Acest site s-a nascut din dorinta si dor; dorinta de a fi de folos si dorul dupa oamenii cu care impartasim comuniunea de limba si credinta. Va invit sa treceti dincolo de aceasta prima pagina introductiva si sa descoperiti pe site o seama de materiale pe care vi le punem la dispozitie.

Freitag, 13. Juli 2012

PATRIARHI ŞI PROFEŢI

Traducere: D. Popa şi D. Florea

Titlul lucrării în original: "The Story of Patriarchs and Profets" Ediţia a 2-a revizuită

Lectura manuscrisului: dr. Mihail Popa şi Dumitru Popa

( PARTEA 4 DIN 4

Ghedeon n-a îndrăznit să se aşeze în fruntea oştirii sale fără noi dovezi că Dumnezeu l-a chemat la această însărcinare şi că va fi cu el. El s-a rugat: „Dacă vrei să izbăveşti pe Israel prin mâna mea, cum ai spus, iată, voi pune un val de lână în arie; dacă numai lâna va fi acoperită de rouă, şi tot pământul va rămâne uscat, voi cunoaşte că vei izbăvi pe Israel prin mâna mea, cum ai spus". Dimineaţa valul de lână era ud, în timp ce pământul era uscat. Dar acum s-a iscat o îndoială, întrucât lâna de la sine trage umezeala care există în aer; proba deci nu putea fi concludentă. De aceea, s-a rugat ca semnul să fie contrariu şi a cerut ca prevederea lui neobişnuită să nu fie neplăcută înaintea Domnului. Cererea lui a fost împlinită.
Încurajat în felul acesta, Ghedeon şi-a scos oştirile ca să le dea prilej de luptă năvălitorilor. „Tot Madianul, Amalec şi fiii Răsăritului s-au strâns împreună şi au tăbărât în valea Izreel". Toată oştirea de sub comanda lui Ghedeon nu număra decât treizeci şi două de mii de bărbaţi; dar când oştirea numeroasă a inamicului era desfăşurată înaintea lui, au venit la el cuvintele Domnului: „Poporul pe care-l ai cu tine este prea mult pentru ca să dau pe Madian în mâinile lui; el ar putea să se laude împotriva Mea şi să zică: ‘Mâna mea m-a izbăvit’. Vesteşte dar lucrul acesta în auzul poporului: ‘Cine este fricos şi se teme, să se întoarcă şi să se depărteze de muntele Galaadului". Aceia care nu erau dispuşi să înfrunte primejdia şi greutăţile, sau ale căror interese lumeşti le ţineau inima departe de lucrarea lui Dumnezeu, nu erau în stare să sporească puterea oştirii lui Israel. Prezenţa lor nu putea să aducă decât slăbiciune.
Se instituise o lege în Israel ca, înainte de a intra în luptă, să se dea în toată oştirea următoare înştiinţare: „Cine a zidit o casă nouă şi nu s-a aşezat în ea, să plece şi să se întoarcă acasă, ca să nu moară în luptă şi să se aşeze altul în ea. Cine a sădit o vie şi n-a mâncat încă din ea, să plece şi să se întoarcă acasă, ca să nu moară în luptă şi să mănânce altul din ea. Cine s-a logodit cu o femeie, şi n-a luat-o încă, să plece şi să se întoarcă acasă, ca să nu moară şi s-o ia altul". Iar mai marii oştirii să vorbească mai departe poporului şi să spună: „Cine este fricos şi slab la inimă, să plece şi să se întoarcă acasă, ca să nu moaie inima fraţilor lui" (Deut. 20, 5-8).
Deoarece mărimea oştirii sale, în comparaţie cu a vrăjmaşilor, era aşa de mică, Ghedeon se reţinuse să vestească anunţul obişnuit. Când i s-a spus că oastea lui este prea mare, a fost umplut de uimire. Dar Domnul a văzut mândria şi necredinţa din inima poporului. Înflăcăraţi de chemările străruitoare ale lui Ghedeon, ei au venit hotărâţi la arme, dar mulţi s-au umplut de teamă la vede rea carelor madianiţilor. Şi, cu toate acestea, dacă Israel ar fi biruit, tocmai unii ca aceştia şi-ar fi însuşit slava în loc de a recunoaşte că biruinţa era a lui Dumnezeu.
Ghedeon a ascultat de porunca Domnului şi, cu strângere de inimă, a văzut cum douăzeci şi două de mii, sau mai mult de două treimi din toată oastea, au plecat la casele lor. Din nou a ajuns la el cuvântul Domnului: „Poporul este încă prea mult. Pogoară-i la apă, şi acolo ţi-i voi alege; acela despre care-ţi voi spune: ‘Acesta să meargă cu tine’, va merge cu tine". Aşteptând un atac asupra vrăjmaşului fără întârziere, poporul a fost condus la apă. Câţiva au luat repede puţină apă în căuşul palmei, sorbind-o, în timp ce-şi continuau drumul; dar aproape toţi au îngenuncheat şi au băut pe săturate din apa râului. Cei care luaseră din apa râului în căuşul palmei au fost numai trei sute din cei zece mii; cu toate acestea, ei au fost aleşi; tuturor celorlalţi li s-a poruncit să se întoarcă la casele lor.
Caracterul este adesea pus la încercare prin mijloacele cele mai simple. Aceia care în timp de primejdie au fost lacomi să-şi satisfacă nevoile nu sunt oamenii pe care te poţi sprijini la vreme de nevoie. Domnul nu are loc în lucrarea Lui pentru cei delăsători sau doritori de a-şi satisface propriile plăceri. Bărbaţii aleşi de El au fost acei câţiva care n-au îngăduit ca nevoile proprii să-i împiedice de la împlinirea datoriei. Cei trei sute de bărbaţi aleşi nu numai că aveau curaj şi stăpânire de sine, dar erau şi bărbaţi ai credinţei. Ei nu se mânjiseră cu închinarea la idoli. Dumnezeu putea să-i călăuzească şi prin ei să-l salveze pe Israel. Succesul nu depinde de număr. Dumnezeu poate să salveze atât printr-un număr mic, cât şi printr-un număr mare. El este proslăvit nu atât de mult prin numărul, cât prin caracterul acelora care-I servesc.
Israeliţii se aflau pe vârful unui deal, de unde se vedea valea unde tăbărâseră cetele năvălitorilor. „Madian, Amalec şi toţi fiii Răsăritului erau răspândiţi în vale, ca o mulţime de lăcuste, şi cămilele lor erau fără număr, ca nisipul de pe marginea mării" (Jud. 7,12). Ghedeon tremura la gândul bătăliei de a doua zi. Dar Domnul i-a vorbit în timpul nopţii şi i-a poruncit să se coboare cu servul său, Pura, în tabăra madianiţilor, spunându-i-se că va auzi acolo ceva care-i va fi spre îmbărbătare. S-a dus şi, stând acolo în întuneric şi linişte, a auzit cum un oştean îi povestea tovarăşului său un vis: „Am visat un vis; se făcea că o turtă de orz se rostogolea în tabăra lui Madian; a venit de s-a lovit până la cort, şi cortul a căzut; l-a răsturnat cu susul în jos, şi cortul a fost dărâmat". Celălalt a răspuns în cuvinte care au făcut ca inima ascultătorului nevăzut să bată mai tare: „Aceasta nu este altceva decât sabia lui Ghedeon, fiul lui Ioas, bărbatul lui Israel; Dumnezeu a dat în mâinile lui pe Madian şi toată tabăra". Ghedeon a recunoscut glasul lui Dumnezeu ce-i vorbea prin aceşti madianiţi străini. Înapoindu-se la mica ceată de bărbaţi care era sub comanda lui, le-a zis: „Sculaţi-vă, căci Domnul a dat în mâinile voastre tabăra lui Madian".
Prin sfat dumnezeiesc, i s-a dat un plan de atac pe care a pornit imediat să-l execute. Cei trei sute de bărbaţi trebuia să fie împărţiţi în trei cete. Fiecărui bărbat i s-a dat câte o trâmbiţă şi câte un ulcior cu o făclie în el. Bărbaţii au fost dispuşi în aşa fel, încât se apropiau de madianiţi din trei părţi deosebite. La miezul nopţii, când trâmbiţa lui Ghedeon a dat semnalul, cele trei cete au sunat şi ele din trâmbiţele lor şi, spărgându-şi ulcioarele şi înălţând făcliile aprinse, s-au aruncat asupra inamicului cu înspăimântătorul strigăt de război: „Sabia Domnului şi a lui Ghedeon!"
Oastea somnoroasă a fost trezită deodată de groază. Din toate părţile se vedeau luminile făcliilor care ardeau. Din toate părţile se auzeau sunetul trâmbiţelor şi strigătele de război ale atacatorilor. Crezând că sunt în voia unei puteri copleşitoare, madianiţii au fost loviţi de panică. Cu strigăte sălbatice de groază fugeau ca să-şi scape viaţa şi, luându-i pe propriii tovarăşi de arme drept vrăjmaşi, s-au omorât unii pe alţii. Când s-a răspândit vestea biruinţei, mii de bărbaţi ai lui Israel, care fuseseră lăsaţi să meargă la vatră, s-au înapoiat şi au luat parte la urmărirea vrăjmaşului pus pe fugă. Madianiţii s-au îndreptat către Iordan, nădăjduind să ajungă în ţara lor, dincolo de râu. Ghedeon a trimis soli la seminţia lui Efraim, cu îndemnul de a-i ataca pe fugari la vadurile de miazăzi. Între timp, Ghedeon şi cei trei sute de bărbaţi care erau cu el - obosiţi, dar urmărindu-l mereu pe vrăjmaş - au trecut apa, ţinându-se îndeaproape pe urmele acelora care ajunseseră pe malul celălalt. Cele două căpetenii, Zebah şi ţalmuna, care conduseseră toată oştirea şi care scăpaseră cu o oştire de cincisprezece mii de oameni, au fost atacate de Ghedeon pe neaşteptate, oastea lor a fost cu desăvârşire risipită, iar conducătorii prinşi şi ucişi.
În această deplină înfrângere au căzut nu mai puţin de o sută douăzeci de mii de năvălitori. Puterea madianiţilor fusese înfrântă, aşa că n-au mai fost în stare să se ridice împotriva lui Israel. Repede s-a răspândit în tot ţinutul vestea că Dumnezeul lui Israel a luptat din nou pentru poporul Său. Nici un cuvânt nu poate descrie spaima popoarelor înconjurătoare, când au aflat cu ce mijloace simple câştigaseră biruinţa asupra puterii unui popor războinic şi viteaz.
Conducătorul pe care-l alesese Dumnezeu pentru a-i zdrobi pe madianiţi nu era un fruntaş de seamă în Israel. El nu era nici cârmuitor, nici preot, nici levit. El însuşi se socotea ca fiind cel mai mic în casa tatălui său. Dar Dumnezeu a văzut în el un bărbat plin de curaj şi cinste. El nu se încredea în sine însuşi, ci era bucuros să fie călăuzit de Dumnezeu.
Dumnezeu nu alege totdeauna pentru lucrarea Sa oameni cu talente prea deosebite, ci îi alege pe aceia de care Se poate servi mai bine. „Smerenia merge înaintea slavei" (Prov. 15, 33). Domnul poate să lucreze cel mai bine prin aceia care sunt cei mai conştienţi de lipsa lor de putere şi care se încred în El, în calitatea Sa de Conducător şi Izvor al puterii lor. El vrea să-i facă puternici, prin aceea că uneşte slăbiciunea lor cu puterea Sa, şi înţelepţi, prin aceea că uneşte neştiinţa lor cu înţelepciunea Sa.
Domnul ar putea să facă mult mai mult pentru poporul Său, dacă ar cultiva adevărata umilinţă; dar puţini sunt aceia cărora El le poate acorda o mare măsură de răspunderi şi succes, fără să ajungă plini de încredere în ei înşişi şi să uite cât sunt de dependenţi faţă de Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care, la alegerea uneltelor Sale, Dumnezeu trebuie să-i treacă cu vederea pe aceia pe care lumea îi socoteşte mari, plini de talente şi strălucitori. Prea adesea ei sunt plini de îngâmfare şi încredere în sine. Ei se consideră destul de competenţi ca să acţioneze fără să ceară sfat de la Dumnezeu.
Simpla sunare din trâmbiţă - partea oştirii lui Israel la Ierihon şi partea micii cete a lui Ghedeon în jurul gloatelor madianiţilor - a ajuns să fie, prin puterea lui Dumnezeu, mijlocul prin care a fost înfrântă puterea vrăjmaşilor Lui. Planul cel mai bine pus la punct pe care l-au inventat vreodată oamenii fără a cere sfat de la puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu se va dovedi aducător de înfrângere, în timp ce metodele cele mai puţin promiţătoare vor aduce succes, dacă sunt rânduite de Dumnezeu şi sunt executate cu umilinţă şi credinţă. Credinţa în Dumnezeu şi ascultarea de voinţa Sa sunt pentru creştin tot atât de însemnate în luptele spirituale cum erau pentru Iosua şi Ghedeon în bătăliile lor cu canaaniţii. Prin manifestările repetate ale puterii Sale pentru binele lui, Dumnezeu dorea să-l facă pe Israel să aibă credinţă în El şi să caute cu încredere ajutorul Lui în orice necaz. El este tot atât de binevoitor de a lucra împreună cu eforturile poporului Său şi de a face lucruri mari prin unelte slabe. Întregul cer aşteaptă ca noi să cerem puterea şi înţelepciunea cerului. Dumnezeu este Cel ce „poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi" (Efes. 3,20).
Ghedeon s-a înapoiat de la urmărirea vrăjmaşului naţiunii, pentru ca să fie acuzat şi mustrat de propriii săi concetăţeni. Când bărbaţii lui Israel s-au ridicat la chemarea lui împotriva madianiţilor, cei din seminţia lui Efraim au dat înapoi. Ei socoteau efortul acesta ca o întreprindere primejdioasă şi, întrucât Ghedeon nu le-a mai trimis o invitaţie specială, s-au folosit de scuza aceasta pentru a nu-i urma pe fraţii lor. Dar, când a venit vestea biruinţei lui Israel, efraimiţii au fost geloşi că nu avuseseră şi ei parte la ea. După înfrângerea madianiţilor, bărbaţii lui Efraim, la porunca lui Ghedeon, au luat în stăpânire vadurile Iordanului şi au împiedicat fuga celor urmăriţi. În felul acesta au fost ucişi mulţi vrăjmaşi, între aceştia chiar şi cele două căpetenii, Oreb şi Zeeb. Astfel, bărbaţii lui Efraim au smuls biruinţa şi au ajutat să fie dusă la desăvârşire. Cu toate acestea ei erau geloşi şi mânioşi, ca şi cum Ghedeon s-ar fi lăsat condus de propria sa voinţă şi judecată. Ei nu recunoşteau mâna lui Dumnezeu în biruinţa lui Israel şi nici nu onorau puterea şi îndurarea Lui, manifestate în eliberarea lor. Tocmai faptul acesta dovedea că nu erau vrednici să fie aleşi ca uneltele Lui deosebite.
Când poporul se întorcea cu trofeele de biruinţă, ei i-au reproşat mânioşi lui Ghedeon: „Ce înseamnă felul acesta de purtare faţă de noi? Pentru ce nu ne-ai chemat, când ai plecat să te lupţi împotriva lui Madian?"
„Ce-am făcut eu pe lângă voi?" le-a răspuns Ghedeon. „Oare nu face mai mult culesul ciorchinelor rămase în via lui Efraim decât culesul întregii vii a lui Abiezer?" „În mâinile voastre a dat Domnul Dumnezeu pe căpeteniile lui Madian, Oreb şi Zeeb. Ce-am putut face eu deci pe lângă voi?"
Duhul geloziei ar fi dus lesne la o ceartă care ar fi adus după sine acte de violenţă şi vărsări de sânge, dar răspunsul modest al lui Ghedeon a potolit mânia bărbaţilor lui Efraim, care s-au întors în pace la casele lor. Puternic şi neclintit când era vorba de principii, iar în război viteaz, Ghedeon a dat pe faţă o purtare aleasă, cum rareori s-a văzut.
În recunoştinţa lui pentru eliberarea de madianiţi, poporul i-a propus lui Ghedeon să-l facă împărat şi tronul să le rămână urmaşilor lui. Propunerea aceasta era o directă nesocotire a principiului teocraţiei. Dumnezeu era Împăratul lui Israel, iar aşezarea pe tron a unui om însemna lepădarea Cârmuitorului divin. Ghedeon a recunoscut aceasta; răspunsul lui a arătat cât de adevărate şi nobile erau principiile lui. El a declarat: „Eu nu voi domni peste voi, nici fiii mei nu vor domni peste voi, ci Domnul va domni peste voi".
Dar Ghedeon s-a lăsat atras în altă rătăcire, care a adus nenorocire asupra propriei sale familii şi asupra întregului Israel. Timpul de inactivitate care urmează unei mari bătălii este adesea împovărat de primejdii mai mari chiar decât timpul luptei. La această primejdie era expus acum Ghedeon. În el se afla acum un duh neliniştit. Până acum se mulţumise să execute poruncile date de Dumnezeu; dar, în loc să aştepte călăuzirea divină, el a început să facă planuri pentru sine. Când oştile Domnului câştigă o mare biruinţă, Satana îşi dublează eforturile pentru a nimici lucrarea lui Dumnezeu. În felul acesta i s-au dat lui Ghedeon gânduri şi planuri prin care poporul Israel urma să fie dus în rătăcire.
Pentru că i se ordonase să jertfească pe stânca unde i Se arătase Îngerul, Ghedeon a tras concluzia că ar fi chemat să activeze ca preot. Fără să aştepte aprobarea divină, s-a hotărât să caute un loc potrivit şi să prezinte un sistem de închinare asemănător cu acela care se ţinea la cortul întâlnirii. Întrucât poporul era de partea sa, nu i-a fost greu să realizeze planul acesta. La cererea lui, i s-au dat ca parte de pradă toţi cerceii luaţi de la madianiţi. Poporul a mai adunat şi mult alt material scump, pe lângă hainele scumpe ale căpeteniilor madianiţilor. Din ce i s-a dat, Ghedeon a făcut un efod şi un pieptar, ce le imitau pe cele purtate de marele preot. Purtarea lui s-a dovedit o cursă pentru sine şi familia sa, ca şi pentru Israel. Serviciul divin neautorizat a făcut ca o mare parte din popor să-L părăsească în cele din urmă cu totul pe Domnul şi să se închine la idoli. După moartea lui Ghedeon, o mare parte din popor a aderat la această apostazie, printre care şi propria lui familie. Poporul lui Dumnezeu a fost acum abătut chiar prin omul prin care pe vremuri a fost nimicită idolatria.
Sunt puţini aceia care recunosc cât de departe merge influenţa cuvintelor şi purtării lor. De câte ori greşelile părinţilor au cea mai dăunătoare influenţă asupra copiilor şi copiilor copiilor lor, chiar şi după ce aceştia au fost aşezaţi de mult în mormânt! Fiecare exercită o influenţă asupra altora şi va fi făcut răspunzător pentru urmările acestei influenţe. Cuvintele şi faptele au o putere constrângătoare şi viitorul îndepărtat va arăta influenţa vieţii noastre. Impresia pe care o fac cuvintele şi faptele noastre se va întoarce cu siguranţă la noi, ca binecuvântare sau blestem. Gândul acesta face ca viaţa să aibă o teribilă solemnitate şi ne aduce la Dumnezeu în rugăciune umilă, ca El să ne conducă prin înţelepciunea Sa.
Aceia care ocupă locurile cele mai de frunte pot duce în rătăcire. Şi cei mai înţelepţi greşesc; şi cei mai puternici pot să se clatine şi să se poticnească. Este nevoie ca lumina cerească să ne lumineze fără încetare cărarea. Unica noastră siguranţă stă în a ne încredinţa fără condiţii calea în mâna Aceluia care a zis: „Urmează-Mă".
După moartea lui Ghedeon, „copiii lui Israel nu şi-au adus aminte de Domnul, Dumnezeul lor, care-i izbăvise din mâna tuturor vrăjmaşilor care-i înconjurau. Şi n-au ţinut la casa lui Ierubaal, a lui Ghedeon, după tot binele pe care-l făcuse el lui Israel". Uitând ce îi datora lui Ghedeon, judecătorul şi salvatorul său, poporul l-a luat pe fiul nelegitim al lui Ghedeon, pe Abimelec, şi l-a făcut împărat; pentru a-şi menţine puterea, el i-a ucis pe toţi copiii legitimi ai lui Ghedeon, în afară de unul. Atunci când părăsesc temerea de Dumnezeu, oamenii renunţă curând şi la onoare şi cinste. Cinstirea îndurărilor lui Dumnezeu va duce şi la cinstirea acelora care, ca şi Ghedeon, au fost folosiţi ca unelte pentru binecuvântarea poporului Său. Purtarea sălbatică a lui Israel faţă de casa lui Ghedeon era tot ce se putea aştepta de la un popor care dovedise atâta nerecunoştinţă faţă de Dumnezeu.
După moartea lui Abimelec, domnia judecătorilor care se temeau de Dumnezeu a slujit câtva timp pentru a ţine în frâu idolatria. Dar nu după multă vreme, poporul s-a întors la practicile neamurilor păgâne din mijlocul lui. În seminţiile din nord, zeii sirienilor şi sidonienilor aveau mulţi închinători. În sud-vest zeii filistenilor, iar în est aceia ai lui Moab şi Amon au câştigat inima israeliţilor, îndepărtând-o de la Dumnezeul părinţilor lor. Dar apostazia a adus curând pedeapsa. Amoniţii au supus seminţiile din răsărit şi au pătruns, trecând Iordanul, în ţinutul lui Iuda şi al lui Efraim. În apus, filistenii au urcat de pe plaiurile lor de-a lungul mării, arzând şi jefuind în lung şi-n lat. Se părea că Israel fusese din nou dat pradă puterii neîndurătoare a vrăjmaşului.
Din nou, poporul a căutat ajutor la Acela pe care-L părăsise şi-L făcuse de ocară: „Copiii lui Israel au strigat către Domnul şi au zis: ‘Am păcătuit împotriva Ta, căci am părăsit pe Dumnezeul nostru şi am slujit Baalilor" (vezi Jud. 10, 10-16). Dar suferinţa nu adusese adevărata pocăinţă. Poporul se întrista pentru că păcatele îi aduceau necazuri, nu pentru că Îl dezonorase pe Dumnezeu prin nesocotirea sfintei Sale Legi. Adevărata pocăinţă este ceva mai mult decât durerea pentru păcate. Ea este o abatere hotărâtă de la rău.
Domnul le-a răspuns printr-unul din profeţii Săi: „Nu v-am izbăvit Eu de egipteni, de amoriţi, de fiii lui Amon şi de filisteni? Şi când v-au apăsat sidoniţii, Amalec şi moabiţii, şi aţi strigat către Mine, nu v-am izbăvit Eu din mâinile lor? Dar voi M-aţi părăsit şi aţi slujit altor dumnezei. De aceea nu vă voi mai izbăvi. Duceţi-vă şi chemaţi pe dumnezeii pe care i-aţi ales; ei să vă izbăvească în vremea strâmtorării voastre!"
Cuvintele acestea solemne şi înspăimântătoare îndreaptă gândurile spre o altă scenă, viitoare - marea zi a judecăţii de pe urmă - când cei care au lepădat bunătatea lui Dumnezeu şi au luat în râs harul Său vor privi dreptatea Lui drept în faţă. La judecata aceea, cei care au folosit talanţii daţi lor de Dumnezeu, şi anume timpul, mijloacele sau intelectul lor, spre a sluji idolilor, va trebui să dea socoteală. Ei L-au părăsit pe Prietenul lor sincer şi iubitor pentru a merge pe cărarea vieţii comode şi a păcatelor. Din când în când, le-a venit gândul să se întoarcă la Dumnezeu; dar lumea, cu nebunia şi înşelăciunile ei, le prindea atenţia. Plăcerile frivole, mândria în îmbrăcăminte şi satisfacerea apetitului le-au împietrit inima şi le-au amorţit conştiinţa, aşa încât glasul adevărului nu mai era auzit. Datoria era dispreţuită. Lucruri de o valoare veşnică au fost dispreţuite, până când inima a pierdut orice plăcere de a aduce vreo jertfă pentru Acela care a dat atât de mult pentru om. Dar, la ziua secerişului, ei vor secera ce au semănat.
Domnul a spus: „Fiindcă Eu chem şi voi vă împotriviţi, fiindcă Îmi întind mâna şi nimeni nu ia seama, fiindcă lepădaţi toate sfaturile Mele şi nu vă plac mustrările Mele, de aceea şi Eu voi râde când veţi fi în vreo nenorocire. Îmi voi bate joc de voi când vă va apuca groaza, ca o furtună, şi când vă va învălui nenorocirea ca un vârtej, când va da peste voi necazul şi strâmtorarea. Atunci Mă vor chema, şi nu voi răspunde; Mă vor căuta şi nu Mă vor găsi. Pentru că au urât ştiinţa, şi n-au ales frica Domnului, pentru că n-au iubit sfaturile Mele şi au nesocotit toate mustrările Mele. De aceea se vor hrăni cu roada umbletelor lor şi se vor sătura cu sfaturile lor ... Dar cel ce M-ascultă va locui fără grijă, va trăi liniştit şi fără să se teamă de vreun rău" (Prov. 1,24-31.33).
De astă dată israeliţii s-au umilit înaintea Domnului. Au scos dumnezeii străini din mijlocul lor şi au slujit Domnului. Iar inima cea iubitoare a Domnului s-a îndurat, „s-a îndurat de suferinţele lui Israel". Da, îndelunga îndurare a Dumnezeului nostru! Îndată ce poporul a îndepărtat păcatele care îl ţineau departe de El, Domnul le-a ascultat rugăciunile şi a început să lucreze pentru ei.
Le-a fost ridicat un eliberator în persoana lui Iefta, un galaadit, care s-a luptat cu amoniţii şi a înfrânt puterea lor. De data aceasta, israeliţii suferiseră optsprezece ani sub apăsarea vrăjmaşilor lor şi, cu toate acestea, au uitat din nou învăţătura pe care le-o adusese suferinţa.
Când poporul Său s-a întors din nou la căile lui rele, Domnul a îngăduit ca ei să fie din nou apăsaţi de vrăjmaşii lor cei puternici, filistenii. Mulţi ani la rând au fost împovăraţi, iar uneori subjugaţi cu totul de naţiunea aceasta războinică şi fără milă. Ei se amestecaseră cu aceşti idolatri, luând parte la petrecerile şi slujbele lor idolatre, până când au ajuns să fie la fel ca ei în interese şi spirit. Atunci, aceşti prefăcuţi prieteni ai lui Israel s-au schimbat în cei mai înverşunaţi vrăjmaşi şi au căutat să-i nimicească pe toate căile. Ca şi Israel, prea adesea şi creştinii se lasă sub influenţa lumii şi se obişnuiesc cu principiile şi moravurile ei, pentru a-şi câştiga prietenia nelegiuiţilor; dar în cele din urmă se va dovedi că aceşti amici aparenţi sunt cei mai primejdioşi inamici. Satana lucrează prin mijlocirea nelegiuiţilor să-l atragă pe poporul lui Dumnezeu la păcat, sub aparenţa prieteniei, şi să-l despartă de El, iar atunci când pavăza şi scutul copiilor lui Dumnezeu sunt date la o parte, el îi îndeamnă pe ai lui să se ridice împotriva lor şi caută să-i nimicească.
Cap. 54 - Samson
În mijlocul apostaziei care se întindea tot mai mult, închinătorii credincioşi ai lui Dumnezeu au continuat să se roage stăruitor pentru eliberarea lui Israel. Chiar dacă părea că nu sunt ascultaţi, chiar dacă an după an puterea apăsătorilor devenea tot mai chinuitoare, providenţa divină le pregătea totuşi un ajutor. Chiar în primii ani ai apăsării din partea filistenilor, s-a născut un copil prin care Dumnezeu a rânduit să umilească puterea acestor vrăjmaşi puternici.
La hotarele ţinutului deluros care domina podişul filistean se afla orăşelul ţorea. Aici locuia familia lui Manoah, din seminţia lui Dan, una dintre puţinele familii care rămăseseră credincioase Domnului în mijlocul apostaziei generale. „Îngerul Domnului" i S-a arătat soţiei sterpe a lui Manoah, cu vestea că ea va naşte un fiu prin care Domnul dorea să înceapă să-l izbăvească pe Israel. În vederea acestui lucru, Îngerul i-a dat îndrumări atât cu privire la propria ei viaţă cât, şi cu privire la educaţia copilului. „Acum ia bine seama să nu bei nici vin, nici băutură tare, şi să nu mănânci nimic necurat". Şi aceeaşi oprelişte trebuia să fie respectă de la început şi pentru copil, cu adăugarea faptului că părul său nu trebuia să fie tăiat; copilul trebuia să fie închinat Domnului, ca nazireu, de la naştere.
Femeia l-a căutat pe soţul ei şi, după ce i L-a descris pe Înger, a repetat solia Sa. Temându-se ca nu cumva să se facă vreo greşeală în lucrarea însemnată încredinţată ei, bărbatul s-a rugat după aceea: „Doamne, Te rog, să mai vină o dată la noi omul lui Dumnezeu pe care l-ai trimis, şi să ne înveţe ce să facem pentru copilul care se va naşte".
Când, mai târziu, Îngerul S-a arătat din nou, întrebarea îngrijorată a lui Manoah a fost: „Acum, dacă se va împlini cuvântul Tău, ce va trebui să păzim cu privire la copil, şi ce va fi de făcut?" Îndrumările anterioare au fost repetate: „Femeia să se ferească de tot ce i-am spus. Să nu guste nici un rod din viţă, să nu bea nici vin, nici băutură tare şi să nu mănânce nimic necurat; să păzească tot ce i-am poruncit".
Copilul făgăduit lui Manoah era rânduit de Dumnezeu să facă o lucrare însemnată, iar pentru a câştiga însuşirile necesare acestei însărcinări era nevoie să fie bine îndrumate atât deprinderile mamei, cât şi ale copilului. După porunca Îngerului, Manoah nu trebuia să-i îngăduie soţiei sale să bea vin sau băutură îmbătătoare şi nici să mănânce ceva necurat. „Tot ce i-am poruncit" aşa trebuia să facă. Copilul va fi influenţat spre bine sau spre rău prin deprinderile mamei. Ea însăşi trebuie să fie stăpânită de principii şi să practice cumpătarea şi stăpânirea de sine, dacă vrea într-adevăr binele copilului ei. Sfătuitori neînţelepţi vor căuta să o convingă pe mamă că e nevoie să-şi îndeplinească orice dorinţă şi orice poftă; dar învăţătura aceasta este greşită şi nesănătoasă. Prin porunca expresă a lui Dumnezeu, mama este aşezată sub cea mai solemnă obligaţie de a exercita stăpânire de sine.
Şi atât taţii, cât şi mamele sunt părtaşi ai acestei răspunderi. Ambii părinţi le transmit copiilor lor particularităţile lor corporale şi spirituale, înclinaţiile şi poftele lor. Din cauza necumpătării părinţilor, adesea, copiii sunt lipsiţi de putere morală şi corporală. Cei ce folosesc băuturile alcoolice şi tutunul le transmit copiilor poftele lor nesăţioase, sângele lor aprins şi nervii lor excitaţi. Oamenii desfrânaţi le lasă adesea ca moştenire urmaşilor poftele lor nesfinte şi chiar boli dezgustătoare. Şi, întrucât copiii au şi mai puţină putere să se împotrivească ispitei decât părinţii lor, fiecare generaţie are tendinţa să decadă tot mai mult. Părinţii sunt răspunzători în cea mai mare parte nu numai pentru patimile aprinse şi poftele sucite ale copiilor lor, dar şi pentru defectele multora care se nasc surzi, orbi, bolnăvicioşi.
Fiecare tată şi fiecare mamă ar trebui să se întrebe: „Ce să facem pentru copilul care se va naşte?" Lucrarea influenţelor dinainte de naştere este prea puţin apreciată de cei mai mulţi; dar învăţătura pe care Cerul le-a trimis-o acestor părinţi evrei, şi care a fost repetată de două ori în chipul cel mai solemn, arată cum priveşte Creatorul nostru această problemă.
Şi nu era suficient ca făgăduitul copil să primească de la părinţi o bună moştenire. Aceasta trebuia să fie urmată de o educaţie îngrijită şi de formarea deprinderilor bune. Dumnezeu a poruncit ca viitorul judecător şi salvator al lui Israel să fie îndrumat din copilărie către înfrânarea strictă a poftelor. Chiar de la naştere trebuia să fie nazireu, fapt prin care avea să-i fie totdeauna oprită folosirea vinului şi a băuturilor îmbătătoare. Lecţiile de cumpătare, lepădare şi stăpânire de sine trebuie date copilului chiar din fragedă pruncie.
Interdicţia îngerului cuprindea în sine tot ce este „necurat". Deosebirea dintre alimentele curate şi necurate nu era doar o rânduială ceremonială şi arbitrară, ci se sprijinea pe principii de sănătate. Prin observarea acestei deosebiri poate fi explicată, în mare măsură, vitalitatea deosebită care a caracterizat poporul iudeu mii de ani. Principiile cumpătării trebuie duse mai departe, trecând de simpla abţinere de la folosirea băuturilor alcoolice. Folosirea alimentelor excitante sau indigeste este adesea tot atât de dăunătoare sănătăţii şi, în multe cazuri, seamănă sămânţa beţiei. Adevărata cumpătare ne învaţă să ne reţinem de la tot ce este dăunător şi să folosim cu pricepere pe cele sănătoase. Puţini sunt aceia care pricep aşa cum ar trebui legătura strânsă ce există între deprinderile lor de vieţuire şi destoinicia lor în această viaţă şi soarta lor veşnică. Apetitul trebuie să fie supus continuu puterilor morale şi intelectuale. Trupul să slujească duhului, iar nu duhul trupului.
Făgăduinţa dată de Dumnezeu lui Manoah a fost împlinită la vremea ei prin naşterea unui fiu, căruia i s-a dat numele Samson. Pe măsură ce creştea, băiatul dovedea că era înzestrat cu o putere corporală nemaipomenită. Totuşi, aceasta depindea nu atât de mult - cum de altfel ştiau prea bine şi Samson, şi părinţii lui - de muşchii lui cei puternici, cât de starea lui de nazireu, al cărei semn era părul lui lung. Dacă ar fi îndeplinit poruncile dumnezeieşti tot atât de credincios ca şi părinţii lui, Samson ar fi avut parte de o viaţă nobilă şi fericită. Dar relaţiile cu cei idolatri l-au stricat. Întrucât orăşelul ţorea se afla aproape de hotarul filistenilor, Samson s-a împrietenit cu ei. În felul acesta, din tinereţe a avut relaţii strânse care i-au întunecat toată viaţa. Lui Samson i-a plăcut o tânără care locuia în orăşelul filistean Timna şi s-a hotărât să o ia de soţie. Singurul răspuns dat părinţilor săi temători de Dumnezeu, care s-au străduit să-l convingă să renunţe la planul său, a fost: „Îmi place". În cele din urmă, părinţii au cedat dorinţelor lui şi nunta a avut loc.
Chiar atunci când a ajuns la vârsta de bărbat, când trebuia să îndeplinească chemarea dumnezeiască - mai presus de toate, timpul când trebuia să-I rămână credincios lui Dumnezeu - Samson a intrat în legături cu vrăjmaşii lui Israel. El n-a întrebat dacă Îl poate proslăvi mai bine pe Dumnezeu dacă se uneşte cu persoana pe care şi-a ales-o singur sau dacă nu cumva se situează într-o poziţie din care nu poate îndeplini scopul ce trebuia să fie realizat prin viaţa lui. Dumnezeu le-a făgăduit înţelepciune tuturor celor care caută să-L proslăvească, dar aceia care sunt nesăţioşi în a-şi împlini poftele nu au nici o făgăduinţă.
Cât de mulţi se poartă ca Samson! De câte ori se încheie căsătorii între credincioşi şi necredincioşi, pentru că la alegere domneşte înclinaţia soţului sau soţiei! Părţile nu cer sfat de la Dumnezeu şi nici nu au în vedere onoarea Lui. Creştinismul trebuie să aibă o putere stăpânitoare asupra legăturilor de căsătorie; dar prea adesea se întâmplă ca principiile care duc la această unire să nu fie în concordanţă cu principiile creştine. Satana caută fără încetare să-şi sporească puterea asupra poporului lui Dumnezeu, îndemnându-l să încheie legământ cu supuşii lui, iar pentru a ajunge la aceasta, el caută să trezească în inimi pasiuni nesfinte. Dar în Cuvântul Său, Domnul l-a învăţat lămurit pe poporul Său să nu se unească cu aceia în care nu locuieşte iubirea Lui. „Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii?" (2 Cor. 6, 15.16).
La sărbătoarea nunţii lui, Samson a fost adus în legături de familie cu aceia care Îl urau pe Dumnezeul lui Israel. Acela care de bunăvoie intră în legături de felul acesta se va vedea constrâns să se conformeze, într-o măsură oarecare, obiceiurilor şi datinilor tovarăşilor săi. Timpul folosit în felul acesta este mai rău decât irosit. Se cultivă gânduri şi se rostesc cuvinte care tind să dărâme cetăţuia principiilor şi să slăbească citadela sufletului.
Femeia, de dragul căreia Samson călcase porunca lui Dumnezeu, pentru ca să o aibă, s-a dovedit necredincioasă faţă de soţul ei chiar înainte de a se fi sfârşit sărbătoarea nunţii. Indignat de această lipsă de credincioşie, Samson a părăsit-o şi s-a întors singur, deocamdată, la casa părintească din ţorea. Mai târziu, după ce i s-a mai potolit mânia, când s-a întors să-şi ia mireasa, a găsit-o căsătorită cu un altul. Apoi, când în răzbunarea lui a devastat semănăturile şi viile filistenilor, i-a provocat prin aceasta s-o ucidă, cu toate că ameninţările lor o duseseră la înşelăciunea aceea cu care a început necazul. Samson îşi dovedise puterea lui minunată când, cu mâna goală, a ucis un leu tânăr, iar la Ascalon a omorât treizeci de bărbaţi. De această dată, stăpânit de mânie din cauza uciderii barbare a soţiei sale, a pus mâna pe filisteni şi „i-a bătut aspru". Dorind apoi un adăpost mai sigur în faţa vrăjmaşilor săi, s-a retras la „stânca Etam" din Iuda.
În locul acesta a fost urmărit de o oaste puternică, iar locuitorii din Iuda, în spaima lor, s-au învoit să-l predea vrăjmaşilor. Ca urmare a acestei hotărâri, trei mii de bărbaţi din Iuda s-au dus la el. Dar, chiar în aşa de mare număr fiind, nu ar fi îndrăznit să se apropie de el dacă nu s-ar fi simţit siguri că el nu le va face nici un rău concetăţenilor lui. Samson s-a învoit să fie legat şi predat filistenilor, dar le-a cerut mai întâi bărbaţilor lui Iuda făgăduinţa că nu-l vor ataca, constrângându-l în felul acesta să-i omoare. S-a lăsat deci legat cu două funii noi şi a fost dus în tabăra vrăjmaşilor, însoţit de strigăte de bucurie. Dar, în timp ce strigătele lor trezeau ecouri printre stânci, „Duhul Domnului a venit peste el". El a rupt frânghiile cele noi şi tari ca şi cum ar fi fost nişte fire arse de foc. Apoi, luând în mână prima armă ce i-a stat la îndemână şi care, deşi nu era decât o falcă de măgar, a ajuns mai aprigă decât o sabie sau o suliţă, i-a lovit pe filisteni până când au fugit îngroziţi, lăsând şi o mie de morţi pe câmpul de bătaie.
Dacă ar fi fost gata să se unească cu Samson şi să exploateze biruinţa, israeliţii ar fi scăpat de puterea apăsătorului. Dar ajunseseră laşi şi lipsiţi de curaj. Ei au neglijat să împlinească însărcinarea pe care le-o dăduse Dumnezeu, şi anume să-i alunge pe păgâni; se făcuseră părtaşi la datinile lor degradante, suferiseră ororile lor şi le scuzaseră chiar şi nedreptăţile, atâta timp cât nu erau îndreptate împotriva lor. Când au fost aduşi sub puterea apăsătorului, s-au plecat ca nişte sclavi la această umilire de care ar fi putut să scape dacă ar fi ascultat de Dumnezeu. Chiar şi atunci când Domnul a ridicat un salvator între ei, nu rareori l-au părăsit şi s-au unit cu vrăjmaşii.
După această biruinţă israeliţii l-au făcut pe Samson judecător şi el a domnit douăzeci de ani peste Israel. Dar un pas greşit pregăteşte drumul pentru un altul. Samson călcase porunca lui Dumnezeu, luându-şi o soţie dintre filisteni, şi din nou îndrăzni să meargă între ei - vrăjmaşii lui de moarte acum - pentru a-şi satisface o poftă nepermisă. Încrezându-se în marea lui putere care produsese atâta groază printre filisteni, se duse fără sfială la Gaza, intrând la o femeie desfrânată din locul acela. Locuitorii cetăţii au aflat de prezenţa sa şi erau nerăbdători să se răzbune. Vrăjmaşul era prins sigur înăuntrul zidurilor cetăţii celei mai întărite dintre toate cetăţile; erau siguri de prada lor şi aşteptau dimineaţa pentru ca să-şi definitiveze biruinţa. La miezul nopţii Samson s-a trezit. Glasul acuzator al conştiinţei îl umplea de nelinişte la gândul că a călcat legământul de nazireu. Dar, în ciuda păcatului său, îndurarea lui Dumnezeu nu-l părăsise. Din nou l-a ajutat puterea Lui minunată pentru a-l scăpa. Mergând la porţile cetăţii, le-a smuls din locul lor şi le-a dus împreună cu stâlpii şi zăvoarele lor pe vârful unui deal, pe drumul către Ierihon.
Dar cu toate că abia scăpase, nu s-a lăsat de faptele lui rele. Nu a mai îndrăznit să se ducă între filisteni, dar a continuat să caute acele plăceri senzuale care l-au dus la pieire. „După aceea a iubit o femeie în valea Sorec", nu departe de locul său de naştere. Numele ei era Dalila, „mistuitoarea". Valea Sorec era vestită pentru viile ei; şi acestea erau o ispită pentru nazireul călător, care începuse să consume vin, şi în felul acesta rupsese încă una dintre legăturile care îl uneau cu Dumnezeu şi sfinţenia Sa. Filistenii urmăreau de aproape tot ce făcea vrăjmaşul lor, iar când el s-a înjosit prin această nouă legătură de iubire, s-au hotărât să-l nimicească prin Dalila.
O delegaţie formată din bărbaţii cel mai bine văzuţi din fiecare provincie a filistenilor a fost trimisă în valea Sorec. Ei nu îndrăzneau să încerce să-l prindă cât timp era stăpânit de puterea lui cea mare, dar planul era să afle, dacă era posibil, secretul puterii lui. De aceea au mituit-o pe Dalila cu bani, ca să afle lucrul acesta şi să li-l dezvăluie.
De câte ori trădătoarea îl urmărea cu întrebările ei, el o înşela, spunând că şi peste el ar veni slăbiciunea celorlalţi oameni dacă s-ar purta cu el într-un anumit mod. Când ea punea la încercare afirmaţia lui, se dovedea că este o înşelăciune. Atunci, învinovăţindu-l că o înşeală, i-a spus: „Cum poţi spune: ‘Te iubesc!’ când inima ta nu este cu mine? Iată că de trei ori ţi-ai bătut joc de mine şi nu mi-ai spus de unde-ţi vine puterea ta cea mare". De trei ori avusese Samson dovada palpabilă că filistenii erau învoiţi cu amanta lui să-l distrugă; dar de câte ori uneltirea ei eşua, ea spunea că a fost o glumă, iar el alunga orbeşte teama.
În fiecare zi Dalila insista cu cererea ei, până când „sufletul său s-a umplut de o nelinişte de moarte"; dar, cu toate acestea, o putere ciudată îl ţinea legat de ea. Biruit în cele din urmă, Samson i-a destăinuit taina: „Briciul n-a trecut peste capul meu, pentru că sunt închinat Domnului din pântecele maicii mele. Dacă aş fi ras, puterea m-ar părăsi, aş slăbi, şi aş fi ca oricare alt om". Imediat a fost trimis un sol la domnitorii filistenilor, stăruind pe lângă ei să vină fără întârziere. În timp ce luptătorul dormea, pletele grele ale părului de pe capul lui au fost îndepărtate. Apoi ea strigă aşa cum făcuse şi de trei ori mai înainte: „Filistenii sunt asupra ta, Samson!" Trezindu-se brusc, el a crezut că va putea să-şi folosească puterea nimicindu-i, aşa cum făcuse şi altădată; dar braţele lipsite de putere nu l-au mai ascultat şi şi-a dat seama că „Domnul Se lepădase de el". După ce i-a fost tăiat părul, Dalila a început să-l necăjească, să-l facă să sufere, punând astfel la încercare puterea lui, deoarece filistenii nu îndrăzneau să se apropie de el până ce nu erau pe deplin convinşi că-l părăsise puterea. Atunci au pus mâna pe el şi l-au dus la Gaza, după ce mai întâi i-au scos ambii ochi. Aici a fost legat cu lanţuri în închisoarea lor şi pus la munci grele.
Ce schimbare se petrecuse cu cel care fusese judecătorul şi viteazul lui Israel! Acum era slab, orb, rob şi constrâns să facă cele mai înjositoare lucrări. Pas cu pas, călcase condiţiile sfintei sale chemări. Dumnezeu avusese faţă de el îndelungă răbdare; dar pentru că se dăduse atât de mult în voia păcatului, încât şi-a trădat taina puterii, Domnul S-a îndepărtat de el. Nu era nici o putere în părul său lung, dar era un semn al credincioşiei lui faţă de Dumnezeu; şi când simbolul a fost sacrificat prin lăsarea în voia împlinirii patimilor, binecuvântările - al căror semn era - au fost şi ele pierdute.
În suferinţele şi înjosirea sa de a fi batjocura filistenilor, Samson a învăţat mai mult cu privire la slăbiciunea sa decât oricând mai înainte, iar necazurile l-au adus la pocăinţă. Pe măsură ce părul îi creştea, îi revenea treptat, treptat şi puterea; dar vrăjmaşii lui, care-l considerau un prizonier închis şi fără nici un sprijin, nu-şi făceau nici o grijă.
Filistenii le atribuiau zeilor lor biruinţa şi, plini de bucurie, aduceau ocări Dumnezeului lui Israel. S-a hotărât o sărbătoare în cinstea lui Dagon, zeul peşte, „apărătorul mării". Din oraşe şi din sate, s-au adunat poporul şi toţi domnitorii din podişul filistean. Mulţime de închinători umpleau templul cel mare şi se îngrămădeau în galeriile aflate de-a lungul acoperişului. Era o scenă de sărbătoare şi bucurie. Au fost aduse jertfe şi apoi a urmat muzica şi praznicul. Apoi, ca cel mai însemnat trofeu al puterii lui Dagon, a fost adus Samson. Apariţia lui Samson i-a făcut pe toţi să izbucnească în strigăte de bucurie. Poporul şi domnitorii l-au slăvit pe zeul lor, care îl biruise pe acela care „pustia ţara şi ne înmulţea morţii". După un timp, ca şi când era obosit, Samson a cerut voie să se rezeme de cei doi stâlpi centrali pe care se sprijinea acoperişul templului. Atunci s-a rugat în inima lui: „Doamne, Dumnezeule, adu-ţi aminte de mine, Te rog, Dumnezeule, dă-mi putere numai de data acesta, şi cu o singură lovitură să-mi răzbun pe filisteni pentru cei doi ochi ai mei!" Zicând aceste cuvinte, a cuprins cei doi stâlpi cu braţele sale puternice şi, strigând: „Să mor împreună cu filistenii", „s-a plecat cu toată puterea", iar acoperişul s-a prăbuşit, nimicind dintr-o singură lovitură toată mulţimea cea mare. Aşa încât „cei pe care i-a prăpădit la moartea lui au fost mai mulţi decât cei pe care îi omorâse în timpul vieţii".
Zeul şi adoratorii lui, preoţii şi ţăranii, nobilii şi ostaşii au fost îngropaţi laolaltă sub ruinele templului lui Dagon. Între ei se afla trupul uriaş al aceluia care fusese ales de Dumnezeu ca eliberator al poporului Său. Vestea acestei morţi fulgerătoare a fost dusă în ţara lui Israel şi rudele au venit de pe dealurile lor şi au luat trupul neînsufleţit al viteazului mort. Apoi „s-au suit înapoi şi l-au îngropat între ţorea şi Eştaol, în mormântul tatălui său Manoah".
Făgăduinţa lui Dumnezeu, că prin Samson „va începe să izbăvească pe Israel de mâna filistenilor", se împlinise; dar cât de întunecoasă şi teribilă fusese istoria acestei vieţi, care ar fi putut să fie o laudă pentru Dumnezeu şi o cinste pentru popor! Dacă Samson ar fi rămas credincios chemării sale cereşti, planul lui Dumnezeu s-ar fi putut realiza pentru onoarea şi slava Sa. Dar el s-a lăsat în voia ispitelor, iar misiunea lui s-a împlinit în înfrângere, robie şi moarte.
Fizic, Samson era cel mai puternic om de pe pământ, dar în ce priveşte stăpânirea de sine, cinstea şi tăria sufletească se găsea printre cei mai slabi. Mulţi privesc în chip greşit patimile tari ca fiind tărie de caracter, când de fapt omul care se lasă stăpânit de patimile sale este un om slab. Adevărata mărime a unui om se măsoară după tăria sentimentelor pe care şi le stăpâneşte, şi nu după a acelora care-l stăpânesc.
Grija providenţială a lui Dumnezeu fusese asupra lui Samson, ca să poată fi pregătit să îndeplinească lucrarea pe care fusese chemat s-o facă. Chiar de la începutul vieţii sale fusese înconjurat de situaţii favorabile dezvoltării tăriei fizice, vigorii intelectuale şi curăţiei morale. Dar, sub influenţa prietenilor lui răi, el s-a desprins din legătura lui cu Dumnezeu, singura capabilă să-l păstreze pe om în siguranţă, şi a fost smuls de curentul răului. Aceia care sunt ispitiţi pe calea datoriei trebuie să fie siguri că Dumnezeu îi sprijineşte; dar dacă oamenii se aşează de bună voie sub puterea ispitei, vor cădea mai curând sau mai târziu.
Satana se străduieşte cu toată puterea lui să-i rătăcească tocmai pe aceia pe care are de gând să-i folosească Dumnezeu ca unelte ale Sale în vederea ajungerii unui anumit scop. El ne atacă în părţile noastre slabe şi caută ca, prin slăbiciunile caracterului nostru, să stăpânească asupra întregii fiinţe; şi el ştie că va avea succes dacă omului îi plac aceste slăbiciuni. Dar nu e nevoie ca cineva să fie înfrânt. Omul nu este lăsat să biruie puterea răului numai prin propriile sale puteri, prin eforturile sale slabe. Ajutorul este la îndemână şi îi va fi oferit oricărui suflet care-l cere din toată inima. Îngerii lui Dumnezeu, care urcă şi coboară pe scara pe care a văzut-o Iacov în viziune, îi vor ajuta pe toţi cei care vor să urce până la cele mai înalte culmi ale cerului.
Cap. 55 - Copilul Samuel
Elcana, un levit din muntele lui Efraim, era un bărbat cu stare şi cu influenţă, care Îl iubea pe Dumnezeu şi se temea de El. Ana, soţia lui, era o femeie plină de evlavie, blândă şi modestă. Caracterul ei se remarca printr-o profundă seriozitate şi o credinţă sinceră.
Binecuvântarea căutată cu atâta râvnă de toţi evreii era reţinută de la această pereche temătoare de Dumnezeu: în casa lor nu se auzea glas vesel de copil, iar dorinţa de a-şi perpetua numele l-a făcut pe soţ - aşa cum se întâmplase cu mulţi alţii - să încheie o a doua căsătorie. Dar pasul acesta, care fusese făcut din lipsă de credinţă, nu a adus fericire. S-au adăugat la familie băieţi şi fete; dar bucuria şi frumuseţea sfintei rânduieli divine a fost întinată, iar pacea familiei nimicită. Penina, noua soţie, era geloasă şi mărginită şi se purta cu îngâmfare şi neobrăzare. Pentru Ana părea că pierise orice nădejde, iar viaţa i se arăta ca o povară; cu toate acestea, ea suporta încercarea cu blândeţe şi fără să murmure.
Elcana ţinea cu credincioşie prescripţiile divine. Serviciul divin la Silo mai funcţiona încă, dar, din cauza dezordinii în desfăşurarea slujbei, el nu era chemat să-şi facă serviciul la templu, aşa cum i se cuvenea unui levit. Cu toate acestea, el se suia cu familia lui, pentru ca să ia parte la adunările rânduite, unde să se închine şi să aducă jertfe.
Duhul cel rău care pătunsese în viaţa lui de familie se furişa chiar şi la sărbătorile sfinte, care erau în legătură cu serviciul divin. După ce se aducea jertfa de mulţumire, întreaga familie se aduna după obiceiul tradiţional la o serbare solemnă, dar voioasă. Cu acest prilej, Elcana dădea mamei copiilor lui câte o parte pentru ea şi pentru fiecare fiu şi fiică; iar ca semn al preţuirii lui, Anei îi dădea o parte îndoită, ca să-i arate că iubirea lui faţă de ea era aceeaşi ca şi când ar fi avut un fiu. Arsă de gelozie, a doua soţie cerea atunci, ca una care era privilegiată de Dumnezeu, să-i dea ei întâietate şi râdea de Ana din cauză că nu avea copii, socotind că acesta e un semn că Dumnezeu nu are plăcere de ea. Lucrul acesta se repeta de la an la an, până când Ana nu a mai putut să sufere. Nemaiputând să-şi ascundă durerea, ea a început să plângă în hohote şi a plecat de la masă. În zadar căută soţul ei să o mângâie. „Ana, pentru ce plângi şi nu mănânci? Pentru ce ţi-e întristată inima?" zicea el. „Oare nu preţuiesc eu pentru tine mai mult decât zece fii?" (1 Sam. 1,8).
Ana nu a rostit nici o mustrare. Ea a lăsat asupra Domnului povara pe care nu o putea împărţi cu nici un prieten de pe pământ. Se rugă stăruitor ca El să îndepărteze de la ea ocara şi să-i acorde darul scump de a avea un fiu pe care să-l îngrijească şi să-l crească pentru El. Ea făcu şi un vot solemn, că îl va consacra chiar de la naştere pe fiul ei lui Dumnezeu, dacă i se va asculta cererea. Ana se apropiase de intrarea cortului întrunirii şi, în amărăciunea sufletului ei, „se ruga şi plângea". Totuşi, în tăcere ea comunica cu Dumnezeu fără a rosti vreun cuvânt. În timpurile acelea rele, rareori se vedea o astfel de rugăciune. Petrecerile nesfinte şi chiar beţiile nu erau ceva neobişnuit, chiar la sfintele sărbători; şi, când a văzut-o pe Ana, marele preot Eli şi-a închipuit că era beată de vin. Crezând că i se cuvine să-i dea o mustrare binemeritată, strigă la ea cu asprime: „Până când vei fi beată? Du-te de te trezeşte!"
Îndurerată şi înspăimântată, Ana îi răspunse cuviincios: „Nu, domnul meu, eu sunt o femeie care suferă în inima ei şi n-am băut nici vin, nici băutură ameţitoare; ci îmi vărsam sufletul înaintea Domnului. Să nu iei pe roaba ta drept o femeie stricată, căci numai prea multa mea durere şi supărare m-a făcut să vorbesc până acum".
Marele preot a fost adânc impresionat, căci era un om al lui Dumnezeu, şi, în loc de mustrare, a rostit o binecuvântare: „Du-te în pace, şi Dumnezeul lui Israel să asculte rugăciunea pe care I-ai făcut-o".
Rugăciunea Anei a fost ascultată; ea a primit darul pe care-l ceruse cu atâta ardoare. Privind la copil, ea l-a numit Samuel, „căci de la Domnul l-am cerut". Îndată ce copilul a fost destul de mare pentru a fi despărţit de mama lui, ea şi-a împlinit juruinţa. Îşi iubea copilul cu tot devotamentul inimii de mamă; privind la puterile lui ce creşteau şi ascultându-i vorbirea copilărească, iubirea ei îl învăluia tot mai mult în fiecare zi. Era unicul ei fiu, darul deosebit al Cerului; dar ea îl primise ca pe o comoară consacrată lui Dumnezeu şi nu voia să oprească ce era al Dătătorului.
Ana a mers din nou cu soţul ei la Silo şi i-a adus preotului, în Numele lui Dumnezeu, darul ei scump, zicând: „Domnul meu, iartă-mă! Cât este de adevărat că sufletul meu trăieşte, domnul meu, atât este de adevărat că eu sunt femeia care stăteam aici lângă tine şi mă rugam Domnului. Pentru copilul acesta mă rugam, şi Domnul a ascultat rugăciunea pe care I-o făceam. De aceea vreau să-l dau Domnului; toată viaţa lui să fie dat Domnului". Eli a fost adânc mişcat de credinţa şi evlavia acestei femei din Israel. El însuşi era un tată prea îngăduitor şi s-a simţit umilit şi osândit când a văzut jertfa cea mare a acestei mame care se despărţea de unicul ei fiu pentru a-l consacra în slujba lui Dumnezeu. A trebuit să se acuze pe sine însuşi din pricina iubirii sale egoiste şi, în umilinţă şi devoţiune, s-a plecat înaintea Domnului şi s-a rugat.
Sufletul mamei era plin de iubire şi bucurie şi dorea din toată inima să-şi reverse recunoştinţa înaintea lui Dumnezeu. Duhul profeţiei a venit asupra ei, iar „Ana s-a rugat şi a zis:
‘Mi se bucură inima în Domnul;
Puterea mea a fost înălţată de Domnul;
Mi s-a deschis larg gura
Împotriva vrăjmaşilor mei,
Căci mă bucur de ajutorul Tău.
Nimeni nu este sfânt ca Domnul;
Nu este alt Dumnezeu decât Tine;
Nu este stâncă aşa ca Dumnezeul nostru.
Nu mai vorbiţi cu atâta îngâmfare,
Să nu vă mai iasă din gură cuvinte de mândrie;
Căci Domnul este un Dumnezeu care ştie totul,
Şi toate faptele sunt cântărite de El ...
Domnul omoară şi învie,
El coboară în locuinţa morţilor
Şi El scoate de acolo.
Domnul sărăceşte şi El îmbogăţeşte,
El smereşte şi El înalţă.
El ridică din pulbere pe cel sărac,
Ridică din gunoi pe cel lipsit,
Ca să-i pună să şadă alături cu cei mari.
Şi le dă de moştenire un scaun de domnie
Îmbrăcat în slavă;
Căci ai Domnului sunt stâlpii pământului,
Şi pe ei a aşezat El lumea.
El va păzi paşii prea iubiţilor Lui,
Dar cei răi vor fi nimiciţi în întuneric;
Căci omul nu va birui prin putere.
Vrăjmaşii Domnului vor tremura,
Din înălţimea cerului
El Îşi va arunca tunetul asupra lor;
Domnul va judeca marginile pământului.
El va da Împăratului Său putere,
Şi El va înălţa tăria Unsului Lui."
Cuvintele Anei erau profetice şi vorbeau atât despre David, care trebuia să domnească peste Israel ca împărat, cât şi despre Mesia, Unsul Domnului. Imnul acesta amintea mai întâi despre o femeie neobrăzată şi certăreaţă, trecea apoi la înfrângerea vrăjmaşilor lui Dumnezeu, pentru ca apoi să arate biruinţa finală a poporului celor mântuiţi.
De la Silo, Ana s-a înapoiat liniştită acasă, la Rama, şi l-a lăsat pe copilul Samuel, pentru a fi educat în vederea slujbei în casa Domnului, sub conducerea marelui preot. De la primele licăriri ale minţii ea îl învăţase pe copil să-L iubească şi să-L onoreze pe Dumnezeu şi să se socotească proprietatea Domnului. Prin toate cele cunoscute din jurul lui, ea căutase să-i înalţe gândurile la Creator. Când a fost despărţită de copil, iubirea ei nu a încetat. În fiecare zi, el era obiectul rugăciunilor ei. În fiecare an, îi lucra cu mâna ei o hăinuţă şi când, împreună cu soţul ei, se urca la Silo ca să se roage, îi dădea copilului această amintire a iubirii ei. Fiecare fir din hăinuţă era împletit cu o rugăciune ca el să fie curat, nobil şi sincer. Ea nu a cerut în rugăciune mărire lumească pentru fiul ei, dar a stăruit cu toată râvna ca el să ajungă la mărirea aceea pe care o preţuieşte Cerul - să-L onoreze pe Dumnezeu şi să fie o binecuvântare pentru semenii lui.
Ce răsplătire a avut Ana! Şi ce încurajare spre credincioşie este exemplul ei! Fiecărei mame i-au fost încredinţate prilejuri de o valoare ce nu poate fi măsurată şi interese nemărginit de scumpe. Cercul modest de activitate şi îndeplinirea unor datorii fără strălucire, pe care multe femei le privesc ca pe o sarcină obositoare, trebuie să fie socotite ca o lucrare nobilă şi măreaţă. Este privilegiul mamei să devină o binecuvântare pentru omenire prin influenţa ei, iar îndeplinirea acestei îndatoriri va aduce bucurie propriei ei inimi. Ea poate să netezească drumul care, prin soare şi umbră, duce spre înălţimi măreţe. Dar numai atunci când ea caută să urmeze în propria ei viaţă învăţăturile Domnului Hristos, numai atunci poate nădăjdui mama să formeze caracterul copiilor ei după chipul divin. Lumea e plină de influenţe dăunătoare. Moda şi moravurile exercită o mare putere asupra tineretului. Dacă mama este delăsătoare în ce priveşte datoria ei de a da învăţătură, a îndruma şi a înfrâna, copiii vor accepta de la sine răul şi se vor depărta de bine. Fiecare mamă să se înfăţişeze cât mai des înaintea Mântuitorului cu rugăciunea: „Învaţă-ne ce să păzim cu privire la copil şi ce avem de făcut!" Să ia seama la îndrumările date de Dumnezeu în Cuvântul Său şi va primi înţelepciune, după cum va avea nevoie.
„Tânărul Samuel creştea mereu şi era plăcut Domnului şi oamenilor". Cu toate că şi-a petrecut anii în serviciul Sanctuarului, consacrat lui Dumnezeu, tânărul Samuel nu a fost cruţat de influenţe rele şi nici de exemple păcătoase. Fiii lui Eli nu se temeau de Dumnezeu şi nici nu-l onorau pe tatăl lor; dar Samuel nici nu le căuta tovărăşia şi nici nu se lua după căile lor rele. Străduinţa sa continuă era să devină ceea ce Dumnezeu dorea ca el să fie. Orice tânăr are privilegiul acesta. Lui Dumnezeu Îi place foarte mult când copiii, oricât de mici, se consacră în slujba Lui.
Samuel fusese dat în grija lui Eli, iar drăgălăşenia caracterului lui a trezit o caldă afecţiune din partea bătrânului preot. Era prietenos, mărinimos, ascultător şi respectuos. Eli, amărât de abaterile propriilor săi fii, găsea odihnă, mângâiere şi binecuvântare în prezenţa ucenicului său. Samuel era gata să slujească şi era iubitor; niciodată nu şi-a iubit un tată mai duios fiul, decât l-a iubit Eli pe acest tânăr. Era ceva neobişnuit ca între înaltul judecător al naţiunii şi acest copil umil să fie legături atât de strânse. Când slăbiciunile bătrâneţii îl prindeau şi era copleşit de griji şi mustrări de conştiinţă din pricina purtării stricate a propriilor săi fii, Eli se apropia de Samuel ca să găsească mângâiere.
Era obiceiul ca leviţii să nu intre în lucrarea lor înainte de vârsta de douăzeci şi cinci de ani, dar Samuel a făcut o excepţie de la această regulă. În fiecare an a văzut cum i se încredinţau noi slujbe însemnate şi, încă de când era copil, i s-a dat să poarte un efod de in, ca semn al consacrării lui în slujba Sanctuarului. Oricât de tânăr a fost Samuel la data aducerii lui pentru a sluji în Sanctuar, i s-au încredinţat chiar de atunci lucrări în slujba Domnului, potrivit cu capacitatea lui. Acestea au fost la început foarte modeste şi nu întotdeauna plăcute; dar au fost îndeplinite cât se putea mai bine şi cu inimă voioasă. Religia lui se extindea asupra tuturor îndatoririlor vieţii. El se socotea un serv al lui Dumnezeu, iar lucrarea sa - ca fiind a lui Dumnezeu. Eforturile lui erau primite, pentru că erau generate de iubirea faţă de Dumnezeu şi de o sinceră dorinţă de a face voia Lui. În felul acesta, Samuel a ajuns un conlucrător al Domnului cerului şi al pământului. Iar Dumnezeu l-a învrednicit să îndeplinească o mare lucrare pentru Israel.
Dacă copiii ar fi învăţaţi să considere şirul neîntrerupt al datoriilor umile de fiecare zi, rânduite lor de Dumnezeu, ca o şcoală, în care trebuie să se formeze pentru a putea ajunge să facă un serviciu credincios şi rodnic, cât de atrăgătoare şi onorabilă s-ar dovedi lucrarea lor. Fiecare datorie, privită ca fiind de îndeplinit pentru Domnul, îi dă omului un imbold deosebit să facă până şi cea mai modestă lucrare şi îi leagă pe lucrătorii de pe pământ de fiinţele sfinte, care fac voia Domnului din cer.
Succesul în viaţa aceasta şi succesul de a câştiga o viaţă viitoare depind de o credincioasă şi conştiincioasă luare aminte la cele mici. Desăvârşirea se vede în operele cele mai mărunte ale lui Dumnezeu tot atât de bine ca şi în cele mai măreţe. Mâna care a aşezat în spaţiu lumile este aceeaşi care a creat cu delicată iscusinţă crinii câmpului. Iar în măsura în care Dumnezeu este desăvârşit în ale Sale, în aceeaşi măsură trebuie să fim şi noi desăvârşiţi în ale noastre. Făptura bine cumpănită a unui caracter frumos şi puternic se clădeşte prin îndeplinirea personală a datoriilor. Credincioşia să caracterizeze viaţa noastră atât în lucrurile cele mai mari, cât şi în cele mici. Purtarea cinstită în cele mici, îndeplinirea micilor lucrări de credincioşie şi amabilitate vor lumina cărarea vieţii, iar atunci când lucrarea noastră pe pământ se va încheia, se va dovedi că fiecare datorie împlinită cu credincioşie a avut o influenţă spre bine, influenţă care nu va trece niciodată.
Tinerii zilelor noastre pot ajunge tot atât de scumpi înaintea Domnului ca şi Samuel. Prin faptul că îşi menţin cu credincioşie integritatea creştină, ei pot să exercite o puternică influenţă în lucrarea de reformaţiune. De astfel de oameni este nevoie astăzi. Dumnezeu are pentru fiecare dintre aceştia o lucrare. Niciodată n-au izbutit oamenii să aibă rezultate mai mari pentru Dumnezeu şi pentru oameni decât cele ce pot fi realizate chiar în zilele noastre de aceia care vor fi credincioşi în cele încredinţate lor de Dumnezeu.
Cap. 56 - Eli şi fiii săi
Eli era preot şi judecător în Israel. El ocupa locul cel mai de frunte şi de cea mai mare răspundere în poporul lui Dumnezeu. Ca unul care fusese ales de Dumnezeu în slujba sfântă a preoţiei şi aşezat în cel mai înalt scaun judecătoresc din ţară, el era privit de popor ca fiind un model şi exercita o mare influenţă asupra seminţiilor lui Israel. Dar, cu toate că fusese chemat să cârmuiască întregul popor, el nu cârmuia în propria sa familie. Eli era un tată îngăduitor. Întrucât îi plăceau liniştea şi pacea, nu-şi folosea autoritatea pentru a înfrânge relele deprinderi şi pasiuni ale copiilor săi. În loc să-i judece sau să-i pedepsească, mai bine se supunea voii lor şi-i lăsa să umble pe căile lor. În loc să considere educaţia fiilor săi ca fiind una dintre cele mai de seamă răspunderi ale sale, el trata problema aceasta ca pe ceva de mică însemnătate. Preotul şi judecătorul lui Israel nu a fost lăsat în întuneric cu privire la datoria lui de a-i înfrâna şi conduce pe copiii pe care i-i dăduse Dumnezeu. Dar Eli s-a dat înapoi de la datoria sa deoarece ea îi cerea să se împotrivească voinţei fiilor săi, să-i pedepsească şi să le interzică un astfel de comportament. Fără să mai cumpănească urmările îngrozitoare care aveau să vină datorită atitudinii sale, el i-a lăsat pe copii mai departe să facă tot ce voiau şi a neglijat datoria de a-i educa pentru serviciul lui Dumnezeu şi pentru datoriile vieţii.
Dumnezeu spusese despre Avraam: „Ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină calea Domnului, făcând ce este drept şi bine" (Gen. 18,19). Dar Eli le-a îngăduit copiilor să-l stăpânească. Tatăl a ajuns să fie supus copiilor. Blestemul abaterii s-a văzut lămurit în viaţa stricată şi purtarea care caracteriza felul de viaţă al copiilor săi. Ei nu apreciau cum trebuie caracterul lui Dumnezeu şi sfinţenia Legii Sale. A fi în slujba Lui era pentru ei un lucru de rând. Din tinereţe erau deprinşi cu Sanctuarul şi serviciul lui; dar, în loc să devină mai evlavioşi, ei au pierdut orice simţ al sfinţeniei şi însemnătăţii lui. Tatăl nu le corectase lipsa de respect faţă de autoritatea lui, nu pusese frâu dispreţului lor faţă de serviciul solemn de la Sanctuar, iar când au ajuns la vârsta maturităţii, ei erau plini de roadele ucigătoare ale îndoielii şi revoltei.
Cu toate că nu erau corespunzători nicidecum pentru acest serviciu, ei au fost aşezaţi totuşi ca preoţi în Sanctuar, pentru a sluji înaintea lui Dumnezeu. Domnul dăduse cele mai lămurite îndrumări cu privire la aducerea jertfelor; dar aceşti bărbaţi netemători de Dumnezeu au adus dispreţul lor faţă de autoritate chiar şi în serviciul divin şi n-au luat aminte la legea privitoare la jertfe, care trebuia să fie aduse în chipul cel mai solemn. Sacrificiile care arătau spre moartea Domnului Hristos aveau scopul de a păstra în inima oamenilor credinţa în Răscumpărătorul care urma să vină; de aceea era de cea mai mare însemnătate ca îndrumările Domnului cu privire la ele să fie urmate în toate amănuntele. Îndeosebi jertfele de mulţumire erau o dovadă a recunoştinţei faţă de Dumnezeu. La jertfele acestea se ardea pe altar numai grăsimea, o anumită parte era rezervată preotului, dar partea cea mai mare era înapoiată celui care aducea jertfa şi trebuia consumată de el şi prietenii lui la masa de jertfă. În felul acesta, toate inimile aveau să fie îndreptate în recunoştinţă şi credinţă către marea Jertfă care urma să ridice păcatele lumii.
Fiii lui Eli, în loc să-şi dea seama de solemnitatea acestui act simbolic, nu se îngrijeau de altceva decât să-şi satisfacă lăcomia. Nemulţumiţi cu partea din jertfa de mulţumire ce le revenea, ei doreau încă o parte, iar numărul mare al jertfelor anuale le oferea prilejul preoţilor să se îmbogăţească în dauna poporului. Ei nu numai că cereau mai mult decât li se cuvenea, dar nici nu mai aveau răbdare să aştepte până se ardea grăsimea, ca jertfă pentru Dumnezeu. Stăruiau să ia partea care le plăcea, iar dacă cineva ezita, ameninţau că vor lua cu sila.
Această batjocură din partea preoţilor a făcut ca, în curând, serviciul divin să fie lipsit de însemnătatea lui sfântă şi solemnă, căci poporul „nesocotea darurile Domnului". Marea Jertfă antitipică, către care trebuia să se privească înainte, nu mai era recunoscută. „Tinerii aceştia se făceau vinovaţi înaintea Domnului de un foarte mare păcat".
Aceşti preoţi necredincioşi nesocoteau de asemenea Legea lui Dumnezeu şi îşi dezonorau serviciul sfânt prin purtările lor josnice şi pătimaşe; şi, cu toate acestea, continuau să mânjească prin prezenţa lor locaşul lui Dumnezeu. O mare parte din popor, plină de indignare din cauza purtării nelegiuite a lui Hofni şi Fineas, a încetat să mai vină la locul rânduit pentru închinare. În felul acesta, cultul rânduit de Dumnezeu ajunsese să fie dispreţuit şi părăsit, pentru că era legat cu păcatele oamenilor nelegiuiţi, iar cei a căror inimă era înclinată spre rău erau încurajaţi la păcat. Nelegiuirea, ticăloşia şi chiar idolatria au ajuns să crească în chip înspăimântător.
Eli săvârşise o mare greşeală prin faptul că îngăduise ca fiii lui să slujească în serviciul sfânt. Scuzând purtarea lor într-un fel sau altul, ajunsese orb faţă de păcatele lor; dar, în cele din urmă, ei au ajuns la un punct unde el nu mai putea închide ochii faţă de ticăloşiile săvârşite. Poporul s-a plâns de faptele lor de oprimare şi marele preot a fost necăjit şi amărât. N-a mai putut să tacă. Dar fiii lui se deprinseseră să se gândească numai la ei înşişi şi nu le mai păsa de alţii. Au observat amărăciunea tatălui lor, dar inima lor împietrită nu a fost mişcată. Au auzit îndemnurile lui blânde, dar ele n-au făcut nici o impresie asupra lor şi nici nu au fost dispuşi să-şi schimbe purtarea lor rea, cu toate că au fost avertizaţi de urmările păcatelor lor. Dacă Eli s-ar fi purtat drept cu fiii lui nelegiuiţi, aceştia ar fi fost demişi din slujba preoţească şi ar fi fost pedepsiţi cu moartea. Dar, pentru că s-a temut să aducă asupra lor ocară şi condamnare în mod public, el le-a admis să rămână mai departe, să-şi amestece păcătoşenia cu serviciul sfânt al lui Dumnezeu şi să arunce asupra cauzei adevărului o ocară care n-a putut fi îndepărtată mulţi ani. Dar, întrucât judecătorul lui Israel şi-a neglijat datoria, Dumnezeu a luat problema în mâna Sa.
„Un om al lui Dumnezeu a venit la Eli şi i-a zis: Aşa vorbeşte Domnul: ‘Nu M-am descoperit Eu casei tatălui tău, când era în Egipt, în casa lui Faraon? Eu l-am ales dintre toate seminţiile lui Israel ca să fie în slujba Mea, în preoţie, ca să se suie la altarul Meu, să ardă tămâia, şi să poarte efodul înaintea Mea; şi am dat casei tatălui tău toate jertfele mistuite de foc şi aduse de copiii lui Israel. Pentru ce călcaţi voi în picioare jertfele Mele şi darurile Mele, care am poruncit să se facă în locaşul meu? Şi cum se face că tu cinsteşti pe fiii tăi mai mult decât Mine, ca să vă îngrăşaţi din cele dintâi roade luate din toate darurile poporului meu Israel? De aceea iată ce zice Domnul, Dumnezeul lui Israel: ‘Spusesem că şi casa ta şi casa tatălui tău au să umble totdeauna înaintea Mea. Şi acum, zice Domnul, departe de Mine lucrul acesta! Căci voi cinsti pe cine Mă cinsteşte, dar cei ce Mă dispreţuiesc vor fi dispreţuiţi... Eu Îmi voi pune un preot credincios, care va lucra după inima Mea şi după sufletul Meu; îi voi zidi o casă stătătoare, şi va umbla totdeauna înainte Unsului Meu!’"
Dumnezeu îl acuzase pe Eli că îi onorează mai mult pe fiii săi decât pe Domnul. El îngăduise ca jertfa rânduită de Dumnezeul lui Israel ca binecuvântare să devină un obiect de scârbă, mai degrabă decât să-i facă de ruşine pe fiii săi din cauza purtării lor nelegiuite şi înjositoare. Aceia care, orbiţi de iubirea faţă de copiii lor, îşi urmează înclinaţia, lăsându-i să-şi satisfacă poftele egoiste, şi nu apără autoritatea lui Dumnezeu, mustrându-le păcatele şi pedepsind răul, arată lămurit că îşi onorează mai mult copiii decât pe Dumnezeu.
Dumnezeu l-a considerat răspunzător pe Eli, ca preot şi judecător în Israel, pentru starea morală şi religioasă a poporului său şi în mod special pentru caracterul fiilor săi. La început, ar fi trebuit să pună capăt răului prin măsuri mai blânde; dar, dacă acestea nu erau suficiente, ar fi trebuit să înfrângă răul prin măsurile cele mai aspre. Prin faptul că nu mustra răul şi nu exercita dreptatea împotriva păcatului, a atras asupra sa neplăcerea lui Dumnezeu. Nu se putea pune încredere în el ca să-l păstreze pe Israel în curăţie. Aceia care au prea puţin curaj de a mustra răul, sau care, prin nepăsare sau lipsă de interes, nu fac eforturi serioase de a curăţi familia sau comunitatea lui Dumnezeu sunt făcuţi răspunzători pentru răul care rezultă din neglijarea datoriei lor. Suntem la fel de răspunzători pentru răul pe care l-am fi putut opri prin exercitarea autorităţii părinteşti sau spirituale, ca şi cum noi înşine am fi săvârşit fapta respectivă.
Eli nu şi-a condus familia după principiile pe care le dăduse Dumnezeu pentru cârmuirea familiei. El ţinea cont de propriile sale păreri. Tatăl duios trecuse cu vederea greşelile şi păcatele fiilor în copilărie, amăgindu-se cu gândul că pornirile lor rele se vor pierde de la sine cu trecerea vremii. Şi astăzi, mulţi săvârşesc aceeaşi greşeală. Îşi închipuie că ştiu o cale mai bună de educare a copiilor decât aceea pe care o dă Dumnezeu în Cuvântul Său. Ei cultivă tendinţe greşite în copii şi se scuză, spunând: „Sunt prea mici pentru a fi pedepsiţi. Aşteptaţi până se fac mai mari ca să li se poată înfăţişa lucrurile în aşa fel, ca să priceapă". Astfel, obiceiurile rele sunt lăsate să prindă putere până când ajung trăsături de caracter care sunt toată viaţa un blestem pentru ei şi care vor fi reproduse în alţii.
Nu este un blestem mai mare pentru o familie decât de a-i lăsa pe tineri să aibă propriul lor drum. Când părinţii fac acest lucru şi împlinesc fără discernământ toate poftele copiilor, îi răsfaţă în ceea ce ştiu că nu este spre binele lor, curând copiii pierd orice respect faţă de părinţii lor, orice respect faţă de autoritatea lui Dumnezeu şi a oamenilor, ajungând robii voinţei lui Satana. Influenţa unei asemenea familii este larg răspândită şi dezastruoasă pentru întreaga societate omenească. Ea creşte până când ajunge un curent al răului, din pricina căruia au de suferit familii, grupări de oameni şi întreaga societate.
Din cauza poziţiei sale, influenţa lui Eli era mai întinsă decât a unui om de rând. Felul lui de viaţă în familie era imitat de tot Israelul. Urmările dăunătoare ale vieţii sale delăsătoare şi comode s-au dat pe faţă în mii de familii care s-au luat după exemplul lui. Când li se dă voie copiilor să umble pe căi rele, în timp ce părinţii vor să pară creştini, adevărul lui Dumnezeu este făcut de ocară. Cea mai bună dovadă a creştinismului în familie este caracterul format prin influenţa ei. Purtarea vorbeşte mai mult decât cele mai aprige mărturisiri de credinţă. Când aceia care vor să treacă drept evlavioşi, în loc să facă eforturi mari, stăruitoare şi obositoare, ca să dovedească ce înseamnă credinţa în Dumnezeu şi să ducă o viaţă de familie bine organizată - ca pildă în favoarea credinţei în Dumnezeu - sunt delăsători în sforţările lor de a pune stavilă dorinţelor rele ale copiilor lor, fac şi ei ca Eli şi aduc ocară asupra cauzei Domnului Hristos şi ruină asupra lor înşile şi asupra familiei lor. Dar, oricât de mari ar fi relele aduse de neglijenţa părinţilor, în orice împrejurare, ele sunt de zece ori mai mari când sălăşluiesc în familia acelora care sunt rânduiţi să înveţe poporul. Dacă aceştia pierd din vedere să-şi stăpânească propriile lor familii, îi duc pe mulţi la rătăcire prin exemplul lor rău. Vinovăţia lor este cu atât mai mare decât a altora, cu cât poziţia lor este de mai mare răspundere.
I se făgăduise casei lui Aaron că va umbla pururea înaintea lui Dumnezeu; dar făgăduinţa aceasta fusese dată cu condiţia ca ei să se consacre cu toată inima în slujba sanctuarului, să-L onoreze pe Dumnezeu prin faptele lor, să nu-şi slujească lor înşile şi să nu umble după propriile lor înclinaţii schimbătoare. Eli şi fiii lui fuseseră puşi la încercare şi găsiţi de Domnul cu totul necorespunzători pentru înalta lor poziţie de preoţi în slujba Lui. Şi Dumnezeu a zis: „Departe de Mine". El n-a putut îndeplini faţă de ei binele la care Se gândise, deoarece ei nu şi-au făcut partea.
Exemplul acelora care slujesc în poziţii sfinte ar trebui să fie de aşa natură, încât să le insufle oamenilor respect faţă de Dumnezeu şi teamă de a-L jigni. Când fac din chemarea lor sfântă o manta acoperitoare pentru satisfacerea poftelor lor egoiste sau senzuale, bărbaţi care ar trebui să stea „în locul lui Hristos" (2 Cor. 5,20), pentru a vesti oamenilor solia lui Dumnezeu de har şi împăcare, devin cele mai active unelte ale lui Satana. Ca şi Hofni şi Fineas, ei fac ca oamenii să batjocorească darurile Domnului. S-ar putea ca un timp să-şi manifeste purtarea lor cea rea în ascuns; dar când, în cele din urmă, caracterul lor adevărat este dat pe faţă, credinţa oamenilor este zguduită aşa de tare, încât uneori se întâmplă să-şi piardă încrederea în religie. Lucrul acesta lasă în urmă, în inima oamenilor, neîncredere faţă de toţi aceia care pretind că propovăduiesc Cuvântul lui Dumnezeu. Solia adevăratului sol al lui Dumnezeu este primită cu îndoială. Fără încetare se ridică întrebarea: „Oare nu se va dovedi că şi acesta este la fel ca cel pe care l-am crezut atât de sfânt şi s-a dovedit a fi atât de stricat?" În felul acesta, Cuvântul lui Dumnezeu îşi pierde influenţa asupra sufletului oamenilor.
În mustrarea lui Eli faţă de fiii săi, sunt cuvinte pline de însemnătate solemnă şi înspăimântătoare, cuvinte care ar trebui să fie bine cumpănite de toţi aceia care se află în slujbe sfinte: „Dacă un om păcătuieşte împotriva altui om, îl va judeca Dumnezeu; dar dacă păcătuieşte împotriva Domnului, cine se va ruga pentru el?" Dacă relele lor ar fi dăunat numai semenilor lor, judecătorul ar fi putut să îndrepte lucrurile prin fixarea unei amenzi şi prin impunerea unei despăgubiri, iar vinovatul ar fi putut fi iertat. Sau, dacă nu s-ar fi făcut vinovaţi de un păcat săvârşit cu voia, s-ar fi putut aduce o jertfă pentru ei. Dar păcatele lor erau în aşa fel împletite cu slujba lor de preoţi ai Celui Preaînalt, în aducerea jertfei pentru păcat, iar lucrarea lui Dumnezeu era în aşa fel înjosită şi dezonorată înaintea oamenilor, încât nu se mai putea primi nici o ispăşire pentru ei. Propriul lor tată, cu toate că era mare preot, nu îndrăznea să mijlocească pentru ei; el nu îndrăznea să-i apere de mânia unui Dumnezeu sfânt. Dintre toţi păcătoşii, cei mai vinovaţi sunt aceia care aduc dezonoare asupra mijloacelor pe care le-a prevăzut Cerul pentru mântuirea oamenilor - care „răstignesc din nou pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu, şi-L dau să fie batjocorit" (Evr. 6,6).
Cap. 57 - Chivotul legământului luat de filisteni
O nouă avertizare urma să-i fie adusă casei lui Eli. Dumnezeu nu mai putea să comunice cu marele preot şi cu fiii lui; păcatele lor, asemenea unui nor gros, i-au despărţit de prezenţa Duhului Său cel Sfânt. Dar, în mijlocul răutăţii, copilul Samuel a rămas credincios Cerului şi, o dată cu solia de condamnare a casei lui Eli, Samuel a fost chemat ca profet.
"Tânărul Samuel slujea Domnului înaintea lui Eli. Cuvântul Domnului era rar în vremea aceea şi vedeniile nu erau dese. Tot pe vremea aceea, Eli începea să aibă ochii tulburi şi nu mai putea să vadă. El stătea la locul lui, iar candela lui Dumnezeu nu se stinsese încă; şi Samuel era culcat în templul Domnului unde era chivotul lui Dumnezeu. Atunci Domnul a chemat pe Samuel" (1Sam. 3,1-3). Gândind că ar fi glasul lui Eli, el s-a dus degrabă la locul unde era culcat preotul şi zise: "Iată-mă, căci m-ai chemat". Răspunsul a fost: "Nu te-am chemat; întoarce-te şi te culcă". De trei ori a fost chemat Samuel şi de trei ori răspunsul lui a fost acelaşi. Şi atunci Eli s-a convins că acea chemare tainică era glasul lui Dumnezeu. Domnul trecuse pe lângă servul ales mai înainte, bărbatul cu părul cărunt, pentru a se opri să stea de vorbă cu un băieţel. Acest fapt era el însuşi o mustrare amară, dar meritată pentru Eli şi casa lui.
În inima lui Eli nu s-a trezit nici un sentiment de invidie sau gelozie. L-a sfătuit pe băiat ca, dacă va mai fi chemat, să răspundă: "Vorbeşte, Doamne, căci robul Tău ascultă". Glasul a răsunat încă o dată şi copilul a răspuns: "Vorbeşte, căci robul Tău ascultă". El a fost aşa de tare speriat la gândul că Marele Dumnezeu îi vorbeşte, încât n-a mai putut să-şi amintească exact cuvintele pe care i le spusese Eli.
Atunci Domnul i-a zis lui Samuel: "Iată că voi face în Israel un lucru care va asurzi urechile oricui va auzi. În ziua aceea voi împlini asupra lui Eli tot ce am rostit asupra casei lui; voi începe şi voi isprăvi. I-am spus că vreau să pedepsesc casa lui pentru totdeauna din pricina fărădelegii de care are cunoştinţă şi prin care fiii lui s-au făcut vrednici de lepădat, fără ca el să-i fi oprit. De aceea, jur casei lui Eli că niciodată fărădelegea casei lui Eli nu va fi ispăşită, nici prin jertfe, nici prin daruri de mâncare".
Mai înainte de a fi primit solia aceasta de la Dumnezeu, "Samuel nu cunoştea încă pe Domnul şi Cuvântul Domnului nu-i fusese încă descoperit", adică el nu era încă deprins cu descoperiri directe ale prezenţei lui Dumnezeu, cum li se dădeau profeţilor. Era planul Domnului să Se descopere într-un chip neaşteptat, pentru ca Eli să audă despre aceasta prin surprinderea şi întrebarea băiatului. La gândul că i s-a încredinţat o solie atât de înspăimântătoare, Samuel a fost umplut de spaimă şi uimire. Ca de obicei, dimineaţa, s-a dus la lucrul lui, dar cu o grea povară pe inima lui tânără. Domnul nu-i poruncise să descopere anunţarea teribilei pedepse, de aceea a tăcut şi a evitat cât a putut să se întâlnească cu Eli. Se cutremura ca nu cumva vreo întrebare să-l constrângă şi să-i vestească judecata lui Dumnezeu aceluia pe care-l iubea şi-l onora. Eli era convins că solia prevestea o nenorocire mare pentru el şi pentru casa lui. El l-a chemat pe Samuel şi l-a obligat să-i povestească, fără să ascundă ceva, tot ce-i descoperise Domnul. Copilul a ascultat şi bătrânul împovărat de ani se plecă în supunere umilă sub osânda îngrozitoare: "Domnul este acesta" - a zis el - "să facă ce va crede!"
Cu toate acestea, Eli n-a dat pe faţă roadele unei adevărate căinţe. El şi-a recunoscut vinovăţia, dar a neglijat să dea la o parte păcatul. An după an a zăbovit Dumnezeu cu judecăţile Lui ce ameninţau să cadă. Multe s-ar fi putut face în decursul acestor ani pentru a îndrepta greşelile trecutului; dar bătrânul preot n-a luat nici o măsură eficientă pentru a înlătura stările rele care întinau Sanctuarul Domnului şi duceau la ruină mii de suflete din Israel. Îndelunga răbdare a Domnului a făcut ca inima lui Hofni şi a lui Fineas să se împietrească şi mai mult şi ei să devină şi mai obraznici în nelegiuirile lor. Eli a făcut cunoscute întregii naţiuni soliile de avertizare şi mustrare aduse asupra casei sale. Prin aceasta, el nădăjduia să contracareze, în oarecare măsură, influenţa cea rea a neglijenţei lui din trecut. Dar avertizările au fost dispreţuite de popor, aşa cum au fost dispreţuite şi de preoţi. Chiar şi popoarele vecine, cărora nu le rămăseseră necunoscute nelegiuirile făţişe care se săvârşeau în Israel, au devenit şi mai cutezătoare în idolatria lor şi în faptele lor nelegiuite. Ele nu aveau nici un simţământ al vinei pentru păcate, cum ar fi trebuit să simtă dacă Israel ar fi rămas credincios. Dar se apropia o zi a răsplătirii. Autoritatea lui Dumnezeu fusese înlăturată şi adorarea Lui neglijată şi desconsiderată şi era timpul ca El să ia măsuri pentru a apăra onoarea Numelui Său.
"Israel a ieşit înaintea filistenilor, ca să lupte împotriva lor. Au tăbărât lângă Eben-Ezer, şi filistenii tăbărâseră la Afec". Această expediţie războinică fusese întreprinsă de israeliţi fără sfatul Domnului, fără colaborarea marelui preot sau a profetului. "Filistenii s-au aşezat în linie de bătaie împotriva lui Israel, şi lupta a început. Israel a fost bătut de filisteni, care au omorât pe câmpul de bătaie aproape patru mii de oameni." Când oştile risipite şi descurajate s-au întors în tabără, bătrânii lui Israel au zis: "Pentru ce ne-a lăsat Domnul să fim bătuţi astăzi de filisteni?" Poporul era vrednic de pedeapsa lui Dumnezeu şi, cu toate acestea, n-a înţeles că propriile lui păcate erau pricina acestei grozave nenorociri. Şi au zis: "Haidem să luăm de la Silo chivotul legământului Domnului ca să vină în mijlocul nostru, şi să ne izbăvească din mâna vrăjmaşilor noştri." Domnul nu le dăduse nici o poruncă şi nici permisiunea să ia chivotul legământului şi să-l aducă în mijlocul oştirii; cu toate acestea, israeliţii erau convinşi că biruinţa avea să fie a lor şi au scos mari strigăte când chivotul legământului a fost adus de fiii lui Eli în tabără.
Filistenii considerau chivotul legământului ca fiind Dumnezeul lui Israel. Toate faptele mari pe care le făcuse Iehova pentru poporul Său erau puse pe seama puterii chivotului. Auzind strigătele de bucurie la apropierea lui, au zis: "'Ce înseamnă strigătele acestea care răsună în tabăra evreilor?' Şi au auzit că sosise chivotul Domnului în tabără. Filistenii s-au temut pentru că au crezut că Dumnezeu venise în tabără. 'Vai de noi!' au zis ei, 'căci n-a fost aşa ceva până acum. Vai de noi! Cine ne va izbăvi din mâna acestor dumnezei puternici? Dumnezeii aceştia au lovit pe egipteni cu tot felul de urgii în pustie. Întăriţi-vă şi fiţi oameni, filistenilor, ca nu cumva să fiţi robi evreilor, cum v-au fost ei vouă; fiţi oameni şi luptaţi!'"
Filistenii au năvălit într-un atac înverşunat care a avut ca urmare înfrângerea israeliţilor şi o mare pierdere. Treizeci de mii de bărbaţi au rămas morţi pe câmpul de bătaie, chivotul legământului a fost luat, iar cei doi fii ai lui Eli au murit, luptând pentru apărarea lui. În felul acesta, s-a scris o nouă mărturie pentru toate generaţiile viitoare, că răutatea poporului lui Dumnezeu nu rămâne nepedepsită. Cu cât este mai mare cunoaşterea voinţei lui Dumnezeu, cu atât este mai mare păcatul acelora care o nesocotesc.
Israel fusese lovit de cea mai mare nenorocire posibilă. Chivotul lui Dumnezeu fusese capturat şi se afla în stăpânirea vrăjmaşilor. De fapt, mărirea se îndepărtase din Israel, întrucât simbolul prezenţei dăinuitoare a puterii Domnului fusese luat din mijlocul lor. De acest chivot sfânt erau legate cele mai minunate descoperiri ale adevărului şi puterii lui Dumnezeu. În vremurile trecute se câştigaseră mari biruinţe în luptă oriunde se arăta el. El era umbrit de aripile heruvimilor de aur şi de măreţia de nedescris a prezenţei lui Dumnezeu; preînchipuirea văzută a Dumnezeului Celui Prea Înalt odihnise asupra lui în Sfânta Sfintelor. Dar de data aceasta el nu adusese biruinţa. Nu se dovedise a fi un scut şi, de aceea, o mare întristare domnea în Israel.
Ei nu şi-au dat seama că credinţa lor era doar o credinţă formală ce îşi pierduse puterea de a se alipi strâns de Dumnezeu. Legea lui Dumnezeu care era cuprinsă în chivotul legământului era, de asemenea, un semn al prezenţei lui Dumnezeu; dar ei au aruncat dispreţ asupra poruncilor Sale, au desconsiderat cerinţele lor şi L-au întristat pe Duhul lui Dumnezeu, care era în mijlocul lor. Cât timp au ascultat de sfintele porunci, Domnul a fost cu ei şi a lucrat pentru ei prin nemărginita Lui putere; dar atunci când şi-au pus nădejdea în chivot, care pentru ei nu mai avea nici o legătură cu Domnul şi nu L-au mai onorat pe Dumnezeu prin ascultare de voinţa Lui descoperită, chivotul nu le putea fi de mai mare folos decât oricare altă ladă. Ei priveau chivotul aşa cum îşi priveau neamurile idolatre zeii, ca şi cum el însuşi ar fi posedat elementele puterii şi mântuirii. Ei călcau Legea pe care o conţinea chivotul; chiar această adorare a lui conducea la formalism, făţărnicie şi idolatrie. Păcatele i-au despărţit de Dumnezeu şi El nu le putea oferi biruinţa până când nu se pocăiau şi nu se lăsau de nelegiuirile lor.
Nu era suficient ca sanctuarul şi chivotul legământului să fie în mijlocul poporului Israel. Nu era îndestulător ca preoţii să aducă jertfe, iar poporul să fie numit "copii ai lui Dumnezeu", Domnul nu ascultă cererea acelora care cultivă răutatea în inimi; stă scris: "Dacă cineva îşi întoarce urechea ca să n-asculte Legea, chiar şi rugăciunea lui este o scârbă" (Prov. 28,9).
Când oastea a ieşit la luptă, Eli, bătrân şi orb, rămăsese la Silo. Cu îngrijorare aştepta sfârşitul luptei, "căci inima îi era neliniştită pentru chivotul lui Dumnezeu". Stând la intrarea cortului întâlnirii, el se afla în fiecare zi pe drumul oştirii, aşteptând îngrijorat sosirea unui sol de pe câmpul de luptă.
În cele din urmă veni în grabă un beniamit, urcând pe înălţime, spre cetate, "cu hainele sfâşiate şi cu capul acoperit de ţărână". Trecând grăbit pe lângă bătrân, fără a ţine seama de el, năvăli în cetate spunând mulţimii nerăbdătoare vestea despre înfrângere şi despre pierderea suferită.
Strigătele de durere, plânsul şi vaietele au ajuns până la bătrânul care aştepta în faţa cortului legământului. Solul a fost adus înaintea lui. Şi bărbatul i-a povestit lui Eli: "Israel a fugit dinaintea filistenilor şi poporul a suferit o mare înfrângere; şi chiar cei doi fii ai tăi, Hofni şi Fineas, au murit". Oricât de îngrozitoare ar fi fost lucrurile acestea, Eli le putea îndura căci se aştepta la ele. Dar când cel ce aducea vestea spuse mai departe: "Şi chivotul Domnului a fost luat", pe faţa lui se zugrăvi o expresie de groază ce nu poate fi descrisă. Gândul că păcatele lui L-au dezonorat atât de mult pe Dumnezeu şi L-au determinat să-Şi retragă prezenţa din Israel era mai mult decât putea suporta; puterile l-au părăsit şi el a căzut pe spate, lângă poartă, "şi-a rupt ceafa şi a murit".
Soţia lui Fineas, contrar ticăloşiei soţului ei, era o femeie care se temea de Dumnezeu. Moartea socrului şi a soţului ei şi, mai presus de toate, vestea luării chivotului legământului i-au pricinuit moartea. Ea şi-a dat seama că şi ultima nădejde pentru Israel fusese pierdută şi i-a dat copilului pe care-l născuse în acea oră nefericită numele I-Cabod. I-Cabod înseamnă "Nu mai e slavă". O dată cu ultima suflare, şopti încă o dată: "S-a dus slava lui Israel, căci chivotul lui Dumnezeu este luat".
Dar Domnul nu Îşi părăsise cu desăvârşire poporul şi nici nu a îngăduit mult timp superioritatea vrăjmaşului. El Se folosise de filisteni ca de un instrument de pedepsire a lui Israel şi S-a folosit de chivotul legământului pentru a-i pedepsi pe filisteni. În trecut, prezenţa lui Dumnezeu îl însoţise pentru a-l conduce pe poporul Său credincios la mărire şi putere. Puterea aceasta nevăzută încă îl mai însoţea pentru a aduce groază şi nimicire în rândul călcătorilor sfintei Sale Legi. Domnul Se foloseşte adesea de cei mai înverşunaţi vrăjmaşi ai Săi pentru a mustra necredincioşia poporului Său. S-ar putea ca cei nelegiuiţi să triumfe pentru o vreme, văzând că Israel suferă mustrarea; dar va veni timpul când va trebui să stea şi ei în faţa condamnării unui Dumnezeu sfânt, care urăşte păcatul. Pretutindeni unde domneşte nelegiuirea, judecăţile divine vin repede şi fără putinţă de scăpare.
Filistenii duseseră chivotul legământului în triumf la Asdod, una dintre cele cinci cetăţi-capitală ale lor, şi-l aşezaseră în templul zeului lor, Dagon. Ei îşi închipuiau că puterea care până atunci însoţise chivotul legământului le aparţinea şi că aceasta, unită cu puterea lui Dagon, îi va face invincibili. Dar, când au intrat în templu a doua zi, o scenă care i-a umplut de groază li s-a înfăţişat privirilor. Dagon căzuse cu faţa la pământ înaintea chivotului legământului lui Iehova. Plini de respect, preoţii lui Dagon au ridicat chipul idolului şi l-au aşezat la locul lui. Dar în dimineaţa următoare l-au găsit mutilat în chip ciudat, zăcând din nou la pământ înaintea chivotului legământului. Trunchiul idolului semăna cu o făptură omenească, în timp ce partea de jos aducea la înfăţişare cu un peşte. De data aceasta, toate părţile ce semănau a om erau făcute ţăndări şi numai partea ca de peşte mai rămăsese. Preoţii şi poporul s-au umplut de groază; ei considerau această întâmplare plină de mister ca fiind o prevestire rea, care însemna nimicirea lor şi a zeilor lor în faţa Dumnezeului lui Israel. În cele din urmă, au scos chivotul legământului din templu şi l-au aşezat într-o clădire deosebită.
Apoi locuitorii cetăţii Asdod au fost loviţi cu o boală supărătoare şi primejdioasă. Întrucât îşi mai aminteau de plăgile cu care îi lovise Dumnezeul lui Israel pe egipteni, au considerat că boala lor era rezultatul prezenţei chivotului legământului între ei. De aceea s-a hotărât să fie mutat chivotul la Gat. Dar molima a mers în urma lui şi locuitorii cetăţii aceleia l-au trimis mai departe, la Ecron. Aici a fost primit cu groază de oamenii care strigau: "Au adus la noi chivotul Dumnezeului lui Israel, ca să ne omoare pe noi şi poporul nostru". Asemeni celor din Asdod şi Gat, au alergat la zeii lor, căutând salvare; dar lucrarea nimicitoare a mers mai departe, aşa că "ţipetele cetăţii se înălţau până la cer". Întrucât s-au temut să lase chivotul legământului în continuare între locuinţele oamenilor, poporul l-a aşezat în câmpul liber. A venit atunci plaga şoarecilor care au pustiit ţara şi au nimicit produsele pământului atât în magazii, cât şi pe câmp. Naţiunea era acum ameninţată cu nimicirea deplină - fie prin foamete, fie prin boală.
Şapte luni a rămas chivotul legământului la filisteni şi în tot acest timp israeliţii n-au făcut nimic pentru a-l recâştiga. Dar, după acest timp, filistenii erau tot atât de dornici de a scăpa de el, pe cât de mult doriseră să-l aibă în stăpânire. În loc să fie un izvor de putere pentru ei, ajunsese să fie o povară grea şi un mare blestem. Cu toate acestea, nu ştiau ce să facă deoarece, oriunde era dus, judecăţile lui Dumnezeu veneau după el. Poporul s-a adresat mai marilor lui, preoţilor şi ghicitorilor, întrebându-i stăruitor: "Ce să facem cu chivotul Domnului? Arătaţi-ne cum trebuie să-l trimitem înapoi." Li s-a dat sfatul să-l înapoieze, adăugând şi un dar foarte scump, ca jertfă pentru vină. "Atunci", au zis preoţii, "vă veţi vindeca şi veţi şti pentru ce nu s-a îndepărtat mâna Lui de peste voi".
Pentru a opri o plagă oarecare sau pentru a o înlătura, între păgâni era obiceiul vechi de a face din aur, argint sau alt material un chip al cauzei nenorocirii, al obiectului sau părţii din corp care era atinsă. Acest chip era apoi atârnat de un stâlp sau undeva într-un loc unde se putea vedea uşor, cu credinţa că acest chip este o apărare sigură împotriva acelui rău pe care-l reprezenta. Şi astăzi mai stăruie un astfel de obicei printre popoarele păgâne. Când cineva care suferă de vreo boală se duce la templul zeilor săi pentru ca să afle acolo vindecare, duce cu sine şi un chip al părţii suferinde, ca dar zeului.
După superstiţiile care domneau, domnitorii filistenilor au sfătuit poporul să facă nişte chipuri ale plăgilor cu care au fost loviţi. "Cinci umflături de aur şi cinci şoareci de aur, după numărul domnitorilor filistenilor, căci aceeaşi urgie a fost peste voi toţi şi peste domnitorii voştri".
Aceşti bărbaţi înţelepţi au recunoscut o putere tainică ce însoţea chivotul legământului - o putere pe care mintea lor era incapabilă de a o pătrunde. Cu toate acestea nu au sfătuit poporul să se depărteze de idolatrie, servind Domnului. Ei continuau să-L urască pe Dumnezeul lui Israel, cu toate că prin judecăţile Sale copleşitoare au fost constrânşi să-I recunoască autoritatea. Se poate întâmpla şi astăzi la fel: păcătoşii să fie convinşi prin judecăţile lui Dumnezeu că e zadarnic să se lupte împotriva Lui. Ei pot fi determinaţi să se supună puterii Sale, în timp ce în inima lor se răzvrătesc împotriva stăpânirii Sale. O astfel de supunere nu îl poate salva pe păcătos. Inima trebuie să se predea lui Dumnezeu - trebuie să fie supusă de harul divin, mai înainte ca pocăinţa omului să poată fi primită.
Cât de mare este îndelunga răbdare a lui Dumnezeu faţă de păcătoşi! Filistenii idolatri şi israeliţii decăzuţi gustaseră la fel din darurile îndurărilor Sale. Miile de dovezi ale harului Său au căzut în linişte pe cărarea oamenilor nerecunoscători şi răzvrătiţi. Fiecare binecuvântare le vorbea despre Dătător, dar ei rămâneau reci faţă de iubirea Lui. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu a fost foarte mare faţă de fiii oamenilor; dar atunci când în mod recalcitrant au stăruit în nepocăinţa lor, El Şi-a retras mâna Sa ocrotitoare. Ei au refuzat să asculte de glasul lui Dumnezeu în lucrările creaţiunii Sale, de avertizările, sfaturile şi mustrările Cuvântului Său şi astfel El a fost nevoit să le vorbească prin judecăţile Sale.
S-au găsit printre filisteni unii care erau gata să se împotrivească înapoierii chivotului legământului în ţara lui. O aşa recunoaştere a puterii Dumnezeului lui Israel cu siguranţă că era umilitoare pentru mândria Filistiei. Dar "preoţii şi ghicitorii" au îndemnat poporul să nu imite încăpăţânarea lui Faraon şi a egiptenilor şi în felul acesta să-şi atragă nenorociri şi mai mari. S-a propus un plan care, fiind primit de toţi, a fost aplicat îndată. Chivotul legământului împreună cu darul de aur a fost aşezat într-un car nou, mijloc prin care se înlătura orice întinare; la car au fost înjugate două vaci care nu mai trăseseră la jug. Viţeii lor au fost închişi acasă, iar vacile, lăsate libere să meargă încotro vor vrea. Dacă astfel chivotul legământului avea să meargă spre Bet-Şemeş, cea mai apropiată cetate a leviţilor, filistenii erau gata să admită lucrul acesta ca o dovadă că Dumnezeul lui Israel le făcuse acest mare rău; "dacă nu", ziceau ei, "vom şti că nu mâna Lui ne-a lovit, ci lucrul acesta a venit peste noi din întâmplare".
Când li s-a dat drumul, vacile s-au îndepărtat de viţeii lor şi, mugind, au mers drept spre Bet-Şemeş. Fără a fi conduse de un om, vitele răbdătoare au mers pe drumul lor. Prezenţa divină însoţea chivotul legământului şi vacile au mers drept înainte pe drum, până la locul hotărât.
Era timpul seceratului grânelor şi locuitorii din Bet-Şemeş secerau în vale. "Au ridicat ochii, au zărit chivotul şi s-au bucurat când l-au văzut. Carul a ajuns în câmpul lui Iosua din Bet-Şemeş şi s-a oprit acolo. Acolo era o piatră mare. Au despicat lemnele carului şi vacile le-au adus ca ardere de tot Domnului". Domnitorii filistenilor care au urmărit chivotul legământului până la hotarul Bet-Şemeş şi au văzut că a ajuns cu bine s-au întors acum la Ecron. Plaga încetase şi erau convinşi că nenorocirea lor fusese o judecată trimisă de Dumnezeul lui Israel.
Oamenii din Bet-Şemeş au răspândit grabnic vestea că chivotul legământului este la ei şi oamenii din toate locurile învecinate au început să vină să salute întoarcerea lui. Chivotul legământului fusese aşezat pe piatra care servise mai întâi drept altar şi în faţa lui I-au fost aduse Domnului şi alte jertfe. Dacă închinătorii şi-ar fi recunoscut păcatele şi s-ar fi pocăit, binecuvântarea Domnului ar fi venit asupra lor. Dar ei n-au ascultat cu credincioşie de Legea Sa şi, chiar dacă se bucurau de înapoierea chivotului ca de un prevestitor de bine, nu-şi dădeau seama de sfinţenia lui. În loc de a-i pregăti un loc corespunzător, l-au lăsat afară, pe câmp. Continuând să privească cu uimire arca sfântă şi vorbind despre felul minunat cum fusese adusă înapoi, au început să-şi spună părerea cam în ce ar consta puterea ei deosebită. Copleşiţi de curiozitate, în cele din urmă au ridicat capacul şi au îndrăznit să privească înăuntru.
Tot Israelul fusese învăţat să privească chivotul legii cu sfială şi respect sfânt. Când primeau ordinul de a-l purta dintr-un loc în altul, nici măcar leviţii nu aveau voie să-l privească. O singură dată pe an îi era îngăduit marelui preot să privească chivotul legământului lui Dumnezeu. Nici măcar păgânii preoţi filisteni nu au îndrăznit să-i ridice capacul. Îngeri cereşti nevăzuţi l-au însoţit în toate peregrinările lui. Cutezanţa lipsită de respect a locuitorilor din Bet-Şemeş a fost pedepsită imediat. Mulţi au fost loviţi îndată de moarte.
Cei ce au continuat să trăiască n-au ajuns, ca urmare a acestei judecăţi, să-şi regrete păcatul, ci doar să privească chivotul legământului cu o frică superstiţioasă. Nerăbdători să scape de el şi totuşi lipsiţi de curajul de a-l mişca din loc, oamenii din Bet-Şemeş au trimis o solie locuitorilor din Chiriat-Iearim să vină să-l ia. Cu multă bucurie au salutat locuitorii acestei cetăţi sosirea chivotului sfânt. Ei ştiau că, pentru cei sinceri şi credincioşi, el era garanţia harului divin. Cu bucurie şi solemnitate l-au adus în cetatea lor şi l-au aşezat în casa lui Abinadab, un levit. Acesta a hotărât ca fiul său Eleazar să aibă grijă de el şi acolo a rămas timp de mai mulţi ani.
În decursul anilor, de când Domnul Se descoperise prima dată fiului Anei, chemarea lui Samuel la slujba de profet fusese recunoscută de întregul popor. Prin faptul că a transmis cu credincioşie avertizarea divină faţă de casa lui Eli, oricât de dureroasă şi împovărătoare a fost datoria aceasta, Samuel a dat dovadă de credincioşie ca sol al lui Iehova. "Domnul era cu el şi n-a lăsat să cadă la pământ nici unul din cuvintele Sale. Tot Israelul, de la Dan până la Beer-Şeba, a cunoscut că Domnul pusese pe Samuel prooroc al Domnului".
Israeliţii, ca naţiune, au continuat să rămână într-o stare de necredinţă şi idolatrie şi, ca pedeapsă pentru aceasta, au rămas supuşi filistenilor. În acest timp, Samuel a cercetat cetăţile şi satele din toată ţara şi a căutat să îndrepte inima oamenilor către Dumnezeul părinţilor lor, iar străduinţele lui n-au rămas zadarnice. După ce a suferit douăzeci de ani apăsarea din partea vrăjmaşilor, "toată casa lui Israel a plâns după Domnul". Samuel i-a sfătuit: "Dacă din toată inima voastră vă întoarceţi la Domnul, scoateţi din mijlocul vostru dumnezeii străini şi astarteele, îndreptaţi-vă inima spre Domnul şi slujiţi-I numai Lui". De aici descoperim că evlavia practică, religia inimii, era propovăduită şi în timpul lui Samuel, cum a fost propovăduită şi de Domnul Hristos la venirea Lui pe pământ. Fără harul Domnului Hristos, formele exterioare ale religiei erau fără valoare pentru Israelul din vechime. La fel de lipsite de valoare sunt şi pentru Israelul de astăzi.
Şi astăzi este nevoie de o redeşteptare a adevăratei religii a inimii, cum a avut loc pe vremuri la israeliţi. Pocăinţa este primul pas pe care trebuie să-l facă aceia care vor să se întoarcă la Dumnezeu. Nimeni nu poate face lucrul acesta în locul altuia. Fiecare dintre noi trebuie să ne umilim sufletul înaintea lui Dumnezeu şi să scoatem afară idolii. Dacă am făcut tot ce ne stă în putinţă, Domnul ne va descoperi mântuirea Lui.
Sub conducerea conducătorilor de seminţii, s-a ţinut o mare adunare la Miţpa şi o adunare sfântă. Cu adâncă umilinţă, poporul şi-a recunoscut păcatele; iar ca dovadă a hotărârii de a asculta sfaturile date, l-a învestit pe Samuel cu autoritate de judecător.
Filistenii au considerat că adunarea aceasta ar fi un sfat războinic şi au pornit la drum cu o mare oştire, pentru a-i împrăştia pe israeliţi înainte de a-şi fi desăvârşit planurile. Vestea apropierii lor a cauzat o mare teamă între israeliţi. Poporul l-a rugat pe Samuel: "Nu înceta să strigi pentru noi către Domnul, Dumnezeul nostru, ca să ne scape de mâna filistenilor".
În timp ce Samuel era ocupat cu aducerea unui miel ca ardere de tot, filistenii au început lupta. Atunci Cel Atotputernic, care coborâse pe Sinai în mijlocul focului, fumului şi tunetului, care despărţise Marea Roşie şi făcuse un drum prin mijlocul Iordanului pentru Israel, Şi-a manifestat din nou puterea. O furtună îngrozitoare s-a abătut asupra oştirii ce înainta şi pământul a fost presărat cu stârvurile puternicilor războinici.
Tremurând de teamă şi nădejde, israeliţii au stat acolo într-un respect tăcut. Văzând înfrângerea vrăjmaşilor lor, au ştiut că Dumnezeu primise pocăinţa lor. Cu toate că nu erau pregătiţi de luptă, au luat armele filistenilor înfrânţi şi au urmărit oastea fugară până sub Bet-Car. Această biruinţă măreaţă a fost câştigată pe aceeaşi câmpie unde, cu douăzeci de ani mai înainte, israeliţii fuseseră înfrânţi de filisteni, unde preoţii fuseseră omorâţi şi chivotul lui Dumnezeu luat. Atât pentru naţiuni, cât şi pentru persoanele luate în mod individual, calea ascultării de Dumnezeu este calea siguranţei şi fericirii, în timp ce calea abaterii conduce numai la nefericire şi înfrângere. Filistenii au fost atât de categoric înfrânţi, încât au predat cetăţile pe care le luaseră de la israeliţi şi mulţi ani s-au abţinut de la orice acţiune ostilă. Şi alte naţiuni au urmat pilda aceasta şi israeliţii s-au bucurat de pace cât timp Samuel a fost în slujbă.
Pentru a imortaliza această întâmplare, Samuel a aşezat o mare piatră de amintire la Miţpa şi Sen. A numit-o Eben-Ezer, "piatră de ajutor", şi a zis poporului: "Până aici Domnul ne-a ajutat".
Cap. 58 - Şcolile profeţilor
Domnul Însuşi conducea educaţia lui Israel. Grija Lui nu se mărginea numai la nevoile lor religioase; tot ce interesa buna lor stare corporală şi intelectuală era cuprins în prevederile Sale divine şi intra în sfera Legii divine.
Dumnezeu le poruncise evreilor să-i înveţe pe copiii lor toate cerinţele Sale şi să le facă cunoscut modul în care S-a purtat cu părinţii lor. Aceasta era una dintre datoriile deosebite ale tuturor părinţilor - o datorie pe care nimeni altul nu putea s-o poarte. În loc de a fi îndeplinită de buze străine, lucrarea aceasta de învăţare a copiilor trebuia să fie îndeplinită de inima plină de iubire a mamei şi a tatălui. Gândurile cu privire la Dumnezeu trebuia să fie legate de întâmplările vieţii de toate zilele. Marile fapte ale lui Dumnezeu cu prilejul eliberării poporului Său şi făgăduinţele despre un Mântuitor ce urma să vină trebuia să fie deseori repetate în cercul familiei, iar folosirea de ilustraţii şi simboluri ajuta ca învăţăturile date să se fixeze şi mai puternic în minte. Marile adevăruri ale providenţei lui Dumnezeu şi ale vieţii viitoare erau întipărite în inima celor tineri. Ei erau deprinşi să-L vadă pe Dumnezeu atât în lucrările naturii, cât şi în cuvintele revelaţiei. Stelele cerului, copacii şi florile câmpului, munţii cei înalţi, murmurul pâraielor - totul vorbea despre Creator. Slujba solemnă a jertfei şi închinării la templu, cum şi rostirile profeţilor erau revelaţii ale lui Dumnezeu.
Aşa a fost educat Moise în coliba umilă a părinţilor săi din Goşen; aşa l-a educat credincioasa Ana pe Samuel; aşa a fost educat David în casa părinţilor săi, din ţinutul deluros al Betleemului, şi Daniel, înainte de a fi despărţit prin robie de ţara părinţilor săi. La fel a fost tinereţea Domnului Hristos în Nazaret, aceeaşi a fost şi educaţia primită de Timotei de la bunica sa Lois şi mama sa Eunice (2 Tim. 1,5; 3,15), prin care băiatul a aflat adevărurile Sfintelor Scripturi.
O nouă măsură pentru educaţia tineretului s-a luat prin înfiinţarea şcolilor profeţilor. Când un tânăr dorea să cerceteze mai adânc adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu şi să caute înţelepciunea ce vine de sus, pentru ca să devină învăţător în Israel, îi stăteau la dispoziţie aceste şcoli. Şcolile profeţilor au fost înfiinţate de Samuel pentru a se pune stavilă decăderii larg răspândite şi pentru a se îngriji de binele moral şi intelectual al tineretului, pentru a promova prosperitatea viitoare a naţiunii, dând poporului oameni capabili să lucreze în temere de Dumnezeu ca sfetnici şi conducători. Pentru îndeplinirea acestui plan, Samuel a adunat grupe de tineri evlavioşi, pricepuţi şi doritori de învăţătură. Aceştia au fost numiţi fiii profeţilor. Venind în legătură cu Dumnezeu şi studiind Cuvântul şi operele Lui, la darurile lor naturale se adăuga înţelepciunea ce li se oferea de sus. Profesorii erau bărbaţi care, nu numai că erau buni cunoscători ai adevărului divin, dar aveau şi bucuria unei comuniuni personale cu Dumnezeu şi primiseră înzestrarea specială a Duhului Său cel Sfânt. Datorită cunoştinţelor şi evlaviei lor, ei se bucurau de o deosebită stimă şi încredere din partea poporului.
În zilele lui Samuel, erau două şcoli de felul acesta, una la Rama, unde locuia profetul, şi cealaltă la Chiriat-Iearim, unde se afla pe atunci chivotul legământului. Mai târziu, s-au înfiinţat şi alte şcoli.
Elevii acestor şcoli se întreţineau singuri, prin munca lor, lucrând pământul sau practicând o meserie oarecare. În Israel, lucrul acesta nu era considerat ca ceva ciudat sau dezonorant, dimpotrivă, se considera o crimă să-i laşi pe copii să crească fără să înveţe o îndeletnicire folositoare. Din poruncă divină, fiecare copil trebuia să înveţe o meserie, chiar dacă ar fi fost crescut pentru serviciul divin. Mulţi dintre profesorii de religie se întreţineau prin munca mâinilor lor. Chiar şi în zilele apostolilor, Pavel şi Acuila nu au fost mai puţin onoraţi pentru că îşi câştigau cele necesare vieţii prin meseria lor - făceau corturi.
Principalele obiecte de studiu în aceste şcoli erau: Legea lui Dumnezeu cu instrucţiunile date prin Moise, istoria sacră, muzica şi poezia sacră. Modul de predare a învăţăturii era cu totul deosebit de acela din şcolile teologice contemporane, pe care mulţi studenţi le absolvă cu mult mai puţine cunoştinţe despre Dumnezeu şi adevărurile Lui decât au avut când au intrat în şcoală. În acele şcoli de pe vremuri, ţinta cea mare a tuturor studiilor era de a cunoaşte voinţa lui Dumnezeu şi datoria omului faţă de Dumnezeu. În rapoartele istoriei se vedeau urmele paşilor lui Iehova. Se explicau marile adevăruri care erau înfăţişate prin simboluri, iar credinţa îşi însuşea subiectul central al întregului sistem - Mielul lui Dumnezeu care trebuia să ridice păcatele lumii.
Se cultiva spiritul meditaţiei religioase. Elevii nu numai că erau învăţaţi despre necesitatea rugăciunii, dar erau învăţaţi şi cum să se roage, cum să se apropie de Creatorul lor, cum să-şi exercite credinţa în El şi cum să înţeleagă şi să asculte de învăţăturile Spiritului Său. Mintea sfinţită scotea din comoara lui Dumnezeu lucruri vechi şi noi, iar Duhul lui Dumnezeu Se manifesta în profeţii şi cântări sfinte.
Muzica a fost dată pentru a îndeplini un scop sfânt, acela de a înălţa gândurile către cele curate, sfinte şi înălţătoare şi pentru a trezi în suflet adorarea şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu. Ce deosebire între deprinderile vechi şi felul în care este prea adesea folosită muzica în zilele noastre! Cât de mulţi sunt aceia care folosesc acest dar pentru a se înălţa pe ei înşişi, în loc să-l folosească pentru a-L proslăvi pe Dumnezeu! Iubirea pentru muzică îi determină pe cei nechibzuiţi să se unească cu cei lumeşti, participând la întâlnirile de petreceri, unde Dumnezeu le interzice copiilor Săi să meargă. Aşa se face că ceea ce este o mare binecuvântare când e bine folosit devine unul dintre mijloacele cu cel mai mare succes prin care Satana abate gândurile de la datorie şi de la cercetarea celor veşnice.
Muzica formează o parte din serviciul de proslăvire a lui Dumnezeu în curţile cereşti şi noi ar trebui să ne străduim să ne apropiem cât mai mult cu putinţă, în inimile noastre, de armonia corurilor cereşti. O bună formare a vocii este o parte însemnată a educaţiei şi nu trebuie neglijată. Cântarea, ca parte a serviciului divin, este în aceeaşi măsură un act de închinare, ca şi rugăciunea. Inima trebuie să simtă spiritul cântării pentru a-i da intonaţia cuvenită.
Cât de mare este deosebirea dintre şcolile în care au predat profeţii lui Dumnezeu şi instituţiile şcolare din zilele noastre! Cât de puţine şcoli se găsesc azi care să nu fie călăuzite de principiile şi obiceiurile lumii! Domneşte o lipsă de îngrădiri corespunzătoare şi disciplinare raţională demnă de plâns. Necunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu existentă în lumea zisă creştină este alarmantă. Flecăria uşuratică şi sentimentalismul sunt considerate morală şi religie. Dreptatea şi îndurarea lui Dumnezeu, frumuseţea sfinţeniei şi răsplătirea sigură a onestităţii, caracterul dizgraţios al păcatului şi urmările lui sigure şi înspăimântătoare nu sunt întipărite în cei tineri. Prieteniile rele îi deprind pe tineri la fapte rele, risipă şi desfrâu.
Nu sunt oare unele lecţii pe care educatorii din zilele noastre le-ar putea lua cu folos din şcolile din vechime ale evreilor? Acela care l-a creat pe om poartă de grijă pentru creşterea lui la corp, suflet şi spirit. De aceea, adevăratul succes în ce priveşte educaţia depinde de credincioşia cu care oamenii aduc la îndeplinire planul Creatorului.
Adevăratul scop al educaţiei este acela de a reface în om chipul lui Dumnezeu. La început, Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său. L-a înzestrat cu însuşiri nobile. Inteligenţa lui era echilibrată şi toate puterile fiinţei lui erau armonioase. Dar căderea în păcat şi influenţa lui au pervertit toate aceste daruri. Păcatul a pătat chipul lui Dumnezeu din om şi aproape l-a şters. Pentru a reface chipul acesta s-a alcătuit planul mântuirii, iar omului i s-a dat un timp de har. A-l readuce la desăvârşirea iniţială în care fusese creat - acesta este scopul cel mare al vieţii, scop care stă la temelia oricărui alt scop. Datoria părinţilor şi învăţătorilor este să conlucreze cu planul divin la educarea copiilor lor; făcând aceasta, ei devin "împreună lucrători cu Dumnezeu" (1 Cor. 3,9).
Toate însuşirile trupului, sufletului şi spiritului i-au fost date omului pentru a se folosi de ele în aşa fel, încât să ajungă la cea mai înaltă treaptă posibilă a desăvârşirii. Dar educaţia aceasta nu poate fi nici egoistă, nici unilaterală, deoarece caracterul lui Dumnezeu - al Cărui chip trebuie să ni-l însuşim - este bunătate şi iubire. Orice dar şi orice însuşire cu care ne-a dăruit Creatorul trebuie să fie folosite pentru slava Lui şi pentru înnobilarea semenilor noştri. În aceasta vom găsi ocupaţia cea mai curată, cea mai nobilă şi cea mai fericită.
Dacă s-ar acorda acestui principiu atenţia pe care o cere, s-ar produce o schimbare temeinică în unele din metodele obişnuite ale educaţiei. În loc să se apeleze la mândrie şi ambiţie şi să se trezească un spirit de rivalitate, profesorii ar trebui să se ostenească să trezească iubirea pentru bine, adevăr şi frumos - să trezească dorul după desăvârşire. Elevul s-ar strădui atunci să dezvolte în sine darurile lui Dumnezeu, nu pentru a-i întrece pe alţii, ci pentru a realiza planurile Creatorului şi a ajunge asemenea Lui; în loc de a fi călăuzit către modele pământeşti sau de a fi îndemnat la lucru din dorinţa de înălţare, care în sine nu aduce decât pipernicire şi înjosire, gândurile i-ar fi îndreptate către Creator, pentru a-L cunoaşte şi a deveni asemenea Lui.
"Începutul înţelepciunii este temerea de Dumnezeu şi ştiinţa sfinţilor este priceperea" (Prov. 9,10). Marea lucrare a vieţii este formarea caracterului şi cunoaşterea de Dumnezeu este temelia oricărei educaţii adevărate. ţinta lucrării profesorului să fie de a transmite această cunoştinţă şi de a aduce caracterul în armonie cu ea. Legea lui Dumnezeu este o oglindire a caracterului Său. De aceea psalmistul zice: "Toate poruncile Tale sunt drepte; şi poruncile Tale mă fac priceput" (Ps. 119, 172.104). Dumnezeu ni S-a descoperit şi ni Se descoperă în Cuvântul Său şi în lucrările creaţiunii Sale. Prin Cartea inspirată de Duhul Sfânt şi prin cartea naturii trebuie să ajungem să-L cunoaştem pe Domnul.
Este o lege a spiritului nostru ca treptat să se adapteze la subiectele cu care este format să se ocupe. Dacă se ocupă numai cu lucruri obişnuite, atunci se va pipernici şi va slăbi. Dacă nu e deprins să se ocupe cu probleme mai grele, cu timpul, va pierde puterea de a creşte. Biblia nu are egal ca putere educatoare. În Cuvântul lui Dumnezeu, spiritul găseşte material pentru cea mai adâncă cugetare şi pentru cele mai nobile năzuinţe. Biblia este istoria cea mai bogată în învăţături pe care o au oamenii. Ea a venit direct din Izvorul adevărurilor veşnice şi o mână dumnezeiască a păstrat curăţia ei în decursul tuturor veacurilor. Ea proiectează lumină asupra trecutului îndepărtat, unde în zadar caută cercetările omeneşti să pătrundă. În Cuvântul lui Dumnezeu, zărim puterea care a pus temeliile pământului şi a întins cerurile. Numai aici putem găsi o istorie a neamului nostru, nepătată de prejudecăţi omeneşti sau de mândria omenească. Aici ni se raportează luptele, înfrângerile şi biruinţele celor mai mari bărbaţi pe care i-a cunoscut vreodată lumea. Aici ni se desfăşoară înainte marile probleme ale datoriei şi ale destinului nostru. Cortina care desparte lumea vizibilă de cea invizibilă este ridicată şi privim lupta puterilor ce se confruntă, puterile binelui şi răului. De la cea dintâi pătrundere a păcatului până la biruinţa finală a dreptăţii şi adevărului, totul nu este altceva decât o dezvăluire a caracterului lui Dumnezeu. Cu prilejul cercetării evlavioase a adevărurilor expuse în Cuvântul Său, spiritul cercetătorului vine în contact cu Spiritul nemărginit. Un studiu de felul acesta nu numai că va înnobila şi va curăţi caracterul, dar nu va întârzia să crească şi să sporească puterile minţii.
Învăţăturile Bibliei au o influenţă vitală asupra prosperităţii omului în toate împrejurările vieţii. Ea arată principiile care sunt piatra unghiulară a binelui naţiunii - principii de care depinde existenţa societăţii şi care asigură apărarea familiei - principii fără de care nici un om nu poate obţine nici onoarea, fericirea sau puterea de a fi folositor şi nici nu poate spera să obţină viaţa veşnică. Nu există poziţie în viaţa aceasta, şi nici etapă a vieţii omului, pentru care învăţăturile Bibliei să nu constituie cea mai de seamă pregătire. Cercetat şi ascultat, Cuvântul lui Dumnezeu va da lumii bărbaţi cu o inteligenţă mai puternică şi mai activă decât ar produce adunarea tuturor cunoştinţelor pe care le cuprinde filozofia omenească. S-ar forma bărbaţi puternici şi cu caracter bine închegat, bărbaţi cu putere de pricepere şi cu judecată sănătoasă, bărbaţi care ar fi spre onoarea lui Dumnezeu şi spre binecuvântarea omenirii.
Toată ştiinţa adevărată nu este altceva decât o tălmăcire a celor scrise de Dumnezeu în lumea materială. Amândouă, atât cartea naturii, cât şi Cuvântul scris, când sunt bine înţelese, ni-L fac cunoscut pe Dumnezeu prin faptul că ne învaţă ceva din legile înţelepte şi binefăcătoare prin mijlocirea cărora lucrează El.
Elevul trebuie să fie călăuzit să-L vadă pe Dumnezeu în toate operele creaţiunii. Profesorii să imite pilda Marelui Învăţător care împrumuta învăţături din scenele naturii, cunoscute de toţi, care Îşi simplifica învăţăturile şi le imprima mai adânc în inima ascultătorilor Săi. Păsărelele ciripind în tufişurile înverzite, florile din câmpie, copacii falnici, pământul roditor, grânele ce răsăreau, pământul neroditor, soarele în apus luminând bolta cerului cu razele sale aurii - totul servea ca mijloc de învăţătură. El făcea legătura între operele văzute ale Creatorului şi cuvintele vieţii pe care El le rostea, în aşa fel, încât ori de câte ori acestea se înfăţişau ochilor ascultătorilor Săi, gândurile lor erau îndrumate la învăţăturile adevărului cu care El le legase.
Sigiliul Dumnezeirii descoperit pe paginile revelaţiei se vede şi pe munţii ce se înalţă spre cer, pe câmpiile roditoare, pe întinsul şi adâncul ocean. Lucrurile din natură îi vorbesc omului despre iubirea lui Dumnezeu, Creatorul său. El ne-a legat de Sine prin nenumărate semne în cer şi pe pământ. Lumea aceasta nu este alcătuită doar din dureri şi suferinţă. "Dumnezeu este iubire" - stă scris pe fiecare boboc ce se deschide, pe fiecare potiraş de floare, pe fiecare fir de iarbă. Cu toate că blestemul păcatului a făcut ca pământul să dea spini şi mărăcini, mărăcinii poartă flori, iar spinii sunt ascunşi de trandafiri. Toate lucrurile din natură mărturisesc despre grija duioasă, părintească, a Dumnezeului nostru şi despre dorinţa Lui de a-i face fericiţi pe copiii Săi. Când porunceşte sau opreşte ceva, El nu face aceasta numai pentru a-Şi dovedi autoritatea, ci în tot ce face are în vedere numai binele copiilor Săi. El nu le cere să renunţe la nimic ce le-ar fi spre binele lor dacă l-ar păstra.
Părerea care predomină în unele cercuri ale societăţii, că religia nu ar duce la sănătate şi fericire în viaţa aceasta, nu este justificată. Sfânta Scriptură spune: "Frica de Domnul duce la viaţă şi cel ce o are petrece noaptea sătul, fără să fie cercetat de nenorocire" (Prov. 19,23). "Cine este omul care doreşte viaţa şi vrea să aibă parte de zile fericite? Fereşte-ţi limba de rău şi buzele de cuvinte înşelătoare. Depărtează-te de rău şi fă binele; caută pacea şi aleargă după ea!" (Ps. 34, 12-14). Cuvintele înţelepciunii "sunt viaţă pentru cei ce le găsesc şi sănătate pentru tot trupul lor" (Prov. 4,22).
Adevărata religie îl aduce pe om în armonie cu legile fizice, spirituale şi morale ale lui Dumnezeu. Ea deprinde la stăpânire de sine, pace sufletească şi cumpătare. Religia înnobilează sufletul, curăţă gustul şi sfinţeşte judecata. Ea face sufletul părtaş de curăţia cerească. Credinţa în iubirea lui Dumnezeu şi providenţa atotstăpânitoare uşurează povara grijii şi ostenelii. Ea umple inima de bucurie şi mulţumire în împrejurările cele mai însemnate, ca şi în cele umile. Religia ajută direct la întărirea sănătăţii, la prelungirea vieţii şi la sporirea capacităţii de a ne bucura de toate binecuvântările ei. Ea deschide pentru suflet un izvor nesecat de fericire. Fie ca toţi aceia care nu L-au ales pe Hristos să-şi dea seama că El le oferă ceva mai bun decât caută ei. Omul aduce propriului său suflet cel mai mare rău şi cea mai mare lipsă atunci când gândeşte sau lucrează împotriva voinţei lui Dumnezeu. Nu se poate găsi bucurie adevărată pe cărarea pe care a interzis-o Acela care ştie ce este mai bine şi care Se îngrijeşte de fericirea creaturilor Sale. Calea neascultării duce la mizerie şi ruină. Dar căile înţelepciunii "sunt nişte căi plăcute şi toate cărările ei sunt nişte cărări paşnice" (Prov. 3,17).
Educaţia obişnuită în şcolile evreilor, atât în cele materiale, cât şi în cele religioase, ar trebui să fie studiată cu folos. Valoarea unei asemenea educaţii nu este apreciată. Între corp şi suflet există o strânsă legătură şi, pentru a ajunge la o înaltă desăvârşire morală şi spirituală, trebuie să respectăm legile care cârmuiesc corpul nostru. Pentru a obţine un caracter puternic şi armonios, trebuie să fie exercitate şi dezvoltate atât puterile corporale, cât şi cele spirituale. Ce studiu poate fi mai însemnat pentru tineret decât acela care se ocupă de minunatul organism pe care ni l-a încredinţat Dumnezeu şi de legile prin care este păstrat în deplină sănătate?
Ca şi în zilele vechiului Israel, fiecare tânăr să fie învăţat să facă faţă datoriilor practice ale vieţii. Fiecare să cunoască o meserie oarecare, pentru ca în caz de nevoie să-şi poată întreţine viaţa. Lucrul acesta este important nu numai ca un scut împotriva vicisitudinilor vieţii, ci şi pentru că are influenţă asupra dezvoltării morale, spirituale şi corporale. Chiar dacă ar fi sigur că cineva nu va fi niciodată chemat să-şi câştige cele necesare pentru întreţinerea vieţii prin truda mâinilor sale, tot ar trebui să fie învăţat să lucreze. Fără muncă fizică, nimeni nu poate avea un corp sănătos; sănătatea puternică şi deprinderile pe care le oferă o muncă bine îndrumată nu sunt de mai mică însemnătate decât obţinerea unui intelect puternic şi activ şi a unui caracter nobil.
Fiecare elev să folosească o parte din zi pentru muncă fizică. În felul acesta, s-ar forma deprinderea de a munci, s-ar stimula spiritul de încredere în propriile puteri şi, în acelaşi timp, cei tineri ar fi păziţi de multe obiceiuri rele şi înjositoare, care sunt de cele mai multe ori rezultatul trândăviei. Toate acestea sunt în acord cu primul scop al educaţiei deoarece, încurajând activitatea, hărnicia şi curăţia, ajungem să fim în armonie cu Creatorul.
Tinerii să fie îndrumaţi să înţeleagă scopul pentru care au fost creaţi - să-L onoreze pe Dumnezeu şi să devină o binecuvântare pentru semenii lor; dacă ei ar vedea iubirea duioasă pe care a dovedit-o Tatăl ceresc faţă de ei şi înalta chemare pe care educaţia din viaţa aceasta o are ca scop, demnitatea şi onoarea la care sunt chemaţi, şi anume de a fi copii ai lui Dumnezeu, mii s-ar îndepărta cu dispreţ şi dezgust de ţintele josnice şi egoiste şi de petrecerile uşuratice de care erau stăpâniţi mai înainte. Ei ar învăţa să urască răul şi să fugă de el, nu numai pentru că înţeleg josnicia lui lăuntrică, ci pentru că le înjoseşte puterile date de Dumnezeu şi pătează chipul lor, făcut după chipul lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu le cere tinerilor să aibă năzuinţe mai mici. Elementele caracterului care îl fac pe om să aibă succes şi să fie onorat de semenii săi, dorul nestins după un bine mai mare, voinţa neînfrântă, străduinţa plină de râvnă, perseverenţa neclintită nu trebuie să fie distruse. Prin harul lui Dumnezeu, ele ar trebui să fie îndreptate către ţinte care sunt cu atât mai presus de simplele interese vremelnice şi egoiste, cu cât cerul este mai presus de pământ. Iar educaţia începută în viaţa aceasta va fi continuată în viaţa viitoare. Zi după zi se vor descoperi sufletului, cu o nouă frumuseţe, operele minunate ale lui Dumnezeu, dovezile înţelepciunii şi puterii Sale în crearea şi menţinerea universului, taina nesfârşită a iubirii şi înţelepciunii Planului de Mântuire. "Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc" (1 Cor. 2,9). Chiar şi în viaţa aceasta putem avea privelişti ale prezenţei Sale şi putem gusta din bucuriile legăturilor cu cerul; dar nu putem ajunge plinătatea fericirii şi binecuvântărilor Sale decât în Împărăţia lui Dumnezeu. Numai veşnicia poate descoperi destinul măreţ pe care îl poate atinge omul refăcut după chipul lui Dumnezeu.
Cap. 59 - Primul împărat al lui Israel
Conducerea lui Israel se făcea în numele şi prin autoritatea lui Dumnezeu. Lucrarea lui Moise, a celor şaptezeci de bătrâni, a mai marilor şi a judecătorilor era doar de a aplica legile date de Dumnezeu; ei nu aveau puterea de a da legi naţiunii. Aceasta a fost şi a rămas condiţia existenţei lui Israel, ca naţiune. Veacuri de-a rândul, au fost trimişi de Dumnezeu oameni inspiraţi, pentru a da învăţătură poporului şi a-i arăta cum să păzească legile. Domnul a prevăzut că Israel va cere un împărat, dar n-a consimţit să se schimbe principiile pe care era întemeiat statul. Împăratul trebuia să fie locţiitorul Celui Prea Înalt. Dumnezeu trebuia să fie recunoscut ca fiind Conducătorul naţiunii, iar Legea Lui să fie aplicată ca fiind suprema lege a ţării (vezi Anexa, nota nr.8).
La început, când s-au aşezat în Canaan, israeliţii au recunoscut principiile teocraţiei, iar poporul a prosperat sub conducerea lui Iosua. Dar înmulţirea populaţiei şi legătura cu alte naţiuni au adus o schimbare. Poporul şi-a însuşit multe din obiceiurile vecinilor săi păgâni şi a sacrificat astfel în mare parte caracterul său specific, sfânt. Treptat, şi-a pierdut respectul faţă de Dumnezeu şi a încetat să mai preţuiască onoarea de a fi poporul Său ales. Ademeniţi de luxul şi fastul domnitorilor păgâni, israeliţii s-au săturat de simplitatea lor. Invidia şi gelozia s-au ivit între seminţii. Dezbinarea lăuntrică i-a făcut slabi; au fost expuşi fără încetare atacurilor vrăjmaşilor lor păgâni, iar poporul a ajuns la părerea că seminţiile trebuie să se unească sub o conducere puternică, centrală, pentru a-şi menţine poziţia între păgâni. Cu cât se îndepărtau mai mult de Legea lui Dumnezeu, cu atât mai mult doreau să scape de stăpânirea Domnului lor divin, şi aşa s-a răspândit pretutindeni în Israel dorinţa după monarhie.
Din timpul lui Iosua nu mai fusese condus Israel cu aşa mare înţelepciune şi atâta succes, ca sub administraţia lui Samuel. Învestit de Dumnezeu cu slujba întreită de judecător, profet şi preot, el lucrase cu râvnă neobosită şi zel dezinteresat pentru binele poporului şi naţiunea a prosperat sub înţeleapta lui guvernare. Ordinea fusese restabilită şi temerea de Dumnezeu sporită, iar duhul nemulţumirii ţinut în frâu pentru un timp. Dar, pe măsură ce vârsta lui înainta, a fost nevoit să împartă cu alţii grijile guvernării şi i-a rânduit pe cei doi fii ai săi să stea alături de el, ca ajutoare. În timp ce Samuel îşi îndeplinea mai departe slujba la Rama, tinerii au fost mutaţi la Beer-Şeba, pentru a exercita dreptatea aproape de graniţa de sud a ţării.
Samuel îi alesese pe cei doi fii ai săi în slujba aceasta cu deplina aprobare a poporului; dar ei s-au dovedit nevrednici de alegerea tatălui lor. Prin Moise, Domnul îi dăduse poporului Său îndrumări speciale, ca mai marii lui Israel să judece drept, să se poarte după dreptate cu văduvele şi orfanii şi să nu primească mită. Dar fiii lui Samuel "se dădeau la lăcomie, luau mită şi călcau dreptatea". Fiii profetului nu luaseră seama la prescripţiile pe care el căutase să le imprime în inimile lor. Ei nu imitaseră viaţa plină de lepădare de sine a tatălui lor. Avertizarea dată lui Eli nu făcuse asupra lui Samuel impresia pe care ar fi trebuit să o facă. Într-o anumită măsură, şi el era prea îngăduitor faţă de fiii săi, iar urmarea acestui fapt s-a arătat în caracterul şi în viaţa lor.
Incorectitudinea acestor judecători a pricinuit multă nemulţumire şi a constituit o scuză pentru a cere o schimbare pe care poporul o dorea de multă vreme în ascuns. "Toţi bătrânii lui Israel s-au strâns şi au venit la Samuel, la Rama. Ei au zis: 'Iată că tu eşti bătrân şi copiii tăi nu calcă pe urmele tale; acum pune un împărat peste noi să ne judece, cum au toate neamurile'". Cazurile de abuz din mijlocul poporului nu fuseseră făcute cunoscute lui Samuel. Dacă i s-ar fi spus ce purtări rele au fiii săi, el i-ar fi demis imediat; dar nu lucrul acesta îl doreau petiţionarii. Samuel a văzut că adevăratul lor motiv era mândria şi nemulţumirea, iar cererea lor era urmarea unei intenţii bine cumpănite şi hotărâte. Împotriva lui Samuel nu se ridica nici o plângere. Toţi recunoşteau cinstea şi înţelepciunea conducerii sale, dar bătrânul profet a văzut în cererea lor o acuzaţie împotriva lui şi o încercare directă de a-l da la o parte. Totuşi, el nu şi-a trădat adevăratele sentimente; n-a rostit nici un reproş, ci a adus problema aceasta înaintea Domnului, în rugăciune, şi a căutat sfat numai la El.
Iar Domnul i-a spus lui Samuel: "Ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune; căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine Mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei. Ei se poartă cu tine cum s-au purtat totdeauna de când i-am scos din Egipt până în ziua de azi; M-au părăsit şi au slujit altor dumnezei". Profetului i s-a arătat greşeala pe care o făcea când lăsa să se simtă jignit de purtarea poporului. Nu faţă de el dovediseră ei lipsă de bunăcuviinţă, ci faţă de autoritatea lui Dumnezeu, care îi rânduise pe conducătorii poporului Său. Aceia care îl dispreţuiesc şi îl leapădă pe servul credincios al lui Dumnezeu arată dispreţ nu numai faţă de om, ci şi faţă de Domnul care l-a trimis. Sunt lepădate cuvintele lui Dumnezeu, îndemnurile Lui, sfaturile Lui. Autoritatea Lui era acum cea respinsă.
Timpul celei mai mari prosperităţi a lui Israel fusese acela în care Domnul fusese recunoscut ca Împărat - când legile şi guvernarea instituite de El fuseseră privite ca întrecându-le pe ale celorlalte naţiuni. Moise îi declarase lui Israel următoarele, cu privire la poruncile Domnului: "Aceasta va fi înţelepciunea şi priceperea voastră înaintea popoarelor, care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi şi vor zice: 'Acest neam mare este un popor cu totul înţelept şi priceput!'" (Deut. 4,6). Prin îndepărtarea de Legea lui Dumnezeu, evreii nu au devenit poporul dorit de Dumnezeu şi apoi au pus toate relele - rezultatul propriilor lor păcate şi nebunii - în sarcina guvernării lui Dumnezeu. Atât de deplin fuseseră ei orbiţi de păcat!
Domnul prezisese mai de mult prin profeţii Săi că Israel avea să fie stăpânit de un împărat; dar din aceasta nu reiese că forma aceasta de guvernământ ar fi fost cea mai bună pentru ei sau ar fi fost după voia Lui. El i-a îngăduit poporului să urmeze propria lui alegere, deoarece a refuzat să se conducă după sfatul Său. Osea spune că Domnul, în mânia Lui (Osea 13,11), le-a dat un împărat. Când oamenii aleg să meargă pe căile lor fără să ceară sfat de la Dumnezeu sau dacă acţionează împotriva voinţei Lui clar descoperite, El le satisface dorinţele pentru ca, prin experienţa amară care urmează, să-i facă să-şi dea seama de nebunia lor şi să se căiască de păcatele lor. Tot ce doreşte inima omului împotriva voii lui Dumnezeu se va dovedi în final că e mai mult un necaz decât o bucurie. Dumnezeu dorea ca poporul Său să privească la El ca fiind unicul Legiuitor şi unicul Izvor de putere. Simţind dependenţa lor de Dumnezeu, ei aveau să fie continuu atraşi tot mai aproape de El. Aveau să fie înălţaţi, înnobilaţi şi făcuţi corespunzători pentru înaltul destin la care El îi chemase ca popor ales al Său. Dar prin aşezarea unui om pe tron, gândurile lor erau îndepărtate de Dumnezeu. În cazul acesta îşi puneau nădejdea mai mult în om şi mai puţin în puterea dumnezeiască, iar greşelile împăratului aveau să-i ducă la păcat şi să îndepărteze naţiunea de Dumnezeu.
Samuel a primit porunca să satisfacă cererea, dar să-i avertizeze cu privire la dezaprobarea lui Dumnezeu şi să le facă cunoscute urmările umblării lor. "Samuel a spus toate cuvintele Domnului, poporului care-i cerea un împărat". În chip credincios, el le-a descris poverile ce vor fi aşezate asupra lor şi le-a arătat deosebirea dintre o astfel de stare de apăsare şi starea lor actuală de relativă libertate şi prosperitate. Împăratul lor urma să imite stălucirea şi fastul altor monarhi şi, pentru întreţinerea acestora, în mod necesar trebuia să vină la ei cu cereri grele atât în ce priveşte persoana, cât şi averea lor. Tinerii lor cei mai destoinici aveau să fie luaţi în slujba sa. Pe fiii lor urma să-i ia la carele sale şi între călăreţii lui, ca să alerge înaintea carului lui. Ei trebuia să umple rândurile oştirii lui şi să-i facă armele de război. Fiicele lui Israel aveau să fie luate să pregătească bucatele şi pâinea casei împărăteşti. Pentru a-şi întreţine curtea, împăratul urma să ia cea mai bună parte din câmpiile lor, pe care Domnul li le dăduse. Chiar şi robii şi vitele lor cele mai bune urma să le ia pentru lucrările lui. În afară de aceasta, împăratul urma să ia o zeciuială din toate veniturile lor, din produsele muncii sau din recolta pământului "Şi voi înşivă veţi fi slugile lui", a încheiat profetul. "Şi atunci veţi striga împotriva împăratului vostru pe care-l veţi alege, dar Domnul nu vă va asculta". Oricât de împovărătoare ar fi văzut că sunt cererile monarhiei, de îndată ce monarhia a fost stabilită, ei nu mai puteau s-o desfiinţeze după buna lor plăcere.
Dar poporul a răspuns: "Nu, ci să fie un împărat peste noi, ca să fim şi noi ca toate neamurile; împăratul nostru ne va judeca, va merge înaintea noastră, şi ne va cârmui în toate războaiele noastre".
"Ca toate neamurile". Israeliţii nu-şi dădeau seama că era un privilegiu deosebit şi o binecuvântare să se deosebească în privinţa aceasta de toate neamurile. Dumnezeu îi separase pe israeliţi de toate neamurile, pentru a face din ei propria Sa comoară. Dar ei, dispreţuind această înaltă onoare, doreau cu nerăbdare să imite felul de a fi al păgânilor. Şi totuşi, dorinţa puternică de a se conforma practicilor şi obiceiurilor lumeşti există şi în mijlocul pretinsului popor al lui Dumnezeu. Pe măsură ce se depărtează de Dumnezeu, oamenii urmăresc onorurile şi câştigurile lumii. Creştinii caută continuu să imite deprinderile celor care se închină dumnezeului lumii acesteia. Mulţi susţin că vor avea o influenţă mai mare asupra celor nelegiuiţi dacă se unesc cu oamenii din lume şi imită felul lor de vieţuire. Dar toţi cei care fac astfel se despart de Izvorul puterii lor. Devenind prieteni ai lumii, ei ajung vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. De dragul onorurilor lumeşti, ei sacrifică demnitatea nespusă la care i-a chemat Dumnezeu, şi anume de a vesti virtuţile "Aceluia care ne-a chemat de la întuneric la lumina Sa minunată" (1 Petru 2,9).
Cu adâncă durere ascultă Samuel cuvintele poporului; dar Domnul zise: "Ascultă-le glasul şi pune un împărat peste ei". Profetul îşi făcuse datoria. El le înfăţişase cu credincioşie avertizarea, şi ea a fost respinsă. Cu inima împovărată, Samuel i-a dat drumul poporului şi a plecat şi el pentru a pregăti marea schimbare de guvernământ.
Viaţa curată a lui Samuel şi consacrarea lui lipsită de egoism erau o continuă mustrare atât pentru preoţii şi bătrânii care urmăreau numai propriul lor câştig, cât şi pentru mândrul şi firescul popor al lui Israel. Cu toate că nu se înfăţişa cu fast şi lux, totuşi lucrarea lui purta sigiliul Cerului. El era onorat de Mântuitorul lumii, sub a cărui conducere cârmuise poporul evreu. Dar poporul se săturase de evlavia şi consacrarea lui; îi dispreţuia autoritatea plină de modestie şi-l lepăda de dragul unui om care să domnească peste el ca împărat.
În caracterul lui Samuel vedem oglindirea chipului Domnului Hristos. Viaţa curată a Mântuitorului nostru a trezit mânia lui Satana. Viaţa Lui era lumina lumii şi descoperea stricăciunea ascunsă din inima oamenilor. Sfinţenia Domnului Hristos instiga împotriva Lui cele mai sălbatice pasiuni ale celor făţarnici care doreau să treacă drept evlavioşi. Domnul Hristos n-a venit împodobit cu bogăţiile şi onoarea lumii acesteia, şi, cu toate acestea, faptele pe care le săvârşea arătau că avea o putere mai mare decât a oricărui domn de pe pământ. Iudeii aşteptau ca Mesia să sfărâme jugul apăsătorului; cu toate acestea, ei cultivau păcatele care puseseră jugul acesta pe gâtul lor. Dacă Domnul le-ar fi acoperit păcatele şi le-ar fi lăudat evlavia, L-ar fi ales ca împărat; dar ei nu doreau să sufere neînfricata mustrare a viciilor lor. Ei dispreţuiau acea frumuseţe a caracterului în care domneşte bunătatea, curăţia şi sfinţenia, care nu cunoaşte altă ură decât aceea împotriva păcatului. Aşa a fost totdeauna. Lumina cerului îi condamnă pe toţi aceia care refuză să umble în ea. Când sunt mustraţi prin exemplul acelora care urăsc păcatul, cei făţarnici devin unelte ale lui Satana pentru a-i chinui şi persecuta pe cei credincioşi. "Toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi" (1 Tim. 3,12).
Cu toate că fusese prezisă mai de mult în profeţie apariţia unei forme monarhice de conducere a poporului Israel, Dumnezeu Îşi rezervase pentru Sine dreptul de a-l alege pe împăratul lor. Evreii au respectat până acum autoritatea lui Dumnezeu, aşa încât şi acum au lăsat alegerea în totul în seama Sa. Alegerea a căzut asupra lui Saul, un fiu al lui Chiş, din seminţia lui Beniamin.
Însuşirile personale ale viitorului împărat erau de aşa natură, încât linguşeau mândria inimii care dusese la dorinţa de a avea un împărat. "Era mai frumos decât oricare dintre copiii lui Israel" (1Sam. 9,2). De o înfăţişare nobilă şi demnă, în floarea vieţii, cu făptura frumoasă şi înaltă, făcea impresia că e născut să comande. Dar farmecului acesta exterior al lui Saul îi lipseau însuşirile cele mai importante care formează adevărata înţelepciune. El nu se obişnuise în tinereţe să-şi înfrâneze pasiunile sale violente şi furi-oase şi nu simţise până atunci puterea înviorătoare a harului lui Dumnezeu.
Saul era fiul unui conducător puternic şi bogat, dar, cu toate acestea, potrivit cu viaţa simplă de pe atunci, se ocupa împreună cu tatăl său de lucrările modeste ale agriculturii. Când câteva din animalele tatălui său s-au pierdut prin munţi, Saul a plecat împreună cu una dintre slugi în căutarea lor. Timp de trei zile au căutat zadarnic şi, cum ajunseseră în apropiere de Rama (vezi Anexa, nota nr. 9), reşedinţa lui Samuel, sluga i-a propus să-l întrebe pe profet cu privire la bunurile pierdute. "Uite, eu am la mine un sfert de siclu de argint", zise el, "îl voi da omului lui Dumnezeu, şi ne va arăta drumul". Lucrul acesta era după obiceiul timpului. Când cineva se apropia de o persoană care era mai presus de el în rang sau slujbă, îi prezenta un mic dar, ca semn de respect.
La apropierea lor de oraş, au întâlnit nişte fete ce ieşeau să scoată apă şi le-au întrebat despre văzător. Ca răspuns, li s-a spus că nu după mult timp trebuia să aibă loc un serviciu divin şi că profetul sosise chiar atunci; trebuia să se aducă o jertfă "pe înălţime", iar după aceea trebuia să aibă loc o masă de jertfă. Sub administraţia lui Samuel se făcuse o schimbare. La data când fusese el chemat de Dumnezeu, serviciile divine de la templu erau privite cu dispreţ. Oamenii "nesocoteau darurile Domnului" (1 Sam. 2,17). Acum, serviciul divin fusese repus în cinste în toată ţara şi poporul dovedea înclinaţia inimii spre cele religioase. Întrucât la cortul întâlnirii nu avea loc nici un serviciu divin, jertfele se aduceau deocamdată altundeva, iar cetăţile preoţilor şi leviţilor, unde poporul se ducea pentru a primi învăţătură, erau folosite în acest scop. De obicei, pentru aducerea jertfelor se foloseau locurile cele mai înalte din localităţile acestea, motiv pentru care se şi numeau înălţimi.
La poarta cetăţii, Saul s-a întâlnit cu profetul. Dumnezeu îi descoperise lui Samuel că la data aceea îi va fi prezentat cel care fusese ales să fie împărat al lui Israel. Pe când stăteau faţă în faţă, Domnul i-a spus lui Samuel: "Iată omul, despre care ţi-am vorbit; el va domni peste poporul Meu".
La rugămintea lui Saul: "Arată-mi, te rog, unde este casa văzătorului", Samuel a răspuns: "Eu sunt văzătorul". Asigurându-l că animalele fuseseră găsite, profetul a stăruit de el să rămână pentru a lua parte la festivitate, dându-i a înţelege unele lucruri care aveau mare importanţă. "Şi pentru cine este păstrat tot ce este mai de preţ în Israel? Oare nu pentru tine şi pentru toată casa tatălui tău?" Inima ascultătorului s-a cutremurat la cuvintele profetului. Fără îndoială, înţelesese ceva din ele, căci căutarea unui împărat devenise pentru toată naţiunea o problemă de cel mai mare interes. Dar considerând cu modestie persoana sa ca fiind de prea puţină însemnătate, Saul răspunse: "Oare nu sunt eu... din una din cele mai mici seminţii ale lui Israel? Şi familia mea nu este cea mai mică dintre toate familiile din seminţia lui Beniamin? Pentru ce dar îmi vorbeşti astfel?"
Samuel l-a condus pe străin la locul de întâlnire, unde se adunaseră fruntaşii cetăţii. După dispoziţiile date de profet, locul de cinste i-a fost dat lui Saul şi i s-a aşezat în faţă porţia cea mai bună. După încheierea serviciului divin, Samuel l-a dus pe oaspetele său la el acasă şi acolo a stat de vorbă cu el pe terasă, prezentându-i marile principii pe care fusese întemeiată conducerea lui Israel, căutând în felul acesta să-l pregătească, în oarecare măsură, pentru înalta lui poziţie.
A doua zi dimineaţa, când Saul a pornit la drum, profetul a mers cu el. La ieşirea din cetate, a poruncit ca sluga să meargă înainte. Apoi i-a poruncit lui Saul să se oprească pentru a primi o solie pe care i-o încredinţa Dumnezeu. "Samuel a luat sticluţa cu untdelemn şi a turnat-o pe capul lui Saul. Apoi l-a sărutat şi a zis: 'Nu te-a uns Domnul ca să fii căpetenia moştenirii Lui?'" Ca dovadă că făcuse lucrul acesta pe temeiul autorităţii divine, Samuel i-a spus toate întâmplările ce trebuia să aibă loc la întoarcerea spre casă şi l-a asigurat pe Saul că va fi împuternicit de Duhul lui Dumnezeu pentru slujba ce-l aştepta. "Duhul Domnului va veni peste tine", spuse profetul, "şi vei fi prefăcut într-un alt om. Când ţi se vor împlini semnele acestea, fă ce vei găsi de făcut, căci Dumnezeu este cu tine".
Saul şi-a continuat drumul mai departe şi totul s-a petrecut aşa cum spusese profetul. Aproape de graniţa lui Beniamin, i s-a spus că animalele pierdute fuseseră găsite. Pe podişul Tabor, a întâlnit trei oameni care se urcau la Betel pentru a se închina lui Dumnezeu. Unul ducea trei iezi, pentru jertfă, altul trei pâini, iar al treilea un burduf cu vin pentru masa de jertfă. L-au salutat pe Saul conform obiceiului şi i-au dat două dintre cele trei pâini. La Ghibea, cetatea de unde era el, o ceată de profeţi care se întorceau de pe "înălţime" cântau laudă lui Dumnezeu cu muzică din flaut, harpă, timpane şi cobze. Când s-a apropiat Saul de ei, Duhul Domnului a venit peste el, a început să cânte cu ei şi să proorocească. El vorbea atât de curgător şi cu atâta înţelepciune şi participa cu atâta zel la cele spre onoarea lui Dumnezeu, încât aceia care-l cunoscuseră mai înainte exclamau uimiţi: "Ce s-a întâmplat cu fiul lui Chiş? Oare şi Saul este între prooroci?"
Când Saul s-a unit cu profeţii serviciului de adorare a lui Dumnezeu, s-a produs în el o mare schimbare prin Duhul lui Dumnezeu. Lumina curăţiei şi sfinţeniei lui Dumnezeu a strălucit în întunericul inimii fireşti. El s-a văzut aşa cum era, cum îl vedea Dumnezeu. A văzut frumuseţea sfinţeniei. De acum era chemat să ducă lupta împotriva păcatului şi a lui Satana şi i s-a arătat că numai de la Dumnezeu trebuie să primească puterea necesară pentru această luptă. Planul de Mântuire, care mai înainte îi păruse întunecos şi nelămurit, i-a fost descoperit puterii sale de pricepere. Domnul i-a acordat curaj şi înţelepciune pentru înalta chemare. El i-a descoperit Izvorul puterii şi al harului şi i-a luminat mintea cu privire la cererile lui Dumnezeu şi la propria sa datorie.
Ungerea lui Saul ca împărat nu fusese făcută cunoscută poporului. Alegerea lui Dumnezeu trebuia să aibă loc public, prin tragere la sorţi. În scopul acesta, Samuel a chemat poporul la Miţpa. Mai întâi s-au făcut rugăciuni ca Dumnezeu să-i călăuzească; apoi a urmat ceremonia solemnă a tragerii la sorţi. În tăcere, poporul aştepta rezultatul. S-a tras la sorţi mai întâi seminţia, apoi neamul şi în sfârşit familia, pentru ca în cele din urmă să fie tras sorţul pentru Saul, fiul lui Chiş, omul ales. Dar Saul nu era în adunare. Împovărat de simţământul marii răspunderi care trebuia să-i revină, se retrăsese pe ascuns. A fost adus înapoi la adunare, care a văzut cu mândrie şi satisfacţie că el avea o înfăţişare nobilă şi împărătească, întrecându-i pe toţi "de la umăr în sus". Însuşi Samuel a exclamat, când l-a înfăţişat poporului: "Vedeţi pe cel pe care l-a ales Domnul? Nu este nimeni în tot poporul care să fie ca el". Iar ca răspuns, din piepturile acelei mari mulţimi s-a înălţat un prelung şi puternic strigăt de bucurie: "Trăiască împăratul!"
Apoi Samuel a expus înaintea poporului "dreptul împărăţiei", explicând lămurit principiile pe care se întemeia conducerea monarhică şi după care trebuia să se conducă. Împăratul nu trebuia să fie un monarh absolut, ci puterea lui trebuia să rămână subordonată voinţei Celui Prea Înalt. Cuvântarea aceasta a fost scrisă într-o carte în care s-au notat prerogativele împăratului, precum şi drepturile şi privilegiile poporului. Cu toate că naţiunea lepădase avertizarea dată de Samuel, profetul, chiar fiind constrâns să se plece în faţa dorinţelor lor, cu sinceritate căuta să le apere libertăţile cât mai mult posibil.
În timp ce, în general, poporul era gata să-l recunoască pe Saul ca împărat, s-a format totuşi un puternic partid advers. Căci alegerea unui împărat din seminţia lui Beniamin, cea mai mică dintre seminţii - trecând cu vederea atât seminţia lui Iuda, cât şi pe cea a lui Efraim, cele mai mari şi mai puternice seminţii - era o desconsiderare pe care n-o puteau admite. Ei nu au vrut să-i jure credinţă lui Saul şi nici să-i aducă darurile obişnuite. Aceia care au fost cei mai aprigi în a cere un împărat erau acum cei care nu doreau să-l admită cu recunoştinţă pe acela pe care-l rânduise Dumnezeu. Aderenţii fiecărui partid aveau favoriţii lor pe care ar fi dorit să-i vadă aşezaţi pe tron şi mai mulţi conducători ar fi dorit să primească ei onoarea aceasta. Invidia şi gelozia mocneau în inima multora. Străduinţele depuse din mândrie sau înălţare de sine au condus la dezamăgire şi nemulţumire.
Saul considera că nu e lucru înţelept să primească demnitatea împărătească într-o astfel de stare de lucruri. Lăsându-l în continuare pe Samuel la conducere, el s-a înapoiat la Ghibea. El a fost condus cu toată cinstea de o grupă de oameni care, văzând în alegerea lui o hotărâre dumnezeiască, erau hotărâţi să-l susţină. Dar el n-a făcut nici un efort ca să-şi impună dreptul la tron cu forţa. Acasă, în ţinutul muntos al lui Beniamin, s-a ocupat în linişte de lucrările agriculturii şi a lăsat pe deplin în mâna lui Dumnezeu apărarea autorităţii sale.
Curând după alegerea lui Saul au năvălit amoniţii, sub conducerea regelui lor Nahaş, în ţinutul seminţiilor de la răsărit de Iordan, ameninţând cetatea Iabes din Galaad. Locuitorii au încercat să obţină un legământ de pace, obligându-se să le plătească bir amoniţilor. Însă regele lor, plin de sălbăticie, era dispus să încheie acest legământ numai cu condiţia de a-i scoate fiecăruia dintre ei ochiul drept, ca să facă din ei dovada veşnică a puterii lui.
Oamenii din cetatea asediată au cerut un răgaz de şapte zile. Până atunci amoniţii s-au retras, zicând că prin aceasta vor face şi mai strălucitoare biruinţa lor. Îndată au fost trimişi soli din Iabes pentru a cere ajutor de la seminţiile ce se aflau la apus de Iordan. Vestea a fost adusă la Ghibea, provocând o mare spaimă. Saul, care se întorcea seara de la câmp, unde arase toată ziua, a auzit jelirile zgomotoase ale poporului care-i spuneau că trebuie să se fi întâmplat o mare nenorocire. El zise: "Ce are poporul de plânge?" Când i s-a povestit dezonoranta întâmplare, s-au trezit toate puterile care dormitau în el. "Duhul lui Dumnezeu a venit peste el... A luat o pereche de boi, i-a tăiat în bucăţi şi le-a trimis prin soli în tot ţinutul lui Israel, zicând: 'Oricine nu va merge după Saul şi Samuel, îşi va vedea boii tăiaţi la fel'".
Trei sute treizeci de mii de bărbaţi s-au adunat pe platoul Bezec sub comanda lui Saul. Îndată au fost trimişi soli la cetatea asediată, cu asigurarea că a doua zi dimineaţa, chiar în ziua când trebuia să se supună amoniţilor, puteau să aştepte ajutor. Printr-un marş forţat în timpul nopţii, Saul şi oştirea lui au trecut Iordanul, ajungând la Iabes în "straja dimineţii". Ca şi Ghedeon, el îşi împărţi oştirea în trei grupe şi se aruncă de îndată asupra amoniţilor care, fără să viseze măcar primejdia, erau mai puţin ca oricând de strajă. În panica ce a urmat, au fost bătuţi deplin. "Cei ce au scăpat, au fost risipiţi şi n-au rămas doi laolaltă" dintre ei.
Rapida hotărâre şi vitejia lui Saul, ca şi talentul strategic de care a dat dovadă, conducând cu succes o oştire atât de mare, erau însuşiri pe care le ceruse poporul pentru a putea să se compare cu alte naţiuni. Poporul îl salută acum ca împărat, atribuind succesul puterii omeneşti şi uitând în felul acesta că, fără binecuvântarea deosebită a lui Dumnezeu, toate străduinţele ar fi fost zadarnice. În entuziasmul lor, unii au făcut propunerea ca să fie omorâţi toţi aceia care la început au refuzat să recunoască autoritatea lui Saul. Dar împăratul a intervenit zicând: "Nimeni nu va fi omorât în ziua aceasta, căci astăzi Domnul a dat o izbăvire lui Israel". Aici Saul a dovedit schimbarea ce avusese loc în caracterul lui. În loc de a-şi atribui sieşi onoarea, toată onoarea I-a dat-o lui Dumnezeu. În loc de a dovedi o dorinţă de răzbunare, el a manifestat un duh de îndurare şi de iertare. Aceasta este o dovadă de netăgăduit că harul lui Dumnezeu locuieşte în inimă.
Acum, Samuel a propus să aibă loc o adunare naţională la Ghilgal, pentru ca acolo să întărească oficial împărăţia lui Saul. Aşa s-a făcut şi "au adus jertfe de mulţumire înaintea lui Dumnezeu şi Saul şi toţi oamenii lui s-au veselit foarte mult acolo".
Ghilgal fusese locul unde Israel şi-a ridicat prima tabără în ţara făgăduită. Aici a ridicat Iosua, prin poruncă dumnezeiască, monumentul de douăsprezece pietre pentru a imortaliza trecerea prin Iordan. Aici fusese reînnoită circumciziunea. Aici au sărbătorit primul Paşte după păcătuirea de la Cadeş şi călătoria prin pustie. Aici încetase mana. Aici Se descoperise Conducătorul oştirii Domnului ca supremul Comandant al oştirii lui Israel. De aici se urcaseră pentru a cuceri Ierihonul şi cetatea Ai. Aici îşi primise Acan pedeapsa pentru păcatul său şi aici se încheiase legământul acela cu gabaoniţii, când israeliţii au fost pedepsiţi pentru neglijenţa lor de a cere sfat de la Dumnezeu. Pe acest podiş, legat de atâtea amintiri emoţionante, au stat Samuel şi Saul şi, când s-au potolit strigătele care îl salutau pe împărat, bătrânul profet a rostit cuvântarea sa de rămas bun, ca fost conducător al naţiunii.
"Iată", a zis el, "v-am ascultat în tot ce mi-aţi zis, şi am pus un împărat peste voi. De acum, iată împăratul care va merge înaintea voastră. Cât despre mine, eu sunt bătrân, am albit... ; am umblat înaintea voastră din tinereţe până în ziua de azi. Iată-mă! Mărturisiţi împotriva mea, în faţa Domnului şi în faţa unsului Lui: cui i-am luat boul, sau cui i-am luat măgarul? Pe cine am apăsat, şi pe cine am năpăstuit? De la cine am luat mită ca să închid ochii asupra lui? Mărturisiţi, şi vă voi da înapoi".
Într-un glas, poporul a răspuns: "Nu ne-ai apăsat, nu ne-ai năpăstuit şi nici n-ai primit nimic din mâna nimănui".
Samuel nu căuta numai să-şi îndreptăţească propriile sale fapte. El făcuse chiar mai înainte cunoscute principiile de care trebuia să fie condus atât poporul, cât şi împăratul şi dorea să adauge la acestea greutatea propriului său exemplu. Din copilărie fusese legat de lucrarea lui Dumnezeu şi, în decursul îndelungatei sale vieţi, avusese înaintea sa o singură ţintă, şi anume onoarea lui Dumnezeu şi prosperitatea deplină a lui Israel.
Înaintea oricărei speranţe de bine pentru popor, israeliţii trebuia să fie aduşi la pocăinţă înaintea lui Dumnezeu. Din cauza păcatului, ei îşi pierduseră credinţa în Dumnezeu şi în capacitatea Lui de a-Şi apăra lucrarea. Înainte ca ei să poată avea adevărata pace, trebuia să fie făcuţi să vadă şi să recunoască exact păcatele de care erau vinovaţi. Ei spuseseră că scopul pentru care doreau un împărat era acesta: "împăratul nostru ne va judeca, va merge înaintea noastră şi ne va cârmui în războaiele noastre". Samuel a povestit istoria lui Israel din ziua de când Dumnezeu îi scosese din Egipt. Domnul, Împăratul împăraţilor, fusese în fruntea lor şi condusese războaiele lor. Adesea, păcatele lor îi vânduseră în mâna inamicilor, dar ei încă nu se întorseseră de pe căile lor rele, când mila lui Dumnezeu le ridicase un eliberator. "Domnul a trimis pe Ierubaal şi pe Barac, pe Iefta şi pe Samuel şi v-a izbăvit din mâna vrăjmaşilor voştri care vă înconjurau şi aţi locuit în linişte". Şi, cu toate acestea, când s-a apropiat primejdia, au strigat: "Un împărat să domnească peste noi", după cum spunea profetul, "totuşi Domnul, Dumnezeul vostru era împăratul vostru".
Apoi Samuel a continuat: "Acum, mai aşteptaţi aici, ca să vedeţi minunea pe care o va face Domnul sub ochii voştri. Nu suntem la seceratul grânelor? Voi striga către Domnul, şi va trimite tunete şi ploaie. Să ştiţi atunci şi să vedeţi cât de rău aţi făcut înaintea Domnului, când aţi cerut un împărat pentru voi". "Samuel a strigat către Domnul şi Domnul a trimis chiar în ziua aceea tunete şi ploaie". În timpul seceratului grânelor, în mai şi iunie, în Orient nu ploua. Cerul era fără nori, iar atmosfera era limpede şi liniştită. O vijelie atât de puternică în această perioadă din an a umplut inima tuturor de spaimă. În umilinţă, poporul îşi recunoscu de data aceasta păcatul - exact acel păcat de care se făcuse vinovat. "Roagă-te Domnului, Dumnezeului tău, pentru robii tăi, ca să nu murim; căci la toate păcatele noastre am mai adăugat şi pe acela de a cere un împărat pentru noi".
Samuel nu a lăsat poporul într-o stare de deznădejde, căci aceasta ar fi zădărnicit orice încercare pentru o vieţuire mai bună. Satana i-ar fi făcut să-L privească pe Dumnezeu ca fiind aspru şi neiertător şi ar fi fost expuşi astfel la numeroase ispite. Dumnezeu este milos şi iertător, totdeauna gata să dovedească milă faţă de poporul Său, dacă el ascultă de glasul Lui. "Nu vă temeţi!" a răsunat solia lui Dumnezeu prin servul Său: "Aţi făcut tot răul acesta, dar nu vă abateţi de la Domnul şi slujiţi Domnului din toată inima voastră. Nu vă abateţi de la El; altfel aţi merge după lucruri de nimic, care nu aduc nici folos, nici izbăvire, pentru că sunt lucruri de nimic. Domnul nu va părăsi pe poporul Lui".
Samuel n-a spus nimic despre desconsiderarea la care fusese supus; n-a rostit nici un cuvânt de mustrare pentru nerecunoştinţa cu care Israel răsplătise lunga lui viaţă de lepădare de sine, ci el i-a asigurat că inima lui simte şi mai departe pentru ei: "Departe iarăşi de mine să păcătuiesc împotriva Domnului, încetând să mă rog pentru voi! Vă voi învăţa calea cea bună şi cea dreaptă. Temeţi-vă numai de Domnul şi slujiţi-I cu credincioşie din toată inima voastră; căci vedeţi ce putere desfăşoară El printre voi. Dar, dacă veţi face răul, veţi pieri, voi şi împăratul vostru".
Cap. 60 - Încumetarea lui Saul
După adunarea de la Ghilgal, Saul a lăsat oastea la vatră, oaste care se strânsese la chemarea lui pentru a-i înfrânge pe amoniţi, şi din care a păstrat numai două mii de oameni care să fie cu el la Micmaş, iar o mie de oameni să rămână cu fiul său Ionatan, la Ghibea. Prin aceasta, a săvârşit o mare greşeală. Oastea lui era plină de curaj şi nădejde din pricina biruinţei de curând câştigate şi, dacă ar fi pornit îndată împotriva altor vrăjmaşi ai lui Israel, s-ar fi dat o lovitură hotărâtoare pentru eliberarea naţiunii.
Între timp, vecinii lor războinici, filistenii, n-au rămas cu mâinile în sân. După înfrângerea de la Eben-Ezer, tot mai păstraseră în stăpânire câteva dintre cetăţile din munte, în ţinuturile lui Israel, şi acum s-au aşezat chiar în inima ţării. Filistenii erau mult mai dotaţi decât israeliţii în ce priveşte resursele, armele şi echipamentul. În timpul anilor îndelungaţi ai stăpânirii lor apăsătoare, ei au căutat să-şi întărească puterea, interzicându-le israeliţilor să se ocupe cu fierăria, pentru a nu putea să-şi făurească arme. După încheierea păcii, evreii, când aveau nevoie, încă se mai duceau la garnizoanele filistenilor pentru a li se face lucrări de acest gen. Conduşi de iubirea lor pentru o viaţă tihnită şi de un spirit de laşitate pe care l-au cultivat în timpul lungii lor oprimări, bărbaţii lui Israel au neglijat aproape cu totul să-şi procure unelte de război. Se foloseau arcuri şi praştii de război, pe care israeliţii şi le puteau face; dar în afară de Saul şi fiul său Ionatan, nu era nici unul între ei care să fi avut o suliţă sau o sabie (1 Sam. 13,22).
Doar în al doilea an al domniei lui Saul s-a făcut o încercare de a-i supune pe filisteni. Prima bătălie a fost condusă de Ionatan, fiul împăratului, care a atacat garnizoana lor din Ghibea şi a înfrânt-o. Iritaţi din cauza acestei înfrângeri, filistenii s-au pregătit să dea un atac fulgerător contra israeliţilor. Saul a proclamat cu sunet de trâmbiţe războiul în toată ţara, chemându-i pe toţi bărbaţii în stare să poarte armele, inclusiv din triburile de dincolo de Iordan, să se adune la Ghilgal. Chemarea a fost ascultată.
Filistenii adunaseră la Micmaş o oştire imensă: "treizeci de mii de care, şase mii de călăreţi şi poporul acesta era fără număr, ca nisipul de pe ţărmul mării" (1 Sam. 13,5). Când vestea a sosit la Saul şi oştirea lui, la Ghilgal, poporul s-a descurajat, gândindu-se la oastea cea puternică cu care trebuia să se măsoare în luptă. Nu erau pregătiţi să dea piept cu vrăjmaşul şi mulţi erau atât de îngroziţi, încât nu mai îndrăzneau să aştepte să se confrunte cu inamicul. Unii s-au refugiat dincolo de Iordan, în timp ce alţii s-au ascuns prin peşteri, prin gropi şi printre stâncile care erau în mare număr prin locurile acelea. Pe măsură ce se apropia timpul luptei, numărul dezertorilor sporea cu mare iuţeală, iar cei care nu se retrăgeau din rândurile armatei erau cuprinşi de spaimă şi de prevestiri rele.
La data când fusese uns pentru prima dată ca rege al lui Israel, Saul a primit de la Samuel îndrumări clare despre felul cum să se poarte cu această ocazie. "Să te pogori înaintea mea la Ghilgal", spusese profetul; "şi eu mă voi pogorî la tine, ca să aduc arderi de tot şi jertfe de mulţumire. Să mă aştepţi şapte zile acolo, până voi ajunge eu la tine şi-ţi voi spune ce ai să faci" (1 Sam. 10,8).
Saul a aşteptat zi după zi, fără a face totuşi eforturi hotărâte pentru a încuraja poporul şi a-i insufla încredere în Dumnezeu. Înainte de a fi trecut pe deplin timpul hotărât de profet, el a ajuns nerăbdător din cauza întârzierii, lăsându-se pradă descurajării pe care o aduceau împrejurările grele în care se afla. În loc să pregătească poporul în chip conştiincios pentru serviciul divin pe care urma să-l săvârşească Samuel, Saul s-a lăsat pradă necredinţei şi presimţirilor îngrijorătoare. Înfăţişarea înaintea lui Dumnezeu şi căutarea Lui prin jertfă era ceva deosebit de solemn şi însemnat şi Dumnezeu cerea ca poporul să-ş cerceteze inima şi să se pocăiască de păcate, pentru ca jertfa să fie bine primită înaintea Lui şi binecuvântarea Sa să-i poată însoţi în străduinţele lor de a-l birui pe vrăjmaş. Dar Saul ajunsese să fie neliniştit şi, în loc să se încreadă în ajutorul lui Dumnezeu, poporul privea la împăratul pe care-l alesese pentru ca să-l poarte şi să-l conducă.
Dar Domnul Se îngrijea şi mai departe de ei şi nu i-a lăsat pradă nenorocirii care ar fi dat peste ei dacă braţul omenesc slab ar fi fost unicul lor sprijin. El îi aduse la strâmtorare pentru ca să-şi dea seama ce nebunie este să te încrezi în oameni şi, astfel, să se îndrepte spre El, unicul lor ajutor. Venise timpul ca Saul să fie încercat. El trebuia acum să arate dacă se încrede în Dumnezeu şi aşteaptă răbdător să primească porunci de la El, dovedind că este un bărbat în care Dumnezeu Se poate încrede în zile grele ca într-un conducător al poporului Său, sau dacă se clatină, demonstrând că este nevrednic de răspunderea sfântă pe care o avea. Va asculta oare împăratul pe care l-a ales Israel de Împăratul tuturor împăraţilor? Va îndruma el gândul războinicilor săi descurajaţi spre Acela la care este eliberarea şi puterea veşnică?
Cu o nerăbdare mereu crescândă, Saul aştepta sosirea lui Samuel şi a pus pe seama lipsei dintre ei a profetului confuzia, descurajarea şi dezertarea oştirii sale. Timpul hotărât a sosit, dar omul lui Dumnezeu nu a venit îndată. Providenţa lui Dumnezeu îl reţinuse pe servul Său. Duhul neliniştit şi nestăpânit al lui Saul n-a mai reuşit să se înfrâneze. Văzând că trebuie făcut ceva, şi pentru a aduce la tăcere temerile poporului, s-a hotărât să convoace o adunare pentru serviciul divin şi să ceară ajutor prin jertfă. Dumnezeu dăduse îndrumări şi numai aceia care fuseseră consacraţi pentru această slujbă aveau voie să aducă jertfe înaintea Lui. Dar Saul porunci: "Aduceţi-mi arderea de tot şi jertfele de mulţumire"; şi, aşa cum se găsea, îmbrăcat cu platoşa şi uneltele de război, se înfăţişă înaintea altarului şi aduse jertfa înaintea lui Dumnezeu.
"Pe când sfârşea de adus arderea de tot, a venit Samuel, şi Saul i-a ieşit înainte să-i ureze de bine". Samuel a văzut îndată că Saul procedase contrar ordinelor precise ce i se dăduseră. Domnul a spus prin profetul Său că va descoperi în timpul acela ce trebuia să facă Israel în acea criză. Dacă Saul ar fi îndeplinit condiţiile pe temeiul cărora se făgăduise ajutorul divin, Domnul l-ar fi salvat în chip minunat pe Israel prin micul număr care îi rămăsese credincios împăratului. Dar Saul era aşa de mulţumit de sine însuşi şi de fapta sa, încât l-a întâmpinat pe profet ca unul care ar fi meritat laudă, nu mustrare.
Înfăţişarea lui Samuel trăda îngrijorarea şi neliniştea; iar la întrebarea lui: "Ce ai făcut?", Saul a adus scuze pentru fapta sa plină de încumetare. El zise: "Când am văzut că poporul se împrăştie de lângă mine, că nu vii la timpul hotărât, şi că filistenii sunt strânşi la Micmaş, mi-am zis: 'Filistenii se vor pogorî împotriva mea la Ghilgal, şi eu nu m-am rugat Domnului!' Atunci am îndrăznit şi am adus arderea de tot."
"Samuel a zis lui Saul: 'Ai lucrat ca un nebun şi n-ai păzit porunca pe care ţi-o dăduse Domnul, Dumnezeul tău. Domnul ar fi întărit pe vecie domnia ta peste Israel; dar acum, domnia ta nu va dăinui. Domnul Şi-a ales un om după inima Lui, şi Domnul l-a rânduit să fie căpetenia poporului Său...' Apoi Samuel s-a sculat şi s-au suit din Ghilgal la Ghibea lui Beniamin".
Sau Israel înceta să mai fie poporul lui Dumnezeu, sau, dacă nu, trebuia ca principiile pe care se întemeiase împărăţia să fie menţinute, iar poporul să fie cârmuit de puterea dumnezeiască. Dacă Israel se preda cu totul lui Dumnezeu, dacă voinţa omenească şi pământească rămâneau în totul supuse voinţei lui Dumnezeu, El era gata să fie şi mai departe Conducătorul lui Israel. Atâta timp cât împăratul şi poporul dovedeau prin purtarea lor că erau supuşi lui Dumnezeu, El putea să fie scutul şi adăpostul lor. Dar în Israel nu putea să se menţină o monarhie care nu recunoştea în totul autoritatea supremă a lui Dumnezeu.
Dacă în timpul acesta de încercare Saul ar fi manifestat ascultare faţă de poruncile lui Dumnezeu, Domnul Şi-ar fi putut realiza voinţa Sa prin el. Gestul lui greşit arăta însă că el nu era capabil de a fi locţiitorul lui Dumnezeu pentru poporul Lui. El l-ar fi condus pe Israel în rătăcire. Puterea conducătoare nu ar fi fost voinţa lui Dumnezeu, ci voinţa sa. Dacă Saul ar fi fost credincios, împărăţia lui ar fi fost întărită pentru veşnicie; dar, pentru că greşise, planurile lui Dumnezeu urmau să fie realizate printr-un altul. Conducerea lui Israel trebuia să fie încredinţată altcuiva, care să domnească asupra poporului, potrivit cu voinţa Creatorului.
Noi nu cunoaştem ce interese sunt în joc atunci când Domnul ne pune la încercare. Nu există siguranţă decât în ascultarea cea mai strictă a Cuvântului lui Dumnezeu. Toate făgăduinţele Sale sunt date cu condiţia credinţei şi ascultării, iar acela care nu ascultă anulează pentru sine împlinirea binecuvântărilor bogate ale Sfintelor Scripturi. Nu trebuie să urmăm pornirilor noastre sau celor ale oamenilor; trebuie să privim la voinţa descoperită a lui Dumnezeu şi să umblăm aşa cum spun poruncile Lui precise, indiferent de situaţiile din jurul nostru. Dumnezeu va avea grijă de urmări; prin credincioşia faţă de Cuvântul Lui, putem mărturisi înaintea îngerilor şi oamenilor, în timpuri de ispită, că Domnul ne poate folosi în împrejurările grele ale vieţii pentru a îndeplini voinţa Lui, pentru a proslăvi Numele Lui şi a fi o binecuvântare pentru poporul Lui.
Saul căzuse în dizgraţia lui Dumnezeu şi, cu toate acestea, nu era dispus să-şi umilească inima în pocăinţă. Ceea ce îi lipsea din adevărata evlavie căuta să înlocuiască prin râvnă pentru formele religiei. Saul nu era în necunoştinţă despre înfrângerea lui Israel când chivotul lui Dumnezeu fusese adus în tabără de Hofni şi Fineas, dar cu toate acestea se hotărî să trimită după chivotul sfânt şi preoţii care-l aveau în grijă.
Dacă prin mijlocul acesta putea să-i insufle poporului încredere, el spera să poată să-şi adune din nou oastea risipită şi să dea bătălia cu filistenii. Dorea să se scutească de prezenţa şi sprijinul lui Samuel şi să scape în felul acesta de mustrările şi reproşurile lui nedorite.
Lui Saul îi fusese dat Duhul Sfânt pentru a-i lumina mintea şi a-i îmblânzi inima. El primise prin profetul lui Dumnezeu instrucţiuni şi mustrări clare. Şi, cu toate acestea, cât de mare era abaterea lui! Istoria vieţii primului împărat al lui Israel ne înfăţişează exemplul dureros al puterii deprinderilor rele cultivate în tinereţe. Saul nu-L iubise pe Dumnezeu şi nu se temuse de El în tinereţea sa, iar duhul acela furtunos, pe care nu-l deprinsese din tinereţe cu supunerea, era totdeauna gata să se revolte împotriva autorităţii divine. Aceia care în tinereţe dovedesc un respect sfânt faţă de voinţa lui Dumnezeu şi îşi îndeplinesc cu credincioşie datoriile în locurile lor din viaţă vor fi pregătiţi pentru răspunderi mai mari în viaţa de mai târziu. Dar nu se poate ca oamenii să abuzeze ani de zile de puterile pe care Dumnezeu li le dă şi apoi, când vor să se schimbe, să găsească aceste puteri proaspete şi la îndemână pentru a porni pe o cale cu totul opusă.
Străduinţele lui Saul de a îmbărbăta poporul s-au dovedit fără efect. Când a văzut că oastea se redusese la şase sute de oameni, a părăsit localitatea Ghilgal şi s-a retras în cetatea Ghibea, care fusese de curând luată de la filisteni. Această întăritură se afla pe partea de miazăzi a unei văi de câţiva kilometri - o trecătoare adâncă şi prăpăstioasă, la miazănoapte de Ierusalim. Pe partea de miazănoapte a aceleiaşi văi, la Micmaş, tăbărâse oastea filistenilor, în timp ce diferite cete de ostaşi cutreierau prin toate părţile după jaf.
În felul acesta, Dumnezeu lăsase lucrurile să ajungă la o stare de criză, pentru ca să poată mustra abaterile lui Saul şi să poată da o lecţie poporului, o lecţie de umilinţă şi de credinţă. Din cauza păcatului lui Saul în încumetarea sa de a aduce jertfă, Domnul nu avea să-i dea onoarea de a-i birui pe filisteni. Ionatan, fiul împăratului, un bărbat care se temea de Domnul, a fost ales ca instrument pentru a-l elibera pe Israel. Călăuzit de Duhul lui Dumnezeu, el i-a făcut purtătorului armelor sale propunerea ca ei să atace tabăra inamicului pe neaşteptate. El a zis: "Poate că Domnul va lucra pentru noi, căci nimic nu împiedică pe Domnul să dea izbăvirea printr-un mic număr ca şi printr-un mare număr" (1Sam. 14,6).
Purtătorul armelor, care era şi el un bărbat al credinţei şi rugăciunii, a fost de acord cu planul şi ei s-au îndepărtat împreună de tabără, pe furiş, pentru ca nimeni să nu le stea împotrivă. După ce au înălţat rugăciuni călduroase Dumnezeului părinţilor lor, s-au înţeles asupra unui semn după care trebuia să ştie ce au de făcut mai departe. Şi, după ce au coborât în prăpastia care despărţea cele două oştiri, şi-au urmat drumul mai departe, în tăcere, la adăpostul coastei stâncoase şi în parte ascunşi prin trecătoare şi prin colţurile de stâncă ale văii. Când s-au apropiat de întăriturile filistenilor, au fost văzuţi de vrăjmaşii lor care au spus în batjocură: "Iată că evreii ies din găurile lor în care s-au ascuns" şi au fost chemaţi sus la ei: "Suiţi-vă la noi ca să vă arătăm ceva" - cuvinte care doreau să spună că îi vor pedepsi pe cei doi israeliţi pentru îndrăzneala lor. Chemarea aceasta era semnul pe care Ionatan şi solul său îl doreau, potrivit cu înţelegerea lor, ca dovadă că Domnul îi sprijineşte în acţiunea lor. Retrăgându-se din văzul filistenilor şi luând drumul ascuns şi greu, ostaşii au ajuns pe vârful unei stânci considerate de necucerit şi care nu prea era supravegheată. În felul acesta, ei au pătruns în tabăra vrăjmaşului, omorându-i pe străjerii care, copleşiţi de uimire şi de teamă, n-au opus nici o rezistenţă.
Îngeri din cer îi protejau pe Ionatan şi pe însoţitorul său, îngeri luptau alături de ei şi filistenii au căzut înaintea lor. Pământul se zguduia, ca şi cum s-ar fi apropiat o mare mulţime de călăreţi şi de care. Ionatan a recunoscut semnele ajutorului divin şi chiar filistenii au recunoscut că Dumnezeu lucrează la eliberarea lui Israel. O mare groază s-a abătut asupra oştirii de pe podiş şi din garnizoană. În zăpăceala lor, socotindu-i vrăjmaşi pe propriii lor ostaşi, filistenii au început să se omoare unii pe alţii.
Curând, zgomotul luptei a ajuns până în tabăra lui Israel. Străjerii împăratului au dat de veste că în tabăra filistenilor domneşte o mare confuzie şi că numărul lor scade. Şi, cu toate acestea, nu se ştia că cineva din oastea evreilor părăsise tabăra. Făcându-se numărătoarea, s-a văzut că nu lipsea nimeni, afară de Ionatan şi purtătorul armelor sale. Însă, când a văzut că filistenii luptă împotriva unei puteri care le stătea împotrivă, Saul scoase oastea la atac, pentru a lupta şi ei. Evreii care trecuseră la inamici s-au întors acum împotriva lor; au mai ieşit mulţi şi din ascunzători, iar filistenii, deplin zdrobiţi, au luat-o la fugă, oastea lui Saul făcând un măcel îngrozitor între cei ce fugeau.
Hotărât să-şi folosească în cea mai mare măsură avantajele, împăratul, pripit, le interzisese ostaşilor săi de a mânca toată ziua aceea, poruncă pe care a întărit-o printr-un jurământ solemn: "Blestemat să fie omul care va mânca pâine până seara, până mă voi răzbuna pe vrăjmaşii mei!" Biruinţa era deja câştigată, fără ca Saul să fi ştiut de aşa ceva sau să fi ajutat cu ceva; dar el nădăjduia să iasă în evidenţă prin deplina nimicire a oştirii înfrânte. Ordinul de a nu mânca a pornit dintr-o ambiţie egoistă şi dovedea că nu-l preocupau nevoile poporului, dacă acestea veneau în conflict cu dorinţa lui de înălţare de sine. Faptul că Saul a întărit interzicerea aceasta printr-un jurământ solemn dovedeşte că el era şi pripit, şi profan. Chiar cuvintele blestemului dovedesc că Saul avea zel pentru sine, şi nu pentru onoarea lui Dumnezeu. El nu spunea că intenţia lui era ca "Domnul să Se răzbune pe vrăjmaşii Săi", ci "eu să mă răzbun pe vrăjmaşii mei".
Interdicţia a avut ca urmare faptul că poporul a fost condus la călcarea poruncii lui Dumnezeu. Luptaseră toată ziua şi erau istoviţi din lipsa hranei; şi, îndată ce au trecut orele de înfrânare, s-au aruncat asupra prăzii, mâncând carnea cu sânge, călcând în felul acesta porunca ce interzicea să se mănânce cu sânge.
În timpul luptei din ziua aceea, Ionatan, care nu ştia de porunca tatălui său, o călcase fără să vrea, mâncând dintr-un fagure de miere, pe când trecea printr-o pădure. Seara, Saul a aflat de întâmplarea aceasta. El declarase că, cine va călca porunca sa va fi pedepsit cu moartea; şi, cu toate că Ionatan nu se făcuse vinovat de un păcat săvârşit cu voia, cu toate că Dumnezeu îi salvase viaţa în chip minunat şi prin el înfăptuise eliberarea, totuşi, împăratul declară că sentinţa trebuie să fie executată. Cruţarea vieţii fiului său ar fi însemnat din partea lui Saul o recunoaştere a faptului că păcătuise când făcuse un jurământ pripit. Lucrul acesta ar fi fost umilitor pentru mândria sa. "Dumnezeu să Se poarte cu mine cu toată asprimea", a sunat sentinţa înspăimântătoare, "dacă nu vei muri, Ionatane!"
Saul nu putea să pună pe seama sa onoarea biruinţei, dar nădăjduia să fie onorat pentru râvna dovedită în păstrarea sfinţeniei jurământului său. Chiar dacă însuşi fiul său trebuia să moară, el dorea să-i sperie pe supuşii săi menţinând cu orice preţ autoritatea împărătească. Doar cu puţin timp înainte, Saul se încumetase la Ghilgal, contrar poruncii lui Dumnezeu, să facă slujba de preot. Fiind mustrat de Samuel, se îndreptăţise cu încăpăţânare. Iar acum, când porunca sa fusese călcată fără să fi fost cunoscută, împăratul şi tatăl îl condamnă pe fiul său la moarte.
Poporul nu s-a grăbit să împlinească sentinţa. Ridicându-se împotriva mâniei împăratului, ei au zis: "Ce! Să moară Ionatan, el, care a făcut această mare izbăvire în Israel? Niciodată! Viu este Domnul că un păr din capul lui nu va cădea la pământ, căci cu Dumnezeu a lucrat el în ziua aceasta". Mândrul conducător n-a îndrăznit să dispreţuiască o astfel de unanimitate şi viaţa lui Ionatan a fost cruţată.
Saul nu putea să se elibereze de simţământul că fiul său era mai iubit decât el atât de popor, cât şi de Dumnezeu. Eliberarea lui Ionatan era o aspră mustrare a grabei şi lipsei de chibzuinţă a împăratului. Îi stăruia în inimă presimţirea că blestemele se vor întoarce asupra propriului său cap. N-a mai continuat războiul cu filistenii, ci s-a întors prost dispus şi nemulţumit.
Aceia care îşi scuză şi îşi îndreptăţesc păcatul sunt adesea cei dintâi care îl mustră şi-l condamnă la alţii. Ca şi Saul, mulţi îşi atrag dizgraţia lui Dumnezeu, dar leapădă sfatul şi dispreţuiesc mustrarea. Chiar şi atunci când sunt convinşi că Domnul nu este cu ei, refuză să vadă în ei înşişi cauza necazurilor lor. Ei cultivă un duh de mândrie şi de laudă de sine, în timp ce se dedau la judecăţi crude şi mustrări severe la adresa altora care sunt mai buni decât ei. Ar fi bine dacă aceşti oameni, care fac pe judecătorii, ar cugeta la următoarele cuvinte ale Domnului Hristos: "Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura" (Matei 7,2).
Aceia care caută să se înalţe pe ei înşişi vor fi aduşi adesea în situaţii, în care să se dovedească adevăratul lor caracter. Aşa cum a fost cazul lui Saul: propria lui purtare a convins poporul că faima imperială şi onoarea regească îi erau mai scumpe decât dreptatea, bunătatea şi îndurarea. În felul acesta, israeliţii şi-au dat seama cât de mult au greşit când au lepădat conducerea pe care le-o dăduse Dumnezeu. Ei l-au schimbat pe profetul evlavios, ale cărui rugăciuni le aduceau binecuvântarea, pe un împărat care, în zelul său orb, invoca blestemul asupra lor.
Dacă nu s-ar fi interpus bărbaţii lui Israel, eliberatorul lor ar fi fost omorât din porunca împăratului. Cu câtă îndoială trebuie să fi urmat poporul acela conducerea lui Saul! Cât de amar trebuie să fi fost gândul că el fusese aşezat pe tron chiar prin intervenţia lor! Domnul are îndelungă răbdare cu rătăcirea oamenilor şi le oferă prilejul tuturor să-şi vadă păcatele şi să se lase de ele; dar, deşi uneori s-ar părea că îngăduie ca aceia care dispreţuiesc voia Sa şi refuză avertismentele Lui să prospere, cu siguranţă că, la timpul potrivit, El va dovedi nebunia lor.
Cap. 61 - Lepădarea lui Saul
Saul nu trecuse cu bine încercarea credinţei şi dezonorase serviciul divin în grelele împrejurări de la Ghilgal. El nu mai putea să-şi îndrepte greşelile, dar Domnul dorea să-i mai ofere o ocazie pentru a învăţa lecţia încrederii necondiţionate în Cuvântul Său şi în ascultarea de poruncile Sale.
Când a fost mustrat de profet la Ghilgal, Saul nu vedea nimic rău în purtarea sa. Credea, mai degrabă, că fusese tratat nedrept şi a căutat să-şi îndreptăţească purtarea, aducând scuze pentru faptele sale. De atunci, nu s-a mai întâlnit cu profetul. Samuel îl iubea pe Saul ca pe propriul său copil, iar Saul, cu temperamentul său cutezător şi impulsiv, îl venera pe profet; dar nu primea mustrarea lui Samuel şi, de aceea, căuta să fugă cât mai mult din calea lui.
Dar Domnul l-a trimis pe solul Său la Saul cu o altă solie. Împăratul ar mai fi putut să dovedească prin ascultare credincioşia sa faţă de Dumnezeu şi să arate că e vrednic să stea în fruntea lui Israel. Samuel a venit la împărat şi i-a adus cuvântul Domnului. Pentru ca împăratul să-şi dea seama de importanţa ascultării de poruncă, Samuel i-a spus lămurit că vorbeşte din însărcinarea dumnezeiască, prin aceeaşi autoritate care-l chemase pe Saul la domnie. Profetul zise: "Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: 'Mi-aduc aminte de ce a făcut Amalec lui Israel, când i-a astupat drumul la ieşirea lui din Egipt. Du-te acum, bate pe Amalec, şi nimiceşte cu desăvârşire tot ce-i al lui, să nu-i cruţi şi să omori bărbaţii şi femeile, copiii şi pruncii, cămilele şi măgarii, boii şi oile". Amaleciţii fuseseră primii care s-au împotrivit israeliţilor în pustie, întâmpinându-i cu război şi, din cauza acestor păcate, cum şi din cauza împotrivirii lor faţă de Dumnezeu şi a josnicei lor închinări la idoli, Domnul rostise prin Moise hotărârea de osândire. Prin inspiraţie dumnezeiască, se înscrisese amintirea cruzimii lor faţă de Israel, împreună cu porunca: "Să ştergi pomenirea lui Amalec de sub ceruri; să nu uiţi lucrul acesta." (Deut. 25, 19). Executarea acestei porunci fusese amânată timp de patru sute de ani; dar Amaleciţii nu se îndepărtaseră de păcatele lor. Domnul ştia că, dacă ar fi posibil, poporul acesta nelegiuit ar şterge de pe pământ atât pe poporul Său, cât şi închinarea la adevăratul Dumnezeu. Venise acum timpul să se aducă la îndeplinire sentinţa aceasta amânată atât de mult.
Îndelunga răbdare pe care Dumnezeu o arată faţă de cei răi îi face pe oameni şi mai cutezători în neascultarea lor; dar pedepsirea lor nu este mai puţin hotărâtă şi nici mai puţin înspăimântătoare, chiar dacă este amânată multă vreme. "Căci Domnul Se va scula ca la muntele Peraţim, şi Se va mânia ca în valea Gabaonului, ca să-Şi facă lucrarea, lucrarea Lui ciudată, ca să-Şi împlinească lucrul, lucrul Lui nemaiauzit" (Isaia 28, 21). Pentru Dumnezeul nostru milos, lucrarea de pedepsire este ceva ciudat, nemaiauzit. "Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască" (Ezech.33,11). Domnul este "plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie..., iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat" (Exod 34, 6.7). Chiar dacă nu are plăcere de răzbunare, El va aduce judecata asupra călcătorilor Legii Sale. El este nevoit să facă aceasta pentru a-i scăpa pe locuitorii pământului de o degenerare deplină şi de o pierzare veşnică. Pentru a-i salva pe unii, trebuie să-i nimicească pe cei împietriţi în păcate. "Domnul este îndelung răbdător, dar de o mare tărie, şi nu lasă nepedepsit pe cel rău" (Naum 1,3). Prin faptele teribile ale dreptăţii, El va demonstra autoritatea Legii Sale desconsiderate. Şi tocmai neplăcerea cu care este executată judecata este o dovadă despre grozăvia păcatului, care cere judecăţile Sale, şi despre asprimea pedepsei care îl aşteaptă pe păcătos.
Dar în timp ce aplica dreptatea, Dumnezeu Se gândea şi la milă. Trebuia ca Amaleciţii să fie nimiciţi, în timp ce cheniţii, care locuiau în mijlocul lor, trebuia să fie cruţaţi. Cu toate că oamenii aceştia nu erau cu totul străini de idolatrie, erau totuşi adoratori ai lui Dumnezeu şi prietenoşi cu israeliţii. Din seminţia aceasta se trăgea cumnatul lui Moise, Hobab, care îi însoţise pe israeliţi în peregrinajul lor prin pustie şi care le făcuse servicii preţioase prin cunoaşterea ţinutului.
De la înfrângerea filistenilor la Micmaş, Saul a făcut război cu moabiţii, amoniţii şi edomiţii, Amaleciţii şi filistenii şi, pretutindeni unde se îndrepta, braţul lui câştiga noi biruinţe. Îndată ce a primit însărcinarea cu privire la amaleciţi, a declarat război. La autoritatea sa se adăuga şi aceea a profetului; fiind chemaţi la război, oamenii lui Israel s-au adunat sub steagurile sale. Expediţia aceasta războinică nu trebuia să fie făcută pentru îmbogăţire; israeliţii nu trebuia să-şi însuşească nici onoarea biruinţei, nici prada. Ei trebuia să intre în război numai ca un act de ascultare faţă de Dumnezeu, cu scopul de a le aplica amaleciţilor pedeapsa Lui. Dumnezeu dorea ca toate naţiunile să vadă soarta acestui popor care se împotrivise domniei Lui şi totodată să vadă că sunt nimiciţi chiar de poporul acela pe care-l dispreţuiseră.
"Saul a bătut pe Amalec, de la Havila până la Şur, care este în faţa Egiptului. A prins viu pe Agag, împăratul lui Amalec, şi a nimicit cu desăvârşire tot poporul, trecându-l prin ascuţişul săbiei. Dar Saul şi poporul au cruţat pe Agag, şi oile cele mai bune, boii cei mai buni, vitele grase, mieii graşi şi tot ce era mai bun; n-a vrut să le nimicească cu desăvârşire şi au nimicit numai tot ce era prost şi nebăgat în seamă".
Biruinţa aceasta asupra amaleciţilor a fost cea mai strălucită din câte câştigase Saul şi a slujit ca să-i stârnească mândria inimii - aceasta era cea mai mare primejdie a lui. Porunca divină, care îl osândea pe vrăjmaş la nimicire deplină, a fost îndeplinită numai în parte. Dornic de a-şi slăvi întoarcerea sa biruitoare cu prezenţa unui prizonier împărătesc, Saul se încumetă să urmeze exemplul neamurilor înconjurătoare şi, deci, îl cruţă pe Agag, crudul şi războinicul împărat al amaleciţilor. Poporul a păstrat cei mai buni boi şi cele mai bune oi şi animalele de povară şi şi-a scuzat păcatul, zicând că păstrase vitele pentru a le aduce ca jertfă Domnului. Intenţia era totuşi de a folosi aceste animale prădate doar ca să le înlocuiască pe ale lor.
Saul fusese pus acum la proba finală. Îngâmfata lui nesocotire a voinţei lui Dumnezeu, prin care era hotărât să domnească independent, dovedea că nu i se putea încredinţa puterea împărătească; el nu putea fi un locţiitor al Domnului. În timp ce Saul şi oastea lui se întorceau plini de bucuria biruinţei, acasă la Samuel, profetul, domnea cea mai mare îngrijorare. El primise de la Domnul o solie care condamna purtarea regelui: "Îmi pare rău că am pus pe Saul împărat, căci se abate de la Mine şi nu păzeşte cuvintele Mele". Profetul a fost adânc îndurerat de purtarea împăratului răzvrătit şi a plâns şi s-a rugat toată noaptea, nădăjduind că va fi retrasă sentinţa îngrozitoare.
Părerea de rău a lui Dumnezeu nu este ca a omului. "Cel ce este tăria lui Israel nu minte, şi nu Se căieşte, căci nu este un om, ca să-I pară rău" (1 Sam. 15,29). Părerea de rău a omului cuprinde în sine o schimbare a părerilor, părerea de rău a lui Dumnezeu, dimpotrivă, cuprinde o schimbare de stări şi împrejurări. Omul poate să-şi schimbe raporturile sale cu Dumnezeu prin faptul că împlineşte condiţiile prin care ajunge sub harul lui Dumnezeu sau poate ca, prin umblarea sa să se situeze în afara condiţiilor acestui har; dar Domnul "este acelaşi ieri şi azi şi în veci" (Evrei 13,8). Neascultarea lui Saul a schimbat raporturile sale cu Dumnezeu, dar condiţiile de a fi primit de Dumnezeu au rămas aceleaşi; cerinţele lui Dumnezeu nu s-au schimbat, căci la El nu este schimbare, nici umbră de mutare" (Iacov 1,17).
Cu inima rănită, profetul se ridică a doua zi ca să-l întâmpine pe împăratul pornit pe căi greşite. Samuel nădăjduia că Saul, după o matură chibzuinţă, va ajunge să-şi recunoască păcatul şi că, prin căinţă şi umilinţă, va intra din nou în harul lui Dumnezeu. Dar, după ce s-a făcut primul pas pe calea neascultării, drumul devine uşor. Ajuns prin neascultare într-o stare de decădere, Saul a venit înaintea lui Samuel cu o minciună pe buze. El exclamă: "Fii binecuvântat de Domnul! Am păzit cuvântul Domnului!"
Sunetele care izbiră auzul profetului mustrau susţinerea mincinoasă a împăratului neascultător. La întrebarea directă: "Ce înseamnă behăitul acesta de oi care ajunge la urechile mele, şi mugetul acesta de boi pe care-l aud?", Saul răspunse: "Le-am adus de la amaleciţi pentru că poporul a cruţat oile cele mai bune şi boii cei mai buni ca să-i jertfească Domnului, Dumnezeului tău; iar pe celelalte le-am nimicit cu desăvârşire". Poporul ascultase de directivele lui Saul; dar pentru ase apăra, el era gata să arunce asupra lor păcatul neascultării sale.
Solia privitoare la lepădarea lui Saul provoca o durere de negrăit inimii lui Samuel. Solia trebuia să fie rostită în faţa întregii oştiri a lui Israel, când ea era plină de mândrie şi de triumfala cucerire a victoriei pe care o atribuia geniului militar al împăratului, deoarece Saul nu unise succesul lui Israel în această bătălie cu Dumnezeu; dar, când a văzut dovada răzvrătirii lui Saul, profetul a fost umplut de indignare, pentru că acela care fusese atât de mult favorizat de Dumnezeu ajunsese să calce porunca Cerului şi să-l ducă pe Israel la păcat. Samuel nu s-a lăsat înşelat de cuvântarea împăratului.
În durere amestecată cu indignare, el a spus: "Stai şi-ţi voi spune ce mi-a spus Domnul astă-noapte: 'Când erai mic în ochii tăi, n-ai ajuns tu căpetenia seminţiilor lui Israel şi nu te-a uns Domnul ca să fii împărat peste Israel?'" El i-a repetat porunca Domnului cu privire la Amalec şi a întrebat care era cauza neascultării împăratului.
Saul stăruia cu încăpăţânare în îndreptăţirea de sine: "Am ascultat glasul Domnului, şi m-am dus în calea în care mă trimitea Domnul. Am adus pe Agag, împăratul lui Amelec, şi am nimicit cu desăvârşire pe amaleciţi; dar poporul a luat din pradă oi şi boi, ca pârgă din ceea ce trebuia nimicit cu desăvârşire, ca să le jertfească Domnului Dumnezeului tău, la Ghilgal".
Prin cuvinte serioase şi solemne, profetul a nimicit adăpostul minciunii şi a rostit sentinţa fără drept de apel: "Îi plac Domnului mai mult arderile de tot şi jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele şi păzirea Cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor. Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi terafimii. Fiindcă ai lepădat Cuvântul Domnului, te leapădă şi El ca împărat".
Când a auzit împăratul cuvintele acestea îngrozitoare, a strigat: "Am păcătuit căci am călcat porunca Domnului şi n-am ascultat cuvintele tale; mă temeam de popor şi i-am ascultat glasul". Înspăimântat de acuzaţiile profetului, Saul şi-a recunoscut purtarea pe care mai înainte o tăgăduise cu atâta încăpăţânare; dar stăruia şi mai departe să arunce vina asupra poporului, zicând că păcătuise de teama lui.
Nu durerea pentru păcat, ci teama de pedeapsă îl determina pe împăratul lui Israel să stăruiască pe lângă Samuel: "Acum, te rog, iartă-mi păcatul, întoarce-te cu mine ca să mă închin Domnului". Dacă Saul ar fi simţit adevărata căinţă, ar fi făcut o mărturisire publică a greşelilor sale; dar grija lui cea mai mare era să-şi menţină autoritatea şi să-şi păstreze supunerea poporului. El cerea onoarea prezenţei lui Samuel pentru a-şi întări influenţa asupra naţiunii.
"Nu mă voi întoarce cu tine", răspunse profetul. "Fiindcă ai lepădat Cuvântul Domnului, şi Domnul te leapădă ca să nu mai fii împărat peste Israel". Când Samuel se întoarse ca să plece, împăratul, într-un acces de groază, îl apucă de manta pentru a-l ţine pe loc, dar mantaua s-a rupt în mâna lui. La aceasta, profetul zise: "Domnul rupe astăzi domnia lui Israel deasupra ta şi o dă altuia mai bun decât tine".
Saul era mai neliniştit de despărţirea de Samuel decât de despărţirea de Dumnezeu. El ştia că poporul are mai multă încredere în profet decât în el. Saul şi-a dat seama că, dacă din poruncă dumnezeiască altul va fi uns ca împărat, lui îi va fi cu neputinţă să-şi mai susţină autoritatea. De teama unei revolte neîntârziate, dacă Samuel îl părăsea îndată, Saul l-a rugat pe profet să-l onoreze înaintea bătrânilor şi a poporului, luând parte oficial la un serviciu divin. După porunca lui Dumnezeu, Samuel a ascultat de cererea împăratului pentru ca să nu se dea loc la o răscoală. Dar n-a rămas la serviciul divin decât ca un martor mut.
Mai era de îndeplinit o faptă aspră şi grozavă a dreptăţii. Samuel trebuia să apere public onoarea lui Dumnezeu şi să mustre purtarea lui Saul. Porunci ca împăratul amaleciţilor să fie adus înaintea lui. Dintre toţi cei care au căzut loviţi de sabia lui Israel, Agag era cel mai vinovat şi cel mai nemilos; omul care îl urâse pe poporul lui Dumnezeu şi căutase să-l ucidă, şi a cărui influenţă susţinuse cel mai mult închinarea la idoli, veni la porunca profetului, închipuindu-şi că trecuse primejdia de moarte. Samuel declară: "După cum sabia ta a lăsat femei fără copii, tot aşa şi mama ta va fi lăsată fără copii între femei". "Şi Samuel a tăiat pe Agag în bucăţi înaintea Domnului, la Ghilgal". După aceea, Samuel s-a întors acasă, la Rama, iar Saul s-a dus la locuinţa lui, în Ghibea. O singură dată s-a mai întâlnit profetul cu împăratul după aceea.
Când a fost chemat la tron, Saul avea păreri umile despre însuşirile sale şi primea cu bucurie învăţătura. Era lipsit de cunoştinţe şi experienţă şi avea grave defecte de caracter. Dar Domnul i-a dat Duhul Sfânt ca îndrumător şi ajutor şi l-a adus în situaţii în care putea să-şi dezvolte însuşirile necesare pentru a fi un conducător al lui Israel. Dacă ar fi rămas umilit şi ar fi căutat fără încetare să fie condus de înţelepciunea divină, el ar fi fost capabil să-şi îndeplinească cu succes şi onoare datoriile înaltei lui chemări. Sub influenţa harului divin, fiecare însuşire bună ar fi crescut, iar defectele şi-ar fi pierdut puterea. Aceasta este lucrarea pe care vrea să o facă Domnul pentru toţi aceia care I se predau Lui. Sunt mulţi cei pe care El îi cheamă în poziţii de răspundere în lucrarea Sa, deoarece au un duh umil şi dispus să înveţe. În providenţa Lui, îi aduce în situaţii în care să înveţe de la El. El vrea să le descopere lipsurile lor de caracter şi tuturor acelora care caută ajutorul Lui le va da putere să-şi îndrepte greşelile.
Dar Saul, bizuindu-se pe înalta sa poziţie, L-a dezonorat pe Dumnezeu prin necredinţă şi neascultare. Cu toate că fusese umil şi neîngâmfat la începutul chemării sale, succesul l-a făcut încrezător în sine. Chiar prima izbândă din timpul domniei sale îi stârnise mândria inimii, iar aceasta era cea mai mare primejdie a sa. Vitejia şi talentul militar pe care le desfăşurase la eliberarea cetăţii Iabes-Galaad au stârnit entuziasmul întregii naţiuni. Poporul îşi onora împăratul şi uita că el nu era decât unealta prin care lucrase Dumnezeu. Şi, cu toate că la început Saul I-a atribuit lui Dumnezeu onoarea, mai târziu şi-a atribuit sieşi slava. A pierdut din vedere dependenţa lui de Dumnezeu şi în inima lui s-a îndepărtat de Domnul. În felul acesta s-a pregătit calea pentru păcatul încumetării şi pentru nelegiuirea de la Ghilgal. Aceeaşi încredere oarbă în sine l-a făcut să lepede mustrarea lui Samuel. Saul l-a recunoscut pe Samuel ca fiind un profet trimis de Dumnezeu; de aceea ar fi trebuit să primească mustrarea chiar dacă nu putea să vadă că păcătuise. Dacă ar fi fost dispus să-şi recunoască greşelile, această experienţă amară s-ar fi dovedit ca un adăpost pentru viitor.
Dacă atunci Domnul S-ar fi depărtat pentru totdeauna de la Saul, nu i-ar mai fi vorbit prin profetul Său, încredinţându-i o însărcinare specială, pentru ca să poată îndrepta astfel greşelile trecutului. Când cineva care mărturiseşte a fi copil al lui Dumnezeu devine neglijent în împlinirea voinţei Lui şi, prin aceasta, îi influenţează şi pe alţii să devină nelegiuiţi şi să dispreţuiască poruncile Domnului, mai este totuşi cu putinţă ca greşelile sale să fie transformate în biruinţe, dacă primeşte mustrarea cu adevărată zdrobire de inimă şi se întoarce la Dumnezeu cu umilinţă şi credinţă. Adesea, smerirea înfrângerii se dovedeşte o biruinţă, prin aceea că ne arată cât de puţin capabili suntem să împlinim voia lui Dumnezeu fără ajutorul Lui.
Când a fugit de mustrarea trimisă prin Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu şi a stăruit în încăpăţânata lui îndreptăţire de sine, Saul a lepădat unicul mijloc prin care Dumnezeu putea să lucreze pentru a-l scăpa de el însuşi. El se despărţise de bună voie de Dumnezeu. Nu mai putea să primească ajutorul şi călăuzirea lui Dumnezeu până nu se întorcea la El prin mărturisirea păcatului.
La Ghilgal, Saul dăduse aparenţa unei mari conştiinciozităţi când stătea înaintea oastei lui Israel şi aducea jertfă lui Dumnezeu. Dar evlavia lui nu era adevărată. Un serviciu divin care se îndeplinea în opoziţie directă cu porunca lui Dumnezeu nu servea decât la slăbirea mâinilor lui Saul, aşezându-l în afara ajutorului pe care Dumnezeu era dispus să i-l acorde.
În expediţia războinică împotriva lui Amalec, Saul credea că făcuse tot ce era important din ce îi poruncise Domnul; dar Domnul nu avea plăcere de o ascultare parţială şi nici nu dorea să treacă cu vederea ceea ce era neglijat dintr-un motiv atât de vizibil. Dumnezeu nu le-a dat oamenilor libertatea să se abată de la cererile Sale. Domnul spusese lui Israel: "Să nu faceţi... fiecare ... ce-i place", ci "păzeşte şi ascultă toate aceste lucruri pe care ţi le poruncesc" (Deut. 12,8.28). Când ne hotărâm la un anumit fel de purtare, nu trebuie să ne întrebăm dacă ne aduce necaz, ci dacă este în acord cu voinţa lui Dumnezeu. "Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte" (Prov. 14,12).
"Ascultarea face mai mult decât jertfele". Jertfele, în ele însele, nu aveau nici o valoare înaintea lui Dumnezeu. Ele trebuia să exprime căinţa pentru păcat celui ce jertfea şi credinţa lui în Hristos şi să-l oblige la o viitoare ascultare faţă de Legea lui Dumnezeu. Dar fără pocăinţă, credinţă şi ascultare din inimă, jertfele erau fără valoare. Când, în făţişă călcare a Legii lui Dumnezeu, a plănuit să aducă o jertfă din ceea ce fusese sortit de Dumnezeu nimicirii, Saul şi-a dovedit prin aceasta, în chip lămurit, dispreţul făţiş pentru autoritatea divină. Un astfel de serviciu divin avea să fie o ofensă pentru Cer. Dar câţi se poartă în acelaşi fel, cu toate că au sub ochii lor păcatele lui Saul şi urmările lor! În timp ce refuză să creadă şi să asculte de cerinţele lui Dumnezeu, ei stăruiesc să-I ofere serviciile lor formale de închinare. Dar Duhul lui Dumnezeu nu răspunde la un astfel de serviciu. Indiferent cât de zeloşi ar fi în observarea ceremoniilor religioase, Domnul tot nu-i poate primi dacă ei stăruie mai departe în călcarea conştientă a vreuneia dintre poruncile Lui.
"Neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi trerafimii". Neascultarea a început cu Satana şi orice neascultare faţă de Dumnezeu vine direct din influenţele satanice. Aceia care se răscoală împotriva cârmuirii divine au încheiat legământ cu marele renegat, iar el îşi va folosi puterea şi viclenia pentru a lua în robie simţurile şi a duce în rătăcire mintea. El va face ca totul să se arate într-o lumină falsă. Ca şi primii noştri părinţi, toţi aceia care se află sub vraja lui seducătoare văd numai marile privilegii pe care le pot câştiga prin neascultare.
Nu se poate da o dovadă mai lămurită cu privire la puterea înşelătoare a lui Satana, decât faptul că mulţi care se lasă călăuziţi de el în felul acesta se înşeală singuri, crezând că sunt în slujba lui Dumnezeu. Când s-au răzvrătit împotriva autorităţii lui Moise, Core, Datan şi Abiram au crezut că se împotrivesc numai unui conducător omenesc, unui om ca şi ei, şi în cele din urmă credeau că, de fapt, Îi fac un serviciu lui Dumnezeu; dar, lepădând instrumentul ales de Dumnezeu, Îl lepădau pe Hristos şi Îl defăimau pe Duhul lui Dumnezeu. În acelaşi fel, cărturarii şi bătrânii iudeilor din timpul lui Hristos, care manifestau mult zel pentru onoarea lui Dumnezeu, L-au răstignit pe Fiul Lui. Acelaşi duh domneşte în inima acelora care şi-au propus să-şi urmeze propria voinţă, contrar voinţei lui Dumnezeu.
Saul avusese dovada cea mai mare că Samuel era călăuzit de Duhul lui Dumnezeu. Faptul că el îndrăznea să desconsidere porunca lui Dumnezeu dată prin profet era contrar cerinţelor raţiunii şi ale unei judecăţi sănătoase. Încumetarea lui fatală trebuie să fie pusă pe seama unei vrăjitorii satanice. Saul manifestase mult zel pentru desfiinţarea idolatriei şi a vrăjitoriei; totuşi, în neascultarea sa faţă de porunca divină, era călăuzit de acelaşi duh al împotrivirii faţă de Dumnezeu şi dominat în fapt de Satana, la fel ca vrăjitorii, iar cu prilejul mustrării sale, el adăugă la răzvrătire şi încăpăţânarea. N-ar fi putut aduce o ofensă mai gravă Duhului lui Dumnezeu, nici dacă s-ar fi unit pe faţă cu idolatrii.
Este un pas primejdios acela de a desconsidera mustrările şi avertizările Cuvântului lui Dumnezeu sau ale Duhului Sfânt. Ca şi Saul, mulţi se predau ispitei, până ajung să fie orbi faţă de adevăratul caracter al păcatului. Ei se măgulesc cu gândul că au în vedere un scop bun şi că n-au făcut nimic rău, atunci când se abat de la cerinţele lui Dumnezeu. În felul acesta se împotrivesc Duhului harului divin, până când nu mai pot distinge glasul Lui şi sunt lăsaţi pradă ispitelor pe care le-au ales.
În Saul, Dumnezeul lui Israel alesese un împărat după inima lor, cum spunea Samuel când a fost întărită împărăţia lui Saul la Ghilgal: "Iată dar împăratul pe care l-aţi ales" (1 Sam. 12,13). Plăcut la înfăţişare, având o statură nobilă şi o purtare împărătească, el se potrivea în cele din afară cu ideile lor despre demnitatea imperială; iar vitejia şi talentul lui în conducerea oştirii erau însuşiri pe care ei le apreciau ca fiind cele mai bune pentru a-şi asigura respectul şi onoarea din partea celorlalte naţiuni. Prea puţin îi interesa dacă împăratul lor are însuşirile acelea înalte, singurele care îl făceau capabil să domnească cu dreptate şi nepărtinire. Ei nu doreau pe cineva care să aibă adevărata nobleţe de caracter, care să aibă iubire şi temere de Dumnezeu. Ei nu ceruseră sfat de la Dumnezeu cu privire la însuşirile pe care să le aibă împăratul lor, pentru a apăra caracterul lor deosebit, ca popor al lui Dumnezeu; ei nu căutau calea lui Dumnezeu, ci propria lor cale. De aceea Dumnezeu le-a dat un împărat aşa cum îl doreau, un împărat al cărui caracter era o reflectare a propriului lor caracter. Inima lor nu era supusă Domnului şi nici împăratul lor nu era călăuzit de harul lui Dumnezeu. Sub domnia acestui împărat, trebuia să se facă o experienţă necesară pentru ca ei să vadă greşeala şi să se poată întoarce iarăşi la credincioşia faţă de Dumnezeu.
Şi, cu toate acestea, după ce i-a încredinţat lui Saul răspunderea împărăţiei, Domnul nu l-a lăsat singur. A lăsat Duhul Sfânt să Se odihnească asupra lui Saul, pentru a-i arăta cât era de slab şi cât de mare nevoie avea de ajutorul divin. Iar dacă Saul s-ar fi încrezut în Dumnezeu, Domnul ar fi fost cu el. Atâta timp cât voinţa lui era stăpânită de voinţa lui Dumnezeu, câtă vreme se lăsa să fie educat de Duhul Lui, Dumnezeu putea să-i încununeze străduinţele cu izbândă. Dar atunci când Saul a ales să lucreze independent de Dumnezeu, Domnul nu mai putea să fie conducătorul lui şi a fost nevoit să-l dea la o parte. Apoi a chemat la tron "un om după inima Lui" (1 Sam. 13,14), nu un om fără defecte de caracter, ci un om care, în loc să se încreadă în sine însuşi, avea să se încreadă în Dumnezeu şi să se lase condus de Duhul Lui; care, atunci când păcătuia, avea să se supună mustrării şi pedepsei.
Cap. 62 - Ungerea lui David
La câţiva kilometri spre miazăzi de Ierusalim, "cetatea marelui Împărat", se află Betleemul unde, cu peste o mie de ani înainte de a fi aşezat în iesle pruncul Isus şi a fi adorat de magii din răsărit, s-a născut David, fiul lui Isai. Cu secole înainte de arătarea Mântuitorului, David, copil fiind, îşi păzea turmele, în timp ce ele păşteau pe colinele care înconjurau Betleemul. Umilul păstoraş cânta cântece făcute de el, iar strunele harpei dădeau un acompaniament duios pentru melodia glasului lui proaspăt, tineresc. Domnul îl alesese pe David şi-l pregătea, în timpul vieţii sale singuratice cu turmele, pentru lucrarea pe care El a rânduit-o să-i fie încredinţată în anii de mai târziu.
În timp ce David trăia retras viaţa umilă de păstor, Domnul Dumnezeu a vorbit despre el profetului Samuel: "Domnul a zis lui Samuel: 'Când vei înceta să plângi pe Saul, pentru că l-am lepădat, ca să nu mai domnească peste Israel? Umple-ţi cornul cu untdelemn şi du-te; te voi trimite la Isai, Betleemitul, căci pe unul din fiii lui Mi l-am ales ca împărat... Să iei cu tine un viţel, şi să zici: Vin să aduc o jertfă Domnului. Să pofteşti pe Isai la jertfă; Eu îţi voi arăta ce trebuie să faci şi Îmi vei unge pe acela care-ţi voi spune să-l ungi'. Samuel a făcut ce zisese Domnul, şi s-a dus la Betleem. Bătrânii cetăţii au alergat înspăimântaţi înaintea lui şi au zis: 'Ce vesteşte venirea ta: ceva bun?' El a răspuns: 'Da! Vin să aduc o jertfă Domnului'". Bătrânii au fost invitaţi la jertfă, iar Samuel i-a chemat şi pe Isai şi pe fiii săi. Altarul a fost zidit, iar jertfa era gata. Întreaga familie a lui Isai era de faţă, afară de David, fiul cel mai tânăr, care fusese lăsat să pască oile; căci nu era lucru sigur să laşi turma nepăzită.
La sfârşitul jertfei şi înainte de a începe masa, Samuel a început cercetarea profetică a fiilor cu nobilă înfăţişare ai lui Isai. Eliab era cel mai în vârstă şi semăna cu Saul în ce priveşte înălţimea şi frumuseţea, mai mult decât ceilalţi. Plăcutele trăsături ale feţei lui şi făptura lui frumoasă, bine dezvoltată, au atras asupra sa privirile profetului. În timp ce îi admira ţinuta princiară, Samuel gândea în sine: "Negreşit, unsul Domnului este aici, înaintea Lui", aşteptând confirmarea divină ca să-l ungă. Dar Domnul nu Se uita la cele exterioare. Eliab nu se temea de Domnul. Dacă ar fi fost chemat la tron, ar fi fost un domnitor mândru şi pretenţios. Cuvântul Domnului către Samuel a fost: "Nu te uita la înfăţişarea şi înălţimea staturii lui, căci l-am lepădat. Domnul nu Se uită la ceea ce se uită omul; omul se uită la ce izbeşte ochii, dar Domnul Se uită la inimă". Frumuseţea exterioară nu poate face o inimă să fie plăcută înaintea Domnului. Înţelepciunea şi superioritatea care se manifestă în caracter şi în purtare arată adevărata frumuseţe a omului; valoarea lăuntrică şi superioritatea inimii fac să fim acceptaţi înaintea Domnului oştirilor. Cât de profund ar trebui să simţim noi acest adevăr atunci când ne judecăm pe noi înşine sau chiar pe alţii! Să învăţăm din greşeala lui Samuel cât de zadarnică este aprecierea care se bazează pe frumuseţea fizionomiei sau a nobilei ţinute a corpului. Să învăţăm cât de incapabilă este înţelepciunea omenească, fără o specială iluminare cerească, de a pricepe tainele inimii sau a cuprinde sfaturile lui Dumnezeu. Gândurile şi căile lui Dumnezeu cu privire la făpturile Sale sunt mai înalte decât mintea noastră mărginită, dar să fim siguri că toţi copiii Săi vor fi conduşi exact în locul pentru care sunt calificaţi şi vor fi făcuţi în stare să aducă la îndeplinire chiar lucrarea încredinţată mâinilor lor, dacă îşi supun voinţa lor voinţei lui Dumnezeu, pentru ca planurile Sale binevoitoare să nu fie nimicite prin stricăciunea omenească.
Samuel nu l-a mai examinat pe Eliab şi toţi cei şase fii care erau prezenţi la serviciul divin au fost observaţi pe rând de profet; dar faţă de nici unul dintre ei Domnul nu Şi-a făcut cunoscută alegerea. Cu dureroasă nesiguranţă, Samuel privise la cel din urmă tânăr; profetul era pus într-o grea situaţie şi încurcătură. El îl întrebă pe Isai: "Aceştia sunt toţi fiii tăi?" Tatăl răspunse: "A mai rămas cel mai tânăr, dar paşte oile". Samuel porunci să fie adus, spunând: "Nu vom şedea la masă până nu va veni aici".
Păstorul singuratic a fost surprins de neaşteptata chemare a solului care îi spusese că profetul venise la Betleem şi că trimisese după el. Cu uimire, el întrebă de ce dorea profetul şi judecătorul lui Israel să-l vadă; dar, fără întârziere, ascultă chemarea. "Şi el era cu păr bălai, cu ochi frumoşi şi faţa frumoasă." Când Samuel, plin de satisfacţie, l-a văzut pe păstoraşul modest, cu trăsături bărbăteşti, cu statură frumoasă, glasul Domnului i-a spus profetului: "Scoală-te şi unge-l, căci el este!" David se dovedise viteaz şi credincios în umila slujbă de păstor şi iată că Dumnezeu îl alesese drept conducător al poporului Său. "Samuel a luat cornul cu untdelemn, şi l-a uns în mijlocul fraţilor lui. Duhul Domnului a venit peste David, începând din ziua aceea şi în cele următoare". Profetul îşi îndeplinise lucrarea ce-i fusese încredinţată şi se întoarse cu inima uşoară la Rama.
Samuel nu-i descoperise nici măcar familiei lui Isai însărcinarea sa, iar ceremonia ungerii lui David se săvârşise în taină. Ea era pentru tânăr un semn al înaltei chemări care-l aştepta, pentru ca, în mijlocul întâmplărilor şi primejdiilor anilor viitori, această cunoaştere să-l inspire să rămână credincios planului lui Dumnezeu ce urma să fie adus la îndeplinire prin viaţa sa.
Marea onoare acordată nu l-a făcut pe David să fie mândru. În pofida înaltei situaţii la care era chemat, îşi continuă liniştit ocupaţia şi aşteptă în pace până când planurile lui Dumnezeu urmau să se realizeze la timpul lor şi în felul rânduit de El. La fel de umil şi modest ca înainte de ungere, păstoraşul se întoarse la colinele lui, păscând şi păzind turmele la fel de blând ca şi mai înainte. Dar, îşi compunea melodiile şi cânta din harpă cu o nouă însufleţire. În faţa ochilor săi se întindea o privelişte bogată în diverse frumuseţi. Viile cu ciorchinii lor de aur străluceau în bătaia soarelui. Copacii pădurii, cu frunzele lor verzi, se unduiau în bătaia vântului. El privea soarele, care inunda cerul cu lumină, cum se ridica asemeni unui mire din odaia sa, bucurându-se ca un viteaz, care porneşte la drum. În faţa lui se ridicau mândrele vârfuri ale dealurilor, înălţându-se spre cer; departe, se zăreau stâncile golaşe ale lanţului muntos al Moabului, iar deasupra tuturor se întindea bolta cerului, albastră şi plăcută. Dincolo de toate acestea era Dumnezeu. Nu-L putea vedea, dar lucrările Lui erau pline de lauda Lui. Lumina zilei care îmbrăca în aur pădurea şi muntele, livezile şi apele, îi conducea gândurile la Părintele luminii de la care se coboară orice dar bun şi desăvârşit. Descoperirile zilnice ale caracterului şi maiestăţii Creatorului umpleau inima tânărului poet de ardoare şi bucurie. Admirându-L pe Dumnezeu şi lucrările Lui, însuşirile minţii şi inimii lui David sporeau şi se întăreau pentru lucrarea lui de mai târziu. Zilnic, el ajungea într-o comuniune tot mai intimă cu Dumnezeu. Sufletul său pătrundea adâncimi tot mai mari, pentru a afla noi subiecte care să-i inspire cântecul şi să-i trezească harpa. Melodia bogată a glasului său se revărsa în aer şi răsuna pe dealuri, ca un răspuns la imnurile îngerilor din cer.
Cine ar putea să cântărească roadele anilor acelora de muncă şi pribegie printre colinele singuratice? Legătura cu natura şi cu Dumnezeu şi grija pentru turmele sale umile trebuia nu numai să formeze caracterul lui David şi să influenţeze viaţa lui de mai târziu, ci, prin psalmii dulcelui cântăreţ al lui Israel, trebuia să aprindă în toate veacurile viitoare iubirea şi credinţa în inima poporului lui Dumnezeu şi să-l apropie de inima veşnic iubitoare a Aceluia în care trăiesc toate făpturile Sale.
David a continuat să se pregătească în frumuseţea şi puterea anilor tinereţii sale, pentru a ocupa o poziţie înaltă între cei mai aleşi oameni de pe pământ. Talentele sale - daruri preţioase de la Dumnezeu - erau folosite pentru a preamări slava Dătătorului. Ocaziile de meditaţie şi de cercetare de sine au folosit pentru a-l îmbogăţi cu acea înţelepciune şi evlavie care-l făceau plăcut înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor. În timp ce admira desăvârşirea Creatorului său, o concepţie mai clară despre Dumnezeu se deschidea înaintea sufletului său. Subiectele neclare se luminau, greutăţile se lămureau, contrazicerile aparente se rezolvau şi fiecare rază de lumină atrăgea noi expresii de admiraţie şi tot mai dulci cântece de laudă, spre slava lui Dumnezeu şi a Răscumpărătorului. Iubirea care-l anima, grijile care-l chinuiau, biruinţele care-l însoţeau, toate erau subiecte ale cugetării sale active; şi, privind la iubirea lui Dumnezeu în toate înlănţuirile vieţii sale, inima lui izbucnea într-o şi mai vie adorare şi recunoştinţă, glasul lui izbucnea într-o melodie tot mai vie, harpa sa răsuna în imnuri tot mai voioase, iar păstoraşul creştea din putere la putere, din cunoştinţă la cunoştinţă, deoarece Duhul Domnului era asupra lui.
Cap. 63 - David şi Goliat
Când şi-a dat seama că fusese lepădat de Dumnezeu şi a simţit puterea cuvintelor condamnatoare pe care i le adresase profetul, împăratul Saul s-a umplut de o furioasă revoltă şi de deznădejde. Capul mândru al împăratului nu s-a plecat ca urmare a unei adevărate pocăinţe. El nu-şi dădea bine seama de adevăratul caracter al păcatului şi nu şi-a venit în fire pentru a începe o viaţă mai bună, ci a continuat să cugete la ceea ce el numea o nedreptate a lui Dumnezeu care-i răpea tronul şi-i jefuia pe urmaşii săi de moştenire. Mintea lui nu mai vedea altceva decât nenorocirea care se abătuse asupra casei lui. El se gândea că vitejia pe care o dovedise în înfrângerea duşmanilor putea să acopere păcatul neascultării. N-a primit cu blândeţe mustrarea lui Dumnezeu, ci duhul lui trufaş l-a împins la deznădejde până acolo, încât a ajuns pe pragul nebuniei. Sfetnicii l-au îndemnat să-şi ia în slujbă un cântăreţ iscusit, nădăjduind că sunetele alinătoare ale unui instrument plăcut îi vor linişti duhul chinuit. Providenţa divină a condus lucrurile, aşa ca David să fie adus la împărat ca un cântăreţ iscusit la harpă. Acordurile sale alese, inspirate de Cer, au avut influenţa dorită. Melancolia care-l urmărea pe Saul şi care se lăsase ca un nor întunecos asupra sufletului lui a fost îndepărtată.
Când serviciile lui la curtea lui Saul nu mai erau dorite, David se înapoia la turmele lui, printre coline, şi îşi păstra mai departe simplitatea inimii şi a purtării. De câte ori era nevoie, era chemat pentru a sluji înaintea împăratului şi pentru a linişti duhul tulburat al monarhului, până ce duhul cel rău se îndepărta. Dar, cu toate că Saul arăta mare plăcere pentru David şi cântecele lui, tânărul păstor se înapoia cu un simţământ de uşurare şi de bucurie de la casa împăratului, pentru a se duce pe câmpiile şi colinele vieţii lui de păstor.
David creştea în bunăvoinţă înaintea Domnului şi a oamenilor. I se dăduseră învăţături cu privire la căile lui Dumnezeu şi acum îşi pusese pe inimă să împlinească voia lui Dumnezeu pe deplin. Avea noi subiecte la care să mediteze. Fusese la curtea împăratului şi văzuse răspunderile demnităţii imperiale, descoperise câteva dintre ispitele care cuprinseseră inima lui Saul şi pătrunsese în câteva dintre tainele caracterului şi purtării primului împărat al lui Israel. El a văzut că mărirea demnităţii imperiale era întunecată de un nor de griji şi a recunoscut că familia lui Saul, în viaţa sa particulară, era departe de a fi fericită. Toate acestea făceau ca, în mintea celui care fusese uns ca viitor împărat peste Israel, să se ridice gânduri tulburi. Dar, când se pierdea în meditaţie adâncă şi era chinuit de închipuiri tulburătoare, punea mâna pe harpă şi făcea ca melodiile ei plăcute să-i înalţe gândurile la Autorul a tot ce este bun, iar norii întunecoşi care păreau să acopere viitorul se împrăştiau.
Dumnezeu îl învăţase pe David lecţii de credinţă. După cum fusese educat Moise pentru lucrarea sa, tot astfel l-a pregătit Domnul şi pe fiul lui Isai pentru a deveni conducătorul poporului Său ales. Prin lucrarea de priveghere asupra turmei, el a ajuns să înţeleagă grija pe care Marele Păstor o are pentru oile păşunii Sale. Colinele singuratice şi prăpăstiile sălbatice pe unde pribegea David cu oile sale erau ascunzători ale animalelor de pradă. Nu rareori, din desişurile Iordanului venea leul sau ursul din ascunzătorile lui de pe dealuri, furios de foame, gata ca să atace turmele. După obiceiurile de atunci, David nu era înarmat decât cu praştia şi cu toiagul de păstor; cu toate acestea, de timpuriu a dat dovadă de putere şi curaj în apărarea bunurilor încredinţate lui. În descrierea de mai târziu a acestor întâmplări, el zicea: "Când un leu sau un urs venea să ia o oaie din turmă, alergam după el, îl loveam şi-i smulgeam oaia din gură. Dacă se ridica împotriva mea, îl apucam de falcă, îl loveam şi-l omoram" (1 Sam.17,34.35). Experienţa în lucrurile acestea a pus la încercare inima lui David şi a dezvoltat în el curaj, putere şi credinţă.
Chiar înainte de a fi chemat la curtea lui Saul, David se distinsese prin fapte de bravură. Slujbaşul care îi atrăsese atenţia împăratului asupra lui a spus despre el că este "un om tare şi voinic, vorbeşte bine, este frumos la chip", apoi a adăugat: "Domnul este cu el" (1 Sam.16,18).
Când israeliţii au declarat război filistenilor, trei dintre fiii lui Isai s-au alăturat oştirii lui Saul; dar David rămăsese acasă. Totuşi, după un timp, el s-a dus să viziteze tabăra lui Saul. Trimis de tatăl său, el trebuia să le ducă fraţilor săi mai mari o solie şi un dar şi să afle dacă sunt încă sănătoşi şi în siguranţă. Dar, fără ca Isai să ştie lucrul acesta, tânărul păstor avea o însărcinare mai mare. Oştile lui Israel erau în primejdie şi David fusese condus de un înger pentru a-şi salva poporul.
Apropiindu-se de oştire, David auzi zgomotul unei mari mişcări, ca la începutul unei încăierări. "Oştirea pornise să se aşeze în rânduri de bătaie şi scotea strigăte de război". Israel şi filistenii se înşiraseră oştire către oştire. David fugi spre locul unde era oastea şi îi salută pe fraţii săi. În timp ce vorbea cu ei, apăru Goliat, apărătorul filistenilor, îi batjocori pe israeliţi şi-i provocă să scoată din rândurile lor un om care să se lupte cu el. Îşi repetă provocarea şi, când văzu că întregul Israel e cuprins de teamă şi înţelese că provocarea filisteanului le fusese aruncată zi după zi, fără să se ridice vreun luptător pentru a-l aduce la tăcere pe lăudăros, David se aprinse de mânie. Ardea de zel să apere onoarea viului Dumnezeu şi a poporului Său.
Oştirea lui Dumnezeu era descurajată. Tot avântul îi pierise. Fiecare zicea: "Aţi văzut pe omul acesta înaintând? A înaintat ca să arunce ocară asupra lui Israel." Plin de ruşine şi supărare, David strigă: "Cine este filisteanul acesta, acest netăiat împrejur, ca să ocărască oştirea Dumnezeului celui viu?"
Eliab, fratele cel mare al lui David, cunoştea bine sentimentele care-l însufleţeau pe tânărul bărbat când a auzit aceste vorbe. Deşi păstor, David dovedise o dârzenie, un curaj şi o putere cum rar se vedeau; iar vizita tainică a lui Samuel în casa tatălui lor şi tăcuta sa dispariţie trezise în inima fraţilor lui bănuieli cu privire la adevăratul scop al vizitei. Gelozia lor a fost stârnită când au văzut că David este onorat mai mult decât ei şi nu l-au mai privit cu respectul şi iubirea pe care le merita datorită integrităţii şi iubirii sale frăţeşti. Nu vedeau în el decât un mic păstor, iar Eliab vedea în întrebarea pusă de el numai o mustrare pentru propria lui laşitate, pentru că el nu făcea nici o încercare pentru a-l aduce la tăcere pe uriaşul filistenilor. Mânios, fratele mai vârstnic zise: "Pentru ce te-ai pogorât tu, şi cui ai lăsat acele puţine oi în pustie? Îţi cunosc eu mândria şi răutatea inimii. Te-ai pogorât să vezi lupta". Plin de respect, dar hotărât, David răspunse: "Ce-am făcut oare? Nu pot să vorbesc astfel?"
Cuvintele lui David au fost raportate împăratului care a cerut ca tânărul să fie adus înaintea lui. Saul ascultă uimit cuvintele păstorului care spuse: "Nimeni să nu-şi piardă nădejdea din cauza filisteanului acestuia! Robul tău va merge să se bată cu el". Saul se străduia să-l oprească pe David de la hotărârea lui, dar tânărul nu s-a lăsat clintit. El răspunse în cuvinte nepretenţioase, simple, povestind ce i se întâmplase în timp ce păzea oile tatălui său. El zise: "Domnul care m-a izbăvit din gheara leului, şi din laba ursului, mă va izbăvi şi din mâna acestui filistean". Şi Saul i-a zis lui David: "Du-te şi Domnul să fie cu tine!"
Timp de patruzeci de zile, oastea lui Israel tremurase în faţa provocărilor îngâmfate ale acestui filistean uriaş. Inima li se înmuia când vedeau fiinţa aceea uriaşă care avea o înălţime de şase coţi şi o palmă. Pe cap avea un coif de aramă şi purta nişte zale de solzi care cântăreau cinci mii de sicli şi avea nişte turetci de aramă peste fluierele picioarelor şi o pavăză de aramă între umeri. Îmbrăcămintea lui era din plăci de aramă care cădeau unele peste altele ca solzii de peşte şi se îmbinau aşa de strâns, încât nu era cu putinţă să pătrundă prin platoşă vreo săgeată sau vreun vârf de lance. "Coada suliţei lui era ca un sul de ţesut şi fierul suliţei cântărea şase sute de sicli de fier. Cel ce-i purta scutul mergea înaintea lui".
Dimineaţa şi seara, Goliat se apropia de tabăra israeliţilor strigând: "Pentru ce ieşiţi şi vă aşezaţi în şiruri de bătaie? Nu sunt eu filistean şi nu sunteţi voi slujitorii lui Saul? Alegeţi un om care să se pogoare împotriva mea! Dacă va putea să se bată cu mine şi să mă omoare, noi vom fi robii voştri; dar dacă-l voi birui, şi-l voi omorî eu, voi ne veţi fi robi nouă şi ne veţi sluji." Filisteanul a mai zis: "Arunc astăzi o ocară asupra oştirii lui Israel! Daţi-mi un om, ca să mă lupt cu el".
Cu toate că îi dăduse lui David aprobarea să primească provocarea lui Goliat, împăratul avea totuşi puţină speranţă că David va izbuti în iniţiativa aceasta plină de îndrăzneală. S-a dat ordin ca tânărul să fie îmbrăcat cu armura personală a împăratului. Coiful greu de aramă a fost pus pe capul lui, iar corpul i-a fost îmbrăcat cu platoşa de metal; la mijloc i-a fost legată sabia împăratului. Echipat astfel, porni la drum, dar curând veni înapoi. Primul gând în inima privitorilor îngrijoraţi a fost că David se hotărâse să nu-şi pună viaţa în primejdie, înfruntând un adversar atât de inegal. Dar lucrul acesta era departe de mintea viteazului tânăr. După ce se înapoie la Saul, ceru învoirea să scoată armura cea grea, zicând: "Nu pot să merg cu armătura aceasta căci nu sunt obişnuit cu ea". Scoase armura împărătească şi, în schimb, luă în mână numai toiagul lui de păstor, traista şi praştia lui simplă. După ce alese cinci pietre netede din pârâu, le aşeză în traistă şi, cu praştia în mână, se apropie de filistean. Uriaşul se înfăţişă plin de dârzenie, aşteptându-se să-l întâmpine pe cel mai tare dintre luptătorii lui Israel. Purtătorul de arme mergea înaintea sa şi înfăţişarea lui era astfel, încât părea că nimic nu-i va putea sta împotrivă. Apropiindu-se de David, văzu doar un tinerel care mai curând putea fi numit un copil. Faţa lui David era rumenă de sănătate, iar trupul lui bine legat, neapărat de platoşă, se prezenta bine; dar între silueta lui tinerească şi trupul voluminos al uriaşului era un contrast izbitor.
Goliat s-a umplut de uimire şi s-a mâniat. "Ce!" a strigat el, "sunt câine, de vii la mine cu toiege?" Apoi l-a împroşcat pe David cu cele mai grozave înjurături de toţi dumnezeii pe care-i cunoştea. Batjocoritor, strigă apoi: "Vino la mine, şi-ţi voi da carnea ta la păsările cerului şi fiarele câmpului".
David nu se înspăimântă de uriaşul apărător al filistenilor. Trecând înainte, i-a spus adversarului său: "Tu vii împotriva mea cu sabie, cu suliţă şi cu pavăză; iar eu vin împotriva ta în Numele Domnului oştirilor, în Numele Dumnezeului oştirii lui Israel pe care ai ocărât-o. Astăzi Domnul te va da în mâinile mele, te voi doborî, şi-ţi voi tăia capul; astăzi voi da stârvurile taberei filistenilor păsărilor cerului şi fiarelor pământului. Şi tot pământul va şti că Israel are un Dumnezeu. Şi toată mulţimea aceasta va şti că Domnul nu mântuieşte nici prin sabie şi nici prin suliţă. Căci biruinţa este a Domnului. Şi el vă dă în mâinile noastre".
Glasul său era lipsit de teamă, iar pe faţa lui bălaie strălucea biruinţa şi bucuria. Cuvântarea aceasta rostită cu glas limpede, melodios, străbătu lămurit prin aer până la miile de oameni care ascultau gata să pornească la luptă. Mânia lui Goliat ajunsese la culme.
În furia lui, trânti pe spate viziera coifului care-i apăra fruntea şi se năpusti asupra potrivnicului său pentru a se răzbuna pe el. Fiul lui Isai se pregăti să-şi întâmpine vrăjmaşul. "Îndată ce filisteanul a pornit să meargă înaintea lui, David a alergat pe câmpul de bătaie înaintea filisteanului. Şi-a vârât mâna în traistă, a luat o piatră şi a aruncat-o cu praştia; a lovit pe filistean în frunte şi piatra a intrat în fruntea filisteanului care a căzut cu faţa la pământ."
Mare uimire s-a produs în rândurile ambelor oştiri. Toţi crezuseră că David va fi omorât; dar când piatra, şuierând prin aer, ajunse la ţintă, l-au văzut pe uriaşul luptător cum tremură şi îşi întinde braţele ca şi cum ar fi fost lovit deodată de orbire. Uriaşul se cutremură, se clătină şi apoi căzu la pământ ca un stejar tăiat. David nu mai aşteptă nici o clipă. Alergă spre trupul căzut al filisteanului şi apucă cu mâinile sabia grea a lui Goliat. Cu o clipă mai înainte, uriaşul se lăudase că, folosind sabia aceea, va despărţi capul acestui tânăr de trup şi că va da carnea sa păsărilor cerului. Iat-o acum cum se înalţă prin aer şi apoi capul tăiat al lăudărosului se rostogoli în nisip. Un strigăt de biruinţă se înălţă din tabăra lui Israel.
Filistenii au fost apucaţi de groază, iar dezordinea care a urmat a dus la retragerea lor grăbită. Ecoul strigătului de biruinţă al evreilor răsună pe dealuri ca şi cum s-ar fi prăbuşit asupra vrăjmaşilor puşi pe fugă. "Şi au pornit în urmărirea filistenilor până în vale şi până la porţile Ecronului. Filistenii, răniţi de moarte, au căzut pe drumul care ducea la Şaaraim până la Gat şi până la Ecron. Şi copiii lui Israel s-au întors de la urmărirea filistenilor, şi le-au jefuit tabăra. David a luat capul filisteanului şi l-a dus la Ierusalim şi a pus armele filisteanului în cortul său".
Cap. 64 - David ca fugar
După înfrângerea lui Goliat, Saul l-a reţinut la sine pe David şi nu l-a mai lăsat să se înapoieze la tatăl său. "Şi de atunci sufletul lui Ionatan s-a alipit de sufletul lui David şi Ionatan l-a iubit ca pe sufletul din el". Ionatan şi David au făcut un legământ, de a se uni ca fraţi, iar fiul împăratului "a scos mantaua pe care o purta ca să i-o dea lui David; şi i-a dat hainele sale, chiar sabia, arcul şi cingătoarea lui". Lui David i s-au încredinţat răspunderi importante şi, cu toate acestea, el şi-a păstrat modestia şi a câştigat simpatia atât a poporului, cât şi a familiei împărăteşti.
"David se ducea şi izbutea oriunde-l trimitea Saul; a fost pus de Saul în fruntea oamenilor de război". David era prevăzător şi credincios şi era lucru vădit că binecuvântarea lui Dumnezeu îl însoţea. Saul îşi dădea seama din când în când cât de incapabil este să-l conducă pe Israel şi a recunoscut că împărăţia ar fi mai întărită dacă ar avea lângă sine pe cineva care primeşte îndrumări de la Dumnezeu. Şi, întrucât David era binecuvântat şi apărat de Domnul, se putea ca prezenţa sa să fie ca un scut pentru Saul, dacă mergea cu el la război.
Providenţa divină rânduise ca David să fie unit cu Saul. Poziţia pe care David o avea la curte îi oferea ocazii ca să cunoască problemele conducerii în vederea pregătirii pentru viitoarea lui mărire. Aceasta îi dădea posibilitatea de a câştiga încrederea poporului. Dezamăgirile şi greutăţile ce s-au abătut asupra lui datorită vrăjmăşiei lui Saul i-au dovedit cât este de dependent de Dumnezeu şi câtă nevoie avea de a-şi pune toată încrederea în El. Chiar şi prietenia dintre Ionatan şi David venea tot din providenţa lui Dumnezeu, pentru a apăra viaţa viitorului domnitor al lui Israel. În toate acestea, Dumnezeu Şi-a realizat intenţiile pline de har atât faţă de David, cât şi faţă de poporul Israel.
Cu toate acestea, Saul nu a rămas mult timp prietenos cu David. Când se întorcea împreună cu David de la lupta cu filistenii, s-a întâmplat că "femeile au ieşit din toate cetăţile lui Israel înaintea împăratului Saul, cântând şi jucând". O grupă cânta: "Saul a bătut miile lui", iar o altă parte a corului, conducând cântarea mai departe, răspundea: "Iar David zecile lui de mii". Demonul geloziei s-a furişat în inima împăratului. El s-a mâniat pentru că, în cântecul femeilor israelite, David a fost pus mai presus de el. În loc să-şi înăbuşe acest sentiment de invidie, el şi-a dovedit slăbiciunea de caracter, strigând: "Lui David îi dau zece mii, şi mie îmi dau mii! Nu-i mai lipseşte decât împărăţia".
Un mare defect al caracterului lui Saul era dorinţa lui de a fi lăudat. Trăsătura aceasta avusese o influenţă stăpânitoare asupra gândirii şi acţiunii lui; totul era caracterizat de această dorinţă după laudă şi înălţare de sine. Măsura cu care măsura ce este drept şi ce este nedrept era măsura nedemnă a entuziasmului aprobator al gloatelor. Nimeni nu se află în siguranţă dacă trăieşte pentru a fi plăcut oamenilor şi nu caută mai întâi să fie plăcut lui Dumnezeu. Era ambiţia lui Saul de a fi cel mai preţuit dintre toţi oamenii şi, când se cânta imnul acesta, în inima împăratului s-a aprins convingerea sigură că David câştigase inima poporului şi că va domni în locul lui.
Saul şi-a deschis inima făcând loc duhului invidiei prin care sufletul lui a fost otrăvit. Împotriva învăţăturilor pe care le primise de la profetul Samuel, şi care arătau că Dumnezeu Îşi poate îndeplini voia fără ca cineva să-L poată împiedica, împăratul dovedi lămurit că nu avea o cunoaştere adevărată a planurilor sau puterii lui Dumnezeu. Cârmuitorul lui Israel şi-a pus voinţa sa împotriva voinţei Celui Infinit. În timp ce a condus împărăţia lui Israel, Saul nu a învăţat să se conducă pe sine însuşi. A îngăduit ca judecata să-i fie stăpânită de înclinaţii, până când a fost cuprins de furia patimii. A ajuns să aibă accese de furie în care era gata să omoare pe oricine îndrăznea să se opună voinţei sale. Din aceste accese cădea într-o stare de descurajare şi dispreţ de sine însuşi, iar mustrările de conştiinţă îi chinuiau sufletul.
Îi plăcea să-l asculte pe David cum cânta la harpă şi duhul cel rău părea că este alungat pentru un timp. Dar, într-o zi, pe când tânărul cânta înaintea lui şi instrumentul său revărsa melodii dulci pentru a însoţi glasul care cânta laude lui Dumnezeu, Saul aruncă deodată suliţa asupra cântăreţului, cu intenţia de a-i pune capăt vieţii. Prin intervenţia lui Dumnezeu, David a fost salvat şi a fugit nevătămat de mânia împăratului furios.
Pe măsură ce ura lui faţă de David creştea, Saul căuta tot mai mult un prilej să-l omoare; dar nici unul dintre aceste planuri ale sale împotriva unsului Domnului n-au izbutit. Saul s-a lăsat pradă duhului rău care-l stăpânea, în timp ce David se încredea în Acela care este puternic în sfat şi în stare să elibereze. "Începutul înţelepciunii este frica de Domnul" (Prov.9,10) şi rugăciunea lui David era totdeauna îndreptată la Dumnezeu ca să poată umbla desăvârşit înaintea Lui. Pentru ca să poată scăpa de prezenţa rivalului său, împăratul "l-a îndepărtat de la el, şi l-a pus mai mare peste o mie de oameni " dar tot Israelul şi Iuda iubeau pe David". Poporul a văzut curând că David era o persoană competentă, iar problemele care îi erau încredinţate erau rezolvate cu dibăcie şi înţelepciune. Sfaturile tânărului bărbat erau înţelepte şi pline de tact şi s-au dovedit a fi sigure de urmat, în timp ce judecata lui Saul era câteodată lipsită de siguranţă, iar hotărârile lui erau neînţelepte.
Dar, cu toate că urmărea fără încetare o ocazie pentru a-l nimici pe David, Saul se temea totuşi de el, întrucât se vedea clar că Domnul este cu el. Caracterul fără vină al lui David trezea mânia împăratului; i se părea că însăşi viaţa şi prezenţa lui David erau o mustrare permanentă, deoarece o comparaţie a propriului său caracter cu al acestuia era în defavoarea sa. Invidia îl făcea pe Saul să se simtă nefericit şi să-i expună primejdiei pe umilii supuşi ai tronului său. Cât rău de nedescris a adus în lumea noastră această trăsătură rea de caracter! În inima lui Saul stăpânea aceeaşi duşmănie care l-a revoltat pe Cain împotriva fratelui său, deoarece faptele lui Abel erau drepte şi Dumnezeu îl onora, în timp ce propriile sale fapte erau nedrepte şi Domnul nu-l putea binecuvânta. Invidia este o fiică a mândriei şi, dacă este adăpostită în inimă, conduce la ură şi sfârşeşte prin răzbunare şi ucidere. Satana îşi dovedea propriul său caracter când stârnea furia lui Saul împotriva aceluia care niciodată nu-i făcuse vreun rău.
Împăratul îl supraveghea de aproape pe David, nădăjduind să găsească un prilej de neatenţie sau de pripire care să servească drept scuză pentru a-l face să cadă în dizgraţie. El nu se putea simţi mulţumit până nu-i lua viaţa tânărului bărbat şi, cu toate acestea, dorea să apară înaintea naţiunii ca fiind îndreptăţit pentru fapta sa cea rea. I-a întins o cursă lui David, îndemnându-l să continue războiul împotriva filistenilor cu şi mai mare intensitate, pentru aceasta, ca răsplată a vitejiei sale, făgăduindu-i mâna fiicei celei mai mari a familiei imperiale. Răspunsul modest al lui David la această ofertă a fost: "Cine sunt eu şi ce este viaţa mea, ce este familia tatălui meu în Israel, ca să fiu ginerele împăratului?" Domnitorul îşi dovedi nesinceritatea prin aceea că a dat-o pe prinţesă în căsătorie altuia.
Întrucât Mical, fiica cea mai tânără a lui Saul, era ataşată de David, el a folosit aceasta pentru a atenta din nou la viaţa rivalului său. Tânărului i-a fost oferită mâna lui Mical cu condiţia de a aduce dovada înfrângerii şi omorârii unui anumit număr de vrăjmaşi ai naţiunii. "Saul avea de gând să facă pe David să cadă în mâna filistenilor", dar Domnul l-a ocrotit pe servul Său. David se înapoie biruitor de la această luptă, pentru a deveni ginerele împăratului. "Mical, fiica lui Saul, iubea pe David", iar monarhul, furios, a văzut cum comploturile sale au avut ca rezultat înălţarea aceluia pe care el căuta să-l nimicească. Tot mai lămurit era pentru el că acesta era omul despre care Domnul spusese că e mai bun decât el şi care trebuia să domnească în locul lui pe tronul lui Israel. Lăsând la o parte orice prefăcătorie, le porunci, lui Ionatan şi slujitorilor curţii sale, să-l ucidă pe omul pe care-l ura.
Ionatan i-a descoperit lui David intenţia împăratului, poruncindu-i să se ascundă, în timp ce el dorea să-i ceară tatălui său cruţarea vieţii eliberatorului lui Israel. El i-a prezentat împăratului tot ce făcuse David pentru a apăra onoarea şi chiar viaţa naţiunii şi ce vină teribilă va fi asupra ucigaşului aceluia de care Dumnezeu Se folosise pentru a împrăştia pe vrăjmaşii lor. "Saul a ascultat glasul lui Ionatan şi a jurat zicând: 'Viu este Domnul, că David nu va muri!'" David a fost adus înaintea lui Saul şi a slujit înaintea împăratului, cum făcuse mai înainte.
Din nou a început războiul dintre israeliţi şi filisteni, iar David conducea oastea împotriva vrăjmaşului. Evreii au câştigat o mare biruinţă, iar poporul împărăţiei lăuda înţelepciunea şi vitejia lui David. Aceasta a dus la o nouă trezire a vechii uri a lui Saul faţă de el. În timp ce tânărul cânta înaintea lui şi umplea palatul cu armonii dulci, Saul a fost biruit de patimă şi a aruncat suliţa spre David, cu gândul să-l pironească de perete; dar îngerul Domnului a abătut arma ucigătoare. David a scăpat şi a fugit acasă. Saul a trimis spioni ca să-l prindă şi să-l omoare dimineaţa, îndată ce va ieşi afară din casă.
Mical i-a făcut cunoscut lui David planul tatălui ei. Ea i-a cerut să fugă pentru a-şi scăpa viaţa şi l-a coborât pe fereastră, ca să poată scăpa. David a fugit la Samuel, la Rama, şi, fără să se teamă de supărarea împăratului, profetul l-a primit pe fugar. Casa lui Samuel era un loc paşnic în comparaţie cu palatul împărătesc. Aici, în mijlocul colinelor, venerabilul serv al lui Dumnezeu îşi continua lucrarea. O grupă de profeţi era cu el; ei studiau în amănunţime voia lui Dumnezeu şi ascultau cu respect cuvintele de învăţătură ce porneau de pe buzele lui Samuel. Preţioase erau lecţiile pe care le învăţa David de la învăţătorul lui Israel! David nu credea că se va ordona trupelor lui Saul să pătrundă în acest loc sfânt, dar nici un loc nu părea sfânt pentru duhul întunecat al împăratului ajuns la disperare. Relaţia lui David cu Samuel a stârnit invidia împăratului, care se temea că acela care era considerat de întregul Israel ca un profet al lui Dumnezeu va sprijini, cu influenţa sa, ridicarea rivalului său. Când împăratul a aflat unde se găseşte David, a trimis slujitori să-l aducă la Ghibea, unde vroia să-şi aducă la îndeplinire planul de a-l ucide. Oamenii au plecat la drum cu gândul de a-i lua viaţa lui David; dar Cineva mai mare decât Saul i-a luat în stăpânire. Ei au întâlnit îngeri nevăzuţi, ca Balaam pe vremuri, când plecase să-l blesteme pe Israel. Ei au început să profetizeze despre cele ce urmau să se întâmple în viitor şi au lăudat mărirea şi slava Domnului. În acest fel Dumnezeu a abătut mânia oamenilor şi a descoperit puterea Sa de a stăvili răul, iar pe servul Său l-a înconjurat cu o gardă de îngeri.
Vestea a ajuns la Saul, în timp ce el era nerăbdător să pună mâna pe David; dar, în loc să simtă mustrarea lui Dumnezeu, s-a înfuriat şi mai tare şi a trimis alţi oameni. Şi aceştia au fost luaţi în stăpânire de Duhul lui Dumnezeu, profetizând împreună cu cei dintâi. Pentru a treia oară a trimis împăratul soli, dar, când aceştia au ajuns la ceata profeţilor, puterea divină a coborât asupra lor şi au profetizat şi ei. Saul s-a hotărât să meargă el însuşi acolo, căci nu mai izbutea să-şi stăpânească sălbatica duşmănie. Era hotărât să nu mai aştepte o altă ocazie pentru a-l omorî pe David; intenţiona ca, îndată ce va ajunge în apropierea lui, să-l omoare cu propria lui mână, oricare ar fi fost urmările.
Dar îngerul l-a întâmpinat pe cale, călăuzindu-l. Duhul lui Dumnezeu l-a luat sub stăpânirea Sa şi, pe când îşi continua drumul, rostea rugăciuni către Dumnezeu, unite cu profetizări şi cântări sfinte. El a profetizat despre venirea lui Mesia ca Mântuitor al omenirii. Sosind la locuinţa profetului, în Rama, şi-a scos de pe el haina, care-i trăda funcţia, şi a rămas sub influenţa Duhului lui Dumnezeu toată ziua şi toată noaptea, în faţa lui Samuel şi a ucenicilor lui. Oamenii s-au adunat pentru a vedea scena uimitoare şi cele petrecute cu împăratul au fost povestite în toate locurile. Aşa s-a întâmplat că, aproape de sfârşitul domniei lui, în Israel a apărut încă o dată proverbul că şi Saul este între profeţi.
Din nou, planul urmăritorului a eşuat. El l-a asigurat pe David că se împăcase cu el; dar acesta avea puţină încredere în pocăinţa împăratului. El a folosit această ocazie ca să scape, pentru ca să nu se schimbe ca mai înainte starea de spirit a împăratului. Inima îi era rănită şi dorea tare mult să se întâlnească încă o dată cu prietenul său Ionatan. Conştient de nevinovăţia sa, l-a căutat pe fiul împăratului şi a făcut cel mai mişcător apel: "Ce am făcut eu?" întrebă el. "Care este nelegiuirea mea, care este păcatul meu înaintea tatălui tău, de vrea să-mi ia viaţa?" Ionatan credea că tatăl său renunţase la planurile sale şi că nu mai intenţiona să-l omoare pe David. Şi Ionatan îi spuse: "Ferească Dumnezeu! Nu vei muri. Tatăl meu nu face nici un lucru, fie mare, fie mic, fără să-mi dea de ştire; pentru ce mi-ar ascunde el lucrul acesta? Nu este nimic". După minunata manifestare a puterii lui Dumnezeu, Ionatan nu putea crede că tatăl său i-ar mai putea face vreun rău lui David, deoarece aceasta ar fi însemnat o revoltă făţişă împotriva lui Dumnezeu. Dar David nu era convins. În cuvinte pătrunzătoare şi pline de seriozitate, el i-a spus lui Ionatan: "Viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că nu este decât un pas între mine şi moarte".
La timp de lună nouă, se ţinea în Israel câte o sărbătoare. Sărbătoarea aceasta a avut loc din nou, a doua zi după convorbirea dintre David şi Ionatan. Se aştepta ca în ziua aceea amândoi tinerii să fie prezenţi la masa împăratului; dar David se temea să participe şi se înţelesese cu fraţii săi să-i viziteze la Betleem. La întoarcere, trebuia să stea ascuns într-o câmpie, nu departe de sala ospăţului, iar Ionatan dorea să vadă ce efect va avea aceasta asupra lui Saul. Dacă întreba ce este cu fiul lui Isai, Ionatan trebuia să spună că David plecase acasă pentru a lua parte la jertfa adusă de familia tatălui său. Dacă împăratul nu s-ar fi arătat duşmănos, ci ar fi zis: "Bine!", David ar fi urmat să se întoarcă fără întârziere la curte. Dar dacă se mânia din cauza absenţei lui, aceasta ar fi fost un argument hotărâtor pentru ca David să fugă mai departe.
În prima zi a sărbătorii, împăratul n-a pus nici o întrebare cu privire la absenţa lui David; dar cum locul lui a fost gol şi a doua zi, a întrebat: "Pentru ce n-a venit fiul lui Isai la masă nici ieri, nici azi?" Ionatan i-a răspuns lui Saul: "David mi-a cerut voie să se ducă la Betleem. El a zis: 'Dă-mi drumul, te rog, căci avem în cetate o jertfă în familie şi frate-meu mi-a spus lucrul acesta; deci dacă am căpătat trecere înaintea ta, dă-mi voie să mă duc în grabă să-mi văd fraţii'. Pentru aceasta n-a venit la masa împăratului." Cum auzi Saul cuvintele acestea, furia lui n-a mai putut fi stăpânită. A început să strige că, atâta timp cât David trăieşte, Ionatan nu va putea ajunge la tron şi a cerut să se trimită îndată după David ca să-l poată ucide. Din nou Ionatan a mijlocit pentru prietenul său, zicând: "Pentru ce să fie omorât? Ce a făcut?" Întrebarea aceasta l-a făcut pe Saul şi mai satanic în furia lui, iar suliţa care fusese pregătită pentru David a fost îndreptată acum asupra propriului său fiu.
Fiul împăratului era amărât şi descurajat şi, plecând din faţa împăratului, n-a mai participat la ospăţ. Sufletul lui era copleşit de durere când, la timpul hotărât, se duse la locul unde David aştepta să vadă ce intenţii are împăratul faţă de el. Ei s-au îmbrăţişat şi au plâns cu amar. Întunecata patimă a împăratului îşi arunca umbrele asupra vieţii tinerilor bărbaţi şi ei nu găseau cuvânt pentru marea lor durere. Când s-au despărţit pentru a merge pe căi deosebite, David a auzit aceste ultime cuvinte ale lui Ionatan: "Du-te în pace, acum când am jurat amândoi, în Numele Domnului, zicând: 'Domnul să fie pe vecie între mine şi tine, între sămânţa mea şi sămânţa ta'". Fiul împăratului s-a înapoiat la Ghibea, iar David s-a grăbit să ajungă la Nob, o cetate aflată doar la câteva mile şi care aparţinea şi ea de seminţia lui Beniamin. Cortul întâlnirii fusese mutat de la Silo în locul acesta şi acolo slujea Ahimelec, marele preot. David nu ştia unde să se ducă pentru a afla adăpost, decât la servul lui Dumnezeu. Marele preot l-a privit cu uimire când a venit grăbit şi aparent singur, cu o faţă care trăda grijă şi necaz. Îl întrebă ce-l aduce acolo. Tânărul bărbat era sub continua teamă că va fi descoperit şi, fiind la strâmtorare, căuta să se prefacă. David i-a povestit preotului că fusese trimis de împărat cu o însărcinare tainică ce trebuia să fie îndeplinită foarte grabnic. Aici el a dovedit lipsă de credinţă în Dumnezeu, iar păcatul său a adus moartea marelui preot. Dacă David ar fi raportat lucrurile aşa cum erau, Ahimelec ar fi ştiut ce avea de făcut ca să-şi apere viaţa. Dumnezeu cere ca poporul său să fie iubitor de adevăr chiar şi în primejdiile cele mai mari. David l-a rugat pe preot să-i dea cinci pâini. Omul lui Dumnezeu nu avea la îndemână decât pâine sfinţită, dar David a reuşit să-i liniştească îngrijorările şi să obţină pâinea pentru a-şi potoli foamea.
Iată însă o nouă primejdie. Doeg, mai mare peste păstorii lui Saul, care primise credinţa evreilor, îşi aducea şi el la îndeplinire voturile la locul de închinare. Văzându-l pe omul acesta, David s-a grăbit să-şi găsească un alt loc de adăpost şi să-şi procure vreo armă cu care să se poată apăra la nevoie. L-a rugat pe Ahimelec să-i dea o sabie, dar acolo nu era decât sabia lui Goliat, care fusese păstrată ca amintire la cortul întâlnirii. David a răspuns: "Nu este alta ca ea, dă-mi-o!" Curajul i s-a însufleţit din nou când a apucat sabia de care se folosise odinioară pentru a-l ucide pe apărătorul filistenilor.
David a fugit la Achiş, împăratul din Gat, căci, se gândea el, va fi în mai mare siguranţă în mijlocul duşmanilor poporului său decât în ţinutul lui Saul. Dar i s-a spus lui Achiş că David era omul care, cu ani de zile mai înainte, îl omorâse pe apărătorul filistenilor, şi acum chiar acela care căuta adăpost la duşmanii lui Israel se afla într-o mare primejdie. Dar, făcând pe nebunul, David i-a înşelat pe vrăjmaşii săi şi, în felul acesta, a scăpat.
Cea dintâi greşeală a lui David a fost necredinţa faţă de Dumnezeu, la Nob, iar a doua lui eroare a fost prefăcătoria înaintea lui Achiş. David a dat pe faţă trăsături nobile de caracter şi capacitatea lui intelectuală câştigase de partea lui favoarea poporului; dar, când a fost pus la probă, credinţa lui s-a clătinat şi s-au dovedit slăbiciuni omeneşti. În oricine vedea un spion şi un trădător. Aflat într-o mare strâmtorare, David a privit cu ochiul neclintit al credinţei la Dumnezeu şi l-a biruit pe uriaşul filistenilor. A crezut în Dumnezeu şi a înaintat în Numele Său. Dar, fiind persecutat şi urmărit, descumpănirea şi necazul L-au ascuns dinaintea ochilor lui pe Tatăl ceresc.
Totuşi, această întâmplare a slujit ca să-l înveţe pe David înţelepciunea, deoarece l-a determinat să-şi recunoască slăbiciunea şi nevoia unei dependenţe continue de Dumnezeu. O, cât de plăcută este blânda mângâiere a Duhului lui Dumnezeu, când vine la cei apăsaţi şi deznădăjduiţi, când îl încurajează pe cel cu inima zdrobită, îl întăreşte pe cel slab şi dă curaj şi sprijin servilor lui Dumnezeu puşi la încercare! O, ce Dumnezeu avem noi, care se poartă iubitor cu cei căzuţi în greşeală, iar în vremuri potrivnice, când suntem copleşiţi de multe şi grele necazuri, El Îşi arată răbdarea şi bunătatea! Orice greşeală săvârşită de copiii lui Dumnezeu trebuie pusă pe seama lipsei lor de credinţă. Când umbre înconjoară sufletul, când avem nevoie de lumină şi călăuzire divină, trebuie să privim în sus; acolo e lumină dincolo de întuneric. David n-ar fi trebuit să-şi piardă nici o clipă încrederea în Dumnezeu. Avea toate motivele să-şi pună încrederea în El. Era unsul Domnului şi, în toate timpurile de primejdie, fusese ocrotit de îngerii lui Dumnezeu; fusese înzestrat cu curaj pentru a săvârşi lucruri minunate şi, dacă şi-ar fi mutat gândurile de la situaţiile grele în care fusese adus, la puterea şi maiestatea lui Dumnezeu, ar fi avut pace chiar şi sub umbrele morţii; cu încredere ar fi putut să repete făgăduinţa: "Pot să se munte munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine, şi legământul Meu de pace nu se va clătina" (Isaia 54,10).
David a căutat scăpare din cursele pe care i le întindea Saul, în munţii lui Iuda. A reuşit să ajungă cu bine în peştera Adulam, un loc care putea să fie apărat cu forţe puţine împotriva unei mari oştiri. "Fraţii lui şi toată casa tatălui său au aflat şi s-au pogorât la el". Familia lui David nu mai putea să se simtă în siguranţă, întrucât ştia că, din cauza înrudirii cu David, Saul putea să arunce oricând asupra lor bănuielile sale nesocotite. Aflaseră şi ei ceva ce urma să fie cunoscut de întregul Israel, şi anume că Dumnezeu l-a ales pe David ca viitor domnitor al poporului Său; şi ei considerau că sunt în mai mare siguranţă alături de el, cu toate că era un fugar ascuns într-o peşteră singuratică, decât în orice altă parte unde erau expuşi furiei nebune a unui împărat gelos.
În peştera Adulam, familia se unise în iubire şi armonie. Fiul lui Isai putea să compună şi să reverse melodii din harpa sa: "Iată ce plăcut şi dulce este să locuiască fraţii împreună" (Ps.133,1). El gustase amărăciunea neîncrederii propriilor fraţi, iar armonia care se aşezase în locul vrajbei aducea bucurie în inima exilatului. Aici a alcătuit David psalmul 57.
N-a durat mult până când şi alţii, care căutau să scape de oprimarea împăratului, s-au adăugat cetei lui David. Mulţi îşi pierduseră încrederea în domnitorul lui Israel, căci ei puteau vedea că nu mai este condus de Duhul lui Dumnezeu. "Toţi cei ce se aflau în nevoie, care aveau datorii sau care erau nemulţumiţi, s-au strâns la el, şi el a ajuns căpetenia lor. Astfel, s-au unit cu el aproape patru sute de oameni". Aici David avea o mică împărăţie a sa, în care domneau ordinea şi disciplina. Dar, chiar şi în ascunzişul acesta greu de ajuns din munţi, nu se simţea în siguranţă, deoarece fără încetare primea dovezi că împăratul nu renunţase la planul de a-l ucide.
A găsit un adăpost pentru părinţii săi la împăratul Moabului şi, întrucât el fusese avertizat de un profet al Domnului de primejdia care-l aştepta, a fugit din ascunzătoarea sa, în pădurea Heret. Experienţa prin care trecea David nu era zadarnică şi nici nefolositoare. Dumnezeu i-a dat învăţături care trebuia să-l facă în stare să devină un conducător militar înţelept şi un împărat drept şi milos. Împreună cu ceata lui de exilaţi, a fost pregătit să îndeplinească lucrarea pentru săvârşirea căreia Saul devenise cu totul incapabil din cauza patimei sale criminale şi a oarbei sale nechibzuinţe. Oamenii nu se pot abate de la sfaturile Domnului şi, cu toate acestea, să mai păstreze acea pace şi înţelepciune care să le îngăduie să acţioneze drept şi cumpănit. Nici o nebunie nu este atât de primejdioasă, atât de fără speranţă, ca aceea de a urma înţelepciunea omenească, independent de înţelepciunea dumnezeiască.
Saul se pregătise să pună mâna pe David în peştera Adulam, dar, când a descoperit că David părăsise ascunzătoarea, s-a înfuriat nespus de mult. Fuga lui David era o taină pentru Saul. El nu putea să-şi explice aceasta decât presupunând că în tabăra sa erau trădători care îl înştiinţaseră pe David de apropierea şi planurile sale.
El a susţinut înaintea sfetnicilor că s-ar fi alcătuit o conspiraţie împotriva lui şi, oferindu-le daruri bogate şi poziţii de onoare, i-a mituit ca să-i trădeze pe aceia din popor care ar fi prieteni ai lui David. Doeg, edomitul, a devenit un pârâtor. Îndemnat de ambiţie şi lăcomie şi plin de mânie împotriva preotului care-l mustrase pentru păcatele sale, a povestit despre vizita lui David la Ahimelec, înfăţişând lucrurile într-o aşa lumină, încât furia lui Saul împotriva omului lui Dumnezeu a fost aprinsă. Cuvintele acestei limbi răutăcioase, care arunca foc, au trezit cele mai rele sentimente în inima lui Saul. Înnebunit de furie, el a declarat că întreaga familie a preotului trebuia să moară. Nu numai Ahimelec, ci şi membrii casei sale părinteşti, "optzeci şi cinci de oameni care purtau efodul de in", au fost omorâţi din ordinul împăratului de mâna criminală a lui Doeg.
"Saul a mai trecut prin ascuţişul săbiei cetatea preoţească Nob; bărbaţi şi femei, copii şi prunci, boi, măgari şi oi; toţi au căzut sub ascuţişul săbiei". Saul a putut face lucrul acesta sub stăpânirea lui Satana. Când Dumnezeu spuse că nelegiuirea amaleciţilor ajunsese la culme şi-i poruncise să-i nimicească cu desăvârşire, a fost prea milos pentru a executa sentinţa divină şi a cruţat ce fusese rânduit nimicirii; acum însă era în stare, fără o poruncă de la Dumnezeu, sub călăuzirea lui Satana, să lovească cu moartea pe preoţii Domnului şi să-i nimicească pe locuitorii cetăţii Nob. Aşa este stricăciunea inimii omeneşti care respinge conducerea lui Dumnezeu.
Fapta aceasta a umplut întregul Israel de groază. Împăratul pe care ei îi aleseseră săvârşise o mare nelegiuire şi se purtase după obiceiul împăraţilor celorlalte naţiuni care nu se temeau de Dumnezeu. Chivotul legii era cu ei; dar preoţii pe care-i consultau fuseseră omorâţi cu sabia. Oare ce va mai urma?
Cap. 65 - Mărinimia lui David
După uciderea îngrozitoare a preoţilor Domnului de către Saul, "un fiu al lui Ahimelec, fiul lui Ahitub, a scăpat. Numele lui era Abiatar. A fugit la David şi i-a spus că Saul a ucis pe preoţii Domnului. David a zis lui Abiatar: 'M-am gândit chiar în ziua aceea că Doeg, edomitul, fiind acolo, nu se putea să nu spună lui Saul. Eu sunt pricina morţii tuturor sufletelor din casa tatălui tău. Rămâi cu mine, nu te teme de nimic, căci cel ce caută să ia viaţa mea, caută s-o ia şi pe a ta; lângă mine vei fi bine păzit."
Urmărit fără încetare de împărat, David nu-şi afla nici un loc de linişte sau de siguranţă. La Cheila, vitejii săi tovarăşi scăpaseră cetatea din mâna filistenilor, dar nici între oamenii pe care-i salvaseră nu erau în siguranţă. De la Cheila s-au retras în pustia Zif.
În timpul când erau foarte puţine momente liniştite în viaţa lui, David a avut o plăcută surpriză, pricinuită de vizita neaşteptată a lui Ionatan, care aflase de ascunzătoarea lui. Scumpe au fost clipele pe care le-au petrecut împreună aceşti doi prieteni! Ei şi-au povestit diferitele lor experienţe, iar Ionatan i-a întărit inima lui David, spunând: "Nu te teme de nimic, căci mâna tatălui meu nu te va ajunge. Tu vei domni peste Israel, şi eu voi fi al doilea după tine; tatăl meu Saul ştie şi el foarte bine lucrul acesta". Vorbind despre lucrările minunate ale lui Dumnezeu faţă de David, fugarul persecutat a fost foarte mult întărit. "Au făcut iarăşi legământ înaintea Domnului, şi David a rămas în pădure, iar Ionatan s-a dus acasă."
După vizita lui Ionatan, David şi-a întărit sufletul cu imnuri de laudă şi-şi însoţea glasul cu harpa, cântând:
"La Domnul găsesc scăpare!
Cum puteţi să-mi spuneţi:
'Fugi în munţii voştri, ca o pasăre?'
Căci iată că cei răi îşi încordează arcul.
Îşi potrivesc săgeata pe coardă,
Ca să tragă pe ascuns împotriva celor cu inima curată.
Şi când se surpă temeliile,
Ce ar putea să mai facă cel neprihănit?
Domnul este în Templul Lui cel sfânt,
Domnul Îşi are scaunul de domnie în ceruri,
Ochii Lui privesc şi pleoapele lui cercetează pe fiii oamenilor.
Domnul cearcă pe cel neprihănit,
Dar urăşte pe cel rău şi pe cel ce iubeşte silnicia"
(Ps.11,1-5).
Zifiţii, în ale căror regiuni sălbatice fugise David de la Cheila, i-au trimis vorbă lui Saul, la Ghibea, că ştiu unde se află David şi că vor să-l conducă pe împărat la ascunzătoarea lui. Dar David, care fusese înştiinţat cu privire la uneltirile lor, şi-a schimbat reşedinţa şi a căutat adăpost în munţii dintre Maon şi Marea Moartă.
Iarăşi a fost înştiinţat Saul: "'Iată că David este în pustia En- Ghedi.' Saul a luat trei mii de oameni aleşi din tot Israelul, şi s-a dus să caute pe David şi pe oamenii lui până pe stâncile ţapilor sălbatici." David nu avea decât şase sute de oameni, în timp ce Saul îl urmărea cu o oaste de trei mii de oameni. Într-o peşteră singuratică, fiul lui Isai şi oamenii lui aşteptau călăuzire dumnezeiască pentru a şti ce au de făcut. În timp ce Saul înainta prin munţi, s-a retras şi a intrat singur chiar în peştera în care se ascunsese David cu oamenii lui. Văzând lucrul acesta, oamenii lui David stăruiau să-l omoare pe Saul. Împăratul era acum în puterea lor, iar ei considerau că Dumnezeu Însuşi îl dăduse pe duşman în mâinile lor, pentru a-l omorî. David era ispitit să privească lucrurile din acest punct de vedere; dar glasul conştiinţei s-a trezit în el şi a zis: "Nu te atinge de unsul Domnului."
Oamenii lui David nu erau mulţumiţi să-l lase în pace pe Saul şi i-au amintit comandantului lor cuvintele lui Dumnezeu: "Dau pe vrăjmaşul tău în mâinile tale; fă-i ce-ţi va plăcea." David s-a ridicat şi a tăiat încet colţul hainei lui Saul. Dar conştiinţa l-a chinuit după aceea chiar şi pentru că stricase haina împăratului.
Saul s-a sculat după aceea şi a ieşit din peşteră ca să-şi continue cercetările când, spre surprinderea sa, un glas îi ajunse la ureche, zicând: "Împărate, domnul meu!" Se întoarse să vadă cine-l chema şi iată că era fiul lui Isai, omul pe care de atâta timp dorea să-l aibă în puterea sa pentru a-l omorî. David se aplecă înaintea lui, recunoscându-l drept comandant al său. Apoi i se adresă lui Saul cu următoarele cuvinte: "David îţi vrea răul? Vezi acum cu ochii tăi că Domnul te dăduse astăzi în mâinile mele, în peşteră. Oamenii mei mă îndemnau să te omor; dar te-am cruţat şi am zis: 'Nu voi pune mâna pe Domnul meu căci este unsul Domnului.' Uite, părintele meu, uite colţul hainei tale în mâna mea. Fiindcă ţi-am tăiat colţul hainei şi nu te-am ucis, să ştii şi să vezi că în purtarea mea nu este nici o răutate, nici răzvrătire şi că n-am păcătuit împotriva ta. Totuşi tu îmi întinzi curse ca să-mi iei viaţa."
Când a auzit Saul cuvintele lui David, s-a ruşinat şi a trebuit să recunoască adevărul lor. Inima lui a fost adânc zguduită, recunoscând că a fost cu totul în puterea omului a cărui viaţă o ura. David stătea înaintea lui, conştient de nevinovăţia sa. Înduioşat, Saul exclamă: "'Glasul tău este, fiule David?' Şi Saul a ridicat glasul şi a plâns." Atunci i-a zis lui David: "Tu eşti mai bun decât mine; căci tu mi-ai făcut bine, iar eu ţi-am făcut rău" Dacă întâlneşte cineva pe vrăjmaşul lui, îl lasă oare să-şi urmeze drumul liniştit? Domnul să-ţi răsplătească pentru ce mi-ai făcut în ziua aceasta. Acum iată, ştiu că tu vei domni şi că împărăţia lui Israel va rămâne în mâinile tale.". Şi David a făcut un legământ cu Saul, ca el să se poarte milostiv cu casa lui Saul şi să nu-i şteargă numele când va domni peste Israel.
După aceea, întrucât David cunoştea purtarea lui Saul din trecut, nu putea să arate multă încredere în asigurările împăratului, nici să nădăjduiască în durabilitatea stării lui de căinţă. De aceea, când Saul s-a întors acasă, David a rămas în întăriturile prăpăstioase ale munţilor.
Duşmănia pe care o arată faţă de servii lui Dumnezeu aceia care s-au predat puterii lui Satana se transformă uneori într-un simţământ de împăcare şi bunăvoinţă, dar schimbarea aceasta nu se dovedeşte totdeauna a fi dăinuitoare. După ce oameni rău intenţionaţi au spus cuvinte şi au făcut fapte rele împotriva servilor lui Dumnezeu, ei sunt uneori impresionaţi de o convingere profundă că au făcut răul. Duhul Domnului se luptă cu ei şi ei îşi umilesc inima înaintea lui Dumnezeu şi înaintea acelora a căror influenţă căutau să o nimicească şi se poate ca ei să-şi schimbe purtarea faţă de aceştia. Dar, îndată ce deschid din nou uşa pentru şoptirile celui rău, vechile îndoieli se trezesc, vechea duşmănie reînvie şi pornesc la aceeaşi lucrare de care se căiseră şi pe care o părăsiseră pentru un moment. Ei vorbesc iarăşi de rău, acuzându-i şi condamnându-i într-un mod aspru tocmai pe aceia cărora li s-au mărturisit cu multă umilinţă. După ce au pornit pe o astfel de cale, Satana se poate folosi de sufletul acestora cu şi mai mare putere decât înainte, pentru că au păcătuit împotriva unei lumini mai mari.
Samuel a murit. Tot Israelul s-a adunat şi l-a plâns şi l-au îngropat în locuinţa lui, la Rama. Moartea lui Samuel a fost considerată de tot Israelul ca o pierdere ireparabilă. Moartea îl lovise pe un mare şi bun profet, un judecător eminent, iar durerea naţiunii era profundă şi sinceră. Din tinereţe Samuel umblase înaintea lui Israel în curăţie de inimă; cu toate că Saul fusese împăratul recunoscut, Samuel avea o influenţă mai puternică decât a lui, deoarece viaţa sa se deosebea prin sinceritate, ascultare şi devotament. Citim că l-a judecat pe Israel în toate zilele vieţii sale.
Când făceau comparaţie între purtarea lui Saul şi a lui Samuel, israeliţii îşi dădeau seama ce greşeală au săvârşit când au dorit un împărat, ca să nu se deosebească de naţiunile înconjurătoare. Mulţi priveau cu îngrijorare la starea poporului care era tot mai mult infectat de nelegiuire şi nereligiozitate. Exemplul conducătorului lor suprem exercita o influenţă cuprinzătoare; pe bună dreptate putea să plângă poporul, pentru că Samuel, profetul Domnului, murise.
Naţiunea îl pierduse pe întemeietorul şi conducătorul şcolilor sfinte; dar aceasta nu era totul; îl pierduseră pe acela la care oamenii erau obişnuiţi să meargă cu marile lor dureri, acela care continuu mijlocea la Dumnezeu pentru tot ce era mai bine pentru interesele lor. Rugăciunile de mijlocire ale lui Samuel oferiseră un simţământ de siguranţă deoarece "mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit" (Iacov 5,16). Poporul simţea acum că Dumnezeu îl părăseşte. Se părea că împăratul era aproape nebun. Dreptatea era sucită, ordinea era schimbată în haos.
Chiar în timpul când naţiunea era frământată de lupte interne, când sfatul paşnic şi temător de Dumnezeu al lui Samuel era mai necesar decât oricând, Dumnezeu i-a dat odihnă servului Său înaintat în vârstă. Amare erau gândurile israeliţilor când priveau îndelung la locul acela liniştit unde se odihnea el şi când se gândeau la nebunia pe care o săvârşiseră când l-au lepădat de a mai fi cârmuitor; căci el stătuse într-o legătură atât de strânsă cu Cerul, încât părea că legase întregul Israel de tronul Domnului. Samuel îi învăţase să-L iubească pe Dumnezeu şi să asculte de El; dar acum, când era mort, îşi dădeau seama că fuseseră lăsaţi la bunul plac al unui împărat care se unise cu Satana şi care urma să despartă poporul de Dumnezeu şi de cer.
David n-a putut să fie prezent la înmormântarea lui Samuel; dar el a simţit durerea atât de adânc şi atât de jalnic, cum numai un fiu sincer poate să simtă pentru tatăl său iubit. El ştia că moartea lui Samuel mai rupsese o legătură care frâna oarecum purtarea lui Saul şi el se simţea şi mai puţin în siguranţă decât pe vremea când trăia profetul. În timp ce atenţia lui Saul era reţinută de doliul pentru moartea lui Samuel, David a folosit ocazia pentru a căuta un loc de adăpost mai sigur şi de aceea s-a mutat în pustia Paran. Aici a alcătuit Psalmii 120 şi 121. În timp ce, în pustietatea aceasta, cugeta la faptul că profetul murise, iar împăratul era duşmanul său, el cânta:
"Ajutorul îmi vine de la Domnul, Care a făcut cerurile şi pământul.
Da, El nu va îngădui să ţi se clatine piciorul;
Cel ce te păzeşte nu va dormita.
Iată că nu dormitează, nici nu doarme
Cel ce păzeşte pe Israel.
Domnul este păzitorul tău.
Domnul este umbra ta, pe mâna ta cea dreaptă. De aceea nu te va bate soarele ziua,
Nici luna noaptea.
Domnul te va păzi de orice rău,
Îţi va păzi sufletul.
Domnul te va păzi la plecare şi la venire,
De acum şi până în veac." (Ps.121,2-8).
În timp ce se aflau în pustia Paran, David şi oamenii lui au apărat de jafurile tâlharilor oile şi boii unui om bogat, cu numele Nabal, care avea acolo domenii întinse. Nabal era un descendent al lui Caleb, dar era un om grosolan şi zgârcit.
Era pe timpul tunsului oilor, un timp de ospitalitate. David şi oamenii lui erau în mare nevoie de hrană şi, potrivit cu obiceiurile timpului, fiul lui Isai a trimis zece tineri la Nabal să-i ureze de bine în numele comandantului lor şi să-i spună astfel în continuare: "Să trăieşti în pace şi pacea să fie în casa ta şi cu tot ce este al tău. Şi acum am auzit că tunzi oile. Păstorii tăi au fost cu noi; nu i-am ocărât şi nu li s-a luat nimic în timpul cât au fost cu noi la Carmel. (Aici nu este vorba de muntele Carmel, ci de o localitate în ţinutul lui Iuda, în apropiere de cetatea Maon). Întreabă pe slujitorii tăi, şi-ţi vor spune. Să capete deci trecere tinerii aceştia înaintea ta, fiindcă venim într-o zi de bucurie. Dă dar, te rog, robilor tăi şi fiului tău David, ce te lasă inima."
David şi oamenii lui fuseseră ca un zid de apărare pentru turmele lui Nabal, şi acum acest om înstărit era rugat să dea ceva din belşugul lui, pentru a acoperi lipsurile acelora care-i făcuseră ser-vicii atât de însemnate. David şi oamenii lui ar fi putut să-şi ia singuri din turmă şi cirezi ce ar fi vrut, dar n-au făcut lucrul acesta. S-au purtat în mod onorabil. Cu toate acestea, bunătatea lor faţă de Nabal a fost zadarnică. Răspunsul pe care i l-a trimis lui David îl caracteriza: "Cine este David, şi cine este fiul lui Isai? Astăzi sunt mulţi slujitori care fug de la stăpâni. Şi să-mi iau eu pâinea, apa şi vitele mele pe care le-am tăiat pentru tunzătorii mei şi să le dau unor oameni care sunt de nu ştiu unde?"
Când tinerii s-au întors cu mâinile goale şi i-au povestit lucrurile acestea, David s-a umplut de indignare. El le-a poruncit oamenilor săi să se pregătească de luptă; căci era hotărât să-l pedepsească pe omul care-i refuzase ceea ce pe bună dreptate i se cuvenea şi care la nedreptate adăuga şi batjocura. Hotărârea aceasta nejudecată era mai mult în conformitate cu caracterul lui Saul decât cu al lui David; dar fiul lui Isai mai avea de învăţat lecţii de răbdare în şcoala suferinţei.
După ce Nabal i-a trimis de la el pe tinerii lui David, unul dintre slujitori a dat fuga la Abigail, soţia lui Nabal, şi i-a povestit ce se întâmplase. "Iată", a zis el, "David a trimis din pustie nişte soli să întrebe de sănătate pe stăpânul nostru şi el s-a purtat rău cu ei. Şi totuşi oamenii aceştia au fost foarte buni cu noi; nu ne-au ocărât şi nu ni s-a luat nimic în tot timpul cât am fost cu ei în câmp. Ne-au fost zid zi şi noapte, în tot timpul cât am fost cu ei la păscutul turmelor. Să ştii acum şi vezi ce ai de făcut, căci pierderea stăpânului nostru şi a întregii lui case este hotărâtă."
Fără să se mai sfătuiască cu soţul ei sau să-i spună ce are de gând, Abigail a pregătit o mare cantitate de alimente, a poruncit să fie puse pe măgari şi le-a trimis înainte prin slujitori, în timp ce ea însăşi a plecat să-i întâmpine pe oamenii lui David. Ea i-a întâlnit într-un loc retras, de pe coasta dealului. "Când a zărit Abigail pe David, s-a dat repede jos de pe măgar, a căzut cu faţa la pământ înaintea lui David şi s-a închinat până la pământ. Apoi, aruncându-se la picioarele lui, a zis: 'Eu sunt vinovată, domnul meu! Îngăduie roabei tale să-ţi vorbească la urechi, şi ascultă cuvintele roabei tale.'" Abigail i se adresă lui David cu tot respectul cu care s-ar fi adresat unui împărat încoronat. Nabal strigase batjocoritor: "Cine este David?" Dar Abigail îl numea: "Domnul meu". Prin cuvinte blânde a căutat să liniştească sentimentele lui iritate şi a pledat pe lângă el în favoarea soţului ei. Fără multe vorbe sau mândrie, ci plină de înţelepciune şi iubire faţă de Dumnezeu, Abigail a dovedit puterea devotamentului ei faţă de familie, lămurindu-l pe David că purtarea neprietenoasă a soţului ei nu era o ofensă intenţionată adusă persoanei lui, ci mai mult o simplă izbucnire a nefericitei sale naturi egoiste.
"Acum, domnul meu, viu este Domnul, şi viu este sufletul tău, că Domnul te-a oprit să verşi sânge şi să te ajuţi cu mâna ta. Vrăjmaşii tăi, cei ce vor răul domnului meu, să fie ca Nabal!" Abigail nu-şi însuşea planul prin care căuta să-l abată pe David de la intenţiile sale, ci a atribuit cinstea şi onoarea lui Dumnezeu. Apoi, le-a oferit oamenilor lui David proviziile bogate ca jertfă de împăcare, stăruind mereu, ca şi cum ea însăşi ar fi fost aceea care ar fi stârnit atât de mult mânia comandantului:
"Iartă, te rog, vina roabei tale", zicea ea, "căci Domnul va face domnului meu o casă trainică; iartă, căci domnul meu poartă războaiele Domnului, şi niciodată nu va fi răutate în tine." Abigail, indirect, l-a lăsat pe David să înţeleagă ce are de făcut. El trebuia să ducă războaiele Domnului. El nu trebuia să caute să se răzbune din cauza unor ofense personale, chiar dacă era urmărit ca trădător. Ea continuă: "Dacă se va ridica cineva ca să te urmărească şi să vrea să-ţi ia viaţa, sufletul domnului meu va fi legat în mănunchiul celor vii la Domnul, Dumnezeul tău; "Când va face Domnul domnului meu tot binele pe care ţi l-a făgăduit şi te va pune mai mare peste Israel, atunci nu va mai avea domnul meu nici mustrări de cuget şi nici nu-l va durea inima că a vărsat sânge degeaba şi că s-a răzbunat singur. Şi când va face Domnul bine domnului meu, adu-ţi aminte de roaba ta" (1 Sam.25,29-31).
Cuvintele acestea nu puteau veni decât de pe buzele cuiva care le primise din înţelepciunea venită de sus. Evlavia Abigailei se arăta, ca şi parfumul unei flori, cu totul inconştient, pe trăsăturile feţei ei, în cuvintele şi în purtarea ei. Duhul Fiului lui Dumnezeu sălăşluia în inima ei. Vorbirea ei dreasă cu har, plină de amabilitate şi pace, răspândea o influenţă cerească. David a fost cuprins de sentimente mai bune şi s-a cutremurat, gândindu-se la urmările pe care le-ar fi putut avea planurile lui nechibzuite. "Ferice de cei împăciuitori căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!" (Matei 5,9). O, de ar fi cât mai mulţi ca femeia aceasta israelită, care a domolit sentimentele iritate, a evitat porniri nechibzuite şi, prin cuvinte liniştite şi potrivite, a împiedicat săvârşirea unor mari rele.
O viaţă creştină sfinţită răspândeşte totdeauna lumină, mângâiere şi pace. Ea este caracterizată prin curăţie, tact, simplitate şi utilitate. Este stăpânită de iubirea aceea dezinteresată care sfinţeşte influenţa. Este plină de Hristos şi lasă o influenţă luminoasă în orice loc pe unde ar merge cel care o posedă. Abigail a fost un înţelept dojenitor şi sfătuitor. Izbucnirea de mânie a lui David a fost nimicită de puterea influenţei şi raţionamentului ei. El a fost convins că nu procedase cu înţelepciune şi că îşi pierduse stăpânirea de sine.
A primit mustrarea cu inima umilită, după cum propriile-i cuvinte mărturiseau: "Lovească-mă cel neprihănit, căci pedeapsa lui este ca untdelemnul turnat pe capul meu" (Ps.141,5). El a mulţumit şi a rostit binecuvântări pentru că ea l-a sfătuit după dreptate. Sunt mulţi care, atunci când sunt mustraţi, consideră ca vrednic de laudă faptul că primesc mustrarea fără să se supere; dar cât de puţini sunt aceia care primesc mustrarea cu inimă recunoscătoare şi îi binecuvântează pe aceia care caută să-i ferească de purtări rele! Când s-a întors acasă, Abigail l-a găsit pe Nabal şi pe oaspeţii lui în bucuria unei mari petreceri care-i adusese într-o stare de beţie. Doar a doua zi i-a povestit soţului ei ce se întâmplase cu prilejul întâlnirii ei cu David. Nabal avea o inimă laşă; şi, atunci când şi-a dat seama cât de aproape îl adusese nebunia lui de moarte, arăta ca lovit de paralizie. De teamă că David tot va căuta să-şi satisfacă setea de răzbunare, a fost apucat de groază şi a căzut într-o stare de inconştienţă. După zece zile a murit. Viaţa pe care i-o dăduse Domnul fusese numai un blestem pentru lume. În mijlocul veseliei şi semeţiei sale, Dumnezeu îi spusese ca şi bogatului din pildă: "Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere sufletul înapoi" (Luca 12,20).
Mai târziu, David a luat-o pe Abigail de soţie. El era deja căsătorit cu o femeie, dar morala naţiunilor din vremea sa i-a întunecat mintea şi i-a influenţat purtarea. Chiar oameni mari şi buni au greşit, urmând obiceiurile lumii. Rezultatele nenorocite ale faptului că a luat mai multe soţii s-au făcut simţite în toată viaţa lui David.
După moartea lui Samuel, David a fost lăsat în pace câteva luni. S-a înapoiat din nou în pustia zifiţilor; dar, trăgând nădejde că vor câştiga bunăvoinţa împăratului, vrăjmaşii aceştia i-au destăinuit lui Saul ascunzătoarea lui David. Vestea aceasta a trezit din nou demonul patimii care dormitase în inima lui Saul. Din nou şi-a adunat ostaşii şi a pornit împreună cu ei pentru a-l urmări pe David. Dar spionii prieteni i-au adus fiului lui Isai vestea că Saul este din nou pe urmele lui; cu un mic număr de oameni dintre cei ai lui, David s-a sculat pentru a cerceta locul unde se afla inamicul. Era noapte când, în înaintarea lor precaută, s-au lovit de tabără şi au văzut înaintea lor corturile împăratului şi ale însoţitorilor lui. Ei au rămas neobservaţi deoarece tabăra era cufundată în somn. David i-a invitat pe prietenii săi să aibă îndrăzneala de a merge cu el chiar în mijlocul vrăjmaşilor săi. Ca răspuns la întrebarea: "Cine vrea să se pogoare cu mine în tabăra lui Saul?", Abişai a răspuns: "Eu mă voi pogorî cu tine."
Ascunşi de umbrele întunecoase ale dealurilor, David şi însoţitorul său au pătruns în tabăra vrăjmaşului. Tot căutând să se asigure de numărul exact al vrăjmaşilor, l-au descoperit pe Saul care dormea; suliţa era înfiptă în pământ şi un ulcior de apă se afla la capul lui. Lângă el era culcat Abner, căpetenia oştirii lui, şi de jur împrejur erau culcaţi soldaţii care dormeau un somn adânc. Abişai a ridicat suliţa şi i-a spus lui David: "Dumnezeu dă astăzi pe vrăjmaşul tău în mâinile tale; lasă-mă te rog să-l lovesc cu suliţa mea şi să-l pironesc dintr-o lovitură în pământ, ca să n-am nevoie să-i mai dau alta." El aştepta permisiunea, dar a auzit şoaptele: "'Nu-l omorî! Căci cine ar putea să pună mâna pe unsul Domnului şi să rămână nepedepsit? "Viu este Domnul că numai Domnul îl poate lovi; fie că-i va veni ziua să moară, fie că se va pogorî într-un câmp de bătaie şi va pieri. Să mă ferească Domnul să pun mâna pe unsul Domnului! Ia numai suliţa de la căpătâiul lui, cu ulciorul cu apă şi să plecăm.' David a luat suliţa şi ulciorul cu apă de la căpătâiul lui Saul şi au plecat. Nimeni nu i-a văzut, nici n-a băgat de seamă nimic, şi nimeni nu s-a sculat, căci Domnul îi cufundase pe toţi într-un somn adânc." Cât de uşor poate Domnul să-l facă slab chiar şi pe cel mai tare, să îndepărteze prudenţa chiar şi a celui mai înţelept şi să nimicească priceperea celui mai veghetor! Când David a ajuns la o depărtare destul de mare de tabără, pentru a fi în afara pericolului, s-a urcat pe un vârf de munte şi a strigat poporului şi lui Abner: "'Oare nu eşti tu bărbat? Şi cine este ca tine în Israel? Pentru ce atunci n-ai păzit pe împăratul, stăpânul tău? Ce ai făcut nu este bine. Viu este Domnul că sunteţi vrednici de moarte, căci n-aţi vegheat asupra stăpânului vostru, asupra unsului Domnului. Uită-te acum unde este suliţa împăratului şi ulciorul cu apă de la căpătâiul lui.' Saul a recunoscut glasul lui David şi a zis: 'Glasul tău este, fiul meu David?' Şi David a răspuns: 'Glasul meu împărate, domnul meu!' Şi a zis: 'Pentru ce urmăreşte domnul meu pe robul tău? Ce-am făcut şi cu ce sunt vinovat? Să binevoiască acum împăratul, domnul meu, să asculte cuvintele robului său.'" Şi din nou mărturisi împăratul: "Am păcătuit, întoarce-te, fiul meu David, căci nu-ţi voi mai face rău, fiindcă în ziua aceasta viaţa mea a fost scumpă înaintea ta. Am lucrat ca un nebun, şi am făcut o mare greşeală." David a răspuns: "Iată suliţa împăratului; să vină unul din oamenii tăi s-o ia." Cu toate că Saul făgăduise: "Nu-ţi voi mai face rău", totuşi David nu s-a dus să i se predea.
Faptul că David îi cruţase pentru a doua oară viaţa, a făcut o impresie şi mai profundă asupra inimii lui Saul şi l-a determinat la o mărturisire şi mai umilă a greşelilor sale. Era uimit şi umilit de o astfel de manifestare de bunăvoinţă. La despărţirea lui de David, Saul a strigat: "Fii binecuvântat, fiul meu David! Tu vei face lucruri mari şi vei birui!" Dar fiul lui Isai nu avea nici o nădejde că împăratul va rămâne mult timp în această stare de spirit.
David se îndoia de o împăcare cu Saul. I se părea inevitabil ca în cele din urmă să cadă pradă răutăţii împăratului şi se hotărî din nou să caute adăpost în ţinutul filistenilor. Cu cei şase sute de oameni de sub comanda sa, a trecut la Achiş, împăratul din Gat.
David, fără sfat de la Domnul, a tras concluzia că Saul îşi va îndeplini cu siguranţă planurile ucigaşe. Chiar şi atunci când Saul îl urmărea şi căuta să-l nimicească, Domnul intervenise pentru a-i asigura lui David împărăţia. Se poate ca oamenii să nu înţeleagă căile lui Dumnezeu şi, privind numai la înfăţişare, ei consideră necazurile şi încercările pe care Dumnezeu le îngăduie drept lucruri care sunt împotriva lor şi urmăresc nimicirea lor. La fel şi David privea la cele văzute, şi nu la făgăduinţele lui Dumnezeu. Se îndoia că va mai ajunge vreodată la tron. Încercările îndelungate îi obosiseră credinţa şi-i istoviseră răbdarea.
Domnul nu-l trimitea pe David la filisteni pentru a căuta adăpost la cei mai înverşunaţi duşmani ai lui Israel. Tocmai naţiunea aceasta trebuia, în cele din urmă, să fie considerată ca cel mai rău vrăjmaş al lui şi totuşi el alergase acolo pentru a afla ajutor la vreme de nevoie. După ce îşi pierduse încrederea în Saul şi în cei care îi slujeau, s-a încrezut în mila vrăjmaşilor poporului său. David era un comandant viteaz şi se dovedise un războinic înţelept şi biruitor; dar, când a trecut la filisteni, el a lucrat direct împotriva propriilor interese. Domnul îi poruncise să-şi aşeze stindardul în ţara lui Iuda; dar lipsa de credinţă l-a determinat să părăsească locul unde îl aşezase datoria.
Dumnezeu a fost dezonorat de lipsa de credinţă a lui David. Filistenii se temuseră de David mai mult decât se temeau de Saul şi oştirea lui; şi, prin faptul că s-a aşezat sub protecţia filistenilor, David le-a trădat acestora slăbiciunea propriului său popor. În felul acesta, el îi încuraja pe aceşti duşmani neobosiţi să apese asupra lui Israel. David fusese uns ca să-l apere pe poporul lui Dumnezeu şi Dumnezeu nu dorea ca servii Săi să-i încurajeze pe nelegiuiţi, trădând slăbiciunile poporului Său, sau să le dea impresia că nu L-ar interesa bunul mers al acestuia. În afară de aceasta, David a trezit în fraţii săi impresia că trecuse la păgâni pentru a sluji dumnezeilor lor. Prin acest procedeu, a dat ocazia ca motivele lui să fie greşit interpretate şi mulţi au fost determinaţi să aibă prejudecăţi în privinţa lui. El a fost călăuzit să facă exact ce dorea Satana, deoarece, atunci când a căutat adăpost la filisteni, a adus o mare bucurie în rândurile vrăjmaşilor lui Dumnezeu şi ai poporului Său. David nu a renunţat să I se închine lui Dumnezeu şi nici nu a încetat să fie devotat cauzei Lui; dar şi-a sacrificat încrederea în El în ceea ce priveşte siguranţa personală şi, în felul acesta a întinat caracterul sincer şi credincios pe care Dumnezeu îl cere de la servii săi.
David a fost primit cordial de împăratul filistenilor. Căldura cu care a fost salutat se datora în parte faptului că împăratul îl admira şi în parte faptului că vanitatea lui era flatată, văzând un evreu care îi căuta protecţia. Pe moşiile lui Achiş, David era la adăpost de trădare. El îşi adusese familia, gospodăria şi bunurile şi tot aşa făcuseră şi oamenii săi; după toate aparenţele, el venise să se stabilească definitiv în ţara filistenilor. Toate acestea îl linguşeau pe Achiş şi el făgădui să-i apere pe israeliţii fugari.
La cererea lui David de a i se da o locuinţă la ţară, departe de cetatea împărătească, împăratul i-a dat bucuros cetatea ţiclag ca domeniu al său. David şi-a dat seama că ar fi fost primejdios pentru el şi pentru oamenii săi să fie sub influenţa închinătorilor la idoli. Într-o cetate cu totul separată, care le fusese dată cu totul lor, puteau să se închine lui Dumnezeu cu mai multă libertate decât dacă ar fi rămas în Gat, unde obiceiurile păgâneşti s-ar fi dovedit numai un izvor de rele şi de tulburări.
Pe când locuia în această cetate izolată, David a luptat cu gheşuriţii şi Amaleciţii, dar nu a lăsat pe nici unul dintre ei cu viaţă, pentru a aduce vestea la Gat. Când se înapoia de la luptă, îl lăsa pe Achiş să înţeleagă că se luptase cu cei din propria sa naţiune, cu oamenii din Iuda. Prin prefăcătoria aceasta, el era mijlocul de întărire a mâinii filistenilor, deoarece împăratul zicea: "S-a făcut urât poporului său Israel, şi el va rămâne în slujba mea pe vecie". David ştia că este voia lui Dumnezeu ca triburile acelea păgâne să fie cu totul nimicite şi mai ştia că el este rânduit pentru a face această lucrare; dar nu umbla în sfatul Domnului când practica înşelăciunea.
"Pe vremea aceea filistenii şi-au strâns taberele şi au făcut o oştire ca să pornească cu război împotriva lui Israel. Achiş a zis lui David: 'Să ştii că vei veni cu mine la oştire, tu şi oamenii tăi.'" David nu avea intenţia de a ridica mâna sa împotriva poporului său; dar nu era lămurit pe ce drum să apuce, până când împrejurările aveau să-i arate datoria. El i-a răspuns evaziv împăratului şi i-a zis: "Vei vedea ce va face robul tău". Achiş a înţeles cuvintele acestea ca pe o asigurare de sprijin în războiul ce se apropia şi a făgăduit să-i dea multă cinste lui David şi chiar un loc de frunte la curtea filistenilor.
Dar, deşi credinţa lui se cam abătuse de la făgăduinţele lui Dumnezeu, David tot îşi mai amintea că Samuel îl unsese ca împărat al lui Israel. El şi-a amintit de biruinţele pe care i le dăduse Dumnezeu asupra vrăjmaşilor săi în trecut. El a privit din nou la îndurarea cea mare a lui Dumnezeu, care-l scăpase din mâna lui Saul, şi s-a hotărât să nu trădeze sfânta sa însărcinare. Chiar dacă împăratul lui Israel căutase să-i ia viaţa, el nu dorea ca oastea sa să se unească cu cea a vrăjmaşilor.
Cap. 66 - Moartea lui Saul
S-a declarat din nou război între israeliţi şi filisteni. "Filistenii s-au strâns şi au venit de au tăbărât la Sunem", în partea de miazănoapte a câmpiei Izreel, în timp ce Saul şi oştile lui erau tăbărâţi numai la câţiva kilometri depărtare, la poalele muntelui Ghilboa, la marginea de miazăzi a câmpiei. Pe câmpia aceasta, Ghedeon, însoţit de trei sute de oameni, pusese pe fugă oştile madianiţilor. Dar duhul care-l inspirase pe salvatorul lui Israel fusese cu totul diferit de acela care frământa acum inima împăratului. Ghedeon pornise puternic în credinţa în Dumnezeul cel tare al lui Iacov; dar Saul se simţea singur şi lipsit de apărare, deoarece Dumnezeu îl părăsise. Privind la oastea filistenilor, "a fost cuprins de frică şi un tremur puternic i-a apucat inima".
Saul aflase că David şi oastea lui erau cu filistenii şi se aştepta ca fiul lui Isai să folosească ocazia pentru a se răzbuna pentru cele suferite. Împăratul era cuprins de o mare îngrijorare. Ceea ce făcuse ca naţiunea să fie într-o primejdie atât de mare era propria lui pasiune nestăpânită, care-l mâna să-l ucidă pe alesul lui Dumnezeu. În timp ce se lăsase stăpânit cu totul de gândul urmăririi lui David, neglijase să-şi apere împărăţia. Folosindu-se de această situaţie de neatenţie, filistenii au pătruns până în inima ţării. În felul acesta, în timp ce Satana îl îndemna pe Saul să-şi pună toate puterile în urmărirea lui David, ca să-l poată ucide, acelaşi duh rău îi inspira şi pe filisteni să folosească ocazia pentru a-l nimici pe Saul şi a subjuga poporul lui Dumnezeu. De câte ori nu foloseşte arhivrăjmaşul aceleaşi metode viclene! El îndeamnă o oarecare inimă neconsacrată să aprindă invidia şi cearta în biserică şi, folosindu-se apoi de starea aceasta de dezbinare din poporul lui Dumnezeu, îi inspiră şi pe agenţii săi să lucreze la ruinarea acestuia. A doua zi, Saul trebuia să dea piept cu filistenii în luptă. Umbrele soartei care-l aştepta se întindeau cu negurile lor de jur împrejur; Saul dorea ajutor şi îndrumare. Dar în zadar căuta sfat de la Dumnezeu. "Domnul nu i-a răspuns nici prin vise, nici prin Urim, nici prin prooroci." Domnul nu alungă niciodată un suflet care vine la el în sinceritate şi umilinţă. Pentru ce s-a depărtat Domnul de Saul fără să-i răspundă? Împăratul, prin propriile sale acţiuni, pierduse binefacerile tuturor căilor de a-L întreba pe Dumnezeu. Lepădase sfatul profetului Samuel; îl exilase pe David, alesul lui Dumnezeu; îi ucisese pe preoţii Domnului. Putea el să aştepte răspuns de la Dumnezeu când întrerupsese căile de legătură rânduite de Cer? Păcătuise împotriva Duhului harului pe care-L izgonise şi nu i se mai putea oare răspunde prin visuri şi descoperiri de la Domnul? Saul nu s-a întors la Dumnezeu cu umilinţă şi pocăinţă. El nu căuta acum iertare de păcat şi împăcare cu Dumnezeu, ci scăpare de vrăjmaş. Se despărţise de Dumnezeu prin propria lui încăpăţânare şi răscoală. Nu putea avea loc o întoarcere decât pe calea pocăinţei şi a sfâşierii de inimă; dar monarhul îngâmfat, în chinul său sufletesc şi în disperarea sa, s-a hotărât să caute ajutor la un alt izvor.
"Atunci Saul a zis slujitorilor lui: 'Căutaţi-mi o femeie care să cheme morţii; ca să mă duc s-o întreb'." Saul cunoştea foarte bine caracterul necromanţiei. Ea fusese interzisă în mod categoric de Domnul şi împotriva acelora care practicau această îndeletnicire nesfântă fusese rostită sentinţa pedepsirii cu moartea. În timpul vieţii lui Samuel, Saul ordonase să fie omorâţi toţi vrăjitorii şi toţi cei care aveau duhul ghicitului; dar acum, în culmea disperării, s-a hotărât să alerge chiar la oracolul pe care-l condamnase ca pe o urâciune.
I s-a spus împăratului că o femeie care avea duhul ghicitului trăia ascunsă la En-Dor. Femeia aceasta făcuse lăgământ cu Satana, să se predea stăpânirii lui, pentru ca el să-şi îndeplinească planurile; iar în schimb, domnul întunericului săvârşea minuni pentru ea şi-i dezvăluia lucruri tainice.
Schimbându-şi hainele, Saul a plecat noaptea numai cu două ajutoare, pentru a afla ascunzătoarea vrăjitoarei. Vai, ce privelişte tristă! Împăratul lui Israel, dus de Satana ca rob acolo unde îi plăcea lui! Ce potecă întunecoasă pentru picioarele unui om este cea aleasă de cel care a stăruit în a-şi alege singur calea, împotrivindu-se influenţelor sfinte ale Spiritului lui Dumnezeu! Ce sclavie este mai îngrozitoare ca aceea a omului care s-a predat stăpânirii celui mai rău dintre tirani - eul! Încrederea în Dumnezeu şi ascultarea de voia Lui erau singurele condiţii pe baza cărora Saul putea să fie împărat al lui Israel. Dacă ar fi împlinit condiţiile acestea în decursul domniei, împărăţia lui n-ar fi avut de ce să se teamă. Dumnezeu a fost Călăuzitorul lui, Cel Atotputernic ar fi fost scutul lui. Dumnezeu îl suportase multă vreme pe Saul şi, cu toate că răzvrătirea şi încăpăţânarea lui aproape că aduseseră la tăcere glasul divin din sufletul lui, tot mai era prilej de pocăinţă. Dar când în mijlocul primejdiei s-a îndepărtat de Dumnezeu pentru a căuta lumina la un aliat al lui Satana, a rupt şi ultima legătură care-l mai ţinea unit cu Creatorul său; el se aşezase pe deplin sub controlul acelei puteri demonice care de ani de zile lucrase asupra lui, aducându-l la marginea prăpastiei pieirii.
La adăpostul întunericului, Saul şi slujitorii săi au străbătut câmpia şi, trecând cu bine printre rândurile oştirii filistenilor, au traversat şirul de munţi până la locuinţa izolată a vrăjitoarei din En-Dor. Aici se ascunsese femeia care avea duhul ghicitului, pentru ca în taină să poată continua vrăjitoriile ei idolatre. Chiar şi aşa deghizat cum era Saul, statura lui înaltă şi manierele lui alese arătau că nu este un oştean de rând. Femeia bănuia că vizitatorul ei este Saul, iar darurile lui bogate i-au întărit bănuielile. La cererea lui: "Spune-mi viitorul chemând un mort şi scoală-mi pe cine-ţi voi spune", femeia a răspuns: "Ştii ce a făcut Saul, cum a nimicit din ţară pe cei ce cheamă morţii şi pe cei ce ghicesc viitorul; pentru ce dar întinzi o cursă vieţii mele, ca să mă omori?" Atunci "Saul i-a jurat pe Domnul şi a zis: 'Viu este Domnul că nu ţi se va întâmpla nici un rău pentru aceasta'". Iar când ea l-a întrebat: "Pe cine vrei să-ţi scol?", el a răspuns: "Scoală-mi pe Samuel".
După ce a rostit formulele ei magice, a spus: "'Văd o fiinţă dumnezeiască sculându-se din pământ" un bătrân care se scoală şi este învelit cu o mantie'. Saul a înţeles că era Samuel şi s-a plecat cu faţa la pământ şi s-a închinat".
Cel ce s-a arătat ca urmare a farmecelor magice ale vrăjitoarei nu era profetul sfânt al lui Dumnezeu. Samuel nu era de faţă la această vizită a duhurilor rele. Arătarea aceea supranaturală era produsă numai de puterea lui Satana. Lui îi era tot atât de uşor să ia înfăţişarea lui Samuel, cum i-a fost să ia chip de înger al luminii, când L-a ispitit pe Domnul Hristos în pustie.
Cele dintâi cuvinte pe care femeia i le-a spus împăratului sub vraja farmecelor ei au fost: "Pentru ce m-ai înşelat? Tu eşti Saul!" Iată dar că primul lucru pe care l-a făcut duhul cel rău care luase chipul profetului a fost acela de a o înştiinţa în taină pe femeia aceasta nelegiuită de înşelăciunea a cărei victimă fusese. Solia adresată lui Saul din partea aşa-zisului profet a fost: "Pentru ce m-ai tulburat chemându-mă?" Saul a răspuns: "Sunt într-o mare strâmtorare: filistenii îmi fac război, şi Dumnezeu S-a depărtat de mine; nu mi-a răspuns nici prin prooroci, nici prin vise. Şi te-am chemat să-mi arăţi ce să fac".
În timpul vieţii lui Samuel, Saul îi dispreţuise sfatul şi fugise de mustrările lui. Dar acum, în clipa deznădejdii şi nenorocirii, socotea că unica lui speranţă era în sfatul profetului, iar pentru a sta de vorbă cu ambasadorul Cerului recurgea zadarnic la trimisul iadului. Saul se aşezase cu totul sub puterea lui Satana; şi acum, acela a cărui unică plăcere este de a aduce mizerie şi ruină a folosit cât a putut mai mult această ocazie prielnică pentru a aduce pieirea asupra nefericitului împărat. Ca răspuns la întrebarea pusă cu chin de moarte de Saul, a venit solia îngrozitoare, ca fiind de pe buzele lui Samuel:
"Pentru ce mă întrebi pe mine când Domnul S-a depărtat de tine şi S-a făcut vrăjmaşul tău? Domnul îţi face aşa cum îţi vestisem din partea Lui; Domnul a rupt împărăţia din mâinile tale şi a dat-o altuia, lui David. N-ai ascultat de glasul Domnului şi n-ai făcut pe Amalec să simtă aprinderea mâniei Lui; de aceea îţi face Domnul aşa astăzi. Şi chiar Domnul va da pe Israel împreună cu tine în mâinile filistenilor".
În tot cursul purtării sale răzvrătite, Saul a fost linguşit şi înşelat de Satana. Lucrarea ispititorului este de a da impresia că păcatul e ceva foarte neînsemnat, de a face cărarea călcării Legii cât mai comodă şi mai atrăgătoare, de a face mintea să fie oarbă faţă de avertismentele şi ameninţările Domnului. Satana, prin puterea lui amăgitoare, l-a făcut pe Saul să se îndreptăţească atunci când a dispreţuit mustrările şi avertismentele lui Samuel. Dar acum, când se afla la mare strâmtorare, Satana s-a întors împotriva lui, înfăţişându-i grozăvia păcatului şi lipsa oricărei nădejdi de a mai fi iertat, pentru a-l duce la disperare. Nimic altceva n-ar fi putut să fie mai bine ales pentru a-i nimici curajul sau a-i tulbura mintea, a-l împinge la disperare şi sinucidere.
Saul era istovit de oboseală şi foame; era îngrozit şi convins de vinovăţie. Când prezicerea îngrozitoare a ajuns la cunoştinţa lui, trupul lui s-a cutremurat ca un stejar scuturat de furtună şi s-a prăbuşit la pământ.
Vrăjitoarea s-a înspăimântat. Împăratul lui Israel zăcea ca mort înaintea ei. Dacă va muri în casa ei, care aveau să fie urmările pentru ea? Îl rugă stăruitor să se ridice şi să mănânce, spunând că, întrucât ea îşi pusese viaţa în primejdie pentru a-i împlini cererea, şi el ar trebui să asculte de îndemnul ei şi să-şi salveze viaţa. Slujitorii lui s-au unit în această cerere şi, în cele din urmă, Saul s-a învoit, iar femeia i-a pus înainte viţelul îngrăşat şi azime pregătite în grabă. Ce scenă! În peştera sălbatică a unei vrăjitoare, care cu numai câteva clipe în urmă răsunase de cuvintele judecăţii în prezenţa împuternicitului lui Satana, acela care fusese uns din partea lui Dumnezeu ca împărat peste Israel lua masa, pregătindu-se pentru lupta de moarte a zilei ce se apropia.
Înainte de zorii zilei s-a întors cu slujitorii lui în tabăra lui Israel pentru a se pregăti în vederea luptei. Prin consultarea duhului întunericului, Saul s-a autodistrus. Apăsat de groaza disperării, era cu neputinţă pentru el să mai inspire curaj oştirii. Despărţit de Izvorul puterii, el nu era în stare să îndrume gândurile israeliţilor la Dumnezeu ca ajutor al lor. În felul acesta, prezicerea nefastă urma să fie adusă la îndeplinire.
Pe câmpia Sunem şi pe coasta muntelui Ghilboa, oştile israeliţilor şi armatele filistenilor s-au ciocnit în luptă de moarte. Cu toate că scena din peştera de la En-Dor alungase orice speranţă din inima lui, Saul lupta cu furia deznădejdii pentru tron şi împărăţie. Dar zadarnic! "Bărbaţii lui Israel au luat-o la fugă dinaintea filistenilor şi au căzut ucişi pe muntele Ghilboa". Trei fii viteji ai împăratului au căzut alături de el. Arcaşii s-au năpustit asupra lui Saul. El i-a văzut pe ostaşii lui cum cad răpuşi în jurul său şi pe fiii săi tăiaţi cu sabia. El însuşi rănit, nu mai putea nici să lupte, nici să fugă. Scăparea nu mai era cu putinţă şi, hotărât fiind să nu cadă prins în mâinile filistenilor, i-a cerut celui ce îi purta armele: "Scoate-ţi sabia şi străpunge-mă". Întrucât omul s-a temut să ridice mâna împotriva unsului Domnului, Saul s-a sinucis, aruncându-se în propria sa sabie.
În felul acesta a pierit primul împărat al lui Israel, purtând asupra sa vinovăţia sinuciderii. Viaţa lui fusese o înfrângere şi el s-a coborât în mormânt acoperit de ruşine şi disperare, deoarece, împotriva voinţei lui Dumnezeu, el pusese mai presus propria sa voinţă pervertită.
Vestea înfrângerii s-a răspândit în lung şi în lat, aducând groază în tot Israelul. Oamenii au fugit de prin cetăţi şi filistenii au pus stăpânire pe ele netulburaţi. Domnia lui Saul, în independenţă faţă de Dumnezeu, s-a dovedit a fi aproape o ruină pentru poporul său.
În ziua următoare luptei, filistenii, umblând pe câmpul de bătaie pentru a-i jefui pe morţi, au descoperit trupurile lui Saul şi ale celor trei fii ai lui. Pentru a-şi desăvârşi triumful, au tăiat capul lui Saul şi i-au luat armura; apoi atât capul, cât şi armura, scăldate în sânge, au fost trimise în ţara filistenilor ca trofeu al biruinţei ca "să dea de veste prin toată ţara filistenilor, în casele idolilor şi în popor". Armura a fost pusă în cele din urmă "în casa Astarteelor", iar capul a fost spânzurat în templul lui Dragon. În felul acesta, slava victoriei era pusă în seama zeilor falşi, iar numele Domnului era făcut de ocară.
Trupurile moarte ale lui Saul şi ale fiilor săi au fost târâte la Bet-Şan, o cetate nu departe de Ghilboa şi aproape de râul Iordan. Aici au fost spânzurate ca să fie mâncate de păsările de pradă. Dar oamenii viteji din Iabes-Galaad, amintindu-şi de eliberarea cetăţii lor de către Saul în anii lui cei mai fericiţi de la început, şi-au dovedit acum recunoştinţa, salvând trupurile împăratului şi ale prinţilor, şi făcându-le o înmormântare onorabilă. Trecând Iordanul noaptea, "au luat de pe zidurile Bet-Şanului trupul lui Saul şi trupurile fiilor lui. Apoi s-au întors la Iabes, unde le-au ars; le-au luat oasele şi le-au îngropat sub stejarul lui Iabes. Şi au postit şapte zile". În felul acesta, fapta nobilă săvârşită cu patruzeci de ani înainte a asigurat înmormântarea lui Saul şi a fiilor lui de mâini duioase şi miloase, în ceasul acela întunecat al înfrângerii şi al ocării.
Cap. 67 - Vrăjitoria în vechime şi în timpurile moderne
Raportul biblic despre vizita lui Saul la femeia din En-Dor a fost un izvor de frământări pentru mulţi cercetători ai Bibliei. Unii susţin că, de fapt, Samuel era prezent la întrevederea cu Saul, dar Biblia prezintă suficiente dovezi pentru o concluzie contrară. Dacă, aşa cum s-a pretins de către unii, Samuel se afla în cer, trebuia să fie chemat oficial de acolo fie de puterea lui Dumnezeu, fie de puterea lui Satana. Nimeni nu poate crede nici măcar pentru o clipă că Satana ar fi avut puterea să-l cheme pe profetul cel sfânt al lui Dumnezeu din cer pentru a onora vrăjitoriile unei femei lepădate. Iarăşi nu putem trage concluzia că Dumnezeu l-ar fi înviat pentru a se duce în peştera vrăjitoarei, deoarece Domnul chiar şi până atunci refuzase să comunice cu Saul, prin vis, prin Urim, prin profeţi (vezi 1 Sam.28,6). Acestea erau căile proprii de comunicare rânduite de Dumnezeu şi El nu le-a trecut cu vederea pe acestea pentru a-Şi transmite solia prin agentul lui Satana.
Solia în sine este o dovadă îndestulătoare în ceea ce priveşte originea ei. Scopul ei nu era de a-l conduce pe Saul la pocăinţă, ci mai degrabă de a-l împinge la ruină; iar aceasta nu este lucrarea lui Dumnezeu, ci a lui Satana. Mai mult, faptul că Saul a întrebat-o pe o vrăjitoare este dat în Scriptură ca un motiv pentru care el a fost lepădat de Dumnezeu şi dat nimicirii: "Saul a murit, pentru că s-a făcut vinovat de fărădelege faţă de Domnul, al cărui cuvânt nu l-a păzit, şi pentru că a întrebat şi cerut sfatul celor ce cheamă morţii. N-a întrebat pe Domnul; de aceea Domnul l-a omorât şi împărăţia a dat-o lui David, fiul lui Isai" (1 Cron.10,13.14). Aici se spune lămurit că Saul a întrebat spiritul de ghicire, şi nu pe Domnul. El nu a stat de vorbă cu Samuel, profetul lui Dumnezeu, ci, prin mijlocirea vrăjitoarei, a avut o convorbire cu Satana. Satana nu putea să îl înfăţişeze pe adevăratul Samuel, ci a întruchipat o imitaţie, care a slujit scopurilor lui de înşelăciune.
Aproape toate formele antice de magie şi vrăjitorie se întemeiau pe credinţa comunicării cu cei morţi. Aceia care practicau necromanţia pretindeau că au legături cu duhurile celor plecaţi din lumea aceasta şi că obţin prin ei cunoaşterea evenimentelor viitoare. Obiceiul acesta de a-i întreba pe morţi este amintit în profeţia lui Isaia: "Dacă vi se zice însă: 'Întrebaţi pe cei ce cheamă morţii şi pe cei ce spun viitorul, care şoptesc şi bolborosesc', răspundeţi: 'Nu va întreba oare un popor pe Dumnezeul său? Va întreba el pe cei morţi pentru cei vii?'" (Is.8,19).
Aceeaşi credinţă în comunicarea cu cei morţi forma cheia de boltă a idolatriei păgâneşti. Zeii păgânilor erau socotiţi ca fiind duhurile zeificate ale eroilor duşi din lume. În consecinţă, religia păgânilor era un cult al morţilor. Lucrul acesta se vede lămurit din Scripturi. În raportul dat cu privire la păcatul lui Israel la Bet-Peor se spune: "Israel locuia la Sitim, şi poporul a început să se dedea la curvie cu fetele lui Moab. Ele au poftit poporul la jertfele dumnezeilor lor; poporul a mâncat şi s-a închinat până la pământ înaintea dumnezeilor lor. Israel s-a alipit de Baal-Peor, şi Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Israel" (Num.25,1-3). Psalmistul ne spune căror zeităţi li se aduceau jertfe. Vorbind despre aceeaşi apostazie a israeliţilor, el zicea: "Ei s-au alipit de Baal-Peor şi au mâncat vite jertfite morţilor" (Ps.106,28). Prin urmare, se vede clar că erau jertfe aduse morţilor.
Zeificarea morţilor a deţinut un loc de seamă în aproape fiecare sistem al păgânismului, ca şi aşa-zisa comunicare cu cei decedaţi. Se presupunea că zeii le comunicau oamenilor voinţa lor şi, de asemenea, când li se cerea sfatul, erau gata să răspundă. Un astfel de caracter aveau faimoasele oracole din Grecia şi de la Roma.
Credinţa în comunicarea cu cei morţi mai există încă, chiar şi în pretinsele ţări creştine. Sub numele de spiritism, practica de a vorbi cu fiinţe care se pretind a fi duhuri ale celor decedaţi s-a răspândit foarte mult. Acesta este în aşa fel calculat, încât să capteze simpatia celor care i-au pus în mormânt pe cei dragi ai lor. Uneori, duhurile se arată unor persoane sub înfăţişarea prietenilor lor decedaţi şi le povestesc întâmplări din viaţa lor, săvârşesc fapte pe care le săvârşeau în timpul vieţii lor. În felul acesta, ei îi fac pe oameni să creadă că cei dragi sunt îngeri care zboară în jurul lor şi care pot să comunice cu ei. Aceia care susţin astfel că sunt duhuri ale celor decedaţi sunt priviţi cu oarecare idolatrie şi, pentru mulţi, cuvântul lor are mai multă greutate decât Cuvântul lui Dumnezeu.
Dimpotrivă, mulţi privesc spiritismul ca o curată înşelătorie. Manifestările prin care acesta îşi susţine pretenţiile de a avea un caracter supranatural sunt puse pe seama înşelăciunii din partea mediumului. Chiar dacă este adevărat că rezultatele prestidigitaţiei sunt adesea cotate ca manifestaţii adevărate, au existat, de asemenea, dovezi incontestabile de manifestări ale unei puteri supranaturale. Iar mulţi dintre aceia care dispreţuiesc spiritismul ca fiind rezultatul iscusinţei sau şiretlicurilor, atunci când sunt puşi faţă în faţă cu manifestări pe care nu le pot explica în felul amintit, ajung să-i recunoască pretenţiile.
Spiritismul modern şi formele vechi de vrăjitorie şi de închinare la idoli - toate aceste forme având ca principiu vital comunicarea cu cei morţi - sunt întemeiate pe acea primă minciună prin care Satana a înşelat-o pe Eva, în Eden: "Hotărât că nu veţi muri; dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el" veţi fi ca Dumnezeu" (Gen.3,4.5). Fiind de asemenea bazate pe minciună şi perpetuând-o, şi ele sunt de la tatăl minciunilor.
Evreilor li se interzisese în mod hotărât să se îndeletnicească în vreun fel oarecare cu pretinsa comunicare cu morţii. Dumnezeu a închis cu succes această poartă când a zis: "Cei morţi nu ştiu nimic" şi niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare". "Suflarea lor trece, se întorc în pământ, şi în aceeaşi zi le pier şi planurile." Iar Domnul i-a spus lui Israel: "Dacă cineva se duce la cei ce cheamă morţii şi la ghicitori, ca să curvească după ei, Îmi voi întoarce faţa împotriva omului aceluia şi-l voi nimici din mijlocul poporului lui" (Ecl.9,5.6; Ps.146,4; Lev.20,6).
"Duhurile de ghicit" nu erau duhuri ale morţilor, ci îngeri răi, soli ai lui Satana. Vechea idolatrie, care după cum am văzut cuprinde în sine atât cultul morţilor, cât şi pretinsa comunicare cu ei, e declarată de Biblie ca fiind cultul demonilor. Apostolul Pavel, avertizându-i pe fraţii săi să nu ia parte în nici un fel la idolatria vecinilor lor păgâni, spunea: "Ce jertfesc neamurile, jertfesc dracilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi în împărtăşire cu dracii" (1 Cor.10,20). Psalmistul, vorbind despre Israel, spunea că "şi-au jertfit fiii şi fiicele la idoli" (draci, trad. engl.), iar în versetul următor arată lămurit că i-au jertfit "idolilor Canaanului" (Ps.106,37.38). În aşa numitul cult al morţilor, de fapt, ei se închinau demonilor.
Spiritismul modern, care se sprijină pe aceeaşi temelie, nu e decât o redeşteptare, sub o formă nouă, a vrăjitoriei şi a închinării la demoni, pe care Dumnezeu le condamnase şi le interzisese pe vremuri. El este prezis în Scripturi, care declară că "în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de la credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor" (1 Tim.4,1). Pavel, în a doua lui epistolă către Tesaloniceni, arată lucrarea specială a lui Satana în spiritism, ca un eveniment care urmează să aibă loc foarte aproape de a doua venire a Domnului Hristos. Vorbind despre a doua venire a Domnului Hristos, el spune că va avea loc după lucrarea "Satanei cu tot felul de minciuni, semne şi puteri mincinoase" (2 Tes.2,9). Iar Petru, descriind primejdiile la care urma să fie expusă biserica în zilele sfârşitului, spune că, după cum au fost profeţi mincinoşi care l-au dus pe Israel la păcat, tot astfel vor fi şi "învăţători mincinoşi care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat" Mulţi îi vor urma în destrăbălările lor" (2 Petru 2,1.2). Aici, apostolul a scos în evidenţă una dintre caracteristicile de seamă ale învăţătorilor spiritişti. Ei refuză să Îl recunoască pe Domnul Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. Cu privire la astfel de învăţători, prea iubitul Ioan spune: "Cine este mincinosul, dacă nu cel care tăgăduieşte că Isus este Hristosul? Acela este Antihristul care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul. Oricine tăgăduieşte pe Fiul n-are pe Tatăl" (1 Ioan 2,22.23). Spiritismul, prin tăgăduirea lui Hristos, tăgăduieşte atât pe Tatăl, cât şi pe Fiul, iar Biblia îl declară ca fiind o manifestare a lui Antihrist.
Prin prezicerea soartei nenorocite a lui Saul, dată prin femeia din En-Dor, Satana urmărea să prindă în cursă întregul popor Israel. Nădăjduia că ei vor ajunge să aibă încredere în vrăjitori şi că se vor duce să le ceară sfatul. În felul acesta, israeliţii aveau să se îndepărteze de Dumnezeu ca sfătuitor al lor şi să se aşeze sub călăuzirea lui Satana. Ademenirea prin care spiritismul atrage mulţimile este pretinsa lui putere de a trage la o parte vălul care acoperă viitorul şi de a le descoperi oamenilor tainele pe care Dumnezeu le ţine pecetluite. Dumnezeu ne-a descoperit în Cuvântul Său marile evenimente viitoare - tot ce este necesar să ştim - şi ne-a dat o călăuzire sigură în mijlocul primejdiilor; dar scopul lui Satana este să nimicească încrederea oamenilor în Dumnezeu, să-i determine să fie nemulţumiţi cu starea lor în viaţă, să-i facă să caute să cunoască ceea ce, în înţelepciunea Sa, Dumnezeu a ascuns de ochii lor şi să dispreţuiască ceea ce El le-a descoperit prin Cuvântul Său cel sfânt.
Mulţi ajung să fie neliniştiţi atunci când nu pot şti exact cum vor decurge lucrurile. Nu pot să sufere nesiguranţa şi, în nerăbdarea lor, refuză să aştepte pentru a vedea mântuirea lui Dumnezeu. Relele pe care şi le închipuie venind îi fac să-şi piardă firea. Ei dau frâu liber sentimentelor de răzvrătire şi se zbat în chinuri pătimaşe, căutând să priceapă ce n-a fost descoperit. Dacă s-ar încrede numai în Dumnezeu şi ar priveghea în vederea rugăciunii, ar găsi mângâiere divină. Duhul lor ar fi liniştit prin comunicarea cu Dumnezeu. Cei obosiţi şi împovăraţi ar afla odihnă pentru sufletele lor dacă ar merge numai la Isus; dar atunci când trec cu vederea mijloacele rânduite de Dumnezeu pentru mângâierea lor şi se îndreaptă spre alte izvoare, nădăjduind să afle ceea ce Dumnezeu ţine ascuns ochilor lor, săvârşesc păcatul lui Saul şi, prin aceasta, nu ajung să cunoască decât răul.
Lui Dumnezeu nu-I place calea aceasta şi a spus-o în cuvintele cele mai clare. Graba plină de nerăbdare de a sfâşia vălul care acoperă viitorul dovedeşte lipsa de credinţă în Dumnezeu şi lasă sufletul descoperit în faţa şoptirilor arhiamăgitorului. Satana îi împinge pe oameni să-i consulte pe ghicitori; şi, descoperindu-le lucruri ascunse din trecut, le insuflă încrederea în puterea lui de a prezice viitorul. Prin experienţa câştigată în decursul veacurilor, el poate să judece de la cauză la efect şi adesea să prezică cu oarecare exactitate, unele dintre evenimentele viitoare ale vieţii omului. În felul acesta, izbuteşte să amăgească sărmanele suflete înşelate şi să le atragă sub puterea stăpânirii lui, ducându-le într-o robie după voia lui.
Dumnezeu ne dă prin profetul Său avertizarea aceasta: "Dacă vi se zice însă: 'Întrebaţi pe cei ce cheamă morţii şi pe cei ce spun viitorul, care şoptesc şi bolborosesc', răspundeţi: 'Nu va întreba oare un popor pe Dumnezeul său? Va întreba el pe cei morţi pentru cei vii? La lege şi la mărturie!' Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta" (Is.8,19.20).
Se cuvine oare ca aceia care au un Dumnezeu sfânt, nemărginit în înţelepciune şi putere, să meargă la ghicitori, a căror ştiinţă vine din trăirea în intimitate cu vrăjmaşul Domnului nostru? Dumnezeu Însuşi este lumina poporului Său; El îi îndeamnă să-şi aţintească privirile prin credinţă spre mărirea care este ascunsă de privirile omului. Soarele Neprihănirii trimite raze de lumină în inimile lor; ei au lumina de la tronul Cerului şi n-au nici o dorinţă de a se îndepărta de Izvorul luminii pentru a se duce la solii lui Satana.
Solia demonului către Saul, cu toate că era o osândire a păcatului şi o profeţie de pedeapsă, nu avea ca scop să producă o schimbare în bine în viaţa lui, ci să-l ducă la disperare şi ruină. Cu toate acestea, adesea ispititorului îi convine, în vederea atingerii scopului său, să-i ademenească pe oameni prin linguşire la distrugere. Învăţăturile zeilor-demoni din vechime cultivau cea mai josnică depravare. Învăţăturile divine care condamnau păcatul şi impuneau dreptatea erau înlăturate; adevărul era privit în chip uşuratic, iar depravarea era nu numai prezisă, ci chiar impusă. Spiritismul susţine că nu există moarte, nu există păcat, nu există judecată şi nici pedeapsă; că oamenii sunt semizei ce n-au căzut; că pofta este legea supremă şi că omul are să dea socoteală numai faţă de sine însuşi. Barierele aşezate de Dumnezeu pentru a apăra adevărul, curăţia şi respectul sunt înlăturate şi mulţi sunt încurajaţi la păcat. Oare o astfel de învăţătură nu sugerează o origine asemănătoare cu a cultului demonilor?
Domnul i-a arătat lui Israel urmările cultivării legăturilor cu duhurile rele, în urâciunile cananiţilor; ei erau fără iubire firească, închinători la idoli, desfrânaţi, ucigaşi, având gânduri murdare şi purtări revoltătoare. Oamenii nu-şi cunosc propria lor inimă, deoarece "inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea" (Ier.17,9). Dar Dumnezeu înţelege tendinţele naturii stricate a omului. Pe timpuri, ca şi acum, Satana urmărea să aducă stări de lucruri favorabile răzvrătirii, pentru ca poporul lui Dumnezeu să se facă tot atât de nesuferit înaintea lui Dumnezeu ca şi canaaniţii. Vrăjmaşul sufletelor stă fără încetare la pândă pentru a trimite spre sufletul nostru torente nestăvilite de răutăţi, pentru că doreşte ca noi să fim distruşi şi osândiţi înaintea lui Dumnezeu.
Satana voia cu tot dinadinsul să rămână stăpân peste Canaan; când acesta a fost făcut locuinţă pentru copiii lui Israel, iar Legea lui Dumnezeu a fost făcută legea ţării, el l-a urât pe Israel cu o ură plină de cruzime şi răutate şi a uneltit nimicirea lui. Prin mijlocirea duhurilor rele, au fost introduşi zei străini; iar din cauza abaterii, poporul ales a fost în cele din urmă alungat şi împrăştiat din ţara făgăduinţei. Satana se străduieşte să repete în zilele noastre istoria aceasta. Dumnezeu îi separă pe cei ai Săi de urâciunile lumii pentru ca ei să poată ţine Legea Sa. Din cauza aceasta, turbarea "pârâşului fraţilor noştri" nu mai cunoaşte margini. "Diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme" (Apoc.12,10.12). Adevăratul pământ al făgăduinţei ne stă chiar în faţă şi Satana e hotărât cu tot dinadinsul să-l nimicească pe poporul lui Dumnezeu şi să-l despartă cu totul de moştenirea sa. Îndemnul: "Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită" n-a fost niciodată mai necesar ca acum (Marcu 14,38).
Cuvântul lui Dumnezeu către vechiul Israel este spus şi poporului Său din zilele noastre: "Să nu vă duceţi la cei ce cheamă duhurile morţilor, nici la vrăjitori; să nu-i întrebaţi ca să nu vă spurcaţi cu ei"; "căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului" (Lev.19,31; Deut.18,21).
Cap. 68 - David la Ţiclag
David şi oamenii lui nu luaseră parte la lupta dintre Saul şi filisteni, cu toate că au mers cu filistenii până pe câmpul de bătălie. Pe când cele două oştiri se pregăteau de luptă, fiul lui Isai se afla într-o mare încurcătură. Era de aşteptat ca el să lupte de partea filistenilor. Dacă în timpul ciocnirii şi-ar fi părăsit locul încredinţat şi s-ar fi retras din luptă, singur s-ar fi înfierat ca fiind nu numai laş, ci şi nerecunoscător şi trădător faţă de Achiş, care-l protejase şi avusese încredere în el. Un astfel de comportament i-ar fi acoperit numele de ruşine şi l-ar fi expus mâniei vrăjmaşilor lui, care erau mai de temut decât Saul. Cu toate acestea, nici pentru un moment nu putea consimţi să lupte împotriva lui Israel. Dacă ar fi făcut lucrul acesta, ar fi devenit un trădător faţă de ţara sa - vrăjmaş al lui Dumnezeu şi al poporului Său. Aceasta i-ar fi închis pentru veşnicie drumul spre tronul lui Israel; iar dacă Saul ar fi fost ucis în luptă, moartea lui ar fi fost pusă în seama lui David.
David a fost nevoit să recunoască faptul că greşise. Mult mai bine ar fi fost să-şi caute adăpost în puternica fortăreaţă a lui Dumnezeu din munţi decât la vrăjmaşii declaraţi ai Domnului şi ai poporului Său. Dar Domnul, în marea Lui îndurare, n-a pedepsit greşeala servului Său, lăsându-l singur pradă necazului şi încurcăturilor; căci, cu toate că David, pierzându-şi încrederea în puterea divină, se clătinase şi se depărtase de calea strictei sincerităţi, totuşi ţinta inimii sale era să fie credincios faţă de Dumnezeu. În timp ce Satana şi oastea lui erau preocupaţi să-l ajute pe vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al lui Israel să plănuiască împotriva unui împărat care Îl părăsise pe Dumnezeu, îngeri ai Domnului lucrau la eliberarea lui David din primejdia în care căzuse. Soli cereşti i-au influenţat pe domnitorii filistenilor făcându-i să protesteze împotriva prezenţei lui David şi a oştirii lui în mijlocul armatei, în lupta care le stătea înainte.
"Ce caută evreii aceştia aici?" au strigat domnitorii filistenilor, punându-l în încurcătură pe Achiş. Acesta, nedorind să se despartă de un aliat atât de important, a răspuns: "Acesta este David, slujitorul lui Saul, împăratul lui Israel. De mult este cu mine şi n-am găsit nici cel mai mic lucru de care să-l învinuiesc, de la venirea lui şi până în ziua de azi".
Dar domnitorii au cerut plini de mânie să se facă aşa cum cereau ei: "Trimite înapoi pe omul acesta, ca să se întoarcă la locul unde l-ai aşezat; să nu se pogoare cu noi pe câmpul de bătaie, ca să nu ne fie vrăjmaş în timpul luptei. Şi cum ar putea să se facă omul acesta plăcut stăpânului său decât cu capetele oamenilor noştri? Nu este acesta David pentru care cântau jucând: 'Saul şi-a bătut miile lui, iar David zecile lui de mii?'" Omorârea vestitului lor apărător şi biruinţa lui Israel cu acel prilej erau încă proaspete în memoria domnitorilor filistenilor. Ei nu credeau că David va lupta împotriva propriului său popor; iar dacă, în focul bătăliei, ar fi fost alături de ei, ar fi putut să le facă un rău mai mare filistenilor decât toată oştirea lui Saul.
În felul acesta, Achiş a fost silit să cedeze şi, chemându-l pe David, îi spuse: "Viu este Domnul, că eşti un om curat la suflet, şi-mi place să te văd mergând şi venind cu mine în tabără, căci n-am găsit nimic rău în tine, de la venirea ta la mine până în ziua de azi; dar nu eşti pe placul domnitorilor. Întoarce-te dar şi mergi în pace, ca să nu faci nimic neplăcut înaintea domnitorilor filistenilor".
De teamă să nu-şi dezvăluie propriile sentimente, David a răspuns: "Dar ce am făcut şi ce ai găsit în robul tău, de când sunt la tine până în ziua de azi, ca să nu merg să lupt împotriva domnului meu, împăratul?"
Răspunsul lui Achiş probabil că a produs un fior de ruşine în inima lui David, când s-a gândit cât de nevrednice de un serv al Domnului erau înşelăciunile prin care se înjosise. "Ştiu că eşti plăcut înaintea mea, ca un înger al lui Dumnezeu", zise împăratul; "dar domnitorii filistenilor au zis: 'Să nu se suie cu noi la luptă'. Astfel, scoală-te dis-de-dimineaţă, tu şi slujitorii stăpânului tău, care au venit cu tine; sculaţi-vă dis-de-dimineaţă şi plecaţi de îndată ce se va lumina". În felul acesta, cursa în care căzuse David a fost distrusă şi el a fost liber.
După trei zile de drum, David şi ai lui, în număr de şase sute de bărbaţi, au ajuns la ţiclag, casa lor filisteană. Dar în faţa ochilor lor s-a înfăţişat o privelişte a pustiirii. Amaleciţii, profitând de absenţa lui David şi a oastei lui, s-au răzbunat pentru incursiunile acestora pe pământul lor. Ei surprinseseră cetatea neapărată şi, după ce au jefuit-o şi au ars-o, au plecat luând ca robi femeile şi copiii, împreună cu multă pradă.
Amuţiţi de groază şi uimire, David şi oamenii lui au privit uluiţi un timp în tăcere la ruinele înnegrite şi fumegânde. Apoi, pe măsură ce simţeau pustiirea grozavă ce avusese loc, ostaşii aceia deprinşi cu războaiele "au ridicat glasul şi au plâns până n-au mai putut plânge".
Şi, cu prilejul acesta, David a primit mustrarea pentru lipsa de credinţă care-l îndemnase să se stabilească în mijlocul filistenilor. Acum avea prilejul să-şi dea seama câtă siguranţă se poate găsi printre vrăjmaşii lui Dumnezeu şi ai poporului Său. Tovarăşii lui David s-au întors împotriva lui, socotindu-l cauza nenorocirii. El provocase răzbunarea amaleciţilor, pentru că-i atacase; totuşi, simţindu-se în prea mare siguranţă în mijlocul vrăjmaşilor, lăsase cetatea nepăzită. Înnebuniţi de durere şi furie, soldaţii săi erau acum gata să ia măsuri disperate şi chiar l-au ameninţat pe comandantul lor că-l omoară cu pietre.
David părea lipsit de orice ajutor pământesc. Tot ce-i era mai scump pe pământ îi fusese luat. Saul îl alungase din ţară; filistenii îl alungaseră din tabără; Amaleciţii îi jefuiseră cetatea; soţiile şi copiii lui fuseseră făcuţi prizonieri şi propriii săi prieteni de încredere se uniseră împotriva lui şi-l ameninţau cu moartea. În ceasul acesta de mare strâmtorare, David, în loc să stăruiască în gândurile sale asupra acestor situaţii dureroase, a privit cu toată dragostea la Dumnezeu, căutând ajutor. El "s-a îmbărbătat, sprijinindu-se pe Domnul". El şi-a reamintit viaţa sa din trecut. Când îl părăsise Domnul? Sufletul lui a fost înviorat, amintindu-şi multele dovezi ale milei lui Dumnezeu. Tovarăşii lui, prin nemulţumirea şi nerăbdarea lor, au făcut ca necazurile să fie de două ori mai dureroase; dar omul lui Dumnezeu, având motive de întristare mai mari, s-a purtat bărbăteşte. "Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine", glăsuia inima lui (Ps.56,3). Cu toate că nici el nu putea să vadă vreo cale de a ieşi din necaz, Dumnezeu putea să vadă o astfel de cale şi urma să-i spună ce are de făcut.
Trimiţând după preotul Abiatar, fiul lui Ahimelec, "David a întrebat pe Domnul: 'Să urmăresc oastea aceasta? O voi ajunge?' Domnul i-a răspuns: 'Urmăreşte-o, căci o vei ajunge şi vei izbăvi totul'" (1 Samuel 30,8).
La cuvintele acestea, a încetat agitaţia durerii şi a mâniei. David şi oştenii lui s-au ridicat îndată pentru a-l urmări pe vrăjmaşul care se îndepărta. Marşul lor a fost atât de rapid, încât, aproape de Gaza, două sute de oameni au fost nevoiţi să rămână din cauza oboselii excesive. Dar David şi ceilalţi patru sute au alergat mai departe, fără să se sperie de ceva.
Înaintând, au dat peste un sclav egiptean, care părea că este pe moarte din cauza oboselii şi a foamei. După ce i s-a dat de mâncare şi de băut, şi-a venit iarăşi în fire şi au aflat că stăpânul lui amalecit, care făcea parte din oastea invadatoare, îl lăsase să moară. El a povestit cum se desfăşuraseră incursiunea şi jefuirea; apoi, primind asigurarea că nu va fi omorât şi că nu va fi dat în mâna stăpânului său, s-a învoit să călăuzească ceata lui David la tabăra vrăjmaşă.
Când au ajuns la locul de unde se putea vedea tabăra, li s-a înfăţişat înaintea ochilor o scenă de chef şi beţie. Oastea biruitoare avea o mare petrecere. Amaleciţii erau risipiţi în tot ţinutul, mâncând, bând şi jucând în cinstea prăzii celei mari pe care o luaseră din ţara filistenilor şi din ţara lui Iuda. Şi s-a ordonat un atac imediat, urmăritorii aruncându-se cu furie asupra prăzii. Amaleciţii au fost surprinşi şi au intrat în panică. Lupta a durat toată noaptea aceea şi ziua următoare, până când aproape toată oastea vrăjmaşă a fost ucisă. Numai o ceată de patru sute de oameni, călărind pe cămile, a izbutit să scape. Cuvântul Domnului se împlinise. "David a scăpat astfel tot ce luaseră Amaleciţii şi a scăpat şi pe cele două neveste ale lui. Nu le-a lipsit nimeni, de la mic până la mare, nici fiu, nici fiică, nici un lucru din pradă, nimic din ce li se luase: David a adus înapoi totul."
Când năvălise pe teritoriul amaleciţilor, David ucisese cu sabia pe toţi locuitorii pe care-i întâlnise. Fără intervenţia lui Dumnezeu, Amaleciţii s-ar fi răzbunat, ucigându-i pe toţi cei luaţi din ţiclag. Ei s-au hotărât însă să cruţe viaţa prizonierilor, în dorinţa de a-şi spori onoarea triumfului, aducând acasă un mare număr de prizonieri, şi pentru a-i vinde ca sclavi. În felul acesta, ei împliniseră involuntar şi inconştient planul lui Dumnezeu, păstrându-i pe prizonieri nevătămaţi, pentru a fi înapoiaţi soţilor şi părinţilor lor. Toate puterile de pe pământ sunt sub controlul Celui Veşnic. Cârmuitorului celui mai puternic, ca şi persecutorului celui mai sălbatic, El le spune: "Până aici să vii, să nu treci mai departe" (Iov 38,11). Puterea lui Dumnezeu este continuu folosită pentru a acţiona împotriva slujitorilor răului. El lucrează fără încetare în mijlocul oamenilor, nu pentru nimicirea lor, ci pentru îndreptarea şi susţinerea lor.
Biruitorii au pornit foarte bucuroşi spre casă. Ajungând la tovarăşii lor care rămăseseră în urmă, cei mai egoişti şi mai nesupuşi dintre cei patru sute stăruiau ca aceia care nu luaseră parte la luptă să nu aibă nici o parte din pradă; că ar fi fost de ajuns pentru ei ca fiecare să-şi ia înapoi soţia şi copiii. Dar David n-a îngăduit un astfel de aranjament. "Să nu faceţi aşa, fraţilor", a zis el, "cu ce ne-a dat Domnul" Partea trebuie să fie aceeaşi atât pentru cel ce s-a coborât pe câmpul de bătaie, cât şi pentru cel ce a rămas la calabalâcuri: s-o împărţim deopotrivă". Aşa s-a şi făcut şi, de atunci, a rămas o lege în Israel, ca toţi aceia care au luat parte în chip vrednic de cinste la o campanie militară să primească aceeaşi măsură din pradă ca cei care au luptat efectiv.
În afară de reintrarea în posesia bunurilor luate de la ţiclag, David şi ai săi au capturat mari turme şi cirezi ale amaleciţilor. Acestea au fost numite "prada lui David"; iar după revenirea în ţiclag, el a trimis din prada acestor daruri bătrânilor din seminţia sa, Iuda, ţinând cont de toţi aceia care fuseseră buni faţă de el şi de tovarăşii săi pe vremea când fuseseră constrânşi să fugă din loc în loc pentru a-şi scăpa viaţa. Bunătatea şi simpatia lor, atât de scumpe pentru fugarul urmărit, au fost astfel recunoscute cu mulţumire.
Era a treia zi de când David şi luptătorii săi se întorseseră la ţiclag. În timp ce lucrau pentru a-şi reface casele distruse, aşteptau cu inima îngrijorată veşti despre lupta care ştiau că se dăduse între Israel şi filisteni. Deodată un sol intră în cetate, "cu hainele sfâşiate şi cu capul presărat cu ţărână" (vezi 2 Sam.1,2-16). El a fost imediat dus înaintea lui David, în faţa căruia s-a plecat cu respect, ca înaintea unui domn puternic, a cărui bunăvoinţă o cerea. Nerăbdător, David a întrebat despre felul în care a decurs lupta. Fugarul a început să povestească cum fusese înfrânt şi ucis Saul şi cum murise Ionatan. Dar el a mers mai departe şi a relatat mai mult decât simpla desfăşurare a faptelor. Închipuindu-şi că David nutrea vrăjmăşie faţă de persecutorul lui neobosit, desigur că străinul nădăjduia să câştige onoare dacă s-ar fi înfăţişat ca fiind cel care-l omorâse pe împărat. Ca o laudă de sine, omul a povestit în continuare că, în decursul luptei, el a dat peste împăratul lui Israel care era rănit şi încolţit de vrăjmaşii lui şi că, la cererea acestuia, l-a omorât. Coroana de pe capul lui şi brăţările de aur de la mâini i le adusese lui David. Fără îndoială că aştepta ca veştile acestea să fie primite cu explozii de bucurie şi să i se dea o răsplată bogată pentru partea pe care o săvârşise.
Dar "David şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat, şi toţi oamenii care erau lângă el au făcut acelaşi lucru. Au jelit, au plâns şi au postit până seara de durere pentru Saul, pentru fiul său Ionatan, pentru poporul Domnului, fiindcă fuseseră tăiaţi cu sabia".
După ce a trecut prima impresie zguduitoare, produsă de vestea îngrozitoare, gândurile lui David s-au întors la solul străin şi la crima de care era vinovat, potrivit propriilor cuvinte: "De unde eşti?" Iar el a răspuns: "Sunt fiul unui străin, al unui amalecit". David a zis: "Cum nu ţi-a fost frică să pui mâna pe unsul Domnului şi să-l omori?" De două ori îl avusese David pe Saul în mâna sa; dar, de câte ori fusese îndemnat să-l ucidă, el refuzase să ridice mâna împotriva aceluia care fusese consacrat, după porunca lui Dumnezeu, să cârmuiască peste Israel. Cu toate acestea, amalecitul nu se temea să se laude că îl ucisese pe împăratul lui Israel. El se acuzase de o crimă vrednică de moarte şi pedeapsa a fost dată fără întârziere. David a spus: "Sângele tău să cadă asupra capului tău, căci gura ta a mărturisit împotriva ta, fiindcă ai zis: 'Am omorât pe unsul Domnului!'"
Durerea lui David pricinuită de moartea lui Saul era sinceră şi adâncă, făcând dovada generozităţii unei naturi nobile. El n-a tresăltat din cauza căderii inamicului său. Piedica ce-i oprea urcarea pe tronul lui Israel fusese înlăturată, dar el nu se bucura de faptul acesta. Moartea făcuse să se şteargă amintirea neîncrederii şi cruzimii lui Saul şi acum nimic nu-i mai venea în minte din viaţa lui decât ce era nobil şi impunător. Numele lui Saul era legat de acela al lui Ionatan, a cărui prietenie fusese atât de sinceră şi neegoistă.
Cântarea prin care David şi-a exprimat sentimentele inimii a ajuns o comoară a naţiunii sale şi a poporului lui Dumnezeu din toate veacurile următoare:
"Fala ta, Israele, zace ucisă pe dealurile tale!
Cum au căzut vitejii!
Nu spuneţi lucrul acesta în Gat,
Nu răspândiţi vestea aceasta
În uliţele Ascalonului,
Ca să nu se bucure fetele filistenilor,
Ca să nu se laude fetele celor netăiaţi împrejur.
Munţi din Ghilboa!
Nici rouă, nici ploaie să nu cadă peste voi!
Să nu fie pe voi nici câmpii care să dea pârgă
Pentru darurile de mâncare!
Căci acolo au fost aruncate scuturile vitejilor,
Scutul lui Saul, ca şi când
N-ar fi fost uns cu untdelemn.
De la sângele celor răniţi,
De la grăsimea celor mai voinici,
Arcul lui Ionatan nu da înapoi niciodată,
Şi sabia lui Saul nu se învârtea niciodată în vânt.
Saul şi Ionatan, care s-au plăcut
Şi s-au iubit în timpul vieţii lor
N-au fost despărţiţi nici la moarte;
Erau mai uşori decât vulturii.
Mai tari decât leii.
Fiicele lui Israel! plângeţi pe Saul,
Care vă îmbrăca cu stacojiu şi alte podoabe,
Care vă punea găteli de aur pe hainele voastre!
Cum au căzut vitejii în mijlocul luptei!
Cum a murit Ionatan pe dealurile tale!
Mă doare după tine, frate Ionatane!
Tu erai plăcerea mea;
Dragostea ta pentru mine era minunată:
Mai presus de dragostea femeiască.
Cum au căzut vitejii!
Cum li s-au pierdut armele!" (2 Sam.1,19-27)
Cap. 69 - David chemat la tron
Moartea lui Saul a înlăturat toate primejdiile care făcuseră din David un exilat. Calea pentru a se întoarce în ţara sa era acum deschisă. După trecerea zilelor de doliu după Saul şi Ionatan, "David a întrebat pe Domnul: 'Să mă sui în vreuna din cetăţile lui Iuda?' Domnul i-a răspuns: 'Suie-te'. David a întrebat: 'Unde să mă sui?' Şi Domnul i-a răspuns: 'La Hebron'". Hebronul era situat la aproximativ treizeci de kilometri nord de Beer-Şeba şi cam la mijlocul distanţei dintre cetatea aceasta şi viitoarea aşezare a Ierusalimului. Înainte se numise Chiriat-Arba, cetatea lui Arba, tatăl lui Anac. Mai târziu, s-a numit Mamre, aici aflându-se locul de înmormântare a patriarhilor, "peştera de la Macpela". Hebronul fusese partea de moştenire a lui Caleb, iar acum era cetatea cea mai de frunte din Iuda. Era situat într-o vale înconjurată de un ţinut deluros fertil şi de câmpii roditoare. Cele mai frumoase vii ale Palestinei se aflau în împrejurimile lui, precum şi numeroase livezi de măslini şi pomi fructiferi.
David şi tovarăşii lui s-au pregătit îndată să asculte de îndrumările primite de la Dumnezeu. Cei şase sute de oameni înarmaţi, împreună cu soţiile şi copiii lor, turmele şi cirezile lor, au pornit curând către Hebron. Când caravana a intrat în cetate, bărbaţii lui Iuda se pregăteau să-l salute pe David ca viitor împărat al lui Israel. Îndată s-au luat măsuri pentru încoronarea lui. "Au uns acolo pe David ca împărat peste casa lui Iuda". Dar nu s-a făcut nici un efort pentru a impune cu forţa autoritatea lui asupra celorlalte seminţii.
Unul din cele dintâi acte ale monarhului proaspăt încoronat a fost acela de a-şi exprima sentimentele de duioasă atenţie faţă de memoria lui Saul şi a lui Ionatan. La auzirea veştii despre fapta de vitejie a bărbaţilor din Iabes-Galaad, care salvaseră trupurile conducătorilor căzuţi în luptă şi care le făcuseră o înmormântare onorabilă, David a trimis o delegaţie la Iabes cu solia: "Binecuvântaţi să fiţi de Domnul, fiindcă aţi arătat astfel bunăvoinţă faţă de Saul, stăpânul vostru, şi l-aţi îngropat! Şi acum, Domnul să vă arate bunătate şi credincioşie! Vă voi face şi eu bine, pentru că v-aţi purtat astfel". Totodată, a anunţat urcarea lui pe tronul lui Iuda şi i-a îndemnat la credincioşie pe aceia care se dovediseră atât de devotaţi.
Filistenii nu s-au opus acţiunii întreprinse de Iuda de a-l unge împărat pe David. Se împrieteniseră cu el în timpul exilului pentru a aduce prejudicii şi slăbiciune împărăţiei lui Saul, iar acum nădăjduiau că datorită prieteniei arătate lui David creşterea puterii lui va fi în cele din urmă în folosul lor. Dar domnia lui David nu urma să fie lipsită de necazuri. O dată cu încoronarea a început tristul raport al conspiraţiei şi revoltei. David nu stătea pe un tron de uzurpator; Dumnezeu îl alesese să fie împărat al lui Israel şi nu se manifestase nici neîncredere, nici opunere. Dar de-abia fusese recunoscută autoritatea lui de oamenii lui Iuda, când, prin influenţa lui Abner, Iş-Boşet, fiul lui Saul, a fost proclamat împărat şi aşezat pe un tron rival în Israel.
Iş-Boşet era doar un slab şi incapabil reprezentant al casei lui Saul, în timp ce David era în mod excepţional calificat să poarte răspunderile împărăţiei. Abner, agentul principal în ridicarea lui Iş-Boşet la puterea împărătească, fusese comandantul principal al oştirii lui Saul şi era cel mai distins bărbat din Israel. Abner ştia că David fusese rânduit de Domnul pentru tronul lui Israel, dar, pentru că îl urmărise şi-l persecutase atâta vreme, nu era dispus ca fiul lui Isai să-i urmeze la tron lui Saul.
Împrejurările în care Abner fusese aşezat au servit dezvoltării adevăratului său caracter şi pentru a-l arăta ca fiind un om ambiţios şi lipsit de principii. El fusese intim legat cu Saul şi influenţat de spiritul împăratului să-l dispreţuiască pe omul pe care Dumnezeu îl alesese să domnească peste Israel. Ura lui sporise de când David îi adresase o aspră dojană cu prilejul luării ulciorului cu apă şi suliţei de lângă Saul, în timp ce acesta dormea în tabără. El îşi amintea cum strigase David în auzul împăratului şi al poporului lui Israel: "Oare nu eşti tu bărbat? Şi cine este ca tine în Israel? Pentru ce n-ai păzit pe împărat, stăpânul tău? " Ce ai făcut tu nu este bine. Viu este Domnul, că sunteţi vrednici de moarte, că n-aţi vegheat asupra stăpânului vostru, asupra unsului Domnului" (1 Sam.26,15.16). Mustrarea aceasta mocnise în pieptul lui şi s-a hotărât să-şi realizeze planul de răzbunare şi să dea naştere la dezbinare în Israel, acţiune prin care căuta să se înalţe pe sine însuşi. S-a folosit de reprezentantul fostei împărăţii pentru a-şi realiza propriile sale ambiţii şi scopuri egoiste. El ştia că poporul îl iubea pe Ionatan. Amintirea lui era scumpă pentru toţi, iar campaniile de la început, pline de succes, ale lui Saul nu fuseseră uitate de oştire. Cu o stăruinţă vrednică de o cauză mai bună, acest conducător răzvrătit a mers mai departe pentru a-şi realiza planurile.
Mahanaim, de cealaltă parte a Iordanului, a fost ales ca reşedinţă împărătească, întrucât oferea cea mai mare siguranţă în ceea ce priveşte atacul fie din partea lui David, fie din partea filistenilor. Aici a avut loc încoronarea lui Iş-Boşet. Domnia lui a fost primită mai întâi de seminţiile de la răsărit de Iordan şi în cele din urmă a fost extinsă asupra întregului Israel, în afară de Iuda. Timp de doi ani, fiul lui Saul s-a bucurat de onoruri în capitala izolată. Dar Abner, dorind să-şi întindă puterea peste tot Israelul, s-a pregătit de un război agresiv. "Războiul a ţinut mult între casa lui Saul şi casa lui David. David era tot mai tare, şi casa lui Saul mergea slăbind".
În cele din urmă, trădarea a răsturnat tronul pe care îl înălţaseră răutatea şi ambiţia. Abner, mâniat pe slabul şi incapabilul Iş- Boşet, a dezertat şi şi-a oferit serviciile lui David pentru a aduce de partea sa toate seminţiile lui Israel. Propunerile lui au fost primite de împărat şi - în cinste - i s-a dat drumul să plece pentru a-şi aduce planul la îndeplinire. Dar primirea frumoasă ce i s-a făcut unui războinic atât de viteaz şi vestit a trezit invidia lui Ioab, căpetenia oştirii lui David. Exista între Abner şi Ioab o duşmănie veche, întrucât cel dintâi îl omorâse pe Asael, fratele lui Ioab, în timpul războiului dintre Israel şi Iuda. Acum Ioab, văzând un prilej de a răzbuna moartea fratelui său şi de a se dispensa de un viitor rival, a folosit ocazia de a-l pândi şi ucide pe Abner.
Auzind de atacul mişelesc, David a exclamat: "Nevinovat sunt eu şi împărăţia mea pe vecie, înaintea Domnului, de sângele lui Abner, fiul lui Ner. Sângele acesta să cadă asupra lui Ioab şi asupra întregii case a tatălui său". Având în vedere starea tulbure a împărăţiei, cum şi puterea şi poziţia ucigaşului - fratele lui Ioab, Abişai, fiind strâns unit cu el - David nu a putut să pedepsească crima, aşa cum ar fi trebuit, dar şi-a manifestat în public dezaprobarea faţă de fapta sângeroasă. Înmormântarea lui Abner a fost însoţită de onoruri publice. Oastea, cu Ioab în frunte, a fost chemată să ia parte la serviciile funebre cu hainele sfâşiate şi îmbrăcaţi în sac. Împăratul şi-a manifestat durerea, postind în ziua înmormântării. El mergea imediat după carul mortuar, ca şi cum ar fi fost cel dintâi dintre cei ce poartă doliul; iar la mormânt a rostit o cuvântare de jale care era o mustrare aspră adusă ucigaşilor. Împăratul a făcut următoarea cântare de jale pentru Abner: "Să moară Abner cum moare un mişel?
N-aveai nici mâinile legate,
Nici picioarele puse în lanţuri
Ai căzut cum cade cineva înaintea celor răi!" Mărinimoasa recunoaştere din partea lui David a aceluia care îi fusese vrăjmaşul cel mai aprig a câştigat încrederea şi admiraţia întregului Israel. "Lucrul acesta a fost cunoscut şi plăcut la tot poporul; toţi au găsit că era bine ce făcuse împăratul. Tot poporul şi tot Israelul au înţeles în ziua aceea că Abner, fiul lui Ner, nu fusese ucis din porunca împăratului." În cercul particular al sfetnicilor şi slujitorilor săi de încredere, împăratul a vorbit despre crimă şi, recunoscând faptul că-i este cu neputinţă să-l pedepsească pe criminal aşa cum ar fi dorit, a mărturisit că îl lasă în seama dreptăţii lui Dumnezeu: "Nu ştiţi că o căpetenie, un om mare, a căzut astăzi în Israel? Eu sunt încă slab, măcar că am primit ungerea împărătească; şi oamenii aceştia, fiii ţeruiei, sunt prea puternici pentru mine. Domnul să răsplătească după răutatea lui celui ce a făcut răul!"
Abner fusese sincer în ofertele şi expunerile lui faţă de David, cu toate că motivele lui erau josnice şi egoiste. El se împotrivise cu insistenţă împăratului rânduit de Dumnezeu, nădăjduind să-şi asigure pentru sine onoarea. Ceea ce îl făcuse să lepede cauza pe care o servise un timp atât de îndelungat era supărarea, mândria lezată şi pasiunea; iar prin dezertarea sa în favoarea lui David, nădăjduia să i se dea locul cel mai important în slujba acestuia. Dacă ar fi izbutit în planurile lui, marea lui influenţă şi lipsa de evlavie ar fi primejduit tronul lui David, cum şi pacea şi bunăstarea naţiunii.
"Când a auzit fiul lui Saul că Abner a murit la Hebron, mâinile i-au rămas fără putere, şi tot Israelul s-a înspăimântat." Era lucru uşor de înţeles că împărăţia nu putea fi păstrată mai departe. În curând, un alt act de trădare a desăvârşit căderea puterii care pierea. Iş-Boşet a fost omorât în chip mişelesc de doi dintre căpitanii săi de oştire. Aceştia i-au tăiat capul şi au alergat cu el la împăratul lui Iuda, nădăjduind că vor primi răsplată.
Ei s-au înfăţişat înaintea lui David, mărturisind înspăimântătoarea lor crimă: "Iată capul lui Iş-Boşet, fiul lui Saul, vrăjmaşul tău care voia să-ţi ia viaţa; Domnul răzbună azi pe împărat, domnul meu, împotriva lui Saul şi împotriva neamului lui". Dar David, al cărui tron fusese statornicit de Dumnezeu şi pe care Dumnezeu îl scăpase de vrăjmaşii lui, nu dorea sprijinul trădării pentru a-şi consolida puterea. El le-a povestit acestor ucigaşi ce soartă îl lovise pe acela care se lăudase că l-a ucis pe Saul. "Şi când", a adăugat el, "nişte răi au ucis pe un om nevinovat în casa lui şi în patul lui, cu cât mai mult îi voi cere sângele din mâinile voastre şi vă voi nimici de pe pământ. Şi David a poruncit oamenilor lui să-i omoare" Au luat apoi capul lui Iş-Boşet şi l-au îngropat în mormântul lui Abner, la Hebron".
După moartea lui Iş-Boşet, dorinţa unanimă a conducătorilor lui Israel a fost ca David să fie împărat peste toate seminţiile. "Toate seminţiile au venit la David, în Hebron, şi au zis: 'Iată că noi suntem os din oasele tale şi carne din carnea ta'". Ei au declarat: "Tu povăţuiai şi strângeai pe Israel. Domnul ţi-a zis: 'Tu vei paşte pe poporul Meu Israel, şi vei fi căpetenia lui Israel'. Astfel toţi bătrânii lui Israel au venit la împărat în Hebron, şi împăratul David a făcut legământ cu ei la Hebron, înaintea Domnului". În felul acesta, prin providenţa divină, s-a deschis calea ca el să vină la tron. El nu avea de mulţumit ambiţii personale, deoarece nu căutase onoarea la care ajunsese.
Peste opt mii de urmaşi ai lui Aaron şi leviţi îl aşteptau pe David. Schimbarea produsă în sentimentele poporului era temeinică şi hotărâtă. Revoluţia era liniştită şi demnă, corespunzătoare cu lucrarea cea mare pe care o săvârşeau. Aproape de jumătate de milion de oameni, foşti supuşi ai lui Saul, s-au strâns la Hebron şi în împrejurimi. Dealurile şi văile erau un furnicar de lume. Se stabilise timpul încoronării. Omul care fusese alungat de la curtea lui Saul, care fugise prin munţi, dealuri şi peşteri pentru a-şi scăpa viaţa, stătea în faţa clipei când urma să primească cea mai mare onoare pe care o poate primi omul de la semenii săi. Preoţii şi conducătorii, îmbrăcaţi în hainele sfintei lor slujbe, ofiţerii şi ostaşii cu suliţele şi coifurile scânteind, cum şi străini de la mari depărtări aşteptau să fie martori la încoronarea împăratului ales. David era îmbrăcat cu haina împărătească. Uleiul sfânt a fost turnat pe fruntea lui de către marele preot, deoarece ungerea din partea lui Samuel fusese profetică, arătând spre aceea care urma să aibă loc la consacrarea împăratului. Timpul venise şi, printr-un ritual solemn, David a fost consacrat în slujba de locţiitor al lui Dumnezeu. Sceptrul i-a fost pus în mână. Legământul dreptei lui domnii a fost scris, iar poporul a depus jurământul de credinţă. Coroana a fost aşezată pe fruntea lui, act cu care ceremonia solemnă se termina. Israel avea un împărat rânduit de Dumnezeu. Acela care aşteptase cu răbdare ca Domnul să lucreze vedea acum împlinită făgăduinţa lui Dumnezeu. "David ajungea tot mai mare, şi Domnul, Dumnezeul oştirilor, era cu el" (2 Sam.5,10).
Cap. 70 - Domnia lui David
Îndată ce a fost aşezat pe tronul lui Israel, David a început să caute un loc mai potrivit pentru capitala regatului său. La treizeci de kilometri depărtare de Hebron, a fost ales un loc pentru a se aşeza acolo viitoarea capitală a împărăţiei. Înainte ca Iosua să treacă cu oştile lui Israel peste Iordan, acest loc fusese numit Salem. În apropiere de locul acesta, Avraam îşi dovedise credincioşia faţă de Dumnezeu. Cu opt sute de ani înainte de încoronarea lui David, aici fusese locuinţa lui Melhisedec, preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt. Avea o poziţie centrală şi era aşezat la altitudine mai înaltă, fiind preotejat de un lanţ muntos de jur împrejur. Fiind la graniţa dintre Beniamin şi Iuda, era în imediata apropiere de Efraim şi se putea ajunge uşor aici şi din celelalte seminţii.
Pentru ca să fie stăpâni pe localitatea aceasta, a trebuit ca evreii să îndepărteze o rămăşiţă a canaaniţilor, care deţineau o poziţie fortificată pe munţii Sion şi Moria. Cetăţuia aceasta se numea Iebus, iar locuitorii erau cunoscuţi ca iebusiţi. Timp de sute de ani, Iebusul fusese socotit imposibil de cucerit; dar a fost asediat şi cucerit de evrei sub comanda lui Ioab care, ca răsplată a vitejiei sale, a fost făcut căpetenia oştirii lui Israel. Iebusul a devenit acum capitală naţională, iar numele lui păgân a fost schimbat în Ierusalim.
Hiram, domnitorul bogatei cetăţi Tir, de pe ţărmul Mării Medi-terane, a căutat acum alianţa cu împăratul lui Israel şi l-a ajutat pe David să-şi clădească un palat în Ierusalim. Au fost trimişi de la Tir reprezentanţi însoţiţi de arhitecţi şi meseriaşi, cum şi coloane lungi de care încărcate cu lemn scump de cedru şi alte materiale de preţ.
Puterea crescândă a israeliţilor prin unirea lor sub domnia lui David, cucerirea cetăţii Iebus, cum şi alianţa cu Hiram, domnitorul Tirului, au trezit vrăjmăşia filistenilor, care au invadat din nou ţara cu o oaste puternică, întinzându-se în valea Refaim, la o foarte mică depărtare de Ierusalim. David se retrăsese cu oamenii lui în cetăţuia Sionului pentru a aştepta îndrumare de la Dumnezeu. David L-a întrebat pe Domnul: "Să mă sui împotriva filistenilor? Îi vei da în mâinile mele?" Şi Domnul i-a zis lui David: "Suie-te, căci voi da pe filisteni în mâinile tale." (2 Sam.5,17-25).
David s-a aruncat îndată asupra inamicului, l-a înfrânt şi l-a zdrobit, luându-i idolii pe care-i adusese pentru a-şi asigura biruinţa. Înfuriaţi de umilinţa înfrângerii, filistenii au adunat o oaste şi mai mare şi s-au întors la luptă. Şi din nou "s-au răspândit în valea Refaim". Din nou David L-a căutat pe Domnul şi Marele "Eu Sunt" a luat conducerea oştirii lui Israel.
Dumnezeu l-a îndrumat pe David spunând: "Să nu te sui; ci ia-i pe la spate, şi mergi asupra lor în dreptul duzilor. Când vei auzi un vuiet de paşi în vârful duzilor să te grăbeşti, căci Domnul merge înaintea ta, ca să baţi oştirea filistenilor." Dacă, asemenea lui Saul, David şi-ar fi ales propria sa cale, n-ar fi izbutit. Dar el a făcut aşa cum îi poruncise Domnul şi "oastea filistenilor a fost bătută de la Gabaon până la Ghezer. Faima lui David s-a răspândit în toată ţara, şi Domnul l-a făcut de temut pentru toate neamurile" (1Cron.14,16.17).
Acum, după ce şi-a întărit bine tronul şi a scăpat de invaziile vrăjmaşilor din afară, David a trecut la realizarea unui plan plăcut lui, şi anume să aducă chivotul lui Dumnezeu la Ierusalim. Mult timp chivotul rămăsese la Chiriat-Iearim, la vreo cincisprezece kilometri depărtare; dar era momentul potrivit ca cetatea care servea drept capitală a naţiunii să fie onorată cu semnele prezenţei divine.
David a invitat treizeci de mii de oameni aleşi ai lui Israel, deoarece avea de gând să facă din ocazia aceasta o privelişte de mare bucurie şi de impunătoare solemnitate. Oamenii au răspuns voios invitaţiei. Marele preot împreună cu fraţii lui de slujbă sfântă, domnii şi conducătorii seminţiilor s-au adunat la Chiriat-Iearim. David ardea de zel sfânt. Chivotul a fost scos din casa lui Abinadab şi aşezat într-un car nou, tras de boi, iar cei doi fii ai săi însoţeau carul.
Bărbaţii lui Israel îl urmau strigând de bucurie şi cântând cântece de preamărire, o mulţime de glasuri unindu-se cu melodia instrumentelor; "David şi toată casa lui Israel cântau înaintea Domnului" cu harpe, cu lăute, cu timpane, cu fluiere şi cu ţimbale" (2 Sam.6,5). De mult timp nu mai văzuse Israel aşa privelişte de triumf. Cu solemnă bucurie, marea procesiune mergea pe drumul ce ducea peste văi şi dealuri, către cetatea sfântă.
Dar "când au ajuns la aria lui Nacon, Uza a întins mâna spre chivotul lui Dumnezeu şi l-a apucat, pentru că erau să-l răstoarne boii. Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Uza, şi Dumnezeu l-a lovit pe loc pentru păcatul lui, şi a murit acolo lângă chivotul lui Dumnezeu." O groază subită a apucat mulţimea bucuroasă. David a rămas înmărmurit şi s-a temut grozav, în inima lui contestând dreptatea lui Dumnezeu. El a căutat să onoreze chivotul ca simbol al prezenţei divine. Pentru ce, dar, a fost trimisă această pedeapsă grozavă pentru a schimba momentele acelea de bucurie în prilej de durere şi doliu? Părându-i-se primejdios a păstra chivotul în apropierea sa, David s-a hotărât să-l lase acolo unde se afla. S-a găsit un loc potrivit pentru el în apropiere, în casa lui Obed-Edom din Gat.
Soarta lui Uza a fost o pedeapsă divină pentru călcarea celei mai clare porunci. Prin Moise, Domnul dăduse îndrumări speciale cu privire la transportarea chivotului. Numai preoţii, urmaşii lui Aaron, puteau să-l atingă sau să-l privească când era descoperit. Îndrumările divine spuneau astfel: "Fiii lui Chehat să vină la pornirea taberei ca să le ducă; dar să nu se atingă de lucrurile sfinte ca să nu moară" (Numeri 4,15). Preoţii trebuia să acopere mai întâi chivotul şi abia după aceea trebuia să vină chehatiţii să-l ridice, apucând drugii aşezaţi în inelele de pe laturile chivotului care nu trebuia să fie scoşi niciodată. Gherşoniţilor şi merariţilor, care aveau grija covoarelor, scândurilor şi stâlpilor, li se dăduseră de către Moise care şi boi pentru transportarea lucrurilor încredinţate lor. "Dar n-a dat nici unul fiilor lui Chehat pentru că după cum cereau slujbele lor, ei trebuia să ducă lucrurile sfinte pe umeri" (Numeri 7,9). Iată dar că în transportarea chivotului de la Chiriat-Iearim s-a dovedit o nesocotire directă şi de neiertat faţă de îndrumările Domnului.
David şi poporul său se adunaseră pentru a înfăptui o lucrare sfântă şi se devotaseră cu inima voioasă şi binevoitoare; dar Domnul nu putea să primească slujba aceasta, întrucât nu era săvârşită după îndrumările Lui. Filistenii, care nu cunoşteau Legea lui Dumnezeu, aşezaseră chivotul într-un car când l-au trimis înapoi la Israel, iar Domnul a primit osteneala lor. Dar israeliţii erau în posesia declaraţiei lămurite a voinţei lui Dumnezeu în toate problemele acestea, iar neglijarea acestor instrucţiuni din partea lor era dezonorantă pentru Dumnezeu. Asupra lui Uza zăcea marea vinovăţie a încumetării. Călcarea Legii lui Dumnezeu micşorase simţământul lui cu privire la sfinţenia ei şi, fiind plin de păcate nemărturisite, se încumetase să atingă simbolul prezenţei lui Dumnezeu, desconsiderând porunca divină. Dumnezeu nu poate primi o ascultare parţială, nu poate primi un fel neglijent de tratare a poruncilor Sale. Prin pedepsirea lui Uza, El dorea să imprime în mintea tuturor israeliţilor importanţa unei stricte ascultări de cerinţele Sale. În felul acesta, moartea acelui singur om, ducând tot poporul la pocăinţă, putea să evite necesitatea pedepsirii multor mii.
Dându-şi seama că însăşi inima sa nu stătea în totul bine faţă de Dumnezeu şi, văzând lovitura dată lui Uza, David s-a temut de chivot ca nu cumva vreun păcat de-al său să atragă pedeapsa. Dar Obed-Edom, cu toate că se bucura cu îngrijorare, a salutat simbolul sfânt ca pe o garanţie a bunăvoinţei lui Dumnezeu faţă de cel ascultător. Tot Israelul avea acum atenţia îndreptată către Obed-Edom din Gat şi casa lui; toţi aşteptau să vadă ce are să se întâmple cu el. "Şi Domnul a binecuvântat pe Obed-Edom şi toată casa lui".
Asupra lui David, mustrarea divină şi-a împlinit lucrarea. El a fost făcut să-şi dea seama, ca niciodată mai înainte, de sfinţenia Legii lui Dumnezeu şi de nevoia unei stricte ascultări. Favoarea arătată casei lui Obed-Edom l-a determinat din nou pe David să creadă că prezenţa chivotului ar putea aduce o binecuvântare pentru sine şi pentru poporul său.
După trei luni, s-a hotărât să facă o nouă încercare de a muta chivotul, dar acum a fost foarte atent ca să îndeplinească în toate amănuntele îndrumările Domnului. Din nou au fost invitaţi toţi bărbaţii de seamă ai naţiunii şi o mare adunare s-a strâns în jurul locuinţei lui Obed-Edom. Cu o pioasă grijă, chivotul a fost acum aşezat pe umerii bărbaţilor rânduiţi de Dumnezeu, mulţimea s-a aşezat în rânduri ordonate şi, cu inima tremurândă, marea procesiune a pornit iarăşi la drum. La fiecare şase paşi, trâmbiţa anunţa oprirea. După îndrumările date de David, se aduceau ca jertfă boi şi viţei îngrăşaţi. Bucuria luă acum locul îngrijorării şi groazei. Împăratul renunţase la hainele sale împărăteşti şi se îmbrăcase într-un efod simplu de in, aşa cum purtau preoţii. Făcând acest lucru, el nu îşi atribuia funcţii preoţeşti, căci efodul era uneori purtat şi de alte persoane decât preoţii. Dar la serviciul acesta dorea să se aşeze, înaintea lui Dumnezeu, pe treaptă de egalitate cu supuşii săi. În ziua aceea, închinarea trebuia să-I fie acordată doar lui Dumnezeu. El trebuia să fie singurul subiect al adorării.
Din nou pornea lunga coloană, iar muzica harpelor, alăutelor, trâmbiţelor şi timpanelor se înălţa spre cer împreună cu melodia multor glasuri. "David juca din răsputeri înaintea Domnului", în bucuria lui, ţinând tactul cântecului.
Dansul lui David, în bucuria lui plină de evlavie, înaintea lui Dumnezeu a fost dat ca exemplu de către iubitorii de petreceri, ca îndreptăţire a dansului modern; dar argumente de felul acesta nu se pot susţine. În zilele noastre, dansul e însoţit de nebunii şi petreceri nocturne. Sănătatea şi moralitatea sunt sacrificate iubirii de petreceri. În mijlocul celor ce frecventează sălile de bal, Dumnezeu nu este un obiect al cugetării şi al respectului; lor li s-ar părea că nu se cade ca la adunările lor să se facă rugăciuni şi să se cânte cântări de laudă. Proba aceasta trebuie să fie hotărâtoare.
Distracţiile care au tendinţa de a slăbi iubirea pentru cele sfinte şi care scad plăcerea pentru serviciul lui Dumnezeu nu trebuie să fie căutate de creştini. Muzica şi dansul împreună cu lauda plină de bucurie pentru Dumnezeu cu prilejul mutării chivotului n-au nici cea mai slabă asemănare cu desfrâul dansului modern. Unul urmărea să păstreze viu în minte pe Dumnezeu şi proslăvea Numele Lui cel sfânt. Celălalt este o născocire a lui Satana pentru a-i face pe oameni să-L uite pe Dumnezeu şi să-L dezonoreze.
Procesiunea triumfală se apropia de capitală, urmând simbolul sfânt al împăratului nevăzut. Deodată, o explozie de cântec a cerut santinelelor de pe ziduri să deschidă larg porţile cetăţii: "Porţi, ridicaţi-vă capetele;
Ridicaţi-vă, porţi veşnice,
Ca să intre Împăratul slavei!"
O grupă de instrumentişti şi corişti răspunse:
"Cine este acest Împărat al slavei?" De la altă grupă veni răspunsul: "Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel viteaz în lupte." Apoi sute de voci, unindu-se, făceau să se amplifice corul triumfal: "Porţi, ridicaţi-vă capetele!
Ridicaţi-le porţi veşnice,
Ca să intre Împăratul slavei!"
Din nou s-a auzit voioasa întrebare: "Cine este acest Împărat al slavei?" Iar glasul unei mari mulţimi, "ca vuietul multor ape", a fost auzit răspunzând, plin de entuziasm: "Domnul oştirilor, El este Împăratul slavei!" Ps. 24,7-10 Apoi porţile s-au deschis larg, procesiunea a intrat şi, cu respect sfânt, chivotul a fost aşezat în cortul pregătit pentru primirea lui. Înaintea curţii sfinte se ridicaseră altare pentru jertfe; fumul jertfelor de împăcare şi al arderilor de tot, norii de tămâie, cântările de laudă şi rugăciunile lui Israel se înălţau spre cer. Ser-viciul odată sfârşit, împăratul rosti o binecuvântare asupra poporului. Şi apoi cu dărnicie împărătească, a poruncit să se împartă poporului mâncare şi vin ca să se învioreze.
Toate seminţiile au fost reprezentate la acest serviciu - oficierea celui mai sfânt eveniment care marcase domnia lui David. Spiritul inspiraţiei divine odihnise asupra împăratului şi acum, când ultimele raze ale soarelui în apus împodobeau cortul cu o aureolă de lumină, inima lui se înălţa cu recunoştinţă către Dumnezeu pentru că semnul binecuvântat al prezenţei Sale era atât de aproape de tronul lui Israel.
Adâncit în astfel de gânduri, David s-a întors la palatul său pentru ca "să-şi binecuvânteze casa". Dar acolo se afla cineva care privise scena bucuriei cu alte gânduri decât acelea care însufleţiseră inima lui David. "Pe când chivotul Domnului intra în cetatea lui David, Mical, fiica lui Saul, se uita pe fereastră şi văzând pe împăratul David sărind şi jucând înaintea Domnului, l-a dispreţuit în inima ei." În furia mâniei ei, n-a mai avut răbdare să aştepte întoarcerea lui David în palat şi s-a dus afară ca să-l întâmpine, iar când el o salută cu vorbe frumoase, ea turnă un torent de cuvinte grele. Ironia vorbirii ei era aspră şi tăioasă: "Cu câtă cinste s-a purtat astăzi împăratul lui Israel, descoperindu-se înaintea slujnicelor supuşilor lui, cum s-ar descoperi un om de nimic!"
David a înţeles că Mical dispreţuise şi dezonorase serviciul divin şi a răspuns sever: "Înaintea Domnului care m-a ales mai presus de tatăl tău şi de toată casa lui, ca să mă pună căpetenie peste poporul Domnului, peste Israel, înaintea Domnului am jucat. Vreau să mă arăt şi mai de nimic decât de data aceasta şi să mă înjosesc în ochii mei; totuşi voi fi în cinste la slujnicele de care vorbeşti." La mustrarea lui David s-a adăugat şi aceea a Domnului: din cauza mândriei şi a încumetării ei, Mical "n-a avut copii până în ziua morţii ei."
Ceremoniile solemne care însoţeau mutarea chivotului au făcut o impresie dăinuitoare asupra lui Israel, trezind un interes profund pentru serviciul sanctuarului, reînviindu-i râvna pentru Domnul. David s-a străduit prin mijloacele care-i stăteau la îndemână să adâncească impresiile acestea. Cântările au fost introduse ca o parte obişnuită a serviciului religios şi David a compus psalmi nu numai pentru a fi folosiţi de preoţi la serviciul sanctuarului, ci şi pentru a fi cântaţi de popor în timpul călătoriilor către altarul naţional, cu prilejul sărbătorilor anuale. Influenţa exercitată în felul acesta a fost foarte cuprinzătoare şi a adus ca rezultat eliberarea naţiunii de idolatrie. Multe dintre popoarele vecine, văzând prosperitatea lui Israel, au fost determinate să gândească bine despre Dumnezeul lui Israel, care făcuse lucruri atât de mari pentru poporul Său.
Cortul clădit de Moise, cu tot ce ţinea de serviciul sanctuarului, în afară de chivot, era încă la Ghibea. Era planul lui David acela de a face din Ierusalim centrul religios al naţiunii. El a făcut un palat pentru sine şi i se părea că nu era potrivit să lase chivotul lui Dumnezeu într-un cort. S-a hotărât deci să zidească pentru el un templu de o aşa măreţie, încât să arate cât de mult preţuieşte Israel onoarea făcută naţiunii de faptul că prezenţa Domnului, Împăratul lor, era în mijlocul lor. Spunându-i profetului Natan planul său, a primit un răspuns încurajator: "Du-te şi fă tot ce ai pe inimă, căci Domnul este cu tine." Dar, în aceeaşi noapte, cuvântul Domnului i-a vorbit lui Natan, încredinţându-i o solie pentru împărat. David urma să fie lipsit de privilegiul de a construi o casă pentru Dumnezeu, dar i s-a dat asigurarea bunăvoinţei lui Dumnezeu faţă de el, faţă de urmaşii lui şi faţă de împărăţia lui Israel: "Te-am luat de la păşune, de la oi, ca să fii căpetenie peste poporul Meu, peste Israel; am fost cu tine pretutindeni pe unde ai mers, am nimicit pe toţi vrăjmaşii tăi dinaintea ta, şi ţi-am făcut numele mare, ca numele celor mari de pe pământ; am dat un loc poporului Meu, lui Israel, şi l-am sădit ca să locuiască în el şi să nu mai fie tulburat, ca să nu-l mai apese cei răi ca mai înainte."
Însă, întrucât dorise să zidească o casă pentru Dumnezeu, lui David i s-a dat făgăduinţa: "Domnul îţi vesteşte că-ţi va zidi o casă" Eu îţi voi ridica un urmaş după tine" El va zidi Numelui Meu o casă, şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei lui."
Motivul pentru care David nu trebuia să clădească templul a fost arătat: "Tu ai vărsat prea mult sânge, şi ai făcut mari războaie; de aceea nu vei zidi o casă Numelui Meu" Iată că ţi se va naşte un fiu, care va fi un om al odihnei, şi căruia îi voi da odihnă, izbăvindu-l din mâna tuturor vrăjmaşilor lui de jur împrejur; "numele lui va fi Solomon (Pace) şi voi aduce peste Israel pacea şi liniştea în timpul vieţii lui. El va zidi o casă Numelui Meu" (1Cron.22,8-10).
Cu toate că dorinţa arzătoare a inimii lui nu a fost îndeplinită, David a primit solia cu recunoştinţă. "Cine sunt eu, Doamne, Dumnezeule", a spus el, "şi ce este casa mea de m-ai făcut să ajung unde sunt? Şi încă atât este puţin înaintea Ta, Doamne, Dumnezeule! Tu vorbeşti despre casa robului tău şi în viitor!" Şi apoi şi-a reînnoit legământul cu Dumnezeu.
David ştia că ar fi fost o onoare pentru numele său şi ar fi adăugat glorie la domnia lui dacă ar fi adus la îndeplinire lucrarea plănuită în inima sa; dar a fost gata să supună propria-i voinţă voinţei lui Dumnezeu. Resemnarea plină de recunoştinţă, astfel manifestată, se vede rar chiar şi între creştini. De câte ori aceia care au trecut de vârsta bărbăţiei se prind de nădejdea de a realiza vreo lucrare însemnată, de care inima lor este alipită, dar pe care nu sunt potriviţi să o îndeplinească. Poate că Providenţa divină le vorbeşte ca şi lui David, spunându-le că lucrarea pe care o doresc atât de mult nu le poate fi încredinţată. Ei trebuie doar să pregătească drumul pentru ca altul să o îndeplinească. Dar, în loc să se supună recunoscători îndrumărilor divine, mulţi se dau înapoi, socotindu-se neglijaţi şi lepădaţi, şi zic că, dacă nu pot săvârşi acea unică lucrare pe care doresc să o facă, nu vor mai face nimic. Mulţi se agaţă cu energie şi disperare de răspunderi pe care nu sunt capabili să le ducă şi se ostenesc zadarnic să realizeze o lucrare de care nu sunt capabili, în timp ce lucrarea pe care ar putea să o facă rămâne nefăcută. Iar din cauza acestei lipse de conlucrare din partea lor, o mai mare lucrare este împiedicată şi zădărnicită.
David, în legământul său cu Ionatan, făgăduise că, atunci când va fi ajuns să aibă odihnă din partea vrăjmaşilor săi, va arăta bunătate faţă de casa lui Saul. În prosperitatea sa, ţinând seama de legământul său, împăratul întrebă: "A mai rămas cineva din casa lui Saul, ca să-i fac bine din pricina lui Ionatan?" I s-a vorbit despre un fiu al lui Ionatan, Mefiboşet, care fusese olog din copilărie. Cu ocazia înfrângerii lui Saul de către filisteni, la Izreel, doica, încercând să fugă cu el, îl lăsase să cadă şi el rămăsese olog pentru toată viaţa. Acum David l-a invitat pe tânăr la curte şi l-a primit cu bunăvoinţă. Moşiile particulare ale lui Saul i-au fost înapoiate pentru întreţinerea casei lui, iar fiul lui Ionatan urma să fie oaspete permanent al împăratului, luând parte zilnic la masa împărătească. Din cauza celor povestite de vrăjmaşii lui David, Mefiboşet fusese determinat să cultive o puternică prejudecată împotriva lui, considerându-l uzurpator; dar primirea generoasă şi prietenoasă pe care i-a făcut-o domnitorul şi continua lui bunătate au câştigat inima tânărului, care s-a ataşat de David şi, asemenea tatălui său Ionatan, a înţeles că interesul lui era unul şi acelaşi cu al împăratului pe care-l alesese Dumnezeu.
După încoronarea lui David ca împărat al lui Israel, naţiunea s-a bucurat de un timp lung de pace. Popoarele înconjurătoare, văzând tăria şi unitatea împărăţiei, au ajuns curând să-şi dea seama că este prudent să se abţină de la lupte făţişe; iar David, ocupat cu organizarea şi dezvoltarea împărăţiei, a încetat războaiele şi defensivele. În cele din urmă, totuşi, a declarat război vechilor vrăjmaşi ai lui Israel, filistenii şi moabiţii, şi, izbutind să-i înfrângă, şi pe unii, şi pe alţii, i-a făcut tributari.
Apoi s-a format o largă coaliţie a naţiunilor înconjurătoare împotriva împărăţiei lui David, din care au pornit cele mai mari războaie, dar şi cele mai mari victorii ale domniei lui, marcând cea mai cuprinzătoare creştere a puterii lui. Această alianţă vrăjmaşă, care de fapt a izbucnit numai din invidia faţă de puterea crescândă a lui David, n-a fost provocată de el. Iată împrejurările care au dus la crearea ei:
La Ierusalim sosise vestea morţii lui Nahaş, împăratul amoniţilor, un domnitor care se arătase binevoitor faţă de David când acesta fugea din faţa mâniei lui Saul. Acum, dorind să-şi arate recunoştinţa şi aprecierea pentru bunătatea dovedită faţă de el în zilele necazului său, David a trimis o delegaţie cu o solie de simpatie faţă de Hanun, fiul şi urmaşul împăratului amoniţilor. David a zis: "Voi arăta bunăvoinţă lui Hanun, fiul lui Nahaş, cum a arătat bunăvoinţă şi tatăl lui faţă de mine".
Dar fapta lui prietenoasă a fost răstălmăcită. Amoniţii Îl urau pe Dumnezeul cel adevărat şi erau cei mai mari vrăjmaşi ai lui Israel. Amabilitatea aparentă a lui Nahaş faţă de David venea numai din vrăjmăşia faţă de Saul, ca împărat al lui Israel. Solia lui David a fost interpretată rău de către sfetnicii lui Hanun. Ei i-au zis stăpânului lor, Hanun: "Crezi că David îţi trimite oameni să te mângâie, ca să cinstească pe tatăl tău? Ori ca să cunoască şi să cerceteze cetatea, ca s-o nimicească trimite el slujitorii la tine?" Tot prin sfatul sfetnicilor fusese determinat Nahaş, cu o jumătate de veac mai înainte, să le impună locuitorilor cetăţii Iabes-Galaad o condiţie crudă, atunci când, fiind asediaţi de amoniţi, căutau să obţină un legământ de pace. Nahaş ceruse să li se scoată tuturor ochiul drept. Amoniţii îşi mai aminteau încă bine cum împăratul lui Israel zădărnicise planul lor plin de cruzime şi scăpase poporul pe care el dorise să-l umilească şi să-l schilodească. Aceeaşi ură împotriva lui Israel îi insufla şi acum. Ei nu puteau pricepe duhul de mărinimie care inspirase solia lui David. Atunci când stăpâneşte mintea oamenilor, Satana va trezi invidia şi bănuiala care vor face să fie răstălmăcite chiar cele mai bune intenţii. Ascultând de sfetnicii săi, Hanun îi consideră pe trimişii lui David ca spioni şi-i umplu de ocară şi batjocuri.
Se îngăduise ca amoniţii să-şi dea pe faţă gândurile rele ale inimii lor fără vreo reţinere, pentru ca adevăratul lor caracter să fie descoperit înaintea lui David. Nu era voinţa lui Dumnezeu ca Israel să se alieze cu poporul acesta păgân şi trădător.
În timpurile îndepărtate, ca şi în prezent, funcţia de ambasador era considerată ca ceva sacru. Prin această lege universală a popoarelor, se asigura persoanei protecţia împotriva violenţei sau insultei. Ambasadorul fiind un reprezentant al suveranului său, orice insultă ce i se aducea cerea o pedeapsă neîntârziată. Amoniţii, ştiind că insulta adusă lui Israel va fi răzbunată cu siguranţă, au făcut pregătiri pentru război. "Fiii lui Amon, au văzut că se făcuseră urâţi lui David, şi Hanun şi fiii lui Amon au trimis o mie de talanţi de argint să tocmească în slujba lor care şi călăreţi de la sirienii din Mesopotamia şi de la sirienii din Maaca şi din ţoba. Au tocmit treizeci şi două de mii de care şi pe împăratul din Maaca împreună cu poporul lui, care au venit şi au tăbărât înaintea Medebei. Fiii lui Amon s-au strâns din cetăţile lor şi au mers la luptă" (1 Cron.19,6.7.13).
Era într-adevăr o alianţă uriaşă. Locuitorii ţinutului dintre Eufrat şi Marea Mediterană se aliaseră cu amoniţii. Partea de miazănoapte şi de răsărit a Canaanului era înconjurată de vrăjmaşi înarmaţi, uniţi pentru a zdrobi împărăţia lui Israel.
Evreii nu au aşteptat ca ţara lor să fie invadată. Oştile lor, sub comanda lui Ioab, au trecut Iordanul şi au înaintat către capitala amoniţilor. În timp ce comandantul evreu îşi conducea oastea către câmpul de bătaie, căuta să o îmbărbăteze pentru luptă, zicând: "Fii tare, şi să ne îmbărbătăm pentru poporul nostru şi pentru cetăţile Dumnezeului nostru şi Domnul să facă ce va crede". Oştile unite ale aliaţilor au fost înfrânte în cea dintâi luptă. Dar n-au fost bucuroşi să stea liniştiţi şi, în anul următor, au reluat războiul. Împăratul Siriei şi-a adunat oştile, ameninţând pe Israel cu oştirea sa cea mare. Dându-şi seama cât de multe depindeau de această bătălie, David însuşi conduse lupta şi, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, a adus o înfrângere atât de gravă aliaţilor, încât sirienii din Liban până la Eufrat nu numai că au încetat războiul, dar au devenit chiar tributari lui Israel. David a dus război împotriva amoniţilor, până ce au căzut cetăţuile lor şi întregul ţinut a ajuns sub stăpânirea lui Israel.
Primejdiile care ameninţau naţiunea cu nimicire totală s-au dovedit, prin îndurarea lui Dumnezeu, a fi chiar mijlocul prin care ea s-a ridicat la o mărire fără precedent. Comemorând aceste minunate eliberări, David cânta: "Trăiască Domnul şi binecuvântată să fie Stânca mea!
Mărit să fie Dumnezeul mântuirii mele,
Dumnezeu, răzbunătorul meu, care îmi supune popoarele,
Şi mă izbăveşte de vrăjmaşii mei!
Tu mă înalţi mai presus de potrivnicii mei,
Mă scapi de omul asupritor.
De aceea, Doamne, Te voi lăuda printre neamuri,
Voi cânta slava Numelui Său. El dă mari izbăviri împăratului Său, Şi dă îndurare unsului Său:
Lui David şi seminţiei lui, pe vecie" Ps.18,46-50.
De altfel, prin toate cântările lui David s-a imprimat în mintea poporului lui Israel gândul că Domnul era tăria şi scăparea lor: "Nu mărimea oştirii scapă pe împărat,
Nu mărimea puterii scapă pe viteaz;
Calul nu poate da chezăşia biruinţei,
Şi toată vlaga lui nu dă izbăvirea."
"Dumnezeule, Tu eşti Împăratul meu;
Porunceşte izbăvirea lui Iacov!
Cu Tine doborâm pe vrăjmaşii noştri,
Cu Numele Tău zdrobim pe potrivnicii noştri,
Căci nu în arcul meu mă încred,
Nu sabia mea mă va scăpa;
Ci Tu ne izbăveşti de vrăjmaşii noştri,
Şi dai de ruşine pe cei ce ne urăsc."
"Unii se bizuiesc pe carăle lor, alţii pe caii lor;
Dar noi ne bizuim pe Numele Domnului, Dumnezeului nostru" (Ps.33,16.17; 44,4-7;20,7).
Împărăţia lui Israel ajunsese în totul împlinirea făgăduinţei date lui Avraam şi mai târziu repetate lui Moise: "Seminţei tale dau ţara aceasta, de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat" (Gen.15,18; Deut.11,22-25). Israel devenise o naţiune puternică, respectată şi temută de popoarele înconjurătoare. Iar în împărăţia sa, puterea lui David devenise foarte mare. El stăpânea, aşa cum puţini domnitori au izbutit s-o facă, inima poporului său care îi era cu totul devotat. El Îl onorase pe Dumnezeu şi Dumnezeu îl onora acum pe el.
Dar în mijlocul celei mai mari prosperităţi pândea primejdia. În timpul celei mai mari biruinţe în afară, David era în cea mai mare primejdie şi a trebuit să înfrunte cea mai umilitoare înfrângere.
Cap. 71 - Păcatul şi pocăinţa lui David
Biblia are puţine cuvinte de spus pentru a-i lăuda pe oameni. Puţin spaţiu se ia pentru a povesti chiar virtuţile celor mai buni oameni care au trăit vreodată. Tăcerea aceasta nu este fără un scop anume şi nu este lipsită de învăţătură. Toate însuşirile bune pe care le au oamenii sunt darul lui Dumnezeu; faptele lor bune sunt săvârşite prin harul lui Dumnezeu, prin Domnul Hristos. Întrucât Îi datorează totul lui Dumnezeu, slava pentru tot ce sunt sau fac Îi aparţine Lui; ei sunt instrumente în mâna Lui. Mai mult decât atât - aşa după cum ne învaţă toate lecţiile din Biblie - este primejdios a-i lăuda sau a-i înălţa pe oameni; căci, dacă cineva ajunge să creadă că nu mai depinde în totul de Dumnezeu, ci dimpotrivă se încrede în propria sa putere, este lucru sigur că el va cădea. Omul se luptă cu vrăjmaşi mai puternici decât este el. "Căci noi nu avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti" (Ef. 6,12). Este cu neputinţă ca noi, prin propria noastră putere, să ducem lupta; şi tot ce abate mintea de la Dumnezeu, tot ce duce la înălţare de sine sau încredere în sine pregăteşte în chip sigur calea pentru înfrângere. Cuvântul Scripturii imprimă în inima oamenilor lipsă de încredere în puterea omenească şi încurajează încrederea în puterea divină.
Spiritul de încredere în sine şi de încăpăţânare a pregătit calea pentru căderea lui David. Lăudăroşia vieţii şi viclenele ispite ale puterii şi ale traiului luxos nu au rămas fără influenţă asupra lui. Legătura cu naţiunile învecinate a exercitat, de asemenea, o influenţă spre rău. Potrivit practicilor care domneau printre domnitorii din Răsărit, abateri ce nu erau îngăduite la supuşi rămâneau nepedepsite dacă erau săvârşite de conducători. Monarhul nu avea obligaţia de a exercita aceeaşi stăpânire de sine ca supuşii săi. Toate acestea urmăreau să slăbească simţământul lui David cu privire la gravitatea nespus de mare a păcatului. Şi, în loc să se sprijinească în umilinţă pe puterea lui Dumnezeu, el a început să se încreadă în propria sa înţelepciune şi putere. Din momentul în care Satana izbuteşte să despartă sufletul de Dumnezeu, unicul Izvor al puterii, el încearcă să trezească dorinţele nesfinte ale naturii fireşti a omului. Lucrarea vrăjmaşului nu se face pe neaşteptate; la început, nu este bruscă, nici bătătoare la ochi, ci este o tainică subminare a citadelei principiului. Începe în lucruri care par a fi mărunte - neglijenţa de a fi sincer cu Dumnezeu şi de a te sprijini în totul numai pe El, dispoziţia de a urma obiceiurile şi practicile lumii.
Înainte de a se termina războiul cu amoniţii, David, lăsând comanda armatei în seama lui Ioab, s-a întors la Ierusalim. Sirienii se supuseseră deja lui Israel, iar înfrângerea deplină a amoniţilor părea sigură. David era înconjurat de roadele victoriei şi de onorurile cârmuirii lui capabile şi înţelepte. Tocmai acum, când se afla în momente de relaxare şi neveghere, ispititorul a folosit ocazia pentru a-i ocupa mintea. Faptul că Dumnezeu Şi-l apropiase pe David atât de mult şi dovedise atâta îndurare faţă de el ar fi trebuit să fie cel mai puternic îndemn pentru a-şi păstra caracterul neîntinat. Dar când, în momente de răgaz şi siguranţă personală, a întrerupt legătura cu Dumnezeu, David a cedat în faţa lui Satana şi a adus asupra sufletului său pata vinovăţiei. Tocmai el, conducă-torul naţiunii, rânduit de Cer, ales de Dumnezeu pentru a aplica Legea Sa, a nesocotit preceptele ei. El, care ar fi trebuit să fie groaza făcătorilor de rele, le-a întărit mâna prin propriile sale fapte.
În mijlocul primejdiilor vieţii de mai înainte, în conştientă curăţie de inimă, David a putut să încredinţeze cazul său în mâna lui Dumnezeu. Domnul l-a călăuzit în siguranţă peste neumăratele curse întinse înaintea lui. Dar acum, vinovat şi nepocăit, n-a cerut ajutor şi îndrumare din partea Cerului şi a căutat să iasă singur din primejdiile pe care le adusese păcatul. Bat-Şeba, a cărei fatală frumuseţe se dovedise o cursă pentru împărat, era soţia lui Urie hetitul, unul dintre cei mai viteji şi conştiincioşi ofiţeri. Nimeni nu putea să prevadă care vor fi urmările descoperirii crimei. Legea lui Dumnezeu decreta moarte pentru vinovatul de adulter, iar soldatul cu spirit mândru, jignit atât de greu, s-ar fi putut răzbuna omorându-l pe împărat sau provocând naţiunea la revoltă. Orice sforţare pe care a făcut-o David pentru a-şi ascunde vina s-a dovedit zadarnică. El se predase puterii lui Satana; primejdia îl înconjura, înaintea lui stătea dezonoarea, mai grozavă decât moartea. Nu era decât o singură cale de scăpare şi, în disperarea lui, a fost împins să adauge omorul la adulter. Acela care uneltise nimicirea lui Saul căuta să-l ducă şi pe David la pierzare. Cu toate că ispitele erau de alt soi, se asemănau în aceea că duceau la nerespectarea Legii lui Dumnezeu. David şi-a făcut socoteala că, dacă Urie ar fi ucis de mâna vrăjmaşilor în luptă, vinovăţia morţii lui n-ar fi putut fi pusă în seama sa. Bat-Şeba ar fi fost liberă să devină soţia lui David, bănuiala ar fi putut fi înlăturată şi onoarea împăratului avea să fie păstrată.
Urie a fost făcut purtătorul propriei sale sentinţe de moarte. Prin el i-a fost trimisă lui Ioab o scrisoare cu porunca împăratului: "Puneţi pe Urie în locul cel mai greu al luptei şi trageţi-vă înapoi de la el, ca să fie lovit şi să moară" (2 Sam. 11,12). Ioab, vinovat de ucidere cu premeditare, nu a pregetat să asculte instrucţiunile împăratului şi Urie a murit de sabia copiilor lui Amon.
Până în acest moment, raportul vieţii lui David, ca împărat, fusese aşa cum puţini monarhi au ajuns să aibă. Despre el stă scris: "Făcea judecată şi dreptate la tot poporul" (2 Sam. 8,15). Cinstea lui câştigase încrederea şi credincioşia întregului popor. Dar când s-a îndepărtat de Dumnezeu şi s-a lăsat pradă celui rău, a devenit pe moment sluga lui Satana; cu toate acestea, el încă mai deţinea poziţia şi autoritatea pe care i le dăduse Dumnezeu. De aceea, ascultarea pe care o pretindea punea în primejdie sufletul aceluia care i se supunea. Ioab, care asculta mai mult de împărat decât de Dumnezeu, a nesocotit Legea lui Dumnezeu pentru că împăratul poruncise astfel.
Puterea lui David era dată de Dumnezeu, dar pentru a fi exercitată în armonie cu Legea divină. Când el a ordonat lucruri contrare Legii lui Dumnezeu, ascultarea a devenit un păcat. "Stăpânirile care sunt au fost rânduite de Dumnezeu" (Rom. 13,1), dar nu înseamnă să ascultăm de ele împotriva Legii lui Dumnezeu. Apostolul Pavel, scriind corintenilor, scoate în evidenţă principiul de care trebuie să fim călăuziţi. El zice: "Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos" (1 Cor. 11,1). Lui David i-a fost trimis un raport despre executarea ordinului său, dar ticluit cu atâta grijă, încât să nu fie amestecat nici Ioab, nici împăratul. Ioab "i-a dat solului următoarea poruncă: "Când vei istorisi împăratului toate amănuntele luptei, poate se va mânia... Atunci să-i spui: 'A murit şi robul tău Urie, Hetitul'. Solul a plecat; şi, la sosire, i-a istorisit lui David tot ce-i spusese Ioab".
Răspunsul împăratului a fost: "Iată ce să-i spui lui Ioab: 'Nu te munci pentru întâmplarea aceasta, căci sabia doboară când pe unul când pe altul; bate cetatea cu putere, dărâmă-o'. Şi tu, îmbărbătează-l".
Bat-Şeba a ţinut zilele obişnuite de jale pentru soţul ei, iar la sfârşitul lor, "David a trimis s-o ia şi a primit-o în casa lui. Ea i-a fost nevastă". Acela a cărui conştiinţă sensibilă şi înalt simţ al onoarei nu i-au îngăduit, chiar când era în primejdie viaţa sa, să ridice mâna asupra unsului Domnului ajunsese la o degradare atât de mare, încât a fost în stare să nedreptăţească şi să ucidă pe unul dintre cei mai credincioşi şi mai viteji ostaşi ai săi, nădăjduind să se bucure netulburat de răsplata păcatului său. Vai! Cum s-a întunecat aurul cel curat! Cum s-a schimbat aurul cel mai ales!
De la început, Satana a zugrăvit înaintea oamenilor câştigul ce-ar rezulta din neascultare. În felul acesta i-a dus pe îngeri în rătăcire. Aşa i-a ispitit pe Adam şi pe Eva pentru a păcătui. Şi tot aşa îi îndepărtează pe mulţi de la ascultarea de Dumnezeu. Cărarea neascultării este înfăţişată ca vrednică de dorit; dar la urmă se vede că duce la moarte (Prov. 14,12). Ferice de aceia care, după ce s-au avântat pe calea aceasta, îşi dau seama cât de amare sunt roadele păcatului şi se întorc de pe ea la timp. Dumnezeu, în mila Sa, nu l-a lăsat pe David să fie târât la o pierzare deplină prin plata înşelătoare a păcatului.
Chiar pentru binele lui Israel era nevoie ca Dumnezeu să intervină. Cu trecerea timpului, păcatul lui David cu Bat-Şeba a ajuns să fie cunoscut şi a început să ia contur bănuiala că el uneltise omorârea lui Urie. Dumnezeu era dezonorat. El îl favorizase şi îl înălţase pe David, dar păcatul acestuia reprezenta greşit caracterul Său şi arunca ocară asupra Numelui Lui. Lucrul acesta tindea să scadă nivelul evlaviei în Israel şi să micşoreze în mintea multora scârba faţă de păcat, în timp ce aceia care nu Îl iubeau pe Dumnezeu şi nu se temeau de El se simţeau îndemnaţi la neascultare.
Profetul Natan a avut obligaţia să-i aducă lui David o solie de mustrare. Era o solie teribilă în severitatea ei. La puţini domnitori putea fi dusă o mustrare de felul acesta fără ca ea să atragă moartea sigură a solului. Natan a transmis sentinţa divină fără şovăire, dar cu înţelepciune cerească, încât a atras simpatia împăratului, i-a trezit conştiinţa şi a scos chiar din gura lui sentinţa de moarte ce i se cuvenea. Apelând la David ca la cel care a fost rânduit de Dumnezeu să apere drepturile poporului Său, profetul a povestit o istorioară ce ilustra nedreptăţirea şi oprimarea care cereau satisfacţie:
"Într-o cetate erau doi oameni", a început el, "unul bogat şi altul sărac. Bogatul avea foarte multe oi şi foarte mulţi boi. Săracul n-avea nimic decât o mieluşea, pe care o cumpărase; o hrănea şi o creştea la el împreună cu copiii lui; ea mânca din aceeaşi bucată de pâine cu el, bea din acelaşi pahar cu el, dormea la sânul lui şi o privea ca pe fata lui. A venit un călător la omul bogat. Şi bogatul nu s-a îndurat să se atingă de oile sau boii lui, ca să pregătească un prânz călătorului care venise la el; ci a luat oaia săracului şi a gătit-o pentru omul care venise la el".
David s-a aprins foarte tare de mânie şi a zis: "Viu este Domnul că omul care a făcut acest lucru este vrednic de moarte. Şi să dea înapoi patru miei, pentru că a săvârşit fapta aceasta şi nu a avut milă" (2 Sam. 12,5.6).
Natan şi-a aţintit privirea asupra împăratului, apoi, înălţându-şi mâna dreaptă spre cer, a declarat solemn: "Tu eşti omul acesta!... Pentru ce dar", a zis el mai departe, "ai dispreţuit tu Cuvântul Domnului, făcând ce este rău înaintea Lui?" Cei vinovaţi pot să încerce, asemenea lui David, să ascundă de oameni crimele săvârşite; ei ar putea încerca să ascundă pentru totdeauna de privirea şi cunoştinţa oamenilor şi să îngroape pe veci fapta cea rea; dar "totul este gol şi descoperit înaintea Aceluia cu care avem de-a face" (Evrei 4,13). "Nu este nimic ascuns, care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit care nu va fi cunoscut" (Mat. 10,26).
Natan a declarat: "Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: 'Eu te-am pus împărat peste Israel şi te-am scăpat din mâna lui Saul... Pentru ce dar ai dispreţuit tu Cuvântul Domnului, făcând ce este rău înaintea Lui? Ai lovit cu sabia pe Urie, Hetitul; ai luat de nevastă pe nevastă-sa, şi pe el l-ai ucis cu sabia fiilor lui Amon. Acum niciodată nu se va depărta sabia de casa ta... Iată, din casa ta voi ridica nenorocirea împotriva ta, şi voi lua sub ochii tăi pe nevestele tale şi le voi da altuia... Căci ai lucrat pe ascuns; Eu însă voi face lucrul acesta în faţa lui Israel şi în faţa soarelui'". Mustrarea profetului a atins inima lui David; conştiinţa lui a fost trezită; vinovăţia i s-a arătat în toată grozăvia ei. Sufletul lui s-a plecat în pocăinţă înaintea lui Dumnezeu. Cu buzele tremurânde a spus: "Am păcătuit împotriva lui Dumnezeu". Tot răul pe care-l săvârşim loveşte, pe lângă cel căruia îi facem rău, în Dumnezeu în primul rând. David a săvârşit un păcat îngrozitor faţă de Urie şi Bat-Şeba şi îşi dădea seama foarte bine de aceasta. Dar nemărginit de mare era păcatul lui împotriva lui Dumnezeu.
Cu toate că nu s-ar fi găsit nimeni în Israel care să execute pedeapsa cu moartea împotriva unsului Domnului, David tremura ca nu cumva, vinovat şi neiertat cum era, să fie lovit imediat de pedeapsa lui Dumnezeu. Dar, prin profet, i s-a dat solia: "Domnul îţi iartă păcatul, nu vei muri". Însă dreptatea trebuia împlinită. Pedeapsa cu moartea a fost transferată de la David, la fiul păcatului său. În felul acesta i se dădea împăratului prilej să se pocăiască, întrucât pentru el suferinţa şi moartea copilului, ca parte a pedepsei, erau mult mai greu de suportat decât ar fi putut fi propria lui moarte. Profetul a zis: "Pentru că ai făcut pe vrăjmaşii Domnului să-L hulească, săvârşind fapta aceasta, fiul care ţi s-a născut va muri".
Când copilul s-a îmbolnăvit, David s-a rugat să-i fie cruţată viaţa, postind şi umilindu-se din toată inima. S-a dezbrăcat de haina împărătească, şi-a lăsat coroana la o parte şi noapte după noapte a zăcut întins la pământ, mijlocind cu inima sfâşiată de durere pentru nevinovatul care suferea din cauza vinovăţiei lui. "Bătrânii casei au stăruit de el să se scoale de la pământ; dar nu a voit". Adesea, când s-au rostit judecăţi asupra unor cetăţi sau persoane, umilinţa şi pocăinţa au înlăturat pedeapsa şi Cel Prea-milostiv, grabnic la iertare, trimitea o solie de pace. Îmbărbătat de gândul acesta, David a stăruit în rugăciune atâta timp cât a trăit copilul. Aflând că a murit, s-a supus liniştit hotărârii dumnezeieşti. Căzuse cea dintâi lovitură din acea pedeapsă pe care el însuşi o socotise dreaptă; dar David, încrezându-se în mila lui Dumnezeu, nu era lipsit de mângâiere.
Citind istoria căderii lui David, foarte mulţi au pus întrebarea: "Pentru ce a fost scris raportul acesta? Pentru ce a socotit Dumnezeu că e bine să descopere în faţa lumii această parte întunecoasă a vieţii unei persoane atât de onorate de Cer?" În mustrarea lui faţă de David, profetul a spus despre păcatul lui: "Ai făcut pe vrăjmaşii Domnului să-L hulească, săvârşind fapta aceasta". În decursul generaţiilor care au venit, necredincioşii au arătat spre caracterul lui David, care purta această pată neagră, şi au strigat biruitori şi în batjocură: "Iată bărbatul după voia lui Dumnezeu!". În felul acesta a fost aruncată ocară asupra religiei, Dumnezeu şi Cuvântul Său au fost huliţi, suflete s-au împietrit în necredinţă şi mulţi, sub mantaua evlaviei, au devenit îndrăzneţi în păcat.
Dar istoria vieţii lui David nu este o scuză pentru păcat. El a fost numit bărbat după inima lui Dumnezeu cât timp a umblat după sfatul lui Dumnezeu. Când a păcătuit, lucrul acesta a încetat să mai fie adevărat până ce s-a întors la Domnul prin pocăinţă. Cuvântul lui Dumnezeu spune lămurit: "Fapta lui David n-a plăcut Domnului" (2 Sam. 11,27). Şi Domnul i-a spus lui David prin profet: "Pentru ce dar ai dispreţuit tu cuvântul Domnului, făcând ce este rău înaintea Lui?... Acum niciodată nu se va depărta sabia de casa ta, pentru că M-ai dispreţuit". Cu toate că s-a pocăit de păcatul lui şi a fost iertat şi primit de Domnul, David a cules roadele aducătoare de ruină ale seminţei semănate de el. Pedepsele venite asupra lui şi asupra casei lui mărturisesc cât de respingător este păcatul pentru Dumnezeu.
Până aici, providenţa lui Dumnezeu îl apărase pe David de toate uneltirile vrăjmaşilor săi şi se manifestase îndeosebi în a-l înfrâna pe Saul. Dar neascultarea a schimbat legătura lui David cu Dumnezeu. Domnul nu putea să aprobe nedreptatea nicidecum. El nu putea să-Şi manifeste puterea pentru a-l apăra pe David de urmările păcatului său, aşa cum îl apărase de vrăjmăşia lui Saul.
O mare schimbare s-a petrecut chiar şi în David. Era zdrobit sufleteşte pentru că îşi dădea seama de păcatul său şi de cuprinzătoarea lui influenţă. Se simţea umilit înaintea propriilor săi supuşi. Influenţa lui fusese slăbită. Până aici, prosperitatea lui fusese pusă pe seama conştiincioasei lui ascultări de poruncile Domnului. Dar acum, cunoscându-i păcatul, supuşii erau ispitiţi să păcătuiască mult mai fără frâu. Slăbiseră atât autoritatea lui în propria familie, cât şi puterea de a cere ascultare şi supunere de la fiii săi. Gândul că este vinovat îi ţinea gura închisă când era cazul să mustre păcatul şi îi slăbea braţul când trebuia să execute dreptatea în propria sa familie. Exemplul lui rău a avut influenţă asupra fiilor săi, iar Dumnezeu nu a intervenit pentru a împiedica urmările. El îngăduia ca lucrurile să meargă pe drumul lor firesc, şi astfel David era aspru mustrat.
Timp de aproape un an după abaterea sa, David a trăit într-o oarecare siguranţă, după cum se părea; nu se arăta nici un semn al dezaprobării din partea lui Dumnezeu. Dar sentinţa divină plana deasupra lui. Repede şi sigur se apropia ziua judecăţii şi a răsplătirii, pe care nici un fel de pocăinţă nu le putea înlătura - chin sufletesc şi ocară ce urmau să întunece întreaga lui viaţă de pe pământ. Aceia care, arătând spre exemplul lui David, încearcă să micşoreze vinovăţia propriilor păcate, să înveţe din raportul biblic că drumul păcatului este chinuitor de greu. Chiar dacă s-ar întoarce, asemenea lui David, de la calea lor cea rea, urmările păcatului, chiar şi în viaţa aceasta, se va vedea că sunt amare şi greu de suportat.
Dumnezeu voia ca istoria căderii lui David să servească drept avertizare, ca nici chiar aceia pe care El i-a binecuvântat şi favorizat foarte mult să nu se simtă în siguranţă şi să neglijeze rugăciunea şi vegherea. Şi aşa a şi fost cu aceia care, în umilinţă, au căutat să înveţe lecţia pe care Dumnezeu vrea să o dea. Generaţie după generaţie, mii de oameni au ajuns în felul acesta să-şi dea seama de primejdia în care se aflau şi ei faţă de puterea ispititorului. Căderea lui David, om atât de mult onorat de Dumnezeu, a trezit în ei neîncredere faţă de eul personal. Ei şi-au dat seama că numai Dumnezeu poate să-i susţină prin puterea Lui, prin credinţă. Ştiind că în El sunt puterea şi siguranţa lor, s-au temut să facă chiar numai un pas pe terenul lui Satana.
Chiar înainte ca sentinţa divină să fi fost rostită împotriva lui, David a început să culeagă roadele păcatului. Inima lui David nu mai avea linişte. Chinul sufletesc pe care l-a îndurat în tot timpul acesta este scos în evidenţă în Psalmul 32. El zice: "Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi de cel cu păcatul acoperit!
Ferice de omul căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea
Şi în duhul căruia nu este viclenie!
Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate, Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea;
Mi se usca vlaga, cum se usucă pământul de seceta verii" (vers. 1-4).
Iar Psalmul 51 este o mărturisire a pocăinţei lui David, atunci când i-a fost adresată solia de mustrare din partea lui Dumnezeu: "Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta!
După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele!
Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea,
Şi curăţeşte-mă de păcatul meu!
Căci îmi cunosc bine fărădelegile,
Şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea!
Curăţeşte-mă cu isop, şi voi fi curat;
Spală-mă, şi voi fi mai alb decât zăpada.
Fă-mă să aud veselie şi bucurie,
Şi oasele, pe care le-ai zdrobit Tu, se vor bucura. Întoarce-şi privirea de la păcatele mele,
Şterge toate fărădelegile mele!
Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule,
Pune în mine un duh nou şi statornic.
Nu mă lepăda de la Faţa Ta,
Şi nu lua de la mine Duhul Tău Cel Sfânt.
Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale,
Şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă!
Atunci voi învăţa căile Tale pe cei ce le calcă.
Şi păcătoşii se vor întoarce la Tine.
Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele!
Izbăveşte-mă de vina sângelui vărsat,
Şi limba mea va lăuda îndurarea Ta". (vers. 1-14).
Iată cum, într-o cântare sfântă, care urma să fie cântată în public, la adunările poporului, în faţa curţii - preoţi şi judecători, căpetenii şi ostaşi războinici - şi care urma să păstreze până la cea mai de pe urmă generaţie cunoştinţa abaterii lui, împăratul lui Israel îşi relata păcatul, pocăinţa, cum şi nădejdea de iertare prin harul lui Dumnezeu. În loc să caute să-şi ascundă vina, el dorea ca şi alţii să înveţe din istoria tristă a căderii sale.
Pocăinţa lui David a fost sinceră şi profundă. El n-a căutat să-şi acopere crima. Rugăciunea lui nu era inspirată de dorinţa de a scăpa de pedepsele cu care era ameninţat. Dar a văzut grozăvia păcatului său împotriva lui Dumnezeu, a văzut cât de murdar îi era sufletul şi îi era scârbă de păcatul său. El nu se ruga numai pentru a i se ierta păcatul, ci şi pentru a avea o inimă curată. David n-a părăsit lupta cuprins de disperare. În făgăduinţele lui Dumnezeu pentru păcătosul pocăit, el a văzut dovada iertării şi primirii sale.
"Dacă ai fi voit jertfe, şi-aş fi adus;
Dar şie nu-şi plac arderile de tot.
Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit;
Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită"
(Ps. 51,16.17).
Cu toate că David căzuse, Domnul l-a ridicat. El era acum în comuniune mai strânsă cu Dumnezeu şi într-o mai profundă împreună simţire cu semenii săi, decât înainte de cădere. În bucuria eliberării, el cânta: "Atunci şi-am mărturisit păcatul meu,
Şi nu mi-am ascuns fărădelegea.
Am zis: 'Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!'
Şi Tu ai iertat vina păcatului meu...
Tu eşti ocrotirea mea, Tu mă scoţi din necaz,
Tu mă înconjori cu cântări de izbăvire" (Ps. 32,5-7).
Mulţi au murmurat împotriva a ceea ce ei au numit nedreptatea lui Dumnezeu când l-a cruţat pe David, a cărui vinovăţie era atât de mare, după ce l-a lepădat pe Saul pentru ceea ce lor li se părea a fi păcate mult mai mici. Dar David s-a umilit şi şi-a mărturisit păcatul, în timp ce Saul a dispreţuit mustrarea şi şi-a împietrit inima în nepocăinţă.
Această parte din istoria vieţii lui David este plină de însemnătate pentru păcătosul care se pocăieşte. Este una dintre cele mai puternice ilustraţii care ne-au fost date cu privire la luptele şi ispitele oamenilor şi adevărata pocăinţă şi credinţă în Domnul Isus Hristos. În toate timpurile până acum, aceasta s-a dovedit un izvor de încurajare pentru sufletele care, după ce au căzut în păcat, se zbat sub povara vinovăţiei. Mii de copii ai lui Dumnezeu care fuseseră ispitiţi, când erau gata să se lase în voia disperării, şi-au amintit cum sincera pocăinţă şi mărturisire a lui David a fost primită de Dumnezeu, chiar dacă el a avut de suferit pentru abaterea lui; au prins curaj pentru a se pocăi şi a încerca din nou să umble pe calea poruncilor lui Dumnezeu.
Acela care, sub mustrarea lui Dumnezeu, îşi umileşte sufletul prin mărturisire şi pocăinţă, asemenea lui David, poate fi sigur că există nădejde pentru el. Acela care, în credinţă, primeşte făgăduinţele lui Dumnezeu va afla iertare. Domnul nu va lepăda nici un suflet care se pocăieşte cu adevărat. El a dat făgăduinţa aceasta: "Să caute ocrotirea Mea, să facă pace cu Mine, da, să facă pace cu Mine" (Isaia 27,5). "Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu oboseşte iertând" (Isaia 55,7).
Cap. 72 - Răscoala lui Absalom
S ă dea înapoi împătrit" - aceasta fusese sentinţa pe care David şi-a dat-o fără să vrea, după ce ascultase parabola proorocului Natan; şi avea să fie pedepsit potrivit cu propria sa sentinţă. Trebuia ca patru dintre fiii lui să moară, iar pierderea fiecăruia dintre ei era un rezultat al păcatului tatălui.
David a îngăduit ca josnica nelegiuire a lui Amnon, întâiul născut, să treacă nepedepsită şi nemustrată. Legea cerea pedeapsa cu moartea pentru adulter, iar nelegiuirea perversă a lui Amnon făcea vinovăţia lui de două ori mai mare. Dar David, simţindu-se vinovat de propriul său păcat, nu l-a adus pe vinovat înaintea justiţiei. Timp de doi ani, Absalom, protectorul natural al sorei sale atât de mult înjosite, şi-a ascuns planul de răzbunare, dar numai pentru ca la sfârşit să dea o lovitură mai sigură. La o petrecere a fiilor împăratului, Amnon, vinovat de incest, beat fiind, a fost ucis la porunca fratelui lui.
O îndoită pedeapsă îl lovea pe David. I s-a adus vestea îngrozitoare: "'Absalom i-a ucis pe toţi fiii împăratului şi nu a mai rămas nici unul'. Împăratul s-a sculat, şi-a rupt hainele şi s-a culcat pe pământ şi toţi slujitorii lui stăteau acolo cu hainele sfâşiate". Fiii împăratului, înapoindu-se înspăimântaţi la Ierusalim, i-au făcut cunoscut tatălui lor adevărul; numai Amnon fusese ucis; şi ei "au ridicat glasul şi au plâns; şi împăratul şi toţi slujitorii lui au plâns mult". Dar Absalom a fugit la Talmai, împăratul Gherşurului, tatăl mamei sale.
Ca şi ceilalţi fii ai lui David, Amnon fusese lăsat să-şi satisfacă poftele sale egoiste. El căutase să-şi împlinească orice dorinţă a ini-mii, fără să ţină seama de poruncile lui Dumnezeu. În pofida păcatului său mare, Dumnezeu avusese îndelungă răbdare faţă de el. Timp de doi ani i se dăduse prilej de pocăinţă; dar el a continuat să păcătuiască şi, împovărat de vinovăţie, a fost ucis, ca apoi să aştepte îngrozitorul tribunal al judecăţii.
David şi-a neglijat datoria de a pedepsi crima lui Amnon şi, din cauza purtării necredincioase a împăratului, care era în acelaşi timp şi tată, şi de asemenea din cauza lipsei de pocăinţă din partea fiului, Domnul a îngăduit ca evenimentele să meargă pe drumul lor firesc şi nu l-a împiedicat pe Absalom. Dacă părinţii sau conducătorii îşi neglijează datoria de a pedepsi nelegiuirea, Dumnezeu Însuşi preia cazul. Puterea înfrânătoare este îndepărtată în oarecare măsură de la uneltele răului, aşa încât apare un şir de împrejurări care pedepsesc păcatul prin păcat.
Urmările rele ale nedreptei îngăduinţe din partea lui David faţă de Amnon nu se sfârşiseră, deoarece de aici a început înstrăinarea lui Absalom de tatăl său. După ce a fugit la Gheşur, David, socotind că crima fiului său cere o pedeapsă, a refuzat să-i îngăduie să se înapoieze. Iar acest fapt a avut ca rezultat înmulţirea, şi nicidecum micşorarea relelor de neînlăturat în care se prinsese împăratul. Absalom, energic, ambiţios şi fără principii, îndepărtat de la treburile împărăţiei din cauza exilului, a început în curând să pună la cale uneltiri primejdioase.
După doi ani, Ioab s-a hotărât să mijlocească o împăcare între tată şi fiu. În scopul acesta, a obţinut ajutorul unei femei din Tecoa, vestită pentru înţelepciunea ei. Învăţată de Ioab, această femeie s-a înfăţişat înaintea lui David ca fiind o văduvă ai cărei doi fii erau singura ei mângâiere şi singurul ei sprijin. Într-o ceartă, unul dintre ei îl ucisese pe celălalt şi acum toate rudele familiei cereau ca cel rămas în viaţă să fie dat în mâna răzbunătorului sângelui. Astfel, zicea mama: "Ei ar stinge şi tăciunele care-mi mai rămâne, ca să nu lase bărbatului meu nici nume, nici urmaş viu pe faţa pământului". Inima împăratului a fost mişcată de rugămintea aceasta şi a asigurat-o pe femeie de protecţia împărătească a fiului ei.
După ce a primit de la el făgăduinţe repetate că tânărului nu i se va întâmpla nimic, l-a rugat pe împărat să primească cu îngăduinţă cuvintele ei şi i-a spus că a vorbit ca unul care este vinovat, întrucât nu chemase înapoi pe cel izgonit. "Trebuie negreşit să murim", a zis ea, "şi vom fi ca nişte ape vărsate pe pământ, care nu se mai adună. Dumnezeu nu ia viaţa, ci doreşte ca fugarul să nu rămână izgonit dinaintea Lui". Această duioasă şi mişcătoare zugrăvire a iubirii lui Dumnezeu faţă de păcătos - venind, după cât se vedea, din partea lui Ioab, soldatul aspru - este o dovadă covârşitoare a cunoaşterii de către israeliţi a marilor adevăruri ale mântuirii. Simţind propria sa nevoie de harul lui Dumnezeu, împăratul nu a putut să reziste în faţa acestei rugăminţi. I s-a dat lui Ioab următoarea poruncă: "Du-te dar, de adu înapoi pe tânărul Absalom".
I s-a îngăduit lui Absalom să se întoarcă la Ierusalim, dar nu i s-a permis să se arate la curte sau să-şi vadă tatăl. David începuse să vadă efectele rele ale îngăduinţei sale faţă de copii; şi, oricât de duios l-ar fi iubit pe frumosul şi capabilul său fiu, a crezut că este necesar, ca o lecţie atât pentru Absalom, cât şi pentru popor, să-şi arate dezgustul faţă de o astfel de crimă. Absalom a trăit doi ani în casa lui, dar alungat de la curte. Sora lui locuia cu el, iar prezenţa ei păstra vie amintirea răului ireparabil pe care-l suferise. În inima poporului, prinţul era privit mai mult ca un erou decât ca un vinovat. Având avantajul acesta, el s-a hotărât să câştige inima poporului. "Nu era om în tot Israelul aşa de vestit ca Absalom, în privinţa frumuseţii lui; din talpa piciorului până în creştetul capului, n-avea nici un cusur". N-a fost un lucru înţelept din partea împăratului să lase un om ca Absalom - ambiţios, impulsiv şi pătimaş - să nutrească timp de doi ani nemulţumiri pentru nişte nedreptăţi închipuite. Faptul că David i-a îngăduit să vină la Ierusalim, fără să-i permită să se prezinte înaintea lui, a atras simpatia poporului de partea lui.
Având mereu în faţă amintirea propriei sale călcări a Legii lui Dumnezeu, David era ca paralizat din punct de vedere moral; părea slab şi nehotărât, în timp ce înainte de păcat fusese curajos şi hotărât. Influenţa lui înaintea poporului slăbise. Iar toate acestea înlesneau planurile fiului său ambiţios.
Prin influenţa lui Ioab, Absalom a primit îngăduinţa să vină în faţa tatălui său; dar, cu toată împăcarea formală, el şi-a urmărit mai departe uneltirile ambiţioase. Aproape că şi-a luat rangul de împărat, având care şi cai şi cincizeci de oameni care alergau înaintea lui. În timp ce împăratul era din ce în ce mai dornic de singurătate şi linişte, Absalom căuta în mod viclean să câştige favoarea poporului.
Influenţa atitudinii lui David, de nepăsare şi nehotărâre, s-a extins şi asupra supuşilor săi; neglijenţa şi delăsarea se dădeau pe faţă în administrarea justiţiei. Prin isteţimea sa, Absalom întorcea spre folosul său orice pricină de nemulţumire. Acest bărbat cu înfăţişarea aleasă putea fi văzut la poarta cetăţii în fiecare zi, loc unde o mulţime de oameni, cu plângerile lor, aşteptau să prezinte nedreptăţile ce li se făceau pentru a se lua măsuri de îndreptare. Absalom se amesteca printre ei şi le asculta plângerile, exprimându-şi simpatia cu suferinţele lor şi regretul pentru incapacitatea conducerii. După ce asculta nemulţumirea cuiva din Israel, prinţul spunea: "Iată, pricina ta este bună şi dreaptă; dar nimeni din partea împăratului nu te va asculta"; şi adăuga: "'De m-ar pune pe mine judecător în ţară! Orice om care ar avea o neînţelegere şi o judecată, ar veni la mine şi i-aş face dreptate'. Şi când se apropia cineva să se închine înaintea lui, el îi întindea mâna, îl apuca şi-l săruta".
Întreţinută de cuvintele viclene ale prinţului, nemulţumirea faţă de conducere se întindea cu repeziciune. Laude la adresa lui Absalom se auzeau de la toţi. În general, era privit ca moştenitorul împărăţiei; poporul îl privea cu mândrie, socotindu-l vrednic de situaţia aceea înaltă, şi s-a trezit dorinţa ca el să ocupe tronul. "Absalom fura iubirea oamenilor lui Israel". Cu toate acestea, împăratul, orbit de iubirea faţă de fiul său, nu bănuia nimic. Înfăţişarea princiară pe care o luase Absalom era socotită de David ca o dovadă a intenţiei lui de a onora curtea - ca o expresie a bucuriei aduse la împăcare.
Mintea poporului fiind astfel pregătită pentru ceea ce urma să se întâmple, Absalom a trimis pe ascuns oameni aleşi la toate seminţiile ca să ia măsuri în vederea unei răscoale. Apoi, pentru a-şi ascunde planurile de trădare, a îmbrăcat mantia devotamentului religios. Urma să se împlinească la Hebron un vot făcut de multă vreme, pe când se afla în exil. Absalom i-a cerut împăratului: "Dă-mi voie să mă duc la Hebron să împlinesc o juruinţă pe care am făcut-o Domnului. Căci robul tău a făcut o juruinţă când locuia la Gheşur, în Siria; şi am zis: 'Dacă mă va aduce Domnul înapoi la Ierusalim, voi da cinste Domnului'". Tatăl, duios, mângâiat de această dovadă de evlavie din partea fiului său, l-a lăsat să plece, binecuvântându-l. Conspiraţia ajunsese la împlinire. Fapta făţarnică cu care Absalom îşi încorona lucrarea de până aici urmărea nu numai să închidă ochii împăratului, ci să sporească încrederea poporului şi să-l împingă la răscoală împotriva împăratului ales de Dumnezeu.
Absalom a plecat la Hebron şi au mers cu el "două sute de oameni din Ierusalim, care fuseseră poftiţi... şi l-au însoţit în prostia lor, fără să ştie nimic". Oamenii aceştia au mers cu Absalom, fără să-şi dea seama că iubirea lor faţă de fiu avea să-i împingă la răscoală împotriva tatălui. Ajngând la Hebron, Absalom l-a chemat pe Ahitofel, unul dintre sfetnicii lui David, un om vestit pentru iscusinţa lui, a cărui părere era socotită ca fiind atât de sigură ca şi a unui oracol. Ahitofel s-a unit cu conspiratorii, iar sprijinul dat de el lucrării lui Absalom a făcut ca izbânda să pară sigură, atrăgând sub steagul lui mulţi bărbaţi cu influenţă din toate părţile ţării. Când a sunat trâmbiţa pentru răscoală, iscoadele prinţului din tot cuprinsul ţării au răspândit vestea că Absalom s-a făcut împărat şi s-a strâns mult popor la el.
Între timp, vestea alarmantă a ajuns la Ierusalim, la împărat. David s-a trezit deodată, văzând că rebeliunea izbucneşte chiar lângă tronul lui. Fiul lui - pe care îl iubea şi în care-şi pusese încrederea - uneltise să-i ia coroana şi, fără îndoială, chiar şi viaţa. În faţa primejdiei ce-i stătea înainte, David s-a scuturat de apăsarea care zăcuse atâta timp asupra lui şi, în spiritul din tinereţe, s-a pregătit să întâmpine această groaznică situaţie. Absalom şi-a adunat oştirea la Hebron, la o depărtare de numai treizeci de kilo-metri. Rebelii aveau să sosească curând la porţile Ierusalimului.
Din palatul său, David şi-a privit capitala - "frumoasa înălţime, bucuria întregului pământ" cetatea Marelui Împărat" (Ps. 48,2). Se cutremura la gândul de a o expune la măcel şi nimicire. Să cheme oare în ajutorul său pe supuşii rămaşi credincioşi tronului său şi să facă o încercare de a păstra capitala? Să îngăduie ca Ierusalimul să fie inundat de sânge? El a luat hotărârea. Grozăviile războiului nu trebuia să cadă asupra cetăţii alese. Va părăsi Ierusalimul şi în felul acesta va pune la încercare credincioşia poporului său, dându-i prilej să i se alăture pentru a-i veni în ajutor. În criza aceasta mare, datoria lui faţă de Dumnezeu şi faţă de popor era să păstreze autoritatea cu care Cerul îl învestise. Rezultatul conflictului l-a lăsat în mâna lui Dumnezeu.
Cu smerenie şi întristare, David a ieşit pe poarta cetăţii Ierusalimului, alungat de pe tronul său, din palatul său şi de la chivotul lui Dumnezeu de revolta fiului său iubit. Poporul l-a urmat într-un şir lung, ca o tristă procesiune de înmormântare. Garda personală a lui David, cheretiţii, peletiţii şi şase sute de gatiţi, sub comanda lui Itai, îl însoţea pe împărat. Dar David, cu obişnuita lui lepădare de sine, nu putea consimţi ca aceşti străini, care veniseră să găsească adăpost la el, să fie implicaţi în necazurile lui. Şi-a arătat uimirea pentru faptul că ei erau gata de sacrificiu pentru el. Apoi împăratul i-a spus lui Itai din Gat: "Pentru ce să vii şi tu cu noi? Întoarce-te şi rămâi cu împăratul, căci eşti străin şi ai fost surghiunit chiar din ţara ta. De ieri ai venit, şi azi să te fac să rătăceşti cu noi încoace şi încolo când nici eu nu ştiu unde să mă duc! Întoarce-te şi ia pe fraţii tăi cu tine. Domnul să Se poarte cu bunătate şi credincioşie!"
Itai a răspuns: "Viu este Domnul şi viu este domnul meu, împăratul, că în locul în care va fi domnul meu, împăratul, fie ca să moară, fie ca să trăiască, acolo va fi şi robul tău". Oamenii aceştia trecuseră de la păgânism la servirea Domnului şi acum îşi arătau cu nobleţe credincioşia faţă de Dumnezeu şi faţă de împărat. Cu inima plină de recunoştinţă, David a primit devotamentul lor faţă de cauza sa, care părea că se prăbuşeşte, şi au trecut cu toţii peste pârâul Chedron, pe drumul care duce în pustie.
Convoiul s-a oprit din nou. Se apropia o grupă de oameni îmbrăcaţi în veşminte sacre. "ţadoc era şi el acolo, şi cu el toţi leviţii, ducând chivotul legământului lui Dumnezeu". Cei care mergeau cu David au socotit că acesta este un semn de bine. Prezenţa acestui simbol sfânt era pentru ei o garanţie că, în cele din urmă, vor avea izbândă şi vor birui. Aceasta putea să le inspire curaj celor care i se alăturau împăratului. Lipsa lui din Ierusalim urma să aducă groaza în rândurile susţinătorilor lui Absalom.
Văzând chivotul, inima lui David a tresăltat o clipă de bucurie şi nădejde. Dar în curând i-au venit în minte alte gânduri. În calitatea sa de cârmuitor pus peste moştenirea lui Dumnezeu, avea o mare răspundere. Ceea ce trebuia să stea la locul cel mai de frunte în mintea împăratului lui Israel erau gloria lui Dumnezeu şi interesul poporului, nu interesul său personal. Dumnezeu, care locuia între heruvimi, spusese despre Ierusalim: "Acesta este locul Meu de odihnă" (Ps. 132,14) şi, fără autoritate divină, nici preotul, nici împăratul nu aveau dreptul să îndepărteze de acolo simbolul prezenţei Lui. David mai ştia că inima şi viaţa lui trebuia să fie în armonie cu preceptele divine, căci altfel chivotul urma să fie mai mult un mijloc de înfrângere decât de izbândă. Păcatul lui cel mare îi stătea mereu înainte. El recunoştea în uneltirea aceasta o pedeapsă îndreptăţită de la Dumnezeu. Se trăsese sabia care nu avea să se mai îndepărteze de casa lui. El nu ştia care aveau să fie urmările luptei. Nu se cuvenea ca el să îndepărteze din capitala naţiunii sfintele statute care întrupau voinţa divinului ei Suveran, constituţia împărăţiei şi temelia propăşirii ei.
El i-a poruncit lui ţadoc: "Du chivotul lui Dumnezeu înapoi, în cetate. Dacă voi căpăta trecere înaintea Domnului, mă va aduce înapoi şi mă va face să văd chivotul şi locaşul Lui. Dar dacă va zice: 'Nu-Mi place de tine', iată-mă, să facă ce va crede cu mine".
David a adăugat: "Nu eşti tu văzător?" - un om rânduit de Dumnezeu să-l înveţe pe popor. "Întoarce-te în pace în cetate, cu fiul tău Ahimaaţ, şi cu Ionatan, fiul lui Abiatar, cei doi fii ai voştri. Vedeţi, voi aştepta în câmpiile pustiei, până ce-mi vor veni veşti din partea voastră". Preoţii puteau să-i facă servicii bune în cetate, aflând mişcările şi planurile rebelilor şi făcându-le cunoscut în taină împăratului, prin fiii lor Ahimaaţ şi Ionatan.
Pe când preoţii plecau înapoi spre Ierusalim, o negură şi mai deasă a căzut asupra mulţimii care se îndepărta. Împăratul era un fugar, ei înşişi lepădaţi, părăsiţi chiar şi de chivotul lui Dumnezeu; viitorul era întunecat de groază şi prevestiri sumbre. "David a suit dealul măslinilor. Suia plângând şi cu capul acoperit, şi mergea cu picioarele goale; şi toţi cei ce erau cu el şi-au acoperit capul şi suiau plângând. Au venit şi au spus lui David: 'Ahitofel este împreună cu Absalom printre uneltitori'". Din nou David a fost constrâns să vadă în aceste nenorociri urmările păcatului său. Trădarea lui Ahitofel, cel mai capabil şi mai abil dintre conducătorii politici, pornea din răzbunare pentru ruşinea făcută familiei prin dezonorarea Bat-Şebei, nepoata lui.
"Şi David a zis: 'Doamne, nimiceşte sfaturile lui Ahitofel!'" Ajungând pe vârful muntelui, împăratul s-a plecat în rugăciune, aruncând înaintea lui Dumnezeu povara sufletului său şi cerând cu smerenie harul divin. Rugăciunea părea că a fost ascultată imediat. Huşai, architul, un sfetnic înţelept şi capabil, care se dovedise un prieten credincios al lui David, a venit la el cu hainele sfâşiate şi cu ţărână presărată pe cap, ca să-şi unească soarta cu soarta împăratului detronat şi fugar. David a văzut, ca printr-o iluminare divină, că omul acesta credincios şi neprefăcut era cel mai chemat să slujească interesele împăratului în consiliile capitalei. La cererea lui David, Huşai s-a întors la Ierusalim pentru a-şi oferi serviciile lui Absalom şi pentru a nimici sfaturile viclene ale lui Ahitofel. Având această rază de lumină în întuneric, împăratul şi însoţitorii lui şi-au urmat calea, coborând pe panta de răsărit a Muntelui Măslinilor, printr-un pustiu stâncos şi nelocuit, prin locuri grele şi pe cărări pietroase şi prăpăstioase, către Iordan. "David ajunsese până la Bahurim. Şi acolo a ieşit un om din familia şi din casa lui Saul, numit Şimei, fiul lui Ghera. El înainta blestemând şi aruncând cu pietre după David şi după toţi slujitorii împăratului David, în timp ce tot poporul şi toţi vitejii stăteau la dreapta şi la stânga împăratului. Şimei vorbea astfel când blestema: 'Du-te, du-te om al sângelui, om rău! Domnul face să cadă asupra ta pedeapsa pentru tot sângele casei lui Saul, al cărui scaun de domnie l-ai luat, şi Domnul a dat împărăţia în mâna fiului tău Absalom; şi iată-te nenorocit, căci eşti un om al sângelui!"'
În zilele când lui David îi mergea bine, Şimei nu arătase prin cuvânt sau fapte că nu ar fi un supus sincer. Dar, în clipele de nenorocire ale împăratului, acest beniamit şi-a dat pe faţă adevăratul său caracter. El îl onorase pe David cât fusese pe tron, dar acum, când era năpăstuit, îl blestema. Josnic şi egoist, îi socotea şi pe alţii ca având acelaşi caracter ca al lui şi, mânat de Satana, îşi vărsa mânia peste capul celui mustrat de Dumnezeu. Spiritul care îndeamnă pe cineva să se bucure de amărăciunea altuia, să râdă de el şi să-l necăjească în împrejurări ca acelea, este spiritul lui Satana.
Învinuirile aduse de Şimei lui David erau cu totul neadevărate - o vorbire de rău neîntemeiată şi plină de răutate. David nu fusese vinovat de nici un rău faţă de Saul sau de casa lui. Atunci când Saul fusese în totul în mâinile lui şi ar fi putut să-l ucidă, el n-a făcut decât să-i taie pulpana hainei şi îşi făcea mustrări chiar pentru faptul că arătase lipsa aceasta de respect faţă de unsul Domnului. Existau dovezi izbitoare cu privire la respectul sfânt pe care David îl avea faţă de viaţa omenească, chiar atunci când era urmărit ca un animal de pradă. Într-o zi, pe când era în peştera Adulam, gândurile i s-au îndreptat spre libertatea netulburată a copilăriei lui şi fugarul a spus: "Cine-mi va da să beau apă din fântâna de la poarta Betleemului?" (2 Sam. 23,13-17). Betleemul era pe vremea aceea în mâna filistenilor; dar trei dintre vitejii lui David au trecut prin tabăra filistenilor şi i-au adus stăpânului lor apă de la Betleem. David n-a putut să bea. "Departe de mine", a spus el, "să beau sângele oamenilor acestora care s-au dus cu primejdia vieţii lor". Şi, cu respect, au turnat apa aceasta, ca pe o jertfă adusă lui Dumnezeu. David fusese războinic; o mare parte din viaţa lui fusese petrecută în mijlocul scenelor de violenţă; dar dintre toţi cei care au avut de trecut prin împrejurări de felul acesta, puţini, de fapt, au fost atât de puţin atinşi de influenţa de înăsprire şi stricare a principiilor ca David.
Nepotul lui David, Abişai, unul dintre cei mai viteji conducători ai oştirii lui, n-a mai putut suferi cuvintele insultătoare ale lui Şimei. "Pentru ce", a strigat el, "bleastămă acest câine mort pe domnul meu împăratul? Lasă-mă, te rog, să mă duc să-i tai capul". Dar împăratul l-a oprit. "Iată", a zis el, "că fiul meu, care a ieşit din trupul meu, vrea să-mi ia viaţa, cu cât mai mult beniamitul acesta! Lăsaţi-l să blesteme, căci Domnul i-a zis. Poate că Domnul Se va uita la necazul meu şi-mi va face bine în locul blestemelor de azi".
Conştiinţa îi spunea lui David adevăruri dureroase şi umilitoare. În timp ce supuşii lui credincioşi se mirau de această răsturnare subită a soartei, pentru împărat nu era o taină. Deseori avusese presimţirea că va veni un timp ca acesta. Pentru el fusese de mirare că Dumnezeu a avut atât de multă îndelungă răbdare faţă de păcatele sale şi că amânase atât de mult răsplata cuvenită. Iar acum, în fuga lui tristă şi grăbită, cu picioarele goale, îmbrăcat în sac în locul hainelor împărăteşti, când vaietele celor ce-l urmau trezeau ecoul munţilor şi când gândea la scumpa lui capitală - locul ce fusese scena păcatului său - el îşi amintea de bunătatea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu şi nu era chiar fără nădejde. Simţea că Domnul totuşi va lucra cu milă faţă de el.
Mulţi răufăcători şi-au scuzat păcatele, arătând greşelile lui David; dar cât de puţini sunt aceia care au dat pe faţă o pocăinţă şi o umilinţă ca ale lui David! Cât de puţini ar fi suportat mustrarea şi răsplata cu răbdarea şi tăria pe care le-a arătat el! El îşi mărturisise păcatul şi, timp de ani de zile, căutase să-şi facă datoria ca un serv credincios al lui Dumnezeu; lucrase la dezvoltarea împărăţiei sale şi, sub conducerea lui, aceasta ajunsese la o putere şi prosperitate pe care nu le atinsese mai înainte. Adunase tezaure bogate de materiale pentru zidirea Casei Domnului; şi acum, trebuia să se spulbere toată osteneala vieţii lui? Trebuia ca roadele anilor de muncă devotată, străduinţele geniului, evlaviei şi cârmuirii înţelepte să treacă în mâinile fiului său trădător şi dezordonat, care nu lua în consideraţie nici onoarea lui Dumnezeu, nici bunăstarea lui Israel? Cât de natural ar fi fost ca David să cârtească împotriva lui Dumnezeu în marea lui durere!
Dar el vedea că rădăcina necazurilor lui este în propriul său păcat. Cuvintele proorocului Mica redau spiritul care stăpânea inima lui David. "Chiar dacă stau în întuneric, totuşi Domnul este lumina mea! Voi suferi mânia Domnului, căci am păcătuit împotriva Lui - până ce El îmi va apăra pricina şi îmi va face dreptate" (Mica 7,8.9). Şi Domnul nu l-a părăsit pe David. Cap. acesta din experienţa lui, când, fiind insultat şi lovit cu cruzime, a dovedit că este umil, neegoist, plin de lepădare de sine şi supus, este unul dintre cele mai frumoase din întreaga lui viaţă. Într-a-devăr, niciodată n-a fost cârmuitorul lui Israel mai mare înaintea Cerului ca în vremea aceasta de cea mai profundă manifestare vizibilă de umilinţă.
Dacă Dumnezeu ar fi îngăduit ca David să rămână nemustrat pentru păcatul lui şi, cu toate că se abătuse de la poruncile divine, să rămână în pace şi prosperitate pe tronul lui, scepticii şi necredincioşii ar fi putut avea o scuză şi ar fi putut să citeze viaţa lui David ca un reproş pentru religia Bibliei. Dar, îngăduind ca David să treacă prin cele prin care a trecut, Domnul arată că nu poate să îndreptăţească păcatul. Iar istoria vieţii lui David ne face în stare să vedem scopul deosebit pe care îl are în vedere Dumnezeu când Se ocupă de păcat; ea ne face în stare să urmărim, chiar prin pedepsele cele mai grele, realizarea planurilor Lui de har şi de bunătate. El l-a trecut pe David pe sub toiag, dar nu l-a nimicit; cuptorul este pentru curăţire, nu pentru nimicire. Domnul zice: "Dacă vor călca orânduirile Mele şi nu vor păzi poruncile Mele, atunci le voi pedepsi fărădelegile cu nuiaua, şi nelegiuirile cu lovituri; dar nu-Mi voi depărta deloc bunătatea de la ei, şi nu-Mi voi face credincioşia de minciună" (Ps. 89,31-33).
Curând după plecarea lui David, Absalom a intrat în Ierusalim cu oştirea lui şi, fără luptă, a ocupat cetăţuia lui Israel. Huşai a fost printre primii care l-au salutat pe noul monarh încoronat, iar prinţul a fost surprins şi mulţumit de această ofertă de slujire din partea vechiului prieten şi sfetnic al tatălui său. Absalom se simţea sigur de succes. Până aici uneltirile lui izbutiseră şi, doritor să-şi întărească domnia şi să câştige încrederea naţiunii, el l-a primit pe Huşai la curtea lui.
Absalom era înconjurat acum de o mare mulţime, care era însă compusă din oameni nedeprinşi cu războiul. Până aici nu fuseseră puşi să lupte. Ahitofel ştia bine că situaţia lui David era departe de a fi deznădăjduită. O mare parte din popor îi era încă credincioasă; era înconjurat de ostaşi încercaţi care erau credincioşi împăratului, iar oastea era comandată de generali iscusiţi. Ahitofel ştia că, după prima izbucnire de entuziasm în favoarea noului împărat, va veni o reacţie. Dacă răscoala dădea greş, Absalom ar fi putut să se împace cu tatăl său; atunci Ahitofel, ca sfetnic principal, ar fi fost socotit ca fiind primul vinovat de rebeliune; asupra lui urma să cadă pedeapsa cea mai grea. Pentru ca să-l împiedice pe Absalom să renunţe, Ahitofel l-a sfătuit să facă un lucru care, în ochii mulţimii, ar fi făcut împăcarea imposibilă. Cu iscusinţă satanică, acest bărbat de stat, viclean şi imoral, l-a îndemnat pe Absalom să adauge crima incestului la aceea a rebeliunii. În văzul întregului Israel, trebuia să intre la ţiitoarele tatălui său, potrivit cu obiceiul naţiunilor orientale, declarând în felul acesta că a urmat la tronul tatălui său. Iar Absalom a împlinit ticălosul lui plan. Astfel s-a realizat Cuvântul lui Dumnezeu, rostit faţă de David prin gura profetului: "Iată, din casa ta voi ridica nenorocirea împotriva ta şi voi lua sub ochii tăi pe nevestele tale şi le voi da altuia... Căci ai lucrat pe ascuns; Eu însă voi face lucrul acesta în faţa întregului Israel şi în faţa soarelui" (2 Sam. 12,11.12). Nu se poate spune că Dumnezeu a dat îndemnul pentru aceste fapte nelegiuite; dar, din cauza păcatului lui David, El nu Şi-a mai folosit puterea pentru a le opri.
Ahitofel era preţuit foarte mult pentru înţelepciunea lui, dar era lipsit de lumina care vine de la Dumnezeu. "Începutul înţelepciunii este frica de Domnul" (Prov. 9,10) şi pe aceasta Ahitofel nu o avea, căci altfel nu ar fi ajuns să-şi asigure succesul trădării prin incest. Oamenii cu inima stricată uneltesc nelegiuiri, ca şi cum n-ar fi o Providenţă atotcârmuitoare care să le strice planurile; dar "Cel ce şade în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei" (Ps. 2,4). Domnul zice: "Pentru că n-au iubit sfaturile Mele, şi au nesocotit toate mustrările Mele; de aceea se vor hrăni cu roada umbletelor lor şi se vor sătura cu sfaturile lor. Căci împotrivirea proştilor îi ucide, şi liniştea nebunilor îi pierde" (Prov. 1,30-32).
După ce izbutise în uneltirea de a-şi asigura apărarea, Ahitofel a stăruit de Absalom să se pornească la o acţiune rapidă împotriva lui David. "Lasă-mă să aleg douăsprezece mii de oameni! Mă voi scula, şi voi urmări pe David chiar în noaptea aceasta", a zis el. "Îl voi lua pe neaşteptate, când va fi obosit şi va avea mâinile slăbite, îl voi înspăimânta şi tot poporul care este cu el va fugi. Voi lovi numai pe împărat, şi voi aduce înapoi la tine pe tot poporul". Planul acesta a fost găsit bun de sfetnicii împăratului. Dacă ar fi fost urmat, David ar fi fost ucis fără îndoială, afară de cazul că Domnul ar fi intervenit să-l scape. Dar lucrurile erau conduse de o înţelepciune mai mare decât a vestitului Ahitofel. Domnul hotărâse să nimicească planul lui Ahitofel, ca să aducă nenorocirea peste Absalom.
Huşai nu fusese chemat la consfătuire şi nici el nu voise să meargă nechemat, pentru ca nu cumva să dea de bănuit că ar vrea să spioneze; dar, după terminarea adunării, Absalom, care preţuia foarte mult puterea de judecată a sfetnicului tatălui său, i-a spus şi lui de planul lui Ahitofel. Huşai a văzut că, dacă s-ar fi urmat planul propus, David ar fi fost pierdut. Şi a zis: "De data aceasta, sfatul pe care ţi l-a dat Ahitofel nu este bun". Şi a adăugat: "Tu cunoşti vitejia tatălui tău şi a oamenilor lui; sunt înfuriaţi ca o ursoaică de pe câmp, căreia i s-au luat puii. Tatăl tău este un om de război şi nu va petrece noaptea cu poporul; iată, acum stă ascuns în vreo groapă sau în vreun alt loc!" El a susţinut că, dacă oştile lui Absalom l-ar urmări pe David, nu ar pune mâna pe împărat; şi, dacă ar suferi vreo înfrângere, aceasta ar duce la descurajare şi s-ar produce mult rău pentru cauza lui Absalom. "Căci", continuă el, "tot Israelul ştie că tatăl tău este un viteaz şi că are nişte viteji cu el". A propus un plan ademenitor pentru o fire egoistă şi încrezută, doritoare de desfăşurări falnice de putere: "Sfatul meu este dar ca tot Israelul să se strângă la tine, de la Dan până la Beer-Şeba, o mulţime ca nisipul de pe marginea mării. Şi tu însuţi să mergi la luptă. Dacă vom ajunge la el în vreun loc unde l-am găsi, vom cădea peste el cum cade roua pe pământ; şi nu va scăpa nici unul, nici el, nici vreunul din oamenii care sunt cu el. Dacă va fugi într-o cetate, tot Israelul va aduce funii la cetatea aceasta şi o vom trage în pârâu, până când nu va mai rămâne nici o piatră în ea".
Absalom şi toţi oamenii lui Israel au zis: "Sfatul lui Huşai, architul, este mai bun decât sfatul lui Ahitofel". Dar era cineva acolo care n-a fost înşelat - cineva care a văzut lămurit urmările greşelii fatale pe care o făcea Absalom. Ahitofel şi-a dat seama că răsculaţii sunt pierduţi. Şi mai ştia că, oricare ar fi fost soarta prinţului, nu era nici o speranţă pentru sfetnicul care îl îndemnase la crimele cele mai mari. Ahitofel îl încurajase pe Absalom la revoltă. Îl sfătuise să facă cea mai nelegiuită faptă pentru dezonoarea tatălui său; dăduse sfatul să fie ucis David şi făcuse planul executării acestui sfat; tăiase şi cea mai slabă posibilitate de împăcare cu împăratul; iar acum, un altul era preţuit mai mult decât el, şi chiar de Absalom.
Gelos, mânios şi disperat, Ahitofel "a plecat acasă în cetatea lui. Şi-a pus casa în rânduială, s-a spânzurat şi a murit". Iată sfârşitul înţelepciunii unui om care, cu toate darurile pe care le avea, nu a făcut din Dumnezeu sfetnicul lui. Satana îi amăgeşte pe oameni cu făgăduinţe ademenitoare, dar la sfârşit oricine va vedea că "plata păcatului este moartea" (Rom. 6,23).
Huşai, nefiind sigur că planul său va fi urmat de împăratul nestatornic, n-a pierdut timpul, ci l-a înştiinţat pe David să treacă fără întârziere dincolo de Iordan. Huşai le-a trimis o solie preoţilor, care aveau să o trimită prin fiii lor: "Ahitofel a dat cutare şi cutare sfat lui Absalom şi bătrânilor lui Israel, şi eu i-am sfătuit cutare şi cutare lucru. Acum, nu sta noaptea în câmpiile pustiei, ci du-te mai departe, ca nu cumva împăratul şi tot poporul care este cu el să fie în primejdie să piară".
Tinerii au fost bănuiţi şi urmăriţi, dar au izbutit să-şi îndeplinească sarcina primejdioasă. David, istovit din pricina oboselii şi a durerii, după această primă zi de fugă, a primit înştiinţarea că trebuie să treacă Iordanul în noaptea aceea, deoarece fiul lui căuta să-i ia viaţa.
Care erau sentimentele tatălui şi împăratului, atât de crud frământat în primejdia aceasta îngrozitoare? Viteazul, omul războinic, împăratul al cărui cuvânt era lege, trădat de fiul său pe care-l iubise, pe care îl lăsase să-şi împlinească poftele şi în care se încrezuse în mod neînţelept, tratat rău şi părăsit de supuşii obligaţi faţă de el prin cele mai puternice legături de onoare şi credinţă! În ce cuvinte şi-a revărsat sentimentele inimii sale? În timpul celei mai grele încercări, inima lui s-a sprijinit pe Dumnezeu şi a cântat:
"Doamne, ce mulţi sunt vrăjmaşii mei!
Ce mulţime se scoală împotriva mea!
Cât de mulţi zic despre mine:
'Nu mai este scăpare pentru el la Dumnezeu!'
Dar, Tu, Doamne, Tu eşti scutul meu,
Tu eşti slava mea şi Tu îmi înalţi capul!
Eu strig cu glasul meu către Domnul,
Şi El îmi răspunde din muntele Lui cel sfânt.
Mă culc, adorm,
Şi mă deştept iarăşi, căci Domnul este sprijinul meu.
Nu mă tem de zecile de mii de popoare,
Care mă împresoară din toate părţile...
La Domnul este scăparea:
Binecuvântarea Ta să fie
Peste poporul Tău" (Ps. 3,1-8).
David şi toţi ai lui - luptători de stat, bătrâni şi tineri, femei şi copii - au trecut în puterea nopţii apele adânci şi repezi ale Iordanului. "Când se lumina de ziuă, nu rămăsese nici unul care să nu fi trecut Iordanul". David şi oştile lui s-au retras la Mahanaim, care fusese reşedinţa regală a lui Iş-Boşet. Aceasta era o cetate puternică, întărită, înconjurată de un ţinut muntos potrivit pentru retragere în caz de război. ţinutul era bine aprovizionat, iar oamenii erau susţinători ai cauzei lui David. Aici s-au adunat mulţi dintre cei ce erau de partea lui, iar şefii bogaţi de familii au adus ca dar provizii îmbelşugate, pe lângă alte lucruri trebuincioase.
Sfatul lui Huşai şi-a atins scopul, dându-i lui David prilejul de a scăpa; dar prinţul grăbit şi năvalnic nu mai putea fi reţinut şi a plecat de grabă în urmărirea tatălui său. "Absalom a trecut Iordanul însoţit de toţi bărbaţii lui Israel". Absalom l-a pus în fruntea oştirii pe Amasa, fiul sorei lui David, Abigal. Oastea lui era numeroasă, dar nu disciplinată, şi nu era pregătită bine ca să facă faţă întâlnirii cu ostaşii experimentaţi ai tatălui său.
David şi-a împărţit trupele în trei, sub comanda lui Ioab, a lui Abişai şi a lui Gat. Avusese de gând să conducă el însuşi oştirea în luptă; dar poporul s-a ridicat hotărât împotriva acestui plan, de asemenea ofiţerii şi sfetnicii. "Să nu ieşi!" i-au zis ei, "căci dacă vom lua-o noi la fugă, luarea aminte nu se va îndrepta asupra noastră; şi când vom cădea jumătate din noi, nu vor lua seama la noi; dar tu eşti ca zece mii dintre noi, şi acum este bine să ne vii în ajutor din cetate" (2 Sam. 18,3.4).
De pe zidurile cetăţii se vedeau bine şirurile lungi ale oştirii rebelilor. Uzurpatorul era însoţit de o mare oştire, în comparaţie cu oştirea lui David care părea numai o mică grupă. Dar când a privit la forţele vrăjmaşe, primul gând din mintea împăratului nu a fost nici la coroană, nici la împărăţie, nici la propria lui viaţă, care depindea de felul cum se va da lupta. Inima tatălui era plină de iubire şi milă pentru fiul său răsculat. În timp ce oştirea ieşea în rânduri pe porţile cetăţii, David îi încuraja pe ostaşii săi credincioşi, îndemnându-i să înainteze cu încrederea că Dumnezeul lui Israel le va da biruinţa. Dar nici măcar în împrejurarea aceasta nu a fost în stare să-şi ascundă iubirea pe care o avea faţă de Absalom. Când Ioab, conducând prima coloană, a trecut prin faţa împăratului, biruitorul din zeci de lupte şi-a plecat mândrul său cap, ca să asculte ultimul îndemn din partea monarhului care îi spuse cu emoţie în glas: "Pentru dragostea pe care o aveţi faţă de mine, purtaţi-vă blând cu tânărul Absalom!". Şi Abişai şi Itai au primit aceeaşi însărcinare: "Pentru dragostea pe care o aveţi faţă de mine, purtaţi-vă blând cu tânărul Absalom!". Dar purtarea de grijă a împăratului, care arăta că pentru el fiul era mai scump decât împărăţia, mai scump decât supuşii credincioşi faţă de tronul lui, n-a făcut decât să sporească indignarea soldaţilor faţă de fiul acela pervers.
Locul unde s-a dat lupta a fost o pădure din apropierea Iordanului, în care marea oştire a lui Absalom era în dezavantaj. Trupele acestea nedisciplinate s-au încurcat prin desişurile şi mlaştinile pădurii şi n-au mai putut fi conduse. "Şi poporul lui Israel a fost bătut de slujitorii lui David, şi a fost o mare înfrângere în ziua aceea, ca douăzeci de mii de oameni". Absalom, văzând că ziua fusese pierdută, s-a întors să fugă, dar i s-a prins capul între ramurile încurcate ale unui copac mare; măgarul a fugit de sub el şi l-a lăsat să atârne fără speranţa de a scăpa, pradă vrăjmaşilor lui. În împrejurările acestea, a fost găsit de un ostaş care, de teama de a nu ajunge să-i fie neplăcut împăratului, l-a cruţat pe Absalom, dar i-a raportat lui Ioab ce văzuse. Ioab nu s-a simţit împiedicat de vreun scrupul. El fusese prieten cu Absalom şi mijlocise de două ori împăcarea lui cu David, dar încrederea aceasta fusese trădată în mod ruşinos. Dacă Absalom nu ar fi beneficiat de avantajele datorate mijlocirii lui Ioab, răscoala aceasta, cu toate grozăviile ei, nu ar fi avut loc. Acum stătea în puterea lui Ioab ca, dintr-o lovitură să-l nimicească pe promotorul tuturor acestor rele. "Şi a luat trei săgeţi în mână şi le-a înfipt în inima lui Absalom... Au luat pe Absalom, l-au aruncat într-o groapă mare din mijlocul pădurii şi au pus peste el o grămadă foarte mare de pietre." Astfel au pierit instigatorii răscoalei din Israel. Ahitofel a murit de propria sa mână. Prinţul Absalom, a cărui frumuseţe fusese mândria lui Israel, a fost răpus în floarea tinereţii, trupul lui mort aruncat într-o groapă şi acoperit cu o grămadă de pietre, ca semn de ocară veşnică. În cursul vieţii sale, Absalom îşi înălţase un monument scump în valea împăratului, dar unicul semn care arăta mormântul lui era acea grămadă de pietre din pustie.
Capul rebeliunii fiind ucis, Ioab şi-a anunţat prin sunet de trâmbiţă oştirea, să nu-i mai urmărească pe fugari, şi s-au trimis îndată soli, ca să ducă veşti împăratului.
Străjerul care era pe zidul cetăţii, privind către câmpul de bătălie, a descoperit un om care alerga. Curând a fost văzut încă unul. Când cel dintâi s-a apropiat, străjerul i-a spus împăratului, care aştepta lângă poartă: "Alergătura celui dintâi pare că e a lui Ahimaaţ, fiul lui ţadoc". Şi împăratul a zis: "Este un om de bine, şi aduce veşti bune". Ahimaaţ a strigat şi a zis împăratului: "Este bine de tot!" S-a închinat înaintea împăratului cu faţa la pământ şi a zis: "Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul tău, care a dat în mâinile noastre pe cei ce ridicau mâna împotriva domnului nostru împăratul". La întrebarea îngrijorată a împăratului: "Tânărul Absalom este bine, sănătos?", Ahimaaţ a dat un răspuns nelămurit.
Al doilea sol a venit strigând: "Să afle domnul meu, împăratul, vestea cea bună! Astăzi Domnul ţi-a făcut dreptate, scăpându-te din mâna tuturor celor ce se ridicau împotriva ta". Din nou s-a auzit din gura împăratului întrebarea care-l frământa: "Tânărul Absalom este bine, sănătos?" Nefiind în stare să ascundă vestea cea rea, solul a răspuns: "Ca tânărul acesta să fie vrăjmaşii domnului meu, împăratul, şi toţi cei ce se ridică împotriva ta, ca să-ţi facă rău!" Era de ajuns. David nu a mai întrebat nimic, ci, cu capul plecat, "s-a suit în odaia de sus a porţii şi a plâns. Pe când mergea, zicea: 'Fiul meu Absalom! Fiul meu, fiul meu, Absalom! Cum n-am murit eu în locul tău! Absalom, fiul meu, fiul meu'".
Înapoindu-se de pe câmpul de luptă, oştile biruitoare se apropiau de cetate, iar strigătele lor de biruinţă răsunau prin văile dintre dealuri. Dar, trecând de poarta cetăţii, strigătele lor amuţeau, steagurile lor se plecau şi mergeau cu privirea plecată, asemănându-se mai mult cu unii care fuseseră înfrânţi, şi nu cu nişte biruitori. Împăratul nu-i aştepta ca să le spună bun venit, iar din odaia de deasupra porţii se auzea strigătul jalnic: "Fiul meu, Absalom! Absalom, fiul meu, fiul meu!" "Şi, în ziua aceea, biruinţa s-a prefăcut în jale pentru tot poporul, căci în ziua aceea poporul auzea zicându-se: 'Împăratul este mâhnit din pricina fiului său'. În aceeaşi zi, poporul a intrat pe furiş, ca nişte oameni ruşinaţi că au fugit din luptă".
Ioab a fost copleşit de indignare. Dumnezeu le dăduse pricină de triumf şi de voie bună; cea mai mare răscoală care fusese cunoscută vreodată în Israel fusese înfrântă; şi totuşi, biruinţa aceasta s-a transformat în jale pentru acela a cărui crimă costase viaţa a mii de viteji. Căpetenia aceasta aspră şi necioplită a dat buzna înaintea împăratului şi i-a spus fără sfială: "Tu acoperi azi de ruşine faţa tuturor slujitorilor tăi care au scăpat azi viaţa ta, a fiilor tăi şi a fetelor tale... Tu iubeşti pe cei ce te urăsc şi urăşti pe cei ce te iubesc, căci arăţi azi că pentru tine nu sunt nici căpetenii, nici slujitori; şi văd acum că dacă ar trăi Absalom şi noi toţi am fi murit în ziua aceasta, lucrul acesta ţi-ar fi plăcut. Scoală-te dar, ieşi şi vorbeşte după inima slujitorilor tăi! Căci jur pe Domnul că, dacă nu ieşi să te arăţi, nu va rămâne un om cu tine în noaptea aceasta; şi aceasta va fi o nenorocire mai mare pentru tine decât toate nenorocirile care ţi s-au întâmplat din tinereţe până acum".
Oricât de tăioasă şi crudă a fost mustrarea pentru împăratul lovit în inimă, David nu s-a supărat. Văzând că generalul său are dreptate, a coborât la poartă şi, prin cuvinte de încurajare şi laudă, i-a salutat pe bravii săi ostaşi în timp ce defilau prin faţa lui.
Cap. 73 - Ultimii ani ai lui David
Înfrângerea lui Absalom nu a adus îndată pace împărăţiei. Un număr atât de mare de oameni participase la răscoală, încât David nu s-a înapoiat în capitală şi nu şi-a reluat puterea fără o invitaţie din partea seminţiilor. În starea de confuzie ce a urmat înfrângerii lui Absalom, nu a avut loc o acţiune grabnică şi hotărâtă pentru a-l chema înapoi pe împărat, iar când Iuda a avut iniţiativa de a-l aduce înapoi pe David, s-a trezit gelozia celorlalte seminţii, iscându-se o contra-revoluţie. Totuşi, aceasta a fost repede oprită şi în Israel s-a restabilit pacea.
Istoria vieţii lui David oferă una dintre mărturiile cele mai impresionante din câte s-au dat cu privire la primejdiile care ameninţă sufletul din partea puterii, a bogăţiei şi a onorurilor lumeşti - lucruri care sunt dorite de oameni cu cea mai mare înfocare. Puţini au trecut prin experienţe mai potrivite pentru a-i pregăti să treacă cu bine prin astfel de încercări. Prima parte a vieţii lui David, ca păstor, cu lecţiile ei de smerenie, de muncă plină de răbdare, de duioasă îngrijire pentru turmele sale, strânsa legătură cu natura, în singurătatea dealurilor, care-i dezvolta geniul muzical şi poetic şi-i îndruma gândurile către Creator, îndelunga disciplină a anilor petrecuţi în pustie, care cerea curaj, tărie, răbdare şi credinţă în Dumnezeu - toate acestea fuseseră rânduite de Dumnezeu ca pregătire pentru tronul lui Israel. David se bucurase de experienţe minunate în ce priveşte iubirea lui Dumnezeu şi fusese înzestrat din belşug cu Duhul Său; în istoria vieţii lui Saul, el văzuse cât de neajutorat este omul care se sprijină numai pe înţelepciunea omenească. Şi, cu toate acestea, succesul şi onorurile lumeşti i-au slăbit atât de mult caracterul, încât David a fost deseori înfrânt de ispititor.
Relaţiile cu naţiunile păgâne au dus la naşterea dorinţei de a merge după obiceiurile lor naţionale şi au trezit ambiţia după mărirea lumească. Israel, ca popor al Domnului, trebuia să fie onorat, dar, crescându-le mândria şi încrederea îi ei înşişi, israeliţii nu fuseseră mulţumiţi cu această întâietate. Se gândeau mai mult la poziţia lor între celelalte naţiuni. Spiritul acesta nu putea întârzia să-i atragă ispita. Cu dorinţa de a-şi extinde stăpânirea asupra naţiunilor străine prin cucerire, David s-a hotărât să-şi sporească oştirea, cerând serviciu militar de la toţi cei de vârstă corespunzătoare. Pentru aceasta, se simţea nevoia unui recensământ al populaţiei. Ceea ce îl îndemna pe împărat să facă această lucrare era îngâmfarea şi ambiţia. Numărătoarea populaţiei avea să arate contrastul dintre slăbiciunea împărăţiei când David s-a urcat pe tron şi tăria şi prosperitatea ei în timpul domniei lui. Lucrul acesta urma să contribuie şi el la creşterea încrederii în sine, şi aşa destul de mare, atât a împăratului, cât şi a poporului. Scriptura zice: "Satana s-a sculat împotriva lui Israel şi a aţâţat pe David să facă numărătoarea lui Israel". Propăşirea lui Israel în timpul lui David se datora binecuvântării lui Dumnezeu, şi nu iscusinţei împăratului sau tăriei oştirii lui. Dar sporirea puterii militare a împărăţiei urma să le dea naţiunilor înconjurătoare impresia că încrederea lui Israel era în oştirile lui, şi nu în puterea Domnului.
Cu toate că poporul era mândru de mărirea lui naţională, n-a privit totuşi cu plăcere planul lui David de a dezvolta atât de mult serviciul militar. Plănuita recrutare a dat naştere la multă nemulţumire; în consecinţă, s-a considerat necesar să fie folosiţi ofiţerii de armată în locul preoţilor şi funcţionarilor civili, care făcuseră până acum recensământul. Scopul urmărit era contrar principiului teocraţiei. Chiar şi Ioab, cât era el de lipsit de scrupule, a vorbit împotrivă. El zise: "Domnul să facă pe poporul Lui încă de o sută de ori pe atâta! Împărate, domnul meu, nu sunt ei toţi slujitorii domnului meu? Dar pentru ce cere domnul meu lucrul acesta? Pentru ce să facă pe Israel să păcătuiască astfel?" Împăratul a stăruit în porunca pe care o dădea lui Ioab şi Ioab a plecat şi a străbătut tot Israelul; apoi s-a întors la Ierusalim. Numărătoarea nu se încheiase când David şi-a dat seama de păcatul lui. Condamnându-se singur, "el a zis lui Dumnezeu: 'Am săvârşit un mare păcat făcând lucrul acesta! Acum iartă fărădelegea robului Tău, căci am lucrat în totul ca un nebun!'" A doua zi, profetul Gad a adus lui David următoarea solie: "Aşa vorbeşte Domnul: 'Primeşte: sau trei ani de foamete, sau trei luni în timpul cărora să fii nimicit de potrivnicii tăi şi atins de sabia vrăjmaşilor tăi, sau trei zile în timpul cărora sabia Domnului şi ciuma să fie în ţară şi Îngerul Domnului să ducă nimicirea în tot ţinutul lui Israel.' Vezi acum", zise proorocul, "ce trebuie să răspund Celui ce mă trimite".
Răspunsul împăratului a fost: "Sunt într-o mare strâmtorare. Oh! Mai bine să cădem în mâinile Domnului, căci îndurările Lui sunt nenumărate; dar să nu cad în mâinile oamenilor" (2 Sam.24,14).
ţara a fost lovită cu ciumă, care a ucis şaptezeci de mii de oameni din Israel. Plaga încă nu pătrunsese în capitală, "când "David a ridicat ochii şi a văzut pe îngerul Domnului stând între pământ şi cer, şi ţinând în mână sabia scoasă şi întoarsă împotriva Ierusalimului. Atunci David şi bătrânii, îmbrăcaţi în saci, au căzut cu faţa la pământ." David rugă stăruitor pe Dumnezeu să cruţe pe Israel: "Oare n-am poruncit eu numărătoarea poporului? Eu am păcătuit şi am făcut răul acesta, dar oile acestea, ce au făcut oare? Doamne, Dumnezeul meu, mâna ta să fie dar peste mine şi peste casa tatălui meu şi să nu piardă pe poporul Tău!"
Facerea recensământului dăduse naştere la nemulţumire în popor; cu toate acestea, ei cultivaseră aceleaşi păcate care îl conduseseră pe David la lucru. După cum, prin păcatul lui Absalom, Domnul îl lovise cu pedeapsă pe David, tot astfel, prin greşeala lui David, a pedepsit păcatele lui Israel.
Îngerul nimicitor se oprise în afara Ierusalimului. El stătea pe muntele Moria, "în aria lui Ornan, Iebusitul". Sfătuit de prooroc, David s-a dus pe munte şi a zidit acolo un altar Domnului; "şi a adus arderi de tot şi jertfe de mulţumire. A chemat pe Domnul şi Domnul i-a răspuns prin foc, care s-a pogorât din cer pe altarul arderii de tot." "Atunci Domnul a fost potolit faţă de ţară şi a încetat urgia deasupra lui Israel" (2 Sam.24,25).
Locul unde s-a ridicat altarul, şi care de acum înainte urma să fie considerat ca sfânt, i-a fost oferit de Ornan împăratului, ca un dar. Dar împăratul n-a vrut să-l primească astfel. "Vreau să-l cumpăr pe preţul lui în argint", zise el; "căci nu voi da Domnului ce este al tău şi nu voi aduce o ardere de tot care să nu mă coste nimic. Şi David a dat lui Ornan şase sute de sicli de aur pentru locul ariei." Locul acesta, memorabil pentru că aici zidise Avraam altarul pentru jertfirea fiului său, iar acum sfinţit prin această mare izbăvire, a fost ales mai târziu ca loc unde să fie înălţat templul ridicat de Solomon.
Încă o umbră mai avea să se adune asupra ultimilor ani ai lui David. Ajunsese la vârsta de şaptezeci de ani. Greutăţile şi eforturile fizice din peregrinările tinereţii, multele războaie, grijile şi durerile de mai târziu secaseră fântâna vieţii. Cu toate că mintea lui îşi păstrase limpezimea şi vitalitatea, slăbiciunea şi vârsta, cu nevoia lor după izolare, îl împiedicau să-şi dea seama repede de ceea ce se petrecea în împărăţie şi din nou izbucni revolta, chiar la umbra tronului său. Din nou s-a dat pe faţă rodul îngăduinţei părinteşti din partea lui David. Cel care aspira de data aceasta la tron a fost Adonia, care "era foarte frumos" la chip şi în purtări, dar încăpăţânat şi lipsit de principii. În tinereţe nu prea fusese supus restricţiilor; căci "tatăl său nu-l mustrase niciodată în viaţa lui, zicând: 'Pentru ce faci aşa?'" Acum se revolta împotriva autorităţii lui Dumnezeu care îl rânduise pe Solomon la tron. Atât prin darurile naturale, cât şi prin caracterul religios, Solomon era mai înzestrat decât fratele lui mai mare ca să ajungă domnitorul lui Israel; dar, cu toate că se arătase foarte lămurit pe cine alesese Dumnezeu, Adonia n-a rămas fără simpatizanţi. Ioab, deşi vinovat de multe crime, rămăsese până aici credincios tronului; dar acum se alipi la conspiraţia împotriva lui Solomon şi tot aşa făcu şi preotul Abiatar.
Răscoala ajunsese la coacere; uneltitorii se adunaseră la o mare serbare chiar în afara cetăţii, pentru a-l proclama pe Adonia ca împărat, când fapta lor a fost anihilată de acţiunea grăbită a câtorva persoane credincioase, în fruntea cărora se aflau preotul ţadoc, proorocul Natan şi Bat-Şeba, mama lui Solomon. Ei i-au prezentat împăratului starea de lucruri, amintindu-i de îndrumarea divină ca Solomon să urmeze la tron. David abdică în favoarea lui Solomon, care a fost imediat uns şi proclamat împărat. Uneltirea a fost înfrântă. Fruntaşii ei meritau pedeapsa cu moartea. Viaţa lui Abiatar a fost cruţată, din respect pentru slujba lui şi pentru credincioşia lui anterioară faţă de David, dar a fost scos din slujba de mare preot, slujbă ce a trecut la urmaşii lui ţadoc. Ioab şi Adonia au fost cruţaţi deocamdată, dar, după moartea lui David, şi-au luat pedeapsa pentru nelegiuirea lor. Executarea sentinţei asupra fiului lui David completa împătrita sentinţă care mărturisea neplăcerea lui Dumnezeu faţă de păcatul tatălui.
Chiar de la începutul domniei lui David, unul dintre planurile lui cele mai îndrăgite fusese înălţarea unui templu pentru Domnul. Cu toate că nu-şi îngăduise să-şi realizeze planul, nu dovedise mai puţină râvnă şi stăruinţă în favoarea lui. Adunase din belşug materiale preţioase - aur, argint, pietre de onix şi pietre de felurite culori; marmură şi lemn din cel mai scump. Iar acum, toate comorile acestea scumpe trebuia să le încredinţeze altora, căci alte mâini trebuia să zidească locaşul chivotului, simbolul prezenţei lui Dumnezeu.
Înţelegând că i se apropie sfârşitul, împăratul îi chemă pe fruntaşii din toate părţile împărăţiei şi pe căpeteniile lui Israel ca să primească această moştenire. Dorea să le încredinţeze cuvântul lui lăsat înainte de moarte şi să câştige sprijinul lor pentru lucrarea cea mare care urma să fie îndeplinită. Din cauza slăbiciunii lui trupeşti, nimeni nu s-ar fi aşteptat ca să ia parte personal la transferul acesta; dar inspiraţia lui Dumnezeu a venit asupra lui şi el a fost în stare să-i vorbească poporului pentru ultima dată, cu o căldură şi o putere mai mare ca altădată. El le-a vorbit despre dorinţa lui de a zidi el însuşi templul, cum şi despre porunca Domnului ca lucrarea să-i fie încredinţată fiului său, Solomon. Asigurarea de la Dumnezeu fusese: "Fiul tău Solomon Îmi va zidi casa şi curţile; căci l-am ales ca fiu al Meu; şi-i voi fi Tată. Îi voi întări împărăţia pe vecie dacă se va ţine, ca astăzi, de împlinirea poruncilor şi orânduirilor Mele". "Acum", zise el, "înaintea întregului Israel, înaintea adunării Domnului, şi în faţa Dumnezeului nostru care vă aude, păziţi şi puneţi-vă la inimă toate poruncile Dumnezeului vostru, ca să stăpâniţi această bună ţară şi s-o lăsaţi de moştenire fiilor voştri după voi, pe vecie".
David învăţase din viaţă cât de grea este calea celui care se depărtează de Dumnezeu. El simţise osânda adusă de călcarea Legii şi culesese roadele abaterilor sale; cu toată inima dorea ca fruntaşii lui Israel să fie credincioşi faţă de Dumnezeu şi ca Solomon să ţină Legea lui Dumnezeu, abătându-se de la păcatele care slăbiseră autoritatea tatălui, îi chinuiseră viaţa şi aduseseră ocară asupra Numelui lui Dumnezeu. David ştia că se cerea de la Solomon smerenie din inimă, o continuă încredere în Dumnezeu şi o veghere neîntreruptă, ca să poată sta împotriva ispitelor care urmau să-l atace, desigur, în poziţia sa înaltă; căci personalităţile proeminente de felul acestora sunt ţinta deosebită a curselor lui Satana. Întorcându-se către fiul său, recunoscut deja ca urmaş al său la tron, David zise: "Şi tu fiule, Solomoane, cunoaşte pe Dumnezeul tatălui tău, şi slujeşte-I din toată inima şi cu un suflet binevoitor; căci Domnul cercetează toate inimile şi pătrunde toate închipuirile şi toate gândurile. Dacă-L vei căuta, Se va lăsa găsit de tine. Dacă-L vei părăsi, te va lepăda şi El pe vecie. Vezi acum că Domnul te-a ales, ca să zideşti o casă care să-I slujească de Locaş sfânt. Întăreşte-te şi lucrează."
David i-a dat lui Solomon îndrumări amănunţite pentru construirea templului, cu planurile fiecărei părţi şi ale tuturor uneltelor de serviciu, aşa cum i se descoperiseră lui prin inspiraţia divină. Solomon era încă tânăr şi se sfia în faţa purtării răspunderilor care îi reveneau cu prilejul zidirii templului şi în conducerea poporului lui Dumnezeu. David îi spuse fiului său: "Întăreşte-te şi îmbărbătează-te şi lucrează; nu te teme şi nu te spăimânta. Căci Domnul, Dumnezeul meu va fi cu tine. El nu te va lăsa, nici nu te va părăsi."
David a făcut apel din nou la adunare: "Fiul meu Solomon, singurul pe care l-a ales Dumnezeu, este tânăr şi este plăpând şi lucrarea este însemnată, căci casa aceasta nu este pentru un om, ci este pentru Domnul Dumnezeu." El zise: "Mi-am întrebuinţat toate puterile să pregătesc pentru casa Dumnezeului meu"" şi trecu la enumerarea materialelor pe care le adunase. Mai mult, zise el: "În dragostea mea pentru casa Dumnezeului meu, dau casei Dumnezeului meu aurul şi argintul pe care-l am, afară de tot ce am pregătit pentru casa sfântului locaş: trei mii de talanţi de aur, în aur de Ofir, şi şapte mii de talanţi de argint curăţit, pentru îmbrăcarea pereţilor clădirilor." "Cine vrea", întrebă el mulţimea adunată şi care adusese daruri bogate, "cine vrea să-şi mai aducă de bună voie astăzi darurile înaintea Domnului?"
Din partea adunării a venit răspunsul voios: "Căpeteniile caselor părinteşti, căpeteniile seminţiilor lui Israel, căpeteniile peste mii şi peste sute, şi îngrijitorii averii împăratului au adus darurile lor de bunăvoie. Au dat pentru slujba casei lui Dumnezeu: cinci mii de talanţi de aur, zece mii de darici, zece mii de talanţi de argint, optsprezece mii de talanţi de aramă, şi o sută de mii de talanţi de fier. Cei ce aveau pietre scumpe le-au dat pentru vistieria Casei Domnului" Poporul s-a bucurat de darurile lor de bună-voie, căci le dădeau cu dragă inimă Domnului, şi împăratul David s-a bucurat mult."
"David a binecuvântat pe Domnul în faţa întregii adunări. El a zis: 'Binecuvântat să fii Tu din veac în veac, Doamne, Dumnezeul părintelui nostru Israel! A Ta este Doamne, mărirea, puterea şi măreţia, veşnicia şi slava, căci tot ce este în cer şi pe pământ este al Tău; a Ta, Doamne, este domnia, căci Tu Te înalţi ca un stăpân mai presus de orice! De la Tine vine bogăţia şi slava. Tu stăpâneşti peste tot, în mâna Ta este tăria şi puterea, şi mâna Ta poate să mărească şi să întărească toate lucrurile. Acum, Dumnezeul nostru, Te lăudăm şi preamărim Numele Tău cel slăvit. Căci ce sunt eu, şi ce este poporul meu, ca să putem să-şi aducem daruri de bună voie? Totul vine de la Tine şi din mâna Ta primim ce-ţi aducem. Înaintea Ta noi suntem nişte străini şi venetici, ca toţi părinţii noştri. Zilele noastre pe pământ sunt ca umbra şi fără nici o nădejde: Doamne, Dumnezeul nostru, din mâna Ta vin toate aceste bogăţii, pe care le-am pregătit ca să-ţi zidim ţie o casă, ţie, Numelui Tău celui sfânt, şi ale Tale sunt toate. Ştiu, Dumnezeule, că Tu cercetezi inima şi că iubeşti curăţia de inimă; de aceea şi-am adus toate aceste daruri de bună voie în curăţia inimii mele, şi am văzut acum cu bucurie pe poporul Tău, care se află aici aducându-ţi de bună voie darurile lui. Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, Avraam, Isaac şi Israel! ţine totdeauna în inima poporului Tău aceste porniri şi aceste gânduri, şi întăreşte-i inima în Tine. Dă fiului meu Solomon o inimă bună, ca să păzească poruncile Tale, învăţăturile Tale şi legile Tale, ca să limpezească toate aceste lucruri şi să zidească el casa pentru care am făcut aceste pregătiri.' David a zis întregii adunări: 'Binecuvântaţi pe Domnul, Dumnezeul vostru' şi toată adunarea a binecuvântat pe Domnul, Dumnezeul părinţilor lor. Ei s-au plecat şi s-au închinat înaintea Domnului."
Cu un adânc interes, împăratul adunase materialul preţios pentru construirea şi înfrumuseţarea templului. El compusese imnuri măreţe, care să răsune în viitor prin curţile lui. Acum inima i s-a umplut de bucurie în Dumnezeu, când căpeteniile caselor părinteşti şi fruntaşii lui Israel au răspuns atât de plăcut la apelul lui şi s-au predat şi pe ei înşişi în slujba aceasta atât de însemnată care le stătea înainte. După ce s-au predat pentru slujire, au făcut ceva mai mult: au sporit darurile, predând tezaurului părţi din averile lor. David îşi simţise propria sa nevrednicie când adusese materialele pentru Casa lui Dumnezeu, iar dovezile de credincioşie arătate prin grabnicul răspuns al fruntaşilor împărăţiei sale, când ei I-au consacrat Domnului cu inimă voioasă comorile lor şi s-au predat în slujba Lui, l-au umplut de bucurie. Dar Dumnezeu era Cel care îi dăduse poporului Său această bunăvoinţă. El trebuia să fie proslăvit, nu omul. El le dăduse oamenilor bogăţiile pământului, iar Duhul Sfânt îi făcuse binevoitori de a dărui comorile lor pentru templu. Toate erau ale Domnului; dacă iubirea Lui n-ar fi mişcat inimile oamenilor, zadarnice ar fi fost toate străduinţele împăratului şi templul nu s-ar fi putut zidi.
Tot ce primeşte omul din bogăţia lui Dumnezeu este şi mai departe al lui Dumnezeu. Tot ce a dăruit Dumnezeu ca lucruri frumoase şi preţioase pe pământ le sunt date oamenilor pentru a-i pune la încercare - pentru a sonda adâncimea iubirii lor pentru El şi a aprecierii lor faţă de îndurările Lui. Indiferent că sunt comori ale bogăţiei sau ale intelectului, ele trebuie să fie depuse ca un dar de bună voie la picioarele lui Isus, Dătătorul, zicând totuşi ca şi David: "Totul vine de la Tine, şi din mâna Ta primim ce-ţi aducem."
Când a simţit că i se apropie moartea, povara de pe inima lui David era pentru Solomon şi pentru împărăţia lui Israel, a cărei prosperitate depindea în mare măsură de credincioşia împăratului. "A dat îndrumări fiului său, Solomon, zicând: 'Eu plec pe calea pe care merge toată lumea. Întăreşte-te, şi fii om. Păzeşte poruncile Domnului, Dumnezeului tău, umblând în căile Lui, şi păzind legile Lui, poruncile Lui, hotărârile Lui, şi învăţăturile Lui, " ca să izbuteşti în tot ce vei face şi ori încotro te vei întoarce, şi pentru ca Domnul să împlinească următoarele cuvinte pe care le-a rostit pentru mine: «Dacă fiii tăi vor lua seama la calea lor, umblând cu credincioşie înaintea Mea, din toată inima lor şi din tot sufletul lor, nu vei fi lipsit niciodată de un urmaş pe scaunul de domnie al lui Israel»'" (1 Regi 2,1-4).
Cele din urmă cuvinte ale lui David, după cum se raportează, sunt o cântare - o cântare de încredere, de principii foarte înalte, de credinţă nepieritoare: "Cuvântul lui David, fiul lui Isai,
Cuvântul unsului Dumnezeului lui Iacov,
Cuvântul cântăreţului plăcut al lui Israel.
Duhul Domnului vorbeşte prin mine, "
Cel ce împărăţeşte în frica de Dumnezeu,
Este ca lumina dimineţii, când răsare soarele,
În dimineaţa fără nori;
Ca razele soarelui după ploaie,
Care fac să încolţească din pământ verdeaţa;
Măcar că nu este aşa casa mea
Înaintea lui Dumnezeu,
Totuşi El a făcut cu mine un legământ veşnic,
Bine întărit în toate privinţele şi tare.
Nu face El oare să răsară din el
Tot ce este spre bucuria
Şi mântuirea mea?" (2 Sam.23,1-5).
Mare fusese căderea lui David, dar profundă fusese pocăinţa lui, aprinsă era iubirea lui şi puternică-i era credinţa. Fusese iertat mult şi, prin urmare, iubise mult (Luca 7,48).
Psalmii lui David trec prin şirul experienţelor de la adâncimile recunoaşterii vinovăţiei personale şi osândirii de sine până la credinţa cea mai vie şi legătura cea mai strânsă cu Dumnezeu. Descrierea vieţii lui arată că păcatul nu poate aduce decât durere şi ocară, dar că iubirea şi mila lui Dumnezeu pot atinge adâncimi din cele mai mari, credinţa poate înălţa sufletul care se pocăieşte până la părtăşia înfierii fiilor lui Dumnezeu. Din toate asigurările cuprinse în Cuvântul Său, aceasta este una dintre mărturiile cele mai vii despre credincioşia, dreptatea şi îndurarea legământului lui Dumnezeu.
Omul "fuge şi piere ca o umbră", dar Cuvântul Domnului nostru rămâne în veac. "Bunătatea Domnului ţine în veci pentru cei ce se tem de El, şi îndurarea lui pentru copiii copiilor lor, pentru cei ce păzesc legământul Lui, şi îşi aduc aminte de poruncile Lui ca să le împlinească" (Iov 14,2; Isaia 40,8; Ps.103,17.18).
"Tot ce face Dumnezeu dăinuieşte în veci" (Ecl.3,14).
Pline de slavă sunt făgăduinţele date lui David şi casei lui, făgăduinţe care ţintesc către veacurile veşnice şi îşi găsesc deplina lor împlinire în Domnul Hristos. Dumnezeu declară:
"Am jurat robului Meu David" mâna Mea îl va sprijini, braţul Meu îl va întări" Credincioşia şi bunătatea Mea vor fi cu el, şi tăria lui se va înălţa prin Numele Meu. Voi da în mâna lui marea, în dreapta lui râurile. El Îmi va zice: 'Tu eşti Tatăl meu, Dumnezeul meu şi Stânca mântuirii mele!' Iar Eu îl voi face întâiul născut, cel mai înalt dintre împăraţii pământului. Îi voi păstra totdeauna bunătatea Mea şi legământul Meu îi va fi neclintit" (Ps.89,3-28).
"Îi voi face veşnică sămânţa,
Şi scaunul lui de domnie ca zilele cerurilor." (Ps.89,29).
"El va face dreptate nenorociţilor poporului,
Va scăpa pe copiii săracului,
Şi va zdrobi pe asupritor.
Ei se vor teme de Tine cât va fi soarele
Şi cât se va arăta luna, din neam în neam;
În zilele lui va înflori cel neprihănit
Şi va fi belşug de pace până nu va mai fi lună.
El va stăpâni de la o mare la alta,
Şi de la Râu până la marginile pământului."
"Numele lui va dăinui pe vecie:
Cât soarele îi va ţine numele.
Cu el se vor binecuvânta unii pe alţii,
Şi toate neamurile îl vor numi fericit." (Ps.72,4-8.17).
"Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl voi numi Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii" (Isaia 9,6). "El va fi mare şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit" (Luca 1,32.33).

Leave a comment and / or appreciate the article!



CLICK HERE :» http://www.radio-elshaday.de/

CLICK HERE :» http://www.radio-megapower.de/

CLICK HERE :» http://christliche-radiosender.blogspot.com/

CLICK HERE :» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/


Posted by: *DJ_DANY* ( ADMIN )

Eingestellt von um

Keine Kommentare:

Kommentar veröffentlichen

Abonnieren Kommentare zum Post (Atom)