O închisoare întunecoasă
Cerul de deasupra oraşului Praga era acoperit de nori cenuşiu-gălbui. Închid fereastra
camerei din căminul studenţesc şi suspin. Încercasem degeaba să aerisesc camera.Înăuntru era aerul închis, afară smogul acid al unei societăţi comuniste, care ridicase
plină de mândrie o pădure de coşuri de fum. Pe atunci domnea o atmosferă apăsătoare
în patria mea, Cehoslovacia.
Se pare că trecuseră mulţi ani-lumină între toamna noroasă din anul 1974, când eu,
Zdenek Karásek, mi-am început studiul la Facultatea Politehnică din Praga, şi primăvara
colorată din 1968, aşa-numita „primăvara de la Praga“. Fusese distrusă brutal dorinţa
după o societate liberă, socialismul cu faţă umană, care înflorise în 1968.
În noaptea aceea din 21 august 1968 mi-au invadat patria coloane de tancuri ruseşti.
Atacul venise pe neaşteptate, fusese masiv şi brutal. „Fratele mare“ a refăcut repede
„ordinea“ anterioară şi dictatura comunistă a continuat. Cuvinte ca libertate, democraţie,
drepturile omului şi progres îşi pierduseră iarăşi complet sensul. Postul de radio cehoslovac
ceruse degeaba ajutor lumii întregi. Nu venise nici un ajutor şi nu se vedea nici o
scăpare.
Nu era de la sine înţeles faptul că în anul 1974 eu puteam să studiez în Praga. Recunosc
că eram considerat drept un elev dotat – deşi tăcut – care fusese educat de părinţii
săi să fie ascultător şi silitor. Chiar nici notele de la şcoală nu contau prea mult.
Condiţia principală pentru un loc la facultate era fidelitatea politică de neclătinat a părinţilor.
Şi tocmai aici era punctul meu nevralgic.
În urmă cu exact şase ani, tatăl meu criticase intervenţia rusească. Iar aceasta el o
făcuse în mod imprudent într-un grup aşa-numit de prieteni. Un tovarăş a folosit imediat
ocazia favorabilă, turnându-l la securitate. Observaţia liberală făcută de tatăl meu a avut
consecinţe asupra fiului său. Imediat mi s-a respins cererea de înscriere la Facultatea
Politehnică.
Însă tatăl meu nu renunţa uşor. Crescut ca fiul sigur de sine şi elocvent al unei clase
care-şi pierduse toate privilegiile – a marilor latifundiari – el a trăit zilele când în 1939
partidul radical de dreapta al naziştilor le-a confiscat moşia şi casa părinţilor lui. Cam
după zece ani a văzut cum partidul radical de stânga, comuniştii cehoslovaci, le-a confiscat
iarăşi gospodăria lor înfloritoare. De felul său pragmatic, determinat de terenul politic
labil, el a devenit un maestru în tragerea sforilor. A stat de vorbă într-un loc cu câteva
persoane cheie, în altă parte şi-a continuat consecvent aproape tacit munca sa di2
plomatică … până când mi-a deschis uşa de intrare la Universitatea din Praga. Deşi în
ideologia marxistă existau principii politice, scopul putea fi atins şi cu alte mijloace. În
timpul comuniştilor se putea supravieţui numai dacă aveai relaţii. Între adulţi aproape că
nu existau prieteni adevăraţi; se trăia numai având pile, „contacte folositoare“. O mână
spăla pe alta.
Tatăl meu era convins că locul meu la facultate câştigat în felul acesta îmi va deschide
un viitor mai bun decât al lui. După preluarea puterii de către comunişti, el n-a putut
să studieze la facultate, datorită părinţilor săi ultracapitalişti. Tocmai de aceea îşi pusese
el toată speranţa în mine.
Au trecut şase ani de studiu intensiv la Facultatea Politehnică din Praga, secţia Statica
Construcţiilor. În 1980, după obţinerea diplomei, eu nu priveam spre orizontul care
mi se deschisese, ci tocmai contrariul. Priveam continuu la dura şi anosta viaţă de toate
zilele. Acum vedeam viaţa şi mai lipsită de perspectivă.
Realitatea apăsătoare era că întregul Bloc de Răsărit era ca o închisoare pestilentă.
O lozincă cu care fuseserăm îndoctrinaţi spunea: „Cu Uniunea Sovietică pentru vecie!“
Eu mi-o tradusesem pentru mine astfel: Să trăim nemângâiaţi mai departe cu comuniştii,
iar aceasta toată veşnicia. Simţeam că în final mă voi sufoca complet în această lipsă
de perspectivă şi vacuum.
Ficţiune şi adevăr
Încă de mic copil am simţit ce înseamnă să nu poţi să respiri liber. M-am născut la 22
octombrie 1954 în Liberec, un oraş din nordul Boemiei. Liberec este un oraş industrial
cu aproape 100.000 de locuitori, situat în partea de nord a Cehiei, nu departe de triunghiul
Germania/Polonia/Cehia. Datorită termocentralelor pe cărbuni din apropiere, aerul
era foarte poluat.
La vârsta de trei ani am fost internat la spital grav bolnav, încât părinţii mei nu mai
sperau că voi apuca să sărbătoresc a patra mea zi de naştere. Ca majoritatea copiilor
din Blocul de Răsărit, aveam tulburări respiratorii, cauzate de fumul cărbunilor folosiţi la
termocentrale, care conţinea bioxid de sulf şi de azot. Acesta este un gaz urât mirositor,
dăunător omului, datorat cărbunelui inferior care se folosea la încălzire în toată ţara.
Graniţe se puteau vedea pe orice hartă şcolară, însă ele nu existau în fantezia noastră.
Vestul pe care ni-l imaginam atrăgea ca un magnet pe cei din Blocul de Răsărit. În
jocurile noastre eu eram Winnetou. Olda, cel mai bun prieten al meu, era Old
Shutterhand, iar fratele lui Milan calul (Erau puţini băieţii care erau gata să joace rolul
de cal. Însă cum noi eram obişnuiţi cu lipsurile, ne împărţeam şi calul cu două picioare).
3
Trăiam complet într-o lume a fanteziei, care era foarte departe de realitatea zilnică a
unui stat comunist. Aproape că nu putea fi mai mare contrastul dintre fantezia noastră şi
realitate. Eram pasionaţi de Karl May, trăiam într-o altă ţară, într-un alt secol. Era o lume
a copilăriei, în care eroii şi tâlharii se deosebeau foarte mult între ei, ceea ce putea
observa oricine.
Ca student în Praga, am devenit din ce în ce mai conştient de ipocrizia adevăratului
comunism. În timpul studiului am avut acces la literatură clandestină care trata critic regimul
cehoslovac. Prin contactele cu mişcarea subterană Charta 77, am aflat adevărul
cu privire la procesele publice brutale din anii ’50. Pentru a simula o „ameninţare“, regimul
era permanent la pândă după duşmani. Duşmanul numărul unu era capitalismul din
vest. Dar lucrul acesta nu era destul. Conform modelului rusesc, se căutau aşa-numiţii
duşmani interni. Dacă nu erau găsiţi, ei erau pur şi simplu inventaţi. Chiar şi tovarăşi din
clasa mijlocie a partidului au fost denunţaţi fără motiv, de ceilalţi tovarăşi de partid, şi
condamnaţi la moarte într-o farsă de procese publice. Modul de gândire al partidului
comunist a dus la un canibalism politic. Sistemul mi-a furat dintr-odată orice iluzie de
dreptate. Se aţâţa chiar un fel de paranoia (perturbare psihică însoţită de obsesie). Fiecare
era în acelaşi timp supravegheat şi supraveghetor. Poluarea ideologică a vieţii sub
comunişti era tot aşa de corozivă, ca şi bioxidul de sulf atotprezent.
Exil interior
Când am înţeles că întreaga societate suferea aceste neajunsuri, însă şi ea contribuia
la ele, ca mulţi alţii, am ales şi eu să fug de realitate. A fost un exil interior. Căutam o
cale de ieşire din lipsa de perspectivă, dedicându-mă în întregime studiului, spre a exclude
orice gând liber referitor la realitate.
Mi-am luat diploma de inginer cu menţiune, şi am primit repartiţia, invidiată de mulţi,
la un birou de arhitectură. După bunul obicei cehoslovac, la terminarea serviciului ne
stingeam zilnic focul nostru cu bere, lălăiam cântece vesele de beţivi şi acostam femei.
Toate aceste lucruri nu erau însă decât o încercare primitivă de a scăpa de viaţa de toate
zilele.
Nu reuşeam însă să scăpam într-adevăr de ea. Mă gândeam mereu că nu mai vreau
să trăiesc sub comunism. Trebuia să plec în adevăratul exil. Vream să scap de sistemul
ipocrit, fără viitor – să scap de existenţa amară dintr-o societate marxist-leninistă crudă.
Eram tot mai mult stăpânit de această dorinţă. Visam să pot să respir odată adânc şi liber.
Singurul meu ţel era să scap de socialismul real. Nu ştiam însă cum voi reuşi să
fug.
4
Un plan de fugă
Trăiam o viaţă dublă. La exterior simulam ascultare, dar în interiorul meu mă decisesem
pentru o viaţă în vest. Un astfel de gând nu puteam să-l încredinţez nimănui, unui
prieten sau chiar familiei mele. S-ar fi putut ca cineva să bănuiască ceva, anume că am
un plan „trădător“, că vreau să fug din ţară. Era o trădare de neiertat să părăseşti pe
această cale „paradisul comunist“. De aceea trebuia să fac planul în secret – şi anume
fără nici o informaţie şi fără nici un sfat de la cineva. Bineînţeles că el trebuia să reuşească
de prima dată, căci o a doua şansă nu mai exista. Dacă nu-mi reuşea planul,
ajungeam la închisoare.
Misiunea mea aproape imposibilă a început să se cristalizeze atunci când am auzit
de o excursie la Roma, oferită de singura agenţie de turism din ţară. Iar la ea nu puteau
să ia parte decât puţini turişti, bine selectaţi. Pentru a participa la ea aveam nevoie de
trei aprobări. Mai întâi am fost interogat de poliţie. După care trebuia să mă prezint la un
ofiţer de armată. Iar în ultimul rând trebuia ca un funcţionar de partid să verifice fidelitatea
mea politică faţă de ideologia comunistă.
M-am pregătit în mod deosebit pentru a treia mea înfăţişare. Cu toate că am exersat
mult, nu puteam să folosesc limbajul comunist pe care îl uram aşa de mult. Când am intrat
în biroul funcţionarului de partid eram aşa de nervos, că n-am putut să scot un cuvânt.
De nevoie, şi datorită intimidării, am zâmbit întâi, apoi am zis sacadat: „Bună ziua,
tovarăşe Novotný!“. Uşurat că am putut să pronunţ acel cuvânt urât „tovarăşe“, am respirat
adânc şi am continuat: „Eu sunt domnul Karásek“. În timp ce funcţionarul mă străpungea
cu privirea sa, eu mă gândeam că s-a terminat totul. Nici astăzi nu înţeleg cum
am primit aprobarea din partea lui, cu toată scăparea mea verbală grosolană.
Datorită tensiunii psihice în care trăiam, să fac totul în secret, slăbisem 12 kg, din cele
68 pe care le avusesem mai înainte. Ca explicaţie, am consolat-o pe mama că sufăr
de dragoste neîmpărtăşită. Îmi pare rău că nu am putut niciodată să-i explic adevărata
cauză. Eram conştient că nu voi mai putea niciodată lua contact cu nimeni după fuga
mea – nici cu familia, nici cu prietenii şi nici cu patria mea. Era un drum cu sens unic,
spre ceva necunoscut. Trebuia să plec singur în această direcţie, fără a putea să-mi iau
rămas bun mai înainte. Aceasta era o povară pe care trebuia s-o duc numai eu singur.
Fuga
În iunie 1992 mă aflam în sfârşit într-un avion cu destinaţia Roma. În capitala Italiei
am savurat fiecare clipă a celor şapte zile de concediu. Pentru mine a fost o excursie
foarte scumpă, căci fiecare zi de concediu costa salariul meu pe o lună. Un lucru era însă
sigur: mă aflam de cealaltă parte a cortinei de fier! Ceea ce nu ştiam, erau trei lucruri
5
care erau foarte importante. Când trebuie să mă despart de grupul de turişti? Cum să
fac să dispar neobservat? Unde să merg după aceea?
Imediat după aterizarea noastră în Italia, ghidul nostru ne strânsese paşapoartele,
ceea ce mi-a îngreunat vizibil fuga mea. Eram cazaţi într-o mănăstire, iar eu căutam
permanent un prilej cum să-mi recuperez paşaportul. Într-o seară am reuşit să mă urc
de pe balcon două etaje mai sus, intenţionând să intru în camera de cazare a ghidului.
Mă ţineam încă de barele balconului, când am auzit o discuţie aprinsă ce avea loc în
camera lui. Spre stupoarea mea, am aflat că din grupul nostru de 20 de turişti, jumătate
erau membri ai vestitului serviciu de securitate cehoslovac. Turnătorii tocmai făceau un
schimb detaliat de informaţii, referitor la turiştii pe care-i supravegheau. Nici unul dintre
noi, adevăraţii turişti, nu-şi imagina că suntem spionaţi şi într-o călătorie în străinătate.
Fără să rezolv ceva, am coborât în camera mea.
În ultima zi a călătoriei s-a organizat o întâlnire la care s-a băut cam mult. Eu nu urmăream
decât să-l îmbăt pe ghidul care avea paşapoartele, spre a-l convinge să-mi dea
paşaportul „mai devreme“; şi am reuşit. Din păcate şi eu băusem cam mult „vin de regiune“,
aşa că n-am fugit imediat din mănăstire, după cum plănuisem iniţial. Am dormit
adânc, până când a venit să mă trezească ghidul. Mi-a spus că trebuie să mă îmbrac
repede şi să mă grăbesc să mă urc în autobuz; altfel grupul nostru pierdea avionul.
Când după câteva minute el m-a îndemnat iarăşi să mă grăbesc, i-am spus clar: „Eu
rămân aici!“.
El a plecat din camera mea fără să scoată un cuvânt. După câteva minute a revenit
însoţit de alţi „turişti falşi“. Eu eram nerăbdător şi gata să lupt pentru libertatea mea. Toţi
securiştii erau atât de surprinşi de decizia mea neclintită, încât stăteau înaintea mea ca
paralizaţi. Iar eu îi priveam holbat, având în mână un cuţit, şi ferm hotărât să rămân în
vest.
Nu mai era prea mult timp până la decolarea avionului, aşa că ei nu au avut încotro,
şi au plecat repede. De la fereastră am văzut cum a plecat autobuzul. Le-am făcut cu
mâna, iar unii dintre „turiştii adevăraţi“ mi-au făcut şi ei cu mâna. Cuprins deodată de mii
de sentimente şi de o relaxare bruscă, am izbucnit în plâns.
Start în vest
Eu nu ştiam italiană, dar ştiam foarte bine germană, de aceea am plecat înspre nordul
Europei. Un vameş italian bine dispus mi-a explicat că mă poate trece clandestin
graniţa spre Austria. Am făcut cu mâna unui camion, şi aşa am trecut podul „Europa“.
Peisajul pe care-l vedeam era parcă de vis, minunat şi bine îngrijit, încât mi se părea că
6
este o poveste. Şoferul german cunoştea pe nişte cehi în Germania, şi mi-a propus să
mă ia mai departe în Germania. Când am ajuns la graniţă, am cerut repatrierea. Am fost
cazat într-un cămin din Bavaria.
Autorităţile germane m-au tratat respectuos şi prietenos – ceea ce nu văzusem până
atunci la autorităţile cehoslovace. Ca şi ceilalţi repatriaţi sau azilanţi, am fost ajutat cu
tot ceea ce a fost posibil, spre a mă acomoda în societatea germană. Totul era organizat
perfect, numai că eu aveam coşmaruri. Odată am visat că mă aflam încă în Cehoslovacia
comunistă. Visul acesta a fost aşa de real, încât tremuram de frică chiar şi după
ce m-am trezit.
Din anul 1982 a început pentru mine un timp nou, şi mi s-a deschis o lume nouă. După
cursul de limba germană din München, am fost angajat imediat pe postul de inginer
constructor. Primul meu salariu a fost de 3.000 DM, ceea ce era de 40 de mai mult decât
cel pe care-l avusesem în Cehoslovacia. Eram dintr-odată bogat – şi în plus, liber!
Puteam să călătoresc oriunde, şi nu-mi trebuia aprobare de la şefii mei. Vestul mi-a oferit
o abundenţă de bogăţii. Aveam tot ceea ce-mi dorisem vreodată – ba chiar mai mult
decât atât. De acum încolo nu mai decideau alţii asupra vieţii mele! Acum decideam eu
totul! Eram stăpânul meu! Eram mai mult decât fericit, deoarece îmi atinsesem ţelul vieţii.
Puteam să trăiesc în libertate şi adevăr! Dar am căzut treptat în beţia realizării de sine
din vest.
Ateu convins
În timpul comunismului toţi erau obligaţi să înveţe ruseşte. Aceasta era una dintre
limbile urâte de noi, deoarece era limba puterii ocupante. Iar eu nu mai vream să privesc
de acum încolo înspre răsărit. În imaginaţia mea, eu asociam „vestul fără graniţe“
cu limba engleză. Pentru mine engleza era limba libertăţii. Drept consecinţă, era normal
să fac un curs de engleză; pe care l-am făcut la o şcoală particulară din München.
Profesoara mea era o tânără englezoaică drăguţă, foarte apreciată de elevii ei. Şi eu
mă număram (în secret) printre admiratorii ei. După curs îi puneam de multe ori întrebări
legate de limba engleză. Ea îşi făcea timp să ajute fiecăruia, şi mie.
În cursul discuţiilor noastre am aflat că ea crede în Dumnezeu – ceea ce m-a surprins
foarte mult, deoarece era o persoană inteligentă! Studiase la cunoscutele universităţi
din Oxford şi Southhampton!
Următorul lucru afirmat de ea a fost că Biblia ar fi mai presus decât toate celelalte
cărţi din lume. Eram complet dezorientat. În comunism orice copil de şcoală învăţa că
Biblia se află la nivelul cunoştinţelor din Evul mediu, şi deci ea este depăşită de mult.
7
Cum mai poate cineva să ia în serios această carte, ce să mai spun de faptul că Dumnezeu
ne-ar vorbi prin această carte de mult depăşită? Nu există nici un Dumnezeu; lucrul
acesta este cunoscut de orice om care gândeşte! Acestea au fost primele reacţii ale
unui ateu revoltat.
Concepţia unei dogme ateiste spunea: „La început a fost materia …“ Acesta era şi
crezul meu. Influenţa educaţiei comuniste reuşise să se impună; iar eu mă aflam închis
în rigiditatea acestei ideologii umaniste.
Prima mea întâlnire cu Biblia
Din simpatie pentru profesoara mea de engleză, am deschis Biblia şi am citit: „La început
Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul. Pământul era pustiu şi gol; peste faţa
adâncului de ape era întuneric, şi Duhul lui Dumnezeu plutea pe deasupra apelor“.
Am citit câteva capitole, după care am închis Biblia. Din motive intelectuale nu puteam
să citesc mai departe. Nu credeam deloc într-o carte care – aşa gândeam eu în
mod greşit atunci – încă de pe prima pagină începe cu afirmaţii ca-n basme. Fie Biblia
este de la început până la sfârşit demnă de încredere, adică ea este adevărată, fie ea
se bazează pe ficţiune. Cum ea conţinea afirmaţii care se părea că nu corespund realităţilor
dovedite, pentru mine ea era pur şi simplu neverosimilă. Profesoara mea îşi baza
toată viaţa ei pe Biblie. Şi lucrul acesta m-a pus pe gânduri.
O construcţie nu permite nici o greşeală, nici la proiectarea ei şi nici în timpul construcţiei.
Chiar şi aparentele devieri minore au consecinţe grave. Un om raţional nu-şi
poate clădi viaţa pe un fundament care este un amestec de adevăr şi minciună. Mă întrebam:
Cum pot să mai creadă într-un Dumnezeu oamenii care gândesc logic, oamenii
sinceri? Era ceva de neconceput.
Cum concepţia mea era influenţată exclusiv de filozofia materialistă a umanismului,
mă gândeam că evoluţia ne explică cum şi când s-a format lumea. În definitiv, ea este o
realitate dovedită ştiinţific – aşa afirmam, aşa presupuneam eu. Profesoara mea de engleză
mi-a răspuns că teoria evoluţiei este o teorie care nu se poate verifica. Iar eu nu
eram deloc de acord cu ea.
Printre materiile de la universitatea din Praga studiasem şi geologie. Avem încredere
şi-mi respectam profesorii care ne predaseră lecţiile despre formarea universului şi istoria
pământului. Acum, în München, am căutat alte argumente ale oamenilor de ştiinţă,
care să-mi confirme şi consolideze poziţia mea. Spre surprinderea mea, am aflat că
există oameni de ştiinţă credincioşi, care cred atât în Dumnezeu, cât şi în Biblie, care
este Cuvântul lui Dumnezeu.
8
În concepţia mea de până atunci, formată sub comunism, exista o clară dihotomie.
Pe de o parte se afla ştiinţa – ea este raţională şi verosimilă – iar de cealaltă parte orice
fel de credinţă – iraţională, suspectă, ca o cârjă pentru oamenii care nu se descurcă cu
viaţa normală.
La început a fost informaţia
Eram extraordinar de curios să întâlnesc pe un om de ştiinţă care aparent credea în
Dumnezeu, la prelegerile căruia mă invitase profesoara mea de engleză. Profesorul
Werner Gitt era Şeful Secţiei de Tehnologia Informaţiei de la Facultatea Tehnico-Fizică
din Braunschweig. Neîncrezător, am acceptat totuşi invitaţia la serile de evanghelizare
care urmau să aibă loc într-o cunoscută casă de mode din München. Concepţia mea
materialistă era de neclătinat, dar pentru ca să-i fac plăcerea profesoarei mele de engleză,
am vrut să fiu un ascultător sincer.
În timpul prelegerii sale, prof. Gitt a adus multe argumente referitoare la apariţia informaţiei.
Datorită studiului şi experienţei mele, puteam înţelege bine toate aceste lucruri.
Între timp lucram în domeniul programării şi prelucrării datelor electronice. De
aceea puteam să înţeleg că cerinţa de bază a oricărei informaţii este inteligenţa. Nici un
program de calculator nu se concepe singur, nici o piesă componentă de-a lui nu se
formează singură, chiar şi atunci când părţile componente există deja. Din studiul matematicii
ştiam că este nulă probabilitatea ca cifre şi litere să se înşiruie singure logic.
Fiinţele posedă o mulţime de informaţii codificate, care sunt stocate minuţios şi cu cea
mai mare densitate pe cele mai „perfecte harduri“. Ar fi un act de credinţă oarbă să atribui
originea acestor informaţii şi „maşinile lor de prelucrare“ corespunzătoare unor procese
pur hazardate. De la fizică ştiam că materia este supusă în timp distrugerii, şi nu
unei dezvoltări superioare. Fără o alimentare (input) inteligentă nu se formează nimic
nou. Conform legilor fizice, o clădire părăsită de om se deteriorează şi se prăbuşeşte cu
timpul. Procesele observate se desfăşoară din ordinea creată în direcţia haosului, nu
invers.
Explozia primară
Am fost profund mişcat de prelegerea prof. Gitt. Ca tehnician, am putut să-i urmăresc
în totul modul lui de gândire. Pentru mine toate explicaţiile lui aveau un sens, erau ştiinţifice,
logice şi verosimile. Am fost obligat să cuget intensiv şi a trebuit să învăţ să-mi
schimb felul de gândire. Nu numai că concepţia mea evoluţionistă, pe care o consideram
infailibilă, a fost contrazisă de principiile de bază al ştiinţelor fizice şi matematice, ci
lor li s-au adăugat şi contraargumente masive din partea legilor naturale ale informaţiei.
9
Şi evoluţia prevede o credinţă – anume lipsa unei inteligenţe conducătoare. Prin forma
de gândire naturală este exclusă încă de la început posibilitatea existenţei unui Dumnezeu,
iar procesele haotice şi timpul sunt declarate de fapt ca cea mai mare instanţă a
evoluţiei.
Argumentele la obiect pe care le-a adus prof. Gitt au produs prăbuşirea felului meu
de gândire şi distrugerea fundamentelor edificiului gândirii mele pur materialiste. S-a
prăbuşit totul. N-a mai rămas decât o grămadă de moloz, pe care eu nu puteam şi nu
vream să-mi reconstruiesc viaţa.
Am înţeles că nu creaţia în sine este un spirit inteligent. Desigur, un Creator Îşi descoperă
unele dintre atributele caracterului Său, prin lucrarea creată de El, însă această
Fiinţă inteligentă există în afara creaţiei Lui. Se ştie că brutarul nu este în pâine. Am recunoscut
acum lumea, universul şi toată materia ca ceva creat, şi anume, de o Fiinţă infinit
de inteligentă. Pentru prima dată în viaţa mea, această informaţie a ajuns şi la mine.
Am crezut nu numai că ar putea exista un Dumnezeu – ci că El trebuie să existe. Iar
acum? Cine este acest Dumnezeu? Se poate spune ceva sigur referitor la El? Comunică
El cu noi, oamenii? Şi cu mine?
Cuvântul lui Dumnezeu
Chiar în sute de milioane de ani nu aş fi putut să deduc singur cum este acest Dumnezeu
al creaţiei. Ştiam destul, pentru ca să ştiu că omul cunoaşte mult prea puţin.
Unde se poate începe căutarea lui Dumnezeu? La iarmarocul filozofiilor nu mai poţi
scăpa de oferte. Ce este însă verosimil? Ce este adevărat? Să construieşti pe o filozofie
inventată de oameni are consecinţe enorme, atât pentru individ, cât şi pentru viaţa în
comun a oamenilor. Lucrul acesta îl cunoşteam prea bine din viaţa trăită sub comunism.
În seria lui de prelegeri prof. Gitt a vorbit despre un Dumnezeu personal, care Se
descoperă oamenilor. Ca şi profesoara mea de engleză, acest om de ştiinţă vorbea
despre Biblie ca despre mesajul transmis de Dumnezeu. Este scris „… insuflaţi de Duhul
Sfânt, oamenii au vorbit în Numele lui Dumnezeu“ (2 Petru 1:21).
Mi-am propus să citesc Biblia pe cât posibil fără prejudecăţi. Şi vream să cuget asupra
celor citite. Profesoara de engleză mă sfătuise să-L rog pe Dumnezeu să mă ajute
să înţeleg Cuvântul Său. Ea mi-a mai spus că nu este uşor aşa ceva, deoarece omul firesc,
în ignoranţa lui, vrea să fie lăsat în pace. Adevărul nu este întotdeauna comod!
Ca un om ateu, nereligios, cum eram eu, mi s-a părut la început un lucru curios să
vorbeşti cu Dumnezeu, să te închini Lui. Însă eu doream într-adevăr să încep să-L caut
pe Dumnezeu. Iar dacă exista un răspuns la toate întrebările mele, atunci eu vream să-l
10
aflu. L-am rugat pe Dumnezeu din inimă să-mi arate adevărul şi să mă păzească de
căile greşite. M-am rugat ca El să-mi dea credinţa necesară şi adevărată, căci vream să
construiesc pe un fundament solid. Să ştii ceva, fără să tragi concluzia corespunzătoare,
era pentru mine o ipocrizie. Aşa ceva cunoşteam din comunism, cum oamenii erau
îndoielnici când „credeau“ în ceva, când de fapt ei nu credeau în nimic. Punctul meu de
vedere era: dacă cred, atunci trebuie să fie numai adevărul curat; numai după aceea
pot să construiesc ceva pe acest adevăr.
Am îndepărtat tot molozul filozofiilor mele anterioare, şi am început să citesc noile
reguli de construcţie. Am luat şi am citit Biblia.
Mesajul Creatorului
Când am început să citesc Cuvântul lui Dumnezeu, am făcut-o aşteptând ceva. Îmi
imaginasem o dispută intelectuală. Dacă într-adevăr Dumnezeu ne vorbeşte nouă oamenilor,
voi experimenta poate ceva deosebit sau voi obţine o cunoştinţă secretă. Mă
gândeam la o iluminare. S-ar putea să fie şi o experienţă deosebită.
Însă s-a întâmplat cu totul altfel. În loc ca să mă ridice pe mine, Dumnezeu a procedat
tocmai invers. Dumnezeu era mare, nu omul. „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor!
Tot pământul este plin de mărirea Lui!“ (Isaia 6:3). Tot pământul mărturiseşte despre
caracterul Lui infinit de creativ şi plin de grijă.
Când am citit în Noul Testament: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată
inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău“ (Matei 22:37), aceste cuvinte m-au
străpuns ca o lovitură de cuţit. Relaţia mea cu Dumnezeu era cu totul altfel decât vrea
El. Până acum eu nu ţinusem în viaţa mea de loc cont de El, nu-I recunoscusem nici
măcar existenţa Lui, ci o combătusem şi hotărâsem singur în viaţa mea. Totul se întâmpla
după cum vream eu. Eram o persoană mândră, îngâmfată, mulţumită de mine şi suverană.
Conţinutul egoist al inimii mele l-am putut împacheta cu grijă şi împodobi frumos, astfel
încât ceilalţi erau convinşi că eu aş fi un om cumsecade. Eram foarte mulţumit cu
imaginea mea aparentă.
Însă Dumnezeu mi-a arătat cât de mult mă înşela judecarea mea de sine subiectivă.
Omul muritor nu este etalonul tuturor lucrurilor. Numai Dumnezeul Creator este capabil
să judece obiectiv pe om. El îi vede inima, ştie de ce este el însufleţit, şi El aduce la lumină
lucrurile lui ascunse. A trebuit să recunosc şi eu ca prorocul Ieremia, că inima,
adevăratul „eu“ este păcătos. Cuvântul păcat, demodat pentru mulţi, este cel mai actual
diagnostic al lui Dumnezeu cu privire la starea fatală a omului.
11
Deşi nu-mi convenea cum mă vede Dumnezeu, în adâncul inimii mele ştiam că aşa
este. Prin citirea Bibliei mai mult timp, Dumnezeu mi-a deschis ochii asupra propriei mele
vini înaintea Lui. „Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri
a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăbuşă adevărul
în nelegiuirea lor“ (Romani 1:18). Mânia lui Dumnezeu era împotriva mea, unul care înghiţisem
o minciună ateistă de bunăvoie şi care trăisem ani de zile într-o stare de răzvrătire
împotriva Lui. Eu refuzasem ca Dumnezeu să decidă în viaţa mea. Am vrut să-mi
trăiesc viaţa pentru mine, şi nu pentru El. Înţelesesem complet greşit sensul vieţii, şi trăisem
în rătăcire. Ca oricare urmaş al primilor rebeli, persoanele istorice Adam şi Eva,
am păşit şi eu pe urmele lor. Eu făceam ceea ce consideram eu că este bine, fără să ţin
cont de poruncile lui Dumnezeu. „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de
drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor“ (Isaia
53:6).
Prin filozofia mea nelegiuită am făcut din mine însumi un idol, luând astfel poziţia şi
cinstea care se cuvine numai lui Dumnezeu. Eu păcătuisem împotriva Creatorului meu.
Din Biblie am aflat că niciodată nu voi fi în stare să schimb singur ceva din această
stare. Nu puteam să anulez nimic din ceea ce făcusem în viaţa mea de până atunci. Nu
puteam să şterg nimic, apăsând pe un buton. Tot ceea ce am gândit, spus sau făcut
vreodată era stocat pe „hardul lui Dumnezeu“.
Acest mesaj al Creatorului era o veste rea, neaşteptată şi nedorită. Eu eram deja
condamnat de Dumnezeu – nu pe nedrept, aşa cum fusese cazul la comunişti. Judecata
lui Dumnezeu era dreaptă. Ştiam lucrul acesta contrar voinţei mele. Conştiinţa mea
mă mustra din ce în ce mai mult, iar cum nu puteam să o ignor, am încercat să o liniştesc
cu contraargumente puternice. În mine a izbucnit un conflict puternic.
O luptă lăuntrică
M-am luptat cu Dumnezeu aproape o jumătate de an, şi în acest timp corespondam
cu profesoara mea de engleză, care între timp se întorsese în locul ei natal din
Broadstone, în comitatul Dorset, pe coasta de sud a Angliei. Toate întrebările, îndoiala
şi argumentele mele le trimiteam în nenumărate scrisori în Anglia. Ea îmi răspundea la
ele în lumina Bibliei, şi mi-L arăta pe Dumnezeul cel viu, care-mi va arăta calea prin Cuvântul
Său. Mi-a cerut să citesc mai departe în Biblie, să aduc înaintea Lui toată povara
păcatelor mele, şi să-L rog să mă ierte. Am citit mult despre Domnul Isus Hristos, singurul
care poate să ierte păcatele. Am aflat despre moartea locţiitoare a lui Isus de pe cruce,
pentru păcătoşi – şi deci şi pentru mine.
12
N-am înţeles totul din prima dată. Nu era o problemă de inteligenţă. Mai târziu am învăţat
că este lucrarea Duhului Sfânt de a ajuta pe credincios să înţeleagă. Acest Duh al
adevărului deschide ochii „cu privire la păcat, neprihănire şi judecată (Ioan 16:8).
Predat Domnului
În final am capitulat sub atacul permanent al lui Dumnezeu. Eu, păcătosul nenorocit,
mă aflam în faţa Judecătorului meu drept. M-am plecat înaintea Lui şi am regretat
adânc viaţa mea egoistă şi nelegiuită. Am urât păcatul, care aduce moartea şi-L jigneşte
pe Dumnezeu, şi care m-a ţinut legat toată viaţa mea. Am vrut să renunţ definitiv la
el, dar eram neputincios. Aveam nevoie de harul lui Dumnezeu.
În sfârşit, Cuvântul lui Dumnezeu mi-a descoperit că singura speranţă este Isus Hristos.
El Însuşi este Dumnezeu, S-a făcut însă om, spre a locui printre rebeli. El S-a supus
şi S-a smerit, fiind în totul ascultător de voia Tatălui. El a dus o viaţă desăvârşită, pe
care eu n-aş fi putut-o trăi niciodată, şi S-a jertfit de bună voie pe Sine Însuşi, El, Fiul lui
Dumnezeu, pentru mine cel păcătos. El a fost Ispăşitorul, Înlocuitorul meu. Cel nevinovat
a murit în locul meu, rebelul condamnat fără speranţă. Ca un paratrăsnet, Domnul
Isus Hristos a suferit mânia dreaptă a lui Dumnezeu. Eu, care de fapt trebuia să fiu pedepsit,
am scăpat de judecată.
L-am rugat din toată inima pe Dumnezeu să mă ajute să înţeleg Evanghelia, şi să mă
păzească de orice amăgire. Când începeam să mă îndoiesc, m-am rugat ca El să-mi
arate adevărul în Cuvântul Său, să-mi dea convingere şi putere să reacţionez aşa cum
este voia Lui. M-am încrezut pe deplin în harul Său, şi-L rugam mereu să mă ierte – atât
de convins eram eu de vina mea. L-am rugat să-mi dea credinţă, să mă pot baza tot
mai mult pe El şi pe lucrarea Lui; am renunţat conştient la viaţa mea din trecut, şi I-am
urmat Domnului Isus. Am recunoscut că numai Cel care m-a salvat de la moarte are
dreptul să decidă în viaţa mea.
Rugăciune şi mijlocire
Pocăindu-mă, viaţa mea a căpătat o direcţie complet nouă. Frecventam regulat o
adunare şi studiam sârguincios Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia. Am povestit tuturor prietenilor
şi cunoştinţelor mele despre această mare întorsătură din viaţa mea, despre
acest început nou. Una dintre ele a fost fosta mea profesoară de engleză.
Abia acum am aflat că ea se ruga în fiecare zi pentru mine. Contrar oricărei aparenţe,
deşi eu îi spuneam mereu că nu pot să consider niciodată Biblia o carte verosimilă,
ea credea că Dumnezeu poate şi mă va face să mă pocăiesc. Ea s-a rugat neîncetat ca
Isus să mă atragă la El şi să-mi dăruiască lumină prin Duhul Sfânt, „cu privire la păcat,
13
neprihănire şi judecată (Ioan 16:8). Ea Îl rugase pe Cel atotputernic să facă dintr-un păcătos
rebel un slujitor consecvent, supus lui Isus Hristos. Unui Dumnezeu-Creator, care
poate să creeze ex nihilo (din nimic), nu-I este greu să facă o creatură nouă dintr-un om
condamnat la pierzare. Ea era ferm convinsă de lucrul acesta, şi a mijlocit în rugăciune
pentru sufletul meu preţios. Despre toate aceste lucruri am aflat însă mult mai târziu.
Nu este bine ca omul să fie singur
În inima mea s-a mai întâmplat şi altceva. Prin corespondenţa intensă cu Nicola
Willbourn, această fată englezoaică, nu numai că am cunoscut-o mai bine, dar am început
şi să o iubesc. Până atunci nu mă gândisem să mă căsătoresc, şi chiar acum nu
mă împăcam cu gândul acesta. Dar ceea ce este curios, acest gând mă preocupa tot
mereu, şi se părea că Dumnezeu vrea să-mi dea ca soţie pe fosta mea profesoară de
engleză. Lucrul acest mi se părea la început nerealist. Combinaţia mi se părea complet
nepotrivită – un fiu de ţăran, fost ateu, refugiat politic cu o întreagă poveste, să se căsătorească
cu o fată credincioasă şi drăguţă din Anglia?
În orice caz, prin harul lui Dumnezeu fusese înlăturat obstacolul principal – anume
relaţia mea ostilă faţă de Creator. El a adus la pocăinţă şi l-a făcut copilul Său pe un rebel
care nu-L căutase niciodată şi care-I negase permanent existenţa.
Pentru prima dată în viaţa mea am început să-L includ pe Dumnezeu în luarea deciziilor
mele importante. M-am folosit de cuvintele repetate din rugăciunile Domnului Isus
Hristos: „Facă-Se voia Ta!“ Pentru mine, care înainte decisesem totul singur, lucrul
acesta a însemnat o schimbare radicală şi o atitudine cu totul nouă.
După mai multe scrisori schimbate între noi, am aflat că Nicola se ruga deja de mai
mult timp ca Dumnezeu să-i arate clar voia Lui, şi să o ferească de consecinţele eventualelor
sentimente amăgitoare.
Încă de la vârsta de 15 ani ea se hotărâse să aştepte soţul potrivit, ales de Dumnezeu
pentru ea. Nu se bucurase de loc atunci când observase că în ea încolţea o dragoste
tocmai pentru un ateu. Conform Cuvântului lui Dumnezeu, pentru ea era clar: „Nu
vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi“ (2 Corinteni 6:14). Dumnezeu interzice
căsătoria dintre un credincios şi un necredincios. Ea era însă îndrăgostită de mine.
Acest timp, înainte de pocăirea mea, ea l-a considerat ca o grea încercare a credinţei ei.
Numai la sfârşitul anului 1987, la zece ani după ce se pocăise Nicola, Dumnezeu ma
făcut copilul Său. Cum noi trăiam în Europa în ţări diferite, în era dinainte de apariţia
internetului, ne scriam scrisori zilnic. Relaţia noastră s-a adâncit tot mai mult prin corespondenţa
pe care o purtam.
14
Vara următoare (1988) am rezervat un zbor în Anglia şi am revăzut-o pe Nicola
aproape la un an de la despărţirea noastră. După numai două zile ne-am căsătorit în biserica
baptistă din Broadstone. Pe 4 iulie 1988 – ziua de independenţă a Americii – am
încheiat legământul vieţii noastre comune.
Împreună în lucrare
Trei săptămâni după aceea ne-am întors căsătoriţi în Germania şi am trăit fericiţi întro
garsonieră în München, care în curând avea să slujească drept centru misionar pentru
fosta Cehoslovacie.
În anul 1989 s-a prăbuşit ca o baracă comunismul în Europa de Răsărit. Eram
amândoi activi într-o adunare din München, care folosea momentul oportun, spre a
ajunge cu Evanghelia în Răsărit. Împreună cu alţi tineri creştini, care voiau să meargă în
misiune, mergeam în fiecare sâmbătă în Cehoslovacia vecină. Cu maşinile încărcate cu
tractate şi cupoane, când ajungeam în ţară ne cumpăram planul oraşului unde ne aflam.
Ne împărţeam oraşul în sectoare, şi plecam în misiune câte doi. Următoarele ore alergam
de la o cutie poştală la alta şi distribuiam în fiecare casă din oraş cupoane pentru
literatură creştină.
În felul acesta am vizitat în următorii trei ani 130 de sate şi oraşe cehoslovace, unde
am distribuit 900.000 de cupoane oamenilor care ani de zile trăiseră sub jugul ideologiei
care-L denigra pe Dumnezeu şi care nu auziseră până atunci mesajul creştin.
În garsoniera noastră de 19 m², împreună cu creştinii din München, am împachetat
35 000 de Noi Testamente şi altă literatură creştină, şi le-am expediat prin poştă în fosta
mea patrie. Am primit şi am răspuns la sute de scrisori, în care oamenii ne puneau întrebări
referitoare la credinţă. Prin aceasta am fost provocat să studiez intensiv Cuvântul
lui Dumnezeu. Participam la toate studiile şi cursurile biblice care aveau loc la adunare.
Şi la aceste studii biblice vream să fiu tot aşa de silitor, cum fusesem în timpul facultăţii.
Am început un curs prin corespondenţă la „London Reformed Baptist Seminary“
(Seminarul Baptist Reformat din Londra), la Tabernaclul Metropolitan (acolo unde ani
de zile cunoscutul predicator Charles Haddon Spurgeon predicase Cuvântul lui Dumnezeu),
şi am frecventat în fiecare an „Summer School of Theology “ (Şcoala Teologică de
Vară) din Londra.
Cu timpul am înţeles tot mai mult că oamenii cărora vream să le aduc mesajul mântuirii
aveau nevoie de cineva care să-i ajute la faţa locului. Soţia mea şi eu aveam dorinţa
să ne întoarcem în patria mea natală. Am adus permanent această dorinţă a noastră
15
înaintea lui Dumnezeu. Consideram căile lui Dumnezeu minunate, chiar şi pentru noi.
Trebuia însă să învăţăm să trăim şi să lucrăm în totală dependenţă de El şi în ascultare
faţă de Cuvântul Său.
Metaforele militare nu mai sunt astăzi la modă, însă Biblia le foloseşte de multe ori.
Prin anumite încercări în şcoala lui Dumnezeu, El ne-a pregătit să ne mutăm într-o ţară
unde, din punct de vedere al luptei spirituale, urma să fim pe linia întâi. Noi eram soldaţi
mult prea slabi, care se mai bazau încă pe ei înşişi, nu numai pe El. Astfel că Dumnezeu
a trebuit să ne pregătească câţiva ani la rând pentru lucrarea din Cehia. În timpul
acesta am experimentat mult cu privire la atotputernicia şi bunătatea lui Dumnezeu.
Revenirea în patria mea
Numai în 1998, adică la nouă ani după revoluţia de catifea din Cehoslovacia, Dumnezeu
ne-a deschis calea să ne mutăm în oraşul unde mă născusem eu. Prin antrenamentul
dur pe care-l făcusem, eram pregătiţi pentru unele lucruri, însă trecerea la viaţa
dintr-un fost stat din Blocul de Răsărit a fost totuşi grea, stat pe care eu îl cunoscusem
deja mai înainte. În fiecare zi eram confruntaţi cu o birocraţie absurdă şi cu prejudecăţi,
pe care noi le aduceam înaintea Domnului în rugăciunea noastră familială comună. Între
timp Dumnezeu ne-a dăruit trei băieţi, care se născuseră în Bavaria: Samuel, Filip şi
Daniel. În anul 2001 s-a născut în Cehia cel mai mic băiat al nostru, Ioel.
Cu timpul dispăruse treptat deschiderea oamenilor pentru credinţă, pe care o cunoscusem
în anii ’90. Populaţia, care între timp este dezbinată în toate domeniile, este neîncrezătoare
şi priveşte cu suspiciune orice religie. După o suferinţă de ani de zile sub
jugul diferitelor ideologii, orice fel de învăţătură absolută a devenit pentru oameni un cal
de bătaie. La care se mai adaugă teama de secte, care este aţâţată din plin de massmedia.
Prin toate acestea, oamenii au devenit imuni faţă de Evanghelie, şi numai ici şi
acolo se ajunge la credinţă.
Noi vrem să trăim o viaţă de credinţă exemplară în oraşul nostru, care este considerat
Mecca corupţiei. Trăim şi lucrăm ca cetăţeni normali cehi, şi depunem aproape în fiecare
zi mărturie prin cuvânt şi faptă. Practicarea credinţei adevărate ne costă, dar se
merită.
Suntem convinşi că Dumnezeu „are un popor numeros în oraşul nostru“, aşa cum i-a
spus şi apostolului Pavel (Fapte 18:10), chiar dacă suntem confruntaţi cu ostilitate şi
respingere. Conform datelor statistice, Cehia este ţara cu cel mai ateu popor din lume.
Iar oraşul nostru de domiciliu, Liberec, este centrul ateismului, pe care duşmanul lui
Dumnezeu nu vrea să-l cedeze fără luptă.
16
Cuvântul lui Dumnezeu dă rod
Însă prin răspândirea Cuvântului Său Domnul aduce lumină într-un oraş întunecat.
Prima pocăire din oraş a avut loc după cinci ani. O tânără a căutat ajutor la uşa noastră.
Veronica nu avea decât 20 de ani, însă trecuse până atunci prin atâtea necazuri, ceea
ce altor oameni nu li se întâmplă într-o viaţă întreagă. Ea era un copil al străzii, nu avea
părinţi, şi de ani de zile trăia numai din furat. Experienţele ei îndelungate cu droguri, alcool,
sex şi abuz, îi ruinaseră trupul şi sufletul. Fusese tratată de mai multe ori la psihiatrie,
dar fără nici un rezultat.
Dumnezeu o trimisese la uşa noastră. Am luat-o la noi acasă, şi de atunci ea locuieşte
în familia noastră. Astfel ea a luat parte la citirea Bibliei şi la studiul biblic care avea
loc în sufrageria noastră. Dumnezeu a lucrat în mod minunat, iar după o jumătate de an
ea a înţeles că singura ei speranţă este Domnul Isus Hristos. El i-a iertat vina. Ea s-a
pocăit, prin aceea că I-a mărturisit Domnului Isus nenumăratele ei păcate, şi a primit harul
Său. Ea s-a pocăit sub ochii noştri şi este un copil al lui Dumnezeu.
Cu ea s-a întâmplat aşa cum scria Spurgeon: „L-am rugat să ne ierte, dar El ne-a dat
justificare; L-am rugat să Se îndure de noi, dar Domnul ne-a dat un har nemărginit; da,
har după har, şi spune: Da, eu te-am iubit mereu, de aceea te-am atras la Mine, numai
din bunătate“. Aceasta se întâmpla în anul 2004. Acum ea este o credincioasă fidelă,
zeloasă şi predată pe deplin Domnului.
Chiar şi copiii care în viaţa lor n-au auzit de Domnul Isus Hristos, învaţă în fiecare
duminică la şcoala noastră duminicală cum pot găsi pace cu Dumnezeu, Creatorul lor;
şi le predăm sistematic Cuvântul lui Dumnezeu. Unii dintre aceşti copii cunosc bine pe
marii teologi care vorbesc la radio în limba cehă, dar care evident nu-L cunosc personal
pe Mântuitorul lumii.
Este o bucurie de nedescris să vezi cum Dumnezeu cheamă şi schimbă pe fiecare în
parte, şi-l adaugă Bisericii Sale.
Revoluţie dură
În sens politic, s-a vorbit de o revoluţie de catifea în Cehoslovacia. Ea este radicală şi
definitivă. Conducerea comunistă rigidă a fost înlocuită fără forţă cu o conducere democratică.
Însă o revoluţie spirituală nu este de loc de catifea, deşi şi ea este radicală şi definitivă.
De ea este cuprins nu numai exteriorul, ci este schimbată radical inima fiecăruia în
parte. Totul devine nou, în adevăratul înţeles al cuvântului. Omul primeşte prin Domnul
Isus Hristos o relaţie vie şi veşnică cu Tatăl ceresc. Numai Dumnezeu poate produce
aşa ceva, nu omul.
17
În îndurarea Sa, Dumnezeu a răsturnat ignoranţa şi opoziţia mea, şi El a devenit
Domnul meu. Fie ca El să-Şi continue în Limerec adevărata Sa revoluţie prin Cuvântul
Său. Soţia mea şi eu dorim să-I stăm la dispoziţie ca slujitori credincioşi. A Lui să fie
gloria în toată veşnicia.
Zdenek Karásek, Liberec (Cehia)
Zdenek şi Nicola Karásek
împreună cu cei patru băieţi ai lor (2007)
Leave a comment and / or appreciate the article!
CLICK HERE :» http://www.radio-elshaday.de/
CLICK HERE :» http://www.radio-megapower.de/
CLICK HERE :» http://christliche-radiosender.blogspot.com/
CLICK HERE :» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen