Acest site s-a nascut din dorinta si dor; dorinta de a fi de folos si dorul dupa oamenii cu care impartasim comuniunea de limba si credinta. Va invit sa treceti dincolo de aceasta prima pagina introductiva si sa descoperiti pe site o seama de materiale pe care vi le punem la dispozitie.

Freitag, 13. Juli 2012

PATRIARHI ŞI PROFEŢI Traducere: D. Popa şi D. Florea Titlul lucrării în original: "The Story of Patriarchs and Profets" Ediţia a 2-a revizuită Lect

PATRIARHI ŞI PROFEŢI

Traducere: D. Popa şi D. Florea

Titlul lucrării în original: "The Story of Patriarchs and Profets" Ediţia a 2-a revizuită

Lectura manuscrisului: dr. Mihail Popa şi Dumitru Popa

( PARTEA 3 DIN 4 )


Domnul Isus, Îngerul care mergea înaintea evreilor, a căutat să-i scape de la nimicire. Iertarea era gata să le fie dată. Judecata lui Dumnezeu era acum foarte aproape şi apela la ei în vederea pocăinţei. O intervenţie specială, irezistibilă, a Cerului făcuse ca răzvrătirea lor să se oprească. Acum, dacă aveau să răspundă la intervenţia providenţei lui Dumnezeu, puteau fi salvaţi. Dar, în timp ce fugeau de judecată, din cauza fricii de nimicire, răzvrătirea lor nu era vindecată. Ei s-au întors în noaptea aceea la corturile lor îngroziţi, dar nu pocăiţi. Ei fuseseră linguşiţi de Core şi oamenii lui până când au început ei înşişi să creadă că, în adevăr, erau oameni foarte buni, că fuseseră înşelaţi şi că Moise profitase de pe urma lor. Dacă aveau să admită că Core şi gruparea lui greşiseră, iar Moise a avut dreptate, atunci ar fi fost obligaţi să primească drept cuvânt al lui Dumnezeu sentinţa că trebuia să moară în pustie. Dar nu erau dispuşi să se supună acestei hotărâri şi au încercat să creadă că Moise i-a înşelat. Ei au nutrit speranţa că era pe cale să se stabilească o nouă ordine a lucrurilor, în care lauda avea să înlocuiască mustrarea şi o viaţă uşoară urma să ia locul neliniştii şi conflictului. Oamenii care pieriseră le spuseseră cuvinte linguşitoare şi pretinseseră că au faţă de ei mare interes şi iubire, iar poporul a tras concluzia că Core şi tovarăşii lui au fost oameni buni şi că Moise fusese, prin anumite mijloace, cauza nimicirii lor. Nu este posibilă pentru oameni o mai mare insultă la adresa lui Dumnezeu decât aceea de a dispreţui şi respinge mijloacele pe care El doreşte să le folosească pentru mântuirea lor. Israeliţii nu numai că făcuseră acest lucru, dar plănuiseră să-l omoare atât pe Moise, cât şi pe Aaron. Şi cu toate acestea, ei n-au simţit nevoia de a căuta iertarea lui Dumnezeu pentru păcatul lor întristător. Acea noapte a încercării n-a fost petrecută în pocăinţă şi mărturisire, ci în născocirea unui mod de a se opune dovezilor ce îi arătau a fi cei mai mari păcătoşi. Ei nutreau încă ură faţă de oamenii aleşi de Dumnezeu şi s-au hotărât să se opună autorităţii lor. Satana era prezent ca să le pervertească judecata şi să-i ducă la nimicire, ca pe nişte orbi. Tot Israelul fugise speriat la strigătul păcătoşilor ce coborau de vii în locuinţa morţilor, căci îşi ziceau: „Să fugim ca să nu ne înghită pământul". Dar, „a doua zi, toată adunarea copiilor lui Israel a cârtit împotriva lui Moise şi a lui Aaron, zicând: ‘Voi aţi omorât pe poporul Domnului’". Ei erau gata să treacă la acte de violenţă împotriva conducătorilor lor credincioşi şi plini de sacrificiu de sine. Manifestarea puterii divine a fost văzută în norul de deasupra cortului întâlnirii şi din nor o voce le-a vorbit lui Moise şi Aaron, spunând: „Daţi-vă la o parte din mijlocul acestei adunări şi-i voi topi într-o clipă". Vinovăţia păcatului nu era asupra lui şi, de aceea, Moise nu s-a temut şi nu s-a grăbit să plece şi să lase adunarea poporului Israel să piară. Moise a zăbovit şi, în această teribilă criză, a dat pe faţă adevăratul interes pe care îl are păstorul pentru turma ce i-a fost dată în grijă. El a mijlocit înaintea lui Dumnezeu ca mâna Lui să nu-l nimicească cu totul pe poporul pe care El Şi l-a ales. Prin mijlocirea sa, braţul răzbunării a fost oprit, pentru ca neascultătorul şi răzvrătitul Israel să nu fie nimicit cu totul. Dar slujitorul mâniei Domnului pornise; urgia îşi făcea lucrarea morţii. La sfatul fratelui său, Aaron a luat cădelniţa şi s-a grăbit să meargă în mijlocul adunării pentru a „face ispăşire pentru ei". „S-a aşezat între cei morţi şi cei vii, şi urgia a încetat". O dată cu fumul de tămâie, în cortul întâlnirii se înălţau la Dumnezeu şi rugăciunile lui Moise; şi urgia a fost oprită, dar nu mai înainte ca paisprezece mii de oameni din Israel să piară, ca dovadă a vinovăţiei murmurării şi răzvrătirii. A fost dată o nouă dovadă a faptului că preoţia fusese stabilită în familia lui Aaron. Prin poruncă divină, fiecare seminţie a trebuit să pregătească câte un toiag pe care să-şi scrie numele său. Numele lui Aaron a fost scris pe toiagul seminţiei lui Levi. Toiegele au fost puse în cortul întâlnirii, „înaintea mărturiei". Înflorirea unuia dintre toiege avea să fie semnul că Domnul a ales acea seminţie pentru slujba preoţiei. A doua zi, „iată că toiagul lui Aaron, care era pentru casa lui Levi, înverzise, făcuse muguri, înflorise şi copsese migdale". Toiagul a fost arătat poporului şi apoi pus în cortul întâlnirii, ca o mărturie pentru generaţiile ce aveau să vină. Această minune a clarificat problema preoţiei. A fost pe deplin stabilit faptul că Moise şi Aaron au vorbit având o autoritate divină, iar poporul era obligat să creadă, să primească adevărul neplăcut - şi anume că aveau să moară în pustie. „Iată", au zis ei, „că murim, pierim, pierim cu toţii". Au mărturisit faptul că au păcătuit, răzvrătindu-se împotriva conducătorilor lor şi au recunoscut că Core şi gruparea sa au suferit pe drept pedeapsa lui Dumnezeu. În răscoala lui Core se vede la lucru, într-o măsură mai mică, acelaşi spirit care a dus la răzvrătirea lui Satana în ceruri. Mândria şi ambiţia l-au făcut pe Lucifer să ridice plângeri împotriva conducerii lui Dumnezeu şi să caute să răstoarne ordinea ce fusese stabilită în ceruri. De la cădere, ţinta sa a fost aceea de a însămânţa în mintea oamenilor acelaşi spirit de invidie şi nemulţumire, aceeaşi ambiţie pentru locuri de frunte şi onoare. În felul acesta a lucrat el asupra minţii lui Core, Datan şi Abiram, pentru a trezi în ei dorinţa de înălţare de sine şi pentru a pune în mişcare invidia, neîncrederea şi răzvrătirea. Satana i-a făcut să-L lepede pe Dumnezeu şi conducerea sa, prin lepădarea oamenilor numiţi de El. Şi, cu toate că în cârtirea lor împotriva lui Moise şi Aaron Îl huleau pe Dumnezeu, erau atât de amăgiţi, încât se credeau fără vină, şi-i priveau pe aceia care le mustrau cu credincioşie păcatele ca fiind mânaţi de Satana. Mai există oare aceleaşi rele ce au stat la temelia ruinei lui Core? Mândria şi ambiţia sunt răspândite foarte mult; şi, atunci când sunt nutrite, deschid uşa invidiei şi luptei după întâietate; sufletul se înstrăinează atunci de Dumnezeu şi, fără să-şi dea seama, este atras în rândurile lui Satana. Asemenea lui Core şi tovarăşilor lui, mulţi, chiar din rândul celor ce-şi zic urmaşi ai Domnului Hristos, gândesc, plănuiesc şi lucrează cu atâta râvnă la înălţarea de sine, încât, pentru a câştiga simpatia şi sprijinul poporului, sunt gata să pervertească adevărul, să falsifice şi să-i prezinte în mod greşit pe slujitorii lui Dumnezeu şi chiar să le pună în seamă motive josnice şi egoiste, motive pe care, de fapt, le nutresc în propriile lor inimi. Repetând în mod stăruitor neadevăruri şi făcând aceasta chiar împotriva dovezilor, ajung şi ei în cele din urmă să creadă că sunt adevărate. În timp ce se străduiesc să nimicească încrederea poporului în oamenii rânduiţi de Dumnezeu, ei cred în adevăr că s-au angajat într-o lucrare bună şi că Îi fac chiar un serviciu lui Dumnezeu. Evreii nu erau dispuşi să se supună dispoziţiilor şi restricţiilor Domnului. Ei erau neliniştiţi când li se puneau îngrădiri şi nu erau dispuşi să primească mustrarea. Aceasta era taina cârtirilor lor împotriva lui Moise. Dacă ar fi fost lăsaţi liberi să facă ce le plăcea, ar fi fost mai puţine plângeri împotriva conducătorului lor. În tot cursul istoriei bisericii, slujitorii lui Dumnezeu au avut de dat piept cu acelaşi spirit.
Îngăduinţa faţă de păcat face ca oamenii să-i dea lui Satana intrare liberă în mintea lor; astfel, ei merg de la o treaptă a nelegiuirii la alta. Lepădarea luminii întunecă mintea şi împietreşte inima, astfel încât este uşor pentru ei să facă un pas mai departe în păcat şi să lepede o lumină şi mai puternică până când, în cele din urmă, obiceiurile lor rele ajung bine înrădăcinate. Păcatul nu li se mai pare ceva păcătos. Acela care, în mod credincios, predică Cuvântul lui Dumnezeu, condamnând astfel păcatele lor, prea adesea ajunge să aibă parte de ura lor. Nevoind să îndure durerea şi sacrificiul trebuincios pentru a se produce o schimbare, ei se întorc împotriva slujitorului lui Dumnezeu şi socotesc mustrările lui ca fiind nemeritate şi aspre. Asemenea lui Core, ei spun că poporul nu este vinovat; cel ce mustră este cauza tuturor tulburărilor. Şi, adormindu-şi conştiinţa cu această înşelăciune, cei geloşi şi cei nemulţumiţi se unesc pentru a semăna discordia în biserică şi a slăbi mâinile acelora care vor să o zidească.
Fiecare pas înainte făcut de aceia pe care Dumnezeu îi cheamă să conducă lucrarea Lui trezeşte bănuieli; fiecare faptă este greşit interpretată de cei invidioşi şi de căutătorii de greşeli. Aşa a fost pe timpul lui Luther, al lui Wesley şi al altor reformatori. Şi aşa este şi astăzi. Core n-ar fi urmat calea pe care a luat-o, dacă ar fi ştiut că toate îndrumările şi mustrările adresate lui Israel veneau de la Dumnezeu. Dar el ar fi trebuit să ştie acest lucru. Dumnezeu dăduse dovezi îndestulătoare că El îl conduce pe Israel. Dar Core şi tovarăşii săi au respins lumina până când au orbit atât de mult, încât nici cele mai izbitoare manifestări ale puterii lui Dumnezeu n-au fost îndestulătoare pentru a-i convinge; ei le-au pus pe toate pe seama unor mijloace omeneşti sau satanice. Acelaşi lucru a fost făcut de popor, care, în ziua imediat următoare nimicirii lui Core şi a cetei lui, a venit la Moise şi Aaron, zicând: „Voi aţi omorât pe poporul Domnului". Fără a ţine seama de faptul că avuseseră cele mai convingătoare dovezi ale neplăcerii lui Dumnezeu faţă de purtarea lor în nimicirea oamenilor care îi amăgiseră, ei au îndrăznit să pună judecăţile Lui pe seama lui Satana, declarând că prin puterea celui rău Moise şi Aaron au pricinuit moartea unor oameni buni şi sfinţi. Această faptă le-a pecetluit soarta. Ei săvârşiseră păcatul împotriva Duhului Sfânt, un păcat prin care inima omului este într-adevăr împietrită faţă de influenţa harului divin. „Oricine va vorbi împotriva Fiului omului", a spus Domnul Isus Hristos, „va fi iertat, dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat" (Mat.12,32). Aceste cuvinte au fost rostite de Mântuitorul nostru când faptele cele bune pe care le săvârşise prin puterea lui Dumnezeu au fost puse de iudei pe seama lui Beelzebul. Prin mijlocirea Duhului Sfânt, Dumnezeu comunică cu omul; şi aceia care, în mod deliberat, leapădă mijlocirea aceasta, ca fiind de la Satana, taie canalul de legătură dintre suflet şi cer. Dumnezeu lucrează prin manifestarea Duhului Său ca să-l mustre şi să-l convingă pe păcătos; şi dacă lucrarea Duhului este lepădată, în cele din urmă Dumnezeu nu mai poate face nimic pentru acel suflet. Ultimul mijloc al harului divin este folosit. Păcătosul rupe astfel orice legătură cu Dumnezeu, iar păcatul nu are nici un leac ca să se vindece singur. Nu mai există o rezervă de putere, prin care Dumnezeu să poată lucra pentru a-l convinge şi converti pe păcătos. „Lăsaţi-l în pace" (Osea 4,17) - este porunca divină. Atunci „nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiţi" (Evr.10,26-27).
Cap. 36 - În pustie
Timp de aproape patruzeci de ani, copiii lui Israel sunt pierduţi din vedere în întunericul deşertului. „Vremea", spunea Moise, „cât au ţinut călătoriile noastre de la Cadeş-Barnea până la trecerea pârâului Zered a fost de treizeci şi opt de ani; până a pierit din mijlocul taberei tot neamul oamenilor de război, cum le jurase Domnul. Mâna Domnului a fost împotriva lor, ca să-i nimicească din mijlocul taberei, până ce au pierit" (Deuteronom 2,14.15). În decursul acestor ani, i se reamintea mereu poporului că se afla sub mustrare divină. În răzvrătirea de la Cadeş, ei L-au lepădat pe Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a lepădat pentru vremea aceea pe ei. Pentru că se dovediseră necredincioşi legământului Său, nu aveau să primească semnul legământului, ritualul circumciziunii. Dorinţa lor de a se întoarce în ţara robiei arăta că sunt nevrednici de libertate, şi orânduirea Paştelui, instituită pentru a sărbători eliberarea din sclavie, nu trebuia să fie ţinută. Cu toate acestea, continuarea slujbelor la sanctuar dovedea faptul că Dumnezeu nu uitase în totul pe poporul Său, +şi, în îndurarea Lui, încă Se îngrijea de nevoile lor. „Domnul, Dumnezeul tău, te-a binecuvântat în tot lucrul mâinilor tale", spunea Moise, reamintindu-le istoria peregrinărilor lor, „şi ţi-a cunoscut călătoria în această mare pustie. Iată, de patruzeci de ani Domnul, Dumnezeul tău, este cu tine şi n-ai dus lipsă de nimic" (Deuteronom 2,7). Iar imnul leviţilor, raportat de Neemia, înfăţişează în mod viu grija lui Dumnezeu pentru poporul Israel, chiar în aceşti ani, când au fost lepădaţi şi alungaţi: „În îndurarea Ta fără margini, nu i-ai părăsit în pustie şi stâlpul de nor n-a încetat să-i călăuzească ziua pe drum, iar stâlpul de foc să le lumineze noaptea drumul pe care aveau să-l urmeze. Le-ai dat Duhul Tău cel bun, ca să-i facă înţelepţi. N-ai depărtat mana Ta de la gura lor şi le-ai dat apă să-şi potolească setea. Patruzeci de ani ai avut grijă să-i hrăneşti în pustie şi n-au dus grijă de nimic, hainele nu li s-au învechit şi picioarele nu li s-au umflat" (Neemia 9,19-21). Peregrinarea prin pustie n-a fost poruncită numai ca o pedeapsă rostită asupra răzvrătiţilor şi cârtitorilor, ci trebuia să slujească la disciplinarea generaţiei ce avea să vină, pregătind-o pentru intrarea în ţara făgăduinţei. Moise le-a spus: „Domnul, Dumnezeul tău, te mustră cum mustră un om pe copilul lui", „ca să te smerească şi să te încerce, ca să-ţi cunoască pornirile inimii şi să te vadă dacă ai să păzeşti sau nu poruncile Lui. Astfel… te-a lăsat să suferi de foame şi te-a hrănit cu mană, pe care nici tu n-o cunoşteai şi nici părinţii tăi n-o cunoscuseră, ca să te înveţe că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului" (Deuteronom 8,5.2.3). „El l-a găsit într-un ţinut pustiu, într-o singurătate plină de urlete înfricoşate; l-a înconjurat, l-a îngrijit şi l-a păzit ca lumina ochilor Lui". „În toate necazurile lor, n-au fost fără ajutor şi Îngerul care este înaintea Feţei Lui i-a mântuit; El Însuşi i-a răscumpărat, în dragostea şi îndurarea Lui, şi necurmat i-a sprijinit şi i-a purtat în zilele din vechime" (Deuteronom 32,10; Isaia 63,9). Cu toate acestea, singurul raport al vieţii lor din pustie nu este alcătuit decât din dovezi ale răzvrătirii lor împotriva Domnului. Răzvrătirea lui Core a avut ca rezultat nimicirea a paisprezece mii de oameni din Israel. Şi au mai fost cazuri izolate care dovedeau acelaşi spirit de dispreţ faţă de autoritatea divină. Odată, fiul unei femei israelite şi al unui egiptean, unul din mulţimea pestriţă care ieşise împreună cu Israel din Egipt, a părăsit locul său din tabără şi a intrat în partea israeliţilor, pretinzând dreptul de a-şi ridica acolo cortul. Lucrul acesta era interzis de legea divină, urmaşii unui egiptean fiind excluşi din adunarea poporului până la a treia generaţie. Între el şi un israelit s-a iscat o ceartă; problema fiind adusă înaintea judecătorilor, hotărârea acestora a fost împotriva celui care călcase legea.
Înfuriat din pricina acestei decizii, el l-a blestemat pe judecător şi, în aprinderea patimii lui, a hulit Numele lui Dumnezeu. El a fost adus imediat înaintea lui Moise. Era dată de mult porunca: „Cine va blestema pe tatăl său sau pe mama sa să fie pedepsit cu moartea" (Exod 21,17). Dar nu se prevăzuse nimic cu privire la un astfel de caz. Atât de grozavă era nelegiuirea, încât s-a crezut că este necesar să se ceară, în mod deosebit, sfat de la Dumnezeu. Omul a fost închis până când avea să fie cunoscută voinţa lui Dumnezeu. Dumnezeu Însuşi a rostit sentinţa - după cele spuse de Dumnezeu, cel ce hulise trebuia să fie scos afară din tabără şi ucis cu pietre. Cei care fuseseră de faţă când s-a săvârşit păcatul şi-au pus mâinile pe capul său, mărturisind astfel în mod solemn că învinuirea ce i se aducea era dreaptă. Apoi, tot ei au fost aceia care au aruncat primele pietre, iar cei care erau de faţă au luat şi ei parte după aceea la executarea sentinţei.
Această întâmplare a fost urmată de darea unei legi pentru cazuri asemănătoare: „Oricine va blestema pe Dumnezeul lui, îşi va lua pedeapsa pentru păcatul lui. Cine va blestema Numele Domnului, va fi pedepsit cu moartea. Toată adunarea să-l ucidă cu pietre. Fie străin, fie băştinaş, să moară, pentru că a hulit Numele lui Dumnezeu" (Leviticul 24,15.16). Sunt şi dintre aceia care pun la îndoială iubirea lui Dumnezeu şi dreptatea Lui atunci când a dat o pedeapsă atât de aspră pentru cuvintele rostite în aprinderea patimii. Dar atât iubirea, cât şi dreptatea Sa cer să se arate că izbucnirea de vorbe ieşite din răutate împotriva lui Dumnezeu constituie un mare păcat. Pedeapsa dată trebuia să fie o avertizare pentru alţii, şi anume că Numele lui Dumnezeu trebuie să fie privit cu respect. Dacă păcatul acestui om ar fi rămas nepedepsit, şi alţii ar fi făcut la fel şi, ca rezultat, multe vieţi ar fi trebuit, în cele din urmă, să fie sacrificate. Mulţimea pestriţă care a ieşit din Egipt împreună cu poporul Israel era un continuu izvor de ispită şi necazuri. Cei care o compuneau mărturiseau că au renunţat la idolatrie şi că se închină adevăratului Dumnezeu; dar educaţia din copilărie şi creşterea le-au modelat obiceiurile şi caracterul şi ei erau mai mult sau mai puţin stricaţi de idolatrie şi lipsă de respect pentru Dumnezeu. Ei au fost cei mai porniţi să înceapă cearta şi erau primii care se plângeau şi molipseau tabăra prin practicile lor idolatre şi prin cârtirile lor împotriva lui Dumnezeu.
Curând după întoarcerea în pustie, a avut loc un caz de călcare de Sabat în împrejurări care l-au arătat a fi un caz de o deosebită vinovăţie. Vestea că Domnul îl va dezmoşteni pe Israel a trezit un spirit de răzvrătire. Un om din popor, mâniat pentru faptul că fusese exclus din Canaan şi hotărât să-şi dea pe faţă dispreţul faţă de Legea lui Dumnezeu, se aventură să calce în mod făţiş porunca a patra a Decalogului, ducându-se să adune lemne în ziua Sabatului. În timpul peregrinării lor în pustie, aprinderea focului în ziua a şaptea a săptămânii fusese oprită cu stricteţe. Opreliştea aceasta nu avea să fie extinsă şi în ţara Canaanului, unde asprimea climei făcea adesea necesară aprinderea focului; dar în pustie, focul nu era necesar pentru a te încălzi. Fapta acestui om era o călcare voită şi premeditată a poruncii a patra - un păcat datorat nu necugetării sau necunoaşterii, ci încumetării. El a fost prins asupra faptului şi adus înaintea lui Moise. Fusese deja vestit mai dinainte că orice călcare a Sabatului va fi pedepsită cu moartea, dar nu se făcuse încă cunoscut cum avea să se aplice pedeapsa aceasta. Moise a adus cazul înaintea lui Dumnezeu şi i s-a dat următoarea îndrumare: „Omul acesta să fie pedepsit cu moartea, toată adunarea să-l ucidă cu pietre în afara taberei" (Numeri 15,35). Păcatele hulirii şi călcării de bună voie a Sabatului erau pedepsite la fel, fiind amândouă dovezi ale dispreţului faţă de autoritatea lui Dumnezeu. În zilele noastre, sunt mulţi aceia care leapădă Sabatul creaţiunii ca fiind o instituţie iudaică şi spun că, dacă ar trebui să fie ţinut, atunci ar trebui aplicată pedeapsa cu moartea pentru călcarea lui; dar vedem că păcatul hulirii a primit aceeaşi pedeapsă ca şi călcarea Sabatului. Trebuie să tragem oare concluzia că porunca a treia trebuie dată şi ea la o parte, ca fiind obligatorie numai pentru iudei? Şi totuşi, argumentul scos din pedeapsa cu moartea se aplică şi la porunca a treia, la porunca a cincea şi, de fapt, la toate Cele Zece Porunci, aşa cum se aplică la porunca a patra. Cu toate că s-ar putea ca Dumnezeu să nu pedepsească acum călcarea Legii Sale cu pedepse vremelnice, Cuvântul Lui declară totuşi că plata păcatului este moartea; şi în executarea finală a judecăţii se va vedea că moartea este partea acelora care au călcat preceptele Sale sfinte.
În tot timpul celor patruzeci de ani în pustie, în fiecare săptămână i se amintea poporului, prin miracolul manei, obligaţia sfântă a păzirii Sabatului. Şi totuşi, nici aceasta nu i-a dus la ascultare. Cu toate că nu s-au dedat la o călcare atât de făţişă şi îndrăzneaţă ca cel care primise o pedeapsă atât de izbitoare, s-a dat totuşi pe faţă o mare delăsare în păzirea poruncii a patra. Dumnezeu declară prin profetul Său: „Mi-au pângărit peste măsură de mult Sabatele Mele" (Ezechiel 20,13.24). Şi acesta este enumerat printre motivele de îndepărtare a primei generaţii de ţara făgăduinţei. Şi, cu toate acestea, copiii lor n-au învăţat lecţia. Atât de mare a fost nepăsarea lor faţă de păzirea Sabatului, în timpul celor patruzeci de ani de pribegie în pustie, încât chiar dacă Dumnezeu nu i-a oprit să intre în Canaan, El a spus că aveau să fie împrăştiaţi printre păgâni, după aşezarea lor în ţara făgăduită.
De la Cadeş, copiii lui Israel s-au întors în pustie; iar după ce s-a terminat timpul rămânerii lor în deşert, a venit „toată adunarea copiilor lui Israel… în pustia ţin, în luna întâia şi poporul s-a oprit la Cadeş" (Numeri 20,1). Aici a murit şi a fost îngropată Maria. De la scena aceea plină de bucurie de pe ţărmul Mării Roşii, când Israel a ieşit cu cântec şi cu joc pentru a sărbători triumful Domnului, la mormântul din pustie, care a pus capăt unei vieţi de peregrinaj aşa a fost soarta a milioane de suflete care au ieşit din Egipt cu mari speranţe. Păcatul le-a smuls chiar de la buze cupa binecuvântărilor. Va învăţa oare generaţia următoare această lecţie?
„Cu toate acestea, ei n-au încetat să păcătuiască şi n-au crezut în inimile lor … Când îi lovea de moarte, ei Îl căutau, se întorceau şi se îndreptau spre Dumnezeu; îşi aduceau aminte că Dumnezeu este Stânca lor şi că Dumnezeul Atotputernic este Izbăvitorul lor" (Psalmul 78,32-35). Dar ei nu s-au întors la Dumnezeu din sinceritate. Cu toate că atunci când erau loviţi de vrăjmaşi căutau ajutorul Lui, singurul care îi putea scăpa, totuşi „inima nu le era tare faţă de El şi nu erau credincioşi legământului. Totuşi, în îndurarea Lui, El iartă nelegiuirea şi nu nimiceşte; Îşi opreşte de multe ori mânia şi nu dă drumul întregii Lui urgii. El Şi-a adus deci aminte că ei nu erau decât carne, o suflare care trece şi nu se mai întoarce" (Psalmul 78,37-39).
Cap. 37 - Stânca lovită
Din stânca lovită de Moise pentru prima dată la Horeb a curs un şuvoi de apă dătătoare de viaţă, care l-a înviorat pe Israel în pustie. În timpul tuturor peregrinărilor lor, ori de câte ori era nevoie, li se dădea apă, printr-o minune a îndurării lui Dumnezeu. Cu toate acestea, apa nu curgea după ei de la Horeb. Ori de câte ori, în călătoriile lor, aveau nevoie de apă, acolo, din despicătura stâncii, apa ţâşnea în şuvoi lângă tabăra lor. Hristos era Acela care, prin puterea cuvântului Său, făcea ca şuvoiul răcoritor de apă să curgă spre Israel: „Şi toţi au băut aceeaşi apă duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos" (1 Corinteni 10,4). El era izvorul tuturor binecuvântărilor, atât al celor trecătoare, cât şi al celor spirituale. Hristos, Stânca cea adevărată, a fost cu ei în toate peregrinările lor. „Şi nu vor suferi de sete în pustiurile în care-i va duce; ci va face să curgă pentru ei apă din stâncă, va despica stânca şi va curge apă" (Isaia 48,21). „A deschis stânca, şi au curs ape, care s-au vărsat ca un râu în locurile uscate" (Psalmul 105,41). Stânca lovită Îl preînchipuia pe Domnul Hristos şi, prin acest simbol, suntem învăţaţi cele mai preţioase adevăruri spirituale. După cum din stânca lovită se revărsa apa dătătoare de viaţă, tot astfel de la Hristos, „lovit de Dumnezeu", „străpuns pentru păcatele noastre", „zdrobit pentru fărădelegile noastre" (Isaia 53,4.5), curge şuvoiul mântuirii pentru neamul omenesc pierdut. După cum stânca a fost lovită o singură dată, „tot aşa Hristos, S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora" (Evrei 9,28). Mântuitorul nostru nu trebuia să Se jertfească a doua oară; iar aceia care caută binecuvântările harului Său au nevoie numai să ceară acestea în Numele lui Isus, revărsându-şi astfel dorinţa ini-mii în rugăciune plină de căinţă. O astfel de rugăciune va aduce înaintea Domnului oştirilor rănile lui Isus şi atunci din nou va curge sângele dătător de viaţă, simbolizat prin revărsarea apei dătătoare de viaţă pentru Israel. Revărsarea apei din stâncă în pustie era sărbătorită de israeliţi după aşezarea lor în Canaan, cu manifestări de mare bucurie. În timpul Domnului Hristos, sărbătoarea aceasta ajunsese cea mai impresionantă ceremonie. Ea avea loc cu ocazia Sărbătorii corturilor, când erau adunaţi la Ierusalim oameni din toată ţara. În fiecare dintre cele şapte zile ale acestei sărbători, preoţii ieşeau însoţiţi de muzică şi de corul leviţilor pentru a scoate apă într-un vas de aur din apa Siloamului. Ei erau urmaţi de mulţimea credincioşilor, toţi cei care puteau să se apropie de apă şi să bea din ea, în timp ce răsuna cântecul de sărbătoare: „Veţi scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii" (Isaia 12,3). Apoi, apa scoasă de preoţi era purtată la templu în mijlocul sunetului trâmbiţelor şi al cântării pline de solemnitate: „Picioarele mi se opresc în porţile tale, Ierusalime" (Psalmul 122,2). În timp ce cântecele de laudă răsunau, iar mulţimea îşi alătura glasul într-un cor triumfal, acompaniat de cântecul instrumentelor şi al trâmbiţelor care sunau cu putere, apa era vărsată pe altarul arderii de tot. Mântuitorul S-a folosit de slujba aceasta simbolică pentru a îndrepta mintea oamenilor la binecuvântările pe care El a venit să le aducă. „În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului", vocea Sa a fost auzită în tonuri ce răsunau prin curţile templului: „’Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura’. Spunea cuvintele acestea despre Duhul", declara Ioan, „pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El" (Ioan 7,37-39). Apa înviorătoare, ţâşnind într-un pământ pustiu şi secetos, face ca pustia să înflorească şi curge ca să dea viaţă celor ce pier; ea este un simbol al harului divin pe care numai Domnul Hristos îl poate da şi care curăţă, reînviorează şi dă putere sufletului, ca apa vie. Acela în care locuieşte Hristos are în el un izvor de har şi putere ce nu seacă niciodată. Domnul Isus face plină de bucurie viaţa tuturor acelora care-L caută în adevăr şi le luminează cărarea. Primită în inimă, iubirea Sa va da naştere la fapte bune pentru viaţa veşnică. Ea aduce binecuvântări nu numai aceluia în sufletul căruia izvorăşte, ci râul de apă vie se va revărsa în cuvinte şi fapte de neprihănire spre a-i înviora pe cei însetaţi din jurul său. În convorbirea Sa cu femeia samariteancă la fântâna lui Iacov, Mântuitorul S-a folosit de acelaşi tablou. „Dar cine va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică" (Ioan 4,14). Domnul Hristos combină cele două simboluri. El este Stânca, El este Apa vie. Tablourile acestea frumoase şi pline de adânci înţelesuri sunt prezente în toată Biblia. Cu veacuri înainte de venirea Domnului Hristos, Moise arăta spre El ca fiind Stânca mântuirii lui Israel (Deuteronom 32,15); psalmistul a cântat despre El ca fiind „Izbăvitorul meu", „Stânca puterii mele", „Stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine", „o Stâncă de adăpost pentru mine", „Stânca inimii mele", „Stânca mea de adăpost". În cântecele lui David, harul Său este înfăţişat de asemenea ca fiind „ape de odihnă" „printre păşuni verzi", pe marginea cărora Păstorul ceresc Îşi conduce turma. Şi iarăşi, „şi-i adăpi din şuvoiul desfătărilor Tale", „căci la Tine este izvorul vieţii" (Psalmul 19,14; 62,7; 61,2; 71,3; 73,26; 94,22; 23,2; 36,8.9). Iar înţeleptul declară: „Izvorul înţelepciunii este ca un şuvoi care curge întruna" (Proverbe 18,4). Pentru Ieremia, Domnul Hristos este „izvorul apelor vii" (Ieremia 2,13). Pentru Zaharia, este „un izvor pentru păcat şi necurăţie" (Zaharia 13,1). Isaia Îl descrie ca fiind „Stânca veacurilor" şi ca „umbra unei stânci mari într-un pământ ars de soare" (Isaia 26,4; 32,2). Tot el ne prezintă făgăduinţa preţioasă ce face să aducă în mod viu în minte izvorul de apă vie ce a curs pentru Israel: „Cei nenorociţi şi cei lipsiţi caută apă, şi nu este; li se usucă limba de sete. Eu, Domnul, îi voi asculta; Eu, Dumnezeul lui Israel, nu-i voi părăsi". „Căci voi turna ape peste pământul însetat şi râuri peste pământul uscat". „Căci în pustie vor ţâşni ape şi în pustietate pâraie". Este adresată invitaţia: „Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape" (Isaia 41,17; 44,3; 35,6; 55,1). Şi în paginile de încheiere ale Cuvântului Sfânt, se face auzită invitaţia aceasta. Râul de apă al vieţii, „limpede ca şi cristalul", porneşte de la tronul lui Dumnezeu şi al Mielului; şi chemarea harului răsună de-a lungul veacurilor: „Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată" (Apocalips 22,17). Chiar înainte ca mulţimea lui Israel să ajungă la Cadeş, râul dătător de viaţă, care atâţia ani ţâşnise chiar lângă tabăra lor, încetă să mai curgă. Scopul lui Dumnezeu era acela de a-l pune încă o dată la încercare pe poporul Său. El dorea să vadă dacă se vor încrede în purtarea Lui de grijă sau vor da pe faţă aceeaşi necredinţă ca şi părinţii lor. În faţa lor se aflau colinele Canaanului. O călătorie de câteva zile avea să-i aducă la hotarele ţării făgăduite. Se aflau la o mică depărtare de Edom, care aparţinea urmaşilor lui Esau şi prin care trecea drumul rânduit lor spre Canaan. Moise primise porunca: „Întoarceţi-vă spre miazănoapte. Dă următoarea poruncă poporului: ‘Acum aveţi să treceţi prin hotarele fraţilor voştri, copiii lui Esau, care locuiesc în Seir. Ei se vor teme de voi; dar să vă păziţi bine. Să nu vă încăieraţi cu ei; căci nu vă voi da în ţara lor nici măcar o palmă de loc; muntele Seir l-am dat în stăpânire lui Esau. Să cumpăraţi de la ei cu preţ de argint hrana pe care o veţi mânca; şi să cumpăraţi de la ei cu preţ de argint chiar şi apa pe care o veţi bea’" (Deuteronom 2,3-6). Porunca aceasta ar fi trebuit să fie de ajuns spre a explica pentru ce a încetat să li se mai dea apă; ei erau de acum gata să treacă printr-o ţară bine udată şi roditoare, în drumul lor direct spre ţara Canaanului. Dumnezeu le făgăduise o trecere lipsită de incidente prin Edom şi ocazia de a cumpăra hrană şi suficientă apă pentru a fi de ajuns întregii mulţimi. Încetarea curgerii miraculoase a apei ar fi trebuit să fie deci un motiv de bucurie, un semn că pribegia prin pustie a luat sfârşit. Dacă n-ar fi fost orbiţi de necredinţă, ar fi putut înţelege acest lucru. Dar ei au făcut, din ceea ce ar fi trebuit să fie o dovadă a împlinirii făgăduinţei lui Dumnezeu, o ocazie de îndoială şi cârtire. Se părea că poporul părăsise orice speranţă că Dumnezeu avea să-l ducă în stăpânirea Canaanului şi a început să plângă după „binecuvântările" pustiei. Înainte ca Dumnezeu să le îngăduie să intre în Canaan, ei trebuia să arate că se încred în făgăduinţa Lui. Alimentarea cu apă a încetat înainte ca ei să ajungă în Edom. Acum era pentru ei ocazia, şi aceasta pentru un scurt timp, să umble prin credinţă şi nu prin vedere. Dar cea dintâi încercare a dat loc la acelaşi spirit răzvrătit şi nerecunoscător care fusese dat pe faţă de părinţii lor. De îndată ce strigătul după apă s-a auzit în tabără, ei au uitat mâna care de atâţia ani se îngrijise de nevoile lor şi, în loc să se îndrepte spre Dumnezeu după ajutor, au murmurat împotriva Lui şi, în disperarea lor, au spus: „Ce bine ar fi fost să fi murit noi când au murit fraţii noştri înaintea Domnului" (Numeri 20,1-13); cu alte cuvinte, ei ar fi dorit să se fi numărat printre cei ce au fost nimiciţi cu prilejul răscoalei lui Core. Strigătele lor erau îndreptate împotriva lui Moise şi Aaron: „Pentru ce aţi adus adunarea Domnului în pustia aceasta, ca să murim în ea, noi şi vitele noastre? Pentru ce ne-aţi scos din Egipt şi ne-aţi adus în acest loc, unde nu este nici loc de semănat, nici smochin, nici viţă, nici rodiu, nici apă de băut?" Conducătorii s-au dus la uşa cortului întâlnirii şi au căzut cu feţele la pământ. Din nou „s-a arătat slava lui Dumnezeu", şi Moise a primit porunca: „Ia toiagul şi cheamă adunarea, tu şi fratele tău Aaron. Să vorbiţi stâncii acesteia în faţa lor, şi ea vă va da apă. Să le scoateţi apă din stâncă şi să adăpi adunarea şi vitele lor." Cei doi fraţi au mers înaintea mulţimii, Moise având în mâna sa toiagul Domnului. Ei erau acum oameni în vârstă. Multă vreme răbdaseră răzvrătirea şi încăpăţânarea poporului Israel; dar acum, spre sfârşit, până şi răbdarea lui Moise a cedat: „Ascultaţi, răzvrătiţilor", a strigat el, „vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?"; şi, în loc să-i vorbească stâncii, aşa cum îi poruncise Domnul, el a lovit-o de două ori cu toiagul. Apa a ţâşnit cu îmbelşugare spre a satisface setea mulţimii. Dar se făcuse un mare rău. Moise a vorbit cu un spirit iritat; cuvintele lui erau mai degrabă expresia patimii omeneşti decât indignarea sfântă pentru că Dumnezeu fusese dezonorat. „Ascultaţi, voi, răzvrătiţilor", a spus el. Acuzaţia aceasta era adevărată, dar nici adevărul nu trebuie rostit cu patimă sau nerăbdare. Când Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să pună asupra lui Israel vina pentru răzvrătire, chiar pentru el cuvintele fuseseră dureroase, iar pentru ei greu de suportat; şi, cu toate acestea, Dumnezeu l-a susţinut în transmiterea soliei. Dar, când cu de la sine putere şi-a luat asupra sa sarcina de a-i acuza, el L-a întristat pe Duhul lui Dumnezeu şi nu a făcut decât rău poporului. Lipsa sa de răbdare şi stăpânire de sine era vădită. În felul acesta i s-a dat ocazie poporului să se întrebe dacă acţiunile şi comportarea lui din trecut fuseseră sub conducerea lui Dumnezeu sau nu şi astfel să-şi scuze propriile păcate. Atât Moise, cât şi ei Îl ofensaseră pe Dumnezeu. Purtarea lui, spuneau ei, merita de la început să fie supusă criticii şi condamnării. Acum ei au găsit pretextul pe care-l căutau pentru a respinge toate mustrările pe care Dumnezeu le trimitea prin slujitorul Său. Moise a dat dovadă de neîncredere în Dumnezeu. „Vom putea noi oare să vă scoatem apă?", întrebă el, ca şi când Domnul n-ar face ceea ce a făgăduit. „N-aţi crezut în Mine", le-a spus Domnul celor doi fraţi, „ca să Mă sfinţiţi înaintea copiilor lui Israel." În timpul când apa a lipsit, chiar şi credinţa lor în împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu s-a clătinat din cauza cârtirii şi răzvrătirii poporului. Prima generaţie a fost condamnată să piară în pustie din cauza necredinţei; şi, cu toate acestea, acelaşi spirit s-a dat pe faţă şi în copiii lor. Oare nici aceştia nu vor primi făgăduinţa? Obosiţi şi descurajaţi, Moise şi Aaron n-au făcut nici un efort să pună stavilă curentului declanşat de sentimentele poporului. Dacă ei înşişi ar fi dat pe faţă o credinţă neşovăielnică în Dumnezeu, ar fi înfăţişat lucrurile înaintea poporului într-o astfel de lumină, încât să-l facă în stare să treacă cu bine această încercare. Printr-o exercitare promptă şi hotărâtă a autorităţii cu care fuseseră învestiţi, în calitate de conducători, ei ar fi putut să aducă la tăcere cârtirea poporului. Era datoria lor să depună orice efort ce le stătea în putere pentru a face ca situaţia să fie mai bună, mai înainte de a-I cere lui Dumnezeu să facă ce avea de făcut pentru ei. Dacă cârtirile de la Cadeş ar fi fost aduse la tăcere cu promptitudine, ce şir lung de rele ar fi fost curmat! Prin acţiunea sa pripită, Moise a făcut fără efect puterea lecţiei pe care Dumnezeu a vrut să le-o dea. Stânca, fiind un simbol al Domnului Hristos, fusese lovită o dată, după cum şi Domnul Hristos avea să fie adus jertfă o singură dată. A doua oară nu era nevoie decât să vorbească stâncii, după cum şi noi nu trebuie decât să cerem binecuvântările cerului în Numele Domnului Isus. Datorită celei de-a doua loviri a stâncii, s-a stricat semnificaţia acestui frumos tablou al Domnului Hristos. Mai mult chiar, Moise şi Aaron şi-au asumat o putere ce Îi aparţinea numai lui Dumnezeu. Nevoia de o intervenţie divină făcea ca ocazia aceea să fie un prilej de mare solemnitate, iar conducătorii lui Israel ar fi trebuit să-l folosească pentru a-i inspira poporului temerea de Dumnezeu şi a-i întări credinţa în puterea şi bunăvoinţa Lui. Când, plini de mânie, au strigat: „Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?", ei s-au aşezat în locul lui Dumnezeu, ca şi când puterea ar fi fost la ei, oameni supuşi aceloraşi slăbiciuni şi patimi omeneşti. Obosit de continua murmurare şi răzvrătire a poporului, Moise Îl pierduse din vedere pe Atotputernicul său Ajutor şi, fără puterea divină, fusese lăsat să-şi păteze raportul vieţii prin manifestarea slăbiciunii omeneşti. Omul care ar fi putut sta nepătat, hotărât şi plin de lepădare de sine până la încheierea lucrării sale a fost răpus în cele din urmă. Dumnezeu fusese dezonorat în ochii adunării poporului Israel, când ar fi trebuit să fie onorat şi preamărit. Cu prilejul acesta, Dumnezeu n-a pronunţat nici o judecată asupra acelora care prin purtarea lor nelegiuită i-au provocat atât de mult pe Moise şi Aaron. Toată dezaprobarea a căzut asupra conducătorilor. Aceia care stăteau ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu nu L-au onorat. Moise şi Aaron s-au simţit ei înşişi jigniţi, pierzând din vedere faptul că poporul nu cârtea împotriva lor, ci împotriva lui Dumnezeu. Datorită faptului că au privit la ei şi s-au lăsat duşi de propriile resentimente, au căzut în păcat fără să-şi dea seama şi n-au mai putut să-i arate poporului vinovăţia lui cea mare înaintea lui Dumnezeu. Amară şi plină de umilinţă a fost judecata rostită fără întârziere. „Atunci Domnul a zis lui Moise: ‘Pentru că n-aţi crezut în Mine, ca să Mă sfinţiţi înaintea copiilor lui Israel, nu voi veţi duce adunarea aceasta în ţara pe care i-o dau’". Ei trebuia să moară împreună cu răzvrătitul Israel înainte de trecerea Iordanului. Dacă Moise şi Aaron ar fi nutrit un spirit de înălţare de sine sau ar fi manifestat un spirit pătimaş în faţa avertizării şi mustrării divine, vinovăţia lor ar fi fost mult mai mare. Dar ei nu s-au făcut vinovaţi de un păcat cu voia, în mod deliberat, ci au fost biruiţi de o ispită neaşteptată, iar căinţa lor a fost imediată şi din toată inima. Domnul a primit pocăinţa lor, deşi, datorită răului pe care păcatul lor îl putea provoca în mijlocul poporului, nu putea să anuleze pedeapsa. Moise nu şi-a tăinuit pedeapsa, ci i-a spus poporului că, deoarece nu I-a dat lui Dumnezeu slava cuvenită, el nu va putea să-i conducă în ţara făgăduită. Le-a cerut să ia aminte la pedeapsa severă, pronunţată în dreptul său, şi să judece apoi cum priveşte Dumnezeu cârtirea lor, punând numai asupra unui om pedeapsa care - din cauza păcatelor lor - ar fi trebuit să vină asupra lor. El le-a spus că I-a cerut cu insistenţă lui Dumnezeu să revină asupra acestei hotărâri, dar fusese refuzat. „Dar Domnul S-a mâniat pe mine, din pricina voastră, a spus el, şi nu m-a ascultat" (Deuteronom 3,26).
De fiecare dată când venea câte o împrejurare mai grea sau treceau printr-o încercare, israeliţii erau gata să-l învinovăţească pe Moise că i-a scos din Egipt, ca şi când Dumnezeu n-ar fi avut nimic de a face cu această problemă. În tot timpul călătoriilor lor, atunci când se plângeau de greutăţile drumului şi cârteau împotriva conducătorilor lor, Moise le spunea: „Nemulţumirile voastre se îndreaptă împotriva lui Dumnezeu. Nu eu, ci El v-a eliberat". Dar cuvintele pripite rostite în faţa stâncii, „vom putea noi oare să vă scoatem apă?", erau de fapt o recunoaştere a acuzaţiilor lor, întărindu-i astfel în necredinţă şi îndreptăţindu-le cârtirile. Domnul voia să îndepărteze pentru totdeauna gândul acesta din mintea lor, neîngăduindu-i lui Moise să intre în ţara făgăduită. În aceasta aveau dovada de netăgăduit că nu Moise era conducătorul lor, ci Îngerul cel puternic, despre care Domnul a spus: „Iată, Eu trimit un Înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum şi să te ducă la locul pe care l-am pregătit. Fii cu ochii în patru înaintea Lui şi ascultă glasul Lui … căci Numele Meu este în El" (Exod 23,20-21). „Domnul S-a mâniat şi pe mine, din pricina voastră" (Deuteronom 1,37), a spus Moise. Ochii tuturor copiilor lui Israel erau aţintiţi asupra lui Moise şi păcatul său a aruncat un blam asupra lui Dumnezeu, care îl alesese drept conducător al poporului Său. Păcatul lui era cunoscut de întreaga adunare; dacă Dumnezeu l-ar fi trecut cu vederea, s-ar fi lăsat impresia că necredinţa şi nerăbdarea, în situaţii de mari provocări, pot fi scuzate la cei ce sunt în poziţii de răspundere. Dar, când s-a făcut cunoscut că datorită unui singur păcat Moise şi Aaron nu aveau să intre în Canaan, poporul a ştiut că Dumnezeu nu caută la faţa omului şi că, în mod sigur, îl va pedepsi pe cel vinovat. Istoria poporului Israel trebuia să fie scrisă pentru a fi de învăţătură şi avertizare generaţiilor viitoare. Oamenii din toate vremurile ce aveau să vină trebuia să-L vadă pe Dumnezeul cerurilor ca pe un conducător nepărtinitor care, în nici o situaţie, nu îndreptăţeşte păcatul. Dar puţini sunt aceia care îşi dau seama de păcătoşenia fără măsură a păcatului. Oamenii se mângâie cu gândul că Dumnezeu este prea bun pentru a-l pedepsi pe păcătos. Dar, în lumina istoriei Bibliei, este clar faptul că bunătatea lui Dumnezeu şi iubirea Sa Îl obligă să Se poarte faţă de păcat ca faţă de un rău care este fatal păcii şi fericirii Universului. Nici chiar cinstea şi credincioşia lui Moise n-au putut abate plata pentru greşeala lui. Dumnezeu iertase marile abateri ale poporului, dar nu putea trata păcatul conducătorilor aşa cum îl trata pe al celor conduşi. El îl onorase pe Moise mai presus de oricare alt om de pe suprafaţa pământului. El îi descoperise slava Sa şi prin el îi făcuse cunoscute lui Israel orânduirile Sale. Faptul că Moise se bucurase de o lumină şi de o cunoaştere atât de mare făcea ca păcatul lui să fie cu atât mai grav. Credincioşia dovedită în trecut nu poate ispăşi nici o singură faptă rea. Cu cât sunt mai mari lumina şi privilegiile date unui om, cu atât mai mare este răspunderea sa şi cu atât mai gravă îi este căderea şi mai teribilă pedeapsa. După felul în care privesc oamenii lucrurile, Moise nu se făcuse vinovat de o mare nelegiuire; păcatul său era un păcat obişnuit. Psalmistul spune că „Moise a vorbit în mod uşuratic cu buzele" (Psalmul 106,33). După judecata omenească, putea părea un lucru lipsit de importanţă; dar dacă S-a purtat atât de sever faţă de acest păcat făcut de cel mai credincios şi mai onorat slujitor al Său, Dumnezeu nu-l va scuza nici la alţii. Spiritul înălţării de sine, înclinaţia de a-i critica şi a-i condamna pe fraţii noştri sunt neplăcute înaintea lui Dumnezeu. Aceia care se complac în aceste rele aruncă îndoială asupra lucrării lui Dumnezeu şi le dau celor sceptici o scuză pentru necredinţa lor. Cu cât mai importantă este poziţia cuiva şi cu cât mai mare este influenţa sa, cu atât mai mare este necesitatea ca el să cultive răbdare şi umilinţă. Dacă copiii lui Dumnezeu, în mod deosebit aceia care se află în poziţii de răspundere, pot fi făcuţi să-şi atribuie lor slava ce I se cuvine lui Dumnezeu, atunci Satana jubilează. A câştigat biruinţa. De fapt, aşa a căzut el. În felul acesta el izbuteşte cel mai bine să-i ispitească pe unii, spre ruina lor. Pentru a ne pune în gardă împotriva şiretlicurilor lui, Dumnezeu ne-a dat în Cuvântul Său atât de multe lecţii spre a ne învăţa despre primejdia înălţării de sine. Nu există nici un impuls al naturii noastre, nici o capacitate a minţii sau vreo înclinaţie a inimii care să nu aibă nevoie să stea clipă de clipă sub controlul Duhului lui Dumnezeu. Nu există nici o binecuvântare pe care Dumnezeu o dă omului, nici o încercare prin care El îi îngăduie să treacă şi pe care Satana să nu poată şi să nu vrea să le folosească pentru a ispiti, a chinui şi a nimici sufletul, dacă i se dă chiar şi cel mai mic prilej. De aceea, oricât de mare ar fi lumina spirituală, oricât ne-am bucura de graţia şi binecuvântarea divină, trebuie să umblăm totdeauna smeriţi înaintea Domnului, cerând în credinţă ca Dumnezeu să călăuzească fiecare gând şi să controleze fiecare impuls al inimii. Toţi aceia care mărturisesc a trăi în sfinţenie au cea mai sfântă datorie de a-şi păzi spiritul şi de a exercita stăpânirea de sine chiar şi în cele mai mari provocări. Povara aşezată asupra lui Moise era foarte mare; puţini oameni vor fi vreodată încercaţi atât de greu cum a fost el; şi totuşi, faptul acesta n-a constituit o scuză pentru păcatul său. Dumnezeu a luat măsuri îndestulătoare pentru poporul Său; şi, dacă se va baza pe puterea Sa, el nu va deveni niciodată o jucărie a împrejurărilor. Ispita cea mai puternică nu poate scuza păcatul. Oricât de mare ar fi povara ce apasă asupra sufletului, păcatul este propria noastră faptă. Nu stă nici în puterea pământului şi nici a iadului să constrângă pe cineva să făptuiască răul. Satana ne atacă în punctele noastre slabe, dar nu trebuie să ne lăsăm înfrânţi. Oricât de sever şi de neaşteptat ar fi atacul lui, Dumnezeu Se îngrijeşte să ne dea ajutor, şi în puterea Sa noi putem birui.
Cap. 38 - Călătoria în jurul Edomului
Tabăra lui Israel de la Cadeş era numai la o mică distanţă de hotarele Edomului şi, atât Moise, cât şi poporul doreau foarte mult să urmeze drumul către ţara făgăduinţei prin ţinutul acesta; de aceea au trimis, după porunca lui Dumnezeu, o solie către regele edomit. „Aşa vorbeşte fratele tău Israel. Tu ştii toate suferinţele prin care am trecut. Părinţii noştri s-au pogorât în Egipt, şi am locuit acolo multă vreme. Dar egiptenii ne-au chinuit, pe noi şi pe părinţii noştri. Am strigat către Domnul, şi El ne-a auzit glasul. A trimis un Înger şi ne-a scos din Egipt. Şi iată că suntem la Cadeş, cetate care se află la marginea ţinutului tău. Lasă-ne să trecem prin ţara ta; nu vom trece nici prin ogoare, nici prin vii şi nici nu vom bea apă din fântâni; vom merge pe drumul împărătesc, fără să ne abatem la dreapta sau la stânga, până vom trece de ţinutul tău." (Numeri 20,14-20). Ca răspuns la această cerere curtenitoare a venit un refuz ameninţător: „Să nu cumva să treci pe la mine, căci altfel îţi voi ieşi înainte cu sabia". Surprinşi de acest refuz, conducătorii lui Israel au trimis o a doua cerere către rege, cu făgăduinţa: „Vom merge pe drumul cel mare; şi, dacă vom bea din apa ta, eu şi turmele mele, îţi voi plăti preţul; nu-ţi cer altceva decât să trec cu picioarele!" (vers.19). „Să nu cumva să treci!" a venit răspunsul. Cete înarmate de edomiţi fuseseră deja postate la Trecătorile cele dificile, aşa că era cu neputinţă să se înainteze paşnic în direcţia aceasta, iar evreilor nu le era îngăduit să folosească forţa. Trebuia să înconjoare Edomul pe o cale ocolită. Dacă la data când au fost puşi la încercare ar fi avut încredere în Dumnezeu, Căpetenia oştirii Domnului i-ar fi condus prin Edom şi teama de ei ar fi venit asupra locuitorilor ţării, aşa încât, în loc să dea pe faţă vrăjmăşie faţă de ei, ar fi dat dovezi de bunăvoinţă. Dar israeliţii nu au lucrat repede după Cuvântul lui Dumnezeu şi, în timp ce ei se lamentau şi murmurau, ocazia de aur a trecut. Când, în cele din urmă, au fost dispuşi să-i prezinte regelui cererea, le-a fost refuzată. Chiar de la părăsirea Egiptului, Satana se străduise fără încetare să le pună piedici şi ispite în cale, ca să nu poată moşteni Canaanul. Iar prin necredinţa lor, ei, în mod repetat, i-au deschis uşa, ca astfel să se împotrivească planurilor lui Dumnezeu. Este important să credem în Cuvântul lui Dumnezeu şi să lucrăm prompt, în armonie cu el, în timp ce îngerii Lui aşteaptă să ne ajute. Îngerii răi sunt gata să ne pună piedici la orice pas de înaintare. Şi atunci când providenţa lui Dumnezeu le cere copiilor Săi să meargă înainte, când El este gata să facă lucruri mari pentru ei, Satana îi ispiteşte ca, prin ezitare şi amânare, să-L supere pe Dumnezeu; el caută să aducă un duh de ceartă şi să trezească nemulţumiri sau necredinţă şi, în felul acesta, să-i lipsească de binecuvântările pe care Dumnezeu ar dori să li le dea. Servii lui Dumnezeu să fie pregătiţi de acţiune, gata oricând să meargă înainte, de îndată ce providenţa divină deschide calea. Orice zăbavă din partea lor îi dă lui Satana timp să le pregătească înfrângerea. În îndrumările pe care i le dăduse lui Moise la început, cu privire la trecerea lor prin ţara edomiţilor, după ce spusese că edomiţii se vor teme de Israel, Domnul îi interzisese poporului să se folosească de acest privilegiu împotriva lor. Deoarece puterea lui Dumnezeu lucra pentru Israel, spaima ar fi făcut din edomiţi o pradă uşoară, iar evreii nu trebuia să-i jefuiască. Porunca dată lor suna astfel: „Să vă păziţi bine. Să nu vă încăieraţi cu ei; căci nu vă voi da în ţara lor nici măcar o palmă de loc. Muntele Seir l-am dat în stăpânirea lui Edom." (Deut.2,4-5). Edomiţii erau urmaşi ai lui Avraam şi ai lui Isaac şi, de dragul acestor slujitori ai Săi, Dumnezeu Şi-a manifestat mila faţă de fiii lui Esau. El le dăduse în stăpânire muntele Seir şi nu trebuia să fie tulburaţi, decât dacă, datorită păcatelor lor, aveau să se situeze în afara îndurării Lui. Evreii trebuia să-i alunge şi să-i nimicească cu desăvârşire pe locuitorii Canaanului, care umpluseră măsura răutăţii; dar edomiţii se mai aflau încă în timpul harului şi, din cauza aceasta, erau trataţi cu milă. Lui Dumnezeu Îi place mila şi de aceea Îşi arată îndurarea înainte de a veni cu judecăţile Sale. El l-a învăţat pe Israel să-i cruţe pe edomiţi, înainte de a le cere să-i nimicească pe locuitorii Canaanului.
Strămoşii lui Edom şi ai israeliţilor fuseseră fraţi şi între ei trebuia să domnească iubirea şi prietenia frăţească. Israeliţilor le era interzis să se răzbune atunci sau mai târziu pentru jignirea pe care le-o aduseseră prin refuzul de a le îngădui să treacă prin ţara lor. Ei nu trebuia să se aştepte să ia în stăpânire vreo parte din ţinutul Edom. Chiar dacă israeliţii formau poporul ales şi binecuvântat al lui Dumnezeu, ei trebuia să ţină seama de opreliştile pe care El le punea înaintea lor. Dumnezeu le făgăduise o ţară foarte frumoasă; dar nu trebuia să-şi închipuie că numai ei aveau dreptul să locu-iască pe pământ şi să înceapă să-i alunge pe toţi ceilalţi. Li se poruncise ca în toate legăturile lor cu edomiţii să se ferească să le facă vreo nedreptate. Trebuia să cadă la înţelegere prin bună învoială cu ei, să cumpere toate câte le trebuia de-ale mâncării şi tot ce luau să plătească fără întârziere. Pentru ca Israel să se încreadă şi mai mult în Dumnezeu şi să asculte de cuvântul Lui, i s-a reamintit: „Domnul, Dumnezeul tău, te-a binecuvântat în tot lucrul mâinilor tale şi n-ai dus lipsă de nimic." (Deut.2,7). Ei nu depindeau de edomiţi, deoarece aveau un Dumnezeu care era bogat în mijloace pentru a le veni în ajutor. Ei nu trebuia să caute să scoată de la ei nici prin putere, nici prin viclenie, ceva ce nu era al lor, ci, în toată purtarea lor, trebuia să pună în aplicare principiul legii divine: „Să iubeşti pe aproapele tău, ca pe tine însuţi". Dacă ar fi trecut prin ţinutul lui Edom, aşa cum avea de gând Dumnezeu, trecerea aceasta le-ar fi folosit nu numai lor, ci ar fi fost o binecuvântare şi pentru locuitorii ţării, căci li s-ar fi dat un prilej să-l cunoască pe poporul lui Dumnezeu şi serviciul lor divin, să vadă cum Dumnezeul lui Iacov dă prosperitate acelora care Îl iubesc şi se tem de El. Dar necredinţa lui Israel a împiedicat toate acestea. Ca răspuns la cererile lor, Dumnezeu dăduse poporului apă, dar îngăduise ca necredinţa să aducă asupra lor pedeapsa. Din nou a trebuit să străbată locuri pustii şi să-şi astâmpere setea la izvorul minune, de care nu ar mai fi avut nevoie, dacă s-ar fi încrezut în El. De aceea, mulţimile lui Israel se întoarseră iarăşi spre miazăzi şi porniră pe drumul prin pustiul uscat, care li se părea şi mai trist după ce priviseră un timp pajiştile verzi de pe dealurile şi văile lui Edom. Peste lanţurile de munţi se înălţa, pe deasupra acelor pustietăţi, muntele Hor, al cărui vârf avea să fie locul morţii şi înmormântării lui Aaron. Când israeliţii au ajuns la muntele acesta, lui Moise i s-a dat porunca: „Ia pe Aaron şi pe fiul său Eleazar, şi suie-i pe muntele Hor. Dezbracă-l pe Aaron de veşmintele lui şi îmbracă-l pe fiul său Eleazar cu ele. Acolo va fi adăugat Aaron la poporul lui şi va muri." (Numeri 20,22-29). Cei doi bătrâni şi cu cel mai tânăr au urcat împreună pe înălţimea muntelui. Capetele lui Moise şi Aaron erau albe de zăpada celor o sută douăzeci de ierni. Viaţa lor lungă şi plină de evenimente fusese caracterizată de cele mai serioase încercări şi de cele mai mari onoruri care au fost date vreodată omului. Ei erau bărbaţi înzestraţi cu mari daruri naturale şi toate forţele lor se dezvoltaseră, crescuseră şi se înnobilaseră prin legătura lor cu Cel Infinit. Ei îşi cheltuiseră viaţa într-o activitate neegoistă pentru Dumnezeu şi pentru semenii lor; faţa lor dădea dovadă de o mare putere intelectuală, statornicie, intenţii nobile şi o puternică iubire. Moise şi Aaron stătuseră mulţi ani umăr la umăr, în grijile şi ostenelile lor. Împreună, dăduseră piept, cu multe primejdii şi se împărtăşiseră cu binecuvântările vădite ale lui Dumnezeu; acum venise timpul să se despartă. Înaintau foarte încet, deoarece fiecare clipă a rămânerii în compania celuilalt era foarte preţioasă. Urcuşul era abrupt şi obositor; şi, cum se opreau deseori pentru a se odihni, îşi povesteau despre trecut şi viitor. Înaintea lor, cât puteau vedea cu ochii, li se înfăţişa scena pribegiei lor prin pustiu. Jos, pe câmpie, erau strânse în tabără numeroasele cete ale lui Israel, cărora aceşti doi bărbaţi aleşi le consacraseră cea mai mare parte a vieţii lor, pentru binele cărora ei simţiseră un interes atât de viu şi jertfiseră atât de mult. Undeva, dincolo de muntele lui Edom, era calea care ducea spre pământul făgăduinţei - pământ de ale cărui binecuvântări Moise şi Aaron nu aveau să se bucure. Nici un sentiment de răzvrătire nu şi-a găsit loc în inima lor, nici un cuvânt de nemulţumire nu a ieşit de pe buzele lor; totuşi, pe faţa lor plutea o solemnă tristeţe, când se gândeau la lucrul care îi despărţise de moştenirea părinţilor lor.
Lucrarea lui Aaron pentru Israel se încheiase. Cu patruzeci de ani mai înainte, la vârsta de optzeci şi trei de ani, Dumnezeu îl chemase să se unească cu Moise în marea şi însemnata lui lucrare. El conlucrase cu fratele său la scoaterea din Egipt a fiilor lui Israel. El ţinuse sus mâinile marelui conducător, când oastea lui Israel se lupta împotriva lui Amalec. Îi fusese îngăduit să se urce pe muntele Sinai pentru a se înfăţişa lui Dumnezeu şi pentru a vedea slava divină. Domnul trecuse asupra familiei lui Aaron preoţia şi-l onorase cu sfânta consacrare ca mare preot. El îl susţinuse în slujba cea sfântă prin înspăimântătoarele manifestări ale judecăţii divine în nimicirea lui Core şi a cetei lui. Prin mijlocirea lui Aaron fusese oprită plaga. Când cei doi fii ai lui au fost ucişi pentru că au dispreţuit porunca lămurită a lui Dumnezeu, el nu s-a răzvrătit şi nici măcar nu a murmurat. Şi totuşi viaţa lui cea nobilă a fost pătată. Aaron a săvârşit un păcat greu când, la muntele Sinai, a cedat cerinţei poporului şi a făcut viţelul de aur şi un altul, când s-a unit cu Maria în invidie şi a murmurat împotriva lui Moise. Iar împreună cu Moise L-a jignit pe Dumnezeu la Cades, când nu a ascultat de porunca de a vorbi stâncii pentru a le da apă. Dumnezeu voise ca aceşti mari conducători ai lui Israel să fie reprezentanţi ai Domnului Hristos. Aaron purta pe pieptul lui numele lui Israel. El făcea cunoscut poporului voinţa lui Dumnezeu. El intra în Ziua Ispăşirii în locul prea sfânt „nu fără sânge" ca mijlocitor pentru întreg Israelul. El ieşea, după ce săvârşea lucrarea aceasta, pentru a binecuvânta poporul, după cum Domnul Hristos va veni atunci când se va sfârşi lucrarea Sa de mijlocire, pentru a-l binecuvânta pe poporul Său care aşteaptă. Caracterul ales şi serviciul sfânt, ca reprezentant al Marelui nostru Preot, au făcut ca păcatul lui Aaron să fie atât de mare la Cades. Cu adâncă durere, Moise scoase veşmintele sacre cu care era îmbrăcat Aaron şi-l îmbrăcă cu ele pe Eleazar, care a fost făcut în felul acesta urmaş al lui, prin rânduială dumnezeiască.
Din pricina păcatului său la Cades, lui Aaron i s-a retras privilegiul de a sluji în Canaan ca mare preot, de a aduce cea dintâi jertfă pe pământul făgăduit şi de a sfinţi astfel moştenirea lui Israel. Moise trebuia să continue să-şi poarte răspunderea de conducător al poporului chiar până la graniţele Canaanului. El urma să vadă doar de departe pământul făgăduit, însă fără să pună piciorul pe el. Dacă aceşti servi ai lui Dumnezeu, când au stat în faţa stâncii, la Cades, ar fi îndurat încercarea fără să murmure atunci când ea a fost adusă asupra lor, cât de cu totul altul ar fi fost viitorul lor! O faptă rea rămâne totdeauna faptă rea. Este posibil ca lucrarea unei vieţi întregi să nu poată niciodată îndrepta ce s-a stricat într-o singură clipă de ispită sau de nechibzuinţă. Lipsa din tabără a celor doi mari conducători şi faptul că ei fuseseră însoţiţi de Eleazar care, după cum era prea bine cunoscut, trebuia să fie urmaşul lui Aaron în sfânta lui slujbă, au trezit un simţământ de nelinişte, iar întoarcerea lor era aşteptată cu nerăbdare. Când poporul a privit în jur şi a cercetat marea adunare, şi-a dat seama că mai toţi adulţii care părăsiseră Egiptul pieriseră în pustie. Toţi au avut o presimţire rea când şi-au adus aminte de judecata dată împotriva lui Moise şi Aaron. Unii şi-au dat seama de rostul călătoriei tainice spre vârful muntelui Hor şi îngrijorarea lor pentru conducător a fost şi mai mare din cauza unor amare amintiri şi a remuşcărilor. În cele din urmă au putut zări siluetele lui Moise şi a lui Eleazar, cum coborau încet de pe munte; dar Aaron nu era cu ei. Eleazar purta veşmintele de mare preot ca semn că intrase în slujba sfântă, în locul tatălui său. Când tot poporul s-a adunat cu inima îndurerată în jurul conducătorului său, Moise a povestit că Aaron se sfârşise pe braţele lui, pe muntele Hor, şi că l-au înmormântat acolo. Adunarea a izbucnit în strigăte de jale, pentru că toţi îl iubeau, cu toate că atât de des îi pricinuiseră durere. „Şi, când toată adunarea a văzut că Aaron murise, toată casa lui Israel a plâns pe Aaron treizeci de zile." (Numeri 20,29). Cu privire la înmormântarea marelui preot al lui Israel, Sfânta Scriptură dă următorul raport: „Acolo a murit Aaron şi a fost îngropat" (Deut.10,6). Ce contrast izbitor între înmormântarea aceasta, care s-a făcut după porunca hotărâtă a lui Dumnezeu, şi obiceiurile din zilele noastre! În timpurile de astăzi, slujbele de înmormântare a unei persoane ce deţine o înaltă poziţie sunt făcute adesea un prilej de ceremonii exagerate şi impresionante. Când a murit Aaron, unul dintre cei mai de seamă oameni din câţi au trăit vreodată, au fost de faţă numai doi din cei mai apropiaţi prieteni ai săi pentru a fi martori ai morţii lui şi pentru a participa la înmormântarea sa. Iar mormântul acela singuratic de pe muntele Hor a fost pentru totdeauna ascuns de privirea lui Israel. Dumnezeu nu este onorat prin ceremoniile grandioase care se fac adesea în cinstea celor morţi şi prin cheltuielile exagerate care se fac pentru a da înapoi ţărânii trupul lor. Întreaga adunare a simţit durere pentru Aaron, dar nici unul nu a ajuns să simtă pierderea aceasta atât de dureros ca Moise. Moartea lui Aaron i-a amintit cu putere lui Moise că şi moartea lui era aproape; dar, oricât de scurtă ar mai fi fost rămânerea lui pe pământ, el a simţit cu putere pierderea tovarăşului său nedezlipit - singurul care împărtăşise cu el atâţia ani bucuriile şi durerile, nădejdile şi temerile sale. De acum înainte, Moise trebuia să lucreze singur; dar ştia că Dumnezeu este prietenul său şi pe El s-a sprijinit cu atât mai mult. Curând după ce au părăsit muntele Hor, israeliţii au suferit o înfrângere în lupta cu Arad, unul dintre domnitorii canaaniţilor. Dar, când au căutat cu toată inima sprijinul lui Dumnezeu, li s-a dat ajutor şi vrăjmaşii lor au fost înfrânţi. În loc ca biruinţa aceasta să le insufle recunoştinţă şi să-l facă pe popor să simtă cât de mult depindea de Dumnezeu, aceasta i-a făcut să se îngâmfe şi să fie încrezuţi. Curând au căzut în vechile lor obiceiuri de a murmura. Acum erau nemulţumiţi deoarece oştirilor lui Israel nu li se îngăduise să înainteze spre Canaan imediat după răzvrătirea lor, la auzul veştilor aduse de iscoade cu aproape patruzeci de ani în urmă. Ei considerau îndelungata lor rămânere în pustie o zadarnică amânare şi erau de părere că şi atunci i-ar fi putut înfrânge tot aşa de lesne pe vrăjmaşii lor ca şi acum. În timp ce îşi urmau călătoria spre miazăzi, drumul lor trecea printr-o vale fierbinte, nisipoasă, lipsită de orice umbră şi de orice plantă. Drumul părea lung şi greu şi ei sufereau de oboseală şi sete. Din nou n-au fost în stare să suporte încercarea credinţei şi a răbdării. Prin faptul că priveau mereu la partea întunecoasă a experienţei lor, ei se despărţeau mai mult şi tot mai mult de Dumnezeu. Ei pierduseră din vedere faptul că, dacă n-ar fi murmurat atunci când n-au mai avut apă la Cadeş, ar fi fost cruţaţi de drumul în jurul Edomului. Dumnezeu avusese planuri mai bune pentru ei. Inimile lor ar fi trebuit să fie pline de recunoştinţă faţă de Acela care pedepsise atât de blând păcatele lor. În loc de a face acest lucru, ei îşi închipuiau că, dacă Dumnezeu şi Moise nu s-ar fi împotrivit, ei ar fi fost până acum stăpâni pe pământul făgăduit. După ce au intrat singuri în greutăţi, făcându-şi singuri viaţa mai grea decât dorise Dumnezeu, acum aruncau asupra Lui vina necazurilor lor. În felul acesta, nutreau gânduri rele în inimă cu privire la felul în care Dumnezeu Se purta cu ei şi, în cele din urmă, au ajuns să fie nemulţumiţi de orice. Egiptul li se părea mai luminos şi mai vrednic de dorit decât ţara către care-i conducea Dumnezeu.
Deoarece nutreau un spirit de nemulţumire, israeliţii erau porniţi să afle cusur chiar şi în binecuvântările date lor: „Şi au vorbit împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise: ‘Pentru ce ne-aţi scos din Egipt, ca să murim în pustie? Căci nu este nici pâine, nici apă şi ni s-a scârbit sufletul de această hrană proastă‘". (Numeri 21,5). Moise prezentă cu credincioşie înaintea poporului mărimea acestui păcat. Numai puterea lui Dumnezeu îi apărase în „acea pustie mare şi grozavă, unde erau şerpi înfocaţi şi scorpioni, în locuri uscate şi fără apă." (Deut.8,15). În fiecare zi a călătoriilor lor fuseseră păziţi printr-o minune a milostivirii divine. Pe tot drumul pe care îi călăuzise Dumnezeu, au găsit apă ca să-i învioreze pe cei însetaţi, pâine din cer ca să-şi astâmpere foamea, pace şi siguranţă sub norul umbros în timpul zilei şi stâlpul de foc în timpul nopţii. Îngerii i-au ajutat în timp ce urcau înălţimile stâncoase sau potecile gloduroase ale pustiei. Cu toate greutăţile pe care le înduraseră, nimeni nu era slăbit în rândurile lor. Picioarele nu li se umflaseră în lungile lor călătorii şi nici hainele nu se învechiseră pe ei… Dumnezeu făcuse ca fiarele sălbatice şi şerpii veninoşi din păduri şi pustie să asculte de ei. Şi acum, când, cu toate aceste dovezi de iubire din partea Lui, poporul încă stăruia să se mai plângă, Dumnezeu voia să tragă la o parte mâna Sa apărătoare, până vor ajunge să preţuiască purtarea Lui de grijă plină de milă şi se vor întoarce la El cu căinţă şi umilinţă. Pentru că fuseseră apăraţi de puterea divină, ei nu recunoscuseră nenumăratele primejdii care îi înconjurau din toate părţile. În nerecunoştinţa şi necredinţa lor, ei se aşteptaseră să fie loviţi cu moartea, şi iată că Domnul lăsă să vină moartea peste ei. Şerpii veninoşi, care făceau ca pustiul să fie nesigur, erau numiţi şerpi înfocaţi din cauza grozăviei muşcăturii lor, care aducea fără întârziere o aprindere grozavă a corpului şi o moarte grabnică. În clipa în care mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu s-a tras înapoi de la Israel, mulţi din popor au fost atacaţi de aceste animale veninoase. În toată tabăra domneau acum spaima şi confuzia. Aproape în fiecare cort se aflau morţi sau muribunzi. Nimeni nu mai era în siguranţă. Adesea, liniştea nopţii era sfâşiată de strigăte care anunţau noi victime. Toţi erau la lucru, să-i ajute pe cei în suferinţă sau să-i apere pe aceia care încă nu fuseseră atinşi. De astă dată, nici un murmur n-a mai ieşit de pe buzele lor. Când erau comparate cu suferinţa prezentă, încercările şi greutăţile de mai înainte păreau neînsemnate, ca să se mai gândească la ele. Poporul se umili acum în faţa lui Dumnezeu. Ei au venit la Moise cu mărturisiri şi rugăminţi stăruitoare. „Am păcătuit", au zis ei, „căci am vorbit împotriva Domnului şi împotriva ta." (Numeri 21,7-9). Numai cu puţin înainte, îl acuzaseră că este cel mai mare vrăjmaş al lor, cauza tuturor nenorocirilor şi suferinţelor lor. Dar, chiar atunci când cuvintele le erau pe buze, ştiau că acuzaţia era nedreaptă; şi, de îndată ce s-a ivit un necaz real, au dat fuga la el, singurul care putea să mijlocească pentru ei la Dumnezeu. „Roagă-te Domnului", răsuna strigătul lor, „ca să depărteze aceşti şerpi de la noi."
Moise a primit poruncă de la Dumnezeu să facă un şarpe de aramă, asemănător cu cei vii, şi să-l înalţe în mijlocul poporului. El a făcut întocmai, şi se răspândi prin tabără vestea îmbucurătoare că toţi cei care fuseseră muşcaţi puteau să trăiască dacă priveau la şarpele de aramă. Mulţi muriseră deja şi, când Moise a înălţat şarpele pe o prăjină, unii n-au voit să creadă că numai privind la şarpele de metal aveau să se vindece; aceştia au pierit în necredinţa lor. Totuşi, au fost mulţi care au crezut în măsura aceasta, rânduită de Dumnezeu. Taţi, mame, fraţi, surori se grăbeau să ajute celor suferinzi şi prietenilor lor care erau pe moarte, să-şi îndrepte privirea stinsă către şarpe. Când aceştia, cu toate că erau istoviţi şi gata să moară, reuşeau să privească o singură dată la chipul acela, se făceau cu desăvârşire sănătoşi. Oamenii ştiau bine că nu era nici o putere în şarpele de aramă, ca să facă o schimbare atât de mare în aceia care priveau la el. Puterea de vindecare venea numai de la Dumnezeu. În înţelepciunea Sa, El a ales calea aceasta pentru a-Şi face cunoscută puterea. Prin mijlocul acesta simplu, El i-a făcut pe israeliţi să vadă că şi-au atras singuri necazurile acestea, prin păcatele lor. În acelaşi timp, au primit asigurarea că nu aveau de ce să se teamă atâta timp cât ascultau de Dumnezeu, căci El era gata să-i apere. Înălţarea şarpelui de aramă trebuia să-i aducă lui Israel o învăţătură însemnată. Ei nu se puteau salva singuri de sub puterea ucigătoare a otrăvii din rănile lor. Numai Dumnezeu putea să-i vindece. Şi, cu toate acestea, ei trebuia să dea pe faţă credinţă în mijloacele rânduite de El. Ca să trăiască, trebuia să privească. Credinţa îi făcea să fie bine primiţi de Dumnezeu şi, prin faptul că priveau la şarpe, îşi dovedeau credinţa. Ei ştiau că nu este nici o putere în şarpe, dar acesta era un simbol al Domnului Hristos; şi astfel nevoia credinţei în meritele Lui a fost prezentată minţii lor. Mai înainte, mulţi dintre ei aduseseră jertfe şi crezuseră că prin aceasta şi-au ispăşit cu îndestulare păcatele. Ei nu se încredeau în Mântuitorul ce trebuia să vină, pe care aceste jertfe doar Îl preînchipuiau. Domnul dorea acum să le arate că jertfele lor nu aveau mai multă putere în ele însele decât şarpele de aramă, ci, tot aşa, aveau rostul să le îndrepte gândurile la Domnul Hristos, care era Jertfa cea mare pentru păcat. „Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică." (Ioan 3,14-15). Toţi cei care au trăit vreodată pe pământ au simţit împunsătura „şarpelui cel vechi, numit Diavolul şi Satana." (Apocalips 12,9). Efectele fatale ale păcatului pot fi înlăturate numai prin mijloacele rânduite de Dumnezeu. Israeliţii îşi salvau viaţa privind la şarpele care fusese înălţat. Această privire cerea credinţă. Ei trăiau pentru că credeau în Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru că îşi puneau încrederea în mijlocul rânduit pentru însănătoşirea lor. Tot astfel, păcătosul trebuie să privească la Domnul Hristos şi să trăiască. El primeşte iertarea prin credinţa în jertfa ispăşitoare. Spre deosebire de preînchipuirile lipsite de putere şi viaţă, Domnul Hristos are în Sine Însuşi putere şi tărie să-l vindece pe păcătosul pocăit. În timp ce păcătosul nu se poate mântui pe sine, are totuşi ceva de făcut pentru a obţine mântuirea. „Pe Cel ce vine la Mine", zice Domnul Hristos, „nu-l voi izgoni afară." (Ioan 6,37). Dar noi trebuie să venim la El; şi dacă ne căim de păcatele noastre, trebuie să credem că El ne primeşte şi ne iartă. Credinţa este un dar de la Dumnezeu, dar puterea de a o folosi este a noastră. Credinţa este mâna cu care sufletul apucă mila şi îndurarea date în dar de Dumnezeu. Nimic altceva decât neprihănirea Domnului Hristos nu ne poate da dreptul la binecuvântările legământului harului. Sunt mulţi aceia care de mult timp doresc şi încearcă să obţină aceste binecuvântări, dar nu le primesc, pentru că nutresc gândul că pot face ceva pentru a fi vrednici de ele. Ei nu-şi îndepărtează privirea de la eul lor, ca să creadă că Domnul Hristos este un Mântuitor atotîndestulător. Nu trebuie să credem că propriile noastre merite ne vor mântui; numai Domnul Hristos este nădejdea mântuirii noastre. „În nimeni altul nu este mântuire; căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi." (Fapte 4,12). Dacă ne încredem pe deplin în Dumnezeu, dacă ne încredem în meritele Domnului Isus ca într-un Mântuitor ce iartă păcatele, vom primi tot ajutorul pe care-l căutăm. Nimeni să nu privească la sine, ca şi cum ar avea puterea să se mântuiască singur. Domnul Hristos a murit pentru noi, pentru că noi eram lipsiţi de puterea de a face aceasta. În El este nădejdea noastră, îndreptăţirea şi neprihănirea noastră. Când ne vedem păcătoşenia, să nu ne descurajăm şi să nu ne temem ca şi când n-am avea Mântuitor sau ca şi cum El nu ar avea faţă de noi gânduri de îndurare. Chiar acum El ne invită să venim la El în neputinţa noastră, pentru a fi mântuiţi.
Mulţi israeliţi nu vedeau nici un ajutor în mijlocul rânduit pentru ei de Dumnezeu. Morţii şi muribunzii zăceau de jur împrejurul lor şi ştiau că fără ajutor ceresc pieirea este sigură; dar ei au continuat să se plângă de rănile, durerile şi moartea lor sigură, până li s-a dus puterea şi ochii li s-au înţepenit, în timp ce ar fi putut să fie vindecaţi într-o clipă. Dacă suntem conştienţi de trebuinţele noastre, nu trebuie să irosim puterile, plângându-ne de ele. Dacă ne dăm seama de starea noastră deznădăjduită fără Domnul Hristos, nu trebuie să cedăm descurajării, ci să ne încredem în meritele unui Mântuitor răstignit şi înviat. Priveşte şi trăieşte! Domnul Isus Şi-a dat cuvântul. El îi va mântui pe toţi câţi vin la El. Chiar dacă milioane de suflete care au nevoie să fie vindecate vor respinge mila Sa, nici unul dintre cei care se încred în meritele Sale nu va fi lăsat să piară.
Mulţi nu vor să-L primească pe Domnul Hristos până nu li se lămureşte toată taina planului de mântuire. Ei refuză privirea prin credinţă, deşi văd că mii privesc şi simt eficacitatea privirii la crucea Domnului Hristos. Mulţi rătăcesc prin labirintul filosofiei, pentru a căuta temeiuri şi dovezi pe care niciodată nu le vor afla, în timp ce leapădă dovezile pe care Dumnezeu a avut plăcerea să le dea. Ei refuză să trăiască în lumina Soarelui neprihănirii până nu li se lămureşte de ce luminează. Toţi aceia care stăruiesc pe calea aceasta nu vor ajunge niciodată la cunoştinţa adevărului. Dumnezeu nu va da niciodată la o parte orice motiv de îndoială. El dă dovezi îndestulătoare pe care să ne putem sprijini credinţa, şi, dacă nu le primim pe acestea, sufletul rămâne în întuneric. Dacă aceia care erau muşcaţi de şerpi ar fi stat să se îndoiască şi să pună întrebări înainte de a consimţi să privească, ar fi pierit. Este datoria noastră ca mai întâi să privim şi numai după aceea privirea credinţei ne va da viaţă.
Cap. 39 - Cucerirea Basanului
După trecerea spre miazăzi de Edom, israeliţii au mers spre miazănoapte şi din nou şi-au îndreptat feţele spre pământul făgăduit. Drumul lor ducea acum peste un podiş mare, înalt, peste care bătea un vânt răcoritor şi înviorător dinspre înălţimi. Era o schimbare binevenită după valea arsă de soare prin care trecuseră şi ei înaintau voioşi şi plini de nădejde. După ce au trecut pârâul Zered, au mers spre răsărit de ţinutul Moab deoarece li se dăduse porunca: „Nu face război cu Moab şi nu te apuca la luptă cu el; căci nu-ţi voi da nimic să stăpâneşti în ţara lui: ‘Arul l-am dat în stăpânire copiilor lui Lot’". (Deut.2,9). Aceeaşi poruncă li se dăduse cu privire la amoniţi, care erau şi ei urmaşi ai lui Lot. Tot urcând spre miazănoapte, oştile lui Israel au ajuns curând în ţara amoriţilor. Poporul acesta puternic şi războinic pusese mâna mai întâi pe partea de miazăzi a Canaanului; dar cum numărul lor crescuse, au trecut peste Iordan şi au făcut război cu moabiţii şi au ajuns stăpâni pe o parte din pământul lor. Aici s-au colonizat şi şi-au exercitat nestingheriţi domnia pe tot ţinutul, de la Arnon până la Iaboc. Drumul către Iordan, pe care doreau israeliţii să meargă, ducea de-a dreptul prin ţinutul acesta şi Moise îi trimise o solie prietenoasă lui Sihon - împăratul amoriţilor - în capitală: „Lasă-mă să trec prin ţara ta; voi ţinea drumul mare, fără să mă abat nici la dreapta, nici la stânga. Să-mi vinzi pe preţ de argint hrana pe care o voi mânca, şi să-mi dai cu preţ de argint apa pe care o voi bea; nu voi face altceva decât să trec cu piciorul". (Deut.2,27.28). Li s-a răspuns printr-un refuz hotărât; şi întreaga oştire a amoriţilor a fost chemată să se împotrivească trecerii noilor veniţi. Această oştire grozavă i-a umplut de spaimă pe israeliţi, care erau slab înarmaţi ca să dea piept cu o oaste bine înarmată şi bine disciplinată. În ce priveşte iscusinţa în cele ale războiului, vrăjmaşii lor erau în avantaj. Omeneşte vorbind, israeliţilor avea să li se pregătească un sfârşit grabnic. Dar Moise îşi ţinea privirea îndreptată către stâlpul de nor şi îi încuraja pe oameni cu realitatea faptului că semnul prezenţei lui Dumnezeu încă era cu ei. În acelaşi timp, le-a dat ordin să facă tot ce stătea în puterea omului să facă, pentru a se pregăti de război. Vrăjmaşii lor erau nerăbdători să înceapă bătălia şi aşteptau plini de încredere să-i şteargă de pe faţa pământului pe israeliţii nepregătiţi. Dar, din partea Stăpânului a tot pământul, Moise a primit următoarea poruncă: „Sculaţi-vă, plecaţi şi treceţi pârâul Arnon. Iată îţi dau în mâini pe Sihon, împăratul Hesbonului, amoritul, şi ţara lui. Începe cucerirea, fă război cu el! De azi încolo voi băga groaza şi frica de tine în toate popoarele de sub cer şi la auzul faimei tale vor tremura şi se vor îngrozi de tine." (Deut.2,24.25). Neamurile acestea de la marginea Canaanului ar fi fost cruţate dacă în vrăjmăşia lor faţă de cuvântul Domnului nu s-ar fi împotrivit înaintării lui Israel. Domnul Se dovedise a fi îndelung răbdător şi plin de milă şi de iubire faţă de aceste neamuri păgâne. Atunci când i-a arătat lui Avraam într-o viziune că urmaşii lui vor fi patru sute de ani într-o ţară străină, Domnul i-a dat făgăduinţa: „În al patrulea neam ea se va întoarce aici, căci nelegiuirea amoriţilor nu şi-a ajuns încă vârful" (Gen.15,16). Cu toate că amoriţii erau nişte idolatri a căror viaţă pe drept era pierdută, datorită marii lor nelegiuiri, Dumnezeu i-a cruţat timp de patru sute de ani pentru a le oferi dovezi ce nu pot fi tăgăduite, despre faptul că El este adevăratul Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului. Le erau cunoscute toate minunile pe care El le făcuse de la ieşirea israeliţilor din Egipt. Dovezi aveau destule; ar fi putut cunoaşte adevărul dacă ar fi fost gata să se lase de idolatria şi nelegiuirile lor. Dar ei au lepădat lumina şi s-au lipit tare de idolii lor. Când Domnul Şi-a adus poporul pentru a doua oară la hotarele Canaanului, li s-au dat acestor păgâni dovezi noi despre puterea Sa. În biruinţa pe care a repurtat-o Israel asupra Aradului şi asupra canaaniţilor de acolo, precum şi în minunea ce s-a săvârşit pentru a-i scăpa pe cei ce mureau de muşcătura şarpelui, aceştia au văzut că Dumnezeu era cu poporul Său. Cu toate că israeliţilor le-a fost respinsă trecerea prin ţara lui Edom şi în felul acesta au fost nevoiţi să ia drumul cel lung şi greu către Marea Roşie, totuşi, în pribegia lor pe marginile ţinuturilor lui Edom, Moab şi Amon, n-au dat pe faţă vrăjmăşie şi n-au făcut nici un rău nici oamenilor, nici bunurilor lor. Când au ajuns la hotarele amoriţilor, israeliţii i-au rugat să le îngăduie să treacă prin ţara lor, făgăduind că vor respecta aceleaşi rânduieli pe care le păziseră în relaţiile cu alte popoare. Dar când regele amoriţilor a respins această cerere prietenoasă şi plin de semeţie şi-a adunat oastea pentru luptă, măsura fărădelegii lor s-a umplut şi Domnul Şi-a manifestat puterea în înfrângerea lor.
Israeliţii au trecut pârâul Arnon şi au înaintat împotriva vrăjmaşilor lor. A avut loc o ciocnire din care oştile lui Israel au ieşit biruitoare şi, folosind câştigul de la început, au ajuns curând stăpâne pe ţinutul amoriţilor. Căpetenia oştirii Domnului era Cel care i-a înfrânt pe vrăjmaşii poporului Său şi ar fi făcut lucrul acesta cu treizeci şi opt de ani mai înainte, dacă Israel ar fi avut încredere în El. Plină de nădejde şi curaj, oastea lui Israel înaintă voioasă tot mai departe şi, mergând spre miazănoapte, a ajuns curând la un ţinut care avea să-i pună la încercare credinţa şi încrederea în Dumnezeu. În faţă se afla împărăţia puternică şi cu populaţie numeroasă a Basanului, plină de cetăţi mari de piatră care şi astăzi trezesc uimirea lumii: „Şasezeci de cetăţi… Toate cetăţile acestea erau întărite cu ziduri înalte, porţi de fier şi cu zăvoare, afară de cetăţile fără ziduri care erau foarte multe la număr" (Deut.3,1-11). Casele erau făcute din pietre negre, rezistente şi de o mărime extraordinară, aşa încât părea că nici o putere de pe vremea aceea nu ar fi fost în stare să pună mâna pe ele. Era un ţinut plin de peşteri sălbatice, coaste abrupte de munte, prăpăstii adânci şi întărituri stâncoase. Locuitorii acestei ţări erau de o mărime şi o putere uimitoare, urmaşi ai unui neam de uriaşi, deosebindu-se prin silniciile şi sălbăticia lor, aşa că erau spaima popoarelor din jurul lor, iar Og, împăratul ţării, era el însuşi, în mijlocul unui neam de uriaşi, un om de o statură şi o vitejie deosebite. Dar stâlpul de nor a pornit înainte şi, urmând îndrumarea dată de el, cetele lui Israel înaintară până la Edrei, unde împăratul uriaşilor aştepta sosirea lor. Og a ales cu multă îndemânare locul bătăliei. Cetatea Edrei se afla la marginea unui podiş întins care se ridica pieptiş din câmpie şi era semănat cu stânci vulcanice colţuroase. Se putea ajunge acolo numai pe poteci înguste şi greu accesibile. În caz de înfrângere, forţele lui puteau să afle uşor adăpost în pustiul stâncos, unde străinilor le-ar fi fost foarte greu să-i urmărească.
Sigur de biruinţă, împăratul s-a arătat pe câmpia deschisă însoţit de o oaste grozavă, în timp ce de pe podişul de mai sus, unde se vedeau suliţele miilor de oameni gata de luptă, se auzeau strigăte de provocare. Când au văzut evreii făptura măreaţă a uriaşului uriaşilor, care se înălţa deasupra luptătorilor din oastea lui, când au văzut mulţimea de oameni care îl însoţeau şi au privit cetatea ce părea de necucerit, în spatele căreia erau ascunse alte mii de oameni ce nu se vedeau, inima multora din Israel a tremurat de frică. Dar Moise era liniştit şi hotărât; în privinţa împăratului Basanului, Domnul îi spusese: „Nu te teme de el; căci îl dau în mâinile tale, pe el şi tot poporul lui; să te porţi cu el cum te-ai purtat cu Sihon, împăratul Amoriţilor, care locuia la Hesbon" (Deut.3,2). Credinţa liniştită a conducătorului a însufleţit poporul, dându-i încredere în Dumnezeu. Şi-au pus încrederea în braţul Lui atotputernic şi El nu i-a părăsit. În faţa Prinţului oştirii Domnului nu puteau sta nici uriaşii cei tari, nici cetăţile întărite cu ziduri, nici cetele înarmate, nici întăriturile munţilor. Domnul conducea oştirea; Domnul l-a lovit pe vrăjmaş; Domnul a biruit pentru Israel. Împăratul uriaş şi oştirea lui au fost nimiciţi, şi israeliţii au pus stăpânire curând pe toată ţara. În felul acesta, Domnul a şters de pe suprafaţa pământului poporul acesta ciudat care se dăduse cu totul nelegiuirii şi urâciunilor idolatriei.
Cu prilejul cuceririi Galaadului şi Basanului, mulţi şi-au reamintit evenimentele petrecute cu patruzeci de ani mai înainte, în Cades, şi care au făcut ca Israel să fie osândit, să rătăcească atâta vreme prin pustiu. Ei au văzut că raportul dat de iscoade cu privire la pământul făgăduit era adevărat în multe privinţe. Cetăţile erau împrejmuite cu ziduri foarte mari, erau locuite de uriaşi în faţa cărora evreii erau doar nişte pitici. Dar acum îşi dădeau seama că greşeala fatală a părinţilor lor era aceea că nu se încrezuseră în puterea lui Dumnezeu. Numai din pricina aceasta nu putuseră să intre de îndată în ţara binecuvântată. Atunci când fuseseră pregătiţi să intre de prima dată în Canaan, ar fi fost cu mult mai uşor decât acum. Dumnezeu le făgăduise că, dacă ar fi ascultat de glasul Lui, El ar fi mers în fruntea lor şi ar fi luptat pentru ei; şi ar fi trimis şi viespi bondăreşti ca să-i alunge pe locuitorii ţării. Îngrijorarea nu pătrunsese deplin în mijlocul po-poarelor care ar fi făcut prea puţin pentru ca să se împotrivească năvălirii lor. Dar acum, când Domnul le-a poruncit israeliţilor să înainteze, ei a trebuit să dea piept cu vrăjmaşi ageri şi puternici şi să lupte cu oştiri numeroase şi bine pregătite, care se înarmaseră pentru a se împotrivi înaintării lor. În luptele ce le-au avut de dus cu Og şi cu Sihon, poporul a fost supus aceloraşi încercări la care au fost supuşi atât de vădit şi părinţii lor. Încercarea era cu mult mai severă acum decât atunci când Dumnezeu îi poruncise lui Israel să meargă înainte. Greutăţile s-au înmulţit foarte mult în calea lor deoarece refuzaseră să înainteze atunci când li se poruncise să facă aceasta în Numele Domnului. Aşa îl încearcă totdeauna Dumnezeu pe poporul Său. Dacă nu este gata să facă faţă unei încercări, El îl aduce din nou în acelaşi loc şi a doua oară încercarea va fi şi mai simţită, şi mai severă decât precedenta. Aceasta continuă până când va face faţă încercării sau, dacă este încă răzvrătit, Dumnezeu Îşi retrage lumina de la el şi-l lasă în întuneric. Evreii şi-au adus acum aminte cum, altădată, când oastea lor ieşise la luptă, au fost bătuţi şi mii de oameni au murit. Atunci însă au plecat împotriva poruncii lui Dumnezeu. Au plecat fără Moise, conducătorul rânduit de Dumnezeu, fără stâlpul de nor, preînchipuitor al faptului că Dumnezeu era cu ei, şi fără chivotul legământului. Dar acum Moise era cu ei şi-i întărea prin cuvinte de credinţă şi nădejde. Fiul lui Dumnezeu, învăluit în stâlpul de nor, mergea în fruntea lor; iar sfântul chivot al Legii îi însoţea. Experienţa aceasta este o învăţătură pentru noi. Dumnezeul cel puternic al lui Israel este şi Dumnezeul nostru. În El trebuie să ne punem încrederea şi, dacă împlinim poruncile Sale, El va lucra pentru noi tot atât de vădit, cum a lucrat atunci pentru poporul Său din vechime. Toţi aceia care caută să umble pe calea datoriei vor fi asaltaţi de îndoieli şi necredinţă. Calea va fi uneori atât de mult blocată datorită piedicilor în aparenţă de netrecut, încât să-i descurajeze pe aceia care se lasă pradă descurajării; însă unora ca aceştia Dumnezeu le spune: „Mergi înainte. Fă-ţi datoria cu orice preţ. Greutăţile care par atât de înspăimântătoare, care îţi umplu sufletul de groază, vor pieri, dacă tu vei înainta pe calea ascultării, încrezându-te cu umilinţă în Dumnezeu".
Cap. 40 - Balaam
După ce s-au întors de la cucerirea Basanului, la Iordan, israeliţii au tăbărât, în vederea apropiatei cuceriri a Canaanului, de-a lungul râului, ceva mai sus de vărsarea lui în Marea Moartă, chiar în faţa câmpiei Ierihonului. Se aflau acum la hotarele Moabului, iar moabiţii erau cuprinşi de spaimă din cauza apropierii năvălitorilor. Moabiţii nu fuseseră supăraţi cu nimic de Israel, totuşi ei urmăriseră cu mare îngrijorare tot ce se petrecuse în ţările vecine. Amoriţii, din faţa cărora fuseseră nevoiţi să se retragă, au fost înfrânţi de evrei, iar ţinutul care le fusese smuls moabiţilor de către amoriţi se afla acum în mâinile lui Israel. Oştile Basanului cedaseră în faţa puterii tainice, ascunse în stâlpul de nor, iar uriaşele cetăţi întărite fuseseră luate de evrei. Moabiţii nu îndrăzneau să pornească la un atac împotriva lor; părea că e fără nădejde să lupte împotriva lor cu armele, când vedeau puterea supraomenească ce lupta pentru evrei. Dar ei, aşa cum făcuse şi faraon, s-au hotărât să ia ca ajutor puterea vrăjitoriei pentru a împiedica lucrarea lui Dumnezeu. Voiau să aducă un blestem asupra lui Israel. Moabiţii erau strâns uniţi cu madianiţii atât prin legături de naţionalitate, cât şi de credinţă. Iar Balac, împăratul Moabului, a stârnit temerile poporului înrudit cu ei şi a reuşit să-i câştige colaborarea în planurile lui împotriva lui Israel, trimiţând solia următoare: „Mulţimea aceasta are să înghită tot ce este în jurul nostru, cum paşte boul verdeaţa de pe câmp". Se spunea despre Balaam, un locuitor din Mesopotamia, că avea puteri supranaturale şi faima sa ajunsese până în ţara lui Moab. S-au hotărât deci să-l cheme în ajutor. De aceea au trimis soli pe „bătrânii lui Moab şi bătrânii lui Madian", care au plecat la el, ca să câştige de partea lor puterea lui ghicitorească şi vrăjitorească împotriva lui Israel.
Solii au plecat în grabă în lunga lor călătorie peste munţi şi prin pustie, către Mesopotamia, şi, când l-au găsit pe Balaam, i-au transmis solia din partea împăratului lor: „Iată, un popor a ieşit din Egipt; acoperă faţa pământului şi s-a aşezat în faţa mea. Vino, te rog, să-mi blestemi pe poporul acesta, căci este mai puternic decât mine; poate că aşa îl voi putea bate şi-l voi izgoni din ţară, căci ştiu că pe cine binecuvântezi tu este binecuvântat, şi pe cine blestemi tu este blestemat". Balaam fusese cândva un om bun şi un profet al lui Dumnezeu; dar decăzuse şi se lăsase pradă lăcomiei după avere; cu toate acestea, el încă mai mărturisea a fi slujitor al Celui Prea Înalt. El nu era în necunoştinţă de tot ce făcuse Dumnezeu pentru Israel şi, când trimişii şi-au făcut cunoscută solia, el ştia prea bine că era de datoria lui să refuze darurile lui Balac şi să le dea drumul solilor să plece. Dar el şi-a îngăduit să se joace cu ispita şi le-a poruncit solilor să rămână peste noapte la el, spunând că nu poate da un răspuns hotărât până nu va fi cerut sfat de la Domnul. Balaam ştia că blestemul lui nu poate face nici un rău lui Israel. Dumnezeu era de partea lor şi, atâta vreme cât ei Îi rămâneau credincioşi, nici o putere vrăjmaşă, pământească sau demonică, nu era în stare să le facă vreun rău. Dar mândria sa a fost măgulită de cuvintele solilor, când i-au spus: „Pe cine binecuvântezi este binecuvântat şi pe cine blestemi este blestemat". A fost ispitit de darurile cele scumpe şi de perspectiva locurilor de frunte ce i se făgăduiau; acestea au trezit lăcomia sa. Astfel, cu lăcomie, el a primit comorile oferite şi, în timp ce mărturisea o strictă ascultare de voinţa lui Dumnezeu, a încercat să se conformeze dorinţelor lui Balac.
În timpul nopţii, îngerul lui Dumnezeu i s-a arătat lui Balaam cu solia: „Să nu te duci cu ei; şi nici să nu blestemi poporul acela căci este binecuvântat." Cu nemulţumire, Balaam i-a lăsat pe soli să plece dimineaţa; dar nu le-a destăinuit ce îi spusese Domnul. Mânios că i s-au stricat planurile în ce priveşte bogăţia şi onoarea, a strigat la ei înfuriat: „Duceţi-vă înapoi în ţara voastră, căci Domnul nu vrea să mă lase să merg cu voi." Balaam „a iubit plata fărădelegii" (2 Petru 2,15). Păcatul lăcomiei, pe care Dumnezeu îl declară a fi idolatrie, a făcut din el un om făţarnic şi, prin acest unic păcat, Satana a ajuns să pună complet stăpânire pe el. Acesta a fost păcatul care a dus la ruinarea lui. Ispititorul făgăduieşte totdeauna câştig şi onoare lumească pentru a-i face pe oameni să se abată de la slujirea lui Dumnezeu. El le spune că prea marea lor conştiinciozitate îi ţine departe de bogăţie. În felul acesta, mulţi sunt ispitiţi să se îndepărteze de calea strictei lealităţi. Un pas greşit face ca pasul următor să fie mai uşor, iar ei vor deveni din ce în ce mai îndrăzneţi. Ei vor cuteza şi vor săvârşi cele mai groaznice lucruri din momentul în care s-au lăsat în stăpânirea lăcomiei şi a poftei după mărire. Mulţi se mângâie cu gândul că de dragul vreunui câştig lumesc se pot depărta pentru un timp de cărarea strictei credincioşii şi apoi, după ce şi-au împlinit dorinţele, pot să-şi schimbe iarăşi umblarea când le place. Unii ca aceştia se prind singuri în laţurile lui Satana şi rareori mai pot scăpa.
Când trimişii i-au raportat lui Balac despre refuzul profetului de a-i însoţi, nu au lăsat nici măcar să se înţeleagă că Dumnezeu îi poruncise aceasta. Presupunând că amânarea lui Balaam a fost numai pentru a obţine o plată mai mare, împăratul a trimis domnitori mai numeroşi şi mai cu vază decât cei dintâi, cu făgăduinţe de onoruri mai mari, şi le-a dat deplină putere să spună că sunt gata să accepte orice ar cere Balaam. Solia stăruitoare a lui Balac către Balaam suna astfel: „Nu mai pune piedici şi vino la mine; căci îţi voi da multă cinste şi voi face tot ce vei spune; numai vino, te rog, şi blastămă-mi poporul acesta." Balaam a fost pus a doua oară la încercare. În răspunsul său la cererea trimişilor, el se făcea că manifestă o mare credincioşie şi incoruptibilitate, asigurându-i că oricât de mult aur şi argint i s-ar oferi, n-ar putea fi determinat să lucreze împotriva voinţei lui Dumnezeu. Dar, în acelaşi timp, el dorea să facă şi pe voia împăratului; şi, cu toate că voia lui Dumnezeu îi era binecunoscută, i-a îndemnat pe soli să rămână acolo peste noapte, ca să-L mai întrebe o dată pe Dumnezeu, ca şi când Atotputernicul ar fi om, care poate fi dus cu vorba. În timpul nopţii, Domnul i Se arătă lui Balaam şi îi spuse: „Fiindcă oamenii aceştia au venit să te cheme, scoală-te şi du-te cu ei; dar să faci numai ce-ţi voi spune." În felul acesta, Domnul dorea să-i îngăduie lui Balaam să-şi împlinească voia, pentru că stăruia mereu. El nu umbla după ascultarea de Dumnezeu, ci mergea pe calea aleasă de el şi apoi se străduia să obţină aprobarea lui Dumnezeu. Sunt şi astăzi mii de oameni care merg pe aceeaşi cale. Dacă datoria s-ar potrivi cu înclinaţiile inimii lor, nu le-ar veni greu s-o recunoască. Ea le este lămurit arătată în Biblie sau le este în mod clar arătată de împrejurări şi raţiune. Dar, pentru că dovezile acestea sunt potrivnice dorinţelor şi înclinaţiilor lor, adesea, ei dau la o parte aceste dovezi şi se încumetă să vină la Dumnezeu ca să afle de la El ce au de făcut. Cu o mare şi aparentă conştiinciozitate ei se roagă îndelung şi stăruitor, cerând lumină. Dar Dumnezeu nu Se va lăsa să fie luat în râs. Adesea, El îi lasă pe unii ca aceştia să-şi urmeze propriile lor dorinţe şi să suporte consecinţele. „Dar poporul Meu n-a ascultat glasul Meu…, atunci i-am lăsat în voia pornirilor inimii lor." (Ps.81,11-12). Dacă cineva ştie bine care-i este datoria, să nu îndrăznească să vină la Dumnezeu cu cererea de a-l scuti de împlinirea ei. Dimpotrivă, cu inima umilă şi supusă să ceară putere şi înţelepciune pentru a face faţă cerinţelor ei. Moabiţii erau un popor idolatru şi decăzut; cu toate acestea, faţă de lumina primită, vina lor în faţa cerului nu era aşa de mare ca a lui Balaam. Întrucât se dădea drept profet al lui Dumnezeu, tot ce spunea el era primit ca având autoritate divină. Prin urmare, el nu trebuia să vorbească aşa cum îi venea, ci trebuia să rostească solia aşa cum i-o dădea Dumnezeu. „Să faci numai ce-ţi voi spune", era porunca lui Dumnezeu. Balaam primise îngăduinţa să plece cu solii veniţi de la moabiţi, dacă ar fi venit din nou dimineaţa, să-l cheme. Dar, supăraţi de şovăiala lui şi aşteptându-se la un nou refuz, ei au pornit la drum spre casă fără să mai stea de vorbă cu el. Orice scuză pentru a se conforma cerinţei lui Balac fusese acum înlăturată. Dar Balaam era hotărât să pună mâna pe plata făgăduită şi, dimineaţa, luând dobitocul pe care obişnuia să călărească, porni la drum. Se temea ca nu cumva chiar şi acum să-i fie retrasă îngăduinţa divină şi mâna furtunos înainte, ca nu cumva, într-un fel oarecare, să-i scape răsplata mult râvnită. Dar „Îngerul Domnului S-a aşezat în drum ca să i se împotrivească." Animalul a văzut solul divin ce era nevăzut de ochii omului şi, lăsând drumul, o luă peste câmp. Cu lovituri sălbatice, Balaam aduse din nou animalul pe drum; dar din nou, la un loc strâmt, cu pereţi de stâncă, Îngerul Se arătă şi, în încercarea de a se da la o parte din faţa fiinţei ameninţătoare, animalul presă de zid piciorul stăpânului său. Balaam era orb faţă de încercările Cerului şi nu recunoştea că Dumnezeu îi închidea calea. Omul îşi ieşi din fire şi sili măgăriţa să meargă mai departe, bătând-o fără milă.
„Îngerul Domnului a trecut mai departe, şi S-a aşezat într-un loc unde nu era chip să te întorci nici la dreapta, nici la stânga". Îngerul S-a arătat acolo, ca şi mai înainte, într-o atitudine ameninţătoare, iar bietul animal, tremurând de groază, se opri prăbuşindu-se la pământ, sub călăreţ. Furia lui Balaam nu mai cunoscu margini şi lovi animalul cu băţul şi mai crunt decât înainte. De astă dată Dumnezeu îi deschise gura şi, măgăriţa necuvântătoare, „care a început să vorbească cu glas omenesc, a pus frâu nebuniei proorocului" (2 Petru 2,26). „Ce ţi-am făcut, de m-ai bătut de trei ori?" - zise ea.
Mânios că trebuie să zăbovească din pricina aceasta pe cale, Balaam îi răspunse animalului aşa cum ar fi vorbit cu o fiinţă înzestrată cu înţelepciune: „Pentru că ţi-ai bătut joc de mine; dacă aş avea o sabie în mână, te-aş ucide pe loc." Iată-l pe vestitul vrăjitor, plecat la drum ca să blesteme un popor întreg pentru ca să-i taie puterile, nu era în stare să ucidă măgăriţa pe care călărea! Deodată ochii lui Balaam s-au deschis şi el L-a văzut pe Îngerul lui Dumnezeu stând cu sabia trasă, gata să-l ucidă. Înspăimântat, „s-a plecat şi s-a aruncat cu faţa la pământ." Îngerul îi spuse: „Pentru ce ţi-ai bătut de trei ori măgăriţa? Iată, Eu am ieşit ca să-ţi stau împotrivă, căci drumul pe care mergi este un drum care duce la pierzare înaintea Mea. Măgăriţa M-a văzut, şi s-a abătut de trei ori dinaintea Mea; dacă nu s-ar fi abătut dinaintea Mea, pe tine te-aş fi omorât, iar pe ea aş fi lăsat-o vie." Balaam mai trăia numai datorită măgăriţei cu care se purtase atât de sălbatic. Omul care se lăudase că este profet al lui Dumnezeu, care spunea despre sine că „are ochii deschişi" şi că „vede vedenia Celui Atotputernic", era atât de orbit de lăcomie şi de patima îmbogăţirii, încât nu era în stare să-L zărească pe Îngerul Domnului, care, în schimb, era văzut de animal. Mintea „lor necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia" (2 Cor.4,4). Cât de mulţi sunt cei orbiţi în felul acesta! Ei aleargă pe căi oprite, călcând în picioare Legea lui Dumnezeu, şi nu pot să vadă că Dumnezeu şi îngerii le stau împotrivă. Ca şi Balaam, ei se mânie pe aceia care vor să-i ferească de cădere.
Balaam dovedise ce fel de duh era în el, când şi-a bătut animalul. „Cel neprihănit se îndură de vite, dar inima celui rău este fără milă" (Prov.12,10). Puţini sunt cei ce recunosc aşa cum trebuie, cât de rău este să-şi bată joc de animale sau, din nepăsare, să le lase să sufere. Domnul, care l-a făcut pe om, a făcut şi vieţuitoarele necuvântătoare şi „Se îndură de toate făpturile mâinilor Sale" (Ps.145,9). Animalele au fost create pentru a-i sluji omului; dar el nu are dreptul de a le pricinui dureri printr-un tratament aspru sau prin poveri ce întrec puterea lor. Din cauza păcatului omului, „până în ziua de astăzi toată firea suspină" (Rom.8,22). Aşadar nu numai omului, ci şi animalelor li s-au dat suferinţa şi moartea. De aceea se cuvine ca omul să caute a uşura, în loc de a mări, povara suferinţei pe care abaterile lui o aduc asupra făpturilor lui Dumnezeu. Cine se poartă rău cu animalele pentru că le are sub puterea sa este un laş şi un tiran. Înclinaţia de a-i face pe alţii să sufere, fie oameni, fie necuvântătoare, este satanică. Mulţi nu-şi dau seama că sălbăticia lor va fi odată scoasă la iveală, ştiind că animalele lipsite de grai nu pot să o spună. Dacă însă acestor oameni li s-ar deschide ochii aşa cum i-au fost deschişi lui Balaam, ar vedea cum un înger al lui Dumnezeu se află lângă ei, ca martor, pentru a mărturisi împotriva lor în curţile cereşti. În cer se duce un raport şi vine ziua când aceia care se poartă rău cu făpturile lui Dumnezeu vor fi judecaţi şi condamnaţi. Când L-a văzut pe trimisul lui Dumnezeu, Balaam a strigat îngrozit: „Am păcătuit, căci nu ştiam că Te-ai aşezat înaintea mea în drum; şi acum, dacă nu găseşti că e bine ce fac eu, mă voi întoarce." Domnul l-a lăsat să-şi urmeze drumul, dar l-a făcut să înţeleagă că puterea divină trebuia să controleze cuvintele lui. Dumnezeu avea să-i dovedească lui Moab că evreii se aflau sub scutul Său; şi lucrul acesta l-a făcut cu foarte mare putere, arătându-le că nici chiar Balaam nu era în stare să rostească un blestem împotriva lor, fără învoire de sus. Regele Moabului, fiind informat de apropierea lui Balaam, i-a ieşit în întâmpinare la graniţa regatului, cu un mare alai, ca să-l primească. Când şi-a exprimat nedumerirea în legătură cu zăbovirea lui Balaam, acesta, având în vedere răsplata bogată ce-l aştepta, a răspuns: „Iată că am venit la tine; acum îmi va fi oare îngăduit să spun ceva? Voi spune cuvintele pe care mi le va pune Dumnezeu în gură". Balaam a regretat foarte mult această restricţie; el se temea că nu va putea să-şi aducă la îndeplinire planul, datorită puterii controlatoare a lui Dumnezeu ce era asupra sa.
Împăratul şi cele mai de seamă căpetenii ale împărăţiei sale l-au însoţit cu mare fast pe Balaam până pe „muntele lui Baal", de unde putea privi oştile evreilor. Priviţi-l pe profet cum, stând pe înălţime, priveşte în jos, la poporul ales al lui Dumnezeu! Cât de puţin ştiu israeliţii despre ce se întâmplă în apropierea lor! Cât de puţin ştiu ei despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu care se revarsă asupra lor ziua şi noaptea! Cât de întunecată este mintea poporului lui Dumnezeu din toate veacurile! Cât de greoi sunt ei în a pricepe marea Lui iubire şi îndurare! Nu ar trebui ca inima oamenilor să se umple de recunoştinţă faţă de iubirea lui Dumnezeu şi de respect, la gândul măreţiei şi puterii Lui, văzând cum lucrează puterea Lui pentru ei?
Balaam cunoştea în oarecare măsură serviciul jertfelor evreilor şi nădăjduia să primească binecuvântarea lui Dumnezeu şi să-şi ajungă scopurile sale păcătoase, dacă îi va întrece, oferind daruri mai bogate. În felul acesta, vederile păcătoase ale moabiţilor începeau să pună stăpânire pe sufletul lui. Înţelepciunea lui ajunsese să fie o nebunie; viziunea lui spirituală se întunecase; lăsându-se în voia puterii lui Satana, el şi-a atras orbirea. La cererea lui Balaam s-au zidit şapte altare şi el a adus câte o jertfă pe fiecare dintre ele. Apoi s-a dus singur pe o înălţime pentru a se întâlni cu Dumnezeu, făgăduindu-i lui Balac că-i va face cunoscut tot ce-i va descoperi Domnul. Împreună cu nobilii şi cu prinţii lui Moab, împăratul a rămas lângă jertfe, în timp ce în jurul lor se adunase mulţimea curioasă ce aştepta întoarcerea profetului. În cele din urmă el a venit şi oamenii aşteptau ca vorbele lui să nimicească pentru totdeauna puterea neînţeleasă care lucra pentru israeliţii pe care îi urau. Balaam spuse: „Balac m-a adus din Aram. Împăratul Moabului m-a chemat din munţii Răsăritului, zicând: ‘Vino şi blastămă-mi pe Iacov! Vino şi defaimă-mi pe Israel!’ Cum să blastăm eu pe cel ce nu-l blastămă Dumnezeu? Cum să defaim eu pe cel ce nu-l defaimă Domnul? Îl văd din vârful stâncilor, Îl privesc de pe înălţimea dealurilor: Este un popor care locuieşte deoparte, Şi nu face parte dintre neamuri. Cine poate să numere pulberea lui Iacov, Şi să spună numărul unui sfert din Israel? O, de aş muri de moartea celor neprihăniţi, Şi sfârşitul meu să fie ca al lor!" Balaam recunoştea că el venise cu gândul de a-l blestema pe Israel, dar cuvintele pe care le rostea erau cu totul contrare simţămintelor inimii sale. El era constrâns să rostească binecuvântări, în timp ce sufletul lui era plin de blesteme. Când Balaam a privit tabăra lui Israel, a văzut cu uimire dovada prosperităţii lor. Ei fuseseră zugrăviţi înaintea lui ca o mulţime sălbatică şi dezorganizată, umplând ţara ca nişte cete nomade ce erau o pacoste şi o groază pentru popoarele din jur. Adevărul era cu totul altul. El a văzut marea întindere şi rânduiala deplină a taberei lor, în care totul dovedea ordine şi disciplină temeinică. I s-a arătat mila cu care Dumnezeu lua seama la israeliţi şi caracterul lor deosebit, ca popor ales. Ei nu trebuia să fie pe aceeaşi treaptă cu celelalte popoare, ci mai presus de toate. „Un popor care locuieşte deoparte şi nu face parte dintre neamuri." La data când se rosteau aceste cuvinte, israeliţii nu aveau aşezări trainice şi felul lor deosebit de a fi, obiceiurile şi purtarea lor nu îi erau cunoscute lui Balaam. Dar cât de surprinzător s-a împlinit această profeţie în istoria de mai târziu a lui Israel! În tot timpul robiei lor, în toate veacurile de când sunt împrăştiaţi printre popoare, ei au rămas un popor deosebit. Aşa este poporul lui Dumnezeu, adevăratul Israel, cu toate că este împrăştiat printre toate neamurile şi pe pământ ei nu sunt decât peregrini, a căror cetăţenie este în ceruri.
Lui Balaam i s-a arătat nu numai istoria poporului evreu ca naţiune, ci el a privit şi creşterea şi vieţuirea adevăratului Israel al lui Dumnezeu până la sfârşitul timpului. El a văzut cum mila deosebită a Celui Prea Înalt este cu aceia care Îl iubesc şi se tem de El. I-a văzut cum sunt sprijiniţi de harul Său când trec prin valea umbrelor morţii. El i-a văzut cum se ridică din morminte încoronaţi cu slavă, cinste şi mărire. A văzut cum cei răscumpăraţi se bucură de mărirea nepieritoare a pământului nou. Privind la toate acestea el strigă: „Cine poate să numere pulberea lui Iacov şi să spună numărul unui sfert din Israel?" Iar când a văzut cum strălucea pe fruntea fiecăruia coroana măririi şi fiecare faţă era luminată de bucurie, când lăsă privirea să urmărească viaţa fără de sfârşit şi fericirea lor fără de margini, rosti, mişcat din adâncul sufletului, dorinţa inimii lui: „O, de aş muri de moartea celor neprihăniţi, şi sfârşitul meu să fie ca al lor." Dacă Balaam ar fi fost dispus să primească lumina pe care i-a dat-o Dumnezeu, ar fi început să trăiască cele spuse şi s-ar fi despărţit îndată de Moab. N-ar fi dus mai departe jocul acela plin de încumetare cu harul lui Dumnezeu, ci s-ar fi întors la El fără întârziere, cu adâncă pocăinţă. Dar Balaam iubea plata nedreptăţii şi era hotărât să şi-o asigure.
Fără îndoială, Balac se aştepta să cadă asupra lui Israel un blestem ca un foc ce arde, şi când auzi cele spuse de profet, exclamă scos din fire: „Ce mi-ai făcut? Te-am luat să blestemi pe vrăjmaşul meu şi iată că tu-l binecuvântezi." Balaam, care căuta ca din constrângere să facă o virtute, a declarat că a rostit cuvintele ce i-au fost dictate de puterea divină, dintr-o consideraţie credincioasă faţă de voinţa lui Dumnezeu. Răspunsul lui a fost: „Nu trebuie oare să spun ce-mi pune Domnul în gură?" Nici de astă dată Balac nu renunţă la gândurile sale. El îşi zise că priveliştea măreaţă pe care o oferea tabăra lui Israel îl impresionase aşa de mult pe Balaam, încât nu mai îndrăznise să-şi folosească vrăjitoriile. Împăratul hotărî deci să-l ducă într-un loc de unde putea fi văzută numai o mică parte a oştirii. Dacă Balaam putea fi determinat să blesteme câte o frântură, întreaga tabără ar fi ajuns curând să fie dată nimicirii. S-a făcut o nouă încercare, pe vârful unei înălţimi cu numele Pisga. Din nou s-au clădit şapte altare şi pe fiecare a fost adusă o jertfă, ca şi prima dată. Împăratul şi mai marii săi au rămas lângă jertfe, în timp ce Balaam s-a retras pentru a se întâlni cu Dumnezeu. Din nou i s-a dat profetului o solie divină, pe care el nu avea putere să o schimbe sau să nu o rostească. Atunci când s-a arătat mulţimii ce aştepta îngrijorată, i s-a pus întrebarea: „Ce a spus Domnul?" Răspunsul, ca mai înainte, a umplut de spaimă inima împăratului şi a mai marilor săi: „Dumnezeu nu este un om ca să mintă, Nici un fiu al omului, ca să-I pară rău. Ce a spus, oare nu va face? Ce a făgăduit, oare, nu va împlini? Iată că am primit poruncă să binecuvântez. Da, El a binecuvântat, şi eu nu pot întoarce. El nu vede nici o fărădelege în Iacov, Nu vede nici o răutate în Israel. Domnul, Dumnezeul lui, este cu el. El este Împăratul lui, veselia lui." Uimit de aceste descoperiri, Balaam exclamă: „Descântecul nu poate face nimic împotriva lui Iacov, nici vrăjitoria împotriva lui Israel". Marele vrăjitor şi-a încercat puterea sa vrăjitorească, după dorinţa moabiţilor; dar chiar cu acest prilej trebuia să spună despre Israel: „Ce minune a făcut Dumnezeu!" Câtă vreme se aflau sub scutul lui Dumnezeu, nici un neam şi nici o naţiune nu putea să-i biruiască, chiar dacă ar fi fost sprijiniţi de toată puterea lui Satana. Întreaga lume avea să fie uimită de lucrarea minunată săvârşită de Dumnezeu în favoarea poporului Său - că un om care era hotărât să umble pe calea lui păcătoasă a fost stăpânit aşa de tare de puterea divină, încât, în loc să blesteme, a rostit, în cuvinte alese şi cu cele mai frumoase exprimări de sentimente poetice, cele mai bogate şi mai scumpe făgăduinţe. Iar mila dovedită de Dumnezeu în vremea aceea faţă de Israel trebuia să fie o asigurare a grijii Sale ocrotitoare pentru copiii Săi ascultători şi credincioşi, din toate veacurile. Când Satana îi va îndemna pe oamenii răi să bârfească, să chinuiască şi să-L nimicească pe poporul lui Dumnezeu, atunci copiii Săi îşi vor aminti întâmplarea aceasta, pentru ca astfel să li se întărească curajul şi credinţa în El. Deznădăjduit şi înfrânt, împăratul Moabului strigă: „Nu-l blestema, dar măcar nu-l binecuvânta!" În inima lui, încă mai nutrea o slabă nădejde şi s-a hotărât să mai facă o încercare. El l-a dus pe Balaam pe muntele Por, unde se afla un templu închinat desfrânatelor slujbe ale lui Baal - zeul lor. Aici s-a ridicat acelaşi număr de altare ca şi mai înainte şi s-a adus acelaşi număr de jertfe; dar, de această dată, Balaam nu s-a mai dus singur la o parte ca să afle voia lui Dumnezeu, ca altă dată. N-a mai alergat la descântece, ci, stând lângă altare, a privit corturile lui Israel. Duhul lui Dumnezeu a venit din nou asupra lui şi de pe buzele sale a pornit solia divină: „Ce frumoase sunt corturile tale, Iacove! Locuinţele tale, Israele! Ele se întind ca nişte văi, Ca nişte grădini lângă un râu, Ca nişte copaci de aloe pe care i-a sădit Domnul, Ca nişte cedri pe lângă ape. Apa curge din găleţile lui,
Şi sămânţa lui este udată de ape mari; Împăratul lui se înalţă mai presus de Agag, Şi împărăţia lui ajunge puternică… Îndoaie genunchii, se culcă întocmai ca un leu, Ca o leoaică: Cine-l va scula? Binecuvântat să fie oricine te va binecuvânta, Şi blestemat să fie oricine te va blestema!" Aici este descrisă propăşirea copiilor lui Dumnezeu prin cele mai frumoase tablouri ce se pot afla în natură. Profetul îl aseamănă pe Israel cu văile mănoase, acoperite de recolte bogate, cu grădinile înfloritoare udate de izvoare ce nu seacă niciodată, cu pomul de aloe frumos mirositor şi cu cedrul măreţ. Ultimul tablou menţionat este unul dintre cele mai frumoase şi mai potrivite ce se găsesc în Sfânta Scriptură. Cedrul Libanului era onorat de toate popoarele din răsărit. Familia de copaci din care face parte cedrul se află răspândită pe întreaga faţă a pământului pe unde a putut pătrunde omul. Îi merge bine din regiunea polară şi până în zona tropicală; se bucură de arşiţa soarelui şi nu se înspăimântă de geruri; creşte puternic de-a lungul apelor, dar se înalţă maiestuos şi în pustietăţile arse de soare. El îşi înfige rădăcina adânc în stânca munţilor şi dă piept vitejeşte cu furtuna. Frunzele lui sunt proaspete şi verzi chiar şi atunci când toate celelalte au murit de suflul iernii. Mai presus de toţi ceilalţi copaci, cedrul de Liban se deosebeşte prin tăria, trăinicia şi puterea lui nepieritoare. Toate acestea sunt folosite pentru a-i preînchipui pe aceia a căror „viaţă este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu". (Col.3,3). Sfânta Scriptură spune: „Cel drept va înflori ca finicul şi va creşte ca cedrul din Liban" (Ps.92,12). Mâna divină a înălţat cedrul ca împărat peste pădure. „Chiparoşii nu erau de asemuit cu crengile lui, şi platanii nu erau ca ramurile lui; nici un copac din grădina lui Dumnezeu nu era ca el în frumuseţe" (Ezech.31,8). Cedrul era folosit deseori ca o emblemă a regalităţii, iar felul în care Scriptura îl foloseşte, ca să-i reprezinte pe cei drepţi, arată cum consideră cerul pe aceia care fac voia lui Dumnezeu. Balaam a proorocit că Împăratul lui Israel va ajunge mai puternic decât împăratul Agag. Acesta era numele dat regilor amaleciţilor, care în acea vreme erau o naţiune foarte puternică; dar dacă rămânea credincios lui Dumnezeu, Israel urma să îşi biruiască vrăjmaşii. Fiul lui Dumnezeu era Împăratul lui Israel şi tronul Lui urma să fie aşezat odată pe pământ, iar puterea Lui să se înalţe peste toate împărăţiile pământului. În timp ce asculta cuvintele profetului, Balac a fost copleşit de deznădejde, spaimă şi mânie. El a fost indignat de faptul că Balaam nu a putut să-i dea nici cea mai mică încurajare în legătură cu un răspuns favorabil, când totul era categoric numai împotriva lui. El a privit cu dispreţ purtarea făţarnică şi înşelătoare a profetului. Nemaiputând să se stăpânească, împăratul strigă: „Fugi acum şi du-te acasă. Spusesem că-ţi voi da cinste, dar Domnul te-a împiedicat să o primeşti." La aceasta i s-a răspuns că împăratul fusese avertizat de la început că Balaam putea să rostească numai solia dată lui de Dumnezeu. Înainte de a se întoarce la poporul său, Balaam a rostit o profeţie foarte frumoasă şi foarte aleasă cu privire la Răscumpărătorul lumii şi la nimicirea finală a vrăjmaşilor lui Dumnezeu: „Îl văd, dar nu acum, Îl privesc, dar nu de aproape. O stea răsare din Iacov, Un toiag de cârmuire se ridică din Israel. El străpunge laturile Moabului, Şi prăpădeşte pe toţi copiii lui Set." Şi sfârşi prin aceea că prezise nimicirea desăvârşită a lui Moab şi Edom, a lui Amalec şi a cheniţilor, aşa că împăratului moabiţilor nu i-a rămas nici o rază de speranţă. Dezamăgit în aşteptările lui de a obţine onoare şi avere, certat cu împăratul Moabului şi ştiind că-şi atrăsese neplăcerea lui Dumnezeu, Balaam se întoarse din călătoria la care pornise după găsirea sa cu cale. Când ajunse în ţara lui, puterea stăpânitoare a Duhului lui Dumnezeu îl părăsi şi lăcomia care fusese înăbuşită până aici a ajuns din nou stăpână pe el. Era gata să se folosească de orice mijloc, pentru ca să apuce plata făgăduită de Balac. Balaam ştia că fericirea israeliţilor depindea de ascultarea lor de Dumnezeu şi că nu era altă cale pe care să fie atrasă nimicirea lor, decât de a-i ispiti la păcat. Se hotărî deci să câştige bunăvoinţa lui Balac, învăţându-i pe moabiţi ce să facă pentru ca să atragă blestemul asupra lui Israel. S-a întors îndată în ţara Moabului şi i-a înfăţişat împăratului planurile sale. Chiar şi moabiţii erau convinşi că, atâta vreme cât Israel Îi rămânea credincios lui Dumnezeu, El era scutul lor. Planul lui Balaam era deci să-i facă să se despartă de Dumnezeu, fiind atraşi la idolatrie. Dacă puteau fi făcuţi să ia parte la desfrânatele slujbe în cinstea lui Baal şi a Astarteii, atotputernicul lor Apărător avea să le devină vrăjmaş şi ei să ajungă în curând prada popoarelor furioase şi războinice din jur. Planul acesta a fost acceptat imediat de împărat, iar Balaam a rămas şi el acolo pentru ca să ajute la punerea lui în aplicare. Balaam a văzut izbânda planului lui diavolesc. El a văzut cum a venit blestemul lui Dumnezeu asupra poporului Său şi cum mii dintre ei au fost loviţi de judecăţile Lui; dar dreptatea divină, care a pedepsit păcatul israeliţilor, nu l-a lăsat nici pe amăgitor să scape. În războiul pe care israeliţii l-au dus împotriva madianiţilor, a fost ucis şi Balaam. El avusese o presimţire că sfârşitul lui este aproape, atunci când a strigat: „O, de aş muri de moartea celor neprihăniţi şi sfârşitul meu să fie ca al lor". Dar nu a ales să trăiască viaţa celor neprihăniţi şi a avut parte de soarta vrăjmaşilor lui Dumnezeu. Soarta lui Balaam a fost la fel ca cea a lui Iuda, iar caracterele lor se aseamănă în chip izbitor. Amândoi au încercat să unească slujirea lui Dumnezeu cu slujirea lui Mamona şi amândoi au dat greş. Balaam L-a recunoscut pe adevăratul Dumnezeu şi a pretins că-I slujeşte; Iuda credea în Isus ca Mesia şi s-a unit cu urmaşii Lui. Dar Balaam a căutat să folosească slujirea lui Dumnezeu ca pe un mijloc de a câştiga avere şi onoare lumească şi, pentru că nu a putut pune mâna pe ele, s-a poticnit, a căzut şi a fost nimicit. Iuda aştepta ca prin legătura cu Hristos să-şi asigure bogăţie şi onoare în împărăţia pământească pe care, după cum credea el, Mesia urma s-o întemeieze. Nimicirea nădejdilor sale l-a dus la cădere şi la pieire. Atât Balaam, cât şi Iuda primiseră mare lumină şi se bucuraseră de privilegii deosebite; dar un singur păcat nutrit în inimă a otrăvit întreaga fiinţă şi le-a adus nimicirea. E primejdios să lăsăm o pornire rea să se cuibărească în inima noastră. Un singur păcat pe care-l nutrim, încetul cu încetul va înjosi caracterul, aducând cele mai nobile puteri ale lui în supunere faţă de dorinţa cea rea. Cel care îndepărtează din conştiinţa sa chiar numai o singură strajă, care îngăduie o singură deprindere păcătoasă şi o singură abatere de la înaltele cerinţe ale datoriei, dărâmă zidurile de apărare ale sufletului şi deschide o cale pentru ca Satana să intre şi să îl ducă în rătăcire. Singura cale sigură este aceea ca împreună cu David să înălţăm zilnic rugăciunea aceasta, dintr-o inimă sinceră: „Paşii mei stau neclintiţi pe cărările Tale, Şi nu mi se clatină picioarele." (Psalm 17,5).
Cap. 41 - Apostazia de la Iordan
Cu inima veselă şi cu credinţa în Dumnezeu reînnoită, oştile lui Israel s-au întors biruitoare de la Basan. Deja puseseră stăpânire pe un ţinut bogat şi aveau o puternică încredere în imediata cucerire a Canaanului. Numai Iordanul se afla între ei şi pământul făgăduit. Chiar dincolo de Iordan, în faţa lor, se afla o câmpie roditoare, plină de verdeaţă, udată de lacuri şi izvoare de apă şi umbrită de palmieri maiestuoşi. În părţile apusene ale câmpiei se înălţau turnurile şi palatele Ierihonului, care era aşa de bine aşezat în livezile lui de palmieri, încât i se dăduse numele de „cetatea palmierilor". Pe partea răsăriteană a Iordanului, între râu şi podişul înalt pe care-l străbătuseră, mai era o câmpie lată de câţiva kilometri ce se întindea pe o oarecare distanţă de-a lungul apei. Valea aceasta adăpostită avea climat tropical; aici înflorea salcâmul, de unde şi numele „valea salcâmilor". Aici şi-au aşezat tabăra israeliţii, aflând un adăpost plăcut în dumbrăvile de salcâmi, de-a lungul apei. Dar, în mijlocul acestor locuri atrăgătoare, ei aveau să dea de un rău mai ucigător decât cele mai tari oştiri de bărbaţi înarmaţi sau decât fiarele sălbatice ale pustietăţii. ţinutul acesta atât de bogat în bunătăţi naturale fusese întinat de locuitorii lui. Cu prilejul slujirii obşteşti a lui Baal, zeitatea lor cea mai mare, aveau loc petrecerile cele mai josnice şi mai păgâneşti. Pretutindeni erau locuri cunoscute pentru idolatrie şi desfrâu, ale căror nume chiar aminteau stricăciunea şi corupţia poporului. Stările acestea din jurul lor au avut o înrâurire întinătoare asupra israeliţilor. Inima lor s-a deprins cu gânduri murdare, care s-au întins curând prin toată tabăra; viaţa de huzur şi lenevie a avut asupra lor o înrâurire stricăcioasă. Aproape fără să-şi dea seama, s-au îndepărtat de Dumnezeu şi au ajuns într-o stare în care au devenit o pradă uşoară pentru ispită. În timp ce se aflau în tabără la Iordan, Moise a luat măsuri pentru cucerirea Canaanului. Marele conducător era prins cu totul de lucrarea aceasta; dar pentru popor, timpul acesta lipsit de griji, în aşteptare, a ajuns să fie peste măsură de ispititor şi, nu peste multe săptămâni, viaţa lor ajunse să fie mânjită de grozave rătăciri de la calea virtuţii şi credincioşiei. La început, au fost numai puţine legături între israeliţi şi vecinii lor păgâni; după un timp însă, au început să se strecoare în tabără femei madianite. Înfăţişarea lor nu era bătătoare la ochi, iar planurile lor au fost săvârşite atât de pe ascuns, încât atenţia lui Moise nu a fost atrasă de lucrul acesta. Femeile acestea aveau de gând ca, prin legătura lor cu israeliţii, să-i ducă la călcarea Legii lui Dumnezeu, să le îndrepte mintea la obiceiurile şi apucăturile păgâneşti şi să-i momească la idolatrie. Gândurile acestea au fost ţinute ascunse cu grijă sub haina prieteniei, aşa încât n-au fost privite cu bănuială nici de supraveghetorii poporului. La îndemnurile lui Balaam, împăratul Moabului a pus la cale o mare petrecere în cinstea zeilor lor şi i-a dat în grijă lui Balaam să-i determine pe israeliţi să ia şi ei parte. Întrucât era privit de ei ca profet al lui Dumnezeu, nu i-a fost greu să-şi aducă la îndeplinire planul. O mare parte din popor s-a dus cu el să vadă sărbătorile. S-au încumetat să umble pe calea oprită şi s-au prins în laţul lui Satana. Ademeniţi de muzică şi de jocuri, aţâţaţi de frumuseţea vestalelor păgâne, s-au lepădat de credincioşia lor faţă de Dumnezeu. Îndată ce au luat parte la ospăţ şi veselie, mintea li s-a întunecat când au băut vin şi lanţurile stăpânirii de sine au fost rupte. Pornirile fireşti au ajuns să-i stăpânească şi, o dată ce conştiinţa li s-a mânjit prin aceste fapte de destrăbălare, s-au lăsat înduplecaţi şi să se închine înaintea idolilor. Au adus jertfe pe altarele păgâneşti şi au luat parte la cele mai înjositoare ceremonii. N-a trebuit mult timp ca otrava să se întindă ca o molimă ucigătoare prin toată tabăra lui Israel. Aceia care ar fi trebuit să-i înfrângă în luptă pe vrăjmaşii lor au fost înfrânţi prin şiretenia femeilor păgâne. Poporul părea că este vrăjit. Mai marii şi fruntaşii poporului au fost printre cei dintâi care s-au abătut, apoi mulţi alţii din popor, încât apostazia a ajuns generală. „Israel s-a alipit de Baal-Peor" (Numeri 25,3). Când, în cele din urmă, a văzut şi Moise ce se petrece şi ce prăpăd a venit peste ei, atacurile vrăjmaşilor lor ajunseseră să izbutească atât de mult, încât nu numai că israeliţii luau parte la serviciile destrăbălate ale închinării idolatre de la muntele Por, ci se ajunsese ca obiceiurile păgâneşti să fie ţinute chiar şi în tabără. Bătrânul conducător s-a umplut de indignare şi mânia lui Dumnezeu s-a aprins. Practicile idolatre ale israeliţilor au realizat tot ce nu au putut să facă formulele magice ale lui Balaam - i-au despărţit de Dumnezeu. Datorită judecăţilor ce s-au abătut de îndată asupra sa, poporul a început să-şi dea seama de grozăvia păcatelor lui. O molimă înspăimântătoare s-a abătut asupra taberei şi zece mii dintre ei au murit. Dumnezeu a dat porunca să fie omorâţi de judecători toţi cei care conduseseră la apostazia aceasta. Porunca s-a împlinit fără întârziere. Cei vinovaţi au fost ucişi, iar trupurile lor moarte au fost spânzurate în văzul întregului Israel, pentru ca cei din tabără, văzând cât de aspră era purtarea cu căpeteniile lor, să-şi dea seama de adânca neplăcere a lui Dumnezeu faţă de păcatul lor, iar pe ei să-i apuce groaza de mânia Lui. Toţi şi-au dat seama că pedeapsa era îndreptăţită şi au dat fuga la cortul înâlnirii; plângând şi cu adâncă umilinţă şi-au recunoscut păcatul. În timp ce plângeau înaintea lui Dumnezeu la intrarea cortului mărturiei, în timp ce molima bântuia încă, omorându-i pe oameni, iar judecătorii îşi săvârşeau lucrarea înspăimântătoare, Zimri, una dintre căpeteniile lui Israel, a venit în tovărăşia unei desfrânate madianite, „fata lui ţur, căpetenia seminţiilor ieşite dintr-o casă părintească din Madian", pe care o ducea la cortul său, trecând semeţ prin tabără. Niciodată nu se arătase desfrâul mai obraznic sau mai respingător. Aţâţat de vin, Zimri se fălea cu păcatul lui, „ca locuitorii Sodomei", şi se purta batjocoritor în ticăloşia lui. Preoţii şi conducătorii, plini de durere şi umilinţă, se aruncaseră cu faţa la pământ şi plângeau, „între tindă şi altar", rugându-L stăruitor pe Dumnezeu să-Şi ierte poporul şi să nu facă de ruşine moştenirea, când acest conducător al poporului se arătă îngâmfat cu păcatul lui în mijlocul adunării, ca şi cum ar fi vrut să sfideze mânia lui Dumnezeu şi să-şi bată joc de judecătorii poporului. Fineas, fiul lui Eleazar, marele preot, se ridică din mijlocul adunării şi, luând o suliţă, „s-a luat după omul acela din Israel până la cortul lui" şi i-a omorât pe amândoi. Astfel, plaga s-a oprit în timp ce preotul care a împlinit judecata divină a fost onorat în faţa întregului Israel, iar lui şi casei lui le-a fost dată preoţia pentru veşnicie. „Fineas… a abătut mânia Mea de la copiii lui Israel", spunea solia divină; „de aceea să spui că închei cu el un legământ de pace. Acesta va fi, pentru el şi pentru sămânţa lui după el, legământul unei preoţii veşnice, pentru că a fost plin de râvnă pentru Dumnezeul lui şi a făcut ispăşire pentru copiii lui Israel." Judecăţile cu care a fost lovit Israel la Sitim din pricina păcatelor lui au adus moartea celor ce mai rămăseseră în viaţă din ceata cea mare a celor care, cu aproape patruzeci de ani mai înainte, îşi atrăseseră osânda de a muri în pustie. Numărătoarea poporului făcută în timpul rămânerii lor pe câmpiile Iordanului, potrivit cu porunca lui Dumnezeu, arată că „între ei nu era nici unul din copiii lui Israel a căror numărătoare o făcuse Moise şi preotul Aaron în pustia Sinai… afară de Caleb, fiul lui Iefune, şi Iosua, fiul lui Nun" (Num.26,64.65). Dumnezeu trimisese pedepse asupra israeliţilor pentru că se lăsară prinşi de ispitele madianiţilor; dar ispititorii nu puteau să scape de mânia judecăţii divine. Amaleciţii, care îl atacaseră pe Israel la Refidim, când s-au aruncat asupra celor obosiţi, rămaşi pe urmă din oştire, n-au fost pedepsiţi decât mult mai târziu; dar madianiţii, prin care fuseseră duşi în păcat, trebuia să simtă îndată pedepsele lui Dumnezeu, ca nişte vrăjmaşi mai primejdioşi. „Răzbună pe copiii lui Israel împotriva madianiţilor", spunea porunca dată de Dumnezeu lui Moise, „apoi vei fi adăugat la poporul tău." (Num.31,2). Însărcinarea aceasta a fost îndeplinită fără întârziere. Din fiecare seminţie au fost aleşi câte o mie de bărbaţi şi trimişi sub conducerea lui Fineas. „Au înaintat împotriva Madianului după porunca pe care o dăduse lui Moise Domnul; şi au omorât pe toţi bărbaţii. Împreună cu toţi ceilalţi, au omorât şi pe… cei cinci împăraţi ai Madianului; au ucis cu sabia şi pe Balaam, fiul lui Beor." Chiar şi femeile care fuseseră luate ca prizoniere de oastea biruitoare au fost ucise la porunca lui Moise, ca unele care erau vrăjmaşii cei mai primejdioşi şi mai vinovaţi ai lui Israel. Aşa a fost sfârşitul acelora care au pus la cale nenorocirea poporului lui Dumnezeu. Psalmistul zice: „Neamurile cad în groapa pe care au făcut-o şi li se prinde piciorul în laţul pe care l-au pus." (Ps.9,15). „Căci Domnul nu lasă pe poporul Său şi nu-Şi părăseşte moştenirea. Ci se va face odată judecată după dreptate şi toţi cei cu inima curată o vor găsi bună". Când „se strâng împotriva vieţii celui neprihănit, şi osândesc sângele nevinovat", Domnul „va face să cadă asupra lor nelegiuirea, El îi va nimici prin răutatea lor" (Ps.94,14.15.21.23).
Când a fost chemat să-i blesteme pe evrei, Balaam nu le-a putut face nici un rău, cu toate cuvintele lui vrăjitoreşti; căci Domnul „nu vede nici o fărădelege în Iacov", „nici o răutate în Israel" (Num.23,21.23). Dar când au călcat Legea lui Dumnezeu, lăsându-se pradă ispitei, Păzitorul lor S-a depărtat de la ei. Câtă vreme poporul lui Dumnezeu rămâne credincios poruncilor Sale, nici un blestem şi nici o vrăjitorie nu-l pot lovi pe Israel. Întreaga putere a lui Satana şi toate loviturile date de el cu şiretenie nu urmăresc altceva decât să împingă la păcat. Când cei care spun că sunt păstrătorii Legii lui Dumnezeu calcă în picioare prescripţiile ei, se despart în felul acesta de Dumnezeu şi nu mai sunt în stare să stea în picioare înaintea vrăjmaşilor lor. Israeliţii care nu au putut să fie biruiţi de armele sau vrăjitoriile madianiţilor au căzut pradă femeilor lor desfrânate. Iată cum femeile care sunt în slujba lui Satana îşi folosesc puterea pentru a prinde sufletele în cursă şi a le nimici. „Ea a făcut să cadă multe jertfe şi mulţi sunt cei pe care i-a ucis ea" (Prov.7,26). Astfel s-a întâmplat că fiii lui Set au fost seduşi, părăsind cinstea, integritatea lor, şi în felul acesta poporul cel sfânt a ajuns corupt. În acelaşi fel a fost ispitit Iosif. La fel şi-a trădat Samson puterea, apărarea lui Israel, în mâinile filistenilor. Tot în lucruri de felul acesta a căzut şi David. Iar Solomon, cel mai înţelept dintre împăraţi, care de trei ori fusese numit fiu gingaş al Dumnezeului său, a ajuns un rob al patimilor şi şi-a lăsat credincioşia pradă puterii lor ademenitoare. „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor. Astfel dar, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă." (1 Cor.10,11.12). Satana cunoaşte bine materialul cu care are de-a face în inima omului. El cunoaşte acele trăsături din fiecare caracter care pot fi mai uşor atacate, deoarece le-a studiat mii de ani cu o râvnă demonică şi, în generaţiile care au urmat una după alta, s-a străduit să-i răstoarne pe cei mai tari bărbaţi, prinţi din Israel, prin aceleaşi ispite care au izbutit atât de teribil la Baal- Por. În toate veacurile se găsesc epave de caracter, care s-au ciocnit de stâncile poftelor firii pământeşti. Astăzi, când ne apropiem de sfârşitul timpului, iar poporul lui Dumnezeu se află la hotarele Canaanului ceresc, Satana, ca şi pe vremuri, îşi va dubla sforţările pentru a-i împiedica să păşească pe pământul făgăduit. El întinde curse pentru fiecare suflet. Nu numai cei neştiutori şi needucaţi trebuie să fie cu luare aminte. El va pregăti ispite şi pentru aceia care se găsesc în locurile cele mai de cinste şi în slujbele cele mai sfinte; dacă poate să-i ademenească să-şi întineze sufletul, atunci, prin ei, e în stare să-i ducă pe mulţi la pieire. Şi pentru aceasta se slujeşte de aceleaşi mijloace şi astăzi, ca şi acum trei mii de ani. Prin prietenii lumeşti, prin expunerea frumuseţii, prin ispita satisfacerii poftelor, prin dezmăţ, petreceri sau un pahar cu vin, el îi duce pe oameni la călcarea poruncii a şaptea. Satana l-a ademenit pe Israel mai întâi la necumpătare şi numai după aceea l-a atras la idolatrie. Aceia care dezonorează chipul lui Dumnezeu şi mânjesc templul Lui în însăşi fiinţa lor nu se vor da înapoi de la nici o batjocorire a lui Dumnezeu, care ar mulţumi pofta inimii lor stricate. Împlinirea poftelor păcătoase slăbeşte mintea şi înjoseşte sufletul. Puterile morale şi spirituale sunt slăbite şi paralizate prin împlinirea poftelor josnice şi este cu neputinţă pentru robul patimilor să priceapă obligativitatea sfântă a Legii lui Dumnezeu, să preţuiască ispăşirea sau să-şi dea seama de valoarea sufletului. Bunătatea, curăţia şi adevărul, temerea de Dumnezeu şi iubirea de cele sfinte - toate aceste simţiri sfinte şi năzuinţe alese, care îl leagă pe om de lumea cerească, sunt mistuite în focul poftelor. Sufletul ajunge un pustiu trist şi întunecat, locuinţa duhurilor rele şi „o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte". Fiinţe zidite după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu ajung să fie înjosite până la treapta animalelor lipsite de raţiune. Evreii au fost făcuţi să calce în picioare Legea lui Dumnezeu şi să atragă judecăţile Lui asupra neamului lor prin faptul că au avut legături cu oamenii idolatri şi au luat parte la petrecerile lor. În acelaşi fel izbuteşte Satana şi astăzi, în cea mai mare măsură, să-i amăgească la păcat pe urmaşii lui Hristos, ademenindu-i să lege prietenii cu nelegiuiţii şi să ia parte la petrecerile lor. „De aceea ieşiţi din mijlocul lor şi depărtaţi-vă de ei, zice Domnul, nu vă atingeţi de ce este necurat" (2 Cor.6,17). Dumnezeu cere de la poporul Său de astăzi să fie tot atât de mult deosebit de lume în ce priveşte obiceiurile, purtarea şi principiile, cât îi cerea şi poporului Său de pe timpuri. Dacă ei ascultă în chip credincios de învăţăturile Cuvântului Lui, deosebirea aceasta va fi netă; altfel, nu este cu putinţă. Poruncile date evreilor de a nu se amesteca cu păgânii nu erau mai clare sau mai explicite decât acelea care îi opresc pe creştini să se lase în voia spiritului şi obiceiurilor celor nelegiuiţi. Domnul Hristos ne spune: „Nu iubiţi lumea (păcatul, n.tr.), nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el" (1 Ioan 2,15). „Prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu. Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu" (Iacov 4,4). Urmaşii Domnului Hristos trebuie să se despartă de păcătoşi şi să caute să vină în legătură cu ei numai atunci când li se poate face acelora bine. Nu putem fi destul de hotărâţi în ce priveşte evitarea celor care caută să ne depărteze de Dumnezeu. Atunci când ne rugăm: „Şi nu ne duce pe noi în ispită", trebuie să fugim şi noi cât mai mult de ispită. Israeliţii au fost ispitiţi să păcătuiască într-un moment când se aflau într-o stare de tihnă şi siguranţă. Au pierdut din vedere să caute fără încetare faţa lui Dumnezeu, au uitat să se mai roage şi s-au lăsat în voia unei deosebite încrederi în sine. Comoditatea, lenevia şi înclinaţia către petreceri au lăsat nesupravegheată citadela sufletului şi gândurile josnice şi-au făcut intrare. Trădătorii de dincoace de ziduri au fost aceia care au dărâmat întăriturile principiilor şi l-au lăsat pe Israel pradă puterii lui Satana. În felul acesta caută Satana şi în zilele noastre să nimicească sufletele. Un lung proces pregătitor, necunoscut lumii, se desfăşoară în inimă înainte ca un creştin să săvârşească făţiş păcatul. Sufletul nu coboară deodată de la curăţie şi sfinţenie, la viaţa de rând, la patimi şi fărădelege. E nevoie de timp pentru ca aceia care sunt făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu să ajungă ca nişte brute sau cu chipuri demonice. Noi suntem schimbaţi prin privire. Omul care nutreşte în inimă cugete necurate ajunge în cele din urmă să aibă plăcere de păcatele pe care altădată la privea cu scârbă. Satana foloseşte orice mijloc pentru ca nelegiuirea şi patimile josnice să fie ceva foarte obişnuit şi plăcut între oameni. Nu putem merge pe străzile oraşelor noastre fără să vedem cum nelegiuirile sunt amintite pe faţă, fie că sunt descrise într-un roman, fie că sunt reprezentate pe scena unui teatru. Inima ajunge să se deprindă cu păcatul. În publicaţiile de toate zilele, li se povestesc oamenilor faptele celor răi şi stricaţi şi tot ce poate aţâţa patimile li se înfăţişează în povestiri ispititoare. Ei aud şi citesc atât de mult despre aceste fărădelegi înjositoare, încât conştiinţa care odată era foarte simţitoare şi se dădea înapoi cu scârbă de la scenele acestea ajunge să se înăsprească şi să se ocupe cu foarte mult interes de asemenea lucruri. Multe dintre distracţiile populare din zilele noastre, care sunt frecventate cu plăcere chiar de către aceia care se numesc creştini, tind către acelaşi scop pe care-l aveau cele ale păgânilor. De fapt, sunt puţine dintre ele acelea pe care Satana nu le foloseşte pentru a pierde suflete. Prin intermediul teatrului, el a făcut ca timp de secole patimile să fie aţâţate şi viciul să fie slăvit. Opera cu strălucirea ei, fascinanta ei prezentare, dansul, jocul de cărţi, toate sunt folosite de Satana pentru a rupe lanţurile principiilor şi pentru a deschide porţile împlinirii poftelor păcătoase. La orice întâlnire pentru satisfacerea plăcerilor, unde mândria este încurajată sau apetitul satisfăcut, unde omul este determinat să-L uite pe Dumnezeu şi să piardă din vedere interesele veşnice, Satana strânge lanţurile sale în jurul sufletelor. „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice", spunea sfatul înţelepciunii, „căci din ea ies izvoarele vieţii." Căci omul este cum „îşi face socotelile în suflet" (Prov.4,23; 23,7). Inima trebuie să fie înnoită prin harul lui Dumnezeu; altfel, în zadar va umbla după curăţirea vieţii. Cel care încearcă să-şi clădească un caracter plin de virtuţi, fără să se sprijinească pentru aceasta pe harul lui Hristos, îşi zideşte casa pe nisip mişcător. În ceasul cel greu al ispitei, desigur că se va prăbuşi. Rugăciunea lui David să fie strigătul fiecărui suflet: „Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic" (Ps.51,10). Iar după ce am ajuns părtaşi ai harului divin, trebuie să mergem înainte până la desăvârşire, „păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă" (1Petru 1,5).
Şi totuşi, avem şi noi ceva de făcut pentru a ne împotrivi ispitei. Aceia care nu doresc să cadă pradă atacurilor lui Satana trebuie să-şi apere bine porţile sufletului; trebuie să se ferească de a citi, a privi sau a asculta ceea ce trezeşte gânduri murdare. Să nu-şi lase mintea şi gândurile să alerge la întâmplare după oricare subiect ce iese în cale, după cum li-l aduce Satana înainte. „De aceea încingeţi-vă coapsele minţii voastre", spune apostolul Petru, „fiţi treji… nu vă lăsaţi târâţi în poftele pe care le aveaţi altădată, când eraţi în neştiinţă; ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră" (1 Petru 1,13-15). Pavel zice: „Tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească" (Fil.4,8). Aceasta cere rugăciune stăruitoare şi o continuă veghere. Trebuie să fim sprijiniţi de puterea dăinuitoare a Duhului Sfânt care îndrumă gândurile către cer şi le deprinde să stăruiască la cele curate şi sfinte. Pe lângă aceasta, trebuie să cercetăm cu râvnă Cuvântul lui Dumnezeu. „Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău. Strâng Cuvântul Tău în inima mea", zice psalmistul, „ca să nu păcătuiesc împotriva Ta" (Ps.119,9.11). Păcatul săvârşit de israeliţi la Baal-Peor a adus judecăţile lui Dumnezeu asupra naţiunii şi, dacă în zilele noastre aceleaşi păcate nu atrag aşa de grabnic pedeapsa, ele îşi vor primi tot aşa de sigur răsplata. „Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu" (1 Cor.3,17). Natura leagă pedepse grozave de păcatele acestea, pedepse care mai curând sau mai târziu se abat asupra oricărui făcător de rele. Mai mult decât toate celelalte păcate, acestea au dus la degenerarea neamului nostru şi dau naştere la o povară de boli şi suferinţe cu care este blestemată lumea noastră. S-ar putea ca oamenii să izbutească pentru un timp să-şi ascundă abaterile de ochii semenilor lor, dar vor culege tot atât de sigur suferinţe, boli, nebunie sau moarte, roadele faptelor lor rele. Iar dincolo de viaţa aceasta, aşteaptă judecata, care va da ca răsplată pedeapsa veşnică. „Cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu", ci împreună cu Satana şi cu îngerii răi îşi vor avea partea în „iazul de foc", care este „moartea a doua" (Gal.5,21; Apoc.20,14). „Buzele femeii străine strecoară miere şi cerul gurii ei este mai lunecos decât untdelemnul; dar la urmă este amară ca pelinul, ascuţită ca o sabie cu două tăişuri." „Depărtează-te de drumul care duce la ea şi nu te apropia de uşa casei ei, ca nu cumva să-ţi dai altora vlaga ta, şi unui om fără milă anii tăi; ca nu cumva nişte străini să se sature de averea ta şi tu să te trudeşti pentru casa altuia; ca nu cumva să gemi la urmă, când carnea şi trupul ţi se vor istovi." „Căci casa ei pogoară la moarte." „Nici unul care se duce la ea nu se va mai întoarce." „El nu ştie că acolo sunt morţii şi că oaspeţii ei sunt în văile locuinţei morţilor." (Prov.5,3.4.8-11; 2,18.19; 9,18).
Cap. 42 - Repetarea Legii
Domnul i-a dat de ştire lui Moise că sosise timpul hotărât pentru luarea în stăpânire a Canaanului. Şi, când stătea pe înălţimea munţilor şi privea la Iordan şi la pământul făgăduit, profetul împovărat de ani se uita cu multă plăcere la moştenirea poporului său. Oare nu s-ar fi putut ca osânda rostită la Cades, din pricina păcatelor sale, să fie retrasă? Stăruitor, el se rugă: „Stăpâne, Doamne! Tu ai început să arăţi robului Tău mărirea Ta şi mâna Ta cea puternică; căci care este dumnezeul acela, în cer şi pe pământ, care să poată face lucrări ca ale Tale şi să aibă o putere ca a Ta? Lasă-mă, Te rog, să trec şi să văd ţara aceea bună de dincolo de Iordan, munţii aceia frumoşi şi Libanul!" (Deut.3,24-27).
Răspunsul dat a fost: „Destul! Nu-Mi mai vorbi de lucrul acesta. Suie-te pe vârful muntelui Pisga, uită-te spre apus, spre miazănoapte, spre miazăzi şi spre răsărit, şi priveşte-o doar cu ochii; căci nu vei trece Iordanul acesta." Fără să murmure, Moise se supuse hotărârii lui Dumnezeu. Dar se îngrijora de Israel. Cine să poarte povara pentru binele lor, aşa cum o purta el? Din inima lui se revărsă rugăciunea: „Domnul, Dumnezeul duhurilor oricărui trup, să rânduiască peste adunare un om, care să iasă înaintea lor şi să intre înaintea lor, care să-i scoată afară şi să-i vâre înăuntru, pentru ca adunarea Domnului să nu fie ca nişte oi care n-au păstor." (Num.27,16-23). Domnul a ascultat rugăciunea servului Său şi a răspuns: „Ia-ţi pe Iosua, fiul lui Nun, bărbat în care este Duhul Meu, şi să-ţi pui mâna peste el. Să-l aşezi înaintea preotului Eleazar şi înaintea întregii adunări, şi să-i dai porunci sub ochii lor. Să-l faci părtaş la dregătoria ta, pentru ca toată adunarea copiilor lui Israel să-l asculte." Iosua îi slujise multă vreme lui Moise şi, ca un bărbat credincios, priceput şi înţelept, a fost ales ca urmaş al lui. Prin punerea mâinilor lui Moise, însoţită de o cuvântare de însărcinare foarte mişcătoare, Iosua a fost numit în chip solemn, conducător al lui Israel. Cuvintele Domnului cu privire la Iosua au fost adresate adunării prin gura lui Moise: „Să se înfăţişeze înaintea preotului Eleazar, care să întrebe pentru el judecata lui Urim înaintea Domnului, şi Iosua, toţi copiii lui Israel, împreună cu el, şi toată adunarea să iasă după porunca lui Eleazar şi să intre după porunca lui." Înainte de a lăsa cu totul locul său de conducător văzut al lui Israel, lui Moise i s-a dat sfatul să repete înaintea lor toate întâmplările cu eliberarea lor din Egipt şi rătăcirea prin pustie şi să reamintească Legea rostită la Sinai. Când se dăduse Legea, numai puţini dintre cei de faţă erau destul de mari pentru a pricepe grozava solemnitate a decretării Legii. Întrucât urma ca peste scurt timp ei să treacă Iordanul şi să ia în stăpânire pământul făgăduit, Dumnezeu le înfăţişă cerinţele Legii Sale şi le ceru ascultare, ca o condiţie a prosperităţii. Moise a stat în picioare înaintea poporului, ca să repete cele din urmă avertizări şi îndemnuri pentru poporul său. Faţa lui strălucea de o lumină sfântă. Părul îi era alb de bătrâneţe; dar făptura lui nu se gârbovise sub povara anilor, trăsăturile feţei sale dovedeau puterea neslăbită a sănătăţii, iar ochii îi erau limpezi şi luminoşi. Prilejul era însemnat şi, cu simţăminte adânci, el le vorbi despre iubirea şi îndurarea preamilostivului lor Mântuitor. „Întreabă vremurile străvechi, care au fost înaintea ta, din ziua când a făcut Dumnezeu pe om pe pământ, şi cercetează de la o margine a cerului la cealaltă: a fost vreodată vreo întâmplare aşa de mare şi s-a auzit vreodată aşa ceva? A fost vreodată vreun popor care să fi auzit glasul lui Dumnezeu vorbind din mijlocul focului, cum l-ai auzit tu, şi să fi rămas viu? A fost vreodată vreun dumnezeu care să fi căutat să ia un neam din mijlocul altui neam, prin încercări, semne, minuni şi lupte, cu mână tare şi braţ întins, şi cu minuni înfricoşate, cum a făcut cu voi Domnul, Dumnezeul vostru, în Egipt şi sub ochii voştri? Numai tu ai fost martor la aceste lucruri, ca să cunoşti că numai Domnul este Dumnezeu şi că nu este alt Dumnezeu afară de El" (Deut.4,32-35). „Nu doar pentru că întreci la număr pe toate celelalte popoare S-a alipit Domnul de voi şi v-a ales, căci voi sunteţi cel mai mic dintre toate popoarele. Ci pentru că Domnul vă iubeşte, pentru că a vrut să ţină jurământul pe care l-a făcut părinţilor voştri, pentru aceea v-a scos Domnul cu mâna Lui puternică şi v-a izbăvit din casa robiei, din mâna lui Faraon, împăratul Egiptului. Să ştii dar că Domnul, Dumnezeul tău, este singurul Dumnezeu. El este un Dumnezeu credincios şi Îşi ţine legământul şi îndurarea până la al miilea neam de oameni faţă de cei ce-L iubesc şi păzesc poruncile Lui" (Deut.7,7-9). Poporul Israel era înclinat să pună şi pe seama lui Moise purtarea lor rea; dar de această dată toate bănuielile lor, că Moise ar fi plin de îngâmfare, de înălţare de sine sau de iubire de sine, au fost înlăturate şi ei ascultau cu încredere cuvintele lui. Cu sinceritate le înfăţişă Moise greşelile şi abaterile părinţilor lor. Din cauza îndelungatei lor rătăciri prin pustie, ei adesea au ajuns să fie lipsiţi de răbdare şi gata de răscoală; dar Domnul nu avea nici o vină pentru această întârziere de a lua în stăpânire Canaanul; El era mai trist decât ei că nu putea să-i ducă mai curând în stăpânirea pământului făgăduit şi astfel să dovedească tuturor popoarelor puterea Sa cea mare, arătată în eliberarea poporului Său. Din cauza neîncrederii lor în Dumnezeu, din cauza îngâmfării şi necredinţei, ei nu au fost pregătiţi să intre în Canaan. Ei nu ar fi fost o dovadă că sunt un popor al cărui Dumnezeu este Domnul, deoarece din caracterul lor lipseau curăţia, bunătatea şi bunăvoinţa. Dacă părinţii lor s-ar fi lăsat să fie călăuziţi de Dumnezeu, fiind cârmuiţi de Legea Lui şi umblând pe căile rânduielilor Lui, ar fi ajuns de multă vreme să locuiască în Canaan, ca popor fericit, prosper şi sfânt. Prin faptul că s-a întârziat atât de mult intrarea lor în pământul cel bun, Dumnezeu a fost dezonorat şi slava Lui micşorată înaintea popoarelor. Moise, care înţelegea caracterul şi valoarea legilor lui Dumnezeu, i-a asigurat pe oameni că nici o altă naţiune nu avea rânduieli atât de bune, drepte şi înţelepte ca acelea pe care li le dăduse evreilor. „Iată", zicea el, „v-am învăţat legi şi porunci cum mi-a poruncit Domnul, Dumnezeul meu, ca să le împliniţi în ţara pe care o veţi lua în stăpânire! Să le păziţi şi să le împliniţi, căci acestea vor fi înţelepciunea şi priceperea voastră înaintea popoarelor, care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi şi vor zice: ‘Acest neam mare este un popor cu totul înţelept şi priceput!’" (Deut.4,5.6). Moise le-a mai adus aminte de ziua când s-au înfăţişat înaintea Domnului Dumnezeului lor la Horeb. Şi i-a îndemnat pe evrei zicând: „Care este în adevăr, neamul acela aşa de mare încât să fi avut pe dumnezeii lui atât de aproape cum avem noi pe Domnul, Dumnezeul nostru, ori de câte ori Îl chemăm? Şi care este neamul acela aşa de mare, încât să aibă legi şi porunci aşa de drepte, cum este toată legea aceasta pe care v-o pun astăzi înainte?" (Deut. 4,10.7.8.20). Astăzi se poate spune din nou ce i s-a spus lui Israel. Legile pe care le-a dat Dumnezeu poporului Său pe vremuri erau mai umane, mai bune şi mai înţelepte decât ale celor mai civilizate naţiuni de pe pământ. Legile neamurilor poartă urmele slăbiciunilor şi patimilor inimilor nerenăscute; dar Legea lui Dumnezeu poartă în sine pecetea Divinităţii. „Dar pe voi, Domnul v-a luat, şi v-a scos din cuptorul de fier al Egiptului, ca să-I fiţi un popor pus deoparte, cum sunteţi azi" (Deut.4,10.7.8.20), a lămurit Moise. ţara, în care ei aveau să intre peste un scurt timp şi care urma să fie a lor dacă ascultau de poruncile lui Dumnezeu, le-a fost descrisă după cum se va vedea mai departe. Şi cât de mişcată trebuie să fi fost inima israeliţilor auzind aceste cuvinte, când se gândeau că acela care le descria binecuvântările pământului făgăduit în culori atât de strălucitoare era îndepărtat de la moştenirea poporului său din pricina păcatelor lor: „Căci Domnul, Dumnezeul tău are să te ducă într-o ţară bună, nu ca ţara Egiptului, din care aţi ieşit, unde aruncai sămânţa în ogoare şi le udai cu piciorul ca pe o grădină de zarzavaturi. ţara pe care o veţi stăpâni este o ţară cu munţi şi văi care se adapă din ploaia cerului; ţară cu pâraie de apă, cu izvoare şi cu lacuri care ţâşnesc din văi şi din munţi; ţară unde vei mânca pâine din belşug, unde nu vei duce lipsă de nimic; ţară ale cărei pietre sunt de fier şi din ai cărei munţi vei scoate arama; este o ţară de care îngrijeşte Domnul, Dumnezeul tău şi asupra căreia Domnul, Dumnezeul tău are neîncetat ochii de la începutul până la sfârşitul anului" (Deut.8,7-9; 11,10-12). „Domnul Dumnezeul tău te va face să intri în ţara pe care a jurat părinţilor tăi, lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, că ţi-o va da. Vei stăpâni cetăţi mari şi bune pe care nu tu le-ai zidit, case pline de tot felul de bunuri pe care nu tu le-ai umplut, puţuri de apă săpate, pe care nu tu le-ai săpat, vii şi măslini pe care nu tu i-ai sădit. Când vei mânca şi te vei sătura, vezi, să nu uiţi pe Domnul, Dumnezeul tău." „Vegheaţi asupra voastră ca să nu daţi uitării legământul pe care l-a încheiat cu voi Domnul Dumnezeul vostru, căci Domnul Dumnezeul tău este un foc mistuitor, un Dumnezeu gelos." Iar dacă aveau să facă fapte rele înaintea Domnului, atunci, zicea Moise, „veţi pieri de o moarte repede din ţara pe care o luaţi în stăpânire dincolo de Iordan." (Deut.6,10-12; 4,23-26). După ce Moise a repetat Legea înaintea tuturor, a încheiat şi lucrarea de a scrie toate legile, rânduielile şi ordinele date de Dumnezeu, precum şi rânduielile privitoare la jertfe. Cartea care cuprindea toate acestea a fost încredinţată câtorva slujbaşi, iar pentru a fi păstrată cu şi mai multă grijă, a fost aşezată lângă chivotul mărturiei. Marele conducător încă se mai temea că poporul se va depărta de Dumnezeu. Într-o cuvântare deosebit de solemnă şi impresionantă, el le-a înfăţişat binecuvântările care le vor reveni dacă ascultă de Dumnezeu, cum şi blestemele ce vor veni dacă se abat de la El: „Dacă vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău, păzind şi îndeplinind toate poruncile Lui, pe care ţi le dau astăzi", „vei fi binecuvântat în cetate şi vei fi binecuvântat la câmp. Rodul pântecelui tău, rodul pământului tău, rodul turmelor tale, fătul vacilor tale şi oilor tale, toate acestea vor fi binecuvântate. Coşniţa şi postava ta vor fi binecuvântate. Vei fi binecuvântat la venirea ta, şi vei fi binecuvântat la plecarea ta. Domnul îţi va da biruinţă asupra vrăjmaşilor tăi care se vor ridica împotriva ta. Domnul va face ca binecuvântarea să fie cu tine în grânarele tale şi în toate lucrurile pe care vei pune mâna" (Vezi Deut.28).
„Dar dacă nu vei asculta de glasul Domnului Dumnezeului tău, dacă nu vei păzi şi nu vei împlini toate poruncile Lui şi toate legile Lui, pe care ţi le dau astăzi, iată toate blestemele care vor veni peste tine şi de care vei avea parte". „Vei fi de pomină, de batjocură şi de râs printre toate popoarele la care te va duce Domnul". „Domnul te va împrăştia printre toate neamurile, de la o margine a pământului până la cealaltă: şi acolo vei sluji altor dumnezei, pe care nu i-ai cunoscut nici tu, nici părinţii tăi, dumnezei de lemn şi de piatră. Între aceste neamuri nu vei fi liniştit şi nu vei avea un loc de odihnă pentru talpa picioarelor tale. Domnul îţi va face inima fricoasă, ochii lâncezi şi sufletul îndurerat. Viaţa îţi va sta nehotărâtă înainte… Dimineaţa vei zice: ‘O, de ar veni seara!’ şi seara vei zice: ‘O, de ar veni dimineaţa!’ în groaza care-ţi va umple inima şi în faţa lucrurilor pe care ţi le vor vedea ochii." Privind peste veacuri prin Duhul profeţiei, Moise a descris scenele îngrozitoare ale prăbuşirii finale a lui Israel şi nimicirea Ierusalimului de către oştile romane: „Domnul va aduce de departe, de la marginile pământului un neam care va cădea peste tine cu zbor de vultur, un neam a cărui limbă n-o vei înţelege, un neam cu înfăţişare sălbatică şi care nu se va sfii de cel bătrân, nici nu va avea milă de copii." Pustiirea deplină a ţării şi suferinţele îngrozitoare ale poporului cu ocazia asedierii Ierusalimului de către Tit, în veacurile de mai târziu, sunt viu descrise: „El va mânca rodul turmelor tale şi rodul pământului tău, până vei fi nimicit… Te va împresura în toate cetăţile tale, până îţi vor cădea zidurile, aceste ziduri înalte şi tari în care îţi puneai încrederea pe toată întinderea ţării tale… În strâmtorarea şi necazul în care te va aduce vrăjmaşul tău, vei mânca rodul trupului tău, carnea fiilor şi fiicelor tale, pe care ţi-i va da Domnul Dumnezeul tău." „Femeia cea mai gingaşă şi cea mai miloasă dintre voi, care de gingaşă şi miloasă ce era, nu ştia cum să calce mai uşor cu piciorul pe pământ, va privi fără milă pe bărbatul care se odihneşte la sânul ei, pe fiul şi pe fiica ei… căci, ducând lipsă de toate, va mânca în ascuns pe copiii pe care îi va naşte, din pricina strâmtorării şi necazului în care te va aduce vrăjmaşul tău în cetăţile tale." Moise a încheiat cu aceste cuvinte: „Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi sămânţa ta, iubind pe Domnul, Dumnezeul tău, ascultând glasul Lui şi lipindu-te de El; căci de aceasta atârnă viaţa ta şi lungimea zilelor tale, şi numai aşa vei putea locui în ţara pe care a jurat Domnul că o va da părinţilor tăi, lui Avraam, Isaac şi Iacov" (Deut.30,19.20). Pentru ca adevărurile acestea să se imprime şi mai bine în toţi cei de faţă, marele conducător le-a îmbrăcat în versuri sfinte - cântecul acesta nu era numai istoric, ci şi profetic. În timp ce povestea purtarea minunată a lui Dumnezeu faţă de poporul Său în veacurile trecute, le arăta în umbră marile întâmplări ale viitorului, biruinţa finală a celor credincioşi când Domnul Hristos Se va arăta din nou în putere şi mărire. I s-a poruncit apoi poporului să înveţe această istorie profetică şi să o scrie în mintea copiilor şi nepoţilor. Trebuia să fie cântată de adunare, când se participa la serviciul divin, şi să fie repetată când era la lucrul de peste zi. Era datoria părinţilor să imprime atât de bine cuvintele acestea în mintea primitoare a copiilor lor, încât să nu le uite niciodată. Întrucât, într-un sens deosebit, israeliţii trebuia să fie păzitorii Legii lui Dumnezeu, trebuia să li se imprime lor şi, prin ei copiilor şi nepoţilor lor, într-un chip deosebit, însemnătatea celor cuprinse în lege şi importanţa ascultării. De aceea Domnul a poruncit cu privire la rânduielile Sale: „Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi, şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula… Să le scrii pe uşiorii casei tale şi pe porţile tale". Dacă în timpurile de mai târziu copiii aveau să întrebe: „Ce înseamnă învăţăturile acestea, legile acestea şi poruncile acestea, pe care vi le-a dat Domnul Dumnezeul nostru?" atunci părinţii trebuia să le povestească felul plin de milă în care bunul Dumnezeu Se purtase faţă de ei, ce făcuse Domnul ca să-i scape pentru a putea ţine poruncile Lui şi să spună lămurit: „Domnul ne-a poruncit atunci să împlinim toate aceste legi şi să ne temem de Domnul, Dumnezeul nostru, ca să fim totdeauna fericiţi şi să ne ţină în viaţă, cum face astăzi. Vom avea parte de îndurarea Lui, dacă vom împlini cu scumpătate toate aceste porunci înaintea Domnului, Dumnezeului nostru, cum ne-a poruncit El" (Deut.6,7-9.20-25).
Cap. 43 - Moartea lui Moise
În toată purtarea lui Dumnezeu faţă de poporul Său, iubirea şi îndurarea Lui în toate împrejurările s-au împletit cu dovezile cele mai convingătoare ale dreptăţii Lui hotărâte şi nepărtinitoare. Lucrul acesta este demonstrat în istoria poporului iudeu. Dumnezeu i-a dăruit lui Israel mari binecuvântări. Este descrisă în chip mişcător iubirea Lui duioasă faţă de ei. „Ca vulturul care îşi scutură cuibul, zboară deasupra puilor şi întinde aripile, îi ia şi-i poartă pe penele lui" (Deut.32,11,12). Şi totuşi, cât de grabnic şi aspru au fost loviţi din cauza abaterilor lor! Iubirea fără de margini a lui Dumnezeu s-a dovedit prin faptul că L-a dăruit pe unicul Său Fiu pentru mântuirea omenirii pierdute. Domnul Hristos a venit pe pământ pentru a descoperi înaintea oamenilor caracterul Tatălui Său şi viaţa Sa a fost plină de iubire şi de îndurare dumnezeiască. Şi, cu toate acestea, Însuşi Domnul Hristos zice: „Câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege" (Matei 5,18). Acelaşi glas, care-l cheamă pe păcătos cu o stăruinţă plină de iubire şi răbdare să vină la El pentru a căpăta iertare şi pace, va rosti faţă de cei care leapădă Legea Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor" (Matei 25,41). Pretutindeni în Sfânta Scriptură Dumnezeu este înfăţişat atât ca un Tată duios, cât şi ca un Judecător drept. Chiar dacă are plăcere să fie îndurător şi „iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul", totuşi „nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat" (Exod 34,7). Marele Cârmuitor al neamurilor spusese că nu Moise urma să îl ducă pe Israel în ţara aceea bună, iar stăruinţele călduroase ale robului lui Dumnezeu nu fuseseră în stare să-I schimbe hotărârea. Moise ştia că trebuie să moară. Cu toate acestea, nu se dovedise nici o clipă nepăsător în purtarea lui de grijă faţă de Israel. Cu credincioşie, el căutase să pregătească poporul pentru intrarea în ţara făgăduită. La porunca lui Dumnezeu, Moise şi Iosua au mers la cortul întâlnirii, în timp ce stâlpul de nor a venit şi s-a oprit deasupra intrării. În locul acesta, cu solemnitate, poporul a fost dat în grija lui Iosua. Lucrarea lui Moise, de conducător al lui Israel, se sfârşise. Dar şi acum el a uitat de sine, gândindu-se la binele poporului. În faţa mulţimii adunate, Moise a rostit către urmaşul său, după porunca lui Dumnezeu, următoarele cuvinte pline de bucurie sfântă: „Întăreşte-te şi îmbărbătează-te, căci tu vei duce pe copiii lui Israel în ţara pe care am jurat că le-o voi da; şi Eu Însumi voi fi cu tine" (Deut.31,23). Apoi s-a îndreptat către bătrânii şi slujbaşii poporului, dându-le solemna însărcinare de a asculta cu credincioşie de învăţăturile ce le-au fost date de Dumnezeu.
Când au privit la bărbatul acesta înaintat mult în vârstă, care în foarte scurtă vreme urma să fie luat de la ei, israeliţii şi-au amintit cu toţii, cu o nouă şi mai adâncă preţuire a iubirii lui părinteşti, de sfaturile lui înţelepte, de munca lui ce nu cunoştea oboseala. De atâtea ori, când păcatele lor atrăgeau cuvenita răsplătire de la Dumnezeu, rugăciunile lui Moise pentru ca ei să fie cruţaţi biruiseră! Durerea lor a crescut din cauza remuşcărilor. Cu amară căinţă şi-au amintit că stricăciunea lor îl dusese pe Moise la păcat şi din această cauză el trebuia să moară. Faptul că acum conducătorul lor iubit avea să fie luat de la ei avea să fie o mustrare mai mare decât ar fi primit dacă viaţa şi lucrarea lui ar fi continuat. Dumnezeu voia ca ei să simtă că n-ar trebui să-i facă şi viitorului lor conducător viaţa atât de obositoare, cum i-o făcuseră lui Moise. Dumnezeu îi vorbeşte poporului Său prin binecuvântările pe care i le oferă; iar atunci când acestea nu sunt preţuite, îi vorbeşte prin reţinerea lor, pentru a-l face să-şi dea seama de păcatele sale şi să se întoarcă la El din toată inima.
În aceeaşi zi, i s-a dat lui Moise porunca: „Suie-te pe… muntele Nebo… şi priveşte ţara Canaanului pe care o dau în stăpânirea copiilor lui Israel. Tu vei muri pe muntele pe care te vei sui şi vei fi adăugat la poporul tău" (Deut.32,49.50). De multe ori plecase Moise din tabără, supus chemării divine de a sta în legătură cu Domnul; de astă dată însă, trebuia să facă un drum nou şi tainic. Trebuia să meargă pentru a-şi preda viaţa în mâinile Creatorului său. Moise ştia că trebuie să moară singur; nici unui prieten pământesc nu-i era îngăduit să-i slujească în ceasurile de pe urmă. Scenele viitoare erau învăluite în mare taină şi solemnitate şi inima lui se zbătea, dându-se înapoi din faţa lor. Cea mai grea încercare pentru el era despărţirea de poporul grijii şi iubirii sale - poporul cu care îşi unise viaţa şi interesele atâta timp. Dar învăţase să se încreadă în Dumnezeu şi, cu credinţă necondiţionată, s-a predat împreună cu poporul, iubirii şi îndurării Sale. Pentru ultima dată Moise a stat în adunarea poporului. Din nou, Duhul lui Dumnezeu Se odihni asupra lui şi, în cea mai aleasă şi mai mişcătoare vorbire, rosti o binecuvântare pentru fiecare seminţie şi încheie cu cuvintele: „Nimeni nu este ca Dumnezeul lui Israel, El trece pe ceruri ca să-ţi vină în ajutor, Trece cu măreţie pe nori. Dumnezeul cel veşnic este un loc de adăpost, Şi sub braţele Lui cele veşnice este un loc de scăpare. El a izgonit pe vrăjmaş dinaintea ta, Şi a zis: ‘Nimiceşte-l’. Israel este fără frică în locuinţa lui, Izvorul lui Iacov este deoparte Într-o ţară plină de grâu şi de must, Şi cerul lui picură rouă." „Ferice de tine, Israele! Cine este ca tine, Un popor mântuit de Domnul, Scutul care-ţi dă ajutor?" (Deut.33,26-29). Moise se întoarse de la adunare şi, tăcut şi singur, urcă pe drumul către înălţimea muntelui. Urcă pe „muntele Nebo, pe vârful muntelui Pisga" (Deut.34,1). Pe fiecare pisc s-a oprit, privind la scenele ce se desfăşurau înaintea lui. Departe, către apus, se întindeau apele albastre ale Mării celei Mari; către miazănoapte se înălţau spre cer munţii Hermonului; către răsărit se întindea podişul Moab, iar dincolo de el Basanul, locul biruinţelor lui Israel; către miazăzi, până departe, era pustia în care pribegiseră atâta timp. În singurătatea aceasta, Moise privi înapoi la viaţa lui care fusese plină de oboseli şi sacrificii de când renunţase la onorurile regeşti ale curţii şi la posibilitatea urcării pe tronul Egiptului, pentru a-şi uni soarta cu cea a poporului ales al lui Dumnezeu. Îşi aduse aminte de anii cei lungi petrecuţi în pustie, ca păstor al turmelor lui Ietro, de arătarea Îngerului în rugul ce ardea şi de chemarea ce-i fusese făcută de a-l elibera pe Israel. Mai privi la minunile cele puternice săvârşite de puterea lui Dumnezeu în favoarea poporului Său ales şi la mila plină de îndurare arătată în decursul anilor lungi de rătăcire şi răscoală. În pofida celor făcute de Dumnezeu pentru ei, în pofida rugăciunilor şi ostenelilor lui, numai doi dintre adulţii marii mulţimi ce părăsise Egiptul au fost găsiţi destul de credincioşi ca să li se îngăduie să intre în ţara făgăduinţei. Când Moise privi la rezultatele ostenelilor lui, i se păru că viaţa lui de osteneli şi sacrificii fusese aproape zadarnică. Totuşi, nu-i părea rău că purtase poverile acestea. Ştia că misiunea şi lucrarea îi fuseseră rânduite chiar de Dumnezeu. La începutul chemării lui de a deveni conducătorul lui Israel, pentru a-l scoate din robie, dorise să fugă de purtarea răspunderii; dar, după ce a luat asupra sa lucrarea, n-a mai lepădat povara. Chiar şi atunci când Dumnezeu i-a oferit posibilitatea de a scăpa de grijă, nimicindu-l pe Israelul răsculat, n-a putut să se învoiască la aceasta. Cu toate că încercările lui fuseseră grele, se bucurase totuşi de dovezi deosebite ale harului lui Dumnezeu; în timpul rămânerii în pustie câştigase o experienţă bogată, deoarece văzuse descoperirea puterii şi măreţiei lui Dumnezeu şi stătuse în comuniune cu iubirea Lui; şi-a dat seama că alegerea sa fusese înţeleaptă, preferând să sufere ocara împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să aibă parte de plăcerile trecătoare ale păcatului. Cugetând la trecutul lui, la viaţa de conducător al poporului lui Dumnezeu, şi-a dat seama că o greşeală întinase totuşi această viaţă. Dacă această abatere ar fi putut fi iertată, atunci nu s-ar mai fi temut de moarte. I-a fost dată asigurarea că pocăinţa şi credinţa în Jertfa făgăduită erau tot ce cerea Dumnezeu, iar Moise şi-a recunoscut din nou păcatul şi a cerut stăruitor iertare în Numele Domnului Isus. În acest timp, înaintea lui se desfăşura panorama ţării făgăduite. Toate hotarele ţării i-au fost arătate, nu înceţoşat şi greu de desluşit din depărtare, ci privirea lui a fost încântată de claritatea şi frumuseţea priveliştii. ţara i-a fost arătată cu această ocazie nu cum era ea atunci, ci aşa cum urma să ajungă prin binecuvântarea lui Dumnezeu, sub stăpânirea lui Israel. I se părea că vede un al doilea Eden. Erau acolo munţi îmbrăcaţi cu cedri din Liban, dealuri acoperite cu livezi de măslini şi îmbălsămate de parfumul viţei de vie, câmpii verzi întinse, strălucind de flori şi belşug; erau aici palmieri tropicali, lanuri unduioase de grâu şi orz, văi însorite, în care cântecul păsărelelor se îngâna cu murmurul pâraielor, oraşe măreţe şi grădini bogate, lacuri pline de bogăţii ca marea, cirezi ce păşteau pe colinele dealurilor, iar prin crăpăturile stâncilor, comorile albinelor sălbatice. Era cu adevărat un pământ aşa cum îl descrisese Moise lui Israel sub puterea Duhului lui Dumnezeu: binecuvântat cu „cel mai bun dar al cerului, roua, cele mai bune ape care sunt jos, cele mai bune roade ale soarelui, …cele mai bune roade de pe dealurile veşnice, cele mai bune roade ale pământului şi tot ce cuprinde el" (Deut.33,13-16).
Moise a văzut cum Israel s-a aşezat în Canaan, cum fiecare seminţie a ajuns să locuiască în teritoriul ei. Privind mai departe la cele ce se vor petrece cu ei după aşezarea în ţara făgăduinţei, i-a fost înfăţişată lunga şi trista istorie a apostaziei şi a pedepsei lor. A văzut cum sunt împrăştiaţi printre neamuri din cauza păcatelor lor, cum s-a depărtat de la ei slava lui Israel, a văzut oraşul lor cel frumos prefăcut în ruină, iar pe locuitorii lui duşi în robie, în ţări străine. I-a văzut cum au fost aduşi din nou în ţara părinţilor lor şi cum, în cele din urmă, au ajuns sub stăpânirea Romei. I-a fost îngăduit să privească în veacurile viitoare şi să vadă întâia venire a Mântuitorului. L-a văzut pe Domnul ca prunc în Betleem, a auzit glasul corurilor îngereşti izbucnind în imn vesel de laudă, vestind slavă lui Dumnezeu şi pace pe pământ. A văzut steaua de pe cer care îi îndruma pe magii din răsărit către Isus şi o lumină vie a strălucit pe faţa lui când s-a gândit la cuvintele profeţiei: „O stea răsare din Iacov, şi un toiag de cârmuire se ridică din Israel" (Numeri 24,17). A văzut viaţa umilă a Domnului Hristos în Nazaret, lucrarea Lui plină de iubire şi milă, cum şi vindecările Lui şi felul cum a fost lepădat de naţiunea semeaţă şi necredincioasă. Uimit, a ascultat la felul lăudăros în care oamenii preamăreau Legea lui Dumnezeu, în timp ce Îl dispreţuiau şi Îl lepădau pe Acela prin care s-a dat Legea. L-a văzut pe Domnul Isus pe Muntele Măslinilor cum, plângând, Îşi lua rămas bun de la cetatea Lui iubită. Când a văzut cea din urmă lepădare a acestui popor atât de mult binecuvântat de Dumnezeu, a acestui popor pentru care el lucrase, se rugase şi se jertfise, pentru care foarte bucuros ar fi fost gata să lase chiar să-i fie şters numele din cartea vieţii, când a auzit cuvintele acelea grozave: „Iată că vi se lasă casa pustie" (Matei 23,38), inima lui Moise a sângerat de durere şi lacrimi grele au izvorât din ochii lui, lacrimi de milă pentru durerea Fiului lui Dumnezeu.
L-a privit pe Mântuitorul până în Ghetsemani şi a văzut chinul Lui sufletesc din grădină, vânzarea, batjocura şi chinul, apoi răstignirea pe cruce. Moise a văzut că aşa cum el înălţase şarpele în pustie, tot astfel trebuia să fie înălţat şi Fiul lui Dumnezeu, pentru ca toţi aceia care cred în El „să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (Ioan 3,15). Inima lui Moise a fost cuprinsă de durere, de indignare şi de spaimă când a văzut batjocura şi ura satanică pe care o manifesta naţiunea iudaică faţă de Mântuitorul, faţă de Îngerul cel puternic care mersese înaintea strămoşilor lor. El a auzit strigătul de moarte al Domnului Hristos: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" (Marcu 15,34). L-a văzut cum zăcea în mormântul cel nou al lui Iosif. Întunericul deznădejdii fără de sfârşit părea că înconjoară lumea. Dar, privind din nou, L-a văzut ieşind biruitor şi înălţându-Se la cer însoţit de îngerii adoratori, luând cu Sine o mulţime de captivi. El a văzut cum se deschid porţile strălucitoare pentru a-L primi şi cum oastea cerului Îşi salută cu cântări de biruinţă Conducătorul. Tot atunci i s-a descoperit că el însuşi trebuia să fie unul dintre cei care Îl însoţeau pe Mântuitorul şi-I deschideau porţile veşnice. În timp ce privea la această scenă, faţa lui se lumină de o lumină sfântă. Cât de mici i se păreau încercările şi jertfele vieţii sale în comparaţie cu cele ale Fiului lui Dumnezeu! Ce neînsemnate faţă de „greutatea veşnică de slavă"! (2 Cor.4,17). Moise s-a bucurat că, deşi în mică măsură, a putut şi el să ia parte la suferinţele Domnului Hristos.
Moise i-a văzut pe ucenicii Domnului Hristos mergând pentru a duce lumii Evanghelia. A văzut cum poporul Israel, „după carne", nu era în stare să răspundă la înalta chemare pe care Dumnezeu i-o adresase; în necredinţa lor, israeliţii au dat greş în a deveni lumina lumii. Chiar dacă au lepădat bunătatea lui Dumnezeu şi nu mai meritau binecuvântările Lui ca popor ales, Dumnezeu tot nu lepădase sămânţa lui Avraam; planurile măreţe pe care El dorise să le îndeplinească prin Israel trebuia să fie realizate. Toţi aceia care ajung prin Domnul Hristos copii ai credinţei sunt socotiţi sămânţa lui Avraam; ei trebuie să ajungă moştenitori ai făgăduinţelor legământului; ca şi Avraam, ei sunt chemaţi să păzească şi să facă cunoscut omenirii Legea lui Dumnezeu şi Evanghelia Fiului Său. Moise a văzut cum, prin ucenicii Domnului Isus, lumina Evangheliei lumina poporul „care zăcea în întuneric" (Matei 4,16) şi mii de oameni din ţările păgâne alergau la lumina ei crescândă.
Văzând acestea, el s-a bucurat de creşterea şi prosperitatea lui Israel. O altă scenă se desfăşură apoi înaintea lui. I se arătase mai înainte cum Satana i-a ispitit pe iudei să-L lepede pe Domnul Hristos, în timp ce mărturiseau că onorează Legea Tatălui Său. De astă dată a văzut lumea creştină într-o altă rătăcire asemănătoare, deoarece oamenii ziceau că Îl primesc pe Domnul Hristos, dar lepădau Legea lui Dumnezeu. Auzise strigătele delirante ale preoţilor şi bătrânilor: „La moarte cu Omul acesta! Răstigneşte-L!" Răstigneşte-L! Iar acum a auzit de la aceia care se prezentau drept învăţători ai creştinilor, strigătul: „La moarte cu Legea!" A văzut cum Sabatul era nesocotit şi în locul lui a fost instituită o întocmire falsă. Din nou Moise a fost cuprins de uimire şi groază. Cum puteau aceia care pretindeau a crede în Hristos să lepede Legea pe care o proclamase cu însăşi vocea Sa de pe înălţimea muntelui sfânt? Cum se putea oare ca cineva care se teme de Dumnezeu să dea la o parte Legea, care este temelia domniei Lui în cer şi pe pământ? Cu bucurie, Moise observă că Legea tot mai era onorată şi înălţată de un număr mic de credincioşi. El a văzut marea şi finala străduinţă a puterilor pământeşti de a-inimici pe aceia care păzesc poruncile lui Dumnezeu. A privit peste timpuri la vremea aceea când Dumnezeu Se va ridica pentru a-i mustra pe locuitorii pământului pentru răutatea lor şi pentru a-i acoperi şi adăposti în ziua mâniei Sale pe aceia care se tem de Numele Lui. A auzit legământul de pace al lui Dumnezeu cu cei care au ţinut Legea Sa, când va face să răsune glasul Său din locaşul cel sfânt, iar cerurile şi pământul vor tremura. El a văzut a doua venire a Domnului Hristos în mărire, învierea drepţilor pentru viaţă veşnică şi preschimbarea sfinţilor vii, fără a gusta moartea, şi înălţarea lor în cântece de bucurie către Cetatea lui Dumnezeu. Încă o scenă s-a înfăţişat privirii lui - aceea a pământului eliberat de blestem, mai plăcut decât minunata ţară făgăduită care i se arătase cu puţin timp înainte. Acolo nu mai este păcat şi moartea nu mai poate străbate. Acolo îşi găsesc cei mântuiţi patria lor cea veşnică. Cu o bucurie ce nu poate fi redată în cuvinte, Moise priveşte la scena aceea - realizarea unei eliberări mai minunate decât şi-ar fi putut imagina, având cele mai îndrăzneţe nădejdi. După ce şi-a sfârşit peregrinajul pământesc, Israelul lui Dumnezeu şi-a aşezat sălaşul în patria făgăduită. Apoi aceste scene au fost ascunse privirilor sale, iar ochii lui au putut vedea din nou ţinutul Canaanului, care se întindea până departe. Apoi, ca un călător obosit, se culcă pentru a se odihni. „Moise, robul Domnului, a murit acolo, în ţara Moabului, după porunca Domnului. Şi Domnul l-a îngropat în vale, în ţara Moabului, faţă în faţă cu Bet-Peor. Nimeni nu i-a cunoscut mormântul până în ziua de azi" (Deut.34,5.6). Mulţi dintre cei care în timpul vieţii lui Moise nu au vrut să-i urmeze sfaturile ar fi fost în primejdie să se dedea la idolatrie faţă de trupul mort, dacă ar fi cunoscut mormântul lui. Din această cauză a fost ascuns de privirile oamenilor. Dar îngeri ai lui Dumnezeu au înmormântat trupul mort al servului Său credincios şi au făcut de strajă la mormântul singuratic. „În Israel nu s-a mai ridicat prooroc ca Moise, pe care Domnul să-l fi cunoscut faţă în faţă. Nici unul nu poate fi pus alături de el în ce priveşte toate semnele şi minunile pe care l-a trimis Dumnezeu să le facă în ţara Egiptului, împotriva lui Faraon, împotriva supuşilor lui şi împotriva întregii ţări, şi în ce priveşte toate semnele înfricoşătoare pe care le-a făcut Moise cu mână tare înaintea întregului Israel" (Deut.34,10-12). Dacă viaţa lui nu ar fi fost pătată de acel unic păcat, săvârşit atunci când a întârziat să-i dea cinste lui Dumnezeu pentru apa scoasă din stâncă la Cades, Moise ar fi putut intra în ţara făgăduită şi ar fi fost proslăvit fără să vadă moartea. Dar nu trebuia să rămână multă vreme în mormânt. Domnul Isus Însuşi împreună cu îngerii care l-au îngropat s-au coborât din cer ca să-l cheme afară pe sfântul care dormea. Satana tresăltase de bucurie când izbutise să-l determine pe Moise să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu şi să-l aducă sub puterea morţii. Marele vrăjmaş susţinea că sentinţa divină - „ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce" (Gen.3,19) - îi dădea stăpânire asupra morţilor. Puterea mormântului nu fusese niciodată înfrântă până atunci şi, de aceea, el îi pretindea pe toţi cei care se odihneau în mormânt, ca fiind robii săi, ce nu puteau fi eliberaţi din închisoarea întunecată. Pentru prima dată Domnul Hristos era pe punctul de a-i da viaţă unui mort. Când Prinţul Vieţii şi fiinţele luminoase s-au apropiat de mormânt, pe Satana l-a apucat spaima că-şi pierde stăpânirea. Cu îngerii săi cei răi, el a stat acolo, hotărât să lupte pentru a nu se putea pătrunde într-un ţinut pe care-l considera ca fiind ai lui. El se lăuda că servul lui Dumnezeu a ajuns robul lui. Satana susţinea că nici măcar Moise nu fusese în stare să ţină Legea lui Dumnezeu; că îşi atribuise cinstea cuvenită Domnului şi că se făcuse astfel vinovat de acelaşi păcat care dusese la izgonirea sa din cer şi deci, prin acea abatere ajunsese sub stăpânirea lui. Marele amăgitor a repetat vechile învinuiri pe care le adusese împotriva cârmuirii lui Dumnezeu şi a ridicat noi proteste împotriva purtării drepte a lui Dumnezeu faţă de el. Domnul Hristos nu S-a înjosit începând o ceartă cu Satana. Ar fi putut să arate ce îngrozitoare lucrare săvârşise prin amăgirile lui în cer, ducând la pierderea unui număr atât de mare de locuitori ai lui. I-ar fi putut aminti minciunile din Eden, care l-au condus pe Adam la păcat şi au atras moartea asupra neamului omenesc. I-ar fi putut atrage atenţia lui Satana asupra faptului că propria lui lucrare de a-l provoca pe Israel să se răscoale şi să murmure a istovit îndelunga răbdare a conducătorului şi că tot el l-a atacat într-o clipă de neatenţie, împingându-l la păcatul care l-a adus sub stăpânirea morţii. Dar Domnul Hristos Şi-a pus nădejdea în Tatăl Său, zicând: „Domnul să te mustre" (Iuda 9). Mântuitorul nu S-a lăsat prins în ceartă cu adversarul Său, ci acolo şi imediat Şi-a început lucrarea pentru a sfărâma puterea vrăjmaşului decăzut şi a-l învia pe cel mort. Iată o dovadă a supremaţiei Fiului lui Dumnezeu, căreia Satana nu i se putea împotrivi. Învierea a fost asigurată pentru veşnicie. Satana a fost deposedat de prada lui, drepţii cei morţi aveau să trăiască iarăşi. Din cauza păcatului, Moise ajunsese sub puterea lui Satana. După propriile merite, el era pe bună dreptate rob al morţii; dar a fost trezit la o viaţă nemuritoare, întrucât avea acest drept în Numele Mântuitorului. Moise a ieşit proslăvit din mormânt şi s-a înălţat cu Eliberatorul lui în cetatea lui Dumnezeu. Înainte de a se fi arătat în jertfa Domnului Hristos, dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu nu s-au desfăşurat niciodată mai pe larg, ca în purtarea Lui cu Moise. Dumnezeu l-a exclus pe Moise din Canaan pentru a da o învăţătură care nu trebuie uitată niciodată: că El cere ascultare strictă şi că oamenii nu trebuie să-şi însuşească o cinste care I se cuvine Creatorului lor. El n-a putut să dea ascultare rugăciunii lui Moise de a avea parte de moştenirea lui Israel, dar nu l-a uitat şi nu l-a părăsit pe slujitorul Său. Dumnezeul cerului a înţeles durerea încercată de Moise; El notase fiecare faptă de slujire credincioasă în decursul anilor lungi de luptă şi încercare. Pe înălţimile muntelui Pisga, Dumnezeu l-a chemat pe Moise la o moştenire infinit mai măreaţă decât aceea a Canaanului pământesc. Pe muntele schimbării la faţă, Moise s-a arătat împreună cu Ilie care fusese proslăvit. Ei au fost trimişi ca purtători de lumină şi slavă de la Tatăl către Fiul Său. Şi aşa a fost împlinită în cele din urmă rugăciunea pe care Moise o făcuse cu atâtea sute de ani mai înainte. El stătea pe „muntele cel bun", în mijlocul moştenirii poporului său, şi dădea mărturie despre Acela care este esenţa tuturor făgăduinţelor lui Israel. Aceasta este ultima scenă descoperită privirilor oamenilor, din viaţa acestui bărbat atât de onorat de cer.
Moise a fost un preînchipuitor al Domnului Hristos. El însuşi declarase lui Israel: „Domnul, Dumnezeul tău, îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un prooroc ca mine: să ascultaţi de el!" (Deut.18,15). Dumnezeu a considerat că e bine să-i facă lui Moise educaţia în şcoala suferinţei şi umilinţei, înainte de a fi pregătit să conducă oastea lui Israel către Canaanul pământesc. Israelul lui Dumnezeu care călătoreşte către Canaanul ceresc are un Conducător care nu avea nevoie de nici o pregătire pe pământ care să-L facă destoinic pentru misiunea Lui de Conducător divin. Şi, cu toate acestea, El a fost făcut desăvârşit prin suferinţă; căci prin faptul că a suferit şi a fost ispitit, poate să ajute acelora care sunt ispitiţi (Evrei 2,10.18). Mântuitorul nostru nu a manifestat nici o slăbiciune sau nedesăvârşire; cu toate acestea, a murit pentru a câştiga pentru noi o intrare în locul făgăduit. „Moise a fost credincios în toată casa lui Dumnezeu, ca slugă, ca să mărturisească despre lucrurile care aveau să fie vestite mai târziu. Dar Hristos este credincios ca Fiu, peste casa lui Dumnezeu. Şi casa lui Dumnezeu suntem noi, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm" (Evrei 3,5.6).
Cap. 44 - Trecerea Iordanului
Israeliţii au plâns mult după conducătorul luat de la ei şi, în cinstea lui, s-au ţinut treizeci de zile de ceremonii speciale. Niciodată înainte de plecarea lui nu recunoscuseră valoarea sfaturilor lui înţelepte, simţămintele lui părinteşti, pline de gingăşie, şi credinţa lui neclintită. Cu o nouă şi profundă apreciere, ei şi-au amintit de lecţiile preţioase pe care el li le dăduse pe când era încă cu ei. Moise era mort, dar influenţa lui n-a murit o dată cu el. Aceasta urma să trăiască mai departe şi să renască în inima poporului său. Multă vreme urma ca amintirea acestei vieţi altruiste şi sfinte să rămână scumpă pentru ei; cu putere liniştită şi convingătoare, ea avea să influenţeze însăşi viaţa acelora care în decursul vieţii lui nu luaseră seama la cuvintele sale dătătoare de viaţă. După cum strălucirea soarelui care apune luminează vârful munţilor chiar şi după ce soarele a scăpătat de mult dincolo de înălţimi, la fel faptele celor buni, curaţi şi sfinţi împrăştie lumină după ce ei de multă vreme au plecat. Faptele lor, cuvintele lor, exemplul lor trăiesc veşnic. „Pomenirea celui neprihănit ţine în veci." (Ps.112,6). Deşi erau plini de durere pentru această pierdere mare, ei înţelegeau totuşi că nu erau părăsiţi. Ziua, stâlpul de nor stătea deasupra cortului întâlnirii, iar noaptea, stâlpul de foc, ca asigurare că Dumnezeu continua să fie Sprijinitorul şi Conducătorul lor, dacă ei aveau să umble pe calea poruncilor Lui. Iosua era acum conducătorul recunoscut al lui Israel. El fusese cunoscut mai ales ca războinic, iar darurile şi virtuţile lui aveau o deosebită valoare îndeosebi în acest timp al istoriei lui Israel. El era curajos, hotărât şi stăruitor, grabnic, incoruptibil, negândindu-se să tragă vreun folos în timp ce se îngrijea de cei daţi în atenţia lui şi, mai presus de toate, însufleţit de o vie credinţă în Dumnezeu - aşa era caracterul bărbatului ales de Dumnezeu să conducă oastea lui Israel cu prilejul trecerii pe pământul făgăduit. În timpul rămânerii în pustie, el lucrase ca prim sfetnic al lui Moise şi, prin credincioşia lui nepretenţioasă şi liniştită, prin statornicia lui când alţii se clătinau, prin hotărârea lui de a susţine adevărul în timp de primejdie, dovedise, cu mult timp înainte de a fi chemat prin glasul lui Dumnezeu în acest loc, că era vrednic să fie urmaşul lui Moise. Iosua privise cu mare îngrijorare şi cu multă neîncredere în sine la datoria care-i stătea înainte; dar spaima lui a fost înlăturată prin asigurarea de la Dumnezeu: „Eu voi fi cu tine, cum am fost şi cu Moise; nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi… căci tu vei da în stăpânirea poporului acestuia ţara pe care am jurat părinţilor lor că le-o voi da" (vezi Iosua 1,5). Din munţii Libanului până departe, la ţărmurile mării, şi până la malul Eufratului, la răsărit, totul trebuia să fie al lor. La făgăduinţa aceasta s-a adăugat porunca: „Întăreşte-te numai şi îmbărbătează-te, lucrând cu credincioşie după toată legea pe care ţi-a dat-o robul Meu Moise". Îndrumarea Domnului spunea: „Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei ziua şi noaptea"; „nu te abate de la ea nici la dreapta, nici la stânga, ca să izbuteşti în tot ce vei face". Israeliţii îşi aveau încă tabăra pe partea răsăriteană a Iordanului, care era cea dintâi piedică în ce priveşte luarea în stăpânire a Canaanului. „Acum scoală-te", a fost cea dintâi însărcinare dată de Dumnezeu lui Iosua, „treci Iordanul acesta, tu şi tot poporul acesta şi intraţi în ţara pe care o dau copiilor lui Israel". Nu i s-a dat însă nici o îndrumare cu privire la drumul pe care trebuia să treacă. Iosua ştia totuşi că, atunci când Domnul poruncea ceva, pregătea pentru popor şi o cale pentru a putea să împlinească cele poruncite; şi, în credinţa aceasta, neînfricatul conducător a luat măsuri pentru înaintare.
La oarecare depărtare dincolo de fluviu, în dreptul locului unde era tabăra israeliţilor, se afla cetatea Ierihonului, puternic întărită. De fapt, cetatea aceasta era cheia întregului ţinut şi trebuia să stea ca o piedică grozavă în calea izbânzii lui Israel. De aceea, Iosua trimise doi tineri ca iscoade pentru a cerceta cetatea şi a se asigura într-o măsură oarecare cu privire la numărul locuitorilor, resursele lor şi trăinicia fortificaţiilor. Locuitorii cetăţii, înspăimântaţi şi neîncrezători, vegheau fără răgaz, iar iscoadele au fost în mare primejdie. Dar ei au fost găzduiţi, cu riscul vieţii, de Rahav, o femeie din Ierihon. Ca răsplată pentru bunătatea ei, i-au făgăduit să o protejeze când vor cuceri cetatea. Iscoadele s-au înapoiat cu vestea: „Cu adevărat Domnul a dat toată ţara în mâinile noastre, şi toţi locuitorii ţării tremură înaintea noastră". În Ierihon li se spusese: „Am auzit cum la ieşirea voastră din Egipt, Domnul a secat înaintea voastră apele Mării Roşii şi am auzit ce aţi făcut celor doi împăraţi dincolo de Iordan, lui Sihon şi Og, pe care i-aţi nimicit cu desăvârşire. De când am auzit lucrul acesta ni s-a tăiat inima, şi toţi ne-am pierdut nădejdea înaintea voastră; căci Domnul, Dumnezeul vostru, este Dumnezeu sus în ceruri şi jos pe pământ". În sfârşit s-au dat ordine ca toţi să se pregătească de înaintare. Poporul trebuia să aibă hrană pregătită pentru trei zile, iar oastea trebuia să fie gata de luptă. Toţi s-au încins bucuros să urmeze planurile conducătorului şi l-au asigurat de încredere şi susţinere din partea lor: „Vom face tot ce ne-ai poruncit şi ne vom duce oriunde ne vei trimite. Te vom asculta în totul, cum am ascultat pe Moise; numai Domnul, Dumnezeul tău, să fie cu tine, cum a fost cu Moise". La plecarea din tabără, din dumbrăvile cu salcâmi de la Sitim, oastea a pornit spre ţărmul Iordanului. Ştiau totuşi că fără ajutor de la Dumnezeu nu puteau nădăjdui să treacă de cealaltă parte. În acel timp al anului, primăvara, zăpada care se topea umflase aşa de mult apele Iordanului, încât se revărsaseră peste maluri. Era cu neputinţă să se treacă dincolo prin vadurile obişnuite. Dumnezeu voia ca trecerea lui Israel peste Iordan să fie făcută printr-o minune. La porunca lui Dumnezeu, Iosua dădu ordin poporului să se sfinţească; trebuia să-şi îndepărteze păcatele şi să se curăţească de orice întinăciune din afară, „căci mâine", a zis el, „Domnul va face lucruri minunate în mijlocul vostru". „Chivotul legământului Domnului" trebuia să meargă înaintea oastei. Când dovada prezenţei Domnului, purtată de preoţi, va fi văzută plecând din mijlocul taberei şi pornind spre râu, „să plecaţi din locul în care sunteţi şi să porniţi după el". Li s-a spus amănunţit cum urma să aibă loc trecerea, iar Iosua a zis: „Prin aceasta veţi cunoaşte că Dumnezeul cel viu este în mijlocul vostru şi că va izgoni dinaintea voastră pe canaaniţi… Iată, chivotul legământului Domnului întregului pământ va trece înaintea voastră în Iordan". La timpul hotărât a început plecarea, când chivotul purtat pe umerii preoţilor a deschis convoiul. Poporului i se poruncise să rămână mai în urmă, aşa încât între el şi chivot să fie o depărtare cam de un kilometru şi mai bine. Toţi au privit cu cel mai mare interes cum preoţii au coborât la ţărmul Iordanului. Au văzut cum înaintează mereu cu chivotul cel sfânt spre fluviul înfuriat şi înspumat, până ce picioarele purtătorilor au intrat în apele lui. Deodată, apele ce veneau dinspre sus s-au oprit din curgere, în timp ce apele mai de jos au curs mai departe, lăsând albia fluviului curată. La porunca divină, preoţii au înaintat până în mijlocul fluviului şi au rămas acolo, până când toată oastea a coborât şi a trecut pe celălalt ţărm. În felul acesta, s-a întipărit în mintea tuturor israeliţilor faptul că puterea care ţinea pe loc apele Iordanului era aceeaşi care deschisese pentru părinţii lor, cu patruzeci de ani în urmă, un drum prin Marea Roşie. După ce a trecut tot poporul, a fost dus pe ţărmul apusean şi chivotul. Abia apucaseră să se aşeze într-un loc sigur şi, îndată după ce preoţii au păşit pe uscat, apa zăgăzuită a fost iarăşi liberă să curgă la vale, ca un potop căruia nimic nu-i putea sta în cale, pe vechea matcă a fluviului. Nu trebuia ca generaţiile viitoare să rămână fără o amintire a acestei mari minuni. În timp ce preoţii care purtau chivotul stăteau încă în mijlocul Iordanului, doisprezece bărbaţi aleşi mai înainte, câte unul de fiecare seminţie, au luat fiecare câte o piatră mare din albia fluviului, din locul unde stăteau preoţii, şi au dus-o dincolo, pe ţărmul apusean. Pietrele acestea trebuia să fie aşezate ca un monument de aducere aminte pe locul celei dintâi tabere a lor. S-a dat poruncă poporului să povestească copiilor şi copiilor copiilor lor despre minunata eliberare pe care Dumnezeu o lucrase pentru ei, cum spunea Iosua: „Pentru ca toate popoarele pământului să ştie că mâna Domnului este puternică şi să vă temeţi totdeauna de Domnul, Dumnezeul vostru". Influenţa pe care minunea aceasta o avea atât asupra evreilor cât şi asupra vrăjmaşilor lor era de cea mai mare însemnătate. Aceasta era pentru Israel o încurajare că Dumnezeu era cu ei fără încetare şi-i adăpostea, o dovadă că va face pentru ei, prin Iosua, ce făcuse prin Moise. Le era necesară o dovadă de felul acesta pentru a le îmbărbăta inima când au pornit la cucerirea ţării - la împlinirea marii însărcinări în faţa căreia credinţa părinţilor lor se clătinase cu patruzeci de ani mai înainte. Domnul îi spusese lui Iosua înainte de a-i trece pe cealaltă parte: „Astăzi voi începe să te înalţ înaintea întregului Israel, ca să ştie că voi fi cu tine cum am fost cu Moise". Iar succesul a îndeplinit făgăduinţa. „În ziua aceea, Domnul a înălţat pe Iosua înaintea întregului Israel şi s-au temut de el, cum se temuseră de Moise, în toate zilele vieţii lui". Această faptă a puterii dumnezeieşti mai avea ca scop să sporească teama cu care erau priviţi de neamurile din împrejurimi şi, în felul acesta, să pregătească drumul pentru o biruinţă mai uşoară şi deplină. Când a sosit vestea la regii amoriţilor şi canaaniţilor că Dumnezeu oprise pe loc apele Iordanului în faţa copiilor lui Israel, inima lor a început să tremure de spaimă. Mai înainte, evreii bătuseră cinci regi ai madianiţilor, pe puternicul Sihon, regele amoriţilor, şi pe Og din Basan, iar acum trecerea peste Iordanul revărsat şi năvalnic a umplut de groază neamurile înconjurătoare. Atât canaaniţilor, cât şi lui Israel şi chiar lui Iosua li se dăduse o dovadă de netăgăduit că viul Dumnezeu, Împăratul cerului şi al pământului, era în mijlocul poporului Său şi că El n-avea să-i părăsească, nici să Se depărteze de ei. La mică depărtare de Iordan, evreii şi-au aşezat cea dintâi tabără a lor în Canaan. Aici „Iosua i-a tăiat împrejur"; copiii lui Israel au tăbărât la Ghilgal şi au prăznuit Paştele" (Iosua 5,3.10). Suprimarea circumciziunii, de la data revoltei din Cades, fusese pentru Israel un semn statornic că legământul lor cu Dumnezeu, al cărui semn vizibil era circumciziunea, fusese rupt. Iar suspendarea sărbătorii Paştelor, ziua de amintire pentru eliberarea din ţara Egiptului, fusese o dovadă care arăta cât de neplăcută a fost pentru Domnul dorinţa lor de a se întoarce pe pământul robiei. Timpul lepădării lor însă trecuse. Din nou, Dumnezeu l-a recunoscut pe Israel ca popor al Său şi semnul legământului a fost restabilit. Toţi cei născuţi în pustietate au fost tăiaţi împrejur. Domnul i-a spus lui Iosua: „Astăzi am ridicat de deasupra voastră ocara Egiptului" (Iosua 5,9-12). Ca aluzie la aceasta, locul taberei lor din Ghilgal a fost numit „Prăvălire". Popoarele păgâne aruncaseră ocară asupra Domnului şi asupra poporului Său, pentru că evreii nu fuseseră în stare să ia în stăpânire Canaanul, când se aşteptaseră să-l primească, îndată după ieşirea lor din Egipt. Vrăjmaşii lor triumfaseră, pentru că Israel pribegise atâta timp prin pustie, şi spuseseră batjocoritor că Dumnezeul evreilor nu a fost în stare să-i ducă în ţara făgăduită. Acum Domnul Îşi dovedise vizibil puterea, prin faptul că despicase Iordanul în faţa poporului Său, iar vrăjmaşii lor nu-i mai puteau ocărî. „În a patrusprezecea zi a lunii" a fost sărbătorit Paştele pe câmpia Ierihonului. „A doua zi de Paşte au mâncat din grâul ţării, azimi şi boabe prăjite; chiar în ziua aceea au mâncat. Mana a încetat a doua zi de Paşte, când au mâncat din grâul ţării. Copiii lui Israel n-au mai avut mană, ci au mâncat din roadele ţării Canaanului, în anul acela." (Iosua 5,9-12). Se sfârşiseră anii peregrinajului lor prin pustie. Picioarele israeliţilor au călcat în sfârşit pe pământul ţării făgăduite.
Cap. 45 - Căderea Ierihonului
Evreii intraseră în Canaan, dar nu-l supuseseră; iar după cât se vedea, din punct de vedere omenesc, lupta pentru stăpânirea ţării urma să fie lungă şi grea. Canaanul era locuit de oameni puternici, gata să se împotrivească invaziei ce le ameninţa teritoriul. Diferitele neamuri erau unite de teama unei primejdii comune. Caii şi puternicele lor care de luptă, cunoaşterea ţinutului şi iscusinţa lor în luptă - toate constituiau un mare avantaj. În afară de aceasta, ţara era apărată de fortificaţii, „cetăţi mari şi întărite până la cer" (Deut.9,1). Numai bazându-se pe o putere cu totul deosebită de a vrăjmaşilor lor puteau nădăjdui israeliţii să iasă cu bine din lupta ce le stătea în faţă. Una dintre cele mai puternice fortăreţe din ţară - marea şi bogata cetate a Ierihonului - se afla chiar în faţa lor, la mică distanţă de tabăra din Ghilgal. Aşezată la marginea unui podiş roditor, plină peste măsură de produsele bogate şi diverse ale tropicelor, cetatea aceasta trufaşă, cu palatele şi templele ei - locuri de desfăşurare a luxului şi viciilor - Îl înfrunta pe Dumnezeul lui Israel din spatele întăriturilor ei masive. Ierihonul era unul dintre principalele centre ale închinării idolatre, fiind în mod special consacrat Astarteii, zeiţa Lunii. Aici se concentra tot ce era mai decăzut şi mai degradant în religia canaaniţilor. Poporul lui Israel, în a cărui amintire mai stăruiau încă urmările îngrozitoare ale păcatului său de la Bet-Peor, nu putea să privească decât cu scârbă şi cutremur această cetate păgână. Iosua a înţeles că pasul cel dintâi pentru cucerirea Canaanului era luarea Ierihonului. Înainte de toate însă, el căută să se asigure că Dumnezeu îl călăuzeşte; şi asigurarea aceasta i-a fost dată. Când s-a retras din tabără ca să fie singur şi să se roage ca Dumnezeul lui Israel să meargă înaintea poporului Său, a văzut un războinic înarmat, de statură înaltă şi cu înfăţişare impunătoare, „cu sabia scoasă din teacă". La somaţia lui Iosua: „Eşti dintre ai noştri sau dintre vrăjmaşii noştri?" El a răspuns: „Nu, ci Eu sunt Căpetenia oştirii Domnului şi acum am venit" (Iosua 5,13-15). Aceeaşi poruncă pe care o primise Moise la Horeb: „Scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care stai este sfânt", i-a descoperit lui Iosua caracterul Străinului misterios. Cel care stătea înaintea conducătorului lui Israel era Domnul Hristos, Cel Prea Înalt. Copleşit de teamă sfântă, Iosua s-a aruncat cu faţa la pământ, s-a rugat şi a auzit asigurarea: „Iată dau în mâinile tale Ierihonul şi pe împăratul lui, pe vitejii lui ostaşi". Apoi a primit instrucţiuni cu privire la cucerirea cetăţii. Ascultând porunca divină, Iosua a pus în mişcare oştirea lui Israel. Nu trebuia să se dea nici un atac. Nu aveau altceva de făcut decât să înconjoare cetatea, având în frunte chivotul legământului, iar trâmbiţele trebuia să sune. Întâi veneau luptătorii, un corp de bărbaţi aleşi pentru a cuceri cetatea nu prin iscusinţa şi vitejia lor, ci prin ascultarea de instrucţiunile date de Dumnezeu. Veneau apoi şapte preoţi cu trâmbiţe. După aceştia urma chivotul legământului, îmbrăcat în lumina măririi divine şi purtat de preoţi înveşmântaţi în hainele care arătau sfânta lor slujbă. În sfârşit venea oastea lui Israel, fiecare seminţie sub steagul ei. Astfel era alcătuită procesiunea care înconjura cetatea osândită. În afară de zgomotul paşilor acelei mulţimi numeroase şi de sunetul solemn al trâmbiţelor, care răsuna printre coline şi se revărsa pe uliţele Ierihonului, nu se mai auzea nici un sunet. După terminarea înconjurării, oastea se înapoia în tăcere la corturile ei, iar chivotul legământului era aşezat din nou la locul lui, în cortul întâlnirii. Cu uimire şi nelinişte crescândă, santinelele cetăţii observau orice mişcare şi raportau celor ce purtau răspunderea. Nu înţelegeau nimic din însemnătatea scenei aceleia; dar pe măsură ce oastea aceea numeroasă era văzută în fiecare zi cu chivotul sfânt al legământului şi cu preoţii însoţitori mărşăluind, scena aceasta plină de mister umplea de groază inima poporului şi preoţilor care se aflau în cetatea asediată. Ei au cercetat din nou fortificaţiile cele puternice şi s-au asigurat că puteau rezista cu bine şi celui mai puternic atac. Mulţi râdeau la gândul că procesiunile acestea ciu-date le-ar putea face vreun rău. Alţii erau cuprinşi de frică, privind la mulţimea aceea care înconjura cetatea în fiecare zi. Îşi aminteau că, pe vremuri, Marea Roşie fusese despicată în două înaintea acestui popor şi că pentru el se făcuse drum chiar prin Iordan. Nu ştiau ce alte minuni ar mai putea face Dumnezeu pentru ei. Timp de şase zile oastea lui Israel a făcut înconjurul cetăţii. Când a venit ziua a şaptea, în revărsatul zorilor, Iosua a pus în mişcare armatele Domnului. Li s-au dat instrucţiuni ca de astă dată să înconjoare Ierihonul de şapte ori şi, când trâmbiţele vor suna, să strige cu putere, căci Domnul le-a dat cetatea în mână. Într-o solemnitate adâncă, oştirea cea mare porni să înconjoare zidurile sortite prăbuşirii. Nu se auzea nici o şoaptă, afară de sunetul cadenţat al paşilor în mare număr şi de răsunetul trâmbiţelor care, din când în când, rupea liniştea zorilor dimineţii. Zidurile masive din piatră rezistentă păreau că sfidează asediul oamenilor. Santinelele de pe ziduri au văzut cu spaimă crescândă că după întâiul înconjur au urmat al doilea, al treilea, al patrulea, al cincilea şi al şaselea. Care putea să fie scopul acestor mişcări misterioase? Ce eveniment nemaipomenit le stătea în faţă? Nu aveau mult de aşteptat. În timp ce se încheia cel de-al şaptelea înconjur, lunga procesiune s-a oprit. Trâmbiţele, care pentru un moment tăcuseră, făcură deodată un zgomot ca un trăsnet, care a făcut să se cutremure chiar pământul. Zidurile solide de piatră, cu turnurile şi crenelurile lor puternice, se clătinară şi se zguduiră din temelii şi căzură cu trosnet la pământ, în ruine. Locuitorii Ierihonului erau paralizaţi de groază, iar cetele lui Israel au intrat şi au luat cetatea în stăpânire. Israeliţii nu câştigaseră biruinţa prin propria lor putere; biruinţa fusese cu totul a Domnului; de aceea, ca prime roade ale ţării, cetatea, cu tot ce era în ea, trebuia consacrată ca jertfă lui Dumnezeu. În mintea israeliţilor trebuia să se întipărească faptul că la cucerirea Canaanului nu era necesar să lupte pentru ei înşişi, ci, ca unelte, doar să execute voia lui Dumnezeu şi să nu urmărească proslăvirea şi îmbogăţirea lor, ci sporirea onoarei lui Iehova, Împăratul lor. Înainte de cucerire li se dăduse porunca: „Cetatea să fie dată Domnului spre nimicire, ea şi tot ce se află în ea". „Feriţi-vă numai de ceea ce va fi dat spre nimicire, căci dacă veţi lua ceva din ceea ce va fi dat spre nimicire, veţi face ca tabăra lui Israel să fie dată spre nimicire şi o veţi nenoroci." Toţi locuitorii cetăţii, cu tot ce era viu acolo, „bărbaţi şi femei, copii şi bătrâni, până la oi, boi şi măgari", trebuia să fie trecuţi prin ascuţişul sabiei. N-au fost cruţate decât credincioasa Rahav şi familia ei, ca urmare a făgăduinţei date de iscoade. Cetatea întreagă a fost arsă; palatele şi templele ei, clădirile ei măreţe, cu draperii bogate şi ziduri frumos sculptate au fost date pradă focului. Tot ce nu putea fi nimicit prin foc, „tot argintul şi tot aurul, toate lucrurile de aramă şi de fier", trebuia închinate slujbei de la sanctuar. Până şi pământul pe care stătea cetatea a fost blestemat. Ierihonul nu mai trebuia să fie rezidit ca fortăreaţă; asupra oricui ar fi încercat să clădească din nou zidurile pe care le doborâse la pământ puterea divină s-au rostit judecăţi de pedepsire. Înaintea întregului Israel s-a spus cu solemnitate: „Blestemat să fie înaintea Domnului omul care se va scula să zidească din nou cetatea aceasta a Ierihonului. Cu preţul întâiului său născut îi va pune temeliile şi cu preţul celui mai tânăr fiu al lui îi va aşeza porţile". Nimicirea deplină a celor din Ierihon era numai o împlinire a poruncii date mai înainte prin Moise cu privire la locuitorii Canaanului: „Când… le vei bate, să le nimiceşti cu desăvârşire". „Dar în cetăţile popoarelor acestora, a căror ţară ţi-o dă ca moştenire Domnul, Dumnezeul tău, să nu laşi cu viaţă nimic care suflă" (Deut.7,2; 20,16). Multora li se pare că poruncile acestea sunt potrivnice spiritului de milă şi iubire descoperit în alte părţi ale Bibliei; dar, în realitate, nu este altceva decât ceea ce cerea dreptatea şi înţelepciunea infinită. Dumnezeu Se pregătea să îi aşeze pe israeliţi în Canaan şi să dezvolte între ei o cârmuire şi o naţiune care să fie manifestarea împărăţiei Lui pe pământ. Ei nu trebuia să fie numai moştenitorii adevăratei religii, ci să şi răspândească pe întreaga faţă a pământului principiile acesteia. Canaaniţii se dedaseră la păgânismul cel mai depravat şi cel mai degradant şi era necesar ca pământul să fie curăţit de aceia care ar fi împiedicat cu siguranţă împlinirea planurilor milostive ale lui Dumnezeu. Locuitorilor Canaanului li se dăduseră prilejuri suficiente pentru pocăinţă. Cu patruzeci de ani înainte, trecerea prin Marea Roşie şi plăgile care loviseră Egiptul dovediseră puterea Dumnezeului lui Israel. Iar acum, de curând, înfrângerea împăraţilor din Madian, Galaad şi Basan arătase din nou că Iehova este mai presus de toţi zeii. Sfinţenia caracterului Lui şi neplăcerea Sa faţă de orice întinăciune se arătaseră în pedepsele cu care fusese lovit Israel pentru că luase parte la ceremoniile spurcate ale lui Baal-Peor. Toate întâmplările acestea le erau cunoscute locuitorilor Ierihonului şi între ei erau mulţi care împărtăşeau credinţa femeii Rahav - că Dumnezeul lui Israel este Dumnezeul cerului şi al pământului - chiar dacă întârziau să-i urmeze pilda. Ca şi oamenii dinainte de potop, canaaniţii trăiau numai pentru a batjocori Cerul şi a întina pământul. De aceea, atât iubirea, cât şi dreptatea cereau grabnica executare a acestor răsculaţi împotriva lui Dumnezeu şi vrăjmaşi ai oamenilor. Cât de uşor oştirile cerului au doborât la pământ zidurile Ierihonului, cetatea mândră, ale cărei fortificaţii umpluseră de groază cu patruzeci de ani în urmă pe iscoadele lipsite de credinţă! Puternicul lui Israel spusese: „ţi-am dat Ierihonul în mâinile tale". Împotriva cuvântului acestuia puterea omenească n-avea ce face.
„Prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului" (Evrei 11,30). Comandantul oastei Domnului a vorbit numai cu Iosua; nu S-a descoperit întregii adunări, rămânând ca ea să creadă cuvintele lui Iosua sau să le pună la îndoială, să asculte de poruncile date de el în Numele Domnului sau să le tăgăduiască autoritatea. Poporul nu putea să zărească priveliştea oastei îngereşti care îl însoţea sub conducerea Fiului lui Dumnezeu. Ar fi putut spune: „Ce fapte fără rost mai sunt şi acestea şi cât de vrednic de râs este să înconjurăm zilnic zidurile Ierihonului, să sunăm din trâmbiţe de corn de berbec! Lucrul acesta nu va putea nici să clintească fortificaţiile puternice ale cetăţii". Dar însăşi continuarea ceremoniei acesteia timp atât de îndelungat înainte de prăbuşirea zidurilor le-a oferit israeliţilor prilejul de a-şi dezvolta credinţa. Trebuia să li se imprime în suflet faptul că tăria lor nu stătea în înţelepciunea omenească, nici în puterea omenească, ci numai în Dumnezeul mântuirii lor. Trebuia să se deprindă să se încreadă cu totul numai în puterea Conducătorului lor divin. Dumnezeu vrea să facă lucruri mari pentru aceia care se încred în El. Cauza pentru care poporul Lui nu are o putere mai mare este faptul că se încrede prea mult în propria înţelepciune şi nu-I dă prilej Domnului să-Şi desfăşoare puterea în favoarea lui. Dumnezeu îi va ajuta în orice nevoie pe copiii Săi credincioşi, dacă aceştia îşi vor pune deplina încredere în El şi-L vor asculta cu credincioşie. Curând după căderea Ierihonului, Iosua a hotărât să atace cetatea Ai, o cetate mică, în munţi, la câţiva kilometri spre apus de valea Iordanului. Iscoadele trimise acolo au adus raportul că numărul locuitorilor este mic şi că nu este nevoie decât de puţini luptători pentru a cuceri cetatea.
Marea biruinţă pe care Dumnezeu o câştigase pentru ei îi făcuse pe israeliţi să fie plini de încredere în ei înşişi. Pentru că li se făgăduise ţara Canaanului, se simţeau siguri şi nu recunoşteau că numai ajutorul divin putea să le dea izbândă. Însuşi Iosua a făcut planurile de cucerire a cetăţii Ai, fără să caute sfat de la Dumnezeu. Israeliţii începuseră să-şi preamărească propria tărie şi să-i privească cu dispreţ pe inamicii lor. Se aşteptau să aibă o biruinţă uşoară, iar numărul de trei mii de oameni li se părea suficient pentru a lua cetatea. Fără să aibă asigurarea că Dumnezeu este cu ei, au pornit în grabă atacul. Au înaintat până la porţile cetăţii, dar numai ca să dea piept cu cea mai puternică şi hotărâtă împotrivire. Din cauza numărului şi pregătirilor temeinice ale vrăjmaşilor, atacatorii au fugit în dezordine spre vale, pe coasta abruptă, cuprinşi de panică şi groază. Ei au fost urmăriţi cu furie de canaaniţi, care „i-au urmărit de la poartă… şi i-au bătut la vale". Chiar dacă pierderea a fost mică în ceea ce priveşte numărul, întrucât numai treizeci şi şase de oameni au fost omorâţi, înfrângerea a fost totuşi descurajatoare pentru întreaga adunare. „Poporul a rămas încremenit şi cu inima moale ca apa." Era pentru prima dată când dădeau piept cu canaaniţii în luptă deschisă şi ce se va întâmpla în luptele mari care le stăteau înainte, când apărătorii unei cetăţi mici îi puseseră pe fugă? Iosua a privit rezultatul acesta rău ca pe un semn de neplăcere din partea lui Dumnezeu şi, plin de durere şi presimţiri sumbre, „şi-a sfâşiat hainele şi s-a aruncat cu faţa la pământ până seara, înaintea chivotului Domnului, el şi bătrânii lui Israel, şi şi-au presărat capul cu ţărână". „Ah! Doamne, Dumnezeule", striga el, „pentru ce ai trecut poporul acesta Iordanul ca să ne dai în mâinile amoriţilor şi să ne prăpădeşti?… Dar, Doamne, ce voi zice, după ce Israel a dat dosul înaintea vrăjmaşilor lui? Canaaniţii şi toţi locuitorii ţării vor afla, ne vor înconjura şi ne vor şterge numele de pe pământ. Şi ce vei face Tu Numelui Tău celui mare?"
Răspunsul Domnului a fost: „Scoală-te! Pentru ce stai culcat astfel pe faţa ta? Israel a păcătuit; au călcat legământul pe care li l-am dat". Era timpul să acţioneze repede şi hotărât şi să nu mai stea în disperare şi văicăreală. În tabără era un păcat ascuns, care trebuia căutat şi îndepărtat înainte ca prezenţa şi binecuvântarea Domnului să fie cu poporul Său. „Eu nu voi mai fi cu voi dacă nu nimiciţi ce este dat spre nimicire din mijlocul vostru." Porunca lui Dumnezeu fusese nesocotită de unul dintre cei rânduiţi să aducă la îndeplinire judecăţile Lui. Iar poporul întreg era făcut răspunzător pentru vinovăţia celui ce se abătuse: „Au luat din lucrurile date spre nimicire, le-au furat şi au minţit şi le-au ascuns printre lucrurile lor". Lui Iosua i s-au dat îndrumări cum să-l descopere şi cum să-l pedepsească pe vinovat. Pentru descoperirea vinovatului au folosit sorţii. Nu a fost arătat păcătosul pe nume, ci pentru un timp lucrurile au fost lăsate neclare, pentru ca poporul să-şi simtă răspunderea pentru păcatele ce domneau în mijlocul lui şi, în felul acesta, să fie îndemnat să-şi cerceteze inima şi să se umilească înaintea lui Dumnezeu. Iosua a adunat poporul dis-de-dimineaţă, „după seminţiile lui", iar scena solemnă şi impresionantă a început. Pas cu pas, cercetarea a mers mai departe. Proba îngrozitoare se apropia tot mai mult. Mai întâi a fost atinsă seminţia, apoi familia, după aceea casa şi în sfârşit bărbatul, şi Acan, fiul lui Carmi, din seminţia lui Iuda, a fost arătat de degetul lui Dumnezeu ca fiind omul care îl nenorocise pe Israel. Pentru ca vinovăţia lui să fie pe deplin demonstrată, să nu se lase loc pentru acuzaţia că ar fi fost condamnat pe nedrept, Iosua i-a cerut lui Acan să spună adevărul sub jurământ. Nenorocitul şi-a mărturisit complet vinovăţia: „Este adevărat că am păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului lui Israel… Am văzut în pradă o manta frumoasă de Şinear, două sute de sicli de argint şi o placă de aur în greutate de cincizeci de sicli; le-am poftit şi le-am luat; iată, sunt ascunse în pământ în mijlocul cortului meu". Îndată au fost trimişi oameni la cortul lui, care au dat la o parte pământul în locul indicat, „şi iată că lucrurile erau ascunse în cortul lui Acan şi argintul era sub ele. Le-au luat din mijlocul cortului, le-au adus lui Iosua şi tuturor copiilor lui Israel şi le-au pus înaintea Domnului". Sentinţa a fost rostită şi executată imediat. „Pentru că tu ne-ai nenorocit", zise Iosua, „şi pe tine te va nenoroci Domnul azi". Întrucât tot poporul fusese socotit răspunzător pentru păcatul lui Acan şi suferise de pe urma lui, trebuia ca, prin reprezentanţii săi, să ia parte şi la pedepsire. „Şi tot Israelul l-a ucis cu pietre." Apoi s-a strâns peste el o mare grămadă de pietre - ca mărturie pentru păcat şi pedepsirea lui. „Din pricina acelei întâmplări s-a dat locului aceluia numele de valea Acor", care înseamnă „tulburare". În cartea Cronicilor stă scris spre amintirea lui: „Acan, care a tulburat pe Israel" (1 Cron.2,7). Păcatul lui Acan a fost săvârşit, sfidând cea mai directă şi mai solemnă avertizare şi cele mai puternice dovezi ale puterii lui Dumnezeu. „Feriţi-vă de ceea ce va fi dat spre nimicire ca să nu fiţi daţi spre nimicire", aşa i se spusese lui Israel. Porunca fusese dată imediat după trecerea Iordanului şi recunoaşterea legământului lui Dumnezeu prin circumciderea poporului, după prăznuirea Paştelui şi arătarea Îngerului legământului, Căpetenia oştirii Domnului. A urmat apoi luarea Ierihonului, ca dovadă că nimicirea va cădea fără îndoială peste călcătorii Legii lui Dumnezeu. Faptul că numai puterea lui Dumnezeu îi dăduse biruinţă lui Israel, şi că acesta nu cucerise Ierihonul prin propria lui putere, dădea o însemnătate solemnă poruncii care le interzicea să-şi însuşească ceva din prada Ierihonului. Dumnezeu, prin puterea cuvântului Său, nimicise această fortăreaţă întărită; era cucerirea Lui şi numai Lui trebuia să-I fie consacrată cetatea, cu tot ce cuprindea ea. Între milioanele lui Israel s-a găsit un singur bărbat care s-a încumetat să calce porunca lui Dumnezeu în ceasul solemn al biruinţei şi al judecăţii. La vederea costumului babilonian scump, lăcomia lui Acan s-a trezit; chiar în clipa când era faţă în faţă cu moartea, el îl numea „o manta frumoasă de Şinear". Un păcat a adus un altul şi şi-a mai însuşit şi aurul şi argintul consacrat tezaurului Domnului - Îl jefuise pe Dumnezeu de primele roade ale pământului Canaanului. Păcatul de moarte care a dus la nimicirea lui Acan îşi avea rădăcina în lăcomie, unul dintre păcatele cele mai obişnuite şi privite cu cea mai mare uşurătate. În timp ce alte păcate sunt dezvăluite, şi pedepsite, foarte rar călcarea poruncii a zecea atrage o mustrare şi aceea uşoară! Urâciunea păcatului acestuia şi urmările lui îngrozitoare sunt lecţii extrase din relatarea faptei lui Acan. Lăcomia este un rău care creşte treptat. Acan cultivase pornirea spre lăcomie, până când aceasta ajunsese un obicei care-l prinsese în lanţuri aproape cu neputinţă de sfărâmat. În timp ce hrănea răul acesta, ar fi putut cel puţin să fie umplut de groază la gândul că ar putea aduce nenorocire asupra întregului Israel; dar puterile conştiinţei lui fuseseră amorţite prin păcat şi, când ispita a venit, el i-a căzut uşor pradă. Oare nu se săvârşesc şi astăzi păcate asemănătoare faţă de avertismente tot atât de solemne şi precise? Şi nouă ni se interzice, la fel de hotărât, să ne lăsăm pradă lăcomiei, aşa după cum nu i se dăduse voie lui Acan să-şi însuşească ceva din prada Ierihonului. Dumnezeu consideră lăcomia ca fiind la fel ca vrăjitoria. Ni se dă avertismentul: „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona" (Col.3,5; Mat.6,24). „Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie" (Luca 12,15). „Nici să nu fie pomenită între voi" (Efes.5,3). Avem în faţa noastră soarta grozavă a lui Acan, Iuda, Anania şi Safira. Cu mult mai înainte, avem exemplul lui Lucifer, acel „luceafăr al zorilor" care, râvnind după o stare mai înaltă, a pierdut pentru totdeauna mărirea şi fericirea cerului. Şi, în ciuda tuturor acestor avertismente, pretutindeni domneşte lăcomia. Pretutindeni se arată urmele ei murdare. Ea aduce în familie nemulţumire şi discordie; trezeşte în săraci invidia şi ura împotriva celor bogaţi; duce la apăsarea istovitoare a săracilor de către bogaţi. Şi acest rău există nu numai în lume, ci şi în biserică. Cât de des se întâlnesc aici egoismul, lăcomia, părtinirea, neglijarea binefacerii şi jefuirea lui Dumnezeu în zecimi şi daruri! Printre membrii comunităţii care „stau bine şi corespund în totul" se află, din nenorocire, mulţi Acani. Mulţi bărbaţi care au bunuri câştigate pe căi nedrepte, lucruri pe care Domnul le-a blestemat, vin în mod curent la biserică şi se aşează la masa Domnului. De dragul unui costum babilonian, mii de oameni continuă să jertfească conştiinţa lor curată şi nădejdea cerului. Mulţi îşi dau cinstea şi calităţile lor folositoare în schimbul pungii cu arginţi. Strigătul săracului în nevoie rămâne fără răspuns, lumina Evangheliei este oprită să înainteze, batjocura omului din lume este trezită prin purtări care contrazic mărturisirea creştină; şi, cu toate acestea, creştinul lacom continuă să-şi adune comori. „Se cade să înşele un om pe Dumnezeu?" (Mal.3,8) întreabă Domnul.
Păcatul lui Acan a adus nenorocirea asupra întregii naţiuni. Din pricina păcatului unui singur om, neplăcerea lui Dumnezeu va rămâne asupra comunităţii Sale până când abaterea va fi descoperită şi îndepărtată. Influenţa de care are să se teamă mai mult comunitatea nu este aceea a împotrivitorilor ei făţişi, a necredincioşilor şi a batjocoritorilor, ci a urmaşilor nesinceri ai lui Hristos. Aceştia fac ca binecuvântarea Dumnezeului lui Israel să fie reţinută şi poporul Lui să slăbească. Atunci când comunitatea se află în greutăţi, când se dă pe faţă răceală şi decădere spirituală care dau prilej vrăjmaşilor lui Dumnezeu să se bucure, membrii ei, în loc să-şi încrucişeze braţele pentru a se plânge de starea lor nenorocită, să cerceteze mai bine dacă nu cumva se află un Acan în tabără. Fiecare să caute cu umilinţă şi cercetare a inimii să-şi descopere păcatele ascunse care îndepărtează prezenţa lui Dumnezeu. Acan şi-a recunoscut vinovăţia, dar când era prea târziu ca mărturisirea să-i mai fie de vreun folos. Văzuse oastea lui Israel cum se înapoiază înfrântă şi descurajată de la Ai. Cu toate acestea, nu se înfăţişase pentru a-şi mărturisi păcatul. A văzut cum Iosua şi bătrânii lui Israel se pleacă la pământ copleşiţi de o durere atât de mare, că nu putea fi exprimată în cuvinte. Dacă atunci şi-ar fi recunoscut păcatele, ar fi dat oarecum dovadă de o pocăinţă adevărată, dar a tăcut. El a auzit înştiinţarea că se săvârşise un mare păcat, arătându-se hotărât caracterul acestuia. Dar buzele lui au fost pecetluite. A început apoi cercetarea. Cum mai tremura sufletul lui de groază când au fost arătate mai întâi seminţia, apoi casa şi pe urmă familia lui! Dar tot nu a mărturisit, până când degetul lui Dumnezeu nu a fost îndreptat către el. Atunci, când nu mai putea să-şi ascundă păcatul, a descoperit adevărul. Cât de adesea se fac mărturisiri de felul acesta! Ce mare deosebire este între a recunoaşte faptele după ce totul a fost dovedit şi a mărturisi păcatul care este cunoscut numai de noi şi de Dumnezeu! Acan nu şi-ar fi recunoscut păcatul dacă nu ar fi nădăjduit că prin aceasta putea înlătura urmările nelegiuirilor sale. Dar mărturisirea lui nu a servit la altceva decât să arate că pedeapsa este îndreptăţită. Nu se dădea pe faţă o căinţă adevărată, o adâncă părere de rău, o schimbare a minţii şi o scârbă faţă de păcat. La fel, cei vinovaţi vor mărturisi de-abia când vor sta la judecată înaintea lui Dumnezeu, după ce fiecare caz va fi fost hotărât fie spre viaţă, fie spre moarte. Urmările pe care şi le-a atras fiecare vor smulge de la toţi cei vinovaţi o recunoaştere a păcatelor. Ea va fi scoasă de la fiecare suflet, de simţământul îngrozitor al vinovăţiei şi de aşteptarea înfricoşată a judecăţii. Dar astfel de recunoaştere nu-l poate salva pe păcătos. Mulţi, asemenea lui Acan, se simt în siguranţă câtă vreme pot să-şi ascundă de semeni abaterile lor şi se mângâie la gândul că Dumnezeu nu o ia prea în serios cu dezvăluirea şi acuzarea nelegiuirii. Mult prea târziu vor sta faţă în faţă cu păcatele lor, într-o zi când, pentru veşnicie, ele nu vor mai putea fi curăţite nici cu jertfe, nici cu arderi de tot. Când se vor deschide cărţile cerului, Judecătorul nu-i va arăta omului vinovăţia, ci îl va privi pătrunzător, convingător, şi fiecare faptă, fiecare purtare din viaţă, se va împrospăta în memoria făcătorului de rele. Nu va mai fi nevoie ca vinovatul să fie căutat, ca pe timpul lui Iosua, de la seminţie până la familie, ci chiar buzele lui vor mărturisi faptele ruşinoase. Păcatele ţinute ascunse faţă de oameni vor fi atunci cunoscute întregii lumi.
Cap. 46 - Binecuvântările şi blestemele
După executarea sentinţei împotriva lui Acan, Iosua a primit porunca de a-i pregăti pentru luptă pe toţi războinicii şi de a porni încă o dată împotriva cetăţii Ai. Puterea lui Dumnezeu a fost cu poporul Său şi curând au ajuns în stăpânirea cetăţii.
Operaţiile militare au fost întrerupte pentru ca întregul Israel să se consacre unui serviciu divin solemn. Poporul era nerăbdător să se stabilească în Canaan; încă nu aveau case, nici pământ pentru familiile lor, iar pentru a le obţine trebuia să îi izgonească pe canaaniţi; dar lucrul acesta însemnat trebuia încă amânat, atenţia lor fiind atrasă spre o datorie mult mai înaltă. Înainte de a lua în stăpânire moştenirea, trebuia să-şi înnoiască legământul de credincioşie faţă de Dumnezeu. În ultimele instrucţiuni date de Moise, se repetase de două ori porunca de a aduna seminţiile la Sihem, pe munţii Ebal şi Garizim, pentru a recunoaşte cu solemnitate Legea lui Dumnezeu. Ca urmare a acestei porunci au părăsit tabăra de la Ghilgal nu numai bărbaţii, ci şi „femeile, copiii şi străinii care mergeau în mijlocul lor" (Iosua 8,30-35) şi au trecut prin ţara vrăjmaşilor lor, prin valea Sihem, aproape de centrul ţării. Cu toate că erau înconjuraţi de inamici încă neizgoniţi, se aflau totuşi în siguranţă sub adăpostul lui Dumnezeu, atât timp cât Îi erau credincioşi. Ca şi pe timpul lui Iacov, „groaza lui Dumnezeu s-a răspândit peste cetăţile care îi înconjurau" (Gen.35,5) şi evreii au rămas nevătămaţi. Locul prevăzut pentru acest serviciu divin solemn era sfinţit prin legăturile cu viaţa părinţilor lor. Aici Îi înălţase Avraam lui Iehova cel dintâi altar în ţara Canaan. Aici îşi întinseseră Avraam şi Iacov corturile. Aici cumpărase Iacov ogorul în care seminţiile urmau să îngroape trupul mort al lui Iosif. Tot aici era fântâna pe care Iacov o săpase şi stejarul sub care îngropase idolii familiei lui. Locul ales era unul dintre cele mai frumoase din întreaga Palestină şi era vrednic de a fi locul unde să se desfăşoare această însemnată şi impunătoare scenă. Între munţii sterpi se întindea ademenitoare valea plăcută cu câmpiile ei verzi împodobite cu flori sălbatice şi, din loc în loc, cu livezi de măslini, udate de apele izvoarelor vii. Ebal şi Garizim, pe cele două laturi ale văii, se apropiau unul de altul, iar partea de jos a lor părea să creeze un amvon natural, aşa încât fiecare cuvânt rostit pe unul din ei era auzit lămurit pe celălalt, în timp ce colinele munţilor ce se trag înapoi oferă loc pentru o adunare numeroasă. Potrivit cu instrucţiunile date de Moise, s-a zidit pe muntele Ebal un mare monument din pietre. Pe aceste pietre, acoperite mai întâi cu un strat de tencuială, s-a scris legea - nu numai Cele Zece Porunci vestite pe muntele Sinai şi săpate pe cele două table de piatră, ci şi legile date lui Moise şi scrise de el într-o carte. Lângă acest monument a fost ridicat un altar din pietre necioplite, pe care s-au adus Domnului jertfe. Faptul că altarul a fost aşezat pe muntele Ebal, munte pe care trebuia să fie rostit blestemul, era plin de însemnătate şi arăta că Israel, pentru că se abătuse de la Legea lui Dumnezeu, îşi atrăsese mânia Lui îndreptăţită şi ar fi fost lovit de acest blestem fără întârziere dacă nu ar fi fost ispăşirea Domnului Hristos, reprezentată prin altarul jertfelor. Şase seminţii - toate descendente din Lea şi Rahela - au fost aşezate de muntele Garizim; iar cele descendente din roabe, împreună cu Ruben şi Zabulon, s-au rânduit pe muntele Ebal, preoţii împreună cu chivotul Legii rămânând în valea de la mijloc. Printr-un semnal de trâmbiţă s-a vestit tăcerea şi apoi Iosua, în liniştea aceea profundă şi în prezenţa acelei mari adunări, stând lângă chivotul sfânt, a citit binecuvântările care aveau să vină de pe urma ascultării de Legea lui Dumnezeu. Toate seminţiile de pe Garizim au răspuns cu amin. Apoi a citit blestemele şi seminţiile de pe Ebal au rostit şi ele aprobarea lor, mii şi mii de glasuri unindu-se ca glasul unui singur om, într-un răspuns solemn. A urmat apoi citirea Legii lui Dumnezeu şi a rânduielilor şi drepturilor date lor prin Moise. Israel primise Legea de pe Sinai direct din gura lui Dumnezeu, iar preceptele ei sfinte, scrise cu însuşi degetul Lui, mai erau încă păstrate în chivotul Legii. Acum, au mai fost scrise o dată şi toţi puteau să le citească. Toţi aveau privilegiul să vadă personal condiţiile legământului, pe temeiul căruia puteau să rămână în stăpânirea ţării Canaanului. Toţi trebuia să arate că-şi însuşeau condiţiile legământului şi să-şi dea asentimentul faţă de bine-cuvântările şi blestemele care rezultau de pe urma ţinerii sau lepădării acestora. Legea nu numai că a fost scrisă pe pietrele monumentului ridicat, dar a fost citită personal de Iosua, în auzul întregului Israel. Numai cu puţine săptămâni înainte, Moise dăduse poporului, sub formă de cuvântări, întreaga carte a Deuteronomului, dar Iosua le-a citit acum Legea din nou. Citirea Legii a fost ascultată nu numai de bărbaţii din Israel, dar şi de „femei şi copii", deoarece avea mare însemnătate ca şi ei să-şi cunoască datoria. Cu privire la legile Lui, Dumnezeu îi poruncise lui Israel următoarele: „Puneţi-vă dar în inimă şi în suflet aceste cuvinte pe care vi le spun. Să le legaţi ca un semn de aducere aminte pe mâinile voastre şi să fie ca nişte fruntarii între ochii voştri. Să înveţi pe copiii voştri în ele şi să le vorbiţi despre ele… Şi atunci zilele voastre şi zilele copiilor voştri, în ţara pe care Domnul a jurat părinţilor voştri că le-o va da, vor fi tot atât de multe cât vor fi zilele cerurilor deasupra pământului" (Deut.11,18-21). În fiecare al şaptelea an, întreaga Lege trebuia să fie citită în adunarea întregului Israel, după cum poruncise Moise: „La fiecare şapte ani, pe vremea anului iertării, la sărbătoarea corturilor, când tot Israelul va veni să se înfăţişeze înaintea Domnului, Dumnezeului tău, în locul pe care-l va alege El, să citeşti legea aceasta înaintea întregului Israel, în auzul lor. Să strângi poporul, femeile, copiii şi străinul care va fi în cetăţile tale, ca să audă şi să înveţe să se teamă de Domnul, Dumnezeul vostru, să păzească şi să împlinească toate cuvintele legii acesteia. Pentru ca şi copiii lor, care n-o vor cunoaşte, s-o audă şi să înveţe să se teamă de Domnul, Dumnezeul vostru în tot timpul cât veţi trăi în ţara pe care o veţi lua în stăpânire, după ce veţi trece Iordanul" (Deut.31,10-13).
Satana lucrează fără răgaz şi caută să schimbe cele rostite de Dumnezeu, să orbească mintea şi să întunece înţelegerea şi, în felul acesta, să-i ducă pe oameni la păcat. Din cauza aceasta caută Domnul să le spună aşa de amănunţit şi să lămurească lucrurile atât de bine, încât să nu fie nevoie ca cineva să pornească pe căi greşite. Dumnezeu caută fără încetare să-i atragă pe oameni cu totul sub protecţia Sa, pentru ca Satana să nu poată exercita asupra lor puterea lui înşelătoare şi îngrozitoare. Domnul S-a coborât pentru a vorbi cu însuşi glasul Său, pentru a scrie cu însuşi degetul Său oracolele vii. Cuvintele acestea sfinte, toate pline de viaţă şi adevăr măreţ, le-au fost date oamenilor ca o călăuză desăvârşită. Întrucât Satana este hotărât să îndepărteze atenţia oamenilor de la ele şi să abată pe alte căi iubirea faţă de făgăduinţele Domnului şi cerinţele Lui, e nevoie de o sârguinţă şi mai mare pentru a le înrădăcina în minte şi a le întipări în inimă. O mai mare atenţie să fie manifestată de aceia care instruiesc poporul în cele religioase, ca să-i înveţe pe oameni faptele şi învăţăturile istoriei biblice, cum şi avertismentele şi poruncile Domnului. Acestea să fie prezentate într-o vorbire simplă şi adaptată chiar la puterea de pricepere a copiilor. Să fie o parte din obligaţiile pastorilor şi ale părinţilor, de a căuta ca tineretul să fie învăţat în cele ale Sfintelor Scripturi. Părinţii pot şi trebuie să-i cointereseze pe copiii lor în diferitele cunoştinţe ce se află pe paginile Sfintelor Scripturi. Dar dacă vor să-i câştige pe fiii şi fiicele lor pentru Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să aibă ei înşişi interes pentru el. Ei trebuie să fie buni cunoscători ai învăţăturilor lui şi să le vorbească despre ele aşa cum a poruncit Dumnezeu lui Israel: „când vei fi acasă, când vei merge în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula" (Deut.11,19). Aceia care doresc ca fiii şi fiicele lor să-L iubească pe Dumnezeu şi să-L cinstească trebuie să vorbească despre bunătatea Lui, despre slava şi puterea Lui, aşa cum sunt descoperite în Cuvântul Lui şi în lucrările creaţiunii. Fiecare capitol, fiecare verset din Biblie este o comunicare făcută de Dumnezeu oamenilor. Trebuie să ne legăm prescripţiile ei ca semn la mâini şi ca fruntarii între ochi. Dacă prescripţiile acestea ar fi studiate şi îndeplinite, poporul lui Dumnezeu, ca şi israeliţii pe vremuri, ar fi călăuzit ziua de stâlpul de nor, iar noaptea de stâlpul de foc.
Cap. 47 - Legământul cu gabaoniţii
Din Sihem, israeliţii s-au înapoiat în tabăra lor din Ghilgal. Aici au fost căutaţi de o delegaţie specială care dorea să încheie un legământ cu ei. Delegaţii susţineau că ar veni dintr-o ţară îndepărtată, iar lucrul acesta părea să fie confirmat de înfăţişarea lor. Hainele lor erau vechi şi zdrenţuite, încălţămintea peticită, proviziile mucegăite, iar burdufurile pe care le foloseau ca vase pentru vin erau vechi, rupte şi legate pe alocuri, ca şi cum pe drum ar fi căutat să le peticească în grabă. În ţara lor îndepărtată, pe cât se părea dincolo de hotarele Palestinei, concetăţenii lor, după cum spuneau ei, au auzit despre minunile pe care le făcuse Dumnezeu pentru poporul Său şi-i trimiseseră pe ei ca să încheie un legământ cu Israel. Evreii fuseseră avertizaţi în chip hotărât să nu încheie legământ cu locuitorii idolatri din Canaan şi, de aceea, în inima conducătorilor s-a născut îndoiala cu privire la faptul că cele spuse de străini ar fi adevărate. „Poate că voi locuiţi în mijlocul nostru" - au zis ei. La aceasta, delegaţii au răspuns doar: „Noi suntem robii tăi" (Iosua 9,10). Dar când Iosua i-a întrebat neocolit: „Cine sunteţi voi şi de unde veniţi?", ei au repetat cele spuse mai înainte, iar ca dovadă a sincerităţii au adăugat: „Iată, pâinea noastră era caldă când am luat-o ca merinde de acasă, în ziua când am plecat să venim la voi, şi acum s-a uscat şi s-a mucegăit. Burdufurile acestea de vin, când le-am umplut erau noi de tot, şi iată-le s-au rupt; hainele şi încălţămintea noastră s-au învechit de lungimea prea mare a drumului". Cuvintele acestea au biruit. Evreii „n-au întrebat pe Domnul". „Iosua a făcut pace cu ei şi a încheiat un legământ prin care trebuia să-i lase cu viaţă şi căpeteniile adunării le-au jurat lucrul acesta". Aşa s-a încheiat acest legământ. După trei zile, s-a descoperit adevărul. „Au aflat că erau vecini cu ei şi că locuiau în mijlocul lor". Gabaoniţii, ştiind că era cu neputinţă să li se împotrivească evreilor, s-au folosit de vicleşug pentru a-şi salva viaţa. Mare a fost consternarea israeliţilor când au aflat înşelăciunea la care au fost supuşi, iar neplăcerea lor a sporit şi mai mult când, la trei zile de mers, au dat de cetăţile gabaoniţilor, aproape în mijlocul ţării. „Toată adunarea a cârtit împotriva căpeteniilor", dar acestea din urmă s-au temut să calce legământul, cu toate că fusese câştigat prin înşelăciune, pentru că „le juraseră pe Domnul, Dumnezeul lui Israel". „Şi copii lui Israel nu i-au omorât." Gabaoniţii s-au îndatorat să lepede idolatria şi să I se închine lui Iehova, iar păstrarea vieţii lor nu era o violare a poruncii lui Dumnezeu de a-i nimici pe canaaniţii idolatri. Prin urmare, prin jurământul lor, evreii nu se învoiseră să comită păcat. Şi, cu toate că fusese câştigat prin înşelăciune, jurământul nu trebuia să fie desconsiderat. Îndatorirea pentru care cineva s-a legat prin cuvântul său trebuie să fie considerată sfântă, dacă aceasta nu-l obligă să comită o faptă rea. Nici o chibzuinţă cu privire la foloase, răzbunare sau privilegii personale nu poate să tulbure în vreun fel statornicia unei făgăduinţe sau a unui jurământ. „Buzele mincinoase sunt urâte Domnului". „Când va putea să se suie la muntele Domnului? Cine se va ridica până la locul Lui cel sfânt? Cel ce nu-şi ia vorba înapoi, dacă face un jurământ în paguba lui" (Prov.12,22; Ps.24,3; 15,4). Gabaoniţilor li s-a îngăduit să trăiască, dar au fost daţi ca robi sanctuarului, făcând diferite munci în tabără. „Iosua le-a făcut aşa cum hotărâse… din ziua aceea i-a pus să taie lemne şi să scoată apă pentru adunare şi pentru altarul Domnului." Plini de recunoştinţă, ei au primit condiţiile acestea, înţelegând că au greşit şi că trebuia să fie bucuroşi că-şi răscumpărau viaţa cu orice condiţie. „Iată-ne în mâinile tale; fă cu noi ce vei crede că este bine şi drept să faci" - i-au spus ei lui Iosua. Sute de ani, urmaşii lor au fost legaţi de serviciul sanctuarului.
Teritoriul gabaoniţilor cuprindea patru cetăţi. Populaţia nu era sub domnia unui singur rege, ci erau cârmuiţi de bătrâni sau senatori. Cea mai însemnată dintre aceste cetăţi „era o cetate mare, ca una din cetăţile împărăteşti şi toţi bărbaţii ei erau viteji". E un exemplu izbitor despre groaza pe care israeliţii le-o insuflaseră locuitorilor Canaanului, faptul că locuitorii unei astfel de cetăţi au recurs la un mijloc atât de umilitor pentru a-şi salva viaţa. Dar le-ar fi fost mai bine gabaoniţilor dacă s-ar fi purtat cu sinceritate faţă de Israel. În timp ce supunerea faţă de Iehova le-a asigurat păstrarea vieţii, înşelăciunea le-a adus numai ocară şi robie. Dumnezeu luase măsuri pentru ca toţi cei care, părăsind păgânismul, doreau să se unească cu Israel să aibă parte de binecuvântările legământului. Ei erau cuprinşi în expresia: „străinul care locuieşte în mijlocul tău" şi, cu câteva excepţii, această clasă de oameni trebuia să se bucure de aceleaşi favoruri şi privilegii ca şi Israel. Porunca Domnului suna astfel:
„Dacă un străin vine să locuiască împreună cu voi în ţara voastră, să nu-l asupriţi. Să vă purtaţi cu străinul care locuieşte între voi ca şi cu băştinaşul din mijlocul vostru." (Lev.19,33.34). Cu privire la Paşte şi aducerea de jertfe se dăduse porunca: „Să fie o singură lege pentru toată adunarea, atât pentru voi cât şi pentru străinul care locuieşte în mijlocul vostru… cu străinul să fie ca şi cu voi înaintea Domnului" (Num.15,15). Acestea ar fi fost condiţiile pe temeiul cărora ar fi fost primiţi gabaoniţii dacă n-ar fi recurs la înşelăciunea de care s-au folosit. Nu era o umilinţă uşor de suportat pentru locuitorii unei „cetăţi împărăteşti", ai cărei cetăţeni erau cu toţii „viteji", ca timp de sute de ani să fie făcuţi tăietori de lemne şi cărăuşi de apă. Dar, pentru ca să poată înşela, au luat haina sărăciei şi aceasta a rămas lipită de ei, ca o emblemă a robiei veşnice. În felul acesta starea lor de robie a mărturisit, câtă vreme au trăit ei şi urmaşii lor, despre ura lui Dumnezeu faţă de înşelăciune. Supunerea cetăţii Gabaon în faţa lui Israel i-a umplut de spaimă pe împăraţii Canaanului. Imediat au luat măsuri pentru a se răzbuna pe aceia care încheiaseră pace cu năvălitorii. Sub conducerea lui Adoni-ţedec, împăratul Ierusalimului, cinci împăraţi ai Canaanului au încheiat un pact împotriva gabaoniţilor. Procedeul lor a fost rapid. Gabaoniţii nu erau pregătiţi să se apere şi i-au trimis o solie lui Iosua, la Ghilgal: „Nu părăsi pe robii tăi, suie-te la noi în grabă, izbăveşte-ne, dă-ne ajutor; căci toţi împăraţii amoriţilor care locuiesc pe munte, s-au strâns împotriva noastră". Primejdia îi ameninţa nu numai pe gabaoniţi, ci şi pe israeliţi. Cetatea aceasta domina Trecătorile ce duceau către partea centrală şi sudică a ţării, iar acestea trebuia să fie păstrate dacă urma să fie cucerită ţara. Iosua s-a pregătit în grabă pentru eliberarea Gabaonului. Locuitorii cetăţii asediate s-au temut că, din cauza înşelăciunii la care au recurs, el va neglija apelul lor; dar, întrucât ei s-au supus stăpânirii lui Israel şi au acceptat să se închine lui Dumnezeu, el s-a simţit îndatorat să-i apere. De astă dată n-a acţionat fără sfat divin şi Dumnezeu l-a încurajat să pornească la luptă. „Nu te teme de ei" - spunea solia dumnezeiască, „căci îi dau în mâinile tale şi nici unul din ei nu va putea să stea împotriva ta". De aceea „Iosua s-a suit din Ghilgal, el şi toţi oamenii de război şi toţi cei viteji". Mărşăluind toată noaptea, oastea a ajuns în faţa Gabaonului dimineaţa. Împăraţii aliaţi de-abia îşi aşezaseră oştile în jurul cetăţii, când Iosua s-a năpustit asupra lor. Atacul a adus înfrângerea desăvârşită a asediatorilor. Mulţimea fără număr a fugit dinaintea lui Iosua prin trecătoare, către Bet-Horon, şi, după ce au ajuns pe culmea munţilor, au coborât pe partea cealaltă a coastei abrupte. Aici s-a abătut asupra lor o grindină grozav de mare. „Domnul a făcut să cadă din cer, peste ei, pietre mari… cei ce au murit de pietrele grindinei au fost mai mulţi decât cei ucişi cu sabia de copiii lui Israel".
În timp ce amoriţii fugeau de le scăpărau picioarele, cu nădejdea de a găsi un adăpost undeva în munţi, Iosua, privind de pe înălţime, a văzut că ziua era prea scurtă pentru a-şi termina lucrarea. Dacă vrăjmaşii nu erau complet înfrânţi, s-ar fi adunat iarăşi după un scurt timp şi ar fi reînceput lupta. „Atunci Iosua a vorbit Domnului… şi a zis în faţa lui Israel: ‘Opreşte-te, soare, asupra Gabaonului şi tu, lună, asupra văii Aialonului!’ Şi soarele s-a oprit şi luna şi-a întrerupt mersul până ce poporul şi-a răzbunat pe vrăjmaşii lui… Soarele s-a oprit în mijlocul cerului şi nu s-a grăbit să apună aproape o zi întreagă". Înainte de apusul soarelui se şi împlinise făgăduinţa lui Dumnezeu faţă de Iosua. Întreaga oştire vrăjmaşă fusese dată în mâinile lui. Ziua aceasta urma să rămână mult timp în amintirea israeliţilor. „N-a mai fost nici o zi ca aceea, nici înainte, nici după aceea, când Domnul să fi ascultat glasul unui om; căci Domnul lupta pentru Israel". „Soarele şi luna se opresc în locuinţa lor, de lumina săgeţilor Tale care pornesc, de strălucirea suliţei Tale, care luceşte. Tu cutreieri pământul în urgia Ta, zdrobeşti neamurile în mânia Ta. Ieşi ca să izbăveşti pe poporul Tău" (Hab.3,11-13). Spiritul lui Dumnezeu a inspirat rugăciunea lui Iosua, pentru ca încă o dată să se demonstreze puterea Dumnezeului lui Israel. Cele cerute nu evidenţiau o încumetare din partea marelui conducător. Iosua primise făgăduinţa că Dumnezeu dorea să îi înfrângă pe aceşti vrăjmaşi; cu toate acestea, el s-a trudit tot atât de mult ca şi cum victoria ar fi fost câştigată numai de oastea lui Israel. El a făcut tot ce putea face energia omenească şi apoi a strigat în credinţă după ajutorul dumnezeiesc. Taina succesului său stă în unirea puterii dumnezeieşti cu străduinţele omeneşti. Aceia care realizează cel mai mult sunt cei care se sprijină mai hotărât pe braţul Celui Atotputernic. Bărbatul care a poruncit: „Opreşte-te, soare, asupra Gabaonului şi tu, lună, asupra văii Aialonului", este acelaşi care, în tabăra de la Ghilgal, prosternat la pământ, a petrecut ore întregi în rugăciune. Oamenii rugăciunii sunt oamenii puterii. Această mare minune dă mărturie despre faptul că toată creaţiunea stă sub stăpânirea Creatorului. Satana caută să le ascundă oamenilor lucrarea divină în lumea naturală, să ţină ascunsă privirilor neostenita muncă creatoare a marii cauze primare. Prin această minune sunt supuşi ocării toţi aceia care înalţă natura mai presus de Dumnezeul naturii. După voinţa Sa, Dumnezeu a poruncit puterilor naturii să se dezlănţuie asupra oştirii vrăjmaşilor: „foc şi grindină, zăpadă şi ceaţă, vânturi năpraznice care împlinesc poruncile Lui" (Ps.148,8). Atunci când amoriţii păgâni şi-au propus să se împotrivească planurilor Lui, Dumnezeu a intervenit, aruncând „o grindină mare din cer" asupra vrăjmaşilor lui Israel. Ni se vorbeşte despre o mare bătălie care va avea loc în vremurile de pe urmă ale istoriei pământului, când Domnul va deschide arsenalul Său şi va da la iveală uneltele mâniei Sale (Ier.50,25). „Ai ajuns tu până la cămările zăpezii?" - întreabă El. „Ai văzut tu cămările grindinei, pe care le păstrez pentru vremurile de strâmtorare, pentru zilele de război şi de bătălie?" (Iov 38,22.23).
Apocalipsul descrie prăpădul care va avea loc atunci când „din scaunul de domnie va ieşi un glas tare, care va zice: ‘S-a isprăvit!’" El spune: „O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni" (Apoc.16,17.21).
Cap. 48 - Împărţirea Canaanului
Biruinţa de la Bet-Horon a fost urmată de o grabnică cucerire a părţii de miazăzi a Canaanului. „Iosua a bătut astfel toată ţara, muntele, partea de miazăzi, câmpia şi costişele şi a bătut pe toţi împăraţii; n-a lăsat să scape nimeni şi a nimicit cu desăvârşire tot ce avea suflare, cum poruncise Domnul, Dumnezeul lui Israel. Iosua i-a bătut de la Cades-Barnea până la Gaza, a bătut toată ţara Gosen până la Gabaon. Iosua a luat în acelaşi timp pe toţi împăraţii aceia şi ţara lor, căci Domnul, Dumnezeul lui Israel, lupta pentru Israel. Şi Iosua, şi tot Israelul împreună cu el, s-a întors în tabără la Ghilgal".
Înspăimântate de succesul care însoţise oştirile lui Israel, triburile din părţile de miazănoapte ale Palestinei au încheiat un tratat de alianţă împotriva lor. În fruntea acestei coaliţii se afla Iabin, împăratul Haţorului, un ţinut aşezat la apus de lacul Merom. „Au ieşit, ei şi toate oştirile lor împreună cu ei". Oştirile acestea erau mult mai numeroase decât toate celelalte pe care le întâlniseră până aici israeliţii în Canaan - „un popor fără număr, ca nisipul care este pe marginea mării, având cai şi care în foarte mare număr. Toţi împăraţii aceştia au hotărât un loc de întâlnire şi au venit de au tăbărât împreună la apele Merom, ca să lupte împotriva lui Israel".
În apropiere de apele Merom, Iosua a năvălit asupra taberei aliaţilor şi le-a măcinat forţele. „Domnul i-a dat în mâinile lui Israel; ei i-au bătut şi i-au urmărit... fără să lase să scape vreunul". Carele şi caii care fuseseră mândria şi faima canaaniţilor nu trebuia să fie însuşite de israeliţi. După porunca Domnului, carele au fost arse în foc, iar caii au fost făcuţi să şchiopăteze, în aşa fel încât să nu mai fie buni de luptă. Israeliţii nu trebuia să-şi pună încrederea în care şi în cai, ci în „Numele Domnului, Dumnezeului lor".
Una câte una au fost cucerite cetăţile, iar Haţorul, capitala aliaţilor, a fost arsă. Războiul a durat multă vreme, dar sfârşitul lui l-a găsit pe Iosua stăpân peste Canaan. „Apoi ţara s-a odihnit de război".
Dar, cu toate că puterea canaaniţilor fusese înfrântă, nu li s-au luat toate posesiunile. În apus, filistenii încă mai stăpâneau un podiş roditor de-a lungul coastei mării, în timp ce spre miazănoapte de ei se întindea ţinutul sidonienilor. Chiar şi Libanul era în stăpânirea vrăjmaşilor lui Israel.
Cu toate acestea, Iosua nu trebuia să continue războiul. Marele conducător avea de îndeplinit o altă însărcinare înainte de a lăsa conducerea lui Israel. Întregul teritoriu - atât partea cucerită, cât şi cea necucerită - trebuia să fie împărţit între seminţii. Rămânea ca o datorie a fiecărei seminţii să-şi supună deplin propria moştenire. Dacă poporul se dovedea credincios faţă de Dumnezeu, El avea să îi izgonească pe vrăjmaşi de la ei. El le făgăduise să le dea o stăpânire şi mai întinsă dacă rămâneau credincioşi legământului Său.
Împărţirea pământului le-a fost încredinţată lui Iosua şi lui Eleazar, marele preot, împreună cu căpeteniile seminţiilor, cu care prilej a fost hotărât prin tragere la sorţi locul fiecărei seminţii. Moise însuşi statornicise hotarele Canaanului, aşa cum trebuia împărţit între seminţii, după cucerirea lui, şi a ales câte o căpetenie din fiecare seminţie care să ia parte la împărţire. Întrucât seminţia lui Levi fusese consacrată slujbei în sanctuar, ea a fost scoasă de la împărţirea prin tragere la sorţi; dar i-au fost date ca moştenire patruzeci şi opt de cetăţi în felurite părţi ale ţării.
Înainte de a începe împărţirea ţării, Caleb, însoţit de conducătorii seminţiei sale, s-a înfăţişat cu o cerere specială. În afară de Iosua, Caleb era acum omul cel mai înaintat în vârstă din Israel. El şi Iosua fuseseră singurii dintre iscoade care aduseseră un raport bun despre pământul făgăduit şi care îmbărbătaseră poporul să meargă şi să-l cucerească în Numele Domnului. Caleb i-a amintit acum lui Iosua făgăduinţa dată pe vremea aceea cu privire la răsplătirea credincioşiei sale: „ţara în care a călcat piciorul tău va fi moştenirea ta pe vecie, pentru tine şi pentru copiii tăi, pentru că ai urmat în totul voia Domnului, Dumnezeului tău" (Iosua 14,9-15). De aceea a prezentat cererea de a i se da Hebronul ca moştenire. Aici fusese vreme îndelungată patria lui Avraam, a lui Isaac şi a lui Iacov şi tot aici, în peştera Macpela, erau îngropaţi. Hebronul era reşedinţa temuţilor anachimi, a căror înfăţişare înspăimântătoare le îngrozise atât de mult pe iscoade, încât prin ei fusese nimicit curajul întregului Israel. Acesta era locul pe care, mai presus de oricare altul, încrezându-se în puterea lui Dumnezeu, îl alesese Caleb ca moştenire.
„Acum, iată că Domnul", a zis el, „m-a ţinut în viaţă cum a spus. Sunt patruzeci şi cinci de ani de când vorbea Domnul astfel lui Moise ... şi acum sunt în vârstă de optzeci şi cinci de ani. Şi astăzi sunt tot aşa de tare ca în ziua când m-a trimis Moise; am tot atâta putere cât aveam atunci, fie pentru luptă, fie ca să merg în fruntea voastră. Dă-mi dar muntele acesta, despre care a vorbit Domnul pe vremea aceea; căci ai auzit atunci că acolo sunt anachimi şi că sunt cetăţi mari şi întărite. Domnul va fi poate cu mine şi-i voi izgoni, cum a spus Domnul". Cererea aceasta era susţinută de fruntaşii lui Iuda. Caleb, ca unul care fusese ales din seminţia sa pentru împărţirea pământului, îi luase pe aceşti bărbaţi pentru ca împreună cu el să prezinte cererea, ca nu cumva să se trezească părerea că se foloseşte de autoritatea sa pentru scopuri egoiste.
Cele cerute i-au fost acordate fără întârziere. Nimănui altcuiva nu i se putea încredinţa cu mai multă siguranţă cucerirea acestor cetăţi uriaşe. „Iosua a binecuvântat pe Caleb, fiul lui Iefune, şi i-a dat ca moştenire Hebronul ... pentru că urmase în totul calea Domnului". Îndurase împreună cu poporul său îndelungata călătorie prin pustiu şi avusese, în felul acesta, parte de dezamăgirile şi durerile celor vinovaţi. Cu toate acestea nu se plângea, ci preamărea îndurarea lui Dumnezeu care îl ocrotise prin pustie, în timp ce fraţii lui mureau. În mijlocul oboselilor, primejdiilor şi molimelor călătoriei prin pustie şi în anii de lupte, de când intrase în Canaan, Domnul îl păstrase în viaţă şi acum, când era în vârstă de peste opt-zeci de ani, puterea nu îi slăbise ... El n-a cerut pentru sine un ţinut gata cucerit, ci pe acela despre care iscoadele spuseseră în mod deosebit să nu poate fi cucerit. Cu ajutorul lui Dumnezeu avea să smulgă cetăţile acestea chiar din mâna uriaşilor acelora, în faţa cărora credinţa lui Israel se clătinase. Nu dorinţa după onoare sau mărire a inspirat cucerirea lui Caleb. Bătrânul şi viteazul luptător dorea să dea poporului o pildă care să-l onoreze pe Dumnezeu şi să încurajeze seminţiile să supună pe deplin pământul pe care părinţii lor l-au considerat de necucerit.
Caleb a primit moştenirea după care inima lui tânjise timp de patruzeci de ani şi, prin credinţa că Dumnezeu va fi cu el, „a izgonit de acolo pe fiii lui Anac" (Iosua 15,14). După ce în felul acesta şi-a asigurat un pământ pentru sine şi casa sa, zelul lui n-a scăzut; el nu s-a aşezat pentru a se bucura în tihnă de moştenire, ci a pornit spre noi cuceriri, pentru fericirea naţiunii şi onoarea lui Dumnezeu.
Laşii şi răsculătorii pieriseră în pustie; dar iscoadele neprihănite au mâncat din strugurii din Eşcol. Fiecăruia i s-a dat după credinţa lui. Necredincioşii au văzut cum li se împlinesc temerile. În pofida făgăduinţelor lui Dumnezeu, ei spuseseră că este cu neputinţă să fie cucerit Canaanul, şi nici nu l-au stăpânit. Dar aceia care s-au încrezut în Dumnezeu şi nu au privit atât de mult la greutăţile de învins, cât la puterea atotbiruitorului lor Ajutor, au intrat în ţara cea bună. Prin credinţă, eroii aceştia de demult „au cucerit împărăţii viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe". „Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră" (Evr. 11, 33.34; 1 Ioan 5,4).
O altă cerere cu privire la împărţirea pământului a trădat o altă stare de spirit, cu totul deosebită de a lui Caleb. Ea a fost prezentată de copiii lui Iosif, de seminţia lui Efraim şi de jumătate din seminţia lui Manase. Văzând numărul lor mare, seminţiile acestea au cerut o întindere îndoită de pământ. Teritoriul lor era cel mai bogat din ţară şi cuprindea podişul roditor al Saronului; dar multe dintre cele mai de seamă cetăţi din vale erau încă sub stăpânirea canaaniţilor, iar seminţiile ezitau, din cauza oboselii şi primejdiei, să-şi cucerească posesiunile şi doreau un alt teritoriu, în părţile deja cucerite ale ţării. Seminţia lui Efraim era chiar pe atunci una dintre cele mai mari din Israel, cum şi aceea din care făcea parte chiar şi Iosua, şi de aceea membrii ei se socoteau îndreptăţiţi la o atenţie deosebită. „Pentru ce", au zis ei, „ne-ai dat un sorţ şi numai o parte când noi suntem un popor mare la număr şi Domnul ne-a binecuvântat până acum?" (Iosua 17,14-18). Dar n-au putut obţine nimic de la conducătorul neclintit, căci el nu s-a abătut de la stricta dreptate.
Răspunsul lui a fost: „Dacă sunteţi un popor mare la număr, suiţi-vă în pădure şi tăiaţi-o, ca să vă faceţi loc în ţara fereziţilor şi a refaimiţilor, pentru că muntele lui Efraim este prea strâmt pentru voi".
Replica lor a arătat adevărata cauză a plângerii. Le lipseau credinţa şi curajul de a-i izgoni pe canaaniţi: „Muntele nu ne va ajunge, şi toţi canaaniţii ... care locuiesc în vale ... au care de fier". Puterea Dumnezeului lui Israel fusese garantată poporului Lui, iar dacă efraimiţii ar fi avut curajul şi credinţa lui Caleb, nici un vrăjmaş nu ar fi putut sta înaintea lor ... Iosua a luat hotărât poziţie împotriva dorinţei lor vădite de a scăpa de oboseală şi de primejdie. „Voi sunteţi un popor mare la număr şi puterea voastră este mare, nu veţi avea un singur sorţ. Ci veţi avea muntele, căci veţi tăia pădurea, şi ieşirile ei vor fi ale voastre şi veţi izgoni pe canaaniţi cu toate carele lor de fier şi cu toată tăria lor". În felul acesta, argumentele lor au fost îndreptate chiar împotriva lor. Dacă erau un popor atât de numeros, cum susţineau, trebuia să fie în stare să meargă pe propria lor cale, ca şi fraţii lor. Cu ajutorul lui Dumnezeu, nu trebuia să se teamă de carele de fier ale vrăjmaşilor. Până acum, Ghilgal fusese capitala naţiunii şi locul unde se afla cortul întâlnirii. De acum, acest cort trebuia să fie mutat în locul hotărât pentru rămânerea lui permanentă. Locul acesta era Silo, un orăşel din partea de moştenire a lui Efraim. Se afla aproape în inima ţării şi se putea ajunge uşor la el din orice direcţie. Aici era o parte a ţării deja cucerită, aşa că închinătorii nu erau tulburaţi. „Toată adunarea copiilor lui Israel s-a strâns la Silo şi au aşezat acolo cortul întâlnirii. ţara era supusă înaintea lor." (Iosua 18,1-10). Seminţiile care încă se mai aflau în tabără când a plecat cortul întâlnirii din Ghilgal, l-au urmat şi şi-au întins corturile lângă Silo. Seminţiile acestea au rămas aici până când s-au răspândit la pământurile lor.
Chivotul a rămas trei sute de ani în Silo, până când, din pricina păcatelor casei lui Eli, a căzut în mâinile filistenilor, iar Silo a fost nimicit. Chivotul legământului n-a mai fost adus înapoi în cortul întâlnirii de acolo, serviciul din sanctuar a fost mutat în cele din urmă în templul din Ierusalim, iar Silo a ajuns un loc fără însemnătate. Numai ruinele arătau locul unde se aflase pe vremuri. Cu mult timp după aceea, soarta lui a fost folosită pentru a avertiza Ierusalimul. „Duceţi-vă dar la locul care-Mi fusese închinat la Silo", spunea Domnul prin proorocul Ieremia, „unde pusesem să locuiască odinioară Numele Meu, şi vedeţi ce i-am făcut din pricina răutăţii poporului Meu Israel... şi acum ... voi face Casei peste care este chemat Numele Meu, în care vă puneţi încrederea, şi locului pe care l-am dat vouă şi părinţilor voştri, îi voi face întocmai cum am făcut lui Silo" (Ier. 7,12-14).
„După ce au isprăvit de împărţit ţara" şi fiecărei seminţii i s-a dat moştenirea ei, şi-a prezentat şi Iosua cererea. Ca şi lui Caleb, i se dăduse o făgăduinţă deosebită cu privire la moştenire; cu toate acestea, el nu a cerut o provincie întreagă, ci numai o cetate. „După porunca Domnului, i-au dat cetatea pe care o cerea el ... El a zidit cetatea din nou şi şi-a aşezat locuinţa acolo" (Iosua 19,49.50). Numele dat cetăţii a fost Tinat-Serah, adică „partea care a rămas" - o mărturie dăinuitoare despre caracterul nobil şi starea sufletească plină de lepădare de sine a cuceritorului care, în loc să fie primul care-şi lua partea din pradă, a aşteptat cu cererea până când şi cel mai umil din popor şi-a primit partea.
Şase dintre cetăţile încredinţate leviţilor - câte trei de fiecare parte a Iordanului - au fost rânduite ca cetăţi de scăpare, în care să afle refugiu ucigaşul care fugea acolo. Cetăţile acestea fuseseră rânduite de Moise ca „cetăţi de scăpare, unde să poată scăpa ucigaşul care va omorî fără voie. Aceste cetăţi să vă slujească drept cetăţi de scăpare împotriva răzbunătorului sângelui, pentru ca ucigaşul să nu fie omorât înainte de a se înfăţişa în faţa adunării ca să fie judecat" (Num. 35, 11.12), zicea el. Această milostivă întocmire era necesară din cauza vechiului obicei al răzbunării personale, obicei după care obligaţia de a-l pedepsi pe ucigaş îi revenea celei mai apropiate rude sau celui mai apropiat moştenitor al mortului. În cazurile în care vina era dovedită, judecătorii nu mai aveau nevoie să mai aştepte vreo înfăţişare. I se îngăduia răzbună-torului să-l urmărească pe criminal pretutindeni şi să-l ucidă oriunde l-ar fi găsit. Domnul nu a socotit că este bine să desfiinţeze atunci acest obicei, dar S-a îngrijit de siguranţa acelora care ucideau pe cineva fără voie.
Cetăţile de scăpare erau în aşa fel împărţite, încât din oricare parte a ţării se putea ajunge la ele după un drum de o jumătate de zi. Drumurile care duceau la ele erau totdeauna ţinute în bună stare; pretutindeni de-a lungul drumului trebuia să fie tăbliţe de semnalizare, pe care stătea scris cu litere mari şi uşor de înţeles „Spre adăpost", pentru ca cel fugărit să nu mai întârzie nici o clipă. Oricine putea să se folosească de această înlesnire, fie evreu, fie străin, fie trecător. Dar, dacă cel nevinovat nu trebuia să fie ucis în chip pripit, nici cel vinovat nu trebuia să rămână nepedepsit. Cazul fugarului trebuia să fie cercetat de autorităţile locului, după dreptate, şi numai dacă nu era găsit vinovat de presupusa ucidere urma să fie adăpostit în cetatea de scăpare. Vinovatul era dat pe mâna răzbunătorului. Iar aceia care erau îndreptăţiţi la adăpostire puteau să aibă parte de ea numai cu condiţia de a rămâne în cetatea de scăpare. Dacă părăsea graniţele prescrise şi era găsit de răzbunătorul sângelui, trebuia să plătească cu viaţa dispreţuirea grijii lui Dumnezeu. La moartea marelui preot, li se dădea totuşi libertate acelora care-şi aflaseră adăpost în cetatea de scăpare să se înapoieze la posesiunile lor.
La cercetarea unui caz de moarte, pârâtul nu trebuia să fie condamnat pe temeiul mărturiei unui singur martor, chiar dacă împrejurările ar fi vorbit cu tărie împotriva lui. Porunca Domnului glăsuia astfel: „Dacă un om omoară pe cineva, ucigaşul să fie pedepsit pe mărturia martorilor. Un singur martor nu va fi de ajuns ca să fie osândit cineva la moarte" (Num. 35, 30). Domnul Hristos a fost Acela care i-a dat lui Moise instrucţiunile acestea pentru Israel şi, atunci când El Se afla personal cu ucenicii Săi pe pământ şi-i învăţa cum să se poarte cu cel greşit, Marele Învăţător a repetat învăţătura că mărturia unui singur om nu este îndestulătoare pentru a declara nevinovat sau pentru a osândi pe cineva. Vederile şi părerile unui singur om nu trebuie să fie decisive în problemele aflate în discuţie. În toate aceste cazuri, trebuie ca doi sau mai mulţi să fie uniţi şi să poarte răspunderea împreună, „pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori" (Mat. 18,16).
Dacă cel cercetat pentru omor era găsit vinovat, nu trebuia să fie eliberat pentru vreo plată sau amendă oarecare. „Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om". „Să nu primiţi răscumpărare pentru viaţa unui ucigaş vinovat de moarte, ci să fie pedepsit cu moartea", „chiar şi de la altarul Meu să-l smulgi, ca să fie omorât", spunea porunca lui Dumnezeu; „căci sângele celui nevinovat pângăreşte ţara; şi ispăşirea sângelui vărsat în ţară nu se va putea face decât prin sângele celui ce-l va vărsa" (Gen. 9,6; Num. 35,31.33; Exod 21,14). Siguranţa şi curăţia poporului cereau ca păcatul uciderii să fie pedepsit cu asprime. Viaţa omului, pe care numai Dumnezeu o poate da, trebuie să fie socotită ca ceva sfânt.
Cetăţile de scăpare rânduite pentru poporul Său din vechime erau o preînchipuire a refugiului rânduit în Domnul Isus Hristos. Acelaşi Mântuitor îndurător care a creat cetăţile acestea de scăpare a creat, prin vărsarea propriului Său sânge, un adăpost sigur pentru călcătorul Legii lui Dumnezeu, în care să afle scăpare de moartea a doua. Nici o putere nu este în stare să smulgă din mâinile Sale sufletele care caută la El iertare. „Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus". „Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi", pentru ca „să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte" (Rom. 8,1.34; Evr. 6,18).
Acela care alerga către cetatea de scăpare nu trebuia să zăbovească. Trebuia să-şi părăsească familia şi treburile. Nu mai avea timp să-şi ia rămas bun de la cei iubiţi ai săi. Viaţa lui era în primejdie şi oricare alt interes trebuia să fie sacrificat faţă de acest unic scop - să ajungă la locul de scăpare. Oboseala era uitată, piedicile nu mai erau luate în seamă. Fugarul nu îndrăznea nici o clipă măcar să meargă mai încet până ajungea dincolo de zidurile cetăţii.
Păcătosul este în primejdie de moarte veşnică atâta timp cât nu caută adăpost la Domnul Hristos; şi după cum şovăiala şi nepăsarea puteau să-l lipsească pe fugar de unica şansă de a supravieţui, tot astfel amânarea şi indiferenţa se pot dovedi a fi ruina sufletului. Satana, vrăjmaşul cel mare, este pe urmele oricărui suflet care a nesocotit Legea sfântă a lui Dumnezeu, iar acela care nu-şi dă seama de primejdia în care se află şi nu caută cu toată hotărârea scăpare în locul de veşnică adăpostire va cădea pradă pierzătorului.
Prizonierul care părăsea vreodată cetatea de scăpare era lăsat în mâinile răzbunătorului sângelui. În felul acesta, poporul era învăţat să umble pe calea prevăzută de înţelepciunea infinită pentru siguranţa lui. În acelaşi fel, nu e îndeajuns ca păcătosul doar să creadă în Hristos în vederea iertării păcatelor sale, ci trebuie şi să rămână în El, prin credinţă şi ascultare. „Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiţi" (Evr. 10,26.27).
Două dintre seminţiile lui Israel, Gad şi Ruben, şi o jumătate a seminţiei lui Manase îşi primiseră moştenirea înainte de a fi trecut Iordanul. Pentru un popor de păstori, podişurile întinse şi pădurile bogate ale Galaadului şi Basanului ofereau păşuni cuprinzătoare pentru turmele şi cirezile lor, care constituiau o atracţie ce nu se afla nici în Canaan. Întrucât cele două seminţii şi jumătate doreau să se aşeze acolo, se îndatoraseră să dea partea lor de oameni înarmaţi care să-i însoţească pe fraţii lor de dincolo de Iordan, pentru a le da ajutor în războaie până ce şi aceştia vor fi intrat în moştenirea lor. Ei îşi împliniseră cu credincioşie făgăduinţa. Când cele zece seminţii au pătruns în Canaan, „fiii lui Ruben, fiii lui Gad şi jumătate din seminţia lui Manase ... aproape patruzeci de mii de bărbaţi, pregătiţi de război, au trecut, gata de luptă, înaintea Domnului în câmpia Ierihonului" (Iosua 4,12.13). Ani de-a rândul, ei luptaseră plini de curaj alături de fraţii lor. Acum venise momentul să se întoarcă la pământurile lor. Şi, întrucât se uniseră cu fraţii lor la luptă, avuseseră parte şi de pradă, întorcându-se astfel la corturile lor „cu mari bogăţii" şi „cu foarte multe turme şi cu o mare mulţime de argint, de aur, de aramă, de fier şi de îmbrăcăminte", pe care trebuia să le împartă cu aceia care rămăseseră lângă familii şi turme.
Urma ca ei să locuiască la oarecare depărtare de sanctuarul Domnului şi Iosua, cu strângere de inimă, s-a uitat cum pleacă, pentru că ştia cât de puternice vor fi, în viaţa lor singuratică şi călătoare, ispitele de a cădea în obiceiurile triburilor păgâne care locuiau la hotarele lor.
În timp ce sufletul lui Iosua şi al celorlalţi conducători încă mai era apăsat de prevestiri îngrijorătoare, zvonuri ciudate au ajuns la ei. Cele două seminţii şi jumătate înălţaseră un altar mare, asemenea altarului din Silo, lângă Iordan, aproape de locul unde avusese loc trecerea minunată peste râu. Legea lui Dumnezeu oprea sub pedeapsa cu moartea introducerea altui cult decât acela ţinut la sanctuar. Dacă acesta era scopul acestui altar şi dacă rămânea în picioare, urma să îndepărteze poporul de la adevărata credinţă.
Reprezentanţii poporului s-au adunat la Silo şi au propus, în graba şi indignarea lor, să pornească îndată un război împotriva celor vinovaţi. Prin influenţa celor mai chibzuiţi, s-a hotărât însă ca mai întâi să trimită o delegaţie pentru a avea lămuriri din partea celor două seminţii şi jumătate cu privire la fapta lor. Au fost aleşi zece conducători, din fiecare seminţie câte unul. În fruntea lor se afla Fineas, care se deosebise prin zelul său cu privire la fapta lui Por.
Cele două seminţii şi jumătate greşiseră atunci când, fără explicaţie, săvârşiseră o faptă care să dea prilej la grave bănuieli. Întrucât socoteau ca ceva fără putinţă de tăgadă că fraţii lor erau vinovaţi, delegaţii i-au întâmpinat cu reproşuri aspre. I-au învinovăţit că s-au răsculat împotriva Domnului şi i-au îndemnat să-şi aducă aminte cum pedepse de la Domnul l-au lovit pe Israel când s-a dedat la închinarea înaintea lui Baal-Peor. În numele lui Israel, Fineas le-a spus copiilor lui Gad şi Ruben că, dacă nu sunt bucuroşi să locuiască fără altar în ţinutul acela, sunt bineveniţi să împartă cu fraţii lor moşia şi privilegiile acestora.
Ca răspuns, acuzaţii au explicat că altarul lor nu avea scopul de a servi la aducerea de jertfe, ci trebuia numai să fie o mărturie că, deşi erau despărţiţi unii de alţii prin râu, aveau aceeaşi credinţă ca şi fraţii lor din Canaan. Se temuseră că fiii lor ar putea să fie alungaţi de la sanctuar în viitor, ca neavând parte în Israel. În asemenea împrejurări, altarul acesta, zidit după chipul altarului Domnului de la Silo, urma să fie mărturie că ziditorii lui fuseseră şi ei închinători ai viului Dumnezeu.
Delegaţii au primit cu bucurie explicaţia aceasta şi le-au dus vestea cea bună acelora care îi trimiseseră. Toate planurile de război au fost oprite, iar poporul s-a bucurat foarte mult şi a lăudat pe Dumnezeu.
Copiii lui Gad şi ai lui Ruben au pus o inscripţie pe altarul lor, care arăta scopul pentru care fusese ridicat: „El este martor între noi că Domnul este Dumnezeu". În felul acesta, au căutat să evite greşite înţelegeri pentru mai târziu şi să îndepărteze orice ar fi dus la ispită.
De câte ori se ivesc greutăţi mari din simple neînţelegeri chiar între persoane care sunt călăuzite de cele mai demne motive! Şi fără exercitarea iubirii şi a îngăduinţei, ce rezultate serioase şi chiar fatale pot urma! Cele zece seminţii şi-au amintit cum, în cazul lui Acan, Dumnezeu a mustrat neglijenţa lor de a descoperi păcatul care exista între ei. De astă dată se hotărâseră să procedeze grabnic şi hotărât; dar, căutând să fugă de prima greşeală, au căzut în cealaltă extremă. În loc să cerceteze cu blândeţe pentru a afla situaţia adevărată, i-au certat şi judecat pe fraţii lor. Dacă bărbaţii lui Gad şi Ruben ar fi răspuns în acelaşi spirit, ar fi urmat un război. Pe de o parte, dacă este de mare însemnătate ca păcatul să fie tratat cu asprime şi hotărâre, pe de altă parte este de aceeaşi însemnătate să se evite judecăţile pripite şi bănuielile neîntemeiate.
Deşi mulţi sunt sensibili la cea mai mică mustrare cu privire la propria lor purtare, devin prea aspri în purtarea lor cu aceia pe care îi socotesc greşiţi. Până acum nimeni n-a fost întors de la părerile lui greşite prin ceartă şi reproşuri, ci dimpotrivă, în felul acesta mulţi au fost alungaţi şi mai departe de calea cea dreaptă şi au fost făcuţi să-şi împietrească inima în convingerea lor. O stare de suflet prietenoasă, o purtare răbdătoare şi politicoasă îl pot salva pe cel greşit şi pot să acopere o mulţime de păcate.
Înţelepciunea de care au dat dovadă rubeniţii şi cei ce erau cu ei este vrednică de imitat. În timp ce căutau să susţină cu sinceritate cauza adevăratei religii, ei au fost osândiţi pe nedrept şi mustraţi cu asprime; cu toate acestea, nu au dat pe faţă resentimente. Cu amabilitate şi răbdare au ascultat învinuirile fraţilor lor, înainte de a căuta să se apere, iar după aceea şi-au explicat motivele şi şi-au arătat nevinovăţia. În felul acesta a fost înlăturată amical greutatea care ar fi putut să atragă după sine stări atât de rele.
Aceia care au dreptate pot rămâne liniştiţi şi cumpăniţi chiar şi atunci când sunt acuzaţi pe nedrept. Dumnezeu cunoaşte toate câte sunt greşit înţelese de oameni şi rău expuse; şi putem să încredinţăm cu deplină linişte cazul nostru în mâinile Lui. Cauza acelora care se încred în El va fi tot atât de sigur apărată, cum a fost descoperită vinovăţia lui Acan ... Aceia care sunt mânaţi de Duhul lui Hristos vor avea acea iubire care este prietenoasă şi îndelung răbdătoare.
Este voia lui Dumnezeu ca în poporul Său să domnească unirea şi iubirea frăţească. Chiar înainte de crucificare, Domnul Hristos S-a rugat ca ucenicii Lui să fie una, după cum El este una cu Tatăl Său, pentru ca lumea să creadă că Dumnezeu L-a trimis. Această rugăciune, peste măsură de mişcătoare şi minunată, este valabilă în toate timpurile, până în zilele noastre; deoarece cuvintele Lui sună astfel: „Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor" (Ioan 17,20). Chiar dacă nu trebuie să sacrificăm nici un principiu al adevărului, totuşi, ar trebui ca ţinta noastră continuă să fie de a ajunge la această stare de unitate. Aceasta este dovada că suntem ucenici. Domnul Isus spunea: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii" (Ioan 13,35). Apostolul Petru îndeamnă biserica prin cuvintele: „Încolo, toţi să fiţi cu aceleaşi gânduri, simţind cu alţii, iubind ca fraţii, miloşi, smeriţi. Nu întoarceţi rău pentru rău, nici ocară pentru ocară; dimpotrivă, binecuvântaţi, căci la aceasta aţi fost chemaţi: să moşteniţi binecuvântarea" (1 Petru 3, 8.9).
Cap. 49 - Cele din urmă cuvinte ale lui Iosua
Războaiele şi cuceririle se sfârşiseră, iar Iosua se retrăsese la casa lui din Timnat-Serah. „De multă vreme Domnul dăduse odihnă lui Israel, izbăvindu-l de toţi vrăjmaşii care-l înconjurau. Iosua era bătrân, înaintat în vârstă. Atunci Iosua a chemat pe tot Israelul, pe bătrânii lui, pe căpeteniile lui, pe judecătorii lui şi pe căpeteniile oastei. Şi le-a zis: ‘Eu sunt bătrân, înaintat în vârstă‘" (Iosua 23, 12).
Trecuseră câţiva ani de când poporul se aşezase în teritoriile lui şi se putea vedea cum încep să rodească aceleaşi rele care pe vremuri atrăseseră pedepse asupra lui Israel. Când Iosua a simţit că vârsta îşi spune cuvântul şi şi-a dat seama că lucrarea sa trebuia să se încheie curând, a fost cuprins de îngrijorare în ce priveşte viitorul poporului său. Cu o inimă mai mult decât părintească, le-a vorbit iarăşi, atunci când s-au adunat încă o dată în jurul bătrânului lor conducător. „Aţi văzut", le-a spus el, „tot ce a făcut Domnul, Dumnezeul vostru, tuturor neamurilor acelora dinaintea voastră; căci Domnul, Dumnezeul vostru a luptat pentru voi". Cu toate că au fost înfrânţi, canaaniţii tot mai stăpâneau o bună parte din ţinutul făgăduit lui Israel şi Iosua îndemnă poporul să nu stea liniştit şi să nu uite porunca Domnului de a izgoni cu desăvârşire aceste popoare idolatre.
În general, poporul întârzia în încheierea lucrării de alungare a păgânilor. Seminţiile s-au aşezat fiecare în ţinutul său, oastea se împrăştiase şi se considera ca fiind greu şi nesigur să înceapă iar războiul. Dar Iosua le-a spus: „Domnul, Dumnezeul vostru le va izgoni dinaintea voastră şi le va alunga dinaintea voastră; şi le veţi stăpâni ţara, cum a spus Domnul, Dumnezeul vostru. Puneţi-vă toată puterea ca să păziţi şi să împliniţi tot ce este scris în cartea legii lui Moise, fără să vă abateţi nici la dreapta, nici la stânga".
Iosua a chemat poporul ca martor că, atâta timp cât au împlinit condiţiile, Dumnezeu a îndeplinit cu credincioşie făgăduinţele date. El spune: „Recunoaşteţi dar din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru că nici unul din toate cuvintele bune, rostite asupra voastră de Domnul, Dumnezeul vostru, n-a rămas neîmplinit". Le spuse însă că Domnul, aşa după cum a împlinit făgăduinţele, la fel Îşi va împlini şi ameninţările. „Şi după cum toate cuvintele bune, pe care vi le spusese Domnul, Dumnezeul vostru, s-au împlinit pentru voi, tot aşa Domnul va împlini faţă de voi toate cuvintele rele ... dacă veţi călca legământul Domnului ... Domnul Se va aprinde de mânie împotriva voastră şi veţi pieri de grab din ţara cea bună pe care v-a dat-o El".
Satana îi amăgeşte pe mulţi cu teoria ce pare că ar fi adevărată, că iubirea lui Dumnezeu faţă de poporul Său este atât de mare, încât îi va scuza păcatele; el susţine că, deşi îndeplinesc un anumit rol în cârmuirea Sa morală, totuşi ameninţările din Cuvântul lui Dumnezeu nu sunt îndeplinite în litera lor. Dar, în toată purtarea Sa faţă de creaturile Sale, Dumnezeu susţine principiile dreptăţii prin aceea că descoperă păcatul în adevăratul lui caracter, demonstrând că roada lui sigură este suferinţa şi moartea. Iertare necondiţionată a păcatului n-a fost şi nu va fi niciodată. O astfel de iertare ar arăta abandonarea principiilor dreptăţii, principii care sunt însăşi temelia guvernării lui Dumnezeu. Aceasta ar face ca universul necăzut să fie plin de consternare. Dumnezeu arată cu credincioşie urmările păcatului, iar dacă aceste avertismente nu ar fi adevărate, cum am putea fi siguri că făgăduinţele Sale se vor împlini? Acea aşa-numită bunăvoinţă, care ar da la o parte dreptatea, nu este bunăvoinţă, ci slăbiciune.
Dumnezeu este dătătorul vieţii. De la început, toate legile Lui aveau ca scop să dea viaţă. Dar păcatul a stricat ordinea stabilită de Dumnezeu şi rezultatul a fost vrajba. Atâta timp cât există păcatul, suferinţa şi moartea sunt inevitabile. Numai datorită faptului că Răscumpărătorul nostru a purtat şi poartă în locul nostru blestemul păcatului putem spera să scăpăm, în propria Lui persoană, de urmările nenorocite ale păcatului.
Ascultând de invitaţie, conducătorii şi reprezentanţii seminţiilor s-au adunat din nou la Sihem, înainte de moartea lui Iosua. Nici un alt loc din tot cuprinsul ţării nu era atât de bogat în amintiri sfinte care să conducă gândurile în trecut, la legământul lui Dumnezeu cu Avraam şi Iacov şi să le amintească de propriile făgăduinţe solemne făcute cu prilejul intrării în Canaan. Aici erau munţii Ebal şi Garizim, martorii muţi ai legământului, pentru reînnoirea căruia erau acum adunaţi în faţa conducătorului lor, care avea să moară. Pretutindeni erau dovezi despre ce făcuse Dumnezeu pentru ei, cum le dăduse un pământ pe care nu-l lucraseră şi cetăţi pe care nu ei le zidiseră, livezi de pomi pe care nu ei le sădiseră. Din nou, Iosua le-a repetat istoria lui Israel şi le-a povestit faptele minunate ale lui Dumnezeu, pentru ca toţi să recunoască iubirea şi îndurarea Lui şi să fie bucuroşi, servindu-L cu credincioşie şi din toată inima.
La porunca lui Iosua a fost adus chivotul legământului de la Silo. Prilejul era deosebit de solemn şi acest simbol al prezenţei lui Dumnezeu avea să sporească impresia pe care el dorise s-o facă asupra poporului. După ce a arătat bunătatea lui Dumnezeu faţă de israeliţi, el i-a îndemnat în Numele Domnului să aleagă cui doresc să slujească. În taină, unii încă se mai închinau la idoli şi Iosua se străduia acum să-i determine să-I slujească lui Dumnezeu nu din constrângere, ci de bunăvoie. Iubirea faţă de Dumnezeu este adevărata temelie a religiei. A te angaja în slujba Sa numai în nădejdea răsplătirii sau de teama pedepsei ar fi un lucru zadarnic. Apostazia făţişă nu este mai ofensatoare la adresa lui Dumnezeu decât făţărnicia şi închinarea formală.
Bătrânul conducător a rugat poporul să cugete adânc la cele prezentate de el şi să hotărască dacă într-adevăr vor să trăiască la fel ca neamurile corupte şi idolatre din jurul lor. Dacă nu le plăcea să-I slujească lui Iehova, izvorul puterii şi binecuvântării, trebuia să aleagă cui vor să slujească: „dumnezeilor cărora le slujeau părinţii voştri", de la slujirea cărora a fost chemat Avraam, „sau dumnezeilor amoriţilor, în a căror ţară locuiţi". Aceste ultime cuvinte au fost o aspră mustrare pentru Israel. Dumnezeii amoriţilor nu fuseseră capabili să-şi ocrotească închinătorii. Din cauza păcatelor lor dezgustătoare şi degradante, naţiunile acestea nelegiuite au fost nimicite, iar ţara cea bună pe care o stăpâniseră mai înainte i-a fost dată poporului lui Dumnezeu. Ce nebunie pentru Israel să aleagă zeităţile pentru a căror adorare amoriţii au fost nimiciţi. „Cât despre mine" - spuse Iosua - „Eu şi casa mea vom sluji Domnului". Acelaşi zel sfânt care însufleţea inima conducătorului l-a cuprins şi pe popor. Apelurile sale au provocat un răspuns prompt: „Departe de noi gândul să părăsim pe Domnul şi să slujim altor dumnezei".
„Voi nu puteţi să slujiţi Domnului", a zis Iosua, „căci este un Dumnezeu sfânt ... El nu vă va ierta fărădelegile şi păcatele". Înainte de a putea fi vorba de o continuă reformă, poporul trebuia să ajungă conştient de propria sa neputinţă de a asculta de Dumnezeu. Ei au călcat Legea Sa, care-i condamna ca vinovaţi şi care nu prevedea nici o cale de scăpare. Atâta timp cât se încredeau în propria lor putere şi dreptate, le era cu neputinţă să câştige iertarea păcatelor; ei nu erau în stare să satisfacă cerinţele Legii desăvârşite a lui Dumnezeu şi zadarnic era legământul lor de a-I servi lui Dumnezeu. Numai prin credinţa lui Hristos puteau să capete iertarea păcatelor şi să primească puterea de a asculta de Legea lui Dumnezeu. Era necesar ca ei să înceteze a se mai încrede în propriile lor străduinţe de a fi mântuiţi, încrezându-se cu totul în meritele Mântuitorului făgăduit, dacă doreau să fie primiţi înaintea lui Dumnezeu.
Iosua s-a străduit să-i determine pe ascultătorii săi să-şi cântărească bine cuvintele şi să nu se angajeze în juruinţe pe care nu erau pregătiţi să le îndeplinească. Cu adâncă seriozitate, ei au repetat cuvintele lor lămuritoare: „Nu! căci vom sluji Domnului". Mărturisind solemn faţă de ei înşişi că L-au ales pe Iehova, ei au repetat încă o dată făgăduinţa lor de credinţă: „Noi vom sluji Domnului, Dumnezeului nostru, şi vom asculta de glasul Lui".
„Iosua a făcut în ziua aceea un legământ cu poporul şi i-a dat legi şi porunci la Sihem". După ce a scris un raport al acestor întâmplări solemne, l-a aşezat împreună cu cartea legii alături de chivot. Şi a ridicat o piatră mare ca monument, zicând: „’Iată, piatra aceasta va fi martoră împotriva voastră, căci a auzit toate cuvintele pe care ni le-a spus Domnul, ea va fi martoră împotriva voastră, ca să nu fiţi necredincioşi Domnului Dumnezeului vostru’. Apoi Iosua a dat drumul poporului şi s-a dus fiecare în moştenirea lui".
Lucrarea lui Iosua pentru Israel se încheiase. El I-a urmat Domnului cu credincioşie, iar în cartea lui Dumnezeu este numit „robul Domnului". Cea mai nobilă mărturie a caracterului lui de conducător public este istoria generaţiei care a avut parte de roadele ostenelilor sale: „Israel a slujit Domnului în tot timpul vieţii lui Iosua şi în timpul vieţii bătrânilor care au trăit după Iosua".
Cap. 50 - Zecimi şi daruri
În economia administraţiei evreilor, o zecime din toate veniturile lor era rânduită pentru susţinerea serviciului divin public. Aşa i-a declarat Moise lui Israel: „Orice zeciuială din pământ, fie din roadele pământului, fie din rodul pomilor, este a Domnului; este un lucru închinat Domnului". „Orice zeciuială din cirezi şi din turme, din tot ce trece sub toiag, să fie o zeciuială închinată Domnului" (Lev. 27,30.32). Dar rânduiala zecimii nu a început cu evreii. Din cele mai vechi timpuri Domnul a cerut zecimea pentru Sine, iar cererea aceasta a fost recunoscută şi onorată. Avraam i-a plătit zecime lui Melhisedec, preotul Dumnezeului Celui Prea Înalt (Gen. 14,20; 28, 22). Când Iacov era călător şi fugar la Betel, I-a făgăduit Domnului: „Îţi voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da". Când israeliţii erau pe punctul de a fi constituiţi ca naţiune, li s-a reafirmat legea zecimii ca o rânduială poruncită de Dumnezeu, de a cărei ascultare depindea buna lor stare. Rânduiala zecimii şi a darurilor a fost dată pentru a întipări în mintea oamenilor marele adevăr că Dumnezeu este izvorul tuturor binecuvântărilor pentru creaturile Sale şi că Lui I se cuvine recunoştinţa oamenilor pentru darurile bune ale providenţei Sale. „El dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile". Domnul declară: „Ale Mele sunt toate dobitoacele pădurilor, fiarele munţilor cu miile lor". „Al Meu este aurul şi argintul". Şi tot Dumnezeu dă oamenilor puterea de a strânge bunuri (Fapte 17,25; Ps. 50,10; Hag. 2,9; Deut. 8,18). Ca recunoaştere că toate acestea vin de la El, Domnul a poruncit ca o parte din belşugul darurilor Sale să-I fie înapoiată sub formă de daruri şi jertfe pentru întreţinerea sluj-bei de preamărire a Sa. „Orice zeciuială ... este a Domnului". Aici se foloseşte aceeaşi expresie ca şi în porunca privitoare la Sabat. „Ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău" (Exod 20,10). Domnul a reţinut pentru Sine o anumită parte din timp şi din veniturile oamenilor şi nici un om nu poate, fără a păcătui, să reţină pentru propriul lui interes fie una, fie alta. Zecimea trebuia să fie folosită numai pentru leviţi, seminţia care fusese deosebită pentru slujba aceasta. Cortul întâlnirii, ca şi templul de mai târziu, a fost construit în întregime numai din daruri de bună voie, iar pentru ca să se acopere diferitele cheltuieli şi reparaţiile, Moise rânduise ca, ori de câte ori se făcea numărătoarea poporului, fiecare să contribuie cu o jumătate de siclu pentru slujba sanctuarului. Pe timpul lui Neemia, se aduna în fiecare an o astfel de contribuţie pentru acelaşi scop (vezi Exod 30,12-16; 2 Regi 12, 4.5; 2 Cron. 24, 4-13; Neemia 10, 32.33). Din timp în timp, se aduceau lui Dumnezeu jertfe pentru păcat şi jertfe de mulţumire; îndeosebi jertfele aduse la sărbătorile anuale erau numeroase. Şi dăruirea cea mai generoasă era făcută pentru săraci. Chiar înainte de a fi pusă zecimea deoparte avea loc o recunoaştere a cerinţelor lui Dumnezeu. Lui I se consacrau cele dintâi roade din produsele ţării. Cea dintâi lână, la tunderea oilor, cel dintâi grâu, la treieratul cerealelor, cel dintâi ulei şi cel dintâi vin erau puse deoparte pentru Dumnezeu. La fel şi cel dintâi născut al tuturor dobitoacelor; iar pentru fiul cel întâi născut se plătea o sumă de răscumpărare. Cele dintâi roade trebuia să fie înfăţişate Domnului la sanctuar şi apoi erau consacrate preoţilor pentru folosul lor. În felul acesta, i se amintea poporului fără încetare că Dumnezeu este adevăratul proprietar al ţarinelor, oilor şi vitelor; că El a trimis lumina soarelui şi ploaie în timpul semănatului şi secerişului şi că toate câte le aveau erau de la El, iar ei erau rânduiţi numai ca administratori ai bunurilor Sale. Când se adunau la cortul întâlnirii, încărcaţi cu cele dintâi roade din ţarini, livezi şi vii, bărbaţii lui Israel recunoşteau public bunătatea lui Dumnezeu. Când preotul primea darurile, dăruitorul, ca şi cum ar fi fost în faţa lui Dumnezeu, zicea: „Tatăl meu era un arameu pribeag", şi apoi descria rămânerea în Egipt şi necazurile din care i-a scos Dumnezeu „cu mână tare şi cu braţ întins, cu arătări înfricoşătoare, cu semne şi minuni". Şi mai zicea: „El ne-a adus în locul acesta şi ne-a dat ţara aceasta, ţară în care curge lapte şi miere. Acum iată, aduc cele dintâi roade din rodurile pământului pe care mi l-ai dat Tu, Doamne" (Deut. 26, 5.8.11). Contribuţiile cerute de la evrei pentru scopuri religioase şi de binefacere se ridicau aproape la un sfert din veniturile lor. S-ar fi putut aştepta ca o aşa grea impunere să aducă poporul la sărăcie, dar sincera ascultare de aceste rânduieli era, din contră, o condiţie a bunăstării lor. „Voi mustra pentru voi pe cel ce mănâncă şi nu vă va nimici roadele pământului şi viţa nu va fi neroditoare în câmpiile voastre ... Toate neamurile vă vor ferici atunci, căci veţi fi o ţară plăcută, zice Domnul oştirilor" (Mal. 3, 11.12). Urmările reţinerii de la lucrarea lui Dumnezeu, chiar şi numai a darurilor de bună voie, s-au arătat lămurit în zilele profetului Hagai. După întoarcerea din robia babiloniană, iudeii s-au apucat să rezidească templul şi o secetă grozavă, care i-a adus în adevărată lipsă, i-a făcut să creadă că e cu neputinţă să termine clădirea templului. „N-a venit încă vremea pentru zidirea din nou a Casei Domnului" - ziceau ei. Dar li s-a trimis un cuvânt prin profetul Domnului: „Dar pentru voi a venit oare vremea ca să locuiţi în case căptuşite cu tavan, când Casa aceasta este dărâmată? Aşa vorbeşte acum Domnul oştirilor: ‘Uitaţi-vă cu băgare de seamă la căile voastre! Semănaţi mult şi strângeţi puţin, mâncaţi, şi tot nu vă săturaţi, beţi şi tot nu vă potoliţi setea, vă îmbrăcaţi şi tot nu vă este cald; şi cine câştigă o simbrie, o pune într-o pungă spartă!’" (vezi Hagai 1), cauza fiind următoarea: „’Vă aşteptaţi la mult, şi iată că aţi avut puţin; l-aţi adus acasă, dar Eu l-am suflat. Pentru ce?’ zice Domnul oştirilor. ‘Din pricina Casei Mele, care stă dărâmată, pe când fiecare dintre voi aleargă pentru casa lui. De aceea cerurile nu v-au dat roua şi pământul nu şi-a dat roadele. Am chemat seceta peste ţară, peste munţi, peste grâu, peste must, peste untdelemn, peste tot ce poate aduce pământul, peste oameni şi peste vite şi peste tot bunul mâinilor voastre’". (Hagai 1, 9-11). „Atunci când veneau la o grămadă de douăzeci de măsuri, nu erau în ea decât zece; când veneau la teasc să scoată cincizeci de măsuri, nu erau în el decât douăzeci. V-am lovit cu rugină în grâu şi cu tăciune şi cu grindină; am lovit tot lucrul mâinilor voastre" (Hagai 2, 16-17). Trezit de avertizările acestea, poporul s-a ridicat să zidească Casa Domnului. Atunci a venit la ei Cuvântul Domnului: „Uitaţi-vă cu băgare de seamă la cele ce s-au petrecut până în ziua de azi, până în a douăzeci şi patra zi a lunii a noua, din ziua când a fost întemeiat Templul Domnului ... din ziua aceasta, Îmi voi da binecuvântarea Mea" (Hagai 2, 18-19). Înţeleptul zice: „Unul care dă cu mână largă ajunge mai bogat; şi altul care economiseşte prea mult, nu face decât să sărăcească" (Prov. 11, 24). Aceeaşi învăţătură este dată şi de apostolul Pavel în Noul Testament: „Cine seamănă puţin, puţin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera". „Şi Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiţi în orice faptă bună" (2 Cor. 9, 6.8). Dumnezeu dorea ca poporul Său să fie o lumină pentru toţi locuitorii pământului. Prin faptul că întreţineau adorarea publică, ei dădeau mărturie despre existenţa şi supremaţia Dumnezeului cel viu. Era un privilegiu pentru ei de a întreţine acest serviciu divin ca o expresie a iubirii şi credincioşiei lor faţă de El. Domnul a rânduit ca lumina şi adevărul să fie răspândite pe pământ prin eforturile şi jertfele acelora care au avut parte de darurile cereşti. El ar fi putut face din îngeri soli ai adevărului Său; ar fi putut să-Şi facă cunoscută voinţa prin propriul Său glas, aşa cum a vestit Legea pe muntele Sinai; dar, în nemărginita Lui iubire şi înţelepciune, El i-a chemat pe oameni ca să fie conlucrători cu El şi i-a ales ca să îndeplinească lucrarea aceasta. În zilele lui Israel era nevoie de zecime şi daruri pentru a susţine rânduielile serviciului divin. Ar trebui oare ca poporul lui Dumnezeu din zilele noastre să dea mai puţin? Principiul aşezat de Domnul Hristos spune că trebuie să ne aducem darurile înaintea lui Dumnezeu, după măsura luminii şi privilegiilor de care ne-am bucurat. „Cui i s-a dat mult i se va cere mult" (Luca 12, 48). Domnul le-a spus ucenicilor Săi când i-a trimis: „ Fără plată aţi primit, fără plată să daţi" (Matei 10,8). Întrucât binecuvântările şi privilegiile noastre sporesc fără măsură şi mai ales întrucât avem înaintea noastră jertfa de neasemuit a slăvitului Fiu al lui Dumnezeu, n-ar trebui oare ca recunoştinţa noastră să se manifeste în daruri tot mai bogate şi, în acelaşi timp, să le ducem şi altora solia mântuirii? Pe măsură ce se întinde lucrarea de evanghelizare, se vor cere pentru întreţinerea ei mai multe mijloace decât mai înainte; şi aceasta face ca legea zecimilor şi darurilor să fie acum o şi mai urgentă necesitate decât era în economia ebraică. Dacă poporul ar sprijini lucrarea lui Dumnezeu cu daruri de bunăvoie tot mai bogate, în loc de a alerga la mijloace nesfinte şi necreştine pentru a umple vistieria, Dumnezeu ar fi onorat prin aceasta şi s-ar câştiga şi mai multe suflete pentru Hristos. Planul lui Moise de a strânge mijloacele necesare pentru construirea cortului a dat roade bogate. N-a fost nevoie de nici o constrângere. Iarăşi, nu s-a folosit nici unul dintre mijloacele la care adesea recurg bisericile din zilele noastre. El n-a făcut o masă mare cu daruri. Nu i-a invitat pe oameni la scene de sărbătoare, la dans şi petreceri de tot felul; nici nu a organizat o loterie, pentru a aduna mijloace pentru Dumnezeu în vederea construirii cortului întâlnirii. Domnul i-a poruncit lui Moise să-i invite pe copiii lui Dumnezeu să aducă darurile. El trebuia să primească daruri de bună voie de la toţi aceia care făceau aceasta cu inimă bună. Iar darurile au venit în număr aşa de mare, încât Moise a fost nevoit să-i poruncească poporului să înceteze să mai aducă daruri, deoarece se dăduse mai mult decât putea fi folosit. Dumnezeu i-a făcut pe oameni administratori ai Săi. Bunurile pe care li le-a încredinţat sunt mijloacele pe care El le-a prevăzut pentru răspândirea Evangheliei. Acelora care se dovedesc administratori credincioşi El le va încredinţa bunuri şi mai mari. Domnul zice: „Voi cinsti pe cine Mă cinsteşte" (1 Sam. 2,30). „Pe cine dă cu bucurie îl iubeşte Dumnezeu" (2 Cor. 9,7), iar atunci când poporul Său îşi aduce darurile şi jertfele cu inimă recunoscătoare, „nu cu părere de rău sau de silă", binecuvântarea Lui va fi cu ei aşa cum a făgăduit: „Aduceţi însă la casa vistieriei toate zeciuielile ca să fie hrană în Casa Mea; puneţi-Mă astfel la încercare, zice Domnul oştirilor, şi veţi vedea dacă nu voi deschide zăgazurile cerurilor şi dacă nu voi turna peste voi belşug de binecuvântare" (Mal. 3,10).
Cap. 51 - Purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru cei săraci
Pentru a încuraja adunarea poporului în vederea serviciului divin şi, de asemenea, pentru a se purta de grijă de cei sărmani, se cerea o a doua zecime din toate veniturile. Cu privire la zecimea dintâi, Domnul spusese: „Fiilor lui Levi le dau ca moştenire orice zeciuială în Israel" (Numeri 18,21). Cu privire la a doua, El poruncise aşa: „Să mănânci înaintea Domnului, Dumnezeului tău, în locul pe care-l va alege ca să-Şi aşeze Numele acolo, zeciuiala din grâul tău, din mustul tău şi din untdelemnul tău şi întâii născuţi din cireada şi turma ta, ca să te înveţi să te temi întotdeauna de Domnul, Dumnezeul tău" (Deut. 14,23.29; 16, 11-14). Zecimea aceasta, sau echivalentul ei în bani, trebuia să fie adusă timp de doi ani la locul unde se afla sanctuarul. După ce Îi aduceau lui Dumnezeu un dar de mulţumire şi o anumită parte o dădeau preotului, închinătorii trebuia să folosească restul pentru o sărbătoare sfântă la care trebuia să ia parte leviţii, străinii, orfanii şi văduvele. În felul acesta erau luate măsuri pentru jertfa de mulţumire şi mesele de sărbătoare anuale, iar poporul era adus în societatea preoţilor şi leviţilor, pentru ca să fie învăţat de aceştia cele cu privire la serviciul divin şi încurajat să ia parte la el.
Totuşi, la fiecare al treilea an, această a doua zecime trebuia să fie folosită acasă, pentru întreţinerea leviţilor şi a săracilor, aşa cum a spus Moise: „Ei să mănânce şi să se sature în cetăţile tale" (Deut. 26, 12). Această zecime forma un fond cu scopuri de binefacere şi ospitalitate.
Se mai luaseră şi alte măsuri pentru săraci. În afară de recunoaşterea cerinţelor lui Dumnezeu, nimic nu caracteriza mai bine legile date de Moise, decât spiritul plin de dărnicie, duioşie şi ospitalitate ce se dovedea faţă de săraci. Deşi Dumnezeu făgăduise să-l binecuvânteze foarte mult pe poporul Său, nu era totuşi în planul Lui ca sărăcia să fie ceva cu totul necunoscut între ei. El le-a arătat că nu vor înceta să fie săraci în ţară. Totdeauna vor fi în poporul Său persoane care vor avea nevoie de compătimirea, bunătatea şi bunăvoinţa lui. Ca şi în zilele noastre, şi atunci au fost oameni loviţi de nenorociri, de boală şi de pierderea agoniselii lor; totuşi, atâta vreme cât au ascultat de îndrumările date de Dumnezeu, între ei nu au fost cerşetori şi nici oameni care să sufere din lipsă de hrană.
Legea lui Dumnezeu le dădea săracilor dreptul la o parte a produselor pământului. Dacă cineva era flămând, avea dreptul să intre în ogorul, livada sau via aproapelui său şi să ia din cereale sau din fructe pentru a-şi potoli foamea. Pe temeiul acestor rânduieli, ucenicii Domnului, când au trecut în Sabat printre lanurile de grâu, au smuls spice şi au mâncat.
Tot ce se putea aduna în urma recoltării holdelor, livezilor şi viilor era al săracilor. „Când îţi vei secera ogorul şi vei uita un snop pe câmp", spunea Moise, „să nu te întorci să-l iei ... Când îţi vei scutura măslinii, să nu culegi a doua oară roadele rămase pe ramuri ... Când îţi vei culege via, să nu culegi a doua oară ciorchinele care rămân în urma ta; ele să fie ale străinului, ale orfanului şi ale văduvei. Adu-ţi aminte că ai fost rob în ţara Egiptului" (Deut. 24,19-22; Lev. 19, 9-10).
În fiecare al şaptelea an se luau măsuri deosebite pentru îngrijirea celor săraci. Anul sabatic, aşa cum era numit, începea după terminarea strângerii recoltei. În timpul semănatului care urma îndată după aceea, poporul nu trebuia să semene; primăvara nu trebuia să aştepte vreo recoltă. Din ceea ce producea pământul de la sine puteau să mănânce cât timp produsele erau proaspete, dar nu trebuia să strângă nimic în hambare. Recolta anului acestuia trebuia să rămână pentru îndestularea străinilor, orfanilor şi văduvelor şi chiar a păsărilor şi animalelor câmpului (Ex. 23, 10-11; Lev. 25,5).
Dar, dacă de obicei pământul producea numai atât cât să aco-pere nevoile poporului, din ce aveau să trăiască în cursul anului când nu adunau recolta? În privinţa aceasta se luau măsuri îndestulătoare prin făgăduinţa Domnului: „Eu vă voi da binecuvântarea Mea în anul al şaselea şi pământul va da roadă pentru trei ani. Când veţi semăna în anul a optulea, veţi mânca tot din vechile roduri, până în al nouălea, până la noile roduri, veţi mânca tot din cele vechi" (Lev. 25, 21.22).
ţinerea anului sabatic trebuia să fie atât spre binele pământului, cât şi spre binele poporului. Dacă un an pământul rămânea nelucrat, aducea apoi rod şi mai bogat. Oamenii erau eliberaţi de munca grea a câmpului şi chiar dacă anumite ramuri de lucrare tot mai puteau fi săvârşite în cursul anului acestuia, se bucurau totuşi cu toţii de mai mult timp liber, se oferea prilej pentru refacerea forţelor corpului şi-i făcea mai în stare pentru eforturile anului următor. Aveau mai mult timp pentru meditaţie şi rugăciune, pentru a face cunoştinţă mai îndeaproape cu învăţăturile şi cerinţele Domnului şi pentru a da învăţături familiilor lor.
În anul sabatic, sclavii evrei trebuia să fie eliberaţi, dar nu să fie lăsaţi să plece cu mâna goală. Porunca Domnului spunea astfel în privinţa aceasta: „Şi, când îi vei da drumul ca să se ducă slobod de la tine, să nu-i dai drumul cu mâna goală; să-i dai daruri din cireada ta, din aria ta, din teascul tău, din ce vei avea, prin binecuvântarea Domnului, Dumnezeului tău" (Deut. 15, 13.14).
Plata muncitorului trebuia să fie plătită fără întârziere: „Să nu nedreptăţeşti pe simbriaşul sărac şi nevoiaş, fie că este unul din fraţii tăi, fie că este unul din străinii care locuiesc în ţara ta, în cetăţile tale. Să-i dai plata pentru ziua lui înainte de apusul soarelui; căci e sărac şi o doreşte mult" (Deut. 24, 14.15).
Se dădeau, de asemenea, îndrumări speciale cu privire la tratarea celor fugiţi de la stăpân: „Să nu dai înapoi stăpânului său pe un rob care a fugit la tine după ce l-a părăsit. Să rămână la tine, în mijlocul tău, în locul pe care-l va alege, într-una din cetăţile tale, unde îi va plăcea; să nu-l asupreşti" (Deut. 23, 15.16).
Pentru cei săraci, anul al şaptelea era un an de iertare a datoriilor. Era poruncit evreilor să-i sprijinească pe fraţii lor nevoiaşi în orice timp, împrumutându-le bani fără dobândă. Era cu desăvârşire oprit a lua camătă de la un sărac: „Dacă fratele tău sărăceşte şi nu mai poate munci la tine, să-l sprijineşti, fie ca străin, fie ca venetic, ca să trăiască împreună cu tine. Să nu iei de la el nici dobândă, nici camătă; să te temi de Dumnezeul tău, şi fratele tău să trăiască împreună cu tine. Să nu-i împrumuţi banii tăi cu dobândă şi să nu-i împrumuţi merindele tale pe camătă" (Lev. 25, 35-37). Dacă datoria rămânea neplătită până în anul iertării, nici chiar suma iniţială nu mai putea fi încasată. Poporului i se atrăgea atenţia să nu refuze să dea ajutor fraţilor pe motivul acesta. „Dacă va fi la tine vreun sărac între fraţii tăi ... să nu-ţi împietreşti inima şi să nu-ţi închizi mâna înaintea fratelui tău lipsit ... Vezi să nu fii aşa de rău ca să zici în inima ta: ‘Ah! se apropie anul al şaptelea, anul iertării’. Vezi să n-ai un ochi fără milă pentru fratele tău cel lipsit şi să nu-i dai. Căci atunci el ar striga către Domnul împotriva ta şi te-ai face vinovat de un păcat... Totdeauna vor fi săraci în ţară; de aceea îţi dau porunca aceasta: ‘Să-ţi deschizi mâna faţă de fratele tău, faţă de sărac şi faţă de cel lipsit din ţara ta ... Să-ţi deschizi mâna şi să-l împrumuţi cu ce-i trebuie, ca să facă faţă nevoilor lui" (Deut. 15, 7.9.11.8).
Nimeni nu trebuia să se teamă că dărnicia îl va duce la sărăcie. Ascultarea de poruncile lui Dumnezeu duce în mod sigur la prosperitate. „Aşa încât vei da cu împrumut multor neamuri", spunea El, „dar tu nu vei lua cu împrumut de la ele; tu vei stăpâni peste multe neamuri, dar ele nu vor stăpâni peste tine" (Deut. 15,6).
După „şapte ani sabatici", de şapte ori şapte ani, venea marele an de eliberare - anul veseliei. „În ziua a zecea a lunii a şaptea, să pui să sune cu trâmbiţa răsunătoare în toată ţara voastră. Şi să sfinţiţi astfel anul al cincizecilea, să vestiţi slobozenia în ţară pentru toţi locuitorii ei; acesta să fie pentru voi anul de veselie; fiecare din voi să se întoarcă la moşia lui şi fiecare din voi să se întoarcă la familia lui." (Lev. 25, 9.10).
„În ziua a zecea a lunii a şaptea, şi anume în ziua împăcării", trebuia să se sune cu trâmbiţa răsunătoare. În tot locul pe unde locuiau iudeii se auzea trâmbiţa răsunătoare, îndemnându-i pe toţi copiii lui Israel să întâmpine anul jubiliar. În ziua cea mare a ispăşirii, se făcea ispăşire pentru păcatele lui Israel şi poporul putea să întâmpine cu veselie anul jubiliar.
Ca şi în anul sabatic, pământul nu trebuia să fie semănat şi nici recolta strânsă, iar ceea ce se producea de la sine era socotit ca un venit îndreptăţit al săracilor. Anumite categorii de robi evrei - toţi aceia care nu-şi primiseră libertatea în anul sabatic - erau acum eliberaţi. Dar ceea ce caracteriza în mod deosebit anul jubiliar era înapoierea tuturor pământurilor către vechii lor stăpâni. Pe temeiul unei porunci speciale a lui Dumnezeu, pământul fusese împărţit prin sorţi. După împărţeala aceasta, nimeni nu era liber să-şi vândă averea. Şi nici nu trebuia să-şi vândă pământul, în afara cazului când sărăcia îl obliga s-o facă; şi, dacă el sau oricare dintre rudele lui dorea cândva să-l răscumpere, cumpărătorul nu trebuia să ezite să i-l vândă, iar dacă nu era răscumpărat, venea iarăşi în stăpânirea primului lui proprietar în anul jubiliar. Domnul i-a spus lămurit lui Israel: „Pământurile să nu se vândă pe veci, căci ţara este a Mea, iar voi sunteţi la Mine ca nişte străini şi venetici" (Lev. 25,23). Trebuia să se întipărească în mintea poporului faptul că pământul era al lui Dumnezeu şi că ei nu-l puteau folosi decât un anumit timp; că El era proprietarul de drept, Stăpânul cel dintâi, şi că voia ca săracul şi nenorocitul să fie luaţi în consideraţie în chip deosebit. Trebuia să fie clar pentru toată lumea că săracii au tot atâta drept la un loc în lumea lui Dumnezeu ca şi cei avuţi.
Aşa a fost purtarea de grijă pe care a dovedit-o milostivul nostru Creator, pentru a alina suferinţele şi pentru a aduce în viaţa celor lipsiţi şi suferinzi o rază de nădejde şi de lumină.
Dumnezeu dorea să pună stavilă iubirii nesăţioase după avere şi putere. Din acumularea neîncetată de averi realizată de unii şi sărăcia şi mizeria altora aveau să iasă multe rele. Dacă puterea celor bogaţi nu ar fi fost stăvilită, ar fi ajuns în cele din urmă aşa de mare, încât săracul, cu toate că înaintea lui Dumnezeu este la fel de merituos, ar fi fost privit de fraţii săi mai bogaţi ca fiind mai prejos. Simţul acestei apăsări ar fi făcut, pe de altă parte, să izbucnească patimile şi resentimentul claselor mai sărace. Ar fi domnit un simţământ de deznădejde, care ar fi demoralizat societatea şi ar fi deschis poarta spre crime de tot felul. Rânduielile puse de Dumnezeu aveau ca scop să sprijinească egalitatea socială. Instituţia anului sabatic, şi îndeosebi a anului jubiliar puneau din nou în rânduială, în cea mai mare măsură, ceea ce se întâmplase rău între timp în viaţa socială şi politică a naţiunii.
Rânduielile acestea serveau ca o binecuvântare atât pentru bogaţi, cât şi pentru săraci. Ele puneau stavilă avariţiei şi înclinaţiei spre înălţarea de sine şi creau un spirit nobil de bunătate, iar faptul că întreţineau în toate clasele bunătatea şi încrederea susţinea ordinea socială şi statornicia conducerii. Noi suntem cuprinşi în marea familie a omenirii şi ce facem pentru a le fi de folos altora şi a-i ridica se înapoiază la noi sub forma binecuvântărilor. Legea dependenţei reciproce străbate toate clasele societăţii. Săracii nu sunt mai dependenţi de cei bogaţi, decât sunt bogaţii dependenţi de cei săraci. În timp ce una din clase cere o parte din binecuvântările pe care Dumnezeu le dăruieşte celor mai înstăriţi, ceilalţi au şi ei nevoie de serviciul credincios, de puterea şi capacitatea creierului şi muşchilor, care sunt capitalul celor săraci.
Mari binecuvântări i-au fost făgăduite lui Israel, cu condiţia ascultării de poruncile Domnului. „Vă voi trimite ploi la vreme", a spus El, „pământul îşi va da roadele şi pomii de pe câmp îşi vor da rodurile. Abia veţi treiera grâul şi veţi începe culesul viei şi culesul viei va ţine până la semănătură, veţi avea grâu din belşug, veţi mânca şi vă veţi sătura şi veţi locui fără frică în ţara voastră. Voi da pace în ţară şi nimeni nu vă va tulbura somnul; voi face să piară din ţară fiarele sălbatice ... voi umbla în mijlocul vostru; Eu voi fi Dumnezeul vostru şi voi veţi fi poporul Meu ... Dar dacă nu Mă ascultaţi şi nu împliniţi toate aceste porunci, aşa încât ... să rupeţi legământul Meu ... sămânţa voastră o veţi semăna în zadar, căci o vor mânca vrăjmaşii voştri. Îmi voi întoarce faţa împotriva voastră şi veţi fi bătuţi şi veţi fugi dinaintea vrăjmaşilor voştri; cei ce vă urăsc vă vor subjuga şi veţi fugi fără să fiţi urmăriţi chiar" (Lev. 26, 4-17).
Sunt mulţi aceia care susţin cu multă însufleţire ca toţi oamenii să aibă o parte egală din binecuvântările temporare ale lui Dumnezeu. Dar nu acesta a fost planul Creatorului. Diversitatea împrejurărilor exterioare este unul din mijloacele prin care Dumnezeu pune caracterul la încercare şi caută să-l dezvolte. Cu toate acestea, El vrea ca aceia care au bunuri pământeşti să se considere numai administratori ai bunurilor Sale, cărora li s-au încredinţat mijloace care să fie folosite spre binele celor suferinzi şi nevoiaşi. Domnul Hristos a spus că îi vom avea pe săraci totdeauna cu noi şi El Îşi uneşte interesele cu cele ale poporului Său în suferinţă. Inima Răscumpărătorului nostru simte milă faţă de cei mai săraci şi mai nenorociţi dintre copiii Săi pământeşti. El i-a aşezat printre noi pentru a trezi în inima noastră dragostea pe care o simte El faţă de cei suferinzi şi oprimaţi. El ne spune că noi suntem reprezentanţii Săi pe pământ. Mila şi bunătatea dovedite faţă de ei sunt primite de Domnul Hristos ca fiind dovedite faţă de El. Un fapt de sălbăticie şi de neglijenţă faţă de ei este socotit ca şi cum ar fi săvârşit faţă de El.
Cât de deosebite ar fi stările din lume din punct de vedere moral, spiritual şi material, dacă ar fi trăită legea dată de Dumnezeu pentru binele celor săraci! Egoismul şi înălţarea de sine nu ar fi date pe faţă, aşa cum se întâmplă acum, ci fiecare ar arăta o prietenoasă înclinaţie pentru a susţine fericirea şi bunăstarea altora şi nu s-ar mai vedea atâta mizerie, câtă există acum în multe ţări.
Principiile pe care le-a prescris Dumnezeu ar fi împiedicat stările nenorocite, înspăimântătoare, care au existat în toate veacurile de pe urma oprimării exercitate de bogaţi asupra săracilor şi de pe urma suspiciunilor şi urii arătate de săraci faţă de bogaţi. În timp ce ar putea împiedica îngrămădirea de averi uriaşe şi satisfacerea poftei fără frâu de a lua, în acelaşi timp ar împiedica şi neştiinţa şi mizeria zecilor de mii a căror robie rău plătită este necesară ca să sporească aceste averi colosale. Ele ar aduce o rezolvare paşnică a acelor probleme care acum ameninţă să umple lumea cu anarhie şi vărsare de sânge.
Cap. 52 - Sărbătorile anuale
De trei ori pe an întregul Israel se aduna pentru închinare la sanctuar (vezi Exod 23, 14-16). Pentru o vreme, locul acestor întâlniri fusese la Silo; iar apoi, locul acestor servicii divine naţionale a fost Ierusalimul şi aici se adunau seminţiile la sărbătorile anuale.
Poporul era înconjurat de triburi sălbatice şi războinice, dornice să pună stăpânire pe pământurile lor; şi, cu toate acestea, se poruncise ca toţi bărbaţii capabili de luptă, cum şi tot poporul care putea să facă drumul acesta, să-şi părăsească de trei ori pe an căminul şi să meargă la locul de întâlnire, către centrul ţării. Ce putea să-i împiedice pe vrăjmaşii lor de a se arunca asupra caselor lor şi a le pustii cu foc şi sabie? Ce putea să împiedice o invazie asupra ţării, care l-ar fi dus pe Israel în robie la cine ştie care dintre vrăjmaşii lui? Dumnezeu făgăduise că va fi scutul poporului Său. „Îngerul Domnului tăbărăşte în jurul celor ce se tem de El şi-i scapă din primejdie" (Ps. 34,7). În timp ce israeliţii mergeau să se roage, puterea dumnezeiască îi ţinea în frâu pe vrăjmaşii lor. Făgăduinţa lui Dumnezeu suna astfel: „Voi izgoni neamurile dinaintea ta şi-ţi voi întinde hotarele; şi nimeni nu-ţi va pofti ţara în timpul când te vei sui, de trei ori pe an, ca să te înfăţişezi înaintea Domnului, Dumnezeului tău" (Exod 34, 24).
Prima dintre aceste sărbători, Paştele, sărbătoarea azimilor, avea loc în luna Abib, întâia lună a anului iudaic, care corespunde cu sfârşitul lui martie şi începutul lui aprilie. Frigul iernii trecuse, ploaia târzie se terminase şi întreaga natură se bucura de frumuseţea şi voioşia primăverii. Iarba înverzea pe coline şi prin vâlcele, iar câmpiile erau împodobite de flori.
Luna care se apropia de plinătatea ei făcea ca serile să fie minunate. Era timpul pe care cântăreţul sfânt îl descrie atât de frumos: „Căci iată că a trecut iarna;
A încetat ploaia şi s-a dus.
Se arată florile pe câmp,
A venit vremea cântării,
Şi se aude glasul turturicii în câmpiile noastre.
Se pârguiesc roadele în smochin
Şi viile înflorite îşi răspândesc mirosul".
(Cânt.Cânt. 2,11-13) Pe toate drumurile ţării erau cete de călători ce mergeau la Ierusalim. Păstorii de la turmele lor şi ciobanii din munţii lor, pescarii de pe marea Galileii, ţăranii de la ogoarele lor şi fiii profeţilor de la şcolile lor, toţi îşi îndreptau paşii spre locul unde se descoperea prezenţa lui Dumnezeu. În fiecare zi făceau drumuri scurte, mulţi mergând pe jos. Caravanele sporeau fără încetare la număr şi adesea, înainte de a sosi în cetatea sfântă, ajungeau să aibă un foarte mare număr de oameni.
Voioşia naturii trezea în inima lui Israel bucurie şi recunoştinţă faţă de Dătătorul tuturor darurilor bune. Se cântau marii psalmi ebraici care proslăveau onoarea şi maiestatea lui Iehova. La un semnal din trâmbiţă, corul puternic al sutelor de glasuri, acompaniat de chimval, intona imnul de mulţumire:
„Mă bucur când mi se zice:
‘Haidem la Casa Domnului!’
Picioarele mi se opresc
În porţile tale, Ierusalime!...
Acolo se suie seminţiile, seminţiile Domnului ...
Ca să laude Numele Domnului, ...
Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului!
Cei ce te iubesc, să se bucure de odihnă".
(Ps. 122, 1-6)
Când priveau înălţimile din jur, pe care păgânii fuseseră obişnuiţi să aprindă focul altarelor lor, copiii lui Israel cântau:
„Îmi ridic ochii spre munţi...
De unde-mi va veni ajutorul?
Ajutorul îmi vine de la Domnul
Care a făcut cerurile şi pământul" (Ps. 121, 1.2).
„Cei ce se încred în Domnul sunt ca muntele Sionului,
Care nu se clatină, ci stă întărit pe vecie.
Cum este înconjurat Ierusalimul de munţi,
Aşa înconjoară Domnul pe poporul Său,
De acum şi până în veac" (Ps. 125, 1.2).
Când ajungeau pe culmea dealurilor aşezate în faţa cetăţii sfinte, priveau cu respect la cetele de închinători care urcau drumul la templu. Vedeau fumul de tămâie care se înălţa spre cer, iar când se auzea sunetul trâmbiţei leviţilor care vesteau începerea serviciului divin, erau cuprinşi de însufleţirea clipelor acelora şi cântau:
„Mare este Domnul şi lăudat de toţi,
În cetatea Dumnezeului nostru,
Pe muntele Lui cel sfânt.
Frumoasă înălţime, bucuria întregului pământ,
Este muntele Sionului;
În partea de miazănoapte
Este cetatea Marelui Împărat". „Pacea să fie între zidurile tale,
Şi liniştea în casele tale domneşti".
„Deschideţi-mi porţile neprihănirii
Ca să intru şi să laud pe Domnul".
„Îmi voi împlini toate juruinţele făcute Domnului
În faţa întregului Său popor.
În curţile Casei Domnului,
În mijlocul tău, Ierusalime!
Lăudaţi pe Domnul!"
(Ps. 48, 1.2; 122, 7; 118, 19; 116, 18.19).
Toate casele Ierusalimului se deschideau, oferind peregrinilor adăpost, fără plată; dar toate acestea nu erau încăpătoare pentru adunarea cea mare şi se întindeau corturi prin toate locurile libere din cetate şi pe dealurile învecinate.
În a paisprezecea zi a lunii, seara, se sărbătorea Paştele, care, prin ceremoniile lui solemne şi impresionante, comemora eliberarea din robia egipteană şi arăta în viitor, către Jertfa care-i putea scăpa din robia păcatului. Când Mântuitorul Şi-a dat viaţa pe Golgota, însemnătatea Paştelui a încetat; şi, pentru amintirea acestei întâmplări, a fost rânduită Sfânta Cină, pe care Paştele o preînchi-puise.
După Paşte urma Sărbătoarea azimilor, care ţinea şapte zile. Prima zi şi a şaptea zi erau zile de adunări sfinte, când nu trebuia să se facă nici o lucrare de serv. În a doua zi a sărbătorii I se aduceau lui Dumnezeu primele roade ale recoltei anului. Orzul era cea dintâi cereală din Palestina, ce dădea în copt pe la începutul sărbătorii. Un snop din cerealele acestea era legănat de preot în faţa altarului lui Dumnezeu, ca semn al recunoaşterii că totul este al Lui. Numai după ceremonia aceasta era îngăduită strângerea recoltei.
La cincizeci de zile după aducerea celor dintâi roade venea Ziua Cincizecimii, care mai era numită şi Sărbătoarea secerişului sau Sărbătoarea săptămânilor. Ca expresie a recunoştinţei pentru cerealele pregătite ca hrană, se aduceau înaintea lui Dumnezeu două pâini dospite şi coapte. Cincizecimea dura numai o zi, care era consacrată serviciului divin.
În luna a şaptea venea Sărbătoarea corturilor, sau a roadelor. Sărbătoarea aceasta recunoştea belşugul lui Dumnezeu în produsele livezilor de pomi roditori, ale viilor şi ale livezilor de măslini. Era cea mai mare adunare de sărbătoare a anului. Pământul îşi dăduse belşugul, recolta era adunată în hambare, fructele, untdelemnul şi vinul erau puse în magazii, cele dintâi roade fuseseră consacrate, iar acum poporul venea cu partea lui de dovezi de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, care îi binecuvântase atât de îmbelşugat.
Sărbătoarea aceasta trebuia să fie un îndemn la bucurie. Avea loc curând după Ziua cea mare a ispăşirii, în care se primise asigurarea că nelegiuirile lor nu vor mai fi amintite. Fiind împăcaţi cu Dumnezeu, veneau acum înaintea Lui pentru a-I recunoaşte bunătatea şi pentru a-L lăuda pentru îndurările Lui. Lucrările secerişului fiind terminate şi preocupările pentru noul an neîncepând încă, poporul era liber de griji şi se putea bucura în voie de timpul acela plăcut şi sfânt. Cu toate că numai taţilor şi fiilor le era dată porunca de a se înfăţişa la sărbătoare, pe cât era posibil ei erau totuşi însoţiţi de toată familia, iar de ospitalitate aveau parte şi slugile, leviţii, străinii şi săracii, cărora li se zicea un „bun venit".
Ca şi Paştele, Sărbătoarea corturilor era o sărbătoare de aducere aminte. În amintirea vieţii sale de pribegie în pustie, poporul trebuia să-şi părăsească locuinţele şi să locuiască în corturi făcute din ramuri verzi, „din pomii cei frumoşi, ramuri de finici, ramuri de copaci stufoşi şi de sălcii de râu" (Lev. 23, 40.42.43).
În prima zi avea loc o adunare sfântă, iar celor şapte zile li se adăuga o a opta zi, care era ţinută în acelaşi chip.
Cu prilejul acestor adunări anuale, inima tuturor, tineri şi bătrâni, era îndemnată să-I slujească lui Dumnezeu, în timp ce întâlnirea întregului popor, venit din toate părţile ţării, întărea legătura care-i apropia de Dumnezeu şi unii de alţii. Ar fi bine ca poporul lui Dumnezeu din zilele noastre să aibă o sărbătoare a corturilor - o fericită amintire a binecuvântărilor lui Dumnezeu faţă de ei. După cum copiii lui Israel sărbătoreau eliberarea lucrată de Dumnezeu pentru părinţii lor şi se gândeau la minunata ocrotire în timpul călătoriilor lor după ieşirea din Egipt, tot astfel şi noi să fim recunoscători şi să ne reamintim de diversele căi pe care el le-a deschis pentru a ne scoate din lume şi din întunericul rătăcirii, la lumina preţioasă a harului şi adevărului Său.
Pentru aceia care locuiau departe de cortul întâlnirii, participarea la sărbătorile anuale trebuie că le lua mai mult de o lună. Acest exemplu de devotament faţă de Dumnezeu trebuie să impună însemnătatea serviciului divin şi nevoia de a subordona interesele noastre egoiste şi lumeşti faţă de cele spirituale şi veşnice. Noi suferim o mare pagubă dacă neglijăm privilegiul de a ne întâlni, a ne încuraja şi întări unii pe alţii în servirea lui Dumnezeu. Adevărurile Cuvântului Său îşi pierd în inima noastră importanţa şi puterea lor. Inima noastră nu mai este trezită şi luminată, iar noi regresăm în cele spirituale. În legăturile creştine unii cu alţii, noi pierdem mult prin lipsa noastră de simpatie. Acela care stă departe de alţii nu-şi îndeplineşte datoria încredinţată lui de Dumnezeu. Noi suntem copiii aceluiaşi Tată şi, în ce priveşte fericirea, suntem dependenţi unii de alţii. Cerinţele lui Dumnezeu şi ale omenirii ni se adresează. Cultivarea capacităţilor sociabile din fiinţa noastră ne uneşte strâns cu fraţii noştri şi ne aduce fericire în străduinţele noastre de a-i face pe alţii fericiţi.
Sărbătoarea corturilor nu era numai o sărbătoare de amintire, ci era şi preînchipuitoare. Nu numai că arăta în trecut, la trecerea prin pustie, dar, ca sărbătoare a strângerii recoltei, preînchipuia şi adunarea roadelor pământului şi îndrepta privirea către ziua cea mare a recoltei sfârşitului, când Domnul secerişului îi va trimite pe secerătorii Săi pentru a strânge în snopi neghina, ca să fie arsă, şi pentru a aduna grâul în grânarul Său. Atunci vor pieri toţi nelegiuiţii. „Vor fi ca şi când n-ar fi fost niciodată" (Obadia 16). Toate glasurile, din tot universul se vor uni pentru a-L preamări cu veselie pe Dumnezeu. Apocalipsul zice: „Şi pe toate făpturile care sunt în cer, pe pământ, pe mare şi tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: ‘A Celui ce şade pe scaunul de domnie şi a Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor!’" (Apoc. 5,13).
Poporul Israel Îl lăuda pe Dumnezeu cu prilejul Sărbătorii corturilor, gândindu-se la îndurarea Lui, dovedită în eliberarea lor din Egipt şi la duioasa purtare de grijă în timpul peregrinajului lor prin pustie. Se mai bucurau şi în siguranţa iertării şi primirii lor prin serviciul Zilei ispăşirii care tocmai se sfârşise. Dar, când vor fi adunaţi în loc sigur în Canaanul ceresc, pentru a fi scăpaţi pentru veşnicie de jugul blestemului, sub care „până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă" (Rom. 8,22), răscumpăraţii Domnului se vor bucura cu o bucurie ce nu poate fi descrisă şi în deplină slavă. Marea lucrare de ispăşire a Domnului Hristos pentru omenire va fi atunci încheiată, iar păcatele şterse pentru veşnicie.
„Pustia şi ţara fără apă se vor bucura;
Pustietatea se va veseli
Şi va înflori ca trandafirul;
Se va acoperi cu flori şi va sări de bucurie
Cu cântece de veselie şi strigăte de biruinţă,
Căci i se va da slava Libanului,
Strălucirea Carmelului şi Saronului.
Vor vedea slava Domnului
Măreţia Dumnezeului nostru.
Atunci se vor deschide ochii orbilor,
Se vor deschide urechile surzilor;
Atunci şchiopul va sări ca un cerb,
Şi limba mutului va cânta de bucurie;
Căci în pustie vor ţâşni ape
Şi în pustietate pâraie;
Marea de nisip se va preface în iaz
Şi pământul uscat în izvoare de ape.
În vizuina care slujea de culcuş şacalilor, Vor creşte trestii.
Acolo se va croi o cale,
Un drum care se va numi ‘Calea cea sfântă’.
Nici un om necurat nu va trece pe ea.
Ci va fi numai pentru cei sfinţi;
Cei ce vor merge pe ea, chiar şi cei fără minte,
Nu vor putea să rătăcească.
Pe calea aceasta nu va fi nici un leu
Şi nici o fiară sălbatică nu va apuca pe ea, Nici nu va fi întâlnită pe ea,
Ci cei răscumpăraţi vor umbla pe ea.
Cei izbăviţi de Domnul se vor întoarce,
Şi vor merge spre Sion cu cântări de biruinţă.
O bucurie veşnică le va încununa capul,
Veselia şi bucuria îi vor apuca
Iar durerea şi gemetele vor fugi!"
(Isaia 35, 1.2.5-10)
Cap. 53 - Cei dintâi judecători
După ce s-au aşezat în Canaan, seminţiile n-au mai făcut nici un efort stăruitor pentru a desăvârşi cucerirea ţării. Mulţumite cu ţinuturile cucerite până atunci, zelul lor a scăzut în scurtă vreme, iar războiul a încetat. „Când Israel a fost destul de tare, a supus pe canaaniţi la un bir, dar nu i-au izgonit" (Jud. 1,28).
Din partea Sa, Domnul împlinise cu credincioşie făgăduinţele date lui Israel; Iosua sfărâmase puterea canaaniţilor şi împărţise seminţiilor ţara. Mai departe, n-aveau altceva de făcut decât să ducă până la sfârşit lucrarea şi să-i alunge cu desăvârşire pe locuitorii ţării, punându-şi încrederea în sprijinul lui Dumnezeu. Dar, fiindcă au făcut legământ cu canaaniţii, au călcat direct porunca lui Dumnezeu şi, în felul acesta, nu au mai îndeplinit condiţia pe temeiul căreia El le făgăduise să le dea în stăpânire Canaanul.
Avertizarea de a se feri de idolatrie a fost chiar între cele dintâi îndrumări date de Dumnezeu la Sinai. Îndată după proclamarea Legii, li s-au trimis prin Moise următoarele solii cu privire la naţiunile Canaanului: „Să nu te închini înaintea dumnezeilor lor şi să nu le slujeşti; să nu te iei după popoarele acestea în purtarea lor, ci să le nimiceşti cu desăvârşire şi să le dărâmi capiştele. Voi să slujiţi Domnului, Dumnezeului vostru, şi El vă va binecuvânta pâinea şi apele şi va depărta boala din mijlocul tău" (Ex. 23, 24.25). S-a dat şi asigurarea că, atâta vreme cât ei vor rămâne credincioşi, Dumnezeu îi va supune pe vrăjmaşii lor: „Voi trimite groaza Mea înaintea ta, voi pune pe fugă pe toate popoarele la care vei ajunge şi voi face ca toţi vrăjmaşii tăi să dea dosul înaintea ta. Voi trimite viespile bondăreşti înaintea ta şi voi izgoni dinaintea ta pe heviţi, canaaniţi şi hetiţi. Nu-i voi izgoni într-un singur an dinaintea ta, pentru ca ţara să n-ajungă o pustie şi să nu se înmulţească împotriva ta fiarele de pe câmp. Ci le voi izgoni încetul cu încetul dinaintea ta, până vei creşte la număr şi vei putea să intri în stăpânirea ţării dinaintea ta. Să nu faci legământ cu ei, nici cu dumnezeii lor. Ei să nu locuiască în ţara ta, ca să nu te facă să păcătuieşti împotriva Mea; căci atunci ai sluji dumnezeilor lor şi aceasta ar fi o cursă pentru tine" (Ex. 23, 27-33). Îndrumările acestea au fost repetate în modul cel mai solemn de Moise, înainte de moartea lui, şi la fel au fost repetate de Iosua.
Dumnezeu îl aşezase pe poporul Său în Canaan, ca un scut puternic, pentru a opri fluxul stricăciunii morale să inunde lumea. Dacă Israel I-ar fi rămas credincios, Dumnezeu intenţiona ca acest popor să continue să meargă din biruinţă în biruinţă. El voia să dea în mâna lor neamuri mai mari şi mai puternice decât canaaniţii. Făgăduinţa suna astfel: „Căci, dacă veţi păzi toate aceste porunci pe care vi le dau şi dacă le veţi împlini, dacă veţi iubi pe Domnul, Dumnezeul vostru, veţi umbla în toate căile Lui şi vă veţi alipi de El, Domnul va izgoni dinaintea voastră pe toate aceste neamuri şi vă veţi face stăpâni peste toate aceste neamuri care sunt mai mari şi mai puternice decât voi. Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru va fi al vostru; hotarul vostru se va întinde din pustie până la Liban şi de la râul Eufrat până la marea de apus. Nimeni nu va putea să stea împotriva voastră. Domnul, Dumnezeul vostru va răspândi, cum v-am spus, frica şi groaza de tine peste toată ţara în care veţi merge" (Deut. 11,22-25).
Dar, fără să ţină seama de înalta lor însărcinare, au ales calea comodităţii şi a satisfacerii de sine şi au lăsat să le scape prilejul de a cuceri ţara în totalitate; iar în decursul multor generaţii au fost chinuiţi de rămăşiţele acestor neamuri păgâne care, aşa cum profetizase slujitorul lui Dumnezeu, le-au fost „spini în ochi şi ghimpi în coaste" (Num. 33,55).
Israeliţii „s-au amestecat cu neamurile şi au învăţat faptele lor". S-au încuscrit cu canaaniţii, iar idolatria s-a întins în ţară ca o molimă. „Au slujit idolilor lor, care au fost o cursă pentru ei. Şi-au jertfit fiii şi fiicele la idoli ... şi ţara a fost spurcată astfel prin omoruri ... Atunci Domnul S-a aprins de mânie împotriva poporului Său şi a urât moştenirea Lui" (Ps.106, 35-40).
Înainte ca generaţia care fusese îndrumată de Iosua să fi murit, idolatria a făcut progrese prea slabe; dar părinţii pregătiseră calea pentru cădere. Nesocotirea, de către aceia care intraseră în stăpânirea Canaanului, a restricţiilor puse de Dumnezeu a răspândit o sămânţă rea, care a continuat să aducă roade amare în decursul multor generaţii. Obiceiurile simple le-au adus evreilor sănătate corporală; dar contactul cu păgânii a dus la satisfacerea poftelor şi patimilor, a scăzut treptat puterea corporală şi a slăbit puterea spirituală şi morală. Prin păcatele lor, israeliţii s-au despărţit de Dumnezeu; puterea Lui s-a retras de la ei şi nu s-au mai putut împotrivi vrăjmaşilor lor. În felul acesta, au ajuns supuşi chiar popoarelor pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, ar fi trebuit să le supună.
„Au părăsit pe Domnul, Dumnezeul părinţilor lor, care-i scosese din ţara Egiptului", „şi i-a povăţuit ca pe o turmă în pustie". „L-au supărat prin înălţimile lor şi I-au stârnit gelozia cu idolii lor". „A părăsit locuinţa Lui din Silo, cortul în care locuia între oameni. Şi-a dat slava pradă robiei şi măreţia Lui în mâinile vrăjmaşului" (Jud. 2,12; Ps. 78, 52.58.60.61). Cu toate acestea, El nu Şi-a părăsit poporul cu desăvârşire. Totdeauna au mai fost câţiva care I-au rămas credincioşi lui Dumnezeu şi, din timp în timp, Domnul a ridicat bărbaţi viteji şi conştiincioşi care au desfiinţat idolatria şi au scăpat poporul de vrăjmaşi. Dar, după moar-tea eliberatorului, imediat după ce nu se mai aflau sub autoritatea lui, ei se întorceau din nou la idolii lor. Şi astfel, istoria căderii şi pedepsirii, a mărturisirii şi eliberării s-a repetat fără încetare.
Împăratul Mesopotamiei, împăratul Moabului, iar după ei filistenii şi canaaniţii din Haţor, sub conducerea lui Sisera, au devenit rând pe rând asupritori ai lui Israel. Otniel, Samgar şi Ehud, Debora şi Barac au fost chemaţi pentru a-şi elibera poporul. Dar din nou „copiii lui Israel au făcut ce nu plăcea Domnului, şi Domnul i-a dat în mâinile lui Madian". Până atunci, mâna asupritorilor apăsase mai uşor asupra seminţiilor care locuiau la răsărit de Iordan, dar în necazul de faţă ele au avut cel dintâi de suferit.
Amaleciţii din partea de miazăzi a Canaanului, şi madianiţii pe hotarul de răsărit şi în pustie, dincolo de el, erau încă vrăjmaşi neîmpăcaţi ai lui Israel. Pe timpul lui Moise, madianiţii fuseseră nimiciţi aproape cu totul de către israeliţi; dar de atunci se înmulţiseră foarte mult şi ajunseseră numeroşi şi puternici. Ei erau setoşi de răzbunare; iar acum, când mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu se retrăsese de la Israel, acel prilej s-a ivit. Nu numai seminţiile de la răsărit de Iordan, ci toată ţara suferea din pricina lor. Locuitorii sălbatici şi brutali ai pustiului veneau cu vitele şi oile lor în ţară „ca o mulţime de lăcuste" (Jud. 6,5). Ca o plagă ce distruge totul, ei se întindeau prin toată ţara, de la Iordan până la podişul filistenilor. Ei veneau de îndată ce se coceau cerealele şi rămâneau până se culegeau şi cele din urmă roade ale pământului. Jefuiau holdele de pe câmp, îi despuiau şi îi chinuiau pe locuitori, după care se retrăgeau din nou în pustie. De aceea, israeliţii care locuiau în câmp deschis erau nevoiţi să-şi părăsească locurile şi să fugă în oraşe întărite cu ziduri, să caute adăpost în cetăţi fortificate sau să se adăpostească chiar şi în peşterile şi crăpăturile din munţi. Oprimarea aceasta a durat şapte ani, dar, când au luat în seamă îndemnurile Domnului şi şi-au recunoscut păcatele, Domnul a trimis încă un ajutor pentru ei.
Ghedeon era fiul lui Ioas, din seminţia lui Manase. Familia din care făcea parte nu avea un loc de frunte în cadrul seminţiei, dar se deosebea prin curaj şi cinste. Despre curajoşii lui fii se spunea: „Fiecare avea înfăţişarea unui fiu de împărat" (Jud. 8,18). Toţi, cu excepţia unuia singur, căzuseră în lupta cu madianiţii, iar numele acestuia ajunsese un prilej de groază pentru năvălitori. Lui Ghedeon i s-a adresat chemarea divină de a-şi salva poporul. În clipa aceea era ocupat cu treieratul grâului. O cantitate mică de cereale fusese ascunsă şi, întrucât Ghedeon nu îndrăznea să o treiere în aria liberă, se ascunsese într-un loc lângă teasc; deoarece timpul culesului viilor era departe, nimeni nu avea mare grijă de vie. În timp ce lucra în taină şi linişte, Ghedeon se gândea cu tristeţe la starea lui Israel şi plănuia în mintea lui cum s-ar putea frânge jugul asupritorului.
Deodată i Se arătă „Îngerul Domnului" şi i Se adresă cu aceste cuvinte: „Domnul este cu tine, viteazule!"
„Rogu-Te, Domnul meu", răspunse el, „dacă Domnul este cu noi, pentru ce ni s-au întâmplat toate aceste lucruri? Şi unde sunt toate minunile acelea pe care ni le istorisesc părinţii noştri când spun: ‘Nu ne-a scos oare Domnul din Egipt?’ Acum, Domnul ne părăseşte, şi ne dă în mâinile lui Madian".
Solul ceresc spune: „Du-te cu puterea aceasta pe care o ai şi izbăveşte pe Israel din mâna lui Madian; oare nu te trimit Eu?"
Ghedeon dorea un semn, ca să fie sigur că Acela care vorbea cu el este Îngerul legământului, care lucrase pe timpuri pentru Israel. Pe vremuri, îngeri ai lui Dumnezeu au venit la Avraam şi au rămas la el, să se bucure de ospitalitatea lui. De aceea, Ghedeon l-a rugat şi el acum pe Solul ceresc să rămână ca oaspete al său. Dând fuga la cort, a pregătit, din puţinul pe care-l avea, un ied şi azimi, pe care le aduse şi I le înfăţişă. Dar Îngerul îi porunci: „Ia carnea şi azimile, pune-le pe stânca aceasta şi varsă zeama". Ghedeon a făcut aşa şi apoi i s-a dat semnul cerut: cu toiagul pe care-l avea în mână, Îngerul a atins carnea şi azimile şi un foc care a ieşit din stâncă a mistuit jertfa. Apoi, Îngerul a pierit din faţa lui.
Tatăl lui Ghedeon, Ioas, care se făcuse părtaş al apostaziei concetăţenilor lui, ridicase un mare altar pentru Baal la Ofra, unde locuia, altar la care poporul de acolo venea şi se închina. Ghedeon a primit porunca să dărâme altarul acesta, iar pe stânca pe care fusese mistuită jertfa, să-I ridice un altar lui Iehova şi să jertfească acolo Domnului. Aducerea de jertfe lui Dumnezeu fusese încredinţată preoţilor şi nu putea fi îndeplinită decât pe altarul de la Silo; dar Acela care rânduise serviciul ceremonial şi Căruia Îi aparţineau toate jertfele ce se aduceau avea putere să schimbe prescripţiile cu privire la ele. Eliberarea lui Israel trebuia să fie precedată de un solemn protest faţă de închinarea la Baal. Ghedeon trebuia să declare mai întâi război idolatriei şi numai după aceea putea să călăuzească poporul în lupta împotriva vrăjmaşilor.
Însărcinarea dumnezeiască a fost împlinită cu credincioşie. Întrucât ştia că i se vor împotrivi, dacă va încerca să facă lucrul acesta în văzul tuturor, Ghedeon a înfăptuit lucrarea în taină; cu ajutorul slugilor, el a îndeplinit lucrul acesta într-o noapte. Mare a fost furia oamenilor din Ofra când au venit a doua zi dimineaţa să se închine la Baal. L-ar fi omorât pe Ghedeon, dacă Ioas - căruia i se povestise despre vizita îngerului - nu l-ar fi apărat pe fiul său. „Oare datoria voastră este să apăraţi pe Baal?" a întrebat Ioas. „Voi trebuie să-i veniţi în ajutor? Oricine va lua apărarea lui Baal să moară până dimineaţă. Dacă Baal este un dumnezeu, să-şi apere el pricina, fiindcă i-au dărâmat altarul". Dacă Baal nu era în stare să-şi apere propriul său altar, cum i se putea încredinţa apărarea celor care i se închinau?
Gândurile de a-l ucide pe Ghedeon au fost lăsate la o parte, iar când el a dat semnalul de război, bărbaţii din Ofra au fost printre cei dintâi care s-au adunat sub steagul lui. Au fost trimişi soli pretutindeni în seminţia lui Manase, a lui Aşer, a lui Zabulon şi a lui Neftali şi toţi au răspuns la chemarea lui.
Ghedeon n-a îndrăznit să se aşeze în fruntea oştirii sale fără noi dovezi că Dumnezeu l-a chemat la această însărcinare şi că va fi cu el. El s-a rugat: „Dacă vrei să izbăveşti pe Israel prin mâna mea, cum ai spus, iată, voi pune un val de lână în arie; dacă numai lâna va fi acoperită de rouă, şi tot pământul va rămâne uscat, voi cunoaşte că vei izbăvi pe Israel prin mâna mea, cum ai spus". Dimineaţa valul de lână era ud, în timp ce pământul era uscat. Dar acum s-a iscat o îndoială, întrucât lâna de la sine trage umezeala care există în aer; proba deci nu putea fi concludentă. De aceea, s-a rugat ca semnul să fie contrariu şi a cerut ca prevederea lui neobişnuită să nu fie neplăcută înaintea Domnului. Cererea lui a fost împlinită.
Încurajat în felul acesta, Ghedeon şi-a scos oştirile ca să le dea prilej de luptă năvălitorilor. „Tot Madianul, Amalec şi fiii Răsăritului s-au strâns împreună şi au tăbărât în valea Izreel". Toată oştirea de sub comanda lui Ghedeon nu număra decât treizeci şi două de mii de bărbaţi; dar când oştirea numeroasă a inamicului era desfăşurată înaintea lui, au venit la el cuvintele Domnului: „Poporul pe care-l ai cu tine este prea mult pentru ca să dau pe Madian în mâinile lui; el ar putea să se laude împotriva Mea şi să zică: ‘Mâna mea m-a izbăvit’. Vesteşte dar lucrul acesta în auzul poporului: ‘Cine este fricos şi se teme, să se întoarcă şi să se depărteze de muntele Galaadului". Aceia care nu erau dispuşi să înfrunte primejdia şi greutăţile, sau ale căror interese lumeşti le ţineau inima departe de lucrarea lui Dumnezeu, nu erau în stare să sporească puterea oştirii lui Israel. Prezenţa lor nu putea să aducă decât slăbiciune.
Se instituise o lege în Israel ca, înainte de a intra în luptă, să se dea în toată oştirea următoare înştiinţare: „Cine a zidit o casă nouă şi nu s-a aşezat în ea, să plece şi să se întoarcă acasă, ca să nu moară în luptă şi să se aşeze altul în ea. Cine a sădit o vie şi n-a mâncat încă din ea, să plece şi să se întoarcă acasă, ca să nu moară în luptă şi să mănânce altul din ea. Cine s-a logodit cu o femeie, şi n-a luat-o încă, să plece şi să se întoarcă acasă, ca să nu moară şi s-o ia altul". Iar mai marii oştirii să vorbească mai departe poporului şi să spună: „Cine este fricos şi slab la inimă, să plece şi să se întoarcă acasă, ca să nu moaie inima fraţilor lui" (Deut. 20, 5-8).
Deoarece mărimea oştirii sale, în comparaţie cu a vrăjmaşilor, era aşa de mică, Ghedeon se reţinuse să vestească anunţul obişnuit. Când i s-a spus că oastea lui este prea mare, a fost umplut de uimire. Dar Domnul a văzut mândria şi necredinţa din inima poporului. Înflăcăraţi de chemările străruitoare ale lui Ghedeon, ei au venit hotărâţi la arme, dar mulţi s-au umplut de teamă la vede rea carelor madianiţilor. Şi, cu toate acestea, dacă Israel ar fi biruit, tocmai unii ca aceştia şi-ar fi însuşit slava în loc de a recunoaşte că biruinţa era a lui Dumnezeu.
Ghedeon a ascultat de porunca Domnului şi, cu strângere de inimă, a văzut cum douăzeci şi două de mii, sau mai mult de două treimi din toată oastea, au plecat la casele lor. Din nou a ajuns la el cuvântul Domnului: „Poporul este încă prea mult. Pogoară-i la apă, şi acolo ţi-i voi alege; acela despre care-ţi voi spune: ‘Acesta să meargă cu tine’, va merge cu tine". Aşteptând un atac asupra vrăjmaşului fără întârziere, poporul a fost condus la apă. Câţiva au luat repede puţină apă în căuşul palmei, sorbind-o, în timp ce-şi continuau drumul; dar aproape toţi au îngenuncheat şi au băut pe săturate din apa râului. Cei care luaseră din apa râului în căuşul palmei au fost numai trei sute din cei zece mii; cu toate acestea, ei au fost aleşi; tuturor celorlalţi li s-a poruncit să se întoarcă la casele lor.
Caracterul este adesea pus la încercare prin mijloacele cele mai simple. Aceia care în timp de primejdie au fost lacomi să-şi satisfacă nevoile nu sunt oamenii pe care te poţi sprijini la vreme de nevoie. Domnul nu are loc în lucrarea Lui pentru cei delăsători sau doritori de a-şi satisface propriile plăceri. Bărbaţii aleşi de El au fost acei câţiva care n-au îngăduit ca nevoile proprii să-i împiedice de la împlinirea datoriei. Cei trei sute de bărbaţi aleşi nu numai că aveau curaj şi stăpânire de sine, dar erau şi bărbaţi ai credinţei. Ei nu se mânjiseră cu închinarea la idoli. Dumnezeu putea să-i călăuzească şi prin ei să-l salveze pe Israel. Succesul nu depinde de număr. Dumnezeu poate să salveze atât printr-un număr mic, cât şi printr-un număr mare. El este proslăvit nu atât de mult prin numărul, cât prin caracterul acelora care-I servesc.
Israeliţii se aflau pe vârful unui deal, de unde se vedea valea unde tăbărâseră cetele năvălitorilor. „Madian, Amalec şi toţi fiii Răsăritului erau răspândiţi în vale, ca o mulţime de lăcuste, şi cămilele lor erau fără număr, ca nisipul de pe marginea mării" (Jud. 7,12). Ghedeon tremura la gândul bătăliei de a doua zi. Dar Domnul i-a vorbit în timpul nopţii şi i-a poruncit să se coboare cu servul său, Pura, în tabăra madianiţilor, spunându-i-se că va auzi acolo ceva care-i va fi spre îmbărbătare. S-a dus şi, stând acolo în întuneric şi linişte, a auzit cum un oştean îi povestea tovarăşului său un vis: „Am visat un vis; se făcea că o turtă de orz se rostogolea în tabăra lui Madian; a venit de s-a lovit până la cort, şi cortul a căzut; l-a răsturnat cu susul în jos, şi cortul a fost dărâmat". Celălalt a răspuns în cuvinte care au făcut ca inima ascultătorului nevăzut să bată mai tare: „Aceasta nu este altceva decât sabia lui Ghedeon, fiul lui Ioas, bărbatul lui Israel; Dumnezeu a dat în mâinile lui pe Madian şi toată tabăra". Ghedeon a recunoscut glasul lui Dumnezeu ce-i vorbea prin aceşti madianiţi străini. Înapoindu-se la mica ceată de bărbaţi care era sub comanda lui, le-a zis: „Sculaţi-vă, căci Domnul a dat în mâinile voastre tabăra lui Madian".

Leave a comment and / or appreciate the article!



CLICK HERE :» http://www.radio-elshaday.de/

CLICK HERE :» http://www.radio-megapower.de/

CLICK HERE :» http://christliche-radiosender.blogspot.com/

CLICK HERE :» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/


Posted by: *DJ_DANY* ( ADMIN )
Eingestellt von um

Keine Kommentare:

Kommentar veröffentlichen

Abonnieren Kommentare zum Post (Atom)