Ellen G. White
Minte, caracter, personalitate
Sfaturi pentru sănătatea mintală şi spirituală
Volumul I
Cuprins
Cuvânt înainte
Secţiunea I Activitatea de cercetare în domeniul minţii
1. Importanţa activităţii de cercetare în domeniul minţii
2. Creştinul şi psihologia
3. Pericole în psihologie
4. Influenţele spirituale şi mintea
5. Fanatismul
6. Sănătate şi echilibru
Secţiunea a II-a Relaţii fundamentale
7. Originile psihice ale suferinţelor fizice
8. Mintea şi religia
9. Citadela minţii
10. Capacitatea de a înţelege
Secţiunea a III-a Dezvoltarea minţii
11. Studiul Bibliei şi dezvoltarea minţii
12. Perseverenţa
13. Hrana minţii
14. Activitatea fizică
15. Factorii emoţionali
Secţiunea a IV-a Dezvoltarea personalităţii
16. Influenţe prenatale
17. Ereditatea şi mediul social
18. Atmosfera de siguranţă din cămin
19. Influenţa părinţilor
20. Atmosfera căminului
21. Preocuparea lui Hristos pentru mintea oamenilor
22. Şcoala şi profesorul
Secţiunea a V-a Puterea înviorătoare a vieţii
23. Iubirea – un principiu divin şi veşnic
24. Iubirea în cămin
25. Iubire şi sexualitate în experienţa umană
26. Iubirea frăţească
27. Iubirea lui Dumnezeu
Secţiunea a VI-a Egoismul şi respectul de sine
28. Respectul de sine
29. Dependenţă şi independenţă
30. Egoismul şi înălţarea de sine
Secţiunea a VII-a Adolescenţă şi tinereţe
31. Problemele tinerilor
32. Dragostea oarbă şi pasiunea
33. Pericole care pândesc tineretul
34. Conştiinţa
Secţiunea a VIII-a Principii călăuzitoare în educaţie
35. Influenţa percepţiilor
36. Principii motivatoare
37. Principii referitoare la studiu şi învăţare
38. Echilibrul în educaţie
Abrevieri
Cuvânt înainte
În timpul vieţii lui Ellen G White (1827 – 1915), psihologia, ştiinţa care tratează însuşirile, capacităţile şi funcţiile minţii, era la începuturile ei. Cu toate acestea, din conţinutul scrierilor lui Ellen White, se desprinde o filozofie distinctivă, în care este conturată cu claritate o concepţie călăuzitoare în această ştiinţă dedicată sănătăţii mintale şi spirituale.
Scopul acestei compilaţii este de a oferi o colecţie a declaraţiilor lui Ellen White în domeniul vast, important şi uneori controversat al psihologiei, pentru a putea fi studiate cu mai multă uşurinţă. Adventiştii de ziua a şaptea şi mulţi alţii împărtăşesc convingerea că Ellen White a scris sub influenţa călăuzirii preţioase a Duhului Sfânt într-un domeniu atât de vital pentru întreaga omenire şi într-un timp în care curentele de gândire în psihologie sunt variate şi schimbătoare.
Valabilitatea şi valoarea concepţiilor lui Ellen White în psihologie, nutriţie şi educaţie, precum şi în alte domenii, au fost deja demonstrate. Nu există nici o îndoială că, pe măsura progresului cercetărilor legate de sănătatea mintală, reputaţia ei în stabilirea şi susţinerea unor principii psihologice solide va fi din ce în ce mai temeinic recunoscută. Pentru adventiştii devotaţi, această lucrare, Minte, caracter, personalitate, va aduce multe răspunsuri. Suntem siguri că, pe măsura dezvăluirii adevărului, convingerile prezentate aici vor trezi un interes din ce în ce mai mare din partea tuturor cititorilor preocupaţi de dezvoltarea lor.
Având în vedere aceste circumstanţe, apariţia ocazională a unor expresii ca „Am văzut”, „Mi s-a arătat”, „Am fost instruită să” nu este doar înţeleasă, ci aduce chiar mai multă lumină asupra faptului că, la originea concepţiilor expuse, Se află Acela care a modelat şi creat mintea umană.
În procesul de realizare a acestui material de către lucrătorii Fundaţiei White, nu a existat nici o încercare de a selecta pasaje care să susţină ideile împărtăşite şi promovate de diferitele autorităţi în domeniul educaţiei şi psihologiei. Nici o idee preconcepută a vreunuia dintre compilatori nu este reprezentată aici. Dimpotrivă, efortul depus a avut scopul de a permite o expunere cât mai imparţială a ideilor propuse de Ellen White. Pentru realizarea acestui obiectiv, a fost folosită ca sursă colecţia vastă a scrierilor ei, atât a celor publicate de-a lungul a şase decenii, aşa cum apar ele în diferitele lucrări tipărite sub formă de cărţi, eseuri şi mii de articole periodice, cât şi a celor aflate în voluminoasa colecţie de manuscrise şi scrisori aflate în tezaurul Fundaţiei White.
O mare parte a cărţii Minte, caracter, personalitate prezintă principii călăuzitoare generale. Pe lângă acestea, sunt adăugate şi intercalate materiale dedicate unor îndrumări practice sau avertismente care vizează relaţia specifică dintre profesori şi elevi, pastori şi enoriaşi, medici şi pacienţi sau părinţi şi copii.
În nenumărate situaţii, există sfaturi adresate în mod particular unei anumite persoane, conducător, pastor, medic, editor, soţ, soţie sau tânăr. Prin prezentarea circumstanţelor şi a sfatului oferit, aceste relatări constituie un fel de cazuistică, ceea ce înseamnă că atenţia cititorului trebuie să se orienteze în direcţia principiului implicat, şi nu asupra detaliilor.
Evident, Ellen White nu a scris în calitate de psiholog. Ea nu a folosit terminologia uzuală în domeniul psihologiei contemporane. De fapt, este necesar ca cititorul să abordeze cu atenţie anumiţi termeni folosiţi chiar de către autoare, cum ar fi „psihologie”, „frenologie” etc. Cu toate acestea, cititorul interesat va fi impresionat de profunzimea neobişnuită a autoarei, în formularea unor principii fundamentale ce ţin de domeniul psihologiei şi care se evidenţiază în mod clar în scrierile ei. Lucrarea rezultată prin selectarea, colecţionarea şi prezentarea într-o succesiune logică a declaraţiilor lui Ellen White cu privire la diferitele aspecte ale manifestării minţii, la rolul vital al minţii în experienţa umană, precum şi cu privire la factorii care contribuie la funcţionarea optimă a acesteia merită să fie aşezată în rândul cărţilor ei, publicate postum. Aceste cărţi ne ajută să înţelegem omul şi relaţia sa cu mediul înconjurător, cu Dumnezeu şi cu universul.
Cu zece ani în urmă, când s-a început realizarea acestei compilaţii, s-a crezut că ea va beneficia, în principal, de interesul celor ce studiază domeniul sănătăţii mintale. Prin urmare, modul de ordonare a declaraţiilor a urmărit să ofere un material disponibil unor categorii restrânse de cititori. Cercetătorii trebuie să înţeleagă că, deşi s-a încercat pe cât posibil să se evite repetările, câteva citate-cheie reapar în capitole diferite, deoarece cititorul s-ar aştepta să le găsească, în virtutea tematicii sugerate de titluri. În prezent, a devenit evident faptul că această compilaţie răspunde unei nevoi vitale a tuturor adventiştilor, precum şi a prietenilor lor, deoarece cu toţii suntem implicaţi în bătălia pentru cucerirea minţii.
Lucrarea compilatorilor s-a concretizat în selectarea materialelor, aşezarea lor într-o ordine care li s-a părut logică şi inserarea unor titluri potrivite, inclusiv a enunţurilor interioare care introduc fiecare pasaj selectat. Pentru ca cititorii să poată beneficia de avantajul abordării unui anumit punct de vedere din toate unghiurile şi de o expunere cât mai larg posibilă a acestora, s-a încercat includerea tuturor declaraţiilor esenţiale pe care le-a scris Ellen White pe parcursul anilor de slujire activă, cu privire la fiecare subiect prezentat. Procedând în felul acesta, există ici-colo o repetare în linii mari a ideilor, pe care întâmplător cititorii ar putea să o considere oarecum supărătoare. Cu toate acestea, cercetătorul atent va privi ca binevenită fiecare expresie ce aduce o contribuţie la conturarea subiectului dezbătut. Astfel, Minte, caracter, personalitate, are un conţinut enciclopedic.
Alături de fiecare citare, se acordă creditul corespunzător sursei aflate în materialele lui Ellen G. White, oferindu-i cititorului, în multe cazuri, posibilitatea de a consulta contextul original complet, dacă doreşte. Pentru a economisi spaţiu, în menţionarea surselor de referinţă, au fost utilizate abrevierile standard ale titlurilor scrierilor lui Ellen White. Cheia acestor abrevieri se află în paginile introductive. În toate cazurile, este specificată şi data primei scrieri sau publicări. Sursele originale sunt oferite ca referinţe primare, iar dacă acestea există în prezent sub formă de cărţi publicate, este indicată referinţa corespunzătoare. Trimiterile la Comentariile biblice adventiste de ziua a şaptea indică declaraţii suplimentare ale lui Ellen White, care se află la încheierea fiecărui volum de Comentarii sau în volumul al şaptelea al Comentariilor biblice AZŞ.
Limita spaţiului a făcut imposibilă includerea în această lucrare a unor subiecte asociate tematicii privitoare la minte, cum ar fi „nebunia” etc. Pentru cercetarea subiectelor respective, cititorul este îndrumat să consulte Indexul complet al scrierilor lui Ellen G. White.
Această compilaţie a fost realizată de lucrătorii Fundaţiei Ellen White, sub conducerea unui Consiliu de administraţie, în conformitate cu autorizarea exprimată de către Ellen White în propriul ei testament. Spre deosebire de majoritatea compilaţiilor alcătuite din scrierile lui Ellen White, aceasta a fost publicată la început într-o formă provizorie, intitulată Sfaturi pentru sănătate mintală, în vederea unei verificări în cadrul şcolar şi a unei evaluări critice din partea educatorilor, psihologilor şi a psihiatrilor adventişti. Dorinţa Fundaţiei White a fost aceea de a se asigura că toate declaraţiile relevante cu privire la subiectele propuse au fost luate în considerare şi că ordonarea materialelor a fost adecvată.
Răspunsul favorabil venit atât din partea cercetătorilor solicitaţi, cât şi a altora face ca lucrarea Minte, caracter, personalitate să fie vrednică de a deţine un loc printre numeroasele publicaţii postume ce poartă semnătura lui Ellen White. Lansată în prezent în două volume, ea devine o parte a binecunoscutei Biblioteci a căminului creştin.
În forma actuală, cartea reprezintă o variantă revizuită şi îmbunătăţită din punctul de vedere al selecţiei şi al ordonării pasajelor. De asemenea, s-a adăugat un capitol, intitulat „Iubire şi sexualitate în experienţa umană”. Adăugările au întregit anumite capitole, iar excluderea unor pasaje a eliminat repetări inutile. Cele două volume sunt paginate în continuitate, iar indexul tematic şi cel al textelor biblice se află la încheierea volumului al doilea, pentru întreaga lucrare.
Descrierea clară a marii lupte de cucerire a minţii umane, care se desfăşoară între forţele binelui şi forţele răului, constituie un avertisment şi o iluminare a cititorilor şi oferă orientare şi îndrumare în alegerea a ceea ce poate conferi siguranţă, atât pentru viaţa prezentă, cât şi pentru moştenirea viitoare, în viaţa de apoi. Aceasta este dorinţa cea mai sinceră şi profundă a Consiliului de administraţie al Fundaţiei Ellen G. White.
Washington, D.C.
22 martie 1977
Secţiunea I
Activitatea de cercetare
în domeniul minţii
1
IMPORTANŢA ACTIVITĂŢII DE CERCETARE
ÎN DOMENIUL MINŢII
Cea mai aleasă activitate. – Cea mai aleasă activitate în care ar fi putut fi angajaţi vreodată oamenii este aceea de a se ocupa de tratarea minţii. –3T 269 (1873)
Cunoaşterea legilor care conduc mintea şi trupul. – Datoria fiecărui om, atât pentru binele său personal, cât şi pentru binele umanităţii, este aceea de a cerceta legile vieţii şi de a le respecta cu consecvenţă şi conştiinciozitate. Acest organism uman, care este cel mai uimitor dintre toate organismele vii, trebuie să fie bine cunoscut de către toţi oamenii. Ei au nevoie să înţeleagă funcţiile diferitelor organe interne, precum şi relaţia de interdependenţă care există între ele şi care asigură o activitate sănătoasă a întregii fiinţe. Oamenii trebuie să studieze influenţa minţii asupra trupului şi influenţa trupului asupra minţii şi să cunoască legile care le coordonează. – MH 128 (1905)
Educarea şi disciplinarea minţii. – Indiferent cine aţi fi… Domnul v-a binecuvântat cu facultăţi intelectuale capabile de o dezvoltare extraordinară. Talentele voastre trebuie să fie cultivate cu seriozitate şi perseverenţă. Mintea trebuie să fie disciplinată prin studiu, prin observare şi prin cugetare. Dacă nu veţi exercita toate capacităţile intelectuale de care dispuneţi, nu veţi putea înţelege gândurile lui Dumnezeu. Dar dacă veţi începe să depuneţi eforturi, într-un spirit de temere faţă de Dumnezeu, în umilinţă şi cu rugăciune stăruitoare, capacităţile voastre se vor dezvolta şi puterile voastre intelectuale vor fi întărite. O voinţă neclintită şi un obiectiv bine determinat vor face minuni. – LS 275 (1915)
Posibilităţile unei minţi disciplinate. – Autodisciplinarea minţii constituie o necesitate imperativă a fiecăruia… O minte obişnuită, dar bine disciplinată, va realiza mai mult şi va funcţiona mai bine decât multe minţi care au beneficiat de o pregătire şcolară înaltă şi decât cele mai măreţe talente care au fost lipsite de autodisciplină. – COL 335 (1900)
Activitatea desfăşurată în domeniul formării gândirii deţine un loc primordial. – Tinerii de azi reprezintă viitorul societăţii. Ei sunt viitorii profesori, judecători, oameni de stat şi conducători; ei sunt aceia care vor decide destinele naţiunii. Aşadar, cât de importantă este misiunea acelora care se ocupă de formarea caracterelor şi care influenţează vieţile celor ce aparţin generaţiei viitoare!
Dintre toate lucrările cărora li s-au dedicat vreodată oamenii, locul primordial îl ocupă activitatea desfăşurată în domeniul formării gândirii. Timpul părinţilor este prea preţios pentru a fi risipit în satisfacerea apetitului sau în goana după avere şi modă. Dumnezeu le-a încredinţat un tineret valoros, nu doar pentru a-l face capabil să realizeze ceva în viaţa prezentă, ci şi pentru a-l pregăti să intre în curţile cereşti. – HS 209, 1886 (Te 270)
Utilitatea unui profesor depinde de o gândire bine direcţionată. – Utilitatea unui profesor nu depinde atât de mult de cantitatea cunoştinţelor pe care le împărtăşeşte altora, ci mai degrabă de calitatea modelului de gândire pe care îl imprimă elevilor săi. Adevăratul profesor nu este mulţumit cu idei superficiale, cu o gândire indolentă sau cu o memorie leneşă. El se străduieşte în mod constant să atingă niveluri din ce în ce mai înalte şi metode din ce în ce mai bune. Viaţa sa este caracterizată de o continuă dezvoltare. În activitatea unui asemenea profesor există o prospeţime şi o putere inspiratoare, care îi mobilizează şi îi stimulează pe elevii săi. – Ed 278 (1903)
Profesorul se va lupta pentru atingerea celui mai înalt standard moral şi intelectual. – Cunoaşterea de sine reprezintă o mare ştiinţă. Profesorul care se evaluează pe sine în mod onest va îngădui ca mintea să-i fie modelată şi disciplinată de Dumnezeu. El va înţelege sursa puterii lui… Cunoaşterea de sine conduce la umilinţă şi la dependenţă de Dumnezeu, dar acestea nu trebuie să înlocuiască eforturile personale în procesul de dezvoltare. Cel care îşi conştientizează propriile defecte nu va cruţa nici un efort pentru a atinge standardul fizic, intelectual şi moral cel mai înalt. Nici unei persoane care se mulţumeşte cu un standard mediocru nu ar trebui să i se permită să se implice în educaţia tinerilor. – SpTEd 50, 15 mai 1896. (CT 67)
Pregătirea pentru eternitate. – Modelul agricultorului care trudeşte pentru a obţine roadele câmpului, conţine o învăţătură pe care ar trebui să o aplicaţi în toate acţiunile voastre. Când îşi seamănă ogorul, agricultorul pare să risipească seminţele; dar, o dată îngropate în pământ, seminţele germinează. Puterea lui Dumnezeu le conferă vitalitate şi le aduce la viaţă, iar noi observăm cum apar, mai „întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic” (Marcu 4,28). Studiaţi acest proces uimitor. Oh, există atât de multă învăţătură aici; atât de multă înţelepciune! Dacă ne vom dezvolta gândirea până la limita maximă a capacităţilor ei, vom putea continua să cercetăm metodele şi lucrările lui Dumnezeu de-a lungul veşniciei şi vom cunoaşte din ce în ce mai mult despre El. – CT 252 (1913)
Ştiinţa religiei creştine şi mintea. – În religia creştină există o ştiinţă care trebuie cercetată şi cunoscută pe deplin. Pe cât de înalte sunt cerurile faţă de pământ, pe atât de înaltă, de vastă şi de profundă este această ştiinţă, în comparaţie cu orice altă ştiinţă umană. Modul în care oamenii sunt chemaţi să-I slujească lui Dumnezeu nu se află în armonie cu înclinaţiile lor înnăscute. De aceea, mintea lor are nevoie să fie disciplinată, educată şi dezvoltată. Adesea, ca să poată ajunge ucenic în şcoala lui Hristos, omul trebuie să ignore întregul mod de gândire pe care şi l-a format prin practica şi educaţia intelectuală obişnuită, pe parcursul întregii vieţi. Pentru a rămâne statornic în relaţia cu Dumnezeu, simţămintele lui trebuie să fie disciplinate. Atât cei vârstnici, cât şi cei tineri au nevoie să îşi însuşească modele specifice de gândire, care îi vor face capabili să reziste ispitei. Ei trebuie să înveţe să privească înainte şi în sus. Principiile Cuvântului lui Dumnezeu – principii care sunt la fel de înalte precum este cerul şi a căror extindere cuprinde eternitatea – trebuie să fie înţelese în contextul implicaţiilor pe care le au asupra vieţii cotidiene. Fiecare acţiune, fiecare cuvânt şi fiecare gând trebuie să fie aduse în armonie cu aceste principii. – CT 20 (1913)
Progresul este posibil numai prin înfruntarea obstacolelor. – Nici o altă ştiinţă nu o poate egala pe aceea care reproduce caracterul lui Dumnezeu în viaţa cercetătorului. Cei care devin urmaşi ai Domnului Hristos constată că în mintea lor apar noi motivaţii, noi gânduri şi noi imbolduri la acţiune. Cu toate acestea, datorită vrăjmaşului care li se împotriveşte fără încetare şi care îi ispiteşte, provocându-i la îndoială şi la păcat, ei nu vor putea progresa decât dacă se vor angaja în luptă. Predispoziţiile spre rău, ereditare sau cultivate, trebuie să fie învinse. Apetitul şi viciul trebuie să fie subordonate stăpânirii Duhului Sfânt. Iar războiul acesta nu se va sfârşi, până la încheierea acestei fărâme de eternitate. Chiar dacă atacurile care ne asaltează ne provoacă fără încetare la luptă, ele nu reprezintă altceva decât tot atâtea victorii preţioase de câştigat; iar valoarea triumfului asupra eului şi asupra păcatului este cu mult mai mare decât o poate aprecia raţiunea umană. – CT 20 (1913)
Datoria fiecărui creştin de a dezvolta mintea. – Datoria fiecărui creştin este aceea de a deprinde obiceiul ordinii, al eficienţei şi al conştiinciozităţii în cele mai mici amănunte. Nu există nici o scuză pentru superficialitate şi lenevie în realizarea unei lucrări, indiferent de caracterul acesteia. Dacă cineva este mereu ocupat şi nu se observă nici un rezultat în urma activităţii lui, aceasta se datorează faptului că inima şi mintea sa nu au fost angajate în acţiune. Acela care este lent şi munceşte în pierdere are nevoie să conştientizeze faptul că există greşeli care trebuie corectate. El trebuie să-şi pună mintea la contribuţie, pentru a planifica modul de folosire a timpului, astfel încât să obţină cele mai bune rezultate posibile. Prin strategie şi tact, unii vor realiza în cinci ore la fel de mult cât alţii în zece.
Printre aceia care se ocupă cu întreţinerea gospodăriei, unii se află într-o permanentă activitate nu pentru că ar avea atât de multe de făcut, ci pentru că nu-şi propun să utilizeze timpul în mod eficient. Prin maniera lor lentă de a lucra, aceştia muncesc mult şi realizează foarte puţin. Dar toţi cei care doresc pot învinge defectele dezorganizării şi lipsei de eficienţă. Ei trebuie să-şi stabilească un obiectiv bine definit, să decidă cantitatea de timp necesară pentru îndeplinirea unei anumite lucrări şi să depună toate eforturile pentru realizarea acesteia în perioada de timp stabilită. Exercitarea voinţei va face ca mâinile să se mişte eficient şi rapid. – COL 344 (1903)
Dezvoltarea tuturor capacităţilor minţii şi ale trupului. – Dumnezeu a dăruit fiecărei fiinţe umane un creier. El doreşte ca acesta să fie utilizat pentru slava Sa… Noi nu avem puteri mintale şi facultăţi intelectuale în exces. Toate capacităţile minţii şi ale trupului – mecanismul uman pe care Domnul Hristos l-a adus la existenţă – trebuie să fie educate şi antrenate, astfel încât să li se confere o cât mai bună utilizare. În vederea fortificării acestor capacităţi, trebuie să întreprindem tot ceea ce este posibil, deoarece Dumnezeu nu este mulţumit decât atunci când noi progresăm în eficienţa colaborării cu El. – Sermon at St. Helena Sanitarium (Predică ţinută la Sanatoriul Sf. Elena) 23 ianuarie 1904. (1SM 100)
Valoarea unui om este dată de gradul de cultivare a minţii. – Niciodată să nu credeţi că aţi învăţat suficient de mult, încât să vă puteţi permite o relaxare a eforturilor voastre. Valoarea unui om este dată de gradul de cultivare a minţii. Educaţia voastră trebuie să continue până la sfârşitul vieţii; în fiecare zi este necesar să învăţaţi ceva nou şi să experimentaţi în mod practic cunoştinţele însuşite. – MH 499 (1905)
Asemănarea dintre un ogor necultivat şi o minte needucată este elocventă. În mintea şi inima copiilor şi a tinerilor, seminţele corupţiei sunt deja semănate şi pregătite să germineze, să se dezvolte şi să-şi aducă rodul lor pervertit; dar pentru cultivarea şi rodirea seminţelor preţioase ale adevărului Bibliei, este necesară cea mai mare atenţie şi purtare de grijă. – RH, 9 noiembrie 1886. (HC 202)
Dobândirea cunoaşterii şi formarea culturii intelectuale. – Succesul nostru în dobândirea cunoaşterii şi în formarea unei culturi intelectuale depinde de organizarea judicioasă a timpului. Sărăcia, originea socială umilă sau mediul nefavorabil nu trebuie lăsate să împiedice cultivarea intelectului. ... Printr-o muncă perseverentă, un scop bine determinat şi o administrare atentă a timpului, oricine este capabil să dobândească o cunoaştere şi o disciplină intelectuală care pot să-l califice pentru aproape toate poziţiile influente şi importante posibile. – COL 343, 344 (1900)
Înţelegerea problemelor mintale, de o mare valoare în tratarea celor bolnavi. – În tratarea bolilor provocate de tulburări nervoase este necesară o mare înţelepciune. O inimă rănită şi întristată şi un suflet descurajat au nevoie de un tratament atent. … Adesea, compasiunea şi tactul se vor dovedi a fi de un mai mare folos pentru pacient decât cele mai performante tratamente medicale, administrate într-o manieră rece şi indiferentă. – MH 244 (1905)
Înţelegerea minţii şi a naturii uma1ne este folositoare în lucrarea de salvare a sufletelor. – Decideţi-vă să deveniţi atât de eficienţi şi utili, încât să nu rămâneţi cu nimic mai prejos decât standardul la care v-a chemat Dumnezeu. Indiferent de lucrarea care vă este încredinţată, fiţi devotaţi şi conştiincioşi. Folosiţi toate mijloacele disponibile în vederea fortificării intelectului. Asociaţi studiul cărţilor cu activitatea practică şi, printr-un efort consecvent, prin veghere şi rugăciune, veţi primi înţelepciunea care vine de sus. Procedând astfel, veţi dobândi o educaţie complexă şi vastă. Vă veţi dezvolta din punct de vedere al caracterului şi veţi câştiga o influenţă morală, care vă va face capabili să călăuziţi mintea oamenilor pe cărările neprihănirii şi ale sfinţirii. – COL 334 (1900)
Mecanicii, avocaţii, comercianţii şi oamenii din toate ramurile profesionale caută să se instruiască în mod permanent, urmărind să ajungă experţi în domeniul în care îşi desfăşoară activitatea. Oare este posibil ca urmaşii lui Hristos să fie lipsiţi de înţelepciune şi, în timp ce pretind a fi angajaţi în serviciul lui Dumnezeu, să-şi permită să rămână ignoranţi în privinţa căilor şi metodelor pe care trebuie să le utilizeze în lucrarea Sa? Străduinţa de a câştiga viaţa veşnică este mai presus de orice alte considerente pământeşti. Pentru a conduce sufletele la Hristos, este necesar un studiu al minţii şi o cunoaştere a naturii umane. Pentru a şti cum să-i abordezi pe oameni în vederea prezentării marelui subiect al adevărului, este nevoie de precauţie şi de rugăciune fierbinte. – 4T 67 (1876)
Cultivarea capacităţilor sporeşte solicitarea serviciilor noastre. – Deoarece unii nu sunt exigenţi faţă de ei înşişi şi nu sunt dispuşi să se autocorecteze, ei se pot plafona în tipare greşite de acţiune; dar dacă vor urmări cultivarea deplină a capacităţilor lor, ei vor putea atinge cele mai înalte performanţe ale iscusinţei, în domeniul în care îşi desfăşoară activitatea. Atunci vor descoperi că sunt solicitaţi pretutindeni şi la orice oră şi că sunt apreciaţi pentru vrednicia lor, în tot ceea ce întreprind. – COL 344 (1900)
Putem ajunge aproape de perfecţiunea îngerilor. – Omului i-a fost dăruită capacitatea de a se dezvolta într-o măsură nelimitată şi Dumnezeu îi asigură întregul sprijin posibil pentru realizarea acestei lucrări. Folosind toate resursele harului divin, noi putem atinge un nivel de dezvoltare care să ajungă aproape de perfecţiunea îngerilor. – RH, 20 iunie 1882. (HC 218)
2
CREŞTINUL ŞI PSIHOLOGIA
Legi ale minţii, stabilite de Dumnezeu. – Cel care a creat mintea a stabilit şi legile dezvoltării acesteia * – Ed 41 (1903)
Adevăratele principii ale psihologiei în Scripturi. – Adevăratele principii ale psihologiei se află în Sfintele Scripturi. Omul nu îşi cunoaşte adevărata valoare. Deoarece nu priveşte spre Isus, Autorul şi Desăvârşitorul credinţei sale, omul acţionează în conformitate cu caracterul temperamentului său neconvertit. Cel care vine la Isus, cel care se încrede în El şi face din Domnul Hristos Exemplul său, înţelege semnificaţia cuvintelor: „Le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.”
Aceia care trec prin experienţa unei adevărate convertiri vor înţelege, cu claritate şi discernământ, responsabilitatea care le revine înaintea lui Dumnezeu, pentru a duce până la capăt experienţa mântuirii, cu teamă şi respect; şi vor conştientiza nevoia de a persevera, până la vindecarea definitivă de lepra păcatului. O asemenea experienţă îi va determina să se aşeze, cu umilinţă şi încredere deplină, într-o poziţie de dependenţă faţă de Dumnezeu. – MS 121, 1902. (ML 176)
Mintea consacrată lui Dumnezeu se dezvoltă în mod armonios. – Dacă oamenii se supun pe deplin faţă de Dumnezeu, El îi acceptă aşa cum sunt şi îi educă pentru serviciul Său. Primit în suflet, Duhul lui Dumnezeu activează toate capacităţile intelectului. Sub călăuzirea Duhului Sfânt, mintea care este consacrată fără rezerve lui Dumnezeu se dezvoltă armonios şi este întărită astfel, încât să fie capabilă de a înţelege şi de a îndeplini cerinţele Sale. Caracterul slab şi instabil este transformat într-un caracter ferm şi puternic. O atitudine continuă de devoţiune stabileşte o relaţie atât de strânsă între Isus şi ucenicii Săi, încât caracterul creştinului ajunge să fie asemenea caracterului Maestrului său. El va avea o capacitate de înţelegere mai clară şi mai vastă. Discernământul lui va fi mai pătrunzător, iar judecata lui mai echilibrată. Prin puterea dătătoare de viaţă a Soarelui neprihănirii, mintea lui devine atât de ageră, încât va fi în stare să aducă multă roadă pentru slava lui Dumnezeu. – GW 285, 286 (1915)
Ştiinţa unei vieţi creştine veritabile. – Ştiinţa unei vieţi creştine curate, plenare şi consecvente este obţinută prin studierea Cuvântului lui Dumnezeu. Aceasta este cea mai înaltă educaţie pe care fiecare fiinţă omenească o poate obţine. În şcolile noastre, trebuie să fie predate lecţii care să îi formeze pe elevi în aşa fel încât, la absolvire, aceştia să plece cu gânduri nobile, cu mintea şi inima curate, pregătiţi să se înalţe pe scara progresului şi să pună în practică virtuţile creştine. Din acest motiv, dorim ca între şcolile şi sanatoriile noastre să existe o legătură. Aceste instituţii trebuie să fie conduse în simplitatea Evangheliei prezentate de Vechiul şi Noul Testament. – MS 86, 1905
Înconjuraţi de o atmosferă a păcii. – Toţi cei care se află sub îndrumarea divină au nevoie de ora liniştită a comuniunii cu propriile lor inimi, cu natura şi cu Dumnezeu… Noi trebuie să Îl auzim pe El, vorbind inimii noastre în mod personal. Când orice altă voce este stinsă, când Îl aşteptăm pe Dumnezeu în tăcere, liniştea sufletului face ca vocea lui Dumnezeu să fie distinctă. Îndemnul Său pentru noi este: „Fii liniştit, şi să ştii că Eu sunt Dumnezeu.” În mijlocul nenumăratelor presiuni, în stresul intenselor activităţi ale vieţii, cel care este împrospătat în felul acesta va fi înconjurat de o atmosferă de lumină şi pace. El va primi un nou flux de putere nu numai fizică, ci şi intelectuală. – MH 58 (1905)
Religia lui Hristos, cel mai eficient remediu. – Autorul bolii este Satana; iar medicul luptă împotriva puterii şi acţiunii lui. Suferinţa mintală domneşte pretutindeni… Majoritatea acestor situaţii nefericite [în care problemele conjugale, remuşcarea pentru păcat, frica de flăcările unui iad etern au dezechilibrat mintea] au fost interpretate de către cei necredincioşi în aşa fel, încât să se considere că boala psihică este cauzată de concepţiile religioase; dar aceasta este o minciună flagrantă pe care, de multe ori, au fost obligaţi să o recunoască. Departe de a fi cauza bolii mintale, religia lui Hristos constituie unul dintre cele mai eficiente remedii ale acesteia; deoarece învăţăturile ei produc o alinare deosebit de benefică pentru sistemul nervos. – 5T 443, 444 (1885)
Intrare pe tărâmul păcii. – Când sunteţi asaltaţi de ispite, când îngrijorarea, confuzia şi întunericul par să vă împresoare sufletul, priviţi spre locul în care aţi văzut lumina ultima dată. Odihniţi-vă în iubirea şi grija protectoare a Domnului Hristos… Când intrăm în comuniune cu Mântuitorul, noi păşim pe tărâmul păcii. – MH 250 (1905)
Risipirea tuturor temerilor nedorite. – Când oamenii se îndreaptă spre truda lor de fiecare zi, când se pleacă în rugăciune, când se culcă în noapte şi când se trezesc dimineaţa, când bogatul sărbătoreşte în palatul său, când sărmanul îşi adună copiii în jurul mesei sărăcăcioase, Tatăl ceresc îi priveşte pe fiecare cu atenţie. Nici o lacrimă nu se scurge neobservată de Dumnezeu şi nici un zâmbet nu se iveşte pe faţă fără a fi remarcat de El.
Dacă am crede pe deplin acest fapt, toate temerile noastre nedorite s-ar risipi. Dacă am încredinţa în mâinile lui Dumnezeu orice povară, mare sau mică, vieţile noastre ar înceta să mai fie atât de împovărate de dezamăgire, cum sunt în prezent. Dumnezeu nu este depăşit de multitudinea grijilor noastre şi nici nu este strivit de greutatea lor. Prin urmare, este privilegiul nostru acela de a ne bucura de o odihnă a sufletului, care pentru mulţi a rămas încă necunoscută. – SC 86 (1892)
Educarea sufletului prin disciplină. – Creştini, este Domnul Hristos revelat în noi? Trebuie să ne străduim pentru a avea trupuri robuste şi o minte puternică pentru a nu fi epuizate cu uşurinţă, minte care să privească dincolo de sine şi să înţeleagă cauza şi efectul fiecărei acţiuni îndeplinite. Astfel, vom fi pregătiţi în mod eficient ca să răbdăm greutăţile asemenea unor soldaţi buni. Avem nevoie de o minte care să poată înţelege dificultăţile şi să poată trece prin ele cu înţelepciunea care vine de la Dumnezeu, minte care să poată lupta cu problemele grele şi să le poată învinge. Cea mai grea luptă este aceea de crucificare a eului, de a răbda dificultatea în experienţele spirituale şi de a ne educa sufletul printr-o disciplină severă. La început, probabil că aceasta nu va produce o satisfacţia prea mare, dar rezultatul de mai târziu va fi pace şi fericire. – Lt 43, 1899
Hristos are putere de a înviora şi restaura. – Când cerul se deschide pentru om, viaţa pe care o oferă Domnul Hristos deschide inima omului pentru cer. Păcatul nu numai că ne îndepărtează de Dumnezeu, dar distruge în sufletul omenesc atât dorinţa, cât şi capacitatea de a-L cunoaşte pe El. Misiunea lui Hristos este aceea de a anihila toată această lucrare a răului. El are puterea de a reface şi de a înviora mintea care a fost întunecată, voinţa care a fost pervertită şi însuşirile care au fost paralizate de păcat. Hristos deschide tezaurul comorilor universului pentru noi şi, prin El, ne este dăruită puterea de a discerne şi de a aprecia aceste comori infinite. – Ed 28, 29 (1903)
Fie Dumnezeu, fie Satana conduce. – Satana preia controlul fiecărei minţi care nu este aşezată în mod categoric sub controlul Spiritului lui Dumnezeu. – Lt 57, 1895 (TM 79)
Fiecare păcat nutrit diminuează tăria caracterului. – Fie ca nimeni să nu se amăgească pe sine cu gândul că păcatele nutrite cu plăcere o anumită perioadă de timp vor fi părăsite cu uşurinţă la un moment dat. Lucrurile nu stau aşa. Fiecare păcat nutrit diminuează tăria caracterului şi măreşte puterea obiceiului; iar rezultatul este degradarea morală, mintală şi fizică. Chiar dacă vă pocăiţi de greşeala făcută şi păşiţi pe căile cele drepte, tiparele formate în gândirea voastră şi familiaritatea cu păcatul vă vor face incapabili să deosebiţi răul şi binele. Folosindu-se de obiceiurile rele care au fost întipărite în existenţa voastră, Satana vă va asalta din nou şi din nou. – COL 281 (1900)
Abilităţile psihologice ale profesorului. – Obiceiurile şi principiile unui profesor trebuie să fie considerate ca având o importanţă mai mare chiar decât calificarea sa profesională. Dacă este un creştin sincer, el va simţi că este necesar să se preocupe în mod egal de educarea fizică, mintală, morală şi spirituală a elevilor săi.
Pentru a exercita o influenţă corectă, profesorul trebuie să manifeste o stăpânire de sine desăvârşită. Inima lui trebuie să fie animată de o iubire atât de profundă faţă de elevii lui, încât aceasta să poată fi observată în înfăţişarea, cuvintele şi faptele sale. Pentru a reuşi să formeze gândirea elevilor, tot atât de bine precum îi instruieşte în domeniul ştiinţei, caracterul lui trebuie să fie ferm. Primii ani de educaţie a tinerilor, în general, le modelează caracterele pentru întreaga viaţă. Cei care se ocupă de tineri trebuie să urmărească foarte atent să descopere şi să dezvolte calităţile lor intelectuale, pentru ca aceştia să-şi poată coordona puterile minţii în aşa fel, încât să fie exercitate la maxima lor capacitate. – 3T 135 (1872).
Oamenii trebuie să devină noi creaturi. – Oamenii sunt destinaţi să devină slujitori ai Împărăţiei lui Hristos. Prin puterea divină care le-a fost încredinţată, ei trebuie să revină la starea iniţială de armonie şi loialitate faţă de Dumnezeu. Prin legile şi iniţiativele Sale, Dumnezeu a prevăzut o cale de comunicare între cer şi spiritul omenesc, care funcţionează într-un mod la fel de tainic precum este acţiunea vântului (Ioan 3,7.8). Domnul Hristos a declarat: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18,36). Deşi îşi exercită influenţa asupra guvernelor pământeşti, Împărăţia lui Hristos nu poate îngădui nici un amestec al acestora în lucrurile ei, deoarece prin acesta ar fi afectat însuşi caracterul ei divin.
Atât de sublim este caracterul influenţei spirituale exercitate de Dumnezeu asupra inimilor celor care acceptă lucrarea Sa, încât fiecare om este transformat într-o făptură nouă, fără ca această acţiune să distrugă sau să afecteze vreuna dintre capacităţile personale cu care a fost înzestrat în mod natural. Duhul Sfânt purifică fiecare însuşire şi o face să fie potrivită pentru comuniunea cu natura divină. Cel care este născut din Duh este Duh; când omul este născut de sus, pacea cerească inundă sufletul. – MS 1, 1897. (SpTBC [No.3] 8, 9)
Binele elimină răul. – Părinţi, voi sunteţi cei care decid dacă mintea copiilor voştri va fi inspirată de gânduri înnobilatoare sau va fi inundată de sentimente vicioase. Voi nu puteţi păstra neocupată mintea lor activă şi nici nu puteţi alunga răul. Gândurile rele pot fi eliminate numai prin înlocuirea lor cu principii drepte. Dacă părinţii nu vor sădi în inimile copiilor lor seminţele adevărului, vrăjmaşul va semăna neghină. Singura cale de prevenire a pătrunderii influenţelor care corup bunele maniere este aceea de a-i instrui pe copii în cunoaşterea unor norme de conduită pozitive şi elocvente. Adevărul este cel ce va proteja sufletul de ispitele neîncetate, care trebuie să fie preîntâmpinate. – CT 121 (1913)
Doar o singură zi. – Noi trebuie să ne deprindem, să ne disciplinăm şi să ne educăm în fiecare zi, pentru a trăi într-un mod cât se poate de folositor în această viaţă. Zi cu zi, doar câte o singură zi – gândiţi-vă la aceasta. Ziua de astăzi este tot ceea ce îmi aparţine. În această singură zi, voi face tot ce pot mai bine. Îmi voi folosi talentul de vorbire spre a fi o binecuvântare, un ajutor, un mângâietor, un exemplu pe care Domnul, Mântuitorul meu, îl va aproba. Astăzi îmi voi exercita toată răbdarea, bunătatea şi îngăduinţa, astfel încât virtuţile creştine să poată fi dezvoltate în mine.
În fiecare dimineaţă, consacraţi întreaga voastră fiinţă, sufletul, trupul şi spiritul, lui Dumnezeu. Deprindeţi obiceiul de a petrece timp în acte devoţionale şi încredeţi-vă din ce în ce mai mult în Mântuitorul vostru. Puteţi să credeţi cu toată convingerea că Domnul Isus vă iubeşte şi că doreşte să creşteţi şi să atingeţi dimensiunile caracterului Său. El doreşte să vă dezvoltaţi şi să vă întăriţi în toată plinătatea iubirii divine. Astfel, veţi reuşi să cunoaşteţi şi să înţelegeţi valoarea supremă a timpului şi a eternităţii. – Lt 36, 1901. (HP 227)
Cum poate fi dezvoltată o minte bine echilibrată. – Munca este o binecuvântare. Fără muncă, ne este imposibil să ne bucurăm de sănă-tate. Pentru ca bărbaţii şi femeile să poată avea o minte bine echilibrată, toate capacităţile lor trebuie să fie activate şi utilizate în aşa fel, încât aceasta să se poată dezvolta în mod armonios. – 3T 154, 155 (1872)
Cunoaşterea şi ştiinţa trebuie vitalizate de Duhul Sfânt. – Talentele unei persoane sunt administrate în mod eficient şi utilizate la maximum numai atunci când sunt aşezate sub controlul deplin al Duhului lui Dumnezeu. Concepţiile şi principiile religioase constituie primii paşi în dobândirea cunoaşterii şi reprezintă temelia pe care trebuie să fie clădită o educaţie adevărată. Pentru a sluji celor mai nobile idealuri, capacităţile de cunoaştere trebuie să fie îndrumate şi întărite de puterea Duhului lui Dumnezeu.
Singurii care pot interpreta şi utiliza în mod corect cunoştinţele ştiinţifice sunt creştinii, deoarece adevărata valoare a ştiinţei nu poate fi apreciată decât dintr-o perspectivă religioasă. Procedând în felul acesta, oamenii vor ajunge să I se închine lui Dumnezeu, care este Autorul ştiinţei. Numai o minte înnobilată prin harul lui Dumnezeu poate înţelege valoarea autentică a educaţiei. Atributele lui Dumnezeu, aşa cum sunt reflectate în lucrările creaţiei Sale, pot fi recunoscute şi admirate doar în măsura cunoaşterii personale a Creatorului.
Pentru a îndruma tineretul spre izvoarele adevărului şi spre Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii, profesorii nu trebuie să deţină doar o cunoaştere teoretică a doctrinei, ci şi o cunoaştere experimentală a sfinţirii. Cunoştinţa constituie o putere spre bine numai atunci când este asociată cu o pietate veritabilă. Numai un suflet golit de sine va fi cu adevărat nobil. Cei în a căror inimă domneşte Hristos sunt consideraţi înţelepţi în ochii lui Dumnezeu. – MS 44, 1894
Întreaga fiinţă să fie deschisă agenţilor vindecători ai cerului. – Hristos este izvorul vieţii. Mulţi au nevoie de o mai clară cunoaştere a Lui; ei au nevoie să fie răbdători şi amabili şi totuşi nerăbdători să înveţe cum poate fi deschisă întreaga fiinţă în faţa agenţilor vindecători ai cerului. Când strălucirea iubirii lui Dumnezeu va ilumina cămările întu-necate ale sufletului, depresia şi nemulţumirea vor dispărea, iar bucuriile satisfacţiei vor oferi vigoare minţii şi sănătate trupului. – MH 247 (1905)
Darurile nu se dezvoltă într-o singură clipă. – Darurile preţioase al Duhului Sfânt nu sunt dezvoltate într-o singură clipă. Curajul, tenacitatea, umilinţa, credinţa şi încrederea nezdruncinată în puterea lui Dumnezeu de a mântui sunt dobândite pe parcursul unei experienţe care durează ani de zile. Copiii lui Dumnezeu urmează să-şi pecetluiască destinul printr-o viaţă întreagă de eforturi sfinte şi neobosite şi printr-o aderare perseverentă la bine. – MH 454 (1905)
3
PERICOLE ÎN PSIHOLOGIE
Satana, un cercetător al minţii. – Timp de sute de ani, Satana a făcut experimente asupra proprietăţilor minţii umane şi a ajuns la o bună cunoaştere a acestui domeniu. În zilele din urmă, prin acţiunile sale subtile, el creează o legătură între propria sa minte şi mintea umană, căreia îi inoculează gândurile lui personale. Această lucrare este realizată într-o manieră atât de înşelătoare, încât aceia care acceptă călăuzirea lui Satana nu sunt conştienţi că se află sub conducerea şi voinţa celui rău. Marele înşelător speră să dezorienteze mintea oamenilor până acolo, încât aceasta să nu mai poată recepţiona nimic altceva în afară de vocea lui. – Lt 244, 1907 (MM 111)
Satana este maestrul metodelor subtile. – Prin metodele sale subtile, Satana se străduieşte fără încetare să influenţeze mintea oamenilor. Fiind o creaţie strălucită a lui Dumnezeu, Satana este un maestru al psihologiei, dar însuşirile lui nobile au fost angajate în scopul de a se opune şi de a anihila efectele îndrumărilor Celui Prea Înalt. – ST, 18 septembrie 1893. (HC 210)
El vine deghizat. – Noi suntem confruntaţi cu planurile şi metodele distrugătoare ale lui Satana la fiecare pas. Trebuie să ne amintim neîncetat că el vine la noi deghizat, ascunzându-şi motivele şi caracterul ispitelor sale. Pentru ca noi să nu-l putem recunoaşte, Satana apare îmbrăcat în lumină şi învăluit în veşminte imaculate de înger. Dacă nu vom fi extrem de precauţi şi nu vom cerceta cu atenţie planurile sale, vom fi înşelaţi. – MS 34, 1897. (HC 88)
Greşita utilizare a ştiinţelor în domeniul minţii. – În aceste zile, când scepticismul şi necredinţa ni se prezintă atât de des îmbrăcate în hainele ştiinţei, trebuie să fim pregătiţi la fiecare pas. Prin aceste mijloace, marele nostru adversar înşală mii de oameni, pe care îi determină să slujească propriei sale voinţe. Avantajul pe care îl are de pe urma ştiinţelor, a acelor ştiinţe care se ocupă de mintea umană, este imens. În acest domeniu, el se strecoară asemenea unui şarpe, pentru a distruge lucrarea lui Dumnezeu.
Această manieră de infiltrare, prin intermediul ştiinţelor, este bine gândită. Satana se apropie de oamenii acestei generaţii pe o cale şi mai directă, prin intermediul frenologiei, psihologiei şi mesmerismului* , iar utilizarea unor asemenea mijloace va caracteriza eforturile sale până aproape de încheierea timpului de încercare. În acest fel, mii de minţi omeneşti au fost şi sunt otrăvite şi conduse la necredinţă.
În timp ce se crede că o minte poate să influenţeze într-un mod atât de minunat o altă minte, Satana, care este pregătit să profite la maximum de orice situaţie, se interferează în acest proces de comunicare şi acţionează asupra ambelor minţi. Datorită lucrărilor măreţe şi bune pe care afirmă că le realizează, cei care se dedică acestor ştiinţe se înalţă pe ei înşişi în slăvi, dar sunt prea puţin conştienţi de natura şi dimensiunile influenţei spre rău, căreia îi deschid calea cu bucurie. În activitatea lor există o putere falsă, care acţionează prin semne şi minuni mincinoase – pentru amăgirea celor ce nu au dobândit neprihănirea. stimate cititor, fereşte-te de influenţa acestor ştiinţe, deoarece conflictul dintre Hristos şi Satana nu s-a încheiat încă.
Neglijarea rugăciunii îi predispune pe oameni să se încreadă în propriile lor puteri şi, în felul acesta, uşa ispitei este deschisă. În multe situaţii, imaginaţia este captivată de descoperirile ştiinţifice, iar oamenii sunt lăudaţi pentru perspicacitatea propriei lor inteligenţe. Ştiinţele care tratează mintea umană sunt foarte apreciate. Exercitate într-un cadru legitim, ele sunt folositoare, dar Satana şi agenţii săi puternici le utilizează pentru a înşela şi distruge sufletele. Principiile şi tehnicile sale sunt acceptate ca fiind inspirate de Dumnezeu şi, în felul acesta, Satana îşi primeşte închinarea dorită. Lumea, despre care se presupune că beneficiază atât de mult de pe urma frenologiei şi a magnetismului animal, nu a fost niciodată atât de pervertită cum este acum. Prin intermediul acestor ştiinţe, este nimicită virtutea şi se pun temeliile spiritismului. – ST, 6 noiembrie 1884. (2SM 351, 352)
Lucrarea sa este aceea de a dezorienta mintea umană. – Satana pătrunde în interiorul fiinţei umane până acolo, încât se interpune chiar şi în relaţia dintre Dumnezeu şi om. Obiectivul său este acela de a dezorienta mintea. Diavolul îşi aşterne umbra lui întunecată de-a lungul căilor noastre, pentru ca, în corupţia morală şi în valul de nelegiuire care se află în lume, omul să nu-L mai poată înţelege pe Dumnezeu. Deci, ce avem de gând să facem în această situaţie? Vom permite noi ca întunericul să persiste? Nu.
Există o putere care ne stă la dispoziţie şi care va aduce lumina cerului în lumea noastră întunecată. Hristos se află în cer şi El va aduce lumina cerului, va risipi întunericul şi va face ca strălucirea slavei Sale să pătrundă în interiorul fiinţei noastre. Atunci, în ciuda corupţiei, a poluării şi degradării care ne înconjoară, noi vom putea discerne lumina divină.
Nu trebuie să ne descurajăm în faţa nelegiuirii neamului omenesc şi nu trebuie să păstrăm această impresie în permanenţă în mintea noastră. Noi nu trebuie să privim la corupţia lumii. … Ce avem deci de făcut? Care este lucrarea noastră? Să vedem „ce dragoste ne-a arătat Tatăl” (1 Ioan 3,1). – MS 7, 1888
Metode subtile în locul atacului deschis şi îndrăzneţ. – Dacă Satana ar fi declanşat un atac deschis şi îndrăzneţ împotriva creştinilor, ei ar fi fost determinaţi să apeleze imediat la ajutorul puternicului lor Eliberator, care ar fi pus adversarul pe fugă. De obicei, Satana nu acţionează în felul acesta. El este foarte priceput şi ştie că cea mai eficientă metodă de a-şi atinge scopurile este aceea de a se prezenta în faţa sărmanului om decăzut, luând înfăţişarea unui înger de lumină. Sub această deghizare, Satana acţionează asupra minţii, urmărind să o devieze de pe calea cea dreaptă şi sigură. Dintotdeauna, ambiţia sa a fost aceea de a contraface lucrarea lui Hristos şi de a-şi dovedi puterea şi pretenţiile sale. El înşală nişte muritori sărmani, determinându-i să interpreteze lucrările şi minunile lui Hristos pe baza unor principii ştiinţifice şi creează impresia că acestea sunt rezultatul îndemânării şi puterii umane. În felul acesta, Satana încearcă, dacă este posibil, să distrugă credinţa multora în Hristos ca Mesia, Fiul lui Dumnezeu. – ST, 6 noiembrie 1884
Obiectivul său special îl constituie mintea celor tineri. – Lucrarea specială a lui Satana, în aceste zile din urmă, este aceea de a lua în stăpânire mintea tinerilor, de a corupe gândirea lor şi de a le stârni pasiunile. În calitate de fiinţe morale libere, ei trebuie să-şi controleze gândurile, orientându-le în direcţia cea bună. – Und MS 93. (HC 337)
Satana stăpâneşte mintea care nu este condusă de Duhul Sfânt. – Puţini sunt aceia care cred că omenirea a ajuns într-o stare atât de decăzută, atât de profund înrăită şi într-o opoziţie atât de disperată faţă de Dumnezeu, cum este în realitate. „Umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu: căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună” (Romani 8,7).
Când omul nu se află sub influenţa directă a Duhului lui Dumnezeu, Satana poate să-i modeleze mintea după propriile lui dorinţe. El distruge toate capacităţile raţionale pe care reuşeşte să le ia în stăpânire. Satana se află în opoziţie totală faţă de Dumnezeu. Opiniile, concepţiile, preferinţele, deciziile, planurile şi realizările sale nu conţin nici cea mai vagă asemănare cu lucrurile pe care Dumnezeu le iubeşte şi le aprobă. Toate lucrările lui Satana sunt motivate de o delectare şi de o plăcere deosebită faţă de toate acele lucruri pe care Dumnezeu le dispreţuieşte. Prin urmare, întreaga existenţă a diavolului este orientată şi dezvoltată împotriva lui Dumnezeu.
Această deosebire radicală între bine şi rău conduce la un război deschis împotriva celor care se străduiesc să umble pe calea Domnului. Ei [cei care se opun adevărului] vor numi lumina întuneric şi întunericul lumină; binele rău şi răul bine. – Lt 8, 1891
De la Adam şi până în zilele noastre. – Satana a perseverat în aplicarea aceleiaşi strategii prin care a înşelat-o pe Eva, până când, în cele din urmă, a reuşit să pună stăpânire asupra minţii tuturor oamenilor care au acceptat minciunile lui. De la Adam şi până în zilele noastre, Satana şi-a păstrat aceeaşi metodă de înşelare prin contrafacere, acţionând asupra minţii omeneşti. – MS 19, 1894
Aceia care cunosc adevărul reprezintă ţinte speciale. – Prin inspirarea unor simţăminte contradictorii şi prin prezentarea unor exemple derutante, Satana acţionează în mod discret, pentru a produce confuzie în mintea acelora care cunosc adevărul. Dacă nu se vor pocăi şi dacă nu vor fi convertiţi, cei care trăiesc vieţi duplicitare, care pretind că îi slujesc Domnului, în timp ce urmăresc să-şi aducă la îndeplinire propriile lor planuri – planuri care obstrucţionează însăşi lucrarea pentru îndeplinirea căreia Domnul Hristos Şi-a sacrificat propria Sa viaţă –, vor fi înşelaţi de către vrăjmaşul sufletelor. – Lt 248, 1907
Satana distrage mintea prin subiecte controversate. – El [vrăjmaşul] ar fi încântat dacă ar reuşi să distragă mintea, îndreptând-o spre orice subiect prin care ar putea să creeze o divizare a opiniilor şi să conducă poporul nostru la controverse. – MS 167, 1897
O minte care domină o altă minte. – În influenţa pe care o minte este capabilă să o exercite asupra unei alte minţi omeneşti, Satana descoperă adesea un mijloc extrem de eficient pentru infiltrarea răului. Această influenţă este atât de seducătoare, încât persoana care este prinsă în această practică este, de obicei, inconştientă de forţa ei. Dumnezeu mi-a poruncit să adresez un avertisment împotriva acestui rău. – Lt 244, 1907. (2SM 352)
O putere spre bine; o putere spre rău. – Atunci când este sfinţită, influenţa unei minţi asupra alteia reprezintă o mare putere spre bine, dar atunci când este exercitată de cei care I se opun lui Dumnezeu, aceasta constituie, în egală măsură, o mare putere spre rău. Satana s-a folosit de această putere pentru a insinua răul în mintea îngerilor, făcându-i să creadă că el urmăreşte binele universului. În calitate de heruvim strălucitor, Lucifer fusese aşezat într-o poziţie deosebit de înaltă; el era foarte iubit de către fiinţele cereşti, iar influenţa lui asupra acestora era puternică. Mulţi dintre ei au acordat atenţie sugestiilor lui şi i-au crezut cuvintele. „Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu s-a mai găsit în cer” (Apocalipsa 12,8). – Lt 114, 1903. (7BC 973)
Nu trebuie să se acorde încredere gândirii unui singur om. – Nu trebuia să se acorde încredere gândirii şi judecăţii unui singur om, deoarece interesele aflate în joc au fost prea mari, iar aceasta nu a fost liberă de slăbiciunile şi de erorile omeneşti. Nu există nici măcar o singură minte omenească atât de desăvârşită, încât să se afle în afara pericolului de a se lăsa influenţată de motivaţii greşite sau de a înţelege lucrurile dintr-o perspectivă eronată. – Lt 41, 1891
Satana urmăreşte mintea nesupravegheată. – Satana urmăreşte cu atenţie momentul în care mintea rămâne fără supraveghere, pentru ca atunci să o poată lua în stăpânire. Noi nu dorim să rămânem în necunoştinţă cu privire la metodele sale şi nici nu dorim să fim cuceriţi prin intermediul acestora. El este satisfăcut să privească picturile care îl reprezintă cu coarne şi copite, deoarece este o fiinţă dotată cu inteligenţă; la început, Satana a fost un înger de lumină. – MS 11, 1893
Îngerii răi încearcă să distrugă voinţa omului. – Dacă li s-ar permite, îngerii răi ar acţiona [captiva şi stăpâni] asupra minţii umane, până când oamenii ar ajunge să fie complet lipsiţi de voinţă şi gândire independentă. – MS 64, 1904
Siguranţă prin împotrivire. – Deoarece sugestiile şi propunerile diavolului urmăresc fără încetare să ne afecteze şi să ne îndepărteze de la încrederea noastră în Dumnezeu, unica noastră posibilitate de a fi în siguranţă este aceea de a nu-i acorda nici cea mai mică atenţie. El se transformă într-un înger de lumină pentru a reuşi să-şi îndeplinească planurile într-o asemenea manieră, încât să nu reuşim să discernem strategiile sale. Cu cât suntem mai şovăitori, cu atât mai eficiente vor fi influenţele rătăcitoare pe care le exercită Satana asupra noastră. Angajarea în discuţii şi tratative cu el este periculoasă. Cu fiecare concesie pe care i-o facem, duşmanul va pretinde mai mult.
Unica noastră posibilitate de a fi în siguranţă este aceea de a-l respinge cu promptitudine, chiar de la prima tentaţie spre neascultare. Prin meritele lui Hristos, Dumnezeu ne-a oferit suficient har pentru a ne împotrivi lui Satana şi pentru a fi mai mult decât biruitori. Împotrivirea înseamnă succes. „Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi.” Împotrivirea trebuie să fie hotărâtă şi perseverentă. Vom pierde tot ce am câştigat, dacă ne împotrivim astăzi, numai pentru a capitula mâine. – RH, 8 aprilie 1880. (HC 95)
Evitarea actelor necugetate. – Există unii care se aşază în mod iresponsabil în calea pericolelor şi se expun la ispite din care numai o minune din partea lui Dumnezeu i-ar putea scăpa neafectaţi şi nepătaţi. Acestea sunt acte necugetate, cu care Dumnezeu nu este de acord. În ispitirea lui Isus, Satana a citat una dintre făgăduinţele referitoare la protecţia lui Dumnezeu. El L-a provocat pe Mântuitorul lumii să se arunce de pe streaşina templului, insinuând că, dacă ar avea încredere în Dumnezeu, nimic nu L-ar putea împiedica să Se arunce. Isus a înfruntat această ispită cu fermitate şi a biruit-o pe temeiul Scripturii: „Este scris, să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”. Folosind aceeaşi metodă de înşelare, care constă în prezentarea Scripturii ca argument al sugestiilor sale, Satana îi conduce pe oameni în locuri în care Dumnezeu nu le-a cerut să meargă. – RH, 8 aprilie 1880 (HC 95)
Credinţa veritabilă şi încumetarea. – Făgăduinţele lui Dumnezeu nu ne-au fost date pentru ca noi să-I pretindem în mod uşuratic să ne ocrotească, în timp ce ne avântăm cu insolenţă în situaţii periculoase, încălcând legile naturii şi sfidând capacitatea de judecată şi prevedere pe care Dumnezeu ni le-a dăruit spre a le folosi. Aceasta nu ar fi o credinţă veritabilă, ci o încumetare.
Satana ne întâmpină cu bogăţie, cu onoare lumească şi cu plăcerile vieţii. Aceste ispite sunt diversificate astfel, încât să poată avea acces la oameni din toate categoriile sociale, căutând să-i îndepărteze de Dumnezeu şi să-i determine să-şi slujească mai degrabă lor înşişi decât Creatorului. „Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie”, i-a spus Satana lui Hristos. „Toate aceste lucruri ţi le voi da ţie”, îi spune Satana omului. „Toţi aceşti bani, tot acest pământ, toate aceste puteri, bogăţii şi onoruri ţi le voi da ţie”; iar omul este încântat, amăgit şi atras în mod perfid, spre propria lui ruină. Dacă ne vom dedica inima şi viaţa lucrurilor lumeşti, Satana va fi satisfăcut. – Lt 1a, 1872 (HC 93)
Mintea oamenilor este condusă fie de îngerii răi, fie de îngerii lui Dumnezeu. – Mintea oamenilor este condusă fie de îngerii cei răi, fie de îngerii lui Dumnezeu. Mintea noastră este încredinţată fie conducerii lui Dumnezeu, fie conducerii puterilor întunericului şi ar fi bine să ne cercetăm pe noi înşine, pentru a vedea unde ne aflăm astăzi – sub stindardul însângerat al prinţului Emanuel sau sub steagul negru al puterilor întunericului. – MS 1, 1890 (6BC 1120)
Numai dacă îngăduim. – Satana nu poate atinge mintea sau intelectul, dacă noi nu îi îngăduim aceasta. – MS 17, 1893 (6BC 1105)
O gândire spirituală lucidă. – Pentru a face distincţie între grâu şi pleavă, între ştiinţa lui Satana şi ştiinţa Cuvântului adevărului, este necesară o gândire spirituală lucidă. Domnul Hristos, Marele Medic, a venit în lumea noastră pentru a le oferi acelora care Îl primesc sănătate, pace şi un caracter desăvârşit. Evanghelia Sa nu constă în tehnicile şi metodele superficiale pe care ştiinţa le utilizează pentru a prezenta o lucrare rea ca şi cum ar fi o mare binecuvântare, pentru ca, ulterior, să se dovedească a fi un mare blestem. – Lt 130, 1901 (HC 109)
Rugăciunea va aduce biruinţa împotriva lui Satana. – Rugăciunea însoţită de credinţă constituie marea putere a creştinului şi va aduce o biruinţă garantată împotriva lui Satana. Acesta este motivul pentru care el ne sugerează gândul că nu avem nevoie de rugăciune. El detestă Numele lui Hristos, Mijlocitorul nostru; şi când noi Îi cerem în mod stăruitor ajutorul, oştirile lui Satana sunt alarmate. Neglijarea rugăciunii contribuie la atingerea obiectivelor sale, deoarece, în aceste condiţii, minunile lui mincinoase au şanse sporite de a fi acceptate. Prezentându-şi tentaţiile înşelătoare, Satana va reuşi să realizeze în ispitirea omului tot ceea ce nu a reuşit să realizeze în ispitirea lui Hristos. – 1T 296 (1862)
4
INFLUENŢELE SPIRITUALE ŞI MINTEA
Religia şi sănătatea. – Religia personală este de cea mai mare importanţă. Ioan îi scria lui Gaiu: „Prea iubitule, doresc ca toate lucrurile tale să-ţi meargă bine, şi sănătatea ta să sporească tot aşa cum sporeşte şi sufletul tău” (3 Ioan 2). Sănătatea fizică depinde într-o mare măsură de sănătatea sufletească; prin urmare, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, înfăptuiţi toate lucrurile spre slava lui Dumnezeu. Religia personală este exteriorizată prin comportament, prin cuvinte şi prin fapte. Ea determină o dezvoltare care va ajunge până la acea treaptă finală a desăvârşirii, care se bucură de aprecierea Domnului: „Voi aveţi totul deplin în El” (Coloseni 2,10). – Lt 117, 1901
Adevărata religia aduce putere, linişte şi echilibru. – Adevărata religie nu este sentiment, ci manifestarea concretă a iubirii şi milei, prin fapte. O asemenea religie este necesară în vederea sănătăţii şi fericirii. Ea pătrunde în templul profanat al sufletului şi alungă elementele păcătoase care l-au invadat. Preluând conducerea fiinţei, sfinţeşte şi iluminează inima cu razele strălucitoare ale Soarelui neprihănirii. Ea deschide spre cer ferestrele sufletului şi permite pătrunderea slavei iubirii lui Dumnezeu. Liniştea şi echilibrul se instaurează o dată cu ea. Deoarece atmosfera cerului constituie un factor activ, când umple sufletul omenesc, puterile sale fizice, mintale şi morale sporesc, iar chipul lui Hristos, nădejdea slavei, este reprodus în interiorul fiinţei. – RH, 15 octombrie 1901. (WM 38)
Dumnezeu este sursa vieţii şi a bucuriei. – Dumnezeu este sursa vieţii, a luminii şi bucuriei universului. Binecuvântările Sale se revarsă asupra tuturor fiinţelor create, asemenea razelor de lumină care emană din soare şi asemenea torentelor de apă care ţâşnesc din izvoare. Ori de câte ori viaţa lui Dumnezeu sălăşluieşte în inima oamenilor, ea se va revărsa asupra celor din jur, oferind binecuvântare şi iubire. – SC 77 (1892)
Toate fiinţele îşi primesc viaţa de la Dumnezeu. – Toate fiinţele create trăiesc în virtutea voinţei şi a puterii lui Dumnezeu. Ele primesc viaţă din viaţa Fiului lui Dumnezeu. Oricât de capabile şi talentate ar fi şi oricât de vaste ar fi însuşirile lor, ele se află într-o continuă dependenţă de energia pe care o primesc din partea Sursei de viaţă a întregii existenţe. Izvorul vieţii este Hristos. Numai Cel care este Singurul deţinător al nemuririi şi care locuieşte în lumină şi viaţă ar fi putut declara: „Eu am puterea să-Mi dau viaţa, şi am puterea să o iau iarăşi”. – MS 131, 1897 (5BC 1113)
Satana se foloseşte de influenţa unei minţi asupra alteia. – Satana şi-a instaurat împărăţia în aceasta lume încă de la alungarea sa din cer. El depune o activitate neobosită pentru a corupe loialitatea fiinţelor umane faţă de Dumnezeu şi, pentru realizarea acestui deziderat, Satana aplică aceeaşi metodă pe care a folosit-o în cer, şi anume influenţa unei minţi asupra altei minţi. În felul acesta, oamenii devin ispititorii semenilor lor. Ei împărtăşesc simţămintele puternice şi perverse ale lui Satana şi exercită o capacitate copleşitoare de dominare. Sub înrâurirea unor asemenea simţăminte, ei se reunesc în partide, confederaţii şi societăţi secrete care acţionează prin intermediul agenţiilor internaţionale. Dar Dumnezeu nu le va mai tolera multă vreme. – Lt 114, 1903
Planurile lui Satana sunt alcătuite cu minuţiozitate pentru a determina folosirea capacităţilor în vederea satisfacerii intereselor egoiste. – Asemenea unui vânător, Satana întinde capcane şi curse, special concepute pentru a captura sufletele oamenilor. Planurile sale sunt alcătuite cu minuţiozitate, astfel încât să-i determine pe oameni să-şi utilizeze capacităţile dăruite de Dumnezeu în vederea satisfacerii intereselor lor egoiste, în loc de a le consacra pentru slava lui Dumnezeu. Dumnezeu a prevăzut ca oamenii să fie angajaţi într-o lucrare care le-ar fi adus pace şi bucurie şi le-ar fi asigurat un profit veşnic; dar Satana doreşte ca noi să ne concentrăm eforturile asupra unor lucruri care sunt perisabile şi nu oferă nici un câştig. – RH, 1 septembrie 1910 (HC 200)
Păcătuirea nu a instituit o nouă structură raţională şi afectivă. – Nu trebuie să presupunem că, o dată cu păcătuirea lui Adam, Dumnezeu ar fi instituit în constituţia fiinţei umane o nouă structură raţională şi afectivă, deoarece aceasta ar însemna că Dumnezeu S-a implicat în implantarea tendinţelor spre păcat în natura umană. Domnul Hristos Şi-a început lucrarea de convertire îndată ce omul a căzut în păcat, pentru ca, prin ascultare de Legea lui Dumnezeu şi prin credinţă în Domnul Hristos, omul să aibă posibilitatea de a redobândi chipul şi asemănarea cu Dumnezeu. – MS 60, 1905
Fiecare trebuie să aleagă unul dintre cele două stindarde. – Aici se desfăşoară o bătălie teribilă. Două mari puteri se luptă una împotriva celeilalte – Prinţul lui Dumnezeu, Isus Hristos, şi prinţul întunericului, Satana. Ne aflăm în faţa unui conflict deschis. În această lume nu există decât două tabere; şi fiecare fiinţă umană se va alinia sub unul dintre cele două stindarde – sub stindardul prinţului întunericului sau sub stindardul lui Isus Hristos. – Lt 38, 1894
Păcatul afectează întreaga fiinţă – Păcatul se extinde asupra întregii fiinţe; şi în aceeaşi măsură acţionează şi harul. – Lt 8, 1891
Inima pervertită a degradat însuşirile nobile ale sufletului. Toţi aceia care doresc să înveţe ştiinţa mântuirii trebuie să devină elevi umili ai şcolii lui Hristos, pentru ca templul sufletului să poată fi un locaş permanent al şederii Celui Prea Înalt. Dacă vrem să fim educaţi de Hristos, sufletul nostru trebuie să fie golit de toate pretenţiile sale orgolioase, astfel încât Domnul Hristos să-Şi poată întipări propriul Său chip în adâncurile lui. – Lt 5, 1898. (HC 105)
Crucea conferă minţii o imagine de sine corectă. – Ce anume ar putea face ca mintea omenească să-şi poată forma o corectă ima-gine cu privire la sine? Doar crucea de pe Calvar. Când privim la Isus, Autorul şi Desăvârşitorul credinţei noastre, orice tendinţă a slăvirii de sine se va prăbuşi în ţărână. În timp ce privirile noastre se îndreaptă în sus, inima se umple de un spirit al nevredniciei care o conduce la umilinţă. Când contemplăm crucea, suntem înzestraţi cu puterea de a înţelege darurile minunate pe care aceasta le-a pus la dispoziţia tuturor credincioşilor. Dumnezeu în Hristos, dacă este privit ţintă, va risipi mândria omenească, iar în locul înălţării de sine, se va instaura o umilinţă adevărată. – Lt 20, 1897 (HC 114)
Omul este făcut desăvârşit în Hristos. – Hristos Îşi aduce ucenicii într-o legătură vie cu Sine şi cu Dumnezeu Tatăl. Prin acţiunea Duhului Sfânt asupra minţii umane, omul este desăvârşit în Hristos Isus. Unitatea cu Hristos stabileşte în relaţia dintre ucenicii Săi o unitate care reprezintă, în faţa lumii, cea mai convingătoare dovadă a maiestăţii, a excelenţei morale a lui Isus şi a puterii Sale de a înlătura păcatul. – MS 111, 1903 (5B 1148)
Numai Dumnezeu îl poate ridica pe om pe scara vredniciei morale. – Unitatea omului cu Hristos este unicul factor care îi conferă valoare în ochii lui Dumnezeu, deoarece, prin neprihănirea lui Hristos, omul este înălţat pe scara vredniciei morale şi Singurul care poate realiza aceasta este Dumnezeu. Onoarea şi măreţia lumească nu deţin o valoare mai mare decât aceea pe care le-a acordat-o Însuşi Creatorul. Înţelepciunea lor este nebunie, iar tăria lor este fragilitate şi slăbiciune. – Lt 9, 1873. (HC 149)
Egoismul şi rezultatele lui. – Esenţa imoralităţii este egoismul şi, pentru că fiinţele umane au cedat în faţa puterii egoismului, în lumea de azi se vede lipsa loialităţii faţă de Dumnezeu. Naţiuni, familii şi persoane individuale sunt întru totul animate de dorinţa de a aşeza eul în centrul intereselor lor. Omul urmăreşte cu pasiune să-şi domine semenii. Izolându-se pe sine de Dumnezeu şi de semeni, în egoismul său, omul îşi urmează propriile înclinaţii nestăpânite. El acţionează de parcă binele celorlalţi ar fi dependent de supunerea lor faţă de supremaţia sa. – RH, 25 iunie 1908. (CS 24)
Biruinţa poate fi câştigată. – Prin cultivarea unor principii sfinte, omul poate câştiga victoria asupra predispoziţiei spre rău. Dacă se supune Legii lui Dumnezeu, simţurile lui încetează să mai fie denaturate şi deviate; capacităţile lui încetează să mai fie pervertite şi irosite, prin exercitarea lor în vederea atingerii unor obiective de natură să îl îndepărteze de Dumnezeu. În şi prin harul acordat de Cer, cuvintele, gândurile şi energiile pot fi curăţite; poate fi format un nou caracter, iar degradarea produsă de păcat poate fi învinsă. – MS 60, 1905
Lipsa de consecvenţă este începutul ispitei. – Începutul căderii în ispită constă în păcatul de a-i îngădui minţii să oscileze şi în păcatul unei lipse de consecvenţă în ce priveşte încrederea voastră în Dumnezeu. Cel rău pândeşte neîncetat, pentru a prinde ocazia de a crea o imagine greşită a lui Dumnezeu şi de a ne atrage gândurile spre ceea ce este interzis.
