Dragostea care se consumă

Dragostea care se consumă

Obosit de atîtea încercări şi greutăţi, în vîrstă de

64 ani, Hudson simţea nevoia să se ducă iarăşi în Anglia, pentru ca, împreună cu soţia lui, să petreacă un timp în părtăşie cu credincioşii de acolo. înainte de aceasta, vizitînd India, a luat parte la o conferinţă a studenţilor creştini din Calcuta.
In Anglia, Hudson şi soţia sa au luat parte la adunările credincioşilor, primind şi făcînd vizite şi ţinînd de departe legătura cu China, unde lucrarea Domnului înainta.
Mergînd în oraşele şi centrele din Anglia, era întîmpinat de tineri şi bătrîni care doreau să-1 asculte. Peste tot punea înainte gîndul predicării Evangheliei la orice făptură.
După o iarnă în care Hudson a dus o activitate neobosită, a fost invitat de Berger să petreacă una sau două săptămîni în sudul Franţei. A fost pentru el un prilej fericit de a mai fi încă o dată împreună cu un prieten a cărui viaţă se apropia de sfîrşit şi să pună în practică, împreună cu el, recomandările pe care i le făcuse cu atîtea luni înainte: „Odihniţi-vă în EI".
A urmat apoi vizita lui Hudson în Germania. Aici, China Inland Mission era criticată, pentru că în cadrul ei lucrau oameni de denominaţii religioase diferite. Taylor le răspundea tuturor: „Lucrarea la care sîntem chemaţi trece dincolo de toate deosebirile teologice". In ce priveşte resursele materiale, Hudson a trebuit să le arate felul în care a lucrat: „Dumnezeu este destul de bogat ca să îngrijească de toate nevoile noastre şi Lui Ii place mai bine să ne vină în ajutor ca să prevină datoriile noastre, decît să le plătească".
Suferind de dureri de cap, a trebuit să aibă o odihnă deplină. A stat în Elveţia pentru puţin timp şi schimbarea aerului a contribuit la îmbunătăţirea sănătăţii lui. Revenind în Anglia, Hudson a aflat că, prin testament, cineva lăsase a patra parte din averea sa pentru lucrarea în China. Aceasta însemna acoperirea nevoilor misiunii pentru cîţiva ani. Dar el era preocupat în primul rînd de întărirea spirituală a lucrării, pentru ca, mijloacele materiale fiind asigurate, să nu cumva să se ajungă la slăbirea vieţii de dependenţă de Dumnezeu. Iar răspunderea pe care o avea în folosirea acestor mijloace materiale 1-a făcut să plece pentru a zecea oară în China.
Din nou Hudson a vizitat pe credincioşi, staţiunile misionare, întîlnea pe lucrători, participa la reuniunile comitetului. El scria: „Noi nu ştim cînd, unde şi cum va îndrepta Dumnezeu această lucrare, dar sîntem siguri că lumina şi călăuzirea de care avem nevoie ne vor fi date în drumul nostru".
Sănătatea lui devenea mereu tot mai şubredă. S-a văzut silit să lipsească adesea de la adunări şi luni întregi a trebuit să rămînă în cămăruţa sa. Se gîndea totuşi: „Uneori Dumnezeu îşi face lucrarea mai bine fără noi şi cea mai bună lucrare nu este totdeauna a celor mulţi". Peste cîtva timp s-a simţit mai bine, începîndu-şi iar vizitele şi călătoriile prin staţiunile misionare.
Anul 1898 adîncea tot mai mult criza politică şi socială în care se găsea China. Sufletele erau cîştigate în foarte mare număr, dar agitaţia politică devenea din ce în ce mai tulburătoare. Tînărul împărat, încercînd în mod pripit să introducă unele reforme, a trezit în sînul populaţiei ura faţă de „străini", iar singurii străini acolo erau misionarii. Persecuţii de tot felul s-au dezlănţuit.
Lui Hudson îi plăcea să spună că timp de 32 de ani Dumnezeu a vegheat asupra misiunii şi nici prin violenţă, nici prin accident, nici în călătorie, nici o viaţă omenească n-a fost pierdută. Dar acum, în timp ce se afla la Hangzhou, primeşte vestea tristă că australianul Fleming, un misionar încercat, a fost omorît împreună cu indigenul Pan, pe care 1-a apărat. „Ce tristă veste!" scria el, „binecuvîntată pentru martiri, dar tristă pentru noi, pentru China, pentru prieteni. Mai mult decît tristă, plină de ameninţări! Ea pare că ne arată că Dumnezeu este pe punctul de a ne pune la încercare într-un fel deosebit, de a ne da binecuvîntări şi mai mari trecîndu-ne prin grele suferinţe!"
Tot în acest timp, datorită unei boli foarte grave, Hudson a fost foarte aproape de moarte. Rugăciunea soţiei sale care cerea ajutor lui Dumnezeu a fost ascultată. Şi primele cuvinte, ca răspuns de la Hudson, care nu ştia nimic despre această rugăciune, au fost: „Mă simt mai bine". Şi într-adevăr, s-a însănătoşit. El presimţea însă că slujba lui se apropia de sfîrşit şi grija privitoare la mersul înainte al lucrării îl apăsa.
Drumul către Shanghai l-a întremat mult pe Hudson, dar vara trebuia s-o petreacă la Yantai. Acolo, împreună cu soţia sa, a avut prilejul să intre în legătură cu elevii şi cu profesorii celor trei şcoli înfloritoare.
In timpul unei călătorii a lui Hudson spre Australia, împărăteasa a publicat un edict care punea în pericol viaţa misionarilor din China. Societatea patriotică a Boxerilor se organiza, iar misiunea „contra străinilor" s-a întins ca un incendiu în toată ţara. în Noua Zeelandă, în America şi în alte părţi pe unde a trecut Hudson Taylor, glasul credincioşilor se îndrepta spre cer, rugind pe Domnul să păzească pe credincioşii din China, unde situaţia devenea disperată.
In iunie 1899, Hudson şi soţia sa au sosit la Londra. Sănătatea lui era îngrijorătoare. Nu mai putea vorbi în public, nu mai putea nici să scrie. Impreună cu soţia sa s-a dus la Davos, în Elveţia, la munte. Veştile pe care le primeau din China erau dintre cele mai rele. Boxerii intraseră în Pekin şi masacraseră sute de creştini. Telegramă după telegramă anunţa răscoală, bătăi, izgonirea creştinilor, încît inima care atît de mult prezentase Domnului pe preaiubiţii lui colaboratori, n-a putut să suporte mai mult şi a fost aproape să înceteze de a mai bate. In cele mai triste momente, spunea: „Nu pot să citesc, nu pot să gîndesc, nu pot nici să mă rog, dar pot să am încredere".

In casa misionară de la Pingjongfu, un mic grup de străini se pregătea să facă o călătorie lungă de mii de kilometri, pentru a-şi găsi un refugiu sigur. Un credincios indigen, cu părul alb, devenind din pricina vîrstei neputincios şi abia tîrîndu-şi picioarele, a venit să-şi ia adio de la ei. Un edict nou punea în pericol viaţa celor care aveau legături cu străinii, dar aceasta nu-l oprea pe bătrîn să vină pe faţă la misionari şi să le spună: „împărăţiile vor pieri, dar Biserica nu poate fi nimicită". Cu această încredere sute de creştini chinezi au pecetluit cu sîngele lor credinţa în Cel care Şi-a dat viaţa pentru ei.
Printre cei care au scăpat în districtul pastorului Hsi (mort cu patru ani înainte) era un bătrîn, om simplu, de care Se folosise Dumnezeu mult timp pentru vindecarea fumătorilor de opium. El nu ştia multă carte, dar în faţa oricărei greutăţi spunea: „Ştiu că Isus este viu". în mijlocul prigoanelor şi a jafurilor, acest gînd îi dădea mîngîiere şi curaj.
„Inainte de a avea copii", spunea Hudson adesea, „mă gîndeam că Dumnezeu nu mă va uita. De cînd am devenit tată, am învăţat că Dumnezeu nu poate să mă uite."
Dar cît suferea el în timpul acestor săptămîni de grea încercare pentru fraţii lui! Timp de mai bine de 30 de ani, el era primul care înainta în faţa pericolului. Şi acum, în încercarea cea mai grea era ţinut departe de fraţi, fără a putea face altceva decît să se roage.
In sfîrşit, au început să sosească şi veşti mai bune. Boxerii au început să se liniştească din furia lor. Cîte pierderi n-a suferit misiunea în această perioadă grea! Cincizeci şi opt de persoane au fost omorîte, în afară de cei douăzeci şi doi de copii morţi împreună cu părinţii lor în cele mai grozave torturi.
Dar în toate acestea, nici un gînd, nici un cuvînt de răzbunare nu se vedea la cei credincioşi. Ba mai mult, o mamă care fusese martoră a morţii fiului ei, spunea soţului ei cînd era să plece şi ea de pe pămînt: „Aş fi vrut să mai trăiesc ca să le mai vorbesc despre Domnul Isus acelor bieţi oameni". Abia după ce Hudson a mai recăpătat puteri, i sa putut povesti cu amănunte ceea ce se întîmplase în China. Dorinţa lui era acum de a se duce din nou la Shanghai pentru a fi împreună cu cei care suferiseră de pe urma prigonirii. „N-aş putea face mare lucru, dar ştiu că ei mă iubesc. Dacă ar putea veni la mine în întristarea lor şi dacă aş putea numai să plîng împreună cu ei, aceasta le va fi sprijin multora." Dar în vara lui 1901 şi-a dat seama că mai mult timp va trebui sa stea departe de China. Un mic accident în valea Chamonix a trezit vechea lui boală a coloanei vertebrale, încît mai multe luni a fost ţinut la pat. Printr-o simplă alunecare pe o potecă de munte, i s-a închis drumul spre China.
După cîteva luni, Hudson s-a întîlnit cu mai mulţi prieteni din misiune, dar puterile părăsindu-1 din ce în ce mai mult (avea 70 de ani) s-a retras în Elveţia, fiind recunoscător că viaţa liniştită pe care o ducea fi permitea să servească încă misiunea prin rugăciune şi prin corespondenţă.
împreună cu soţia sa, Hudson s-a instalat la Chevalier sur Vevey, într-un castel în vîrful munţilor, al cărui vechi turn era înconjurat de nişte peisaje minunate. Micul apartament în care familia Taylor şi-a petrecut vara anului 1902 a devenit în curînd locul de întîlnire a multor oaspeţi englezi, care vizitau pe cei doi misionari cu părul albit, dar cu inima bătînd încă pentru Domnul Hristos şi pentru Evanghelie. După o asemenea vizită, Emerson spunea: „Sufletele de rînd plătesc cu ceea ce fac; sufletele nobile cu ceea ce sînt. Hudson Taylor răspîndea în jurul lui parfumul lui Hristos. M-a impresionat mult să văd un om a cărui viaţă a fost atît de activă şi care a ajuns acum la o viaţă atît de retrasă."
Neputînd face decît o lectură uşoară, Taylor păstra totdeauna aceeaşi dragoste pentru Biblie. In al şaptezecilea an al vieţii, a citit Biblia de la început pînă la sfîrşit pentru a patruzecea oară In toamna lui 1902 Hudson a încredinţat con-ducerea misiunii lui Haste, unul dintre misionarii din China, cunoscut ca om al rugăciunii. Lucrarea continua. Se semănase cu lacrimi pămîntul Chinei, se stropise cu sînge, iar roadele nu puteau fi decît spre slava lui Dumnezeu.
Totuşi, faptul că se simţea neputincios de a mai lucra, îl întrista pe Hudson. „Jertfa şi lucrul sînt tot atît de plăcute pentru cauza lui Isus Hristos: dar cel mai greu este să nu poţi face nimic."
în urma unui consult medical în iulie 1903, s-a constatat că doamna Taylor avea o tumoare interioară canceroasă; dar nici Hudson, nici soţia n-au aflat acest lucru şi erau mereu bucuroşi. Deşi suferindă, doamna Taylor se ocupa totuşi cu cei din jur, trăia încă pentru soţul său şi pentru China.
Iarna au petrecut-o în Lausanne. Ştirile despre China erau din ce în ce mai îmbucurătoare. „Uşi se deschid mereu şi suflete în număr tot mai mare sînt cîştigate pentru Domnul Hristos" — iată ce Ie-a scris Frost după o vizită la Shanghai.
In iunie, doamna Taylor, bolnavă, nu se mai putea scula din pat. Sfîrşitul a fost liniştit. „N-am dureri", spunea ea, deşi de cîteva ori respiraţia ei grea era neliniştitoare. Către dimineaţă, văzînd durerea soţului său, a murmurat uşor: „Cere să mă ia repede!" Niciodată nu avusese de făcut o rugăciune atît de grea. După cîteva minute, respiraţia ei a devenit calmă şi după puţin timp a intrat în ţara păcii, avînd pe buze cuvinte de adio: „Harul Meu îţi este de ajuns. El este credincios". Hudson a fost mîngîiat de aceste cuvinte de pe urmă ale soţiei lui. Ea îşi găsise totdeauna plăcerea în voia Domnului şi, aşa cum spunea el, „ea se gîndea că nimic nu poate fi mai bun ca această voie".
A urmat o perioadă de îmbunătăţire a sănătăţii lui Hudson, astfel încît în primăvara anului 1905 a putut debarca din nou în China, după ce a făcut mai întîi a şaptea vizită în Statele Unite.
Cu prilejul vizitelor făcute la Yangzhou şi la Chinkiang, Hudson îşi aducea aminte de rugăciunile de odinioară şi de răspunsul minunat primit la ele. Pe drept, lucrarea se putea numi „a lui Dumnezeu" — nu era o lucrare omenească.
De la casa misiunii din Chinkiang nu era drum lung pînă la cimitirul în care Hudson îşi îngropase patru dintre copii. Gîndul la ei şi la mama lor devenea acum mai degrabă duios decît dureros, căci despărţirea era de mult, iar revederea devenea tot mai apropiată.
De asemenea Hudson a vizitat şi alte cîteva staţiuni misionare, fiind peste tot înconjurat de dragostea şi recunoştinţa n. jltor chinezi creştini. Intîmpinat de credincioşi cu scrisori şi daruri şi mai ales cu rugăciunea de a i se da putere ca să vizite2e pe cîţi mai mulţi — căci de multe ori, după călătoriile obositoare, puterile îl părăseau — ultimul drum pe care Hudson Taylor 1-a făcut în China a fost la Changsha, capitala provinciei Hunan, pe care n-o vizitase încă. Această călătorie a fost făcută cu vaporul. Traversînd un lac imens şi apoi revenind de-a lungul unui fluviu, în mijlocul oraşelor frumoase, a pagodelor splendide, a lanţurilor de munţi grandioşi, Hudson şi grupul care-1 însoţea nu puteau să nu-şi amintească de munca însufleţită ce s-a depus, de vieţile jertfite, de toate rugăciunile anilor trecuţi, care au adus la înaintarea Evangheliei în China.
Zilele petrecute la Changsha au fost liniştite.
Seara, Hudson a avut o discuţie cu doctorul Barrie, privitoare la rugăciune. Acesta spunea că sînt unele lucrări prea mărunte ca să fie aduse înaintea lui Dumnezeu. „Nu-i nimic mic şi nimic mare", i-a răspuns Hudson. „Dumnezeu singur este mare şi noi trebuie să ne încredem din plin în El." După masa de seară, Hudson Taylor s-a simţit obosit şi s-a dus să se culce.
„Profitînd de răcoarea şi calmul serii — scrie nora lui Hudson — m-am dus singură pe terasă şi gîndeam la tatăl nostru. Dar cît de puţin mă aşteptam ca într-o jumătate de oră el să fie cu Domnul!
Tata era pe pat cu o lampă mică pe un scaun, lîngă el. Punga lui era desfăcută şi scrisorile casei răspîndite aşa cum îi plăcea lui să le aibă. I-am aranjat perna sub cap şi m-am aşezat pe un scaun mic... Howard abia ieşise din cameră, cînd deodată, tata îşi întoarse capul şi scoase un suspin uşor. Il priveam, crezînd că va strănuta; dar el a suspinat din nou, apoi a treia oară, nu şi-a pierdut răsuflarea, dar nici nu m-a privit şi n-a mai părut conştient de nimic. Am alergat pe poartă să chem pe Howard, căci era dar că sfîrşitul se apropia. M-am dus să caut pe doctorul Keller, care era în josul scării. In mai puţin de un minut, a venit la noi, dar numai pentru a vedea pe scumpul nostru tată dîndu-şi sufletul. Nu era moartea, era intrarea repede şi voioasă în veşnicie."
Unul cîte unul, în mici grupe, prietenii care erau în casă şi indigenii creştini au venit în jurul patului său.
„Oh, murmura o femeie, părăsindu-i camera, mii de îngeri l-au luat!"
Au pregătit un sicriu şi credeau că Hudson va fi îngropat la ei, la Hunan. Dar a fost dus la Chinkiang, unde era mormîntul familiei şi unde Hudson îşi exprimase dorinţa să fie înmormîntat. Copiii chinezi cîntau cîntări de laudă, în timp ce coroane bogate de flori erau aduse pe mormîntul celui care venise în ţara lor ca să le vorbească despre Domnul Hristos. Ce bogată moştenire lăsase Hudson Taylor Bisericii lui Dumnezeu din China! „Soarele nu apunea niciodată peste China, fără să mă găsească în rugăciune", putea spune Hudson Ia sfîrşitul lungilor săi ani de lucrare în această ţară.
Schimbări mari s-au produs şi se produc în China, însă nevoia de mîntuire rămîne aceeaşi peste tot Dacă cel a cărui viaţă am urmărit-o în muncă şi în jertfă, dar totodată şi în bucuria legăturii cu Hristos, ar putea să ne vorbească din slava veşnică, poate că nu ne-ar spune decît ceea ce amintea deseori în toiul luptei: „Trebuie să ne dăm pe noi înşine pentru viaţa lumii, aşa cum El Şi-a dat trupul pentru hrana celor care erau fără viaţă şi pentru sufletele a căror viaţă nu poate fi întreţinută decît prin aceeaşi pîine a vieţii. O viaţă uşoară şi fără renunţări nu va avea niciodată putere.”

-F I N A L -

Leave a comment and / or appreciate the article!