu toate măsurile pline de bunăvoinţă, luate pentru mântuirea oamenilor, puţini au fost aceia care au primit-o şi au ascultat de ea. Prin neascultare, lumea a devenit atât de stricată, încât a fost nevoie să fie curăţită de nelegiuirea ei prin potop. Legea a fost păstrată de Noe şi familia sa, iar, la rândul său, Noe i-a învăţat pe urmaşii săi Cele Zece Porunci. Deoarece oamenii s-au îndepărtat iarăşi de Dumnezeu, Domnul l-a ales pe Avraam, despre care a spus: "Avraam a ascultat de porunca Mea şi a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele şi legile Mele" (Gen. 26,5). Lui i-a fost dat ritualul circumciziunii, care era un semn că aceia care îl primeau erau consacraţi slujirii lui Dumnezeu - un angajament că ei se vor ţine departe de idolatrie şi că vor asculta de Legea lui Dumnezeu. Nerespectarea de către urmaşii lui Avraam a acestui angajament, aşa cum se vede din înclinaţia lor de a încheia alianţe cu păgânii şi de a adopta practicile lor, a fost cauza rămânerii şi robiei lor în Egipt. Dar, datorită legăturilor lor cu idolatrii şi supunerii impuse cu forţa de egipteni, preceptele divine au ajuns să fie şi mai mult înjosite datorită amestecului cu învăţăturile stricate şi crude ale păgânismului. De aceea, când i-a scos din Egipt, Domnul a coborât pe Muntele Sinai învăluit în slavă şi înconjurat de îngerii Săi şi, într-o măreţie înfricoşată, a rostit Legea Sa în auzul întregului popor. Dar nici chiar atunci El n-a încredinţat preceptele Sale memoriei unui popor care era gata să uite cerinţele Sale, ci le-a scris pe table de piatră. El dorea să ia de la israeliţi orice posibilitate de a amesteca tradiţiile păgâne cu preceptele Sale sfinte şi de a confunda cerinţele Sale cu obiceiuri sau forme omeneşti. Dar nu S-a limitat numai să le dea preceptele Decalogului. Poporul dovedise că se lasă aşa de uşor amăgit, încât Dumnezeu nu voia să lase nepăzită nici o uşă pe care putea veni ispita. Lui Moise i s-a poruncit să scrie, atunci când îi spunea Dumnezeu, rânduieli şi legi prin care se dădeau lămuriri şi amănunte în legătură cu ceea ce se cerea. Îndrumările acestea, cu privire la îndatoririle israeliţilor faţă de Dumnezeu şi unul faţă de celălalt, cum şi faţă de străin, erau doar principiile Celor Zece Porunci, dezvoltate şi redate în aşa fel, încât nimeni să nu poată greşi. Ele aveau scopul de a apăra sfinţenia Celor Zece Porunci, săpate pe tablele de piatră. Dacă omul ar fi păzit Legea lui Dumnezeu, aşa cum i-a fost dată lui Adam după căderea sa, păstrată apoi de Noe şi păzită de Avraam, n-ar mai fi fost nevoie de rânduiala circumciziunii. Şi dacă urmaşii lui Avraam ar fi păstrat legământul al cărui semn era circumciziunea, n-ar fi fost niciodată duşi în idolatrie şi n-ar fi fost nevoie pentru ei să îndure o viaţă de robie în Egipt; ar fi păstrat Legea lui Dumnezeu în minte şi n-ar fi fost nevoie ca ea să fie vestită pe Sinai sau săpată pe tablele de piatră. Iar dacă poporul ar fi trăit principiile Celor Zece Porunci, n-ar mai fi fost nevoie de un plus de îndrumări date lui Moise. Sistemul jertfelor încredinţat lui Adam a fost, de asemenea, pervertit de către urmaşii săi. Superstiţia, idolatria, cruzimea şi desfrâul au denaturat serviciul simplu şi plin de însemnătate pe care îl rânduise Dumnezeu. Prin îndelungata legătură cu idolatrii, poporul Israel a amestecat multe obiceiuri idolatre în închinarea lui; de aceea Domnul le-a dat la Sinai învăţături precise cu privire la serviciul jertfelor. După terminarea cortului întâlnirii, El a vorbit cu Moise din norul de slavă de deasupra milostivitorului şi i-a dat îndrumări amănunţite cu privire la sistemul jertfelor şi formelor de închinare practicate la sanctuar. Legea ceremonială i-a fost dată astfel lui Moise şi a fost scrisă de acesta într-o carte. Dar Legea Celor Zece Porunci, rostită pe Sinai, a fost scrisă de Dumnezeu Însuşi pe table de piatră şi păstrată cu sfinţenie în chivot. Sunt mulţi aceia care încearcă să amestece aceste două sisteme, folosind textele care vorbesc despre legea ceremonială pentru a dovedi că Legea morală a fost desfiinţată; dar aceasta înseamnă a strica Scripturile. Deosebirea dintre cele două sisteme este cuprinzătoare şi lămurită. Sistemul ceremonial consta din simboluri care Îl preînchipuiau pe Hristos, jertfa şi preoţia Lui. Această lege rituală, cu jertfele şi rânduielile ei, trebuia să fie îndeplinită de evrei până când preînchipuirea întâlnea realitatea în moartea Domnului Hristos, Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii. Atunci trebuia să înceteze toate jertfele. Aceasta este legea, sau zapisul cu poruncile lui, "care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic" şi pe care l-a nimicit, pironindu-l pe cruce" (Col.2,14). Dar cu privire la Legea Celor Zece Porunci, psalmistul declară: "Cuvântul Tău, Doamne, dăinuieşte în veci în ceruri" (Psalmul 119,89). Şi Însuşi Domnul Hristos spune: "Să nu credeţi că am venit să stric Legea" Căci adevărat vă spun", făcând ca declaraţia Sa să iasă şi mai mult în evidenţă, "câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, până nu se va împlini tot" (Mat.5,17-18). Aici, El ne învaţă nu numai care fuseseră cerinţele Legii lui Dumnezeu şi care erau aceste cerinţe atunci, ci şi că aceste cerinţe vor dura cât vor fi cerul şi pământul. Legea lui Dumnezeu este tot atât de neschimbătoare, ca şi tronul Său. Ea îşi va păstra cerinţele faţă de omenire în toate veacurile. Cu privire la Legea proclamată pe Sinai, Neemia spune: "Te-ai pogorât pe muntele Sinai, le-ai vorbit din înălţimea cerurilor şi le-ai dat porunci drepte, legi adevărate, învăţături şi orânduiri minunate" (Neemia 9,13). Iar Pavel, "apostolul neamurilor", declară: "Legea este negreşit, sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună" (Rom.7,12). Aceasta nu poate fi altă lege decât Decalogul, căci Legea este aceea care spune "să nu pofteşti" (vers.7). În timp ce a pus capăt legii chipurilor şi umbrelor, moartea Mântuitorului nu a scutit pe nimeni de obligaţia faţă de Legea morală. Dimpotrivă, însuşi faptul că a fost necesar ca Hristos să moară pentru a putea face ispăşire pentru călcarea acelei Legi dovedeşte că ea este neschimbătoare. Aceia care pretind că Domnul Hristos a venit pentru a desfiinţa Legea lui Dumnezeu şi a înlătura Vechiul Testament vorbesc despre era iudaică, ca despre o eră de întunecime, înfăţişând religia evreilor ca fiind alcătuită numai din forme şi ceremonii. Dar părerea aceasta este greşită. În toate paginile istoriei sacre, unde sunt consemnate raporturile lui Dumnezeu cu poporul Său ales, sunt urme vii ale marelui EU SUNT. Niciodată Dumnezeu n-a dat fiilor oamenilor o mai deschisă manifestare a puterii şi slavei Sale decât atunci când a fost recunoscut drept singurul conducător al poporului Israel şi i-a dat poporului Său Legea. Aici se afla sceptrul care nu era purtat de o mână omenească; iar faptele deosebit de mari ale Împăratului nevăzut al lui Israel erau nespus de grandioase şi înspăimântătoare. În toate aceste revelaţii ale prezenţei divine, slava lui Dumnezeu s-a manifestat prin Domnul Hristos. Nu numai la venirea Sa, ci de-a lungul tuturor veacurilor, după căderea omului şi după ce s-a dat făgăduinţa mântuirii, "Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine" (2 Cor.5,19). Domnul Hristos era temelia şi centrul sistemului jertfelor, atât în vremea patriarhilor, cât şi în epoca iudaică. De la căderea în păcat a primilor noştri părinţi, n-au mai fost legături directe între Dumnezeu şi om. Tatăl a dat lumea în mâinile Domnului Hristos, ca prin lucrarea Sa de mijlocire să-l poată mântui pe om şi să apere şi să îndreptăţească autoritatea şi sfinţenia Legii lui Dumnezeu. Toate legăturile dintre cer şi neamul omenesc căzut s-au realizat prin Domnul Hristos. Fiul lui Dumnezeu a fost Acela care li S-a descoperit patriarhilor. Adam, Noe, Avraam, Isaac, Iacov şi Moise au înţeles Evanghelia. Ei au aşteptat mântuirea prin Înlocuitorul şi Garantul omenirii. Aceşti oameni sfinţi din vechime aveau comuniune cu Mântuitorul care urma să vină în lumea noastră, în corp omenesc; iar unii dintre ei au vorbit cu Hristos şi cu îngerii cerului faţă către faţă. Domnul Hristos nu a fost numai conducătorul poporului evreu în pustie - Îngerul în care era Numele lui Dumnezeu şi care, învăluit în stâlpul de nor, mergea înaintea mulţimii - ci şi Acela care i-a dat lui Israel Legea.11 În mijlocul slavei înfricoşătoare de la Sinai, Domnul Hristos a proclamat în auzul întregului popor Cele Zece Porunci ale Legii Tatălui Său. El a fost Acela care i-a dat lui Moise Legea, săpată pe tablele de piatră. Domnul Hristos a fost Acela care i-a vorbit poporului Său prin profeţi. Apostolul Petru, scriind bisericii creştine, spune că profeţii "care au proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate" (1 Petru 1,10-11). Vocea lui Hristos este cea care ne vorbeşte prin Vechiul Testament. "Mărturia lui Hristos este Duhul proorociei" (Apoc. 19,10). În învăţăturile pe care le dădea pe când Se afla personal în mijlocul oamenilor, Domnul Isus îndrepta minţile oamenilor către Vechiul Testament. El le spunea iudeilor: "Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine" (Ioan 5,39). Pe vremea aceea, cărţile Vechiului Testament erau singura parte existentă a Bibliei. Şi Fiul lui Dumnezeu a mai declarat: "Au pe Moise şi pe profeţi; să asculte de ei". Şi a adăugat: "Dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi" (Luca 16,29.31). Legea ceremonială a fost dată de Domnul Hristos. Chiar şi după ce nu mai trebuia păstrată, Pavel le-o înfăţişa iudeilor în adevărata poziţie şi valoare, arătând locul pe care îl avea în planul de mântuire şi legătura ei cu lucrarea Domnului Hristos; şi marele apostol arăta că legea aceasta era măreaţă, vrednică de divinul ei Dătător. Serviciul solemn de la sanctuar preînchipuia marile adevăruri care urmau să fie descoperite de-a lungul generaţiilor ce aveau să vină. Norul de tămâie ce se înălţa o dată cu rugăciunile poporului Israel reprezenta neprihănirea Lui, singura care poate face ca rugăciunea păcătosului să fie vrednică de primit înaintea lui Dumnezeu; victima însângerată de pe altarul jertfelor mărturisea despre un Răscumpărător ce avea să vină; iar din Sfânta Sfintelor, semnul vizibil al prezenţei lui Dumnezeu strălucea cu putere. În felul acesta, prin veacurile de întuneric şi apostazie, credinţa a fost păstrată vie în inimile oamenilor, până când a sosit timpul pentru venirea lui Mesia cel făgăduit. Isus a fost lumina poporului Său - Lumina lumii - înainte de a veni pe pământ în corp omenesc. Prima rază de lumină, care a străpuns întunericul în care păcatul învăluise omenirea, a venit de la Domnul Hristos. Şi de la El a venit orice rază strălucitoare a cerului care a căzut asupra locuitorilor pământului. În planul de mântuire, Domnul Hristos este Alfa şi Omega - Cel dintâi şi Cel de pe urmă. De când Mântuitorul Şi-a vărsat sângele pentru iertarea păcatelor şi S-a înălţat la cer, "ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu" (Evr.9,24), s-a revărsat lumină de la crucea Golgotei şi din locurile sfinte ale Sanctuarului ceresc.
Dar lumina aceasta mai clară, ce ne-a fost dată, n-ar trebui să ne facă să o dispreţuim pe aceea care, în vremurile de la început, a fost primită prin simbolurile care vesteau venirea Mântuitorului. Evanghelia lui Hristos revarsă lumină asupra sistemului iudaic şi dă importanţă legii ceremoniale. Pe măsură ce se descoperă adevăruri noi, iar ceea ce era cunoscut de la început ajunge să fie pus într-o lumină mai clară, caracterul şi scopurile lui Dumnezeu sunt date pe faţă în purtarea Lui cu poporul ales. Fiecare nouă rază de lumină pe care o primim ne aduce o mai clară înţelegere a planului de mântuire, care este aducerea la îndeplinire a voinţei divine cu privire la mântuirea omului. Vedem astfel o nouă frumuseţe şi o nouă forţă în Cuvântul inspirat şi studiem paginile lui cu un interes mai profund şi mai captivant.
Sunt mulţi care susţin că Dumnezeu a pus un zid de despărţire între evrei şi ceilalţi oameni, că grija şi iubirea Sa, care au fost în mare măsură retrase de la restul omenirii, au fost concentrate asupra poporului Israel. Dar Dumnezeu n-a conceput ca poporul Său să înalţe un zid de despărţire între el şi semeni. Inima Iubirii infinite era deschisă tuturor locuitorilor pământului. Deşi ei L-au lepădat, El căuta fără încetare să li se descopere şi să-i facă părtaşi la iubirea şi harul Său. Binecuvântarea Sa a fost dată poporului Său ales, pentru ca, la rândul lui, el să fie o binecuvântare pentru alţii. Dumnezeu l-a chemat pe Avraam, l-a făcut să prospere şi l-a onorat; iar credincioşia patriarhului a fost o lumină pentru oamenii din toate ţările pe unde a peregrinat. Avraam nu s-a izolat de oamenii din jurul său. El a cultivat relaţii de prietenie cu domnitorii naţiunilor înconjurătoare, dintre care unii îl tratau cu mare respect, iar cinstea, altruismul, vitejia şi bunăvoinţa lui reprezentau caracterul lui Dumnezeu. În Mesopotamia, Canaan, Egipt şi chiar înaintea locuitorilor Sodomei, Dumnezeul cerului a fost descoperit prin reprezentantul Său.
Astfel, Dumnezeu li S-a descoperit egiptenilor şi tuturor naţiunilor legate de această puternică împărăţie, prin Iosif. De ce a ales oare Dumnezeu să-l înalţe atât de mult pe Iosif în mijlocul egiptenilor? El ar fi putut să folosească o altă cale pentru aducerea la îndeplinire a planurilor Sale faţă de fiii lui Iacov; dar a dorit să facă din Iosif o lumină şi l-a aşezat în palatul împăratului, pentru ca lumina cerului să poată ajunge la cei de departe şi la cei de aproape. Prin înţelepciunea şi dreptatea sa, prin curăţia şi bunăvoinţa vieţii sale zilnice, prin devotamentul lui faţă de interesele poporului - şi poporul acela era poporul unei naţiuni idolatre - Iosif a fost un reprezentant al lui Hristos. În binefăcătorul, către care tot Egiptul se întorcea cu recunoştinţă şi laude, acel popor păgân trebuia să vadă iubirea Creatorului şi Răscumpărătorului lui. Şi în Moise, de asemenea, Dumnezeu a aşezat o lumină lângă tronul celei mai mari împărăţii a pământului, pentru ca toţi aceia care ar fi voit să-L poată afla pe viul şi adevăratul Dumnezeu. Şi toată această lumină le-a fost dată egiptenilor mai înainte ca mâna lui Dumnezeu să se întindă asupra lor cu judecăţile Sale. Cu prilejul eliberării poporului Israel din Egipt, cunoaşterea puterii lui Dumnezeu s-a răspândit în lung şi-n lat. Războinicii cetăţii Ierihon tremurau: "De când am auzit lucrul acesta", spunea Rahav, "ni s-a tăiat inima şi toţi ne-am pierdut nădejdea înaintea voastră; căci Domnul Dumnezeul vostru este Dumnezeu sus în ceruri şi jos pe pământ" (Iosua 2,11). La sute de ani după exod, preoţii filistenilor îi aminteau poporului lor despre plăgile căzute asupra Egiptului, avertizându-l ca nu cumva să se împotrivească Dumnezeului lui Israel. Dumnezeu l-a chemat pe Israel, l-a binecuvântat şi l-a înălţat, nu pentru ca prin ascultarea de Lege numai ei să primească favoarea Lui şi să devină primitori exclusivi ai binecuvântărilor Sale, ci ca să Se descopere prin ei tuturor locuitorilor pământului. În vederea îndeplinirii acestui scop, El le-a poruncit să se păstreze deosebiţi de naţiunile idolatre din jurul lor. Idolatria şi toate păcatele ce veneau pe urmele ei erau o urâciune înaintea lui Dumnezeu şi El a poruncit poporului Său să nu se amestece cu celelalte popoare - "să nu te iei după popoarele acestea în purtarea lor" (Ex.23,24) şi să-L uite pe Dumnezeu. El le-a interzis căsătoria cu idolatrii, ca nu cumva inimile lor să se depărteze de El. Era tot atât de trebuincios atunci, cum este şi astăzi, ca poporul lui Dumnezeu să fie curat, "neîntinat de lume". El trebuia să se păstreze neatins, liber de spiritul acesteia, pentru că ea este vrăjmaşă adevărului şi neprihănirii. Dar Dumnezeu nu intenţiona ca poporul Său, într-o exclusivistă îndreptăţire de sine, să se izoleze de lume, astfel încât să nu poată avea vreo influenţă asupra ei. Asemenea Învăţătorului lor, urmaşii Domnului Hristos din fiecare veac trebuie să fie lumina lumii. Mântuitorul spunea: "O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii nu aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic şi luminează tuturor celor din casă", adică din lume. Şi El adaugă: "Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri" (Matei 5,14-16). Aceasta este tocmai ce au făcut Enoh, Noe, Avraam, Iosif şi Moise. Este tocmai ceea ce dorea Dumnezeu să facă poporul Israel. Inima lor, rea de necredinţă, aflată sub controlul lui Satana, i-a făcut să ascundă lumina, în loc s-o facă să lumineze asupra popoarelor înconjurătoare; a fost acelaşi spirit bigot care i-a determinat fie să urmeze obiceiurile nelegiuite ale păgânilor, fie să se ţină deoparte, într-o atitudine plină de mândrie, ca şi cum iubirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu erau numai pentru ei. După cum Biblia ne prezintă două legi - una neschimbătoare şi veşnică, iar cealaltă trecătoare, provizorie - tot astfel sunt două legăminte. Legământul harului a fost făcut întâia dată cu omul în Eden, când, după cădere, s-a dat o făgăduinţă divină - că sămânţa femeii urma să zdrobească capul şarpelui. Legământul acesta le oferea tuturor oamenilor iertare şi sprijinul harului lui Dumnezeu pentru ascultare viitoare prin credinţa în Hristos. Li se făgăduia, de asemenea, viaţa veşnică, cu condiţia credincioşiei faţă de Legea lui Dumnezeu. În felul acesta, patriarhii au primit nădejdea mântuirii. Acelaşi legământ a fost reînnoit faţă de Avraam în făgăduinţa: "Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta" (Gen.22,18). Această făgăduinţă arăta spre Domnul Hristos. Aşa a înţeles-o Avraam (vezi Gal.3,8.16) şi şi-a pus încrederea în Domnul Hristos pentru iertarea păcatelor. Credinţa aceasta i-a fost socotită ca neprihănire. Legământul cu Avraam menţinea, de asemenea, autoritatea Legii lui Dumnezeu. Domnul S-a arătat lui Avraam şi i-a zis: "Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic; umblă înaintea Mea şi fii fără prihană" (Gen.17,1). Mărturia lui Dumnezeu cu privire la servul Său credincios a fost: "Avraam a ascultat de porunca Mea şi a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele şi legile Mele" (Gen.26,5). Şi Domnul i-a spus: "Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine, din neam în neam; acesta va fi un legământ veşnic, în puterea căruia Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine" (Gen.17,7). Deşi acest legământ a fost făcut cu Adam şi reînnoit cu Avraam, a putut fi ratificat numai la moartea lui Isus Hristos. El existase în chip de făgăduinţă a lui Dumnezeu de la cea dintâi comunicare făcută cu privire la mântuire; fusese primit prin credinţă; şi cu toate acestea, când a fost ratificat de Domnul Hristos, a fost numit un legământ nou. Legea lui Dumnezeu stătea la baza acestui legământ, care în principiu era un acord pentru a-i aduce din nou pe oameni în armonie cu voinţa divină, aşezându-i într-o poziţie în care puteau asculta de Legea lui Dumnezeu. Un alt contract - numit în Scriptură "vechiul legământ" - a fost încheiat între Dumnezeu şi Israel, la Sinai, şi a fost apoi ratificat prin sângele jertfei. Legământul avraamic a fost ratificat prin sângele Domnului Hristos şi a fost numit "al doilea" sau "noul" legământ, deoarece sângele cu care a fost sigilat a fost vărsat după sângele primului legământ. Faptul că noul legământ era valabil în zilele lui Avraam reiese în mod clar din aceea că a fost confirmat atunci atât prin făgăduinţă, cât şi prin jurământul lui Dumnezeu, cele "două lucruri care nu se pot schimba şi în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă" (Evrei 6,18). Dar, dacă legământul avraamic conţinea făgăduinţa mântuirii, de ce s-a mai făcut un alt legământ la Sinai? În robie, poporul pierduse în mare măsură cunoaşterea de Dumnezeu şi a principiilor legământului avraamic. Eliberându-i din Egipt, Dumnezeu a căutat să le descopere puterea şi mila Sa, pentru ca ei să fie făcuţi să-L iubească şi să aibă încredere în El. I-a dus la Marea Roşie, unde, fiind urmăriţi de egipteni, scăparea părea că este imposibilă. Aceasta pentru ca ei să-şi poată da seama de totala lor neputinţă, de nevoia lor de ajutor dumnezeiesc, cum şi de faptul că El lucrase izbăvirea lor. În felul acesta, ei au fost umpluţi de iubire şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi de încredere în puterea Lui de a-i ajuta. El Şi-i alipise de Sine, ca Eliberator al lor din robia trecătoare. Dar mai era un adevăr, mult mai mare, care trebuia să fie înscris în mintea lor. Trăind în mijlocul idolatriei şi al corupţiei, ei nu aveau o concepţie dreaptă cu privire la sfinţenia lui Dumnezeu, la păcătoşenia fără margini a inimii lor, la faptul că în ei înşişi nu aveau nici un pic de putere pentru a da ascultare Legii lui Dumnezeu, precum şi la nevoia lor după un Mântuitor. Toate acestea trebuia să le înveţe. Dumnezeu i-a adus la Sinai, unde Şi-a descoperit slava, le-a dat Legea Sa şi făgăduinţa unor mari binecuvântări, cu condiţia ascultării: "Dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu" Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt" (Ex. 19,5.6). Poporul nu şi-a dat seama de păcătoşenia inimii lor şi de faptul că, fără Hristos, era imposibil pentru ei să ţină Legea lui Dumnezeu; şi, în mod pripit, au încheiat un legământ cu Dumnezeu. Având impresia că sunt în stare să realizeze propria lor neprihănire, au declarat: "Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul" (Ex.24,7). Ei au fost martori ai proclamării Legii într-o măreţie înspăimântătoare şi au tremurat de groază înaintea muntelui; şi, cu toate acestea, n-au trecut decât câteva săptămâni şi au rupt legământul cu Dumnezeu, s-au plecat până la pământ şi s-au închinat înaintea unui chip cioplit. Ei nu mai puteau nădăjdui în bunăvoinţa lui Dumnezeu pe temeiul unui legământ pe care îl călcaseră; şi acum, văzându-şi păcătoşenia lor şi nevoia de iertare, au fost aduşi în situaţia de a-şi da seama de nevoia lor după un Mântuitor, descoperit în legământul avraamic şi preînchipuit în jertfele aduse. Acum, prin credinţă şi iubire, au fost legaţi de Dumnezeu ca Izbăvitor al lor din robia păcatului. Acum erau pregătiţi să preţuiască binecuvântările noului legământ.
Condiţiile "vechiului legământ" erau: ascultă şi vei trăi. "Să le împlinească omul, ca să trăiască prin ele" (Ezechiel 20,11; Leviticul 18,5); dar "blestemat să fie cine nu va împlini cuvintele legii acesteia şi cine nu le va face" (Deut.27,26). "Noul legământ" a fost întemeiat pe "făgăduinţe mai bune" - făgăduinţa iertării păcatelor şi a harului lui Dumnezeu de a înnoi inima şi a o aduce în armonie cu principiile Legii lui Dumnezeu. "Iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor" le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor" (Ier. 31,33-34). Aceeaşi Lege care a fost săpată pe tablele de piatră este scrisă de Duhul Sfânt pe tablele inimii. În loc să încercăm să realizăm propria noastră neprihănire, noi primim neprihănirea Domnului Hristos. Sângele Său face ispăşire pentru păcatele noastre. Ascultarea Lui este primită ca fiind a noastră. Apoi, inima renăscută prin Duhul Sfânt va aduce "roadele Duhului". Prin harul lui Hristos, vom trăi în ascultare de Legea lui Dumnezeu, scrisă acum în ini-mile noastre. Având Duhul lui Hristos, vom umbla aşa cum a umblat El. Prin profet, El declară despre Sine: "Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele" (Ps.40,8). Iar când era în mijlocul oamenilor, El a spus: "Tatăl Meu nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut" (Ioan 8,29). Apostolul Pavel arată lămurit legătura dintre credinţă şi Lege în cadrul noului legământ. El zice: "Fiindcă suntem îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos". "Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum, noi întărim Legea.". "Căci lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere" - ea nu putea să-l îndreptăţească pe om, pentru că, în natura sa păcătoasă, el nu putea să ţină Legea - "Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului" (Rom.5,1; 3,31; 8,3.4). Lucrarea lui Dumnezeu este aceeaşi în toate timpurile, deşi sunt diferite trepte de dezvoltare şi diferite manifestări ale puterii Sale, pentru a putea face faţă nevoilor oamenilor din diferite timpuri. Începând cu prima făgăduinţă a Evangheliei, coborând prin timpurile patriarhale şi iudaice şi ajungând până în vremurile noastre, are loc o desfăşurare progresivă a scopurilor urmărite de Dumnezeu în planul de mântuire. Mântuitorul preînchipuit în ritualurile şi ceremoniile legii iudaice este acelaşi cu Cel descoperit în Evanghelie. Norii care învăluiau fiinţa Sa divină s-au dat la o parte; ceaţa şi umbrele au dispărut şi Isus, Răscumpărătorul lumii, Se descoperă. El, care a proclamat Legea pe Sinai şi care i-a dat lui Moise preceptele legii ceremoniale, este acelaşi care a rostit Predica de pe Munte. Marile principii ale iubirii lui Dumnezeu, pe care le-a prezentat ca temelie a Legii şi profeţilor, sunt numai o repetare a ceea ce i-a spus prin Moise, poporului evreu: "Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta". "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Deut.6,4.5; Lev.19,18). În ambele dispensaţiuni, Învăţătorul este acelaşi. Cerinţele lui Dumnezeu sunt aceleaşi. Căci toate pornesc de la Cel, "în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare" (Iacov 1,17).
Cap. 33 - De la Sinai la Cadeş
Construirea tabernacolului n-a început decât după un timp oarecare de la sosirea poporului Israel la Sinai, iar cortul cel sfânt a fost înălţat pentru întâia oară la începutul celui de-al doilea an al exodului. A urmat consacrarea preoţilor, sărbătorirea Paştelor, numărătoarea poporului şi completarea diferitelor aranjamente esenţiale pentru sistemul religios şi civil, astfel încât aproape un an a fost petrecut în tabăra de la Sinai. Aici, închinarea a luat o formă mai clară, se dăduseră legi pentru guvernarea naţiunii şi o organizare mai eficientă, care au influenţat pregătirea lor pentru intrarea în ţara Canaanului. Cârmuirea lui Israel era caracterizată prin cea mai desăvârşită organizare, minunată atât pentru că era completă, cât şi pentru simplitatea ei. Ordinea manifestată atât de izbitor în perfecţiunea aranjamentului tuturor lucrurilor create de Dumnezeu se manifesta şi în sistemul organizării ebraice. Dumnezeu era centrul autorităţii şi guvernării, Împăratul lui Israel. Moise era conducătorul vizibil, numit de Dumnezeu pentru aplicarea legilor în numele Său. Dintre bătrânii seminţiilor s-a ales mai târziu un sfat de şaptezeci, ca să-l ajute pe Moise în problemele generale ale naţiunii. Apoi, veneau preoţii, care Îl întrebau pe Domnul în sanctuar. Mai marii sau prinţii conduceau seminţiile. Sub aceştia erau "căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci şi căpetenii peste zece"; şi, în cele din urmă, dregătorii care puteau fi folosiţi în diferite slujbe. (Deut.1,15). Tabăra ebraică era organizată într-o ordine desăvârşită. Ea era împărţită în trei mari părţi, fiecare având locul său stabilit. În mijloc era aşezat cortul întâlnirii (tabernacolul), reşedinţa Împăratului nevăzut. În jurul acestuia erau aşezaţi preoţii şi leviţii. Dincolo de ei erau aşezate toate celelalte seminţii. Leviţilor le era încredinţată grija pentru sfântul locaş şi tot ce aparţinea de el, atât în tabără, cât şi în timpul călătoriei. Când tabăra se punea în mişcare, ei trebuia să strângă cortul sfânt; când se ajungea la un loc de popas, ei trebuia să-l întindă. Nici unei alte persoane din vreo altă seminţie nu îi era îngăduit să se apropie, sub pedeapsa cu moartea. Leviţii erau împărţiţi în trei grupe, descendenţi ai celor trei fii ai lui Levi, şi fiecăruia îi erau rânduite un loc şi o lucrare deosebită. În faţa cortului întâlnirii şi foarte aproape de el se aflau corturile lui Moise şi Aaron. Spre sud erau chehatiţii, a căror datorie era să aibă grijă de chivot şi de celălalt mobilier; spre nord se aflau merariţii, care aveau grijă de stâlpi, picioare, scânduri etc.; iar înapoi erau gherşoniţii, în grija cărora se aflau covoarele şi pânzele. Locul fiecărei seminţii era de asemenea stabilit. Fiecare trebuia să meargă şi să tăbărască lângă steagul său, după cum poruncise Domnul: "Copiii lui Israel au să tăbărască fiecare lângă steagul lui, sub semnele casei părinţilor lui; să tăbărască în faţa şi împrejurul cortului întâlnirii." "Pe drum, vor ţine şirul în care au tăbărât fiecare la rândul lui, după steagul lui" (Numeri 2,2.17). Mulţimii pestriţe, care însoţea poporul Israel, nu i se îngăduia să locuiască în acelaşi loc cu acesta, ci trebuia să locuiască afară din tabără; iar urmaşii lor trebuia să fie excluşi din adunare până la a treia gene-raţie (Deut.23,7-8). O curăţenie desăvârşită şi o ordine strictă trebuia să fie în toată tabăra şi în împrejurimile ei. Erau impuse rânduieli sanitare categorice. Orice persoană necurată din vreun motiv oarecare nu avea voie să intre în tabără. Aceste măsuri erau absolut trebuincioase pentru păstrarea sănătăţii în mijlocul mulţimii; era de asemenea necesar să fie menţinute o ordine şi o curăţenie desăvârşite, pentru ca Israel să se poată bucura de prezenţa unui Dumnezeu sfânt. De aceea, El a spus: "Domnul, Dumnezeul tău, merge în mijlocul taberei tale, ca să te ocrotească şi să-ţi dea în mână pe vrăjmaşii tăi dinaintea ta; tabăra ta va trebui deci să fie sfântă" (Deut. 23,7-8.14). În toate călătoriile lui Israel, "chivotul legământului Domnului a pornit înaintea lor" ca să le caute un loc de odihnă" (Num. 10,33). Purtat de fiii lui Chehat, chivotul sfânt, cuprinzând Legea cea sfântă a lui Dumnezeu, deschidea drumul. Înaintea lui mergeau Moise şi Aaron; iar preoţii, purtând trâmbiţe de argint, erau lângă ei. Preoţii aceştia primeau de la Moise îndrumări, pe care le comunicau poporului prin sunet de trâmbiţe. Era datoria conducătorilor fiecărei grupe de a da directive lămurite cu privire la mişcările ce trebuia făcute, după indicaţiile date de trâmbiţe. Oricine neglija să dea ascultare îndrumărilor date era pedepsit cu moartea. Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii. Tot ce este în legătură cu cerul este într-o perfectă ordine; mişcarea oştilor îngereşti este caracterizată de supunere şi o desăvârşită disciplină. Succesul poate fi obţinut numai prin ordine şi o lucrare armonioasă. Dumnezeu cere ordine şi sistem în lucrarea Sa de astăzi, tot aşa cum a cerut şi în zilele poporului Israel. Toţi aceia care lucrează pentru El trebuie să lucreze în mod inteligent, nu în chip nepăsător şi la voia întâmplării. El vrea ca lucrarea Lui să fie făcută cu credinţă şi exactitate, pentru ca să-Şi poată pune sigiliul aprobării Sale asupra ei.
Dumnezeu personal i-a condus pe israeliţi în toate călătoriile lor. Locul unde trebuia aşezată tabăra era arătat prin pogorârea stâlpului de nor; şi, atâta timp cât trebuia să rămână în tabără, stâlpul de nor rămânea deasupra tabernacolului. Când trebuia să-şi continue călătoria, acesta se ridica deasupra cortului cel sfânt. O solemnă invocaţie se rostea atât la oprire, cât şi la plecare. "Când pornea chivotul, Moise spunea: 'Scoală-Te, Doamne, ca să se împrăştie vrăjmaşii Tăi şi să fugă dinaintea Feţei Tale cei ce Te urăsc'. Iar când îl aşezau zicea: 'Întoarce-Te, Doamne, la zecile de mii ale miilor lui Israel'" (Num.10,35-36).
Între Sinai şi Cadeş, care este la hotarul Canaanului, se întinde un drum de numai unsprezece zile de călătorie; şi, cu perspectiva unei imediate intrări în ţara cea bună, oştile lui Israel şi-au reluat călătoria, atunci când norul a dat, în cele din urmă, semnalul de plecare mai departe. Dumnezeu făcuse minuni, scoţându-i afară din Egipt, şi la ce binecuvântări se puteau aştepta acum, când făcuseră un legământ oficial, ca să-L primească pe El ca Suveran al lor, după ce fuseseră recunoscuţi ca popor ales al Celui Prea Înalt! Şi totuşi, mulţi plecau fără plăcere din locul unde avuseseră tabăra atâta vreme. Ajunseseră să privească la el ca la căminul lor. La adăpostul acelor ziduri de granit, Dumnezeu Îşi strânsese poporul, deosebit de toate celelalte naţiuni, pentru a-i repeta Legea Lui cea sfântă. Le plăcea să privească la muntele cel sfânt, pe ale cărui vârfuri prăpăstioase şi pe ale cărui culmi pustii slava divină se manifestase de atâtea ori. Scena era aşa de strâns legată de prezenţa lui Dumnezeu şi a sfinţilor îngeri, încât li se părea că este prea sfântă spre a fi părăsită cu nepăsare şi, cu atât mai mult, cu voie bună.
Cu toate acestea, la semnalul dat de trâmbiţe, întreaga tabără s-a pus în mişcare, cu tabernacolul purtat la mijloc, şi fiecare seminţie în locul ce-i era rânduit, fiecare sub steagul ei. Toţi ochii erau îndreptaţi cu nerăbdare să vadă în ce direcţie îi va conduce norul. Cum el se mişca spre răsărit, unde se îngrămădeau numai mase de munţi adunaţi laolaltă, negri şi pustii, un simţământ de tristeţe şi îndoială se ridică în inimile multora. Pe măsură ce înaintau, drumul se făcea mai greu. Drumul lor trecea prin strâmtori pietroase şi prin pustiuri sterpe. De jur împrejurul lor era o pustietate mare şi întinsă - "un pământ uscat şi plin de gropi", "un pământ unde domneşte seceta şi umbra morţii", "un pământ pe unde nimeni nu trece şi unde nu locuieşte nici un om" (Ier.2,6). Trecătorile stâncoase erau pline, pretutindeni, de bărbaţi, femei şi copii, de animale şi care, de şiruri lungi de turme şi cirezi. Înaintarea lor nu putea fi decât înceată şi obositoare; iar mulţimea, după îndelungata ei rămânere în tabără, nu era pregătită să înfrunte primejdiile şi neplăcerile drumului. După trei zile de călătorie, se auzeau deja murmurări pe faţă. Acestea au pornit de la mulţimea pestriţă, dintre care mulţi nu erau pe deplin uniţi cu Israel şi căutau întruna pricină de ceartă. Nemulţumiţilor nu le plăcea direcţia în care mergeau şi căutau mereu greşeli în felul în care Moise îi conducea, cu toate că ştiau bine că el, ca şi ei, urma norul călăuzitor. Fiind molipsitoare, nemulţumirea s-a întins repede în toată tabăra. Din nou au început să ceară să mănânce carne. Deşi erau alimentaţi din belşug cu mană, nu erau mulţumiţi. În timpul robiei în Egipt, israeliţii fuseseră constrânşi să consume hrana cea mai simplă cu putinţă; dar pofta mare de mâncare, datorită lipsurilor şi muncii istovitoare, o făcea să fie gustoasă. Totuşi, mulţi egipteni, care acum se aflau în mijlocul lor, fuseseră obişnuiţi cu o dietă bogată; şi aceştia erau primii care se plângeau. Când s-a dat mana, chiar înainte ca poporul Israel să ajungă la Sinai, Domnul le dăduse carne, ca răspuns la plângerile lor, dar le dăduse numai pentru o zi.
Dumnezeu ar fi putut să le dea carne tot aşa de uşor cum le dădea şi mană, dar asupra lor se pusese o restricţie, şi aceasta pentru binele lor. Scopul lui Dumnezeu a fost acela de a le da hrana cea mai corespunzătoare pentru nevoile lor, în locul unei diete excitante cu care mulţi se deprinseseră în Egipt. Apetitul pervertit trebuia să fie adus într-o stare mai sănătoasă, pentru ca să se poată bucura de hrana dată omului la început, roadele pămâtului, pe care Dumnezeu le-a dat lui Adam şi Evei în Eden. Pentru acest motiv, poporul Israel a fost lipsit, într-o mare măsură, de hrana animală. Satana i-a ispitit să socotească această restricţie ca fiind nedreaptă şi crudă. El i-a făcut să poftească după lucruri nepermise, deoarece a văzut că lăsarea în voia unui apetit fără frâu duce la senzualitate şi, în felul acesta, poporul putea fi mult mai uşor adus sub controlul său. Autorul bolii şi al mizeriei îi va asalta pe oameni acolo unde va putea avea cel mai mare succes. De când a ispitit-o pe Eva să mănânce din fructul oprit, prin ispite adresate apetitului, el i-a dus, într-o mare măsură, pe oameni la păcat. Prin aceleaşi mijloace, l-a făcut pe Israel să murmure împotriva lui Dumnezeu. Necumpătarea în mâncare şi băutură, conducând aşa cum se vede la satisfacerea pasiunilor josnice, pregăteşte calea pentru ca oamenii să nesocotească toate obligaţiile morale. Când au fost asaltaţi de ispită, ei au avut o slabă putere ca să i se împotrivească. Dumnezeu i-a scos pe israeliţi din Egipt ca să-i poată aşeza în ţara Canaanului ca pe un popor curat, sfânt şi fericit. Pentru ca să poată realiza acest plan, El i-a supus la o serie de rânduieli şi la disciplină, atât pentru binele lor, cât şi pentru binele urmaşilor lor. Dacă ar fi fost dispuşi să-şi înfrângă apetitul, în ascultare de înţeleptele Lui oprelişti, slăbiciunea şi boala ar fi fost necunoscute printre ei. Urmaşii lor ar fi avut atât putere fizică, cât şi intelectuală. Ei ar fi avut o clară cunoaştere a adevărului şi a datoriei, o ascuţită putere de a face deosebire între bine şi rău şi o judecată sănătoasă. Dar lipsa de bunăvoinţă de a se supune restricţiilor şi cerinţelor lui Dumnezeu i-a împiedicat, într-o mare măsură, să ajungă la treapta cea înaltă pe care El dorea ca ei s-o atingă şi să primească binecuvântările pe care era gata să le reverse asupra lor. Psalmistul spune: "Au ispitit pe Dumnezeu în inima lor, cerând mâncare după poftele lor. Au vorbit împotriva lui Dumnezeu şi au zis: 'Oare va putea Dumnezeu să pună o masă în pustie? Iată că El a lovit stânca, de au curs ape şi s-au vărsat şiroaie. Dar va putea El să dea şi pâine sau să facă rost de carne poporului Său?' Domnul a auzit şi S-a mâniat" (Ps.78,18-21). Cârtirile şi strigătele fuseseră dese în timpul călătoriei lor de la Marea Roşie la Sinai, dar, din milă faţă de neştiinţa şi orbirea lor, Dumnezeu nu a adus atunci judecăţile Sale asupra lor pentru acest păcat. Dar, de la data aceea, El li Se descoperise la Horeb. Ei primiseră multă lumină, întrucât fuseseră martori oculari ai măreţiei, puterii şi îndurării lui Dumnezeu; iar necredinţa şi nemulţumirea făceau ca vinovăţia lor să fie mult mai mare. Mai mult, ei se legaseră să-L primească pe Domnul ca Împărat al lor şi să se supună autorităţii Lui. Cârtirea lor era acum adevărată rebeliune şi, ca atare, trebuia să fie pedepsită prompt şi în mod vădit, dacă trebuia ca Israel să fie scăpat de anarhie şi ruină: "S-a aprins între ei focul Domnului şi a mistuit o parte din marginea taberei" (Num.11,1). Cei mai vinovaţi dintre nemulţumiţi au fost ucişi de fulgerele pornite din nor.
Plin de groază, poporul a strigat către Moise să se roage Domnului pentru ei. El a făcut lucrul acesta şi focul s-a stins. În amintirea acestei judecăţi divine, el a dat locului numele de Tabeera, "ardere".
Dar răul a ajuns în curând mai mare ca înainte. În loc să-i facă pe supravieţuitori umiliţi şi pocăiţi, pedeapsa aceasta teribilă părea că n-a făcut altceva decât să sporească şi mai mult cârtirile lor. Pretutindeni, poporul se aduna la intrarea corturilor, plângând şi văitându-se. "Adunăturii de oameni, care se aflau în mijlocul lui Israel, i-a venit pofta, ba chiar şi copiii lui Israel au început să plângă şi să zică: 'Cine ne va da carne să mâncăm? Ne aducem aminte de peştii pe care îi mâncam în Egipt şi care nu ne costau nimic, de castraveţi, de pepeni, de praji, de ceapă şi usturoi. Acum, ni s-a uscat sufletul; nu mai este nimic! Ochii noştri nu văd decât mana aceasta'". În felul acesta, ei îşi manifestau nemulţumirea faţă de hrana ce le era dată de Creatorul lor. Totuşi ei aveau dovezi neîntrerupte că ea era corespunzătoare nevoilor lor, căci, cu toate greutăţile pe care le îndurau, nu era nici un suferind în toate seminţiile lui Israel. Inima lui Moise s-a întristat. El mijlocise ca Israel să nu fie nimicit, chiar dacă urmaşii săi ar fi putut astfel ajunge o mare naţiune. În iubirea sa pentru ei, el se rugase ca mai bine să fie şters numele său din cartea vieţii "decât să fie lăsaţi să piară". Pentru ei riscase totul, şi acum acesta era răspunsul. Toate necazurile lor, chiar şi suferinţele lor imaginare, le puneau pe seama lui; iar cârtirile lor ticăloase îi făceau îndoit de grea povara grijii şi a răspunderii, sub care se clătina. În necazul său, era ispitit să nu mai aibă încredere nici în Dumnezeu. Rugăciunea lui era aproape o plângere: "Pentru ce mâhneşti Tu pe robul Tău şi pentru ce n-am căpătat eu trecere înaintea Ta, de ai pus peste mine sarcina acestui popor întreg? De unde să iau carne, ca să dau la tot poporul acesta? Căci ei plâng la mine zicând: 'Dă-ne carne să mâncăm!' Eu singur nu pot să port pe tot poporul acesta, căci este prea greu pentru mine."
Domnul îi ascultă rugăciunea şi-i spuse să cheme şaptezeci de bărbaţi dintre bătrânii lui Israel - oameni nu numai înaintaţi în vârstă, ci şi cu demnitate, cu judecată sănătoasă şi experienţă. "Adu-i la cortul întâlnirii", zise El, "şi să se înfăţişeze acolo împreună cu tine. Eu Mă voi pogorî şi-ţi voi vorbi acolo; voi lua din duhul care este peste tine şi-l voi pune peste ei ca să poarte împreună cu tine sarcina poporului şi să n-o porţi tu singur."
Domnul îi îngădui lui Moise să-i aleagă pe cei mai credincioşi şi mai capabili bărbaţi ca să împartă răspunderea cu el. Influenţa lor urma să dea ajutor ca să ţină în frâu violenţa poporului şi să stingă răscoala; şi totuşi, din promovarea lor în loc de frunte aveau să rezulte, în cele din urmă, serioase rele. Ei n-ar fi fost niciodată aleşi dacă Moise ar fi dovedit o credinţă corespunzătoare în semnele primite cu privire la puterea şi bunătatea lui Dumnezeu. Dar el a amplificat prea mult poverile şi lucrarea, aproape pierzând din vedere faptul că nu era decât instrumentul prin care Dumnezeu lucrase. El nu era îndreptăţit nici în cea mai mică măsură să-şi îngăduie un spirit de cârtire, care era blestemul lui Israel. Dacă s-ar fi sprijinit în totul pe Dumnezeu, Domnul l-ar fi călăuzit fără încetare şi i-ar fi dat putere pentru orice situaţie.
Moise a fost îndrumat să pregătească poporul pentru ceea ce Dumnezeu avea de gând să facă pentru ei: "Sfinţiţi-vă pentru mâine şi aveţi să mâncaţi carne, fiindcă aţi plâns în auzul Domnului şi aţi zis: 'Cine ne va da carne să mâncăm? Căci noi o duceam bine în Egipt.' Domnul vă va da carne şi veţi mânca. Aveţi să mâncaţi carne nu o zi, nici două zile, nici cinci zile, nici zece zile, nici douăzeci de zile, ci o lună întreagă, până vă va ieşi pe nări şi vă veţi scârbi de ea, pentru că n-aţi ascultat de Domnul care este în mijlocul vostru şi pentru că aţi plâns înaintea Lui zicând: 'Pentru ce am ieşit noi oare din Egipt?'"
"Şase sute de mii de oameni care merg pe jos alcătuiesc poporul în mijlocul căruia sunt şi eu", spuse Moise, "şi Tu zici: 'Le voi da carne şi vor mânca o lună întreagă'. Putem tăia oare atâtea oi şi atâţia boi, ca să le ajungă? Sau nu cumva avem să prindem toţi peştii mării, ca să le ajungă?" El a fost mustrat pentru lipsa de încredere: "Nu cumva s-a scurtat mâna Domnului? Vei vedea acum dacă ceea ce ţi-am spus se va întâmpla sau nu". Moise a repetat adunării cuvintele Domnului şi a făcut cunoscută numirea celor şaptezeci de bătrâni. Cuvântul de însărcinare, pe care marele conducător l-a adresat acestor bărbaţi aleşi, poate servi foarte bine ca model de integritate judecătorilor şi legiuitorilor vremurilor moderne: "Să ascultaţi pe fraţii voştri şi să judecaţi după dreptate neînţelegerile fiecăruia cu fratele lui sau cu străinul. Să nu căutaţi la faţa oamenilor în judecăţile voastre; să ascultaţi pe cel mic ca şi pe cel mare; să nu vă temeţi de nimeni, căci Dumnezeu e Cel care face dreptate" (Deut.1,16-17).
Moise îi chemă apoi pe cei şaptezeci la cortul întâlnirii: "Domnul S-a pogorât în nor şi a vorbit lui Moise; a luat din duhul care era peste el şi l-a pus peste cei şaptezeci de bătrâni. Şi îndată ce duhul s-a aşezat peste ei, au început să proorocească". Asemenea apostolilor în Ziua Cincizecimii, ei au fost înzestraţi cu putere de sus. I-a plăcut Domnului să-i pregătească astfel pentru lucrarea lor şi să-i înalţe în cinste înaintea întregii adunări, pentru ca să se aibă încredere în ei ca bărbaţi aleşi de Dumnezeu pentru a se uni cu Moise în cârmuirea poporului Israel. Din nou s-a dovedit spiritul ales şi lipsit de iubire de sine al marelui conducător. Doi dintre cei şaptezeci, socotindu-se în umilinţă ca nefiind vrednici pentru o poziţie atât de plină de răspundere, nu li s-au alăturat fraţilor lor, la cortul întâlnirii; dar Duhul lui Dumnezeu a venit asupra lor acolo unde se aflau şi au început şi ei să exercite darul proorociei. Făcându-i-se cunoscut lucrul acesta, Iosua dorea să oprească o asemenea abatere, de teamă ca nu cumva să ducă la dezbinare. Gelos pentru onoarea stăpânului său, el spuse: "Domnule Moise, opreşte-i". Răspunsul a fost: "Eşti gelos pentru mine? Să dea Dumnezeu ca tot poporul Domnului să fie alcătuit din prooroci şi Domnul să-Şi pună Duhul Lui peste ei". Un vânt puternic bătând dinspre mare a adus mari stoluri de prepeliţe, "cale cam de o zi într-o parte, şi cale cam de o zi în cealaltă parte, în jurul taberei. Aveau înălţimea cam de doi coţi de la faţa pământului" (Num.11,31). Toată ziua şi toată noaptea aceea, ca şi ziua următoare, poporul a muncit pentru a strânge hrana ce i-a fost dată printr-o minune. Au fost strânse cantităţi imense. "Cel ce strânsese cel mai puţin avea zece omeri". Tot ceea ce nu s-a putut folosi îndată a fost păstrat prin uscare la soare, astfel încât provizia, aşa cum a fost făgăduit, era îndestulătoare pentru o lună întreagă. Dumnezeu le-a dat israeliţilor ceea ce nu era spre cel mai mare bine al lor, şi aceasta pentru că au stăruit în dorinţa de a avea; ei nu fuseseră mulţumiţi cu ceea ce le-ar fi fost cu adevărat de folos. Dorinţele lor răzvrătite au fost împlinite, dar au fost lăsaţi să sufere urmările. Au mâncat cu lăcomie şi necumpătarea lor a fost grabnic pedepsită. "Domnul a lovit poporul cu o urgie foarte mare". Un mare număr a pierit din cauza unor fierbinţeli mari, în timp ce aceia care erau cei mai vinovaţi dintre ei, au fost loviţi de îndată ce au gustat din hrana pe care o poftiseră. La Haţerot, popasul următor după ce au părăsit Tabeera, pe Moise îl aştepta o încercare şi mai amară. Aaron şi Maria au avut o poziţie de mare cinste şi conducere în poporul Israel. Amândoi erau înzestraţi cu darul profetic şi prin poruncă divină amândoi au fost asociaţi cu Moise la eliberarea evreilor. "Am trimis înaintea ta pe Moise, Aaron şi Maria" (Mica 6,4), sună cuvintele Domnului prin proorocul Mica. Forţa caracterului Mariei s-a manifestat de timpuriu, atunci când - copil fiind - veghea lângă Nil coşuleţul în care era ascuns pruncul Moise. Stăpânirea de sine şi tactul ei au fost folosite de Dumnezeu pentru a salva viaţa eliberatorului poporului Său. Bogat înzestrată cu darul poeziei şi al muzicii, Maria a luat conducerea femeilor israelite în cântec şi joc pe ţărmul Mării Roşii. În inima poporului şi în cinste înaintea Cerului, ea venea îndată după Moise şi Aaron. Dar acelaşi rău care a adus la început discordie în cer a apărut şi în inima acestei femei din Israel şi ea n-a rămas fără un simpatizant în nemulţumirea ei. La numirea celor şaptezeci de bătrâni, Maria şi Aaron n-au fost consultaţi şi gelozia lor împotriva lui Moise a început să se dea pe faţă. În timpul vizitei lui Ietro, în timp ce israeliţii erau în drum spre Sinai, faptul că Moise a primit de îndată sfatul socrului său a trezit în Aaron şi Maria teama ca influenţa acestuia asupra marelui conducător să nu o întreacă pe a lor. În organizarea sfatului bătrânilor, ei au avut simţământul că poziţia şi autoritatea lor au fost ignorate. Maria şi Aaron n-au cunoscut niciodată povara grijii şi a răspunderii care apăsa asupra lui Moise; şi, cu toate acestea, pentru că fuseseră aleşi să-l ajute, ei se socoteau ca având parte egală cu el la povara conducerii şi considerau numirea noilor ajutoare ca nefiind necesară.
Moise îşi dădea seama ca nimeni altul de importanţa marii lucrări ce-i fusese încredinţate. El îşi dădea seama de propria sa slăbiciune şi de aceea şi-a făcut din Dumnezeu sfetnicul său. Aaron se preţuia pe sine mult mai mult şi se încredea mai puţin în Dumnezeu. Când i s-au încredinţat răspunderi, a făcut greşeli, dând dovadă de slăbiciune de caracter prin josnica lui îngăduinţă în problema închinării idolatre de la Sinai. Dar Maria şi Aaron, orbiţi de gelozie şi ambiţie, au pierdut din vedere acest lucru. Aaron a fost foarte mult onorat de Dumnezeu prin faptul că familia lui fusese rânduită să îndeplinească lucrarea sfântă a preoţiei; dar până şi faptul acesta hrănea dorinţa după înălţare de sine. "Ei au zis: 'Oare numai prin Moise vorbeşte Domnul? Nu vorbeşte oare şi prin noi?'" (Num.12,2). Socotindu-se că sunt la fel de favorizaţi de Dumnezeu, considerau că au dreptul la aceeaşi poziţie şi autoritate. Lăsându-se cuprinsă de spiritul de nemulţumire, Maria a găsit motiv de plângere în evenimente pe care Dumnezeu le condusese în mod deosebit. Căsătoria lui Moise îi displăcuse. Faptul că alesese o femeie dintr-o altă naţiune, în loc să-şi ia o soţie din mijlocul evreilor, a fost o ofensă pentru familie şi pentru mândria sa naţională. Sefora era tratată cu un dispreţ nu atât de bine ascuns. Cu toate că era numită "femeia etiopiană" (Num.12,1), soţia lui Moise era madianită şi deci descendentă a lui Avraam. La înfăţişare, ea se deosebea de evrei, deoarece culoarea pielii ei era ceva mai închisă. Cu toate că nu era israelită, Sefora era o adoratoare a adevăratului Dumnezeu. Ea avea o fire timidă şi retrasă, blândă şi duioasă, suferind mult la vederea durerii altora; pentru acest motiv, când era în drum spre Egipt, Moise a consimţit ca ea să se întoarcă în Madian. El dorea s-o cruţe de durerea de a fi martoră la judecăţile ce aveau să cadă asupra egiptenilor. Când Sefora a revenit la soţul ei, în pustie, a văzut că poverile îi istoveau puterile şi i-a făcut cunoscut lui Ietro temerile ei, iar acesta a sugerat măsuri pentru uşurarea muncii lui. Aici era principalul motiv al antipatiei Mariei faţă de Sefora. Suferind nespus din cauza închipuitei neglijări arătate faţă de ea şi Aaron, Maria o socotea pe soţia lui Moise ca fiind cauza, trăgând concluzia că influenţa acesteia îl împiedicase pe Moise să se consfătuiască cu ei ca mai înainte. Dacă ar fi stat cu hotărâre pentru adevăr, Aaron ar fi putut împiedica răul; dar în loc să-i arate Mariei păcătoşenia purtării ei, a simpatizat cu ea, a ascultat la plângerile ei, ajungând astfel să-i împărtăşească gelozia.
Acuzaţiile lor au fost suportate de Moise în tăcere. Experienţa câştigată în cursul anilor de muncă şi aşteptare în Madian, spiritul de umilinţă şi îndelungă răbdare dezvoltat acolo - toate acestea l-au pregătit pe Moise să întâmpine cu răbdare necredinţa şi cârtirile poporului şi, de asemenea, mândria şi invidia acelora care ar fi trebuit să fie ajutoarele lui neşovăielnice. Moise era "foarte blând, mai blând decât orice om de pe faţa pământului", şi, pentru aceasta, i-a fost dată înţelepciune şi călăuzire dumnezeiască mai presus de alţii. Scriptura spune: "El face pe cei smeriţi să umble în tot ce este drept. El învaţă pe cei smeriţi calea Sa" (Ps.25,9). Cei smeriţi sunt călăuziţi de Domnul, pentru că primesc de învăţătura, sunt gata să se lase învăţaţi. Ei au o dorinţă sinceră de a cunoaşte şi a face voia lui Dumnezeu. Făgăduinţa Mântuitorului este: "Dacă vrea cineva să facă voia Lui", va cunoaşte învăţătura (Ioan 7,17). Iar prin apostolul Iacov declară: "Dacă vreunuia din voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mâna largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată" (Iacov 1,5). Dar făgăduinţa aparţine numai acelora care sunt gata să-L urmeze în totul pe Domnul. Dumnezeu nu forţează voinţa nimănui; de aceea El nu-i poate călăuzi pe cei care sunt prea mândri pentru a se lăsa învăţaţi şi care ţin cu tot dinadinsul să aibă propriul lor drum. Despre omul şovăielnic, care caută să facă voia lui, în timp ce spune că face voia lui Dumnezeu, este scris: "Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul" (Iacov 1,7). Dumnezeu îl alesese pe Moise şi aşezase Duhul Său asupra lui; iar Maria şi Aaron, prin murmurările lor, s-au făcut vinovaţi de necredinţă nu numai faţă de conducătorul ce fusese rânduit, ci şi faţă de Dumnezeu. Şoptitorii răzvrătiţi au fost chemaţi la cortul întâlnirii şi puşi faţă în faţă cu Moise. "Domnul S-a pogorât în stâlpul de nor şi a stătut la uşa cortului. A chemat pe Aaron şi pe Maria, şi ei s-au apropiat amândoi". Pretenţia lor că au darul profetic nu a fost tăgăduită; Dumnezeu putea să le vorbească în vedenii şi visuri. Dar lui Moise, pe care Dumnezeu Însuşi l-a numit "credincios în toată casa Mea", i se acordase o comuniune mai apropiată. Cu el, Dumnezeu vorbea gură către gură. "'Cum de nu v-aţi temut să vorbiţi împotriva robului Meu, împotriva lui Moise?' Domnul S-a aprins de mânie împotriva lor. Şi a plecat". Norul s-a îndepărtat de la cortul întâlnirii, semn al dezaprobării lui Dumnezeu, iar Maria a fost pedepsită. Era plină de lepră, albă ca zăpada. Aaron a fost cruţat, dar a fost aspru mustrat prin pedeapsa aplicată Mariei. Mândria lor a fost acum umilită până la pământ. Aaron şi-a mărturisit păcatul şi s-a rugat ca sora lui să nu fie lăsată să piară de plaga aceea ucigătoare şi respingătoare. Ca răspuns la rugăciunea lui Moise, lepra a fost curăţată. Totuşi, Maria a trebuit să fie închisă timp de şapte zile afară din tabără. Numai după ce a fost scoasă din tabără, simbolul bunăvoinţei divine s-a aşezat din nou deasupra cortului întâlnirii. Din respect pentru poziţia ei înaltă şi din durere pentru lovitura ce a căzut asupra ei, întreaga tabără a rămas la Haţerot aşteptând înapoierea ei. Această manifestare a dezaprobării lui Dumnezeu avea rostul de a fi o avertizare pentru tot Israelul şi de a pune o stavilă spiritului de nemulţumire şi nesupunere. Dacă nu ar fi fost pedepsite în mod vădit, invidia şi nemulţumirea Mariei ar fi adus urmări foarte rele. Invidia este una dintre cele mai satanice trăsături de caracter ce pot exista în inima omului şi una dintre cele mai stricăcioase în efectele ei. Înţeleptul zice: "Furia este fără milă şi mânia năvalnică, dar cine poate sta împotriva geloziei?" (Prov.27,4). Gelozia a fost aceea care a adus tulburare în cer, iar hrănirea şi manifestarea ei au dat naştere între oameni la rele ce nu pot fi zugrăvite. "Acolo unde este pizmă şi duh de ceartă, este tulburare şi tot felul de fapte rele" (Iacov 3,16). Nu trebuie să fie socotit ca un lucru de mică importanţă faptul de a-i vorbi de rău pe alţii sau de a ne face judecători ai motivelor şi umblării altora. "Cine vorbeşte de rău pe un frate sau judecă pe fratele său, vorbeşte de rău Legea sau judecă Legea. Şi dacă judeci Legea, nu eşti împlinitor al Legii, ci judecător" (Iacov 4,11). Este un singur Judecător - El, Cel "care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va descoperi gândurile inimii" (1 Cor.4,5). Şi oricine se apucă să-i judece şi să-i condamne pe semenii săi uzurpă drepturile Creatorului. În mod deosebit, Biblia ne învaţă să ne ferim de a aduce cu uşurinţă acuzaţii împotriva acelora pe care Dumnezeu i-a chemat să lucreze ca trimişi ai Săi. Apostolul Petru, descriind o clasă de oameni care sunt cu totul dedaţi păcatelor, spune: "Ca nişte îndrăzneţi şi încăpăţânaţi ce sunt, ei nu se tem să batjocorească dregătoriile, pe când îngerii, care sunt mai mari în putere şi tărie, nu aduc înaintea Domnului nici o judecată batjocoritoare împotriva lor" (2 Petru 2,10-11). Iar Pavel, în învăţătura sa pentru cei care sunt puşi peste biserică, spune: "Împotriva unui prezbiter să nu primeşti învinuire decât din gura a doi sau trei martori" (1 Tim. 5,19). Acela care a aşezat asupra oamenilor răspunderi grele, de conducători şi învăţători ai poporului Său, va cere socoteală poporului pentru felul în care se poartă faţă de slujitorii Săi. Noi trebuie să-i onorăm pe aceia pe care Dumnezeu îi onorează. Pedeapsa dată Mariei trebuie să fie o mustrare pentru toţi cei care se lasă în voia geloziei şi care cârtesc împotriva acelora asupra cărora Dumnezeu aşează povara lucrării Sale.
Cap. 34 - Cele douăsprezece iscoade
La unsprezece zile după ce a plecat de la Horeb, oastea evreilor a tăbărât la Cadeş, în pustia Paran, care nu era prea departe de hotarele ţării făgăduite. În locul acesta, poporul a propus să se trimită iscoade care să cerceteze ţara. Lucrul acesta a fost adus de Moise înaintea Domnului şi s-a dat îngăduinţa, cu sfatul să fie ales, pentru scopul acesta, câte unul dintre fruntaşii fiecărei seminţii. Oamenii au fost aleşi după instrucţiunile date şi Moise le-a spus să meargă şi să vadă cum era ţara, aşezarea şi avantajele ei naturale, oamenii care locuiau acolo - dacă erau puternici sau slabi, puţini sau mulţi; să ia de asemenea seama la natura pământului şi la productivitatea lui şi să aducă din roadele ţării.
Ei s-au dus, au cercetat toată ţara, intrând pe la hotarul de miazăzi şi mergând până la capătul de miazănoapte. După o absenţă de patruzeci de zile, s-au întors. Poporul Israel nutrea mari speranţe şi aştepta cu mare nerăbdare. Vestea întoarcerii iscoadelor a trecut de la seminţie la seminţie şi a fost salutată cu bucurie. Poporul s-a grăbit să-i întâmpine pe solii care scăpaseră cu bine din primejdiile periculoasei lor acţiuni. Iscoadele au adus din roadele de acolo, ca dovadă a fertilităţii pământului. Era în timpul când se coceau strugurii şi au adus un ciorchine de strugure atât de mare, încât trebuia să fie purtat de doi oameni. Au mai adus smochine şi rodii, care creşteau acolo din belşug. Poporul se bucura că avea să intre în stăpânirea unei ţări atât de bune şi a ascultat cu multă luare aminte raportul ce i se aducea lui Moise, ca să nu scape nici un cuvânt. „Ne-am dus în ţara în care ne-ai trimis", au început iscoadele; „cu adevărat, este o ţară unde curge lapte şi miere, şi iată-i roadele". Poporul era plin de înflăcărare; ar fi fost gata să asculte de glasul Domnului şi să pornească imediat să ia ţara în stăpânire. Dar, după ce au descris frumuseţea şi rodnicia ţării, toate iscoadele, în afară de două, au început să povestească pe larg greutăţile şi primejdiile ce se aflau înaintea israeliţilor dacă ar fi pornit la cucerirea Canaanului. Au început să enumere naţiunile puternice aşezate în diferite părţi ale ţării; au spus că cetăţile aveau ziduri foarte mari, că poporul care locuia în ele era foarte puternic şi că va fi imposibil să cucerească ţara. Au mai spus, de asemenea, că au văzut acolo uriaşi, fii ai lui Anac, şi că era zadarnic să te gândeşti că ţara va putea fi cucerită. Tabloul s-a schimbat acum. Nădejdea şi curajul au făcut loc unei deznădejdi laşe, în timp ce iscoadele dădeau pe faţă simţămintele inimilor lor necredincioase, care erau pline de descurajarea insuflată de Satana. Necredinţa lor a aruncat o umbră tristă asupra adunării şi puterea cea mare a lui Dumnezeu, manifestată de atâtea ori în sprijinul naţiunii alese, a fost uitată. Copiii lui Israel n-au mai stat să cugete; nu s-au gândit la faptul că Acela care-i adusese până aici le va da în mod sigur ţara. Ei nu şi-au mai amintit cât de minunat îi eliberase Dumnezeu de asupritorii lor, croindu-le un drum prin mare şi nimicind oştile lui faraon care îi urmăreau. Ei L-au lăsat pe Dumnezeu în afara preocupărilor lor şi s-au purtat ca şi când ar fi trebuit să depindă numai de puterea braţelor lor. În necredinţa lor, au limitat puterea lui Dumnezeu şi au dovedit neîncredere în braţul care i-a călăuzit în siguranţă până aici. Ei au repetat vechea lor greşeală, de a cârti împotriva lui Moise şi a lui Aaron. „Prin urmare, acesta este sfârşitul marilor noastre speranţe", au spus ei. „Aceasta este ţara pentru stăpânirea căreia am făcut tot drumul din Egipt până aici, ca s-o luăm în stăpânire". Ei i-au învinuit pe conducătorii lor că înşeală poporul şi vor să aducă nenorociri asupra lui Israel. Poporul era disperat în dezamăgirea şi deznădejdea lui. S-a auzit un vaiet ca de moarte, ce se amesteca cu murmurele neînţelese ale vocilor. Înţelegând situaţia, plin de curaj în a lua apărarea cuvântului lui Dumnezeu, Caleb a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a înfrânge influenţa rea a tovarăşilor săi necredincioşi. O clipă, poporul a tăcut ca să asculte cuvintele sale pline de nădejde şi curaj cu privire la ţara cea bună. El n-a tăgăduit ce se spusese până atunci - zidurile erau înalte şi canaaniţii erau puternici. Dar Dumnezeu îi făgăduise poporului Israel această ţară. „Haidem să ne suim şi să punem mâna pe ţară", spuse Caleb în mod stăruitor, „căci vom fi biruitori". Dar ceilalţi zece, întrerupându-l, au zugrăvit piedicile în culori şi mai negre decât la început. „Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mai mare decât noi", au spus ei… „Toţi aceia pe care i-am văzut acolo sunt oameni de statură înaltă. Apoi am văzut în ea uriaşi, pe fiii lui Anac, care se trag din neamul uriaşilor; înaintea noastră şi faţă de ei parcă eram nişte lăcuste". Oamenii aceştia, după ce au pornit pe o cale rea, s-au ridicat cu încăpăţânare împotriva lui Iosua şi Caleb, împotriva lui Moise şi împotriva lui Dumnezeu. Fiecare pas înainte îi făcea şi mai hotărâţi. Erau porniţi să descurajeze orice efort de a lua în stăpânire Canaanul. Ei au sucit adevărul pentru a sprijini influenţa lor dăunătoare. „Este o ţară care mănâncă pe locuitorii ei", au zis ei. Acest raport nu era numai rău, ci şi mincinos. Nu se potrivea cu restul raportului. Iscoadele declaraseră că ţara era roditoare şi prosperă şi poporul de statură uriaşă, lucruri ce ar fi fost cu neputinţă, dacă climatul ar fi fost aşa de nesănătos, încât să se poată spune despre ţară că „mănâncă pe locuitorii ei". Dar atunci când îşi lasă inima în voia necredinţei, oamenii se aşează sub controlul lui Satana şi nimeni nu poate spune până unde îi poate duce el. „Toată adunarea a ridicat glasul şi a început să ţipe; şi poporul a plâns în noaptea aceea". Curând a urmat revoltă şi nesupunere făţişă; deoarece Satana ajunsese să aibă deplina stăpânire, iar poporul se părea că-şi pierduse raţiunea. Îi blestemau pe Moise şi Aaron, uitând că Dumnezeu auzea vorbirea lor rea şi că, învăluit în stâlpul de nor, Îngerul prezenţei Sale era martor al revărsării teribile a mâniei lor. În amărăciunea lor, au strigat: „De ce n-a lăsat Domnul să fi murit noi în ţara Egiptului, sau de ce n-a lăsat Domnul să fi murit noi în pustia aceasta?" Atunci simţămintele ini-mii lor s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu: „Pentru ce ne duce Domnul în ţara aceasta, în care vom cădea ucişi de sabie, iar nevestele noastre şi copilaşii noştri vor fi de jaf? Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt?" Şi şi-au zis unii altora: „Să ne alegem o căpetenie şi să ne întoarcem în Egipt". În felul acesta, îl acuzau nu numai pe Moise, ci şi pe Dumnezeu Însuşi de înşelăciune, că le-ar fi făgăduit o ţară pe care nu erau în stare s-o ia în stăpânire. Ei au mers până acolo, încât să numească un conducător care să-i ducă înapoi în ţara suferinţelor şi robiei de care fuseseră scăpaţi prin braţul tare al Celui atotputernic. În umilinţă şi amărăciune, Moise şi Aaron au căzut cu faţa la pământ înaintea întregii adunări a copiilor lui Israel, neştiind ce să facă să-i întoarcă de la planul lor pripit şi necugetat. Caleb şi Iosua au încercat să liniştească tulburarea. Cu hainele sfâşiate în semn de durere şi indignare, ei s-au aruncat în mijlocul poporului şi glasurile lor răsunătoare se auzeau pe deasupra furtunii vaietelor şi durerii lor răzvrătite. „ţara pe care am străbătut-o noi ca s-o iscodim este o ţară foarte bună, minunată. Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va aduce în ţara aceasta şi ne-o va da; este o ţară în care curge lapte şi miere. Numai nu vă răzvrătiţi împotriva Domnului şi nu vă temeţi de oamenii din ţara aceea, căci îi vom mânca. Ei nu mai au nici un sprijin; Domnul este cu noi, nu vă temeţi de ei". Canaaniţii umpluseră măsura nelegiuirii şi Domnul nu voia să-i mai rabde. Protecţia Lui fiind retrasă, ei urmau să fie o pradă uşoară. Prin legământul lui Dumnezeu, ţara îi fusese dată lui Israel. Dar s-a primit raportul fals al iscoadelor necredincioase şi prin aceasta întreaga adunare a fost dusă în rătăcire. Trădătorii şi-au făcut lucrarea. Dacă numai doi oameni ar fi adus raportul cel rău, iar ceilalţi zece i-ar fi încurajat să ia ţara în stăpânire în Numele Domnului, şi atunci ei ar fi primit sfatul celor doi, neluându-i în seamă pe cei zece, din cauza necredinţei lor păcătoase. Dar nu erau decât doi care susţineau ce era drept, în timp ce toţi cei zece erau de partea răzvrătirii. Iscoadele necredincioase îi învinuiau în gura mare pe Caleb şi Iosua şi cineva a strigat că trebuie să fie omorâţi cu pietre. Gloata nebună a pus mâna pe pietre cu care să-i omoare pe bărbaţii aceştia credincioşi. S-au aruncat asupra lor cu ţipete de nebunie, când deodată pietrele le-au căzut din mâini. Au amuţit şi au început să tremure de spaimă. Dumnezeu intervenise pentru a opri planurile lor ucigaşe. Slava prezenţei Sale, asemenea unei flăcări arzătoare, lumină cortul întâlnirii. Tot poporul a văzut semnul acesta de la Domnul. Cineva mai puternic decât ei Se descoperea şi nimeni n-a îndrăznit să se mai împotrivească. Iscoadele care aduseseră raportul rău se încovoiară lovite de groază şi, abia suflând, îşi căutară drumul spre corturile lor.
Moise s-a sculat şi a intrat în sfântul locaş. Domnul i-a spus: „Îi voi lovi cu ciumă şi-i voi nimici, dar pe tine te voi face un neam mare". Dar Moise se rugă din nou pentru poporul său. Nu se putea învoi ca ei să fie nimiciţi, iar el să ajungă un neam mare. Apelând la mila lui Dumnezeu, el zise: „Să se arate puterea Domnului în mărimea ei, cum ai spus când ai zis: ‘Domnul este încet la mânie şi bogat în bunătate…’ Iartă deci fărădelegea poporului acestuia, după mărimea îndurării Tale, cum ai iertat poporului acestuia din Egipt până aici". Domnul a făgăduit să-l cruţe pe Israel de o nimicire imediată, dar din cauza necredinţei şi laşităţii lor, El nu putea să-Şi manifeste puterea de a-i supune pe vrăjmaşii lor. De aceea, în îndurarea Lui, le-a poruncit să se înapoieze către Marea Roşie, ca fiind singura cale sigură. În răzvrătirea lui, poporul a strigat: „Dacă ar fi voit Domnul să fi murit în pustia aceasta". Acum, această rugăciune avea să fie împlinită. Domnul declară: „Voi face întocmai cum aţi vorbit în auzul urechilor Mele. Trupurile voastre moarte vor cădea în pustia aceasta. Voi toţi, a căror numărătoare s-a făcut de la vârsta de douăzeci de ani în sus… nu veţi intra în ţara pe care jurasem că vă voi da-o s-o locuiţi… Pe copilaşii voştri, însă, despre care aţi zis că vor fi de jaf, îi voi face să intre în ea, ca să cunoască ţara pe care aţi nesocotit-o voi". Despre Caleb, El a zis: „Iar pentru că robul Meu Caleb a fost însufleţit de un alt duh şi a urmat în totul calea Mea, îl voi face să intre în ţara în care s-a dus, şi urmaşii lui o vor stăpâni". După cum iscoadele au petrecut patruzeci de zile în călătoria lor, tot astfel oştile lui Israel aveau să pribegească patruzeci de ani în pustie. Când Moise i-a făcut cunoscută poporului hotărârea dumnezeiască, furia s-a schimbat în jale. Oamenii erau conştienţi de faptul că pedeapsa era dreaptă. Cele zece iscoade necredincioase, lovite de urgia lui Dumnezeu, au pierit acolo, înaintea ochilor întregului Israel; şi, în soarta lor, poporul citi propriul lui destin. Părea acum că se pocăiesc în mod sincer de purtarea lor păcătoasă; dar lor le părea mai degrabă rău de urmările umblării lor rele decât de faptul că-şi dădeau seama că fuseseră nerecunoscători şi neascultători. Când au înţeles că Domnul nu-Şi schimbă hotărârea, din nou li s-a trezit încăpăţânarea lor şi au spus că nu vor să se întoarcă în pustie. Poruncindu-le să se retragă din ţara vrăjmaşilor lor, Dumnezeu a pus la probă aparenta lor supunere şi s-a dovedit că nu era reală. Erau conştienţi că au păcătuit mult prin faptul că îngăduiseră furiei să-i stăpânească şi că încercaseră să ucidă iscoadele care îi îndemnau să asculte de Dumnezeu; dar au fost cuprinşi de groază când şi-au dat seama că făcuseră o greşeală teribilă, ale cărei consecinţe aveau să se dovedească a fi dezastruoase pentru ei. Inima lor era neschimbată şi n-aveau nevoie decât de un motiv care să le prilejuiască o izbucnire asemănătoare. Acesta se prezentă când Moise, cu autoritatea dată de Dumnezeu, le porunci să se întoarcă în pustie. Pentru Moise, Aaron, Caleb şi Iosua, hotărârea că Israel nu trebuia să intre în Canaan decât peste patruzeci de ani a fost o dezamăgire amară; şi totuşi, ei au primit decizia divină fără să murmure. Dar aceia care s-au plâns de felul cum Se purtase Dumnezeu cu ei şi care au spus că se întorc în Egipt au plâns şi s-au văitat când le-au fost luate binecuvântările pe care le dispreţuiseră. S-au întristat fără rost, iar acum Dumnezeu le dădea motiv să plângă. Dacă s-ar fi jelit pentru păcatul lor atunci când le-a fost arătat cu credincioşie, această sentinţă n-ar fi fost pronunţată, dar ei se jeleau pentru că sufereau pedeapsa; întristarea lor nu era pocăinţă şi astfel nu se putea obţine o schimbare a sentinţei. Noaptea a fost petrecută în plânset, dar o dată cu dimineaţa a venit o nădejde. Ei s-au hotărât să-şi răscumpere lipsa de curaj. Când Domnul le-a spus să se suie şi să ia ţara în stăpânire, au refuzat; iar acum, când le-a spus să se retragă, erau tot atât de rebeli. S-au hotărât să pună mâna pe ţară şi s-o ia în stăpânire; poate că Dumnezeu va primi lucrarea lor şi Îşi va schimba planul cu privire la ei. Dumnezeu făcuse ca intrarea lor în ţara aceea, la timpul rânduit de El să fie pentru ei un privilegiu şi o datorie; dar, din pricina nepăsării lor încăpăţânate, îngăduinţa aceea fusese retrasă. Satana îşi ajunsese ţinta, împiedicându-i să intre în Canaan şi acum îi zorea să facă exact lucrul pe care Dumnezeu le spunea să nu-l mai facă şi pe care ei refuzaseră să-l facă atunci când Dumnezeu îl cerea. În felul acesta, marele înşelător a câştigat biruinţa, făcându-i să se răzvrătească pentru a doua oară. Ei nu şi-au pus încrederea în puterea lui Dumnezeu care să lucreze împreună cu străduinţele lor spre a ajunge în stăpânirea Canaanului; dar acum, ei se sprijineau pe propria lor putere pentru a îndeplini lucrarea independent de ajutorul divin: „Am păcătuit împotriva Domnului", au strigat ei; „ne vom sui şi ne vom bate, cum ne-a poruncit Domnul, Dumnezeul nostru" (Deuteronom 1,41). Atât de teribil îi orbise neascultarea! Domnul nu le poruncise niciodată „să se suie şi să se lupte". Nu era planul Său acela ca ei să pună stăpânire pe ţară prin război, ci printr-o strictă ascultare de poruncile Sale. Deşi inimile lor erau neschimbate, poporul a fost adus în situaţia de a-şi mărturisi păcătoşenia şi nebunia răzvrătirii manifestate atunci când iscoadele au adus raportul. Acum ei au văzut valoarea binecuvântării pe care o lepădaseră cu atâta grabă. Au mărturisit că necredinţa lor a fost aceea care i-a despărţit de Canaan. „Am păcătuit", au zis ei, recunoscând că vina era la ei, şi nu la Dumnezeu, pe care cu atâta răutate Îl învinuiseră că nu-Şi împlineşte făgăduinţele făcute. Cu toate că mărturisirea n-a izvorât dintr-o adevărată pocăinţă, ea a slujit la apărarea dreptăţii lui Dumnezeu, arătând că El era îndreptăţit să Se poarte astfel cu ei. Dumnezeu mai lucrează încă într-un mod asemănător pentru a-Şi glorifica Numele, făcându-i pe oameni să recunoască dreptatea Sa. Când aceia care mărturisesc că-L iubesc se plâng de felul în care Se poartă Dumnezeu cu ei, în providenţa Sa, sau dispreţuiesc făgăduinţele Lui şi se lasă în voia ispitei, unindu-se cu îngerii cei răi pentru a-I înfrânge planurile, adesea Domnul conduce în aşa fel evenimentele, încât aceşti oameni sunt aduşi acolo în situaţia că, deşi n-au făcut o adevărată pocăinţă, să fie convinşi de păcatul lor şi să fie constrânşi să recunoască vinovăţia purtării lor, cum şi dreptatea şi bunătatea lui Dumnezeu în felul în care Se poartă cu ei. Astfel, Dumnezeu pune la lucru elemente contrarii care să scoată la iveală lucrările întunericului. Şi, cu toate că spiritul care a îndemnat la umblarea cea rea nu s-a schimbat pe deplin, se fac mărturisiri care apără onoarea lui Dumnezeu şi îi îndreptăţesc pe credincioşii Lui slujitori care au adus mustrare, dar care au fost vorbiţi de rău şi cărora li s-a arătat împotrivire. Aşa va fi când mânia lui Dumnezeu se va revărsa în cele din urmă. Când „Domnul vine cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor", „va încredinţa pe toţi cei nelegiuiţi de toate faptele nelegiuite" (Iuda 14.15). Fiecare păcătos va fi făcut să recunoască faptul că osândirea lui este îndreptăţită.
Fără a ţine seama de hotărârea divină, israeliţii s-au pregătit să pornească la cucerirea Canaanului. Echipaţi cu armură şi cu arme de luptă, erau, după aprecierea lor, cu totul pregătiţi pentru luptă; dar înaintea lui Dumnezeu şi a îndureraţilor Săi slujitori, ei erau întristător de nepregătiţi. Când, după aproape patruzeci de ani, le-a spus israeliţilor să se suie şi să ia Ierihonul, Domnul le-a făgăduit că va merge cu ei. Chivotul cuprinzând Legea Sa era purtat în fruntea oştirii. Conducătorii rânduiţi pentru aceasta trebuia să îndrume mişcările lor, sub supravegherea divină. Cu o astfel de călăuzire, nu li se putea întâmpla nici un rău. Dar acum, împotriva poruncii lui Dumnezeu şi a interzicerii solemne a conducătorilor lor fără chivot, şi fără Moise, ei au plecat să dea piept cu oştile vrăjmaşe. Trâmbiţa a sunat şi Moise a alergat după ei, avertizându-i: „Pentru ce călcaţi porunca Domnului? Nu veţi izbuti! Nu vă suiţi, căci Domnul nu este în mijlocul vostru. Căci Amaleciţii şi Canaaniţii sunt înaintea voastră şi veţi cădea ucişi de sabie". Canaaniţii auziseră de puterea aceea tainică, ce părea că ocroteşte acest popor, şi de minunile săvârşite pentru ei şi au strâns acum o oaste mare ca să-i alunge pe invadatori. Oastea atacatoare nu avea nici un conducător. Nu s-a înălţat nici o rugăciune ca Dumnezeu să le dea izbândă. Ei au pornit cu gândul disperat fie să-şi schimbe soarta, fie să moară în luptă. Deşi nedeprinşi la luptă, erau mulţi şi înarmaţi şi sperau ca, printr-un atac puternic prin surprindere, să înfrângă orice rezistenţă. Plini de îndrăzneală, ei l-au provocat pe inamic, care nu îndrăznea să-i atace.
Canaaniţii au tăbărât pe un platou stâncos, la care se putea ajunge numai pe poteci greu accesibile, un urcuş drept şi primejdios. Numărul nespus de mare al evreilor nu putea face decât ca înfrângerea lor să fie şi mai teribilă. Se târau încet pe potecile de munte, expunându-se loviturilor de moarte ale vrăjmaşilor de sus. Stânci masive erau prăvălite şi veneau la vale, provocând un zgomot asurzitor, însemnându-şi calea cu sângele celor ucişi. Cei care au ajuns în vârf, istoviţi de urcuş, au fost respinşi cu sălbăticie şi daţi înapoi cu pierderi mari. Câmpul măcelului era plin de trupurile celor morţi. Oastea lui Israel a fost cu desăvârşire înfrântă. Nimicirea şi moartea au fost rezultatul acestei încercări răzvrătite. Constrânşi în cele din urmă să se recunoască înfrânţi, supravieţuitorii „s-au întors şi au plâns înaintea Domnului; dar Domnul nu le-a ascultat glasul" (Deuteronom 1,45). Prin biruinţa lor răsunătoare, vrăjmaşii lui Israel, care aşteptaseră cu frică apro-pierea acelei mari oştiri, au prins curaj să li se împotrivească. Acum considerau ca fiind neadevărate toate veştile pe care le auziseră cu privire la lucrările minunate pe care Dumnezeu le săvârşise pentru poporul Său şi credeau că n-au de ce să se teamă. Această primă înfrângere a lui Israel, care le-a dat canaaniţilor curaj şi hotărâre, a sporit foarte mult greutăţile cuceririi. Israeliţilor nu le mai rămânea altceva de făcut decât să dea înapoi din faţa vrăjmaşilor lor victorioşi şi să meargă în pustie, ştiind că aici trebuie să fie mormântul unei generaţii întregi.
Cap. 35 - Răzvrătirea lui Core
Judecăţile aduse asupra israeliţilor au reuşit pentru un timp să ţină în frâu cârtirile şi nesupunerea lor, dar spiritul răzvrătirii era încă în inimă şi, în cele din urmă, a adus cele mai amare roade. Răzvrătirile de mai înainte fuseseră numai tulburări ale poporului, născându-se din pornirea de moment a mulţimii aţâţate; acum însă se formă o conspiraţie cu rădăcini adânci, rezultat al unui plan hotărât de a răsturna autoritatea conducătorilor rânduiţi de Însuşi Dumnezeu. Core, iniţiatorul acestei mişcări, era un levit din familia lui Chehat şi văr cu Moise; era un om capabil şi cu influenţă. Cu toate că era rânduit să slujească la cortul întâlnirii, ajunsese să fie nemulţumit de poziţia sa şi aspira la demnitatea preoţiei. Faptul că slujba preoţească, ce îi revenea mai înainte primului născut al fiecărei familii, i-a fost dată lui Aaron şi familiei lui a dat naştere la gelozie şi nemulţumire şi, pentru un timp, Core s-a împotrivit pe ascuns autorităţii lui Moise şi Aaron, cu toate că nu îndrăznise să se avânte la un act de revoltă. În cele din urmă, el a conceput îndrăzneţul plan de a răsturna atât autoritatea civilă, cât şi pe cea religioasă. A reuşit să găsească repede simpatizanţi. Lângă corturile lui Core şi ale chehatiţilor, pe latura de miazăzi a tabernacolului, se afla tabăra seminţiei lui Ruben, corturile lui Datan şi Abiram, doi prinţi ai acestei seminţii, fiind vecine cu cel al lui Core. Aceşti prinţi s-au alăturat imediat planurilor lui ambiţioase. Fiind coborâtori din cel mai mare fiu al lui Iacov, ei pretindeau că autoritatea civilă li se cuvine lor, fiind hotărâţi să împartă cu Core onorurile preoţiei.
Starea sufletească a poporului înlesnea planurile lui Core. În amărăciunea dezamăgirii, vechile îndoieli, gelozia şi ura au revenit şi au fost îndreptate plângeri din nou împotriva răbdătorului lor conducător. Israeliţii pierdeau întruna din vedere faptul că se aflau sub călăuzire divină. Ei uitau că Îngerul legământului era Conducătorul lor nevăzut, că, învăluită în stâlpul de nor, prezenţa Domnului Hristos mergea înaintea lor şi că Moise primea de la El toate îndrumările. Ei nu erau dispuşi să se supună sentinţei teribile care spunea că trebuie să moară în pustie şi, de aceea, erau gata să se agaţe de orice pretext pentru a crede că nu Dumnezeu, ci Moise era acela care îi conducea şi care le-a hotărât soarta. Străduinţele cele mai bune ale celui mai blând om de pe suprafaţa pământului n-au putut să potolească răzvrătirea acestui popor; şi, cu toate că semnele dezaprobării lui Dumnezeu faţă de stricăciunea lor de mai înainte le stăteau încă în faţă - dovadă rândurile lor rărite şi prin numărul celor ce lipseau, ei n-au pus la inimă lecţia aceasta. Din nou au fost biruiţi de ispită. Viaţa umilă de păstor a lui Moise fusese mult mai liniştită şi mai fericită decât poziţia sa actuală de conducător al acestei mari mulţimi, cu un spirit atât de turbulent. Şi totuşi, Moise nu a îndrăznit să aleagă. În locul toiagului de păstor, i s-a dat un toiag al puterii, pe care nu-l putea lăsa din mână până când Dumnezeu nu-l elibera de povara răspunderii. Acela care citeşte tainele tuturor inimilor ştia ceea ce urmăreau Core şi cei ce i se alăturaseră şi i-a dat poporului Său avertizări şi sfaturi care să-l facă în stare să scape de înşelăciunea acestor uneltitori de rele. Ei văzuseră judecata lui Dumnezeu căzând asupra Mariei, din cauza geloziei şi murmurării împotriva lui Moise. Domnul declarase că Moise era mai mare decât un profet. „Cu el vorbesc gură către gură". „De aceea", a adăugat El, „pentru ce nu v-aţi temut să vorbiţi împotriva robului Meu Moise?" (Numeri 12,8). Instrucţiunile acestea nu erau date numai pentru Aaron şi Maria, ci pentru tot Israelul. Core şi tovarăşii lui de conspiraţie erau bărbaţi favorizaţi cu manifestări deosebite ale puterii şi măreţiei lui Dumnezeu. Ei făceau parte din numărul acelora care s-au suit cu Moise pe munte şi au văzut slava dumnezeiască. Dar de la data aceea a avut loc o schimbare. O ispită, la început slabă, fusese hrănită în inimă, ispită ce se întărise pe măsură ce era încurajată, până când mintea lor ajunsese să fie controlată de Satana, iar ei se avântară în lucrarea lor de nemulţumire. Spunând că sunt foarte mult interesaţi de prosperitatea poporului, la început ei îşi şopteau unul altuia nemulţumirea, apoi au spus-o bărbaţilor de frunte din Israel. Insinuările lor au fost atât de repede primite, încât se avântară şi mai departe şi, în cele din urmă, au ajuns să creadă cu adevărat că sunt mânaţi de râvnă pentru Dumnezeu. Ei au izbutit să înstrăineze astfel două sute cincizeci de prinţi, bărbaţi de renume din mijlocul adunării. Cu aceşti susţinători puternici şi cu influenţă, ei se simţeau ca şi siguri că vor putea face o schimbare radicală în conducere şi vor aduce îmbunătăţiri mari felului de administraţie al lui Moise şi Aaron. Gelozia a dat naştere la ură, iar ura la răzvrătire. Ei au pus în discuţie problema dreptului lui Moise la o autoritate şi onoare aşa de mare, până când au ajuns să se uite la el ca la unul care ocupa o poziţie vrednică de invidiat, pe care oricine dintre ei putea să o ocupe tot aşa de bine ca şi el. S-au înşelat, gândind că Moise şi Aaron şi-au luat cu de la sine putere poziţiile pe care le deţineau. Cei nemulţumiţi spuneau că aceşti conducători se înălţaseră mai presus de adunarea Domnului, luând asupra lor preoţia şi cârmuirea, după familia lor, nu erau îndreptăţiţi să se aşeze mai presus de ceilalţi din Israel; ei nu erau mai sfinţi decât poporul şi ar fi trebuit să fie destul pentru ei să fie pe aceeaşi treaptă cu fraţii lor, care erau deopotrivă favorizaţi de prezenţa şi protecţia deosebită a lui Dumnezeu.
Lucrarea următoare a conspiratorilor a fost cu poporul. Pentru cei greşiţi şi care merită mustrare, nimic nu este mai plăcut decât să primească mângâiere şi laudă. Şi astfel, Core şi cei ce i se alăturaseră au câştigat atenţia şi sprijinul adunării. Acuzaţia de cârtire adusă poporului, care a atras asupra lui mânia lui Dumnezeu, a fost declarată ca fiind o greşeală. Ei spuneau că adunarea nu avea nici o vină, deoarece nu cerea nimic altceva decât drepturile ce i se cuveneau; dar că Moise era un conducător pretenţios, că mustrase poporul, numindu-i păcătoşi, când, de fapt, ei erau un popor sfânt şi Domnul era în mijlocul lor. Core a trecut în revistă istoria călătoriilor lor prin pustie, unde fuseseră trecuţi prin locuri grele şi mulţi pieriseră din pricina cârtelilor şi neascultării lor. Cei ce-i ascultau au ajuns să creadă că necazurile lor ar fi putut fi evitate în mod clar, dacă Moise ar fi luat o altă cale. Concluzia lor era că toate nenorocirile i se datorau lui şi că rămânerea lor departe de Canaan era o consecinţă a greşitei conduceri a lui Moise şi Aaron; că, dacă Core ar fi conducătorul lor şi dacă i-ar îmbărbăta, scoţând în evidenţă faptele lor bune, în loc să le mustre păcatele, ar avea o călătorie liniştită şi prosperă; în loc de a peregrina încoace şi încolo prin pustie, ar porni direct spre ţara făgăduinţei. În această lucrare de nemulţumire, între elementele ce aduceau dezbinare, în adunare era o mai mare unire şi armonie decât mai înainte. Succesul lui Core în mijlocul poporului făcea să-i sporească încrederea şi-l întărea în credinţa că, dacă nu era ţinută în frâu uzurparea autorităţii de către Moise avea să fie fatală pentru libertăţile poporului Israel; el mai pretindea, de asemenea, că Dumnezeu îi făcuse cunoscut acest lucru şi îl autorizase să facă o schimbare în conducere înainte de a fi prea târziu. Dar mulţi nu erau gata să primească acuzaţiile aduse de Core împotriva lui Moise. Amintirea muncii sale pline de răbdare şi sacrificiu de sine le-a venit în minte şi conştiinţa li s-a tulburat. Prin urmare, era necesar să-i pună în seamă un motiv egoist pentru interesul său profund faţă de Israel; a fost repetată vechea acuzaţie, şi anume că el îi adusese acolo ca să piară în pustie şi astfel să poată pune mâna pe averile lor. Pentru un timp, această lucrare s-a făcut în taină. Însă, îndată ce mişcarea a ajuns să prindă suficientă putere ca să asigure o ruptură pe faţă, Core şi-a făcut apariţia în fruntea partidei, acuzându-i public pe Moise şi Aaron de uzurparea autorităţii la care Core şi asociaţii lui erau la fel de îndreptăţiţi. În afară de aceasta, se mai aducea acuzaţia că poporul fusese lipsit de libertate şi independenţă. „Destul", au spus conspiratorii, „toată adunarea, toţi sunt sfinţi, şi Domnul este în mijlocul lor. Pentru ce vă ridicaţi voi mai presus de adunarea Domnului?" Moise nu se aşteptase la acest complot adânc înrădăcinat şi, atunci când a înţeles îngrozitoarea lui semnificaţie, a căzut cu faţa la pământ într-o rugăciune tăcută înaintea lui Dumnezeu. Apoi, s-a sculat plin de întristare, dar calm şi puternic. Călăuzirea divină îi fusese asigurată. Chiar „mâine", a spus el, „Domnul va arăta cine este al Lui şi cine este sfânt şi-l va lăsa să se apropie de El". Proba avea să fie amânată până a doua zi, pentru ca toţi să poată avea timp să se gândească. Apoi, aceia care aspirau la preoţie trebuia să vină fiecare cu o cădelniţă şi să ardă tămâie la cortul întâlnirii, în prezenţa adunării lui Israel. Legea era foarte clară, şi anume că numai cei care fuseseră consacraţi pentru slujba aceasta sfântă puteau sluji în sanctuar. Chiar şi preoţii Nadab şi Abihu fuseseră nimiciţi, pentru că au îndrăznit să aducă „foc străin", nesocotind astfel porunca divină. Cu toate acestea, Moise şi-a provocat acuzatorii - dacă îndrăzneau să păşească într-o situaţie aşa de primejdioasă, să pună problema înaintea lui Dumnezeu. Despărţindu-i pe Core şi pe confraţii săi leviţi, Moise a spus: „Prea puţin lucru este oare pentru voi că Dumnezeul lui Israel v-a ales din adunarea lui Israel, lăsându-vă să vă apropiaţi de El, ca să fiţi întrebuinţaţi la slujba cortului Domnului şi să vă înfăţişaţi înaintea adunării ca să-I slujiţi? V-a lăsat să vă apropiaţi de El pe tine şi pe toţi fraţii tăi, pe copiii lui Levi, şi acum mai voiţi şi preoţia? De aceea te aduni tu şi ceata ta împotriva Domnului! Căci cine este Aaron, ca să cârtiţi împotriva lui?" Datan şi Abiram nu luaseră o poziţie atât de îndrăzneaţă cum făcuse Core; şi, sperând că ei au fost, poate, atraşi în această conspiraţie fără să fie în totul stricaţi, Moise i-a chemat să vină la el, ca să audă personal din gura lor acuzaţiile pe care i le aduceau. Dar ei n-au vrut să vină şi, în mod obraznic, au refuzat să-i recunoască autoritatea. Răspunsul lor, rostit în auzul întregii adunări, a fost: „N-ajunge că ne-ai scos dintr-o ţară unde curge lapte şi miere, ca să ne faci să murim în pustie, de vrei să mai şi stăpâneşti peste noi? Ce bine ne-ai mai dus într-o ţară unde curge lapte şi miere, şi ce bine ne-ai mai dat în stăpânire ogoare şi vii! Crezi că poţi să iei ochii oamenilor? Nu ne suim!" În felul acesta, pentru a descrie locul robiei, ei au folosit acelaşi limbaj prin care Domnul descrisese moştenirea făgăduită. Ei l-au acuzat pe Moise că pretinde că lucrează sub călăuzire divină, folosind aceasta ca un mijloc de a-şi întări autoritatea; şi au declarat că nu vor mai admite să fie conduşi, asemenea unor orbi, când spre Canaan, când spre pustie, după cum se potriveşte mai bine planurilor sale ambiţioase. Astfel, cel ce fusese ca un părinte plin de bunătate şi un păstor răbdător a fost înfăţişat în cel mai negru caracter al unui tiran şi uzurpator. Neintrarea în Canaan, ca pedeapsă pentru propriile lor păcate, a fost o acuzaţie pusă asupra lui. Era clar că simpatia poporului era de partea celor nemulţumiţi; dar Moise n-a făcut nici un efort pentru a se apăra. În prezenţa adunării, el a apelat în mod solemn la Dumnezeu, ca martor al curăţiei motivelor sale şi al dreptăţii comportamentului său, implorându-L să fie judecătorul său. A doua zi dimineaţa, cei două sute cincizeci de prinţi, în frunte cu Core, s-au prezentat cu cădelniţele. Ei au fost introduşi în curtea cortului întâlnirii, în timp ce poporul se strânsese afară să aştepte rezultatul. Nu Moise a fost acela care a strâns adunarea lui Israel pentru a vedea înfrângerea lui Core şi a grupului său, ci cei răzvrătiţi, în oarba lor încumetare, au strâns-o pentru a fi martoră a biruinţei lor. O mare parte din adunare era pe faţă de partea lui Core, a cărui nădejde foarte mare era că va izbuti să-l înfrângă pe Moise. Pe când erau astfel adunaţi înaintea lui Dumnezeu, „slava Domnului s-a arătat întregii adunări". Avertizarea divină a fost transmisă lui Moise şi Aaron. „Despărţiţi-vă din mijlocul acestei adunări, şi-i voi topi într-o clipă". Dar ei au căzut cu feţele la pământ şi s-au rugat: „Dumnezeule, Dumnezeul duhurilor oricărui trup! Un singur om a păcătuit şi să Te mânii împotriva întregii adunări?" Core se retrăsese din adunare pentru a li se alătura lui Datan şi Abiram, atunci când Moise, însoţit de cei şaptezeci de bătrâni, a venit cu o ultimă avertizare adresată acelora care n-au vrut să vină la el. Mulţimea îl urmă, dar mai înainte de a-şi face cunoscută solia, Moise, prin poruncă divină, porunci poporului: „Depărtaţi-vă de corturile acestor oameni răi şi nu vă atingeţi de nimic din ce este al lor, ca să nu pieriţi o dată cu pedepsirea lor pentru toate păcatele lor". Avertizarea a fost ascultată, căci apăsarea unei imediate judecăţi divine era asupra tuturor. Capii răscoalei s-au văzut părăsiţi de aceia pe care îi înşelaseră, dar cerbicia lor era de nezdruncinat. Ei stăteau cu familiile la uşa corturilor lor, ca o sfidare a avertizării divine. În Numele Dumnezeului lui Israel, Moise a declarat în auzul adunării: „Iată cum veţi cunoaşte că Domnul m-a trimis să fac toate aceste lucruri şi că nu lucrez din capul meu. Dacă oamenii aceştia vor muri cum mor toţi oamenii şi dacă vor avea aceeaşi soartă ca toţi oamenii, nu m-a trimis Domnul; dar dacă Domnul va face un lucru nemaiauzit, dacă pământul îşi va deschide gura ca să-i înghită cu tot ce au, aşa încât se vor pogorî de vii în locuinţa morţilor, atunci veţi şti că oamenii aceştia au hulit pe Domnul."
Ochii tuturor copiilor lui Israel erau aţintiţi asupra lui Moise, în timp ce, plini de groază, stăteau în aşteptarea evenimentului. Când el a terminat de vorbit, pământul s-a despicat în două şi cei răzvrătiţi au fost înghiţiţi de vii cu tot ceea ce aveau şi „au pierit din mijlocul adunării". Poporul a fugit, condamnându-se ca părtaş la acest păcat. Dar judecata lui Dumnezeu nu era încă încheiată. Un foc a ieşit din nor şi i-a mistuit pe cei două sute cincizeci de prinţi care aduceau tămâie. Aceşti oameni care nu se răzvrăteau prima dată nu au fost nimiciţi o dată cu principalii autori ai conspiraţiei. Lor li s-a îngăduit să vadă sfârşitul acestora şi să aibă ocazia să se pocăiască, dar ei simpatizau cu cei răzvrătiţi şi au împărtăşit soarta lor. Chiar şi atunci când Moise i-a cerut poporului Israel să fugă de nimicirea ce stătea să vină, judecata divină ar fi putut să fie oprită, dacă Core şi ceata lui s-ar fi pocăit şi ar fi cerut iertare. Dar stăruinţa lor încăpăţânată le-a pecetluit soarta. Întreaga adunare era părtaşă la vina lor, căci toţi, într-o măsură mai mare sau mai mică, au simpatizat cu ei. Şi totuşi, Dumnezeu, în marea Lui milă, a făcut o deosebire între conducătorii răzvrătirii şi aceia pe care aceştia îi conduseseră. Acelora care s-au lăsat înşelaţi li s-a dat timp pentru pocăinţă. Li s-au dat dovezi zdrobitoare că erau greşiţi şi că Moise avea dreptate. Iar manifestarea deosebită a puterii lui Dumnezeu a înlăturat orice îndoială.
Domnul Isus, Îngerul care mergea înaintea evreilor, a căutat să-i scape de la nimicire. Iertarea era gata să le fie dată. Judecata lui Dumnezeu era acum foarte aproape şi apela la ei în vederea pocăinţei. O intervenţie specială, irezistibilă, a Cerului făcuse ca răzvrătirea lor să se oprească. Acum, dacă aveau să răspundă la intervenţia providenţei lui Dumnezeu, puteau fi salvaţi. Dar, în timp ce fugeau de judecată, din cauza fricii de nimicire, răzvrătirea lor nu era vindecată. Ei s-au întors în noaptea aceea la corturile lor îngroziţi, dar nu pocăiţi. Ei fuseseră linguşiţi de Core şi oamenii lui până când au început ei înşişi să creadă că, în adevăr, erau oameni foarte buni, că fuseseră înşelaţi şi că Moise profitase de pe urma lor. Dacă aveau să admită că Core şi gruparea lui greşiseră, iar Moise a avut dreptate, atunci ar fi fost obligaţi să primească drept cuvânt al lui Dumnezeu sentinţa că trebuia să moară în pustie. Dar nu erau dispuşi să se supună acestei hotărâri şi au încercat să creadă că Moise i-a înşelat. Ei au nutrit speranţa că era pe cale să se stabilească o nouă ordine a lucrurilor, în care lauda avea să înlocuiască mustrarea şi o viaţă uşoară urma să ia locul neliniştii şi conflictului. Oamenii care pieriseră le spuseseră cuvinte linguşitoare şi pretinseseră că au faţă de ei mare interes şi iubire, iar poporul a tras concluzia că Core şi tovarăşii lui au fost oameni buni şi că Moise fusese, prin anumite mijloace, cauza nimicirii lor. Nu este posibilă pentru oameni o mai mare insultă la adresa lui Dumnezeu decât aceea de a dispreţui şi respinge mijloacele pe care El doreşte să le folosească pentru mântuirea lor. Israeliţii nu numai că făcuseră acest lucru, dar plănuiseră să-l omoare atât pe Moise, cât şi pe Aaron. Şi cu toate acestea, ei n-au simţit nevoia de a căuta iertarea lui Dumnezeu pentru păcatul lor întristător. Acea noapte a încercării n-a fost petrecută în pocăinţă şi mărturisire, ci în născocirea unui mod de a se opune dovezilor ce îi arătau a fi cei mai mari păcătoşi. Ei nutreau încă ură faţă de oamenii aleşi de Dumnezeu şi s-au hotărât să se opună autorităţii lor. Satana era prezent ca să le pervertească judecata şi să-i ducă la nimicire, ca pe nişte orbi. Tot Israelul fugise speriat la strigătul păcătoşilor ce coborau de vii în locuinţa morţilor, căci îşi ziceau: „Să fugim ca să nu ne înghită pământul". Dar, „a doua zi, toată adunarea copiilor lui Israel a cârtit împotriva lui Moise şi a lui Aaron, zicând: ‘Voi aţi omorât pe poporul Domnului’". Ei erau gata să treacă la acte de violenţă împotriva conducătorilor lor credincioşi şi plini de sacrificiu de sine. Manifestarea puterii divine a fost văzută în norul de deasupra cortului întâlnirii şi din nor o voce le-a vorbit lui Moise şi Aaron, spunând: „Daţi-vă la o parte din mijlocul acestei adunări şi-i voi topi într-o clipă". Vinovăţia păcatului nu era asupra lui şi, de aceea, Moise nu s-a temut şi nu s-a grăbit să plece şi să lase adunarea poporului Israel să piară. Moise a zăbovit şi, în această teribilă criză, a dat pe faţă adevăratul interes pe care îl are păstorul pentru turma ce i-a fost dată în grijă. El a mijlocit înaintea lui Dumnezeu ca mâna Lui să nu-l nimicească cu totul pe poporul pe care El Şi l-a ales. Prin mijlocirea sa, braţul răzbunării a fost oprit, pentru ca neascultătorul şi răzvrătitul Israel să nu fie nimicit cu totul. Dar slujitorul mâniei Domnului pornise; urgia îşi făcea lucrarea morţii. La sfatul fratelui său, Aaron a luat cădelniţa şi s-a grăbit să meargă în mijlocul adunării pentru a „face ispăşire pentru ei". „S-a aşezat între cei morţi şi cei vii, şi urgia a încetat". O dată cu fumul de tămâie, în cortul întâlnirii se înălţau la Dumnezeu şi rugăciunile lui Moise; şi urgia a fost oprită, dar nu mai înainte ca paisprezece mii de oameni din Israel să piară, ca dovadă a vinovăţiei murmurării şi răzvrătirii. A fost dată o nouă dovadă a faptului că preoţia fusese stabilită în familia lui Aaron. Prin poruncă divină, fiecare seminţie a trebuit să pregătească câte un toiag pe care să-şi scrie numele său. Numele lui Aaron a fost scris pe toiagul seminţiei lui Levi. Toiegele au fost puse în cortul întâlnirii, „înaintea mărturiei". Înflorirea unuia dintre toiege avea să fie semnul că Domnul a ales acea seminţie pentru slujba preoţiei. A doua zi, „iată că toiagul lui Aaron, care era pentru casa lui Levi, înverzise, făcuse muguri, înflorise şi copsese migdale". Toiagul a fost arătat poporului şi apoi pus în cortul întâlnirii, ca o mărturie pentru generaţiile ce aveau să vină. Această minune a clarificat problema preoţiei. A fost pe deplin stabilit faptul că Moise şi Aaron au vorbit având o autoritate divină, iar poporul era obligat să creadă, să primească adevărul neplăcut - şi anume că aveau să moară în pustie. „Iată", au zis ei, „că murim, pierim, pierim cu toţii". Au mărturisit faptul că au păcătuit, răzvrătindu-se împotriva conducătorilor lor şi au recunoscut că Core şi gruparea sa au suferit pe drept pedeapsa lui Dumnezeu. În răscoala lui Core se vede la lucru, într-o măsură mai mică, acelaşi spirit care a dus la răzvrătirea lui Satana în ceruri. Mândria şi ambiţia l-au făcut pe Lucifer să ridice plângeri împotriva conducerii lui Dumnezeu şi să caute să răstoarne ordinea ce fusese stabilită în ceruri. De la cădere, ţinta sa a fost aceea de a însămânţa în mintea oamenilor acelaşi spirit de invidie şi nemulţumire, aceeaşi ambiţie pentru locuri de frunte şi onoare. În felul acesta a lucrat el asupra minţii lui Core, Datan şi Abiram, pentru a trezi în ei dorinţa de înălţare de sine şi pentru a pune în mişcare invidia, neîncrederea şi răzvrătirea. Satana i-a făcut să-L lepede pe Dumnezeu şi conducerea sa, prin lepădarea oamenilor numiţi de El. Şi, cu toate că în cârtirea lor împotriva lui Moise şi Aaron Îl huleau pe Dumnezeu, erau atât de amăgiţi, încât se credeau fără vină, şi-i priveau pe aceia care le mustrau cu credincioşie păcatele ca fiind mânaţi de Satana. Mai există oare aceleaşi rele ce au stat la temelia ruinei lui Core? Mândria şi ambiţia sunt răspândite foarte mult; şi, atunci când sunt nutrite, deschid uşa invidiei şi luptei după întâietate; sufletul se înstrăinează atunci de Dumnezeu şi, fără să-şi dea seama, este atras în rândurile lui Satana. Asemenea lui Core şi tovarăşilor lui, mulţi, chiar din rândul celor ce-şi zic urmaşi ai Domnului Hristos, gândesc, plănuiesc şi lucrează cu atâta râvnă la înălţarea de sine, încât, pentru a câştiga simpatia şi sprijinul poporului, sunt gata să pervertească adevărul, să falsifice şi să-i prezinte în mod greşit pe slujitorii lui Dumnezeu şi chiar să le pună în seamă motive josnice şi egoiste, motive pe care, de fapt, le nutresc în propriile lor inimi. Repetând în mod stăruitor neadevăruri şi făcând aceasta chiar împotriva dovezilor, ajung şi ei în cele din urmă să creadă că sunt adevărate. În timp ce se străduiesc să nimicească încrederea poporului în oamenii rânduiţi de Dumnezeu, ei cred în adevăr că s-au angajat într-o lucrare bună şi că Îi fac chiar un serviciu lui Dumnezeu. Evreii nu erau dispuşi să se supună dispoziţiilor şi restricţiilor Domnului. Ei erau neliniştiţi când li se puneau îngrădiri şi nu erau dispuşi să primească mustrarea. Aceasta era taina cârtirilor lor împotriva lui Moise. Dacă ar fi fost lăsaţi liberi să facă ce le plăcea, ar fi fost mai puţine plângeri împotriva conducătorului lor. În tot cursul istoriei bisericii, slujitorii lui Dumnezeu au avut de dat piept cu acelaşi spirit.
Îngăduinţa faţă de păcat face ca oamenii să-i dea lui Satana intrare liberă în mintea lor; astfel, ei merg de la o treaptă a nelegiuirii la alta. Lepădarea luminii întunecă mintea şi împietreşte inima, astfel încât este uşor pentru ei să facă un pas mai departe în păcat şi să lepede o lumină şi mai puternică până când, în cele din urmă, obiceiurile lor rele ajung bine înrădăcinate. Păcatul nu li se mai pare ceva păcătos. Acela care, în mod credincios, predică Cuvântul lui Dumnezeu, condamnând astfel păcatele lor, prea adesea ajunge să aibă parte de ura lor. Nevoind să îndure durerea şi sacrificiul trebuincios pentru a se produce o schimbare, ei se întorc împotriva slujitorului lui Dumnezeu şi socotesc mustrările lui ca fiind nemeritate şi aspre. Asemenea lui Core, ei spun că poporul nu este vinovat; cel ce mustră este cauza tuturor tulburărilor. Şi, adormindu-şi conştiinţa cu această înşelăciune, cei geloşi şi cei nemulţumiţi se unesc pentru a semăna discordia în biserică şi a slăbi mâinile acelora care vor să o zidească.

Leave a comment and / or appreciate the article!

CLICK HERE :» http://www.radio-elshaday.de/

CLICK HERE :» http://www.radio-megapower.de/

CLICK HERE :» http://christliche-radiosender.blogspot.com/

CLICK HERE :» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/

Posted by: *DJ_DANY* ( ADMIN )