Dacă va reuşi, Satana vă va absorbi mintea cu lucrurile lumeşti. El se va strădui să vă incite simţămintele, să vă trezească pasiunile şi să vă ataşeze afecţiunile de ceea ce este spre răul vostru; dar vouă vă revine responsabilitatea de a vă controla toate emoţiile şi pasiunile, aducân-du-le la o supunere lucidă faţă de raţiune şi conştiinţă. Atunci Satana îşi va pierde puterea de dominare a minţii.
Lucrarea lui Hristos ne solicită să ne angajăm într-o luptă continuă cu răul spiritual din caracterele noastre. Tendinţele naturale trebuie să fie învinse. Apetitul şi pasiunea trebuie să fie stăpânite, iar voinţa trebuie să fie aşezată întru totul de partea lui Hristos. – RH, 14 iunie 1892. (HC 87)
Nimeni nu trebuie să ajungă la disperare datorită tendinţelor ereditare. – Satana este întotdeauna pregătit şi vigilent pentru a deruta şi înşela. El foloseşte orice mijloc de încântare, prin care să atragă omul pe calea largă a neascultării. Satana se străduieşte să dezorienteze conştiinţa, inspirându-i simţăminte confuze. El îşi aplică falsele lui inscripţii pe indicatoarele pe care Dumnezeu le-a fixat pentru a călăuzi pe calea cea bună. Tocmai datorită existenţei unor asemenea instrumente ale răului, care se luptă să eclipseze orice rază de lumină îndreptată spre suflet, Dumnezeu a însărcinat fiinţe cereşti, care au misiunea de a-i călăuzi, de a-i păzi şi de a-i conduce pe aceia care urmează să fie moştenitorii slavei. Nimeni nu trebuie să ajungă la disperare datorită înclinaţiilor ereditare spre rău, ci, atunci când Duhul lui Dumnezeu îl convinge de păcat, cel care a săvârşit greşeala trebuie să se pocăiască, să mărturisească păcatul şi să renunţe la rău. Îngerii păzitori sunt pregătiţi să îndrume sufletele cu conştiinciozitate pe căile cele drepte. – MS 8, 1990. (6BC 1120)
părtaş la păcat prin asociere. – Sufletul care a fost derutat datorită unor influenţe negative şi care, prin asocierea cu alţii, a ajuns să fie părtaş la păcat şi să acţioneze în contradicţie cu voinţa şi caracterul lui Dumnezeu nu trebuie să se descurajeze. „Şi tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi şi înălţat mai pe sus de ceruri” (Evrei 7,26). Domnul Hristos nu este doar Preotul şi Mijlocitorul nostru, ci şi Jertfa adusă pentru păcatele noastre. El S-a dăruit pe sine o singură dată pentru toţi. – Lt 11, 1897
Lucrarea lui Satana este aceea de a descuraja; lucrarea lui Hristos este de a umple inima cu credinţă şi speranţă. – Să nu credeţi nici măcar o clipă că ispitele lui Satana ar putea contribui în vreun fel oarecare la realizarea binelui vostru personal. Fugiţi de ele ca şi cum aţi fugi de vrăjmaşul însuşi. Lucrarea lui Satana este aceea de a vă descuraja sufletul, pe când lucrarea lui Hristos este de a umple inima cu credinţă şi speranţă. Satana ne sugerează gândul că încrederea noastră este întemeiată pe premise false, şi nu pe Cuvântul sigur şi neschimbător al lui Hristos, care nu poate să mintă. – MS 31, 1911. (HC 85)
Un remediu pentru fiecare categorie de ispite. – Pentru fiecare categorie de ispite, este pregătit un remediu specific. În bătălia împotriva eului şi împotriva naturii noastre păcătoase, noi nu suntem lăsaţi să luptăm singuri, prin intermediul propriilor noastre puteri limitate. Domnul Hristos este un ajutor loial şi atotputernic. Ştiind că există o asemenea putere, pregătită şi pusă la dispoziţia noastră, nici unul dintre noi nu ar trebui să se descurajeze sau să fie învins. – RH, 8 aprilie 1884. (HC 88)
Sângele lui Hristos este singura cale de vindecare a sufletului. – Legea lui Iehova este foarte cuprinzătoare şi vastă. Isus le-a declarat ucenicilor Săi în mod clar că Legea sfântă a lui Dumnezeu poate fi încălcată nu numai prin cuvinte şi prin fapte, ci şi prin gânduri, simţăminte şi dorinţe. O inimă care Îl iubeşte pe Dumnezeu mai presus de orice nu va fi înclinată să restrângă semnificaţia Legii Sale la nivelul superficial al unor reguli exterioare. Când înţelege forţa spirituală a Legii, sufletul supus şi loial dovedeşte o ascultare deplină, care ia în considerare principiile lui Dumnezeu sub toate aspectele lor. Adevărata putere a Poruncilor va deveni o fortăreaţă a sufletului numai în cadrul unei asemenea ascultări. Atunci, păcatul va părea extrem de respingător. Autojustificarea, înălţarea de sine şi falsul simţământ al valorii personale vor înceta să existe. Siguranţa întemeiată pe propriile merite va dispărea, iar în suflet, se va instaura o profundă convingere cu privire la păcat şi o adâncă insatisfacţie cu privire la sine. Stăpânit de simţământul nevredniciei, sufletul va apela cu disperare la sângele Mielului lui Dumnezeu, ca singura cale de vindecare a sa. – Lt 51, 1888. (HC 140)
Întâmpinând provocarea ispititorului. – Satana va veni la tine spunându-ţi că eşti păcătos. Dar tu să nu îi îngădui să-ţi copleşească mintea cu ideea că, datorită faptului că eşti păcătos, Dumnezeu te-a părăsit. Răspunde-i: „Da, sunt un păcătos şi tocmai din această cauză am nevoie de un Mântuitor. Eu am nevoie de iertare şi de înţelegere, dar Domnul Hristos mi-a declarat că nu voi pieri, dacă voi veni la El. În scrisoarea pe care mi-a trimis-o, stă scris că ’Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte şi să ne curăţească de orice nelegiuire’ (1 Ioan 1,9). Eu mă voi încrede în Cuvântul lui Dumnezeu şi voi asculta îndemnurile Lui.” Când Satana îţi spune că eşti pierdut, răspunde-i: „Da, dar Isus a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut. Cu cât păcatul meu este mai mare, cu atât mai mare este nevoia mea de un Mântuitor.” – Lt 98b, 1896
Îndepărtarea atenţiei de la confuzie spre lucrările mâinilor lui Dumnezeu. – Dumnezeu Îşi invită creaturile să-şi abată atenţia de la confuzia şi incertitudinea din jurul lor şi să admire lucrările mâinilor Lui. Stelele cerului sunt vrednice de contemplare. Dumnezeu le-a făcut pentru binecuvântarea omului şi, când studiem lucrările Sale, îngerii ni se vor alătura, iluminându-ne mintea şi apărând-o de înşelăciunea satanică. – MS 96, 1899. (4BC 1145)
Influenţa religiei. – Adevărata religie înnobilează mintea, rafinează gusturile, sfinţeşte judecata şi îl face pe cel ce le are părtaş al purităţii şi sfinţeniei cerului. Ea ne apropie de îngeri şi ne izolează din ce în ce mai mult de spiritul şi de influenţa lumii. Adevărata religie influenţează toate faptele noastre şi toate relaţiile noastre sociale şi ne conferă „duhul unei minţi puternice”, iar rezultatul este fericirea şi pacea. – ST, 23 octombrie 1884. (CH 629, 630)
Dezvoltarea capacităţilor intelectuale. – Aşa cum s-a întâmplat în cazul lui Daniel, dezvoltarea capacităţilor intelectuale este direct proporţională cu dezvoltarea caracterului spiritual. – RH, 22 martie 1898. (4 BC 1168)
Îmbunătăţirea sănătăţii fizice. – Când mintea îşi dezvoltă capacităţile şi când voinţa este aşezată de partea lui Dumnezeu, se produce o minunată îmbunătăţire a sănătăţii fizice. – Medical Missionary (Misionarul medical), noiembrie-decembrie 1892. (CH 505)
Conştienţa unei conduite corecte este cel mai bun medicament. – Conştienţa faptului că avem o conduită corectă este cel mai bun medicament pentru un trup şi o minte bolnave. Simţământul binecuvântării lui Dumnezeu conferă sănătate şi putere. Cel care are sufletul liniştit şi mulţumit în Dumnezeu se află pe calea directă spre sănătate. Gândul că privirile Domnului sunt îndreptate asupra noastră şi că urechile Sale sunt dispuse să asculte rugăciunile noastre ne oferă o satisfacţie temeinică. A şti că avem un prieten care nu dezamăgeşte niciodată şi căruia Îi putem încredinţa toate secretele sufletului nostru produce o fericire pe care cuvintele nu o vor putea exprima niciodată. – ST, 23 octombrie 1884. (CH 628)
Iubirea lui Isus înconjoară sufletele cu o atmosferă plăcută. – Sufletele acelora care Îl iubesc pe Isus vor fi înconjurate de o atmosferă curată, plăcută. Există oameni care îşi ţin flămânde propriile suflete. Aceştia vor fi mult ajutaţi de un cuvânt plăcut sau de aprecieri sincere. Darurile cereşti, oferite gratuit şi din abundenţă de Dumnezeu, trebuie să fie oferite la fel de către noi celor care sunt în sfera noastră de influenţă. Astfel, noi vom arăta acea dragoste care este de origine cerească şi care se dezvoltă pe măsură ce este folosită pentru binecuvântarea altora. În acest mod, noi Îl slăvim pe Dumnezeu. – MS 17, 1899. (HC 231)
Rezultatele unui singur moment de necugetare. – Un singur semnal de alarmă înlăturat din conştiinţă, tolerarea un singur obicei rău, o singură neglijare a înaltelor exigenţe ale slujirii pot fi începutul devierii pe o cale care vă va duce în rândul slujitorilor lui Satana, deşi, în tot acest timp, aţi considerat şi aţi pretins că Îl iubiţi pe Dumnezeu şi cauza Sa. Un singur moment de necugetare, un singur pas greşit pot schimba întregul traseu al existenţei voastre într-o direcţie rea. – 5T 398 (1885)
Dumnezeu nu face nici o minune pentru a înlătura roadele necredinţei. – Dumnezeu ne avertizează, ne sfătuieşte şi ne mustră, oferindu-ne posibilitatea de a ne corecta greşelile, înainte ca acestea să se înrădăcineze, devenind o a doua natură a noastră. Dar, dacă refuzăm să fim corectaţi, Dumnezeu nu intervine pentru a ne opri din drumul pe care noi înşine l-am ales. El nu face nici o minune pentru a opri creşterea şi rodirea seminţelor semănate de noi.
Omul care manifestă o necredinţă arogantă sau o indiferenţă apatică faţă de adevărul divin nu va face altceva decât să culeagă roadele seminţelor pe care el însuşi le-a semănat. Mulţi au trecut printr-o ase-menea experienţă. Cultivând neglijenţa, indiferenţa şi opoziţia faţă de adevăr, ei au ajuns să asculte cu o insensibilitate stoică adevăruri care altădată le tulburaseră sufletele. O răceala ca de gheaţă, o duritate ca de fier, o structură impenetrabilă şi insensibilă ca de piatră – toate acestea îşi regăsesc expresia în caracterul multora care pretind a fi creştini.
Acesta este modul în care trebuie să fie înţeles faptul că Domnul i-a împietrit inima lui faraon. Dumnezeu i-a vorbit regelui egiptean prin intermediul lui Moise, oferindu-i cele mai convingătoare dovezi ale puterii Sale divine; dar monarhul a refuzat cu încăpăţânare să primească lumina care l-ar fi condus la pocăinţă. Dumnezeu nu a exercitat nici o influenţă supranaturală prin care să împietrească inima regelui răzvrătit, ci, datorită opoziţiei sale faţă de adevăr, Duhul Sfânt S-a retras, iar el a fost lăsat în întunericul şi necredinţa pe care şi le-a ales singur. Prin respingerea continuă a influenţei Duhului Sfânt, oamenii se separă de Dumnezeu. Când toate modalităţile de iluminare a minţii lor sunt epuizate, nici o descoperire divină nu îi mai poate smulge din necredinţă. – RH, 20 iunie 1882. (3BC 1151)
Controlează circumstanţele, în loc să fii tu controlat de ele. – Există rele pe care omul le poate atenua, dar care nu pot fi niciodată înlăturate. El trebuie să învingă obstacolele şi să controleze circumstan-ţele, în loc de a se lăsa determinat de acestea. Talentele sale trebuie să fie exercitate ori de câte ori este posibil, cu scopul de a instaura armonia şi ordinea, în locul confuziei. Dacă se va ruga, Dumnezeu îi va acorda ajutorul Său. Omul nu este lăsat singur, să lupte împotriva încercărilor şi ispitelor numai prin intermediul propriilor sale puteri. Ajutorul vine de la Cel care este Atotputernic. Isus a părăsit curţile împărăteşti ale cerului, a suferit şi a murit într-o lume degradată de păcat, tocmai pentru a-l învăţa cum să suporte provocările vieţii şi cum să învingă ispita. Viaţa Sa este un model desăvârşit pentru noi. 5T 312 (1885)
Dumnezeu doreşte ca mintea să fie pe deplin înnoită – Reziduul ideilor şi al practicilor îndoielnice trebuie să fie întru totul îndepărtat. Dumnezeu doreşte ca mintea noastră să fie pe deplin înnoită, iar inima noastră, umplută cu bogăţiile adevărului. – MS 24, 1901. (HC 106)
Să tratăm în mod înţelept diferitele mentalităţi. – Nevoia noastră, a tuturor, este aceea de a cerceta aspectele fundamentale ale caracterului şi comportamentului uman, pentru a şti cum să tratăm în mod prudent şi înţelept diferitele tipuri de mentalităţi, astfel încât să putem folosi cele mai bune metode prin care să-i conducem pe oameni la o corectă înţelegere a Cuvântului lui Dumnezeu şi a modului de a trăi o viaţă creştină adevărată. Trebuie să citim Biblia împreună cu ei şi să le îndepărtăm atenţia de la lucrurile trecătoare, îndrumându-i spre acelea care le vor aduce binecuvântări veşnice. Fiecare copil al lui Dumnezeu are datoria de a deveni misionar şi de a se afla în mijlocul celor care au nevoie de ajutor. Dacă cineva este împovărat de ispită, cazul lui trebuie abordat cu atenţie şi tratat în mod înţelept, deoarece sunt în joc interesele lui veşnice, iar cuvintele şi faptele celor ce lucrează pentru el pot fi o mireasmă de viaţă spre viaţă sau un duh de moarte spre moarte. – 4T 69 (1876)
Ucenicii lui Isus sunt caracterizaţi de principialitate. – Viaţa celor care se află la picioarele lui Isus şi învaţă de la El este condusă de principii statornice şi precise. – RH, 20 iunie 1882. (HC 160)
5
FANATISMUL*
Infiltrarea fanatismului. – Trăim într-un timp în care fanatismul, în toate formele lui, va căuta orice posibilitate de a se infiltra, atât printre cei credincioşi, cât şi printre cei necredincioşi. În ipocrizia sa, Satana va pătrunde în mijlocul oamenilor şi îşi va prezenta minciunile, folosind orice invenţie posibilă pentru a-i înşela. – Lt 121, 1901. (MM 114)
Cum acţionează Satana. – Din propria noastră experienţă, am ajuns la concluzia că, dacă nu poate să împietrească sufletele în gheţarul indiferenţei, Satana va încerca să le împingă în flăcările fanatismului. Când Duhul Domnului coboară în mijlocul poporului Său, Satana speculează ocazia de a-şi exercita influenţa asupra minţii unora, determinându-i să manifeste, în lucrarea lui Dumnezeu, propriile lor trăsături de caracter. De aceea, există întotdeauna pericolul ca lucrarea lui Dumnezeu să fie afectată, prin decizii izvorâte din propria lor gândire, care conduc la săvârşirea unor fapte lipsite de înţelepciune. Mulţi acţionează pentru atingerea unor obiective cu caracter personal, care nu le-au fost niciodată solicitate de Dumnezeu. – Lt 34, 1889. (Similar cu 5T 644)
Rezultatul cultivării tendinţelor greşite. – Există unii, lipsiţi de înţelepciune, care şi-au urmat propria lor cale şi propriile lor păreri, cultivând cu plăcere defectele ereditare şi tendinţele dobândite ale caracterului atât de mult timp, încât, în cele din urmă, au devenit orbi, incapabili de a înţelege şi de a gândi altfel. Ei răstălmăcesc adevăratele principii, înalţă standarde false şi impun cerinţe care nu poartă semnătura cerului. Tocmai în rândul acestora, există unii care se îngâmfă înaintea Domnului şi pretind că sunt neprihăniţi şi că respectă poruncile lui Dumnezeu. – MS 138, 1902
Lipsa unei corecte imagini de sine. – Cei care nu au reuşit să-şi formeze o imagine de sine corectă sunt prinşi în capcana lui Satana. Ei îşi dau importanţă, sunt mulţumiţi de ei înşişi şi inconştienţi de propriile lor limite. Oh, cu câtă durere îi priveşte Domnul şi cu câtă amărăciune ascultă declaraţiile lor vanitoase! Ei sunt îmbătaţi de mândrie. Chiar şi vrăjmaşul este surprins, văzând cu câtă uşurinţă se lasă duşi în robie. – Lt 126, 1906
O umilinţă contrafăcută. – Mulţi dintre aceia care pretind a fi creştini manifestă o umilinţă contrafăcută şi inconsecventă. Dorind să-şi învingă eul, unii adoptă o atitudine cât se poate de smerită; dar pentru că încearcă să lupte prin propriile lor puteri, prima adiere de laudă şi apreciere îi face să se umfle de mândrie. Acestora le lipseşte dispoziţia de a se supune întru totul lui Hristos, iar El nu poate lucra prin ei.
Indiferent de realizările voastre, nu vă atribuiţi nici o slavă. Nu urmăriţi să atingeţi obiective duplicitare, încercând să-I slujiţi şi lui Dumnezeu, şi eului personal, în acelaşi timp. Nu acordaţi atenţie eului vostru. Fie ca afirmaţiile voastre să-i conducă pe cei apăsaţi şi împovăraţi la Isus, Mântuitorul milos. Acţionaţi ca şi când L-aţi vedea pe Isus alături de voi, gata să vă ofere putere în lucrarea de slujire. Dependenţa de Hristos constituie unica voastră posibilitate de a fi în siguranţă. – RH, 11 mai 1897
Prea multe eforturi pentru obţinerea unui simţământ de fericire. – Unii nu sunt satisfăcuţi de desfăşurarea unei adunări decât dacă aceasta le-a oferit posibilitatea de a petrece un timp plăcut şi inspirator. Ei se străduiesc să producă aceste efecte prin trezirea şi incitarea emoţiilor. Dar influenţa unor asemenea adunări nu este benefică. Când valul de fericire a trecut, ei ajung să fie mai deprimaţi decât înaintea adunării, deoarece fericirea lor nu provine dintr-o sursă veritabilă. Cele mai folositoare adunări de înviorare spirituală sunt cele caracterizate de solemnitate şi de o profundă cercetare a inimii; adunări în care fiecare caută să se cunoască pe sine şi se străduieşte să înveţe de la Hristos, în umilinţă şi cu seriozitate. – 1T 412 (1864)
Practici ciudate. – Printr-un fanatism asemănător celui pe care l-am întâlnit nu demult în mijlocul nostru, în California, însoţit de practici neobişnuite şi pretenţii de exorcism, Satana încearcă să îi înşele, dacă este posibil, chiar şi pe cei aleşi. Aceste persoane care afirmă că au un mesaj special pentru poporul nostru îi vor face pe unii oameni să creadă că sunt posedaţi de un spirit rău. Apoi, după ce se vor ruga pentru ei, vor declara că demonul a fost alungat. Natura activităţii lor este dovedită chiar prin caracterul ei. Mi s-a poruncit să vorbesc poporului nostru şi să-i spun că Domnul nu a fost implicat în aceste practici ciudate şi că, dacă nu sunt avertizate, sufletele vor fi înşelate şi conduse la ruină prin ase-menea manifestări, iar adevărul Bibliei va fi răstălmăcit. – Lt 12, 1909
Un fel de a fi combativ. – Unii sunt combativi prin felul lor de a fi. Acestora nu le pasă dacă sunt sau nu sunt în armonie cu fraţii lor. Chiar dacă le face plăcere să intre în controverse şi să lupte pentru ideile personale, totuşi, ei trebuie să renunţe la o asemenea atitudine, deoarece nu dezvoltă un caracter creştin. Luptaţi cu toate puterile voastre pentru a răspunde rugăciunii Domnului Hristos, care a cerut ca toţi ucenicii Săi să fie una, după cum El şi Tatăl sunt una. Nici unul dintre noi nu este în siguranţă, dacă nu experimentează în fiecare zi umilinţa şi blândeţea lui Hristos.
Nu fiţi dictatori în modul vostru de a lucra, nu fiţi severi şi ostili. Predicaţi iubirea lui Hristos şi inimile vor fi îmblânzite şi supuse prin ea. Căutaţi să fiţi uniţi în gândire şi judecată cu fraţii voştri şi să susţineţi aceleaşi păreri. Aşa cum sunt expuse în prezent, concepţiile care favorizează divizările, pe motivul că nu toţi pot avea aceleaşi idei, nu reprezintă lucrarea lui Dumnezeu, ci lucrarea vrăjmaşului. Abordaţi adevăruri simple, asupra cărora puteţi fi cu toţii de acord. Vorbiţi despre unitate; nu deveniţi înguşti, vanitoşi şi rigizi; permiteţi ca perspectiva gândirii voastre să se lărgească. – MS 111, 1894
Stabilirea unor standarde personale. – Mulţi, foarte mulţi se încred în propria lor neprihănire. Ei îşi stabilesc standarde personale şi refuză să se supună voinţei lui Hristos şi să fie îmbrăcaţi cu haina neprihănirii Lui. Caracterele lor sunt modelate în virtutea preferinţelor şi a voinţei lor personale şi constituie o reprezentare greşită a caracterului desăvârşit şi a neprihănirii lui Hristos. Satana este satisfăcut de viaţa lor religioasă. Aceştia nu numai că sunt ei înşişi înşelaţi, dar riscă să îi înşele şi pe alţii, conducându-i pe căile lor false. Dumnezeu nu este de acord cu ei şi, în cele din urmă, îşi vor primi răsplata alături de marele înşelător – Satana. – MS 138, 1902
Reacţia unui fanatic. – Sunt câţiva ani de când un bărbat, pe nume N., din Red Bluff, California, a venit la mine pentru a-mi încredinţa un mesaj. El credea că Dumnezeu i-a ignorat pe conducătorii bisericii şi i-a încredinţat tocmai lui acel mesaj. Eu am încercat să-i demonstrez că greşeşte. Când i-am expus motivele pentru care noi consideram că nu are dreptate, el a fost cuprins de o mare furie şi a început strige cu putere. Ne-a produs mari necazuri, deoarece mintea i se dezechilibrase şi a fost necesară internarea lui într-un azil de bolnavi mintal. – Lt 16, 1893. (2SM 64)
Cum să-i trataţi pe fanatici. – Slujitorii lui Dumnezeu au datoria de a căuta să cunoască voinţa şi planurile Sale. Iar atunci când veţi fi provocaţi de teoriile ciudate ale unora, nu intraţi în conflict cu ei, ci afirmaţi în mod simplu ceea ce ştiţi. Arma voastră să fie: „Stă scris”. Există unii care vor încerca să înşele, întreţesând în mod iscusit capcanele teoriilor lor false. Mulţumim lui Dumnezeu că există, de asemenea, oameni care au fost învăţaţi de El şi care pot să deosebească adevărul de minciună. – Lt 191, 1905
Controlarea expresiilor şi a simţămintelor. – Acesta este un timp în care trebuie să fim deosebit de precauţi şi să verificăm cu atenţie caracterul fiecărei lucrări. Unii vor prezenta solii false şi vor încerca să introducă teorii false. Satana va incita mintea oamenilor, pentru a stârni fanatismul în mijlocul nostru. Am asistat la un asemenea fenomen în anul 1908. Domnul doreşte ca slujitorii Săi să acţioneze cu atenţie, controlându-şi expresiile şi chiar simţămintele. Satana va profita de particularităţile emoţionale şi de modul de exprimare al unora, pentru a provoca o stare de spirit agitată şi pentru a influenţa mintea oamenilor, înşelându-i. – Lt 12, 1909
Evitarea experimentării unor practici inventate de oameni. – Poporul lui Dumnezeu va fi confruntat în mod continuu cu apariţia unor fenomene noi şi ciudate, care se vor manifesta printr-un entuziasm fals şi prin înviorări religioase însoţite de rezultate aflate sub semnul incertitudinii; dar poporul nostru nu trebuie să experimenteze nici o invenţie omenească ce poate conduce la controverse, indiferent de natura acestora. – MS 167, 1897
Atenţie la aşa-zisa lumină „nouă” şi „minunată”. – Sufletul îmi este deosebit de împovărat, deoarece ştiu ce ne aşteaptă în viitor. Aceia care nu au o legătură zilnică, vie, cu Dumnezeu vor fi asaltaţi de toate înşelăciunile care pot fi imaginate. Îngerii lui Satana înfăptuiesc răul cu o mare înţelepciune, inspirând idei ce vor fi considerate de unii drept o lumină mai mare, pe care o vor declara ca fiind nouă şi minunată; deşi, în anumite privinţe, solia ar putea fi adevărată, aceasta va fi amestecată cu fantezia umană, impunând ca punct de doctrină nişte porunci omeneşti. Dacă a existat vreodată un timp în care să veghem şi să ne rugăm cu o reală seriozitate, acesta este acum.
Multe lucruri aparent bune va trebui să fie cercetate şi analizate cu multă rugăciune, deoarece ele constituie planuri ingenioase prin care Satana urmăreşte să conducă poporul pe o cale care se află atât de aproape de adevăr, încât va fi extrem de dificil de recunoscut caracterul ei. Dar ochiul credinţei poate discerne tot ce deviază de la calea cea dreaptă, chiar dacă abaterea este aproape imperceptibilă. O asemenea învăţătură poate fi considerată întru totul pozitivă la început, însă, după un timp, se va vedea că este foarte departe de calea spre sfinţire şi cer. Fraţii mei, vă avertizez să trasaţi cărări drepte cu picioarele voastre, căci altfel cei slabi se vor rătăci departe de cale. – Und MS 111
Fanatismul este greu de stăvilit. – Dacă nu este temperat la timp, o dată incitat, fanatismul este atât de greu de stăvilit, precum este un incendiu care a reuşit să cuprindă o casă în flăcări. Aceia care s-au lăsat absorbiţi de acest curent fanatic [(holy flesh) trup sfânt] ar fi cu mult mai bine să practice meserii obişnuite, deoarece, dacă sunt angajaţi în lucrarea Evangheliei, prin modul lor inconsecvent de a acţiona, Îl dezonorează pe Dumnezeu şi reprezintă un pericol pentru poporul Său. În aceste timpuri în care lucrarea Domnului trebuie să se înalţe neîntinată, mai presus de superstiţiile şi fabulele omeneşti, vor apărea multe asemenea mişcări religioase. Trebuie să fim extrem de atenţi pentru a păstra o legătură atât de strânsă cu Domnul Hristos, încât să nu fim înşelaţi de planurile lui Satana. – GCB, 23 aprilie 1901. (2SM 35)
Teorii ingenios concepute care absorb gândirea. – Satana acţionează prin numeroase mijloace, pentru a-i determina să se ocupe de teorii ingenios concepute tocmai pe aceia care sunt însărcinaţi să predice Evanghelia. El va face ca aceste teorii să pară a fi de o asemenea măreţie şi importanţă, încât să le absoarbă întreaga gândire; şi, în timp ce consideră că realizează progrese minunate în experienţa lor religioasă, ei nu fac altceva decât să idolatrizeze câteva idei, iar influenţa lor este dăunătoare pentru lucrarea Domnului.
Fiecare pastor trebuie să depună eforturi serioase, pentru a se asigura că ideile lui sunt în armonie cu gândurile lui Hristos. Există unii care selectează, din Cuvântul lui Dumnezeu şi din Mărturii, paragrafe sau fraze izolate şi, întemeindu-se pe acestea, îşi formulează propriile lor concepţii, fără să fie călăuziţi de Dumnezeu. Toate acestea îi produc plăcere vrăjmaşului. Nu trebuie să ne angajăm în mod inutil în dezbateri care pot conduce la dezbinare şi controverse. Nu trebuie să creăm impresia că, dacă ideile noastre particulare nu sunt acceptate, aceasta se datorează faptului că pastorii sunt lipsiţi de capacitatea de a le înţelege.
Există în învăţăturile lui Hristos suficiente subiecte despre care puteţi discuta, iar tainele pe care nici voi, nici ascultătorii voştri nu le puteţi înţelege sau explica, ar fi mai bine să fie lăsate deoparte. Daţi-I lui Isus Hristos Însuşi posibilitatea de a vă învăţa; permiteţi-I ca, prin Duhul Său, să vă deschidă ochii pentru a înţelege planul minunat de salvare. – MS 111, 1894
Renunţarea la o mentalitate negativistă (sfat adresat unui pastor). – Dacă ai fi putut vedea rezultatul obiceiului tău de a evidenţia în permanenţă partea negativă a lucrurilor, aşa cum ai făcut-o ani de zile într-o măsură mai mare sau mai mică, ai fi reuşit să înţelegi mai bine cuvintele Mântuitorului din Matei capitolul 18. „Ucenicii au venit la Isus şi L-au întrebat: ’Cine este cel mai mare în Împărăţia cerului?’ Isus a chemat la El un copilaş, l-a pus în mijlocul lor, şi le-a zis: ’Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor. De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaş, va fi cel mai mare în Împărăţia cerurilor. Şi oricine va primi un copilaş ca acesta în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine. Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, care cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară şi să fie înecat în adâncul mării. Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!’” (Matei 18,1- 7)
Fratele meu, renunţă întru totul la acest mod de gândire negativist. Umileşte-ţi inima înaintea lui Dumnezeu. Atunci, ochii îţi vor fi deschişi şi vei înceta să susţii întotdeauna aspectele negative. „Dacă mâna ta sau piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-le şi leapădă-le de la tine. Este mai bine să intri în viaţă şchiop sau ciung, decât să ai două mâini sau două picioare, şi să fii aruncat în focul veşnic” (versetul 9). – Lt 93, 1901
Credinţa învinge negativismul. – Dacă înaintăm în credinţă hotărâţi să îndeplinim lucrarea lui Dumnezeu într-un mod inteligent, vom avea succes. Nu trebuie să ne permitem să ne lăsăm stingheriţi de atitudinea unor persoane care se complac în negativism şi manifestă foarte puţină credinţă. Lucrarea misionară este condusă de oameni cu multă încredere în Dumnezeu şi este pe punctul de a se dezvolta cu putere şi eficienţă. – Lt 233, 1904
Pericolul unui spirit de independenţă. – În biserică au existat întotdeauna oameni caracterizaţi de o tendinţă continuă spre un spirit de independenţă. Ei par a fi incapabili să înţeleagă faptul că acest spirit îi poate pune în pericolul încrederii în sine şi în propria judecată, în locul atitudinii de respect şi înaltă apreciere a sfatului şi a judecăţii fraţilor lor, îndeosebi a acelora care au fost chemaţi de Dumnezeu în conducerea poporului Său. Dumnezeu Şi-a învestit biserica cu o autoritate şi o putere speciale, pe care nimeni nu este îndreptăţit să le ignore sau să le dispreţuiască, pentru că cel care procedează astfel dispreţuieşte însăşi vocea lui Dumnezeu. – AA 163, 164 (1911)
Pacea este obţinută prin cultivarea umilinţei. – Sufletul îşi găseşte pacea numai atunci când cultivă umilinţa şi se lasă cuprins de simţământul nevredniciei. Acolo unde guvernează egoismul, pacea lui Hristos nu se va găsi niciodată. Sufletul egocentric şi mândru nu poate creşte în har. Isus a împărtăşit acea condiţie umană, pe care omul trebuie să o îndeplinească pentru ca pacea divină să se poată instaura în inima sa. Aceia care I s-au dedicat lui Isus, dorind să devină ucenici ai Săi, trebuie să se lepede de ei înşişi în fiecare zi, să-şi ia crucea şi să calce pe urmele Sale. Ei trebuie să meargă întocmai pe calea pe care îi conduce exemplul paşilor Lui. – Lt 28, 1888
Virtutea politeţii creştine. – Deşi statornic faţă de principii asemenea unei stânci, Pavel a manifestat fără încetare o atitudine curtenitoare. El era plin de zel în susţinerea convingerilor sale vitale, dar nu era neglijent în cultivarea unei conduite amabile şi politicoase în relaţiile sociale. A fi omul lui Dumnezeu nu înseamnă a fi scuzat pentru lipsa de preocupare serioasă faţă de cultivarea unui spirit al omeniei. – Lt 25, 1870. (HC 236)
Unele persoane se exprimă într-o manieră aspră şi lipsită de politeţe, rănind simţămintele altora, iar apoi îşi scuză comportamentul, afirmând: „Acesta este felul meu de a fi; eu spun întotdeauna exact ceea ce gândesc”. Astfel, ei înalţă această trăsătură negativă a caracterului la rang de virtute. Conduita lor nepoliticoasă trebuie să fie dezaprobată în mod categoric. – RH, 1 septembrie 1885. (HC 229)
Autorul este însărcinat să combată şi să prevină toate formele de manifestare a fanatismului. – În 1844, a fost necesar să combatem fanatismul la fiecare pas, dar întotdeauna am fost inspirată de cuvântul care spune: Valul exagerat de emoţie constituie un prejudiciu pentru lucrare. Umblaţi în mod atent pe urmele paşilor lui Hristos. Mi s-a încredinţat un mesaj prin care să previn toate formele de manifestare a fanatismului. Am fost instruită să-i descopăr poporului faptul că, sub influenţa valurilor emoţionale, se realizează o lucrare străină. Există unii care contribuie la crearea unor circumstanţe favorabile introducerii superstiţiilor. Astfel, este închisă uşa pentru propovăduirea unei învăţături doctrinare elocvente. – Lt 17, 1902
Un pericol iminent. – Pe măsură ce se apropie sfârşitul, vrăjmaşul va acţiona cu toate puterile pentru a introduce fanatismul în mijlocul nostru. El s-ar bucura să-i vadă pe adventiştii de ziua a şaptea orientându-se spre extremism într-o asemenea măsură, încât lumea să-i clasifice drept o grupare de fanatici. Mi s-a poruncit să îi avertizez atât pe pastori, cât şi pe laici împotriva acestui pericol. Lucrarea noastră este aceea de a-i învăţa pe oameni, bărbaţi şi femei, să zidească pe o temelie adevărată şi să-şi aşeze cu fermitate picioarele pe un „aşa a spus Domnul” simplu şi evident. – GW 316 (1915)
Subordonarea minţii, o formă de fanatism. – Eu m-am exprimat în mod clar cu privire la acea ştiinţă periculoasă care solicită ca o persoană să-şi încredinţeze controlul minţii, pentru a fi condusă de mintea unei alte persoane. Aceasta este o ştiinţă a diavolului.
În 1845, am fost nevoiţi să ne confruntăm tocmai cu un asemenea gen de fanatism. Deşi atunci nu ştiam ce semnificaţie are, am fost chemată să transmit una dintre cele mai categorice mărturii împotriva oricărei activităţi de acest fel. – Lt 1301/2, 1901
Cultivaţi o atitudine obiectivă, imparţială şi optimistă. – Nu există nici un motiv care să ne îndreptăţească să ne fixăm atenţia asupra erorii, să ne lamentăm şi să suferim, pierzând timp şi ocazii preţioase, în timp ce deplângem greşelile altora. Nu ar fi mai plăcut înaintea lui Dumnezeu, dacă am cultiva o atitudine obiectivă şi imparţială şi am vedea cât de multe suflete Îi slujesc, rezistă ispitelor, Îl slăvesc şi Îl onorează prin darurile materiale şi capacităţile lor intelectuale? Nu ar fi mai bine să ne gândim la puterea minunată a lui Dumnezeu, care înfăptuieşte miracole prin transformarea păcătoşilor sărmani şi degradaţi, care fuseseră plini de necurăţie morală şi au devenit atât de schimbaţi, încât manifestă un caracter asemenea caracterului lui Hristos? – Lt 63, 1893. (HC 248)
6
SĂNĂTATE ŞI ECHILIBRU
Sursa adevăratei fericiri. – Există persoane cu o imaginaţie bolnavă, pentru care religia este asemenea unui tiran care îi conduce cu o mână de fier. Aceşti oameni se plâng fără încetare de starea lor decăzută şi suferă datorită unor rele presupuse. În inimile lor nu există iubire; feţele lor sunt mereu încruntate. Râsul inocent al tinerilor sau al altora este privit cu reţinere. Ei consideră că orice formă de recreaţie sau amuzament este păcat şi cred că mintea trebuie să fie tensionată, manifestând o atitudine caracterizată de o permanentă severitate şi apatie. Aceasta este o extremă.
Alţii cred că, pentru a fi sănătoşi, mintea trebuie să le fie preocupată în mod continuu de inventarea unor mijloace noi de divertisment. Ei se obişnuiesc să depindă de un simţământ de bună dispoziţie, în absenţa căruia sunt plini de îngrijorare. Asemenea oameni nu sunt creştini veritabili. Ei alunecă într-o altă extremă.
Adevăratele principii ale creştinismului deschid tuturor oamenilor accesul la o sursă a fericirii, a cărei înălţime şi adâncime, lungime şi lăţime sunt incomensurabile. Hristos în noi este un izvor din care curg apele vieţii veşnice. Este un flux necontenit din care creştinul poate să bea cât doreşte, fără a-l epuiza niciodată. – 1T 565, 566 (1867)
Un zel care se stinge repede. – Noi nu trebuie să provocăm o atmosferă de entuziasm care stimulează zelul pentru un timp, dar care se va stinge foarte curând şi va lăsa în urmă un simţământ de depresie şi descurajare. Avem nevoie de Pâinea Vieţii, care se coboară din cer şi aduce putere sufletului. Studiaţi Cuvântul lui Dumnezeu. Nu vă lăsaţi conduşi de sentimente. Toţi cei care trudesc în via Domnului trebuie să ştie că simţământul nu înseamnă credinţă. Nu este necesar să fim într-o permanentă stare de exaltare. Dar este necesar să avem o încredere statornică în Cuvântul lui Dumnezeu ca trup şi sânge al lui Hristos. – Lt 17, 1903. (Ev 138)
Nici un ortodoxism rece, nici un liberalism neglijent. – Progresul lucrării de reformă depinde de o înţelegere clară şi o acceptare fără echivoc a adevărului fundamental. Dacă, pe de o parte, suntem ameninţaţi de pericolul unei filozofii înguste şi al unui ortodoxism dur şi rece, pe de altă parte, există marele pericol al unui liberalism superficial. Legea lui Dumnezeu este temelia oricărei reforme durabile. Necesitatea respectării acestei Legi trebuie să fie prezentată cu claritate şi precizie. Principiile ei trebuie să fie păstrate în atenţia poporului. Ele sunt la fel de stabile în timp şi neschimbătoare în caracter ca Dumnezeu Însuşi. – MH 129 (1905)
Nevoia de minţi bine echilibrate. – În Epistole, se vorbeşte mult despre o credinţă bine întemeiată. Prin aceasta, ar trebui să înţelegem nevoia de precauţie. În experienţa noastră, nu ne este îngăduit să ne lăsăm conduşi de tendinţele fireşti şi de trăsăturile puternice ale caracterului. O asemenea atitudine ar reprezenta în mod greşit principiile înălţătoare şi înnobilatoare ale adevărului şi ar avea un efect derutant asupra altora. Puţini înţeleg pe deplin ce înseamnă temeinicia în credinţă. Aceasta presupune o corectare a oricărei erori posibile în concepţiile şi acţiunile noastre, dacă nu dorim să pervertim Cuvântul lui Dumnezeu.
În aceste timpuri, este nevoie de creştini integri, sănătoşi, cu o minte bine echilibrată. Mulţi dintre aceia care Îl mărturisesc pe Hristos trăiesc o experienţă nesănătoasă. Ei nu pot face faţă nici unei circumstanţe nefavorabile. Orice situaţie în care li se pare că fraţii nu i-au tratat atât de amabil pe cât consideră ei că ar fi trebuit sau în care cred că au fost jigniţi în vreun fel, oricât de vag, îi face să se simtă loviţi şi deprimaţi. Marele Medic, în infinita Sa pricepere, ar putea să le redea o sănătate morală deplină; dar pacientul refuză să urmeze tratamentul prescris. Este posibil ca, o perioadă scurtă de timp, aceşti oameni să aplice recomandările Cuvântului lui Dumnezeu pentru suferinţele lor, dar fără să devină împlinitori autentici ai îndrumărilor Sale. Ei se reaşază curând sub influenţa tendinţelor lor fireşti şi anulează toate succesele realizate. – RH, 28 iulie 1898
Toate capacităţile trebuie să fie cultivate. – Planul lui Dumnezeu nu este împlinit pe deplin în noi, dacă anumite capacităţi sunt cultivate în detrimentul altora, deoarece fiecare însuşire are o înrâurire asupra celorlalte şi toate însuşirile sunt, într-o mare măsură, dependente între ele. Nici o capacitate nu poate fi utilizată în mod efectiv fără contribuţia tuturor celorlalte şi de aceea este necesară o menţinere atentă a echilibrului. Dacă întreaga preocupare şi putere este orientată asupra unei singure însuşiri, în timp ce celelalte sunt lăsate într-o stare latentă, acea însuşire se va dezvolta excesiv şi va conduce la extreme. Unele minţi sunt pipernicite şi lipsite de echilibru. În mod natural, nu toate minţile sunt constituite în mod asemănător. Unii excelează în anumite aspecte, dar sunt foarte slabi în privinţa altora. Aceste deficienţe, chiar dacă sunt aparente, nu sunt normale şi nici nu ar fi trebuit să existe.
Dacă aceia care prezintă asemenea insuficienţe şi-ar rezolva prin cultivare şi exerciţiu aspectele deficitare ale caracterului, ei ar ajunge puternici. – 3T 33 (1872)
Utilizarea tuturor capacităţilor minţii. – Pentru ca bărbaţii şi femeile să poată avea o minte bine echilibrată, este necesară utilizarea şi dezvoltarea tuturor capacităţilor ei. Lumea este plină de oameni a căror formare este unilaterală, datorită faptului că o anumită categorie de aptitudini au fost cultivate, în timp ce altele au degenerat prin nefolosire.
Educaţia celor mai mulţi tineri reprezintă un eşec. Ei studiază excesiv, dar neglijează aspectele care aparţin domeniului practic al vieţii. Aceşti tineri, bărbaţi şi femei, devin în cele din urmă părinţi, fără a înţelege responsabilităţile ce le revin, iar odraslele lor coboară pe scara degradării umane, ajungând pe o treaptă chiar mai joasă decât au fost ei înşişi. În acest fel, rasa umană degenerează cu repeziciune.
Programul de învăţământ, aşa cum este aplicat în şcolile contemporane [1872], nu îi pregăteşte pe tineri pentru a face faţă nevoilor practice ale vieţii. Mintea umană este activă prin însăşi natura ei. Dacă nu este orientată spre bine, ea îşi va exercita capacitatea de acţiune într-o direcţie greşită. Pentru a se asigura o dezvoltare echilibrată a minţii, în şcoli, studiul trebuie să fie asociat cu o activitate practică utilă. – 3T 152, 153 (1872)
Mijloacele de dezvoltare se află la îndemâna tuturor. – Este nevoie de tineri care să fie oameni ai înţelepciunii, oameni care preţuiesc capacităţile intelectuale dăruite de Dumnezeu şi le cultivă cu cea mai mare atenţie. Aptitudinile se dezvoltă prin exercitare şi, dacă nu este neglijată cultivarea inimii, se va forma un caracter bine echilibrat. Mijloacele de dezvoltare se află la îndemâna tuturor. Prin urmare, atunci când Domnul va veni să culeagă rodul, nimeni nu trebuie să-L dezamăgească, prezentându-I doar frunze. O ţintă bine determinată şi sfinţită prin harul lui Hristos va face minuni. – MS 122, 1899
Trupul, mintea şi inima supuse conducerii lui Dumnezeu. – Cel care se teme de Domnul şi Îl iubeşte cu adevărat va pune în slujba Lui trupul, mintea, inima, sufletul şi toată puterea sa, dăruindu-se întru totul atingerii unui singur obiectiv, şi anume acela de a îndeplini voinţa Lui. Acesta a fost exemplul lui Enoh. El a umblat cu Dumnezeu. Cei care sunt hotărâţi să facă din voia lui Dumnezeu propriul lor deziderat trebuie să-I slujească şi să-I fie plăcuţi Lui în toate lucrurile. Procedând astfel, ei vor avea un caracter armonios, consecvent, plăcut şi veritabil. – Lt 128, 1897. (HP 190)
Însuşirile minţii conduc trupul. – Adevărata educaţie se adresează întregii fiinţe. Ea coordonează utilizarea corectă a tuturor capacităţilor şi ne face în stare să folosim în modul cel mai eficient aptitudinile minţii, ale trupului şi ale inimii. Însuşirile minţii constituie puterile superioare care au rolul de a guverna împărăţia trupului. Conştiinţa şi interesele spirituale trebuie să controleze apetitul şi pasiunile fireşti. Hristos Se află la cârma umanităţii, iar obiectivul slujirii Sale este acela de a ne conduce pe cărările înalte şi sfinte ale neprihănirii. Prin minunatele lucrări ale harului Său, noi suntem meniţi să ajungem desăvârşiţi în El. – MH 398, 399 (1905)
O minte bine dezvoltată şi o gândire vastă. – Aceia care se află în lucrarea lui Dumnezeu trebuie să se străduiască să devină oameni dezvoltaţi în diverse domenii; aceasta presupune a avea o gândire vastă şi obiectivă; a nu fi oameni ai unei singure idei, cantonaţi într-o manieră unică de lucru, limitaţi de rutină şi incapabili de a observa şi de a înţelege faptul că în mărturisirea adevărului este necesară o diversificare a cuvintelor şi a modului de a acţiona, în raport cu genul de oameni şi circumstanţele pe care le au de întâmpinat. Fiecare lucrător trebuie să depună un efort permanent, pentru a dobândi o gândire bine echilibrată şi pentru a elimina elementele discordante ale caracterului. Acesta trebuie să fie obiectul studiului nostru continuu, dacă dorim să desfăşurăm o activitate folositoare şi plină de succes. – Lt 12, 1887. (Ev 106)
Lucrurile lipsite de valoare şi banale pipernicesc mintea. – Fiecare elev trebuie să fie pe deplin conştientizat de faptul că educaţia sa constituie un eşec, dacă prin aceasta intelectul lui nu este antrenat să sesizeze şi să înţeleagă adevărurile profunde ale revelaţiei divine şi dacă inima sa ajunge incapabilă să accepte învăţăturile Evangheliei. Elevul care este preocupat de idei lipsite de valoare şi permite ca atenţia şi timpul să-i fie absorbite de lucruri obişnuite şi banale, în locul principiilor vaste ale Cuvântului lui Dumnezeu, va constata, în cele din urmă, o lipsă de dezvoltare şi o insuficienţă a intelectului. El şi-a pierdut puterea de a creşte. Mintea trebuie să fie în aşa fel formată, încât să dobândească abilitatea de a înţelege în mod cuprinzător adevărurile importante ale vieţii veşnice. – RH, 11 noiembrie 1909. (FE 536)
Mintea nu trebuie să fie încărcată cu lucruri nefolositoare. – Educaţia, aşa cum este concepută şi aplicată în şcolile contemporane [1897], este unilaterală şi, prin urmare, constituie o eroare. În virtutea preţului plătit de Fiul lui Dumnezeu, noi suntem proprietatea Sa şi, de aceea, fiecare trebuie să dobândească o educaţie în şcoala lui Hristos. Este necesar ca în şcolile noastre să fie angajaţi profesori înţelepţi. Ei sunt însărcinaţi să se ocupe de formarea unor caractere, iar responsabili-tatea lor înaintea Dumnezeu este aceea de a trezi în acestea simţământul nevoii de a-L cunoaşte pe Hristos ca Mântuitor personal. Dar dacă nu este el însuşi educat în şcoala lui Hristos, nici un profesor nu va şti cum să procedeze şi nu-i va putea educa pe aceia care reprezintă proprietatea lui Dumnezeu.
Trebuie să vă spun că, în lumina celor ce mi-au fost descoperite de Dumnezeu, eu ştiu că elevii cheltuiesc mulţi bani şi timp, urmărind însuşirea unei cunoaşteri care, pentru ei, reprezintă o pierdere, deoarece nu îi face capabili să îşi ajute semenii şi să îşi formeze un caracter, în virtutea căruia să se poată alătura sfinţilor şi îngerilor din şcolile cerului. În loc de a îngrămădi în mintea celor tineri o mulţime de informaţii care nu trezesc nici un interes şi care, în cele mai multe cazuri, nu le vor fi niciodată de vreun folos, este necesar să li se ofere o educaţie practică. Timpul şi banii sunt risipiţi în dobândirea unei învăţături inutile. Mintea trebuie să fie educată cu atenţie şi înţelepciune, pentru a deveni capabilă să abordeze adevărul Bibliei. Prin creaţiune şi răscumpărare, noi Îi aparţinem lui Dumnezeu. Prin urmare, obiectivul primordial al educaţiei trebuie să fie acela de a ne învăţa cum Îl putem slăvi pe El; iar rezultatul educaţiei, dobândirea capacităţii de a înţelege vocea lui Dumnezeu.
Cuvântul lui Dumnezeu prezintă o unitate în diversitate, asemenea ramurilor Adevăratei Viţe. În paginile lui există o unitate perfectă, supraomenească şi tainică. El conţine înţelepciunea divină care reprezintă temelia adevăratei educaţii; dar această Carte a fost tratată cu indiferenţă.
Acum, mai mult ca oricând înainte, avem nevoie să înţelegem adevărata ştiinţă a educaţiei. Dacă vom da greş în acest domeniu, nu vom avea niciodată un loc în Împărăţia lui Dumnezeu. „Şi viaţa veşnică este aceasta, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17,3). Dacă acesta este echivalentul cerului, oare educaţia noastră nu va fi astfel coordonată, încât să atingă aceleaşi obiective? – Christian Educator, august 1897
Stabilirea unor reguli de fier pentru alţii Îl dezonorează pe Dumnezeu. – Nici un plan prin care cineva urmăreşte să domine sau să îşi exploateze semenii, chiar şi în cea mai mică măsură, nu va fi niciodată aprobat de Dumnezeu. În momentul în care un om începe să stabilească reguli de fier pentru ceilalţi, el Îl dezonorează pe Dumnezeu şi pune în pericol atât propriul său suflet, cât şi sufletele fraţilor săi. – 7T 181 (1902)
Necesitatea echilibrului între diferitele moduri de gândire – Aici suntem adunaţi toţi – cu mentalităţi diferite, educaţii diferite, niveluri de pregătire intelectuală diferite – şi nu ne aşteptăm ca fiecare minte să gândească exact în aceiaşi termeni. Dar întrebarea care se ridică este: Suntem noi, asemenea diferitelor mlădiţe, legaţi de aceeaşi Viţă? Aceasta este direcţia în care trebuie să ne cercetăm şi dorim să o cerem atât profesorilor, cât şi elevilor. Noi dorim să înţelegem dacă suntem cu adevărat altoiţi în aceeaşi Viţă. Dacă suntem, ne putem permite să avem metode diferite, atitudini diferite şi păreri diferite. Voi puteţi înţelege unele lucruri dintr-un anumit punct de vedere, între noi există opinii diferite cu privire la Scriptură, dar nu împotriva Scripturii şi, în acest fel, ideile noastre pot fi diversificate. Gândirea mea se orientează într-o direcţie cu care este familiarizată, iar altul poate aborda o perspectivă care se potriveşte propriilor lui trăsături de caracter, astfel încât să manifeste un interes profund faţă de un anumit aspect, pe care alţii nu îl iau în considerare. – MS 14, 1894
Isopul, cedrul şi palmierul. – Nimic nu este mai frumos în întregul sistem de guvernare al lui Dumnezeu decât planul Său de a le oferi oamenilor, bărbaţi şi femei, o diversitate de daruri. Biserica este grădina Sa, împodobită cu o varietate de copaci, plante şi flori. El nu Se aşteaptă ca isopul să atingă dimensiunile cedrilor şi nici ca măslinul să ajungă la înălţimile palmierilor. Deşi mulţi nu au avut parte de o educaţie religioasă şi de o pregătire intelectuală înaltă, totuşi, Dumnezeu are o lucrare şi pentru cei din această categorie, dacă ei se vor angaja în activitate cu umilinţă şi încredere în El. – Lt 122, 1902. (Ev 98, 99)
Caractere la fel de variate precum florile. – Noi putem învăţa o lecţie importantă din infinita varietate a plantelor. Nu toate florile au aceeaşi formă şi aceeaşi culoare. Unele au calităţi vindecătoare. Altele sunt întotdeauna plăcut parfumate. Există unii aşa-zişi creştini care cred că datoria lor este aceea de a-i determina pe toţi ceilalţi să fie asemenea lor. Acesta este un plan omenesc, dar nu este planul lui Dumnezeu. În Biserica lui Dumnezeu există loc pentru caractere diferite, precum sunt florile într-o grădină. Iar în grădina Sa spirituală, se află o mare varietate de flori. – Lt 95, 1902. (Ev 99)
Puterile minţii şi ale trupului – darul lui Dumnezeu. – Cerinţele lui Dumnezeu trebuie să pătrundă adânc în conştiinţa umană. Bărbaţii şi femeile trebuie să fie sensibilizaţi cu privire la necesitatea stăpânirii de sine, a neprihănirii, a eliberării de orice formă degradată a apetitului şi faţă de orice obicei imoral. Ei au nevoie să fie conştientizaţi de faptul că toate puterile minţii şi ale trupului reprezintă darul lui Dumnezeu şi trebuie să fie menţinute în condiţia cea mai bună posibilă, în vederea slujirii Sale. – MH 130 (1905)
Dumnezeu doreşte caractere armonioase. – Dumnezeu îi mustră pe oameni deoarece îi iubeşte. El doreşte ca ei să fie puternici în puterea Lui, să aibă o minte bine echilibrată şi caractere armonioase, astfel încât să reprezinte modele pentru copiii lui Dumnezeu, conducând-i, prin învăţătură şi exemplu, tot mai aproape de cer. Atunci, ei vor zidi un templu sfânt pentru Dumnezeu. – MS 1, 1883. (1SM 48)
Secţiunea a II-a
Relaţii fundamentale
7
ORIGINILE PSIHICE ALE SUFERINŢELOR FIZICE*
Prea puţină consideraţie acordată factorilor cauzali. – Chiar şi în cele mai civilizate şi favorizate zone, este acordată mult prea puţină consideraţie cauzelor primare ale mortalităţii, bolii şi degenerării care se manifestă în zilele noastre. Rasa umană se află într-un continuu proces de degradare. – MH 380 (1905)
Nouă zecimi dintre boli sunt de origine psihică. – Bolile mintale domină pretutindeni. Nouă zecimi dintre bolile de care suferă oamenii provin din această cauză. Există, de exemplu, probleme maritale, care devorează asemenea unui cancer temeliile sufletului şi distrug puterile vieţii. Apoi, sunt mustrările de conştiinţă datorate păcatului, care, uneori, subminează integritatea psihică şi dezechilibrează mintea. Acelaşi efect este produs asupra minţii sensibile, prin predicarea unor învăţături greşite, cum ar fi doctrina flăcărilor veşnice ale iadului şi chinul etern al celor răi, care proiectează o imagine exagerată şi deformată a caracterului lui Dumnezeu. – 5T 444 (1885)
Starea minţii afectează organismul. – Relaţia care există între psihic şi trup este deosebit de strânsă. Suferinţa unuia se răsfrânge asupra celuilalt. Starea psihică influenţează sănătatea corpului. Atunci când mintea este liberă şi fericită, conştiinţa unei conduite corecte şi simţământul de satisfacţie generează o stare de bucurie şi de mulţumire, care se reflectă în întregul sistem fiziologic, stimulează circulaţia sanguină şi tonifică organismul. Binecuvântarea lui Dumnezeu constituie o putere vindecătoare, iar aceia care sunt dedicaţi binefacerii altora vor simţi această binecuvântare miraculoasă, atât în inimă, cât şi în viaţă. – CTBH 13, 1890. (CH 28; vezi de asemenea 4T 60, 61 [1876])
Un creier bine hrănit şi sănătos. – Creierul este organul şi instrumentul prin care mintea conduce întreaga fiinţă. Pentru ca toate componentele sistemului să fie sănătoase, mai întâi, trebuie să fie sănătos creierul. Iar pentru a avea un creier sănătos, sângele trebuie să fie curat. Dacă, prin obiceiuri corecte în mâncare şi băutură, sângele este menţinut curat, creierul va fi hrănit suficient şi într-un mod benefic. – MS 24, 1900. (MM 291)
Influenţa vastă a imaginaţiei. – Boala fizică este adesea produsă şi, în mare măsură, agravată prin intermediul imaginaţiei. Mulţi trăiesc o viaţă întreagă în suferinţă şi invaliditate, deşi ar fi putut fi pe deplin sănătoşi, dacă, pur şi simplu, s-ar fi considerat astfel. Unii îşi închipuie că orice expunere la condiţii de mediu neprielnice, oricât de nesemnifi-cative ar fi, le va produce suferinţă, iar efectul nu întârzie să se manifeste, tocmai pentru că este aşteptat. Mulţi mor datorită unor boli fizice, a căror cauză este în totalitate produsul imaginaţiei. – MH 241 (1905)
Energia electrică a creierului vitalizează organismul. – Influenţa minţii asupra trupului şi a trupului asupra minţii trebuie să fie luată în considerare cu o deosebită atenţie. Energia electrică produsă de activitatea creierului vitalizează întregul sistem fiziologic şi, în acest fel, conferă organismului un ajutor extrem de preţios în apărarea împotriva bolii. Aceste aspecte trebuie să fie cunoscute şi înţelese în mod clar. Este necesar, de asemenea, să fie prezentate adevărurile referitoare la puterea voinţei şi importanţa autocontrolului în menţinerea şi recuperarea sănătăţii şi să fie conştientizate atât efectele demobilizatoare şi chiar distrugătoare ale mâniei, nemulţumirii, egoismului sau imoralităţii, cât şi puterile miraculoase, dătătoare de viaţă, care izvorăsc din simţămintele de mulţumire, altruism şi bunăvoinţă. – Ed 197 (1903)
Unii suferă datorită lipsei de putere a voinţei. – Pe parcursul călătoriilor mele, am cunoscut multe persoane care sufereau realmente datorită propriei lor imaginaţii. Ceea ce le lipsea acestor oameni era puterea voinţei de a se împotrivi şi de a învinge boala trupului şi a minţii; şi, prin urmare, zăceau în lanţurile suferinţei.
Adesea mă întorceam de la patul de suferinţă al unor asemenea bolnavi, spunându-mi în sinea mea: Să mori încetul cu încetul din cauza indolenţei, iată o suferinţă pe care nu o poate vindeca nimeni, în afară de ei înşişi. – HR, ianuarie 1871. (MM 106, 107)
Importanţa unei minţi sănătoase într-un corp sănătos. – Puterea mintală şi morală este dependentă de sănătatea fizică. Copiii trebuie să fie învăţaţi că toate plăcerile care au un efect negativ asupra sănătăţii trebuie să fie sacrificate. Dacă sunt educaţi în spiritul renunţării la sine şi al autocontrolului, ei vor fi cu mult mai fericiţi decât dacă li se permite să îşi satisfacă toate înclinaţiile spre plăcere sau spre extravaganţă în îmbrăcăminte…
În multe cămine, sănătatea trupului şi a minţii şi puritatea inimilor nu reprezintă un deziderat de importanţă primordială. Mulţi părinţi nu îşi învaţă copiii să fie folositori şi demni de încredere. Copiilor li se permite orice şi sunt răsfăţaţi, până când li se va părea aproape imposibil să exercite renunţarea la sine. Ei nu sunt educaţi în aşa fel, încât să devină conştienţi că, pentru a trăi o viaţă creştină de succes, dezvoltarea unei minţi sănătoase într-un corp sănătos reprezintă cea mai importantă condiţie. – RH, 31 octombrie 1871
Copii care sunt supuşi prea de timpuriu unor eforturi intelectuale excesive. – O mare parte dintre factorii care se află la originea a numeroase şi diverse suferinţe fizice se regăsesc, într-un mod cât se poate de evident, în sălile de clasă ale şcolilor. Dar în mod deosebit creierul, cel mai delicat dintre toate organele corpului, a fost şi este adesea afectat cu precădere, prin eforturile intelectuale exagerate. În felul acesta, viaţa multor copii este sacrificată pe altarul ambiţiilor mamelor lor. Printre aceia care, în aparenţă, au dovedit că au o constituţie suficient de robustă pentru a rezista unui asemenea gen de tratament, există foarte mulţi care suportă efecte nefaste pe parcursul întregii lor vieţi. Puterile psihice ale creierului ajung atât de slăbite, încât, după ce au ajuns la maturitate, acestor copii le va fi imposibil să suporte un efort intelectual susţinut. Energiile unora dintre cele mai fragile părţi ale creierului par să fie epuizate. Iar trimiterea copiilor la şcoală prea timpuriu nu pune în pericol doar sănătatea lor fizică şi mintală, ci şi integritatea lor din punct de vedere moral. – HL 43, 44, 1865. (2SM 436)
Boli generate de egocentrism. – Mulţi sunt bolnavi din punct de vedere fizic, mintal şi moral, deoarece atenţia lor este orientată aproape în exclusivitate asupra lor înşişi. Ei ar putea fi salvaţi din această stare de lâncezeală dacă în căminul lor s-ar simţi prezenţa tinerilor, cu vitalitatea şi modul lor diferit de gândire, şi a copiilor, cu energia lor neobosită. – 2T 647 (1871)
Foarte puţini conştientizează beneficiile purtării de grijă, ale simţului de răspundere şi ale experienţei aduse în familie de către copii. O casă fără copii este un loc pustiu. Inimile partenerilor se află în pericolul de a deveni egoiste, de a simţi o plăcere deosebită pentru comoditate şi de a acorda prioritate confortului şi dorinţelor personale. Ei manifestă o simpatie reciprocă faţă de nevoile lor, dar au puţin de oferit altora. Purtarea de grijă şi afecţiunea pentru copii îndepărtează asperităţile naturii noastre fireşti, ne fac să fim amabili, dispuşi să simţim împreună cu alţii şi influenţează dezvoltarea trăsăturilor nobile ale caracterului nostru. – 2T 647 (1871)
Emoţiile depresive sunt dăunătoare pentru sănătate. – În loc de a hrăni supărările şi necazurile, datoria fiecăruia este aceea de a cultiva mulţumirea sufletească. Mulţi nu numai că se consideră nenorociţi, dar, printr-o imaginaţie morbidă, aceştia devin realmente nenorociţi, sacrificându-şi sănătatea şi fericirea. Există anumite circumstanţe în care nu toate lucrurile sunt agreabile, iar pe feţele lor se poate citi o nemulţumire continuă, mai evidentă decât ar putea fi exprimată în cuvinte. Aceste emoţii depresive constituie un factor dăunător din punct de vedere al sănătăţii, deoarece afectează nutriţia, prin încetinirea procesului de digestie. Deşi supărarea şi teama nu pot rezolva nici măcar o singură problemă, ele pot provoca o mulţime de pagube; dar speranţa şi mulţumirea care luminează calea tuturor celor din jur „sunt viaţă pentru cei ce le găsesc şi sănătate pentru tot trupul lor” (Proverbele 4,22). – ST, 12 februarie 1885
Studiul minţii în tratarea bolii.* – În tratarea suferinţelor fizice, nu trebuie să fie omis efectul influenţelor de natură psihică. Dacă sunt utilizate în mod corect, aceste influenţe constituie unul dintre cele mai eficiente instrumente de combatere a bolii. – MH 241 (1905)
Boli care au origine psihică. – O mare parte dintre bolile care afectează omenirea îşi au originea în minte şi nu pot fi tratate decât prin recuperarea sănătăţii mintale. Numărul celor care sunt bolnavi din punct de vedere psihic este cu mult mai mare decât ne imaginăm. Mulţi dispeptici suferă din cauza sufletului lor bolnav, deoarece necazul şi supărarea au un efect paralizant asupra organelor digestive. – 3T 184 (1872)
Hristos este cel care vindecă. – Există o suferinţă a sufletului, pe care nici un balsam nu o poate alina şi nici un medicament nu o poate trata. Rugaţi-vă pentru aceşti bolnavi şi aduceţi-i la Isus Hristos. – MS 105, 1898. (WM 71)
O atmosferă care conferă sănătate şi vigoare. – Mai presus de orice, părinţii trebuie să-şi înconjoare copiii cu o atmosferă de mulţumire, tandreţe şi iubire. Un cămin în care iubirea domneşte şi în care dragostea se reflectă în expresia feţei, în cuvinte şi fapte, este un loc în care îngerii locuiesc cu plăcere. Părinţi, permiteţi ca razele strălucitoare ale iubirii, mulţumirii, satisfacţiei şi fericirii să pătrundă în inimile voastre şi îngăduiţi ca influenţele plăcute ale acestora să invadeze căminele voastre. Manifestaţi un spirit răbdător şi amabil şi încurajaţi-i pe copii să se comporte la fel, cultivând toate acele daruri care vor aduce lumină în viaţa familiei. O asemenea atmosferă va însemna pentru copii ceea ce înseamnă aerul şi soarele pentru lumea plantelor, favorizând şi dezvoltând sănătatea şi vigoarea minţii şi a trupului. – CT 115 (1913)
8
MINTEA ŞI RELIGIA*
Iubirea lui Hristos umple de viaţă întreaga fiinţă. – Iubirea pe care o răspândeşte Hristos umple de viaţă întreaga fiinţă umană. Ea vindecă, prin atingerea sa, fiecare parte vitală a organismului – creierul, inima, nervii – şi activează energiile superioare ale fiinţei; eliberează sufletul de vinovăţia, tristeţea, anxietatea şi îngrijorarea care distrug puterile vieţii; aduce cu sine seninătate şi pace şi inspiră în suflet o bucurie pe care nimic din ceea ce este pământesc nu o poate risipi, o bucurie în Spiritul Sfânt, o bucurie dătătoare de sănătate şi viaţă. – MH 115 (1905)
Lucrarea lui Hristos este aceea de a-i vindeca pe cei cu inima zdrobită. – Puterea vindecătoare a lui Dumnezeu este prezentă în structura intrinsecă a sistemului natural. Dacă este tăiat un copac, dacă o fiinţă umană este rănită sau îşi fracturează un os, natura începe imediat să repare răul produs. Chiar înainte de a apărea nevoia, agenţii vindecători sunt deja pregătiţi, iar atunci când este afectată o parte a sistemului, toate energiile sunt mobilizate pentru a realiza lucrarea de refacere. Tot astfel este şi în domeniul spiritual. Înainte ca păcatul să genereze nevoia, Dumnezeu a prevăzut şi a pregătit remediul. Fiecare suflet care cedează ispitei este lovit şi rănit de către vrăjmaş; dar, ori de câte ori apare păcatul, Mântuitorul este prezent. Lucrarea lui Hristos este aceea de a-i „vindeca pe cei cu inima zdrobită, de a propovădui robilor de război slobozirea, de a da drumul celor apăsaţi” (Luca 4,18). – Ed 113 (1903)
Reţeta Mântuitorului pentru vindecarea suferinţelor mintale şi spirituale. – Cuvintele Mântuitorului nostru, „Veniţi la Mine şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11,28), reprezintă reţeta pentru vindecarea bolilor fizice, mintale şi spirituale. Deşi oamenii au adus suferinţa asupra lor înşişi, datorită propriilor lor greşeli, Hristos îi tratează cu compasiune. Ei pot găsi ajutor în Isus şi El va face lucruri mari pentru aceia care au încredere. – MH 115 (1905)
Superioritatea Evangheliei în raport cu ştiinţa şi literatura. – Ştiinţa şi literatura nu sunt în stare să aducă în mintea întunecată a oamenilor acea lumină pe care numai Evanghelia glorioasă a Fiului lui Dumnezeu o poate aduce. Singurul care este capabil să realizeze marea lucrare de iluminare a sufletului este Fiul lui Dumnezeu. Nu este de mirare că apostolul Pavel declara cu convingere: „Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede” (Romani 1,16). Evanghelia lui Hristos se întrupează în cei care cred şi îi transformă în epistole vii, cunoscute şi citite de către toţi oamenii. În acest fel, aluatul neprihănirii dospeşte toată plămădeala. Înţelepciunea cerească ne face în stare să discernem şi să apreciem trăsăturile veritabile ale măreţiei caracterului, deoarece unicul standard, estimat ca fiind suficient, în ochii lui Dumnezeu este sfinţirea. – RH, 15, 1891. (FE 199, 200)
Numai Evanghelia poate vindeca relele care aduc blestemul asupra societăţii. – Hristos este singurul remediu al păcatelor şi suferinţelor omeneşti. Numai Evanghelia harului Său poate vindeca relele care aduc blestemul asupra societăţii. Nedreptatea manifestată de cei bogaţi faţă de săraci şi ura săracilor împotriva celor bogaţi îşi au rădăcinile în egoism, iar egoismul nu poate fi eradicat decât prin supunerea faţă de Hristos. Numai El poate transforma o inimă înrăită de păcat, într-o inimă iubitoare. Fie ca slujitorii lui Dumnezeu să predice Evanghelia cu puterea Duhului trimis de Hristos; şi să lucreze asemenea lui Isus, pentru binele oamenilor. Atunci omenirea va fi binecuvântată şi înnobilată într-o asemenea măsură, încât rezultatele care se vor manifesta vor depăşi cu mult tot ceea ce ar fi fost posibil de realizat prin intermediul puterilor omeneşti. – COL 254 (1900)
Desăvârşirea poate fi realizată numai printr-o dezvoltare armonioasă. – Dezvoltarea minţii constituie obligaţia noastră morală atât faţă de noi înşine, cât şi faţă de societate şi faţă de Dumnezeu. Cu toate acestea, mijloacele folosite în vederea cultivării facultăţilor intelectuale nu trebuie să fie concepute niciodată în detrimentul calităţilor morale şi spirituale. În realitate, nivelul cel mai înalt al desăvârşirii nu poate fi atins decât atunci când însuşirile intelectuale se dezvoltă în armonie cu trăsăturile morale. – CT 541 (1913)
Influenţa divină transformă mintea. – În parabolă, femeia a introdus aluatul în plămădeală. Era necesar să se adauge ceva care lipsea. Aluatul divin exercită o influenţă asemănătoare. Când mintea este transformată, facultăţile ei sunt trezite la viaţă. Conştiinţa care fusese moartă îşi recapătă sensibilitatea. La convertire, omul nu este dotat cu însuşiri noi, care să nu fi existat mai înainte, dar aptitudinile pe care le are sunt sfinţite şi înnobilate. O asemenea schimbare nu poate fi produsă prin intermediul puterilor omeneşti. Ea este în exclusivitate rezultatul intervenţiei Duhului Sfânt.
Lecţia aflată în pilda aluatului va fi înţeleasă numai atunci când mintea noastră se va afla sub călăuzirea Duhului lui Dumnezeu. Aceia care îşi deschid inimile pentru a primi adevărul vor ajunge să conştientizeze faptul că, în procesul de transformare a caracterului, cel mai puternic agent este Cuvântul lui Dumnezeu. – RH, 25 iulie 1899
Adevărul Evangheliei conferă o apărare sigură. – Cunoaşterea şi înţelegerea profundă a învăţăturilor Cuvântului lui Dumnezeu constituie o necesitate vitală pentru fiecare dintre noi. Mintea noastră trebuie să fie pregătită pentru a suporta orice încercare şi pentru a rezista în faţa oricărei ispite, indiferent dacă acestea provin din exteriorul sau interiorul fiinţei. Noi trebuie să ne conştientizăm motivaţiile, pentru a şti de ce credem ceea ce credem şi de ce ne aflăm de partea lui Dumnezeu. Adevărul trebuie să exercite o permanentă supraveghere a inimilor noastre, pentru a ne avertiza şi pentru a ne mobiliza împotriva oricărui vrăjmaş. Toate resursele puterilor întunericului vor fi îndreptate împotriva noastră; iar aceia care sunt indiferenţi şi neglijenţi, aceia care şi-au legat afecţiunile de comorile pământeşti şi care nu s-au dedicat înţelegerii relaţiei dintre Dumnezeu şi poporul Său vor constitui nişte victime sigure. Nici o putere în afara cunoaşterii adevărului, aşa cum este el în Isus, nu ne va putea face capabili să rămânem statornici; dar cel care deţine o asemenea cunoaştere va învinge o mie, iar doi vor pune pe fugă zece mii. – RH, 29 aprilie 1884. (HC 332)
Consacrarea noastră faţă de Hristos aduce pace. – Viitorul nostru depinde în întregime de dispoziţia inimii noastre de a-L primi în mod personal pe Isus, Prinţul păcii. Mintea poate găsi linişte şi odihnă numai în şi prin consacrarea fiinţei noastre faţă de Hristos, în care se află plinătatea puterii. Datorită nădejdii mari şi minunate descoperite celui care cunoaşte Marele Dar, inima se va bucura în Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi va primi acea pace, acea mângâiere şi acea speranţă, pe care numai El le poate oferi sufletului. În acest fel, veţi fi atât de plini de mulţumire, încât Îi veţi aduce slavă lui Dumnezeu pentru marea iubire şi pentru harul ce v-au fost dăruite.
Priviţi spre Isus Hristos, Ajutorul vostru! Spuneţi-I bun venit şi bucuraţi-vă de prezenţa Sa iubitoare. Mintea voastră poate fi înnoită în fiecare zi. A accepta pacea şi odihna, a vă înălţa mai presus de temeri şi a-L lăuda pe Dumnezeu pentru binecuvântările pe care le primiţi reprezintă un privilegiu care vă aparţine. Nu ridicaţi bariere constituite din lucruri lipsite de valoare, care Îl ţin pe Isus departe de sufletul vostru. Schimbaţi-vă atitudinea; încetaţi să vă lamentaţi; exprimaţi-vă mulţumirea pentru marea iubire a lui Hristos, care a fost şi este arătată faţă de voi. – Lt 294, 1906
O minte preocupată de Hristos descoperă o motivaţie stimulatoare. – Dacă am îngădui ca mintea noastră să fie preocupată mai mult de Domnul Hristos şi de lumea cerească, am descoperi un temei puternic şi o motivaţie stimulatoare pentru a ne angaja în bătăliile Domnului. Contemplarea slavei acelei lumi mai bune, care va deveni curând propriul nostru cămin, va face ca influenţa mândriei şi a iubirii de lume să-şi piardă puterea. Atunci când sunt aşezate alături de farmecul lui Hristos, toate atracţiile pământeşti par să aibă doar o mică valoare. – RH, 15 noiembrie 1887
O cunoaştere care fortifică mintea şi întăreşte sufletul. – Noi avem nevoie de acea cunoaştere care va fortifica mintea şi va întări sufletul şi care ne va face să fim oameni mai buni. Educarea inimii este mult mai importantă decât simpla acumulare a cunoştinţelor teoretice. Este bine şi chiar esenţial să ne însuşim o cultură intelectuală apreciată în lumea în care trăim; dar, dacă lăsăm eternitatea în afara intereselor noastre, vom comite o greşeală pe care nu o vom putea repara niciodată. – MH 450 (1905)
Mintea şi războiul spiritual. – Progresul nostru din punct de vedere al purităţii morale depinde de un mod corect de a gândi şi de a acţiona. „Nu ce intră în gură spurcă pe om, ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om”. „Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile care spurcă pe om” (Matei 15,11.19.20).
Gândurile rele distrug sufletul. Puterea transformatoare schimbă inima, înnobilând şi purificând gândirea. Harul nu se poate manifesta în vieţile noastre, dacă nu exercităm un efort susţinut de a ne îndrepta gândurile în mod permanent asupra lui Hristos. Mintea trebuie să se angajeze într-un război spiritual. Fiecare gând trebuie să fie menţinut într-o atitudine de supunere şi ascultare faţă de Domnul Hristos. Toate aspectele comportamentale trebuie să fie supuse călăuzirii din partea lui Dumnezeu. – Lt 123, 1904
Preocuparea minţii ca mijloc de apărare împotriva răului. – Ca mijloc de apărare împotriva răului, preocuparea minţii cu lucruri bune este de o mai mare valoare decât nenumăratele interdicţii disciplinare sau legale. – Ed 213 (1903)
O imaginaţie pervertită produce întunecime. – dacă ochiul minţii este îndreptat spre minunăţia tainei neprihănirii şi spre superioritatea valorilor spirituale, în comparaţie cu cele lumeşti, întreaga fiinţă va fi plină de lumină. Dar, dacă imaginaţia este pervertită de fascinaţia splendorii şi a faimei pământeşti, până când ajunge să le considere vrednice de dorit, întreaga fiinţă se va umple de întunecime. Preocuparea pentru comorile lumii degradează şi secătuieşte puterile minţii. – RH, 18 septembrie 1888
Mintea îndreptată spre Creator, şi nu spre înălţarea de sine. – Acolo unde se va acorda atenţia cuvenită cerinţelor importante, implicate de acest principiu [de a lucra pentru slava lui Dumnezeu], unele metode uzuale de educaţie vor fi radical schimbate. În loc de a favoriza un spirit de competiţie, apelând la mândria şi la ambiţia egoistă, profesorii se vor strădui să le inspire elevilor lor dragostea de adevăr, frumuseţe şi calitate, să trezească în ei dorinţa de a excela în toate domeniile cărora le sunt dedicaţi. În loc de fi orientată spre atingerea unor simple standarde pământeşti sau de a fi motivată de dorinţa de înălţare de sine, dorinţă care în ea însăşi este degradantă şi înjositoare, mintea va fi îndreptată spre Creator şi va urmări să-L cunoască şi să devină asemenea Lui. – PP 595, 596 (1890)
Apă vie în locul unor fântâni crăpate. – Isus a cunoscut nevoile sufletului omenesc. Inima nu poate fi satisfăcută de fast, bogăţii şi onoare. „Dacă însetează cineva, să vină la Mine”. Cei bogaţi, cei săraci, cei din poziţii înalte şi cei cu situaţii umile, toţi sunt la fel de bineveniţi. El făgăduieşte să elibereze inimile împovărate, să-i mângâie pe cei întristaţi şi să aducă speranţă pentru cei disperaţi.
Mulţi dintre aceia care Îl ascultau pe Isus erau îndureraţi datorită speranţelor înşelate, mulţi sufereau datorită unor necazuri neştiute de nimeni, mulţi încercaseră să-şi satisfacă dorinţele arzătoare ale inimii, căutând lucrurile lumii şi slava omenească; dar când toate acestea fuseseră obţinute, ei au descoperit că trudiseră numai pentru a ajunge la o fântână crăpată, din care nu îşi puteau alina setea. În mijlocul aparenţei de strălucire şi bucurie, ei erau trişti şi nemulţumiţi.
Deodată, meditaţia lor plină de amărăciune a fost întreruptă de o chemare surprinzătoare: „Dacă însetează cineva”, şi în timp ce ascultau cuvintele care aveau să urmeze, în mintea lor a început să se aprindă scânteierea unei noi raze de speranţă. Duhul Sfânt continua să le prezinte un simbol în care, în cele din urmă, au reuşit să înţeleagă oferta nepreţuitului dar al mântuirii. – DA 454 (1898)
Necesitatea unirii puterii divine cu eforturile omeneşti. – Duhul Sfânt pune la dispoziţie întreaga putere necesară pentru a susţine sufletul care se străduieşte din răsputeri şi luptă ca să reziste în mijlocul situaţiilor disperate, în mijlocul ostilităţii din partea celor apropiaţi, în miezul urii acestei lumi, în amărăciunea conştiinţei propriilor nedesăvârşiri şi greşeli. Unirea puterii divine cu eforturile omeneşti şi o legătură strânsă, necontenită, de la început şi până la sfârşit, cu Dumnezeu, Sursa puterilor infinite, constituie o nevoie imperativă şi absolută. – RH, 19 mai 1904. (HC 151)
9
CITADELA MINŢII
Centrul de comandă al trupului. – Fiecare organ al corpului omenesc a fost realizat în aşa fel, încât să se afle într-o relaţie de subordonare faţă de minte. Mintea reprezintă centrul de coordonare al organismului. – 3T 136 (1872)
Mintea conduce întreaga fiinţă. Toate acţiunile îndeplinite de noi, indiferent dacă sunt bune sau rele, îşi au originea în minte. Mintea este aceea care I se închină şi Îi slujeşte lui Dumnezeu şi care ne aşază în rândul fiinţelor cereşti. Cu toate acestea, mulţi îşi petrec întreaga viaţă fără a deveni mai înţelepţi cu privire la modul în care trebuie să acorde atenţie tezaurului în care se află o asemenea comoară. – SpTEd 33, 11 mai 1896. (FE 426)
Creierul coordonează trupul. – Există mulţi bolnavi care vor rămâne astfel pentru totdeauna, deoarece nu se lasă convinşi de faptul că suferinţa lor este întru totul nejustificată şi iraţională. Creierul este centrul de comandă al trupului, al tuturor puterilor nervoase şi al tuturor acţiunilor mintale. Fibrele nervoase care pornesc din creier conduc organismul. Prin intermediul acestora, impulsurile nervoase sunt transmise tuturor terminaţiilor nervoase aflate în corpul uman, dirijând activităţile vitale ale fiecărei părţi componente a sistemului. Toate organele sunt coordonate de comenzi trimise de creier. – 3T 69 (1872)
Centrii nervoşi ai creierului, care se află în legătură cu întregul organism, reprezintă singurul mijloc prin care Cerul comunică cu fiinţa umană şi prin care influenţează aspectele cele mai profunde ale vieţii acesteia. – 2T 347 (1870)
Satana se străduieşte să distrugă capacităţile perceptive*. – Întocmai cum a procedat cu Isus, Satana îl întâmpină pe om cu ispitele sale, înfăţişându-i-se sub forma unui înger de lumină. Obiectivul acţiunilor sale a fost şi este acela de a-l aduce pe om într-o astfel de degradare fizică şi morală, încât să-l poată învinge prin ispitele sale, pentru ca apoi să triumfe asupra condiţiei lui ruinate. Îngăduinţa de sine în satisfacerea apetitului, fără a lua în considerare efectul acesteia, a constituit un domeniu în care ispitele lui Satana s-au bucurat întotdeauna de succes. El ştie bine că este imposibil ca omul să-şi îndeplinească responsabilităţile morale faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, în timp ce îşi distruge capacităţile care i-au fost dăruite de Cer. Creierul este centrul de comandă al trupului. Dacă facultăţile perceptive ale fiinţei umane devin insensibile şi confuze, datorită necumpătării de orice natură, omul nu va fi capabil să discearnă şi să înţeleagă valorile eterne. – RH, 8 septembrie 1874 (MYP 236)
Tirania obişnuinţei. – Atât vigoarea, cât şi labilitatea mintală au o implicaţie extrem de serioasă, atât în privinţa rostului nostru în lumea aceasta, cât şi în privinţa mântuirii noastre finale. Ignoranţa care domneşte între oameni cu privire la legile divine care se află la temelia constituţiei noastre fizice este deplorabilă. Necumpătarea, indiferent de natura ei, reprezintă o încălcare flagrantă a legilor existenţei. Întârzierea mintală este atât de răspândită, încât a devenit un fenomen îngrijorător. Satana învăluie păcatul într-o aureolă luminoasă, făcându-l să fie atrăgător. El este deosebit de satisfăcut atunci când reuşeşte să încătuşeze lumea creştină în lanţurile obiceiurilor zilnice şi să o înrobească sub tirania obişnuinţei, determinându-i pe creştini să se lase conduşi de apetit, asemenea păgânilor. – RH, 8 septembrie 1874. (MYP 237)
Păzirea citadelei. – Toţi oamenii trebuie să fie conştienţi de necesitatea de a-şi menţine integritatea naturii morale, prin intermediul unei vegheri neîncetate. Asemenea unor santinele credincioase, ei trebuie să-şi păzească citadela sufletului, fără să considere că şi-ar putea permite vreodată să reducă vigilenţa, chiar pentru o singură clipă. – SpTPH 65, 1879. (CH 411)
O minte corect educată nu oscilează. – Prin intermediul unei practici zilnice şi consecvente, mintea trebuie să-şi însuşească obiceiul de a aşeza conştiinciozitatea şi simţământul responsabilităţii faţă de cerinţele binelui şi faţă de îndatoririle morale mai presus de înclinaţie şi plăcere. Mintea educată în felul acesta nu va oscila între bine şi rău, asemenea unei trestii bătute de vânt; ci, îndată ce va fi confruntată cu diferite probleme, ea va discerne încă de la început principiile implicate şi va alege soluţia corectă, în mod instinctiv, fără a se angaja în dezbateri lungi ale situaţiei. Deoarece s-a format în spiritul conştiinciozităţii şi al adevărului, o asemenea minte va rămâne loială. – 3T 22 (1872)
O citadelă lipsită de apărare. – Deşi a fost făcut după chipul şi asemănarea Creatorului, omul îşi poate deforma mintea până acolo, încât păcatul, care iniţial îi păruse respingător, ajunge să fie o plăcere. Când încetează să vegheze şi să se roage, citadela inimii lui rămâne lipsită de apărare, iar omul se lasă atras pe calea imoralităţii şi a nelegiuirii. Mintea se află într-o stare de degradare şi este imposibil de recuperat, atâta vreme cât este în aşa fel formată, încât să-şi înrobească puterile morale şi intelectuale, aşezându-le în slujba celor mai josnice pasiuni. Împotriva înclinaţiilor fireşti ale minţii, este necesară o luptă necontenită; iar noi avem nevoie să fim ajutaţi de influenţa purificatoare a harului lui Dumnezeu, care va înnobila preocupările minţii şi o va obişnui să mediteze asupra lucrurilor sfinte şi curate. – 2T 479 (1870)
Originea izvoarelor vieţii sau ale morţii. – „Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ” (Coloseni 3,2). Inima este citadela fiinţei umane. Din ea ţâşnesc izvoarele vieţii sau ale morţii. Nimeni nu este vrednic de părtăşia cu sfinţii, dacă inima lui nu este curată. Oare Acela care cercetează inimile nu ştie cine sunt cei care se complac în păcat, fără să le pese de soarta sufletului lor? Nu există oare un raport al celor mai ascunse secrete ale vieţii fiecăruia?
Am fost nevoită să ascult cuvinte care fuseseră adresate femeilor sau fetelor de către unii bărbaţi – cuvinte linguşitoare, ce urmăreau să amăgească şi să atragă. Asemenea mijloace sunt folosite de Satana pentru a distruge sufletele. Probabil că, procedând astfel, unii dintre voi aţi devenit agenţii lui şi, dacă s-a întâmplat aşa, va trebui să daţi socoteală la judecată. Vorbind despre această categorie de oameni, îngerul declară: „Vieţile lor nu au fost consacrate niciodată lui Dumnezeu. Hristos nu Se află în ei. Adevărul nu există în inimile lor. În schimb, există păcat, înşelăciune şi ipocrizie. Ei nici nu cred şi nici nu trăiesc după Cuvântul lui Dumnezeu”. – 5T 536, 537 (1887)
Uşurătatea, îngăduinţa de sine, siguranţa – trădători aflaţi în cetate. – Tocmai atunci când s-au aflat în siguranţă şi pace din exterior, israeliţii s-au lăsat atraşi de păcat. Ei au încetat să-I acorde atenţie lui Dumnezeu, au neglijat rugăciunea şi au favorizat un spirit de încredere în sine. Uşurătatea şi îngăduinţa de sine lasă citadela sufletului lipsită de apărare, iar gândurile josnice reuşesc să pătrundă în ea. Fortăreţele principiului au fost dărâmate de către trădătorii din interiorul cetăţii, iar Israel a fost vândut puterilor celui rău.
Satana continuă să folosească aceleaşi mijloace de ruinare a sufletelor. Înainte de a comite un păcat deschis, creştinul parcurge un proces pregătitor necunoscut de nimeni. Decăderea minţii de la starea de puritate şi sfinţire la o stare de corupţie, imoralitate şi nelegiuire nu este un fenomen instantaneu. Chipul creat după asemănarea lui Dumnezeu nu ajunge să reflecte imaginea murdară a lui Satana decât în urma unui proces care necesită timp. Dacă, prin înălţarea gândurilor spre cer, suntem înnobilaţi, prin îngăduirea gândurilor necurate, omul îşi poate deforma mintea până acolo, încât păcatul, care iniţial îi păruse respin-gător, ajunge să fie o plăcere. – PP 459 (1890)
Tutunul diminuează capacităţile de percepţie ale minţii. – Tutunul, indiferent de forma în care este utilizat, are efecte negative asupra organismului. El deteriorează creierul şi diminuează capacităţile de percepţie, astfel încât mintea nu mai poate discerne cu claritate lucrurile spirituale şi îndeosebi adevărurile care înclină să corecteze acest obicei neplăcut.
Cei care folosesc tutunul, indiferent de forma în care o fac, nu sunt curaţi înaintea lui Dumnezeu. Este imposibil să Îl slăvească pe Dumnezeu în trupurile şi sufletele lor, care de fapt Îi aparţin Creatorului, în timp ce se complac în această practică degradantă. Dumnezeu nu îi poate aproba pe cei ce folosesc asemenea otrăvuri lente şi sigure, care le ruinează sănătatea şi le distrug facultăţile minţii. El poate fi îngăduitor şi milos faţă de aceia care, datorită ignoranţei cu privire la răul pe care şi-l provoacă, îşi permit acest obicei dăunător, dar când li se prezintă problema în lumina ei reală, şi ei continuă să-şi îngăduie satisfacerea unei asemenea pofte înjositoare, sunt vinovaţi înaintea lui Dumnezeu. – 4SG 126 (1864)
Sclavi ai alcoolului şi ai drogurilor. – Satana se străduieşte la fiecare pas să-i ademenească pe tineri pe calea pierzării; şi, îndată ce reuşeşte să-i corupă, el îi grăbeşte pe drumul decăderii, împingându-i din abuz în abuz, până când victimele sale îşi pierd sensibilitatea conştiinţei şi încetează să mai aibă vreun respect faţă de Dumnezeu. Ei exercită tot mai puţină stăpânire de sine, devin dependenţi de folosirea vinului, a alcoolului, a tutunului şi a opiumului, se prăbuşesc din ce în ce mai adânc în prăpastia degradării şi devin sclavii viciului. Ei dispreţuiesc sfaturile care, cândva, le treziseră respectul; afişează o atitudine arogantă şi se îngâmfă cu libertatea lor, deşi nu sunt decât nişte slujitori ai imoralităţii. În timp ce pretind a fi liberi, zac în robia egoismului, a apetitului şi uşurătăţii. – ST, 22 iunie 1891. (Te 274)
Armele lui Satana. – Îngăduinţa faţă de poftele trupului reprezintă un atac împotriva sufletului. Apostolul li se adresează creştinilor în maniera cea mai impresionantă: „Vă îndemn dar fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12,1). Un trup îmbibat de lichior şi întinat de tutun nu poate să fie plăcut înaintea lui Dumnezeu. Satana cunoaşte acest fapt şi de aceea îşi orientează ispitele în domeniul apetitului, pentru a prinde fiinţele umane în lanţurile slăbiciunilor şi pentru a le conduce la ruină. – RH, 8 septembrie 1874
Pasiunea şi apetitul constituie factori decisivi. – Datorită necumpătării, în diferitele ei forme, puterile morale ale unor bărbaţi şi femei cu capacităţi intelectuale deosebite sunt degradate şi, în privinţa multora dintre obiceiurile lor, aceştia se deosebesc foarte puţin de păgâni. Prin practici tradiţionale, prin modă şi printr-o atitudine de indiferenţă faţă de sănătatea fizică, mintală şi morală, Satana se străduieşte în mod constant să distragă atenţia mulţimilor de la lumina mântuitoare. Marele vrăjmaş este conştient că, dacă este condus de apetit şi de pasiune, omul îşi va sacrifica sănătatea trupului şi puterea intelectului pe altarul satisfacerii de sine şi va ajunge rapid la ruină. De asemenea, el ştie foarte bine că, dacă fiinţa umană este condusă de un intelect iluminat şi dacă tendinţele ei instinctuale sunt subordonate puterilor morale, posibilitatea lui de a învinge prin ispite va fi foarte mică. – RH, 8 septembrie 1874. (MYP 237)
Ce ar fi putut fi. – Dacă, în generaţiile trecute, părinţii şi-ar fi păstrat trupul cu fermitate în subordinea minţii şi dacă nu ar fi îngăduit ca intelectul să le fie înrobit de pasiunile animalice, situaţia actuală a fiinţelor care trăiesc pe acest pământ ar fi fost diferită. – HL (Partea a 2-a) 38, 1865. (2SM 431, 432)
A alege între a fi condus de minte sau a fi guvernat de trup. – Este necesar ca fiecare elev să înţeleagă relaţia care există între simplitatea stilului de viaţă şi nobleţea modului de gândire. Vieţile noastre pot fi conduse de minte sau pot fi guvernate de trup, iar aceasta depinde de decizia pe care o ia fiecare, în mod personal. Fiecare tânăr trebuie să ia o hotărâre privitoare la maniera în care îi va fi modelată existenţa; şi nu trebuie să fie cruţat nici un efort pentru a-l face capabil să înţeleagă identitatea forţelor cu care se confruntă şi natura influenţelor care sunt implicate în formarea caracterului şi în determinarea destinului său. – Ed 202 (1903)
Învăţaţi-i pe oameni. – Vorbiţi-le oamenilor despre necesitatea de a rezista ispitelor care se adresează apetitului. Acesta este un domeniu în care mulţi eşuează. Explicaţi-le cât de strânsă este legătura care există între minte şi trup şi ajutaţi-i să înţeleagă nevoia de a le păstra în cea mai bună condiţie posibilă. – Circulară adresată medicilor şi evangheliştilor, 1910. (CH 543)
10
CAPACITATEA DE A ÎNŢELEGE
O lucrare care necesită discernământ şi înţelegere. – Cea mai frumoasă, dar şi cea mai dificilă lucrare încredinţată vreodată muritorilor este aceea de a se ocupa de mintea omenească. Cei care se implică într-o asemenea activitate au nevoie de o deosebită capacitate de înţelegere şi de un discernământ clar.
O atitudine veritabilă de independenţă în gândire nu înseamnă încumetare. Această calitate a independenţei, care conduce la adoptarea unui spirit de prevedere şi rugăciune, nu trebuie abandonată, până când nu există dovezi suficiente şi sigure, care să ne conducă la concluzia că suntem pe o poziţie greşită. Adevărata independenţă va păstra mintea calmă şi neschimbătoare, în mijlocul nenumăratelor erori care predomină, şi îi va determina pe aceia care ocupă funcţii de răspundere să cerceteze cu atenţie fiecare aspect al situaţiilor cu care se confruntă, fără a oscila sub influenţa circumstanţelor sau a părerilor altora şi fără a trage concluzii lipsite de o cunoaştere deplină şi inteligentă a tuturor detaliilor. – 3T 104, 105 (1872)
O datorie solemnă. – Cât de atent ar trebui să se ocupe pastorii, profesorii şi părinţii de sufletele celor care ajung în sfera lor de influenţă, dacă ar lua în considerare preţul nespus de mare al Fiului prea iubit al lui Dumnezeu, plătit de cer, pentru răscumpărarea fiinţei umane. Lucrul cu mintea umană constituie o activitate frumoasă, dar îndeplinirea ei necesită multă responsabilitate şi precauţie.
Cei care se ocupă de educarea tinerilor trebuie să-şi păstreze o stăpânire de sine desăvârşită. Lipsa de răbdare în tratarea unui suflet omenesc sau influenţa nefastă exercitată asupra acestuia, în intenţia de a afirma o supremaţie necuvenită, constituie o greşeală teribilă, deoarece o asemenea atitudine ar putea costa pierderea acelui suflet pentru Hristos. Printr-o călăuzire lipsită de înţelepciune, mintea tinerilor poate ajunge atât de derutată, încât răul produs ar putea rămâne pentru totdeauna irecuperabil. În educarea şi în formarea tinerilor, religia lui Hristos trebuie să deţină un rol preponderent.
Exemplul Mântuitorului de renunţare la sine, de bunătate şi de iubire îndelung răbdătoare constituie o condamnare a nerăbdării manifestate de unii pastori sau profesori. Instructorii impulsivi vor fi nevoiţi să răspundă la întrebările lui Hristos: „Aceasta este maniera în care trataţi voi sufletele pentru care Eu Mi-am sacrificat viaţa? Doar atât de puţin apreciaţi voi preţul infinit pe care l-am plătit Eu, pentru răscumpărarea lor?” – 4T 419 (1889)
Medicul se confruntă cu tipuri variate de mentalităţi. – Doctorul __ trebuie să se străduiască să-şi îmbunătăţească zilnic bagajul de cunoştinţe şi să cultive maniere caracterizate de politeţe şi rafinament… El are nevoie să îşi aducă aminte în mod permanent de faptul că este în legătură cu cele mai variate tipuri de mentalităţi şi că impresiile pe care le oferă vor avea o mare răspândire şi se vor reflecta asupra imaginii întregului Institut [Sanatoriul Battle Creek]. – 3T 183, 184 (1872)
Nevoia de răbdare şi de înţelepciune. – Aceia care încă rătăcesc în întunecimile erorii trebuie să fie trataţi cu atenţie, fără a se aştepta prea mult de la ei. Datoria pastorilor este aceea de a-şi îndeplini bine responsabilităţile care le revin, cu încrederea că Dumnezeu Însuşi va realiza lucrarea de a descoperi tainele şi de a ilumina, prin influenţa Duhului Sfânt, mintea celor care cercetează adevărul. În timp ce îşi fac datoria, ei trebuie să fie conştienţi de faptul că, fără acest ajutor divin, eforturile lor vor rămâne lipsite de succes. Luând în considerare numărul şi varietatea circumstanţelor care au contribuit la dezvoltarea diferitelor trăsături ale caracterului fiecărei persoane de care se ocupă, pastorii au nevoie de multă răbdare şi înţelepciune. De asemenea, ei trebuie să vegheze în mod strict asupra lor înşişi, pentru ca nu cumva eul personal să dobândească supremaţia, iar Isus să fie pierdut din vedere. – GW 381 (1915)
Iubirea lui Hristos îşi deschide calea spre suflet. – Numai Acela care cunoaşte inimile ştie cum să-i conducă pe oameni la pocăinţă. Numai înţelepciunea Sa ne poate asigura succesul în câştigarea celor pierduţi. Dacă îi veţi aborda pe oameni cu o atitudine arogantă şi inflexibilă, gândind despre voi înşivă: „Eu sunt mai sfânt decât ei”, indiferent cât de corectă este logica voastră şi indiferent cât de adevărate sunt cuvintele voastre, acestea nu vor atinge inimile lor. Iubirea lui Hristos, manifestată în cuvinte şi fapte, va deschide calea spre suflet, în timp ce repetarea la nesfârşit a dovezilor nu va realiza nimic. – MH 163 (1905)
Cu compasiune şi iubire. – Nu toţi oamenii sunt potriviţi în vederea lucrării de corectare a greşelilor altora. Ei nu au înţelepciunea necesară pentru a îmbina spiritul de dreptate cu o atitudine iubitoare şi nu sunt dispuşi să înţeleagă nevoia de a manifesta, în condamnarea credincioasă a greşelilor, iubire şi compasiune duioasă. Unii dovedesc o severitate inutilă şi permanentă, fără a înţelege importanţa îndemnului dat de către apostol: „Căutaţi să mântuiţi pe unii, smulgându-i din foc; de alţii, iarăşi, fie-vă milă cu frică” (Iuda 22,23). – 3T 269, 270 (1873)
Un om condus de pasiuni fireşti nu trebuie să lucreze cu mintea oamenilor. – Lipsa unei credinţe statornice şi a discernământului cu privire la lucrurile sfinte trebuie considerată ca fiind un motiv suficient pentru a îndepărta un om din orice domeniu al lucrării lui Dumnezeu. De asemenea, un temperament impulsiv şi aspru şi un spirit arogant reprezintă caracteristici care indică faptul că posesorul acestora nu trebuie să fie aşezat în poziţii care implică responsabilitatea de a decide în problemele serioase ce afectează poporul lui Dumnezeu.
Celui care este condus de pasiuni fireşti nu i se poate permite nici o participare în cadrul lucrării directe cu mintea omenească. Unui asemenea om nu i se poate încredinţa rolul de a-şi exercita influenţa în activităţi care presupun o relaţie cu aceia pentru care Domnul Hristos a plătit un preţ infinit. Dacă îşi asumă responsabilitatea de a se ocupa de oameni, o persoană impulsivă le va afecta şi le va răni sufletele, deoarece nu are delicateţea şi tactul pe care le oferă harul lui Hristos. Mai întâi, propria sa inimă are nevoie să fie sensibilizată şi supusă de Duhul lui Dumnezeu; inima de piatră nu a devenit încă o inimă de carne. – SpT Seria A, No. 5, p 18, 1896. (TM 261)
Calităţi necesare în înţelegerea minţii (sfat adresat colportori-lor). – Dificultăţile existente în lucrarea de colportaj sunt mai numeroase decât în multe alte ramuri profesionale; dar tactul, disciplina şi lecţiile învăţate în această lucrare vă vor pregăti şi vă vor face destoinici pentru a vă continua activitatea şi în alte domenii de slujire a sufletelor. aceia care îşi învaţă lecţiile cu dificultate şi sunt neglijenţi şi lipsiţi de sensibilitate în abordarea oamenilor ar manifesta aceeaşi lipsă de tact şi de îndemânare în tratarea minţii şi dacă ar fi angajaţi în lucrarea de slujire pastorală. – Manual for Canvassers, pag. 41, 42, 1902. (CM 34)
Confruntarea cu atitudini caracterizate de impulsivitate, nerăbdare, mândrie, egoism şi o apreciere de sine exagerată. – Cea mai delicată lucrare încredinţată vreodată muritorilor este aceea de a se ocupa de mintea omenească şi, pentru a fi capabili să-şi îndeplinească misiunea într-o manieră corectă, profesorii au o nevoie constantă de ajutorul Duhului lui Dumnezeu. Printre tinerii care frecventează şcolile, există o mare diversitate de personalităţi şi modele de educaţie. Profesorii se vor confrunta cu atitudini caracterizate de impulsivitate, nerăbdare, mândrie, egoism şi o apreciere de sine exage-rată. Unii dintre aceşti tineri au trăit într-un mediu restrictiv, marcat de o severitate arbitrară, care a dezvoltat în ei un spirit de încăpăţânare şi răzvrătire. Alţii au fost răsfăţaţi de nişte părinţi excesiv de îngăduitori, care le-au permis să-şi urmeze propriile lor înclinaţii. Defectele lor au fost tolerate atât de mult timp, încât au ajuns să le deformeze caracterul. – CT 264 (1913)
Necesitatea răbdării, a tactului şi a înţelepciunii. – Pentru a avea succes în lucrarea cu aceste minţi, profesorul va trebui să le trateze cu un tact deosebit şi cu o mare delicateţe. Adesea, un mod principial de conducere va fi întâmpinat de către elevi cu ostilitate sau chiar cu un comportament răzvrătit. Unii îşi vor exercita ingeniozitatea pentru a evita măsurile administrative luate împotriva greşelilor lor, în timp ce alţii vor afişa o atitudine de pasivitate şi indiferenţă cu privire la consecinţele actelor lor de indisciplină. Toate aceste manifestări necesită multă răbdare, stăpânire de sine şi înţelepciune din partea celor însărcinaţi cu educarea acestor tineri. – CT 264 (1913)
O influenţă care poate produce daune morale ireparabile. – Deşi este posibil ca un profesor să deţină calificarea şcolară şi cunoştinţele ştiinţifice necesare pentru a se ocupa de instruirea elevilor, totuşi se ridică următoarea întrebare: S-a stabilit dacă profesorul posedă tactul şi înţelepciunea de care are nevoie pentru a lucra cu mintea umană? Dacă iubirea lui Hristos nu domneşte în inimile instructorilor, ei nu sunt potriviţi să poarte acea răspundere deosebit de serioasă, care le este încredinţată tuturor celor ce se ocupă de educarea tinerilor. Întrucât ei înşişi sunt lipsiţi de o educaţie înaltă, nu cunosc modul în care trebuie să trateze mintea omenească. Inimile lor, nesupuse lui Dumnezeu, luptă pentru supremaţie. A îngădui exercitarea unei asemenea influenţe asupra minţii fragile şi asupra caracterelor uşor influenţabile ale copiilor înseamnă a permite producerea unor răni, ale căror urme nu vor putea fi niciodată îndepărtate. – CT 193 (1913)
Necesitatea celei mai fine capacităţi de discernământ. – În numeroase ocazii şi prin diferite căi, Domnul mi-a arătat cât de atent trebuie să fie realizată lucrarea cu tinerii – o lucrare ce impune exercitarea celei mai fine capacităţi de discernământ între bine şi rău. Toţi cei care sunt implicaţi în educarea şi formarea tinerilor au nevoie de o viaţă trăită într-o relaţie atât de strânsă cu Marele Învăţător, încât întreaga lor activitate să fie marcată de spiritul şi de maniera Sa de lucru. Lecţiile pe care tinerii trebuie să le primească din partea educatorilor le vor afecta viaţa şi caracterele pentru totdeauna. – GW 333 (1915)
Relaţia personală ca aspect esenţial al activităţii de învăţare. – În orice activitate de învăţare a altora, relaţia personală constituie un aspect esenţial. Ori de câte ori Şi-a prezentat învăţăturile, Domnul Hristos S-a adresat oamenilor în mod individual. Cei doisprezece ucenici au fost educaţi în cadrul unei relaţii apropiate şi personale. În Scriptură, cele mai preţioase îndemnuri au fost adresate în mod particular şi, deseori, în prezenţa unui singur ascultător. În conversaţia cu onorabilului rabin, pe Muntele Fericirilor, în dialogul cu femeia dispreţuită, la fântâna Sihar, Isus a deschis tezaurul celor mai impresionante comori, deoarece, înăuntrul acestor ascultători, El a descoperit o inimă sensibilă, o minte deschisă şi un spirit receptiv. Nici chiar mulţimile care se îmbulzeau adesea pe urmele Lui nu reprezentau pentru Hristos o adunare ocazională de anonimi. El vorbea pentru fiecare minte în mod direct şi apela la fiecare inimă. Privind chipurile ascultătorilor, Domnul Hristos căuta să observe, în expresia feţei lor, acea lumină a înţelegerii şi acea sclipire a răspunsului interior, care îi adevereau faptul că adevărul le atinsese inima; şi când observa a-ceste expresii, inima lui Isus vibra de bucuria împreunei simţiri. – Ed 231 (1903)
Suprasolicitarea conduce la incapacitatea de a lucra pentru alţii. – Pentru a exercita asupra elevilor lor o influenţă corectă, care să nu se manifeste doar prin învăţături, ci şi prin intermediul exemplului personal, profesorii ar trebui să acorde ei înşişi atenţia cuvenită legilor sănătăţii, astfel încât puterile lor să fie păstrate în cele mai bune condiţii. Profesorul ale cărui puteri fizice sunt deja slăbite prin boală şi suprasolicitare ar trebui să acorde o atenţie specială legilor vieţii. El are nevoie de timp pentru recreare. Nici un profesor nu ar trebui să-şi asume responsabilităţi care să depăşească sfera activităţilor din cadrul şcolii, deoarece acestea l-ar epuiza din punct de vedere fizic şi intelectual şi ar provoca un dezechilibru al sistemului său nervos. Ca urmare, el ar ajunge incapabil de a se ocupa de mintea elevilor, ceea ce nu ar fi corect nici faţă de el însuşi şi nici faţă de elevii lui. – CTBH 83, 1890. (FE 147)
Înţelegerea diferitelor categorii de nevoi. – Mi s-a arătat că medicii care lucrează în cadrul Institutului nostru de sănătate ar trebui să fie oameni ai credinţei şi ai spiritualităţii. Ei au nevoie să-şi pună încrederea în Dumnezeu. Mulţi dintre aceia care se adresează Institutului suferă de tot felul de boli pe care şi le-au provocat ei înşişi, prin îngăduinţa faţă de propriile lor înclinaţii păcătoase.
Această categorie de pacienţi nu merită simpatia pe care de obicei o pretind. Şi este nepotrivit ca medicii să-şi dedice timpul şi energiile unor asemenea oameni, degradaţi din punct de vedere fizic, mintal şi moral.
Dar există şi o altă categorie de pacienţi, care au trăit o viaţă nesănătoasă, încălcând legile naturale ale sănătăţii din cauza ignoranţei. Ei au fost necumpătaţi în muncă şi în alimentaţie, deoarece au fost educaţi să trăiască astfel, în virtutea unor practici moştenite prin tradiţie. Unii au suportat o serie de tratamente inadecvate, primite din partea multor medici, fără ca starea sănătăţii lor să se fi îmbunătăţit, ci, dimpotrivă, s-a agravat în mod evident. În cele din urmă, aceşti oameni şi-au pierdut orice posibilitate de a-şi câştiga existenţa, fiind daţi afară din servicii, izolaţi de societate şi ignoraţi de familiile lor; iar singura soluţie care le-a mai rămas a ajuns să fie aceea de a se adresa Institutului nostru de sănătate, cu o ultimă fărâmă de speranţă pentru alinarea durerilor lor.
Pacienţii din această categorie au nevoie de simpatie. Ei trebuie să fie trataţi cu cea mai mare delicateţe, avându-se în vedere, cu multă atenţie, necesitatea de a li se explica în mod clar legile fiinţei lor, pentru ca, prin încetarea practicilor nesănătoase şi prin stăpânire de sine, să poată evita suferinţa şi boala, care nu reprezintă altceva decât efectul încălcării legilor naturale ale sănătăţii. – 3T 178 (1872)
Adevărul nu trebuie întotdeauna prezentat. – Nu toţi aceia care trăiesc în această societate şi care înţeleg lucrurile prin prisma unui mod de gândire lumesc sunt pregătiţi să accepte anumite argumente referitoare la situaţia propriilor lor persoane. Chiar dacă reprezintă adevărul, unele învăţături nu trebuie prezentate fără a se lua în considerare circumstanţele. Există situaţii în care cuvintele pot ofensa. Medicii nu ar trebui să-şi suprasolicite sistemul nervos prin supraaglomerare, deoarece, într-o asemenea stare fizică, nu vor putea să exercite o influenţă care să calmeze mintea, să liniştească nervii şi să răspândească o atmosferă de mulţumire şi fericire. – 3T 182 (1872)
Domnul Hristos înţelege. – Deoarece a luat asupra Sa natura umană, Mântuitorul înţelege şi ştie cum să-şi exprime compasiunea faţă de suferinţele omenirii. Isus cunoaşte fiecare suflet în mod personal. El înţelege nu numai nevoile şi încercările specifice ale acelui suflet, ci şi împrejurările care îl tulbură şi îl înspăimântă. Braţele Sale divine sunt deschise pentru a strânge la pieptul Său, cu duioşie şi milă, pe fiecare copil suferind. Cu cât durerea este mai mare, cu atât nevoia de simpatia şi mila Sa este mai mare. Isus este mişcat de simţământul nostru de neputinţă, iar dorinţa Lui este ca noi să aşezăm la picioarele Sale îngrijorările şi temerile noastre şi să le lăsăm pentru totdeauna acolo. – MH 249 (1905)
Compasiunea ne aduce într-o relaţie mai strânsă cu Domnul Hristos. – Faptele bune constituie rodul pe care Domnul Hristos îl aşteaptă din partea noastră – cuvintele amabile, actele de bunăvoinţă, sensibilitatea şi mila faţă de cei săraci, nevoiaşi şi suferinzi. Ori de câte ori inimile voastre simt împreună cu cei împovăraţi de descurajare şi de durere, ori de câte ori mâinile voastre se întind în ajutorul celor nevoiaşi, ori de câte ori îi îmbrăcaţi pe aceia care sunt goi şi ori de câte ori cel străin este binevenit în camera voastră de oaspeţi şi găseşte un loc în inimile voastre, îngerii coboară foarte aproape de voi, iar glasul aprobării divine străbate cerul.
Fiecare act de dreptate, de milă şi de bunăvoinţă răsună în cer asemenea unui cântec. De pe tronul Său, Tatăl priveşte spre toţi aceia care îndeplinesc asemenea fapte de milă şi îi aşază printre comorile Sale cele mai preţioase. „Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oştirilor, Îmi vor fi o comoară deosebită, în ziua pe care o pregătesc Eu” (Maleahi 3,17). Fiecare faptă de bunătate faţă de cel nevoiaş şi faţă de cel suferind este considerată ca şi cum ar fi fost îndeplinită pentru Isus personal. Când îi susţineţi pe cei săraci, când simţiţi împreună cu cei îndureraţi şi oprimaţi şi când sunteţi prietenoşi cu cei orfani, relaţia dintre voi şi Isus devine mai strânsă. – 2T 25 (1868)
Domnul Hristos pretinde compasiune şi duioşie. – Duioşia şi compasiunea sinceră faţă de semeni reprezintă semnul distinctiv pe care Dumnezeu l-a rânduit pentru a face deosebire între aceia care Îl iubesc şi se tem de El şi cei care sunt nepăsători faţă de Legea Sa. Cât de mare a fost simpatia exprimată de Domnul Hristos, prin venirea Sa în această lume pentru a-Şi da viaţa ca jertfă pentru o omenire muritoare! Religia lui Isus s-a concretizat în îndeplinirea unei veritabile lucrări misionare medicale. Existenţa Lui s-a manifestat ca putere vindecătoare. Cuvântul Său este: „Milă voiesc şi nu jertfe”. În aceasta constă testul folosit de Marele Autor al adevărului pentru a distinge religia adevărată de cea falsă. Dorinţa lui Dumnezeu este ca misionarii Săi medicali să lucreze cu aceeaşi amabilitate şi compasiune pe care şi Domnul Hristos le-a manifestat atunci când a fost în lumea noastră. – SpTMM 8, 1893. (MM 251)
Lucrurile mărunte aduc fericirea în viaţă. Deşi un intelect cultivat reprezintă o mare comoară, lipsit de influenţa sensibilizatoare a dispoziţiei de a simţi împreună cu alţii şi fără o iubire sfinţită, acesta nu deţine cea mai înaltă valoare posibilă. Noi ar trebui să exprimăm mai des, prin cuvinte şi fapte, o înţelegere duioasă a nevoilor semenilor noştri. Miile de gesturi mărunte ale mulţumirii şi aprecierii celorlalţi, manifestate prin cuvinte şi expresii amabile şi binevoitoare, se vor reflecta în cele din urmă asupra propriei noastre existenţe. Acei creştini care dovedesc o atitudine indiferentă faţă de semenii lor nu se află în armonie cu Domnul Hristos. Este imposibil să fii în armonie şi uniune cu Dumnezeu şi, în acelaşi timp, să fii lipsit de spiritul iertării sau să ignori drepturile celorlalţi. Mulţi tânjesc cu ardoare după un gest de simpatie prietenoasă.
Toţi oamenii au fost înzestraţi de Dumnezeu cu o personalitate individuală. Aceste deosebiri caracteristice ale fiecăruia dintre noi fac dificilă dezvoltarea unei relaţii armonioase; dar, dacă suntem consacraţi lui Hristos şi dacă voinţa Lui s-a identificat cu dorinţele noastre, aspe-rităţile caracterului nostru vor tinde să fie din ce în ce mai puţin evidente. Asemenea vieţii Mântuitorului, existenţa noastră ar trebui să fie consacrată binelui şi fericirii semenilor. Chiar şi cele mai nesemnificative împrejurări trebuie să fie folosite ca ocazii în care să căutăm să ne exprimăm mulţumirea pentru favorurile pe care le-am primit din partea celorlalţi şi să veghem pentru a nu scăpa nici o posibilitate în care, prin fapte de bunătate amabilă şi prin mici gesturi de iubire, putem să-i încurajăm pe cei necăjiţi, să despovărăm pe cei apăsaţi şi să alinăm durerile celor suferinzi. Un asemenea spirit de amabilitate, care izvorăşte mai întâi în cadrul familiei, se va extinde în relaţiile noastre sociale şi va conduce la ceea ce înseamnă fericirea unei vieţi. Dar neglijarea acestor lucruri mărunte poate conduce la dezvoltarea unei existenţe care este caracterizată de amărăciune şi durere. – 3T 539, 540 (1875)
11
STUDIUL BIBLIEI ŞI DEZVOLTAREA MINŢII
Temelia tuturor studiilor. – Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să constituie temelia tuturor studiilor, iar cuvintele revelaţiei, cercetate cu atenţie, stimulează şi fortifică atât intelectul, cât şi inima. Pentru a înţelege descoperirea voinţei lui Dumnezeu pentru noi, este necesară o cultivare a intelectului. Aceasta nu poate fi neglijată de nici unul dintre aceia care se consideră ascultători ai poruncilor lui Dumnezeu. Capacităţile minţii nu ne-au fost dăruite de Dumnezeu pentru a fi dedicate unor îndeletniciri ieftine şi frivole. – MS 16, 1896
O principialitate fermă. – Acceptarea adevărurilor Bibliei va înnobila mintea şi va înălţa sufletul. Dacă ar acorda Cuvântului lui Dumnezeu o apreciere cuvenită, atât tinerii, cât şi cei mai în vârstă ar avea o integritate morală şi o principialitate fermă, care i-ar face capabili să reziste ispitei. – MH 459 (1905)
Singura călăuză adevărată. – Familiarizarea cu Scripturile dezvoltă capacitatea de discernământ între bine şi rău şi întăreşte sufletul împotriva atacurilor lui Satana. Biblia este o sabie a Duhului care nu va da greş niciodată în învingerea adversarului. Ea este singura călăuză demnă de încredere, în domeniul tuturor aspectelor legate de doctrină şi practică. Motivul pentru care Satana deţine o putere atât de mare în dominarea minţii şi a inimii oamenilor este faptul că aceştia nu au făcut din Cuvântul lui Dumnezeu sfătuitorul lor personal şi nu şi-au verificat conduita prin intermediul testului veritabil al Scripturii. Biblia este cea care ne va indica traseul precis, pe care trebuie să-l urmăm pentru a deveni moştenitori ai slavei. – RH, 4 ianuarie 1881 (HC 31)
Definiţia înaltei educaţii. – Nu există o educaţie mai înaltă decât aceea de care au beneficiat primii ucenici şi care ne este descoperită prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu. A dobândi o educaţie mai înaltă înseamnă, în mod implicit, a respecta acest Cuvânt; a umbla pe urmele paşilor lui Hristos şi a practica virtuţile Sale. Ea înseamnă renunţare la egoism şi consacrarea întregii vieţi în slujba lui Dumnezeu.
O educaţie mai înaltă presupune ceva mai mare şi mai divin decât cunoştinţele care pot fi obţinute prin simpla însuşire a informaţiilor aflate în cărţi. Ea înseamnă o cunoaştere experimentală şi personală a lui Hristos; eliberarea de ideile, obiceiurile şi practicile care au fost dobândite în şcoala prinţului întunericului şi care se află în opoziţie cu loialitatea faţă de Dumnezeu. Ea înseamnă biruinţă asupra încăpăţânării, mândriei, egoismului, ambiţiei lumeşti şi asupra scepticismului. Ea este mesajul eliberării din robia păcatului. – CT 11, 12 (1913)
Ce anume inspiră mintea. – În Cuvântul lui Dumnezeu se găsesc subiecte destinate celor mai profunde cugetări şi temele celor mai înalte aspiraţii. Prin intermediul acestui Cuvânt, noi putem păstra legătura cu patriarhii şi profeţii şi putem asculta mesajul adresat omului din partea Celui Etern. În Cuvântul Său, putem admira Maiestatea Cerului umilin-du-Se, pentru a deveni răscumpărarea şi siguranţa noastră, pentru a veni în ajutorul celui neputincios în lupta cu puterile întunericului şi pentru a câştiga biruinţa în locul nostru. Contemplarea plină de reverenţă a unor asemenea teme ne va sensibiliza, ne va sfinţi şi ne va înnobila inima, oferind putere şi vitalitate minţii. – CT 52, 53 (1913)
Dezvăluirea sensului existenţei. – Ceea ce ne determină să preţuim Biblia, mai presus de orice alte considerente, este faptul că în ea este revelată voinţa lui Dumnezeu pentru oameni. Ea ne dezvăluie atât obiectivul creării noastre, cât şi mijloacele prin intermediul cărora poate fi împlinit sensul existenţei. Biblia ne oferă înţelepciunea prin care putem face viaţa prezentă mai bună şi ne învaţă cum să intrăm în posesia vieţii veşnice. Nici o altă carte nu poate răspunde întrebărilor minţii şi nu poate satisface căutările inimii. Prin dobândirea unei cunoaşteri a Cuvântului lui Dumnezeu şi prin respectarea principiilor conţinute de acesta, oamenii se pot ridica din cele mai mari adâncimi ale degradării, devenind în felul acesta copii ai lui Dumnezeu şi împreună slujitori cu îngerii fără păcat. – CT 53, 54 (1913)
Parabolele impresionează şi stimulează mintea. – Dumnezeu a prevăzut ca mintea noastră să fie impresionată, deşteptată şi instruită prin intermediul parabolelor Sale sfinte. Natura creată de El contrazice încercările unora de a separa ştiinţa de creştinismul Bibliei. Dorinţa lui Dumnezeu este ca lucrurile din natură, care se adresează simţurilor noastre, să ne atragă atenţia şi să întipărească adevărurile cereşti în mintea noastră. – YI, 6 mai 1897
Biblia este fără rival. – Din punct de vedere al influenţei educative, Biblia este fără rival. Nici un alt domeniu de cercetare nu conferă capacităţilor minţii o vigoare care să poată fi comparată cu puterea intelectuală generată în efortul de a surprinde şi de a pătrunde adevărurile uimitoare ale revelaţiei divine. Mintea are însuşirea de a se adapta treptat la subiectele cu care i se îngăduie să se ocupe. Dacă este preocupată numai de lucruri banale şi ignoră sau evită subiectele mari şi înălţătoare, ea va ajunge pipernicită şi slabă. Dacă niciodată nu i se cere să lupte pentru înţelegerea problemelor dificile şi dacă nu este angajată în mod stăruitor în asimilarea adevărurilor majore, după o perioadă de timp, mintea îşi va pierde aproape total orice capacitate de a se dezvolta. – 5T 24 (1882)
Acceptarea Bibliei cu o credinţă simplă. – Dorinţa lui Dumnezeu este aceea ca omul să-şi exercite capacităţile raţionale, iar studiul Bibliei va înnobila şi întări mintea, aşa cum nici un alt domeniu de studiu nu o poate realiza. Cercetarea Bibliei constituie exerciţiul cel mai bun pentru dezvoltarea minţii umane, atât din punct de vedere spiritual, cât şi din punct de vedere intelectual. Deşi dezvoltarea capacităţilor raţionale este în acord cu voinţa divină, noi trebuie să fim conştienţi de pericolul idolatrizării acestei raţiuni, care este supusă slăbiciunii şi infirmităţii omenescului.
Oricât de mare ar fi capacitatea noastră intelectuală, nici chiar cele mai simple adevăruri ale Scripturii nu pot fi accesibile înţelegerii, decât atunci când manifestăm simplitatea şi credinţa unui copil, dispus să înveţe şi să primească ajutorul Duhului Sfânt. Conştienţa puterii şi a înţelepciunii lui Dumnezeu, precum şi a incapacităţii noastre de a pricepe măreţia Lui ar trebui să ne inspire o atitudine plină de umilinţă. Când deschidem Cuvântul lui Dumnezeu, noi trebuie să trăim acelaşi simţământ de reverenţă pe care l-am avea dacă am păşi în mod personal înaintea prezenţei Sale divine. Când ne apropiem de Biblie, raţiunea trebuie să recunoască o autoritate superioară ei înşişi, iar inima şi intelectul trebuie să se închine în faţa Marelui EU SUNT. – 5T 703, 704 (1889)
Nimic din ceea ce aduce confuzie asupra Cuvântului lui Dumnezeu nu ar trebui studiat. – Isus Hristos reprezintă standardul de evaluare a existenţei noastre spirituale. El Îl descoperă pe Tatăl. Nimic din ceea ce ar putea aduce asupra minţii o umbră de confuzie în înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu nu ar trebui să se afle printre lucrurile care constituie hrana oferită intelectului nostru. Nici o nebăgare de seamă sau neatenţie nu are voie să fie îngăduită în procesul de cultivare a solului inimii. Mintea trebuie să fie astfel pregătită, încât să ajungă în stare să înţeleagă valoarea şi semnificaţia lucrării şi a cuvintelor lui Hristos, deoarece El a venit din cer pentru a renaşte în om simţământul nevoii de mântuire şi pentru a oferi pâinea vieţii tuturor celor care tânjesc după cunoaşterea spirituală. – MS 15, 1898
Scripturile recunosc alegerea morală a omului. – Când cercetăm Cuvântul lui Dumnezeu, îngerii Săi se află alături de noi, proiectând asupra paginilor lui razele strălucitoare ale înţelegerii. Scripturile apelează la inima omului, recunoscându-i puterea de a alege între bine şi rău. Ele îi vorbesc prin avertismente, mustrări, cerinţe imperative şi încurajări. Dacă mintea omului nu va fi antrenată în cunoaşterea adevărurilor solemne ale Cuvântului lui Dumnezeu, ea va deveni din ce în ce mai firavă… Comparând scriptură cu scriptură, noi trebuie să ne cercetăm pe noi înşine, însuşindu-ne în mod personal dovezile propriei noastre credinţe. Luaţi Biblia în mână şi, plecaţi pe genunchi, rugaţi-L pe Dumnezeu să vă ilumineze mintea. – RH, 4 martie 1884
Cea mai nobilă dezvoltare a minţii. – Dacă Biblia ar fi studiată aşa cum ar trebui să fie, oamenii ar deveni puternici din punct de vedere intelectual. Subiectele tratate în Cuvântul lui Dumnezeu, simplitatea demnă a expresiilor lui, temele nobile cu care este confruntată mintea conduc la dezvoltarea unor capacităţi în fiinţa umană care nu ar putea fi dobândite prin intermediul nici unei alte lecturi. În Biblie se deschide un domeniu nelimitat pentru imaginaţie. În urma contemplării marilor ei teme, a asimilării imaginilor ei înălţătoare, care nu au nici o semnificaţie pentru cei cu un caracter trivial, gândirea şi sensibilitatea cercetătorului ajung mai curate şi mai elevate decât dacă şi-ar fi petrecut timpul cu citirea oricărei alte lucrări de origine omenească.
Mintea tinerilor nu va atinge niciodată nivelul celei mai nobile dezvoltări, dacă neglijează cea mai înaltă sursă a înţelepciunii – Cuvântul lui Dumnezeu. Motivul pentru care există atât de puţini oameni cu gândire profundă, atât de puţini oameni de o valoare autentică şi stabilă, este lipsa de respect şi iubire faţă de Dumnezeu şi faptul că principiile religioase nu sunt aplicate în viaţă aşa cum ar trebui să fie. – CTBH 126, 1890. (FE 165)
Cercetarea comorilor ascunse ale Scripturii. – În virtutea conţinutului ei precis, Biblia a fost rânduită spre a constitui călăuza noastră. Studiul Bibliei reprezintă cel mai potrivit mijloc, prevăzut pentru a conduce la dezvoltarea minţii şi la fortificarea intelectului. Cercetarea scrierilor sfinte înnobilează sufletul şi conferă vigoare capacităţilor intelectuale, aşa cum nici un alt studiu nu o poate realiza. Datorită faptului că au îngăduit ca mintea lor să fie preocupată numai cu lucruri obişnuite, fără a o solicita în mod stăruitor în descoperirea comorilor ascunse ale Cuvântului lui Dumnezeu, mii de slujitori ai Evangheliei au ajuns să aibă o gândire pipernicită. Dar, dacă mintea este preocupată cu studiul Cuvântului lui Dumnezeu, capacitatea de înţelegere devine mai vastă, iar puterile superioare ale intelectului se dezvoltă, în vederea asimilării unui adevăr înalt şi înnobilator.
Factorul care decide, fie lărgirea şi dezvoltarea capacităţii intelectuale, fie pipernicirea şi limitarea ei, este determinat de caracterul subiectelor cu care este familiarizată gândirea. Dacă nu este provocată la un efort consecvent şi serios în vederea cercetării şi înţelegerii adevărului, prin compararea Scripturii cu Scriptura, mintea va ajunge în mod sigur la diminuarea puterilor şi la pierderea perspicacităţii. În cercetarea adevărului, ar trebui să ne propunem un obiectiv care să nu rămână niciodată la nivelul unei cunoaşteri superficiale. – RH, 28, 1897
Biblia călăuzeşte viaţa în mod corect. – Întreaga Biblie reprezintă revelaţia slavei lui Dumnezeu în Hristos. Dacă este primită, crezută şi respectată, Biblia este instrumentul cel mai eficient în lucrarea de transformare a caracterului. Ea constituie o provocare stimulatoare şi o forţă constrângătoare, care trezeşte la viaţă puterile spirituale, mintale şi fizice ale fiinţei şi călăuzeşte viaţa pe căile cele drepte.
Motivul pentru care atât cei tineri, cât şi cei ajunşi la maturitate sunt atât de uşor conduşi în păcat şi ispită este faptul că aceştia nu studiază şi nu meditează asupra Cuvântului lui Dumnezeu aşa cum ar trebui. Lipsa de statornicie şi de putere a voinţei în luarea deciziilor, care se manifestă în caracter şi în viaţă, este rezultatul neglijării îndrumărilor sfinte ale Cuvântului lui Dumnezeu. Ei nu exercită un efort stăruitor, pentru a-şi orienta mintea spre acele lucruri care inspiră o gândire curată şi sfântă şi pentru a o abate de le ceea ce este necurat şi lipsit de adevăr. – MH 458 (1905)
Biblia dezvăluie regulile unei vieţi sfinte. – În marea Lui compasiune faţă de noi, Domnul ne-a descoperit în Scriptură legile, poruncile şi regulile Sale, care ne călăuzesc în trăirea unei vieţi sfinte. În paginile ei, Dumnezeu ne arată păcatele pe care trebuie să le evităm; ne explică planul de mântuire şi ne indică drumul către cer. Dacă oamenii ascultă îndemnul Lui de a „cerceta Scripturile”, nici unul dintre ei nu va fi ignorant cu privire la toate aceste lucruri.
Progresul real al sufletului, în neprihănirea şi în cunoaşterea divină, este plănuit în cadrul unui proces de acumulare şi creştere, o creştere constantă în darurile pe care Domnul Hristos le-a adus în mijlocul nostru cu preţul unui infinit sacrificiu. Noi suntem nişte fiinţe limitate, dar am fost creaţi pentru a nutri simţământul infinitului.
Datoria noastră este aceea de a solicita întreaga capacitate intelectuală de care dispunem, în contemplarea lui Dumnezeu şi a minunatului Său plan alcătuit pentru mântuirea noastră. În acest fel, sufletul va fi înălţat deasupra lucrurilor de natură trecătoare şi va fi ancorat în mod ferm în lucrurile eterne.
Gândul că ne aflăm într-o lume care Îi aparţine lui Dumnezeu şi conştienţa faptului că trăim în prezenţa marelui Creator al Universului, care l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Lui, constituie pentru minte un domeniu de meditaţie mai vast şi mai nobil decât orice produs al ficţiunii umane. Gândul că privirile lui Dumnezeu sunt îndreptate asupra noastră, că El ne iubeşte şi că a fost atât de preocupat de soarta omului decăzut, încât L-a dat pe iubitul Său Fiu ca preţ de răscumpărare pentru ca nici unul dintre noi să nu moară asemenea unui nenorocit, este vrednic de cea mai mare consideraţie; şi oricine îşi deschide inima pentru a accepta şi pentru a contempla aceste teme măreţe va înceta să fie satisfăcut de informaţii senzaţionale şi triviale. – RH, 9 noiembrie 1886
O nouă inimă înseamnă o nouă minte. – Cuvintele „vă voi da o inimă nouă” înseamnă „vă voi da o minte nouă”. Schimbarea inimii este însoţită întotdeauna de o înţelegere limpede a aspectelor legate de conduita şi învăţătura creştină. Acurateţea convingerilor noastre cu privire la adevăr este direct proporţională cu înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu. Cel care, într-un spirit de rugăciune, acordă o atenţie deosebită Scripturii dovedeşte o gândire mai clară şi o logică mai precisă, ca şi cum, prin întoarcerea la Dumnezeu, ar fi atins un grad mai înalt de inteligenţă. – RH, 10 noiembrie 1904
Citirea ocazională a Bibliei. – O citire ocazională a paginilor sfinte ale Scripturii nu constituie o practică sigură pentru noi… Hotărâţi-vă să vă angajaţi mintea într-un efort bine determinat, cu scopul de a atinge dezideratul înalt care a fost aşezat înaintea voastră şi studiaţi Biblia cu un interes stăruitor, până când veţi ajunge capabili să înţelegeţi adevărul divin. Aceia care procedează astfel vor fi uimiţi de nivelul pe care îl poate atinge propria lor gândire. – YI, 29 iunie 1893 (HC 23)
Educarea memoriei ajută mintea. – Mintea nu trebuie lăsată să hoinărească. Ea trebuie educată pentru a stărui asupra Scripturilor şi asupra unor subiecte nobile. Aţi putea să vă propuneţi să memoraţi fragmente din Biblie şi chiar capitole întregi, care urmează a fi repetate atunci când Satana vă asaltează cu ispitele sale. Unul dintre pasajele cele mai recomandate în vederea realizării unui asemenea obiectiv este capitolul 58 din Isaia. Ridicaţi un zid de apărare în interiorul sufletului vostru, alcătuit din prescripţiile şi îndrumările date prin inspiraţia Duhului lui Dumnezeu.
Când Satana va încerca să conducă mintea, ademenind-o la preocuparea cu lucruri lumeşti şi frivole, cel mai eficient mod de a rezista asalturilor sale este răspunsul „Stă scris”… Când Satana va inspira îndoieli, îndemnându-ne să ne întrebăm dacă suntem cu adevărat poporul pe care Dumnezeu îl conduce şi îl pregăteşte pentru a rămâne biruitor în ziua cea mare, noi trebuie să fim pregătiţi să răspundem insinuărilor sale prin expunerea dovezilor clare ale Cuvântului lui Dumnezeu, care confirmă faptul că acesta este poporul rămăşiţei, care păzeşte poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus. – RH, 8 aprilie 1884
Studiul Bibliei produce o minte bine echilibrată. – Aceia care se află sub conducerea Duhului Sfânt vor fi capabili să expună adevărul într-un mod inteligent. Studiul însoţit de rugăciunea arzătoare după călăuzirea Duhului şi de o consacrare totală a inimii, pentru a fi sfinţită prin adevăr, constituie calea spre împlinirea făgăduinţelor lui Hristos.
Rezultatul unui asemenea studiu va fi dobândirea unei minţi bine echilibrate, deoarece puterile morale, mintale şi fizice ale fiinţei vor fi dezvoltate în mod armonios. Atunci, nu se va mai produce nici o paralizare a capacităţii de cunoaştere spirituală. Puterile intelectuale vor fi întărite, perspicacitatea şi intuiţia vor fi trezite la viaţă, conştiinţa va deveni sensibilă, simţămintele şi capacitatea împreunei simţiri vor fi sfinţite, o atmosferă spirituală mai bună va fi creată şi vor fi primite puteri noi, pentru a face faţă ispitei. – SpTEd 27, 12 iunie 1896. (FE 433, 434)
Un antidot pentru neutralizarea gândurilor otrăvitoare. – Când adevărurile Bibliei sunt asimilate de către minte, principiile ei sfinte prind rădăcini adânci în suflet, iar gustul şi predilecţiile intelectului se ataşează de adevăr. Într-o asemenea minte, nu va exista nici o dorinţă după acea literatură degradantă şi excitantă, care slăbeşte puterile morale şi diminuează capacităţile cu care a fost înzestrată mintea de către Dumnezeu, pentru a fi de folos. Cunoaşterea Bibliei se va dovedi a fi antidotul pentru neutralizarea gândurilor otrăvitoare, strecurate în suflet prin intermediul unei lecturi fără discernământ. – RH, 9 noiembrie 1886, (HC 202)
Protecţie împotriva superstiţiei. – Dacă învăţăturile acestui Cuvânt ar exercita o influenţă dominantă asupra vieţilor noastre, dacă mintea şi inima ar fi aduse în ascultare de puterea lui conducătoare, relele care există în prezent în bisericile şi familiile noastre nu şi-ar mai găsi locul. Învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să conducă mintea şi inima, astfel încât viaţa de cămin să poată deveni o demonstraţie a puterii harului lui Dumnezeu.
Dacă nu ar exista Biblia, teoriile false ne-ar deruta. Mintea ar fi supusă tiraniei superstiţiei şi erorii. Dar, din moment ce cunoaştem istoria autentică a începuturilor lumii, nu ne putem permite să ne împovărăm mintea cu speculaţii omeneşti şi cu teorii nevrednice de crezare. – RH, 10 noiembrie 1904
Biblia dezvoltă capacităţile intelectuale. – Dacă urmărim să ne însuşim acea cunoştinţă ce poate fi obţinută printr-un studiu al Bibliei, capacităţile noastre intelectuale vor fi dezvoltate. Mintea îşi lărgeşte orizontul gândirii şi devine cu mult mai echilibrată în cadrul unui studiu al Bibliei decât dacă ar fi ocupată cu dobândirea culturii generale, obţinute prin intermediul unei literaturi care nu are nici o tangenţă cu Scriptura. Nici o cunoaştere nu este atât de temeinică, de consecventă şi de vastă cum este aceea care poate fi dobândită din studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Acesta este adevăratul izvor al oricărei cunoaşteri.
Biblia este asemenea unei fântâni. Cu cât priveşti în ea mai mult, cu atât ţi se pare că este mai adâncă. Marile adevăruri ale istoriei sacre conţin o putere şi o frumuseţe uimitoare şi au implicaţii la fel de vaste ca şi eternitatea. Nici o ştiinţă nu se poate compara cu acea ştiinţă care dezvăluie caracterul lui Dumnezeu.
Moise a fost educat în toată înţelepciunea egiptenilor şi totuşi a declarat: „Iată, v-am învăţat legi şi porunci, cum mi-a poruncit Domnul, Dumnezeul meu, ca să le împliniţi în ţara pe care o veţi lua în stăpânire. Să le păziţi şi să le împliniţi; căci aceasta va fi înţelepciunea şi priceperea voastră înaintea popoarelor, care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi şi vor zice: ’Acest neam mare este un popor cu totul înţelept şi priceput!’” – RH, 25 februarie 1896. (FE 393)
Înzestrarea minţii cu putere. – De ce nu am înălţa şi de ce nu am aprecia această carte, această comoară preţioasă, tratând-o ca şi cum ar fi un prieten de valoare? Ea constituie harta care ne călăuzeşte în mijlocul mării furtunoase a vieţii. Ea este ghidul care ne indică drumul către locaşurile cereşti şi ne dezvăluie caracterele pe care trebuie să ni le însuşim, pentru a deveni locuitorii lor. Nu există nici o altă carte a cărei cercetare să înnobileze şi să întărească mintea, aşa ca studiul Bibliei. În ea se află subiecte de cea mai înaltă factură, destinate să trezească puterile intelectului. Confruntarea facultăţilor noastre intelectuale cu uimitoarele adevăruri ale revelaţiei va înzestra mintea cu o putere pe care nimic altceva nu o poate inspira. Efortul de a înţelege şi de a aprecia marile teme ale Scripturii va lărgi orizonturile gândirii. Noi putem pătrunde în profunzimile ascunse ale tezaurului adevărului şi putem descoperi acele comori preţioase care vor îmbogăţi sufletul. Aici putem învăţa cum să trăim în adevăr şi cum să murim în siguranţa mântuirii. – RH, 4 ianuarie 1881 (HC 31)
Studiul Bibliei va lărgi orizontul gândirii. – Biblia este călăuza noastră pe căile sigure care conduc la viaţa eternă. Dumnezeu a inspirat oameni pentru a scrie acele învăţături ce conţin adevărul de care avem nevoie. Dacă sunt practicate, aceste învăţături atrăgătoare îl vor face capabil pe cel care le acceptă să obţină o putere morală care îl aşază în rândul celor mai educate minţi. Gândirea tuturor acelora care studiază Cuvântul lui Dumnezeu îşi va lărgi orizontul. Cu mult mai presus de orice alt domeniu de cercetare, influenţa studiului acestui Cuvânt divin are ca scop să dezvolte capacitatea de înţelegere şi de a înzestra fiecare facultate a minţii cu o nouă putere. În felul acesta, gândirea este confruntată cu principiile vaste şi înnobilatoare ale adevărului. Mintea oamenilor este adusă într-o strânsă legătură cu cerul, primind inteligenţă, cunoştinţă şi înţelepciune. – YI, 13 octombrie 1898. (SD 70)
Biblia, o revelaţie a lui Iehova. – Această Carte a constituit, de-a lungul tuturor timpurilor, instrumentul revelaţiei lui Iehova. Scrierile divine au fost dedicate scopului de a reprezenta puterea lui Dumnezeu pentru fiinţele omeneşti. Adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu nu constituie exprimarea lipsită de valoare a unor opinii particulare, ci declaraţiile temeinice ale Celui Prea Înalt. Acela care face din adevărurile Scripturii o parte a vieţii sale devine o fiinţă nouă din toate punctele de vedere. Deşi nu i se oferă puteri mintale suplimentare, care să nu fi existat mai înainte, întunericul care i-a învăluit gândurile, datorită păcatului şi ignoranţei, este îndepărtat. – RH, 10 noiembrie 1904
12
PERSEVERENŢA*
Străduieşte-te şi realizează. – Ceea ce conduce la câştigarea victoriei este un studiu serios, o străduinţă fermă şi un efort perseverent. Nu risipiţi nici o clipă şi nici o oră. Rezultatul muncii, al unei munci sârguincioase şi conştiincioase, va fi observat şi apreciat. Aceia care doresc să aibă o minte mai puternică o pot dobândi printr-o lucrare perseverentă. Mintea nu îşi dezvoltă capacitatea şi eficienţa decât prin utilizare. Iar gândirea devine mai perspicace doar dacă este tenace. Cel care îşi va utiliza puterile intelectuale şi fizice în modul cel mai asiduu va atinge cele mai mari rezultate. orice capacitate a fiinţei umane se dezvoltă prin acţiune. – RH, 10 martie 1903
Atingerea celei mai înalte dimensiuni a dezvoltării. – Adevăratul obiectiv al educaţiei ar trebui cântărit cu multă atenţie. Dumnezeu a încredinţat fiecărui om capacităţi şi puteri care să-I poată fi returnate, într-o măsură mai mare şi mai bogată. Toate darurile Sale ne sunt oferite cu scopul de a fi folosite la maxima lor potenţialitate. Dumnezeu ne cere tuturor să cultivăm puterile care ne-au fost dăruite, astfel încât să atingem cele mai înalte dimensiuni ale dezvoltării şi să devenim capabili de a le utiliza în lucrarea Sa şi pentru binecuvântarea omenirii. Fiecare talent pe care îl avem, indiferent dacă este manifestat prin capacitatea intelectuală, situaţia materială sau influenţa socială, vine de la Dumnezeu, iar noi putem să declarăm alături de David: „Totul vine de la Tine, şi din mâna Ta primim ce-Ţi aducem” (1 Cronici 29,14). – RH, 19 august 1884. (FE 82)
Calităţile nobile ale minţii nu sunt produsul întâmplării. – Indiferent de domeniul de activitate în care se manifestă, adevăratul succes nu este rezultatul norocului, al întâmplării sau al destinului. El este rodul lucrării providenţei lui Dumnezeu şi răsplata credinţei, a responsabilităţii, a virtuţii şi a perseverenţei. Însuşirile nobile ale minţii şi o atitudine morală înaltă nu sunt produsul întâmplării. Dumnezeu este Acela care creează ocaziile; dar succesul depinde de folosirea lor. – PK 486 (1917)
Cultura intelectuală reprezintă o însuşire necesară. – Cultura intelectuală reprezintă o însuşire de care avem nevoie atât ca oameni, cât şi pentru a corespunde solicitărilor timpului în care trăim. Nici sărăcia, nici originea umilă şi nici circumstanţele nefavorabile nu trebuie să împiedice cultivarea minţii. Facultăţile intelectuale trebuie să fie păstrate sub controlul voinţei, iar minţii nu trebuie să i se îngăduie să hoinărească în voie sau să fie absorbită de mai multe preocupări diferite în acelaşi timp, fără a se implica pe deplin în nici una.
Indiferent de studiul pe care îl întreprindeţi, vă veţi confrunta cu dificultăţi, dar să nu renunţaţi niciodată la cercetare datorită descurajării. Căutaţi, studiaţi şi rugaţi-vă; înfruntaţi orice dificultate cu tenacitate şi energie; exercitaţi puterea voinţei şi harul răbdării şi apoi cercetaţi din ce în ce mai perseverent, până când mărgăritarele adevărului se vor dezvălui înaintea ochilor voştri în toată claritatea şi frumuseţea lor, cu atât mai preţioase, cu cât greutăţile înfruntate pentru descoperirea lor au fost mai mari.
După ce aţi ajuns la o înţelegere clară a unui aspect al adevărului, încetaţi să vă concentraţi energiile asupra lui şi să fiţi preocupaţi în exclusivitate de el, aducându-l mereu în atenţie, în defavoarea celorlalte; ci alegeţi-vă un subiect nou şi examinaţi-l cu aceeaşi asiduitate. Taină după taină se va dezvălui înţelegerii voastre. Procedând astfel, veţi câştiga o dublă victorie. Nu numai că aţi acumulat o cunoştinţă folositoare, dar, prin eforturile intelectuale depuse, aţi realizat încă un pas pe calea dez-voltării puterilor minţii. Fiecare descoperire care a contribuit la dezlegarea unei taine poate constitui punctul de plecare pentru cercetarea unor noi comori ale adevărului, rămase încă neexplorate. – 4T 414 (1880)
Legea minţii. – Una dintre legile minţii este aceea că intelectul îşi micşorează sau îşi măreşte capacitatea, în raport direct proporţional cu calitatea preocupărilor cu care este familiarizat. Dacă nu sunt angajate în mod perseverent şi energic în acţiunea de cercetare a adevărului, puterile minţii îşi vor diminua, în modul cel mai sigur, capacitatea de a înţelege semnificaţiile profunde ale Cuvântului lui Dumnezeu. Dar, dacă este solicitată în dezvăluirea şi identificarea legăturilor dintre subiectele Bibliei, prin compararea Scripturii cu Scriptura şi a lucrurilor spirituale cu lucrurile spirituale, mintea îşi va lărgi orizontul şi se va dezvolta. Pătrundeţi în adâncimile adevărului, nu rămâneţi la suprafaţa lui; cele mai valoroase comori ale gândirii aşteaptă să fie descoperite de către cercetătorul talentat şi perseverent. – RH, 17 iulie 1888. (MYP 262)
Trezirea capacităţilor latente. – Pe cărările obişnuite ale vieţii, mulţi sunt asemenea unui truditor lipsit de avânt, învârtindu-se în cercul strâmt al îndatoririlor lui zilnice, în timp ce nu-şi dă seama de puterile sale latente care, dacă ar fi trezite la viaţă şi angajate în acţiune, l-ar aşeza printre marii conducători ai lumii. Pentru trezirea şi dezvoltarea acestor însuşiri inactive, este necesară atingerea unei mâini talentate. Isus a adunat în jurul Său oameni de felul acesta şi le-a oferit binecuvântarea celor trei ani de instruire sub supravegherea Lui personală. Nici un curs de pregătire, desfăşurat în şcolile rabinilor sau în ucenicia filozofilor, nu se putea compara cu valoarea educaţiei pri-mite în preajma lui Isus. – CT 511 (1913)
Mulţi ar fi putut deveni giganţi din punct de vedere intelectual. – Mulţi dintre angajaţii noştri ar fi putut deveni până acum nişte giganţi din punct de vedere intelectual, dacă şi-ar fi angajat cu perseverenţă gândirea şi cercetarea spre domenii din ce în ce mai profunde şi nu s-ar fi mulţumit cu atingerea unui nivel de pregătire scăzut. Mulţi dintre tinerii noştri sunt pândiţi de pericolul superficialităţii, pentru că renunţă să se dezvolte şi să ajungă la statura deplină de bărbaţi şi femei desăvârşiţi în Hristos Isus. Ei cred că deţin o înţelegere suficientă a unor subiecte; şi, dacă nu îşi găsesc plăcerea în studiu, nu se vor strădui să pătrundă în adâncimile adevărului, pentru a descoperi toate comorile pe care şi le-ar putea însuşi. – Lt 33, 1886
Necesitatea disciplinei de sine. – Dezvoltarea facultăţilor minţii reprezintă o cerinţă divină. Capacităţile noastre trebuie să fi cultivate într-o asemenea măsură, încât să fim în stare să expunem adevărurile, pentru slava lui Dumnezeu, dacă va fi necesar, chiar şi în faţa celor mai înalte autorităţi omeneşti. Dar, în aceeaşi măsură, avem nevoie de puterea transformatoare a lui Dumnezeu, care să modeleze în fiecare zi inimile şi caracterele noastre. Toţi aceia care pretind că sunt copii ai lui Dumnezeu trebuie să exercite disciplina de sine; deoarece numai în felul acesta voinţa şi intelectul nostru pot fi aduse în ascultare de voinţa lui Dumnezeu. O disciplină de sine fermă va contribui la înfăptuirea cauzei lui Dumnezeu mai mult decât elocvenţa şi decât cele mai strălucite talente. Dacă este bine disciplinată, o minte obişnuită va îndeplini o lucrare mai nobilă şi mai mare decât mintea care a beneficiat de cea mai înaltă educaţie şcolară sau care este dotată cu cele mai mari talente, dar căreia îi lipseşte stăpânirea de sine. – RH, 28 iulie 1896
Îngerii apără mintea umană. – Îngerii cerului se află la lucru pentru a apăra mintea omenească, iar puterea lor este mai mare decât puterea oştirilor întunericului. Există minţi care se preocupă de lucrurile sfinte, dar care nu se află într-o legătură strânsă cu Dumnezeu şi nu au capacitatea de a discerne influenţa Duhului Sfânt. Dacă harul Său nu le va modela caracterul după chipul şi asemănarea lui Hristos, Duhul Sfânt le va părăsi inimile, asemenea apei care se scurge dintr-un vas fisurat. Singura lor speranţă este aceea de a-L căuta pe Dumnezeu cu întreaga lor fiinţă – minte, inimă şi suflet – şi de a se strădui să exceleze în ascultarea de legile Sale. Este suficient să-i acordaţi o singură şansă şi Satana nu va ezita să vă răpească imaginaţia şi vă câştige devotamentul. – MS 11, 1893
Cea mai nobilă şi mai sfântă aspiraţie. – „Harul Meu îţi este de ajuns” (2 Corinteni 12,9) reprezintă o asigurare venită din partea Marelui Învăţător. Surprindeţi inspiraţia cuvintelor şi niciodată, dar niciodată nu vă lăsaţi copleşiţi de îndoială şi necredinţă. Fiţi energici. În religia curată şi nepătată, nu există nici un loc pentru un serviciu făcut pe jumătate. „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău, cu toată puterea ta” (Marcu 12,30). Acelora care cred în Cuvântul lui Dumnezeu, li se cere să nutrească cea mai nobilă şi mai sfântă aspiraţie. – SpTED 30, 12 iunie 1898 (CT 360)
Afirmă-ţi personalitatea dăruită de Dumnezeu. – Dumnezeu ne-a dăruit capacitatea de a gândi şi de a acţiona; şi numai printr-o acţiune însoţită de precauţie, căutând înţelepciune de la Dumnezeu, veţi deveni capabili de a purta poveri grele. Afirmă-ţi personalitatea dăruită de Dumnezeu. Nu fi niciodată umbra unei alte persoane. Ai certitudinea că Dumnezeu va lucra în tine, alături de tine şi prin tine. – MH 498, 499 (1905)
Degradarea lumii afectează mintea (mustrare adresată unui pastor căruia îi plăcea speculaţia). – Tu nu ar fi trebuit să fii un învă-ţător al adevărului. Măsura cunoaşterii lui Dumnezeu şi a experienţei tale ar fi trebuit să fie departe de ceea ce este acum. Tu ar fi trebuit să fii un om al înţelepciunii, deoarece Dumnezeu ţi-a dăruit capacităţi susceptibile de cea mai înaltă dezvoltare. Dacă ai fi renunţat la predilecţiile tale pentru speculaţie, dacă te-ai fi străduit să mergi în direcţia opusă faţă de cea în care te-ai îndreptat deja, acum ai fi fost capabil să realizezi un serviciu acceptabil în slujba lui Dumnezeu.
Dacă ţi-ai fi cultivat mintea în mod corect şi ţi-ai fi utilizat puterile pentru slava lui Dumnezeu, tu ai fi fost pe deplin calificat pentru a duce lumii un mesaj de avertizare. Dar degradarea lumii a afectat atât de mult intelectul tău, încât acesta a ajuns să fie lipsit de neprihănire. Tu nu ţi-ai cultivat capacităţile care ar fi făcut din tine un lucrător plin de succes pentru cauza lui Dumnezeu. Ar fi bine ca, de acum înainte, să-ţi corectezi lucrarea de educare a minţii, îndrumând-o pe căile cele drepte. Dacă acum nu vei deveni înţelept în ceea ce priveşte adevărul, întreaga vină îţi va aparţine în exclusivitate. – Lt 3, 1878
Un progres continuu. – Ceea ce doresc de la tine este ca aspiraţiile tale să fie nişte aspiraţii sfinte, pentru ca îngerii lui Dumnezeu să poată inspira în inima ta un zel sfânt, care să te călăuzească pe calea unui progres continuu şi temeinic şi să te facă să devii o lumină strălucitoare. Dacă întreaga ta fiinţă – cuget, suflet şi trup – este consacrată lucrării lui Dumnezeu, capacităţile tale intelectuale se vor dezvolta din punct de vedere al perspicacităţii şi al puterii. Nu precupeţi nici un efort, pentru ca, în şi prin harul lui Hristos, să atingi cele mai înalte standarde care se află înaintea ta. Tu poţi deveni tot atât de desăvârşit în sfera ta de activitate, precum Dumnezeu este desăvârşit în sfera Sa. Nu a declarat Domnul Hristos: „vor fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit” (Matei 5,48)? – Lt 123, 1904
Cultivarea tuturor puterilor. – Dorinţa lui Dumnezeu este ca noi să ne aflăm într-o continuă creştere în ce priveşte sfinţirea, fericirea şi valoarea. Toţi oamenii au capacităţi pe care ar trebui învăţaţi să le considere ca fiind nişte însuşiri sfinte. Dumnezeu doreşte ca tinerii să cultive fiecare putere a fiinţei lor şi să exercite fiecare însuşire cu care au fost dăruiţi. El doreşte ca tinerii să se bucure de tot ce este folositor şi preţios în această viaţă; să fie buni şi să realizeze binele, agonisindu-şi o comoară cerească pentru viaţa viitoare. – MH 398 (1905)
Ocazii care se află la îndemâna oricui. – Ocaziile şi avantajele necesare pentru dezvoltarea şi întărirea puterilor morale şi spirituale se află la îndemâna oricui. Mintea poate fi dezvoltată şi înnobilată şi trebuie să fie formată în aşa fel, încât să se poată îndeletnici cu lucrurile cereşti. Dacă însuşirile noastre nu vor fi cultivate până la limita maximă a potenţialului lor, noi nu vom atinge standardul pe care îl solicită Dumnezeu.
Dacă nu este orientată pe căile care duc către ceruri, mintea noastră va deveni o victimă sigură a ispitelor lui Satana şi se va angaja în proiecte şi întreprinderi lumeşti, care nu au nici o legătură cu Dumnezeu. Aceste lucrări vor absorbi tot zelul şi devotamentul şi vor consuma toate energiile şi aspiraţiile febrile, iar diavolul va sta şi va râde, privind cum oamenii îşi risipesc interesul într-un efort atât de asiduu, în lupta pentru atingerea unor obiective pe care nu le vor putea realiza niciodată. Diavolul este mulţumit dacă reuşeşte să alimenteze entuziasmul oamenilor prin iluzii lipsite de fundament, astfel încât aceştia să-şi dedice puterile minţii şi ale trupului unor deziderate pe care nu le vor îndeplini niciodată, deoarece, astfel, capacităţile care Îi aparţin lui Dumnezeu şi de care Dumnezeu are nevoie în lucrarea Sa sunt orientate într-o direcţie greşită şi în vederea atingerii unor scopuri greşite. – Lt 176, 1886
Vrăjmaşul nu trebuie să împiedice creşterea zilnică. – Hotărâţi-vă în mod categoric să atingeţi un standard nobil şi sfânt; puneţi-vă ţinte înalte; asemenea lui Daniel, acţionaţi cu o voinţă bine determinată, în mod consecvent şi perseverent şi nimic din ceea ce stă în puterea vrăjmaşului nu vă va putea împiedica să creşteţi zilnic. În ciuda inconvenientelor, a schimbărilor şi a încercărilor, voi puteţi progresa fără încetare, atât din punct de vedere al capacităţii intelectuale, cât şi al puterii morale.
Nimeni nu este nevoit să rămână un ignorant, afară de faptul că el însuşi alege să fie astfel. Cunoştinţa trebuie acumulată în mod constant; ea este asemenea unei hrane a minţii. Ca unii care aşteaptă venirea lui Hristos, trebuie să luăm o hotărâre fermă de a ne aşeza sub stindardul biruinţelor spirituale, încetând în mod categoric să ne petrecem viaţa de partea celor învinşi. Fiţi de partea învingătorilor; fiţi oameni ai lui Dumnezeu.
Posibilităţile cunoaşterii se află la îndemâna tuturor celor care o doresc. Planul lui Dumnezeu este ca mintea să devină mai puternică, iar gândirea mai profundă, mai vastă şi mai precisă. Umblaţi cu Dumnezeu asemenea lui Enoh şi, dacă veţi apela la Dumnezeu, considerându-L Sfătuitorul vostru personal, dezvoltarea voastră va fi sigură. – Lt 26d, 1887
Prindeţi-vă cu putere de braţul lui Dumnezeu şi mergeţi înainte. – Deoarece Dumnezeu este Acela care i-a dăruit omului intelectul şi l-a înzestrat cu capacitatea de dezvoltare, noi trebuie să ne prindem cu putere de braţul Său, să îndepărtăm din viaţa noastră orice atitudine caracterizată de frivolitate, neseriozitate şi imoralitate şi să învingem toate defectele caracterului nostru.
Tendinţa naturală a firii umane este aceea de a se angaja pe căile decăderii, dar Dumnezeu a prevăzut o putere care se va uni cu eforturile perseverente ale omului în lupta contra păcatului. Înclinaţiile fireşti pot fi anihilate prin exercitarea voinţei. Dacă se va uni cu ajutorul divin, omul va reuşi să reziste tentaţiilor ispititorului. Este adevărat că ispitele lui Satana se află în armonie cu înclinaţiile fireşti ale fiinţei umane şi, prin intermediul acestora, omul este îndemnat la păcat. Din acest motiv, singura lui şansă este aceea de a se lăsa condus pe deplin de Isus Hristos, iar Isus îl va învăţa cu exactitate ce are de făcut. Din înălţimile tronului Său ceresc, Dumnezeu ne invită să primim o cunună de slavă nepieritoare şi ne îndeamnă să luptăm lupta cea bună a credinţei, ducând până la capăt alergarea noastră, cu răbdare. Încredeţi-vă în Dumnezeu în fiecare clipă. El este credincios şi vă va călăuzi în înaintarea voastră, până la atingerea ţintei finale. – Lt 26d, 1887
Idealul lui Dumnezeu pentru copiii Săi. – Idealul lui Dumnezeu pentru copiii Săi este mai înalt decât cele mai nobile idealuri care ar fi putut fi concepute vreodată de gândirea umană. A fi sfânt, a fi asemenea lui Dumnezeu, acesta este obiectivul care trebuie să fie atins. Înaintea cercetătorului este deschisă calea unui progres necontenit. Obiectivul pe care îl are de realizat, standardul pe care îl are de atins reprezintă chintesenţa binelui, a purităţii şi a nobleţei. În timp ce va avansa cât mai rapid şi cât mai departe cu putinţă în orice domeniu al adevăratei cunoaşteri, eforturile sale vor fi orientate spre idealuri atât de înalte în comparaţie cu interesele trecătoare şi egoiste, precum este cerul faţă de pământ. – Ed 18, 19 (1903)
13
hRANA MINŢII
O dezvoltare înţeleaptă sau o utilizare greşită. – Dumnezeu nu ne binecuvântează cu talente pentru ca noi să le degradăm printr-o utilizare greşită. Datoria noastră este de a le dezvolta în mod înţelept. Educaţia nu este altceva decât pregătirea ce are scopul de a ne face capabili să utilizăm puterile morale, intelectuale şi fizice, cu care am fost dotaţi, astfel încât să ne îndeplinim îndatoririle zilnice cu cea mai mare competenţă. O lectură nepotrivită are ca urmare o educaţie falsă. Rezistenţa şi forţa intelectuală a creierului pot fi diminuate sau dezvoltate, în funcţie de maniera în care sunt utilizate. – 4T 498 (1880)
O hrană sănătoasă pentru minte. – O lectură curată şi sănătoasă va reprezenta pentru minte ceea ce reprezintă o hrană sănătoasă pentru organism. În felul acesta, veţi deveni mai puternici, atât pentru a rezista în faţa ispitei, cât şi pentru a vă forma obiceiuri corecte şi pentru a acţiona în conformitate cu principii corecte. – RH, 26 decembrie 1882 (SD 178)
Păziţi-vă căile de acces ale sufletului. – Pentru a rezista ispitei, este necesară îndeplinirea unei lucrări. Toţi aceia care doresc să nu ajungă victime ale capcanelor pregătite de Satana trebuie să-şi păzească bine căile de acces ale sufletului, evitând să citească, să privească sau să asculte ceva care le-ar inspira gânduri nesfinte.
Mintea nu ar trebui lăsată să rătăcească la întâmplare, oprindu-se asupra oricărei teme care i-ar putea fi sugerată de duşmanul sufletelor. „Încingeţi-vă coapsele minţii”, spune apostolul Petru, „fiţi treji, … nu vă lăsaţi târâţi în poftele pe care le aveaţi altădată, când eraţi neştiutori. Ci, după cum cel care v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră” (1 Petru 1,13-15).
Pavel zice: „Tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească” (Filipeni 4,8). Respectarea acestei recomandări necesită rugăciune stăruitoare şi o atitudine de veghere necontenită. Pentru ca mintea noastră să fie atrasă spre cer şi pentru a găsi plăcere în preocuparea cu lucrurile curate şi sfinte, noi avem nevoie de influenţa durabilă şi temeinică a Duhului Sfânt. Iar Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie studiat cu atenţie şi perseverenţă. „Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău.” „Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta”, spune psalmistul (Psalmii 119,9.11). – PP 460 (1890)
Caracterul descoperit prin alegerea lecturii. – Natura expe-rienţei religioase a unei persoane este dezvăluită de caracterul cărţilor pe care preferă să le citească atunci când se află în momentele sale de relaxare. Pentru a avea un tonus intelectual sănătos, tinerii trebuie să trăiască într-o continuă comuniune cu Dumnezeu, prin intermediul Cuvântului Său. Conducându-ne pe calea mântuirii, prin Domnul Hristos, Biblia reprezintă călăuza noastră spre o viaţă mai nobilă şi mai bună. Paginile ei conţin cele mai interesante şi cele mai instructive relatări istorice şi biografice care ar fi putut fi scrise vreodată. Aceia a căror imaginaţie nu a fost pervertită prin citirea literaturii de ficţiune vor constata că Biblia reprezintă cea mai interesantă carte. – YI, 9 octombrie 1902. (MYP 273, 274)
Unele cărţi dezorientează mintea. – Multe dintre cărţile îngrămădite în rafturile marilor biblioteci ale lumii contribuie mai degrabă la dezorientarea minţii decât la dezvoltarea înţelegerii. Cu toate acestea, oamenii cheltuiesc sume de bani substanţiale pentru achiziţionarea unor asemenea cărţi şi petrec ani de zile în studierea lor, în timp ce la îndemâna lor se află cuvintele Aceluia care este Alfa şi Omega înţelepciunii. Timpul risipit în cercetarea acestor cărţi ar putea fi folosit mult mai bine, dacă ar fi dedicat acelei cunoaşteri despre care Scriptura spune că este chiar viaţa veşnică. Numai aceia care dobândesc o asemenea cunoştinţă vor auzi în cele din urmă cuvintele: „Voi aveţi totul deplin în El” (Coloseni 2,10). – (Pamflet) Words of Counsel 1903. (CH 369)
O înţelegere confuză. – Când Cuvântul lui Dumnezeu este ignorat în favoarea altor cărţi, care conduc departe de Dumnezeu, afectând şi împiedicând înţelegerea principiilor Împărăţiei cerului, educaţia obţinută reprezintă o pervertire a ceea ce înseamnă ea de fapt. Nici un cercetător nu-L poate cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu, dacă mintea sa nu a fost alimentată cu o hrană intelectuală curată şi în mod absolut necontaminată de aşa-zisa înaltă educaţie, care este amestecată cu ideile necredinţei. Numai aceia care cooperează cu cerul în planul de mântuire pot înţelege natura adevăratei educaţii, în sensul real al cuvântului. – CT 15 (1913)
Puterea despotică a autorilor necredincioşi (cuvinte adresate din partea îngerului călăuzitor). – Mintea omenească este fermecată cu uşurinţă de minciunile lui Satana, iar lucrările lui produc neplăcere pentru contemplarea Cuvântului lui Dumnezeu care, dacă este primit şi apreciat, va asigura viaţa veşnică celui ce îl acceptă. Voi sunteţi produsul propriilor voastre obiceiuri şi trebuie să vă amintiţi că obiceiurile corecte constituie o binecuvântare, atât din perspectiva efectelor lor asupra propriului vostru caracter, cât şi prin influenţa spre bine pe care o exercită asupra celor din jur; dar obiceiurile greşite, o dată înrădăcinate, constituie o putere despotică şi duc mintea în robie. Dacă nu ai fi citit niciodată vreun cuvânt din aceste cărţi [ale unui autor necredincios], astăzi, ai fi fost cu mult mai capabil să înţelegi acea Carte care, mai presus de orice alte lucrări, este vrednică de a fi studiată şi oferă singurele concepţii corecte cu privire la o educaţie mai înaltă. – 6T 162 (1900)
Lectura unor lucrări literare superficiale produce o imaginaţie bolnavă. – Mulţi dintre tinerii noştri au fost înzestraţi de către Dumnezeu cu capacităţi superioare. El le-a dăruit talentele cele mai nobile; dar puterile lor au fost degradate, mintea lor a devenit labilă şi confuză şi, ani de zile, nu au realizat nici o creştere în har şi în cunoştinţă, deoarece s-au dedicat satisfacerii apetitului pentru o literatură uşoară. Ei au întâmpinat, în stăpânirea apetitului pentru aceste lucrări literare superficiale, o dificultate la fel de mare cu aceea pe care o simte un beţiv, atunci când încearcă să-şi stăpânească dorinţa după băuturile alcoolice.
Aceşti tineri ar fi putut deveni colaboratori ai caselor noastre de editură şi ar fi putut fi lucrători eficienţi în producerea şi pregătirea materialelor pentru tipărire sau în lucrarea de corectură; dar talentele lor au fost pervertite atât de mult timp, până când ei au ajuns nişte dispeptici intelectuali şi, prin urmare, incapabili de a mai desfăşura o activitate folositoare în vreunul dintre aceste domenii. Imaginaţia lor este bolnavă. Vieţile lor plutesc în iluzii. Ei nu sunt în stare să-şi aducă la îndeplinire nici măcar îndatoririle elementare ale vieţii; iar ceea ce este cel mai trist şi mai descurajator este faptul că şi-au pierdut orice plăcere pentru o lectură serioasă.
Ei au ajuns să fie încântaţi şi mulţumiţi numai de o hrană intelectuală care se aseamănă povestioarelor intens excitante, aflate în lucrări literare cum ar fi Coliba Unchiului Tom. Această carte a avut un rol benefic pentru timpul în care a fost scrisă, deoarece s-a adresat unor oameni care aveau nevoie de o conştientizare a concepţiilor lor false cu privire la sclavie; dar noi ne aflăm la hotarele lumii eterne, unde asemenea povestiri nu sunt necesare în pregătirea noastră pentru viaţa veşnică. – 5T 518, 519 (1889)
Cărţi care slăbesc puterile minţii. – Romanele de dragoste şi povestirile frivole şi excitante constituie o altă categorie de cărţi care reprezintă un blestem pentru toţi cititorii. Este posibil ca autorul să fi introdus o morală pozitivă şi să fi antrenat sentimente religioase pe întregul parcurs al lucrării; cu toate acestea, în cele mai multe cazuri, Satana se ascunde îmbrăcat în veşminte îngereşti, fiind mai eficace în acţiunea de înşelare şi rătăcire. Mintea este afectată într-o mare măsură de calitatea hranei intelectuale pe care o primeşte. Cititorii de literatură frivolă şi excitantă ajung incapabili de a-şi îndeplini responsabilităţile care le-au fost încredinţate. Ei trăiesc o viaţă iluzorie şi nu au nici o dorinţă de a cerceta Scripturile şi de a se hrăni cu mana cerească. Mintea este slăbită şi îşi pierde capacitatea de a medita asupra marilor teme ale datoriei şi ale destinului. – 7T 165 (1902)
Ficţiunea şi gândurile senzuale. – Hrana intelectuală pentru care [cititorii de ficţiune] nutresc o adevărată pasiune are un efect poluant şi conduce la apariţia gândurilor murdare şi senzuale. Am simţit o milă sinceră faţă de aceste suflete, atunci când mi-am dat seama cât de mult pierd prin neglijarea ocaziilor de a ajunge la cunoaşterea lui Hristos; cunoaştere în care este centrată speranţa noastră pentru viaţa veşnică. Cât de mult timp preţios este risipit; cât de mult timp care ar fi putut fi petrecut în studiul Modelului absolut al adevăratei bunătăţi! – CTBH 123, 1890. (MYP 280)
O minte care se prăbuşeşte în nebunie (cuvinte de avertizare adresate unei femei invalide). – Ani de zile, mintea ta a fost asemenea unui canal plin de pietriş, reziduuri şi plante, prin care se scurge tulbure apa murdară. Dacă puterile tale ar fi fost conduse de idealuri înalte, ai fi putut să nu fii invalida care eşti în prezent. Pretenţia de a fi tratată cu îngăduinţă în satisfacerea mofturilor şi a preocupării tale excesive cu cititul este un capriciu.
Am văzut lampa aprinsă în camera ta în miezul nopţii, în timp ce îţi curgeau lacrimile citind cine ştie ce povestioară fascinantă, stimulân-du-ţi în felul acesta creierul deja supraexcitat. Acest obicei te-a rupt de viaţa reală şi ţi-a epuizat puterile fizice, mintale şi morale. Tulburările tale de program au creat dezordine în casa ta şi, dacă ai fi continuat să trăieşti în felul acesta, mintea ţi s-ar fi prăbuşit într-o stare de nebunie. Harul pe care l-ai primit din partea lui Dumnezeu a fost în mod greşit folosit; timpul pe care ţi l-a dat Dumnezeu a fost risipit. – 4T 498 (1880)
Drogaţi intelectual. – Cititorii de povestiri frivole şi excitante devin oameni incapabili de a-şi îndeplini responsabilităţile vieţii de zi cu zi. Ei trăiesc într-o lume ireală. Am văzut copii cărora li s-a permis să-şi facă un obicei din lectura unor asemenea povestiri. Acasă sau în altă parte, aceştia erau lipsiţi de astâmpăr, visători şi incapabili de a conversa pe vreo temă, cu excepţia unor subiecte banale. Mintea lor era cu totul străină de ideile religioase. Datorită cultivării gustului pentru poveştile de senzaţie, apetitul intelectual este pervertit, iar mintea ajunge să nu mai fie satisfăcută decât dacă primeşte în exclusivitate acest gen de hrană cu totul inconsistentă. Cred că pentru aceia care se complac în citirea acestui gen de lectură nu există o denumire mai potrivită decât cea de drogaţi intelectual. Obiceiurile dăunătoare în domeniul lecturii au asupra creierului un efect similar aceluia pe care obiceiurile nesănătoase în alimentaţie şi băutură îl au asupra trupului. – CT 134, 135 (1913)
O îngăduinţă de sine excesivă este păcat. – O îngăduinţă de sine excesivă, în mâncare, băutură, somn sau lectură, constituie un păcat. Activitatea armonioasă şi sănătoasă a tuturor puterilor trupului conduce la fericire… Exercitarea capacităţilor intelectuale ar trebui să fie orientată asupra acelor subiecte care au o legătură cu interesele noastre eterne. Aceasta va contribui la sporirea sănătăţii trupului şi a minţii. – 4T 417 (1880)
Suprasolicitarea minţii. – Studentul care doreşte să parcurgă materia din doi ani de studiu într-un singur an şcolar nu ar trebui să fie lăsat să procedeze aşa în virtutea propriei sale dorinţe. Preluarea unei cantităţi duble de muncă intelectuală înseamnă, pentru mulţi, o suprasolicitare a minţii în detrimentul exerciţiului fizic. Presupunerea că mintea deţine capacitatea de a asimila o supradoză de hrană intelectuală este lipsită de o justificare logică. Suprasolicitarea minţii cu informaţii constituie un păcat la fel de mare ca şi acela al supraîncărcării organelor digestive cu hrană. – CT 296 (1913)
Cercetaţi hrana intelectuală care vă este servită în conversaţii. – Cel mai bun lucru pe care-l poate face un suflet este acela de a cerceta cu atenţie calitatea hranei intelectuale care îi este servită în conversaţii. Când sunteţi abordaţi de către aceia care îşi găsesc o preocupare substanţială a vieţii în plăcerea de a vorbi şi care sunt întotdeauna pregătiţi cu tot arsenalul necesar pentru a vă determina să le spuneţi ceea ce doresc, invocând formule de genul: „Spune-mi ce ştii şi îţi voi spune şi eu ceea ce ştiu”, opriţi-vă un moment şi întrebaţi-vă în sinea voastră dacă această conversaţie va conduce la întărirea spirituală şi la dezvoltarea unei influenţe spirituale în atmosfera căreia să puteţi mânca trupul şi să puteţi bea sângele Fiului lui Dumnezeu. „Apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu” (1 Petru 2,4). Aceste cuvinte spun mult.
Nouă nu ne este permis să fim gâlcevitori, bârfitori sau amatori de poveşti de largă circulaţie; noi nu avem voie să fim purtătorii unei mărturii mincinoase. Dumnezeu ne interzice să ne angajăm în conversaţii uşuratice şi lipsite de sens, în gesticulări sau glume sterile sau în exprimarea unor cuvinte fără temei. El ne va cere să dăm socoteală pentru tot ce vorbim. Orice cuvânt care nu a adus nici un bine, nici pentru vorbitor şi nici pentru ascultători, va fi sancţionat la judecata lui Dumnezeu. Prin urmare, să ne angajăm în conversaţii care conduc la întărirea şi zidirea noastră spirituală. Aduceţi-vă aminte că voi sunteţi preţioşi în ochii lui Dumnezeu. Nici unei conversaţii ieftine şi absurde şi nici unui principiu greşit nu trebuie să i se îngăduie să se strecoare în formarea experienţei voastre creştine. – MS 68, 1897. (FE 458)
O femeie a cărei inimă a fost pervertită de ceea ce a privit. – Sora __, deşi are calităţi înnăscute excepţionale, este atrasă în permanenţă departe de Dumnezeu de către prietenii ei şi rudele necredincioase, care nu iubesc adevărul şi nu acordă nici o apreciere spiritului de sacrificiu şi de renunţare la sine, necesar pentru cauza adevărului. Sora __ nu a înţeles încă până acum importanţa separării de lume, aşa cum o cere porunca lui Dumnezeu. Inima ei a fost pervertită de imaginile pe care le-a privit şi de cuvintele pe care le-a ascultat. – 4T 108 (1876)
Sunete, imagini şi influenţe care corup. – Aveţi un motiv serios de îngrijorare pentru copiii voştri, deoarece sunt confruntaţi la fiecare pas cu ispite. Ei nu pot evita contactul cu tovărăşiile rele… Copiii voştri vor vedea imagini, vor auzi sunete şi vor fi supuşi unor influenţe imorale care, dacă nu sunt întru totul supravegheate, le vor corupe inima şi le vor deforma caracterul într-un mod imperceptibil, dar sigur. – Pacific Health Journal, iunie 1890. (AH 406)
Unele tovărăşii sunt asemenea unei otrăvi lente. – Dacă glasul meu ar putea ajunge la toţi părinţii care se află în ţară, i-aş avertiza să nu fie îngăduitori faţă de preferinţele copiilor lor în alegerea tovărăşiilor şi a prieteniilor. Părinţii acordă prea puţină importanţă faptului că impresiile dăunătoare exercitate asupra copiii lor sunt cu mult mai uşor acceptate decât impresiile divine; prin urmare, cercul de prieteni în care se integrează copiii trebuie să fie cel mai favorabil posibil, în vederea creşterii în har şi a înrădăcinării, în inima lor, a adevărului revelat în Cuvântul lui Dumnezeu.
Dacă se află în compania acelora ale căror subiecte de conversaţie sunt lipsite de importanţă şi lumeşti, mintea copiilor se va coborî la acelaşi nivel. Dacă sunt martorii unor discuţii în care principiile religioase sunt dispreţuite şi în care adevărul este atacat prin obiecţii tăioase, toate acestea se vor infiltra în mintea lor şi le vor influenţa caracterele.
Dacă mintea copiilor este umplută de poveşti facile, adevărate sau fictive, nu va mai rămâne nici un loc pentru informaţiile şi cunoştinţele ştiinţifice de care ar trebui să fie preocupaţi. O, cât de devastatoare pentru intelect este această dragoste faţă de lectura uşuratică! Cât de mare este măsura în care aceasta distruge principiile sincerităţii şi ale neprihănirii, principii care constituie însăşi temelia unui caracter armonios! Tovărăşiile rele sunt asemenea unei otrăvi lente care, o dată pătrunsă în organism, mai devreme sau mai târziu, îşi va manifesta efectele ei dăunătoare. O impresie negativă înscrisă în mintea tinerilor nu este doar o urmă trecătoare, lăsată pe nisip, ci o inscripţie dăinuitoare, dăltuită în piatră. – 5T 544, 545 (1889)
Privirile aţintite spre Domnul Hristos. – Când a luat asupra Sa natura umană, Hristos a legat omenirea cu Sine printr-o legătură a iubirii care nu poate fi ruptă niciodată de către nici o putere, cu excepţia faptului că omul alege în mod personal acest lucru. Satana se va strădui în mod neîncetat să ne determine, prin ademenirile sale înşelătoare, să rupem această legătură – să facem alegerea de a ne despărţi de Domnul Hristos. Acesta este unul dintre aspectele esenţiale asupra cărora trebuie să veghem, să luptăm, să ne rugăm, pentru ca nimic să nu ne poată amăgi să alegem un alt stăpân; deoarece avem o libertate permanentă de a face acest lucru. Prin urmare, să ne păstrăm privirile aţintite spre Domnul Hristos, iar El ne va apăra. Privind spre Hristos, noi suntem în siguranţă. Nimic nu ne poate smulge din mâna Lui. Printr-o îndreptare constantă a atenţiei asupra lui Hristos, noi suntem „schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3,18). – SC 72 (1892)
14
ACTIVITATEA FIZICĂ
Legea acţiunii bazate pe împlinirea supusă a rolului încredinţat. – Toate fiinţele cereşti se află într-o activitate continuă, iar Domnul Isus, în îndeplinirea responsabilităţilor practice ale vieţii Sale de zi cu zi, a oferit un exemplu valabil pentru toţi oamenii. Dumnezeu a instaurat în ceruri o lege a acţiunii bazate pe supunere şi ascultare* . În mod tăcut, dar necontenit, obiectele creaţiei Sale îşi îndeplinesc misiunea atribuită. Oceanul se află într-o neîncetată mişcare. Iarba verde, care „astăzi este, iar mâine este aruncată în cuptor”, îşi realizează menirea, îmbrăcând câmpul în frumuseţe. Frunzele sunt spulberate de vânt, şi totuşi nu se vede nici o mână care să le atingă. Soarele, luna şi stelele sunt necesare şi pline de slavă în îndeplinirea lucrării încredinţate lor. Iar omul, cu mintea şi trupul său create după asemănarea lui Dumnezeu, pentru a-şi ocupa locul care i-a fost desemnat, trebuie să fie activ. Omul nu a fost destinat pentru inactivitate şi inutilitate. Lipsa activităţii constituie un păcat. – Lt 103, 1900. (SpT Seria B, Nr. 1, pp 29, 30)
Maşinăria trupului trebuie să funcţioneze fără încetare. – Studiaţi planul lui Dumnezeu cu privire la Adam, care a fost creat sfânt, curat şi sănătos. Lui Adam i s-a încredinţat o lucrare pe care trebuia să o îndeplinească. Toate organele pe care i le-a dăruit Dumnezeu urmau să fie puse în acţiune. Pentru Adam, lipsa activităţii ar fi fost ceva imposibil. Creierul lui nu avea să funcţioneze automat, asemenea unei simple maşinării. De-a lungul întregii existenţe, fiecare componentă, aflată în mecanismul complex al trupului, a fost rânduită pentru a-şi îndeplini în mod continuu lucrarea încredinţată. Asemenea unei locomotive cu aburi, inima pulsează ritmic, îndeplinind misiunea de a pompa fără încetare fluidul roşu în toate părţile corpului. Acţiune şi iar acţiune; acţiunea se perpetuează în întreaga maşinărie vie. Fiecare organ îşi îndeplineşte funcţia stabilită. Dacă trupul îşi încetează activitatea, creierul va funcţiona din ce în ce mai puţin. – Lt 103, 1900
Exerciţiul fizic în aer liber. – Întregul organism are nevoie de influenţa înviorătoare a exerciţiului fizic în aer liber. Câteva ore pe zi petrecute într-o activitate fizică vor tinde să reînnoiască vigoarea trupului şi să aducă odihnă şi relaxare minţii. – 4T 264, 265. (1876)
Dacă veţi permite pătrunderea lui profundă, aerul, preţiosul dar al cerului, care se află la dispoziţia tuturor oamenilor, vă va binecuvânta cu influenţele lui înviorătoare. Primiţi-l bine, cultivaţi dragostea pentru el şi se va dovedi un calmant valoros pentru nervi. Pentru a rămâne curat, aerul trebuie păstrat într-o continuă mişcare. Efectul aerului curat şi proaspăt constă în producerea unei circulaţii sănătoase a sângelui în organism. Aceasta împrospătează trupul şi tinde să îi confere putere şi sănătate, iar influenţa sa este simţită în mod categoric asupra minţii, inspirându-i un sentiment de mulţumire şi seninătate. Aerul stimulează pofta de mâncare, face ca digestia hranei să fie mai bună şi produce un somn plăcut şi profund. – 1T 702 (1886)
Inactivitatea, o cauză sigură a bolilor. – Lipsa activităţii fizice constituie una dintre cauzele cele mai sigure ale bolilor. Exerciţiul fizic accelerează şi echilibrează distribuţia circulaţiei sanguine, în timp ce lipsa activităţii fizice face ca sângele să circule în mod neregulat, iar modificările din compoziţia lui încetează să se producă. Impurităţile încetează să mai fie eliminate din organism, aşa cum ar fi trebuit să fie, dacă circulaţia sangvină ar fi fost accelerată printr-un exerciţiu fizic serios, dacă pielea ar fi fost expusă unei atmosfere sănătoase şi dacă plămânii ar fi fost hrăniţi cu aer curat şi proaspăt din belşug. O asemenea condiţie de stagnare a organismului aşază o povară dublă asupra organelor excretorii, iar rezultatul care apare este boala. – MH 238 (1905)
O practicare regulată şi judicioasă a exerciţiului fizic. – Un exerciţiu fizic bine coordonat, folosit în aşa fel încât să se evite abuzul, se va dovedi un agent vindecător eficient. – Und MS 90
Prevenirea suprasolicitării mintale. – Munca fizică nu va constitui o piedică în calea cultivării intelectuale. Departe de a fi astfel. Avantajele dobândite prin intermediul activităţii fizice vor conduce la instaurarea echilibrului şi vor preveni suprasolicitarea minţii. Munca va antrena muşchii şi va aduce odihnă creierului obosit. Multe tinere, care consideră că nu este demn ca o doamnă să muncească, sunt anemice şi lipsite de puterea fizică necesară pentru a desfăşura o activitate folositoare. Dar caracterele lor sunt prea transparente pentru a înşela o persoană inteligentă cu privire la adevărata demnitate a statutului lor de doamne…
Pentru a demonstra că eşti o doamnă, nu este necesar să fii slabă, neajutorată, supravestimentată şi să afişezi o timiditate naivă. Un intelect puternic are nevoie de un trup robust. Rezistenţa fizică şi cunoaşterea practică a modului în care trebuie să fie îndeplinite toate îndatoririle gospodăreşti nu vor constitui niciodată impedimente în calea unui intelect bine dezvoltat; ambele sunt de o importanţă deosebită pentru a fi o doamnă. – 3T 152 (1872)
Fără exerciţiu fizic, mintea încetează să funcţioneze normal. – Pentru un tânăr, exerciţiul fizic serios şi perseverent constituie un mijloc de întărire atât a creierului, cât şi a oaselor şi a muşchilor. Acesta reprezintă un aspect esenţial în pregătirea pentru profesia dificilă de medic. Dacă exerciţiul fizic lipseşte, mintea încetează să funcţioneze normal. Ea îşi pierde precizia şi rapiditatea care trebuie să se manifeste printr-un randament maxim şi ajunge să fie lipsită de eficienţă. Un tânăr care nu practică exerciţiul fizic nu va deveni niciodată ceea ce Dumnezeu a plănuit ca el să devină. El s-a complăcut atât de mult într-o atitudine delăsătoare, încât a devenit asemenea unui bazin cu apă stătută. Atmosfera care îl înconjoară este încărcată de miasma neplăcută a imoralităţii. – Lt. 103, 1900
Capacitatea de efort intelectual este diminuată atunci când exerciţiul fizic este neglijat. – Aceia care sunt implicaţi într-o permanentă activitate intelectuală, indiferent dacă studiază sau predică, au nevoie de o schimbare a programului şi de odihnă. Cercetătorul sârguincios suprasolicită prea adesea creierul, în detrimentul exerciţiului fizic, iar rezultatul este că puterile fizice sunt epuizate, iar capacitatea de efort intelectual este diminuată. În acest fel, studentul eşuează tocmai în îndeplinirea acelei lucrări pe care ar fi putut să o realizeze, dacă ar fi acţionat în mod înţelept. – GW 173 (1893)
Echilibraţi efortul intelectual cu cel fizic. – Echilibraţi efortul intelectual cu cel fizic, iar mintea studentului va fi înviorată. Adesea, exerciţiul fizic va ajuta organismul bolnav să-şi redobândească starea de sănătate. Când studenţii trebuie să părăsească colegiul, la terminarea studiilor, sănătatea lor trebuie să fie mai bună şi capacitatea lor intelectuală mai mare decât atunci când au intrat în şcoală. Sănătatea lor trebuie să fie supravegheată cu aceeaşi sfinţenie cu care le este cultivat caracterul. – CTBH 82, 83, 1890. (CG 343)
Exerciţiul fizic este un agent vindecător. – Dacă bolnavii nu au o preocupare pozitivă care să le absoarbă timpul şi interesele, mintea lor va ajunge să se concentreze asupra propriilor lor persoane şi va de-veni din ce în ce mai iritată şi mai morbidă. Stăruind asupra simţămintelor lor nefaste, adesea, aceştia consideră că sunt într-o situaţie mai rea decât sunt în realitate şi ajung întru totul incapabili de a face ceva.
De cele mai multe ori, un exerciţiu fizic bine coordonat se va dovedi un agent vindecător eficient. În unele cazuri, acesta este chiar indis-pensabil în vederea redobândirii sănătăţii. Voinţa se va dezvolta o dată cu munca manuală, iar aceşti bolnavi au nevoie tocmai de stimularea voinţei. Când voinţa este inactivă, imaginaţia se deformează şi rezistenţa împotriva bolii devine imposibilă. – MH 239 (1905)
Sistemul „nu face nimic” este periculos. – Indiferent de situaţie, sistemul „nu face nimic” este periculos. Ideea că aceia care şi-au suprasolicitat puterile minţii şi ale trupului sau care au suferit un colaps fizic sau intelectual trebuie să îşi suspende orice activitate, cu scopul de a-şi redobândi sănătatea, constituie o mare eroare. Există cazuri de boală serioasă, în care este recomandată odihna totală pentru o perioadă de timp, dar în situaţia unor invalizi permanenţi, aceasta este foarte rar necesară. – Und MS 90
Inactivitatea constituie cel mai mare blestem pentru ma-joritatea bolnavilor. – Inactivitatea constituie cel mai mare blestem pentru majoritatea bolnavilor. Aceasta este valabil în special pentru aceia ale căror necazuri au fost cauzate sau agravate datorită unor practici nesfinte.
Angajarea uşoară în activităţi utile, fără a solicita într-o măsură necorespunzătoare mintea sau trupul, are o influenţă binefăcătoare asupra ambelor. Aceasta întăreşte muşchii, îmbunătăţeşte circulaţia şi îi conferă bolnavului satisfacţia de a şti că nu este întru totul nefolositor în această lume ocupată. Probabil că la început nu va fi în stare să realizeze decât puţin, dar curând va descoperi că puterile sale cresc, iar cantitatea de muncă îndeplinită va spori în aceeaşi măsură.
Adesea, medicii recomandă pacienţilor lor să plece într-o călătorie pe ocean, să pornească în căutarea unor ape minerale sau să viziteze diferite locuri pentru o schimbare a climei, cu scopul de a-şi redobândi sănătatea, în timp ce, în nouă cazuri din zece, dacă s-ar alimenta în mod cumpătat şi ar începe să se bucure de exerciţii fizice aducătoare de sănătate, pacienţii s-ar face bine şi ar economisi timp şi bani. – Und MS 90. (Vezi MH 240 [1905])
Exerciţiul fizic trebuie să fie sistematic (sfat acordat unei mame bolnave). – Domnul ţi-a încredinţat o lucrare pe care nu intenţionează să o îndeplinească în locul tău. Mişcarea fizică reprezintă un principiu în armonie cu legile naturale, pe care ar trebui să-l respecţi fără a ţine cont de simţămintele tale. Tu trebuie să acţionezi în conformitate cu lumina pe care ţi-a dat-o Dumnezeu. E posibil să nu fii în stare să realizezi acest lucru de la început, dar poţi face mult, progresând în convingerea că Dumnezeu îţi va veni în ajutor şi te va întări.
Ai putea să începi exerciţiul fizic prin mersul pe jos şi prin îndeplinirea unor îndatoriri casnice care necesită o muncă uşoară, astfel încât să nu mai fii atât de dependentă de cei din jur. Simţământul că poţi face ceva util îţi va conferi o putere sporită. Dacă mâinile tale ar fi angajate în mai mare măsură într-o activitate practică şi dacă mintea ţi-ar fi mai puţin preocupată în realizarea unor planuri pentru alţii, puterile tale fizice şi mintale ar creşte. Creierul tău nu este inactiv, dar lipseşte o activitate corespunzătoare din partea celorlalte organe ale trupului.
Pentru a constitui un avantaj evident în ceea ce te priveşte, exerciţiul fizic trebuie să fie sistematizat şi orientat asupra organelor afectate, astfel încât, prin utilizare, acestea să fie fortificate. Cura de masaj este foarte benefică pentru acea categorie de pacienţi care sunt prea slăbiţi pentru efectuarea exerciţiilor fizice. Dar faptul că toţi bolnavii se bazează pe acest tratament, devenind dependenţi de el, în timp ce neglijează să-şi pună propriii lor muşchi în mişcare, reprezintă o mare greşeală. – 3T 76 (1872)
Potopul actual de corupţie rezultă din greşita utilizare a minţii şi a trupului. – Potopul de corupţie care se revarsă asupra lumii noastre constituie rezultatul unei greşite şi devastatoare utilizări a maşinăriei organismului omenesc. Bărbaţii, femeile şi copiii trebuie educaţi pentru a munci cu propriile lor mâini. Atunci, creierul va înceta să fie supra-solicitat în detrimentul bunăstării întregului organism. – Lt. 145, 1897
Solicitarea minţii şi a trupului tinde să prevină gândurile imorale. – Solicitarea echilibrată şi proporţională a puterilor minţii şi ale trupului va preveni tendinţa spre gânduri şi acţiuni imorale. Profesorii trebuie să înţeleagă acest fapt. Ei trebuie să-i înveţe pe studenţi că acţiunile şi gândurile curate sunt dependente de maniera în care îşi organizează programul de studiu. Acţiunile conştiincioase depind de o gândire conştiincioasă. Efortul depus în muncile agricole sau în diferite alte ramuri ale activităţii fizice constituie un minunat mijloc de apărare împotriva suprasolicitării nepermise a creierului. Nici un bărbat, femeie sau copil care nu-şi foloseşte în totalitate capacităţile dăruite de Dumnezeu nu-şi poate păstra sănătatea. Astfel de oameni nu sunt capabili să respecte în mod conştiincios poruncile lui Dumnezeu. Ei nu Îl pot iubi pe Dumnezeu mai presus decât orice şi pe aproapele lor ca pe ei înşişi. – Lt 145, 1897
Munca fizică este necesară în fiecare zi. – Am văzut, conform luminii care mi-a fost dată, că pastorii noştri s-ar bucura de bine-cuvântările unei sănătăţi sporite dacă ar face mai multă activitate fizică… A presta zilnic o muncă fizică este o necesitate cu urmări pozitive asupra sănătăţii şi prospeţimii intelectuale. Astfel, sângele va fi solicitat de la nivelul creierului în alte părţi ale corpului. – Lt 168, 1899 (Ev 660, 661)
Fiecare student trebuie să practice exerciţiul fizic. – Fiecare student trebuie să dedice o parte a programului său zilnic în vederea realizării unei munci fizice. Procedând astfel, tinerii vor dobândi îndemânare în îndeplinirea unor îndeletniciri utile, vor cultiva un spirit al renunţării la sine şi vor fi scutiţi de multe practici rele şi degradante, care sunt atât de adesea rezultatul lipsei de ocupaţie. Toate acestea nu constituie altceva decât obiectivul primordial al educaţiei, deoarece, prin stimularea unui spirit activ, a conştiinciozităţii şi a curăţiei morale, noi ajungem în armonie cu Creatorul. – PP 601 (1890)
Pregătirea fizică şi instruirea religioasă practicate în şcolile evreilor sunt demne de a fi studiate. Valoarea unei asemenea educaţii nu este luată în considerare aşa cum ar trebui. Între minte şi trup există o legătură intimă şi, pentru a atinge un standard înalt al realizărilor intelectuale şi morale, legile coordonatoare ale organismului nostru fizic trebuie respectate. Un caracter bine echilibrat şi puternic poate fi dobândit numai prin exercitarea şi dezvoltarea conjugată atât a capacităţilor noastre intelectuale, cât şi a puterilor noastre fizice. Ce alt domeniu de studiu ar putea fi mai important pentru tineri, decât acela care tratează minunatul organism pe care ni l-a încredinţat Dumnezeu şi legile prin care acesta poate fi menţinut sănătos? – PP 601 (1890)
Exerciţiul fizic dă viaţă. – Dacă trupul este inactiv, sângele circulă în mod lent, iar muşchii descresc în putere şi formă… Exerciţiul fizic în aer liber, la soare – binecuvântări pe care Cerul ni le-a dăruit tuturor în mod abundent –, va da viaţă şi putere multor bolnavi neputincioşi…
Munca nu este un blestem, ci o binecuvântare. Munca sârguincioasă îi păzeşte pe mulţi, tineri şi vârstnici, ţinându-i departe de capcanele aceluia care „găseşte întotdeauna ceva rău de făcut pentru mâinile lipsite de ocupaţie”. Nimeni să nu se ruşineze de muncă, deoarece munca cinstită este nobilă. În timp ce mâinile sunt angajate în îndeplinirea celor mai obişnuite lucrări, mintea poate fi umplută cu gânduri înalte şi sfinte. – YI, 27 februarie 1902. (HC 223)
15
FACTORII EMOŢIONALI
Supunerea faţă de Dumnezeu ne eliberează de sub tirania şi forţa tendinţelor pătimaşe. – Supunerea faţă de Dumnezeu înseamnă libertate faţă de sclavia păcatului, eliberare de sub tirania şi puterea tendinţelor pătimaşe ale naturii umane. În felul acesta, omul se poate înălţa ca biruitor al sinelui, biruitor al propriilor lui înclinaţii, biruitor al pu-terilor, al stăpânirilor şi al „domniilor întunericului acestei lumi” şi ca bi-ruitor al „tainei nelegiuirii, aşezate în locurile prea înalte”. – MH 131 (1905)
Emoţiile pot fi controlate prin exercitarea voinţei.* – Partea voastră este aceea de a vă pune voinţa de partea lui Hristos. Când voinţa voastră este supusă voinţei Sale, Isus preia îndată conducerea fiinţei voastre şi lucrează în voi atât dispoziţia favorabilă, cât şi înfăptuirea dorinţelor Sale bune. Natura voastră firească este adusă în stăpânirea Duhului Sfânt. Până şi gândurile voastre ajung să-I fie supuse.
Deşi voi nu sunteţi capabili de a vă controla impulsurile şi emoţiile aşa cum aţi dori, totuşi puteţi să exercitaţi un control asupra capacităţii de a alege şi astfel, în viaţa voastră, se poate realiza o schimbare totală. Când voinţa voastră este aşezată la dispoziţia voinţei lui Hristos, viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Ea este aliată cu puterea care se află mai presus de orice domnie sau stăpânire a întunericului. Voi ajungeţi în posesia unei puteri care vine din partea lui Dumnezeu şi care vă uneşte într-o legătură fermă cu puterile Sale; şi veţi putea trăi viaţa cea nouă a credinţei. – MS 121, 1898 (ML 318)
Emoţiile controlate de către raţiune şi conştiinţă. – Puterea adevărului ar trebui să fie suficientă pentru a vă susţine şi pentru a vă încuraja în orice nenorocire. Religia lui Hristos îşi dezvăluie adevărata ei valoare tocmai prin faptul că îl face în stare pe cel care o trăieşte să triumfe asupra oricărei suferinţe şi asupra oricărui necaz. Ea aduce poftele, pasiunile şi emoţiile sub controlul raţiunii şi al conştiinţei şi disciplinează gândurile, îndreptându-le pe o cale aducătoare de sănătate. În felul acesta, limba va înceta să mai fie întrebuinţată spre dezonoarea lui Dumnezeu, prin exprimarea unor nemulţumiri şi revendicări păcătoase. – 5T 314 (1885)
Îndeplinirea voinţei lui Dumnezeu împotriva simţămintelor şi emoţiilor (sfat adresat unui tânăr). – Nu sentimentele şi emoţiile tale sunt cele care te fac să fii un copil al lui Dumnezeu, ci îndeplinirea voinţei Sale. Dacă voinţa ta este unită cu voinţa lui Dumnezeu, înaintea ta se deschide perspectiva unei vieţi pline de semnificaţie. În demnitatea nobleţei dăruite de Dumnezeu, tu poţi să te remarci ca un exemplu în fapte bune.
Dacă vei proceda astfel, în loc de a contribui la încălcarea regulilor de disciplină, vei ajuta la susţinerea şi afirmarea lor. Vei contribui la menţinerea bunei rânduieli, în loc de a participa la dispreţuirea ei şi de a incita la o viaţă dezordonată, prin propriul tău model de comportament.
În temere de Dumnezeu, îţi spun: Eu ştiu ce poţi deveni, dacă voinţa ta este aşezată de partea lui Dumnezeu. „Noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu” (1Corinteni 3,9). Tu poţi să-ţi îndeplineşti lucrarea acum şi pentru totdeauna într-o asemenea manieră, încât să reziste verificării la judecată. Nu ai dori să încerci? Nu ai dori să faci o schimbare fundamentală în viaţa ta acum? Tu eşti obiectul iubirii şi al lucrării de mijlocire a lui Hristos. Nu ai dori să te predai acum lui Dumnezeu şi să vii în ajutorul celor care sunt rânduiţi ca păzitori ai intereselor lucrării Sale, în loc de a le provoca tocmai lor durere şi descurajare? – 5T 515, 516 (1889)
Disconfortul şi insatisfacţia, îndepărtate (cuvânt de asigurare adresat unuia care se află în cumpănă). – Când Îl vei primi pe Hristos ca mântuitor al tău personal, în fiinţa ta se va produce o schimbare remarcabilă; vei fi convertit, iar Domnul Isus, prin Duhul Său cel Sfânt, va sta alături de tine. Disconfortul sufletesc şi simţământul continuu de insatisfacţie pe care le ai vor dispărea.
Îţi place să conversezi. Dacă cuvintele tale ar fi îndreptate spre slava lui Dumnezeu, nu ar exista păcat în ele. Dar tu nu simţi pace şi mulţumire în slujba lui Dumnezeu. Cu siguranţă, nu eşti un om convertit şi nu poţi împlini voia lui Dumnezeu, prin urmare, nu poţi primi influenţa înviorătoare şi aducătoare de satisfacţie a Duhului Său cel Sfânt.
Când îţi vei da seama că nu este posibil să fii creştin şi, în acelaşi timp, să faci tot ce doreşti, când vei hotărî să-ţi predai voinţa, supu-nând-o voinţei lui Dumnezeu, atunci vei putea să răspunzi invitaţiei Domnului Hristos: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina mea este uşoară” (Matei 11,28-30). – MS 13, 1897
Controlul emoţiilor . – Dacă vă veţi exercita voinţa astfel, încât până şi gândurile voastre să fie aduse în supunere faţă de voinţa lui Hristos, atunci veţi ajunge să fiţi întru totul satisfăcuţi. Voi trebuie să vă cercetaţi propriile inimi fără nici o întârziere şi să muriţi faţă de sine în fiecare zi.
Poate că vă întrebaţi: Cum aş putea să îmi stăpânesc propriile fapte şi cum aş putea să îmi controlez emoţiile?
Mulţi dintre aceia care, în mod declarat, nu au nimic comun cu iubirea faţă de Dumnezeu îşi stăpânesc spiritul într-o măsură considerabilă, fără nici un ajutor special din partea harului lui Dumnezeu. Ei cultivă stăpânirea de sine. Aceasta este o mustrare clară la adresa acelora care ştiu că pot obţine din partea lui Dumnezeu putere şi har şi, cu toate acestea, nu manifestă darurile Duhului. Domnul Hristos este modelul nostru. El a fost smerit şi blând. Învăţaţi de la El şi imitaţi-I exemplul. Dacă dorim să ne bucurăm de un loc la dreapta Mântuitorului, noi trebuie să biruim aşa cum a biruit El, iar ţinta noastră trebuie să fie desăvârşirea. – 3T 336 (1873)
Emoţiile sunt la fel de trecătoare ca norii cerului. – Să aşteptăm noi oare până când vom simţi că suntem curăţiţi? Nu. Domnul Hristos a promis că, „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1,9). Argumentul care stă în favoarea voastră înaintea lui Dumnezeu este Cuvântul Său. Nu trebuie să aşteptaţi să simţiţi anumite emoţii minunate pentru a crede că Dumnezeu a auzit rugăciunea voastră, deoarece emoţiile sunt tot atât de trecătoare ca norii cerului. Credinţa voastră trebuie să fie întemeiată pe o bază solidă. Cuvântul Domnului este cuvân-tul puterii infinite în care vă puteţi încrede, iar El a zis: „Cereţi, şi vi se va da”. Priviţi spre Calvar. Oare nu a spus Domnul Isus că El este apă-rătorul vostru? Nu a declarat El că, dacă veţi cere ceva în Numele Lui, veţi primi? Voi nu trebuie să depindeţi de propria voastră bunătate sau de propriile voastre fapte bune, ci să vă puneţi încrederea în Soarele ne-prihănirii, în convingerea că Domnul Hristos a îndepărtat păcatele voastre şi v-a atribuit neprihănirea Sa. – ST, 12 decembrie 1892 (1SM 328)
Emoţiile nu constituie un mijloc temeinic de supraveghere a poziţiei spirituale. – Simţămintele sunt adesea înşelătoare, emoţiile nu constituie un mijloc temeinic de supraveghere a poziţiei spirituale, deoarece sunt schimbătoare şi depind de circumstanţele exterioare. Mulţi sunt derutaţi datorită faptului că se bazează pe propriile lor răspunsuri emoţionale. Testul de verificare a stării spirituale este: Ce anume faci pentru Domnul Hristos? Care sunt sacrificiile tale? Care sunt victoriile pe care le-ai câştigat? Egoismul predomină în viaţa ta, tendinţa de a-ţi neglija datoriile este persistentă, controlarea pasiunilor şi dispoziţia de a te supune cu mulţumire faţă de voinţa lui Hristos sunt departe de a dovedi faptul că eşti un copil al lui Dumnezeu, cu excepţia unei pietăţi ocazionale şi a unei religiozităţi sentimentale. – 4T 188 (1876)
Creştinii nu trebuie să asculte de emoţii.* – Copiii lui Dumnezeu nu trebuie să asculte de propriile lor simţăminte şi emoţii. Când aceştia oscilează între speranţă şi teamă, inima lui Hristos este rănită, deoarece El le-a oferit deja dovezi inconfundabile ale iubirii Sale… Isus doreşte ca ei să îndeplinească lucrarea pe care le-a încredinţat-o; iar atunci, inimile lor vor deveni în mâinile Sale asemenea unor harpe sfinte, ale căror corzi, atinse de El, vor vibra în sunetele laudei şi ale mulţumirii faţă de Acela care a fost trimis de Dumnezeu pentru a îndepărta păcatele lumii. – Lt 2, 1914. (TM 518, 519)
Domnul Hristos oferă stăpânirea asupra înclinaţiilor fireşti. – Domnul Hristos a venit în această lume şi a trăit în ascultare de Legea lui Dumnezeu, pentru ca omul să poată ajunge la o stăpânire desăvârşită asupra înclinaţiilor sale fireşti, care degradează sufletul. Marele Medic al trupului şi al sufletului oferă biruinţă asupra poftelor ce se luptă pentru supremaţie. El a prevăzut şi a pregătit toate condiţiile favorabile, în virtutea cărora omul să poată ajunge la desăvârşirea caracterului. – MH 130, 131 (1905)
Extazul emoţional nu constituie o dovadă a convertirii. – Satana îi înşală pe oameni, determinându-i să creadă că, dacă au trăit un sentiment de extaz şi răpire emoţională, sunt convertiţi. Dar experienţa lor nu produce nici o schimbare. Acţiunile lor sunt aceleaşi de mai înainte. În vieţile lor nu se observă nici o roadă bună. Ei se roagă des şi lung şi fac referire în permanenţă la simţămintele pe care le-au trăit atunci şi atunci. Dar ei nu trăiesc o viaţă nouă. Experienţa lor nu depăşeşte nivelul superficial al sentimentelor. Ei clădesc pe nisip, şi când vânturile vor bate, clădirile lor spirituale vor fi spulberate. – YI, 26 septembrie 1901. (4BC 1164)
Simţămintele de nelinişte sunt bune uneori. – Simţămintele de nelinişte, de înstrăinare sau de singurătate ar putea fi spre binele vostru. Tatăl vostru ceresc doreşte să vă ajute să descoperiţi în El prietenia, iubirea şi mângâierea, care vor satisface cele mai arzătoare căutări şi năzuinţe ale sufletului… Unica sursă de siguranţă şi fericire constă în a-L face pe Hristos Sfătuitorul vostru permanent. Voi puteţi fi fericiţi în El, chiar dacă nu aţi avut niciodată vreun alt prieten în această lume mare. – Lt 2b, 1874. (HC 259)
Domnul doreşte să neliniştească mintea. – Hristos vede cum oamenii sunt atât de absorbiţi în griji lumeşti şi în probleme profesionale, încât nu mai au nici un timp pentru a se apropia de El şi pentru a se împrieteni cu El. Pentru ei, Cerul este un loc ciudat, deoarece l-au pierdut de mult din vedere. Nefiind obişnuiţi cu lucrurile cereşti, ei se plictisesc când aud vorbindu-li-se despre ele. Acestor oameni nu le face plăcere ca mintea să le fie deranjată cu lucrurile privitoare la nevoia lor de mântuire, aşa că preferă să se preocupe de ceea ce le produce amuzamentul. Dar Domnul doreşte să le neliniştească mintea, astfel încât să fie determinaţi să ia în considerare realităţile eterne. El este preocupat în mod stăruitor de soarta lor. fiecare om va ajunge să-L cunoască, foarte, foarte curând, indiferent dacă doreşte sau nu. – MS 105, 1901
Nu vă lăsaţi absorbiţi de examinarea emoţiilor personale. – Nu este înţelept să privim spre noi înşine, examinându-ne emoţiile personale. Dacă vom face acest lucru, vrăjmaşul ne va confrunta cu dificultăţi şi ne va aduce în faţa unor ispite care urmăresc să ne slăbească credinţa şi să ne distrugă curajul. Examinarea propriilor emoţii şi supunerea faţă de simţămintele personale sunt foarte strâns legate de cultivarea îndoielii şi de provocarea confuziei. Noi trebuie să ne îndepărtăm atenţia de la noi înşine şi să ne îndreptăm privirile spre Domnul Isus. – MH 249 (1905)
16
INFLUENŢE PRENATALE
Importanţa influenţelor prenatale. – Efectul influenţelor prenatale este privit de către mulţi părinţi ca fiind o problemă trecătoare, dar Cerul nu îl consideră astfel. Mesajul transmis prin îngerul lui Dumnezeu şi prezentat de două ori în maniera cea mai solemnă ne demonstrează că acestui aspect trebuie să i se acorde cea mai mare atenţie din partea noastră. – MH 372 (1905)
Un spirit de mulţumire are efecte asupra fătului. – Indiferent de mediul sau circumstanţele în care se află, fiecare femeie care este pe cale de a deveni mamă trebuie să favorizeze o dispoziţie sufletească de fericire, satisfacţie şi mulţumire continuă, ştiind că toate eforturile ei în acest sens îi vor fi răsplătite înzecit în caracterul fizic şi moral al copilului pe care îl aşteaptă. Printr-o cultivare atentă, ea se poate obişnui cu o gândire voioasă, încurajând în felul acesta buna dispoziţie şi răspândind propria ei stare de spirit asupra familiei şi asupra tuturor celor aflaţi în preajmă.
Procedând astfel, sănătatea ei fizică va fi îmbunătăţită. Organismul ei se va umple de viaţă, iar sângele nu va circula lent şi insuficient, aşa cum s-ar întâmpla dacă ar ceda unei stări depresive şi triste. Atât sănătatea ei mintală, cât şi cea fizică sunt înviorate de echilibrul şi bucuria sufletului. – RH, 25 iulie 1899. (CH 79)
Simţămintele mamei modelează înclinaţiile copilului nenăscut. – Gândurile şi simţămintele mamei vor avea o influenţă puternică asupra moştenirii pe care o dă copilului ei. Dacă permite ca mintea să-i fie preocupată de simţămintele personale, dacă este îngăduitoare faţă de propriul ei egoism, dacă este irascibilă şi capricioasă, înclinaţiile copilului ei vor demonstra acest fapt. Pe această cale, mulţi au primit ca patrimoniu ereditar o sumă de înclinaţii spre rău aproape de nebiruit. – ST, 13 septembrie 1910. (Te 171)
Dacă aderă în mod categoric la principii corecte, dacă este cumpătată şi stăpână pe sine, dacă este bună, amabilă şi altruistă, mama îi poate transmite copilului ei aceleaşi trăsături preţioase de caracter. – MH 373 (1905)
Influenţa prenatală a păcii sufleteşti. – Femeia care aşteaptă să devină mamă ar trebui să-şi păstreze sufletul în atmosfera iubirii lui Dumnezeu. Mintea ei are nevoie de pace; sufletul ei trebuie să-şi găsească liniştea în iubirea lui Isus, prin încrederea în cuvintele Domnului Hristos. Ea trebuie să-şi amintească faptul că o mamă este o împreună lucrătoare cu Dumnezeu. – ST, 9 aprilie 1896. (AH 259)
Tatăl trebuie să cunoască legile sănătăţii. – Resursele fizice ale unei mame ar trebui menajate cu duioşie. În loc de a epuiza puterile ei preţioase în munci istovitoare, grijile şi poverile ei ar trebui uşurate. Adesea, soţul şi tatăl nu cunoaşte legile funcţionării organismului uman, de înţelegerea cărora depinde bunăstarea şi sănătatea familiei lui. Absorbit în lupta pentru existenţă sau prins în goana după avere şi copleşit de dificultăţi, el lasă în grija soţiei şi mamei toate celelalte responsabilităţi care suprasolicită capacitatea ei fizică în cele mai critice perioade, conducând-o la extenuare şi boală. – MH 373 (1905)
Copii jefuiţi de mobilitatea intelectuală. – Dacă mama este privată de purtarea de grijă şi de înţelegerea de care are nevoie, dacă se îngăduie ca ea să-şi epuizeze puterile, datorită suprasolicitării sau a unei atmosfere de anxietate şi tristeţe, copiii ei vor suferi de lipsa puterii vitale, a mobilităţii intelectuale şi a echilibrului sufletesc pe care ar fi trebuit să le primească drept moştenire. Situaţia ar fi cu totul diferită, dacă viaţa mamei lor ar fi luminoasă şi voioasă, dacă mama ar fi scutită de solicitări, de munci istovitoare şi de îngrijorări, pentru a favoriza transmiterea unei constituţii robuste copiilor, astfel încât, prin resursele de energie moştenite, aceştia să fie capabili să-şi croiască drumul în viaţă. – MH 375 (1905)
Nevoile mamei nu trebuie să fie neglijate. – Este inadmisibil ca nevoile fizice ale mamei să fie neglijate. De ea depind două vieţi, de aceea, dorinţele ei ar trebui să fie privite cu amabilitate şi nevoile ei, împlinite cu generozitate. Dar, în acelaşi timp, mai presus de orice altceva, ea însăşi este obligată să evite, în dietă şi în toate celelalte privinţe, tot ce i-ar putea slăbi puterile fizice şi mintale. Prin porunca lui Dumnezeu Însuşi, viitoarei mame îi este încredinţată responsabilitatea cea mai solemnă de a exercita stăpânirea de sine. – MH 373 (1905)
Responsabilitatea soţiei. – Femeile care ţin la principii şi care sunt bine instruite nu se vor îndepărta în această perioadă [a gravidităţii] de la stilul de viaţă simplu pe care l-au avut înainte. Ele vor înţelege în mod serios faptul că o altă viaţă este dependentă de viaţa lor şi vor manifesta precauţie în toate obiceiurile şi în special în dietă. – 2T 382 (1870)
Odrasle nevinovate aflate în rândul celor suferinzi. – Mulţi copii se nasc afectaţi de boli datorită satisfacerii poftelor nesănătoase ale părinţilor lor. Organismul nu are nevoie de toate acele alimente variate pe care mintea le solicită cu intensitate. O mare eroare, pe care femeile creştine trebuie să o evite, este concepţia că tot ce le trece prin minte trebuie să ajungă în stomac. Nu trebuie să i se permită imaginaţiei să decidă asupra nevoilor trupului. Aceia care manifestă îngăduinţă faţă de pretenţiile gustului vor plăti preţul dureros al încălcării legilor sănătăţii, care conduc fiinţa umană. Iar problemele nu se vor opri aici; odraslele lor nevinovate se vor afla printre cei suferinzi. – 2T 383 (1870)
Unii sfătuitori lipsiţi de înţelepciune vor recomanda mamelor să-şi satisfacă orice dorinţă şi orice impuls, ca şi cum acestea ar constitui o condiţie esenţială pentru bunăstarea copiilor lor. Un asemenea sfat este fals şi înşelător. Prin porunca lui Dumnezeu Însuşi, asupra viitoarei mame este aşezată responsabilitatea cea mai solemnă de a exercita stăpânirea de sine. Care este vocea de care vom asculta – vocea înţelepciunii divine sau vocea superstiţiei omeneşti? – ST, 26 februarie 1902
O viitoare mamă trebuie să-şi formeze obiceiul de a renunţa la sine. – Mama care doreşte să devină un bun educator al copiilor ei trebuie ca, înainte de naşterea lor, să-şi formeze obiceiul autocontrolului şi al renunţării la sine; deoarece ea le va transmite copiilor propriile ei trăsături de caracter, atât calităţi, cât şi defecte. Vrăjmaşul sufletelor înţelege aceste aspecte cu mult mai bine decât mulţi părinţi. El îşi va îndrepta atenţia asupra mamei, ştiind că, dacă aceasta nu va reuşi să reziste ispitelor lui, prin intermediul ei, îl va putea afecta pe copil. Singura speranţă este în Dumnezeu. Orice mamă poate alerga la El pentru a primi har şi putere. Iar rugăciunile ei nu vor fi în zadar. El o va face capabilă de a le transmite copiilor ei calităţile de care vor avea nevoie pentru a avea succes în viaţa aceasta şi pentru a câştiga viaţa veşnică. – ST, 26 februarie 1902. (CD 219)
Temeliile unui caracter bun. – Temeliile unui caracter bun, care urmează să se manifeste în viitorul om, sunt aşezate în mod decisiv, prin practicarea unei cumpătări stricte în viaţa mamei, încă înainte de naşterea copilului… Această lecţie nu are voie să fie privită cu indiferenţă. – GH, februarie 1880. (AH 258)
Firea suspină sub povara blestemului acumulat. – Firea suspină fără încetare sub povara blestemului acumulat prin păcatele generaţiilor trecute. Cu toate acestea, lipsiţi de consideraţie şi grijă, bărbaţii şi femeile generaţiei prezente sunt toleranţi şi necumpătaţi prin supraalimentare şi prin consum excesiv de băuturi alcoolice, lăsând astfel drept moştenire generaţiei viitoare o serie de boli, un intelect slăbit şi o conştiinţă morală coruptă. – 4T 31 (1876)
Pofte nesatisfăcute, dorinţe nesfinte transmise tinerilor. – Caracteristicile mintale şi fizice, înclinaţiile şi gusturile le sunt transmise copiilor din partea ambilor părinţi… Consumatorii de băuturi alcoolice şi tutun pot să le transmită copiilor lor, şi o fac, poftele lor mereu nesatisfăcute, sângele lor intoxicat şi nervii iritaţi. Dorinţele nesfinte şi bolile respingătoare ale celor lipsiţi de cumpătare şi stăpânire de sine constituie adesea moştenirea ereditară pe care o primesc odraslele lor. Şi, deoarece puterea copiilor de a rezista împotriva ispitelor este mai mică decât fusese aceea a părinţilor lor, fiecare generaţie tinde să decadă din ce în ce mai mult. – PP 561 (1890)
De regulă, fiecare om necumpătat care are copii transmite în constituţia acestora propriile lui înclinaţii şi tendinţe rele. – RH, 21 noiembrie 1882. (Te 170)
Modul de viaţă al lui Samson a fost prescris de către Dumnezeu înainte de a se naşte. – Cuvintele adresate soţiei lui Manoah conţin un adevăr pe care mamele din zilele noastre ar face bine să îl studieze. Vorbind acestei mame, Domnul li S-a adresat tuturor mamelor îngrijorate şi întristate din acel timp şi tuturor mamelor din generaţiile următoare. Da, fiecare mamă are posibilitatea de a înţelege datoria care îi revine. Ea trebuie să ştie că trăsăturile de caracter ale viitorilor ei copii depind într-o măsură cu mult mai mare de obiceiurile cultivate înainte de naşterea lor şi de eforturile personale depuse după naştere decât de avantajele şi dezavantajele de care aceştia vor avea parte pe parcursul vieţii. – ST, 26 februarie 1902. (CD 218)
Dumnezeu avea o lucrare importantă pe care copilul făgăduit lui Manoah urma să o îndeplinească şi, pentru a-i asigura calităţile necesare în vederea acelei misiuni, trebuia ca atât mama, cât şi copilul să fie deosebit de atenţi în respectarea prescripţiilor divine privitoare la stilul de viaţă… Copilul avea să fie influenţat spre bine sau spre rău prin intermediul obiceiurilor mamei. Dacă dorea să contribuie la bunăstarea copilului ei, mama trebuia să fie principială şi cumpătată şi să exercite un spirit de renunţare la sine. – CTBH 38, 1890. (Te 90)
Atât taţii, cât şi mamele sunt implicaţi în asumarea acestei responsabilităţi. – În asumarea acestei responsabilităţi sunt implicaţi atât tatăl, cât şi mama şi, prin urmare, amândoi ar trebui să ceară cu ardoare harul divin, pentru ca influenţa exercitată de ei să poată fi aprobată de Dumnezeu. Întrebarea oricărui tată şi a oricărei mame ar trebui să fie: „Ce să facem pentru binele copilului care urmează să se nască?” Mulţi au privit influenţa prenatală cu indiferenţă, dar instrucţiunile pe care Cerul le-a adresat celor doi părinţi evrei – şi pe care le-a repetat de două ori în maniera cea mai explicită şi mai solemnă – ne dezvăluie modul în care Creatorul tratează această problemă. – ST, 26, 1902
Pecetea pornirilor pătimaşe ale părinţilor este imprimată în caracterul copiilor. – Prin îngăduinţa de sine, unii părinţi favorizează dezvoltarea propriilor lor înclinaţii fireşti, determinând astfel o slăbire a facultăţilor morale şi intelectuale. Caracterul spiritual este sufocat de pornirile senzuale, iar copiii lor manifestă aceleaşi predispoziţii accentuate ale firii, deoarece însuşirile părinţilor sunt imprimate în caracterul copiilor încă de la naştere… Intelectul acestor copii este subdezvoltat, memoria lor este deficitară… Păcatele părinţilor vor apărea în viaţa copiilor datorită faptului că părinţii le-au transmis pecetea propriilor lor porniri pătimaşe. – 2T 391 (1870)
Satana se străduieşte să degradeze mintea. – Mi s-a arătat că Satana se străduieşte să degradeze mintea celor căsătoriţi, astfel încât caracterul lor detestabil să poată fi reprodus în personalitatea copiilor.
Satana poate afecta caracterul copiilor mai mult chiar decât caracterul părinţilor lor, deoarece, influenţând mintea părinţilor, Satana va reuşi să imprime în copiii lor propriile lui trăsături de caracter. În felul acesta, copiii se vor naşte cu porniri fireşti extrem de accentuate, în timp ce capacităţile lor morale vor fi slab dezvoltate. – 2T 480 (1870)
Raţiunea trebuie să exercite un control în ce priveşte numărul de copii în familie. – Aceia care dau naştere unui număr din ce în ce mai mare de copii, în timp ce, dacă şi-ar fi consultat raţiunea, ar fi trebuit să ştie că labilitatea fizică şi mintală constituie o moştenire ereditară inevitabilă, sunt nişte călcători ai ultimelor şase porunci din Legea lui Dumnezeu… Ei contribuie la degenerarea progresivă a rasei umane şi la decăderea societăţii şi, în felul acesta, fac rău aproapelui lor. Dacă Dumnezeu este atât de exigent în privinţa respectului faţă de drepturile aproapelui, oare nu acordă aceeaşi consideraţie atunci când este vorba de o relaţie atât de apropiată şi de sfântă cum este aceea din cadrul familiei? Dacă nici o vrabie nu cade la pământ fără a fi observată de El, oare este Dumnezeu indiferent faţă de situaţia copiilor care se nasc în această lume, suferind de boli fizice şi mintale, într-o măsură mai mare sau mai mică, pe tot parcursul vieţii lor? Nu le va cere El socoteală acestor părinţi, cărora le-a dăruit capacitatea de a se controla, pentru faptul că s-au lăsat conduşi de pasiuni fireşti, fără a-şi exercita facultăţile superioare ale minţii, în timp ce, ca rezultat al comportamentului lor, generaţiile ulterioare sunt obligate să poarte stigmatul tarelor lor morale, mintale şi fizice? – HL (Partea a 2-a) 30, 1865. (2SM 424)
Transmiterea unor resurse vitale degradate. – Adesea, în relaţiile intime din cadrul familiei, unii bărbaţi şi femei care sunt bolnavi nu urmăresc altceva decât satisfacerea propriei lor plăceri egoiste. Ei nu tratează cu seriozitate această problemă, nu gândesc dintr-o perspectivă nobilă, în virtutea unor principii înalte, şi nu iau în considerare rezultatele care pot apărea în existenţa urmaşilor lor, ci îşi degradează puterile fizice şi mintale, contribuind la decăderea treptată a societăţii. – HL (Partea a 2-a) 28, 1865. (2SM 423)
Boli transmise de la o generaţie la alta. – Adesea, unii bărbaţi suferinzi au câştigat sentimentele unor femei aparent sănătoase şi, deoarece s-au iubit, aceştia s-au simţit pe deplin îndreptăţiţi să se căsătorească… Dacă aceia care se angajează în asemenea căsătorii ar fi rămas singuri, starea de degradare a lumii nu ar fi ajuns atât de avansată. Odraslele lor sunt condamnate la suferinţă datorită bolilor pe care li le-au transmis… Aceşti oameni au oferit societăţii un fond genetic degenerat, aducându-şi contribuţia la deteriorarea rasei umane prin transmiterea bolilor ereditare ce sporesc povara suferinţei omeneşti. – HL (Partea a 2-a) 28, 1865. (2SM 423)
Diferenţele de vârstă între parteneri. – Căsătoria între bărbaţi şi femei care prezintă diferenţe majore de vârstă constituie a altă cauză a degenerării manifestate în generaţia contemporană, în privinţa puterilor fizice şi a capacităţilor morale… În multe situaţii, copiii rezultaţi din aceste căsnicii sunt dezechilibraţi din punct de vedere mintal şi au o constituţie fizică slabă. Deseori, în acest gen de familii, apar trăsături ciudate şi insuportabile de caracter. Mulţi dintre copiii lor mor prematur, iar cei care ajung la maturitate, în numeroase cazuri, sunt deficitari din punct de vedere al puterilor fizice, mintale şi morale.
În felul acesta, este adusă pe lume o categorie de fiinţe care reprezintă o povară pentru societate. Iar părinţii sunt într-o mare măsură răspunzători pentru caracterele dezvoltate în copiii lor, caractere care se transmit din generaţie în generaţie. – HL (Partea a 2-a) 29, 30, 1865. (2SM 423, 424)
Dumnezeu ne va considera răspunzători pentru neglijenţa din perioada prenatală. – În loc de a respecta sugestiile propriilor lor conştiinţe, unele femei s-au lăsat adesea conduse de impulsuri fireşti. Dacă ar fi tratat cu consideraţie responsabilităţile înalte care le-au fost încredinţate, s-ar fi implicat în relaţiile intime ale căsătoriei într-o manieră care să prevină posibilitatea de a întipări în odraslele lor degradarea morală şi predispoziţia pasionată pentru satisfacerea poftelor denaturate, cu preţul sănătăţii şi chiar al vieţii. Dumnezeu le va cere socoteală în modul cel mai serios pentru caracterul moral şi pentru constituţia fizică transmisă în felul acesta generaţiilor viitoare…
Foarte mulţi din această categorie s-au căsătorit şi au lăsat ca moştenire copiilor lor tarele propriilor lor debilităţi fizice şi trăsăturile lor morale pervertite. Satisfacerea pasiunilor animalice şi a senzualităţii grosolane a devenit o caracteristică a personalităţii urmaşilor lor, care au decăzut din generaţie în generaţie, mărind povara mizeriei umane până la un stadiu îngrozitor şi grăbind degradarea rasei. – HL (Partea a 2-a) 27, 28, 1865. (2SM 422, 423)
Părinţii pregătesc şi transmit trăsăturile esenţiale ale existenţei copiilor. – Ceea ce sunt părinţii, aceea vor fi şi copiii lor, dar într-o măsură cu mult mai mare. Constituţia fizică a părinţilor, predispoziţiile şi gusturile lor, înclinaţiile lor mintale şi morale sunt reproduse într-un grad mai mare sau mai mic în copiii lor. – MH 371 (1905)
Modelarea societăţii şi a viitorului. – Cu cât idealurile părinţilor sunt mai nobile, cu cât însuşirile lor mintale şi spirituale sunt mai înalte şi cu cât sunt mai bine dezvoltate puterile lor fizice, cu atât mai bună va fi înzestrarea pe care o oferă copiilor lor pentru viaţă. Prin cultivarea celor mai alese însuşiri ale personalităţii lor, părinţii exercită o influenţă care formează societatea şi contribuie la progresul generaţiilor viitoare…
Dacă energiile vitale sunt risipite prin îngăduirea gusturilor degradate şi a pasiunilor fireşti, milioane de vieţi sunt ruinate, atât pentru lumea prezentă, cât şi pentru lumea viitoare. Părinţii trebuie să-şi aducă aminte că aceste tendinţe fireşti cultivate vor asalta existenţa copiilor lor. De aceea, pregătirea copiilor pentru a rezista cu succes în bătălia împotriva răului trebuie să înceapă încă înainte de naştere.
Responsabilitatea îi este încredinţată în mod special mamei. Mama, prin al cărei sânge aducător de viaţă este format şi hrănit copilul, oferă nu numai elementele nutritive, ci şi influenţele mintale care contribuie la modelarea caracterului şi a minţii. – MH 371, 372 (1905)
Părinţii le-au conferit copiilor pecetea propriului lor caracter. – Părinţii le oferă copiilor amprenta propriului lor caracter; şi dacă anumite trăsături sunt dezvoltate în mod inadecvat în personalitatea unuia dintre copii, iar un altul manifestă un aspect nedorit al caracterului, cine ar putea fi atât de răbdător, de înţelegător şi de blând, dacă nu tocmai părinţii? Cine ar putea fi la fel de stăruitor în cultivarea trăsăturilor preţioase ale caracterului dezvăluit în Isus Hristos, în caracterul copiilor, dacă nu tocmai părinţii?
Mamele nu apreciază nici pe jumătate privilegiile şi posibilităţile de care dispun. Ele nu par să înţeleagă faptul că pot fi, în cel mai înalt sens al cuvântului, nişte misionare, împreună lucrătoare cu Dumnezeu în efortul de a imprima trăsături armonioase în caracterul copiilor lor. Aceasta este marea povară a lucrării încredinţate lor de Dumnezeu. Mama este slujitorul lui Dumnezeu pentru încreştinarea familiei ei. – RH, 15 septembrie 1891
Responsabilitatea părinţilor cu privire la influenţele prenatale. – Obiectivul principal care trebuie urmărit în creşterea copiilor este o constituţie fizică robustă, care să pregătească într-o mare măsură calea pentru dezvoltarea mintală şi morală. Sănătatea fizică şi cea morală se află într-o relaţie extrem de strânsă. Cât de imensă este responsabilitatea care se află asupra părinţilor, dacă ne gândim la faptul că stilul de viaţă cultivat înainte de naşterea copiilor lor are o implicaţie foarte mare în dezvoltarea caracterelor acestora după naştere! – HL (Partea a 2-a) 32, 1865. (2SM 426)
Ce este de făcut în situaţia defectelor moştenite de copii. – Este posibil ca unii părinţi să le fi transmis copiilor lor anumite înclinaţii… care vor face mai dificilă lucrarea de educare şi formare a acestor copii pentru exigenţa în cumpătare şi în cultivarea obiceiurilor curate şi virtuoase. Dacă gustul pentru hrana nesănătoasă şi pentru narcotice le-a fost transmis din partea părinţilor lor drept moştenire, cât de solemnă şi teribilă este responsabilitatea care le revine acestor părinţi, de a contracara tendinţele rele pe care le-au oferit copiilor lor! Cât de stăruitori şi de perseverenţi ar trebui să îşi îndeplinească aceşti părinţi, în credinţă şi speranţă, datoria faţă de nefericitele lor odrasle! – 3T 567, 568 (1875)
O zi a judecăţii pentru părinţi. – Ce scenă va fi aceea în care părinţii şi copiii lor se vor întâlni la judecata finală! Mii de copii, care au fost nişte sclavi ai apetitului şi ai viciilor degradante, ale căror vieţi au fost ruinate moral, vor sta faţă în faţă cu părinţii care i-au născut într-o asemenea stare. Cine altcineva va trebui să poarte responsabilitatea pentru această situaţie, dacă nu părinţii? Oare Domnul i-a făcut pe aceşti copii atât de corupţi? O, nu! Cine, deci, a realizat această lucrare îngrozitoare? Nu păcatele părinţilor au fost cele care s-au transmis în copii sub forma gusturilor şi a pasiunilor pervertite? Oare nu tocmai aceia care şi-au neglijat propria educare, în conformitate cu prescripţiile date de Dumnezeu, sunt cei care au realizat o asemenea lucrare? Cum este de sigur faptul că aceşti părinţi există, tot atât de sigur este faptul că ei vor fi nevoiţi să se prezinte la judecată înaintea lui Dumnezeu. – CTBH 76, 77, 1890. (FE 140, 141)
Este necesar ceva mai mult decât o înţelepciune omenească. – Părinţii trebuie să îşi aducă aminte de faptul că urmaşii lor vor fi nevoiţi să se confrunte cu… ispite. Pregătirea copiilor pentru a fi capabili să lupte cu succes împotriva răului trebuie să înceapă încă înainte de naştere. – MH 371 (1905)
Ferice de părinţii ale căror vieţi reflectă caracterul divin. – Ferice de părinţii ale căror vieţi sunt reflectări veritabile ale caracterului divin, astfel încât făgăduinţele şi poruncile lui Dumnezeu să trezească în copiii lor respectul şi închinarea; ferice de părinţii ale căror duioşie, dreptate şi îndelungă răbdare reprezintă pentru copil iubirea, dreptatea şi îndelunga răbdare ale lui Dumnezeu şi care, învăţându-l pe copil să-i iubească, să-i asculte şi să aibă încredere în ei, îl învaţă să-L iubească, să-L asculte şi să aibă încredere în Tatăl ceresc. Părinţii care îi oferă unui copil asemenea daruri îl înzestrează cu o comoară mai preţioasă decât bogăţiile tuturor veacurilor – o comoară care rămâne pentru eternitate. – MH 375, 376 (1905)
17
EREDITATEA ŞI MEDIUL SOCIAL
Puterea eredităţii. – Gândiţi-vă la puterea eredităţii, la influenţa tovărăşiilor şi a împrejurărilor rele, la puterea obiceiurilor greşite. Oare ne mai putem mira de faptul că mulţi ajung să fie degradaţi sub asemenea influenţe? Oare ne mai putem mira de faptul că aceşti oameni răspund atât de greu la eforturile depuse pentru a fi salvaţi din starea în care se află? – MH 168 (1905)
Adesea, copiii moştenesc predispoziţiile părinţilor. – De regulă, copiii moştenesc înclinaţiile şi predispoziţiile părinţilor lor şi imită exemplul acestora, iar ca urmare, păcatele părinţilor sunt repetate în viaţa copiilor, din generaţie în generaţie. Aşa s-a întâmplat cu caracterul ofensator şi lipsit de respect al lui Ham, care, reprodus în viaţa urmaşilor lui, a adus blestemul asupra lor pe parcursul multor generaţii…
Pe de altă parte, cât de îmbelşugat a fost răsplătit respectul lui Sem faţă de tatăl său şi cât de remarcabilă a fost linia genealogică a bărbaţilor sfinţi care apar în rândul urmaşilor lui! – PP 118 (1890)
Mamele trebuie să cunoască legile eredităţii. – Dacă mamele din generaţiile trecute ar fi căutat să cunoască legile care guvernează fiinţa umană, ar fi înţeles faptul că atât capacităţile lor fizice, cât şi starea lor morală şi însuşirile intelectuale sunt reproduse în copii într-o mare măsură. Dacă ne gândim la implicaţiile pe care le are ereditatea, ignoranţa cu privire la acest subiect constituie un păcat condamnabil. – HL (Partea a 2-a) 37, 1865. (2SM 431)
Boli transmise de la părinţi la copii. – De-a lungul generaţiilor care s-au succedat de la căderea în păcat, omenirea a urmat cursul unei degradări din ce în ce mai accentuate. Boala a fost transmisă de la părinţi la copii, generaţie după generaţie. Până când chiar şi copiii din leagăn au ajuns să sufere datorită afecţiunilor cauzate de păcatele părinţilor lor.
Moise, primul istoric, prezintă un raport destul de precis al vieţii sociale şi particulare a unor oameni care au trăit în perioada timpurie a istoriei lumii, dar nu găsim nici o mărturie cu privire la existenţa vreunui copil care să se fi născut orb, surd, malformat sau redus mintal. Nu este înregistrat nici un caz de moarte naturală care să fi survenit în perioada post-natală, copilărie sau tinereţe… Atât de rare erau cazurile în care un fiu murea înaintea tatălui său, încât o asemenea întâmplare a fost considerată suficient de neobişnuită, încât să fie vrednică de a fi înregistrată pentru posteritate: „Haran a murit înaintea tatălui său Terah”. Cu câteva excepţii, toţi patriarhii de la Adam la Noe au trăit aproape o mie de ani. Iar de atunci, media de vârstă a continuat să scadă.
În timpul primei veniri a Domnului Hristos, omenirea ajunsese atât de degenerată, încât, printre cei aduşi la Isus pentru a fi vindecaţi de boli, nu erau numai vârstnici, ci şi numeroşi tineri şi copii, veniţi aproape din toate cetăţile. – CTBH 7, 8, 1890. (CD 117, 118)
Copiii trebuie să evite obiceiurile greşite ale părinţilor. – Bolile nu apar niciodată fără o cauză. Calea este pregătită şi bolile sunt invitate prin desconsiderarea legilor sănătăţii. Suferinţa multora este consecinţa păcatelor părinţilor lor. Deşi copiii nu sunt răspunzători pentru păcatele părinţilor lor, fiecare om are datoria imperativă de a cunoaşte practicile care constituie încălcări ale legilor sănătăţii. Copiii ar trebui să evite obiceiurile greşite ale părinţilor lor şi, printr-o trăire corectă, să se străduiască să-şi amelioreze condiţia fizică. – MH 234 (1905)
Păcatele înaintaşilor umplu lumea de boli. – Înaintaşii noştri ne-au lăsat moştenire obiceiuri şi preferinţe care favorizează răspândirea bolii în lume. Prin intermediul gusturilor pervertite, păcatele părinţilor se răsfrâng cu o putere teribilă asupra copiilor, până în cea de-a treia şi a patra generaţie. Modul greşit de alimentaţie, cultivat pe parcursul mai multor generaţii, obiceiurile tradiţionale, caracterizate de lipsa stăpânirii de sine şi de excese, aglomerează căminele de handicapaţi, închisorile şi azilurile de bolnavi mintali din zilele noastre. Necumpătarea în consumul de ceai şi cafea, de vin, bere, rom şi coniac şi folosirea tutunului, a opiumului şi a altor narcotice au ca rezultat o degenerare majoră din punct de vedere mintal şi fizic, iar această degenerare se află într-un proces de accentuare continuă. – RH, 29 iulie 1884. (CH 49)
Gustul moştenit pentru stimulente. – Există indivizi pentru care prezenţa în casă a vinului sau a cidrului constituie un pericol serios. Ei au moştenit gustul pentru asemenea stimulente, iar Satana îi provoacă în mod neîncetat să le folosească. Dacă cedează ispitei, aceşti oameni nu se vor mai putea opri niciodată; apetitul pretinde îngăduinţă de sine şi, dacă este satisfăcut, îi conduce la ruină. Creierul este paralizat şi desensibilizat, raţiunea încetează să-şi păstreze supremaţia, iar ei se afundă cu totul în viciu. – 5T 356, 357 (1885)
Viciul tutunului transmis la copii. – Folosirea tutunului produce ravagii în rândul copiilor şi al tinerilor. Practicile nesănătoase din generaţiile trecute afectează copiii şi tineretul de azi. Incapacitatea intelectuală, slăbiciunea fizică, dezechilibrul nervos şi tendinţele nenaturale sunt transmise ca moştenire genetică de la o generaţie la alta. Şi aceleaşi practici dăunătoare, continuate de către urmaşi, sporesc şi perpetuează rezultatele negative asupra sănătăţii. Aceasta este cauza căreia i se datorează, şi nu în mică măsură, degradarea morală prezentă, care a devenit un motiv de îngrijorare alarmantă. – MH 328, 329 (1905)
Copiii moştenesc înclinaţii diverse. – Copiii moştenesc înclinaţii spre rău, dar manifestă şi multe alte trăsături de caracter plăcute. Acestea trebuie să fie încurajate şi dezvoltate, în timp ce tendinţele negative trebuie să fie observate cu atenţie şi reprimate. Copiii nu ar trebui să fie flataţi niciodată, deoarece flatarea şi lauda excesivă sunt asemenea unei otrăvi; cu toate acestea, părinţii trebuie să manifeste faţă de ei o purtare de grijă sfântă, câştigându-le astfel încrederea şi iubirea. – RH, 24 ianuarie 1907
Cuvinte potrivite de apreciere. – O mamă trebuie să adreseze cuvinte de apreciere pentru comportamentul bun al copiilor, ori de câte ori are ocazia. Ea trebuie să-i încurajeze prin cuvinte de aprobare şi prin manifestări ale iubirii. Acestea vor fi asemenea unor raze de soare pentru inima copilului şi vor conduce la cultivarea respectului de sine şi a demnităţii caracterului. – 3T 532 (1889)
Moştenirea unui temperament impulsiv. – Unora le-a fost transmis ca moştenire genetică un temperament impulsiv, iar în copilărie nu au fost educaţi să exercite stăpânirea de sine. Adesea, un asemenea temperament iute este asociat cu invidia şi gelozia. – 2T 74 (1868)
Satana profită de slăbiciunile noastre ereditare. – Prin propriile puteri, ne este imposibil să ne împotrivim pretenţiilor firii noastre decăzute. Prin intermediul acesteia, Satana va aduce asupra noastră o mulţime de ispite. Domnul Hristos a ştiut că vrăjmaşul sufletelor va veni la fiecare fiinţă umană, profitând de slăbiciunile ereditare şi, prin insinuările lui mincinoase, îi va ispiti pe toţi cei care nu îşi pun încrederea în Dumnezeu. Păşind înaintea noastră pe calea pe care noi înşine va trebui să umblăm, Domnul ne-a pregătit posibilitatea de a învinge. Dorinţa Sa este ca noi să nu ne aflăm pe o poziţie dezavantajată în conflictul cu Satana… „Îndrăzniţi”, spune El, „Eu am biruit lumea” (Ioan 16,33). – DA 122, 123 (1898)
Convertirea schimbă înclinaţiile spre rău moştenite. – O convertire veritabilă schimbă înclinaţiile spre rău, moştenite sau cultivate. Religia lui Dumnezeu este asemenea unei ţesături rezistente, în care se împletesc cu tact şi îndemânare fire nenumărate. Numai înţelepciunea care vine din partea lui Dumnezeu poate face ca această ţesătură să fie desăvârşită. Există multe feluri de materiale care la prima vedere par deosebit de fine, dar nu pot rezista testului. Ele se deteriorează repede. Culorile nu sunt durabile. În arşiţa verii, îşi pierd prospeţimea şi în cele din urmă dispar. Hainele confecţionate din aceste materiale nu sunt rezistente la purtare. – Lt 105, 1893. (6BC 1101)
A nu fi înrobit de tendinţe ereditare. – Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem fiecare este: avem şi noi atributele caracterului Domnului Hristos? Orice scuză este lipsită de temei. Omul temător de Dumnezeu nu are voie să fie dominat de circumstanţe, de pofte şi de pasiuni, toate acestea trebuie să fie supuse controlului de sine. Creştinul nu trebuie să fie înrobit de nici un obicei cultivat şi de nici o tendinţă ereditară. – SpT Seria A, nr. 9, p 56, 1897. (TM 421)
Îngerii ne ajută în lupta împotriva tendinţelor ereditare. – Îngerii sunt întotdeauna prezenţi acolo unde este cea mai mare nevoie de ei. Ei se află alături de toţi aceia care au de dus lupte grele, alături de cei care trebuie să înfrunte înclinaţiile şi tendinţele ereditare şi care trăiesc în cele mai descurajatoare condiţii sociale. – RH, 16 aprilie 1895. (ML 303)
Credinţa eliberează de imperfecţiunile moştenite. – Aceia care, înţelegând mesajul Scripturilor, privesc ţintă spre cruce şi cred cu adevărat în Domnul Isus deţin cea mai sigură temelie a credinţei lor. Ei au acea credinţă care lucrează prin iubire şi eliberează sufletul de toate imperfecţiunile lui ereditare sau cultivate. – 6T 238 (1900)
Efectele îndepărtate ale mediului înconjurător. – Noi trăim într-o atmosferă a amăgirilor nevăzute ale lui Satana. Vrăjmaşul va genera un val de imoralitate pe care îl va răspândi în mediul fiecărui suflet care nu este protejat de harul lui Hristos. Ispitele vor veni; dar dacă noi veghem împotriva inamicului şi ne păstrăm echilibrul stăpânirii de sine şi curăţia morală, spiritele seducătoare nu vor avea nici o influenţă asupra noastră. Aceia care nu vor acţiona într-un mod care să încurajeze ispita vor primi puterea de a rezista atunci când vor fi asaltaţi, dar cei care se complac într-o atmosferă a răului, dacă vor fi învinşi şi dacă vor cădea de la credinţă, vor fi singurii vinovaţi pentru aceasta. În viitor, avem motive serioase de a adresa avertismente cu privire la spiritele seducătoare. Atunci, vom înţelege semnificaţia cuvintelor Domnului Hristos: „Voi, fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit” (Matei 5,48). – CT 257 (1913)
Fetele lui Lot au fost corupte moral de mediul rău în care au trăit. – Lot a locuit o perioadă în Ţoar. Deoarece nelegiuirea domina şi în această cetate, ca şi în Sodoma, el s-a temut să rămână acolo, gândindu-se că cetatea ar putea fi nimicită. Nu mult timp după plecarea sa, Ţoar a fost mistuită în flăcări, după planul lui Dumnezeu. Lot s-a îndreptat în zona munţilor şi a căutat adăpost într-o peşteră, lipsit de toate bunurile materiale pentru care fusese atât de dispus să-şi expună familia la influenţele imorale ale Sodomei. Dar blestemul Sodomei l-a urmat chiar şi aici. Caracterul nelegiuit al fetelor lui a fost rezultatul tovărăşiilor rele de care au avut parte în acel loc păcătos. Corupţia morală din Sodoma s-a înrădăcinat atât de profund în conştiinţa lor, încât au ajuns incapabile să discearnă între bine şi rău. Singurii urmaşi ai lui Lot, moabiţii şi amoniţii, au fost la rândul lor nişte popoare idolatre, sălbatice, răzvrătite împotriva lui Dumnezeu şi în vrăjmăşie crâncenă cu poporul Său. – PP 167, 168 (1890)
Evitarea tovărăşiilor rele. – Puţini înţeleg importanţa evitării, pe cât posibil, a oricărei asocieri cu persoane ostile vieţii religioase. Puţini sunt aceia care, în alegerea mediului social, aşază pe primul loc criteriul bunăstării lor spirituale.
Mulţi părinţi preferă să locuiască împreună cu familiile lor în oraşe aglomerate, deoarece doresc să beneficieze de un mijloc de câştigare a existenţei mai uşor decât în mediul rural. Copiii acestora, lipsiţi de ocupaţie în afara programului şcolar, obţin o educaţie de stradă. Datorită tovărăşiilor rele, ei deprind obiceiul viciului şi al necumpătării. Părinţii sunt conştienţi de toate acestea; dar corectarea greşelii pe care au făcut-o ar presupune un sacrificiu, aşa că rămân acolo unde sunt, până când Satana reuşeşte să câştige controlul deplin asupra copiilor lor. Mai bine acceptaţi sacrificiul, oricât de mare ar fi, decât să puneţi în pericol, datorită unor considerente pământeşti, sufletele preţioase care v-au fost date în grijă. – 5T 232 (1882)
A trăi în atmosfera cerului. – Noi trebuie să fim călăuziţi de o teologie veritabilă şi de bun simţ. Sufletele noastre sunt destinate să trăiască în atmosfera cerului. Bărbaţii şi femeile trebuie să vegheze asupra lor înşişi; ei trebuie să fie într-o permanentă stare de vigilenţă, neîngăduind nici un cuvânt şi nici o acţiune care ar putea pune sub semnul întrebării integritatea caracterului lor. Cei care pretind că sunt urmaşi ai lui Hristos trebuie să fie precauţi în conduita lor personală şi să se păstreze curaţi şi fără pată în gândire, vocabular şi faptă. Influenţa lor asupra celor din jur trebuie să fie înălţătoare. Viaţa lor trebuie să re-flecte razele strălucitoare ale Soarelui neprihănirii. – CT 257, 258 (1913)
Mediul în care sunt educaţi copiii le modelează destinul veşnic. – Copiii sunt sensibili la influenţele demoralizatoare încă din primii ani ai copilăriei, însă părinţii care mărturisesc a fi creştini nu par să observe nici un aspect negativ în conduita lor personală. Oh, dacă ar înţelege ei faptul că mediul în care îşi cresc copiii în perioada cea mai timpurie a vieţii este cel care le determină tendinţele caracterului şi le modelează destinul fie spre viaţă veşnică, fie spre moarte eternă! Copiii sunt foarte receptivi la impresiile morale şi spirituale, iar aceia care sunt educaţi cu înţelepciune în perioada copilăriei, chiar dacă uneori trec prin eşecuri, nu vor ajunge să rătăcească definitiv. – ST, 16 aprilie 1896 (CG 198)
Părinţii sunt într-o mare măsură răspunzători. – Părinţii sunt într-o mare măsură răspunzători pentru modelarea caracterelor copiilor lor. Ei ar trebui să urmărească armonia şi echilibrul. Motivul pentru care există atât de puţine minţi bine echilibrate în societate este că părinţii au fost prea neglijenţi în îndeplinirea datoriei de a încuraja dezvoltarea calităţilor copiilor lor şi de a reprima defectele caracterelor lor. Ei uită faptul că li s-a atribuit obligaţia cea mai solemnă de a veghea asupra înclinaţiilor fiecărui copil, ceea ce presupune că este de datoria lor să îşi educe copiii în formarea unor obiceiuri bune şi a unui mod de gândire sănătos. – 5T 319 (1885)
Încă din perioada timpurie a copilăriei. – Părinţii trebuie să înceapă educarea copiilor încă din perioada cea mai timpurie, astfel încât caracterul acestora să poată beneficia de o influenţă pozitivă înainte ca lumea să-şi pună amprenta asupra minţii şi inimii lor. – RH, 30 august 1881. (CG 193)
Importanţa primilor trei ani de viaţă. – Mamelor, acordaţi o deosebită atenţie educaţiei corecte a copiilor în perioada primilor trei ani ai vieţii lor. Nu le permiteţi să-şi impună propriile lor dorinţe şi preferinţe. Mama este mintea copilului ei. Primii trei ani ai copilăriei constituie timpul în care încolţesc lăstarii deprinderilor conştiente. Mamele ar trebui să înţeleagă importanţa atribuită acestei perioade, deoarece în ea se pun temeliile caracterului. – MS 64, 1899. (CG 194)
Primii şapte ani de viaţă au o mare influenţă în formarea caracterului. – Deşi în perioada timpurie a copilăriei nu se poate acorda o importanţă prea mare educării intelectuale, lecţiile care trebuie predate copiilor în primii şapte ani de viaţă au o mai mare influenţă în formarea caracterului decât tot ce învaţă în anii următori. – MS 2, 1903. (CG 193)
Primele lecţii sunt rareori uitate. – Nici un sugar, copil sau tânăr nu ar trebui să audă vreun cuvânt necugetat din partea tatălui, a mamei sau a oricărui alt membru al familiei, deoarece aceştia sunt receptivi la toate impresiile încă din anii cei mai timpurii ai vieţii şi, în funcţie de cum îi tratează părinţii astăzi, aşa vor fi copiii mâine şi mai târziu. Primele lecţii date copiilor rareori sunt uitate.
Impresiile lăsate asupra inimii în prima parte a vieţii sunt urmate pe parcursul anilor de după aceea. Ele pot fi îngropate în adâncurile con-ştiinţei, dar nu pot fi şterse decât foarte rar. – MS 57, 1897. (CG 193, 194)
Dezvoltarea fizică în perioada timpurie a copilăriei. – În perioada primilor şase, şapte ani de viaţă, este necesară acordarea unei atenţii speciale dezvoltării fizice a copilului, mai mare decât cea acordată formării intelectuale. După această perioadă, dacă se află într-o condiţie fizică bună, copilului i se poate oferi o educaţie echilibrată în privinţa ambelor aspecte. Prima parte a copilăriei durează până la vârsta de şase sau şapte ani. Până la această vârstă, copilul trebuie lăsat să zburde asemenea unui mieluşel prin preajma casei şi prin curte, în voioşia spiritului lui, zbenguindu-se şi jucându-se liber de orice griji şi necazuri.
Părinţii, şi îndeosebi mama, ar trebuie să fie singurele persoane care să se ocupe de educarea acestei minţi fragede. Ea nu trebuie să fie învăţată din cărţi. În general, copiii vor fi curioşi să cunoască despre lucrurile din natură. Ei vor pune întrebări cu privire la ceea ce văd şi aud, iar părinţii ar trebui să creeze ocazii pentru instruire şi pentru a răspunde cu răbdare la aceste mici curiozităţi. În această manieră, părinţii pot câştiga un avantaj asupra vrăjmaşului sufletelor şi pot pregăti mintea copiilor lor, semănând seminţe bune în inimile lor, astfel încât să nu rămână nici un loc în care răul să prindă rădăcină. Îndrumările iubitoare ale ma-mei constituie tot ceea ce este necesar formării caracterului copiilor ei în această perioadă timpurie a vieţii. – HL (Partea a 2-a) 44. (2SM 437)
Educarea specială a primului născut. – Primul copil al unei familii trebuie să fie educat cu mare atenţie, deoarece el va contribui la educarea celor care vor urma. Copiii cresc în virtutea influenţelor exercitate din partea celor din jur. Dacă sunt înconjuraţi de copii zgomotoşi şi indisciplinaţi, vor deveni zgomotoşi şi aproape insuportabili. – MS 64, 1899. (CG 27)
Un mediu diferit pentru copii diferiţi. – Unii copii au nevoie de o disciplină mai răbdătoare şi de o educare mai tandră decât alţii. Ei au moştenit trăsături de caracter nepromiţătoare şi, din acest motiv, au nevoie de mai multă înţelegere şi iubire. Printr-un efort perseverent, drumul vieţii unora poate fi pregătit pentru a ajunge să ocupe un loc în lucrarea Domnului. Ei pot avea capacităţi latente care, dacă sunt stimulate şi dezvoltate, îi vor face capabili de a îndeplini responsabilităţi cu mult mai mari decât alţii, de la care s-ar fi aşteptat mai mult. – CT 115, 116 (1913)
Obiceiuri care nu mai pot fi schimbate de-a lungul vieţii. – Ceea ce văd şi aud copiii lasă în mintea lor fragedă urme atât de adânci, încât nu vor mai putea fi pe deplin şterse, indiferent de circumstanţele ulterioare din viaţă. Intelectul prinde formă şi afecţiunile încep să se orienteze şi să devină temeinice. Acţiunile repetate într-un anumit mod devin obiceiuri. Acestea pot fi modificate printr-o disciplină severă pe parcursul vieţii, dar rareori sunt întru totul schimbate. – GH, ianuarie 1880. (CG 199, 200)
Influenţa vindecătoare a bunătăţii. – Sub influenţa umilinţei, a bunătăţii şi a amabilităţii, se creează o atmosferă care va fi întotdeauna vindecătoare. – Lt 320, 1906. (ML 152)
18
ATMOSFERA DE SIGURANŢĂ DIN CĂMIN
Iubirea omenească trebuie să izvorască din iubirea divină. – Fidelitatea în căsătorie nu poate fi păstrată în siguranţă decât în Hristos. Iubirea omenească trebuie să fie legată în modul cel mai strâns de iubirea divină.* O afecţiune profundă, adevărată şi lipsită de egoism nu poate exista decât acolo unde domneşte Hristos. – MH 358 (1905)
Atingerea idealului lui Dumnezeu. – Bărbaţii şi femeile pot atinge idealul lui Dumnezeu pentru ei, dacă solicită ajutorul Domnului Hristos. Ceea ce nu poate realiza înţelepciunea omenească, harul Său va îndeplini în favoarea tuturor acelora care I se consacră pe ei înşişi într-o încredere iubitoare. Providenţa Sa poate uni inimile omeneşti prin legături a căror natură este cerească. Iubirea acestor persoane nu va fi un simplu schimb de complimente plăcute şi tandre. Firele ţesăturilor cereşti vor fi împletite şi modelate mai fin şi mai rezistent decât orice lucrătură omenească. Iar produsul lor nu va fi asemenea pânzei pentru batistele de unică folosinţă, ci asemenea unei stofe rezistente, care va suporta orice intemperii şi încercări. Inimile vor fi unite în legătura de aur a unei iubiri nepieritoare. – MH 362 (1905)
Cântăriţi fiecare sentiment în perspectiva căsătoriei. – Fie ca aceia care se gândesc la căsătorie să cântărească fiecare sentiment şi să observe cu atenţie fiecare manifestare a caracterului celor cu care intenţionează să-şi unească destinul vieţii. Fiecare pas spre căsătorie să fie caracterizat de modestie, simplitate şi sinceritate şi de o dorinţă stăruitoare de a fi după placul lui Dumnezeu şi spre onoarea Lui. Căsătoria are implicaţii atât asupra vieţii de pe acest pământ, cât şi asupra vieţii veşnice. Un creştin sincer nu va aduce la îndeplinire nici un plan care să nu poarte semnul aprobării lui Dumnezeu. – MH 359 (1905)
Adevărata unire este lucrarea anilor de căsnicie. – Oricât de prevăzător şi de înţelept ar fi modul în care este realizată o căsătorie, puţine sunt cuplurile care sunt pe deplin unite în momentul cununiei religioase. Adevărata unire a celor doi căsătoriţi constituie lucrarea anilor de căsnicie de după aceea. – MH 359, 360 (1905)
Risipirea imaginii romantice a vieţii de cămin. – Pe măsură ce viaţa, cu grijile şi încercările ei, asaltează perechea proaspăt căsătorită, romantismul, pe care imaginaţia îl asociază atât de adesea concepţiei despre viaţa de cămin, se risipeşte. Soţul şi soţia ajung la o cunoaştere reciprocă a caracterului, care ar fi fost imposibilă în cadrul relaţiei de prietenie. Aceasta este cea mai critică perioadă a experienţei lor. Fericirea şi rostul întregii lor vieţi depind de direcţia spre care se îndreaptă din acest moment. Adesea, ei observă unul la altul slăbiciuni şi defecte la care nu s-ar fi aşteptat, dar inimile pe care le-a unit iubirea vor descoperi şi calităţi de excepţie, la fel de surprinzătoare. Căutaţi să discerneţi mai degrabă aspectele frumoase decât defectele. De cele mai multe ori, tocmai propria noastră atitudine şi atmosfera pe care o creăm în jur decid ce anume se va dezvălui în caracterul şi comportamentul partenerului.
Există multe persoane care consideră că exprimarea iubirii constituie o slăbiciune şi care cultivă o reţinere ce determină înstrăinarea celorlalţi. Acest spirit împiedică manifestarea simpatiei şi a împreunei simţiri. Dacă sunt reprimate, gesturile de generozitate şi prietenie se răresc şi inima devine din ce în ce mai distantă şi mai rece. Noi ar trebui să fim conştienţi de această eroare. Iubirea nu poate dăinui dacă nu este exprimată. Fie ca nici o inimă, care bate alături de voi, să nu tânjească după bunătate şi simpatie din partea voastră. – MH 360 (1905)
Iubirea stimulează dorinţa de a atinge idealuri nobile. – Iubirea poate fi doar dăruită, ea nu poate fi nici cântărită şi nici pretinsă în schimb din partea celorlalţi. Cultivaţi trăsăturile cele mai nobile ale caracterului vostru şi fiţi dornici să recunoaşteţi şi să apreciaţi calităţile tuturor celor din preajmă. Simţământul că eşti preţuit constituie un stimul şi o satisfacţie minunată. Simpatia şi respectul încurajează efortul pentru atingerea excelenţei, iar iubirea înnobilează idealurile şi sporeşte dorinţa de a le atinge. – MH 361 (1905)
Individualitatea nu trebuie să fie impusă. – Nici soţul, nici soţia nu au voie să-şi impună propria personalitate în formarea celuilalt. Fiecare are o relaţie personală cu Dumnezeu. El este Acela pe care trebuie să-L întrebe: „Ce este bine să fac?” „Ce este greşit?” „Cum aş putea să ating cel mai înalt scop al vieţii mele?” Fie ca întreaga voastră afecţiune să se îndrepte mai întâi spre Acela care Şi-a dăruit viaţa pentru voi. Faceţi din Domnul Hristos cel dintâi, cel din urmă şi cel mai preţios deziderat al existenţei voastre. Şi, pe măsură ce iubirea voastră faţă de El devine mai profundă şi mai puternică, dragostea pe care o manifestaţi unul faţă de celălalt va fi purificată şi întărită. – MH 361 (1905)
Fiecare are propria sa personalitate. Individualitatea soţiei nu trebuie să fie niciodată absorbită de personalitatea soţului ei. Dumnezeu este Creatorul nostru. Noi suntem făpturile mâinilor Sale şi Îi aparţinem prin răscumpărarea pe care a realizat-o în dreptul nostru. Tot ce dorim este să ştim cum am putea să răspundem sacrificiului Său, deoarece El este Acela care ne oferă putere, ne înzestrează cu eficienţă, ne dăruieşte capacităţile intelectuale; şi doreşte ca noi să dezvoltăm în măsura cea mai înaltă aceste daruri preţioase, pentru slava Numelui Său. – MS 12, 1895
Supunerea totală este datorată în exclusivitate Domnului Isus. – Dumnezeu pretinde ca soţia să aibă neîncetat în vedere respectul şi slava care I se cuvin numai Lui. Singurul căruia I se datorează o supunere totală este Domnul Isus Hristos, care i-a răscumpărat viaţa şi a făcut din ea un copil al Lui, cu preţul infinit al vieţii Sale… Individualitatea ei nu trebuie să fie anulată de personalitatea soţului, deoarece fiinţa ei Îi aparţine întru totul lui Dumnezeu. – Lt 18, 1891. (AH 116)
Gândul că unirea căsătoriei a fost o greşeală nu are voie să fie nutrit. – În ciuda dificultăţilor, a greutăţilor, a complicaţiilor şi a descurajărilor care pot apărea, nici un soţ şi nici o soţie nu trebuie să-şi permită să nutrească ideea că unirea lor în căsătorie ar constitui o greşeală sau un eşec. Hotărâţi-vă să fiţi unul pentru celălalt tot ce este posibil să fiţi. Continuaţi micile atenţii pe care aţi obişnuit să vi le acordaţi în perioada de la început. Folosiţi toate modalităţile pentru a vă încuraja reciproc în lupta cu greutăţile vieţii. Studiaţi şi căutaţi să descoperiţi căile prin care puteţi contribui la sporirea fericirii celuilalt. Cultivaţi o atmosferă de iubire, înţelegere şi răbdare unul faţă de altul. Atunci, în loc de a fi sfârşitul iubirii, căsătoria va fi doar începutul ei. Căldura unei prietenii adevărate, dragostea care uneşte inimă cu inimă nu sunt decât o pregustare a fericirii cereşti. – MH 360 (1905)
Relaţiile căminului conduse de îndemnurile nobile ale raţiunii. – Aceia care consideră căsătoria ca fiind o instituţie sacră, consacrată de Dumnezeu şi rânduită în virtutea principiilor Sale sfinte, se vor lăsa conduşi de îndemnurile nobile ale raţiunii. Ei vor aprecia la adevărata valoare fiecare privilegiu pe care îl oferă relaţia căminului. Aceşti oameni îi vor privi pe copiii lor ca pe nişte pietre preţioase, care le-au fost încredinţate de Dumnezeu spre a fi prelucrate, îndepărtând prin educaţie impurităţile aflate la suprafaţa naturii lor, până când îşi vor căpăta strălucirea dorită. Ei vor nutri simţământul unei responsabilităţi extrem de solemne pentru formarea caracterului copiilor lor, astfel încât aceştia să fie capabili de a trăi o viaţă plină de folos, de a fi o binecuvântare pentru alţii prin lumina pe care o răspândesc în jur, de a face ca lumea să fie mai bună datorită existenţei lor şi, în cele din urmă, de a fi vrednici să primească o viaţă mai înaltă într-o lume mai sfântă, strălucind veşnic în prezenţa lui Dumnezeu şi a Mielului. – HL (Partea a 2-a) 48, 1865
O familie bine organizată. – Viaţa unei familii bine întemeiate ar trebui să fie organizată în mod corespunzător. Atât tatăl, cât şi mama să-şi cântărească bine responsabilităţile pe care şi le asumă, astfel încât să poată lucra împreună pentru binele cel mai înalt al copiilor lor. Ei trebuie să evite discordiile şi conflictele şi să nu-şi îngăduie niciodată să critice planurile sau să pună la îndoială părerile celuilalt în prezenţa copiilor. Dacă soţia este lipsită de experienţă, să se străduiască să înţeleagă şi să identifice acele aspecte din activitatea sa care constituie o piedică în calea eforturilor depuse de soţul ei pentru mântuirea copiilor lor. Iar soţul trebuie să susţină eforturile mamei, oferindu-i sfaturi înţelepte şi încurajări pline de iubire. – RH, 8 iulie 1902
Părinţii trebuie să se conducă pe ei înşişi. – Părinţii care doresc să-şi conducă familiile cu succes trebuie să se conducă mai întâi pe ei înşişi. Dacă doresc ca în familia lor să fie rostite numai cuvinte plăcute, atunci trebuie să facă în aşa fel, încât copiii să audă numai cuvinte plăcute ieşind de pe buzele lor. Orice seceriş este pe măsura calităţii seminţelor cultivate. Lucrarea solemnă şi sfântă a părinţilor este aceea de a realiza educaţia copiilor lor atât prin învăţături, cât şi prin exemplul lor personal. Dumnezeu le-a încredinţat responsabilitatea de a aduce înaintea Sa nişte copii pregătiţi pentru a asimila, încă de la cea mai fragedă vârstă, o cunoaştere inteligentă a ceea ce înseamnă să fii urmaş al lui Isus Hristos. Cele mai multe situaţii în care copiii celor care pretind a fi creştini adevăraţi nu-L respectă şi nu-L iubesc pe Dumnezeu se datorează faptului că exemplul părinţilor a fost greşit. Seminţele falsităţii şi ale făţărniciei au avut ca rezultat un seceriş de mărăcini şi spini. – MS 59, 1900
Cuvintele amabile şi zâmbetele exprimate în familie. – Noi avem nu numai privilegiul, ci şi datoria de a cultiva amabilitatea, de a avea în inimi pace cu Hristos şi de a fi noi înşine împăciuitori, astfel încât să putem semăna seminţe preţioase care să producă un seceriş pentru viaţa veşnică. Aceia care nu sunt cu adevărat urmaşi ai lui Hristos pot manifesta multe calităţi şi multe însuşiri pozitive, dar caracterele lor sunt în mare măsură afectate de un temperament lipsit de bunătate, nerăbdător, irascibil, predispus să caute numai greşeli şi să critice cu asprime. Soţii sau soţiile care cultivă suspiciunea şi neîncrederea creează neînţelegeri şi conflicte în familie. Cuvintele lor amabile şi zâmbetele lor sunt păstrate doar pentru străini, în timp ce în cămin se comportă în mod iritant, alungând astfel pacea şi mulţumirea. – Lt 34, 1894. (HC 179)
Evitarea unei vorbiri vulgare. – Taţi şi mame, soţi şi soţii, vă implor, nu vă complaceţi într-o atmosferă caracterizată de gânduri josnice şi cuvinte vulgare. Expresiile murdare, gesturile indecente, lipsa de amabilitate în cămin vor avea o influenţă neplăcută asupra voastră şi, dacă vor fi repetate frecvent, vor deveni a doua voastră natură. Căminul este un loc prea sfânt pentru a fi murdărit de vulgaritate, senzualitate şi învinuiri reciproce. Există un Martor ceresc care declară: „Ştiu faptele tale”. Grădina inimii voastră să fie împodobită cu florile iubirii, ale adevărului, ale bunătăţii şi ale răbdării. – Lt 18b, 1891
Un comportament brutal şi lipsit de amabilitate. – Să nu manifestaţi niciodată, în cercul intim al familiei, un comportament brutal, lipsit de maniere, vulgar, neprietenos şi nepoliticos. Oricât de înalte ar fi idealurile religioase pe care le predicaţi altora, dacă în căminul vostru vă comportaţi într-un mod lipsit de amabilitate, sunteţi nişte călcători ai poruncilor lui Dumnezeu. – RH, 29 martie 1892
Prietenii nu trebuie să se amestece în viaţa unei familii (sfat adresat unui soţ tânăr). – Cercul intim al familiei ar trebui să fie considerat un loc sfânt, un simbol al cerului, o oglindă în care ne reflectăm noi înşine. Putem avea diferiţi prieteni şi cunoştinţe, dar acestora nu trebuie să li se permită să se amestece în viaţa familiei noastre. Atmosfera căminului trebuie să ne confere un simţământ profund al apartenenţei, care ne inspiră încredere, siguranţă, confort şi odihnă.
Prietenia ta cu alte femei şi fete constituie o sursă de ispite pentru ele şi le încurajează în manifestarea unei atitudini libertine, care le face să încalce restricţiile impuse de statutul unei persoane căsătorite. Deşi tu nu eşti conştient de acest fapt, plăcerea ta de a te amuza şi atmosfera pe care o creezi prin comportamentul tău nu sunt o mărturie în favoarea caracterului sfânt al căsătoriei.
Trăirea vieţii de familie reprezintă un mare test al caracterului. Manifestarea amabilităţii şi înţelegerii în cămin, exercitarea răbdării, a bunăvoinţei şi a iubirii constituie calificative care indică valoarea caracterului unui soţ. – Lt 17, 1895
Soţii care tânjesc după cuvinte iubitoare. – Multe femei tânjesc după cuvintele iubitoare şi pline de bunătate şi după micile atenţii şi amabilităţi ce le sunt datorate din partea soţilor lor, care le-au ales ca tovarăşe de viaţă. Cât de multă suferinţă, cât necaz şi nefericire şi cât de multe suspine ar putea fi evitate, dacă bărbaţii şi femeile ar continua să cultive interesul, atenţia, cuvintele plăcute de apreciere şi micile gesturi de curtenie care au trezit dragostea partenerilor lor la început şi pe care le-au considerat importante atunci când au căutat să cucerească inimile aleşilor şi aleselor lor.
Dacă nu ar face altceva decât să continue cultivarea acestor atenţii minore, dar care hrănesc iubirea, soţul şi soţia ar fi fericiţi în societatea prietenilor lor şi ar exercita o influenţă sfântă în familiile acestora. În interiorul sufletului ar exista o oază de fericire pe care cu nici un chip nu ar dori să o părăsească în căutarea unor noi obiecte de atracţie. Nevoia după cuvinte încurajatoare de simpatie şi după o iubire manifestată prin expresii pline de bunătate a adus suferinţa, boala şi moartea prematură asupra multor soţii. – Lt 27, 1872
Soţul poate închide uşa în calea suferinţei. – Soţul ar trebui să manifeste un interes deosebit faţă de bunăstarea familiei sale. Dacă temperamentul soţiei este sensibil, el ar trebui să fie înţelegător şi atent la simţămintele ei. Printr-un asemenea comportament, soţul poate închide uşa în calea multor suferinţe şi boli. Cuvintele duioase, amabile şi încurajatoare se vor dovedi un tratament mai eficient decât cele mai puternice medicamente. Acestea vor inspira curaj în inima deznădăjduită şi vor aduce atâta strălucire şi fericire în cămin, încât întregul efort depus în faptele binevoitoare şi în cuvintele amabile şi încurajatoare va fi răsplătit înzecit.
Soţul ar trebui să-şi aducă aminte că cea mai mare parte a poverii educaţiei copiilor lui se află pe umerii mamei şi că ea este aceea care se preocupă de modelarea minţii lor. Datorită acestui fapt, el trebuie să manifeste cele mai duioase simţăminte faţă de soţia sa şi să facă tot ce poate pentru a-i uşura poverile. El trebuie să se comporte în aşa fel, încât soţia să simtă că se poate baza pe afecţiunea şi înţelegerea lui, îndreptându-şi gândurile spre ceruri, acolo unde există putere, pace şi odihnă deplină pentru cei obosiţi şi împovăraţi.
Când vine acasă, orice întunecime de pe faţa soţului trebuie să dispară, iar prezenţa lui să aducă lumină în familie şi încurajare în inima soţiei, inspirând încredere şi iubire faţă de Dumnezeu. Cu sufletele unite, ei pot repeta făgăduinţele lui Dumnezeu, iar binecuvântările Sale preţioase se pot revărsa în căminul lor. Lipsa bunătăţii, mânia şi nemulţumirea alungă prezenţa Domnului Isus din casele noastre. Am văzut îngeri ai lui Dumnezeu fugind din familii în care se auzeau cuvinte neplăcute, ameninţări şi certuri. – 1T 306, 307 (1862)
Soţul şi tatăl este capul familiei. – Soţul şi tatăl este capul familiei. Soţia aşteaptă din partea lui simpatie şi ajutor în educarea copiilor; iar acest lucru este drept. Copiii nu sunt numai ai mamei, ci şi ai lui, şi de aceea tatăl este în egală măsură răspunzător pentru bunăstarea lor. Ei aşteaptă de la tatăl lor călăuzire şi sprijin; iar el are nevoie de o concepţie corectă cu privire la viaţă şi trebuie să poarte de grijă ca familia lui să fie înconjurată de prieteni care exercită o influenţă bună; mai presus de toate, viaţa lui trebuie să fie condusă de respect şi iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de învăţăturile cuvintelor Sale, astfel încât să poată îndruma paşii copiilor pe cărări drepte. – MH 390 (1905)
Soţia este un „ajutor potrivit” pentru soţ. – Dumnezeu Însuşi este acela care i-a oferit lui Adam un tovarăş de viaţă. El a conceput „un ajutor potrivit pentru om”, un ajutor care să corespundă nevoilor lui şi alături de care să poată deveni una în iubire şi împreună simţire. Faptul că Eva a fost creată din coasta lui Adam înseamnă că ea nu urma să exercite rolul de conducător al vieţii lui, dar nici să fie înjosită şi considerată inferioară de către acesta, ci să stea alături de el, într-o relaţie de egalitate, pentru a fi iubită şi protejată. Parte din bărbat, os din oasele lui, carne din carnea lui, Eva a fost destinată să reprezinte cel de-al doilea eu al lui Adam, ca expresie a unirii profunde şi a legăturii afective care urma să existe întotdeauna în cadrul acestei relaţii. – PP 46 (1890)
Cum să creăm pacea în cămin. – Dacă un soţ are caracterul nobil, inima curată şi gândirea luminată, pe care trebuie să le deţină orice adevărat creştin, toate acestea se vor manifesta în cadrul relaţiilor din familie… El va căuta să ocrotească sănătatea soţiei şi să-i inspire curaj, străduindu-se să adreseze cuvinte de mângâiere şi să creeze o atmosferă de pace în cămin. – MS 17, 1891. (AH 228)
Soţii trebuie să studieze Epistola către Efeseni şi să caute să înţeleagă atât contextul, cât şi semnificaţia simbolului care Îl reprezintă pe Domnul Hristos ca susţinător al bisericii. Soţul este asemenea unui mântuitor al familiei sale. Va fi el întotdeauna gata să îşi încurajeze soţia şi copiii, prin caracterul său ferm şi statornic şi prin bărbăţia care i-a fost dăruită de Dumnezeu? Va răspândi el în jur o atmosferă plăcută şi curată? Va cultiva el cu asiduitate iubirea Domnului Isus, făcând din aceasta un principiu temeinic în căminul său, atunci când îşi expune pretenţia de a deţine autoritatea în familie? – MS 17, 1891. (AH 117)
Soţul să nu insiste în pretenţia de a fi capul familiei. – Faptul că un soţ insistă în permanenţă asupra ideii că el deţine poziţia de cap al familiei nu constituie o dovadă a bărbăţiei. Citarea repetată a Scripturii, pentru a-şi afirma autoritatea în cămin, nu va mări respectul faţă de el. Pretenţia ca soţia sa, mama copiilor lui, să acţioneze întotdeauna în conformitate cu planurile sale, ca şi cum acestea ar fi infailibile, nu îl va face să fie mai bărbat.
Domnul a prevăzut ca soţul să fie capul soţiei cu scopul ca el să fie protectorul ei; el este cel care uneşte familia printr-o legătură puternică, după cum Domnul Hristos este Capul bisericii şi Mântuitorul trupului ei tainic. Fiecare soţ care mărturiseşte că Îl iubeşte pe Dumnezeu trebuie să studieze cu atenţie ce cere Dumnezeu de la el, ca deţinător al unei asemenea poziţii în cămin. Autoritatea lui Hristos este exercitată cu înţelepciune, însoţită de bunătate şi blândeţe; aşa că fiecare soţ trebuie să îşi exercite atribuţiile şi să-şi folosească puterile, imitându-L pe Acela care este Capul bisericii. – Lt 18b, 1891. (AH 215)
Soţia să îl susţină cu bucurie pe soţ să îşi păstreze demnitatea. – Mi s-a arătat, de asemenea, că soţiile comit adesea o mare greşeală. Ele nu depun eforturi serioase pentru a-şi stăpâni propriul temperament şi pentru a aduce fericirea în cămin. De multe ori, soţiile sunt iritate şi nemulţumite fără un motiv temeinic. Soţul se întoarce de la serviciu îngrijorat şi obosit de trudă şi, în loc să fie întâmpinat cu bucurie şi cuvinte încurajatoare, găseşte acasă o atmosferă încărcată şi apăsătoare. Este şi el doar un om, iar afecţiunile lui pot să se îndepărteze de la soţia sa, dragostea faţă de familie se răceşte, căile lui devin tot mai întunecate şi curajul său secătuieşte. Treptat, demnitatea şi respectul de sine, pe care i le-a dăruit Dumnezeu, se pierd.
După cum Hristos este Capul bisericii, tot astfel soţul este capul familiei şi orice atitudine prin care soţia lui i-ar putea diminua influenţa şi l-ar putea determina să-şi piardă demnitatea şi poziţia de răspundere pe care o deţine este neplăcută înaintea lui Dumnezeu. Este de datoria soţiei să renunţe la dorinţele personale şi să se supună soţului ei. Amândoi ar trebui să fie dispuşi să cedeze la pretenţiile lor, dar Cuvântul lui Dumnezeu oferă prioritate hotărârilor luate de către soţ. Faptul că o soţie se supune aceluia pe care ea însăşi l-a ales să fie sfătuitorul, protectorul şi îndrumătorul ei nu reprezintă o pierdere a demnităţii ei personale. Soţul ar trebui să-şi afirme poziţia care îi revine în cadrul familiei într-un spirit umilit, dar ferm şi statornic. – 1T 307, 308 (1862)
Omul ca fiinţă socială. – Nici una dintre fiinţele pe care Dumnezeu le-a adus la existenţă pe pământ nu putea egala omul. „Şi Dumnezeu a zis: ’Nu este bine ca omul să fie singur; îi voi face un ajutor potrivit’” (Genesa 2,18). Omul nu a fost creat pentru a trăi în singurătate; el trebuia să fie o fiinţă socială. Oricât de minunate ar fi fost priveliştile Edenului şi oricât de plăcută ar fi fost şederea în această grădină, acestea nu ar fi reuşit să-l facă fericit cu adevărat, dacă ar fi fost lipsit de tovărăşie. Nici chiar compania îngerilor nu ar fi putut satisface dorinţa sa după împreună simţire şi prietenie. Pe atunci, încă nu exista nici o altă fiinţă de aceeaşi natură cu el, care să-l iubească şi pe care să o poată iubi. – PP 46 (1890)
Armonia în familie este posibilă numai în prezenţa Duhului lui Dumnezeu. – Armonia în familie nu va putea fi obţinută niciodată, dacă prezenţa Duhului lui Dumnezeu lipseşte din inimile noastre. Atunci când este inspirată şi călăuzită de Spiritul lui Hristos, soţia va fi atentă la cuvintele pe care le rosteşte şi se va supune soţului ei, nu simţindu-se asemenea unei sclave, ci considerându-se un tovarăş de viaţă. Dacă este un slujitor al lui Dumnezeu, soţul nu-şi va trata soţia ca un stăpân arbitrar şi sever. Când suntem nemulţumiţi şi îngrijoraţi, noi nu ne putem bucura de binecuvântarea căminului, dar, dacă Duhul Domnului sălăşluieşte în familia noastră, acesta devine o pregustare a cerului. – Lt 18, 1891. (AH 118)
Locul primordial acordat cercului intim al familiei. – Toate capacităţile noastre trebuie să fie folosite pentru Domnul Hristos. Aceasta este datoria fiecărui om faţă de Dumnezeu. Prin relaţia pe care o realizează cu Domnul Hristos, omul cel nou nu face altceva decât să revină la acea relaţie strânsă cu Dumnezeu, care a fost prevăzută încă de la creaţiune. Omul este un reprezentant al lui Hristos şi trebuie să cultive un spirit de rugăciune şi veghere continuă. Înainte de orice alte obiective măreţe şi îndepărtate, responsabilităţile lui încep cu aceia care se află în imediata sa apropiere. Datoria lui principală este faţă de propriii săi copii şi faţă de rudele cele mai apropiate. Nu există nici o scuză pentru cel care, lucrând în favoarea celor din societate, îşi neglijează obligaţiile faţă de cei aflaţi în cercul intim al familiei sale.
În ziua judecăţii finale, taţii şi mamele vor fi solicitaţi să dea socoteală pentru copiii lor. Părinţii vor fi întrebaţi ce au făcut pentru mântuirea sufletelor celor pe care şi-au asumat responsabilitatea de a-i aduce pe lume. Şi-au neglijat ei micuţii, lăsându-i în grija străinilor? Taţilor şi mamelor, nu cumva copiii voştri cresc în mijlocul unui mediu imoral şi păcătos, în timp ce voi toleraţi în mod conştient lucrul aceasta? Oricât de mare ar fi binele pe care îl faceţi pentru alţii, datoria pe care o aveţi înaintea lui Dumnezeu, de a purta de grijă copiilor voştri, nu va putea fi anulată. Bunăstarea spirituală a propriilor voastre familii este mai importantă decât orice. Conduceţi-vă copiii spre crucea de pe Calvar şi lucraţi pentru ei, aşa cum se cuvine să lucraţi pentru cei pentru care va trebui să daţi socoteală. – MS 56, 1899
19
INFLUENŢA PĂRINŢILOR
Conduşi de principii divine. – Asupra părinţilor se află cea mai solemnă responsabilitate, şi anume să-şi educe copiii în respect şi iubire de Dumnezeu. Păstraţi în căminul vostru o atmosferă caracterizată de influenţele morale cele mai curate şi cultivaţi o ascultare strictă faţă de cerinţele Bibliei. Faceţi ca învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu să călăuzească mintea şi inima, aşa încât viaţa familiei să poată constitui o demonstrare a puterii harului lui Dumnezeu. Principiile şi îndrumările divine trebuie să modeleze caracterul fiecărui membru al familiei, iar copiii noştri să fie asemenea unor „stâlpi săpaţi frumos, care împodobesc casele împărăteşti” (Psalmii 144,12). – RH 10 noiembrie 1904
Părinţii au nevoie să-şi înţeleagă copiii. – Părinţii nu ar trebui să uite de anii propriei lor copilării, amintindu-şi cât de mult tânjeau după simpatie şi dragoste şi cât de nefericiţi se simţeau atunci când erau respinşi şi certaţi cu asprime. Ei trebuie să se simtă din nou tineri şi să se coboare la mintea copiilor lor, pentru a le înţelege nevoile. Modul în care solicită supunerea copiilor să fie ferm, dar plin de iubire. Cuvântul părintelui trebuie să primească o ascultare necondiţionată din partea copiilor. – 1T 388 (1863)
Dumnezeu a rânduit o cale potrivită. – Îngerii lui Dumnezeu veghează cu cel mai profund interes asupra copiilor, pentru a vedea ce fel de caractere dezvoltă. Dacă noi am fi fost trataţi de Domnul Hristos aşa cum îi tratăm noi pe semenii sau copiii noştri, ne-am poticni şi am cădea în descurajare. Am văzut că Domnul Isus cunoaşte slăbiciunile şi infirmităţile noastre şi că El Însuşi a împărtăşit experienţa noastră în toate privinţele, cu excepţia păcatului; prin urmare, El a prevăzut deja o cale care să se potrivească propriilor noastre capacităţi şi puteri şi, asemenea lui Iacov, a călătorit cu pas domol, potrivindu-Şi ritmul pe măsura puterii şi a rezistenţei copiilor Lui, pentru ca, însoţindu-ne pe calea experienţei, să poată fi călăuza neîncetată a vieţii noastre, mângâindu-ne şi încurajându-ne prin prezenţa Sa. Domnul nu dispreţuieşte, nu neglijează şi nici nu lasă în urmă mieluşeii turmei Sale. El nu ne îndeamnă să înaintăm, părăsindu-i pe cei care nu reuşesc să ţină pasul cu noi. El nu a mers atât de grăbit, încât noi şi copiii noştri să rămânem în urmă, fără putinţa de a merge alături de El. Oh, nu! Ci Domnul a făcut ca drumul spre viaţă să poată fi accesibil chiar şi unor copii. Iar părinţii sunt chemaţi, în Numele lui Isus, să-şi îndrume copiii pe întregul parcurs al căii înguste. Dificultăţile căii pe care a rânduit-o Dumnezeu pentru noi nu depăşesc puterea şi capacităţile copiilor. – 1T 388, 389 (1863)
Mânia trebuie să fie stăpânită. – Părinţilor, atunci când vă simţiţi furioşi, nu comiteţi un păcat atât de mare, otrăvind întreaga familie prin manifestarea acestei nervozităţi periculoase. În asemenea situaţii, dublaţi efortul stăpânirii de sine şi hotărâţi-vă în inima voastră să vă exprimaţi într-un mod plăcut şi binevoitor, evitând să jigniţi prin rostirea unor cuvinte necugetate. Spuneţi-vă în sinea voastră: „Nu voi îngădui să iasă de pe buzele mele nici un cuvânt care ar putea risipi fericirea copiilor mei”. Prin exercitarea stăpânirii de sine, veţi deveni mai puternici. Sistemul nervos va înceta să mai fie atât de sensibil. Voinţa voastră va fi întărită de principiile drepte. Conştiinţa faptului că vă îndepliniţi cu credincioşie datoria vă va conferi noi puteri morale. Îngerii lui Dumnezeu vor privi cu plăcere eforturile voastre şi vă vor veni în ajutor.
Când simţiţi că vă pierdeţi răbdarea, adesea credeţi că vina le aparţine copiilor voştri şi îi acuzaţi pe nedrept. Iar alteori, când copiii se comportă exact la fel ca şi în situaţiile în care v-aţi enervat din cauza lor, voi reacţionaţi complet diferit, ca şi cum totul ar fi acceptabil şi bun. Copiii observă şi ţin minte aceste inconsecvenţe din partea voastră şi încetează să mai fie constanţi. Uneori, ei sunt oarecum pregătiţi să întâmpine dispoziţiile voastre sufleteşti schimbătoare, dar alteori, ei înşişi devin iritaţi şi nervoşi şi nu mai pot suporta să fie certaţi…
Unii părinţi au un temperament irascibil şi, când sunt obosiţi de muncă sau împovăraţi de îngrijorări, nu îşi pot păstra calmul, manifestând, tocmai faţă de aceia care le sunt cei mai dragi pe pământ, o iritare şi o lipsă de răbdare care sunt neplăcute înaintea lui Dumnezeu şi aduc nefericire în familie. La rândul lor, copiii trec prin dificultăţi şi necazuri şi au nevoie să fie încurajaţi printr-o simpatie duioasă. Bunătatea şi răbdarea reciprocă vor face căminul un paradis şi vor atrage prezenţa îngerilor în intimitatea familiei. – 1T 386, 387 (1863)
Mintea paralizată a părinţilor. – Noi am ajuns să cunoaştem deja, într-o anumită măsură, maniera de lucru a lui satana, precum şi succesul pe care îl obţine prin intermediul acesteia. Din ceea ce mi-a fost arătat, am înţeles că unul dintre obiectivele sale este acela de a paraliza mintea părinţilor. Ei nu reuşesc să sesizeze la timp posibilele greşeli şi păcate ale copiilor lor. Unii dintre aceşti copii poartă numele de creştini, iar părinţii lor dorm liniştiţi, fără să se teamă de vreun pericol, în timp ce mintea şi trupul copiilor lor ajung din ce în ce mai degradate.
Unii părinţii nici măcar nu se preocupă să-şi supravegheze copiii, atunci când se află în casa lui Dumnezeu. Tinerele fete participă la adunări împreună cu părinţii, dar, de cele mai multe ori, ocupă locurile din spate. Ele obişnuiesc să găsească un motiv pentru a pleca din adunare. Băieţii observă acest obicei şi ies afară, înainte sau după ieşirea fetelor, şi apoi, la încheierea întâlnirii, le conduc acasă. Părinţii nu ştiu nimic în legătură cu aceasta. Aşa că băieţii şi fetele prind ocazia de a ieşi la plimbare, adunându-se în grădini sau în alte locuri ferite, unde se joacă şi fac tot ce doresc, fără ca vreun ochi matur să îi supravegheze. – 2T 481, 482 (1870)
Influenţa stilului de viaţă şi a dietei părinţilor. – Dacă părinţii ar fi cultivat un stil de viaţă sănătos, mulţumindu-se cu o dietă simplă, multe cheltuieli ar fi fost evitate. Tatăl nu ar fi fost nevoit să muncească peste măsura puterilor sale, pentru a asigura nevoile familiei. O alimentaţie simplă nu ar fi influenţat în mod negativ sistemul nervos, incitând pasiunile fireşti şi favorizând o stare de tulburare şi irascibilitate. Dacă părinţii ar fi consumat în exclusivitate o hrană simplă, mintea lor ar fi fost limpede, nervii calmi şi stomacul sănătos. Organismul lor curat nu ar fi fost afectat de un apetit degradat, iar generaţia prezentă ar fi beneficiat de o stare de sănătate mult mai bună decât este acum.
Dar, chiar şi în situaţia actuală, există posibilitatea de a ne îmbunătăţi condiţia fizică. Pentru aceasta, este necesară o cumpătare în toate privinţele. Un tată cumpătat nu se va plânge, dacă pe masa lui nu se află o mulţime de feluri de mâncare. Un mod sănătos de viaţă va contribui la îmbunătăţirea stării familiei din toate punctele de vedere, iar mamele vor beneficia de un timp suplimentar, pe care îl pot dedica educării copiilor lor.
Obiectul cel mai înalt al cercetării părinţilor va fi acela de a afla cum pot oferi copiilor cea mai bună educaţie, pentru a trăi o viaţă folositoare pe acest pământ şi pentru a moşteni viaţa veşnică. Ei se vor mulţumi să-şi vadă copiii îmbrăcaţi cu haine curate, simple, dar confortabile, fără ornamente sofisticate şi obiecte de podoabă. Aceşti părinţi vor depune eforturi stăruitoare pentru a-şi vedea copiii împodobiţi cu podoaba lăuntrică a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ în ochii lui Dumnezeu. – HL (Partea a 2-a) 45, 1865. (2SM 437, 438)
Tatăl este cel care uneşte familia. – Un tată creştin este cel care îşi uneşte familia printr-o legătură profundă şi o conduce mai aproape de tronul lui Dumnezeu. El nu este preocupat de copiii săi doar pentru a face impresie. Un asemenea tată nu va lăsa grija băieţilor săi neastâmpăraţi în exclusivitate în sarcina mamei. Aceasta ar însemna o povară prea grea pentru ea. El ar trebui să devină prietenul lor şi să îşi asume răspunderea de a-i feri de societatea unor prieteni răi. Este posibil ca mamei să-i fie greu să-şi exercite stăpânirea de sine. În aceste condiţii, dacă tatăl observă că slăbiciunea mamei pune în pericol siguranţa spirituală a copiilor săi, el trebuie să preia o parte mai mare din povara care apasă asupra ei, făcând tot ce îi stă în putinţă pentru a-şi conduce băieţii la Dumnezeu. – RH, 8 iulie 1902
Mamele să nu caute distracţia şi amuzamentul. – Mamele, care au responsabilitatea de a educa mintea şi de a forma caracterele copiilor lor, nu ar trebui să apeleze la atracţiile lumii, pentru a se simţi mulţumite şi fericite. Ele au o menire importantă în viaţă şi nu-şi pot îngădui să-şi petreacă timpul în chip nefolositor. Timpul constituie unul dintre cei mai valoroşi talanţi care ne-au fost încredinţaţi de Dumnezeu şi El ne va cere socoteală pentru modul în care l-am folosit. Risipirea timpului înseamnă risipirea capacităţilor intelectului. Puterile minţii ne oferă posibilitatea unei mari dezvoltări. Iar datoria mamelor este aceea de a căuta orice mijloc posibil pentru a progresa din punct de vedere intelectual şi moral, astfel încât să devină din ce în ce mai competente în lucrarea de cultivare a minţii copiilor lor.
Părinţii care îşi îngăduie predispoziţia de a-şi petrece timpul în compania prietenilor nu se vor simţi confortabil decât dacă merg în vizite sau dacă primesc vizitatori. Ei nu au puterea de a acorda prioritate responsabilităţilor vieţii, iar nevoile esenţiale ale familiei şi datoriile sfinte pe care le au faţă de aceasta li se par lipsite de importanţă şi neinteresante. Acestor părinţi nu le face plăcere să-şi analizeze propria conduită şi să exercite stăpânirea de sine. Mintea lor este însetată de lucrurile distractive şi atrăgătoare ale unei vieţi lumeşti; copiii sunt neglijaţi în favoarea satisfacerii propriilor lor înclinaţii; iar îngerul raportor scrie în dreptul lor: „slujitori nefolositori şi nevrednici”. Dumnezeu a prevăzut ca mintea noastră să nu fie lipsită de o preocupare temeinică, ci să urmărească atingerea unui obiectiv de valoare în viaţa aceasta. – 3T 146, 147 (1872)
Mama să cultive o stare de fericire. – Caracterul copilului este afectat într-o măsură destul de mare de natura îngrijirii primite din partea mamei, încă din perioada primelor luni de viaţă. Prin urmare, atunci când se ocupă de îngrijirea sugarului, este deosebit de important ca mamele să cultive un simţământ de fericire şi un control desăvârşit asupra propriilor lor stări sufleteşti. Procedând astfel, laptele pe care îl oferă sugarului va fi sănătos, iar atitudinea calmă şi temperată a mamei va avea o mare influenţă în modelarea minţii acestuia. Dacă sugarul este agitat şi irascibil, maniera atentă şi blândă în care îl va trata va avea un efect liniştitor asupra acestuia, iar sănătatea sugarului va fi mult îmbunătăţită. – RH, 25 iulie 1889. (CH 80)
Mama trebuie să se străduiască să fie calmă şi temperată. – Cu cât viaţa unui copil va fi mai simplă şi mai liniştită, cu atât potenţialul lui de dezvoltare fizică şi intelectuală va fi mai mare. Mama trebuie să se străduiască să fie calmă, liniştită şi temperată în mod permanent. Mulţi sugari sunt foarte predispuşi la o stare de agitaţie nervoasă, dar blândeţea mamei şi maniera atentă în care îl va trata pe copil vor avea un efect liniştitor, care se va dovedi o binecuvântare nespus de mare pentru el. – MH 381 (1905)
Inima sensibilă a micuţilor nu are voie să fie rănită prin indiferenţa părinţilor. – Copiii mici se simt atraşi de compania altora. În general, ei nu se pot bucura în singurătate, iar mama trebuie să înţeleagă faptul că, de cele mai multe ori, locul potrivit pentru copilul mic, atunci când se află în casă, este în aceeaşi cameră cu ea. Astfel, mama poate să-l supravegheze, să stabilească mici reguli, dacă este nevoie; să îi corecteze obiceiurile greşite sau manifestările de egoism şi poate să-i călăuzească mintea într-o direcţie corectă. Ceea ce va produce o mare satisfacţie copilului mic este simţământul că mamei îi face plăcere să fie în compania lui şi este întru totul natural ca acesta să-şi întrebe mama cu privire la micile lui nedumeriri sau probleme.
Mama nu are voie să rănească inima sensibilă a copilului mic, prin tratarea cu indiferenţă a solicitărilor lui mărunte sau prin refuzul de a se preocupa de problemele lui minore. Ceea ce mamei ar putea să i se pară lipsit de semnificaţie poate fi foarte important pentru cei mici. Iar un simplu cuvânt de îndrumare sau avertizare, spus la timpul potrivit, se va dovedi adesea de o mare valoare. O privire aprobatoare, un cuvânt de încurajare şi apreciere din partea mamei, de cele mai multe ori, va fi ca o rază de soare în inimile micuţe, pentru tot restul zilei. – HL (Partea a 2-a) 46, 47, 1865. (2SM 438, 439)
Mamelor, trataţi-i cu blândeţe pe micuţii voştri. – Mamelor, trataţi-i cu blândeţe pe micuţii voştri. Domnul Hristos a fost cândva un copil mic. Respectaţi-vă copilaşii de dragul Numelui Lui. Consideraţi că aveţi faţă de ei o misiune sfântă, care v-a fost încredinţată nu pentru a-i răsfăţa într-o manieră permisivă şi nici pentru a-i idolatriza, ci pentru a-i învăţa să trăiască o viaţă curată şi nobilă. Ei sunt proprietatea lui Dumnezeu; Domnul îi iubeşte şi vă solicită să colaboraţi cu El, ajutându-i să îşi formeze caractere desăvârşite. – ST, 23 august 1899. (AH 280)
Copilul tău este proprietatea lui Dumnezeu. – Sora mea, ai fi surprinsă să afli că fiica ta este lipsită de respect faţă de cuvântul mamei sale? Tu eşti cea care ai educat-o să fie neascultătoare; iar Domnul este supărat văzând cum unul dintre micuţii Săi copii este condus pe o cărare greşită de către propria sa mamă. Fetiţa ta nu este proprietatea ta particulară; tu nu poţi face tot ce doreşti cu ea, deoarece ea este proprietatea Domnului. Manifestă o atitudine consecventă şi perseverentă în educarea ei; învaţ-o că ea Îi aparţine lui Dumnezeu. Şi dacă va beneficia de o asemenea creştere, va ajunge să fie o binecu-vântare pentru cei din jurul ei. Dar, pentru a reprima tendinţa ei de a te domina, de a-şi urma propriile ei dorinţe şi propria ei cale şi de a face tot ce vrea, va fi nevoie de un discernământ clar şi precis. – Lt 69, 1896
O dispoziţie voioasă şi o atitudine plăcută. – Învăţaţi-vă copiii încă din leagăn să practice renunţarea şi stăpânirea de sine. Învăţaţi-i să se bucure de frumuseţile naturii şi să-şi utilizeze puterile minţii şi ale trupului în îndeletniciri folositoare. Creşteţi-i astfel, încât să aibă o constituţie fizică robustă şi principii morale sănătoase, să cultive o dispoziţie voioasă şi o atitudine plăcută. Spuneţi-le că a ceda ispitei înseamnă slăbiciune şi degradare, iar a rezista înseamnă nobleţe şi demnitate. – CT 127 (1913)
Mamele sunt un exemplu. – Dacă mamele doresc ca fiicele lor să devină femei sănătoase şi virtuoase, trebuie să le ofere un exemplu prin propria lor viaţă, păzindu-le astfel de moda degradantă şi nesănătoasă a acestui veac. Mamele creştine nu înţeleg responsabilitatea care le este încredinţată. Ele ar trebui să-şi educe copiii în aşa fel, încât, în acest veac al corupţiei, aceştia să poată avea principii morale temeinice şi sănătoase. – MS 76, 1900
Când dorinţa copilului este lege. – În unele familii, dorinţa copilului este lege. I se oferă tot ce pofteşte. Este încurajat să respingă tot ce nu îi face plăcere. Se presupune că îngăduinţa îl va face pe copil fericit, dar, în cele din urmă, aceasta nu îl va face să fie decât lipsit de mulţumire şi pace. Îngăduinţa i-a afectat gustul pentru o hrană sănătoasă şi simplă, precum şi dispoziţia de a-şi petrece timpul într-un mod simplu; satisfacerea sinelui i-a denaturat caracterul atât pentru viaţa aceasta, cât şi pentru veşnicie. – RH, 10 mai 1898
Satana caută să pună stăpânire pe mintea copiilor. – Părinţi, voi cunoaşteţi câteva dintre amăgirile prin care Satana încearcă să vă ducă în rătăcire copiii. El se străduieşte cu toate puterile pentru a-i duce departe. Satana caută să pună stăpânire pe mintea lor şi să anuleze orice influenţă a poruncilor lui Dumnezeu în vieţile lor, cu o hotărâre şi o tenacitate pe care mulţi nici măcar nu le visează. – MS 93, 1909
Părinţii să fie confidenţii copiilor lor. – Nu le oferiţi copiilor ocazia de a vă vedea copleşiţi de supărare pe ei. Dacă ei cedează ispitei şi după aceea îşi înţeleg greşeala şi se pocăiesc, iertaţi-i cu aceeaşi uşurinţă cu care speraţi că sunteţi şi voi iertaţi de către Tatăl vostru ceresc. Sfătuiţi-i cu răbdare şi legaţi-i de inimile voastre. Copiii trec prin perioade critice. Asupra lor vor fi exercitate influenţe care urmăresc să-i înstrăineze de voi şi pe care va trebui să le contracaraţi. Comportaţi-vă în aşa fel, încât să vă facă să fiţi confidentul lor. Îngăduiţi-le să vă împărtăşească încercările şi bucuriile lor. Încurajând aceasta, veţi putea să-i salvaţi din multe curse pe care Satana le-a pregătit în calea paşilor lor lipsiţi de experienţă.
Nu vă trataţi copiii cu răceală, uitând de anii propriei voastre copilării şi uitând că ei nu sunt altceva decât nişte copii. Nu aşteptaţi de la ei să fie desăvârşiţi şi nu le pretindeţi să acţioneze ca şi cum ar fi deja oameni maturi. Procedând aşa, veţi închide o uşă spre inimile lor şi îi veţi determina să devină vulnerabili faţă de influenţele nefaste din partea celor care le vor otrăvi mintea lor tânără, înainte ca voi să vă daţi seama de pericolul în care se află. – 1T 387 (1863)
O disciplină fermă şi serioasă. – Fericirea fiecărui copil poate fi asigurată prin intermediul unei discipline ferme şi serioase. Adevăratele calităţi ale copilului sunt modestia şi ascultarea – dispoziţia atentă de a respecta cuvintele de îndrumare, picioarele şi mâinile doritoare să meargă şi să lucreze pentru îndeplinirea lucrurilor cerute. Iar adevărata bunătate a unui copil îşi va aduce răsplata chiar şi în viaţa aceasta.
Primii ani sunt timpul potrivit pentru educaţie, nu doar pentru ca serviabilitatea şi plinătatea darurilor şi a adevărului să se manifeste în viaţa prezentă a copilului, ci şi pentru ca el să poată avea un loc asigurat în căminul ceresc, pregătit pentru toţi cei ascultători şi buni. Atât în educarea propriilor noştri copii, cât şi în educarea copiilor altora, noi am constatat şi am dovedit faptul că ei nu îşi vor iubi mai puţin părinţii şi educatorii, dacă aceştia îi opresc de la săvârşirea unor fapte greşite. – RH, 10 mai 1898
Domnul Isus manifesta o atitudine deosebit de plăcută. – În copilărie, Domnul Isus era caracterizat de o atitudine aparte, deosebit de plăcută. Mâinile Sale binevoitoare erau întotdeauna gata să slujească nevoilor altora. El manifesta o răbdare pe care nimic nu o putea tulbura şi o credincioşie a cărei integritate nu ar fi putut fi niciodată sacrificată. Principialitatea Lui era statornică, asemenea unei stânci, iar viaţa Sa dezvăluia harul unei amabilităţi lipsite de egoism.
Mama Domnului Isus urmărea cu profund interes dezvoltarea puterilor Lui şi observa manifestarea desăvârşirii în caracterul Său. Cu câtă plăcere căuta ea să încurajeze acea minte strălucitoare şi receptivă! Prin influenţa Duhului Sfânt, ea primea înţelepciune pentru a coopera cu agenţii cereşti în vederea dezvoltării acestui copil, care Îl considera pe Dumnezeu singurul Său Tată. – DA 68, 69 (1898)
Preocuparea minţii alungă gândurile josnice. – Educaţi capacităţile intelectuale şi preferinţele celor dragi; căutaţi să le oferiţi o preocupare care să nu lase loc pentru gânduri josnice, degradante, sau pentru satisfacerea pasiunilor. Harul lui Hristos constituie unicul antidot pentru prevenirea şi anihilarea influenţelor rele. Voi sunteţi cei care pot alege dacă mintea copiilor voştri va fi ocupată de gânduri curate şi sfinte sau de impresiile rele care sunt răspândite pretutindeni în preajma lor, de mândria lumească sau de spiritul iertător al Răscumpărătorului lor. – Lt 27, 1890. (CG 188)
Înconjuraţi de un zid de apărare care nu poate fi dărâmat cu uşurinţă. – Fiecare cămin creştin trebuie să îşi stabilească propriile lui reguli; iar părinţii, prin cuvintele şi faptele lor, ar trebui să le ofere copiilor un exemplu preţios, arătându-le ce anume doresc să fie. Curăţia în vorbire şi amabilitatea creştină sinceră ar trebui să fie practicate fără încetare. Orice încurajare a păcatului, orice gest aparent rău şi orice vorbire nepotrivită să fie evitate.
Învăţaţi-i pe copii şi pe tineri să se respecte pe ei înşişi, să fie loiali faţă de Dumnezeu şi faţă de principii; învăţaţi-i să respecte şi să asculte de Legea lui Dumnezeu. Atunci, aceste principii vor conduce vieţile lor şi vor fi manifestate în cadrul relaţiilor lor cu alţii. Ei îşi vor iubi aproapele ca pe ei înşişi. Vor crea o atmosferă curată şi vor exercita o influenţă care va încuraja sufletele slabe pe calea care duce la sfinţire şi cer. Fiecare învăţătură să aibă un caracter înălţător şi nobil, iar rapoartele scrise în ceruri să fie de aşa natură, încât să nu vă fie ruşine să vă confruntaţi cu ele la judecată.
Copiii care beneficiază de o asemenea educaţie nu vor fi o povară şi un motiv de îngrijorare pentru cei care se ocupă de ei în cadrul instituţiilor noastre [şcoli, sanatorii, case de editură etc., ci vor fi un sprijin pentru aceia care poartă răspunderi în ceea ce îi priveşte. Ei vor fi pregătiţi să ocupe funcţii de încredere şi, prin îndrumările şi exemplul lor, vor constitui un ajutor permanent pentru cei care doresc să înfăptuiască binele. Preţuindu-şi la adevărata valoare propriile lor talente, aceşti tineri vor oferi cea mai bună întrebuinţare capacităţilor lor fizice, intelectuale şi morale.
Asemenea suflete sunt mereu puternice în faţa ispitei; ele sunt înconjurate de un zid de apărare care nu poate fi dărâmat cu uşurinţă. Caracterele lor sunt purtătoare de lumină, prin binecuvântarea lui Dumnezeu; influenţa lor îi atrage pe cei din jur la trăirea unei vieţi creştine. Mintea poate fi atât de înnobilată, încât gândurile divine îi sunt inspirate într-un mod la fel de natural ca respiraţia. – Lt 74, 1896
20
ATMOSFERA CĂMINULUI
Influenţele căminului afectează societatea. – Biserica este inima societăţii, iar familia este inima naţiunii. Bunăstarea unei societăţi depinde de succesul bisericii, prosperitatea unei naţiuni depinde de influenţa familiei. – MH 349 (1905)
Un mijloc eficient pentru formarea caracterului. – Dumnezeu a prevăzut ca familiile de pe pământ să constituie simbolul familiei cereşti. Căminul creştin, întemeiat şi condus în conformitate cu planul lui Dumnezeu, este unul dintre cele mai eficiente mijloace pentru formarea caracterului şi pentru progresul lucrării Sale. – 6T 430 (1900)
Închinarea în familie. – Eu am avut parte de părinţi pioşi, care s-au străduit prin orice mijloace să ne apropie de Tatăl nostru ceresc. În fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, familia noastră se aduna la rugăciune. Intonam cântări de laudă la adresa lui Dumnezeu. Eram opt copii în familie şi părinţii noştri foloseau orice ocazie pentru a ne învăţa să Îi dăruim inimile noastre lui Isus. – MS 80, 1903
Unitatea în cămin sporeşte influenţa familiei în exterior. – Cu cât membrii unei familii sunt mai uniţi în activitatea pe care o desfăşoară în cadrul căminului, cu atât mai înălţătoare şi mai încurajatoare va fi influenţa pe care tatăl, mama, fiii şi fiicele o vor exercita asupra celor din exterior. – Lt 189, 1903. (AH 37)
O autoritate consecventă. – Dacă nu va fi menţinută printr-o severitate consecventă, autoritatea va fi privită de mulţi cu dispreţ şi nemulţumire. Una dintre cele mai mari rele pe care un părinte sau un educator o poate aduce copiilor este aşa-zisa bunătate, manifestată prin flatare şi toleranţă. În fiecare familie, fermitatea, consecvenţa, solicitarea unor servicii folositoare sunt esenţiale. – PK 236 (1917)
Familia, o pildă vie. – Dumnezeu ar dori ca familiile noastre să constituie nişte simboluri ale familiei cereşti. Părinţii şi copiii trebuie să-şi aducă aminte de aceasta în fiecare zi, comportându-se unii cu alţii ca nişte membri ai familiei lui Dumnezeu. Atunci, vieţile lor vor avea un asemenea caracter, încât vor constitui pentru lume o pildă vie cu privire la ceea ce pot să devină acele familii care Îl iubesc pe Dumnezeu şi păzesc poruncile Sale. Domnul Hristos va fi glorificat; pacea, harul şi iubirea Sa se vor răspândi în atmosfera căminului ca un parfum preţios. – RH, 17 noiembrie 1896. (AH 17)
Principiul păcii. – Dacă pacea Domnului Hristos domneşte în fiecare suflet, nu va exista nici o manifestare irascibilă în familie. Nu va exista nici o lipsă de amabilitate, nici o conversaţie tăioasă şi necivilizată. De ce? Deoarece noi credem şi acţionăm ca şi cum am fi membri ai familiei regale, copii ai Împăratului Ceresc, legaţi de Isus Hristos prin legătura puternică a iubirii – o iubire care lucrează prin credinţă şi purifică sufletul. Iubirea faţă de Domnul Hristos ne determină să ne străduim fără încetare să biruim egoismul, să fim o binecuvântare, o mângâiere, un sprijin temeinic şi un ajutor pentru sufletele pe care El le-a răscumpărat prin sângele Său.
Eu nu pot înţelege de ce nu încercăm noi într-un mod mai stăruitor să aducem pacea lui Hristos mai degrabă în căminele noastre decât să trudim pentru aceia care nu au nici o legătură directă cu noi; deoarece, dacă religia noastră se va manifesta mai întâi în familie, ea îşi va extinde apoi influenţa în exterior. Ea va fi purtată cu voi pretutindeni. O veţi duce cu voi în biserică. O veţi manifesta atunci când mergeţi la muncă. Ea va fi cu voi oriunde veţi fi. Lucrul de care avem noi nevoie este acel principiu al păcii care să domnească în spiritul, în viaţa şi în caracterul nostru, modelându-le după exemplul pe care Domnul Hristos ni l-a oferit prin viaţa Sa. – MS 36, 1891
Iubirea demonstrată prin fapte. – Fiecare cămin creştin trebuie să fie o lumină pentru cei din afară. Faptele lui trebuie să constituie o demonstraţie a iubirii. Aceasta trebuie să emane din toate activităţile desfăşurate în cadrul familiei, manifestându-se prin bunătate şi înţelegere, amabilitate neegoistă şi tandreţe. Există familii în care acest principiu este respectat cu atenţie – familii care se închină lui Dumnezeu şi în care domneşte adevărata iubire. Din aceste familii, rugăciunea de dimineaţă şi seară se înalţă spre Dumnezeu asemenea unei jertfe plăcute, iar harul şi binecuvântările Sale coboară ca roua dimineţii asupra slujitorilor Lui umili. – PP 144 (1890)
Creştinismul manifestat în cămin luminează pretutindeni în exterior. – Efortul de a atinge idealul căminului – ca simbol al căminului ceresc – ne pregăteşte pentru o lucrare care se va desfăşura într-o sferă mai largă. Educaţia primită prin manifestarea unei atitudini amabile faţă de membrii familiei ne va face să ştim cum putem atinge inimile care au nevoie să înveţe principiile unei religii adevărate. Biserica are nevoie de toate resursele spirituale cultivate care pot fi obţinute, pentru ca toţi membrii ei şi în special tinerii familiei lui Dumnezeu să poată fi bine păziţi de cel rău. Adevărul trăit în cămin se descoperă de la sine într-o activitate dezinteresată, în folosul celor din exterior. Cel care este un adevărat creştin în familie va fi o lumină strălucitoare pretutindeni unde se află. – ST, 1 septembrie 1898. (AH 38, 39)
Înnobilarea societăţii începe în familie. – Restaurarea şi înnobilarea omenirii începe în cămin. Lucrarea părinţilor este mai importantă decât oricare alta. Societatea este compusă din familii şi de aceea nu poate fi diferită de ceea ce sunt cei ce ocupă rolul de capi ai familiei. „Din inimă ies izvoarele vieţii” (Proverbele 4,23). – MH 349 (1905)
Lucruri care fac căminul atractiv. – Manierele plăcute, conversaţiile amabile şi deschise şi faptele iubitoare vor lega inimile copiilor de ale părinţilor lor cu funiile de mătase ale afecţiunii şi vor contribui la efortul de a face căminul atractiv, mai mult decât cele mai rare bijuterii care ar putea fi cumpărate cu aur. – ST, 2 Oct. 1884. (ML 200)
Curăţenia în cămin. – Legea principală a cerului este ordinea, iar Domnul aşteaptă de la copiii Săi să ofere în căminele lor o reprezentare a ordinii şi armoniei care domnesc în curţile cerului. Adevărul nu va păşi niciodată cu picioarele lui delicate în locuri murdare şi nespălate. Adevărul nu face din oameni nişte fiinţe neîngrijite, dezordonate şi respingătoare. El îi înnobilează pe toţi aceia care îl acceptă, ridicându-i până la nivelul cel mai înalt al demnităţii. Influenţa lui Hristos determină progresul necontenit al rafinamentului manierelor personale…
Cel care a fost atât de pretenţios, încât a poruncit copiilor lui Israel să înlăture orice urmă a practicilor necurate, nu va fi cu nimic mai îngăduitor faţă de lipsa de curăţenie din căminele poporului Său din zilele noastre. Dumnezeu priveşte cu neplăcere la necurăţia de orice natură. Cum Îl putem invita noi pe Domnul în casele noastre, dacă nu este totul ordonat şi curat? – RH, 10 iunie 1902. (CH 101)
Stabilirea locuinţei. – Decât să le lăsaţi copiilor voştri drept moştenire averi, mai bine v-aţi preocupa să le dăruiţi un trup sănătos, o minte viguroasă şi un caracter nobil. Aceia care înţeleg ce anume constituie adevăratul succes al vieţii vor fi înţelepţi la timpul potrivit. În deciziile pe care le vor lua cu privire la familiile lor, ei vor urmări cele mai înalte valori ale vieţii.
În loc să alegeţi să locuiţi acolo unde nu se pot vedea decât lucrările mâinilor omeneşti, unde imaginile şi sunetele sugerează fără încetare gânduri nelegiuite şi unde tulburarea şi confuzia produc nelinişte şi îngrijorare, stabiliţi-vă în locuri în care puteţi privi lucrurile create de Dumnezeu. Căutaţi odihna sufletului acolo unde se află frumuseţea, liniştea şi pacea naturii. Îngăduiţi-le ochilor voştri să se delecteze cu imaginea câmpiilor verzi, a dealurilor şi livezilor. Priviţi cerul albastru, neîntunecat de praful şi fumul oraşelor şi respiraţi aerul înviorător al cerului. Mergeţi acolo unde, departe de distracţiile şi agitaţiile vieţii citadine, puteţi să le oferiţi copiilor tovărăşia voastră, unde puteţi să-i învăţaţi să-L cunoască pe Dumnezeu prin lucrările mâinilor Sale şi educaţie pentru o viaţă folositoare şi demnă – MH 366, 367 (1905)
Mobilele scumpe nu înseamnă un cămin. – Patru pereţi şi mobile scumpe, draperiile mătăsoase, oglinzile elegante şi picturile rafinate nu înseamnă un „cămin”, dacă simpatia şi iubirea lipsesc. Acest cuvânt sacru nu poate fi atribuit nici unei vile strălucitoare, dacă bucuria vieţii de părtăşie este necunoscută…
În realitate, confortul şi bunăstarea materială a copiilor sunt ultimele lucruri căutate într-o asemenea casă. Ei sunt neglijaţi de către mamă, al cărei timp este dedicat în întregime cu păstrarea aparenţelor şi satisfacerea pretenţiilor societăţii moderne. Mintea acestor copii este lipsită de educaţie; ei deprind obiceiuri rele şi devin irascibili şi nemulţumiţi. Negăsind în propriile lor case nici o plăcere, în afara nenumăratelor restricţii supărătoare, ei evadează din cercul intim al familiei cât mai repede cu putinţă, avântându-se în lumea cea mare, lipsiţi de orice reţinere, fără o educaţie întipărită prin influenţa căminului şi fără vreo îndrumare iubitoare din partea familiei. – ST, 2 octombrie 1884. (AH 155)
Căutarea greşelilor deschide poarta pentru Satana. – Taţi şi mame, acordaţi o atenţie deosebită comportamentului vostru în cămin. Conversaţia voastră să fie plăcută şi încurajatoare. Vorbiţi întotdeauna cu bunătate, ca şi cum aţi fi în prezenţa Domnului Hristos. Nu exprimaţi nici un cuvânt de acuzare, nu fiţi căutători de greşeli. Cuvintele tăioase lovesc şi rănesc sufletul. Oamenii au tendinţa de a rosti cuvinte aspre. Aceia care cedează acestei înclinaţii îi deschid lui Satana o uşă pentru a intra în inimile lor şi pentru a-i face să fie dornici de a găsi şi de a ţine minte greşelile şi erorile celor din jur. Ei sesizează şi reţin deficienţele semenilor şi cuvintele pe care le adresează produc o scădere a încrederii acelora care fac tot ce le stă în putere pentru a-şi îndeplini cât mai bine datoriile pe care le au ca împreună lucrători cu Dumnezeu. Adesea, în inimile lor sunt semănate seminţele descurajării, deoarece alţii îşi exprimă părerea că, dacă ar fi avut ocazia de a fi însărcinaţi cu acele răspunderi, ei ar fi putut realiza o lucrare mai bună. – Lt 169, 1904
Influenţa defectelor părinţilor. – Unii oameni consideră că este ceva normal să fie egoişti, pretenţioşi, răutăcioşi, aroganţi şi dictatoriali. Ei nu au învăţat niciodată lecţia stăpânirii de sine – nu se abţin de la manifestarea simţămintelor lor neplăcute – şi se exteriorizează fără să ţină cont de consecinţe. Asemenea oameni vor suporta rezultatul comportamentului lor, fiind martori la nefericirea şi suferinţa celor din jur şi la preluarea în caracterul copiilor lor a propriilor trăsături deza-greabile. – HL (Partea a 2-a) 36, 1865. (2SM 430)
Îngerii nu se simt atraşi de căminele în care domneşte discordia. – Îngerii nu se simt atraşi în acele cămine în care domneşte discordia. Taţii şi mamele trebuie să renunţe la obiceiul de a căuta greşelile celorlalţi şi de a fi mereu nemulţumiţi. Ei trebuie să-şi educe copiii să spună cuvinte plăcute, care aduc lumină şi bucurie. Nu suntem noi elevi în şcoala lui Hristos? Hotărâţi-vă să manifestaţi o bunăvoinţă practică în cadrul căminului şi atunci veţi vedea că faptele şi cuvintele voastre vor deschide porţile fericirii.
Părinţi, începeţi să manifestaţi darurile spirituale pe care le cultivaţi în biserică şi în familiile voastre, deoarece, dacă vă veţi comporta astfel, copiii voştri vor vedea că sunteţi împreună lucrători cu îngerii cerului. Vegheaţi zi de zi pentru a vă asigura de realitatea convertirii în vieţile voastre. Pregătiţi-vă atât pe voi înşivă, cât şi pe copiii voştri pentru viaţa veşnică din Împărăţia lui Dumnezeu. Îngerii vă vor oferi un ajutor plin de putere. Chiar dacă sunteţi ispitiţi de Satana, nu vă lăsaţi înfrânţi. Străduiţi-vă să nu rostiţi nici un cuvânt de care ar putea să profite Satana. – MS 93, 1901
Pledoarie pentru mai multă ospitalitate. – Manifestarea adevăratei ospitalităţi se vede într-o mică măsură, chiar şi în rândul acelora care mărturisesc a fi creştini. Oportunitatea exprimării unui spirit de ospitalitate nu este considerată un privilegiu şi o binecuvântare, aşa cum ar trebui să fie. Există, de asemenea, în poporul nostru prea puţină sociabilitate, prea puţină dispoziţie pentru întâlniri de familie, care să nu fie privite fie cu reţinere, fie cu o dorinţă de a face impresie. Unii se scuză, afirmând că „se produce prea mult deranj”. Dar nu s-ar produce atâta deranj, dacă aţi spune în mod deschis: „Noi nu am făcut pregătiri speciale, dar sunteţi bineveniţi în casa noastră, pentru a ne bucura de ce avem”. Primirea cu bunăvoinţă a unui oaspete neaşteptat este mult mai apreciată decât cele mai bine organizate pregătiri. – 6T 343 (1900)
Lucrurile care aduc fericire în cămin. – Un ton plăcut în vorbire, amabilitatea şi afecţiunea sinceră care îşi regăsesc expresia în fiecare faptă, alături de seriozitate, sârguinţă, ordine şi economie, fac ca până şi o colibă să devină unul dintre cele mai fericite cămine. Creatorul priveşte cu aprobare un asemenea cămin. – ST, 2 octombrie 1884. (AH 422)
Cultivarea unor maniere cu adevărat frumoase. – În cămin, există o mare nevoie a cultivării unui comportament cu adevărat manierat. Aceasta constituie o mărturie puternică în favoarea adevărului. Indiferent în ce condiţii ar putea să se manifeste, vulgaritatea limbajului şi a comportamentului este un indiciu al unei inimi corupte. Adevărul care vine din cer nu îl degradează niciodată pe primitor, nu îl face niciodată să fie aspru şi necivilizat. Adevărul exercită o influenţă care înnobilează şi educă manierele. Când este primit în inimă, el face ca tânărul să fie respectuos şi politicos. Politeţea creştină este cultivată numai ca rezultat al lucrării Duhului Sfânt. Ea nu constă în plecăciuni şi gesturi simandicoase, artificiale şi lipsite de sinceritate. Acest gen de politeţe le aparţine doar celor lumeşti, dar este mult inferioară şi lipsită de succes în comparaţie cu politeţea creştină veritabilă.
Adevăratul rafinament şi adevărata politeţe sunt dobândite numai prin cunoaşterea şi experimentarea practică a Evangheliei lui Hristos. Adevărata amabilitate înseamnă manifestarea bunătăţii şi a bunăvoinţei faţă de orice om, indiferent dacă acesta deţine o poziţie socială înaltă sau joasă, dacă este bogat său sărac. – MS 74, 1900. (AH 422, 423)
21
PREOCUPAREA LUI HRISTOS
PENTRU MINTEA OAMENILOR
Învăţăturile Domnului Hristos constituie un ghid. – Învăţăturile Domnului Hristos, asemenea compasiunii Sale, au cuprins lumea. Nu există nici o circumstanţă a vieţii, nici o criză a experienţei umane care să nu fi fost anticipate în învăţăturile Sale şi pentru care principiile acestor învăţături să nu conţină o lecţie. În cuvintele Prinţului învăţătorilor, colaboratorii Săi vor descoperi un ghid care rămâne aplicabil până la încheierea timpului. – Ed 81, 82 (1903)
Domnul Hristos S-a identificat pe Sine cu preocupările ascultătorilor Săi. – El învăţa într-o manieră care îi determina pe ascultătorii Săi să simtă profunzimea identificării Sale cu preocupările şi dorinţa lor după fericire. Învăţăturile Sale erau atât de directe, ilustraţiile Sale atât de potrivite, cuvintele Sale atât de pline de compasiune şi încurajare, încât ascultătorii Săi erau încântaţi. – MH 24 (1905)
Domnul Hristos înţelege preocupările tainice ale minţii omeneşti. – Cel care a plătit un preţ infinit pentru răscumpărarea oamenilor cunoaşte cu o acurateţe absolută toate preocupările tainice ale minţii umane şi ştie cu precizie cum să trateze fiecare suflet. În preocuparea faţă de oameni, El a aplicat aceleaşi principii care se ma-nifestă şi în natură. – SpT Seria A, Nr. 3, p. 17, 1895. (TM 189, 190)
Dumnezeu Se foloseşte de acţiunea liniştită a legilor naturii. – Dumnezeu acţionează în mod liniştit, conform legilor stabilite de El în natură. Tot astfel se întâmplă şi în domeniul spiritual. Satana se străduieşte în mod neîncetat să producă rezultate prin metode brutale şi violente, dar Domnul Isus a descoperit accesul la mintea omului pe calea celor mai familiare asocieri, evitând cât mai mult posibil să tulbure modul obişnuit de gândire al oamenilor prin acţiuni surprinzătoare şi prin reguli impuse. El l-a onorat pe om, acordându-i încrederea Sa, iar omul şi-a regăsit astfel propria demnitate. Isus a prezentat adevăruri vechi într-o lumină nouă şi preţioasă. Astfel că, pe când era doar de doisprezece ani, El i-a uimit cu întrebările Sale pe doctorii în teologie din templu. – MS 44, 1894. (Ev 139, 140)
Înconjurat întotdeauna de pace. – Compasiunea Sa duioasă era simţită de inimile împovărate şi îngrijorate, asemenea unei atingeri vindecătoare. Chiar şi în mijlocul tulburării provocate de vrăjmaşii Săi furioşi, Domnul Hristos era înconjurat de o atmosferă a păcii. Farmecul înfăţişării Sale, frumuseţea caracterului Său şi, mai presus de toate, iubirea exprimată prin comportamentul şi tonul vocii Sale atrăgeau la Sine pe toţi cei care nu erau împietriţi în necredinţă. Dacă nu ar fi existat spiritul înţelegător şi plăcut, care se manifesta în fiecare gest şi cuvânt, Domnul nu ar fi atras o mulţime atât de mare de oameni la Sine. Cei îndureraţi care veneau la El simţeau că este preocupat de interesele şi nevoile lor, asemenea unui prieten credincios şi sensibil, şi doreau să cunoască mai bine adevărurile pe care le prezenta. Cerul era simţit foarte aproape. Ei tânjeau să rămână cât mai mult în prezenţa Sa, pentru ca mângâierea dragostei Sale să fie neîncetat cu ei. – DA 254, 255 (1898)
Viaţa Sa era caracterizată de armonie. – Isus din Nazaret era diferit de ceilalţi oameni. Întreaga Sa viaţă era caracterizată de bunăvoinţă dezinteresată şi de frumuseţea sfinţeniei. În sufletul Său exista cea mai curată iubire, fără cea mai vagă urmă de egoism şi păcat. Existenţa Sa era caracterizată de o armonie desăvârşită. El este unicul model veritabil al bunătăţii şi al perfecţiunii. Încă din primele zile ale slujirii Sale, oamenii au început să înţeleagă mai clar caracterul lui Dumnezeu.
Până în timpul primei veniri a Domnului Hristos, omenirea se închinase unor zei cruzi şi despotici. Nici măcar gândirea iudeilor nu era motivată de iubire, ci de teamă. Misiunea lui Hristos pe pământ a fost aceea de a descoperi omenirii că Dumnezeu nu este un despot, ci un Tată ceresc plin de iubire şi milă pentru copiii Săi. – MS 132, 1902
El nu a fost lipsit de căldură, seninătate şi voioşie. – Există mulţi care au o idee greşită despre viaţa şi caracterul Domnului Hristos. Ei cred că Domnul Isus a fost complet lipsit de căldură, seninătate şi voioşie, că El a fost aspru, sever şi trist. În multe cazuri, întreaga lor experienţă religioasă este nuanţată de asemenea concepţii întunecate. – SC 120 (1892)
Posibilităţi nelimitate în fiecare fiinţă umană. – Isus a identificat posibilităţi nelimitate în fiecare fiinţă umană. El i-a văzut pe oameni aşa cum ar fi putut fi, transformaţi prin intermediul harului Său – în „frumuseţea Domnului Dumnezeului nostru” (Psalmii 90,17). Privind la ei cu speranţă, Isus le-a inspirat speranţă. Tratându-i cu încredere, El le-a inspirat încredere. Descoperindu-le în propria Lui viaţă adevăratul ideal pentru om, El a trezit în ei atât dorinţa, cât şi convingerea că îl pot atinge. În prezenţa lui Isus, sufletele dispreţuite şi decăzute înţelegeau că încă mai sunt fiinţe umane şi doreau insistent să se dovedească vred-nice de valoarea care le era acordată de El. În multe inimi care păreau moarte faţă de lucrurile sfinte, erau trezite noi impulsuri de viaţă. Pentru mulţi dintre cei disperaţi, se deschidea calea unei vieţi noi. – Ed 80 (1903)
Inima Sa era un izvor de viaţă. – Se spune că Isus a plâns adesea, dar nu a fost văzut niciodată râzând. Într-adevăr, Mântuitorul nostru a fost un Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, deoarece El Şi-a deschis inima faţă de toate necazurile oamenilor. Dar, cu toate că viaţa Sa a fost o viaţă a dăruirii de sine, umbrită de durere şi grijă faţă de alţii, starea spiritului Său nu era disperată. Înfăţişarea Sa nu era marcată de expresia durerii, a tristeţii şi a nemulţumirii, ci de o seninătate plină de pace. Inima Sa era un izvor proaspăt de viaţă şi, oriunde mergea, aducea cu Sine odihnă, linişte, pace, bucurie şi voioşie. – SC 120 (1892)
Hristos nu a fost niciodată fanatic. – Domnul Hristos a aplicat în viaţa Sa propriile învăţături divine. Zelul Său nu l-a determinat niciodată să devină fanatic. El a manifestat consecvenţă şi precizie, fără a fi obsedat, bunăvoinţă, fără a fi lipsit de personalitate, duioşie şi compasiune, fără a fi sentimental. Isus era deosebit de sociabil; dar avea o ţinută demnă, care nu încuraja familiarităţi nepotrivite. Cumpătarea nu L-a condus niciodată la bigotism sau austeritate. Deşi nu S-a conformat lumii acesteia, El nu a rămas indiferent la nevoile, dorinţele şi preocupările oamenilor, chiar şi ale celui mai neînsemnat dintre ei. El a fost receptiv la nevoile tuturor. – MS 132, 1902. (Ev 636)
Tact în abordarea minţii dominate de prejudecăţi. – Soliile Sale pline de har erau formulate astfel, încât să se potrivească nevoilor ascultătorilor Săi. El ştia „cum să învioreze cu vorba pe cel doborât de întristare” (Isaia 50,4); deoarece harul se revărsa prin cuvintele rostite de buzele Sale, oferindu-le oamenilor bogăţiile adevărului în maniera cea mai atrăgătoare. El a avut tactul de a aborda mintea dominată de prejudecăţi şi de a o surprinde prin ilustraţii care îi cucerea atenţia. – DA 254 (1898)
El a atins adâncurile necazului omenesc. – El a păşit pe fiecare cărare pe care se aflau sufletele rătăcitoare. El a atins adâncurile cele mai profunde ale necazului şi nenorocirii umane. – Lt 50, 1897
El combate puterea lui Satana asupra minţii. – Isus a înţeles puterea amăgitoare a lui Satana asupra minţii umane şi S-a angajat [prin legământ] să vină pe acest pământ; S-a dezbrăcat de haina regalităţii, a renunţat la coroana împărătească, a părăsit poziţia înaltă de conducere, a coborât de pe tronul slăvit de Conducător suprem al tuturor cerurilor şi a înlocuit propria divinitate cu natura omenească, pentru ca omenescul să poată veni în întâmpinarea omenescului. Pentru aceasta a venit El. Isus a venit chiar aici, pe pământul nostru, pentru a lua asupra Sa natura umană, pentru a trece prin toate încercările, prin toate ispitele şi greutăţile la care trebuie să fie expus omul, şi S-a confruntat cu toate acestea, învingând acolo unde Adam a fost înfrânt, ca să poată răscumpăra eşecul nedorit şi căderea lui Adam.
În natura Sa umană, în calitate de înlocuitor al nostru şi ca asigurare pentru noi, Isus ne-a pus la dispoziţie o speranţă temeinică, în care avem privilegiul de a ne încrede şi care înseamnă o infinită putere. Prin aceasta, Mântuitorul a învins ispitele vrăjmaşului şi a câştigat victoria. Pentru cine? De ce în locul nostru? De ce? Pentru ca nici unul dintre membrii familiei omeneşti să nu fie nevoit să se poticnească pe calea care duce la viaţa veşnică. Pentru că a parcurs această cale înaintea noastră, El cunoaşte fiecare obstacol, fiecare dificultate cu care trebuie să se confrunte sufletele pe acest pământ. La botezul Său, când a înălţat rugăciunea spre cer, acea rugăciune a străpuns vălul întunecat pe care Satana l-a aşezat în calea voastră şi care este aşezat în calea mea şi, prin credinţă, a pătruns până „dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului” (Evrei 6,19). – MS 18, 1895
Ajută pe cel care Îl caută să-şi exercite credinţa. – Domnul Hristos cunoştea fiecare gând din mintea ei [al femeii care s-a atins de haina Sa] şi s-a îndreptat direct spre locul care se afla ea. El a înţeles marea ei nevoie şi a ajutat-o să-şi manifeste credinţa. – MH 60 (1905)
Cunoaşterea divină poate deveni cunoaştere omenească. – Cunoaşterea divină poate deveni cunoaştere omenească. Fiecare slujitor al Evangheliei ar trebui să studieze mai atent metoda de învăţare a Domnului Hristos. Ei ar trebui să îşi însuşească lecţiile Sale. Nu există nici măcar unul din douăzeci care să cunoască frumuseţea, esenţa reală a activităţii de slujire a Domnului Hristos. Aceasta trebuie să fie descoperită. Astfel, slujitorii Evangheliei vor deveni părtaşi ai roadelor bogate ale învăţăturilor Sale. Le vor aplica şi le vor experimenta atât de deplin în propria lor activitate şi viaţă, încât ideile şi principiile pe care Domnul Hristos le-a prezentat în lecţiile Sale vor fi reproduse în învăţăturile lor. Adevărul va înflori şi va aduce rodul cel mai ales. Inima lucrătorilor va fi înviorată şi încălzită; da, în ea se va aprinde focul unei vieţi spirituale vii, pe care îl va transmite şi mintea altora. – MS 104, 1898
Abordarea diferitelor tipuri de oameni. – Toţi cei care mărturisesc a fi copii ai lui Dumnezeu ar trebui să îşi amintească fără încetare că, în calitate de misionari, vor intra în legătură cu toate categoriile intelectuale. Există persoane rafinate, dar şi necultivate, umile sau îngâmfate, religioase sau sceptice; persoane educate, ignorante, bogaţi şi săraci. Aceste tipuri diferite de oameni nu pot fi tratate la fel; dar toate au nevoie de bunătate şi simpatie. Noi trebuie să ne dezvoltăm o educaţie şi un rafinament intelectual, prin confruntări pline de înţelegere, care să se desfăşoare în cadrul întâlnirilor noastre frăţeşti. Noi suntem dependenţi unii de alţii şi strâns uniţi prin legăturile frăţeşti. – MH 495, 496 (1905)
Mintea noastră trebuie să devină una cu mintea Sa. – Când ne consacrăm Domnului Hristos, inima noastră este unită cu inima Sa, voinţa noastră este absorbită de voinţa Sa, mintea noastră devine una cu mintea Sa, gândurile noastre sunt aduse la supunerea faţă de El; noi trăim viaţa Sa. Aceasta înseamnă să fii îmbrăcat cu haina neprihănirii Sale. Când priveşte spre noi, Domnul nu vede haina noastră de frunze, nici goliciunea şi diformitatea păcatului nostru, ci mantia neprihănirii Sale, care reprezintă ascultarea şi supunerea desăvârşită faţă de Legea lui Iehova. – COL 312 (1900)
22
ŞCOALA ŞI PROFESORUL
Trezirea puterilor minţii. – Adevărata educaţie nu constă în asimilarea forţată a cunoştinţelor, fără ca mintea elevilor să fie pregătită şi receptivă. Mai întâi, trebuie să fie trezit interesul care stimulează capacităţile intelectului. Pentru aceasta, Dumnezeu a pus la dispoziţie anumite metode de predare a cunoştinţelor. Cel care a creat mintea şi i-a stabilit regulile a prevăzut şi legile dezvoltării intelectuale.
În cămin şi în sanctuar, prin lucrurile din natură şi prin opere de artă, în munca zilnică şi în ocaziile de sărbătoare, prin imaginea clădirilor sfinte şi a monumentelor de aducere aminte, prin ceremonii şi nenumărate simboluri, Dumnezeu a oferit poporului Israel lecţii care ilustrau principiile Sale şi îi imprimau în memorie lucrările Sale minunate. Apoi, când copiii începeau să pună întrebări, învăţămintele date le impresionau mintea şi inima. – Ed 41(1903)
Educaţia este menită să confere putere de viaţă. – Menirea cea mai înaltă a educaţiei nu este doar aceea de a comunica informaţii, ci de a conferi o putere de viaţă care poate fi primită numai prin intermediul contactului minţii cu mintea şi al sufletului cu sufletul. Numai viaţa poate inspira viaţă. – DA 250 (1898)
Cea mai înaltă dezvoltare a puterilor intelectuale. – Dorinţa tinerilor de a atinge cele mai înalte niveluri ale dezvoltării puterilor intelectuale este bună. Noi nu ar trebui să ne opunem unei educaţii în privinţa căreia Dumnezeu nu a stabilit nici o restricţie. Dar realizările noastre nu sunt de nici o valoare, dacă nu sunt folosite pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele omenirii. Nu este bine ca mintea să fie împovărată de studii care necesită eforturi intense, dar care nu sunt folositoare în sfera practică a vieţii. – MH 449, 450 (1905)
Pericole legate de anumite şcoli. – Mulţi tineri ies de pe băncile unor instituţii de învăţământ degradaţi moral şi cu puterile fizice slăbite, neavând nici o cunoştinţă în domeniul practic al vieţii şi incapabili de a-şi aduce la îndeplinire datoriile.
Privind la aceste rele, m-am întrebat: Trebuie ca fiii şi fiicele noastre să ajungă slabi din punct de vedere trupesc şi moral pentru a obţine o educaţie şcolară? Aceasta nu ar trebui să se întâmple şi nu s-ar întâmpla, dacă profesorii şi elevii ar respecta legile naturii, care sunt de fapt legi ale lui Dumnezeu. Capacităţile intelectului şi puterile trupului ar trebui să fie exercitate astfel, încât tinerii să devină oameni puternici şi echilibraţi. – ST, 29 iunie 1882. (FE 71)
Supravegherea educaţiei. – Însuşirile minţii vor fi asemenea caracterului lucrurilor cu care este hrănită, secerişul va avea aceeaşi natură cu seminţele semănate. Nu sunt suficiente aceste fapte pentru a demonstra necesitatea de a supraveghea educaţia tinerilor încă din primii ani? Nu ar fi mai bine ca tinerii să crească având un oarecare nivel de ignoranţă în domeniul comun acceptat ca fiind educaţie decât să devină indiferenţi faţă de adevărul lui Dumnezeu? – 6T (194) (1900)
Relaţia dintre om şi Dumnezeu să fie înţeleasă cu claritate. – Este de cea mai mare importanţă ca fiecare om, căruia Dumnezeu i-a oferit capacitatea de a gândi, să înţeleagă propria relaţie cu Dumnezeu. Pentru binele său prezent şi veşnic, este necesar să se întrebe la fiecare pas: Este aceasta calea lui Dumnezeu? Trebuie să atragem atenţia, cu cea mai mare ardoare, fiecărei fiinţe umane să îşi compare propriul caracter cu Legea lui Dumnezeu, unicul standard al caracterului cerut tuturor celor care vor intra în Împărăţia Sa şi vor deveni cetăţeni ai ţării cereşti. – MS 67, 1898
Educaţia cea mai înaltă. – Cunoaşterea cuprinzătoare, consecventă şi adevărată a vieţii creştine este dobândită prin studierea Cuvântului lui Dumnezeu. Aceasta este cea mai înaltă educaţie pe care o poate obţine orice pământean. Acestea sunt lecţiile care trebuie să le fie predate elevilor din şcolile noastre, pentru ca, la încheierea studiilor, aceştia să aibă gânduri nobile, o minte şi o inimă curate, pregătite să urce pe treptele progresului şi să practice virtuţile creştine. – MS 86, 1905
Obiceiurile profesorului exercită influenţă. – Principiile de viaţă şi obiceiurile profesorului ar trebui să fie considerate ca având o mai mare importanţă chiar decât pregătirea sa profesională. Dacă este un creştin sincer, profesorul va simţi nevoia de a manifesta acelaşi interes în vederea educării fizice, intelectuale, morale şi spirituale a elevilor săi. Pentru a exercita o influenţă corectă, profesorul trebuie să manifeste o stăpânire de sine desăvârşită, iar înfăţişarea, cuvintele şi faptele sale să dovedească o inimă plină de iubire. El trebuie să aibă tărie de caracter, astfel încât caracterul elevilor să poată fi format în aceeaşi măsură în care îi instruieşte în domeniul ştiinţific.
În general, primii ani de educaţie a tinerilor le modelează caracterul pentru întreaga viaţă. Cei care se ocupă de tineri trebuie să fie deosebit de atenţi pentru a descoperi înclinaţiile lor intelectuale şi pentru a-i învăţa să-şi orienteze mai bine capacităţile, astfel încât acestea să poată fi utilizate la cel mai înalt randament. – RH, 14 iulie 1885
Evidenţierea capacităţilor înalte ale minţii. – În educarea tinerilor, cea mai mare atenţie trebuie să fie acordată diversificării metodelor de instruire, prin care pot fi evidenţiate capacităţile nobile şi înalte ale minţii. Părinţii şi profesorii sunt în mod categoric descalificaţi pentru lucrarea de educare a copiilor, dacă nu au învăţat mai întâi lecţiile autocontrolului, răbdării, blândeţii, amabilităţii şi iubirii. Ce poziţie importantă este aceea de părinte, educator şi profesor! Foarte puţini sunt aceia care înţeleg nevoile esenţiale ale minţii şi ştiu cum să călăuzească un intelect aflat în perioada de formare şi dezvoltare a gândirii şi a simţămintelor, aşa cum este în cazul tinerilor. – RH, 14 iulie 1885
A fi inspirat de Duhul Sfânt. – Lucrul cu mintea oamenilor este cea mai delicată activitate care poate fi îndeplinită şi, pentru a fi capabili de a-şi realiza lucrarea în mod corect, profesorii au nevoie de inspiraţia Duhului lui Dumnezeu. – MS 8, 1899
Tratarea greşelilor. – Niciodată nu încercaţi să faceţi educaţie prin evidenţierea în public a erorilor sau greşelilor vreunui elev, deoarece ei vor considera că expunerea greşelilor altora este o virtute. Nu umiliţi niciodată un elev, prezentând în mod public păcatele, defectele sau greşelile lui; nimic nu va fi mai eficient pentru împietrirea inimii lui şi pentru înrădăcinarea în rău ca aceasta. Discutaţi şi rugaţi-vă cu el în particular şi manifestaţi aceeaşi amabilitate pe care Domnul Hristos a arătat-o faţă de voi, care sunteţi profesori. Nu încurajaţi niciodată un elev să critice sau să discute despre greşelile altora. Ascundeţi numeroasele păcate prin orice modalitate posibilă, urmând modelul lui Hristos în tratarea celui greşit. Acest fel de educaţie va fi o binecuvântare, menită să-i pregătească pentru viaţa aceasta, dar ale cărei rezultate se vor prelungi până în viaţa veşnică. – MS 34, 1893
Calificaţi pentru a se ocupa de educarea minţii oamenilor. – Fiecare profesor trebuie să-L aibă pe Hristos în inima sa prin credinţă şi să manifeste un spirit veritabil de renunţare şi sacrificiu de sine pentru cauza lui Hristos. Este posibil ca cineva să aibă o educaţie şi o cunoaştere ştiinţifică suficientă pentru a-i instrui pe alţii, dar are el tactul şi înţelepciunea necesare pentru a se ocupa de educarea minţii oamenilor? Dacă în inimile educatorilor nu locuieşte iubirea lui Hristos, ei nu sunt potriviţi pentru a desfăşura o activitate care presupune contactul cu copiii şi pentru a purta responsabilităţile solemne legate de educarea copiilor şi a tinerilor. Acestor profesori le lipseşte o pregătire superioară şi nu ştiu cum să trateze fiinţele umane. Propriul lor spirit de nesupunere şi inimile lor fireşti luptă pentru supremaţie şi a supune mintea maleabilă a copiilor unei asemenea influenţe înseamnă a o predispune la lovituri şi a lăsa cicatrice sufleteşti, care nu vor fi şterse niciodată.
Dacă un profesor nu poate fi făcut să înţeleagă responsabilitatea şi atenţia pe care trebuie să le manifeste în relaţia cu mintea omenească, educaţia sa a fost în unele cazuri foarte deficitară. Influenţa căminului în care a crescut a fost dăunătoare pentru caracter şi este un lucru trist ca acest caracter deficitar să fie reprodus în copiii aflaţi în grija sa. – Ced 145, 1893. (FE 260, 261)
Responsabilităţi care nu trebuie încredinţate celor lipsiţi de experienţă. – Şcoala bisericii din Battle Creek constituie o parte importantă a viei care trebuie cultivată. În fiecare domeniu sunt necesari profesori cu o minte echilibrată şi caractere armonioase. Nu încredinţaţi această lucrare în mâinile unor tineri, care nu ştiu cum să trateze mintea oamenilor. Aceasta a fost o greşeală dăunătoare pentru copiii şi tinerii aflaţi în grija lor…
Copiii şi tinerii prezintă tot felul de caractere. Mintea lor este uşor influenţabilă. Orice manifestare impulsivă şi nerăbdătoare din partea profesorului poate anihila influenţa spre bine pe care acesta o are în virtutea calităţii sale de educator. Va fi oare o asemenea educaţie folositoare pentru binele prezent şi veşnic al copiilor şi tinerilor? Pentru binele lor spiritual este necesară exercitarea unei influenţe corecte. – MS 34, 1893
Sfat adresat unui profesor impulsiv. – Fiecare profesor are anumite particularităţi ale caracterului, asupra cărora trebuie să vegheze pentru ca Satana să nu îl folosească drept mijloc de distrugere a sufletelor, profitând de trăsăturile neconsacrate ale caracterului său. Singura cale de a fi în siguranţă este aceea ca profesorul să înveţe zilnic, în şcoala lui Hristos, umilinţa şi smerenia inimii; astfel, eul va fi ascuns în Hristos şi va purta cu credincioşie jugul lui Hristos, conştientizând faptul că poartă de grijă moştenitorilor lui Dumnezeu.
Trebuie să vă mărturisesc faptul că mi s-a descoperit că în tratarea greşelilor elevilor nu au fost aplicate întotdeauna cele mai bune metode şi, ca urmare, sufletele au fost puse în pericol, iar unele s-au pierdut. Atitudinea greşită a profesorilor, acţiunile lipsite de înţelepciune şi mândria au avut efecte negative. Nici o formă de viciu, spiritul lumesc sau alcoolismul nu produc o lucrare mai distrugătoare asupra caracterului, împietrind inima şi deschizând calea unor rele care înving binele, decât cea cauzată de spiritul firesc şi nesupus Duhului lui Dumnezeu. Accesele de mânie nu vor da niciodată rezultate bune.
Câţi fii rătăcitori sunt ţinuţi la porţile Împărăţiei lui Dumnezeu, datorită caracterului nepotrivit al celor care pretind a fi creştini! Gelozia, invidia, mândria, lipsa de bunătate, îndreptăţirea de sine, impulsivitatea, răutatea, asprimea, lipsa simpatiei – acestea sunt atributele lui Satana. Profesorii se vor confrunta cu manifestarea tuturor acestor trăsături în caracterele elevilor. Este un lucru teribil să fii nevoit să tratezi aceste lucruri, dar, în încercarea de a anihila răul, în multe situaţii, lucrătorul a rănit sufletul celui pe care îl trata. – Lt 50, 1893
Nevoia unei minţi echilibrate. – Profesorii care lucrează în acest domeniu al viei Domnului au nevoie de stăpânire de sine, pentru a-şi păstra simţămintele şi firea sub control şi în supunere faţă de Duhul Sfânt. Ei trebuie să evidenţieze faptul că nu au doar o experienţă unilaterală, ci o minte echilibrată şi un caracter armonios. – CT 191 (1913)
Hotărârea de a progresa este importantă. – Deşi este posibil ca realizările unui profesor să fi fost limitate şi să nu deţină înalta pregătire profesională care s-ar fi cerut, totuşi, dacă are o înţelegere profundă a naturii umane, dacă este motivat de o dragoste curată faţă de lucrare, de o înţelegere a măreţiei ei şi de o dorinţă hotărâtă de a progresa, dacă este dispus să muncească în mod sârguincios şi perseverent, va înţelege nevoile elevilor săi şi, prin simpatia sa, în mod progresiv, îi va inspira să îl urmeze pe calea care îi conduce înainte şi în sus. – Ed 279 (1903)
Capacităţile intelectuale nu sunt utilizate nici măcar pe jumătate. – Este important să avem licee şi şcoli de nivel intermediar… Apelurile urgente pentru mai mulţi lucrători vin de pretutindeni. Tinerii şi tinerele, cei de vârstă mijlocie şi toţi cei care sunt capabili să se angajeze în lucrarea Maestrului trebuie să depună toate eforturile intelectuale pentru a se pregăti să răspundă acestor apeluri. Din lumina care mi-a fost dată de Dumnezeu, ştiu că noi nu utilizăm capacităţile minţii noastre nici măcar pe jumătate din cât am putea, dacă am depune un efort perseverent pentru a ne pregăti să fim mai folositori. – CT 209 (1913)
Asocierea lucrurilor din natură cu învăţăturile spirituale şi atingerea celor mai înalte realizări intelectuale. – În cadrul studiilor din şcolile noastre, lucrurile din natură trebuie să fie asociate cu învăţăturile spirituale. Îndeletnicirile din agricultură ilustrează lecţiile Bibliei. Legile naturale ale pământului dezvăluie conducerea puterii supreme a unui Dumnezeu infinit. Lumea naturală şi cea spirituală sunt guvernate de aceleaşi principii. Separaţi-L pe Dumnezeu şi înţelepciunea Sa de cercetările ştiinţifice şi veţi obţine o educaţie unilaterală şi îngustă, moartă faţă de toate acele lucruri salvatoare, capabile să confere putere, iar omul ajunge incapabil de a dobândi nemurirea prin credinţa în Hristos. Autorul naturii este Autorul Bibliei. Creaţiunea şi creştinismul au acelaşi Dumnezeu.
Toţi cei care se angajează în dobândirea cunoaşterii trebuie să-şi propună atingerea celui mai înalt nivel de dezvoltare intelectuală. Să progreseze până la limita posibilităţilor lor; domeniul lor de cercetare trebuie să fie extins până la limita capacităţilor lor intelectuale, făcându-L pe Dumnezeu înţelepciunea lor, depinzând de El, Cel care este infinit în cunoaştere, care poate dezvălui secretele ascunse timp de veacuri şi poate rezolva cele mai dificile probleme în mintea celor ce se încred în El, singurul care are nemurirea şi care locuieşte într-o lumină de care nici un om nu se poate apropia. Progresând în cunoaşterea lui Dumnezeu, adevăratul martor al lui Hristos trebuie să ştie că lucrările Sale sunt pregătite încă dinainte. „Ceea ce seamănă omul, aceea va secera” (Galateni 6,7). Prin onestitate şi perseverenţă, printr-o grijă corectă faţă de trup, prin exercitarea tuturor capacităţilor minţii în vederea dobândirii cunoaşterii şi înţelepciunii lucrurilor spirituale, fiecare suflet poate ajunge desăvârşit în Hristos, Modelul perfecţiunii. – SpTEd 22 aprilie 1895. (FE 375, 376)
Adevăratele învăţături nu pot impresiona mintea celor care nu cunosc adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. – Dar omenirea decăzută nu va înţelege. Ştiinţele naturii ar trebui să fie subordonate Dumnezeului naturii. Adevăratele învăţături nu pot impresiona mintea acelora care nu cunosc adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Când inima şi mintea sunt supuse lui Dumnezeu, când omul este dispus să primească învăţătură asemenea unui copil, ştiinţa va fi descoperită în Cuvântul lui Dumnezeu. Înalta educaţie a lumii s-a dovedit a fi o farsă. Când profesorii şi studenţii coboară de pe picioroangele înălţării de sine şi intră în şcoala lui Hristos pentru a învăţa de la El, vor vorbi în mod inteligent despre înalta educaţie, deoarece vor înţelege faptul că aceasta este cunoaşterea care îl face capabil pe om să înţeleagă profunzimile ştiinţei. – MS 45, 1898
Nevoia unor materiale didactice vizuale. – Utilizarea parabole-lor, a tablei de scris, a hărţilor şi imaginilor va fi de folos în explicarea lecţiilor spirituale şi în fixarea lor în memorie. Părinţii şi profesorii ar trebui să caute în permanenţă metode de predare din ce în ce mai bune. – Ed 186 (1903).
Evitaţi o varietate prea mare de hrană intelectuală. – Dumnezeu doreşte ca facultăţile intelectului să fie păstrate curate. Dar mintea este adesea hrănită cu o varietate prea mare de informaţii. Această hrană nu poate fi asimilată şi utilizată în mod corect. Creierul trebuie să fie eliberat de toate poverile inutile. În viaţa veşnică nu vor fi duse decât studiile care au fost cele mai utile atât pentru viaţa aceasta, cât şi pentru veşnicie şi care au oferit cea mai bună educaţie trupului şi sufletului. – MS 15, 1898
Studiul şi viaţa practică. – Nu este bine ca mintea să fie aglomerată cu studii care necesită un mare efort de asimilare, dar care nu sunt utilizate în viaţa practică. O asemenea educaţie va fi o pierdere pentru student, deoarece aceste studii îndepărtează dorinţa şi înclinaţia faţă de alte studii, care l-ar fi pregătit pentru a fi folositor şi capabil de a-şi îndeplini responsabilităţile ce îi revin în calitate de conlucrător cu Dumnezeu, ajutându-i pe cei pe care, prin învăţătură şi exemplu, trebuie să-i conducă la dobândirea nemuririi. – MS 15, 1898
Nevoia pregătirii în domeniile practice al vieţii. – Studierea limbii latine sau greceşti conduce la rezultate cu mult mai nesemnificative pentru noi înşine, pentru lume şi pentru lucrarea lui Dumnezeu decât cunoaşterea şi utilizarea deplină a întregii fiinţe umane. A citi cărţi, în timp ce neglijezi însuşirea deprinderilor necesare pentru a fi de folos în diferite domenii practice ale vieţii, constituie un păcat. Pentru unii, pasiunea pentru cărţi este o risipă. Nefolosirea puterilor fizice conduce la o activitate excesivă a creierului. Acesta devine atelierul diavolului. O viaţă în care responsabilităţile practice legate de căminul în care trăim sunt neglijate nu va fi niciodată o viaţă plenară. – Lt 103, 1897
Cărţile şi modul de gândire.* – Vorbitorul a continuat cu o voce solemnă: „Consideri că aceşti autori [necredincioşi] pot fi recomandaţi ca fiind esenţiali pentru obţinerea unei educaţii cu adevărat înalte? Îndrăzneşti să recomanzi lucrările lor unor studenţi care nu sunt conştienţi de adevăratul lor caracter? O dată acceptate, practicile intelectuale greşite devin o putere despotică, ce încătuşează mintea asemenea unei menghine de oţel. Mulţi dintre cei care au acceptat şi citit aceste cărţi, dacă nu ar fi auzit niciodată de ele, ci ar fi primit în schimb cuvintele Divinului Învăţător, ar fi fost cu mult mai avansaţi faţă de stadiul actual al cunoaşterii adevărurilor divine ale Cuvântului lui Dumnezeu, care îi face pe oameni înţelepţi pentru mântuire. Aceste cărţi au condus mii de oameni acolo unde satana i-a condus pe Adam şi eva – la o cunoaştere pe care dumnezeu le-a interzis-o. datorită învăţăturilor primite, studenţii au renunţat la Cuvântul Domnului în favoarea unor poveşti.” – RH, 12 martie 1908
Principiile cuprinzătoare ale Bibliei menite să formeze concepţiile.** – În mintea fiecărui student trebuie să fie bine înrădăcinat gândul că, dacă intelectul nu a fost obişnuit să pătrundă în profunzimea adevărurilor revelaţiei divine şi dacă inima nu acceptă învăţăturile Evangheliei lui Hristos, educaţia dobândită constituie un eşec. Studentul care va accepta ideile lumeşti şi va permite ca timpul şi atenţia să-i fie absorbite în lucruri trecătoare şi josnice, în locul principiilor cuprinzătoare ale Cuvântului lui Dumnezeu, va constata că mintea sa a ajuns degradată şi lipsită de putere; el îşi va pierde capacitatea de a se dezvolta. Mintea trebuie să fie antrenată în înţelegerea adevărurilor importante care privesc viaţa veşnică. – Lt 64, 1909
Cea mai bună utilizare a diferitelor părţi ce compun organis-mul uman. – Dacă profesorii şi-ar fi însuşit lecţiile pe care Domnul doreşte ca ei să le cunoască, nu ar fi existat o categorie de studenţi ale căror taxe trebuie să fie achitate de către altcineva, pentru a nu pleca din colegiu împovăraţi de mari datorii. Educatorii nu îşi îndeplinesc nici pe jumătate din responsabilitatea pe care o au, atunci când ştiu un tânăr care urmează să dedice ani de zile studiului intens al cărţilor, fără a căuta să câştige mijloacele necesare pentru a plăti pe cont propriu, ei nefăcând nimic în această situaţie. Fiecare caz trebuie să fie cercetat, fiecare tânăr să fie întrebat în mod amabil şi serios în acest sens, pentru a se stabili situaţia lui financiară.
Fiecare dintre materiile care îi sunt predate ca fiind deosebit de folositoare trebuie să constituie obiectul preocupărilor capacităţii intelectuale primite din partea lui Dumnezeu, în armonie cu puterile fizice, capul, trupul, mâinile şi picioarele sale. Întrebuinţarea corectă a tuturor capacităţilor reprezintă cea mai importantă lecţie ce poate fi învăţată. Noi nu trebuie să punem la lucru creierul şi apoi să ne oprim aici; sau să facem exerciţii fizice şi să ne mulţumim cu atât; ci trebuie ca toate componentele care alcătuiesc organismul omenesc să ajungă la cea mai bună utilizare – creierul, oasele şi muşchii, trupul, capul şi inima. Nici un om nu este potrivit pentru lucrarea de slujire pastorală dacă nu înţelege şi nu pune în practică acest lucru. – Lt 103, 1897
Profesori implicaţi în recrearea elevilor. – Am văzut aici, în Elveţia*, unele lucruri care cred că sunt vrednice de a fi imitate. Profesorii obişnuiesc să iasă adesea în compania copiilor la joacă, învăţându-i să se recreeze şi fiind atenţi pentru a preveni posibilele greşeli. Uneori, aceştia îi iau pe elevi şi fac plimbări lungi împreună. Îmi place aceasta; cred că, astfel, posibilităţile copiilor de a cădea în ispită sunt mai reduse. Pro- fesorii par să se implice în jocurile sportive ale copiilor, arbitrându-le.
Nu pot admite sub nici o formă ideea ca elevii să fie urmăriţi în permanenţă cu neîncredere şi împiedicaţi să se comporte ca nişte copii. Dar este bine ca profesorii să li se alăture în momentele de distracţie şi recreaţie, să fie una cu ei, să le demonstreze că doresc ca ei să fie fericiţi, iar acest lucru le va inspira copiilor încredere. Ei pot fi conduşi cu iubire, şi nu însoţindu-i la masă ori în recreaţii cu o severitate aspră şi inflexibilă. – 5T 653 (1889)
Manifestarea încrederii în elevi. – În relaţiile cu elevii, educa-torul înţelept va căuta să încurajeze manifestarea încrederii şi să întărească simţul onoarei. Copiii şi tinerii se vor simţi încurajaţi dacă li se acordă încredere. Mulţi dintre ei, chiar şi printre cei mai mici, au un profund simţ al onoarei; cu toţii doresc să fie trataţi cu încredere şi respect şi este dreptul lor să fie trataţi astfel. Ei nu trebuie făcuţi să simtă că nu pot merge undeva fără a fi supravegheaţi. Suspiciunea demoralizează, determinând tocmai relele pe care dorim să le prevenim. În loc să-i urmărească în permanenţă, ca şi când ar suspecta răul, profesorii trebuie să observe înclinaţiile minţii elevilor şi să le ofere preocupări care vor contracara răul. Faceţi ca elevii să simtă că li se acordă încredere şi cei mai mulţi dintre ei vor căuta să se dovedească demni de aceasta. – Ed 289, 290 (1903)
Încrederea elevilor este esenţială. – Profesorul trebuie să aibă anumite aptitudini specifice activităţii sale. El trebuie să aibă înţelepciunea şi tactul necesare în lucrul cu mintea. Oricât de vaste ar fi cunoştinţele sale ştiinţifice, oricât de excelente ar fi calificativele sale în alte domenii, dacă nu câştigă respectul şi încrederea elevilor, eforturile lui vor fi zadarnice. – Ed 278, 279 (1903)
Educarea celor lipsiţi de maniere şi de bun simţ. – Dacă manifestaţi bunătate, iubire şi amabilitate faţă de elevii voştri, veţi culege aceleaşi roade în educarea lor. Dacă profesorii sunt severi, critici, aroganţi şi lipsiţi de sensibilitate faţă de simţămintele altora, vor primi din partea elevilor acelaşi răspuns. Un om care doreşte să îşi păstreze respectul de sine şi demnitatea trebuie să fie atent pentru a nu sacrifica respectul de sine şi demnitatea celorlalţi. Această regulă ar trebui să fie respectată cu sfinţenie în mod special în relaţiile cu cei mai lipsiţi de maniere, mai needucaţi şi mai lipsiţi de bun simţ dintre tineri.
Voi nu ştiţi ce intenţionează să facă Dumnezeu cu aceşti tineri aparent ignoranţi. În trecut, Dumnezeu a acceptat şi ales tocmai astfel de oameni pentru realizarea unei mari lucrări. Lucrând asupra inimii, Duhul Său a acţionat asemenea electricităţii, punând în acţiune capacităţi aparent inexistente, care au generat acţiuni puternice şi perseverente. În aceste pietre rudimentare, necioplite şi lipsite de valoare, Dumnezeu a văzut metale preţioase, capabile să reziste testului furtunii, intemperiilor şi căldurii toride. Planurile lui Dumnezeu nu sunt planurile omului şi judecăţile lui Dumnezeu nu sunt judecăţile omului. El cercetează şi cunoaşte inima. – 2MS, 1881
Lucrul cu şcolarii mai puţin înzestraţi intelectual. – Profesorii trebuie să fie conştienţi de faptul că au de-a face cu copii, nu cu oameni maturi. Copiii au foarte multe de învăţat, iar unii sunt mai puţin receptivi decât alţii. Şcolarii mai puţin înzestraţi intelectual au nevoie de o mai mare atenţie decât li se acordă. Dacă profesorilor care se ocupă de aceste diferite tipuri de minţi le place să dea ordine, să dicteze şi să-şi evidenţieze autoritatea şi dacă îi tratează pe elevi cu părtinire, având favoriţi, faţă de care manifestă preferinţe, în timp ce alţii sunt trataţi cu asprime şi severitate, se va crea o stare de confuzie şi nesupunere. – CEd 154, 1893. (FE 269, 270)
Atmosfera din sălile de clasă îi afectează pe elevi. – Viaţa religioasă a multora dintre cei care se declară a fi creştini este la fel ca a celor necredincioşi. Trăsăturile rele de caracter, dobândite sau moştenite, sunt cultivate ca şi cum ar fi nişte calităţi preţioase, în ciuda faptului că, prin influenţa pe care o exercită asupra minţii, sunt aducătoare de moarte. Altfel spus, ei trăiesc după bunul lor plac. Experienţa lor religioasă este guvernată de circumstanţe. Dacă se întâmplă să fie îndrumaţi într-o direcţie care corespunde înclinaţiilor lor şi nu există ceva care să deranjeze în vreun fel spiritul lor necreştin şi nesupus, ei sunt plăcuţi şi înţelegători şi vor fi foarte atrăgători. Dacă atunci când în relaţiile din familie sau între prieteni apar incidente care le tulbură liniştea şi îi face să devină nervoşi, profesorii încredinţează toate problemele înaintea lui Dumnezeu şi apelează la harul Lui înainte de a se angaja în activitatea zilnică, şi dacă experimentează ei înşişi sălăşluirea puterii, a harului şi a iubirii lui Hristos în inimile lor înainte de a-şi începe lucrul, îngerii lui Dumnezeu îi însoţesc în sălile de clasă ale şcolii.
Dar dacă profesorii vin la cursuri cu un spirit iritat şi provocator, atmosfera morală care le învăluie sufletele se răspândeşte asupra copiilor pe care îi au în grijă şi, în loc de a fi pregătiţi să îi educe pe copii, ei înşişi au nevoie de cineva care să-i înveţe lecţiile lui Isus Hristos. – CEd 149, 150, 1893. (FE 265, 266)
Nevoia de răbdare şi maleabilitate (sfat adresat unui profesor). – Tu nu poţi avea succes în activitatea ta ca profesor, deoarece îţi lipsesc răbdarea şi maleabilitatea. Tu nu ştii cum să lucrezi cu mintea oamenilor şi cum să împărtăşeşti cunoştinţele în modul cel mai eficient. Dacă aşteptările tale nu sunt împlinite, devii nervos. Deşi ai avut privilegiul de a primi o educaţie intelectuală, nu eşti un profesor înţelept. Pentru tine, este foarte dificil să îi ajuţi să asimileze învăţăturile pe cei cu o minte mai greoaie. Ai fi avut nevoie de educaţie şi disciplină în copilărie. Dar spiritul pe care l-ai manifestat atunci când ai fost mustrat ţi-a stricat viaţa. – Lt 117, 1901
Colaborarea dintre părinţi şi profesori. – Neglijarea educaţiei copiilor înseamnă neglijarea unei responsabilităţi. Părinţii trebuie să înţeleagă acest fapt într-o lumină diferită. Ei trebuie să simtă că este de datoria lor să coopereze cu profesorul, să încurajeze disciplina, să se roage mai mult pentru cel care se ocupă de învăţarea copiilor lor. Nu îi veţi ajuta pe copii, descurajându-i, certându-i sau pedepsindu-i. Datorită spiritului care se dezvoltă prin aceasta, veţi deveni părtaşi la dezvoltarea unei atitudini rebele, neascultătoare şi lipsite de bunătate. – MS 34, 1893
Responsabilitatea comunităţii religioase. – Nici o altă lucrare nu este mai importantă decât buna educare a copiilor noştri. Noi trebuie să îi păzim, luptând împotriva lui Satana, pentru ca nu cumva să ajungă în mâinile sale. Când tinerii vin în colegiile noastre, nu trebuie lăsaţi să simtă că au ajuns în mijlocul unor străini, cărora nu le pasă de sufletele lor. Este nevoie de taţi şi mame în Israel, care să vegheze asupra sufletelor lor, ca şi când ar trebui să dea socoteală pentru ele.
Fraţi şi surori, nu vă îndepărtaţi de iubiţii noştri tineri, ca şi cum nu aţi avea nici o responsabilitate sau obligaţie deosebită faţă de ei. Voi, cei care consideraţi că sunteţi de multă vreme creştini, aveţi o lucrare de făcut pentru a-i călăuzi cu răbdare şi bunătate pe căile cele drepte. Voi ar trebui să le demonstraţi că îi iubiţi ca pe nişte membri mai tineri ai familiei Domnului, răscumpăraţi prin sângele Său. – RH, 26 august 1884. (FE 89, 90)
Lucrarea cu inimile nesupuse şi cu înclinaţiile pervertite. – Răscumpărătorul nostru a avut o natură omenească deplină. Deoarece iubea copiii, inima Sa era întotdeauna sensibilă faţă de simţământul de neajutorare al micuţilor care erau victimele unui tratament aspru. Nici cel mai firav strigăt de suferinţă nu a ajuns vreodată în zadar la urechile Sale. Toţi cei care îşi asumă responsabilitatea de a-i învăţa pe copii se vor confrunta cu inimi nesupuse şi cu înclinaţii pervertite, dar lucrarea lor este aceea de a coopera cu Dumnezeu, pentru restaurarea imaginii morale a lui Dumnezeu în fiecare copil. Isus, scumpul Isus – în sufletul Său a existat un adevărat izvor al iubirii. – CEd 149, 1893. (FE 265)
23
IUBIREA – UN PRINCIPIU DIVIN
ŞI VEŞNIC
Iubirea ca principiu activ. – Când principiul ceresc al iubirii eterne umple inima, influenţa lui se va revărsa asupra celor din jur, deoarece iubirea este un principiu activ, care schimbă caracterul, stăpâneşte impulsurile, controlează pasiunile, învinge răutatea, înalţă şi înnobilează simţămintele. – 4T 223 (1876)
Iubirea este diferită de oricare alt principiu. – Adevărata iubire este simplă prin modul ei de a lucra şi diferită de oricare alt principiu de acţiune. – 2T 136 (1876)
O plantă firavă trebuie cultivată şi îngrijită. – Iubirea este o plantă firavă şi de aceea trebuie cultivată cu multă grijă. Toate rădăcinile amărăciunii şi răutăţii trebuie să fie smulse, pentru ca ea să aibă suficient spaţiu de creştere şi apoi va influenţa puterile minţii, întreaga inimă, astfel încât să-L iubim pe Dumnezeu mai presus de orice şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine. – MS 50, 1894. (HC 173)
Substituţia propusă de Satana – egoismul în locul iubirii. – Datorită neascultării, puterile omului au fost pervertite, iar egoismul a luat locul iubirii. Natura omului a devenit atât de degradată, încât a ajuns incapabilă de a rezista influenţei răului, iar ispititorul şi-a văzut împlinit scopul de a face să eşueze planul divin al creării omului şi de a umple pământul de suferinţă şi nenorocire. – CT 33 (193)
Când eul este supus lui Hristos, iubirea izvorăşte în mod spontan. – Când eul este supus lui Hristos, adevărata iubire izvorăşte în mod spontan. Ea nu este o emoţie sau un impuls trecător, ci hotărârea fermă a unei voinţe sfinţite. Aceasta nu constă în simţăminte, ci într-o transformare deplină a caracterului, a inimii şi a sufletului, care este mort faţă de eu şi viu pentru Dumnezeu. Domnul şi Mântuitorul nostru ne cere să ne dăruim pe noi înşine Lui. Supunerea eului faţă de Dumnezeu este tot ce ne cere El, consacrându-ne Lui pentru a fi folosiţi după cum consideră El că este bine. Până când nu ajungem la o predare deplină, nu vom fi fericiţi, folositori şi plini de succes, indiferent de locul în care lucrăm. – Lt 97, 1898. (6BC 1100, 1101)
Iubirea nu este un impuls trecător, ci un principiu divin. – Iubirea supremă faţă de Dumnezeu şi dragostea neegoistă pentru semeni sunt cel mai preţios dar cu care ne poate binecuvânta Tatăl nostru ceresc. O asemenea dragoste nu este un impuls trecător, ci un principiu divin, o putere permanentă. O inimă neconsacrată nu poate produce adevărata iubire. Ea se poate găsi numai în inima în care domneşte Isus. „Noi Îl iubim pe El, pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4,19). În inima înnoită prin harul divin, iubirea este un principiu activ care conduce. – AA 551 (1911)
Iubirea – o putere morală şi intelectuală. – Iubirea este o putere. Puterea morală şi intelectuală este implicată în acest principiu şi nu poate fi separată de el. Puterea bogăţiei are tendinţa de a corupe şi de a distruge; puterea omenească, de orice natură, este foarte înclinată spre producerea suferinţei, dar excelenţa şi valoarea iubirii adevărate constă în eficacitatea ei în a face binele şi nimic altceva decât binele. Tot ce este realizat dintr-o iubire adevărată, oricât de mic sau de neînsemnat ar fi în ochii oamenilor, este plin de valoare, deoarece Dumnezeu priveşte mai degrabă la iubirea cu care lucrează cineva decât la mărimea lucrării sale. Iubirea este de la Dumnezeu. O inimă neconvertită nu poate produce această plantă cerească ce creşte şi înfloreşte numai acolo unde domneşte Hristos. – 2T 135 (1868)
Atmosfera înmiresmată a iubirii. – Fiecare suflet este înconjurat de propria lui atmosferă – o atmosferă ce poate fi plină de puterea dătătoare de viaţă a credinţei, curajului şi speranţei, înmiresmată cu parfumul iubirii, sau poate fi grea, înţepătoare, încărcată de ceaţa apăsătoare a nemulţumirii, egoismului şi otrăvită de miasmele păcatului cultivat. Fiecare persoană cu care venim în contact este, în mod conştient sau inconştient, influenţată de atmosfera pe care o răspândim în jurul nostru. – COL 339 (1900)
Dezrădăcinarea egoismului şi a certurilor. – Unind inimile credincioşilor, prin legăturile părtăşiei, ale dragostei şi ale unităţii cu Hristos şi cu Tatăl, lanţul de aur al iubirii face ca întreaga legătură să fie desăvârşită şi duce lumii o mărturie a puterii creştinismului, împotriva căreia nu pot exista argumente… Atunci, egoismul va fi smuls din rădăcină. Necredinţa va înceta să existe şi nu vor mai fi certuri şi dezbinări. Ambiţia şi încăpăţânarea vor înceta să sălăşluiască în inima care este legată de Hristos şi nimeni nu va mai acţiona asemenea unui copil încăpăţânat care se smulge din mâna părintelui şi pleacă de unul singur, pentru a cădea, mergând pe propriile lui căi. – Lt 110, 1893. (HC 173)
Roadele iubirii adevărate. – Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi-le şi voi la fel” (Matei 7,12). Cât de binecuvântate ar fi roadele unui asemenea comportament! „Cu ce măsură măsuraţi, cu aceea vi se va măsura” (versetul 2). În aceste cuvinte, se află motive puternice care ar trebui să ne determine să ne iubim unii pe alţii cu o inimă sinceră şi arzătoare. Exemplul nostru este Domnul Hristos. El a căutat să facă binele. El a trăit pentru a-i binecuvânta pe alţii. Toate acţiunile Sale au fost înfrumuseţate şi înnobilate de iubire.
Recomandarea care ne este adresată nu este aceea de a ne face nouă înşine ceea ce dorim să ne facă alţii, ci de a le face altora ceea ce dorim să ni se facă nouă, dacă ne-am afla în aceeaşi situaţie. Măsura cu care măsurăm este întotdeauna cea cu care ni se va măsura şi nouă…
Influenţa iubirii şi dispoziţia de a-i aprecia pe ceilalţi poate produce o viaţă ordonată şi adesea o conversaţie fără greşeli. Respectul de sine ne poate conduce la evitarea aparenţelor rele. O inimă egoistă poate realiza acte generoase, poate înţelege adevărul prezent şi se poate ascunde sub aparenţele unui comportament umilit şi afectuos; cu toate acestea, motivele interioare pot fi lipsite de curăţie şi sinceritate; acţiunile izvorâte dintr-o asemenea inimă înlocuiesc savoarea şi roadele unei vieţi cu adevărat sfinte, contrafăcând principiile iubirii veritabile. Iubirea trebuie să fie cultivată cu atenţie şi preţuită, deoarece influenţa ei este divină. – 2T 136 (1868)
Iubirea face concesii. – Iubirea lui Hristos este profundă şi statornică, revărsându-se asemenea unui izvor nestăvilit, pentru toţi cei care o vor accepta. În iubirea Sa, nu există nici o urmă de egoism. Dacă iubirea cerească este principiul care guvernează inima, ea se va face cunoscută de la sine, nu numai faţă de aceia care ne sunt deosebit de dragi şi cu care ne aflăm într-o relaţie sacră, ci faţă de toţi cei cu care vom veni în contact. Ea ne va determina la nenumărate gesturi de amabilitate, la dispoziţia de a face concesii, la săvârşirea de fapte bune şi la simpatie faţă de cei ale căror inimi tânjesc după înţelegere şi împreună simţire. – MS 17, 1899. (5BC 1140)
Iubirea guvernează motivaţiile şi acţiunile. – Nici chiar cea mai exigentă supraveghere a comportamentului nu este suficientă pentru a ascunde temperamentul impulsiv, spiritul de critică şi vorbirea necugetată. Un comportament cu adevărat manierat nu va putea fi niciodată cultivat, atâta timp cât eul este considerat obiectul suprem al afecţiunilor. Iubirea trebuie să locuiască în inimă. Motivaţiile acţiunilor unui creştin adevărat izvorăsc din adâncurile iubirii faţă de Maestrul său. Din rădăcinile simţămintelor sale faţă de Hristos, răsare un interes neegoist pentru fraţii săi. Iubirea îi conferă celui ce o are onestitate, bunătate şi un comportament plăcut şi atrăgător. Ea luminează expresia feţei şi modelează tonul vocii; ea rafinează şi înalţă întreaga fiinţă. – GW 123 (1915)
Iubirea interpretează în mod favorabil motivele celorlalţi. – Iubirea „nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău” (1 Corinteni 13,5). Iubirea creştină interpretează faptele şi motivele altora în lumina cea mai favorabilă. Ea nu caută să demaşte greşelile în mod inutil; nu este dornică să asculte rapoarte nefavorabile, ci se străduieşte mai degrabă să evidenţieze calităţile celorlalţi. – AA 319 (1911)
Iubirea înfrumuseţează viaţa. – Cei care Îl iubesc pe Dumnezeu nu pot manifesta mânie sau invidie. Când principiul ceresc al iubirii veşnice umple inima, dragostea se va revărsa asupra altora…
Această iubire nu este atât de îngustă încât să încapă în ea doar „eu şi al meu”, ci este suficient de largă încât să cuprindă întreaga lume, este înaltă precum sunt cerurile şi se află în armonie cu iubirea îngerilor. Când este primită cu bucurie în suflet, ea înfrumuseţează întreaga viaţă şi răspândeşte o influenţă curată asupra tuturor celor din jur. Cei care o au nu pot fi decât fericiţi, indiferent dacă le merge bine sau rău.
Dacă Îl iubim pe Dumnezeu cu toată inima, trebuie să îi iubim şi pe copiii Săi. Această iubire este Duhul lui Dumnezeu. Este podoaba cerească ce conferă adevărata nobleţe şi demnitate a caracterului şi face ca sufletele noastre să devină asemenea Maestrului. Oricât de numeroase ar fi calităţile noastre, oricât de onorabili şi educaţi ne-am considera, dacă sufletul nu este botezat cu harul iubirii cereşti faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, suntem deficitari în ceea ce priveşte adevărata bunătate şi nepotriviţi pentru cer, unde totul este iubire şi unitate. – 4T 223, 224 (1876)
Iubirea este spirituală. – Iubirea care se înalţă mai presus de pasiune şi de impulsuri trecătoare este de natură spirituală şi se dezvăluie prin cuvinte şi fapte. Un creştin trebuie să manifeste iubire şi o delicateţe sfântă, în care nu există nici o urmă de nerăbdare sau iritabilitate; manierele necivilizate, aspre şi brutale trebuie să fie şlefuite de harul lui Hristos. – 5T 335 (1885)
Iubirea se dezvoltă prin exercitare. – Iubirea nu poate fi durabilă dacă nu este exercitată. Fiecare act motivat de iubire o dezvoltă şi o intensifică. Când certurile şi spiritul autoritar sunt aduse la tăcere, dragostea învinge. Ea nu urmăreşte profitul sau răsplata; cu toate acestea, Dumnezeu a prevăzut mari binecuvântări ca rezultat al fiecărei lucrări realizate din iubire. Natura ei este blândă şi acţiunile ei sunt liniştite, şi totuşi este plină de forţă şi fermitate în hotărârea de a învinge cele mai mari rele. Iubirea modelează şi schimbă caracterul, iar influenţa ei ia în stăpânire vieţile păcătoşilor şi le sensibilizează inimile chiar şi în cazurile în care oricare alte metode s-au dovedit lipsite de succes.
Ori de câte ori se face apel la autoritate, la argumente intelectuale sau la forţă, în locul unei manifestări vizibile a iubirii, simţămintele şi voinţa celor pe care îi abordăm sunt determinate să ia o poziţie defensivă şi respingătoare, iar tendinţa de a se opune este tot mai accentuată. Isus a fost Prinţul păcii. El a venit în lumea noastră pentru a învinge spiritul de autoritate şi respingere. Isus ar fi putut să folosească inteligenţa şi puterea omenească, dar mijloacele pe care le-a ales pentru a învinge forţele răului au fost înţelepciunea şi puterea iubirii. – 2T 135, 136 (1868)
Evidenţierea unui nou principiu de viaţă. – Când sunt uniţi prin influenţa iubirii, şi nu prin puterea intereselor egoiste, oamenii demonstrează lucrarea unei puteri care este mai presus de orice altă putere omenească. Acolo unde există o astfel de unitate, există o dovadă a faptului că imaginea lui Dumnezeu a fost refăcută în om şi că a fost implantat un nou principiu de viaţă. Ea demonstrează faptul că există o putere de natură divină, care conferă capacitatea de a rezista influenţelor supranaturale ale răului şi că harul lui Dumnezeu supune egoismul moştenit de inima firească. – DA 678 (1898)
24
IUBIREA ÎN CĂMIN *
Sursa unei prietenii adevărate. – Simţămintele pe care le avem unii faţă de alţii izvorăsc din relaţia noastră comună cu Dumnezeu. Noi suntem o familie, ne iubim unii pe alţii aşa cum ne-a iubit El. Comparată cu această afecţiune sinceră, sfântă şi demnă, curtoazia de suprafaţă şi prietenia nestatornică şi lipsită de semnificaţie a lumii sunt asemenea plevei faţă de bobul de grâu. – Lt 63, 1896. (SD 101)
A iubi aşa cum a iubit Isus înseamnă a manifesta dăruire de sine în orice timp şi în orice loc te-ai afla, printr-o înfăţişare binevoitoare şi prin cuvinte pline de bunătate… Iubirea veritabilă este o însuşire preţioasă a cărei natură este cerească şi a cărei mireasmă plăcută este din ce în ce mai intensă, pe măsură ce se răspândeşte asupra celor din jur. – MS 17, 1899. (SD 101)
Iubirea uneşte inimile. – Iubirea şi răbdarea trebuie să fie reciproce. Atunci căsătoria, în loc de a fi sfârşitul dragostei, va fi ceea ce este de fapt, chiar începutul iubirii. Căldura adevăratei prietenii, iubirea care uneşte inimile este pregustarea bucuriilor cerului… În loc de a pretinde iubire, fiecare dintre cei doi trebuie să o dăruiască. – MH 360, 361 (1905)
Sentimentele pot fi sincere şi totuşi nedemne de încredere. – Sentimentele pot fi curate precum cristalul şi frumoase în puritatea lor, dar, cu toate acestea, ele pot fi nedemne de încredere, deoarece nu au fost încă supuse testului încercărilor. Faceţi din Hristos cel dintâi, cel din urmă şi cel mai ales obiect al afecţiunii voastre. Priviţi la El fără încetare şi, pe măsură ce este supusă testului încercărilor, dragostea voastră faţă de El va deveni, pe zi ce trece, tot mai profundă şi mai puternică şi, o dată cu dragostea faţă de Dumnezeu, va creşte şi dragostea voastră unul faţă de celălalt. „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă” (2 Corinteni 3,18) – 7T 46 (1902)
Iubirea nu poate dura fără a fi exteriorizată. – Dacă imboldurile de amabilitate şi generozitate sunt reprimate, ele dispar, iar inima devine rece şi însingurată… Iubirea nu poate dura multă vreme dacă nu este exteriorizată. Nu lăsaţi ca inimile celor care sunt legaţi de voi să tânjească după amabilitate şi simpatie. – MH 360 (1905)
Planta iubirii trebuie îngrijită cu gingăşie. – Planta preţioasă a iubirii trebuie să fie îngrijită cu gingăşie şi ea se va dezvolta, devenind puternică, viguroasă şi plină de roade şi se va manifesta în toate aspectele caracterului. – Lt 50, 1893
Manifestarea iubirii nu trebuie să fie sufocată. – Încurajaţi exprimarea iubirii faţă de Dumnezeu şi unii faţă de alţii. Motivul pentru care există în lume atât de mulţi oameni cu inimile reci şi lipsite de sensibilitate este acela că manifestarea afecţiunii a fost considerată o slăbiciune şi a fost descurajată şi reprimată. Sensibilitatea naturală a acestor persoane a fost sufocată în copilărie; şi, dacă iubirea divină nu va topi egoismul lor rece, fericirea le va fi pentru totdeauna spulberată. Dacă dorim ca spiritul amabil al lui Isus şi simpatia pe care îngerii o manifestă faţă de noi să fie şi ale copiilor noştri, trebuie să le încurajăm manifestările de generozitate şi iubire încă din copilărie. – DA 516 (1898)
Iubirea nu este pasiune. – Iubirea este o însuşire de natură cerească. Ea nu este iraţională, nu este oarbă, ci este curată şi sfântă. Pasiunea inimii fireşti este cu totul altceva. În timp ce iubirea curată Îl implică pe Dumnezeu în toate lucrările ei şi se află într-o armonie desăvârşită cu Duhul lui Dumnezeu, pasiunea este încăpăţânată, lipsită de raţiune, grăbită şi refractară tuturor restricţiilor, făcând din obiectul afecţiunii un idol.
În toate manifestările comportamentului celui care iubeşte cu adevărat, se va vedea harul lui Dumnezeu. Fiecare pas pe calea ce duce la unirea căsătoriei, trebuie să fie caracterizat de simplitate, since-ritate, moralitate şi spiritualitate. – RH, 25 septembrie 1888. (MYP 459)
Pregătirea pentru reuşita căsătoriei. – Adevărata iubire este un principiu înalt şi sfânt, având un caracter cu totul diferit de acea dragoste care răsare dintr-un impuls şi moare îndată ce este serios încercată. Pregătirea tinerilor în vederea întemeierii propriei lor familii, încă din casa părintească, este o datorie creştină. Aici trebuie să înveţe renunţarea la sine şi manifestarea bunătăţii, a simpatiei şi a unui spirit curtenitor. În felul acesta, iubirea va fi păstrată cu căldură în inimă şi cel care va pleca dintr-un asemenea cămin pentru a deveni capul propriei sale familii va şti cum să-i aducă fericirea celei pe care a ales-o drept tovarăşă de viaţă. În loc de a fi sfârşitul iubirii, căsătoria va fi doar începutul ei. – PP 176 (1890)
Iubirea şi stăpânirea de sine conduc la unitatea familiei. – Părinţii trebuie să exemplifice iubirea şi bunăvoinţa Tatălui ceresc în propriul lor caracter şi în viaţa de familie, astfel încât căminul lor să fie plin de lumină şi căldură. Pentru copii, aceasta va fi o moştenire mai preţioasă decât pământurile sau banii. Iubirea căminului părintesc va rămâne vie în inimile lor şi, când vor privi înapoi spre casa copilăriei, îşi vor aminti de ea ca de un lăcaş al păcii şi fericirii, asemănător cerului. Fiecare membru al familiei are propriile lui trăsături de caracter şi adesea există ocazii în care trebuie să înveţe răbdarea şi îngăduinţa; dar, prin iubire şi stăpânire de sine, cu toţii se pot uni într-o relaţie cât se poate de armonioasă. – PP 176 (1890)
Caracteristicile adevăratei iubiri (sfat adresat unui soţ ambiţios şi neînţelegător). – Iubirea adevărată şi curată este preţioasă, iar influenţa ei este cerească. Ea este profundă şi statornică. Manifestările ei nu sunt ocazionale şi spasmodice. Ea nu este o pasiune egoistă. Iubirea aduce roade şi te va determina la un efort continuu de a face ca soţia ta să fie fericită. Dacă ai o asemenea iubire, efortul ţi se va părea normal. Atunci când vei pleca la plimbare sau la vreo întâlnire, ţi se va părea la fel de natural precum respiraţia să îţi iei soţia cu tine şi să încerci să o faci să se simtă bine în cercul tău de prieteni. Tu consideri că realizările ei spirituale sunt inferioare realizărilor tale, dar eu am văzut că Dumnezeu este mai mulţumit de spiritul ei decât de al tău.
Tu nu eşti vrednic de soţia ta. Ea este prea bună pentru tine. Ea este ca o floare sensibilă şi fragilă ce are nevoie de o îngrijire atentă şi tandră. Ea doreşte cu sinceritate să împlinească voia lui Dumnezeu, dar are un spirit mândru şi este timidă, temându-se de reproşuri. Expunerea la critică şi observaţii este ca moartea pentru ea. Acordă-i respect, iubire şi bunăvoinţă, împlinindu-ţi legământul căsătoriei, şi ea va renunţa la atitudinea retrasă şi timidă spre care este înclinată din fire. – 2T 416 (1870)
Sufletul tânjeşte după o iubire mai înaltă. – Soţia ta ar trebui să facă eforturi serioase pentru a cultiva simplitatea şi pentru a renunţa la atitudinea ei retrasă. Dacă vei căuta trezirea şi dezvoltarea unor însuşiri mai înalte ale gândirii şi spiritului tău, vei înţelege mai bine nevoile unei femei; vei înţelege că sufletul tânjeşte după o iubire mai curată şi mai înaltă decât pornirile inferioare de natură animalică. Aceste pasiuni au fost încurajate şi dezvoltate în tine prin practicare. Dorinţele sufletului ei vor fi împlinite numai dacă vei căuta în temere de Dumnezeu să-ţi stăpâneşti pornirile trupului şi să te apropii de soţia ta cu o iubire mai curată şi mai nobilă. Dăruieşte-i inima ta şi acordă-i un respect înalt. – 2T 415 (1870)
Dragostea exprimată în cuvinte şi fapte. – L__ trebuie să cultive dragostea faţă de soţia sa; o dragoste care să-şi găsească expresia în cuvintele şi faptele sale. El ar trebui să cultive o afecţiune duioasă. Soţia sa are o fire sensibilă şi dependentă, iar nevoile sufletului ei trebuie să fie împlinite. Fiecare expresie amabilă, fiecare cuvânt iubitor de apreciere şi încurajare va fi reţinut de ea şi va fi răsplătit prin binecuvântări ce se vor revărsa asupra soţului ei. Natura lui insensibilă are nevoie de o legătură strânsă cu Hristos, pentru ca spiritul său distant, inflexibil şi rece să fie modelat de iubirea divină.
Exprimarea simpatiei şi a tandreţei faţă de soţie, prin cuvinte şi gesturi, nu constituie o slăbiciune sau un sacrificiu al bărbăţiei şi demnităţii; iar aceasta nu trebuie să se limiteze doar la cercul familiei, ci să se extindă şi asupra relaţiilor cu ceilalţi. L __ are o lucrare de făcut în ceea ce-l priveşte şi nimeni altcineva nu poate realiza această lucrare. El poate deveni puternic în Domnul prin îndeplinirea unor mari responsabilităţi în lucrarea Sa. Simţămintele şi iubirea lui au nevoie să fie orientate către Hristos şi lucrurile cereşti, iar caracterul lui să fie format pentru viaţa veşnică. – 3T 530, 531 (1875)
Mici gesturi care dezvăluie adevărata iubire. – Iubirea nu poate exista multă vreme dacă nu este exteriorizată prin fapte, tot aşa precum focul nu poate rămâne aprins dacă nu este alimentat cu combustibil. Frate C, tu ai considerat că este nedemn să îţi manifeşti tandreţea prin gesturi amabile şi să cauţi ocazii de a-ţi dovedi afecţiunea pentru soţia ta prin cuvinte duioase şi printr-o atenţie binevoitoare. Simţămintele tale sunt schimbătoare şi deosebit de influenţabile, în funcţie de circum-stanţe… Când pleci de la locul de muncă, lasă acolo grijile, frământările şi încurcăturile legate de afacerile tale. Adu în sânul familiei o înfăţişare binevoitoare, simpatie, amabilitate şi iubire. Aceasta va produce mai mult bine decât toţi banii cheltuiţi pentru soţia ta pe medicamente şi doctori. Va fi sănătate pentru trup şi putere pentru suflet. – 1T 695 (1868)
Răbdarea, bunăvoinţa şi iubirea trebuie să rămână strălucitoare în inimă, chiar dacă zilele pot fi uneori atât de înnorate. – MH 393 (1905)
Puterea exemplului părintesc. – Cea mai bună cale de a-i învăţa pe copii respectul faţă de tată şi mamă este aceea de a le oferi ocazia să-l vadă pe tată manifestând gesturi amabile faţă de mamă şi pe mamă acordându-i respect şi onoare tatălui. Privind la iubirea părinţilor lor, copiii sunt călăuziţi la păzirea poruncii a cincea şi a implicaţiilor ei: „Copii, ascultaţi de părinţii voştri în Domnul: pentru că aşa este bine”. – RH, 15 noiembrie 1892. (AH 198, 199)
Iubirea lui Isus oglindită în părinţi. – Când le-a câştigat încrederea şi i-a învăţat să o iubească şi să o asculte, mama le-a predat copiilor ei prima lecţie de creştinism. Ei trebuie să Îl iubească pe Mântuitorul şi să se încreadă în El aşa cum îşi iubesc părinţii, se încred în ei şi îi ascultă. Iubirea pe care părinţii o manifestă prin buna educare şi prin grija atentă faţă de copii oglindeşte iubirea lui Isus faţă de poporul Său credincios. – ST, 4 aprilie 1911. (AH 199)
Iubirea mamei este o ilustrare a iubirii lui Hristos. – În timp ce îi învaţă să o asculte pentru că o iubesc, mama îi învaţă pe copiii ei primele lecţii de vieţuire creştină. Iubirea mamei reprezintă pentru copil iubirea lui Hristos, iar micuţii care se încred şi ascultă de mama lor învaţă să se încreadă şi să asculte de Mântuitor. – DA 515 (1898)
Influenţa căminului creştin nu este niciodată uitată. – Căminul care este înfrumuseţat prin iubire, simpatie şi amabilitate este un loc pe care îngerii îl vizitează cu plăcere şi în care Dumnezeu este preamărit. Influenţa anilor copilăriei şi ai tinereţii, petrecuţi într-un cămin creştin bine păzit, reprezintă cea mai sigură apărare împotriva corupţiei morale a lumii. În atmosfera unui asemenea cămin, copiii vor învăţa să-şi iubească atât părinţii de pe pământ, cât şi pe Tatăl ceresc. – MS 126, 1903. (AH 19)
Relaţiile din familie trebuie să aibă o influenţă sfinţitoare. Căminele creştine, întemeiate şi conduse în armonie cu planul lui Dumnezeu, sunt un ajutor minunat pentru formarea unui caracter creştin… Părinţii şi copiii trebuie să se unească în slujirea iubitoare a lui Hristos, singurul care poate păstra iubirea omenească în curăţie şi nobleţe. – MS 16, 1899. (AH 19)
25
IUBIRE ŞI SEXUALITATE
ÎN EXPERIENŢA UMANĂ
Notă: Ellen White a trăit şi a scris într-o perioadă în care exista o mare reţinere faţă de abordarea publică, vorbită şi scrisă, a subiectelor privitoare la sex şi la relaţiile sexuale dintre soţi şi soţii.
Ea s-a căsătorit cu James White la data de 30 august 1846, după ce s-a asigurat, prin rugăciune, că acesta este un pas corect. Trebuie subliniat că acest fapt a fost în acord cu activitatea ei de slujire, deoarece timp de douăzeci de luni a primit viziuni din partea Domnului. Ca rezultat al căsătoriei, s-au născut patru fii, în 1847, 1849, 1854 şi 1880.
În perioada anilor 1860 – decada celor două viziuni fundamentale privitoare la reforma sănătăţii (6 iunie 1863 şi 25 decembrie 1865) –, Ellen White a început să dezbată aspecte referitoare la sexualitate. Decla-raţiile din anii ulteriori au oferit anumite explicaţii suplimentare. Referin-du-se la relaţiile sexuale din cadrul familiei, ea a folosit termeni ca „privi-legiul relaţiei maritale”, „privilegiul relaţiei familiale”, „privilegiile sexuale”.
Pentru a ne forma o concepţie corectă şi echilibrată cu privire la învăţăturile date de Ellen White în acest domeniu delicat, afirmaţiile trebuie înţelese în context şi comparate între ele. Echilibrul descoperit în multe declaraţii este demn de luat în considerare şi, de asemenea, trebuie să se acorde o atenţie deosebită semnificaţiei termenilor pe care îi utilizează.
Uneori sunt folosite expresii ca „pasiune” sau „înclinaţie – predispoziţie”. Acestea sunt calificate adesea ca fiind animalice, păcătoase, josnice, degradate, corupte, imorale. Acest limbaj i-ar putea conduce pe unii cititori la presupunerea că toate pasiunile sunt condamnabile şi că toate activităţile sexuale sunt rele. Următorul citat contrazice o asemenea idee:
Dumnezeu nu vă cere să vă controlaţi numai gândurile, dar şi pasiunile şi sentimentele… Pasiunea şi sentimentul constituie instrumente puternice… Orientaţi-vă în mod pozitiv gândurile, pasiunile şi sentimentele. Nu le lăsaţi să cadă în slujba răului. Înnobilaţi-le [pasiuni şi sentimente] şi dedicaţi-I-le lui Dumnezeu. – 2T 561, 564 (1870)
Toate înclinaţiile animalice trebuie să fie supuse puterilor superioare ale minţii. – MS 1, 1888. (AH 128)
În acelaşi context în care apar unele dintre expresiile la care s-a făcut referire mai sus, ea avertizează cu privire la faptul că pasiunile trebuie să fie controlate de către ceea ce numeşte „puterile mai înalte şi mai nobile”, „raţiune”, „restricţii morale” şi „însuşiri morale”. Ea scrie despre cumpătare şi moderaţie şi despre evitarea excesului. În căsătorie, acele pasiuni comune tuturor fiinţelor omeneşti trebuie să fie controlate şi stăpânite. O altă notă:
Aceia care privesc relaţia maritală ca fiind una dintre rânduielile sfinte ale lui Dumnezeu, stabilite prin preceptele Sale sfinte, se vor supune normelor raţiunii. – HL, Nr. 2, p. 48
Foarte puţini înţeleg că stăpânirea pasiunilor este o datorie religioasă… Legământul căsătoriei acoperă păcate dintre cele mai întunecate… Viaţa şi sănătatea sunt sacrificate pe altarul pasiunilor josnice. Cele mai înalte şi mai nobile puteri sunt subordonate predispoziţiilor animalice… Iubirea este un principiu curat şi sfânt, dar pasiunile josnice nu vor admite restricţiile, controlul şi stăpânirea raţiunii. – 2T 472, 473 (1870)
Ea scrie despre relaţia maritală ca fiind o „instituţie sacră” ce poate fi „pervertită” şi vorbeşte despre „privilegii sexuale” de care se face „abuz”. Deci, nu pasiunea este condamnată, ci pasiunea „josnică” şi „pătimaşă”. Este vrednic de observat că Ellen White descrie intimitatea căsătoriei ca fiind „un privilegiu”. Deşi a avertizat împotriva comportamentului sexual brutal în căsătorie, ea a scris despre un timp în care afecţiunile reţinute în mod corespunzător pot fi „eliberate”. Iată o altă declaraţie iluminatoare, vrednică de o examinare mai atentă:
Cu privire la căsătorie, eu aş recomanda: Citiţi Cuvântul lui Dumnezeu. Chiar în aceste timpuri, în aceste ultime zile ale istoriei lumii, au loc căsătorii între adventiştii de ziua a şaptea… Ca popor, noi nu am interzis niciodată căsătoria, cu excepţia cazurilor în care au existat dovezi evidente că, pentru ambele părţi, căsătoria ar fi un dezastru. Chiar şi atunci, noi nu am făcut decât să avertizăm şi să sfătuim. – Lt 60, 1900
O singură dată, când se aflau la o distanţă de o jumătate de continent, datorită nevoilor lucrării în care erau implicaţi atât ea, cât şi soţul ei, ea i-a mărturisit într-o scrisoare soţului ei James:
În fiecare zi simţim cea mai stăruitoare dorinţă după o apropiere mai sfântă de Dumnezeu. Aceasta este rugăciunea mea când mă culc, când mă trezesc noaptea şi când mă scol dimineaţa, tot mai aproape de Tine, Doamne, tot mai aproape de Tine…
Dorm singură. Aceasta pare să fie atât preferinţa Mariei, cât şi a mea. Pot avea condiţii mai bune de a medita şi de a mă ruga. În lipsa favorii de a mă bucura de prezenţa ta, m-am dedicat întru totul mie însămi. Doresc să împart patul meu numai cu tine. – Lt 6, 1876
Niciodată nu a participat şi nici nu a consimţit la învăţăturile care impun în cadrul căsătoriei un fel de relaţie platonică, asemenea celei dintre frate şi soră. Când îi întâlnea pe unii care stăruiau în învăţături de acest gen, Ellen White depunea o mărturie contrară, denunţând astfel de concepţii. Cultivarea lor, scria ea, deschide calea lui Satana de a lucra „asupra imaginaţiei” şi, ca rezultat, „necurăţia” ia locul curăţiei. – Lt 103, 1894
Pentru fiecare privilegiu legitim dăruit omului de Dumnezeu, Satana a prevăzut o contrafacere. El caută să înlocuiască gândurile sfinte şi curate cu gânduri necurate. El doreşte să substituie sfinţenia iubirii din căsătorie cu permisivitatea, necredincioşia, excesul şi perversiunea; cu sexul premarital, adulterul, animalismul în şi în afara căminului şi cu homosexualitatea. În acest capitol, se face referire la toate acestea.
– Compilatorii
(A) Aspecte pozitive
(Sfaturi şi drepturi legitime)
Isus şi relaţia familială. – Domnul Isus nu a impus celibatul nici unei categorii de bărbaţi. El nu a venit pentru a nimici relaţia sfântă a căsătoriei, ci pentru a o înălţa şi a-i restabili sfinţenia de la început. Acolo unde domneşte o iubire sfântă şi neegoistă, El priveşte cu plăcere relaţia familială. – MS 126, 1903. (AH 121)
El [Hristos] a stabilit ca bărbatul şi femeia să fie uniţi prin legătura sfântă a căsătoriei, pentru a întemeia familii ale căror membri, încununaţi cu onoare, să fie recunoscuţi ca membri ai familiei cereşti. – MH 356 (1905)
Planul lui Dumnezeu împlinit în căsătorie. – Toţi cei care intră în relaţia căsătoriei având o dorinţă sfântă – soţul de a primi sentimentele curate ale inimii femeii, soţia de a îmbunătăţi şi de a sensibiliza caracterul bărbatului şi de a-i completa personalitatea – împlinesc planul lui Dumnezeu pentru ei. – MS 16, 1899. (AH 99)
Privilegiul relaţiei maritale. – Ei [creştinii care sunt căsătoriţi] trebuie să aprecieze într-o manieră corectă rezultatul fiecărui privilegiu al relaţiei maritale şi principiul sfânt trebuie să fie temeiul fiecărei acţiuni. – 2T 280 (1870)
[Ea scria despre] „fortăreţele care apără sfinţenia intimităţii şi privilegiile relaţiei familiale.” – 2T 90 (1868)
Un timp în care afecţiunile pot fi eliberate. – Afecţiunile tinerilor trebuie reţinute până la venirea perioadei în care vor avea suficientă maturitate şi experienţă de viaţă, pentru a-şi putea elibera sentimentele în condiţii onorabile şi sigure. – AM 8, 1864. (MYP 452)
Pericolul de a face exces de ceea ce este legitim. – Nu este nici un păcat în a mânca, a bea sau în a te însura sau a te mărita. Căsătoria a fost legitimă în timpul lui Noe şi este ceva legitim şi drept şi în zilele noastre, dacă ceea ce este legitim este tratat în mod corect şi nu decade într-un exces păcătos…
Ceea ce a făcut din căsătorie un păcat înaintea lui dumnezeu în zilele lui Noe a fost pasiunea excesivă faţă de ceea ce ar fi fost drept şi legitim, dacă ar fi fost folosit în mod corect. Mulţi îşi pierd sufletele în acest veac al lumii, deoarece se lasă absorbiţi de gândul căsătoriei şi de relaţia maritală în sine…
Dumnezeu a aşezat oamenii pe pământ şi este privilegiul lor să mănânce, să bea, să vândă şi să cumpere, să se însoare şi să se mărite; dar toate aceste lucruri pot fi făcute în siguranţă numai dacă sunt făcute în temere de Dumnezeu. Noi trebuie să trăim în această lume gândindu-ne neîncetat la lumea veşnică. – RH, 25 septembrie 1888
Căsătoria nu legitimează domnia necontrolată a pasiunilor păcătoase. – Foarte puţini sunt aceia care înţeleg faptul că stăpânirea pasiunilor este o datorie religioasă. Ei s-au unit în căsătorie după propria lor plăcere şi, prin urmare, cred că actul căsătoriei sfinţeşte îngăduinţa pasiunilor josnice. Chiar şi unii bărbaţi şi femei care pretind că sunt credincioşi se lasă în stăpânirea pasiunilor lor păcătoase şi nu se gândesc nici o clipă la faptul că Dumnezeu îi consideră răspunzători pentru risipa de energie vitală care îi epuizează şi le dezechilibrează întregul organism.
Legământul căsătoriei acoperă păcate dintre cele mai întunecate. Bărbaţi şi femei care pretind că sunt creştini buni îşi degradează propriile lor trupuri prin îngăduinţa faţă de pasiunile corupte şi astfel se coboară la nivelul unor creaturi inferioare. Ei abuzează de puterile pe care Dumnezeu li le-a dăruit spre a fi păstrate în sfinţenie şi onoare. Sănătatea şi viaţa sunt sacrificate pe altarul patimilor. Puterile înalte şi nobile sunt subordonate predispoziţiilor animalice. Aceia care păcătuiesc astfel nu îşi dau seama care va fi rezultatul stilului lor de viaţă. – 2T 472 (1870)
Deosebirea dintre iubirea delicată şi pasiunea josnică. – Iubirea care îl determină pe un bărbat să facă din soţia sa un instrument în slujba poftelor sale nu este o iubire adevărată, ci o pasiune animalică ce doreşte cu insistenţă să fie satisfăcută.
Cât de puţini sunt acei bărbaţi care îşi exprimă iubirea în maniera descrisă de apostol: „Iubiţi-vă nevestele cum a iubit Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o”… ca să fie „sfântă şi fără prihană” (Efeseni 5,25-27)! Aceasta este iubirea din relaţia familială pe care Dumnezeu o recunoaşte ca fiind sfântă.
Iubirea este un principiu sfânt şi curat, dar pasiunea păcătoasă nu va admite să fie restrânsă, supusă şi controlată de raţiune. Ea este oarbă faţă de consecinţe şi nu va gândi de la cauză la efect.
Multe femei suferă de slăbiciuni şi boli grave, deoarece legile care conduc trupurile lor au fost ignorate, legile naturii au fost încălcate. Sunt bărbaţi şi femei care îşi risipesc puterile sistemului nervos, consumându-le în practici nenaturale, dedicate satisfacerii pasiunilor josnice; iar acest monstru hidos – pasiunea josnică – pretinde numele delicat de iubire. – 2T 473, 474 (1870)
Iubirea adevărată şi pasiunea inimii fireşti. – Iubirea… nu este iraţională, nu este oarbă, ci este curată şi sfântă. Pasiunea inimii fireşti este cu totul altceva. În timp ce iubirea curată Îl implică pe Dumnezeu în toate lucrările ei şi se află într-o armonie desăvârşită cu Duhul lui Dumnezeu, pasiunea este încăpăţânată, lipsită de raţiune, grăbită şi refractară la toate restricţiile, făcând din obiectul afecţiunii un idol. În toate manifestările comportamentului celui care are o iubire adevărată, se va vedea harul lui Dumnezeu. – RH, 25 septembrie 1888 (AH 50)
Controlul raţiunii. – Acela care consideră relaţia maritală ca fiind una dintre rânduielile sfinte ale lui Dumnezeu, stabilită prin preceptele Sale sfinte, va fi controlat de raţiune. – HL, Nr. 2, p 48, 1865. (2SM 440)
Păstraţi confidenţa în cercul sacru al familiei. – În jurul fiecărei familii există un cerc sacru ce trebuie păstrat intact. În interiorul acestui cerc, nu are dreptul să pătrundă nici o altă persoană. Nici soţul şi nici soţia nu au voie să împărtăşească nimănui lucrurile confidenţiale care le aparţin în exclusivitate lor înşile. – MH 361 (1905)
(B) Aspecte negative
(Avertismente şi restricţii)
Căsătoria nu are scopul de a acoperi senzualitatea şi practicile josnice. – Dumnezeu nu a dorit niciodată ca instituţia căsătoriei să acopere nenumăratele păcate care sunt săvârşite. Senzualitatea şi obiceiurile josnice în relaţia maritală pregătesc mintea şi simţul moral pentru practicarea imoralităţii în afara căsătoriei. – RH, 24 mai 1887
Excesele sexuale pun în pericol sănătatea şi viaţa. – Iubirea care o determină pe soţie să satisfacă predispoziţiile animalice ale soţului ei, cu preţul sănătăţii şi al vieţii, nu este o iubire sfântă…
Este posibil să fie necesar ca ea să îl avertizeze în mod deschis, cu umilinţă şi afecţiune, chiar cu riscul de a-i produce nemulţumire, că nu îşi poate permite să îşi înjosească propriul ei trup prin îngăduirea excesului sexual. Ea trebuie să îi amintească, într-o manieră amabilă şi plăcută, că fiinţa ei este dăruită în întregime mai întâi lui Dumnezeu şi că ea nu poate ignora acest fapt, deoarece va fi răspunzătoare înaintea Sa în marea zi a Domnului. – 2T 475 (1870)
Excesul sexual va distruge pur şi simplu plăcerea de a petrece timpul în practici devoţionale, va consuma substanţele necesare hrănirii creierului şi sistemului nervos şi, în modul cel mai sigur, va epuiza vitalitatea. – 2T 477 (1870)
Pervertirea unei instituţii sfinte – Mulţi cred că, dacă sunt căsătoriţi, îşi pot permite să se lase în voia pasiunilor animalice. Ei sunt mânaţi de Satana, care îi înşală şi îi conduce la pervertirea acestei instituţii sfinte. Satana este mulţumit văzând nivelul josnic în care se complace mintea lor, deoarece el are mult de câştigat de pe urma acestui fapt.
Satana ştie că, dacă poate stimula pasiunile inferioare şi le poate face să fie din ce în ce mai intense, nu mai are nici un motiv să se teamă de experienţa lor creştină, deoarece capacităţile morale şi intelectuale vor fi înrobite, iar predispoziţiile animalice vor domina din ce în ce mai mult; în timp ce pasiunile josnice sunt întărite prin exercitare, trăsăturile nobleţei ajung din ce în ce mai slabe şi mai şterse. – 2T 480 (1870)
Pervertirea privilegiilor sexuale în căsătorie. – Dacă sunt îngăduite şi cultivate, pasiunile animalice devin foarte puternice, iar în viaţa de cămin vor apărea în mod inevitabil, ca rezultat, rele nespuse. În loc ca mintea să fie dezvoltată şi să exercite o putere conducătoare, capacităţile nobile şi înalte sunt subordonate predispoziţiilor animalice. Care este rezultatul? Trupul delicat al femeii este înjosit şi ajunge bolnav; naşterea copiilor devine periculoasă, privilegiile sexuale sunt pervertite.
Bărbaţii îşi degradează propriul lor trup, iar soţiile lor devin nişte instrumente de satisfacere a poftelor lor josnice şi anormale, ajungând să-şi piardă treptat orice teamă de dumnezeu. Viaţa de cămin a acestora este condusă de impulsurile care le degradează atât trupul, cât şi sufletul. – MS 14, 1888
Influenţe prenatale. – Satana caută să degradeze mintea celor care sunt uniţi în căsătorie, pentru ca în felul acesta să îşi poată întipări propriul său chip hidos în copiii lor…
Satana îi poate influenţa pe copii chiar mai uşor decât pe părinţii lor, deoarece, subjugând mintea părinţilor, el poate transmite prin ei propriile sale trăsături de caracter, care se vor manifesta în urmaşii lor. În felul acesta, mulţi copii se nasc cu tendinţe animalice deosebit de dezvoltate, în timp ce capacităţile lor morale sunt reduse. Asemenea copii au nevoie de cea mai atentă educare pentru a pune în evidenţă, a întări şi a dezvolta puterile morale şi intelectuale, până când acestea vor ajunge să deţină controlul. – 2T 480 (1870)
Procesul de degradare. – Mintea nici unui bărbat sau a unei femei nu decade de la curăţie şi sfinţenie, la degradare, corupţie şi păcat, într-o singură clipă. Pentru ca firea omenească să fie schimbată într-o fire divină sau pentru ca cei creaţi după chipul lui Dumnezeu să devină brutali şi satanici, este nevoie de timp.
Privind, suntem schimbaţi. Deşi a fost creat după chipul Creatorului, omul îşi poate educa mintea astfel, încât păcatul pe care l-a dispreţuit cândva să devină o plăcere. Dacă încetează să vegheze şi să se roage, încetează să-şi păzească citadela inimii şi se angajează pe calea păcatului şi a fărădelegii. Mintea se degradează şi, atâta timp cât este învăţată să aşeze puterile morale şi intelectuale în slujba pasiunilor josnice, este imposibil să fie eliberată de corupţie.
Războiul împotriva firii pământeşti trebuie să fie necontenit; noi avem nevoie de influenţa înnobilatoare a harului lui Dumnezeu, care atrage mintea către cele cereşti şi o învaţă să mediteze la lucrurile curate şi sfinte. – 2T 478, 479 (1870)
Sfat adresat femeilor. – Scriu aceste rânduri cu o inimă îndurerată. Prea adesea, femeile timpului nostru, atât cele căsătorite, cât şi cele necăsătorite, nu manifestă reţinerea care se cuvine faţă de sexul opus. Ele atrag atenţia bărbaţilor căsătoriţi şi necăsătoriţi, iar cei care sunt slabi din punct de vedere moral vor fi ispitiţi.
Dacă sunt îngăduite, asemenea atitudini slăbesc sensibilitatea morală şi orbesc mintea, până când păcatul pare să nu mai fie atât de respingător. Gândurile care se nasc nu ar fi apărut niciodată, dacă femeia ar fi stat la locul ei, în modestie şi seriozitate. Poate că ea nu a avut nici o intenţie păcătoasă în sine, dar, prin comportamentul ei, a încurajat bărbaţii care sunt slabi şi care au nevoie de sprijin moral din partea celor ce le sunt prieteni.
Printr-o atitudine circumspectă, rezervată, fără permisivităţi, prin respingerea unor atenţii gratuite şi prin păstrarea demnităţii şi a unei înalte ţinute morale, ar fi putut fi evitat foarte mult rău. – MS 4a, 1885. (AH 331, 332)
Femeile, mijloc de ispitire. – Oare femeile care se declară iubitoare ale adevărului nu se vor supraveghea pe ele însele în mod strict, pentru a nu fi încurajat nici cel mai vag gest de familiaritate necuvenită? Femeile pot închide multe uşi ale ispitei, dacă sunt atente, pentru a păstra şi cultiva în mod necontenit o atitudine rezervată şi un comportament decent. – 5T 602 (1889)
Femeile sunt prea adesea un mijloc de ispitire. Prin diferite avansuri, ele atrag atenţia unor bărbaţi, căsătoriţi sau necăsătoriţi, ademenindu-i, până când aceştia ajung să încalce Legea lui Dumnezeu, îşi distrug reputaţia şi îşi pun în pericol sufletele. – 5T 596 (1889)
Simpatia pastorului. – Fiţi oameni ai lui Dumnezeu, aşezându-vă în rândul învingătorilor. Cunoaşterea se află la îndemâna tuturor celor ce o doresc. Planul lui Dumnezeu este ca mintea să devină puternică, gândirea profundă, cuprinzătoare şi limpede. Umblaţi cu Dumnezeu asemenea lui Enoh; faceţi din Dumnezeu sfătuitorul vostru şi nu veţi avea decât de progresat…
Există unii bărbaţi care pretind că păzesc poruncile lui Dumnezeu, dar care, vizitând turma ce le este încredinţată, antrenează sufletele slabe în conversaţii care conduc la permisivităţi şi familiarităţi necuviincioase…
În timp ce se află în casa unei familii, [un pastor] începe să pună întrebări cu privire la secrete ale relaţiei de căsătorie: dacă trăiesc fericite cu soţii lor, dacă se simt apreciate; dacă există armonie în relaţia lor conjugală. Prin aceste întrebări-capcană, femeile care nu sunt circum-specte sunt îndemnate să-şi dezvăluie viaţa intimă, dezamăgirile, micile lor încercări şi dureri, faţă de un străin, asemenea catolicilor faţă de preoţii lor.
Apoi, acest pastor plin de simpatie deschide capitolul propriei sale experienţe, spunând că soţia lui nu este femeia pe care şi-ar fi dorit-o; că între ei nu există o afinitate reală, că nu îşi iubeşte soţia, că ea nu îi împlineşte aşteptările. În felul acesta, bariera este înlăturată, iar femeile sunt seduse. Ele consideră că viaţa lor este o mare dezamăgire şi că acest păstor are o mare simpatie faţă de turmă. Chiar dacă o asemenea lucrare nu conduce la încălcarea poruncii a şaptea, este încurajat un sentimentalism bolnav, iar sufletul şi mintea sunt întinate.
Dacă sunt stimulate, gândurile necuviincioase devin un obicei, iar sufletul este afectat şi întinat. O dată înfăptuită greşeala, în urmă rămâne o pată care nu mai poate fi ştearsă decât de sângele lui Hristos; iar dacă obiceiul nu este înlăturat printr-o hotărâre fermă, sufletul ajunge corupt şi influenţa pe care o răspândeşte în jur este un mijloc de corupere a celorlalţi. Influenţa acestui suflet este o ispită. Dumnezeu îi va nimici fără îndoială pe toţi aceia care îndeplinesc o asemenea lucrare…
Noi trebuie să fim înnobilaţi, înălţaţi şi sfinţiţi. În Hristos putem avea toată puterea necesară pentru a birui; dar, când caracterului îi lipseşte curăţia, când păcatul devine o componentă a acestuia, puterea lui de seducţie este asemănătoare beţiei. Stăpânirea de sine şi raţiunea sunt subjugate de practici care întinează întreaga fiinţă, iar dacă aceste practici sunt continuate, creierul este slăbit, îmbolnăvit şi îşi pierde echilibrul. – Lt 26d, 1887
Bărbaţi, femei şi tineri implicaţi în degradarea morală. – Pericolele imoralităţii la care sunt expuşi atât tinerii, cât şi cei mai în vârstă, cresc pe zi ce trece. Dezordinea morală pe care noi o numim depravare îşi găseşte o sferă largă de acţiune prin influenţa exercitată de către unii bărbaţi, femei şi tineri care pretind că sunt creştini, dar care sunt senzuali, josnici şi demonici. – Lt 26d, 1887
Satana face eforturi imense pentru a implica în practici imorale femei şi bărbaţi căsătoriţi, tineri şi copii. Ispitele sale sunt primite în multe inimi, deoarece aceste inimi nu au fost înălţate, înnobilate, curăţite şi purificate de adevărul sacru pe care pretind că îl cred. Nu puţini dintre aceştia s-au complăcut într-o gândire josnică şi viciată, în conversaţii şi într-un comportament lumesc, iar când au venit ispitele lui Satana, nu au avut puterea morală de a le rezista şi au ajuns o pradă uşoară. – Lt 26d, 1887. (HP 199)
Paşi pe calea degradării. – Ispitele neîncetate ale lui Satana au scopul de a slăbi capacitatea de stăpânire a omului asupra propriei sale inimi şi de a submina puterea autocontrolului. Satana îl determină pe om să rupă relaţia care îl leagă într-o unire sfântă şi fericită cu Creatorul său.
O dată despărţit de Dumnezeu, pasiunile sale preiau controlul asupra raţiunii şi impulsurile asupra principiilor. Omul devine păcătos în gândire şi fapte, judecata sa este pervertită şi raţiunea pare lipsită de putere. El are nevoie să-şi regăsească demnitatea şi să refacă relaţia cu Dumnezeu, printr-o corectă cercetare de sine în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. – Lt 24, 1890
Evitarea citirii, privirii şi ascultării unor lucruri imorale. – Cei care nu doresc să devină prada capcanelor lui Satana trebuie să-şi păzească porţile sufletului; ei trebuie să evite citirea, privirea sau ascultarea unor lucruri care pot inspira gânduri imorale. Mintea nu trebuie lăsată să rătăcească la întâmplare, oprindu-se asupra oricărui subiect care i-ar putea fi sugerat de vrăjmaşul sufletelor. Dacă inima nu este supravegheată cu credincioşie, relele din afară vor trezi relele dinăuntru, iar sufletul va ajunge să rătăcească în întuneric. – AA 518 (1911)
Dacă doreşti să fii stăpânul minţii tale şi să previi degradarea sufletului tău prin gânduri imorale şi fără valoare, trebuie să fii o santinelă credincioasă a ochilor, urechilor şi a tuturor simţurilor tale. Numai puterea harului poate aduce la îndeplinire o lucrare atât de importantă. – 2T 561 (1870)
Pornografia şi povestirile senzuale. – Imaginile imorale au o influenţă degradantă. Mulţi citesc cu nerăbdare povestiri care le întinează imaginaţia.
Fotografii care reprezintă femei dezbrăcate sunt oferite frecvent spre vânzare în maşini. Asemenea imagini dezgustătoare sunt expuse de asemenea în saloanele fotografice şi sunt agăţate pe pereţii celor care sunt pasionaţi de gravuri. Trăim într-un veac în care imoralitatea este întâlnită la orice pas.
Imaginile şi lecturile trezesc pofta ochilor şi pasiunile corupte… Mintea îşi găseşte plăcere în contemplarea scenelor care instigă pornirile josnice. Privite cu o imaginaţie întinată, asemenea scene detestabile degradează însuşirile morale şi pregătesc fiinţele ademenite şi incitate, pentru a da frâu liber pasiunilor păcătoase. Apoi urmează păcatele şi fărădelegile care înjosesc fiinţele create după chipul lui Dumnezeu, coborându-le la nivelul animalelor şi aruncându-le în cele din urmă în prăpastia pierzării. Evitaţi citirea şi privirea lucrurilor care sugerează gânduri întinate. Cultivaţi puterile morale şi intelectuale. – 2T 410 (1873)
Mintea constituie un factor decisiv. – Pavel spunea: „Cu mintea, slujesc Legea lui Dumnezeu.” Dacă această minte este întunecată datorită îngăduinţei faţă de apetit şi de pasiunile animalice, puterile morale ajung atât de degradate, încât lucrurile sfinte şi cele lumeşti ajung să fie aşezate la acelaşi nivel. – Lt 2, 1873
Masturbarea.* – Unii tineri – băieţi şi fete – au obiceiuri murdare [masturbare] şi practică acest viciu dezgustător şi distrugător pentru suflet şi trup.
Mulţi aşa-zişi creştini sunt implicaţi atât de orbeşte în această practică, încât simţurile lor morale nu pot fi făcute să înţeleagă că este păcat şi că, dacă este continuată, va duce în mod sigur la o ruină totală a trupului şi a minţii. Omul, cea mai nobilă fiinţă de pe pământ, creată după chipul lui Dumnezeu, se transformă într-un1 animal! Datorită propriilor lui obiceiuri, el devine josnic şi imoral.
Fiecare creştin trebuie să înveţe să-şi stăpânească pasiunile şi să fie guvernat de principii. Dacă nu procedează astfel, nu este vrednic să poarte numele de creştin.
Chiar şi printre cei care se bucură de mari realizări profesionale, sunt unii care nu înţeleg păcatul excesului şi rezultatele lui inevitabile. Obiceiul de multă vreme înrădăcinat le-a orbit priceperea. Ei nu conştientizează caracterul extrem de păcătos al acestui obicei degradant, care irită sistemul nervos şi distruge puterea creierului.
Când se confruntă cu un obicei înrădăcinat, principiul moral este foarte neputincios. Mesajele solemne venite din cer nu pot lăsa o impresie adâncă asupra inimii care nu este fortificată împotriva îngăduinţei faţă de acest viciu degradator. Nervii sensibili ai creierului şi-au pierdut tonusul sănătos datorită satisfacerii morbide a dorinţei nefireşti după îngăduinţă senzuală. Nervii creierului, care comunică cu întregul organism, sunt singurul mijloc prin care Cerul poate comunica cu omul şi prin care poate influenţa viaţa lui interioară.
Tot ceea ce perturbă circulaţia curenţilor electrici în sistemul nervos slăbeşte puterea vitală şi rezultatul este o diminuare a capacităţilor minţii. – 2T 347 (1870)
Unii copii încep să practice masturbarea încă de timpuriu; şi, pe măsură ce cresc, cresc şi pasiunile lor păcătoase şi se întăresc o dată cu ei. Mintea lor nu-şi găseşte odihna. Fetele caută compania băieţilor, iar băieţii pe aceea a fetelor. Comportamentul lor este lipsit de reţineri şi de modestie. Ei sunt îndrăzneţi, fără respect şi îşi permit libertăţi indecente. Obiceiul masturbării le-a degradat mintea şi le-a întinat sufletele. – 2 T 481 (1870)
Activitatea sexuală înainte de căsătorie (sfat adresat unui tânăr adventist de ziua a şaptea). – Nu există decât puţine ispite care să fie mai periculoase şi mai fatale pentru un tânăr ca ispita senzualităţii, dar nici una dintre acestea nu se va dovedi atât de devastatoare pentru suflet şi trup, atât în viaţa aceasta, cât şi pentru veşnicie…
Mi-ai fost arătat în compania ei [a lui N] la ore târzii din noapte; tu ştii cel mai bine cum au fost petrecute aceste ore. Mi-ai cerut să-ţi spun dacă ai călcat poruncile lui Dumnezeu. Eu te întreb ce părere ai, nu le-ai încălcat?
Cum ţi-ai folosit timpul, noapte de noapte, alături de ea? Ai dori ca purtarea, atitudinea şi afecţiunile tale să fie scrise toate în cărţile cerului? Am văzut şi am auzit lucruri pe care îngerii s-ar ruşina să le raporteze… Nici unui tânăr nu i se permite să-i facă unei fete ceea ce i-ai făcut tu lui N fără a fi căsătorit cu ea; am fost foarte surprinsă să văd că tu nu ai înţeles aceste aspecte cu mai multă claritate.
Motivul pentru care îţi scriu este acela de a te implora, pentru binele tău, să încetezi să te joci cu ispita. Străduieşte-te să pui capăt cât se poate de repede acestui comportament, ca şi cum ai alunga un coşmar cumplit care s-a abătut asupra ta. Eliberează-te acum şi pentru totdeauna, dacă doreşti favoarea lui Dumnezeu…
Pentru că amândoi sunteţi stăpâniţi de pasiune, tu şi N aţi petrecut împreună multe ore din noapte. În Numele Domnului, încetează să-i acorzi atenţie lui N sau căsătoreşte-te cu ea… Ai face la fel de bine dacă te-ai căsători cu ea, pentru a fi în compania ei, purtându-te cu ea aşa cum numai un soţ şi o soţie trebuie să se poarte unul cu altul…
Dacă doreşti să te bucuri de compania lui N pentru tot restul vieţii, aşa cum pari să te bucuri acum şi să fii fascinat de prezenţa ei, de ce nu ai face încă un pas, devenind protectorul ei legitim şi deţinând dreptul indiscutabil de a-i dedica timpul pe care-l petreci în compania ei? Faptele tale şi conversaţia ta Îl supără pe Dumnezeu. – Lt 3, 1879
Homosexualitatea – păcatul specific Sodomei. – Cu toţii ştim că motivul distrugerii Sodomei a fost imoralitatea locuitorilor ei. În acest pasaj [Ezechiel 16,49], profetul numeşte relele care duc la decăderea moravurilor. În lumea în care trăim în aceste timpuri, ne confruntăm cu aceleaşi păcate care existau în Sodoma şi care au adus asupra ei mânia lui Dumnezeu până acolo, încât a fost nimicită. – HR, iulie 1873. (4BC 1161)
Înmulţirea păcatelor existente în lumea antediluviană şi în Sodoma. – Pretutindeni vedem degradarea umanităţii, neglijarea altarului familial şi dezintegrarea familiilor. Există o abandonare ciudată a principialităţii şi o înjosire a standardelor morale; păcatele care au determinat venirea judecăţilor lui Dumnezeu asupra pământului prin potop şi peste Sodoma prin foc se înmulţesc cu rapiditate. – 5T 601 (1889).
Păcatele din biserica contemporană. – Întinarea morală se răspândeşte în zilele noastre chiar şi printre pretinşii urmaşi ai lui Hristos. Patimile sunt nestăpânite; predispoziţiile animalice devin tot mai predominante datorită îngăduinţei de sine, în timp ce puterile morale sunt din ce în ce mai lipsite de influenţă…
Păcatele care au determinat distrugerea antediluvienilor şi a cetăţilor din câmpie sunt la ordinea zilei – nu numai în ţările păgâne, nu numai printre creştinii secularizaţi, ci chiar printre cei care pretind că sunt aşteptători ai venirii Fiului omului. Dacă Dumnezeu ar dezvălui păcatele care apar înaintea ochilor Săi, v-aţi umple de ruşine şi groază. – 5T 218 (1882)
Ochi închişi pentru lumină. – Îngăduinţa faţă de pasiunile josnice îi va face pe mulţi să-şi închidă ochii în faţa luminii, deoarece se tem că le vor fi descoperite păcate la care nu doresc să renunţe. Toţi cei care doresc să vadă pot înţelege adevărul. Faptul că aleg întunericul în locul luminii nu va face ca păcatele lor să fie mai puţin condamnabile.
Oare de ce nu citesc bărbaţii şi femeile, pentru a cunoaşte lucrurile acestea, care le afectează într-un mod atât de decisiv capacităţile fizice, intelectuale şi morale? Dumnezeu i-a încredinţat fiecăruia un organism pe care trebuie să-l îngrijească şi să-l păstreze în cele mai bune condiţii pentru folosul şi slava Sa. Trupurile voastre nu vă aparţin. – 2T 352 (1885)
Adventiştii de ziua a şaptea cred...
Că mileniul este domnia de o mie de ani a Domnului Hristos cu sfinţii Săi în ceruri, între prima şi a doua înviere. În acest timp, morţii cei nelegiuiţi vor fi judecaţi; pămîntul va fi în totul pustiu, fără fiinţe omeneşti vii, care să-l locuiască, ci ocupat numai de Satana şi îngerii săi. La sfîrşitul mileniului, Domnul Hristos cu sfinţii Săi şi Cetatea cea sfîntă vor coborî din ceruri pe pămînt. Morţii cei nelegiuiţi vor fi atunci înviaţi şi împreună cu Satana şi îngerii lui vor înconjura cetatea; dar foc va coborî de la Dumnezeu şi-i va arde şi va curăţi pămîntul. Universul va fi astfel eliberat pentru totdeauna de păcat şi de păcătoşi.
Mileniul şi sfârsitul păcatului
În decursul întregii istorii, au existat persoane care au vorbit cu mare elocvenţă despre ororile iadului, expoatînd teama oamenilor într-o încercare de ai
face să se închine lui Dumnezeu. Dar ce fel de Dumnezeu prezentau ei?
Cum va elimina, în cele din urmă, Dumnezeu răul? Ce se va întîmpla cu Satana? Ce va împiedica păcatul ca să nu-şi mai ridice niciodată capul lui hidos,
ameninţător? Cum poate un Dumnezeu drept să fie şi iubitor?
Evenimente la începutul mileniului
În timpul mileniului, perioada de o mie de ani despre care vorbeşte capitolul douăzeci din Apocalipsa, influenţa lui Satana asupra pămîntului va fi restrînsă şi Hristos va domni cu sfinţii Săi (Apoc. 20, 1-4).
A doua venire. Apocalipsa 19 şi 20 merg împreună; nu există nici o pauză între aceste capitole. Ele descriu revenirea Domnului Hristos (Apoc. 19, 11-21) şi continuă imediat cu mileniul, succesiunea lor arătînd faptul că mileniul începe odată cu revenirea Domnului Hristos.
Apocalipsa prezintă trei puteri care strîng laolaltă naţiunile lumii, ca să se împotrivească lucrării Domnului Hristos şi poporului Său imediat înainte de a
doua venire. Acestea sînt un balaur, o fiară şi un profet fals (Apoc. 16, 13). Cînd „fiara. împăraţii pămîntului şi oştile lor" se adună pentru a porni război împotriva lui Hristos, la data revenirii Sale, fiara şi profetul mincinos sînt nimiciţi (Apoc. 19, 19-20). Ceea ce urmează în capitolul 20, capitol cu privire la mileniu, are de-a face cu soarta celui de al treilea membru al trio-ului demonic, balaurul. El este luat captiv şi aruncat în adînc, unde va rămîne timp de o mie de ani.1
Aşa cum am văzut, la a doua venire a Domnului Hristos, cînd împărăţiile acestei lumi sînt nimicite, atunci Dumnezeu Îşi va aşeza Împărăţia slavei Sale - o împărăţie ce va dura veşnic (Dan. 2, 44). Atunci poporul Său va începe să domnească.
Prima înviere. La a doua venire are loc prima înviere. Cei neprihăniţi, cei „fericiţi şi sfinţi" sînt înviaţi, căci „asupra lor a doua moarte n-are nici o putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani" (Apoc. 20, 6).
Cei neprihăniţi merg la ceruri. După învierea neprihăniţilor ce au murit, aceştia şi sfinţii ce sînt în viaţă sînt luaţi „să întîmpine pe Domnul în văzduh" (1 Tes. 4, 17). Atunci Domnul Hristos va împlini făgăduinţa pe care El a făcut-o chiar înainte ca să părăsească această lume: „Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sînt Eu, să fiţi şi voi" (Ioan 14, 2-3). Isus descrie locul în care El va duce pe urmaşii Săi, ca fiind „multe locaşuri" sau locuinţe (Ioan 14, 2). Isus Se referă aici la Noul Ierusalim, care nu coboară pe acest pămînt pînă la sfîrşitul mileniului. La a doua venire, cînd cei neprihăniţi „întîmpină pe Domnul în văzduh", destinaţia lor este cerul - şi nu pămîntul, pe care ei tocmai l-au părăsit. 2 Domnul Hristos nu-Şi stabileşte - la data aceasta - Împărăţia slavei Sale pe pămînt. El va face aceasta la sfîrşitul mileniului.
Vrăjmaşii lui Hristos sînt nimiciţi. Domnul Hristos a comparat revenirea Sa cu ceea ce s-a întîmplat la potop şi la nimicirea Sodomei şi Gomorei (Mat. 24, 37- 39; Luca 17, 28-30). Comparaţia Sa scoate în evidenţă două lucruri: primul, faptul că nimicirea ce va veni va lua prin surprindere pe cei nelegiuiţi; al doilea, ceea ce a venit a fost „nimicirea" - potopul „i-a luat pe toţi" (Mat. 24, 39). Focul şi pucioasa ce a plouat asupra Sodomei „i-a pierdut pe toţi" (Luca 17, 29; vezi Mat. 13, 38-40). La a doua venire, Domnul Hristos va coborî din cer cu oştirea Sa, ca un călăreţ pe un cal alb, al cărui nume este „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor" şi va lovi naţiunile rebele ale lumii. După ce fiara şi proorocul mincinos vor fi nimiciţi, restul urmaşilor lui Satana vor muri şi nu va exista nici un supravieţuitor, pentru că ei sînt „ucişi cu sabia, care ieşea din gura Celui ce şedea călare pe cal. Şi toate păsările s-au săturat din carnea lor" (Apoc. 19, 21).3
Descriind această scenă, Scriptura spune: „Domnul iese din locuinţa Lui, să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pămîntului; şi pămîntul va da sîngele pe
faţă, şi nu va mai acoperi uciderile" (Is. 26, 21).
Pămîntul devine pustiu. Deoarece cei neprihăniţi au fost luaţi la cer spre a fi cu Domnul, iar cei nelegiuiţi au fost nimiciţi la venirea Lui, pămîntul va rămîne pentru un timp fără locuitori. Biblia prevede o asemenea situaţie. Ieremia spunea: „Mă uit la pămînt, şi iată că este pustiu şi gol; mă uit la ceruri, şi lumina lor a pierit. Mă uit la munţi şi iată că sînt zguduiţi; şi toate dealurile se clatină! Mă uit şi iată că nu este nici un om" (Ier. 4, 23-25). Ieremia foloseşte terminologia ce se află în Gen. 1, 2 „pustiu şi gol", arătînd că pămîntul va deveni tot aşa de haotic cum a fost la începutul creaţiunii.
Satana este legat. Evenimentele ce au loc în vremea aceasta au fost prefigurate în ritualul ţapului de trimis din Ziua Ispăşirii, din cadrul serviciului
sanctuarului din Israel. În Ziua Ispăşirii, marele preot făcea curăţirea sanctuarului cu sîngele ispăşitor al ţapului pentru Domnul. Numai după ce această ispăşire a fost pe deplin adusă la îndeplinire, începea ritualul ce cuprindea pe Azazel, ţapul ce simboliza pe Satana (vezi capitolul 23). Punîndu-şi mîinile pe capul lui, marele preot mărturisea „peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei", punîndu-le toate „pe capul ţapului" (Lev. 16, 21). Ţapul de trimis era apoi dus în pustie, „într-un pămînt pustiu, nelocuit" (Lev. 16, 22).
Tot la fel, Hristos, în Sanctuarul ceresc, a slujit aplicînd propria Sa jertfă ispăşitoare în folosul poporului Său; la revenirea Sa, El îi va răscumpăra şi le va da viaţa veşnică. Cînd va termina această lucrare de răscumpărare şi de curăţire a sanctuarului ceresc, El va aşeza păcatele poporului Său asupra lui Satana, autorul şi instigatorul răului. În orice caz, nu se poate spune că Satana face ispăşire pentru păcatele credincioşilor. Domnul Hristos a făcut în mod desăvîrşit acest lucru. Dar Satana trebuie să poarte răspunderea pentru toate păcatele la care el ia împins pe aceia care sînt mîntuiţi. Şi aşa după cum omul care avea însărcinarea aceasta ducea ţapul de trimis într-un pămînt pustiu, nelocuit, tot astfel Dumnezeu va exila pe Satana pe un pămînt pustiu şi nelocuit. 4
Viziunea lui Ioan cu privire la mileniu înfăţişează, în mod viu, acest exil al lui Satana. El a văzut că, la începutul celor o mie de ani, „balaurul, şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana" este pus în lanţuri şi aruncat în „adînc" (Apoc. 20, 2-3). În mod simbolic, aceasta înseamnă sfîrşitul temporar al activităţii lui Satana, de persecutare şi înşelare; „ca să nu mai înşele neamurile, pînă se vor împlini cei o mie de ani" (Apoc. 20, 3).
Termenul folosit de Ioan „adînc" (greceşte abussos) redă în mod potrivit starea pămîntului în acel timp.5 Zdrobit de cele şapte plăgi ce preced imediat
revenirea Domnului Hristos (vezi în mod special Apoc. 16, 18-21) şi acoperit cu corpurile moarte ale celor nelegiuiţi, pămîntul este o scenă de totală pustiire.
Limitat la acest pămînt, Satana este „legat" printr-un lanţ al împrejurărilor. Deoarece pămîntul este lipsit de orice viaţă umană, Satana nu mai are pe cine să ispitească sau să persecute. El este legat în sensul că n-are nimic de făcut.
Evenimente în timpul mileniului
Hristos în ceruri împreună cu cei mîntuiţi. La a doua venire, Domnul Hristos ia pe urmaşii Săi la cer, în locaşurile pe care El le-a pregătit pentru ei în
Noul Ierusalim. Asemenea lui Moise şi israeliţilor, cei răscumpăraţi, plini de recunoştinţă, cîntă un cîntec al eliberării lor, „cîntarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cîntarea Mielului. Şi ziceau: ’Mari şi minunate sînt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi adevărate sînt căile Tale,
Împărate al neamurilor’. (Apoc. 15, 3).
Sfinţii împărăţesc cu Hristos. În timpul mileniului, Dumnezeu va îndeplini făgăduinţa Sa de a da biruitorilor „stăpînire peste Neamuri" (Apoc. 2, 26). Daniel a văzut că, după nimicirea vrăjmaşilor Domnului Hristos, „domnia, stăpînirea şi puterea tuturor împărăţiilor, care sînt pretutindeni supt ceruri, se vor da poporului sfinţilor Celui Prea Înalt" (Dan. 7, 27). Aceia pe care Hristos îi ridică din mormînt la prima înviere vor domni cu El timp de o mie de ani (Apoc. 20, 4).
Dar în ce sens se poate spune că sfinţii domnesc, dacă ei sînt în ceruri şi toţi cei nelegiuiţi sînt morţi? Domnia lor constă în a participa la o importantă fază a guvernării lui Hristos.6
Judecarea celor nelegiuiţi. Ioan a văzut că, în timpul mileniului, sfinţii vor fi implicaţi în lucrarea de judecată; el a văzut „nişte scaune de domnie şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata" (Apoc. 20, 4). Acesta este timpul judecăţii lui Satana şi a îngerilor lui, despre care ne vorbeşte Scriptura (2 Petru 2, 4; Iuda 6). Este timpul despre care vorbeşte declaraţia lui Pavel că sfinţii vor judeca lumea şi chiar pe îngeri (1 Cor. 6, 2-3). 7
Judecata mileniului nu va hotărî cine trebuie să fie mîntuit şi cine să fie pierdut. Dumnezeu ia această hotărîre mai înainte de a doua venire; toţi aceia
care n-au fost înviaţi şi luaţi atunci la cer sînt pentru totdeauna pierduţi. Judecata la care participă cei neprihăniţi serveşte scopului de a răspunde oricăror întrebări pe care cei neprihăniţi le-ar avea cu privire la motivul pentru care cei răi sînt pierduţi. Dumnezeu doreşte ca aceia cărora El le-a dat viaţa veşnică să aibă deplină încredere în conducerea Lui, astfel că El le face cunoscut lucrările milei şi dreptăţii Sale.
Imaginează-ţi că te afli în cer şi constaţi că cineva pe care-l iubeşti şi despre care te aşteptai să fie acolo, în mod sigur, nu este. Un astfel de caz te-ar face să pui la îndoială dreptatea lui Dumnezeu şi acest fel de îndoială stă chiar la baza păcatului. Pentru a înlătura pentru totdeauna orice ocazie pentru astfel de îndoieli - şi a se asigura că păcatul nu se va mai ridica niciodată - Dumnezeu dă răspuns acestor întrebări în timpul fazei de re- examinare a judecăţii mileniale.
În această lucrare, cei răscumpăraţi îndeplinesc un rol crucial în marea luptă dintre bine şi rău. „Ei vor confirma, spre satisfacţia lor veşnică, cît de zelos şi răbdător S-a îngrijit Dumnezeu de păcătoşii pierduţi. Ei vor înţelege cu cîtă nepăsare şi încăpăţînare au dispreţuit şi respins păcătoşii iubirea Lui. Ei vor descoperi că păcătoşii cei mai blînzi în aparenţă au nutrit, în mod tainic, mai degrabă egoismul josnic decît să accepte sistemul de valori al Domnului şi Mîntuitorului lor. " 8
Timpul de reflecţie pentru Satana. În timpul mileniului, Satana va suferi enorm. Limitat cu îngerii săi la un pămînt pustiu, el nu va mai putea continua
înşelăciunile ce în mod permanent i-au ocupat timpul. El este obligat acum să treacă în revistă rezultatele răzvrătirii sale împotriva lui Dumnezeu şi a Legii Sale; el trebuie să mediteze la rolul pe care l-a jucat în lupta dintre bine şi rău. El nu poate decît să privească viitorul cu groază, aşteptîns teribila pedeapsă pe care el trebuie s-o sufere pentru tot răul de care este răspunzător.
Evenimentele de la sfîrşitul mileniului
La sfîrşitul celor o mie de ani, „ceilalţi morţi" - cei nelegiuiţi - vor fi înviaţi, Satana fiind astfel eliberat din inactivitatea ce l-a întemniţat (Apoc. 20, 5. 7). Înşelînd încă o dată pe cei nelegiuiţi, el îi conduce împotriva taberei „sfinţilor şi a cetăţii prea iubite (Noul Ierusalim)" (Apoc. 20, 9), care, împreună cu Hristos, coborîseră de acum din cer.9
Hristos, sfinţii şi cetatea coboară. Domnul Hristos coboară din nou pe pămînt, cu sfinţii şi Noul Ierusalim, pentru două scopuri. El va pune capăt marii
lupte, aducînd la îndeplinire judecata milenială, şi va curăţi şi reînnoi pămîntul, astfel încît să poată stabili pe el Împărăţia Sa cea veşnică. Apoi, în cel mai deplin sens al cuvîntului, „Domnul va fi Împărat peste tot pămîntul" (Zah. 14, 9).
Învierea celor condamnaţi. Acum, a sosit mometul ce va aduce la îndeplinire făgăduinţa Domnuluzi Hristos că „toţi cei din morminte vor auzi
glasul Lui". (Ioan 5, 28) La a doua Sa venire, Domnul Hristos înviase pe neprihăniţi din mormintele lor, la prima înviere, „pentru viaţă". Acum are loc o
altă înviere despre care a vorbit Domnul Isus . „pentru judecată" (Ioan 5, 29). Apocalipsul se referă, de asemenea, la această înviere: „Ceilalţi morţi (aceia care n-au fost înviaţi la prima înviere), n-au înviat până nu s-au sfîrşit cei o mie de ani" (Apoc. 20, 5).
Captivitatea lui Satana ia sfîrşit. Învierea celor nelegiuiţi la sfîrşitul celor o mie de ani eliberează pe Satana din captivitate „pentru puţină vreme. (Apoc. 20, 3). În ultima sa încercare de sfidare a autorităţii lui Dumnezeu, el va merge „ca să înşele Neamurile, care sînt în cele patru colţuri ale pămîntului" (Apoc. 20, 8). Deoarece cei nelegiuiţi înviază cu acelaşi spirit de răzvrătire pe care ei l-au avut atunci cînd au murit, lucrarea lui nu va fi dificilă.
Atacul asupra cetăţii. În înşelăciunea sa finală, Satana caută să inspire celor nelegiuiţi nădejdea de a captura prin forţă Împărăţia lui Dumnezeu. Strîngînd laolaltă toate împărăţiile lumii, el ia conducerea împotriva cetăţii iubite (Apoc. 20, 8. 9).10 .Nelegiuiţii care au refuzat cu încăpăţînare intrarea în cetatea lui Dumnezeu prin meritele jertfei ispăşitoare a Domnului Hristos, sînt hotărîţi acum să cîştige intrarea şi stăpînirea ei, prin asediu şi luptă. "11
Faptul că cei nelegiuiţi, de îndată ce Dumnezeu le dă din nou viaţă, se întorc împotriva Lui şi încearcă să răstoarne Împărăţia Sa, confirmă hotărîrea luată de El cu privire la soarta lor. În felul acesta, numele şi caracterul Său, pe care Satana a căutat să le pîngărească, vor fi pe deplin îndreptăţite înaintea tuturor. 12
Judecata de la marele tron alb. Ioan arată că, atunci cînd vrăjmaşii lui Dumnezeu au înconjurat cetatea şi sînt gata să o atace, Dumnezeu aşază marele
Său tron alb. Acum, cînd întregul neam omenesc se întîlneşte în jurul acestui tron - unii în siguranţă, înăuntrul cetăţii, alţii afară, îngroziţi în prezenţa Judecătorului - Dumnezeu va aduce la îndeplinire ultima fază a judecăţii. Acesta este timpul despre care a vorbit Domnul Hristos atunci cînd a zis că „acolo va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor, cînd veţi vedea pe Avraam, pe Isaac şi pe Iacov şi pe toţi proorocii în Împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi scoşi afară" (Luca 13, 28).
Pentru a aduce la îndeplinire această fază executivă a judecăţii, cărţile lui Dumnezeu vor fi deschise. „Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea" (Apoc. 20, 12). Apoi, Dumnezeu pronunţă sentinţa de moarte a judecăţii.
De ce a înviat Dumnezeu pe aceşti oameni la viaţă, numai pentru a pune din nou capăt existenţei lor? În timpul mileniului, cei răscumpăraţi au avut ocazia să examineze dreptatea purtării lui Dumnezeu cu fiecare fiinţă inteligentă din Univers. Acum, cei pierduţi, ei înşişi - inclusiv Satana şi îngerii săi - vor recunoaşte dreptatea căilor lui Dumnezeu.
Aici, la această judecată de la marele tron alb, vor fi împlinite cuvintele lui Pavel: „Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos" (Rom. 14, 10). Acolo, toate fiinţele create - cele necăzute şi cele căzute, cei mîntuiţi şi cei pierduţi - îşi pleacă genunchii şi mărturisesc că Isus Hristos este Domnul (Filip. 2, 10. 11. cf. Is. 45, 22. 23). Astfel chestiunea dreptăţii lui Dumnezeu va fi pentru totdeauna rezolvată. Aceia care primesc viaţa veşnică vor avea o credinţă nezdruncinată în El. Niciodată păcatul nu va mai tulbura Universul şi nu va mai aduce distrugere asupra locuitorilor lui.
Satana şi păcătoşii nimiciţi. Imediat după ce sentinţa lor de condamnare a fost rostită, Satana şi îngerii săi, cum şi urmaşii lor din neamul omenesc îşi
primesc pedeapsa. Ei trebuie să moară de o moarte veşnică. „Din cer s-a pogorît un foc care i-a mistuit" (Apoc. 20, 9). Chiar suprafaţa pămîntului din afara cetăţii pare că se topeşte, devenind un vast lac de foc „din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi" (2 Petru 3, 7). Căci ziua „de răzbunare a Domnului" (Is. 34, 8), în care El va aduce la îndeplinire „lucrarea Lui ciudată" (Is. 28, 21), aceea de a nimici pe vrăjmaşii Săi, a sosit. Ioan spunea: „Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc" (Apoc. 20, 15). Diavolul şi tovarăşii lui suferă această soartă (Apoc. 20, 10).
Contextul întregii Biblii face clar faptul că această „moarte a doua" (Apoc. 21, 8), de care suferă cei nelegiuiţi, înseamnă nimicirea lor totală şi definitivă. De unde atunci ideea iadului arzînd veşnic? Un studiu atent arată că Biblia nu învaţă despre un astfel de iad sau loc de tortură.
1. Iadul. Din punct de vedere biblic, iad este „locul şi starea de pedeapsă şi nimicire, printr-un foc veşnic în a doua moarte, a acelora care au lepădat pe
Dumnezeu şi mîntuirea oferită prin Isus Hristos".13
Traducerile Bibliei folosesc cuvîntul „iad" pentru a traduce cuvîntul ebraic şheol şi termenul grecesc hades. Aceşti termeni se referă în general la mormîntul unde morţii - atît cei neprihăniţi, cît şi cei nelegiuiţi - aşteaptă învierea într-o stare de inconştienţă, (vezi cap. 25 al acestei cărţi). Pentru că concepţia de astăzi a iadului diferă atît de mult de ceea ce aceşti termeni, ebraic şi grecesc, implică, un număr de versiuni moderne evită cuvîntul „iad", transliterînd simplu cuvîntul ebraic sheol şi cel grecesc hades.
În contrast, cuvîntul grecesc geenn, pe care versiunile Noului Testament îl traduc, de asemenea, cu cuvîntul „iad", denotă un loc îngrozitor de pedeapsă
pentru cel nepocăit. În Biblie, deci, „iad" nu are totdeauna aceeaşi însemnătate - şi faptul că nu s-a ţinut seama de această distincţie a dus adesea la mare confuzie.
Geenna, derivă din ebraicul Ge Hinnom, „Valea lui Hinnom" - un defileu îngust în partea de sud a Ierusalimului. Aici, israeliţii au adus la îndeplinire ritualul păgîn al arderii copiilor ca jertfă lui Moloh (2 Cron. 28, 3; 33, 1. 6). Ieremia a profetizat că, datorită acestui păcat, Domnul va face valea o „Vale a măcelului", unde corpurile moarte ale israeliţilor vor fi îngropate pînă ce nu va mai fi loc pentru ele. Corpurile care rămîneau aveau să fie „hrana păsărilor cerului" (Ier. 7, 32. 33; 19, 6; Is. 30, 33). Profeţia lui Ieremia a făcut, fără îndoială, pe israeliţi să considere Ge Hinnom ca un loc al judecăţii celor nelegiuiţi, o urîciune, un loc al pedepsei şi ruşinii.14 Mai tîrziu, tradiţia rabinică l-a considerat un loc pentru arderea hoiturilor şi gunoaielor.
Isus a folosit focul Hinomului ca o reprezentare a focului iadului (Mat. 5, 22; 18, 9). Astfel că focul Hinomului a simbolizat „focul consumator al judecăţii de pe urmă". El a declarat că aceasta era o experienţă de după moarte (Luca 12, 5) şi că iadul va nimici atît corpul, cît şi sufletul (Mat. 10, 28).
Care este natura focului iadului? Vor arde oamenii pentru veşnicie?
2. Soarta celor nelegiuiţi. Conform Scripturilor, Dumnezeu a făgăduit viaţa veşnică numai celor neprihăniţi. Plata păcatului este moartea şi nu viaţa veşnică în iad (Rom. 6, 23).
Scripturile învaţă că cei nelegiuiţi vor fi „nimiciţi" (Ps. 37, 9. 34) şi că ei vor pieri (Ps. 37, 20; 68, 2). Ei nu vor trăi veşnic într-o stare de conştienţă, ci vor fi arşi (Mal. 4, 1; Mat. 13, 30. 40; 2 Petru 3, 10). Ei vor fi distruşi (Ps. 145, 20; 2 Tes. 1, 9; Evr. 2, 14), reduşi la inexistenţă (Ps. 104, 35).
3. Pedeapsa veşnică. Vorbind despre pedepsirea celor nelegiuiţi, Noul Testament foloseşte termenii „în vecii vecilor" şi „veşnic". Aceşti termeni sînt
traducerea cuvîntului grecesc aionios şi se aplică la Dumnezeu, ca şi la om. Pentru a evita o înţelegere greşită, trebuie să nu uităm că aionios este un termen relativ; însemnătatea lui este dată de cuvîntul pe care îl determină. Astfel, cînd Scriptura foloseşte aionios („pururea", „veşnic") referitor la Dumnezeu, aceasta înseamnă că El posedă o existenţă infinită, căci Dumnezeu este nemuritor. Dar, cînd ea foloseşte acest cuvînt cu referire la fiinţele omeneşti muritoare sau la lucruri pieritoare, el înseamnă atîta vreme cît persoana trăieşte sau lucrul respectiv există.
De exemplu, Iuda 7 spune că Sodoma şi Gomora au suferit „pedeapsa unui foc veşnic". Totuşi, cetăţile acestea nu ard şi astăzi. Petru spune că focul acela a transformat aceste cetăţi în cenuşă, condamnîndu-le la nimicire (2 Petru 2, 6). Focul cel „veşnic" a ars pînă cînd n-a mai rămas nimic de ars, şi apoi s-a stins (vezi şi Ier. 17, 27; 2 Cron. 36, 19).
Tot la fel, cînd Domnul Hristos a hotărît pe cei nelegiuiţi pentru „focul cel veşnic" (Mat. 25, 41), acel foc care va arde pe cei nelegiuiţi va fi „de nestins" (Mat. 3, 12). Numai atunci cînd nu mai rămîne nimic de ars, atunci el se va stinge.15
Cînd Domnul Hristos a vorbit despre „pedeapsa veşnică" (Mat. 25, 46), El n-a înţeles o pedepsire veşnică. El a înţeles că, după cum „viaţa veşnică (de care se vor bucura cei neprihăniţi) va continua în decursul veacurilor nesfîrşite ale veşniciei, tot astfel şi pedeapsa (pe care cei nelegiuiţi o vor suferi) va fi, de asemenea, veşnică - nu o durată veşnică de conştientă suferinţă, ci pedeapsa, în efectul ei, este completă şi finală. Sfîrşitul acelora care suferă astfel este a doua moarte. Această moarte va fi veşnică, din care nu va fi şi nu va putea fi vreo înviere".16
Cînd Biblia vorbeşte despre „răscumpărarea veşnică" (Evr. 9, 12) şi despre „judecata veşnică" (Evr. 6, 2), ea se referă la rezultatele veşnice ale răscumpărării şi judecăţii şi nu la un proces nesfîrşit al răscumpărării şi judecăţii. În acelaşi fel, cînd ea vorbeşte despre pedeapsa veşnică sau nesfîrşită, ea vorbeşte despre rezultatele ei şi nu de procesul acelei pedepse. Moartea celor nelegiuiţi va fi finală şi veşnică.
4. Chinul veşnic. Folosirea de către Scriptură a expresiei „în vecii vecilor" (Apoc. 14, 11; 19, 3; 20, 10) a contribuit, de asemenea, la concluzia că procesul de pedepsire a lui Satana şi a celor nelegiuiţi va continua în toată veşnicia. Dar, ca şi în cazul termenului „veşnic", obiectul la care se aplică determină însemnătatea cuvîntului „în veci". Cînd el este asociat cu Dumnezeu, însemnătatea lui este absolută - căci Dumnezeu este nemuritor; însă, cînd el este asociat cu fiinţe muritoare, însemnătatea lui este limitată.
Descrierea pe care Scriptura o face în legătură cu judecata lui Dumnezeu asupra E- domului ne oferă un bun exemplu al unei astfel de folosiri. Isaia spune
că Dumnezeu va transforma ţara aceasta într-o „smoală care arde" şi care „nu se va stinge nici zi, nici noapte" şi al cărui fum „se va înălţa în veci. Din veac în veac va fi pustiit, şi nimeni nu va trece prin el în veci de veci" (Is. 34, 9. 10). Edomul a fost distrus, dar el nu arde şi astăzi. . Distrugerea „veşnică" a durat pînă cînd nimicirea lui a fost deplină.
În toată Scriptura este clar faptul că „veşnic" îşi are limitele lui. Vechiul Testament spune că un rob poate sluji stăpînului său „pentru totdeauna" (Ex. 21, 6), că Samuel, avea să locuiască la cortul întîlnirii „pentru totdeauna" (1 Sam. 1, 22) şi că Iona gîndea că va rămîne „pe vecie" în pîntecele marelui peşte (Iona 2, 6). Noul Testament foloseşte acest termen într-un fel asemănător. Pavel, de exemplu, sfătuieşte pe Filimon să primească pe Onisim „pentru veşnicie" (Filimon 15). În toate aceste cazuri, „veşnic" înseamnă „atîta vreme cît persoana trăieşte".
Psalmul 92, 7 ne spune că cei nelegiuiţi vor fi „nimiciţi pe vecie". Profetizînd despre marea şi finala conflagraţie, Maleahi spunea: „Căci iată, vine ziua, care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi, vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură" (Mal. 4, 1).
Odată ce nelegiuiţii - Satana, îngerii cei răi şi oamenii cei nepocăiţi - sînt toţi nimiciţi prin foc, atît rădăcina cît şi ramurile, nu va mai fi nevoie de moarte sau de hades. Şi pe acestea Dumnezeu le va nimici pentru totdeauna (Apocalipsa 20, 14).
Astfel că Biblia arată foarte clar faptul că pedeapsa şi nu pedepsirea este veşnică - şi că ea este moartea a doua. Din această pedeapsă nu există înviere;
efectele ei sînt veşnice.
Arhiepiscopul William Temple avea dreptate atunci cînd afirma: „Un singur lucru îl pot spune cu încredere. Ideea despre chinul veşnic trebuie să fie
eliminată. Dacă oamenii n-ar fi importat noţiunea greacă şi nebiblică a indestructibilităţii naturale a sufletului individului şi apoi să citească Noul
Testament cu ceea ce aveau deja în minte, ei ar fi scos din el (Noul Testament) credinţa, nu în chinul veşnic, ci într-o nimicire veşnică. Focul este acela care este numit veşnic şi nu viaţa aruncată în el".17
Pedeapsa deplină a legii lui Dumnezeu fiind executată, cerinţele dreptăţii sînt satisfăcute. Acum, cerul şi pămîntul proclamă neprihănirea Domnului.
5. Principiul pedepsei. Moartea este pedeapsa definitivă pentru păcat. Ca un rezultat al păcatului lor, toţi aceia care refuză mîntuirea oferită de Dumnezeu vor muri veşnic. Dar unii au păcătuit îngrozitor, demonic, în plăcerea pe care au avut-o de a face pe alţii să sufere. Alţii au trăit relativ moral, au dus o viaţă liniştită, vina lor principală fiind aceea că au respins mîntuirea oferită în Hristos. Este drept ca ei să sufere aceeaşi pedeapsă ?
Domnul Hristos a spus că „robul acela, care a ştiut voia stăpînului său, şi nu s-a pregătit deloc, şi n-a lucrat după voia Lui, va fi bătut cu multe lovituri. Dar cine n-a ştiut-o, şi a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu puţine lovituri. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult, şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult" (Luca 12, 47. 58).
Fără îndoială, aceia care s-au răzvrătit cel mai mult împotriva lui Dumnezeu vor suferi mai mult decît aceia care n-au făcut la fel. Dar trebuie să înţelegem
ultima lor suferinţă în termenii celei „de a doua morţi" a Domnului Hristos, suferită de El pe cruce. Acolo, El a purtat păcatele lumii. Şi acea groaznică
despărţire de Tatăl Său, pe care păcatul a adus-o, a fost cea care a cauzat agonia pe care El a suferit-o - un chin sufletesc imposibil de descris. Tot astfel şi păcătoşii pierduţi. Ei culeg ceea ce au semănat nu numai în timpul vieţii acesteia, ci şi în timpul nimicirii finale. În prezenţa lui Dumnezeu, vinovăţia pe care ei o simt, datorită păcatelor pe care le-au săvîrşit, îi va face să sufere o agonie imposibil de descris. Şi, cu cît este mai mare vinovăţia, cu atît mai mare va fi şi agonia. Satana, instigatorul şi promotorul păcatului, va suferi cel mai mult.18
Curăţirea pămîntului. Descriind ziua Domnului, cînd toate urmele păcatului vor fi şterse, Petru spunea: „În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet,
trupurile cereşti se vor topi de mare căldură şi pămîntul, cu tot ce este pe el, va arde" (2 Petru 3, 10).
Focul care nimiceşte pe cei răi, curăţă pămîntul de mînjitura păcatului. Din ruinele acestui pămînt, Dumnezeu va face „un cer nou şi un pămînt nou; pentru că cerul dintîi şi pămîntul dintîi pieriseră, şi marea nu mai era" (Apoc. 21, 1). De pe acest pămînt recreat - căminul veşnic al celor răscumpăraţi - Dumnezeu va alunga pentru totdeauna plînsul, durerea şi moartea (Apoc. 21, 4). În cele din urmă, blestemul pe care păcatul l-a adus va fi fost ridicat (Apoc. 22, 3).
Avînd în vedere venirea zilei Domnului, în care păcatul şi păcătoşii nepocăiţi vor fi nimiciţi, Petru spune tuturor: „Ce fel de oameni ar trebui să fiţi
voi, printr-o purtare sfîntă şi evlavioasă, aşteptînd şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu?" Bazîndu-şi nădejdea sa pe făgăduinţa revenirii Domnului Hristos, el declară : „Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pămînt nou, în care va locui neprihănirea. De aceea, prea iubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină şi în pace" (2 Petru 3, 11. 13. 14).
Referinţe:
1. Vezi Comentariul biblic A. Z. Ş. , ed. rev. , vol. 7, pag. 885.
2. Vezi Questions on Doctrine (Întrebări cu privire la doctrină), pag. 495.
3. Cînd fiara şi proorocul mincinos sînt aruncaţi „în iazul cu foc" (Apoc. 19, 20), „ceilalţi" (Apoc. 19, 21), sau restul urmaşilor lor, sînt ucişi cu sabia lui Hristos. Aceştia sînt regi, căpitani, oameni puternici şi „tot felul de oameni, slobozi şi robi, mici şi mari" (Apoc. 19, 18). Aceleaşi clase de oameni sînt menţionate în sigiliul sau pecetea a şasea, ca fiind cei ce vor căuta să se ascundă de faţa Mielului (Apoc. 6, 14-17), cînd cerurile se vor strînge ca o carte de piele pe care o faci sul şi toţi munţii şi toate ostroavele sînt mutate din locurile lor. În mod clar, aceste texte ale Scripturii descriu acelaşi eveniment ce zdruncină pămîntul - a doua venire a Domnului Hristos. "Cît de mulţi sînt cuprinşi în ’ceilalţi’ care mor?" (Apoc. 19, 21). După Apoc. 13, 8, vor fi numai două clase de oameni, pe pămînt în timpul celei de a doua veniri: ’Toţi locuitorii pămîntului i se vor închina (fiarei), toţi aceia al căror nume n-a fost scris în cartea vieţii. ’ Este evident deci că, atunci cînd ’ceilalţi’ sînt ’ucişi cu sabia’ (Apoc 19, 21), nu vor mai fi supravieţuitori, cu excepţia acelora care s-au opus fiarei şi anume, acelora ale căror nume sînt scrise în cartea vieţii (Apoc. 13, 8). " (Comentariul biblic A. Z. Ş. , ed. rev. , vol. 7, pag. 885)
4. Cf. Questions on Doctrine (Întrebări cu privire la doctrină), pag. 500. Ţapul de trimis nu este mîntuitorul celor neprihăniţi.
5. Septuaginta foloseşte acest termen pentru a traduce cuvîntul ebraic tehom “adînc" în Geneza 1, 22. Aceasta arată că starea pămîntului în timpul mileniului reflectă, cel puţin în parte, starea pămîntului de la început, cînd el era .pustiu şi gol şi peste faţa adîncului. era întuneric". Vezi Comentariul biblic A. Z. Ş. , vol. 7, pag. 879.
6. Faptul că ei domneau sau aveau stăpînire nu înseamnă neapărat că trebuie să existe viaţă nelegiuită pe pămînt. La început, Dumnezeu a dat lui Adam şi Evei o posesiune pe care s-o conducă (Gen. 1, 26). Mai înainte de păcătuire, ei au domnit peste acea parte a creaţiunii pe care Dumnezeu le-a dat-o. Nu este nevoie ca cineva să aibă supuşi neascultători pentru a domni.
7. Comentariul biblic A. Z. Ş. , ed. rev. , vol. 7, pag. 880.
8. Maxwell, God Cares (Boise, ID. :Pacific Press, 1985) vol. 2, pag. 500.
9. Descrierea de către Apocalipsa a coborîrii Noului Ierusalim nu arată, în mod obligatoriu, timpul exact al coborîrii, căci în capitolul precedent am văzut “cetatea iubită" înconjurată de armatele diavolului. Această descriere ne duce la concluzia că, iniţial, Noul Ierusalim trebuie să fi coborît mai înainte de reînnoirea pămîntului.
10. Numele Gog şi Magog au fost asociate cu vrăjmaşii lui Israel, care aveau să atace poporul lui Dumnezeu şi Ierusalimul după exil (vezi Ezech. 38, 2, 14-16). Diferite profeţii ale Vechiului Testament cu privire la Israel n-au fost împlinite. Ele îşi află împlinirea în Israelul spiritual. Astfel că puternica confederaţie vrăjmaşă, despre care vorbeşte Ezechiel ca venind împotriva Ierusalimului, îşi va găsi împlinirea atunci cînd Dumnezeu va îngădui Satanei şi armatelor sale de nemîntuiţi să vină împotriva poporului Său şi asupra cetăţii Sale iubite pentru marea bătălie finală.
11. Questions on Doctrine, pag. 505.
12. Cf. Comentariul biblic A. Z. Ş. , ed. rev. , vol. 4, pag. 708.
13. Hell (Iad) Enciclopedia Biblică A. Z. Ş. , ed. rev. , pag. 579.
14. Vezi Hell (Iad) Dicţionarul Biblic A. Z. Ş. , ed. rev. , pag. 475.
15. Compară cu profeţia lui Ieremia cu privire la distrugerea Ierusalimului printr-un foc care nu se va stinge (Ier. 17, 27); aceasta s-a împlinit atunci cînd Nebucadneţar a cucerit cetatea (2 Cron. 36, 19). Focul a ars pînă cînd cetatea a fost distrusă şi apoi s-a stins.
16. Questions on Doctrines, pag. 539.
17. William Temple, Christian Faith and Life (Credinţa şi viaţa creştină) (New York: Macmillan, 1931), pag. 81.
18. Cf. Hell (Iad) Dicţionarul Biblic A. Z. Ş. , ed. rev. , pag. 475.
Leave a comment and / or appreciate the article!
CLICK HERE :» http://www.radio-elshaday.de/CLICK HERE :» http://www.radio-megapower.de/
CLICK HERE :» http://christliche-radiosender.blogspot.com/
CLICK HERE :» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/
Posted by: *DJ_DANY* ( ADMIN )
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen