„prin descoperirea lui Hristos, PARTEA 1 din 2
pe care au vestit‑o dumnezeieştii şi sfinţii Săi Apostoli,au întărit‑o sfintele Sinoade ecumenice”,
şi care este curăţită de orice
„micşorare, adăugire sau vreo schimbare oarecare”,
de către oameni prin acte calificate de Sfinţii Părinţi ca
„inovaţie, însufleţire a diavolului”1
Prefaţă
O astfel de carte era de mult aşteptată în librăriile şi în bibliotecile
noastre. Indiferent de „culoarea” confesională la care am aderat ori în
care ne‑am născut, avem nevoie să cunoaştem adevărul, fiindcă doar
,,Adevărul ne va face liberi”‑ Iisus Hristos.
Incursiunea în gândirea Bisericii din primul mileniu nu este un lucru
la îndemâna oricui şi de aceasta nu se poate preocupa oricine, pentru că
implică o mare voinţă şi o puternică determinare pentru adevăr. A săpa în
adâncurile înţelepciunii Bisericii, care e un fenomen unic pe pământ şi,
de acolo, să scoţi la lumină adevărul merită toată aprecierea noastră, a
cititorilor.
Scoaterea la lumină a poziţiei biblice a Părinţilor primului mileniu e
un prilej de bucurie pentru toţi cei ce Îl iubesc pe Dumnezeu şi Cuvântul
Lui cel Sfânt. Încercări de acest fel au mai fost la noi, dar această carte
reprezintă un studiu aproape exhaustiv, aducând în atenţia cititorului
teme sensibile care, de obicei, nu se discută, ci doar sunt crezute fără a
fi verificate.
În cursul istoriei celor două milenii de creştinism întâlnim personalităţi
marcante care şi‑au clădit viaţa şi învăţătura pe Sfânta Scriptură,
socotind‑o singura carte ce poate da autoritate unei biserici.
Atanasie cel Mare, episcop de Alexandria în secolul al IV‑lea,
mânat de grija ca în jurisdicţia sa creştinii să folosească doar cărţi sacre
autentice şi să le respingă pe cele false, scria despre importanţa celor
27 de cărţi ale Noului Testament următoarele: „Acestea sunt fântâni ale
mântuirii, care îi satură pe cei însetaţi prin cuvintele vieţii care le conţin.
Numai în acestea este proclamată învăţătura evlaviei. Nici un om să nu
adauge la acestea şi nici un om să nu scoată ceva din acestea.”
Urmaşi ai unei astfel de învăţături au existat tot timpul şi în orice
loc al Europei. Oamenii au îmbrăţişat Cuvântul Scripturilor şi au dorit să
vadă totul doar prin lumina Lui. Astfel au putut să răspundă fiecăruia care
8 Ernest W.E. Herman
întreba despre credinţa lor doar dintr‑o singură perspectivă – aceea a
lui Dumnezeu. Prin această carte vom vedea perspectiva lui Dumnezeu
exprimată de teologi doar prin călăuzirea Duhului Sfânt.
Subiectele acestei cărţi continuă să fie de actualitate în tot Estul
Europei, unde oamenii încă îşi mai caută drumul spre o modernitate
târzie. Dacă nu în urma unui demers raţional, atunci, fie şi prin puterea
intuiţiei, omul est‑european conştientizează că modernitatea autentică nu
poate începe de la Revoluţia franceză, ci de la Reformă. Omul recent,
trecut prin trauma ateismului, îşi caută drumul prin istorie luând în calcul
„adevărul lui Dumnezeu”. Adevăratele valori ale societăţii de mâine nu
trebuie să fie altele decât cele eterne.
Cunoaşterea lor din perspectivă biblică, întărită de mărturia Părinţilor
Bisericii, oferă cititorului, în acelaşi timp, lumina, dar şi liniştea minţii de
care avem atâta nevoie.
Cartea aceasta prevesteşte, atât pentru ţara noastră, cât şi pentru
partea noastră de Europă, zorii unui demers reformator la nivel spiritual şi
moral lăsând în urmă formalismul, indiferentismul şi chiar ignoranţa.
Daniel‑Cristian Florea
Licenţiat al Facultăţii de Teologie Ortodoxă
„Andrei Şaguna” din Sibiu
Cuvânt înainte
„Cine ar putea mărturisi adevărul fără să‑l cunoască sau
fără să‑l creadă?... Necunoaşterea şi improvizaţia (...) provoacă
grave confuzii în înţelegerea şi trăirea Adevărului eliberator.
Necunoaşterea precisă a scopului vieţii omului pe pământ şi
perspectiva ei eshatologică, necunoaşterea prezenţei reale
a lui Hristos printre noi la Sfânta Liturghie şi în alte Sfinte
Taine (...), necunoaşterea multor alte învăţături esenţiale ale
credinţei noastre, generează în mintea unor oameni o imagine
falsă a unui Dumnezeu imaginar, antropomorf, tolerant până
la nedreptate, cu slăbiciuni care‑L fac mai ‘înţelegător’ cu
patimile noastre căci ‘şi El a fost om’.
Nu este oare aceasta o formă rafinată de idolatrie: să
crezi într‑un Dumnezeu, Care se mai întâmplă să nu te vadă
când greşeşti sau Care îţi mai admite pasiuni carnale dintr‑o
omenească solidaritate în slăbiciune? Sau convingerea unora
că libertatea însăşi este o virtute care dă satisfacţie aceluiaşi
Dumnezeu (imaginar) deoarece ea nu s‑ar mai deosebi de
libertatea morală, adevărata virtute care alege binele şi
nu răul (căci aceasta din urmă este o robie), nu este tot o
rătăcire bine ticluită, datorată necunoaşterii, improvizaţiei şi
confuziei?”2.
„De interesul pentru Dumnezeu depinde viaţa noastră,
numai acesta poate da un sens vieţii noastre. Existenţa nu se
poate reduce la starea pământească”.3
„Poporul Meu va pieri, pentru că nu mai cunoaşte pe
Domnul... Pentru că tu ai trecut cu vederea cunoaşterea
Domnului, Eu te voi da la o parte din preoţia Mea. Şi fiindcă tu
ai uitat de legea Domnului, şi Eu voi uita pe fiii tăi”.4
10 Ernest W.E. Herman
David Barret, conducătorul unei echipe de cercetători preocupaţi de
studiul religiilor contemporane, ne face cunoscut că în anul 2008 existau
34.000 de grupări religioase creştine (denominaţiuni, secte, biserici
individuale neafiliate etc.).5 Se pare că este foarte dificil, dacă nu chiar
imposibil, să se cunoască numărul imens de religii din istoria omenirii.
Chiar dacă ar exista de încă o mie de ori mai multe, toate religiile
păgâne ale lumii (spunând păgâne ne referim la cele care originează
prin intermediul unui om din specia lui Adam cel păcătos), au un numitor
comun care le separă drastic de credinţa creştină în Mântuitorul Hristos.
Religiile păgâne, cele care au ca întemeietori oameni, sunt născocite de
un muritor, un om păcătos. Ele cer omului, fără excepţie, să facă ceva,
să îndeplinească o mulţime de ritualuri şi de sacrificii pentru a se mântui,
fără însă a da nimănui nici cea mai mică umbră de speranţă a mântuirii.
Pe deasupra, cele mai multe din ele se învârtesc în jurul individului
preocupat de religie, fără însă a căuta şi binele altora de lângă el. Religiile
acestea cer, dar nu oferă nimic. Iar ajutorul primit de pe urma unor astfel
de practici poate fi foarte bine comparat cu folosul obţinut de un om care,
în timp ce se afundă într‑o mlaştină de noroi, ar încerca disperat să se
tragă de păr în sus cu amândouă mâinile ca să se salveze. Acesta este
numitorul comun al tuturor religiilor inventate de oameni care au fost
vreodată şi care vor mai fi, oricât de multe ar mai apărea ele în viitor pe
bătrâna noastră Terra.
Cât despre credinţa salvatoare (mântuitoare) în Mântuitorul Iisus
Hristos lucrurile stau cu totul diferit. Iisus Hristos S‑a născut om, este om
din om adevărat (însă fără păcat) şi a trăit printre oameni. Dar naşterea
Lui a fost de la Duhul Sfânt, luându‑Şi trup omenesc din Fecioara Maria;
prin aceasta a devenit El capul unei noi creaţii (2 Corinteni 5:17). El S‑a
înomenit pentru ca noi să ne putem îndumnezei prin El. Prin firea Sa
umană S‑a înrudit cu noi pentru ca noi, la rândul nostru, acceptându‑L
prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt
(Tit 3:5), să ne putem înrudi cu Dumnezeu prin firea Lui dumnezeiască.
Unicitatea absolută a credinţei creştine rezidă tocmai din faptul că Iisus
Hristos nu este de pe Pământ, ci din cer. Hristos este om din om adevărat,
dar şi Dumnezeu din Dumnezeu adevărat; El a murit, dar a şi înviat a
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 11
treia zi după Scripturi; El îndumnezeieşte pe toţi aceia care‑L primesc
făcându‑i copii ai lui Dumnezeu născuţi din Dumnezeu (Ioan 1:11‑13);
El va veni a doua oară pe norii cerului ca să‑i ia pe toţi ai Săi cu Sine în
slavă. Siguranţa mântuirii aduse de El nu stă în ceea ce putem face noi
pentru El, aşa cum stau lucrurile cu toate celelalte religii, ci în ceea ce a
făcut El pentru noi; nouă ne rămâne numai să primim ceea ce a făcut El
pentru noi.
Acesta este fundamentul credinţei Ortodoxe, aceasta este temelia
adâncă şi veşnică a credinţei Ortodoxe. Această este credinţa care ne
este vestită de Părinţii Bisericii, păstrată cu grijă de Sfânta noastră Tradiţie
Ortodoxă şi întărită de cele mai luminate feţe bisericeşti ale vremurilor
pe care le trăim. Iar cartea de faţă şi‑a propus tocmai adâncirea acestui
adevăr şi analiza lui sistematică prin intermediul abordării unui mănunchi
de doctrine ortodoxe atât din perspectiva Scripturii, cât şi a Părinţilor
Bisericii.
Deoarece este atât de adevărat că „de cunoaştere duhovnicească
avem nevoie astăzi”6, lucrarea de faţă se adresează tuturor creştinilor
ortodocşi care doresc sincer şi cu toată inima să cunoască adevărul. Însă,
aşa cum ne arată Sfânta Scriptură, ca să fie cunoscut adevărul trebuie
să fie propovăduit şi auzit, căci „credinţa este din auzire iar auzirea prin
Cuvântul lui Hristos.”7 Şi cartea pe care o ţineţi în mâini este tocmai
unul din instrumentele alese de Dumnezeu în vederea propovăduirii
adevărului Sfintei Sale Scripturi pentru toţi aceia care sunt interesaţi să‑l
afle spre mântuirea lor.
Mi‑am început Cuvântul Înainte prin citarea celor patru opinii de
mai sus puse în litere italice aparţinând unor scriitori bisericeşti, iar
ultima culeasă din Sfânta Scriptură. Primul citat se deschide direct cu
o întrebare retorică, însoţită imediat de o listă succintă a câtorva urmări
cutremurător de grave care sunt rezultatul necunoaşterii adevărului.
Căci dacă gradul de spiritualitate al ortodoxiei de azi a ajuns să zguduie
din temelii conştiinţa unora dintre cei mai aleşi clerici ai creştinătăţii
ortodoxe, aceasta este tocmai din pricina necunoaşterii adevărului sau
a unei cunoaşteri superficiale care caracterizează o mulţime îngrijorător
12 Ernest W.E. Herman
de mare a creştinilor ortodocşi. Iar dacă cineva se simte deranjat de
afirmaţia aceasta privitoare la lipsa de cunoaştere a adevărului Scripturii,
cât şi al principiilor de viaţă creştină lăsate de Sfinţii Părinţi nu are decât
să facă următorul experiment. Abordaţi un număr oarecare de enoriaşi
care ies de la Sfânta Liturghie şi întrebaţi‑i ce ştiu despre mântuire,
potrivit cu Scriptura de pe altarul bisericii din care tocmai le‑a predicat
părintele, cât şi potrivit învăţăturilor Sfântului Ioan Gură de Aur – acesta
fiind unul dintre cei mai apreciaţi Părinţi ai Bisericii. Ascultaţi răspunsurile
şi veţi putea evalua singuri nivelul de cunoaştere a Scripturii. Iar urmarea
finală neînchipuit de gravă a necunoaşterii adevărului lui Dumnezeu şi,
mai ales, al lipsei de voinţă în a‑l cunoaşte este să ajungi să fii uitat de
Dumnezeu, pieirea de la faţa lui Dumnezeu pentru toată veşnicia (vezi
nota bibliografică 4). Tocmai de aceea am şi încheiat grupul de opinii de
mai sus cu înţeleapta cugetare rostită de preotul profesor dr. Dumitru
Stăniloae: „De cunoaştere duhovnicească avem nevoie astăzi” (vezi nota
bibliografică 5).
Cartea de faţă tocmai această nevoie a cunoaşterii Adevărului şi‑a
propus să o întâmpine. Credinţa ortodoxă, aşa cum ne‑a fost ea adusă
prin descoperirea lui Hristos, descoperită Sfinţilor şi dumnezeieştilor Lui
Apostoli, întărită de Sfintele Sinoade şi păstrată prin grija Sfinţilor Părinţi
ai Bisericii8 este adevărata credinţă care a fost dată sfinţilor odată pentru
totdeauna.9 Dar trebuie să o cunoaştem, şi tocmai acesta este obiectivul
cărţii pe care o ţineţi în mână. Căci cum am putea mărturisi un adevăr pe
care nu‑l cunoaştem şi, ca urmare, nici nu‑l credem?!
Lucrarea aceasta şi‑a propus să aducă la cunoştinţa tuturor celor
interesaţi elementele de temelie ale credinţei noastre ortodoxe, aşa cum
ne‑au fost ele aduse de descoperirea lui Hristos, vestită de dumnezeieştii
şi sfinţii Lui Apostoli, canonizate prin Sfintele Sinoade şi păstrate graţie
grijii aceluiaşi Duh Sfânt care S‑a folosit de Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi
Sfânta noastră Tradiţie să ajungă până la noi. După cum se poate
constata deja din chiar primele rânduri, cartea aceasta se prezintă
mai mult ca un fel de sinteză a unui volum mare de lucrări semnate de
nume cu mare prestigiu în cadrul scriitorilor bisericeşti, datând încă de
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 13
pe vremea Apostolilor şi până la cei din zilele de azi – Sfânta Scriptură
avându‑şi locul ei de căpetenie.
Considerând că este foarte benefic în direcţia conturării cu atât
mai accentuate a nevoii care a dus la aşternerea în scris a adevărurilor
prezentate pe paginile acestei cărţi, doresc acum să mai citez încă trei
scriitori bisericeşti care evidenţiază nevoia cunoaşterii:
a) „Una din îndatoririle de căpetenie ale fiecărui creştin
ortodox este de a şti ce crede şi cum crede; de a cunoaşte
cuprinsul dreptei sale credinţe, pentru a nu fi amăgit de
învăţături greşite şi deşarte. El, creştinul ortodox, este chemat
să‑şi însuşească această învăţătură cu mintea...”10
b) Arhimandritul Ioanichie Bălan înfierează ca păcat ce
se cere spovedit lipsa citirii cărţilor sfinte: „Nu citesc cu râvnă
cărţile sfinte ortodoxe, mai ales, Sfânta Scriptură, Filocalia,
Vieţile Sfinţilor şi scrierile Sfinţilor Părinţi, cheltuind timpul
vieţii mele în zadar.” 11
c) „Trebuie să reconsideri originile, să înţelegi (sesizăm
din nou nevoia de a cunoaşte – n.a.) sensul originar al
existenţei, cu deosebire cel religios.”12
Acestea sunt îndemnurile şi poruncile mai marilor noştri de care
trebuie să ne aducem aminte13 cu privire la îndatorirea noastră de
căpetenie de a cerceta Sfintele Scripturi împreună cu scrierile Părinţilor
Bisericii pentru cunoaşterea duhovnicească de care avem nevoie, pentru
a şti ce credem şi de ce credem ceea ce credem. Aşa cum s‑a spus deja
mai sus prin citarea Scripturii, lipsa de cunoştinţă se poate solda cu cea
mai mare tragedie a omului – petrecerea veşniciei împreună cu Satana şi
cu îngerii lui. Căci „unii dintre creştini... sunt cuprinşi de felurite superstiţii,
nemaiştiind (din nou lipsa de cunoaştere duhovnicească – n.a.) care
este adevărata cale ce duce sigur la mântuire, la Dumnezeu, şi cad în
prăpastia pierzării.”14 Deci nu e lucru de glumă cu nevoia cea mai mare a
vieţii noastre, aceea de a dobândi cunoaşterea duhovnicească.
14 Ernest W.E. Herman
Notă explicativă asupra metodei
utilizate pe parcursul cărţii în ceea
ce priveşte citarea diferiţilor autori
Anumite informaţii conţinute în acest subcapitol le veţi mai întâlni pe
întreg parcursul citirii cărţii. Aici însă le voi prezenta pe larg în vederea
limpezirii eventualelor nedumeriri ridicate de stilul în care au fost selectate
şi menţionate mărturiile, opiniile şi punctele de vedere ale tuturor autorilor
citaţi în cuprins. Este deosebit de important să fie cât mai bine înţeles
gândul călăuzitor al întocmirii conţinutului cărţii pe care o ţineţi în
mână. Altfel, timpul afectat parcurgerii ei nu‑şi va justifica valoarea. De
la un capăt şi până la celălalt al cărţii n‑am urmărit nimic altceva decât
conformarea cât mai aproape de desăvârşire cu fundamentul de bază,
temelia de nezdruncinat a ortodoxiei, exact aşa cum a fost ea enunţată.
Din momentul în care s‑ar trece cu vederea gândul acesta, din chiar acel
moment cartea şi‑ar pierde din valoarea ei. Iar gândul acesta este cum nu
se putea mai bine conturat prin intermediul unui citat extras din Epistola
Enciclica A Bisericii Una, Sfinte, Catolice şi Apostolice, Către Ortodocşii
de Pretutindeni. Vă invit să acordaţi o atenţie deosebită paragrafului
acestuia pe care‑l voi cita imediat. Acesta constituie scheletul întregii
lucrări pe care o vom parcurge împreună:
„Căci credinţa noastră, fraţilor, nu este de la oameni
şi prin om, ci prin descoperirea lui Hristos, pe care au
vestit‑o dumnezeieştii Apostoli, au întărit‑o sfintele Sinoade
ecumenice, au transmis‑o prin succesiune preamarii Dascăli
înţelepţi ai lumii şi a confirmat‑o sângele vărsat al sfinţilor
Martiri. Şi ţinem mărturisirea pe care am primit‑o curată de
la atâţia bărbaţi, evitând orice inovaţie ca pe o însufleţire a
diavolului; cel care primeşte inovaţie vădeşte nedesăvârşită
Credinţa ortodoxă cea propovăduită. Dar aceasta este
16 Ernest W.E. Herman
pecetluită ca desăvârşită, nesuferind nici micşorare, nici
adăugire, nici vreo schimbare oarecare, şi cel care îndrăzneşte
să facă sau să sfătuiască sau să cugete la aceasta, a şi tăgăduit
credinţa lui Hristos, s‑a şi pus de bunăvoie anatemei veşnice,
pentru blestem împotriva Duhului Sfânt, ca şi cum n‑ar fi
vorbit drept în Scripturi şi prin Sinoadele ecumenice...”15
Tot folosul citirii acestei cărţi atârnă de înţelegerea cât mai
pătrunzătoare a declaraţiei făcute mai sus. Vă fac cunoscut de la bun
început, fără nici un ocol şi fără nici o reţinere: în cartea pe care o ţineţi
în mâini, n‑am lăsat nimic să apară din cele ce mi‑au apărut ca fiind în
dezacord cu această declaraţie a mai marilor noştri, ci am căutat să
prezint credinţa pe care am primit‑o curată de la atâţia bărbaţi, evitând
orice inovaţie ca pe o însufleţire a diavolului, urmând astfel neabătut linia
trasată de înaintaşii noştri şi propovăduită de înaltele feţe bisericeşti ale
vremurilor pe care le trăim.
Pentru aceia care ar putea găsi idei noi în cartea aceasta recomand
să le filtreze prin prisma declaraţiei enunţate mai sus, deoarece eu am
ţinut cu toată tăria şi sfinţenia a nu trece peste descoperirea lui Hristos,
vestită de dumnezeieştii Lui Apostoli, nici peste hotărârile Părinţilor
Bisericii, ale Sinoadelor şi ale tuturor acelora pe care Hristos i‑a folosit în
a aduce până la noi, cei de astăzi, mesajul Lui, tot atât de viu şi proaspăt
ca şi cel de acum 2.000 de ani. Dacă găseşte cineva o nepotrivire între
gândurile promovate pe paginile cărţii şi declaraţia de mai sus, acel
cineva are datoria sfântă din partea lui Dumnezeu să‑mi atragă cât mai
grabnic atenţia. Chiar dacă am făcut aşa ceva din neatenţie, credinţa
noastră Ortodoxă nu are voie să sufere cu nimic. În acelaşi timp însă, tot
ceea ce găsiţi în concordanţă deplină cu declaraţia de pe pagina de mai
sus, luaţi şi împliniţi! Căci, altfel, ce temei ar mai avea numele nobil de
creştin ortodox pe care‑l purtăm?!
Şi acum, după ce sper că s‑a înţeles faptul că gândul meu călăuzitor
este cunoaşterea bazelor adevăratei noastre credinţe Ortodoxe, aşa
cum au fost ele puse de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii, am să vă fac
cunoscut că, în afară de Omul Iisus Hristos, Dumnezeu din Dumnezeu
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 17
adevărat şi om din om adevărat ‑ dar fără păcat! ‑, TOŢI oamenii sunt
în pericolul de a spune lucruri şi de la ei, nu numai de la Dumnezeu.
Afirmaţia aceasta cutezătoare, privindu‑i pe Apostoli, are la bază textul
de la Galateni 1:8‑9: „Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar
veni să vă propovăduiască o Evanghelie deosebită de aceea pe care
v‑am propovăduit‑o noi, să fie anatema!” Spunând acestea, apostolul
Pavel stabileşte două adevăruri. În primul rând, ne aduce la cunoştinţă
că el însuşi se află în orice moment în primejdia de a spune lucruri care
vin de la el (incluzându‑se şi pe sine în pronumele personal noi), lucruri
contrare celor inspirate lui de către Duhul Sfânt pe paginile Evangheliei
şi, că, de asemenea, oricine se află într‑o astfel de primejdie. În al doilea
rând ne atrage atenţia că, dacă astfel se va întâmpla vreodată chiar cu
el (adică el însuşi ar mai veni mai târziu cu spuse contrare celor de pe
paginile Evangheliei), să nu le primim!
Urmând astfel indicaţiile Cuvântului lui Dumnezeu din Epistola către
Galateni, m‑am pus foarte serios în gardă ori de câte ori am adus un
citat sau celălalt, căutând să‑i probez veridicitatea aşezându‑l alături cu
descoperirea lui Hristos de pe paginile Scripturii. Astfel, ori de câte ori
am găsit gânduri controversate ale unui autor, rămânând fidel declaraţiei
făcute în Enciclica adresată Ortodocşilor de Pretutindeni citată mai sus,
am lăsat autorului ideile care veneau de la el, şi am trecut în cartea de
faţă numai pe acelea care sunt conforme cu adevărata noastră credinţă
Ortodoxă.
Procedând în felul acesta am urmat, în acelaşi timp, şi indicaţiile
unuia dintre foarte respectaţii Părinţi ai Bisericii, Sf. Chiril al Ierusalimului:
„Nici chiar pe mine, care‑ţi vorbesc acestea, să nu mă crezi dacă nu vei
primi din Dumnezeieştile Scripturi dovada celor ce‑ţi vorbesc. Mântuirea
noastră constă în dovezile Dumnezeieştilor Scripturi”.16 Şi cât de
armonizată este atitudinea acestui sfânt cu porunca Scripturii, se vede
limpede din apărarea Sf. Ap. Petru faţă de sinedriu: „Judecaţi voi singuri
dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât
de Dumnezeu.”17
Cred că în urma prezentării comentariilor de mai sus a devenit clar
pentru orice cititor gândul care ne călăuzeşte în cartea aceasta şi că, mai
18 Ernest W.E. Herman
ales, suntem în desăvârşit acord cu linia credinţei noastre ortodoxe care
se întemeiază pe descoperirea lui Hristos, insuflată de Duhul Sfânt al lui
Dumnezeu pe paginile Sfintei Scripturi şi urmată întocmai de către Sfânta
noastră Tradiţie.18
Introducere
Scurt cuvânt introductiv
„Trebuie ca propovăduirea evanghelică sfântă şi
Dumnezeiască a răscumpărării noastre să fie vestită de către
toţi aşa neschimbată şi să fie crezută în veci aşa de curată,
cum a descoperit‑o dumnezeieştilor şi sfinţilor Săi Ucenici,
Mântuitorul nostru... şi, în sfârşit, aşa neatinsă cum ne‑au
predat‑o de obşte atâţia şi atât de mari de Dumnezeu purtători
părinţi ai Bisericii, cei de la marginea Pământului care au
repetat aceleaşi graiuri şi au învăţat până la noi, în sinoade de
fiecare în parte... Învăţătura Bisericii creştine trebuie păstrată
curată, aşa cum ne‑a fost lăsată de Mântuitorul, transmisă de
Sfinţii Apostoli, de Părinţi şi de sinoade.”19
Autorul acestei cărţi este un slujitor drept credincios al lui Hristos
care dă slavă lui Dumnezeu după învăţătura Sfintei Scripturi şi a sfinţilor
Părinţi ai Bisericii. Sunt un înfocat apărător al dreptei credinţe, al acelei
credinţe pe care o moştenim de la înaintaşii noştri, pionierii credinţei,
Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Numesc credinţa ortodoxă ca pe credinţa mea
prin aceea că mi‑am însuşit‑o în întregime ca învăţătură şi ca normă de
viaţă. Voi fi foarte recunoscător fiecărui cititor al acestei cărţi care‑mi
va sesiza cea mai mică abatere de la învăţătura originară a credinţei
ortodoxe, aşa cum a fost ea primită prin descoperirea lui Hristos şi
încredinţată dumnezeieştilor şi sfinţilor Săi Apostoli. De asemenea, dacă
cineva semnalează orice fel de disonanţă între ceea ce este credinţa
ortodoxă la origine şi felul cum o prezint eu şi nu‑mi face cunoscută
abaterea mea cu scopul de a mă îndrepta, va face aceasta pe cheltuiala
sa înaintea lui Dumnezeu. Şi iarăşi, dacă cineva îmi aduce argumente prin
care‑mi demonstrează că m‑aş fi abătut de la credinţa noastră ortodoxă
primită prin descoperirea lui Hristos, vestită de dumnezeieştii şi sfinţii
20 Ernest W.E. Herman
Lui Apostoli, iar eu nu iau aminte şi nu mă pocăiesc de abaterea mea,
vinovat să fiu atunci eu înaintea lui Dumnezeu pentru păcatul neascultării
de descoperirea Fiului Său ‑ temelia scumpă a credinţei noastre!
Ceea ce urmează să citiţi pe paginile acestei cărţi este încercarea
mea de a reconsidera bazele şi temeiurile adevăratei noastre credinţe
ortodoxe, aşa cum a fost ea primită prin descoperirea lui Hristos
vestită de dumnezeieştii şi sfinţii Săi Apostoli. Pe lângă dovezile luate
din descoperirea lui Hristos (adică din Sfânta Scriptură) am adunat în
această lucrare mărturii ale celor mai competente foruri ortodoxe şi ale
celor mai respectaţi teologi ai ortodoxiei din toate vremurile, începând cu
vremea Bisericii primare. Prin urmare, nu va fi vorba aici de propriile mele
convingeri, ci scopul primar al acestei prezentări este ca în cea mai mare
parte a materialului să folosesc citatele Scripturii, ale Sfinţilor Părinţi şi
ale diverşilor scriitori bisericeşti şi teologi ortodocşi.
Noi trebuie să rămânem neabătuţi în hotarele credinţei pe care
ne‑a hărăzit‑o Domnul Dumnezeul nostru prin moşii şi strămoşii noştri.
Porunca Sfintei Scripturi sună foarte limpede şi categoric: „Să nu muţi
hotarul... pe care l‑au aşezat strămoşii moşiei tale...”20 Şi tocmai aceasta
mi‑am propus şi eu să realizez prin materialul de faţă. Vreau ca urmând
îndemnurile preotului profesor Ion Buga să reconsiderăm originile, să
înţelegem sensul originar al existenţei, cu deosebire cel religios.
Aş vrea să fie foarte clar că, deşi conjunctura în care mă plasează
subiectul acestei lucrări mă obligă să fac apel la starea actuală a lucrurilor
din cadrul bisericii, obiectivul meu final nu este nici pe departe vorbirea
de rău a slujitorilor bisericii.
Iată care este atitudinea şi învăţătura corectă privind raportarea
la slujitorii Bisericii care îşi fac sau nu‑şi fac datoria cum trebuie: atâta
vreme cât cineva poartă o haină sfinţită în numele lui Dumnezeu, oricine
dispreţuieşte sau judecă pe un astfel de om îl dispreţuieşte şi‑L judecă
pe Dumnezeu al cărui nume a fost rostit peste omul acesta cu prilejul
hirotonisirii. Numai Dumnezeu are voie să‑l judece şi să‑l ţină responsabil
pentru abaterile lui de la legea lui Dumnezeu, pentru că numele lui
Dumnezeu a fost rostit asupra lui cu prilejul ungerii sale ca slujitor al
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 21
altarului. Are deci cineva curajul să se măsoare cu Dumnezeu şi să
judece pe acela peste care a fost rostit numele Lui?!
În ceea ce mă priveşte pe mine personal nu mă încumet la
a‑mi măsura puterile cu Dumnezeu. Cum spuneam, voi fi nevoit să
citez o seamă de mărturii depuse de preoţi ortodocşi care demască
îngrijorătoarele abateri de la credinţa pe care am moştenit‑o de la
strămoşii noştri. Veţi rămâne uimiţi ascultând ce au de spus teologi
ortodocşi competenţi despre starea critică în care se practică astăzi
credinţa ortodoxă dar, reţineţi!, acestea nu sunt mărturiile mele, ci ale
unor personalităţi demne de toată stima şi credibilitatea. Va trebui deci
să spunem lucrurilor pe nume, dar aceasta numai în vederea îndreptării.
Chemarea prelaţilor care vă vor vorbi prin paginile acestei lucrări este
aceea a profeţilor care vesteau poporului evreu abaterile lor de la Legea
lui Dumnezeu, le făceau cunoscute păcatele săvârşite şi apoi îi chemau
să le părăsească şi să se întoarcă la Dumnezeu.
Mai este un alt motiv pentru care nici eu şi nici un alt drept credincios
al lui Dumnezeu nu are voie să se îndeletnicească cu atacuri la adresa
slujitorilor altarului. Citim la Efeseni 6:12 că „lupta noastră nu este
împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva... duhurilor răutăţii care sunt
în văzduh”. Iată cu cine ducem noi lupta! Nu avem de luptat unii împotriva
altora, ci împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduh.
Nădăjduiesc astfel că veţi înţelege din start felul în care trebuie să
vă raportaţi la mărturiile de pe paginile acestei cărţi. Deşi sunt nevoit
să citez o seamă de înalte feţe bisericeşti care dau la iveală abaterile
săvârşite de la adevărata noastră credinţă, voi face aceasta ca să ştim
de la ce avem a ne întoarce, la ce trebuie să ne întoarcem, cât şi din
perspectiva iluminării cu atât mai strălucitoare a învăţăturii noastre de la
origine, curată şi nealterată, aşa cum ne‑a fost lăsată prin descoperirea
lui Hristos.
Încă o notă de avertizare trebuie să mai adaug în contextul de faţă:
tot ceea ce este scris în această lucrare nu este pentru oamenii care
se mulţumesc cu o religie de forme moarte şi ceremonii seci, pentru că
aceştia nu au nevoie de nimic nou. Ei îşi au religia lor moartă respectând
numai nişte ritualuri, practici de cult şi datini omeneşti, aşa cum le‑au
22 Ernest W.E. Herman
primit sub forma unui şir lung de obiceiuri şi tradiţii împrumutate de la
păgâni, mai ales în anii de început ai secolului al IV‑lea. Şi prin însăşi
faptul că sunt obiceiuri şi tradiţii inventate şi moştenite de la oameni
muritori, ba încă păgâni, acestea nu dau viaţă şi nu duc la viaţă. Iată
deci izvorul conflictului dintre credinţa ortodoxă modernă practicată prin
ritualuri şi ceremonii omeneşti şi cea primită la origine prin descoperirea
lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Astfel că ceea ce am scris eu pe paginile acestei cărţi se adresează
cu exclusivitate creştinilor care cred în Dumnezeul Cel Viu, în Dumnezeul
Scripturilor, în Dumnezeul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi în Mântuitorul viu
care a trăit pe Pământ, ne‑a răscumpărat din păcat şi pierzare, ne‑a lăsat
Cuvântul Său viu prin dumnezeieştii şi sfinţii Săi Apostoli şi ne‑a dat pe
Duhul Sfânt care este Persoana vie a Dumnezeirii. Numai unor astfel de
oameni înviaţi din moartea păcatului sau care vor să învie le vor servi
gândurile de mai jos. Nu vor avea vreun câştig din citirea acestei cărţi
decât aceia care, urmând preceptul Sf. Vasile cel Mare ora et labora
(roagă‑te şi munceşte)21, vor citi atenţi cartea, se vor ruga lui Dumnezeu
pentru lumina Lui cerească şi apoi vor munci, adică se vor strădui să
împlinească.
Oglinda creştinătăţii noastre ortodoxe, contemporane
Trecem acum la analizarea pierderii dureros de îngrijorătoare
a valorilor de bază ale ortodoxiei zilelor noastre, aşa cum ne este
prezentată de unele dintre cele mai respectate feţe bisericeşti. Aprecierile
şi calificativele acordate felului în care se practică, în general, ortodoxia,
făcute de către cele mai competente foruri şi personaje, vor constitui
justificarea pe deplin al semnalului de alarmă pe care vreau să‑l trag
cu putere prin scrierea de faţă. Dedic astfel acest capitol introductiv
prezentării unor păreri luate din scrierile importante ale tezaurului
literaturii ortodoxe contemporane, lucrări care exprimă cu regret
abaterile de la izvoarele credinţei noastre strămoşeşti. Dorinţa noastră
este să îndreptăm întreaga atenţie a cititorilor asupra opiniilor teologilor
contemporani cu o mare reputaţie în cadrul cultului creştin ortodox. Am
să încep astfel cu citate luate dintr‑o lucrare relativ recentă22. Vreau
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 23
însă, mai întâi, să‑l ascultăm pe preotul profesor Ion Buga, traducătorul
acestei cărţi în limba română, prezentându‑ne o analiză a stării ortodoxiei
contemporane, analiză care, luaţi aminte!, prezintă observaţiile unui
teolog român, nu ale lui Schmemann, autorul cărţii: „Este deja definitiv
recunoscută, analizată chiar până la saturaţie criza valorilor consumată în
acest veac. Şi dacă cele mai multe din valorile autentice au pierit sau au
fost marginalizate, cum putea să rămână netulburată şi neştirbită tocmai
lumea cea mai sensibilă şi mai fragilă, lumea liturgică?... Avertismentul
este valabil în orice domeniu, dar nicăieri nu‑i mai adevărat decât în
universul liturgic. Cu mult înainte de a fi dărâmat templul de la Ierusalim,
formalismul făcuse din el o peşteră a morţii în care a fost îngropat şi Iisus
Hristos pentru a‑i da viaţă din interior, cu moartea pre moarte călcând. În
ultimă analiză, sensul suprem al Întrupării lui Hristos este cel liturgic; El
a venit pentru a răspunde la întrebarea esenţială unde să ne închinăm
(Ioan 4,20), iar răspunsul vizează tocmai formalismul ucigător şi mutaţia
închinării “în duh şi în adevăr”. Dar muntele formalismului ameninţă
necontenit adevărata închinare...
Ortodoxia pare încă netulburată şi automulţumită că nenorocirea
e în curtea vecinului fără să recunoască, cu frică şi cutremur, că nici
triumfalismul ortodox nu‑i mai puţin adormitor decât formalismul apusean,
fiindcă şi în Apus şi în Răsărit liturgicul, în cele mai multe situaţii, nu
depăşeşte nivelul unui funcţionarism, cel mult conştiincios. Este adevărat
că în Ortodoxie s‑a păstrat aproape neştirbită forma şi ne mândrim cu
lungimea slujbelor noastre. Este deja simptomatic faptul că poporul de
la ţară apreciază valoarea unei slujbe după lungimea ei; dar că nu mai
trăieşte evenimentul propriu‑zis este cu totul altă poveste...
Elementul liturgic de permanenţă, duhul autentic şi sensul originar
al cultului creştin, de‑a lungul veacurilor a suferit destule modificări,
de formă dar şi de fond.... Primejdia care ameninţă permanent este
aceea a unei hiperadaptabilizări a cultului creştin la posibilităţile, din ce
în ce mai comode, ale omului contemporan când, de fapt, adevărata
creştere trebuia să se întâmple exact invers ‑ ridicarea omului pe o linie
ascendentă nesfârşită spre măsurile dumnezeieşti ascunse în inima
închinării adevărate...
24 Ernest W.E. Herman
Trebuie să reconsideri originile, să înţelegi sensul originar al existenţei,
cu deosebire cel religios.
Denunţând interpretările eronate, practicile aberante, reducerile
de tot felul în spaţiul sacru al lui lex orandi autorul (este vorba despre
preotul Schmemann – n.a.) redescoperă creştinilor formalişti de azi
realitatea ultimă a cultului şi necesitatea ca această realitate cultică să
fie reactualizată deplin şi serios în viaţa credincioşilor. Altfel între credinţă
şi viaţă va rămâne acea prăpastie abisală asupra căreia avertizează
Mântuitorul Însuşi în nesfârşitul şi zguduitorul ‘vai vouă’, fariseilor făţarnici
‑ vezi Matei 23, 13 şi 35.”23
Comentariul acesta al preotului profesor Ion Buga la adresa pulsului
ortodoxiei este mai mult decât grăitor, punctând succint, cuprinzător şi în
cele mai reale culori devierea de la bazele credinţei noastre adevărate şi
demascându‑i necruţător abaterile.
Mai departe, condamnând cu vehemenţă practicile legate de
efectuarea botezului în bisericile zilelor noastre, autorul citat foloseşte
un calificativ foarte dur privind viziunea liturgică din vremurile pe care
le trăim prin cuvintele: „Viziune liturgică decadentă susţinută printr‑o
teologie decadentă şi ducând la o credinţă decadentă; astfel se prezintă
trista situaţie în care ne găsim astăzi şi care trebuie schimbată dacă
iubim cu adevărat Biserica şi dorim să redevină forţa care transformă
viaţa omului.”24
Un alt teolog ortodox renumit, Serghei Bulgakoff, face următoarea
constatare între ceea ce era creştinismul la început şi ceea ce a ajuns
acum: „Epoca creştinismului primitiv abia se aseamănă cu epoca
contemporană...”25
Aşa cum arătat deja mai sus, aceste comentarii şi aprecieri ale stării
jalnice de abatere de la esenţa credinţei noastre ortodoxe, stare la care
s‑a ajuns în vremea de faţă, aparţin preotului protopresbiter şi învăţător
al Bisericii, Alexandre Schmemann, îmbrăţişate cu toată puterea de către
traducătorul lucrării lui Schmemann, preotul profesor Ion Buga ‑ şi nu ştiu
care suflet ortodox cinstit nu ar fi de aceeaşi părere.
Calificative atât de dure ca cele de mai sus ar trebui să scandalizeze
inima fiecărui ortodox. A admite despre credincioşii Bisericii zilelor de azi
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 25
că sunt formalişti, dar mai ales că liturgicul, în cele mai multe situaţii, nu
depăşeşte nivelul unui funcţionarism, cel mult conştiincios, că astăzi se
practică în biserici o viziune liturgică decadentă susţinută printr‑o teologie
decadentă şi ducând la o credinţă decadentă, sunt afirmaţii care ne
conving fără echivoc că trăim, citez acum din nou pe preot profesor Ion
Buga, vremuri de mare rătăcire şi de criză spirituală, cum nu a cunoscut
lumea niciodată.
Revenind acum la lucrarea lui Schmemann, amintim că preotul
profesor Ion Buga, care este traducătorul cărţii, ne aduce şi soluţia
concretă şi eficientă a rezolvării crizei, soluţie care constituie inima
tematicii gândurilor pe care le veţi întâlni pe paginile cărţii noastre. Soluţia
lui ne este prezentată prin cuvintele de mai sus: „Trebuie să reconsideri
originile, să înţelegi sensul originar al existenţei, cu deosebire cel religios”.
După ce subliniază starea ortodoxiei de azi, arătând că „Elementul liturgic
de permanenţă, duhul autentic şi sensul originar al cultului creştin... a
suferit destule modificări, de formă dar şi de fond...” (reţineţi deci că este
vorba de modificări de fond), preotul profesor Ion Buga ne cheamă la
reconsiderarea originilor, adică întoarcerea la bazele credinţei noastre
ortodoxe. Şi care este aceea? Care ar putea să fie alta, decât credinţa
primită prin descoperirea lui Hristos, vestită de dumnezeieştii şi sfinţii Săi
Apostoli, mărturisită de Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi întărită prin Sfintele
Sinoade ecumenice?!
Cartea aceasta şi‑a propus ca temă reconsiderarea originilor,
înţelegerea sensului originar religios al credinţei. Şi vom face aceasta,
dacă va vrea Dumnezeu, folosindu‑ne nu numai de Scriptură, ci şi de o
serie de documente istorice din domeniul patristicii, al istoriei Bisericii şi
a diferiţilor scriitori bisericeşti creştini care îmbogăţesc tezaurul literaturii
ortodoxe.
Iată acum subiectele care vor fi dezbătute în lucrarea de faţă. Şi
vom face lucrul acesta, dacă va voi Dumnezeu (spunem şi noi, citând
textul de la Evrei 6:3):
‑ Biblia şi Sfânta noastră Tradiţie;
26 Ernest W.E. Herman
‑ Pocăinţa;
‑ Crucea;
‑ Botezul;
‑ Naşterea de sus/din nou;
‑ Preot şi preoţie;
‑ Închinarea şi iconologia (învăţătura despre icoane);
‑ Cultul sfinţilor şi învăţătura despre moaşte, mântuirea după
moarte;
‑ Mariologia (învăţătura despre cultul Maicii Domnului).
Amintesc din nou că toate discuţiile pe care le vom purta pe marginea
temelor sus amintite se vor face din perspectiva strictă a descoperirii lui
Hristos, aşternută în scris de către dumnezeieştii şi Sfinţii Săi Apostoli în
Sfânta Scriptură şi canonizată de Sfintele Sinoade ale Bisericii, cât şi din
perspectiva scrierilor sfinte ale Bisericii. În cadrul fiecărui subiect expus
aici vom începe cu descoperirea lui Hristos, adică punctul de vedere al
Bibliei şi, apoi, vom continua cu felul în care este abordat subiectul de
către Sfinţii Părinţi.
Maniera de raportare la scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii
În ceea ce priveşte punctele de vedere ale Sfinţilor Părinţi pe care
le voi prezenta trebuie neapărat să fac cunoscut modul în care mă voi
raporta la spusele lor. Cu privire la citarea Sfinţilor Părinţi pe parcursul
acestei lucrări, voi lua în calcul următoarele considerente:
a) Mai întâi, sunt dator să amintesc că Sfinţii Părinţi ai Bisericii
sunt aceia care au pus bazele ortodoxiei prin precizarea faptului
că ea îşi are rădăcinile în descoperirea lui Hristos, vestită
de dumnezeieştii şi Sfinţii Lui Apostoli. Şi tot Sfinţii Părinţi ai
Bisericii sunt aceia care au calificat orice „micşorare, adăugire
sau vreo schimbare oarecare” aduse descoperirii lui Hristos,
adică Sfintelor Scripturi, ca fiind drept inovaţie, însufleţire a
diavolului (vezi nota bibliografică 1). Aşadar, odată ce Sfinţii
Părinţi au mers atât de departe cu apărarea integrităţii Scripturii
până la a considera că orice fel de alterare a conţinutului ei este
însufleţirea diavolului, cine ar putea crede că ei înşişi ar fi capabili
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 27
să se încarce de un păcat atât de groaznic, atingându‑se de
integritatea Adevărului conţinut în Scriptură?! Această înţelegere
justifică din plin motivul pentru care au fost aduse pe paginile
acestei lucrări numai citatele care sunt aliniate perfect cu Sfânta
Scriptură.
b) Iar acum, după ce am stabilit că Sfinţii Părinţi nu ne vor
comunica niciodată în mod voit sau conştient vreun adevăr
care să aibă o umbră cât de mică de neconcordanţă cu Sfânta
Scriptură, cum rămâne cu o mulţime de scrieri care, mai mult
sau mai puţin, nu sunt în concordanţă cu adevărul Scripturii?
La întrebarea aceasta s‑ar putea da mai multe răspunsuri. Eu
însă mă mulţumesc să răspund, mai întâi, prin mărturia Sf. Chiril
al Ierusalimului: „Nici chiar pe mine, care‑ţi vorbesc acestea,
să nu mă crezi dacă nu vei primi din Dumnezeieştile Scripturi
dovada celor ce‑ţi vorbesc. Mântuirea noastră constă în dovezile
Dumnezeieştilor Scripturi”.26 Căci Sfinţii Părinţi, ca şi toţi scriitorii
bisericeşti, sunt şi ei oameni, supuşi slăbiciunii. Prin îndemnul de
mai sus al Sf. Chiril al Ierusalimului, Sfinţii Părinţi au recunoscut
deschis că şi ei ar putea spune oricând, din neveghere, lucruri
care să nu fie în armonie deplină cu adevărul Sfintei Scripturi.
Aceasta i‑a determinat să ne avertizeze serios asupra verificării
spuselor lor cu Scriptura şi a ne îndemna să nu le păstram decât
pe acelea care‑şi află acord perfect cu adevărul Sfintei Scripturi.
Iar acelora dintre cititorii care mi‑ar socoti ca o îndrăzneală
necuviincioasă afirmaţia că Sfinţii Părinţi ar putea greşi, le voi aduce ca
argument Sfânta Scriptură de la Galateni 1:8‑9. Dăm citire aici cuvintelor
care aparţin apostolului Pavel, omul care a fost răpit de Dumnezeu până
la al treilea cer şi, mai cu seamă, omul pe urmele căruia ne porunceşte
Duhul Sfânt al lui Dumnezeu să călcăm.27 Iată ce ne porunceşte Duhul
Sfânt, prin gura apostolului Pavel: „Dar chiar dacă noi sau un înger din
cer v‑ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v‑am vestit‑o, să fie
anatema! Precum v‑am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă
vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit, să fie anatema!”
28 Ernest W.E. Herman
Să luăm aminte la pronumele noi, folosit la persoana întâia plural,
pronume în care apostolul Pavel s‑a inclus şi pe sine. Ce vrea să ne
comunice Duhul Sfânt al lui Dumnezeu prin pana apostolului Pavel? Ce
vrea Pavel însuşi să ne spună prin aceste cuvinte? Ce altceva ar vrea să
ne arate decât că şi el însuşi ar putea fi ispitit vreodată ca, din neveghere,
să spună ceva care să nu se potrivească cu adevărurile primite de el
direct de la Dumnezeu prin descoperire.28 Astfel dar, dacă el, personal, ar
veni mai târziu cu „o altă Evanghelie decât aceea pe care v‑am vestit‑o”,
să fie anatema!
Reiau aici chestiunea apelului la scrierile Sfinţilor Părinţi, de data
aceasta evidenţiind felul în care se raportau ei înşişi la Sfânta Scriptură.
Trebuie ca, în felul acesta, având în vedere marele volum de citate din
partea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii pe care le vom aduce pe tot parcursul
lucrării de faţă, să creăm o bază solidă a înţelegerii privitoare la grija
extraordinară de care au dat ei dovadă în respectarea descoperirii lui
Hristos de pe paginile Scripturii.
Ascultând acum pe trei dintre Părinţii Bisericii vorbind despre felul
cum se raportau ei la Sfânta Scriptură şi înţelegând grija lor pentru
integritatea Cuvântului lui Dumnezeu, să nu ne oprim niciodată la opiniile
care nu sunt în acord deplin cu Sfânta Scriptură. Aşa cum spune Vicenţiu
de Lerin, „să nu ascultăm pe nimeni care introduce învăţături noi, oricât
de însemnaţi ar fi.”29
Sf. Policarp: „Cel ce răstălmăceşte cuvintele Domnului
după bunul său plac este primul născut al Satanei. Să ne
întoarcem la învăţăturile de la început.”30
Sf. Irineu: „Nici o tradiţie nu poate fi recunoscută ca
Apostolică, dacă nu este întemeiată pe Sfânta Scriptură şi
potrivită cu ea.”31
Sf. Atanasie cel Mare (sec. IV): „Acestea sunt izvoarele
mântuirii (cărţile canonice ale Noului Testament). Numai în
acestea se cuprinde doctrina credinţei, nimeni să nu adauge,
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 29
nici să scoată ceva din ele.”32 „Noi ne ţinem cu îndrăzneală
de dreapta credinţă pe temeiul Dumnezeieştilor Scripturi,
punând‑o ca un sfeşnic în candelabru.”33
Nădăjduiesc că acum s‑a înţeles temeinic motivul pentru care,
urmând neabătuţi poruncile Sfinţilor Părinţi de a nu ne depărta de
Adevărul Scripturii, nu vom cita pe paginile acestei cărţi decât opiniile
care se potrivesc cu Sfânta Scriptură. După ce i‑am ascultat pe cei mai
sus citaţi şi am văzut câtă grijă aveau ei de a se ţine strâns de Cuvântul
lui Dumnezeu, pe lângă anatemizarea de care am avea parte potrivit
Scripturii de la Gal. 1:8 dacă am proceda altfel, ne‑am încărca şi de
anatema Părinţilor Bisericii.
Lămurirea terminologiei folosită în titlu
Deoarece tema centrală a cărţii noastre are în vedere tocmai
întoarcerea la credinţa originară, socotesc deosebit de util să aprofundăm
însemnătatea termenilor care sunt folosiţi în definirea credinţei ortodoxe
la origine, aşa cum i‑am prezentat în titlu. Vom încerca astfel să‑i explicăm
mai pe larg.
a) Citim prima dată despre credinţa ortodoxă că ne este adusă prin
descoperirea lui Hristos.
Se cere aici o îndoită luare aminte la expresia descoperirea lui
Hristos, care este piatra de temelie, însăşi fundamentul şi structura de
bază a întregului edificiu al credinţei ortodoxe. N‑a existat niciodată
vreuna din miile de credinţe cunoscute de istoria lumii şi nici nu va mai fi
vreuna asemenea credinţei noastre ortodoxe!
Nu a fost şi nu va mai fi, deoarece nu este decât un Singur
Dumnezeu, Creator al tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute, care a trimis
pe Însuşi Fiul Său Iisus Hristos la noi să ia trup omenesc, dar fără păcat,
din Prea Curata Fecioară Maria! El, Fiul lui Dumnezeu, este Acela care
ne‑a adus descoperirea Singurului Dumnezeu, Tatăl. Însă, cât cu privire
la relaţia de Tată, trebuie să atragem atenţia asupra singurului mijloc prin
care Dumnezeu ne poate deveni Tată. El devine Tată numai pentru aceia
30 Ernest W.E. Herman
care primesc descoperirea lui Hristos, ca urmare a pocăinţei prin baia
naşterii celei de a doua şi înnoirea cu Duhul Sfânt.34
Nădăjduim că acum înţelegem mai bine motivul pentru care Sfinţii
Părinţi ai Bisericii nu numai că au întărit anatemizarea oricui s‑ar atinge
de textul sacru al descoperirii lui Hristos ci, la rândul lor, au pus ei înşişi
sub anatemă pe oricine ar îndrăzni să se atingă în orice fel de integritatea
textului descoperirii aduse de Hristos din partea lui Dumnezeu.35 Nu putem
decât să înţelegem că aveau neapărat cunoştinţă de episodul descris în
Scrisoarea lui Aristeas către Philokrates, cuprins între fragmentul 310 şi
316 (scrisoarea aceasta este o adunare laolaltă a mai multor fragmente).
Cu prilejul încheierii traducerii Septuagintei de către cei 70 (sau 72) de
înţelepţi evrei, estimată ca fiind făcută în jurul sec. III î.Hr. sub regele
Ptolemeu III, documentul amintit ne face cunoscut următorul episod:
„După ce s‑au citit sulurile, preoţii, cei bătrâni din grupul tălmăcitorilor,
şi, din partea comunităţii [evreieşti din Alexandria], conducătorii mulţimii
au zis: ‚Fiindcă traducerea a fost făcută în chip frumos şi sfânt şi cu
toată luarea‑aminte, e bine ca ea să rămână aşa şi să nu sufere nici o
schimbare’. Cuvintele acestea au fost însoţite de aclamaţiile tuturor.
Apoi au cerut să se rostească un blestem, după obiceiul lor, împotriva
oricui s‑ar apuca să schimbe textul, fie lungindu‑l, fie prescurtându‑l.
Lucru foarte bun pentru a‑l păstra în veci neschimbat. Când află de toate
acestea, regele se bucură nespus. Socotea că lucrarea fusese dusă la
îndeplinire cum nu se putea mai bine. I s‑a citit şi lui întregul text şi a
rămas uimit de înţelepciunea Legiuitorului. I‑a spus lui Demetrios: ‚Cum
de nici un istoric ori poet nu pomeneşte de cartea aceasta atât de veche şi
desăvârşită!?’ Demetrios i‑a răspuns: ‘Pentru că Legea aceasta e sfântă
şi vine de la Dumnezeu. Unii, care s‑au atins de ea, au fost pedepsiţi
de Dumnezeu şi s‑au lăsat păgubaşi’. [Demetrios] a mai spus că l‑ar fi
auzit pe Theopomp zicând că atunci când a vrut să povestească un pasaj
destul de lunecos din traducerea Legii, mintea i‑a fost zdruncinată mai
bine de treizeci de zile; şi că, într‑un moment de potolire, l‑a rugat pe
Dumnezeu să‑i dezvăluie pricina nenorocirii care se abătuse asupră‑i. Iar
după ce, printr‑un vis, i se arătă că pricina era faptul de a fi dorit, în chip
necugetat, să aducă înaintea oamenilor simpli [cuvinte dumnezeieşti]
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 31
el se astâmpără şi astfel îşi redobândi sănătatea [minţii]’. ‘Am aflat’ mai
zicea el ‘de la Theodotes, autor de tragedii, că şi acesta, vrând să pună
odată un pasaj tradus din Biblie într‑o piesă de‑a lui, s‑a ales cu glaucom
la amândoi ochii. Când şi‑a dat seama de unde i se trăgea nenorocirea,
s‑a rugat la Dumnezeu multe zile la rând şi aşa s‑a însănătoşit.”��
Să se acorde, astfel, toată atenţia asupra felului cum ne raportăm
la Sfânta Scriptură, care este descoperirea lui Hristos adusă din partea
Dumnezeului Cerului, al Pământului şi al tuturor celor văzute şi nevăzute.
Iar pentru cei care se numesc creştini ortodocşi atenţionarea aceasta
este cu atât mai serioasă. Aşa cum am arătat deja, ortodocşii care ar
îndrăzni să altereze cu ceva Sfânta Scriptură prin adăugarea tradiţiei
neîntemeiate pe Scriptură, prin scoaterea unor adevăruri din ea sau prin
alterarea textului sub orice formă posibilă se pun nu numai sub anatema
lui Dumnezeu, ci şi a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Şi lucrurile stau în felul
acesta deoarece „tot ce ne‑au lăsat ei, adică apostolii şi evangheliştii,
este ‘Descoperire’, revelaţie. Ei au scris sub inspiraţie divină. Scrierile lor
au fost canonizate de Biserică. Nimeni după ei nu mai poate face ceea ce
au făcut ei. Ei au descoperit de altfel, TOTUL. Tot ce era necesar pentru
mântuire. De aceea nici a‑şi aroga cineva numele lor, calitatea lor, nu
poate fi altceva decât o încercare vinovată de a continua în istorie ceea
ce nu se mai poate continua. Noi cei de după epoca apostolică nu mai
continuăm Revelaţia; noi o propovăduim… Facem cunoscută Evanghelia
care ne‑a fost dată de Mântuitorul şi de Evanghelişti, ucenicii Săi...”��
b) Acum urmează să spunem câteva cuvinte despre vestirea
acestei descoperiri a lui Hristos făcute de dumnezeieştii şi sfinţii
Săi Apostoli. Aşadar, credinţa ortodoxă are la bază descoperirea
lui Hristos vestită de către dumnezeieştii şi sfinţii Săi Apostoli.
Observăm din start că înseşi calificativele de dumnezeieşti
şi sfinţi atribuite scriitorilor Bibliei de către Sfinţii Părinţi ai
Bisericii ne atrag atenţia că scrierile de pe paginile Bibliei sunt
revelaţiile nemijlocite ale lui Dumnezeu, adică punerea în scris
a descoperirii lui Hristos. Şi demnă de toată importanţa este şi
observaţia lui George Remete36 pe care o face în cadrul punerii
în paralel a Tradiţiei şi a Sfintelor Scripturi: „Sfânta Scriptură
32 Ernest W.E. Herman
înseamnă Revelaţia supranaturală fixată expres în scris, în
aceeaşi generaţie care a primit‑o direct, oral...” Pentru că în timp
ce Apostolii şi toţi ceilalţi scriitori ai Bibliei au fost oameni, ei au
fost aleşi şi călăuziţi de Dumnezeu într‑un fel unic pentru a pune
în scris descoperirea lui Hristos. Ei sunt singurii oameni care au
primit revelaţia direct de la Dumnezeu, aşa cum este arătat mai
sus prin scrierea lui George Remete. În acelaşi timp însă trebuie
să ţinem neadormit în noi gândul că ei, Apostolii, sunt numai
scriitori, dar autorul Bibliei este Dumnezeu care ne‑a trimis
descoperirea Lui prin Fiul Său, Omul Iisus Hristos, Dumnezeu din
Dumnezeu adevărat şi om din om adevărat, dar fără păcat. TOT
ceea ce conţine Sfânta Scriptură este descoperirea lui Hristos
făcută nouă accesibilă şi inteligibilă prin scrierile dumnezeieştilor
şi sfinţilor Lui Apostoli, cărora le‑a fost încredinţată această
slujbă. Acela care nu se conformează integral Sfintei Scripturi,
acela nu se supune descoperirii lui Hristos propovăduită de
dumnezeieştii şi sfinţii Săi Apostoli, nici Părinţilor Bisericii şi, ca
urmare, nu merită nici să se numească ortodox!
c) Următorul element care descrie crezul adevăratei credinţe
ortodoxe şi care, în acelaşi timp, o defineşte puternic ca pe
credinţa cea unică ortodoxă este redat de expresia întărită de
Sfintele Sinoade ecumenice. Aici avem o referire expresă la
Sfinţii Slujitori ai lui Dumnezeu, Sfinţii Părinţi de care S‑a folosit
în canonizarea scrierilor sacre aduse prin descoperirea lui
Hristos. Aşadar, Dumnezeu, după ce ne‑a trimis descoperirea lui
Hristos, a încredinţat‑o dumnezeieştilor şi sfinţilor Lui Apostoli ca
să ne‑o lase nouă în scris şi, după aceea, a încredinţat scrierile
sfinte altor oameni ai Lui ca să le canonizeze. Scriptura a devenit
astfel un TOT integral al Cuvântului lui Dumnezeu. TOT ceea ce
este în Scriptură este de folos în vederea mântuirii omului.
Vom zăbovi puţin asupra unei lămuriri care se cere făcută la punctul
acesta. Este adevărat că, aşa cum spune la Ioan 20:30, „şi alte minuni a
făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta”.
Dar să luăm aminte la ceea ce ne comunică acest verset. Aici nu ni se
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 33
vorbeşte despre învăţăturile lui Iisus, ci despre minunile lui Iisus prin
cuvintele „a făcut ... alte minuni”. Nu spune că Iisus a zis, ci că Iisus a
făcut. Şi chiar presupunând că ar fi vorba despre învăţăturile lui Iisus,
chiar şi în cazul acesta avem versetul imediat următor (31) unde ni se
spune foarte clar şi lămurit că “lucrurile acestea (referindu‑se la cele
scrise şi cuprinse în Scriptura canonizată de Sfintele Sinoade) au fost
scrise, pentru ca voi să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu;
şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui”. Dumnezeu nu ne‑a mai lăsat
alte scrieri de valoare egală cu Scriptura. Şi nici Sfintele Sinoade nu mai
recunosc alte scrieri ca provenind direct, oral din partea lui Dumnezeu,
exact aşa cum ne‑a făcut cunoscut şi mitropolitul Ardealului, Antonie
Plămădeală (vezi nota 35). Înţelegem, astfel, că oricine îndrăzneşte să
scoată sau să adauge ceva de la Sfânta Scriptură face lucrul acesta
atât împotriva Lui Dumnezeu, autorul Scripturii, cât şi împotriva Sfintelor
Sinoade care au canonizat aceste scrieri sacre.
d) Mai avem o menţiune în titlul de mai sus care defineşte credinţa
ortodoxă. Este vorba despre păzirea credinţei de orice
„micşorare, adăugire sau vreo schimbare oarecare” de către
oameni prin acte calificate de Sfinţii Părinţi ca „inovaţie,
însufleţire a diavolului”.
Deşi am vorbit deja mai sus despre păstrarea integrităţii descoperirii
lui Hristos aşa cum ne‑a fost ea lăsată prin dumnezeieştii şi sfinţii Săi
Apostoli, vreau numai să atrag atenţia asupra expresiei „inovaţie,
însufleţire a diavolului”. Aşadar, nu e lucru de glumă cu ortodoxia!
Ortodox nu are voie să se numească decât acela care nu micşorează cu
nimic adevărul Evangheliei, nu‑i adaugă alte învăţături şi nu‑i aduce nici
un fel de schimbare. Să luăm aminte la calificativul „inovaţie, însufleţire
a diavolului” citat mai sus, pe care‑l dau Sfinţii Părinţi ai Bisericii tuturor
celor care îndrăznesc să aducă orice fel de modificare la scrierile Bibliei!
Expresia este foarte dură, dar nu aparţine autorului acestei cărţi, ci este
un citat extras din Canoanele Bisericii Ortodoxe. Apoi, însăşi Sfânta
Scriptură ne avertizează la cartea Proverbe 30:6: „Nu adăuga nimic la
cuvintele Lui, ca să nu te tragă la socoteală şi să fii găsit de minciună!”
34 Ernest W.E. Herman
Cu aceste explicaţii am încheiat descrierea termenilor care ne sunt
prezentaţi în titlul acestei lucrări ca definind adevărata credinţă ortodoxă,
aşa cum ne‑a fost ea adusă prin descoperirea lui Hristos şi ajunsă până
la noi prin scrierile dumnezeieştilor şi sfinţilor Săi Apostoli.
Doresc acum să mă întorc puţin la felul în care este astăzi practicată
credinţa ortodoxă şi să prezint opinia unui alt teolog cu privire la starea
actuală a credinţei ortodoxe faţă de ceea ce era ea la origine. Căci acum,
după ce am vorbit atât de mult despre bazele adevăratei noastre credinţe
ortodoxe, ne va fi mai uşor să observăm drastica deosebire dintre cum a
fost primită la origine şi cum este practicată azi. Lucrarea pe care am să
o citez este primul volum dintr‑o serie de şase volume în curs de apariţie.
Demn de toată atenţia este faptul că autorul amintit ne aduce în faţă
documente istorice autentice ale ortodoxiei de la originea ei, peste care
au trecut aproape două mii de ani şi care sunt validate în vremea noastră
actuală de către cele mai competente surse şi de către cei mai luminaţi
creştini ortodocşi ai zilelor noastre. Din cartea amintită dau citire la două
texte: „Aşa cum arăta mitropolitul Ioannis într‑o conferinţă ţinută pe 4
Decembrie 1999 la Balamand în care a vorbit despre Biserica Ortodoxă
şi mileniul III, privind retrospectiv la secolul XX ortodocşii au motive atât
de bucurie cât şi de dezamăgire... Dezamăgirile sunt legate de: eşecul
încreştinării reale a lumii, de tragica diviziune a creştinătăţii perpetuate
şi în mileniul III, de insuccesul unei comunicări reale în termeni vii a
Evangheliei şi tradiţiei ortodoxe reduse, de cele mai multe ori, la forme
şi formule defensive afirmate fundamentalist şi confesionalist...”37 Iar în
citatul următor autorul face nişte descrieri a ortodoxiei de azi în termeni
ce ar trebui să zguduie puternic pe fiecare creştin ortodox. Să‑l ascultăm:
„Dificultăţile credinţei creştine în Europa de azi ‑ evidente în contestările
publice ale moralei tradiţionale şi în neasumarea „rădăcinilor” ei creştine
în constituţia Uniunii Europene ‑ se văd în estomparea temelor „creaţiei”
şi „născutului” ca dar şi dat divin, şi a responsabilităţii pentru ele în
favoarea făcutului, productivităţii şi eficienţei tehnologice fără limite şi
control etic; în reducţia materialistă a eshatologiei şi înlocuirea utopiei
marxiste cu cea liberală a plăcerii şi prosperităţii generalizate; precum
şi, mai ales, în metamorfozele elocvente ale hristologiei tradiţionale: nu
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 35
ne mai place să vedem în Iisus pe Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu
întrupat, răstignit şi înviat în Duhul Sfânt pentru înfierea şi înveşnicirea
noastră în taina Tatălui, ci vrem doar pe Iisus omul, fratele nostru în toate,
inclusiv în păcat.”38
Urmează acum să dăm curs câtorva observaţii pe marginea textului
reprodus de Ion I Ică jr. S‑au scurs două mii de ani de la acceptarea
descoperirii lui Hristos ca bază a credinţei ortodoxe, până la concretizarea
conţinutului ei de bază în numai câteva cuvinte de către autorul amintit.
Nu putem decât să tragem concluzia că, într‑adevăr, avem de‑a face cu
Adevărul cel veşnic nou şi neschimbat al lui Dumnezeu.
Citatul amintit foloseşte termenii „creaţie şi născut ca dar şi dat
divin”, apoi „Iisus, Domnul Hristos... răstignit şi înviat... pentru înfierea...
noastră”. Aceasta este esenţa mesajului descoperirii lui Hristos. Aducerea
la fiinţă a unei creaţii noi al cărei cap este Omul Hristos Iisus (2 Corinteni
5:17) este un „dar şi dat divin”. În orbirea rătăcirii în care l‑a dus Satana,
omul creat a făcut imposibilă încercarea de a‑i dovedi Creatorului că nu
are nevoie de intervenţia Lui. Aşa gândea când, în loc să‑şi mărturisească
neascultarea, s‑a încumetat să facă dovada că se poate reabilita prin
propriile lui mijloace făcându‑şi şorţurile acelea din frunze de smochin
(Facerea 3:7 – Anania). Dar tot Dumnezeu a trebuit să dea soluţia finală.
Şi El a dat, de unde avem acel „dar şi dat divin” menţionat de Ioan I
Ică jr. – a dat pe Fiul Său Iisus Hristos, portretizat acolo prin sacrificarea
animalelor. Căci cum ar fi putut biata creatură, care mai era pe deasupra
şi răzvrătită împotriva Creatorului, să se ridice la starea Omului cel nou,
pe care‑L avea în vedere Dumnezeu?
Al doilea citat pe care l‑am extras din spusele diaconului Ion I Ică
jr. este „Iisus Hristos răstignit şi înviat pentru înfierea noastră”. Aici este
toată taina mântuirii! Pentru că noi fiind morţi în păcatele şi fărădelegile
noastre (Col. 2:13), cum am fi putut ajunge vreodată înapoi decât prin
înviere? Dar cum am fi putut învia noi singuri, aşa de capul nostru? A
văzut cineva vreodată un mort care să se scoale din coşciug, hotărât să
învieze? Cu atât mai puţin am putea crede că vreun om mort în păcatele
şi fărădelegile sale ar putea să facă ceva prin sine însuşi ca să ajungă
în starea de curăţie şi sfinţenie a lui Hristos. Şi, apoi, starea de fii ai lui
36 Ernest W.E. Herman
Dumnezeu pe care o căpătăm prin pocăinţă, botez şi înnoirea cu Duhul
Sfânt de la Tit 3:5 este o stare pe care n‑a avut‑o nici chiar Adam în
grădina Edenului. Adam a fost făcut de Dumnezeu, creştinul este însă
născut din Dumnezeu. După cum Hristos Omul a fost născut prin Duhul
Sfânt, tot aşa sunt toţi oamenii care‑L primesc pe El prin pocăinţă urmată
de botez (Marcu 16:16) ‑ născuţi din Duhul Sfânt. Binecuvântează Sfinte
Dumnezeule pe robul Tău, diacon Ioan I Ică jr., pentru strălucitoarea
lumină pe care ne‑a adus‑o!
I. Biblia, şi Sfânta noastră Tradiţie
În cadrul acestui capitol vom vorbi despre descoperirea lui Hristos,
Biblia, şi apoi despre Sfânta noastră Tradiţie. Cu privire la Biblie, vom
căuta să ne întărim credinţa în ea ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu,
atotsuficient în vederea mântuirii noastre39; cu privire la Tradiţie vom
căuta să o analizăm din perspectiva Părinţilor Bisericii, începătorii ei,
dovedind cu cele mai autorizate documente istorice care atestă adevărul
exprimat de către Sf. Irineu: „Nici o tradiţie nu poate fi recunoscută ca
Apostolică dacă nu este întemeiată pe Sfânta Scriptură şi potrivită cu
ea.”40 Şi, rămânând fideli metodei noastre de lucru, vom analiza aceste
subiecte prin prisma Scripturii şi a Tradiţiei. Desigur, deoarece adevărata
noastră credinţă are la bază descoperirea lui Hristos, prima, ultima şi
singura sursă suficientă în sine nu poate fi decât Scriptura. Dar, având
în vedere că suntem asaltaţi de o seamă de creştini care ridică păreri
omeneşti la acelaşi nivel cu Scriptura, vom aduce mărturii şi din scrierile
unor Sfinţi Părinţi şi ale unor scriitori bisericeşti care, la rândul lor, acordă
Sfintei Scripturi locul ce i se cuvine ca fiind experiatio lui Dumnezeu.
Vrem neapărat să se înţeleagă că adevărata credinţă ortodoxă nu are altă
temelie în afară de descoperirea lui Hristos şi că, prin urmare, adevărata
Tradiţie ortodoxă este numai aceea care are ca temelie Sfânta Scriptură.
Biblia
a) Începem aşadar cu ce zice Scriptura, descoperirea lui Hristos,
despre ea însăşi:
Ioan 12:48‑49: „Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu
primeşte cuvintele Mele are judecător ca să‑l judece: cuvântul
pe care l‑am spus, acela îl va judeca în ziua de apoi. Pentru că
Eu n‑am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M‑a trimis, Acesta Mi‑a
dat poruncă ce să spun şi ce să vorbesc.”
38 Ernest W.E. Herman
Să luăm aminte că aici ne vorbeşte direct Mântuitorul, referindu‑Se
la descoperirea pe care a adus‑o El de la Dumnezeu Tatăl şi ne‑a lăsat‑o
scrisă pe paginile Scripturii.
2 Timotei 3:16: „Toată Scriptura este însuflată de
Dumnezeu şi de folos...”
1 Petru 1:25: „...Cuvântul Domnului rămâne în veac. Şi
acesta este cuvântul, care vi s‑a binevestit.”
2 Petru 1:20‑21: „Aceasta ştiind mai dinainte că...
niciodată proorocia nu s‑a făcut din voia omului, ci oamenii
cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul
Sfânt.”
Acum, după ce am înţeles că Scriptura este Cuvântul insuflat al lui
Dumnezeu trebuie să spunem câteva cuvinte şi despre asigurările Bibliei
cu privire la faptul că ea conţine TOT ceea ce avem nevoie să cunoaştem
noi, oamenii, din partea lui Dumnezeu în vederea mântuirii. Şi facem
lucrul acesta pentru a dovedi atât din Biblie cât şi din canoanele Sfinţilor
Părinţi că TOT ceea ce a avut Dumnezeu de comunicat nouă oamenilor
din economia Noului Testament este cuprins în Scriptura în care El ne‑a
grăit nouă prin Fiul (Evrei 1:2). Iar cele ce ne‑au fost aduse prin Fiul şi
aşternute pe paginile Evangheliei Sale au fost scrise ca să credem în Fiul
lui Dumnezeu şi crezând în El să avem viaţa veşnică (Ioan 20:31).
1. În textul pe care l‑am redat deja mai sus este vorba despre
faptul că Toat ă Scriptura este... de folos... astfel ca omul lui
Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun”.
Biblia este, aşadar, atotsuficientă în ea însăşi, până la punctul de
a duce pe om la gradul superlativului absolut al sfinţeniei cerute
de Dumnezeu, până la starea de destoinicie desăvârşită în
vederea oricărei lucrări bune.
2. Următoarea dovadă a Scripturii privind atotsuficienţa ei în
materie de mântuire o găsim la Ioan 20:30‑31: „Deci şi alte
minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 39
în cartea aceasta. Iar acestea s‑au scris, ca să credeţi că Iisus
este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în
Numele Lui.”
Demnă de toată luarea aminte aici este următoarea observaţie:
după ce în versetul 30 ni se aduce la cunoştinţă că Iisus a mai făcut
multe alte semne care nu sunt scrise în cartea aceasta, Duhul Sfânt ne
face cunoscut în versetul imediat următor (31) că cele care sunt scrise în
cartea aceasta ne‑au fost scrise pentru ca noi să credem că Iisus este
Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să avem viaţa în Numele Lui.
Adică, deşi Iisus a mai făcut o sumedenie de alte lucruri în umblarea Lui
pe Pământ, ceea ce este scris în Cartea aceasta este TOT ce are omul
nevoie să cunoască în vederea mântuirii sale.
b) Poziţia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii cu privire la Scriptură.
Vom începe astfel chiar cu citatul folosit în titlul acestei lucrări,
extras din Epistola enciclică a Bisericii Una, Sfinte şi Apostolice, adresată
Ortodocşilor de pretutindeni.
i) „Temeiul credinţei ortodoxe este descoperirea lui Hristos făcută
dumnezeieştilor şi sfinţilor Săi Ucenici, aşa neatinsă cum ne‑au predat‑o
de obşte atâţia şi atât de mari de Dumnezeu purtători părinţi ai Bisericii;
este apoi întărită de Sfintele Sinoade ecumenice; este pecetluită ca
desăvârşită, nesuferind nici micşorare, nici adăugire, nici vreo schimbare
oarecare. Iar cel ce îndrăzneşte să facă sau să sfătuiască sau să cugete
la aceasta, a şi tăgăduit credinţa lui Hristos. Iar prin această tăgăduire
s‑a şi pus de bunăvoie anatemei veşnice, pentru blestem împotriva
Duhului Sfânt, ca şi cum n‑ar fi vorbit drept în Scripturi şi prin Sinoadele
ecumenice.” (vezi nota 1)
De o covârşitoare importanţă este şi cealaltă concluzie a autorului
pe care o stabileşte ca normă de credinţă pentru toţi creştinii ortodocşi.
El încheie cu spusa că acest document „stabileşte un principiu şi un
fapt: Învăţătura Bisericii creştine trebuie păstrată curată, aşa cum ne‑a
fost lăsată de Mântuitorul, transmisă de Sfinţii Apostoli, de Părinţi şi de
sinoade” (vezi nota 1).
40 Ernest W.E. Herman
Preot prof. Dr. Ioan Bria: „Duhul Sfânt nu mai adaugă
nimic la conţinutul divin al Evangheliei. O tradiţie care este
contrară Sfintelor Scripturi nu este o tradiţie ortodoxă. Tradiţia
recunoaşte că Scriptura este forma definitivă, conţinutul
infailibil al revelaţiei.”43
Antonie, mitropolitul Ardealului: „Tot ce ne‑au lăsat ei
(Apostolii şi Evangheliştii – n.a.) este ‚Descoperire’ revelaţie.
Ei au scris sub inspiraţie divină. Scrierile lor au fost canonizate
de Biserică. Nimeni, după ei, nu mai poate face ceea ce au
făcut ei. Ei au descoperit de altfel totul. Tot ce era necesar
pentru mântuire. De aceea nici a‑şi aroga cineva numele lor,
calitatea lor, nu poate fi altceva, decât o încercare vinovată
de a continua în istorie ceea ce nu se mai poate continua. Noi
cei de după epoca apostolică nu mai continuăm Revelaţia; noi
o propovăduim... Facem cunoscută Evanghelia care ne‑a fost
dată de Mântuitorul şi de Evanghelişti, ucenicii Săi...”��
Sf. Vasile Cel Mare: „Ceea ce‑i străin de Scriptură se
înlătură.”44
Clement Alexandrinul: „Noi folosim Scriptura ca o normă
de descoperire a lucrurilor.”45
Vicenţiu de Lerin: „Să nu ascultăm pe nimeni care
introduce învăţături noi, oricât de însemnaţi ar fi.” (vezi nota
bibliografică 7)
Ioan I. Ică jr.: „Nouă însă nu ne e îngăduit să introducem
nimic după bunul plac, dar nici să alegem ceea ce ar introduce
cineva după bunul lui plac. Noi avem întemeietori/învăţători
(autores) pe Apostolii Domnului, care n‑au ales ei înşişi după
bunul lor plac un lucru pe care să‑l introducă, ci au însemnat
cu credinţă neamurilor învăţătura (disciplinam) primită de la
Hristos. Astfel, chiar dacă un înger din cer ne‑ar vesti o altă
evanghelie, i se va spune de către noi: anatema!” (Galateni
1:8). 46
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 41
Preot prof. dr. Ion Bria: „Duhul Sfânt nu adaugă nimic
la conţinutul divin al Evangheliei. Tradiţia recunoaşte
că Scriptura este forma definitivă, conţinutul infailibil al
revelaţiei.”47
Pr. prof. I. G. Coman: „Duhul vieţii Mântuitorului şi al
Sfinţilor Apostoli era cultivat cu sfinţenie de Biserică. Sfânta
Scriptură cuprindea fidel şi pe larg acest duh, iar de aici el
trecuse în viaţa noilor convertiţi, care‑l frământau în toate
sensurile spre a şi‑l însuşi... Părinţii Apostolici ţin cu străşnicie
la puritatea duhului hristic şi apostolic al vieţii creştine. S‑ar
putea spune că majoritatea operelor Părinţilor Apostolici, sau
o largă parte din cuprinsul fiecăreia din aceste opere, tratează
această problemă sau dă alarma în această direcţie... Puritatea
duhului hristic şi apostolic al Tradiţiei e tratată prin referirea
continuă la faptele din Sfânta Scriptură, prin citarea copioasă
de texte biblice şi prin sublinierea importanţei deosebite a
anumitor cuvinte ori formule ale Domnului, ale Apostolilor
sau ale altor personaje de nivel. E cazul cu opera lui Papias
Explicarea cuvintelor Domnului...”48
Cine şi ce ar mai putea avea de spus împotriva Sfintei Scripturi ca
fiind prima şi ultima normă de viaţă a credinţei ortodoxe?! Cine ar mai
putea invoca Sfânta noastră Tradiţie Ortodoxă ca învăţând lucruri diferite
de Scriptură?! Tradiţia populară a inventat o sumedenie de ritualuri,
reguli, învăţături omeneşti şi obiceiuri, şi continuă să o facă. Dar aceasta
este tradiţia, nu Sfânta noastră Tradiţie Ortodoxă despre care am vorbit
mai sus.
Tradiţia
Înainte de a spune orice în legătură cu Tradiţia trebuie să limpezim
terminologia. Avem de‑a face cu două genuri de tradiţii. Una este Sfânta
Tradiţie, aceea pe care Sfinţii Părinţi o recunosc ca atare datorită
conformării ei desăvârşite cu Scriptura (vezi nota 46). Cealaltă este
tradiţia populară care‑şi are obârşia în învăţăturile oamenilor, unanim
42 Ernest W.E. Herman
recunoscută ca tradiţie de masele ortodoxe, fără a i se verifica însă
alinierea ei în limitele Scripturii.
• Cum a luat naştere tradiţia populară, pe nedrept numită Tradiţia
Ortodoxă
Urmează acum să zăbovim puţin asupra explicaţiei felului în care a
luat fiinţă această tradiţie populară, diferită de Sfânta Tradiţie moştenită
de la Părinţii Bisericii. Ni se cere să urmărim cu atenţie felul în care au
pătruns în tradiţia populară tot felul de obiceiuri şi practici care nu numai
că provin de la oameni, dar sunt şi păgâneşti. Iată câteva documente
istorice care întăresc puternic afirmaţia aceasta.
a) Un istoric şi slavist român scrie: „Istoria noastră n‑a
văzut o dramatică dezrădăcinare a vechilor zei, ci păstrarea
păgânismului popular, cu unele adaptări la creştinism, până
în zilele noastre. Religia păgână populară românească se
trage din preistorie, de exemplu, îngroparea păpuşii de lut,
caloianul, venerarea idolilor de pământ preistorici. Şi azi avem
jertfa cocoşilor albi care se dau preotului la înmormântări,
întruchipând jertfe aduse pe altarele zeilor. Serbarea naturii
îmbrăcaţi în frunze verzi, ca în cultele panteiste, jocul ritual
în jurul focului şi altele, sunt rămăşiţele acestui cult popular
păgân, împărtăşit şi de alte popoare. Această religie şi numai
pe ea a aflat‑o creştinismul la ivirea sa în Dacia. N‑au fost
temple dărâmate, nici idoli sfărâmaţi, n‑a fost nici o luptă,
nici chiar în conştiinţa oamenilor, ci poporul de la sate,
păstrându‑şi vechile obiceiuri, nu vedea o contrazicere între
vechea şi noua credinţă. El s‑a plecat în faţa soliei noi care
i se aducea şi a păşit în biserică aducând cu dânsul în faţa
altarelor şi ritualurile preistorice.”49
b) „Ortodoxia s‑a controlat şi s‑a impus prin sinoade.
Patru secole au stat sub semnul a şapte sinoade ecumenice
(325‑787)... Din practicile rămase în viaţa comunităţilor
moştenite din om în om şi din comunitate în comunitate,
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 43
din amintiri în amintiri bine controlate... să alcătuiască şi să
statornicească Tradiţia...”50
c) Revista Ortodoxia, 1963: „Din secolul al IV‑lea
înainte, situaţia se schimbă. Nu mai trăiau cei ce cunoscuseră
pe sfinţii Apostoli direct sau pe ucenicii lor. Un curent
reprezentat de unii Părinţi de seamă face din Tradiţie un al
doilea izvor, independent de Sfânta Scriptură. De la această
dată, şi interpretările biblice ale primelor trei veacuri au fost
socotite Tradiţie, la care s‑a tot adăugat până în ziua de azi.
Pe măsură ce trecea timpul, Tradiţia, care voia să rămână
tâlcuirea Scripturii, câştigă o consistenţă literară proprie... În
această dezvoltare se poate amesteca şi omenescul...” 51
d) Revista Ortodoxia, 1982: „Numeroase erezii s‑au
înmulţit pentru că conducătorii unor grupări creştine nu au
voit să predice învăţătura Apostolilor, ci au făcut ce au voit
după plăcerea lor, nu ceea ce trebuie.” 52
e) Revista Telegraful Român nr. 11‑12: „…Din practicile
rămase în viaţa comunităţilor moştenite din om în om şi din
comunitate în comunitate, din amintirile bine controlate,
coordonate, suprapuse şi armonizate cu documentele, să
alcătuiască şi să statornicească Tradiţia, sora documentelor,
din care au făcut izvor de credinţă de valoare şi cu autoritate
egală cu a documentelor scrise… Şi aşa au construit acel cod
de învăţături care se va numi Dogmatica şi care va fi peste
veacuri şi pentru eternitate constituţia precisă, obligatorie şi
aspră a Ortodoxiei… Singură cu certitudine mântuitoare.” 53
Se pune întrebarea firească: a lăsat oare Domnul Iisus Hristos în
seama omului să precizeze învăţătura şi calea mântuirii? Nu ne‑a trimis
pe Duhul Său Cel Sfânt care ne va călăuzi în TOT adevărul (Ioan 16:13)?
Tot ce vine din oricare altă parte în afară de descoperirea lui Hristos din
cer, aşternută pe paginile Sfintei Scripturi, este de la oameni şi, pentru
că este astfel pe nedrept numită tradiţie ortodoxă, noi o identificăm ca
pe tradiţie populară. Iar Sfinţii Părinţi ai Bisericii o califică drept inovaţie,
însufleţire a diavolului (vezi nota 1). Următoarele mărturii culese din
44 Ernest W.E. Herman
scrierile adevăratei Sfinte Tradiţii Ortodoxe, pe care le vom aduce mai
jos, întăresc şi mai puternic acest adevăr.
• Temelia de nezdruncinat a apărătorilor adevăratei Tradiţii Ortodoxe
Crezul
Iată acum una din cele mai zdrobitoare dovezi a nepotrivirii tradiţiei
populare cu Tradiţia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Această dovadă serveşte
NUMAI acelor ortodocşi care cred şi mărturisesc Crezul Ortodox. Dacă
dvs., cei care citiţi aceste gânduri, respectaţi Crezul Ortodox atunci
sunteţi primii care vă veţi ridica împotriva tradiţiei populare de astăzi. Şi
vă garantez că, după ce am să citez primul articol ale Crezului, după
numai câteva remarci asupra adevărului conţinut vă veţi afla confruntaţi
cu o alegere între Crezul Ortodox şi tradiţia populară care se revendică
nelegitim a fi ortodoxă.
Cum începe deci Crezul? „Cred Într‑Unul Dumnezeu, Tatăl
Atotţiitorul...”
Ori crezi în Atotţiitorul, ori crezi în aceia pe care‑i ţine Atotţiitorul!
Dacă crezi în Atotţiitorul, atunci crezi în ceea ce vine de la El, prin
descoperirea lui Hristos vestită de dumnezeieştii şi sfinţii Lui Apostoli,
adică în Biblie. În cazul acesta va trebui să respingi orice fel de învăţături
străine de Scriptură ca pe o inovaţie, ca pe o însufleţire a Satanei. Ori,
dacă vrei să dai credit tradiţiei, aşa cum circulă ea acum prin popor,
atunci va trebui să te lepezi de Crez. Şi, a treia variantă, dacă ai să
continui să spui Crezul şi, în acelaşi timp, continui să te călăuzeşti şi
după tradiţia aceasta populară, atunci gura ta este aceea care te va
osândi la ziua judecăţii prin faptul că ai mărturisit cu gura ta că tu crezi
în Tatăl Atoateţiitorul, dar în fapt ai crezut în spusele acelora ţinuţi de
Atoateţiitorul.
George Remete face o serie de afirmaţii pe care eu le‑am grupat în
patru seturi a câte două comentarii. În primul comentariu autorul vorbeşte
corect despre Divinitatea Scripturii lui Dumnezeu; în al doilea comentariu
vorbeşte tot atât de corect despre amestecul omului în alcătuirea tradiţiei
populare. Am făcut această grupare în ideea limpezirii concluziei pe care
o veţi trage la urmă privind identitatea fiecăreia dintre ele. Şi în acelaşi
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 45
timp am avut în vedere simplificarea alegerii care se cere între Biblie şi
tradiţia populară.
‑ Sfânta Scriptură înseamnă Revelaţia supranaturală fixată expres
în scris, în aceeaşi generaţie care a primit‑o direct, oral;
‑ Tradiţia reprezintă aceeaşi Revelaţie supranaturală, păstrată şi
transmisă însă prin memoria colectivă orală a Bisericii şi fixată
mult mai târziu în scris peste mai multe generaţii.
‑ În cazul Sfintei Scripturi, valoarea şi autoritatea unei afirmaţii
este absolută, indiferent de câte ori este susţinută în Biblie, chiar
şi dacă e semnalată într‑un singur loc;
‑ În cazul Tradiţiei însă este foarte important faptul dacă un adevăr
de credinţă e formulat şi susţinut cât mai frecvent, ceea ce‑i dă
autoritate şi putere de convingere.
‑ Sfânta Scriptură este inspirată în totalitate sau, altfel spus, este
valoare absolută în totalitate;
‑ Tradiţia este împropiată şi susţinută ca autoritate obligatorie
numai parţial.
‑ Sfânta Scriptură oferă Cuvântul lui Dumnezeu direct;
‑ Tradiţia îl dă comentat, interpretat prin experienţa permanentă,
mereu nouă a Bisericii.54
Am menţionat afirmaţiile acestea în paralel pentru a evidenţia cât
mai vădit contrastul dintre Biblie şi tradiţie. Problema unora este bine
concretizată de către gânditorul ortodox Sorin Dumitrescu: „Riscul
credinciosului ortodox este să ajungă să fie hipnotizat de Ortodoxie şi
astfel s‑o iubească mai mult decât pe Hristos.”55
Cât despre faptul că pe aceeaşi pagină a cărţii menţionate s‑au
făcut şi alte comentarii am să‑l citez pe preot profesor Ion Buga: „Abia în
Hristos toată rătăcirea se sfârşeşte fiindcă El este Răspunsul pentru orice
foame omenească de Dumnezeu, este viaţa pe care omul o pierduse şi
restituită prin El, omului.”56 Vom rămâne astfel la spusele lui Hristos cât
şi la canonul ortodoxiei care nu se abate cu nimic de la descoperirea lui
Hristos.
46 Ernest W.E. Herman
Sfânta Scriptură
Acum, pentru că preotul profesor Ion Buga, citat mai sus, Îl
evidenţiază cu toată grija pe Hristos ca fiind Răspunsul pentru orice
foame omenească de Dumnezeu, următoarea probă o vom lua din
descoperirea adusă de Hristos, adică Sfânta Scriptură.
În Iov capitolul 2 citim, la versetul 11, că trei prieteni ai lui Iov au aflat
despre nenorocirile care dăduseră peste el şi au venit la el cu intenţia
de a‑l mângâia pentru durerea lui. Aceşti trei prieteni însă s‑au dovedit
vinovaţi înaintea lui Dumnezeu încât, până la urmă, tot Iov a trebuit să
se roage pentru ei ca să nu fie pedepsiţi (42:8). Care este explicaţia?
Aceştia erau oameni învăţaţi – se poate înţelege lesne din cuvântările
lor. Erau şi plini de compătimire pentru suferinţele lui Iov. De ce, totuşi,
nu a reuşit nici unul din ei să‑l ajute pe Iov în necazurile lui? De ce nu a
reuşit nici unul din ei să‑l încredinţeze de adevăratul sens al suferinţelor
lui? Cum de nu au reuşit ei să i‑L arate pe Dumnezeu lui Iov în toate
suferinţele sale?
Primul care a vorbit este Elifaz. Care era sursa din care‑şi culegea
el argumentele în vederea convingerii lui Iov? El spune la 4:8 “După
cum am văzut eu...” Al doilea prieten, Bildad din Şuah, vine cu tradiţia
părinţilor, cu cele ce au zis, au făcut şi au păţit cei dinaintea noastră,
deci oameni ca şi noi. “Ei îţi vor da învăţătură” (8:8‑10), cu alte cuvinte
oamenii îţi vor da răspunsul (nu Dumnezeu, aşa după cum ne spune
preotul profesor Ion Buga). Iar al treilea prieten este Ţofar din Naama
(11:13‑16). Acesta venea la Iov cu Legea, pe care nimeni n‑a putut‑o ţine
şi de aceea nimeni n‑a putut intra în rai prin faptele Legii (Romani 3:20).
Deci şi acesta venea cu ceva care nu‑l putea duce pe bietul Iov înaintea
Dumnezeului harului.
Una dintre multele învăţături pe care le‑a intenţionat Dumnezeu
pentru noi prin aşezarea acestei cărţi în canonul Vechiului Testament
priveşte înţelegerea imposibilităţii rezolvării problemei statutului omului
înaintea lui Dumnezeu de către omul căzut în păcat. Nici raţionamentele
noastre (Elifaz din Teman), nici tradiţia şi înţelepciunea strămoşilor noştri
(Ţofar din Naama) şi nici Legea lui Dumnezeu (Bildad din Şuah) ‑ nici
una din acestea nu ne poate aduce răspunsul. Ci, „abia în Hristos toată
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 47
rătăcirea se sfârşeşte fiindcă El este Răspunsul pentru orice foame
omenească de Dumnezeu, este viaţa pe care omul o pierduse şi restituită
prin El, omului”, cum ne‑a spus Ion Buga mai sus.
Iată justificarea adevăratei Sfinte Tradiţii Ortodoxe care se sprijină
numai şi numai pe Cuvântul lui Dumnezeu. Şi tot aici trebuie căutată
şi justificarea anatemei pe care o rostesc Sfinţii Părinţi asupra oricărei
micşorări, adăugiri sau modificări a Cuvântului scris al lui Dumnezeu
(vezi nota bibliografică 1).
Tertulian: „E de a noastră datorie să nu primim ca bună o învăţătură,
decât dacă ne vine de la bisericile pe care le‑au întemeiat înşişi apostolii,
unde ei înşişi au propovăduit, fie prin viu grai, fie prin epistole, mai târziu.
Dacă astfel stau lucrurile, e limpede că orice învăţătură care e la fel
cu aceea a bisericilor apostolice, maici şi izvoare ale credinţei, trebuie
socotită ca adevărată, fiindcă ea păstrează ceea ce au primit bisericile de
la Apostoli, iar Apostolii de la Hristos, şi Hristos de la Dumnezeu.
Din contră, învăţătura care se opune adevărului arătat de biserici, de
Apostoli, de Hristos şi de Dumnezeu, să fie socotită ca mincinoasă chiar
înainte de a fi cercetată.”57 Tot Tertulian spune, cu altă ocazie: „Sfânta
Scriptură are o autoritate absolută; tot ce ne învaţă ea este un necesar
adevărat, şi vai de acela care primeşte învăţături pe care nu le‑am găsit
în ea.”58
Arhimandrit profesor Dr. C. Voicu: „Sfinţii Părinţi,
propovăduitori şi conducători ai Bisericii, nu au trădat,
falsificat sau înlăturat Sfânta Scriptură, ca să impună Bisericii
‘preceptele’ lor omeneşti.”59
Sunt încă o sumedenie de multe alte dovezi din partea Părinţilor
Bisericii şi a altor scriitori bisericeşti care atestă cu tărie că adevărata
Sfântă Tradiţie Ortodoxă este numai aceea care este conformă
desăvârşit cu Scriptura. Încheiem însă capitolul acesta aducând ultimele
două mărturii categorice în ce priveşte lămurirea înţelegerii cu privire la
ceea ce este, cu adevărat, Sfânta noastră Tradiţie Ortodoxă. Una vine din
partea Sf. Irineu, născut între anii 115 şi 140, ucenic al Sfântului Policarp.
48 Ernest W.E. Herman
Cealaltă mărturie am ales să fie una din vremurile noastre pentru a
dovedi veridicitatea punctului de vedere a adevăratei ortodoxii, validată
şi în zilele noastre.
Sf. Irineu: „Nici o tradiţie nu poate fi recunoscută ca
Apostolică dacă nu este întemeiată pe Sfânta Scriptură şi
potrivită cu ea” (vezi nota bibliografică 42).
Revista Studii Teologice: „Duhul Sfânt nu mai adaugă
nimic la conţinutul Divin al Evangheliei. O tradiţie care este
contrară Sfintelor Scripturi nu este o tradiţie ortodoxă. Tradiţia
recunoaşte că Scriptura este forma definitivă, conţinutul
infailibil al revelaţiei.”60
Rămâne ca fiecare dintre noi să gândim în dreptul nostru şi să
alegem să mergem fie după Sfânta Tradiţie Ortodoxă care este aliniată
cu Scriptura, aşa cum au lăsat‑o Sfinţii Părinţi ai Bisericii, fie după
tradiţia aceasta populară în care omul muritor vine să ne înveţe despre
eternitate. Să nu uităm cuvintele Mântuitorului din Ioan 12:48, în care ne
face cunoscut că vom fi judecaţi după Cuvântul Lui, după descoperirea
lui Hristos, nu după cuvântul venit de la oameni.
II. Pocăinţa
Atât Scriptura, cât şi Sfânta Tradiţie Ortodoxă ne surprind cu privire
la felul în care ne prezintă pocăinţa. Pocăinţa este lucrarea Duhului
Sfânt61 la care omul răspunde prin acceptare sau respingere. Pocăinţa,
aşa cum ne este ea prezentată pe paginile Sfintei Scripturi, este o acţiune
care se consumă în două faze distincte:
1) Eliberarea (numită foarte des în Biblie ca mântuire) din statutul de
păcătos şi respectiv starea de păcat, adică naşterea cea de a doua62 prin
pocăinţă63, botez64 şi credinţa în Evanghelie (Marcu 1:15). Această fază
este lucrarea exclusivă a Duhului Sfânt care are loc o singură dată, ca
şi procesul naşterii biologice în lumea fizică. Etapa aceasta a pocăinţei
este ilustrată în eliberarea poporului evreu din robia Egiptului. Eliberarea
evreilor din robia Egiptului este o imagine a eliberării creştinilor din robia
lui Satan şi a lumii, eliberare care este lucrarea exclusivă a lui Dumnezeu.
Când Moise dă ultimele instrucţiuni poporului înainte de moartea sa, cu
privire la felul în care să aducă pârga tuturor roadelor pământului ca dar
înaintea Domnului, îi învaţă să mărturisească înaintea preotului aceste
cuvinte: „Şi ne‑a scos Domnul din Egipt, singur cu puterea Lui cea mare,
cu mână tare şi cu braţ înalt, cu înfricoşare mare, cu semne şi minuni.”65
Iată deci, că eliberarea noastră din starea de păcat şi moarte, este
lucrarea pe care o face Domnul singur cu puterea Lui cea mare.
2) Eliberarea sau mântuirea de fapt de păcatele din care ne‑a izbăvit
Dumnezeu de drept prin naşterea cea de a doua. A doua fază este, aşa
cum ni se spune la Filipeni 2:12, să ne lucrăm mântuirea noastră66 –
adică noi trebuie să lucrăm prin Duhul Sfânt la eliberarea de păcatele
din care am fost izbăviţi de către Duhul Sfânt; iar aceasta se continuă
până la sfârşitul vieţii. Etapa aceasta este ilustrată în faza următoare
a eliberării poporului evreu pe drumul spre Canaan, prin tot ceea ce a
urmat în pustie după ieşirea lor din Egipt şi apoi după ajungerea lor în
Canaan. Este adevărat că tot Dumnezeu este Acela care lucrează şi aici
50 Ernest W.E. Herman
cu puterea Lui cea mare, prin Duhul Sfânt. Dar aici trebuie ca noi, aceia
care am fost izbăviţi de El din păcate şi fărădelegi, să punem din partea
noastră toată sârguinţa ca să adăugăm la credinţa noastră fapta cea
bună...67 Această sârguinţă din partea noastră a toată sârguinţa este faza
a doua a pocăinţei, fază care se realizează prin acţiunea noastră de a
lăsa pe Duhul Sfânt să împlinească în noi, ceea ce a împlinit Mântuitorul
la cruce pentru noi – iar aceasta o facem toată viaţa cât trăim pe Pământ.
Ce spune Biblia despre pocăinţă
Cuvântul a se pocăi se găseşte menţionat de peste şapte zeci
de ori în Scriptură (în oricare dintre traduceri) sub diferite forme. Este
bine cunoscut că în rândul ortodocşilor adjectivul acesta de pocăit este
adresat neoprotestanţilor ca un nume ruşinos, învinuindu‑i de lepădare
de la dreapta credinţă. Dar pentru că învăţătura Scripturii ortodoxe
vorbeşte despre pocăinţă de peste şapte zeci de ori, cum am putea‑o
trece noi cu vederea?! Oare nu ne‑am face vinovaţi de păcatul micşorării
textului sacru al lui Dumnezeu, de ceea ce Părinţii Bisericii denumesc ca
fiind o însufleţire a diavolului?!
Să clarificăm un detaliu: cine este şi cum poate cineva ajunge un
adevărat ortodox? Pentru că nimeni nu devine ortodox prin simplul fapt
că s‑a născut din părinţi ortodocşi sau pentru că s‑a născut în sânul
unei naţiuni aşa‑zis creştine. Aşa cum spune şi Scriptura la Romani 9:6,
nu toţi cei din Israel sunt şi israeliţi. Credinţa ortodoxă şi‑o însuşeşte
fiecare om în mod individual, pe poarta pocăinţei sau prin baia naşterii
celei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfânt, făcând pasul acesta în
deplină cunoştinţă de cauză şi prin liberă alegere, cum bine adevereşte
descoperirea lui Hristos la epistola lui Pavel către Tit 3:5. Dar despre
aceasta vom vorbi pe larg în capitolul Botezul. Acum vreau doar să
reliefez printr‑o analogie deosebirea dintre un ortodox care moşteneşte
numele acesta numai pentru că s‑a născut într‑o familie de ortodocşi şi un
ortodox care a devenit ortodox potrivit descoperirii lui Hristos, acceptând
pe deplin conştient calea pocăinţei, botezului şi credinţei în Evanghelie.
Ne gândim la câteva nume cum ar fi Croitoru, Măcelaru, Fieraru sau
Cizmaru. Numele, spre exemplu Croitoru, nu califică pe cineva ca croitor
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 51
numai pentru că, în timp ce moşteneşte acest nume de la tatăl său, el
nu ştie nici măcar să ţină un ac de cusut în mână! Ce am putea spune
despre cineva cu numele Măcelaru? Trebuie oare să credem că omul
acesta este măcelar de meserie numai pentru că poartă acest nume,
deşi el, niciodată în viaţa lui, n‑a avut treabă cu carnea şi cuţitul? Să ne
gândim acum la altcineva, un domn cu numele Cizmaru. Domnul acesta
este om de ştiinţă în specialitatea astronomie. El caută printre stele şi
constelaţii cu tot felul de mijloace moderne, roade ale ultimelor cuceriri în
domeniul tehnologiei computerizate. Dacă eu aş dori să‑mi repar pantofii,
m‑aş duce oare la prietenul acesta al meu care se uită pe cer după stele
şi galaxii, numai pentru că se numeşte Cizmaru şi pentru că‑mi este
şi prieten?! Să‑l luăm ca exemplu pe cineva al cărui nume este Popa
(cunosc personal mulţi români care au numele de familie Popa): dacă
am un om în sat care este de meserie potcovar dar care se numeşte
Popa, am să merg la el să mă spovedească numai pentru că se numeşte
Popa?!
Dacă simpla coincidenţă a numelui cuiva cu vreo meserie oarecare
nu are niciodată nimic comun cu profesia acelei persoane, atunci nici
simpla îndeletnicire a cuiva cu lucrurile religioase nu va face niciodată un
copil al lui Dumnezeu dintr‑un om născut în păcat şi fărădelegi. Mersul
la biserică, participarea cu regularitate la Sfânta Liturghie şi practicarea
tuturor ritualurilor bisericeşti, nici una singură din toate acestea şi nici
toate la un loc nu vor face în veci pe cineva ortodox. Cum arătam şi
mai sus, spusele Scripturii de la Romani 9:6 ne arată limpede că nu
toţi cei din Israel sunt şi israeliţi. Avem ca dovadă pe Iuda vânzătorul
care a stat trei ani şi jumătate în imediata apropiere a Mântuitorului, a
Fiului lui Dumnezeu. L‑a văzut în carne şi oase, L‑a auzit şi a vorbit cu
El, a mâncat şi a băut cu Mântuitorul şi, totuşi, lucrul acesta nu l‑a făcut
creştin, ba încă nici măcar nu l‑a împiedicat să rămână ceea ce a fost de
la început – un diavol (vezi Ioan 6:70)!
Iată, astfel, motivul pentru care am subliniat faptul că mă adresez
adevăraţilor ortodocşi. Adevăraţii ortodocşi nu sunt cei care doar poartă
numele acesta, dar, de fapt, ei urmează nişte datini omeneşti străine
de Scriptură, ci sunt aceia care şi‑au însuşit credinţa ortodoxă pe calea
52 Ernest W.E. Herman
descoperirii lui Hristos, prin pocăinţă, botez şi înnoirea cu Duhul Sfânt.
Şi nici chiar descoperirea lui Hristos care este miezul, temelia credinţei
ortodoxe, nu o primim din orice sursă, ci numai de la dumnezeieştii şi
Sfinţii Săi Apostoli, aşa cum ne‑a fost lăsată pe paginile Sfintei Scripturi,
întărită de Sfintele Sinoade ecumenice şi curăţită de orice micşorare,
adăugire sau vreo schimbare oarecare prin învăţăturile venite fie de la
oameni, fie chiar de la un înger.69
Ne apropiem acum de locul unde vom vorbi despre pocăinţă
din perspectiva Scripturii. Pocăinţa este un subiect care trebuie să‑i
intereseze pe adevăraţii ortodocşi. Vom folosi surse autorizate din
rândul scriitorilor bisericeşti, începând cu mărturia unuia dintre cei mai
importanţi teologi ortodocşi ai sfârşitului secolului XX, considerat de către
arhidiaconul Ioan I Ică junior ca incomparabil exeget al tradiţiei Ortodoxe
‑ preotul profesor dr. Dumitru Stăniloae.70 Într‑o lucrare a sa, părintele
Stăniloae foloseşte cuvântul pocăinţă de şase ori pe parcursul a numai
patru propoziţii.71 Aflându‑se în pragul plecării la cele veşnice şi cugetând
cu glas tare la cele ce‑l aşteptau dincolo de mormânt, părintele Stăniloae
ne face următoarele mărturisiri: „De aceea, uneori doresc să rămân
încă aici pentru a‑mi adânci pocăinţa. Îl înţeleg pe Sfântul Antonie care‑i
cerea lui Dumnezeu să‑l mai lase încă să mai facă pocăinţă. Dar nu ştiu
dacă îmi voi face pocăinţa cum se cuvine; cred că, dacă voi mai trăi, voi
ajunge la o pocăinţă mai autentică, mai adâncă decât până acum; dar
cu toate acestea văd că nu reuşesc să‑mi adâncesc această pocăinţă...
Dă‑mi Doamne să mă pocăiesc înainte de sfârşit, ca să mă înfăţişez cu
vrednicie înaintea Ta.” Care este, aşadar, ultima dorinţă a sfinţiei sale,
părintele Stăniloae înainte de moarte? Tot ceea ce cere sfinţia sa este
harul pocăinţei care, aşa cum el însuşi afirmă aici, este condiţia de a fi
primit cu vrednicie înaintea lui Dumnezeu.
Am ajuns, astfel, la înţelegerea că adevărata înfăţişare cu vrednicie
înaintea lui Dumnezeu nu este posibilă decât ca urmare a pocăinţei. Cât
de importantă trebuie să fie pocăinţa în ochii lui Dumnezeu dacă până
chiar şi cel mai luminat teolog al sfârşitului sec. XX, părintele Stăniloae,
nici el nu îndrăznea să se prezinte înaintea lui Dumnezeu prin meritele
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 53
sale personale, ci numai în temeiul pocăinţei! Atât de mare importanţă
acorda sfinţia sa pocăinţei încât nu era sigur că a făcut‑o aşa cum o
cerea Dumnezeu! Dacă această minte atât de luminată a ortodoxiei şi
calificat ca un incomparabil exeget al tradiţiei ortodoxe, dacă el nu‑şi
putea face intrarea în rai decât pe poarta pocăinţei, dacă nici chiar el
nu credea în ajungerea în rai ca urmare a slujbei preoţilor care‑i vor
porunci lui Dumnezeu să‑l ducă acolo când se va afla fără suflare în cele
patru scânduri ale sicriului, ce putem spune noi ceilalţi care suntem nişte
muritori de rând? Oricine va citi cartea amintită va rămâne completamente
convins că dacă eşti un adevărat ortodox trebuie să te îngrijeşti tu însuţi
de soarta vieţii tale veşnice cât eşti încă în viaţă; şi că, de asemenea,
pregătirea constă în pocăinţă, despre care părintele Stăniloae vorbeşte
cu atâta seriozitate şi insistenţă în timp ce se pregătea să treacă la cele
veşnice. El nu nutrea absolut nici un fel de nădejde că ar mai putea
fi, totuşi, primit în rai ca urmare a slujbelor celor mai evlavioşi preoţi.
Părintele Dumitru Stăniloae vorbeşte numai despre pocăinţă practicată
de el, nu de alţii în numele lui, şi practicată în vremea cât era pe pământ,
nu după trecerea din viaţa aceasta.
Ne aflăm acum la punctul în care urmează să prezentăm opinia
Scripturii cu privire la ceea ce este în esenţa ei pocăinţa – fără de care
nimeni nu va vedea pe Dumnezeu. Vom înţelege, de asemenea, că
pocăinţa este un act personal.
Este bine cunoscut că acest cuvânt vine din grecescul metanoia
care, parafrazat, poate fi definit ca o schimbare a felului de gândire.72
Nu mai gândesc după modelul în care obişnuiam să gândesc până la
momentul pocăinţei, ci accept şi adopt un alt stil de gândi, o altă scară de
valori. Voi părăsi cadrul şi principiile după care obişnuiam eu să percep
lucrurile, lumea şi veşnicia, voi părăsi felul în care obişnuiam să gândesc
eu şi voi face aceasta cu scopul de a adopta un alt sistem de gândire,
aparţinând unei alte surse, din afara mea, adică lui Dumnezeu, Creatorul
meu; iar sistemul acesta este întemeiat pe cu totul alte principii, care
sunt specifice noii creaţii.73 Oare nu tocmai aceasta ne arată Omul Iisus
Hristos, în Evanghelia după Ioan 5:19, prin cuvintele spuse chiar de El:
54 Ernest W.E. Herman
„Adevărat, adevărat zic vouă: Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, dacă
nu va vedea pe Tatăl făcând; căci cele ce face Acela, acestea le face
şi Fiul întocmai”? Şi nu tocmai aceasta este pocăinţa? Pocăinţa este,
aşadar, încetarea de a mai gândi şi aştepta ceva din partea mea sau
a oricărei alte fiinţe, fie omeneşti sau îngereşti, ceea ce în terminologia
Scripturii se traduce prin moarte. Este vorba despre a muri faţă de mine
însumi prin renunţarea la orice păreri sau înţelegeri personale privind
calea lui Dumnezeu. Şi abia în felul acesta voi fi gata să pot asculta şi
împlini exclusiv voia lui Dumnezeu pentru noua Sa creaţie. Iar Christos
Yannaras comentează astfel această idee: “Învierea, care desfiinţează
relaţia conjugală aşa cum desfiinţează şi moartea, este ‘înviere din morţi’.
Presupune moartea modului natural, autonom de constituire a ipostasului
nostru – moarte de voie sau fără de voie a individului, care îşi constituie
ipostasul din puterile şi energiile firii sale. Trebuie să intervină o moarte
pentru ca‚ ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă” (2 Cor. 5:4). Ceea
ce ne demonstrează în pasajul acesta Yannaras este exact ceea ce a
practicat Mântuitorul Iisus Hristos în latura umană a vieţii Lui. Omul Iisus
a practicat moartea modului natural, autonom de constituire a ipostasului
Său, care îşi constituia ipostasul din puterile şi energiile firii Sale umane.
Căci trebuie ca, aşa cum spune Yannaras în continuare, ceea ce este
muritor să fie înghiţit de viaţă” (2 Cor. 5:4).
Continuându‑ne lectura Scripturii am să mai amintesc un alt
element legat tot de pocăinţă. Nu este deloc la întâmplare faptul că
primele cuvinte ieşite de pe buzele Mântuitorului în momentul în care a
păşit în slujba Lui publică au fost „Pocăiţi‑vă, şi credeţi în Evanghelie”
(vezi nota bibliografică 45). Acum nu uitaţi, Mântuitorul vorbea aici evreilor,
nu păgânilor. Vrea oare să ne spună aceasta că şi iudeii trebuie să se
pocăiască? Evreii, aceia la care Dumnezeu S‑a pogorât în Persoană pe
muntele Sinai şi le‑a dat Legea scrisă cu degetul Lui pe cele două table
de piatră��, să aibă nevoie să se mai pocăiască? Nu este poporul acesta
neamul în mijlocul căruia Dumnezeu S‑a întrupat în persoana lui Iisus?
Poporul acesta care s‑a înrudit cu Dumnezeu prin naşterea lui Mesia
din Prea Curata Fecioară Maria, poporul acesta la care S‑a coborât
Dumnezeu în Persoana Fiului Său şi a luat trup omenesc din neamul lor,
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 55
poporul acesta să aibă nevoie totuşi de pocăinţă? Răspunsul fără echivoc
este: da! Mai mult chiar, deşi acesta este poporul căruia Dumnezeu i‑a
dat Legea Sa Divină coborându‑Se pe Muntele Sinai, scrisă cu degetul
Lui pe tablele de piatră, iată că acum vine Iisus la ei şi le spune că trebuie
să creadă în Evanghelia Sa, nu în Legea lui Moise. Vrea aceasta să ne
comunice că nici ei nu se pot mântui prin ţinerea Legii? Trebuie ca şi
ei să lase Legea, să treacă prin procesul pocăinţei şi apoi să creadă în
Evanghelia Noului Testament, nu în Legea Vechiului Testament?
Răspunsul categoric este că până şi ei, evreii, poporul cu care S‑a
făcut rudă Dumnezeu prin întruparea Fiului Său în Prea Curata Fecioară
Maria, şi ei trebuie să facă aceşti paşi distincţi şi să se pocăiască, să se
boteze şi să creadă în Evanghelia lui Mesia (nu în Legea lui Moise din
Vechiul Testament)! Înţelegem astfel că dacă nici măcar pentru evrei nu
este alt mijloc de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu decât prin procesul
pocăinţei, nu mai este nici cea mai mică speranţă pentru oricare alt
neam din rasa umană de a ajunge în raiul lui Dumnezeu pe vreo altă
cale. Iar dacă vrem să ne referim specific la naţia noastră română care
se socoteşte ortodoxă, atunci amintim din nou pe preotul Stăniloae care
nu îndrăznea nici măcar să se gândească că ar putea ajunge în rai fără a
trece pe poarta pocăinţei!
Ce spune adevărata Sfântă Tradiţie despre pocăinţă
Am ajuns acum la punctul unde urmează să luăm seama la felul în
care privesc pocăinţa Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi alţi scriitori creştini sau
teologi ortodocşi. Am arătat deja mai sus părerea preotului profesor dr.
Stăniloae cu privire la pocăinţă, urmează acum şi alte mărturii.
Voi începe cu un citat care face parte din Canonul Apostolic al
primelor secole, dând citire unui fragment din capitolul Pocăinţa, validat
de către teologii ortodocşi moderni:
„Acestea vi le scriem, iubiţilor nu sfătuindu‑vă pe voi, ci
amintindu‑ni‑le şi nouă; că şi noi suntem în acelaşi loc de luptă şi aceeaşi
luptă ne stă în faţă. De aceea să părăsim grijile deşarte şi zadarnice şi să
venim la canonul cel slăvit şi sfânt al predaniei noastre; să vedem ce este
bun, ce este plăcut şi ce este primit înaintea Celui ce ne‑a făcut pe noi.
56 Ernest W.E. Herman
Să privim cu ochii deschişi la sângele lui Hristos şi să cunoaştem cât este
de scump lui Dumnezeu şi Tatălui Lui, că, vărsându‑se pentru mântuirea
noastră a adus har de pocăinţă (metanoias charin) întregii lumi. Să
străbatem cu mintea toate generaţiile şi să vedem că, din generaţie în
generaţie, Stăpânul a dat loc de pocăinţă celor ce vor să se întoarcă la
El. Noe a predicat pocăinţa, iar cei care l‑au ascultat s‑au mântuit. Iona a
predicat ninivitenilor pierirea cetăţii lor, iar cei care s‑au căit de păcatele
lor au făcut îndurător pe Dumnezeu cu rugăciunile lor şi au dobândit
mântuirea, deşi erau străini de Dumnezeu.
Slujitorii/liturgii harului lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, au vorbit
despre pocăinţă. Însuşi Stăpânul tuturora a grăit cu jurământ despre
pocăinţă: ‘Eu grăiesc, zice Domnul, nu voiesc moartea păcătosului, ci
pocăinţa lui’. Apoi adăugând şi voinţa Lui cea bună spune ‚Pocăiţi‑vă,
casa lui Israel, de nelegiuirile voastre...’ Voind dar ca toţi cei care‑L
iubesc pe El să aibă parte de pocăinţă, i‑a întărit prin voinţa Lui cea
atotputernică.” 74
Vreau să atrag atenţia asupra faptului că acest subcapitol începe
prin asigurarea că nevoia de pocăinţă este deopotrivă a lor, adică a
Sfinţilor Părinţi, ca şi a tuturor celorlalţi credincioşi de rând, care au trăit
de‑a lungul veacurilor şi cărora le este adresat canonul despre pocăinţă.
Şi atunci, dacă Sfinţii Părinţi ai Bisericii, dintre care unii au fost chiar
contemporani cu dumnezeieştii şi sfinţii Apostoli ai Mântuitorului, dacă ei
mărturisesc pocăinţa ca mijloc unic de întoarcere la Dumnezeu pentru
ei înşişi, cine altcineva din întreaga specie umană şi‑ar putea permite
a gândi la o altă cale de ajungere la mântuire? Şi, atenţie!, să nu uităm
că pocăinţa despre care vorbesc Sfinţii Părinţi aici este aceeaşi pe care
o aminteşte şi părintele Stăniloae: o pocăinţă pe care trebuie să o facă
fiecare om în deplină cunoştinţă de cauză, să o facă el însuşi, nu altul
pentru el şi să fie făcută în timpul vieţii sale.
Înainte de a continua cu celelalte mărturii pe care urmează să le
aduc trebuie să mai zăbovim puţin pentru a‑mi justifica afirmaţia de mai
sus cu privire la nevoia efectuării pocăinţei la modul personal şi în deplină
libertate de alegere. Pentru aceasta vom cita doi teologi ortodocşi care
vorbesc despre libertatea de alegere ca factor de neînlocuit în luarea
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 57
de decizii privind raportul omului cu Dumnezeu. Primul citat este dintr‑o
lucrare a preotului profesor George Remete: “libertatea persoanelor
nu va dispărea, nu va fi încălcată niciodată, pentru că numai libertatea
înseamnă identitate şi personalitate, adică valoare... Dumnezeu nu
limitează în nici un fel libertatea omului pentru că, dacă ar fi limitată câtuşi
de puţin, n‑ar mai fi reală. De aceea Dumnezeu nu vrea s‑o limiteze
deloc; ea este preţuirea şi iubirea cea mai mare pe care o poate oferi
Dumnezeu creaturilor.”�� Al doilea citat îi aparţine lui Christos Yannaras:
„în limitele acestei lumi omul personal întâlneşte pe Dumnezeul personal.
Îl întâlneşte nu faţă către faţă, ci ascuns, aşa cum întâlneşte pe poet în
cuvântul poeziei sale şi pe pictor în cuvântul culorilor sale... Dumnezeu
ni‑L descoperă pe Dumnezeu, Se descoperă pe Sine prin luminarea
unei cunoştinţe care nu este sens‑noţiune, ci nume‑persoană, este Iisus
Hristos, slava şi arătarea lui Dumnezeu... Participarea creatului la viaţa
necreatului nu poate fi rezultatul unei necesităţi, ci un fapt de libertate.”75
Pentru că astfel stau lucrurile, ne punem întrebarea logică: ce
valoare poate avea creştinarea din oficiu a unui copil care nu ştie şi
nici nu poate să‑şi facă cunoscută propria lui alegere cu privire la actul
creştinării? Va primi oare Dumnezeu pe un om care a fost adus cu de‑a
sila în cer, împotriva alegerii sale deliberate (dacă, bineînţeles, aşa ceva
ar fi totuşi posibil)?! Pocăinţa, aşadar, atât din perspectiva Scripturii cât
şi din perspectiva teologilor amintiţi, este un act care trebuie făcut în
deplinătatea tuturor facultăţilor mintale şi sufleteşti de alegere absolut
deliberată a insului în cauză. Iar pentru că pocăinţa duce la mântuire,
amintim pe Christos Yannaras care ne face cunoscut că “pentru
Biserică, mântuire înseamnă eliberarea vieţii de stricăciune şi de moarte,
transformarea actului de supravieţuire în plinătate existenţială, participare
a creatului la modul de existenţă al necreatului” (vezi nota 76).
Acum vom continua cu aducerea altor mărturii ale Părinţilor Bisericii
privitoare la pocăinţă:
Sf. Ioan Gură de Aur: „Pocăinţa este... încrederea în
Dumnezeu... ea ne deschide cerul.”76
58 Ernest W.E. Herman
Tertulian: „Căci este foarte inconsistent să aştepţi
iertarea păcatelor în timp ce tu eviţi să te pocăieşti... Aceasta
este ca şi când întinzi mâna să primeşti cumpărătura fără să
fi plătit preţul. Pocăinţa este preţul pe care îl cere Domnul ca
să‑ţi poată da iertarea. Compensarea prin pocăinţă e ceea ce
El îţi propune ca să fii scăpat de pedeapsă.”77
Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful, amintind textul de la
Isaia 1:16: „De altfel Isaia nu v‑a trimis la baie ca să vă spălaţi
acolo de crimă şi de celelalte păcate, căci nici toată apa mării
n‑ar fi în stare să vă curăţească; ci, după cum este natural, baia
cea mântuitoare despre care a vorbit atunci, este baia celor
care se pocăiesc şi care se curăţă nu prin sângele ţapilor sau
al oilor ori prin cenuşa unei junci, sau prin ofrande de făină, ci
în credinţa prin sângele lui Hristos şi prin moartea Lui.”78
Sfântul Clement Romanul care, după documente, este
unul dintre primii urmaşi ai Sfântului Apostol Petru: „Să ne
fixăm privirile noastre asupra sângelui lui Hristos, şi să ne dăm
seama ce preţios este el înaintea Tatălui Său, căci a fost vărsat
pentru mântuirea noastră, şi aduce harul pocăinţei întregii
lumi... Slujitorii harului lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt,
vorbesc despre pocăinţă. Într‑adevăr, Stăpânul Universului,
El Însuşi cu jurământ a vorbit despre pocăinţă când a zis: ‚Pe
viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea
păcătosului, ci pocăinţa lui. Pocăieşte‑te, o casă a lui Israel
de nelegiuirea ta’. Iar la pagina 43 scrie mai departe: ‘Să ne
pocăim cât timp suntem pe pământ... să ne pocăim cu toată
inima noastră de orice am făcut aici în trup, ca să putem fi
mântuiţi de Domnul câtă vreme avem încă oportunitatea să
ne pocăim... Căci după ce‑am plecat din lumea aceasta nu
vom mai fi în stare să ne pocăim (Evrei 9:27). Câtă vreme
avem ocazia să fim vindecaţi să ne încredinţăm lui Dumnezeu,
Medicul, şi să‑I plătim taxa. Ce taxă? Pocăinţa dintr‑o inimă
curată”79 (reliefarea cuvintelor aparţine autorului).
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 59
Ne apropiem de încheierea lămuririlor asupra subiectului pocăinţei,
pocăinţă fără de care nimeni nu poate ajunge în cerul lui Dumnezeu.
Am văzut că adevăraţii ortodocşi, Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi toţi ceilalţi
scriitori bisericeşti din toate timpurile şi până la cei de azi, toţi cred şi
propovăduiesc pocăinţa aşa cum a rânduit‑o Dumnezeu. Domnul
Dumnezeu să binecuvânteze prezentarea acestor gânduri, să lumineze
mintea tuturor acelora care nu s‑au pocăit şi să‑i ajute să înţeleagă că un
adevărat ortodox este numai acela care se pocăieşte! Sfinţii Părinţi din
primele secole ale creştinismului au trecut pe poarta pocăinţei împreună
cu toţi adevăraţii ortodocşi de‑a lungul veacurilor. Chiar şi incomparabilul
exeget al tradiţiei ortodoxe contemporan nouă, preotul profesor Dumitru
Stăniloae, a cărui ultimă rugăciune dinaintea trecerii la cele veşnice a
fost să‑i dea Dumnezeu mai multă pocăinţă, dovedeşte fără echivoc că
pocăinţa este singura şansă pentru un păcătos care vrea să ajungă în rai.
Descoperă, Doamne Dumnezeule, nevoia pocăinţei în fiecare cititor
al acestor rânduri, şi ajută‑l să se pocăiască pentru a putea împărăţi
împreună cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, de‑acum şi pururea şi‑n veci de
veci. Amin!
III. Crucea
Iată un alt articol al credinţei noastre ortodoxe care este greşit
înţeles şi propovăduit în cadrul tradiţiei populare.82 Cu voia şi ajutorul
lui Dumnezeu şi sub călăuzirea Duhului Său Cel Sfânt ne vom ocupa
în cadrul acestui capitol de lămurirea acestui subiect. Şi, ţinându‑ne
neabătuţi de la temeiul credinţei noastre ortodoxe, care este descoperirea
lui Hristos, vom aduce aceste lămuriri în lumina Sfintei Scripturi, după
care vom asculta câteva mărturii ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, cât şi a
altor scriitori bisericeşti de‑a lungul veacurilor şi până în prezent. Vom
vorbi şi despre semnul crucii făcut cu mâna, dar acum ne începem
expunerea printr‑o referire la semnificaţiile cuvântului cruce, aşa cum
ne sunt ele redate în greaca veche. Iar pentru aceasta vom face apel
la limba originală în care a fost scris Noul Testament şi ne vom folosi
de dicţionarul Strong’s Concordance. Pentru cuvântul cruce sunt trei
categorii de sensuri, grupate în trei aliniate în dicţionarul amintit.83 Ne
vom ocupa numai de primele două.
Potrivit comentariilor de la nota bibliografică menţionată, cuvântul
cruce este redat în greacă prin termenul stavros (stauros). Cel mai
expresiv dintre înţelesurile acestui termen poartă conotaţia de dat la
moarte în sensul de lepădare de sine, prin implicarea ispăşirii lui Hristos.
Cel notat cu 2476 îmbogăţeşte explicaţiile prin aceste sensuri: a susţine
o autoritate, a menţine în echilibru, a putea continua în condiţii de deplină
securitate, a avea o minte neclintită. Desigur, noi nu ne vom opri asupra
tuturor explicaţiilor, ci vom face numai o scurtă observaţie. Punând
laolaltă sensurile cuvântului cruce pe care le‑a avut în vedere Duhul Sfânt
(aşa cum ne sunt prezentate în limba în care a fost scris Noul Testament)
ajungem la înţelegerea următoare: crucea, pentru acela care vrea să o
poarte, înseamnă lepădare de sine, prin implicarea ispăşirii lui Hristos.
Este vorba, deci, despre a te da la moarte pe calea lepădării de sine.
Mă lepăd, astfel, de mine însumi prin renunţarea desăvârşită cu privire
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 61
la orice înţelegeri din partea mea în privinţa lucrurilor lui Dumnezeu (asta
este crucea – moarte!) şi mă supun oricărei căi şi porunci a Domnului
(asta este înviere împreună cu Hristos!). Iar acest proces este posibil
prin implicarea ispăşirii lui Hristos, adică admiterea ispăşirii lui Hristos
ca singura CALE de a redobândi cerul pierdut (în Eden) – prin pocăinţă,
botez şi credinţa în Evanghelia Lui.
Acesta este adevăratul sens al cuvântului cruce pe care l‑a avut în
vedere Duhul Cel Sfânt al lui Dumnezeu ori de câte ori vorbeşte despre ea
în Scriptură. Dacă am făcut acest comentariu am avut în vedere lămurirea
cititorilor încă de la început că, crucea, în Scriptură, are un înţeles cu mult
mai lărgit decât simpla cruce de lemn la care gândim noi de obicei. Iar
acelora care ar socoti nepotrivit să ne adresăm crucii cu simplul cuvânt
lemn am să le amintesc că în Noul Testament cuvântul cruce este redat
în cinci locuri cu cuvântul simplu lemn, şi anume: la Faptele Apostolilor
5:30, la 10:39, la 13:29, Galateni 3:13 şi la 1 Petru 2:24. Prin urmare,
dat fiind faptul că termenul cruce din Noul Testament are semnificaţii cu
mult mai întinse şi mai variate decât aceea care ne‑a fost nouă comună,
trebuie să fim gata să ascultăm lucruri cu totul noi faţă de cele cunoscute
nouă. Fiind creştini ortodocşi, trebuie să ne ţinem strâns de descoperirea
lui Hristos vestită de dumnezeieştii şi sfinţii Săi Apostoli, aşa cum o găsim
scrisă pe paginile Sfintei Scripturi, motiv pentru care nu ne abatem de la
textul scris. Mai mult, pentru o înţelegere mai profundă, ne raportăm şi la
limba originală în care a fost scris.
Acum însă, deşi ordinea pe care mi‑am propus să o urmez în
prezentarea explicaţiilor ce le aducem este mai întâi proba Scripturii şi
apoi spusele Sfinţilor Părinţi, trebuie ca, uneori, aşa cum a fost şi cazul
subiectului precedent, să mă abat de la această regulă şi să aduc câteva
argumente ale Sfinţilor Părinţi înainte de cele ale Scripturii. Fac această
digresiune având în vedere că explicaţiile pe care le‑am adus deja cu
privire la sensurile atât de neaşteptate ale cuvântului cruce vor stârni
foarte multă mirare în mintea tuturor acelora care nu ştiau despre cruce
mai mult decât că trebuie să‑şi facă semnul ei cu mâna şi să o poarte la
gât. Având în vedere perspectiva din care dezvolt eu subiectul crucea,
62 Ernest W.E. Herman
trebuie să fac cunoscut că nu m‑am depărtat cu nimic de perspectiva
Sfinţilor Părinţi.
Să luăm aminte la felul în care se raportează Sf. Ioan Gură de
Aur la cruce şi ne vom convinge că nu mă abat de la însemnătatea
care se dă învăţăturii crucii în sânul adevăratei ortodoxii care începe cu
Părinţii Bisericii. „Crucea, spune Sf. Ioan Gură de Aur, este distrugerea
duşmăniei, siguranţa păcii, virtutea miilor de lucruri dăruite nouă”. Şi tot el
a spus mai departe: „Nimic nu este atât de nepotrivit şi străin de creştin
ca a trăi în repaus şi în odihnă… Stăpânul tău S‑a răstignit şi tu cauţi
repaus? Stăpânul tău a fost pizmuit şi tu de desfătezi? Răstigneşte‑te pe
tine, chiar dacă nu te răstigneşte nimeni… Dacă iubeşti pe Stăpânul tău,
mori de moartea Lui...”84
Ceea ce trebuie să înţelegem noi foarte temeinic are în vedere
faptul că crucea este cu mult mai mult decât obiectul de lemn pe care
a murit Mântuitorul nostru! Sf. Ioan Gură de aur, unul din stâlpii Bisericii
Ortodoxe, vorbeşte pe larg despre semnificaţia crucii. Vom vedea imediat
că aşa‑numitul cult al crucii a apărut mai târziu, introdus de tradiţia
oamenilor. Atunci când Mântuitorul ne‑a poruncit să ne luăm fiecare
crucea noastră, a avut în vedere tocmai aceste simbolistici ale termenului
grecesc stavros (stauros), cu toate semnificaţiile lui. Prin a ne lua crucea,
Mântuitorul ne îndemna să facem exact ceea ce ne spune şi Sf. Ioan
Gură de Aur: să ne răstignim pe noi înşine, să murim de moartea Lui.
Aşadar, trebuie să facem ceva în legătură cu firea noastră veche, mai
mult decât a purta o cruce la gât.
După ce am vorbit despre opinia literaturii patristice privitoare
la cruce (desigur, ne referim numai la opiniile potrivite descoperirii lui
Hristos) să analizăm învăţătura Bibliei despre cruce. Dacă m‑am grăbit să
prezint mai întâi opinia tradiţiei noastre ortodoxe şi numai după aceea şi
pe a Bibliei, am procedat astfel pentru a demonstra că nu aduc la urechile
ortodocşilor nici un fel de învăţătură nouă cu privire la cultul crucii, şi nici
atât contrară Scripturii! Nu m‑am depărtat cu nimic de învăţăturile Sfintei
Tradiţii ortodoxe (vorbim, desigur, despre adevărata tradiţie care este
conformă cu descoperirea lui Hristos, aşa cum am explicat detaliat când
am vorbit despre Biblia şi Tradiţia). Vom aduce acum câteva citate ale
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 63
Scripturii ca să putem înţelege ce anume are ea de spus cu privire la rolul
crucii în economia mântuirii.
Col. 1:20: „Şi printr‑Însul toate cu Sine să le împace, fie
cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El,
prin sângele crucii.”
Col. 2:14‑15: „Ştergând zapisul ce era asupra noastră,
care ne era potrivnic cu rânduielile lui, şi l‑a luat din mijloc,
pironindu‑l pe cruce. Dezbrăcând (de putere) începătoriile şi
stăpânirile, le‑a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra
lor prin cruce.”
Efeseni 2:16: „Şi să‑i împace cu Dumnezeu pe amândoi,
uniţi într‑un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia.”
1 Cor. 1:18: „Căci Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este
nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui
Dumnezeu.”
Filipeni 3:18: „Căci mulţi, despre care v‑am vorbit
adeseori, iar acum vă spun şi plângând, se poartă ca duşmani
ai crucii lui Hristos.”
Tot în cadrul dovezilor Scripturii amintim un fapt foarte concludent.
Duhul Sfânt al lui Dumnezeu a folosit în Noul Testament de cinci ori
cuvântul simplu lemn referindu‑se la crucea Mântuitorului, aşa cum arătat
deja mai sus (vezi originalul grecesc la Faptele Apostolilor 5:30; Faptele
Apostolilor 10:39; Faptele Apostolilor 13:29; Galateni 3:13; 1 Petru 2:24).
De ce a folosit Petru expresia „L‑au omorât spânzurându‑L pe lemn”
(Faptele Apostolilor 10:39), şi nu „spânzurându‑L pe sfânta cruce”? De ce
a vorbit la fel şi Pavel, spunând despre Mântuitorul că L‑au pogorât de pe
lemn (Faptele Apostolilor 13:29), şi nu de pe sfânta cruce?
Adevăraţii creştini ortodocşi, a căror credinţă este primită prin
descoperirea lui Hristos făcută cunoscută dumnezeieştilor şi Sfinţilor
64 Ernest W.E. Herman
Săi Apostoli, rămân la ceea ce au primit înaintaşii lor, pionierii credinţei
apostolice, Sfinţii Părinţi ai Bisericii, adică la ceea ce spune Scriptura.
1. Opinia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi a altor scriitori bisericeşti
cu privire la subiectul Crucea
Am ajuns acum la punctul următor al temei noastre urmând să
prezentăm opinia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi a altor scriitori bisericeşti
cu privire la subiectul Crucea. O să vorbim în acelaşi context şi despre
semnul crucii făcut cu mâna.
i) Tertulian ne spune că „Dacă s‑ar cere o motivare biblică, pentru
facerea semnului crucii, ea nu s‑ar putea găsi. Începutul îl are în
tradiţie...” 85
ii) Una din revistele Ortodoxia ne face cunoscut că „Crucea (semnul
crucii) ca reprezentare a aceea ce s‑a petrecut pe Golgota, a
pătruns în viaţa liturgică a Bisericii în sec. al IV‑lea”86.
iii) Farar ne spune: „Ca semn distinct Crucea nu se întâlneşte
în catacombe decât în forme mascate de monograme ale
lui Hristos. Cea mai timpurie cruce latină este aceea de pe
mormântul împărătesei Galla Placidia din anul 451. O închipuire
evidentă a răstignirii n‑a existat înainte de sec. IV.”87
iv) În revista Ortodoxia citim că „prima evidenţă despre
reprezentarea trupului lui Iisus pe cruce, provine din secolul
al 5‑lea. Până în secolul al 6‑lea, simpla cruce a apărut rar în
public”88.
v) În Dialogul cu iudeul Trifon ni se face cunoscut că Sf. Iustin
Martirul este primul scriitor creştin care vorbeşte de semnul
crucii, aducându‑l ca o dovadă din Sfânta Scriptură că Domnul
Iisus trebuia să moară pe cruce şi că crucea este instrumentul pe
care trebuia să pătimească. Dar nu face nici o aluzie că acestui
semn i s‑ar cuveni închinare sau că creştinii trebuie să‑l facă.89
vi) Vom apela acum din nou la lucrarea Din apă şi din duh a preotului
Schmemann despre care am vorbit în partea introductivă a
cărţii. De data aceasta aduc un citat scurt care, de fapt, aparţine
traducătorului acestei cărţi, preot profesor Ion Buga: „În ultimă
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 65
analiză, sensul suprem al Întrupării lui Hristos este cel liturgic;
El a venit pentru a răspunde la întrebarea esenţială unde să ne
închinăm (Ioan 4,20), iar răspunsul vizează tocmai formalismul
ucigător şi mutaţia închinării “în duh şi în adevăr.”90
Citatul acesta ne duce din nou la descoperirea lui Hristos, adică
Sfânta Scriptură care este izvorul credinţei ortodoxe, din care vom învăţa
felul de închinare pe care‑l cere Acela căruia îi aducem închinarea. Căci
oricât de dreaptă, de frumoasă şi de încântătoare ar putea părea forma
de închinare adusă prin semnul crucii făcut cu mâna, dacă nu este primită
de Acela căruia i‑o aducem ce folos avem noi din ea şi ce folos are Acela
căruia ne închinăm?
Ce zice, deci, textul Scripturii către care ne îndreaptă preotul
profesor Ion Buga? Pentru aceasta îi vom urma îndemnul şi vom deschide
Cartea Sfântă la Ioan 4:19‑24, unde citim: „Femeie... vine ceasul şi acum
este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr,
că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I
se închină (Lui) trebuie să i se închine în duh şi în adevăr.”
Am înmănuncheat mai sus pentru cititorii acestei cărţi un „buchet”
de informaţii cu privire la învăţătura despre Cruce şi semnul crucii făcut
cu mâna, culese atât din izvorul credinţei ortodoxe care este Sfânta
Scriptură, cât şi din scrierile Părinţilor Bisericii. Iar la urmă am legat strâns
acest „buchet” cu vestea adusă de Mântuitorul din partea lui Dumnezeu:
El ne‑a spus exact ce fel de închinare şi ce fel de închinători Îşi doreşte
Dumnezeu! Mântuitorul ne explică mai întâi că Dumnezeu este duh şi
că, deci, duh fiind El nu poate primi decât închinarea în duh. Că oamenii
au introdus începând cu secolul IV d.H. şi un alt fel de închinare, este
responsabilitatea acelora care s‑au abătut de la dreptarul Scripturii şi de la
învăţătura primilor Părinţi ai Bisericii! Cine vrea să afle cum s‑a strecurat
şi felul acesta străin de închinare în sânul ortodoxiei nu are decât să
citească un comentariu foarte calificat al profesorului de teologie (mai
târziu episcop) Nicolae Colan.91 Felul acesta de închinare prin facerea
semnului crucii cu mâna nu face parte din învăţătura Mântuitorului, nici
a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi, după cum bine am văzut, chiar şi teologii
66 Ernest W.E. Herman
moderni amintesc felul de închinare adus de Mântuitorul, nu pe cel
inventat de oameni.
Ne‑am apropiat acum de încheierea celui de al treilea capitol al cărţii
noastre. Să nu uităm niciodată că în ziua judecăţii nu vom fi judecaţi după
spusele nici unei făpturi din creaţia lui Dumnezeu. Mântuitorul ne spune
la Ioan 12:48‑49 că vom fi judecaţi după Cuvântul Lui, al lui Hristos. Vrei
dar să nu te temi de ziua judecăţii? Ia aminte atunci la învăţăturile pe
care ni le aduce Hristos pe paginile Sfintei Scripturi! Urmează porunca
Mântuitorului din Marcu 1:15 de a te pocăi şi a crede în Evanghelie, apoi
pe aceea din Marcu 16:16 de a te boteza! Vei fi, astfel, născut din nou şi
înnoit cu Duhul Sfânt, aşa cum se arată în Tit 3:5, după care vei deveni
copil al lui Dumnezeu (Ioan 1:11‑13). După aceea, poartă‑ţi crucea în
fiecare zi, aşa cum ni se porunceşte la Luca 9:23, şi adu‑I lui Dumnezeu
închinarea cerută de El în Ioan 4:19‑24, adică în duh şi în adevăr! Urmând
aceşti paşi arătaţi de Mântuitorul în Cuvântul Lui, nu vei mai avea a te
teme de El în ziua înfricoşătoarei judecăţi. Dumnezeu nu poate să mintă,
aşa cum ne spune El Însuşi la Tit 1:2, şi te va primi în Împărăţia Lui!
Binecuvântează, Doamne Dumnezeule, citirea acestor îndemnuri
aduse din Cuvântul Tău, dă harul şi lumina pocăinţei fiecăruia dintre
cititori care nu l‑au primit încă, şi dă‑ne şi nouă harul de a trăi pocăinţa
prin purtarea crucii în fiecare clipă tot mai mult, spre slava Ta şi fericirea
noastră veşnică. Amin!
IV. Botezul
În cel de al patrulea capitol al lucrării de faţă ne vom ocupa cu
subiectul Botez. Potrivit schemei pe care ne‑am propus‑o în planul de
desfăşurare a cărţii vom trata acest subiect din perspectiva Scripturii,
după care vom prezenta opinia Părinţilor Bisericii şi a altor scriitori
bisericeşti cu privire la Botez. Subiectul acesta a necesitat un volum
de informaţii mai mare decât cele dinainte. Astfel se face că gândurile
cuprinse în acest material au fost împărţite pe mai multe subcapitole
după cum urmează:
Noţiuni generale
a) Despre apă şi botez;
b) Însemnătatea botezului in lumina Scripturii;
c) Câte feluri de botezuri există?
Botezul pe paginile Sfintei Scripturi
a) Etapele săvârşirii botezului, aşa cum sunt prezentate de Sfânta
Scriptură;
b) Condiţiile care se impun unui candidat în vederea primirii
botezului;
c) Cufundarea trupului în apa botezului se înfăptuieşte NUMAI
în temeiul şi ca urmare a scufundării sufletului în moartea lui
Hristos, prin pocăinţă;
d) Botezul copiilor mici.
Botezul în învăţătura Părinţilor Bisericii
a) Ce este Botezul?
b) Părinţii Bisericii apără cu probe copleşitoare temeiurile de bază
ale botezului ‑ credinţa şi desăvârşita conştientizare a actului în
sine din partea candidatului;
68 Ernest W.E. Herman
c) Condiţiile, temeiurile şi maniera practicării botezului în
înţelegerea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.
Noţiuni generale
a) Despre apă şi botez
Doctrina botezului este una dintre cele mai controversate teme în
creştinism deoarece poate fi speculată foarte reuşit de către Satana în
vederea înşelării oamenilor lesne crezători. Oricine va deschide oricare
din traducerile Bibliei ortodoxe la cartea 1 Petru 3:21 va vedea că nici
una nu vorbeşte despre botez ca având ceva de‑a face cu mântuirea.
Cufundarea trupului în apă nu este nimic altceva decât o manifestare
exterioară a mântuirii care a avut loc înlăuntru (dacă bineînţeles, a
avut loc o astfel de lucrare autentică înlăuntru). Spre exemplu, Biblia lui
Cantacuzino de la 1688 vorbeşte despre botez ca despre o pildă; Biblia
lui Galaction ca închipuire (a mântuirii); Biblia Anania prezintă botezul ca
o prefigurare ş.a.m.d. Şi tot atât de categoric este arătat în versetul citat
că botezul nu este nici curăţirea trupului de întinăciunile lui.
Biblia arată că botezul nu exercită nici un fel de influenţă asupra
celui botezat, nici asupra duhului, nici asupra sufletului şi nici atât
asupra trupului omenesc, dacă nu este precedat de pocăinţa sufletului.
Botezul nu transmite nici un gen de însuşiri celui care‑l primeşte. În afară
de udarea cu apă a trupului, botezul nu exercită nici un fel de acţiune
asupra persoanei care se botează. Botezul îşi extrage valoarea numai
din acţiunea interioară care a avut loc la nivelul duhului omului născut
din nou – dacă o astfel de lucrare a avut loc cu adevărat. Botezul nu are
nimic magic în el. Dacă Dumnezeu încuviinţează un botez, aceasta se
datoreşte nu apei în care a fost cufundat cel ce se botează, nu în slujbele
şi ceremoniile pompoase care au loc cu prilejul botezului şi nici atât în
ceea ce crede persoana în cauză despre apa în care a fost cufundat.
Cufundarea trupului în apă îşi extrage valoarea din cufundarea sufletului
în Hristos. Un om care nu a pus capăt părerilor lui personale sau ale
altor oameni despre Dumnezeu, adică nu a murit prin despărţirea de
înţelegerea sa faţă de tot ce vine din partea făpturii omeneşti cu privire
la mântuire, poate să se cufunde în apă având parte de cele mai alese
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 69
slujbe bisericeşti de fiecare dată ‑ înaintea lui Dumnezeu actul cufundarii
este lipsit de valoare! Dar cufundarea în apă numai o singură dată a
unui om care îşi cufundă mai întâi mintea, sufletul şi duhul în Hristos prin
pocăinţă este primită de Dumnezeu ca botez! Numai această cufundare
a lăuntrului omului în moartea lui Hristos va da valoarea şi calificativul
de botez a cufundării trupului unui om în apa botezului. Prin această
cufundare a lăuntrului în moartea lui Hristos trebuie să se înţeleagă
capitularea omului în faţa tuturor cerinţelor lui Dumnezeu privind viaţa,
moartea şi veşnicia – iar asta înseamnă moarte de cruce, după cum am
văzut deja în capitolul precedent. După cum Hristos S‑a deşertat de Sine
Însuşi până la punctul de neputinţă absolută şi desăvârşită, S‑a smerit şi
S‑a făcut ascultător chiar până la moarte de cruce (Filipeni 2:8), tot aşa
omul care se botează consimte să se plece în faţa oricărui cuvânt al lui
Dumnezeu adus prin descoperirea lui Hristos.
b) Însemnătatea botezului in lumina Scripturii
Am vorbit mai sus despre relaţia dintre apă şi cel botezat, deci
despre partea exterioară. Acum să vorbim despre realitatea interioară,
despre însemnătatea spirituală pe care a acordat‑o botezului Acela care
a instituit acest act.
Prima dată trebuie să stabilim însemnătatea pe care o are botezul
în opera mântuirii. Pentru aceasta ne raportăm puţin la Ioan Botezătorul
şi slujba lui. Se ştie foarte bine că Ioan Botezătorul nu era calea mântuirii
ci pregătitorul ei. Botezul lui Ioan, de asemenea, nu era botezul instituit
de Mântuitorul Iisus Hristos (adică cufundarea în moartea Domnului
şi învierea la o viaţă nouă), dar era prefigurarea lui. Dacă icoana
adevăratului botez venea din cer (vezi Matei 21:25) şi nu putea fi ocolită
de cei care doreau iertarea păcatelor (vezi Matei 3:6, Marcu 1:4 şi Luca
3:3), cu cât mai mult botezul Domnului Iisus, care El Însuşi vine din cer,
nu poate fi ocolit de cei care doresc mântuirea. Dacă la botezul lui Ioan
nu erau primiţi oameni care nu‑şi mărturiseau păcatele (Matei 3:7 şi Luca
3:7‑8), deci nu erau primiţi nici pruncii, cu cât mai mult la botezul instituit
de Însuşi Mântuitorul Hristos se cere credinţă şi primirea conştientă a tot
ce ne învaţă El.
70 Ernest W.E. Herman
Iată aici încă un element cu privire la importanţa botezului instituit de
Mântuitorul Hristos. La Faptele Apostolilor 19:3 întâlnim nişte ucenici ai
lui Ioan Botezătorul. Ei nu primiseră botezul nou testamental şi de aceea
nici nu aveau credinţa mântuitoare. Adevărata credinţă în Domnul Iisus
nu este despărţită de botez. Cine crede în El, se botează. Numai după
ce ucenicii lui Ioan Botezătorul au primit pecetea adevărului confirmată
în primirea Duhului Sfânt prin punerea mâinilor asupra lor de către cel
mai mare Apostol al vremii harului, Pavel, şi au fost botezaţi ca urmare
a acestui fapt, numai după aceea au dovedit că aveau dreapta credinţă.
Cine are dreapta credinţă se şi botează.
Privit din perspectiva lui Dumnezeu, botezul nu are de‑a face cu
păcatele. Este adevărat că prin cufundarea în apă cu prilejul botezului
noi mărturisim moartea faţă de toate păcatele şi întreg trecutul nostru
păcătos. Dar botezul, în sine, este doar mărturia unui act înfăptuit la nivel
de duh. Persoana care se botează depune o mărturie publică prin apa
botezului afirmând o anumită poziţie interioară pe care a adoptat‑o în
raporturile lui cu Dumnezeu. Persoana a săvârşit un act mai înainte de
a‑l mărturisi. Actul interior săvârşit de cel botezat a avut loc în duhul lui,
şi asta a avut loc mai înainte de a se prezenta ca un candidat la botezul
propriu‑zis. Botezul este constituit din două acte la care cel ce botează
supune pe cel care se botează. Este vorba despre cufundarea celui
botezat în apă, apoi scoaterea lui afară din apă. Cufundarea trupului în
apă reprezintă îngroparea în moartea lui Hristos; scoaterea la suprafaţa
apei simbolizează învierea la o viaţă nouă împreună cu Hristos – dar asta
numai în cazul în care cel botezat s‑a cufundat în moartea lui Hristos la
nivel de duh lui prin pocăinţă şi a înviat la o viaţă nouă împreună cu El
prin învierea Lui.
Cred că pentru uşurarea înţelegerii simbolisticii botezului ne‑am
putea servi foarte bine de următoarea ilustraţie: un tânăr şi o tânără
care se gândesc serios la căsătorie. La un moment dat vine şi clipa în
care ei discută deschis condiţiile acestui act. Sunt numai ei, nu e nimeni
în preajma lor. Ei îşi vorbesc în taină unul altuia, îşi pun întrebări, dau
răspunsuri, iau în calcul toate aspectele privitoare la încheierea unei
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 71
căsătorii şi, în final, se hotărăsc. Desigur, hotărârea aceasta este luată
strict între ei doi, fără nici un fel de martor ocular, nimeni care să‑i audă
ce au vorbit şi ce au aranjat. Dar odată ce au stabilit toate condiţiile
căsătoriei şi au ajuns la o hotărârea de a se uni prin căsătorie, pleacă
acum la familiile lor şi la prieteni ca să le facă cunoscută bucuria de a se
uni prin căsătorie. După aceea urmează cununia civilă şi cea religioasă.
Înţelegerea dintre ei a fost confidenţială. A fost numai între ei doi.
Nimeni nu ştie ce au vorbit ei atunci când au discutat aspectele unirii
prin căsătorie. Dar după ce au ajuns să ia hotărârea de a se căsători,
această hotărâre a fost făcută cunoscută în mod public prin actul oficial al
căsătoriei soldat cu punerea verighetelor în degete.
Cam în felul acesta stau lucrurile şi cu botezul. Actul de pocăinţă
este făcut de om între el şi Dumnezeu. Omul, în adâncul sufletului său
se hotărăşte să se pocăiască. Apoi, după ce actul pocăinţei s‑a încheiat
între el şi Dumnezeu, omul se bucură, la fel ca cei doi tineri, să facă
cunoscut acest legământ încheiat cu Dumnezeu şi va face asta exact prin
actul botezului. Actul botezului propriu‑zis este un simbol asemănător cu
verighetele din degetele celor doi tineri care s‑au cununat.
Acum urmează să discutăm despre lucrarea interioară care are loc
la nivel de duh în inima celui ce se botează, adică moartea împreună
cu Hristos şi învierea împreună cu El. Am amintit despre aceasta şi în
cadrul capitolului Pocăinţa. Cea mai grăitoare ilustraţie din care putem
înţelege profunzimea învăţăturii despre botez este botezul Mântuitorului.
Episodul acesta din viaţa pământească a Mântuitorului ne va lămuri pe
deplin înţelesul pe care l‑a dat Dumnezeu botezului.
Am arătat mai sus că (1) botezul în apă capătă sens şi este primit
de Dumnezeu ca atare, numai în temeiul unei lucrări lăuntrice care a avut
loc în profunzimea cea mai tainică a fiinţei celui care se botează. Am
arătat apoi că (2) botezul nu are de‑a face cu păcatele, ci cu atitudinea
păcătosului, a celui care se botează, faţă de Dumnezeu. Şi am mai
arătat de asemenea că (3) atitudinea aceasta în raport cu Dumnezeu
reprezintă capitularea totală şi absolută în faţa lui Dumnezeu a celui care
se botează. Iar această capitulare absolută înseamnă moartea faţă de
72 Ernest W.E. Herman
sine pentru a învia faţă de Dumnezeu. Toate aceste realităţi lăuntrice ale
raporturilor Sale cu Tatăl se văd lămurit în viaţa Mântuitorului. El arată în
cele mai simple cuvinte moartea Sa desăvârşită faţă de Sine în relaţie cu
Tatăl prin cuvintele de la Ioan 5:19: „Adevărat, adevărat zic vouă: Fiul nu
poate să facă nimic de la Sine, dacă nu va vedea pe Tatăl făcând; căci
cele ce face Acela, acestea le face şi Fiul întocmai.” Sau, cum spune mai
jos la versetul 30: „Eu nu pot să fac de la Mine nimic; precum aud, judec;
dar judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut la voia Mea, ci voia
Celui care M‑a trimis.” Sau, cum spune la Ioan 8:29: „Cel ce M‑a trimis
este cu Mine; nu M‑a lăsat singur, fiindcă Eu fac pururea cele plăcute
Lui.” De asemenea, Romani 15:3: „Căci şi Hristos n‑a căutat plăcerea
Sa...”
Iată, deci, cum se adeveresc în viaţa Mântuitorului cele ce am arătat
mai sus despre botez. Botezul în apă pe care‑l recunoaşte Dumnezeu în
viaţa unui om este numai botezul aceluia care, în relaţia lui cu Dumnezeu,
nu face nimic de la sine însuşi ci, la fel ca şi Iisus, face numai lucrurile
pe care le vede la Tatăl său, adică la Dumnezeu! Iisus a făcut toată viaţa
Lui numai lucrurile plăcute Tatălui. Iisus n‑a căutat niciodată plăcerea Sa.
Iisus Se comporta faţă de Sine însuşi ca faţă de un mort. În viaţa lui Iisus
nu exista nici o umbră de intervenţie de orice natură din partea oricărei
făpturi din creaţia lui Dumnezeu. În El stăpânea, în toată plinătatea şi
desăvârşirea, voia şi plăcerea Tatălui, deoarece El Se golise de Sine
Însuşi şi de orice altă intervenţie străină. Aceasta înseamnă moarte
faţă de sine, aceasta este pocăinţa adevărată! Şi pentru că Iisus a trăit
real moartea Sa desăvârşită faţă de Sine nefăcând niciodată nimic de
la Sine Însuşi, de aceea Dumnezeu a confirmat primirea botezului Său
deschizând cerul şi făcând acea declaraţie din Luca 3:22 prin care arăta
că Acesta este Fiul Său preaiubit întru care a binevoit.
Dumnezeu a făcut această declaraţie publică despre Fiul Său cu
mai multe scopuri. Putem să credem cu toată certitudinea că unul din
scopurile pe care le‑a avut Dumnezeu în vedere deschizând cerul şi
făcând acea declaraţie faţă de Fiul Său a fost şi să ne ofere nouă un
tablou real a ceea ce înseamnă cu adevărat botezul înaintea Lui. Învăţăm
de‑aici că, dacă vrem ca botezul nostru să fie luat în consideraţie înaintea
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 73
lui Dumnezeu, trebuie să fie precedat de actul pocăinţei interioare, prin
care consimţim, la fel ca şi Hristos, că din momentul acela noi nu mai
trăim după învăţăturile şi perceptele izvorâte din gândirea noastră, din
gândirea altor oameni şi nici chiar din gândirea venită din partea celor
mai strălucitori îngeri din cer. Botezul primit înaintea lui Dumnezeu este
numai acela precedat de moartea faţă de noi înşine, adică încetarea de
a lua sfat de la orice ar veni la noi, din partea noastră, din partea oricărei
alte făpturi omeneşti şi chiar din partea îngerilor, pentru a trăi numai şi
numai după îndemnurile, voia şi plăcerea lui Dumnezeu.
Botezul nu are de‑a face cu păcatele noastre. Este foarte adevărat
că prin cufundarea în apă, care este simbolul îngropării trecutului nostru,
îngropăm deopotrivă, simbolic, şi păcatele împreună cu tot trecutul nostru
păcătos. Dar aici nu e vorba despre lucrurile din viaţa lui, fie păcate, fie
o viaţă de cea mai înaltă moralitate. Botezul priveşte strict poziţia pe
care păcătosul o alege în raporturile sale cu Dumnezeu. Botezul se
raportează la atitudinea omului faţă de sine şi de lucrurile din el, bune şi
rele deopotrivă, acceptând să moară faţă de el însuşi şi faţă de lucrurile
din el, bune şi rele deopotrivă. Prin botez omul se recunoaşte de creatură
în faţa Creatorului mărturisind suveranitatea absolută a lui Dumnezeu.
Cea mai puternică dovadă a temeiului acestei afirmaţii ne‑o oferă
botezul Mântuitorului despre care tocmai am vorbit mai sus. Botezul
este botez numai atunci când exprimă în afară o realitate dinlăuntru.
Gândindu‑ne acum la botezul Mântuitorului din perspectiva afirmaţiei
potrivit căreia botezul nu are nimic de‑a face cu lucrurile din viaţa celui ce
se botează, ci are de‑a face cu poziţia faţă de sine şi faţă de Dumnezeu
a celui ce se botează, amintim că acceptarea botezului Mântuitorului de
către Tatăl stătea în moartea Fiului faţă de Sine, evidenţiată în textele
Scripturii de la Ioan 5:19 şi 30, cât şi în alte texte. Dumnezeu a încuviinţat
botezul în apă al Fiului Său, Iisus, prin aceea că avea la bază moartea Lui
faţă de Sine dovedită cu prisosinţă începând chiar cu momentul acceptării
voii Tatălui de a fi trimis pe Pământ ca să moară pentru noi şi în locul
nostru. Iar după aceea, pe tot parcursul vieţii Sale, deşi El era Dumnezeu
din Dumnezeu adevărat n‑a încetat niciodată ca, în umanitatea Lui, să
trăiască cu desăvârşire mort faţă de Sine. Orice ar fi făcut Iisus înaintea
74 Ernest W.E. Herman
lui Dumnezeu nu putea fi decât bine şi slăvit, totuşi, niciodată n‑a făcut
nimic de la Sine însuşi.
Am încercat până la punctul acesta să demonstrăm că, în esenţa
lui, botezul nu este corelat la starea de păcătos şi la povara de păcate,
ci la persoana păcătosului. Iar acum o să spunem câteva cuvinte despre
declaraţia paradoxală a Mântuitorului prin cuvintele “Fiul nu poate
face nimic de la Sine însuşi”. Am tot vorbit despre asta mai sus şi este
momentul potrivit să adâncim această declaraţie a Mântuitorului.
Orice cuvânt din viaţa Sa şi orice atitudine au fost întotdeauna
Adevăr dumnezeiesc. Despre orice ar fi putut fi vorba în legătură cu
personalitatea Sa, cum ar fi gândirea Sa, simţirile Sale, plăcerea Sa,
voinţa Sa, reacţiile Sale, sentimentele şi resentimentele Sale, în toate
cele ce priveau într‑un fel sau altul fiinţa Sa, Iisus era în mod desăvârşit
lepădat de Sine. Aşa cum un mort nu reacţionează faţă de cei ce stau
lângă coşciugul său, nici la strigătele sfâşietoare ale celei mai dragi fiinţe
din lume lăsate în urmă şi nici la cele mai cumplite hule ce i s‑ar putea
aduce de către cineva, tot aşa nimeni n‑a putut face niciodată pe Iisus
să reacţioneze la nici o provocare care ar fi venit din Sinea Lui. Toată
existenţa Lui era numai în relaţie cu Tatăl.
Iisus este Acela la al Cărui simplu cuvânt „Eu sunt” au căzut cu
feţele la pământ înaintea Lui o ceată de oameni veniţi înarmaţi cu săbii
şi ciomege să‑L ia prins (Luca 22:52). Cum stăm atunci cu faptul că nu
putea să Se apere? Acela care a însănătoşit oameni bolnavi de tot felul
de boli incurabile, oameni ciungi, muţi, orbi şi ologi din naştere, El care a
sculat morţi din morminte, El să nu poată face nimic? Da, aşa este, dar,
atenţie!, El nu a spus numai că nu poate, ci că nu poate din Sine Însuşi.
Şi de ce nu putea chiar nimic din Sine însuşi? Iisus S‑a deşertat pe Sine92
şi S‑a îmbrăcat în toate atributele unei fiinţe create. Aici nu vorbim că
Iisus ar fi fost creat ‑ asta este o mare erezie, ci doar că El S‑a deşertat
pe Sine ca să Se îmbrace în fiinţă creată, aşa cum arată textul de la
Filipeni 2:6‑8. Acum, în statutul acesta de fiinţă creată, aşa cum suntem
noi (dar fără păcat), Iisus a arătat exact ceea ce suntem în noi înşine ‑
nişte fiinţe totalmente neputincioase, tot atât de neputincioase în a face
fie bine, fie rău ca şi un mort. Vorbind despre capacitatea noastră în a
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 75
face ceva, singura deosebire dintre noi şi un mort intervine în alegerea pe
care o putem face cui vrem să slujim: lui Dumnezeu sau Satanei?
În noi înşine şi din noi înşine nu putem face nimic mai mult decât ar
putea face un mort. Minunea alcătuirii omului stă tocmai în înzestrarea
lui cu capacitatea de a face o alegere liberă a stăpânului căruia să‑i
slujească în viaţă – lui Dumnezeu sau Satanei. Cum nu poate mortul din
coşciug intrat deja în procesul de descompunere să mai facă ceva, aşa
nu poate o fiinţă omenească să facă ceva, să iniţieze ceva care să plece
de la ea însăşi! Omul nu poate face nimic altceva decât să aleagă pe
cineva care să lucreze în el şi prin el. Omul este făcut „după chipul şi după
asemănarea” lui Dumnezeu (Gen. 1:16), dar omul nu este Dumnezeu!
Dumnezeu este unul singur, alt dumnezeu în afara Lui nu mai este! Iisus
a arătat în mod desăvârşit care este adevăratul statut al fiinţei umane, cu
referire la capacităţile personale ale omului. A arătat foarte simplu, dar
de netăgăduit, că, deşi omul este făcut după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu, el nu este decât o creatură care nu poate face nimic de la
sine. Tot ceea ce poate face omul este să asculte de Dumnezeul Creator
sau de ispititorul Satana.
Ne întoarcem acum la subiectul nostru, arătând că prin botez
candidatul proclamă şi recunoaşte de bună voie şi nesilit de nimeni
autoritatea absolută, deplină şi necondiţionată a Dumnezeului Creator
asupra fiinţei şi vieţii sale. Prin cufundarea trupului în apă el face cunoscut
„începătoriilor, stăpânirilor, stăpânitorilor acestui veac şi duhurilor răutăţii
care sunt în văzduh” (Efeseni 6:12), cât şi oamenilor de pe Pământ
că, punându‑şi în valoare potenţialul de liberă alegere, se leapădă de
arborele său genealogic care este rasa lui Adam cel făcut din pământ,
pentru a se naşte din nou din Adam Cel născut din Duhul Sfânt. Iar prin
ridicarea din apa botezului candidatul mărturiseşte învierea lui împreună
cu Hristos la o viaţă nouă, o viaţă care n‑a fost niciodată cunoscută
în toată istoria creaţiei lui Dumnezeu (2 Cor. 5:17). Prin ridicarea din
apa botezului candidatul declară înaintea “începătoriilor, stăpânirilor,
stăpânitorilor acestui veac şi duhurilor răutăţii care sunt în văzduh”
(Efeseni 6:12), cât şi a oamenilor că, punându‑şi în valoare libertatea de
76 Ernest W.E. Herman
alegere în continuare, va alege, pe tot parcursul vieţii sale care îi va fi
dată de acum înainte, să trăiască în desăvârşită ascultare de Hristos.
c) Câte feluri de botezuri există?
Analizând câte feluri de botez există trebuie mai întâi să stabilim
pe care dintre ele îl vom explica. Căci dacă vorbim despre botezul unei
anumite denominaţiuni creştine, atunci ar urma să mergem la fiecare
denominaţiune creştină şi să‑i studiem doctrina despre botez. În cazul
acesta, răspunsul la întrebare ar fi foarte simplu: există atâtea feluri de
botez câte denominaţiuni creştine există!
Dar dacă vrem să aflăm câte feluri de botez sunt recunoscute
înaintea lui Dumnezeu, lucrurile stau cu totul diferit şi, în cazul acesta,
noi, creştinii ortodocşi a căror credinţă are ca temelie descoperirea lui
Hristos, nu avem altceva de făcut decât să deschidem Biblia la Efeseni
4:5‑6 şi să aflăm de‑acolo că „este un Domn, o credinţă, un botez, Un
Dumnezeu şi Tatăl al tuturor...”
Iată, deci, ce spune Biblia: un singur botez! Şi nădăjduiesc că după
ce am înţeles care e însemnătatea botezului din perspectiva Scripturii, nu
ne va fi deloc greu să înţelegem şi care este acel singur botez pe care l‑a
instituit Mântuitorul şi care este primit înaintea lui Dumnezeu.
Pe tot parcursul explicării botezului din perspectiva Scripturii,
am vorbit despre două elemente principale care definesc botezul. Prin
cufundarea în apă candidatul mărturiseşte că înţelege şi acceptă deliberat
în lăuntrul său statutul de creatură în raport cu Creatorul, încetând astfel
să se mai consulte în oricare domeniu al vieţii sale cu tot ceea ce este
făptură. Al doilea aspect este strâns legat de primul. Aşa cum deja s‑a
spus, candidatul face această mărturisire pe deplin conştient de libertatea
sa alegere. Cufundarea în apă a unui om căruia din anumite motive i s‑ar
fi răpit libertatea de alegere nu poate fi primită de Dumnezeu care l‑a
făcut liber pe om să se pronunţe în dreptul lui (vom arăta mai jos cât de
puternic apără libertatea omului şi teologii ortodocşi, dintre care amintesc
acum pe George Remete, Dumitru Stăniloae şi Christos Yannaras).
Aducând în scenă botezul Mântuitorului, stabilim că afundarea trupului
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 77
exterior în apă este întotdeauna precedată de cufundarea sufletului
interior în moartea faţă de sine.
Iată, astfel, cât de simplu ni se revelează acum necunoscutele
de care avem nevoie în rezolvarea ecuaţiei adevăratului botez, despre
care Biblia ne vorbeşte ca fiind singurul botez. Singurul botez care este
primit înaintea lui Dumnezeu este acela care poartă semnul originalităţii
şi sigiliul lui Dumnezeu, botezul practicat de Iisus Hristos, Dumnezeu
din Dumnezeu adevărat şi om din om adevărat, dar fără păcat. Vârsta
maturităţii la care a fost botezat Iisus, trecutul pe care L‑a lăsat în urmă
ca mărturie interioară a botezului exterior, ascultarea deliberată în totală
cunoştinţă de cauză faţă de Tatăl prin însăşi împlinirea botezului ‑ toate
acestea sunt elemente care definesc exact acel un singur botez pe care
L‑a instituit Dumnezeu. Oamenii pot născoci în fiecare zi oricât de multe
reţete de botez, este libertatea lor. Dar când vine vorba despre primirea
botezului de către Dumnezeu, aici nu este decât acest singur botez
practicat de Omul Iisus Hristos.
Care botez nu poate fi primit de Dumnezeu? Răspunsul a devenit
acum foarte simplu de dat: orice botez care neglijează vreunul din cele
două elemente de temelie: (1) cufundarea trupului în apă fără ca sufletul
să fi fost mai întâi scufundat în moartea lui Hristos prin pocăinţă şi (2)
cufundarea în apă a unui candidat fără conştientizarea din partea sa a
acestui act în toată deplinătatea înţelegerii şi a alegerii sale.
Botezul pe paginile Sfintei Scripturi
După ce am devenit destul de familiarizaţi cu noţiunile generale
asupra botezului ne vom apropia acum de Sfânta Scriptură din care vom
căpăta lumina desăvârşită asupra învăţăturii despre botez.
Mai înainte de a ne apropia de Scriptură, voi comenta un aspect
important care condiţionează puternic înţelegerea Scripturii, vorbind
despre… cerneala „simpatică”!
Această cerneală este alcătuită dintr‑un produs bazat pe o
substanţă sensibilă la căldură. În condiţii normale o pagină scrisă cu
cerneală “simpatică” arăta ca şi o pagină goală, nu poţi vedea nimic din
78 Ernest W.E. Herman
conţinutul aşternut pe ea. Dar de îndată ce este apropiată de o sursă de
căldură, scrisul de pe ea apare şi se poate citi ca orice alt scris.
Adevărurile de pe paginile Bibliei pot fi comparate cumva cu
cerneala „simpatică”. Este adevărat, cuvintele Bibliei pot fi citite de
oricine a învăţat să scrie şi să citească. Dar când vine vorba de adevărul
conţinut în spatele cuvintelor, acesta este, la fel ca şi cerneala simpatică,
accesibil numai în anumite condiţii pe care cel ce citeşte trebuie să le
îndeplinească. Şi ce condiţii cere adevărul din spatele cuvintelor pentru
a se revela? Am să amintesc două texte din Scriptură. Primul este
Psalmul 35:9 (Anania): „Că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom
vedea lumină”. Psalmistul ne face cunoscut aici că lumina Cuvântului lui
Dumnezeu de pe paginile Scripturii nu poate fi văzută decât prin lumina
Duhului Său Cel Sfânt. Al doilea text este la Matei 5:8: „Fericiţi cei curaţi
cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” Ce vrea, cu alte cuvinte,
să spună versetul acesta? Despre care fel de curăţie a inimii vorbeşte
aici Cuvântul? Este vorba despre curăţia faţă de orice prejudecată,
arătându‑te dispus să primeşti Adevărul lui Dumnezeu curat şi aşa cum
îţi este comunicat.
Trebuie să te lepezi de toate prejudecăţile tale, arătându‑te gata
să primeşti necondiţionat adevărul lui Dumnezeu, chiar şi atunci când
acesta îţi contrazice înţelegerile tale de o viaţă întreagă. Trebuie să te
pleci înaintea adevărului lui Dumnezeu, chiar şi în cazul în care acest
adevăr vine în conflict cu convingerile religioase ale denominaţiunii
religioase căreia îi aparţii. Atunci, numai atunci şi abia atunci Adevărul
lui Dumnezeu din spatele cuvintelor Scripturii va deveni sensibil faţă de
hotărârea ta nestrămutată de a‑l accepta şi ţi se va revela!
Acesta este, deci, elementul care‑ţi luminează Adevărul lui
Dumnezeu de pe paginile Scripturii. Iar, în cazul subiectului pe care‑l
studiem, trebuie să fii gata să te lepezi de toate înţelegerile abătute de
la Adevărul Scripturii pe care le‑ai avut mai înainte despre botez, atât din
părerile tale personale cât şi din cele dobândite de la denominaţiunea
creştină pe care o frecventezi sau din oricare alte surse ar mai putea
proveni. Numai dacă eşti gata să socoteşti ca pagubă şi drept gunoaie
toate cunoştinţele care nu vin de la Hristos, aşa după cum însuşi Apostolul
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 79
Pavel a procedat (Filipeni 3:8), numai atunci Adevărul Scripturii îţi va
aduce un folos! Căci dacă Apostolul Pavel, care făcea parte din poporul
pământesc al lui Dumnezeu, a trebuit să socotească drept pagubă şi
gunoaie chiar şi cunoştinţele dobândite din Legea lui Moise, atunci cum
am putea noi, popor străin de Israel, sa‑L cunoaştem pe Hristos dacă am
mai ţine la cele ale noastre?!
Astfel, dacă vrem să avem vreun folos din mărturiile Scripturii pe
care le vom aduce acum, trebuie să aruncăm la coşul de gunoi orice
învăţătură, orice părere şi orice sugestie străine de Scriptură cu privire
la înţelegerea botezului, ca să primim învăţătura aşa cum ne este
prezentată pe paginile Scripturii. Şi, pentru că, aşa cum vom vedea
la capitolul următor, adevărata învăţătură a Sfintei Tradiţii Ortodoxe
împărtăşeşte exact aceleaşi vederi ca şi Scriptura, cei care ţin la Sfânta
Tradiţie vor trebui să se conformeze aceluiaşi adevăr. Asta înseamnă
inima curată despre care vorbeşte Matei 5:8, ca o garanţie a căpătării
luminii lui Dumnezeu privitoare la Adevărul din Cuvântul Său.
Vom începe, astfel, să prezentăm mărturiile Scripturii cu privire la
botez, indicând toate pasajele din cartea Faptele Apostolilor unde se
vorbeşte despre botez, căutând ca, prin lumina Duhului Sfânt, să scoatem
învăţătura pe care Dumnezeu a avut în vedere să ne‑o transmită prin
aceste texte.
Faptele Apostolilor 2:38: „Iar Petru a zis către ei:
Pocăiţi‑vă şi fiecare din voi să se boteze în numele lui Iisus
Hristos, spre iertarea păcatelor.”
Faptele Apostolilor 2:41: „Deci cei ce au primit cuvântul
lui s‑au botezat…”
Faptele Apostolilor 8:12: „Iar când au crezut pe Filip,
care le propovăduia despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre
numele lui Iisus Hristos, bărbaţi şi femei se botezau.”
Faptele Apostolilor 8:36‑38: „Şi pe când mergeau pe
cale, au ajuns la o apă; iar famenul a zis: Iată apă. Ce mă
80 Ernest W.E. Herman
împiedică să fiu botezat? Filip a zis: Dacă crezi din toată inima,
este cu putinţă. Şi el, răspunzând, a zis: Cred că Iisus Hristos
este Fiul lui Dumnezeu. Şi a poruncit să stea carul; şi s‑au
coborât amândoi în apă, şi Filip şi famenul, şi l‑a botezat.”
Faptele Apostolilor 9:18: „Şi îndată au căzut de pe
ochii lui ca nişte solzi; şi a văzut iarăşi şi, sculându‑se, a fost
botezat.”
Faptele Apostolilor 10:37,47‑48: „Voi ştiţi cuvântul care
a fost în toată Iudeea, începând din Galilea, după botezul pe
care l‑a propovăduit Ioan... Poate, oare, cineva să oprească
apa, ca să nu fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt
ca şi noi? Şi a poruncit ca aceştia să fie botezaţi în numele lui
Iisus Hristos. Atunci l‑au rugat pe Petru să rămână la ei câteva
zile.”
Faptele Apostolilor 16:15,33: „Iar după ce s‑a botezat
şi ea şi casa ei, ne‑a rugat, zicând: De m‑aţi socotit că sunt
credincioasă Domnului, intrând în casa mea, rămâneţi. Şi ne‑a
făcut să rămânem. Şi el, luându‑i la sine, în acel ceas al nopţii,
a spălat rănile lor şi s‑a botezat el şi toţi ai lui îndată.”
Faptele Apostolilor 18:8, 25: „Dar Crispus, mai‑marele
sinagogii, a crezut în Domnul, împreună cu toată casa sa; şi
mulţi dintre corinteni, auzind, credeau şi se botezau... Acesta
era învăţat în calea Domnului şi, arzând cu duhul, grăia şi
învăţa drept cele despre Iisus, cunoscând numai botezul lui
Ioan.”
Faptele Apostolilor 19:3‑5: „Şi el a zis: Deci în ce v‑aţi
botezat? Ei au zis: În botezul lui Ioan. Iar Pavel a zis: Ioan a
botezat cu botezul pocăinţei, spunând poporului să creadă în
Cel ce avea să vină după el, adică în Iisus Hristos. Şi auzind ei,
s‑au botezat în numele Domnului Iisus.”
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 81
Faptele Apostolilor 22:16: „Şi acum de ce zăboveşti?
Sculându‑te, botează‑te şi spală‑ţi păcatele, chemând numele
Lui.”
a) Etapele săvârşirii botezului, aşa cum sunt prezentate de Scriptură
Înainte de a trata subiectul etapelor care preced botezul şi săvârşirea
lui, este foarte necesar să amintim câteva detalii demne de toată luarea
aminte cu privire la felul cum trebuie să ne apropiem de citatele Scripturii
amintite mai sus ‑ de altfel ca şi de întreg conţinutul Sfintei Cărţi.
Este de la sine înţeles că pe vremea apostolilor s‑au săvârşit cu mult
mai multe botezuri decât cele câteva înscrise pe paginile Scripturii. Dar
acestea au fost selectate şi aşternute pe paginile Sfintei Scripturi după un
principiu identic cu acela care a stat la baza selectării minunilor săvârşite
de Iisus. Despre Iisus ni se spune că a făcut multe minuni şi semne care,
dacă ar fi fost scrise, n‑ar fi fost loc pe întreg Pământul pentru toate cărţile
scrise (Ioan 20:30); dar cele care au fost scrise au fost scrise pentru
ca noi, oamenii, să credem în El (Ioan 20:31). Cu alte cuvinte, TOT ce
avem nevoie ca oameni să cunoaştem în vederea mântuirii este scris
în Scriptură. Desigur, toate celelalte lucrări ale Mântuitorului au valoarea
lor înaintea lui Dumnezeu. În privinţa mântuirii noastre însă, nu aveam
nevoie decât de cele ce au fost aşternute pe paginile Scripturii.
Vorbind acum despre botezurile menţionate în cartea Faptele
Apostolilor, vom spune acelaşi lucru: acestea au fost scrise pentru ca noi
să credem, de data aceasta fiind vorba despre a crede cele ce trebuie în
legătură cu botezul. Aşadar, botezurile care sunt menţionate pe paginile
cărţii Faptele Apostolilor au fost scrise de oameni inspiraţi de Duhul
Sfânt, cu un scop foarte bine determinat de către Duhul Sfânt în vederea
cunoaşterii din partea noastră a tuturor aspectelor legate de botez de care
aveam nevoie pentru ca, în urma cunoaşterii lor, să ajungem desăvârşiţi
şi bine pregătiţi pentru orice lucru bun (2 Tim. 3:16).
Ne vom ocupa acum de subiectul acesta analizându‑l din anumite
perspective.
82 Ernest W.E. Herman
b) Condiţiile care se impun unui candidat în vederea primirii botezului
Ideile acestea pe care urmează să le prezentăm nu ne sunt chiar
străine. Ele au fost deja prezentate sumar în cadrul capitolului introductiv
Noţiuni generale. Ceea ce facem acum este doar să le vedem punctate
de Scriptură cu prilejul botezurilor amintite pe paginile Cărţii Sfinte.
Care este, aşadar, relaţia dintre candidat şi actul botezului în sine?
Analizând atent împrejurările descrise cu prilejul botezurilor amintite mai
sus, constatăm că în toate cazurile candidaţii la botez au fost personal
implicaţi în botezul pe care urmau să‑l facă. Mai mult chiar, cu excepţia
famenului etiopian, a lui Pavel şi celor din casa lui Corneliu, nu ni se spune
că au fost botezaţi, ci că ei s‑au botezat. Şi lucrurile stau în felul acesta
deoarece candidaţii la botez trebuie să înţeleagă însemnătatea botezului,
să consimtă liber şi nesiliţi de nimeni să‑l primească şi, mai ales, botezul
să fie precedat de pocăinţă. Vom vedea cât de insistenţi şi cât de atenţi
au fost Sfinţii Părinţi ai Bisericii cu privire la pocăinţa dovedită personal
de către candidaţii la botez, înaintea botezului. Acum ne mulţumim doar
să arătăm că nicăieri, în nici unul din botezurile menţionate pe paginile
Scripturii, nu s‑a săvârşit botezul asupra vreunei persoane decât după
ce persoana respectivă a înţeles pe deplin motivul şi rostul botezului.
În fiecare dintre cazurile amintite, botezul a fost săvârşit numai după ce
candidaţii au dovedit înţelegerea rostului şi locului botezului. Iar în unele
cazuri se vede explicit că botezul a fost cerut personal chiar de către
candidat, ca urmare a înţelegerii poruncii Mântuitorului cu privire la faptul
că pocăinţa trebuie să fie însoţită de botez.
c) Cufundarea trupului din afară în apa botezului se înfăptuieşte
NUMAI
în temeiul şi ca urmare
a cufundării sufletului dinlăuntru în moartea lui Hristos,
prin pocăinţă
Vă invit acum să parcurgem împreună versetele citate mai sus, de
data aceasta pentru a constata că fiecare din persoanele botezate, fie că
sunt indivizi sau grupuri de mai multe persoane, au săvârşit, mai întâi,
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 83
pocăinţa. Aşa cum am arătat în capitolul Noţiuni generale, apa botezului
în ea însăşi nu deţine nici un fel de element magic şi nici ceremoniile
religioase care au loc cu prilejul unui botez nu deţin nimic magic în ele
care să poată conferi vreun merit oarecare celui ce se botează. Nici chiar
rostirea formulei în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh cu prilejul
cufundării în apă a trupului celui ce se botează, nu exercită nici o influenţă
asupra persoanei care este cufundată în apă, dacă nu este precedată
de actul pocăinţei. Cufundarea trupului în apă îşi are valoarea numai în
cufundarea MAI ÎNTÂI a sufletului în moartea lui Hristos şi împreună cu
Hristos Cel coborât în mormânt. Pocăinţa veritabilă se verifică printr‑o
stare de iluminare lăuntrică a inimii şi fiinţei aceluia în care s‑a produs şi,
mai ales, prin hotărârea nestrămutată de a urma porunca Mântuitorului
cu privire la botez. Căci Mântuitorul nu a spus simplu cine va crede se
va mântui ci foarte explicit, cine va crede şi se va boteza se va mântui
(Marcu 16:16, sublinierea îmi aparţine). Vom urmări acest detaliu în
cazurile de botez prezentate în textele din Scriptură.
Faptele Apostolilor 2:38. Citim cu un verset mai sus
(37) că după ce au auzit propovăduirea lui Petru oamenii au
rămas străpunşi în inimă şi au întrebat ce trebuie să facă. Să
luăm aminte că Petru nu şi‑a început răspunsul către ei prin
a le vorbi despre botez, ci le spune mai întâi de toate să se
pocăiască şi apoi să se boteze. Deoarece Petru era călăuzit de
Duhul Sfânt, nici nu putea să pună întâi botezul, atâta vreme
cât Mântuitorul pusese mai întâi pocăinţa şi apoi botezul –
Matei 28:19 şi Marcu 16:16.
Faptele Apostolilor 2:41. Textul ne înfăţişează o altă
acţiune premergătoare botezului – primirea Cuvântului prin
propovăduirea lui Petru, cu prilejul descris la versetul 40:
„Mântuiţi‑vă din mijlocul acestui neam ticălos.” Se vede şi
aici că oamenii au împlinit Cuvântul de a se fi mântuit prin
procesul pocăinţei şi apoi au primit botezul în apă, ca o
mărturie a pocăinţei sufletului.
84 Ernest W.E. Herman
Faptele Apostolilor 8:12. În acest verset găsim
menţiunea expresă că botezul a fost primit numai de bărbaţi
şi femei, deci oameni maturi. Nu scrie deloc că s‑au botezat
şi copii ‑ de altfel nu scrie aşa ceva nicăieri în toată Biblia. Şi
de ce nu scrie că s‑ar fi botezat şi copii? Răspunsul este tot
aici, în versetul de faţă, unde se arată că s‑au botezat după
ce au crezut propovăduirea lui Filip care vestea împărăţia lui
Dumnezeu şi pe Iisus Hristos. Cum ar fi putut nişte prunci să
creadă sau să nu creadă? Şi dacă pruncii nu puteau să creadă
şi nici să nu creadă, cum ar fi putut să se boteze? La Evrei
11:6 scrie atât de limpede că „fără credinţă este cu neputinţă
să fim plăcuţi lui Dumnezeu”.
Faptele Apostolilor 8:36‑38. Aici ne este descris un
dialog între ucenicul Domnului, Filip, care propovăduia pe
Iisus famenului etiopian. Se vede că famenul mai întâi a
înţeles învăţătura cu privire la botez, deoarece dând peste
o apă el a cerut să fie botezat. Dar, luaţi aminte, Filip nu se
grăbeşte să‑l scufunde în apă, ci‑i pune mai întâi condiţia
de temelie a primirii botezului, şi anume credinţa în Iisus
Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. Numai după ce famenul îşi
mărturiseşte cu gura lui credinţa, numai după aceea a fost
botezat de Filip.
Faptele Apostolilor 9:18. Aici este vorba despre botezul
marelui Apostol al neamurilor, Saul, devenit Pavel. Citind
cu atenţie tot episodul întoarcerii lui la Dumnezeu pe
drumul Damascului, descoperim că după întâlnirea aceea
miraculoasă cu Iisus Cel Înviat Saul n‑a mâncat şi n‑a băut
nimic trei zile şi trei nopţi. Iar atunci când Dumnezeu îl trimite
pe Anania la el îi face cunoscut că Saul se ruga. Rugăciunea
lui era atât de fierbinte şi pocăinţa lui atât de adâncă, încât a
ajuns până la Dumnezeu. Abia după aceste evenimente, după
ce au trecut acele trei zile de post şi de zbucium sufletesc,
abia după aceea a primit Pavel botezul!
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 85
Faptele Apostolilor 10:37,47‑48. Scena aceasta este
plină de semnificaţii. Parcurgând cu atenţie întregul episod
consumat cu prilejul întoarcerii la Dumnezeu a lui Cornelius,
constatăm că Petru le‑a propovăduit pe Domnul Iisus Hristos
şi că, în timp ce el le vorbea despre Iisus Hristos, Duhul Sfânt
S‑a pogorât peste ei. Nu este locul aici să vorbim despre
felul în care Duhul Sfânt Se pogoară NUMAI acolo unde a
fost primită jertfa curăţitoare de păcate a Mântuitorului. Vom
menţiona doar că pogorârea Duhului Sfânt a fost urmarea
predicării Evangheliei şi pocăinţei acelora peste care S‑a
pogorât. Apoi, ca urmare a actului pocăinţei, au fost şi botezaţi.
Au vorbit oare şi copiii în limbi? Deci, mai întâi trebuie să fie
Iisus prezent prin pocăinţă şi apoi urmează botezul.
Faptele Apostolilor 16:15,33. Aici avem relatarea
botezului Lidiei. Cu numai un verset mai sus, citim că Domnul
i‑a deschis inima ca să primească propovăduirea lui Pavel şi
numai după aceea a fost botezată. Spunem din nou, inima
unui copil care este hrănit la pieptul mamei nu se poate
deschide pentru a primi şi nici respinge un cuvânt. Iar la
versetul 33 avem botezul temnicerului din Filipi care a fost
săvârşit în felul următor: mai întâi, Pavel i‑a predicat Cuvântul.
La versetul 30 temnicerul întreabă pe Pavel ce trebuie să facă
pentru a fi mântuit, iar Pavel îi răspuns la versetul următor că
trebuie să creadă în Domnul Iisus. Reţineţi, Pavel nu i‑a spus
să se boteze, ci să creadă! La versetul 32 ni se arată că Pavel
i‑a vestit mai departe Cuvântul lui şi la toţi cei din casa lui.
Abia după aceea are loc botezul. Dar botezul a fost săvârşit
de aceia din casa lui care au ascultat Cuvântul şi l‑au înţeles.
Totul a început cu vestirea Cuvântului tuturor acelora care
erau în stare să‑l audă şi să‑l înţeleagă. Au putut oare înţelege
şi copiii?
Faptele Apostolilor 18:8. Cât de clară este ordinea şi aici
prin cuvintele “auzind, credeau şi se botezau”. Botezul este
urmarea auzirii Cuvântului lui Dumnezeu şi a credinţei în Fiul
86 Ernest W.E. Herman
lui Dumnezeu. Pot oare pruncii de la sânul mamei să audă
Cuvântul şi apoi să creadă în el?
Faptele Apostolilor 19:3. Aici avem aceeaşi ordine
arătată prin cuvintele “auzind s‑au botezat în numele
Domnului Iisus”.
Faptele Apostolilor 22:16. Şi aici lucrurile stau la fel:
...sculându‑te, botează‑te...
d) Botezul copiilor mici
După ce am vorbit atât în capitolul “Noţiuni generale” cât şi, mai
ales, în subcapitolele de mai sus despre cele două elemente de temelie
care califică un botez ca fiind primit înaintea lui Dumnezeu, ar putea
părea aproape inutil să mai vorbim despre botezul copiilor mici. Când
vom prezenta opiniile Sfinţilor Părinţi despre botez, vom înţelege cu câtă
grijă şi cu câtă reverenţă vorbesc Părinţii Bisericii despre botezul aşa cum
este rânduit de descoperirea lui Hristos vestită dumnezeieştilor şi sfinţilor
Lui Apostoli. Vom vedea cum, pentru a fi siguri că nu încalcă principiile
stabilite de către Mântuitorul cu privire la actul botezului, ei au mers chiar
un pas mai departe în ce priveşte pregătirea candidatului pentru botez şi
au luat o serie de măsuri pentru a se face siguri că, într‑adevăr, candidatul
s‑a pocăit, a înţeles deplin ce este botezul şi că îl doreşte cu toată inima.
Aşa cum am spus deja, ar părea aproape inutil să mai abordăm subiectul
botezului copiilor mici. Dar pentru că sunt câteva detalii pe care nu le‑am
amintit mai sus, o să ne oprim puţin şi asupra acestora.
a) În afară de faptul logic că un copil nu poate înţelege sensul
botezului, şi nici atât să se pocăiască, trebuie să menţionăm
că Biblia nu aminteşte nic ăieri de botezul vreunui copil. Vom
enumera mai jos argumentele celor ce susţin botezul copiilor
mici şi vom dovedi apoi netemeinicia lor. Acum ne mulţumim
să menţionăm că Biblia aminteşte că au fost botezaţi bărbaţi şi
femei (Faptele Apostolilor 8:12), dar niciodată şi nicăieri nu arată
că ar fi fost botezat vreun copil.
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 87
Cadrul pe care ni‑l prezintă Scriptura în Faptele Apostolilor 8:12
este acesta: noroadele erau strânse în jurul lui Filip, în timp ce el le
propovăduia Evanghelia Domnului Iisus Hristos şi făcea minuni în faţa
lor. În timpul acesta noroadele aveau şi copii printre ele, căci aşa era
atunci: toţi locuitorii dintr‑o cetate ieşeau să asculte şi să vadă pe câte
un învăţător deosebit (vezi versetele 6 şi 10). Dar când a fost vorba
despre botez, s‑au botezat numai bărbaţi şi femei, nu şi copii. Ce spune
aici Cuvântul? Cine sunt cei care s‑au botezat? Şi când s‑au botezat?
Iată răspunsul aici: când au crezut pe Filip, care le propovăduia despre
împărăţia lui Dumnezeu şi despre numele lui Iisus Hristos. Şi pentru că
Scriptura menţionează în mod expres că s‑au botezat când au crezut
pe Filip, care le propovăduia despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre
numele lui Iisus Hristos, se naşte întrebarea firească: au crezut şi copiii
mici care erau la pieptul mamelor lor? Răspunsul categoric şi indiscutabil
este că NU, nu s‑au botezat şi copii, ci numai bărbaţi şi femei! Şi apoi,
dacă Duhul Sfânt n‑a adăugat şi „copii”, cine are curajul să adauge ceva
la Cuvântul lui Dumnezeu? Avem noi voie să facem din presupunerile
noastre nişte învăţături, pe care să le sprijinim apoi pe Cuvântul scris al
lui Dumnezeu?!
Aşadar, în afară de faptul că teza botezului copiilor mici este
dărâmată din start de către condiţiile stabilite de Scriptură unui candidat
la botez, Biblia contrazice prejudecăţile noastre. Citim, astfel, porunca
de la 1 Corinteni 4:6 „prin noi înşine, vorbeşte aici apostolul Pavel, să
învăţaţi să nu treceţi peste ce este scris”. Deci, este vorba de a nu trece
peste ce este scris pe paginile Sfintei Scripturi. Şi tot aici vreau să mai
amintesc că orice „micşorare, adăugire sau vreo schimbare oarecare”
aduse Scripturii sunt privite de către Sfinţii Părinţi ca inovaţie, însufleţire a
diavolului”. Aşa ne învaţă canonul Bisericii pe care l‑am citat chiar în titlul
cărţii noastre!
Se ridică totuşi o întrebare. Oare unde s‑ar ajunge dacă fiecare
denominaţiune religioasă şi‑ar permite interpretarea arbitrară a textelor
Scripturii? Într‑un astfel de caz oamenii ar face din Biblie ceva asemănător
cu jocul acela de copii numit “telefonul fără fir”. Dacă fiecare om şi‑ar
permite să‑şi aducă presupunerile sale, izvorâte din mintea lui murdărită
88 Ernest W.E. Herman
de păcat, şi să ridice astfel de presupuneri la rang cu Scriptura, ar mai
putea fi numită o astfel de Biblie drept Biblia lui Dumnezeu?!
b) Urmează să aducem acum un alt set de argumente, tot din
Scriptură, împotriva botezului copiilor mici. Biblia arată limpede
că fiecare om este singur responsabil înaintea lui Dumnezeu în
ceea ce‑l priveşte. O să vorbim în cadrul mărturiilor Părinţilor
Bisericii despre ce spune adevărata învăţătură ortodoxă şi
despre libertatea fiecărui om de a decide pentru sine. Acum
vrem doar să amintim câteva locuri din Scriptură care arată că
nimeni nu poate decide pentru altul în chestiunile care privesc
mântuirea şi botezul lui.
Astfel, citim la Matei 12:37: “Căci din cuvintele tale vei fi scos fără
vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit”. Trebuie să fim conştienţi că
Dumnezeu nu ia în consideraţie şi nu ţine seama de declaraţia naşului că
se leapădă de Satana în locul altuia. Dacă noi înşine nu ne lepădăm de
Satana la vârsta în care înţelegem că suntem robiţi de el, dacă noi înşine
nu ne pocăim atunci, vai! aparţinem tot lui Satana. Mântuitorul repetă
aici de două ori în contextul aceleiaşi propoziţii sintagma „cuvintele tale”,
pentru ca noi să putem înţelege: numai “cuvintele tale” te pot face primit
sau respins, înaintea lui Dumnezeu!
c) Iată aici o altă învăţătură a Scripturii care combate teza botezului
copiilor mici. Citim la Ezechiel 18:4‑20 următoarele pasaje: „...
Sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Omul care este drept,
care face judecată şi dreptate... care urmează legile Mele şi
păzeşte poruncile Mele, lucrând cu credincioşie, omul acela
este drept, şi va trăi negreşit, zice Domnul, Dumnezeu. Dacă
acum omul acesta are un fiu iute la mânie, care nu se ia în
nimic după purtarea tatălui său neprihănit, ci necinsteşte pe
nevasta aproapelui său, asupreşte pe cel nenorocit şi pe cel
lipsit, răpeşte, nu dă înapoi zălogul, ridică ochii spre idoli şi
face urâciuni, împrumută cu dobândă şi ia camăta, s‑ar putea
oare să trăiască un astfel de fiu? Nu va trăi; a săvârşit toate
aceste urâciuni, de aceea trebuie să moară. Sângele lui să cadă
asupra capului lui! Dar dacă un om are un fiu, care vede toate
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 89
păcatele tatălui său, le vede, dar nu face la fel; dacă fiul acela
... nu necinsteşte pe nevasta aproapelui său, nu asupreşte pe
nimeni, nu ia nici un zălog, nu răpeşte, ci dă din pâinea lui celui
flămând şi acopere cu o haină pe cel gol, îşi abate mâna de la
nelegiuire, nu ia nici dobândă nici camătă, păzeşte poruncile
Mele şi urmează legile Mele, acela... va trăi negreşit. Sufletul
care păcătuieşte, acela va muri... Neprihănirea celui neprihănit
va fi peste el, şi răutatea celui rău va fi peste el”.
Nu este oare suficient de bine înţeles că dacă neprihănirea tatălui
nu‑l poate ajuta nici măcar pe propriul său copil să aibă parte de rai, cu
cât mai puţin ar putea neprihănirea naşului să‑l ajute pe fin să fie primit la
rai în temeiul cuvintelor sale?! Şi să nu uităm, în tradiţia poporului evreu
avem de‑a face cu relaţia dintre tată şi fiu; iar tatăl aducea lui Dumnezeu
nu numai cuvinte goale, ci sfinţenia propriei sale vieţi. Dumnezeu totuşi
le spune că El nu Se uită la faptele tatălui pentru ca să‑l poată ierta pe
fiu, ci fiul singur trebuie să se pocăiască. Apoi Dumnezeu merge aşa de
departe, arătând că fiul acela care n‑a ascultat de Dumnezeu va muri
în nelegiuirea lui, pe când tatăl va muri în neprihănirea lui. Fiecare cu
ce şi‑a ales singur. Şi să luăm aminte, aici era vorba despre poporul lui
Dumnezeu, poporul Israel! Dacă nici măcar în cazul lor Dumnezeu nu
face o excepţie de la regulă, dacă nici măcar credinţa tatălui bazată pe
fapte de sfinţenie nu putea ajuta pe fiul cel păcătos, oare să ne poată
ajuta pe noi numai nişte cuvinte goale ale naşului care poate foarte bine
să fie un străin?
d) Ne gândim acum la Ioan Botezătorul. Mântuitorul pune o
întrebare fariseilor: “Botezul lui Ioan de unde venea? Din cer
sau de la oameni?” (Matei 21:25). Întrebarea aceasta este de
importanţă capitală. Şi este aşa pentru că, în primul rând, era
adresată de Domnul Iisus. Iar, în al doilea rând, pentru că numai
aşa putem fi feriţi de rătăcire.
Vrem noi să ştim de unde vine o datină, un obicei sau o învăţătură
cum este aceasta a botezului copiilor mici? Să punem cu toată sinceritatea
inimii întrebarea: de unde vine? Din cer, adică din descoperirea lui Hristos
cuprinsă în Sfânta Carte, sau de la oameni?
90 Ernest W.E. Herman
De unde venea botezul lui Ioan? Răspunsul e limpede: venea din
cer, de la Dumnezeu. Şi pe cine boteza Ioan? Tot Cuvântul ne spune:
oamenii care veneau la el „mărturisindu‑şi păcatele erau botezaţi de el
în râul Iordan” (Matei 3:6). Boteza Ioan şi pe cei care nu‑şi mărturiseau
păcatele? Boteza el şi pruncii? Se arată aşa ceva pe paginile Sfintei
Scripturi?
Botezul fără pocăinţă nu este valabil. Iar pocăinţa n‑o poate face
decât cel care vrea să se boteze. Nimeni nu se poate pocăi în locul altuia,
după cum nimeni nu poate mânca pentru altul. Atunci vine întrebarea
logică: dacă pentru botezul practicat de Ioan era necesară pocăinţa, oare
pentru botezul instituit de Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să nu mai fie necesară
pocăinţa? Şi cine ar putea dovedi că Ioan Botezătorul sau Domnul Iisus
împreună cu ucenicii Săi ar fi botezat vreun prunc?
Astfel dar, dacă la botezul lui Ioan nu erau primiţi oameni care nu‑şi
mărturiseau păcatele (Matei 3:7 şi Luca 3:7‑8), iar pruncii nici atât, cu
cât mai mult la botezul real, aşezat de Însuşi Mântuitorul Hristos, se cere
credinţă şi primirea conştientă a tot ce ne învaţă El.
e) La Faptele Apostolilor 10:48 citim că Petru “a poruncit ca aceştia
să fie botezaţi în numele Domnului Iisus Hristos”. Porunca
aceasta a fost cu referire NUMAI la aceştia, adică la aceia care
au primit Duhul Sfânt şi, în urma primirii Duhului Sfânt, au vorbit
în limbi. Se pune astfel întrebarea logică: au primit Duhul Sfânt şi
pruncii care se aflau în leagăn? Au vorbit şi aceştia în limbi? Este
limpede aici că au fost botezaţi numai aceştia, adică cei care
au crezut şi au vorbit în limbi. Înţelegem astfel că susţinătorii
botezului copiilor mici îndrăznesc a forţa Cuvântul lui Dumnezeu
să spună ceva pe care doresc ei să‑l audă, dar care nu este
scris.
Iar acum, în rezumatul acestui subcapitol în care am discutat
botezul copiilor mici, am să prezint argumentele (mult prea şubrede) pe
care‑şi întemeiază învăţătura cei ce‑l practică, argumente pe care le vom
analiza tot în lumina Scripturii:
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 91
1. Iisus a binecuvântat pe copiii mici, zicând Lăsaţi copiii să vină la
Mine.
‑ Ce spune Scriptura referitor la acest argument. Este drept
că Domnul Iisus a binecuvântat copiii, dar El niciodată n‑a
botezat copii şi nici ucenicilor nu le‑a spus să boteze copiii
(nici măcar Ioan Botezătorul nu este arătat nicăieri că a
botezat copii) ci, simplu, să‑i lase să vină la El. Şi dacă chiar
ar vrea apărătorii botezului copiilor mici să‑şi susţină teza pe
această spusă a Mântuitorului, tocmai prin asta şi‑o dărâmă.
Pentru că, atenţie!, Mântuitorul n‑a spus aici aduceţi‑i pe
copii la Mine. El a spus lăsaţi‑i, adică atunci când pot să
vină, să vină ei singuri la Mine, neaduşi de cineva. Asta
înseamnă lăsaţi copilaşii, şi nicidecum să‑i aducem noi.
Ultima observaţie privitoare la acest text se referă la aceea
că a primi pe copii sau a‑i boteza pe copii, nu este unul şi
acelaşi lucru. Temeiul acesta este deja o adăugire adusă
Sfintelor Scripturi şi este socotită de canonul Bisericii amintit
mai sus drept “inovaţie, însufleţire a diavolului”.
2. Botezul înlocuieşte tăierea împrejur.
‑ Argumentul Scripturii: argumentul că botezul înlocuieşte
tăierea împrejur, nu se sprijină pe nici un text din Scriptură,
ci e numai o analogie greşită. Tăierea împrejur era un semn
pentru poporul Israel, poporul pământesc al lui Dumnezeu,
semnul legământului lui Dumnezeu între El şi poporul Său
‑ Geneza 17:10‑11. De două ori aminteşte textul acesta
că în tăierea împrejur este vorba despre un legământ între
Dumnezeu şi Israel. Pe când botezul instaurat de Iisus
este pentru cei născuţi din Duhul Sfânt, pentru Israelul
duhovnicesc (Galateni 6:16). Apoi să nu uităm că în Hristos
nu mai este nici parte bărbătească şi nici parte femeiască –
vezi Galateni 3:28.
3. Copiii creştinilor sunt sfinţi.
‑ Ce spune Scriptura: Copiii credincioşilor sunt sfinţi datorită
părinţilor (1 Corinteni 7:14), dar aceasta numai până ajung
92 Ernest W.E. Herman
la vârsta la care pot înţelege şi pot crede. Acest lucru nu e
un argument pentru botez. Cuvântul nu ne spune aici că în
cazul în care copiii sunt sfinţi datorită părinţilor, trebuie să
fie şi botezaţi. Contextul în care este aşezată afirmaţia cu
privire la faptul că cei mici, copiii, sunt sfinţi datorită părinţilor
nu are nimic de‑a face cu botezul lor. Aceasta este, din nou,
o adăugire la Cuvântul Domnului socotită de către Sfinţii
Părinţi drept însufleţire a diavolului. Şi apoi, ce fac pruncii
botezaţi care, când ajung mari, nu vor să fie credincioşi? La
ce le foloseşte botezul? Şi dacă chiar ar fi fost aşa, Duhul
Sfânt ar fi avut grijă să confirme în scris acest lucru pe
paginile Scripturii, fie când a amintit că sunt sfinţi din pricina
părinţilor, fie când a vorbit despre botez. N‑am văzut noi
deja în textul de la Ezechiel că sufletul care a păcătuit, acela
va muri iar sufletul care face neprihănire acela va trăi?!
4. Casele botezate ar fi avut şi copii.
‑ Ce spune Scriptura: prin casele botezate din N.T. nu se
poate dovedi cu nimic că ar fi fost botezaţi şi pruncii. Pe
presupuneri nu se va putea întemeia credinţa adevărată.
Adevărul se întemeiază pe ce este scris şi de aceea suntem
atenţionaţi să nu trecem peste ce este scris ‑ 1 Cor. 4:6.
Mai mult, dacă la Faptele Apostolilor 16:33‑34 se spune
s‑a botezat el şi toţi ai lui îndată, se spune imediat şi că s‑a
bucurat cu toată casa lui că a crezut în Dumnezeu. S‑au
bucurat şi copiii care sugeau la pieptul mamelor lor? Iar
dacă numai pentru faptul că este spus casa lui am putea
presupune că au fost botezaţi şi copiii, atunci să luăm
aminte că nici aceasta nu stă în picioare. De ce? Pentru
că o astfel de vorbire se întâlneşte des în Scriptură într‑un
înţeles figurat. Când, de pildă, citim că tot Ierusalimul sau
toată Iudeea venea la Ioan (Matei 3:5), fireşte că nu trebuie
înţeles literal, că adică toţi, inclusiv copiii sugari veneau la
Ioan Botezătorul. Acest fel de vorbire nu ne îndreptăţeşte
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 93
să susţinem ideea botezului pruncilor nici măcar ca presupunere.
5. Domnul a poruncit să fie botezate şi neamurile.
‑ Ce spune Scriptura: versetul acesta de la Matei 28:19 sună
astfel: „...învăţaţi toate neamurile, botezându‑le..” Care
este aici ordinea stabilită de Mântuitorul între învăţarea
neamurilor şi botezarea lor? Este, aşa cum se vede, întâi să
fie învăţate şi apoi să fie botezate. Aceasta ridică întrebarea
logică: poate un copil care suge la pieptul mamei să fie
învăţat? Şi pentru că nu poate, poate atunci să fie botezat?
6. Botezul spală păcatul originar şi naşte din nou pruncul.
‑ Argumentul Scripturii: Botezul nu este o curăţire de
întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui
Dumnezeu, vezi 1 Petru 3:21. Am vorbit deja mai sus despre
acest aspect. Poate un copil sugar să mărturisească sau să
nu mărturisească un cuget curat? Iar cât despre spălarea
păcatelor, în Sfânta Scriptură ne este arătat că aceasta se
obţine prin sângele Mielului (vezi Efeseni 1:7 şi multe alte
locuri în N.T.), nu prin apa botezului.
7. Pavel, în definitiv, n‑a fost trimis să boteze, ci să predice
Evanghelia, astfel că credinţa în Evanghelie este suficientă.
‑ Argumentul Scripturii: în Evanghelia vestită de Sf. Ap. Pavel
se cuprinde şi învăţătura despre botez. Căci, altfel, de
unde a ştiut Lidia, femeile care erau cu ea şi temnicerul cu
toată familia lui despre botez, dacă Pavel nu le‑ar fi vorbit
şi despre botez? Da, Pavel nu propovăduia botezul, dar
propovăduia mântuirea urmată de botez.
Amintim cele ce deja am spus mai sus: acestea sunt
TOATE numai interpretări! În toate aşa‑zisele probe ale
susţinătorilor botezului copiilor mici nu este nici un indiciu
bazat pe texte din Scriptură, care să ateste măcar un singur
botez administrat unui copil. Toate cele şapte puncte pe
care‑şi întemeiază ei botezul copiilor mici au la bază numai
presupuneri şi raţionamente ale logicii omeneşti.
94 Ernest W.E. Herman
Încheiem subiectul acesta al botezului copiilor mici cu un
avertisment. Am amintit textul în care Mântuitorul însuşi vorbeşte despre
faptul că „din cuvintele tale vei fi osândit”. Noi, cei care ne numim
ortodocşi, mărturisim prin aceasta că umblăm după dreptarul creştinului,
adică după Sfânta Scriptură. De aceea, trebuie să ne ferim cu toată
străşnicia în a adopta vreo învăţătură întemeiată pe simple interpretări
sau presupuneri ale noastre, ale vreunei denominaţiuni religioase sau
ale oricărei alte făpturi omeneşti sau îngereşti. O astfel de practică ne
osândeşte imediat prin chiar faptul că ne numim ortodocşi, dar nu trăim
potrivit dreptarului credinţei noastre – Sfânta Scriptură.
Botezul în învăţătura Părinţilor Bisericii
Iată‑ne acum ajunşi la capitolul unde vom aduce mărturiile
Părinţilor Bisericii în legătură cu Botezul. Amintim din nou că nu aducem
aceste mărturii ca pe nişte dovezi întăritoare ale Sfintei Scripturi. Căci
procedând astfel, primii oameni de pe Pământ care s‑ar revolta împotriva
încercării de a susţine adevărul Scripturii cu mărturii de‑ale oamenilor ar
fi exact Sfinţii Părinţi. Ei sunt aceia care au declarat că temelia credinţei
ortodoxe este descoperirea lui Hristos vestită de dumnezeieştii şi Sfinţii
Lui Apostoli şi tot ei, Părinţii Bisericii, au declarat ca inovaţie a diavolului
„orice micşorare, adăugire sau vreo schimbare oarecare” care s‑ar putea
aduce Sfintei Scripturi. Mai mult, au mers atât de departe cu susţinerea
infailibilităţii Scripturii, încât se dezic şi pe ei înşişi ori de câte ori, din
neatenţie, ar spune ceva care nu este în desăvârşit acord cu Scriptura.93
Dacă aducem totuşi un volum destul de mare de citate din scrierile
Părinţilor Bisericii, alături şi de alte mărturii culese din lucrările unor
scriitori bisericeşti din vechime, cât şi a unor iluştri teologi ortodocşi
contemporani, facem aceasta numai de dragul creştinilor ortodocşi,
pentru a‑i asigura că, într‑adevăr, nu ne‑am abătut cu nimic de la Sfânta
Tradiţie lăsată de înaintaşii noştri. Cum spuneam şi mai sus, nu ne
abatem pentru că, abătându‑ne de la linia trasată de Părinţii Bisericii,
ne‑am dezice imediat de calitatea noastră de ortodocşi. Aşa cum ne‑au
învăţat ei, pionierii credinţei, rămânem strâns lipiţi de Adevărul adus prin
descoperirea lui Hristos, după cum ei înşişi ne‑au deschis acest drum.
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 95
Căci tocmai abaterea de la adevărul sacru al Scripturii a fost calea pe
care şi‑au făcut intrarea în ortodoxie practica botezului copiilor mici
împreună cu toate celelalte.
Iată cele se ni se spun în Tradiţia Apostolică de la Roma, prin
cuvintele lui Ipolit din Roma: „Căci multele erezii au crescut fiindcă
întâi‑stătătorii n‑au mai vrut să‑i înveţe pe alţii gândirea apostolilor, ci au
făcut după poftele lor ce au vrut ei, nu ce se cuvenea.”94 Aşadar, oricine
se depărtează de la gândirea apostolilor, aşa cum ne‑a fost lăsată pe
paginile Sfintelor Scripturi, se face vinovat de erezie. Aici trebuie să
căutaţi motivul pentru care nu am prezentat pe paginile acestei lucrări
decât citate în desăvârşit acord cu Sfânta Scriptură. Unii şi alţii, mai vechi
şi mai noi, au spus şi lucruri care nu sunt în acord cu Scriptura, dar pe
toate acelea le‑am lăsat deoparte de teamă de a nu ne face noi înşine
vinovaţi de rătăcire.
a) Ce este Botezul în opinia Părinţilor Bisericii şi a altor scriitori
bisericeşti
Pentru că se fac atât de multe speculaţii pe tema botezului am
ales să apelăm la un document foarte autorizat în materie, care are
toată competenţa în a ne aduce lămuririle de rigoare. Este vorba despre
Dicţionarul de Teologie Ortodoxă al lui Ion Bria. Acolo ni se vorbeşte
despre botez ca fiind semnul iluminării spirituale, actul de iniţiere în istoria
mântuirii, de imitare sacramentală... Rânduiala botezului este de fapt
rânduiala iniţierii în creştinism şi a primirii celui ce crede într‑o comunitate
creştină, care este Biserica.95
Aceasta este deci botezul: un semn, un act de iniţiere, un act de
primire a candidatului într‑o comunitate. Definiţiile acestea sunt aliniate
perfect cu Sfânta Scriptura, care arată la 1 Petru 3:21 că botezul „nu este
o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui
Dumnezeu...” Dacă Biblia spune că botezul nu este curăţire de întinăciuni,
ci este numai mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, aceasta
ne este îndeajuns. Potrivit afirmaţiilor preotului profesor dr. George
Remete cu referire la autoritatea conţinutului Bibliei, în cazul Sfintei
Scripturi, valoarea şi autoritatea unei afirmaţii este absolută, indiferent de
96 Ernest W.E. Herman
câte ori este susţinută în Biblie, chiar şi dacă e semnalată într‑un singur
loc (vezi nota 55). Deci, dacă am adus şi mărturia preotului profesor dr.
Ion Bria, nu am făcut aceasta pentru a întări spusele Bibliei ‑ Dumnezeu
nu are nevoie de întăririle noastre, ci am adus această mărturie pentru a
demonstra că şi teologii ortodocşi recunosc botezul nu ca pe un act de
pocăinţă, ci aşa cum şi este: un semn de iniţiere în pocăinţă. Cât despre
condiţiile în care se administrează botezul, vom vorbi în rândurile care
urmează.
b) Părinţii Bisericii apără cu probe copleşitoare temeiurile de bază
ale botezului, care sunt credinţa şi desăvârşita conştientizare a
actului în sine din partea candidatului
Înainte de a aduce un volum respectabil de citate din scrierile
Părinţilor Bisericii, cât şi ale altor scriitori bisericeşti, cu privire la dreapta
învăţătură privitoare la Botez, trebuie să stabilim foarte exact care
este poziţia doctrinei ortodoxe faţă de cele două elemente de bază ale
botezului: credinţa şi conştientizarea actului de către candidat.
a) Primul argument împotriva botezului persoanelor care sunt în
totală necunoştinţă de cauză îl luăm chiar din Crezul Ortodox. Crezul
începe cu Cred într‑unul Dumnezeu... şi continuă spre sfârşit cu
Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor. Trebuie menţionat aici că
forma de adresare este la persoana întâia singular. Eu, cel care spun
Crezul, eu sunt cel care cred într‑unul Dumnezeu. Apoi eu, cel care cred,
eu sunt cel care mărturisesc Botezul întru iertarea păcatelor! Dacă eu
mărturisesc, înseamnă că eu sunt conştient. Deci eu, nu altcineva în
locul meu, ci eu, acela care spun Crezul, fac şi mărturisirea prin actul
botezului. Căci altfel, Crezul ar fi trebuit să conţină formule adecvate
acestei practici, incluzând ceva cu referire la credinţa naşului într‑Unul
Dumnezeu şi la mărturisirea unui singur Botez de către naş.
Tot cu privire la Crez amintim şi că Botezul este conceput întru
iertarea păcatelor. Atenţie, este întru, nu ca plată pentru iertarea
păcatelor. Iertarea de păcate este lucrarea Mântuitorului şi se obţine în
temeiul sângelui Său vărsat pe cruce. Şi chiar vorbind despre iertarea
păcatelor, vom vedea imediat mai jos, la aliniatul următor, că iertarea
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 97
păcatelor este acordată de Dumnezeu în condiţii de deplină libertate
de alegere a omului. De aceea şi Crezul Ortodox este alcătuit exclusiv
pentru persoane mature care consimt liber, în deplină cunoştinţă de
cauză şi nesiliţi de nimeni să aibă parte de iertarea păcatelor. Dacă
Părinţii Bisericii ar fi crezut şi într‑o formă de botez prin substituire, în
mod sigur ar fi prevăzut o excepţie de la libertatea de alegere, excepţie
care ar fi fost stipulată în cadrul Crezului, fie şi măcar ca o anexă.
b) Următorul argument al scriitorilor bisericeşti pe care‑l aducem în
sprijinul înţelegerii că adevărata credinţă ortodoxă nu concepe botezul
persoanelor care nu pot face mărturisirea de credinţă, îl luăm din
lucrarea preotului George Remete (sublinierile îmi aparţin): „Prin creaţie,
Dumnezeu l‑a înzestrat pe om cu capacităţile fizice şi sufleteşti necesare
progresului întru desăvârşirea personală. Pentru atingerea acestei
desăvârşiri era necesară şi o încercare, o probă precisă, intenţionată,
prin care omul să‑şi afirme liber şi conştient dorinţa ireversibilă de a vieţui
numai în şi prin Creatorul său care l‑a adus din nefiinţă la fiinţă... Unul
din argumentele patristice ni‑l oferă Sf. Damaschin care spune: ‘Nu era
folositor ca omul să dobândească nemurirea fără să fie ispitit şi încercat...
(Dogmatica, II, 30, P.93)”96
Reţinem din acest text că Dumnezeu a înzestrat pe om cu
capacitatea de a‑şi afirma liber şi conştient dorinţa de a vieţui numai în
şi prin Creatorul său. Şi pentru a fi lămuriţi cu totul şi pe deplin asupra
acestei libertăţi desăvârşite şi absolute a omului de a decide fiecare
pentru sine însuşi în relaţia sa cu Creatorul, preotul George Remete ne‑a
adus şi citatul din Sf. Damaschin, care întăreşte ideea arătând că nu era
folositor ca omul să dobândească nemurirea fără să fie ispitit şi încercat.
Cum poate un copil sugar la pieptul mamei sale să‑şi afirme liber şi
conştient dorinţa de a vieţui numai în şi prin Creatorul său şi să fie ispitit
şi încercat, ca să se poată califica pentru dobândirea nemuririi?
Tot din cartea amintită, menţionăm următorul citat – extras din
paragraful intitulat „Mântuirea subiectivă (îndreptăţirea). Condiţiile
Mântuirii Subiective: Harul, Credinţa şi faptele bune”: „În faţa lui
Dumnezeu omenirea este nu numai un tot, unitar prin fire, origine şi
scop, ci şi o unitate de persoane, adică de existenţe distincte unice, libere
98 Ernest W.E. Herman
fiecare în parte. Mântuirea înseamnă deci nu numai înnoirea umanităţii
în general ci şi împropierea liberă a acestei înnoiri, prin voinţă şi fapt,
de către fiecare persoană. Această împropiere se numeşte mântuirea
subiectivă. Mântuirea înseamnă transformarea, înnoirea reală a omului
ca persoană. Însă persoana înseamnă libertate şi responsabilitate. De
aceea, omul nu poate fi mântuit numai prin acţiune exterioară asupra lui,
prin mântuirea obiectivă, ci trebuie să participe şi el, liber şi responsabil,
la propria lui mântuire. Această împropiere, de către fiecare om în parte,
constituie mântuirea subiectivă...”97 (sublinierile îmi aparţin).
Acestea sunt învăţături care se predau în seminarele şi facultăţile
de teologie ortodoxă din ţară. Aceasta este adevărata învăţătură cu
privire la Botez, pe aceasta au învăţat‑o preoţii ortodocşi români. Că
sfinţiile lor o practică sau nu, acesta este un alt subiect de discuţie.
Adevărul este şi rămâne numai unul, aşa cum bine spune arhiepiscopul
de Alba Iulia Andrei în prefaţa la cartea amintită mai sus: „Într‑o lume
pluralistă întâlneşti multe doctrine religioase. Din spirit de iubire creştină
şi de toleranţă eşti chemat să‑l respecţi pe tot omul, cu crezul lui şi cu
convingerile lui. Trebuie însă să ştii că unde se vorbeşte de mai multe
adevăruri nu există nici un adevăr. Adevărul este unul singur: ‘Eu sunt
Calea, Adevărul şi Viaţa’, spune Domnul nostru Iisus Hristos la Ioan
14:6.”
Adevărul este Iisus Hristos, a cărui învăţătură este atât de frumos
prezentată şi de către teologul modern mai sus amintit, prin afirmaţia
potrivit căreia omul trebuie să participe şi el, liber şi responsabil, la propria
lui mântuire. Orice abatere de la această regulă înseamnă încălcarea
Adevărului lui Dumnezeu, nesocotirea cuvintelor Mântuitorului – care
este Adevărul! – şi, deopotrivă, încălcarea canoanelor Bisericii Ortodoxe!
Cât priveşte nesocotirea Adevărului, să nu uităm avertismentul foarte
serios al Mântuitorului de la Ioan 12:48, care ne face cunoscut că simpla
nesocotire a cuvintelor Lui atrage asupra noastră judecata nemiloasă a
lui Dumnezeu arătată limpede în chiar Cuvântul Său, Sfânta Scriptură.
c) Al treilea argument care întăreşte puternic adevărul cu privire la
doctrina corectă a Botezului în sânul ortodoxiei îl avem tot în lucrarea
Dogmatica Ortodoxă a lui George Remete. Am stabilit mai întâi că, potrivit
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 99
învăţăturii din Crez, botezul este administrat întru iertarea păcatelor şi,
prin aceasta, botezul face astfel parte din programul de mântuire, ca
dovadă exterioară a lucrării interioare. Am făcut, apoi, cunoştinţă cu felul
în care se acordă iertarea păcatelor – în temeiul liberei şi desăvârşitei
alegeri a omului, în deplină cunoştinţă de cauză. Vom lua aminte acum la
felul în care preotul George Remete dezvoltă foarte documentat dreptul
omului de a‑şi alege liber destinul veşnic, aşa cum i l‑a rânduit Creatorul
(sublinierile îmi aparţin): „Mântuirea obiectivă este lucrarea divină de
mântuire a întregii umanităţi la modul general, care se extinde deci în
principiu asupra tuturor persoanelor. Însă mântuirea nu înseamnă intrarea
în rai fără voinţa omului. Ea este un proces organic, o schimbare reală a
omului care trebuie (omul) să consimtă şi să şi‑o însuşească personal prin
voinţă şi fapte bune. Se poate afirma că mântuirea obiectivă a deschis
porţile raiului pentru toţi, căci toţi am fost răscumpăraţi din robia păcatului
strămoşesc şi împăcaţi cu Dumnezeu, dar, atenţie, încă nu am intrat în rai.
Ca să intrăm în rai este nevoie de acţiunea noastră personală. Această
mântuire personală este mântuirea subiectivă. Sf. Părinţi subliniază că
dacă Dumnezeu l‑a creat pe om fără voia lui, în schimb nu‑l mântuieşte
fără voia şi fără participarea lui. Această participare, colaborare reală
a omului, în plus faţă de mântuirea obiectivă o arată Sf. Ap. Pavel prin
cuvintele ’Lucraţi cu frică şi cu cutremur la mântuirea voastră (Filipeni
2:12).”98
d) Ne îndreptăm acum către o lucrare menţionată imediat mai jos
unde ni se prezintă condiţiile care se cer de la primitorul botezului. Aici
este vorba despre condiţiile care se cer celui care primeşte botezul,
nu naşului în locul copilului! Iar dacă chiar ar sta în picioare motivaţiile
prin care se încearcă a se dovedi botezul copiilor din familiile creştine
prin prisma credinţei părinţilor, atunci de ce nu s‑a vorbit nicăieri despre
condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească naşii care se botează în
locul pruncilor? Este chiar de mirare cum se poate da crezare unei
practici care nu are sprijin nici în Scriptură şi nici în tezaurul literaturii
patristice. De pildă, Sf. Chiril al Ierusalimului care a scris multe cateheze
pe tema botezului n‑a amintit niciodată despre botezul copiilor.
100 Ernest W.E. Herman
Să dăm citire acum documentului mai sus amintit (sublinierile îmi
aparţin): „Condiţiile care se cer de la primitorul botezului sunt: voinţa de
a se boteza, credinţă şi căinţă... Conform poruncii Domnului, Biserica nu
sileşte pe nimeni să se boteze. Cel ce vrea să primească această sfântă
taină trebuie să‑şi manifeste dorinţa de a o primi. Botezul săvârşit asupra
cuiva împotriva voinţei lui e nul... Credinţa este absolut necesară pentru
primirea botezului... Biserica cere de la cel care vine la botez să aibă
credinţa creştină.”99
Aşadar, dacă botezul copiilor (care nu pot nici să vrea şi nici să
nu vrea, nici să creadă şi nici să nu creadă) ar fi putut face excepţie de
la regulă, de ce nu s‑a arătat în scris, tot aşa cum s‑a arătat în scris
(de către susţinătorii acestui botez) imposibilitatea lor de a fi botezaţi?
Putem noi să punem prezumţiile noastre şi să le calificăm drept spuse ale
autorului şi, mai ales, drept spuse ale lui Dumnezeu?!
e) Iustin Martirul spune: „De altfel Isaia nu v‑a trimis la baie ca să
vă spălaţi acolo crima şi celelalte păcate, căci toată apa mării n‑ar fi în
stare să vă curăţească; ci după cum este natural, baia aceea mântuitoare
despre care a vorbit atunci, este baia celor ce se pocăiesc şi care se
curăţă nu prin sângele ţapilor şi al oilor ci prin credinţa în sângele lui
Hristos şi prin moartea Lui... Căci ce folos poate să aibă botezul acela
care curăţă numai carnea şi trupul? Botezaţi‑vă sufletul de urgie şi de
îmbuibare, de invidie şi de ură, căci numai atunci trupul va fi curat.”100 Iar
într‑o altă lucrare, Iustin Martirul afirmă: „Într‑adevăr, Iisus a zis ‘Lăsaţi
copilaşii să vină la Mine şi nu‑i opriţi’. Dar să‑i lăsăm să vină ei atunci
când cresc, când învaţă, când sunt învăţaţi la Cine să vină să devină
creştini, atunci când sunt ei în stare să‑L cunoască pe Hristos. Oricine îşi
dă seama de seriozitatea botezului, va purta teamă de primirea lui mai
mult decât de amânarea lui. Credinţa reală este siguranţa mântuirii.”101
f) Sf. Ioan Gură de Aur a fost născut în casă creştină. Părinţii lui
au fost creştini. El totuşi s‑a botezat la vârsta de 22 de ani. S‑a născut
la 354 şi s‑a botezat la 376. Atunci era la ordinea zilei să se amâne
botezul până când omul era deplin conştient de pasul pe care‑l făcea102.
Şi tot Sf. Ioan Gură de Aur, tâlcuind textul de la Ioan 3:5, făcea următorul
comentariu foarte interesant: “Dacă aceasta ar fi îngăduit şi n‑ar mai fi
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 101
nevoie de părerea sau voinţa celui ce primeşte această taină (botezul),
nici consimţământul celui din viaţă (aici se referă la botezul pentru cei
morţi din 1 Cor. 15:29), apoi atunci ce împiedică pe greci şi iudei de a
deveni credincioşi astfel, adică alţii primind botezul în locul lor, după ce
dânşii încetează din viaţă?”103
g) Aducem acum o serie de argumente din partea preotului profesor
Dumitru Stăniloae, din care înţelegem că botezul nu poate fi dat nimănui
fără conlucrarea candidatului. „Lucrarea Duhului sau harul lui Hristos
îmbiindu‑se tuturor prin Biserică... nu forţează libertatea omului, adică nu
lucrează irezistibil, silindu‑l să‑l primească şi să‑l mântuiască cu sila, cu
sau fără conlucrarea lui”.104
Acesta e adevărul! Dumnezeu nu sileşte pe nimeni, nu face pe
nimeni creştin fără conlucrarea aceluia care urmează să devină creştin!
Şi dacă chiar ar putea fi justificat botezul fără conlucrarea candidaţilor,
trecându‑se astfel peste libertatea lor de alegere, de ce nu s‑a făcut
această menţiune ori de câte ori s‑a amintit de condiţia liberei alegeri şi a
conlucrării candidaţilor la botez adulţi?! Următoarea mărturie a preotului
profesor dr. Dumitru Stăniloae aduce o explicaţie: “Prin Taina Botezului,
instituită de Mântuitorul, omul care crede în Hristos, se renaşte din apă şi
din Duh la viaţa cea adevărată în Hristos şi devine membru al Bisericii”105.
Atragem aici atenţia asupra sintagmei omul care crede în Hristos ‑
acela se renaşte. Dacă ar fi fost adevărat că şi omul în locul căruia crede
o altă persoană ar renaşte, de ce nu s‑a făcut această menţiune aici?
Nu s‑a făcut pentru că aşa ceva nu era conform descoperirii lui Hristos,
vestită de dumnezeieştii şi sfinţii Lui Apostoli.
O altă mărturie a preotului profesor Dumitru Stăniloae ne transmite
un mare adevăr: „Orice viaţă după Dumnezeu începe prin auzirea
Cuvântului şi prin pocăinţă. De la pocăinţă se înaintează la virtute.”106
Deci orice viaţă după Dumnezeu începe prin auzirea Cuvântului şi prin
pocăinţă ‑ nicidecum prin botez şi pe nici o altă cale! Numai de la pocăinţă
se înaintează la virtute ‑ aşa ne învaţă cel mai luminat teolog ortodox al
sfârşitului secolului XX.
102 Ernest W.E. Herman
c) Condiţiile, temeiurile şi maniera practicării botezului în înţelegerea
Sfinţilor Părinţi ai Bisericii
Să trecem acum la câteva citate relevante, culese din scrierile cele
mai autorizate ale ortodoxiei. Chiar în cap de listă vom aduce un canon
care datează de pe vremea când unii dintre Apostolii Domnului erau în
viaţă, unii scriitori ai Bisericii considerând că sunt chiar scrierile lor:
a) Didahia celor Doisprezece Apostoli din Siria occidentală de la anii
50 sau 90‑100: “Iar cu privire la Botez, aşa să botezaţi… să postească
înainte de botez cel ce botează şi cel botezat şi dacă pot şi alţii, iar celui
ce se botează porunceşte‑i să postească o zi sau două înainte.”107 Este
demn de semnalat faptul că aceste scrieri sunt validate de către cele mai
competente surse ale ortodoxiei de azi.
Înţelegând din expunerile lui George Remete că administrarea
botezului în afara alegerii libere a persoanei contravine regulii lui
Dumnezeu, nu ne este greu să înţelegem de există instrucţiuni precise
(preliminare botezului!) pentru candidatul la botez. Din nefericire, azi nici
nu se mai pomeneşte despre postirea din partea celui care botează, nici
atât alţii de pe lângă el. Azi se fac chefuri mari cu mâncare, băutură, dans
şi o seamă întreagă de acte nu neapărat lăudabile, care sunt vehement
criticate de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii.
b) Mergem acum mai departe tot la cartea amintită: „Când sunt
aduşi cei care vor primi botezul, să se cerceteze viaţa lor: dacă au trăit
în cuviinţă cât timp au fost catehumeni, dacă au cinstit pe văduve, dacă
au vizitat pe bolnavi, dacă au făcut toată fapta bună. Şi cei care i‑au
adus să dea mărturie despre fiecare: a făcut aşa, a auzit Evanghelia!
Din momentul în care au fost separaţi, să se pună mâinile peste ei în
fiecare zi, până ce vor fi exorcizaţi. Când se apropie ziua în care vor fi
botezaţi, episcopul să‑i exorcizeze pe fiecare din ei, ca să ştie dacă e
curat. Iar dacă nu e bun, dacă nu e nici curat să fie pus deoparte, fiindcă
n‑a ascultat cuvântul în credinţă, căci e cu neputinţă ca străinul să se
ascundă mereu...”108
Instrucţiunile acestea cu privire la condiţiile foarte detailate pe care
trebuie să le întrunească candidatul la botez şi preotul care botează,
împreună cu comunitatea în sânul căreia se oficiază botezul, continuă pe
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 103
parcursul a mai mult de trei pagini în cartea amintită. Am amintit numai
cele trei fraze de mai sus, dar în carte sunt prezentate pe parcursul a
mai mult de trei pagini. Candidatul la botez trebuia cercetat şi urmărit de
către membrii bisericii înainte de a i se acorda botezul (o să vedem în alte
scrieri că această cercetare putea dura chiar şi câteva luni!). El trebuia să
aibă o comportare creştinească în viaţa de toate zilele, să săvârşească
o serie de fapte evlavioase, să frecventeze biserica şi să dobândească
o serie de cunoştinţe cu privire la Evanghelie. Nu oricine putea să se
boteze. Aşa se proceda în comunitatea ortodoxă din vremurile de demult,
pentru că ei respectau Crezul Ortodox. Cine se gândea pe atunci să
boteze un prunc?
c) Iustin Martirul şi Filozoful: „Câţi s‑ar lăsa convinşi şi ar crede că
sunt adevărate cele învăţate şi spuse de noi şi făgăduiesc să poată trăi
aşa, aceştia sunt învăţaţi să se roage şi să ceară postind de la Dumnezeu
iertarea păcatelor dinainte (de botez), noi înşine rugându‑ne şi postind
împreună cu ei. După care sunt duşi de noi la apă...”109
Cine ar putea acuza doctrina ortodoxă ca propovăduind botezul
drept spălare de păcate? Adevărata credinţă ortodoxă nu învaţă aşa
ceva! Adevărata învăţătură a credinţei ortodoxe este aliniată perfect cu
descoperirea lui Hristos, vestită de dumnezeieştii şi sfinţii Lui Apostoli,
mărturisind iertarea păcatelor înainte de botez, înainte, aşadar, de
cufundarea propriu‑zisă în apă. Şi, cum am menţionat în mai multe
rânduri, aceste învăţături din jurul anului 100 după Hristos sunt validate şi
respectate cu tot atâta sfinţenie şi în zilele noastre.
d) Cităm acum din Constituţiile Sfinţilor Apostoli prin Clement,
din care aflăm condiţiile pe care candidatul la botez trebuie să le
îndeplinească înainte de botez: „Cel botezat să fie 1.străin de orice
impietate, 2.nelucrător faţă de păcat, 3.prieten al lui Dumnezeu,
4.vrăjmaş al diavolului, 5.moştenitor al Tatălui, 6. comoştenitor al Fiului
Său, 7.renunţător la Satana, 8.la demoni şi amăgirile lor, 9.curat, 10.pur,
11.cuvios, 12.iubitor de Dumnezeu, 13.fiu al lui Dumnezeu, 14.rugându‑se
ca un fiu tatălui şi spunând aceste cuvinte primite de la adunarea comună
a credincioşilor...”110 (numerotarea îmi aparţine).
104 Ernest W.E. Herman
Să luăm aminte, ceea ce avem în faţă este parte din „Constituţiile
Sfinţilor Apostoli ai Mântuitorului”! Aceste gânduri, care sunt scrise la anii
timpurii ai lui 380 şi publicate în Canonul Ortodoxiei, sunt recunoscute
şi azi, în anul 2010, ca adevărata şi dreapta învăţătură a ortodoxiei. Să
luăm aminte la cât de multe şi amănunţite sunt condiţiile pe care trebuie
să le îndeplinească un candidat la botez! Ne sunt enumerate 14 condiţii
pe care candidatul la botez trebuie să le îndeplinească, printre care
cele mai de seamă sunt cele stabilite de Dumnezeu în Sfânta Scriptură:
moştenitor al Tatălui, iubitor de Dumnezeu şi fiu al lui Dumnezeu. Iar dacă
aici nici măcar nu s‑a pomenit nimic de vreo excepţie de la regulă pentru
cazul în care ar fi fost vorba despre botezul copiilor mici, cine ar avea
îndrăzneala să adauge această excepţie de la regulă doar ca urmare a
unor presupuneri şi datini omeneşti? Iată acum ce spun şi alţi Părinţi ai
Bisericii, împreună cu alţi scriitori bisericeşti şi teologi ortodocşi.
Sf. Chiril al Ierusalimului: „Apa îl udă pe cel botezat
numai pe dinafară; Duhul însă le botează pe cele mai
dinăuntru.”111
Sf. Ioan Gură de Aur: „Cel ce se botează trebuie mai întâi
să‑şi cunoască păcatele sale şi să le condamne.”112 Să luăm
aminte la expresia păcatele sale, ceea ce exclude formula
naşului care se leapădă de Satana în locul copilului căruia i
se dă botezul.
Teofilact, arhiepiscop de Ohrida (Bulgaria): „Pentru că
credinţa povăţuieşte înaintea botezului, că mai întâi trebuie a
crede omul şi apoi a se boteza.”113
Ion Bria: „Botez vine de la grecescul baptisma, latinescul
baptismum, adică afundare: Baia naşterii celei de a doua (Tit
3:5)... semnul iluminării spirituale şi afundării în misterul
lui Hristos. Botezul este una din Tainele instituite de Iisus
şi practicate de apostoli, ca fiind actul de iniţiere în istoria
mântuirii, de intrare în Biserică, de imitare sacramentală a
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 105
morţii lui Iisus... Rânduiala botezului este de fapt rânduiala
iniţierii în creştinism şi primirii a celui ce crede într‑o
comunitate creştină, care este Biserica... ”114 (sublinierile îmi
aparţin).
Botezul este, aşadar, numai un semn al unei iluminări spirituale.
Asta înseamnă că înaintea botezului a avut loc o iluminare a candidatului
la botez ‑ nu a unei alte persoane în locul candidatului! Botezul este un
act de iniţiere în istoria mântuirii ‑ deci nu este mântuirea în sine, căci
aceasta are loc în viaţa candidatului înainte de a se efectua botezul.
Botezul este, de asemenea, şi o rânduială a primirii candidatului în
comunitatea creştină care‑l botează, un fel de confirmare a primirii sale în
sânul comunităţii creştine locale!
Ne oprim aici cu dovezile prezentate din scrierile Părinţilor Bisericii,
cât şi a altor teologi ortodocşi, în legătură cu modul în care văd ei botezul.
Am ţinut neapărat să facem cunoscute opiniile lor pentru a dovedi că
adevărata învăţătură ortodoxă cu privire la rostul botezului în economia
mântuirii este aliniată desăvârşit cu aceea a Scripturii. Că nici nu putea
fi altfel, este dovedit fără echivoc din însăşi faptul că credinţa ortodoxă
este fundamentată pe temelia de nezdruncinat a lui Dumnezeu, temelie
care este descoperirea lui Hristos, vestită de dumnezeieştii şi sfinţii Lui
Apostoli.
Cine are inima curată, adică doritoare după a cunoaşte pe
Dumnezeul credinţei ortodoxe, acela va primi cu bucurie părerile şi opiniile
care au la bază adevărul Sfintei Scripturi. Cât despre cei cu inima vicleană
care văd lămurit adevărul, dar nu vor altceva decât să‑l tăgăduiască (vezi
Faptele Apostolilor 4:16), aceştia nu‑l vor primi niciodată. Nădăjduim că
vor fi unii chiar şi dintre ei care se vor trezi singuri la adevăr, mai înainte
de a‑i trezi judecata cea de apoi, când nu vor mai putea schimba nimic cu
privire la veşnicia lor.
În încheiere, dorim din inimă tuturor acelora care au luat aminte la
poruncile lui Dumnezeu care ne‑au fost prezentate mai întâi din Sfântul
Său Cuvânt şi apoi consemnate şi întărite, deopotrivă, şi de către Sfinţii
106 Ernest W.E. Herman
Părinţi ai Bisericii, ca binecuvântările Lui minunate pregătite nouă în Fiul
Său Iisus Hristos să fie şi să rămână peste toţi aceia care se deschid să
le primească. Amin!
V. Naşterea de sus (din nou)
În cadrul acestui capitol ne vom ocupa de un alt subiect esenţial al
doctrinei ortodoxe, este vorba despre naşterea de sus (Ioan 3:3). Pentru
o înţelegere mai clară a explicaţiilor prezentate în lucrarea de faţă am
împărţit materialul pe trei subcapitole. În primul vom lămuri noţiunea
naşterii de sus din perspectiva Scripturii, în al doilea vom analiza locul
pe care‑l ocupă naşterea din nou în economia mântuirii aşa cum ne‑o
prezintă Biblia, iar în al treilea rând vom asculta mărturiile Părinţilor
Bisericii cu privire la felul cum interpretează ei nevoia naşterii din nou.
Naşterea din nou în terminologia biblică (sau naşterea cea de
a doua, vezi Tit 3:5, sau spălarea naşterii cei din iznoavă)
Generalităţi
Termenul naştere este redat de DEX prin apariţie, ivire, creare.
Reţinem deci că naşterea este un proces de creare (sau recreare, cum
vom vedea mai jos). Este apariţia a ceva nou care nu a mai existat
niciodată, un proces definit de Sfânta Scriptură ca fiind aducerea la
existenţă a unei noi creaţii (2 Corinteni 5:17).
Dar mai este ceva: Biblia vorbeşte despre naşterea de sus. Ce vrea
să însemne acest de sus? În modul cel mai simplu spus, avem de a face
cu crearea unui om nou, prin procesul naşterii de sus, din Dumnezeu,
realizată în duhul omului.
Deosebirea capitală dintre cele două entităţi constă în procesul prin
care au fost aduse la fiinţă şi originea fiecăreia. Putem, astfel, spune că
avem de‑a face cu omul cel vechi, făcut, şi cu omul cel nou, născut. Omul
făcut (Facerea1:26) de Dumnezeu în grădina Edenului a păcătuit şi a
fost osândit la pieirea veşnică de la faţa lui Dumnezeu. Dar pentru că
Dumnezeu l‑a iubit prea mult pe om încât să‑l alunge de la faţa Lui pentru
totdeauna a pregătit un plan de salvare. Planul acesta urmând să împace
108 Ernest W.E. Herman
desăvârşit atât dreptatea, cât şi dragostea lui Dumnezeu, cuprindea
achitarea plăţii păcatului prin moartea înlocuitoare a Mântuitorului şi,
în acelaşi timp, recuperarea păcătosului care se va arăta dispus să
primească plata făcută de Mielul lui Dumnezeu. În felul acesta a rânduit
Dumnezeu ca omul făcut care descinde din Adam cel păcătos să se
poată naşte din Dumnezeu, în duhul său, primind moartea Mielului lui
Dumnezeu în locul lui.
Ideea recreării prin naşterea de sus despre care vorbeşte Scriptura
este puternic întărită de traducerile ortodoxe, din care amintesc două.
Prima dată amintesc întâia traducere integrală a Bibliei din anul 1688,
Biblia lui Cantacuzino, care la Tit 3:5 vorbeşte despre spălarea naşterii
cei din iznoavă (iznoavă însemnând “din nou, încă odată, de la capăt”115).
Amintesc apoi versiunea lui Galaction de la 1988 care vorbeşte despre
spălarea naşterii celei de a doua. Iar unul din textele care explică drept la
subiect noţiunea naşterii de sus, este versetul 17 de la 2 Corinteni 5 prin
cuvintele următoare: „Deci dacă este cineva în Hristos, este făptură116
nouă; cele vechi au trecut, iată toate s‑au făcut noi”.
Adevăratul sens al textului din originalul grecesc este redat prin
naştere de sus. Iar dacă am ales totuşi să mă refer la ambele expresii,
am făcut aceasta având în vedere faptul că fiecare dintre ele evidenţiază
un anumit aspect care ne poate fi de folos la înţelegerea globală a
semnificaţiei. Deosebirea esenţială dintre cele două expresii constă în
aceea că expresia de sus ne indică, de asemenea, şi originea acestei
noi creaţii. Expresia de sus ne arată limpede că noua creaţie care ia fiinţă
cu acest prilej se naşte din Dumnezeu. Subliniem astfel că, deşi procesul
naşterii se realizează în omul făcut (proces care are loc la nivel de duh),
omul cel nou născut este din Dumnezeu, iar făptura aceasta nouă apare
prin (şi creşte în) Hristos.
Leave a comment and / or appreciate the article!
CLICK HERE :» http://www.radio-elshaday.de/
CLICK HERE :» http://www.radio-megapower.de/
CLICK HERE :» http://christliche-radiosender.blogspot.com/
CLICK HERE :» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen