Daniel Brânzei Eclesiastul - chemarea veşniciei Partea 2 din partea 2

Daniel Brânzei Eclesiastul - chemarea veşniciei Partea 2 din partea 2

Eclesiastul - chemarea veşniciei
de „personal“ ca să‑l facă pe Descartes să scrie unui prieten: „Blaise
are prea mult vacuum în propriul cap!“
Dacă este adevărat că „natura nu suportă vidul“, la fel de
adevărat este şi că omul nu suportă haosul. Inteligenţa lui îl împinge
să caute sens şi semnificaţie în toate lucrurile. Omul tânjeşte după
ordine şi claritate, după o „privire de ansamblu“ care să‑i explice
cum, de ce şi pentru ce există şi interacţionează toate lucrurile.
Omul este o „trestie gânditoare“. El nu se poate mulţumi doar
să experimenteze viaţa. El trebuie să o înţeleagă şi să o ordoneze
conform sentimentelor lui înnăscute de sens şi de scop. Spre
deosebire de celelalte vieţuitoare, omul are capacitatea de a medita,
adică de a rumega raţional şi de a trage concluzii dintr‑un foarte
complicat proces de analize logice.
Solomon alcătuieşte în restul cărții o demonstraţie prin care
își îndreptă cititorii dincolo de domeniul steril al filosofiei spre
domeniul sublim al „teologiei“.
Viaţa este o farsă ‑ Eclesiastul 1:12 ‑ 5:20
Solomon îşi începe marea incursiune privind retrospectiv
căutările făcute de el. Tema este ilustrată de două secţiuni cu
concluzii personale: viaţa este lipsită de sens şi viaţa este lipsită de
viitor.
Eu, Eclesiastul, am fost împărat peste Israel, în
Ierusalim. Mi-am pus inima să cercetez şi să adîncesc
cu înţelepciune tot ce se întîmplă supt ceruri: iată o
îndeletnicire plină de trudă, la care supune Dumnezeu pe
fiii oamenilor.
Am văzut tot ce se face supt soare; şi iată că totul
este deşertăciune şi goană după vînt! Ce este strîmb, nu se
poate îndrepta, şi ce lipseşte nu poate fi trecut la număr.
Am zis în mine însumi: ,,Iată că am sporit şi
am întrecut în înţelepciune pe toţi cei ce au stăpînit
înaintea mea peste Ierusalim, şi mintea mea a văzut
multă înţelepciune şi ştiinţă. Mi-am pus inima să cunosc
înţelepciunea, şi să cunosc prostia şi nebunia. Dar am
90
Daniel Brânzei
înţeles că şi aceasta este goană după vînt. Căci unde este
multă înţelepciune, este şi mult necaz, şi cine ştie multe,
are şi multă durere.
Viaţa este lipsită de sens (cap. 1:12‑2:26)
În această secțiune, Eclesiastul lansează noțiunile cu care va
lucra în restul cărșii. El vorbește despre: înțelepciune, prostie și
nebunie.
Se cuvine să spunem iar câteva cuvinte despre însemnătatea
acestor noțiuni în lumea în care a trăit Solomon. În religia evreilor,
cunoașterea este acumularea de informații, priceperea este abilitatea
de a realiza ceva practic cu aceste cunoștințe, iar înțelepciunea este
alinierea acestor realizări cu scopurile morale înalte ale divinității.
Ăn lumea de astăzi, această terminologie a fost estompată,
iar diferența dintre termeni este aproape inexistentă. Lumea
merge la wcoli pentru a dobândi cunoștinșe. În numele libertății
academice, orice impunere a unui standard moral la care să fie
subordonate aceste cunoștințe este denunțat ca opresiune, iar
priceperea este necesară pentru realizările industriale și tehnologice
este declarată a-morală. Comparată cu realitatea scrierilor biblice,
lumea contemporană a „înebunit“, lăsând ca țtiința și priceperea
să fie puse în slujba unor scopuri imorale ca distrugerea în masă ți
suprimarea libertăților fundamentale ale individuale ale individului
și societății.
Retrăim decadența ultimelor zile dinaintea potopului, când
Dumnezeu „a văzut că răutatea omului era mare pe pămînt, şi că
toate întocmirile gîndurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare
zi numai spre rău“ (Geneza 6:5).
Abandonarea oamenilor în mrejile poftelor deșănțate este
numită de Solomon „stăruire în nebunie“. Narcisismul zilelor
noastre o confirmă:
Am zis inimii mele: ,,Haide! vreau să te încerc cu
veselie, şi gustă fericirea.`` Dar iată că şi aceasta este
o deşertăciune. Am zis rîsului: ,,Eşti o nebunie!`` şi
veseliei: ,,Ce te înşeli degeaba?``
91
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Am hotărît în inima mea să-mi veselesc trupul cu
vin, în timp ce inima mă va cîrmui cu înţelepciune, şi
să stărui astfel în nebunie, pînă voi vedea ce este bine
să facă fiii oamenilor supt ceruri, în tot timpul vieţii lor
(Eclesiastul 2:1-3).
Aceeași terminologie este repetată de autor în sfârșitul pasajului
dedicat incursiunii în lumea realizărilor materiale mărețeȘ
Am făcut lucruri mari: mi-am zidit case, mi-am sădit
vii; mi-am făcut grădini şi livezi de pomi, şi am sădit în
ele tot felul de pomi roditori. Mi-am făcut iazuri, ca să
ud dumbrava unde cresc copacii. Am cumpărat robi şi
roabe, şi am avut copii de casă; am avut cirezi de boi şi
turme de oi, mai mult de cît toţi cei ce fuseseră înainte de
mine în Ierusalim. Mi-am strîns argint şi aur, şi bogăţii
ca de împăraţi şi ţări. Mi-am adus cîntăreţi şi cîntăreţe, şi
desfătarea fiilor oamenilor: o mulţime de femei.
Am ajuns mare, mai mare de cît toţi cei ce
erau înaintea mea în Ierusalim. Mi-am păstrat chiar
înţelepciunea. Tot ce mi-au poftit ochii, le-am dat; nu
mi-am oprit inima dela nicio veselie, ci am lăsat -o să se
bucure de toată truda mea, şi aceasta mi -a fost partea din
toată osteneala mea. Apoi, cînd m’am uitat cu băgare de
seamă la toate lucrările pe cari le făcusem cu mînile mele,
şi la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este
numai deşertăciune şi goană după vînt, şi că nu este nimic
trainic supt soare.
Atunci mi-am întors privirile spre înţelepciune,
prostie şi nebunie. -Căci ce va face omul care va veni după
împărat? Ceeace s’a făcut şi mai înainte. -
Şi am văzut, că înţelepciunea este cu atît mai de
folos de cît nebunia, cu cît este mai de folos lumina de
cît întunerecul; înţeleptul îşi are ochii în cap, iar nebunul
umblă în întunerec. (Eclesiastul 2:414a).
Lipsit de un standard moral dumnezeiesc, omul este condamnat
să umble în întunerec, ca un nebun lipsit de rațiune.
92
Daniel Brânzei
Eclesiastul jonglează aici cu terminologii majore, cu concepte
filosofice adânci, în afirmații care depășesc posibilitățile analitice
ale tuturor filosofilor care au trăit vreodată sub soare.
Și pentru că veni voba despre realitățile de sub soare, nu putem
să nu remarcăm abilitatea cu care Eclesiastul afirmă și infirmă în
același timp superioritatea ânțelepciunii în raportul ei cu nebunia:
Dar am băgat de seamă că şi unul şi altul au aceeaş
soartă. i am zis în inima mea: ,,Dacă şi eu voi avea
aceeaş soartă ca nebunul, atunci pentru ce am fost mai
înţelept?“ Şi am zis în inima mea: ,,Şi aceasta este o
deşertăciune.“ Căci pomenirea înţeleptului nu este mai
vecinică de cît a nebunului: chiar în zilele următoare
totul este uitat. Şi apoi şi înţeleptul moare, şi nebunul!
Atunci am urît viaţa căci nu mi -a plăcut ce se face
supt soare: totul este deşertăciune şi goană după vînt.
(Eclesiastul 2:14a-17).
Prima secţiune ne ajută să păşim împreună pe teritoriul
„deşertăciunii“ din sfera existenţei umane terestre („lucrurile
de sub soare“) şi să înţelegem că Dumnezeu are daruri pregătite
pentru toţi cei care‑L ascultă. Expresia „lucrurile de sub soare“
şi corespondentul ei „lucrurile de sub cer“ (Eclesiastul 1:13; 2:3;
3:1) descrie viaţa trăită aici pe pământ, unde a ales Dumnezeu să
ne aşeze pentru o vreme. Solomon va folosi restul cărţii pentru
a răspunde acestei dileme şi ne va arăta cum să rămânem cu ceva
etern din scurta noastră trecere. În această preocupare, Solomon
nu este unic pe paginile Bibliei. Moise mărturiseşte că şi el s‑a
confruntat cu aceeaşi dilemă. Iată ce scrie el în cel mai vechi psalm
al Bibliei, psalmului 90:
Doamne, Tu ai fost locul nostru de adăpost din
neam în neam. Înainte ca să se fi născut munţii, şi
înainte ca să se fi făcut pământul şi lumea, din veşnicie
în veşnicie, Tu eşti da, Dumnezeu! Tu întorci pe oameni
în ţărână şi zici: „Întoarceţi‑vă, fiii oamenilor!“ Căci
înaintea Ta, o mie de ani sunt ca ziua de ieri, care a trecut,
şi ca o strajă din noapte. Îi mături, ca un vis: dimineaţa,
93
Eclesiastul - chemarea veşniciei
sunt ca iarba, care încolţeşte iarăşi: înfloreşte dimineaţa,
şi creşte, iar seara este tăiată şi se usucă.
Noi suntem mistuiţi de mânia Ta şi îngroziţi de
urgia Ta. Tu pui înaintea Ta nelegiuirile noastre, şi scoţi
la lumina Feţei Tale păcatele noastre cele ascunse. Toate
zilele noastre pier de urgia Ta, vedem cum ni se duc anii
ca un sunet. Anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de
ani, iar, pentru cei mai tari, la optzeci de ani; şi lucrul cu
care se mândreşte omul în timpul lor nu este decât trudă
şi durere, căci trece iute, şi noi zburăm. Dar cine ia seama
la tăria mâniei Tale, şi la urgia Ta, aşa cum se cuvine să se
teamă de Tine?
Învaţă‑ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o
inimă înţeleaptă!
Întoarce‑Te, Doamne! Până când zăboveşti? Ai milă
de robii Tăi! Satură‑ne în fiecare dimineaţă de bunătatea
Ta, şi toată viaţa noastră ne vom bucura şi ne vom veseli.
Înveseleşte‑ne tot atâtea zile câte ne‑ai smerit, tot atâţia
ani cât am văzut nenorocirea! Să se arate robilor Tăi
lucrarea Ta, şi slava Ta fiilor lor.
Fie peste noi bunăvoinţa Domnului, Dumnezeului
nostru! Şi întăreşte lucrarea mâinilor noastre, da,
întăreşte lucrarea mâinilor noastre! (Psalmul 90: 1‑17)
Nu‑i de mirare că ultima rugăciune din psalm este o pledoarie
pentru „durabilitate“. Moise vrea să vadă că ceva semnificativ
rămâne la sfârşitul existenţei acesteia scurte şi trecătoare.
Lipsită de perspectiva eternităţii, viaţa este un uriaş „puzzle“ din
care ne lipsesc cele mai importante piese. Toată truda acţiunilor
noastre ne lasă la sfârşitul vieţii cu pumnii goi. Dacă aşa ceva este
în sfera comerţului o afacere proastă, în sfera sufletească este o
tragedie. Natura şi munca nu ne lasă în final cu nici un profit. Ele
sunt o tragică „goană după vânt“.
Ca şi în poezia „Puiul“ a lui Costache Ioanid, semnificaţia vieţii
şi a impulsurilor din inima omului nu pot fi înţelese până ce nu
vom ieşi „din găoace“ (vezi anexa de la sfârșitul cărții)
94
Daniel Brânzei
În zadar caută împlinire omul în „lucrurile de sub soare“. Toate
îndeletnicirile lui sunt fără câştig etern. Secţiunea întâi urmează
tiparul despre care am amintit: se enunţă un principiu, sunt
enumerate apoi excepţiile care ar trebui să întărească regula şi apoi
sunt enunţate implicaţiile practice care reies din acest impas.
Dacă omul ar fi făcut numai pentru lumea aceasta, el ar trebui
să‑şi găsească rostul în interiorul ei. Paradoxal însă, omul nu se
poate identifica cu realităţile lumii în care trăieşte, pentru că o
găseşte strâmbă şi insuficientă. Ca să încerce să schimbe această
realitate din jur, Solomon enumeră incursiunile lui în câteva lumi
posibile:
Eclesiastul a făcut o incursiune în lumea filosofiei. Observaţi
că incursiunile lui Solomon sunt de sus în jos. Ele încep la nivelul
capului, coboară apoi la nivelul inimii şi sfârşesc la nivelul
instinctelor primare.
Incursiunea lui la nivelul minţii este descrisă în cuvintele:
Am zis în mine însumi: „Iată că am sporit şi
am întrecut în înţelepciune pe toţi cei ce au stăpânit
înaintea mea peste Ierusalim, şi mintea mea a văzut
multă înţelepciune şi ştiinţă.“ Mi‑am pus inima să cunosc
înţelepciunea, şi să cunosc prostia şi nebunia. Dar am
înţeles că şi aceasta este goană după vânt. (Eclesiastul
1:12‑17)
Filosofia este cea dintâi „fundătură“ din care Solomon se
întoarce cu mâinile goale. O vedere panoramică asupra căutărilor
filosofice ale minţii umane ne va întoarce mereu la această
concluzie a Eclesiastului:
Căci unde este multă înţelepciune, este şi mult
necaz, şi cine ştie multe, are şi multă durere. (Eclesiastul
1:18)
Un compendiu de filosofie este o culegere de gemete. Căutarea
filosofilor este o nesfârşită cântare de jale. Un gânditor european
a spus că un filosof este „un om care pe întuneric, într‑o cameră
cufundată în beznă, caută o pisică neagră, care ... nu este acolo“.
95
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Condiţia omului de geniu, dar şi cea a sufletului nemuritor exilat
într‑o lumea materială sunt exprimate magistral într‑una din
poeziile lui Clarles Baudelaire, „L’Albatros“, Albatrosul (vezi anexa
de la sfârşitul cărţii).
Apostolul Pavel spune filosofilor atenieni care „nu‑şi petreceau
vremea cu nimic altceva decât să spună sau să asculte ceva nou“ că
toate căutările lor după sensul vieţii sunt zadarnice:
El (Dumnezeu) a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi
dintr‑unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului,
le‑a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare
locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, şi să se silească
să‑L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de
fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa,
după cum au zis şi unii din poeţii voştri: „Suntem din
neamul lui...“ (Faptele Apostolilor 17:26‑28)
Coborându‑se din sfera gândirii în sfera afectelor, Solomon
face câteva incursiuni în lumea plăcerilor inimii. El experimentează
rând pe rând:
Solomon a făcut o incursiune lumea senzuală a plăcerilor:
Am zis inimii mele: „Haide! vreau să te încerc cu
veselie, şi gustă fericirea.“ Dar iată că şi aceasta este o
deşertăciune. Am zis râsului: „Eşti o nebunie!“ şi veseliei:
„Ce te înşeli degeaba?“ ...Am hotărât în inima mea să‑mi
veselesc trupul cu vin, în timp ce inima mă va cârmui cu
înţelepciune, şi să stărui astfel în nebunie, până voi vedea
ce este bine să facă fiii oamenilor sub ceruri, în tot timpul
vieţii lor. (Eclesiastul 2:1‑3)
„Ce te înşeli degeaba?“ iată o întrebare care ar trebui pusă
tuturor celor care îşi caută şi astăzi fericirea în plăcerile „de o clipă“
ale păcatului. „Eşti o nebunie!“ ar trebui spus răspicat industriei
multimiliardare a distracţiilor. „Ce te înşeli degeaba?“, ar trebui
aşezat cu litere mari pe dealul Hollywoodului din California
şi deasupra semnului care marchează festivalulul filmului de la
Cannes.
96
Daniel Brânzei
Pericolul acestei fericiri ilicite care degradează fără să dea sens
vieţii a fost înscris în mesajul uneia din cele mai frumoase poveşti
pentru copii: „Pinochio“, de italianul Carlo Collodi. Plecat pe
drumul şcolii care‑i putea da educaţia necesară să ajungă un băiat
cum se cuvine, puştiul‑păpuşă a fost sedus de promisiunile lui
Carlo, prietenul său, şi a ajuns în „parcul de distracţii“ în care a
avut surpriza să se trezească un „măgar“. Metafora lui Goldoni este
perfectă. Lumea distracţiilor, atât cea a păpuşarului crud şi nemilos
care te poate juca trăgând sforile, cât şi cea a distracţiilor nebune şi
nelimitate te coboară la nivelul apetitului animalic al fiinţei.
Aceeaşi părere este împărtăşită şi de nuvelistul englez
William Makepeace Thackeray care a scris „Vanity Fair“ (Bâlciul
deşertăciunilor) prin care satiriza societatea din Anglia de la
începutul secolului nouăsprezece. Titlul „Bâlciul deşertăciunilor“
a fost împrumutat din scrierea alegorică „The Pilgrim’s Progress“
(Întâmplările Pelerinului în călătoria sa), tipărită în 1678 de John
Bunyan, în care este menţionat un bâlci care avea loc într‑un sat cu
numele „Deşertăciune“.
S‑ar cuveni ca avertismentul Eclesiastului să fie citit de
societatea contemporană însetată după „distracţii“. Industria
distracţiilor, mai ales cele din lumea cinematografiei şi televiziunii,
îngăduie oamenilor să evadeze din realitate într‑o lume virtuală
a imaginaţiei şi fanteziei. Acestea sunt simptomele clasice ale
„psihozelor“. „Eşti o nebunie!“ este în acelaşi timp şi o constatare şi
un diagnostic. Cuvintele lui Solomon i se potrivesc cum nu se poate
mai bune! Lumea marelui şi a micului ecran a transformat astăzi
totul în „Eduteinment“ (un termen nou născut din fuzionarea altor
două, „education“ = educaţie şi „entertaiment“ = distracţii). Tot
ceea ce ni se arată trebuie să ne binedispună. Până şi emisiunile de
ştiri, altădată foarte reci şi serioase, sunt astăzi colocviale, aproape
triviale, pline de glume şi de zâmbete., în timp ce emisiunile de
„timpul probabil“ au ajuns să fie prezentate de femei dezbrăcate în
costumul de baie ...
97
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Solomon a avut dreptate: Evadarea în lumea distracţiilor este
nu numai posibilă, ci şi periculoasă. Iată ce scria nu de mult Adrian
Sturdza:
Care sunt soluţiile unui popor care nu mai are valori
morale, nu are „sus“ sau „jos“, care nu mai crede în nimic
decât în afară de bunăstare materială, ale cărui tradiţii
sunt înlocuite de televizor ‑ cu şabloanele sale găunoase,
care confundă civilizaţia cu bunăstarea, ale cărui elite,
uneori controversate şi subţiri, sunt neluate în seamă de
marea masă pe care n‑o mai pot demult îndruma (care
s‑au şi resemnat de fapt pe alocuri cu acest rol pasiv),
care este manipulat în fel şi chip din toate părţile pentru
a servi interese meschine de scurta durată şi al cărui
tineret creşte într‑o lume în care „merge“ orice şi care nu
mai crede că moralitatea ţine pe termen lung chiar şi de
foame?
Cel ce a apucat‑o pe calea „plăcerilor“ se află pe o pantă
alunecoasă. Expresia folosită de Solomon, „să stărui astfel în
nebunie“ (Eclesiastul 2:3), denumeşte o abandonare în lumea
plăcerilor, lăsând la o parte distincţia intelectuală dintre bine şi rău.
În această stare, Eclesiastul experimentează:
Solomon a făcut o incursiune în lumea beţiei:
„Să‑mi veselesc trupul cu vin“ (Eclesiastul 2:4).
Starea de beţie este o nebunie voluntară, o alterare a capacităţii
noastre de a vedea lumea aşa cum este şi o exaltare de moment cu
consecinţele tristei “mahmureli“ care‑i urmează. Este semnificativ
că Solomon spune că vinul produce bucurie la nivelul inferior
trupului, nu la cel al sufletului.
Una dintre cela mai mari înşelări de sine pentru o naţiune
este să creadă că, prin beţie, poate ajunge la fericire. Iată ce a scris
un medic despre băutură: Alcoolul face nasul roşu, ochii vineţi,
ficatul cenuşiu, nopţile albe, zilele negre, inima albastră şi viitorul
întunecat“. Alcoolul conservă fiinţele moarte, dar le ucide pe cele
vii.
98
Daniel Brânzei
Solomon a făcut apoi o incursiune în lumea realizărilor
materiale:
Am făcut lucruri mari: mi‑am zidit case, mi‑am sădit
vii; mi‑am făcut grădini şi livezi de pomi, şi am sădit în
ele tot felul de pomi roditori. Mi‑am făcut iazuri, ca să ud
dumbrava unde cresc copacii. Am cumpărat robi şi roabe,
şi am avut copii de casă; am avut cirezi de boi şi turme
de oi, mai mult decât toţi cei ce fuseseră înainte de mine
în Ierusalim. Mi‑am strâns argint şi aur, şi bogăţii ca de
împăraţi şi ţări. (Eclesiastul 2:4‑8a)
Cine citeşte capitolele nouă şi zece din cartea întâi a Regilor,
găseşte toate aceste realizări expuse pe larg:
După douăzeci de ani, Solomon zidise cele două case,
Casa Domnului şi casa împăratului. Atunci, fiindcă Hiram,
împăratul Tirului dăduse lui Solomon lemne de cedru şi
lemne de chiparos, şi aur cât a voit, împăratul Solomon a
dat lui Hiram douăzeci de cetăţi în ţara Galileii. Hiram a
ieşit din Tir, să vadă cetăţile pe care i le dădea Solomon. Dar
nu i‑au plăcut şi a zis: „Ce cetăţi mi‑ai dat, frate?“ Şi le‑a
numit ţara Cabul, nume pe care l‑au păstrat până în ziua de
azi. Hiram trimisese împăratului o sută douăzeci de talanţi
de aur.
Iată cum stau lucrurile cu privire la oamenii de
corvoadă pe care i‑a luat împăratul Solomon pentru
zidirea Casei Domnului şi a casei sale Milo şi a zidului
Ierusalimului, Haţorului, Meghidoului şi Ghezerului.
Faraon, împăratul Egiptului, venise şi cucerise Ghezerul, îi
dăduse foc, şi omorâse pe Cananiţii care locuiau în cetate.
Apoi îl dăduse de zestre fetei lui, nevasta lui Solomon. Şi
Solomon a zidit Ghezerul, Bet‑Horonul de jos, Baalatul
şi Tadmorul, în pustia ţării, toate cetăţile slujindu‑i ca
magazii şi fiind ale lui, cetăţile pentru cară, cetăţile pentru
călărime, şi tot ce a găsit cu cale Solomon să zidească la
Ierusalim, la Liban, şi în toată ţara peste care împărăţea.
Iar pe tot poporul care mai rămăsese din Amoriţi, Hetiţi,
Fereziţi, Heviţi şi Iebusiţi, nefăcând parte din copiii lui
99
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Israel, pe urmaşii lor care mai rămăseseră după ei în ţară şi
pe care copiii lui Israel nu‑i putuseră nimici cu desăvârşire,
Solomon i‑a luat ca robi de corvoadă, şi aşa au fost până
în ziua de astăzi. Dar Solomon n‑a întrebuinţat ca robi de
corvoadă pe copiii lui Israel, căci ei erau oameni de război,
slujitorii lui, căpeteniile lui, căpitanii lui, cârmuitorii
carelor şi călărimii lui. Căpeteniile puse de Solomon peste
lucrări erau în număr de cinci sute cincizeci, însărcinaţi
să privegheze pe lucrători. Fata lui Faraon s‑a suit din
cetatea lui David în casa ei, pe care i‑o zidise Solomon.
Atunci a zidit el Milo. Solomon aducea de trei ori pe an
arderi de tot şi jertfe de mulţumire pe altarul pe care‑l
zidise Domnului, şi ardea tămâie pe cel care era înaintea
Domnului. Şi a isprăvit astfel casa. Împăratul Solomon
a mai făcut şi corăbii la Eţion‑Gheber, lângă Elot, pe
ţărmurile Mării Roşii, în ţara Edomului. Şi Hiram a
trimis cu aceste corăbii, la slujitorii lui Solomon, pe înşişi
slujitorii lui, marinari care cunoşteau marea. S‑au dus la
Ofir şi au luat de acolo aur, patru sute douăzeci de talanţi,
pe care i‑au adus împăratului Solomon.
Împăratul a făcut cu lemnul mirositor pălimare
pentru Casa Domnului şi pentru casa împăratului şi arfe
şi alăute pentru cântăreţi. N‑a mai venit de atunci lemn
de acesta mirositor, şi nu s‑a mai văzut până în ziua de azi.
Greutatea aurului care venea lui Solomon pe fiecare
an, era de şase sute şase zeci şi şase de talanţi de aur, afară
de ce scotea de la negustorii cei mari şi din negoţul cu
mărfuri de la toţi împăraţii Arabiei, şi de la dregătorii
ţării. Împăratul Solomon a făcut două sute de scuturi
mari de aur bătut, şi pentru fiecare din ele a întrebuinţat
şase sute de sicli de aur şi alte trei sute de scuturi mici
de aur bătut, şi pentru fiecare din ele a întrebuinţat trei
mine de aur, şi împăratul le‑a pus în casa numită Pădurea
Libanului.
Împăratul a făcut un mare scaun de domnie de fildeş,
şi l‑a acoperit cu aur curat. Scaunul acesta de domnie
avea şase trepte, şi partea de sus era rotunjită pe dinapoi,
100
Daniel Brânzei
de fiecare parte a scaunului erau rezemători: lângă
rezemători stăteau doi lei, şi pe cele şase trepte stăteau
doisprezece lei de o parte şi de alta. Aşa ceva nu s‑a făcut
pentru nici o împărăţie. Toate paharele împăratului
Solomon erau de aur, şi toate vasele din casa pădurii
Libanului erau de aur curat. Nimic nu era de argint: pe
vremea lui Solomon, argintul n‑avea nici o trecere. Căci
împăratul avea pe mare corăbii din Tars cu ale lui Hiram;
şi corăbiile din Tars veneau la fiecare trei ani, aducând aur
şi argint, fildeş, maimuţe şi păuni.
Împăratul Solomon a întrecut pe toţi împăraţii
pământului în bogăţii şi înţelepciune. Toată lumea
căuta să vadă pe Solomon, ca să audă înţelepciunea
pe care o pusese Dumnezeu în inima lui. Şi fiecare îşi
aducea darul lui: lucruri de argint şi lucruri de aur,
haine, arme, mirodenii, cai şi catâri; aşa era în fiecare
an. Solomon a strâns cară şi călărime; avea o mie patru
sute de cară şi douăsprezece mii de călăreţi, pe care
i‑a pus în cetăţile unde îşi ţinea carăle şi la Ierusalim
lângă împărat. Împăratul a făcut ca argintul să fie tot
aşa de obişnuit la Ierusalim ca pietrele, şi cedrii tot aşa
de mulţi ca smochinii din Egipt care cresc pe câmpie.
Solomon îşi aducea caii din Egipt; o ceată de negustori
de ai împăratului se ducea să‑i ia cu grămada pe un preţ
hotărât: un car se aducea din Egipt cu şase sute de sicli de
argint, şi un cal cu o sută cincizeci de sicli. De asemenea
aduceau cai cu ei pentru toţi împăraţii Hetiţilor şi pentru
împăraţii Siriei. (1 Împăraţi 9:10‑28; 10:12, 14‑29)
„Templul lui Solomon“ a fost o realizare excepţională. Pietrele
folosite au fost măsurate şi cioplite atât de exact în carieră că la
aşezarea lor în ansamblul clădirilor n‑a mai fost nevoie de nici o
ajustare:
Când s‑a zidit casa (Domnului), s‑au întrebuinţat
pietre cioplite gata înainte de a fi aduse acolo, aşa că nici
ciocan, nici secure, nici o unealtă de fier nu s‑au auzit în
casă în timpul zidirii. (1 Împăraţi 6:7)
101
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Performanţa a fost considerată de toţi inegalabilă. Nu‑i de
mirare că până şi lojele masonice au preluat‑o în mistica lor ca
pe o metaforă a pregătirii „în ascuns“ a fragmentelor din care vor
asambla în viitor „la vedere“, edificiul final al noii ordini mondiale,
pe care o vor oferi lui Antichrist.
Psihologii ne spun că dorinţa de a excela în mărimea realizărilor
materiale poate avea două cauze. Cea dintâi este o rămăşiţă a
copilăriei şi o dovadă de lipsă de maturizare. Unii oameni văd
viaţa ca pe un concurs cu tema „cel mai mare din parcare!“ Deviza
este „câştigă cel care moare cu cele mai multe jucării!“ Diferenţa
dintre băieţaşi şi bărbaţi este numai „mărimea jucăriilor“ pe care le
colecţionează.
Cea de a doua este „panica“ lipsei de semnificaţie şi de
durabilitate. Când Arghezi, celebrul poet, era muncit de acelaşi
sentiment al vremelniciei a scris cunoscutele versuri:
„Nu‑ţi voi lăsa drept bunuri după moarte
Decât un nume adunat pe‑o carte!“
Incursiunea lui Solomon în lumea realizărilor materiale, a
clădirilor impunătoare, seamănă suspect cu pasiunea celor care au
ridicat şi în România „Casa poporului“, şi mai nou doresc să înalţe
„Catedrala mântuirii neamului“, o piramidă modernă pentru un
sarcofag al sentimentului religios.
Clădirile şi monumentele nu pot fi însă un substitut pentru
eternitate. Şi ele sunt trecătoare. Când Gandi a sosit în America,
cei din New Work au căutat să‑l impresioneze cu dimensiunile
colosalelor „zgârie nori“ americani. Şoptind uşor, ca pentru sine,
dar suficient de tare ca să poată fi auzit şi de ceilalţi din jur, celebrul
om al Indiei a spus: „Vai! Ce mare va fi prăbuşirea lor.“ Evenimentul
de la 11 Septembrie 2005 i‑a dat întru‑totul dreptate.
În mijlocul abundenţei materiale, sufletul omului poate însă
muri de foame! Solomon s‑a întors şi din lumea realizărilor
materiale cu mâinile goale. Banii ne pot duce oriunde, cu excepţia
cerului, şi ne pot da orice, cu excepţia fericirii.
Am citit de un proaspăt aspirant la gloria Hollywoodului
american care se considera deja „realizat“ pentru că reuşise
102
Daniel Brânzei
să cumpere o anumită casă din Beverlly Hills. În casa aceea
locuiseră rând pe rând, unele dintre cele mai mari stele ale
ecranului cinematografic. Fără să mă gândesc în mod special la
ceva, simpla lectură a faptelor a trezit în mintea mea o întrebare.
Toate „celebrităţile“ acelea trecuseră prin casa din Beverlly Hills
... trecuseră şi nu mai erau. Ea stătea însă încă acolo şi‑i crescuse
chiar preţul ... Realitatea este că „ea îi avusese pe ei“, nu ei avuseseră
casa. În lumea adevărurilor false, de carton, actorii se schimbă,
studiourile şi decorul rămân acelaşi ...
Un om înţelept nu doreşte niciodată mai mult decât poate
dobândi pe drept, mai mult decât poate folosi cu demnitate, mai
mult decât poate dărui cu bucurie şi mai mult decât poate lăsa în
urmă mulţumit. Mamona este cel mai mare stăpân de sclavi din
lume. Trebuie să învăţăm să ne ridicăm deasupra averilor noastre
materiale. Albina are mare nevoie de aripi chiar şi după ce a adunat
mierea în stup, altfel s‑ar îneca singură în miere. Un simplu bănuţ
te poate împiedica să vezi chiar şi cea mai luminoasă stea, dacă îl ţi
prea aproape de ochi. Uneori creştinilor li se pare că se îmbogăţesc
pentru că Satan îi lasă în pace, iar Dumnezeu îi binecuvântează. Mă
tem însă că s‑ar putea să fie şi ... invers!
O altă incursiune a lui Solomon a fost în lumea muzicii şi a
desfrâului:
Mi‑am adus cântăreţi şi cântăreţe, şi desfătarea fiilor
oamenilor: o mulţime de femei. Am ajuns mare, mai mare
decât toţi cei ce erau înaintea mea în Ierusalim. Mi‑am
păstrat chiar înţelepciunea. Tot ce mi‑au poftit ochii,
le‑am dat; nu mi‑am oprit inima de la nici o veselie, ci
am lăsat‑o să se bucure de toată truda mea, şi aceasta mi‑a
fost partea din toată osteneala mea. (Eclesiastul 2:8b‑10)
Şi din această incursiune, Eclesiastul s‑a întors cu setea
nepotolită. Iată ce mărturiseşte el:
Apoi, când m‑am uitat cu băgare de seamă la toate
lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele, şi la truda
cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai
103
Eclesiastul - chemarea veşniciei
deşertăciune şi goană după vânt, şi că nu este nimic
trainic sub soare. (Eclesiastul 2:11)
Fiecare dintre noi retrăieşte într‑o oarecare măsură incursiunea
lui Solomon în lumea distracţiilor. Ea este ca o gumă de
mestecat în urma căreia nu câştigi nimic, dar care îţi dă ceva de
făcut. Distracţiile de astăzi s‑ar putea să fie mai sofisticate, dar
„deşertăciunea“ lor nu este mai mică.
Să luăm de exemplu distracţia cea mai la îndemână astăzi:
televizorul. Lumea ar progresa mult mai mult dacă am avea mai
puţină televiziune şi mai multă viziune. Televiziunea este literatura
celor fără ştiinţă de carte, cultura celor din mahala, privilegiul celor
lipsiţi de privilegii, clubul exclusiv al celor excluşi din cluburile
elitei.
Când televiziunea este bună, nimic nu o depăşeşte, dar când ea
este rea nimic nu este mai rea decât ea. Te invit să te aşezi în faţa
tubului catodic şi să stai cu ochii lipiţi de ecran până la sfârşitul
orelor de transmisie. Te asigur că vei avea sentimentul unui pustiu
peste care bate vântul şi al unui timp pierdut degeaba. Televiziunea
demonstrează că oamenii se uită la orice mai degrabă să se uite unul
la altul. Televiziunea este o formă de distracţie prin care accepţi să
fi distrat în sufragerie de oameni cărora altfel nici nu le‑ai da voie
să‑ţi intre în casă. Un om de afaceri care finanţează Hollywoodul a
spus: „Am petrecut şapte ani în Hollywood şi mai cred şi acum că
adevăraţii eroi ai filmelor sunt cei din audienţă“.
Televiziunea a fost generalizată ca mijloc de „iluminare a
maselor“, dar a ajuns un mijloc de imbecilizare a lor. Lord Reith,
fost director general la BBC a spus: „Cel ce se scuză spunând că
dă publicului „ceea ce se cere“, minte creind adeseori o audienţă
imaginară pentru standardul josnic pe care se apucă apoi să‑l
satisfacă“.
Televiziunea nu este adevărul. Televiziunea este un blestemat
parc de distracţii. Televiziunea este un circ, un carnaval, o trupă
itinerantă de acrobaţi, povestitori, cântăreţi, jongleri, clovni,
îmblânzitori de lei şi fotbalişti. Meseria lor este să ne combată
plictiseala. Dar o fac, înduplecându‑ne să coborâm ştacheta
104
Daniel Brânzei
moravurilor şi să decădem la nivelul lipsei de sensibilitate şi
spiritualitate. Pentru publicul serialelor de televiziune de după
amiaza, aventurile eroilor şi eroinelor prilejuiesc o necesară
validare exterioară a propriului univers afectiv (ne „regăsim“ în
viaţa personajelor), împreună cu posibilitatea exersării unor trăiri
emoţionale „prin procură“ (trăim prin personajele de pe ecran)
substitute lipsite de riscuri existenţiale ale unor relaţii afective
satisfăcătoare cu cei din jur“. Realitatea aceasta confirmă experienţa
lui Solomon şi validează avertismentul profetic al apostolului Pavel:
Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea
lui Christos Isus, care are să judece viii şi morţii şi pentru
arătarea şi Împărăţia Sa: propovăduieşte Cuvântul,
stăruieşte asupra lui la timp şi ne la timp; mustră, ceartă,
îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura. Căci va veni
vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura
sănătoasă, ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute,
şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce
urechea de la adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri
închipuite. (2 Timotei 4:1‑4)
O astfel de „distracţie“ nu ne îmbogăţeşte viaţa, ci ne‑o
sărăceşte. Alfred Dumitrescu observa într‑un eseu din presa
română că: „Pentru publicul serialelor de televiziune de după
amiază, aventurile eroilor şi eroinelor prilejuiesc o necesară
validare exterioară a propriului univers afectiv (ne „regăsim“ în
viaţa personajelor), împreună cu posibilitatea exersării unor trăiri
emoţionale „prin procură“ (trăim prin personajele de pe ecran)
substitute lipsite de riscuri existenţiale ale unor relaţii afective
satisfăcătoare cu cei din jur. Întoarcerea spre sine, spre reperul
singur al singularităţii propriei trăiri afective, rămâne refugiul
la care recurgem atunci când realitatea exterioară devine prea
frustrantă, ori prea complicată în raport cu posibilităţile noastre
de înţelegere sau acţiune. Recursul, individual sau colectiv, la
universul fantasmatic ca principala sursă de gratificare emoţională
este şi el cu atât mai probabil în astfel de condiţii. Avem de‑a face
105
Eclesiastul - chemarea veşniciei
aici cu un mecanism într‑adevăr arhaic, dar indispensabil păstrării
integrităţii psihice a celor aflaţi în situaţii de viaţă extreme. Atunci
când devine însă principalul mijloc de a face faţă existenţei, el
poate menţine un individ sau o societate într‑o stare de copilărie
perpetuă. Maturizarea se dobândeşte prin înfruntarea realităţii, nu
prin adoptarea de subterfugii ieftine.
Cu ce s-a ales Solomon după toate aceste incursiuni?
Atunci, am urât viaţa, căci nu mi‑a plăcut ce se face
sub soare: totul este deşertăciune şi goană după vânt.
(Eclesiastul 2:17)
Omul nu poate desfiinţa decât temporar inechitatea din jurul
lui. După moartea lui, lucrurile îşi reiau cursul „dezordonat“ de
parcă el nici n‑ar fi existat:
Mi‑am urât până şi toată munca pe care am făcut‑o
sub soare, muncă pe care o las omului care vine după
mine, ca să se bucure de ea. Şi cine ştie dacă va fi înţelept
sau nebun? Şi totuşi el va fi stăpân pe toată munca mea,
pe care am agonisit‑o cu trudă şi înţelepciune sub soare.
Şi aceasta este o deşertăciune. Am ajuns până acolo că
m‑a apucat o mare deznădejde de toată munca pe care
am făcut‑o sub soare. Căci este câte un om care a muncit
cu înţelepciune, cu pricepere şi cu izbândă, şi lasă rodul
muncii lui unui om care nu s‑a ostenit deloc cu ea. Şi
aceasta este o deşertăciune şi un mare rău. (Eclesiastul 2:
18‑21)
Secţiunea întâi se încheie cu implicaţiile pe care le are nereuşita
lui Solomon de a schimba „lipsa de sens“ din jurul său prin acţiunile
sale:
Căci, drept vorbind, ce folos are omul din toată
munca lui şi din toată străduinţa inimii lui, cu care se
trudeşte sub soare? Toate zilele lui sunt pline de durere,
şi truda lui nu este decât necaz: nici măcar noaptea
n‑are odihnă inima lui. Şi aceasta este o deşertăciune.
(Eclesiastul 2:22‑23)
106
Daniel Brânzei
Scopul vieţii nu poate fi viaţa însăşi! Urmărind fericirea pe căile
alese de inima lui, Solomon a ajuns de fiecare dată într‑o fundătură
din care s‑a întors cu mâinile goale. Implicaţia practică este că până
şi în mijlocul abundenţei, în condiţii cvasi perfecte, fericirea nu
poate fi atinsă decât dacă îi este dăruită de Dumnezeu:
Nu este altă fericire pentru om decât să mănânce
şi să bea, şi să‑şi înveselească sufletul cu ce este bun din
agoniseala lui! Dar am văzut că şi aceasta vine din mâna
lui Dumnezeu. Cine, în adevăr, poate să mănânce şi să se
bucure fără El? Căci El dă omului plăcut Lui înţelepciune,
ştiinţă şi bucurie; dar celui păcătos îi dă grijă să strângă,
să adune, ca să dea celui plăcut lui Dumnezeu! Şi aceasta
este o deşertăciune şi goană după vânt (Eclesiastul 2:24‑26)
Omul nu poate atinge fericirea deât dacă o primește ca dar din
partea lui Dumnezeu. Cine o urmărește, aleargă după o iluzorie
„fata morgana“. Fericirea nu există ca ceva d sine stătător. Ea este o
stare care însoțește o anumită atitudine, dorința de a împlini voia
lui Dumnezeu. Fără această atitudine, viaţa prezentă este lipsită de
sens. Dacă ar fi însă numai prezentul ...
Viaţa este lipsită de viitor (cap. 3:1‑5:20)
Ceea ce ne „dă“ Dumnezeu este în acord cu un plan preexistent!
Dincolo de aparenta domnie a „entropiei“ absolute, lucrurile sunt
rânduite de puterea şi înţelepciunea divină. Principiul enunţat în
această secţiune este „domnia providenţei“ în afacerile umane şi
este exprimat în cuvintele:
Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri
îşi are ceasul lui (Eclesiastul 3:1).
Pasajul care urmează este probabil cel mai cunoscut fragment
din cartea Eclesiastului. El descrie lucrarea providenţei în sfera
trupului, a sufletului şi a duhului. Avem de a face cu un poem
care contrastează paisprezece lucruri deosebite (2x7 reprezintă un
inventar complet în numerologia ebraică):
107
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Naşterea îşi are vremea ei, moartea îşi are vremea ei;
săditul îşi are vremea lui, şi smulgerea celor sădite îşi are
vremea ei. Uciderea îşi are vremea ei, şi tămăduirea îşi are
vremea ei; dărâmarea îşi are vremea ei, şi zidirea îşi are
vremea ei. (Eclesiastul 3:2‑3)
...plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea
lui; bocitul îşi are vremea lui, şi jucatul îşi are vremea
lui; aruncarea cu pietre îşi are vremea ei, şi strângerea
pietrelor îşi are vremea ei; îmbrăţişarea îşi are vremea ei,
şi depărtarea de îmbrăţişări îşi are vremea ei; căutarea
îşi are vremea ei, şi pierderea îşi are vremea ei; păstrarea
îşi are vremea ei, şi lepădarea îşi are vremea ei; ruptul îşi
are vremea lui, şi cusutul îşi are vremea lui; tăcerea îşi
are vremea ei, şi vorbirea îşi are vremea ei; iubitul îşi are
vremea lui, şi urâtul îşi are vremea lui; războiul îşi are
vremea lui, şi pacea îşi are vremea ei. (Eclesiastul 3:4‑8)
Ce folos are cel ce munceşte din truda lui? Am văzut
la ce îndeletnicire supune Dumnezeu pe fiii oamenilor.
Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima
lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate
cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a
făcut‑o Dumnezeu. (Eclesiastul 3:9‑11)
Viaţa este o simfonie care trebuie cântată după ritmul şi melodia
celui care a compus‑o! Eclesiastul nu este un fatalist, dar observă că
există o rânduială de deasupra puterilor omeneşti. Ea se manifestă
în alternanţa plăcut ‑ neplăcut, din care trebuie să gustăm fiecare şi
este încununată cu presimţirea eternităţii, „gândul veşniciei“ aşezat
în inima noastră de însuşi Dumnezeu. Existenţa acestui „gând
al veşniciei“ în inima fiecărui om are câteva consecinţe aparent
contradictorii.
În primul rând, faptul că „Dumnezeu a pus în inima lor (a
oamenilor) gândul veşniciei“ a dus la universalitatea fenomenului
religios. Etnologii pot confirma că nu s‑a descoperit încă nicăieri
un popor sau grup social care să nu aibă o formă oarecare de
închinare religioasă. Psihiatrul şi filosoful elveţian Carl Gustav
108
Daniel Brânzei
Yung (1875‑1961) a devenit celebru când a lansat teza existenţei
unor „tipare originare“ în psihicul uman. De exemplu, fiecare om
are înscris în structura lui mentală un tipar al vorbirii. El se poate
umple cu diferite variante ale limbajului, dar este unul şi acelaşi la
toţi oamenii de pe faţa pământului. Existenţa acestui tipar unic
face posibilă „traducerea“ dintr‑o limbă într‑alta. Structurile
limbajului sunt identice, numai termenii sunt diferiţi. Între tiparele
enumerate de Carl Gustav Yung este şi „tiparul religios“. Omul
nu poate „funcţiona“ fără religie. „Dacă Dumnezeu n‑ar exista, ar
trebui să‑L inventăm“, a spus un filosof francez confirmând şi el
observaţia foarte pătrunzătoare făcută de Solomon. Comunismul
ateu sau umanismul nu sunt forme nereligioase, ci pervertiri
ale sentimentului religios în care oamenii „au schimbat slava
Dumnezeului nemuritor ... S‑au fălit că sunt înţelepţi şi au înebunit
.... căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit
şi s‑au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat
în veci!“ (merită citit întreg pasajul din Romani 1:18‑25).
Gabriel Tudor a răspândit prin presa din România vestea că:
„Oamenii sunt programaţi să creadă în Dumnezeu!“ (Wednesday,
05 December 2007). Iată câteva extrase din acest articol:
Chiar dacă multora n‑o să le vină a crede, fraza
din titlu nu aparţine vreunui teolog, ci unor oameni de
ştiinţă sceptici prin însăşi natura profesiei lor. O echipă
de neurologi de la Universitatea Laurentian, din Sudbury,
Ontario, Canada, a ajuns la această concluzie după ce a
studiat, vreme de câţiva ani, 120 de practicanţi ai unor
tehnici de meditaţie orientală.
Ei au descoperit că în timpul meditaţiei, în creier
se activează zone nefolosite în mod obişnuit şi a căror
justificare nu poate fi prin procesul evoluţiei. În acelaşi
timp, savanţii canadieni au studiat şi modul în care
bolile psihice de tipul epilepsiei, sau ingerarea de droguri
halucinogene, pot produce „viziuni“ asemănătoare cu cele
de natură religioasă, stări de decorporalizare sau alte trăiri
mistice. O a treia categorie de experienţe a vizat aşezarea,
pe capul subiecţilor, a unor „coifuri“ de metal, supuse
109
Eclesiastul - chemarea veşniciei
unui câmp electro‑magnetic, cu ajutorul cărora, s‑a
observat, se produceau experienţe „spirituale“ în creierul
celor supuşi experimentelor.
Cercetătorii au ajuns la concluzia că există o
misterioasă chimie cerebrală: „Am reuşit să observăm
pentru prima data în istorie ce se petrece în creier în
timpul aşa‑numitelor „viziuni supranaturale“ şi probabil
că tehnologia viitorului ne va permite, într‑o zi, nu
numai simpla observare, ci şi reproducerea unor astfel
de viziuni, graţie cărora subiecţii să trăiască starea de
Nirvana, aidoma marilor iniţiaţi în tehnicile yoga“, spune
dr. Michael Persinger, titularul catedrei de neurologie a
Universitaţii Laurentian.
„Persinger crede că sentimentul de „comuniune cu Universul“,
resimţit de practicanţii metodelor de meditaţie orientală se
datorează scăderii activităţii cerebrale în lobul parietal al creierului,
în timpul stărilor de profundă relaxare mentală, în vreme ce, pentru
starea de „iubire necondiţionată“, trăită de unii din subiecţii care
au trecut prin experienţe de moarte clinică, responsabile sunt
schimbările produse în lobul frontal.“
„Iniţial, liderii religioşi au ofensaţi de afirmaţiile cercetătorului,
care părea că dă apă la moară materialiştilor, prezentând
spiritualitatea drept rezultatul unor simple procese chimice.“
„Din punct de vedere neurologic, se poate explica de ce
persoanele care au avut experienţe religioase au devenit mult
mai credincioase după aceea. Motivul îl constituie activarea, în
situaţii‑limită, a anumitor zone din lobul temporal, responsabile de
trăirile cu semnificaţie personală. În cursul cercetărilor noastre, am
observat un lucru straniu, şi anume acela că creierul uman este parcă
„programat“ pentru a avea experienţe religioase. Cu alte cuvinte,
creierul este predispus la credinţa în supranatural, şi de aceea,
atât de mulţi oameni cred în Dumnezeu“, precizează dr Persinger.
Declaraţiile sale au fost de natură să ofenseze mulţi lideri religioşi,
nu numai creştini, din Canada, astfel că neurologul s‑a grăbit să
declare nu numai că este el însuşi un om religios, dar a afirmat că
110
Daniel Brânzei
nici prin gând nu i‑ar fi trecut să dea de înţeles că Dumnezeu ar fi o
„creaţie“ a creierul uman!“
„Am vrut mai curând să demonstrez că Dumnezeu există şi, pe
lângă faptul că a creat Universul, El a instalat în organismul uman
o maşinărie aproape perfectă – creierul, dându‑i posibilitatea să fie
conectat la experienţele mistice, iar aceasta este o şansă data tuturor
celor ce doresc o mai înaltă spiritualizare, de a‑l descoperi mai uşor
pe Creator!“
Cercetările din Canada au confirmat ceea ce au trebuit să
recunoască până şi cei mai înfocaţi adepţi ai evoluţiei: „Omul este
un animal religios!“, iar creierul şi întreaga structură a trupului
material este un suport adecvat pentru trăirile spirituale ale
sufletului. Viaţa este mai mult decât „să mâncăm şi să bem că mâine
vom muri“! Dincolo de funcţionalitatea proceselor materiale din
organism, la nivelul sufletului fiinţa umană este definită în Biblie
drept un un „vas“ destinat să găzduiască conţinut divin:
Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut,
pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la
Dumnezeu şi nu de la noi. (2 Corinteni 4:7)
Omul este un „container“ care aşteaptă să fie umplut cu ceva de
natură spirituală. Nu tot ce este spiritual este însă şi dumnezeiesc,
aşa că mulţi oameni, în căutarea specifică religiilor păgâne sau
prin practicile halucinogene ale drogurilor care deschid „porţile
sufletului“, ajung să fie stăpâniţi de entităţi spirituale reale, dar
opuse lumii neprihănite a lui Dumnezeu. Biblia îi numeşte pe aceşti
oameni „demonizaţi“. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a făcut fiinţa
umană asemenea unui aparat de radio cu posibilităţi de emisie şi
recepţie. Depinde însă de el să caute şi să găsească frecvenţa corectă.
Altfel riscă să prindă ... „posturi străine“.
„Secolul XXI va fi un secol religios sau nu va fi de loc“ a spus
un alt filosof, care a observat că alienarea sentimentului religios
sau suprimarea lui naşte crize majore în care omenirea are tendinţe
violente spre sinucidere.
De fapt, aceasta este o altă consecinţă a prezenţei „gândului
veşniciei“ în inima fiecărui om. Solomon îşi completează observaţia
111
Eclesiastul - chemarea veşniciei
spunând: „măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la
sfârşit, lucrarea pe care a făcut‑o Dumnezeu“.
Presimţirea veşniciei şi neputinţa de a o înţelege în contextul
vieţii actuale i‑a dus pe mulţi la sinucidere. Una din cele mai
triste fraze pe care am citit‑o vreodată a fost aceasta: „A murit
strivit de roţile mecanismului unei lumi pe care n‑o mai putea
înţelege“. Sinuciderea este adeseori cel mai violent strigăt după
ajutor. Persoana în cauză refuză să mai fie complice unei existenţe
cu aspect de „farsă“. Între ordinea pe care o doreşte lăuntrul ei şi
„dezordinea haotică“ din jurul ei se naşte o tensiune insuportabilă.
Ecouri ale acestei tensiuni sunt notate de Solomon, aşa cum vom
vedea, în Eclesiastul 4:1‑3.
Mi-am petrecut tinerețea fascinat de scrierile lui Jack London
și Ernest Hemingway. Puternici și pasionați, acești oameni au
creat personaje prin care și-au mărturisit în public propriile
lupte lăuntrice. Marin Eden din cartea cu același nume este alter
ego-ul lui Jack London. Prin evoluția personajului, autorul își
autoanalizează ființa și își anunță felul în care are de gând săși
termine viața: prin sinucidere. Tot prin sinucidere a sfârșit-o
și Hemingway. Belșugul unei vieți lipsite de sens nu le-a fost
suficient. Ca și eroii cărților lor, acești doi autori au refuzat să
continue să trăiască într-un compromis cu realitatea. Profunda
sete de semnificație din inima lor nu s-a putut împăca cu lipsa de
sens a lumii înconjurătoare. Victime ale unui univers lipsit de cer
și exponenți ai unei culturi lipsite de cult, cei doi autori americani
m-au împins, chiar dacă nu acesta le-a fost scopul, spre căutarea lui
Dumnezeu. Ne aflâm, cum spunea mrele poet Milton „în căutarea
paradisului pierdut“. Această năzuință nu poate fi explicată prin
simplul și simplistul proces al evoluției, propus de darwin. Niciun
animal nu este agitat și nemulțumit când nevoile lui materiale îi
sunt satisfăcute. Uitați-vă la câinele de casă care picotește mulțumit
dupqâă ce a terminat ce i-a fost pus în farfurie sau la porcul care s-a
culcat pe o rânq după ce a mâncat porția din troacă. Amândoi sunt
pe deplin satisfăcuți și liniătiți. Dați-i însă unui om suficient de
mâncare și ... asta nu-i va fi îndeajuns. El va simți înăuntrul ființei
112
Daniel Brânzei
sale dorința după „altceva“, intuind că viața poate și trebuie să-i
pună la dispoziție ceva mai mult. (Vezi poezia „Într-o gulie“ din
anexele de la sfârșitul cărții)
„Gândul veșniciei“ despre care amintește Koheletul l-a făcut pe
Augustin să exclame: „Ne-ai făcut pentru Tine, Dumnezeule, și
inimile noastre sunt neliniștite până nu-și vor găsi liniștea în Tine“.
Omul este o ființă transcendentală El este altfel decât animalele.
Omul cautq „Fața lui Dumnezeu“. C. S. Leăis a spus atât de frumos:
„Tatăl nostru care este în cer ne-a pregătit pe drumul către El multe
confortabile , dar este foarte atent să nu-l confundăm pe
niciunul dintre ele cu adevărata noastră casă“ß.
Cartea Eclesiastului este un răspuns dat chemării veșniciei, iar
faptul că „omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit,
lucrarea pe care a făcut‑o Dumnezeu“ nu poate şi nici nu trebuie să
nege existenţa.
Dumnezeu are un plan care cuprinde toţi oamenii din lume,
toate evenimentele din viaţa lor şi asta în fiecare secundă a
existenţei lor! Solomon crede că a găsit formula magică prin care
poate explica „dezordinea“ din lume, instaurarea unei ordini divine
pe care omul n‑o poate pricepe, dar căreia el trebuie să i se supună:
Am ajuns să cunosc că nu este altă fericire pentru
ei decât să se bucure şi să trăiască bine în viaţa lor; dar
şi faptul că un om mănâncă şi bea şi duce un trai bun în
mijlocul întregii lui munci, este un dar de la Dumnezeu.
Am ajuns la cunoştinţa că tot ce face Dumnezeu
dăinuieşte în veci, şi la ceea ce face El nu mai este nimic
de adăugat şi nimic de scăzut, şi că Dumnezeu face aşa
pentru ca lumea să se teamă de El. Ce este, a mai fost, şi
ce va fi, a mai fost; şi Dumnezeu aduce iarăşi înapoi ce a
trecut. (Eclesiastul 3:12‑15)
Conform tiparului pe care l‑am întâlnit deja în prima secţiune,
după enunţarea principiului guvernant urmează o enumerare
a anomaliilor şi excepţiilor dureroase care par a contrazice
principiului enunţat şi implicaţiile practice ale acestui paradox.
113
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Termenul „anomalie“ vine de la doua cuvinte latine „a“
şi „nomos“ (fără lege, în afara regulii). Iată cum o defineşte
Dicţionarul explicativ al limbii române:
„ANOMALÍE“, anomalii, s.f. ‑ Ceea ce se abate de
la normal, de la regula obişnuită; p. ext. ceea ce constituie
un defect. – Din franceză ‑ „anomalie“.
În limbajul biblic, sinonimul anomaliei este „fără‑de legea“,
adică abaterea de la standardul divin, funcţionarea după alte
principii decât acelea ale revelaţiei divine.
Imediat după ce admiră providenţa planului divin cu omul, Solomon
începe să enumere anomaliile din jur. El începe cu „anomaliile
‑ fărădelegi“ care domină afacerile umane. Prima cu care începe
Solomon este nedreptatea în justiţie. Cum se împacă existenţa judecătorilor
nedrepţi ca reprezentanţi ai „dreptului judecător“ din
ceruri?
Am mai văzut sub soare că în locul rânduit pentru
judecată domneşte nelegiuirea, şi că în locul rânduit
pentru dreptate este răutate. Atunci am zis în inima mea:
„Dumnezeu va judeca şi pe cel bun şi pe cel rău; căci El a
sorocit o vreme pentru orice lucru şi pentru orice faptă“.
Am zis în inima mea că acestea se întâmplă numai pentru
oameni, ca să‑i încerce Dumnezeu, şi ei înşişi să vadă că
nu sunt decât nişte dobitoace. Căci soarta omului şi a
dobitocului este aceeaşi: aceeaşi soartă au amândoi; cum
moare unul, aşa moare şi celălalt, toţi au aceeaşi suflare,
şi omul nu întrece cu nimic pe dobitoc; căci totul este
deşertăciune. Toate merg la un loc; toate au fost făcute
din ţărână, şi toate se întorc în ţărână. Cine ştie dacă
suflarea omului se suie în sus, şi dacă suflarea dobitocului
se coboară în jos în pământ? (Eclesiastul 3:16‑21)
Cum se împacă oare providenţa divină cu nedreptăţile
„strigătoare la cer“ care se petrec pe pământ? Răspunsul găsit de
Solomon nu este de loc măgulitor pentru omenire: Strâmbătatea
rânduielilor umane este rezultatul îndepărtării de Dumnezeu,
114
Daniel Brânzei
iar această înstrăinare i‑a făcut pe oameni să trăiască la nivelul
„dobitoacelor“.
„Homo hominis lupus“, spuneau latinii. Omul este un lup
pentru oameni, iar pe pământ s‑a instaurat o „lege a junglei“. Cine
nu ia în calcule eternitatea, n‑are o motivaţie suficientă pentru etică
şi moralitate. Fără teama de Dumnezeu, civilizaţia noastră este doar
o pojghiţă subţire care nu rezistă la încercări mai dificile.
Cum să accepţi că nedreptatea domneşte chiar şi în „locul
rânduit pentru dreptate“? Solomon ne dă trei răspunsuri:
Întâi, judecata oamenilor de pe pământ este doar temporară.
Adevărata judecată o va face la sfârşit Dumnezeu:
Dumnezeu va judeca şi pe cel bun şi pe cel rău; căci
El a sorocit o vreme pentru orice lucru şi pentru orice
faptă. (Eclesiastul 3:17)
Apoi, Dumnezeu îngăduie nedreptăţile actuale ca să ne arate
cum suntem atunci când Îl scoatem pe El din viaţa noastră. Fără El,
nu suntem dumnezei, ci animale:
...Acestea se întâmplă numai pentru oameni, ca să‑i
încerce Dumnezeu, şi ei înşişi să vadă că nu sunt decât
nişte dobitoace. (Eclesiastul 3:18)
În al treilea rând, separate de justiţia divină şi de teama de
Dumnezeu, justiţia umană ne validează doar la nivelul animalului
din noi, refuzând să ia în considerare factorii spiritualităţi.
Solomon a intuit perfect. Atunci ca şi acum, pentru judecătorii
de pe pământ, omul este doar un produs al evoluţiei şi „dreptul
animalelor“ ajunge să fie pus pe acelaşi plan cu „drepturile omului“.
Este scandalos, dar aceasta este situaţia:
Căci soarta omului şi a dobitocului este aceeaşi:
aceeaşi soartă au amândoi; cum moare unul, aşa moare şi
celălalt, toţi au aceeaşi suflare, şi omul nu întrece cu nimic
pe dobitoc; căci totul este deşertăciune. Toate merg la
un loc; toate au fost făcute din ţărână, şi toate se întorc
în ţărână. Cine ştie dacă suflarea omului se suie în sus, şi
115
Eclesiastul - chemarea veşniciei
dacă suflarea dobitocului se coboară în jos în pământ?
(Eclesiastul 3:19‑22)
Acestea nu sunt convingerile lui Solomon, pentru că tocmai
afirmase contrariul în versetul anterior („Dumnezeu va judeca...“).
Reducţionistul matrialist este felul în care lucrează „justiţia
omenească“. Părerea lui ne va fi arătată mai târziu, când Solomon
va zice: „.. (trupul) se întoarce în pământ, cum a fost iar duhul se
întoarce la Dumnezeu, care l‑a dat“ (Eclesiastul 12:7).
Ceea ce ne spune Solomon este că providenţa a fost restrânsă
temporar de Dumnezeu ca să iasă în vileag păcătoşenia oamenilor.
În lume domneşte răutatea, iar viaţa nu mai merită trăită:
M‑am uitat apoi la toate asupririle care se fac sub
soare; şi iată că cei apăsaţi varsă lacrimi, şi nu este nimeni
să‑i mângâie! Ei sunt prada silniciei asupritorilor lor,
şi n‑are cine să‑i mângâie! Şi am găsit că morţii, care au
murit mai înainte, sunt mai fericiţi decât cei vii, care sunt
încă în viaţă. Dar mai fericit decât amândoi am găsit pe
cel ce nu s‑a născut încă, fiindcă n‑a văzut toate relele care
se petrec sub soare. (Eclesiastul 4:1‑3)
Orice formă de progres este datorată legii competiţiei
necruţătoare, iar primele aplicaţii ale unei noi invenţii sunt
întotdeauna în sectorul militar:
Am mai văzut că orice muncă şi orice iscusinţă
la lucru îşi are temeiul numai în pizma unuia asupra
altuia. Şi aceasta este o deşertăciune şi goană după vânt.
(Eclesiastul 4:4)
Se spune, nu fără temei, că diferenţa dintre băieţi şi bărbaţi este
numai în dimensiunile şi preţul „jucăriilor“ pe care şi le doresc.
Oamenii cheltuiesc bani pe care nu‑i au, pentru lucruri care nu le
trebuie, ca să impresioneze oameni pe care nu‑i pot suferi. Jocul
acesta istovitor se poate numi „cursa hârciogilor“ în care „cel ce
moare cu mai multe jucării, câştigă!“
Întrebat: „Cât i‑ar fi suficient?“, un miliardar american a
răspuns: „Cât am acum şi încă puţin ...“.
116
Daniel Brânzei
Spiritul de observaţie l‑a făcut pe Solomon să ajungă la aceleaşi
concluzii ca şi apostolul Pavel. Iată ce‑l sfătuia el pe mai tânărul
Timotei:
Negreşit, evlavia însoţită de mulţumire este un mare
câştig. Căci noi n‑am adus nimic în lume şi nici nu putem
să luăm cu noi nimic din ea. Dacă avem, dar, cu ce să ne
hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns. Cei ce
vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ
şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare, care cufundă
pe oameni în prăpăd şi pierzare. Căci iubirea de bani
este rădăcina tuturor relelor; şi unii, care au umblat după
ea, au rătăcit de la credinţă, şi s‑au străpuns singuri cu o
mulţime de chinuri. (1 Timotei 6:6‑10)
Totuşi, omul nu poate fi aşezat la nivelul animalelor, chiar dacă
ajunge uneori să arate ca unul din ele. Până şi un sceptic ca Emil
Cioran, filosoful român exilat la Paris, remarca: „Teologia explică
starea noastră mai bine decât zoologia“.
Ca în orice alt domeniu, extremele se ating în eroare. Solomon
observă că şi lenea şi avariţia duc amândouă la nenorocire:
Nebunul îşi încrucişează mâinile, şi îşi mănâncă
însăşi carnea lui. Mai bine o mână plină de odihnă, decât
amândoi pumnii plini de trudă şi goană după vânt. Am
mai văzut o altă deşertăciune sub soare. Un om este
singur singurel, n‑are nici fiu, nici frate, şi totuşi munca
lui n‑are sfârşit, ochii nu i se satură niciodată de bogăţii,
şi nu se gândeşte: „Pentru cine muncesc eu, şi‑mi lipsesc
sufletul de plăceri?“ Şi aceasta este o deşertăciune şi un
lucru rău. (Eclesiastul 4:5‑8)
Fiecare om trebuie să stea puţin în loc şi să se întrebe: „Muncim
ca să trăim sau trăim ca să muncim? Agonisim, agonisim, dar când
mai avem timp să ne mai şi veselim de agoniseala noastră? Omul
este în pericolul de a deveni un „maniac al muncii“, un robot
programat doar pentru osteneală şi câştig. Solomon ne spune că
aceasta este o mare lipsă de înţelepciune, mai ales când cel în cauză
este un singuratic căruia i‑ar fi suficient mult mai puţin. Expresia
117
Eclesiastul - chemarea veşniciei
„ochii lui nu se mai satură niciodată de bogăţii“ este o metaforă
pentru avariţie şi exprimă idioţenia celui care ar vrea să‑şi sature
ochii în timp ce stomacul îi chiorăie de foame. Ideea lui Solomon
este preluată într‑o nuvelă remarcabilă a lui Barbu Ştefănescu
Delavrancea, „Hagi Tudose“. Personajul principal are ca trăsătură
dominantă patima sa faţa de bani care‑l dezumanizează şi îl aduce
în pragul nebuniei. Personajul este urmărit în evoluţie din copilărie
ăi până la bătrâneţe, pe măsură ce plăcerea de a economisii bani se
transformă într‑o zgârcenie maladivă, distrugătoare, halucinantă.
Caracterizarea personajului se realizează atât direct, cât şi
indirect. Cele mai semnificative rămân însa faptele şi vorbele
personajului. Portretul personajului achitat sumar de autor se
completează treptat cu detalii semnificative: purta pe umeri o
scurteică din lastic, galbenă, spălăcită, pătată de untdelemn şi picată
cu ceară. Deşi acasă „îngroapă mereu cazanele“ cu galbeni, hagiului
nu‑i plăcea să cheltuiască nimic. Că să nu plătească mâncarea, el
folosea diferite tertipuri cu multă viclenie: intra în prăvălii, gusta
câte ceva pe motiv că încearcă produsul, apoi pleca spunând că sunt
prea scumpe. Astfel bea şi mânca pe socoteala negustorilor, deşi
pe el „îl dădeau banii afară din casă“. Dorinţa lui de a nu cheltui
nici un ban din cei strânşi pentru plăcerea de a‑i avea şi admira îl
face să‑şi repare singur cizmele, să‑şi cârpească singur hainele.
El pândeşte să ia, ca un om nevoiaş, câte o prescure de la biserică,
cere cu împrumut câte o ţigară şi se sustrage tuturor obligaţiilor
comunităţii care ar presupune cheltuieli.
De când era „de‑o şchioapă“, pricepuse lumea. Când mama lui îi
dădea bani să‑şi cumpere un „şimiţ“ el nu cheltuia bănuţul, fiindcă
ştia că are o bucată de pâine în ghiozdan. Strângând ban lângă ban,
el se gândea ce putea face cu banii, ca să guste „bucuria lucrului pe
care nu l‑a cumpărat“.
Prezentarea casei hagiului ne dezvăluie alte trăsături ale
proprietarului. Căsuţa era mica şi întunecoasă, zăvorâtă cu grijă,
cu pereţii „cojiţi şi galbeni“, tavanul negru şi prăfuit, mobilierul
sărăcacios, patul de scânduri acoperit cu o pătură lăţoasă, două
perne din paie şi una de lână „îmbrăcată într‑o faţă soioasă“.
118
Daniel Brânzei
Viaţa hagiului a fost plină de privaţiuni, „fără foc, fără fiertură“.
El nu a iubit pe nimeni, nu a avut familie, considerând că prietenii,
copiii şi nevasta îi puteau fura banii agonisiţi şi ascunşi.
Ultimele clipe ale hagiului dezvăluie tragismul acestei existenţe.
Bătrân şi bolnav, simţindu‑şi sfârşitul aproape, văzând că nu mai
rezistă în frig şi foame, hagiul îşi calcă pe inimă şi îi dă un bănuţ
nepoatei să cumpere lemne pentru foc şi să‑i facă o ciorbă de
găină. Consideră această dorinţă drept o „poftă de copil“, apoi se
căieşte amarnic pentru banii cheltuiţi şi‑i cere nepoatei să ducă
înapoi cărbunii, cenuşa, fulgii şi bucăţile de carne rămase pentru
a recupera jumătate din suma cheltuită. Moartea l‑a găsit singur
şi bolnav, chinuit de frig şi foame, neprimind nimic din puterea
galbenilor strânşi o viaţă întreagă. În căderea finală din pat, trage
după el aşternutul şi banii din saltea cad peste el, acoperindu‑l.
Delavrancea aşează în gura nepoatei comentariul trist la o astfel de
viaţă: „Săracu, ce bogat este!“
Solomon ne spune că, în această lume rea şi duşmănoasă,
singurătatea este echivalentă cu o condamnare la moarte, în timp ce
asocierea înseamnă putere:
Mai bine doi decât unul, căci iau o plată cu atât mai
bună pentru munca lor. Căci, dacă se întâmplă să cadă,
se ridică unul pe altul; dar vai de cine este singur şi cade,
fără să aibă pe altul care să‑l ridice! Tot aşa, dacă se culcă
doi împreună, se încălzesc unul pe altul, dar cum are să se
încălzească dacă e singur? Şi dacă se scoală cineva asupra
unuia, doi pot să‑i stea împotrivă; şi funia împletită în trei
nu se rupe uşor. (Eclesiastul 4:9‑12)
Tot putere este şi înţelepciunea, indiferent la ce vârstă s‑ar
manifesta ea, numai că popularitatea înţeleptului n‑are picioare
lungi şi dispare mai repede ca ceaţa:
Mai bine un copil sărac şi înţelept decât un împărat
bătrân şi fără minte, care nu înţelege că trebuie să se
lase îndrumat; căci el poate să iasă din temniţă ca să
domnească, măcar că poate chiar să se fi născut sărac
în împărăţia celui din urmă. Am văzut pe toţi cei vii,
119
Eclesiastul - chemarea veşniciei
care umblă sub soare, înconjurând pe copilul, care avea
să urmeze după împărat şi să domnească în locul lui.
Fără sfârşit era tot poporul, în fruntea căruia mergea el.
Şi totuşi, cei ce vor veni după el nu se vor bucura de el.
Căci şi aceasta este o deşertăciune şi goană după vânt.
(Eclesiastul 4:13‑16)
Într‑adevăr, bibliotecile sunt cimitirele oamenilor celebrii pe
care nu‑i mai vizitează aproape nimeni. Peste sfaturile lor înţelepte
s‑a aşternut, în straturi foarte groase, praful şi ... uitarea.
O altă anomalie sub domnia providenţei divine este
religiozitatea gălăgioasă şi activistă. Oamenii uită că avem de‑a
face cu un Dumnezeu Creator care ştie totul şi care n‑are nevoie de
ceea ce‑i spunem noi ca să afle ceva. Totuşi, în loc să tăcem înaintea
Domnului (Ioan 33:31, 33; Psalmul 37:7), ne grăbim să ne târguim
cu El şi ne pripim să‑i facem juruinţe, de parcă El ar avea nevoie de
noi, nu invers!
Păzeşte‑ţi piciorul când intri în Casa lui Dumnezeu,
şi apropie‑te mai bine să asculţi, decât să aduci jertfa
nebunilor; căci ei nu ştiu că fac rău cu aceasta. Nu te
grăbi să deschizi gura, şi să nu‑ţi rostească inima cuvinte
pripite înaintea lui Dumnezeu; căci Dumnezeu este
în cer, şi tu pe pământ, de aceea să nu spui vorbe multe.
Căci, dacă visurile se nasc din mulţimea grijilor, prostia
nebunului se cunoaşte din mulţimea cuvintelor. Dacă ai
făcut o juruinţă lui Dumnezeu, nu zăbovi s‑o împlineşti,
căci Lui nu‑I plac cei fără minte; de aceea împlineşte
juruinţa pe care ai făcut‑o. Mai bine să nu faci nici o
juruinţă, decât să faci o juruinţă şi să n‑o împlineşti. Nu
lăsa gura să te bage în păcat, şi nu zice înaintea trimisului
lui Dumnezeu: „M‑am pripit.“ Pentru ce să se mânie
Dumnezeu din pricina cuvintelor tale, şi să nimicească
lucrarea mâinilor tale? Căci, dacă este deşertăciune în
mulţimea visurilor, nu mai puţin este şi în mulţimea
vorbelor; de aceea, teme‑te de Dumnezeu. (Eclesiastul
5:1‑7)
120
Daniel Brânzei
Aceeaşi temă este reluată de Eclesiastul într‑unul din cele mai
şocante pasaje ale cărţii:
Nu fi prea neprihănit şi nu te arăta prea înţelept:
pentru ce să te pierzi singur? Dar nu fi nici peste măsură
de rău şi nu fi fără minte: pentru ce vrei să mori înainte de
vreme? (Eclesiastul 7:16‑17)
Solomon ştie din propria lui experienţă că înaintea lui
Dumnezeu nu există nici un om neprihănit, nici unul măcar“, de
aceea el condamnă „ipocrizia“ cu care unii dintre noi „pozează“ în
domeniul religiei, căutând parcă să‑L impresioneze pe Dumnezeu.
Formula „prea neprihănit“ este asociată cu „nu te arată prea
înţelept“, amândouă scoţând în evidenţă teatralitatea unor aparenţe
lipsite de substanţă. Dumnezeu este gata să pedepsească ipocrizia
religioasă la fel de aprig ca şi răutatea nesimţită. Şi religiosul
artificial şi nelegiuitul riscă să „se piardă“ şi să fie „nimicit înainte
de vreme“.
Eclesiastul vede că anomaliile enumerate mai sus sunt rezolvate
de providenţă printr‑un sistem de pedepse subtile, adesea nebăgate
în seamă de oameni:
Când vezi în ţară pe cel sărac năpăstuit şi jefuit
în numele dreptului şi dreptăţii, să nu te miri de lucrul
acesta! Căci peste cel mare veghează altul mai mare,
şi peste ei toţi Cel Prea Înalt. Dar un folos pentru ţară
în toate privinţele, este un împărat preţuit în ţară.
(Eclesiastul 5:8‑9)
„... să nu te miri de lucrul acesta! Căci peste cel mare veghează
altul mai mare, şi peste ei toţi Cel Prea Înalt“. Iarăşi, Solomon
sugerează că anomaliile din această lume îşi au rezolvarea în „logica“
hotărârilor lui Dumnezeu. Providenţa divină, deşi neînţeleasă
deocamdată de noi, arbitrează în toate conflictele şi dă toate
deciziile finale.
Dacă veţi privi în adâncimea lucrurilor veţi înţelege că Solomon
are dreptate. Cine conduce pe pământ? Cine are autoritatea ultimă?
Copilul crede că este condus de mama lui, care crede la rândul ei
121
Eclesiastul - chemarea veşniciei
că este condusă de bărbatul ei, capul familiei. Bărbaţii trebuie
însă şi ei să se supună „mai marilor din societate“, dregătorilor şi
conducătorilor politici. Peste acestea au autoritate guvernelor sau,
după unii, structurile mondiale secrete ale masoneriei. Aceştia
sunt „fii neascultării“ (Coloseni 3:6). Ei au iluzia că conduc lumea,
dar sunt conduşi la rândul lor din umbră de Satan, „după mersul
lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care
lucrează acum în fiii neascultării“ (Efeseni 2:2). Diavolul este însă
şi el înhămat la carul lui Dumnezeu, aşa că tot Creatorul este Cel
care are ultimul cuvânt. Providenţa se asigură că toţi „să făcă tot ce
hotărâse mai dinainte Mâna Ta şi sfatul tău“ (Fapte 4:28).
Biblia îl numeşte pe Dumnezeu „urzitorul“ planului după
care se desfăşoară istoria (Evrei 5:). Metafora este împrumutată
din industria covoarelor. Produsul final este obţinut prin trecerea
firelor de diferite culori prin „urzeala“ războiului de ţesut. Dacă
aţi observat, pe scena lumii s‑au succedat numai în ultimul secol:
cămăşile verzi, cu cămăşile brune, albii cu roşii în Rusia, cămăşile
negre în Germania fascistă şi în Italia, căştile albe ale Naţiunilor
Unite şi căştile albastre, partidul verzilor, revoluţia portocalie, etc.
Toate acestea s‑au aşezat unele peste altele în urzeala vremii pentru
ca în final, toată lumea să poată admira la judecata de apoi că pe
covorul istoriei s‑a format un tipar pe care scrie: „Domnul este
Dumnezeu, stăpânul tuturor văzutelor şi nevăzutelor“!
Câteodată, ne spune Solomon, pedeapsa lui Dumnezeu nu
aşteaptă judecata de la urmă, ci este aplicată imediat. Nedreptul
care se îmbogăţeşte pe mijloace necinstite şi prin nedreptăţirea
altora este pedepsit printr‑o sete nepotolită după argint. Dumnezeu
îi răpeşte mulţumirea! Bogăţia nu satură, ci aţâţă poftele.
Cine iubeşte argintul, nu se satură niciodată de
argint, şi cine iubeşte bogăţia multă, nu trage folos din ea.
Şi aceasta este o deşertăciune! (Eclesiastul 5:10)
O altă pedeapsă sunt „prietenii“ care‑l linguşesc pe cel bogat şi
trăiesc pe socoteala lui:
122
Daniel Brânzei
Când se înmulţesc bunătăţile, se înmulţesc şi cei ce
le papă: şi ce folos mai are din ele stăpânul lor decât că le
vede cu ochii? (Eclesiastul 5:11)
Vai, ca un fiu risipitor cheltuitor, cât de bine trebuie să fi
cunoscut Solomon această mulțime mascată de prieteni prefăcuți și
profitori nesinceri!
Încă o pedeapsă dată de providența divină este stresul sâcâitor şi
insomnia chinuitoare:
Dulce este somnul lucrătorului, fie că a mâncat
mult, fie că a mâncat puţin; dar pe cel bogat nu‑l lasă
îmbuibarea să doarmă. (Eclesiastul 5:12)
Între cantitatea averii și calitatea vieții nu este o relație directă,
în orice caz nu una direct proporțională. Uneori este chiar invers
proporțională. Bogăția îl face pe cel avut să nu poată dormi, în timp
ce pentru sărac, Dumnezeu are binecuvântarea somnului adânc și
liniștit.
O altă pedeapsă aplicată de providenţa divină este caracterul
nestatornic al bogăţiei:
Este un mare rău, pe care l‑am văzut sub soare:
avuţii păstrate spre nefericirea stăpânului lor. Dacă se
pierd aceste bogăţii prin vreo întâmplare nenorocită,
şi el are un fiu, fiului nu‑i rămâne nimic în mâini. Cum
a ieşit de gol din pântecele mamei sale, din care a venit,
aşa se întoarce, şi nu poate să ia nimic în mână din toată
osteneala lui. Şi acesta este un mare rău, anume că se duce
cum venise; şi ce folos are el că s‑a trudit în vânt? Ba încă,
toată viaţa lui a trebuit să mănânce cu necaz, şi a avut
multă durere, grijă şi supărare. (Eclesiastul 5:13‑17)
Solomon vorbise despre aceeaşi temă şi în cartea Proverbelor:
Nu te chinui ca să te îmbogăţeşti, nu‑ţi pune
priceperea în aceasta. Abia ţi‑ai aruncat ochii spre ea şi
nu mai este; căci bogăţia îşi face aripi, şi, ca vulturul, îşi ia
zborul spre ceruri. (Proverbe 23:4)
123
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Un om credincios este năpădit de binecuvântări,
dar cel ce vrea să se îmbogăţească repede nu rămâne
nepedepsit. (Proverbe 28:20)
Este evident că anomaliile prezentate aici de Solomon nu
pot fi de „durată“ în universul providenţei divine. Dumnezeu are
un plan şi planul acesta reglează toate lucrurile pentru binele şi
binecuvântarea celor care ascultă de Dumnezeu. Secţiunea se
încheie cu „refrenul“ binecunoscut:
Iată ce am văzut: este bine şi frumos ca omul să
mănânce şi să bea, şi să trăiască bine în mijlocul muncii
lui, cu care se trudeşte sub soare toate zilele vieţii lui, pe
care i le‑a dat Dumnezeu; căci aceasta este partea lui.
Dar dacă a dat Dumnezeu cuiva avere şi bogăţii, şi i‑a
îngăduit să mănânce din ele, să‑şi ia partea lui din ele, şi
să se bucure în mijlocul muncii lui, acesta este un dar de
la Dumnezeu. Căci nu se mai gândeşte mult la scurtimea
zilelor vieţii lui, de vreme ce Dumnezeu îi umple inima de
bucurie. (Eclesiastul 5:20)
În lumea „de sub soare“, omul primeşte bucuria, nu proprietatea
lucrurilor din jur. A venit pe lume cu mâinile goale şi la fel va
pleca din ea în ceasul morţii. Până şi capacitatea de a ne bucura
de lucrurile din jur este un dar de la Dumnezeu. Fără bunăvoinţa
divină, bogăţia poate deveni un blestem. Condiţia binecuvântării
este tot acea din Eclesiastul 2:26, aşa că Solomon nu o mai repetă.
Ce tragic este să‑i vezi pe unii cheltuindu‑şi toate puterile ca să
obţină lucruri de care n‑au apoi timp să se bucure! Celor iubiţi de
Dumnezeu, el le dă pâinea ca prin somn şi împreună cu ea le dă
fericirea, plăcerea şi mulţumirea de a şti că totul lucrează conform
unui plan desăvârşit făcut de Dumnezeul care îi aşteaptă în
eternitate. A‑L cunoaşte pe El, ca să‑l parafrazăm pe apostolul Ioan,
înseamnă să găsim calea către „viaţa veşnică“ (Ioan 17:3).
Eu am încredere în bunătatea Ta, sunt cu inima
vesela din pricina mântuirii Tale: cânt Domnului căci
mi‑a făcut bine! (Psalmul 13: 5‑6)
124
Daniel Brânzei
Se poate să fi cu inima veselă într‑o lume tristă? Comentând
psalmul citat mai sus, Nicu Lăcătuş ne spune că se poate:
„Se poate aşa ceva? O inimă veselă într‑o lume cu atâtea
necazuri? Lumea în care trăim este o lume plină de tristeţe. Trebuie
să fii complet lipsit de simţul realităţii pentru a nega acest fapt.
Deşi societatea de consum din care facem parte oferă o
gamă tot mai variată şi mai amplă de programe de divertisment,
acestea reuşesc doar sa amorţească inimile triste şi împovărate ale
oamenilor. Realitatea este că oricât am încerca să înveselim inima
cu lucrurile acestei lumi, ea va rămâne tot împovărată şi tristă.
Theodore Fontane spune că „în inima omului este loc pentru
tot felul de contradicţii“. Psalmistul pune starea plăcută a inimii
sale doar pe seama lucrării lui Dumnezeu din viaţa sa. Într‑o lume
în care se văd atâtea suferinţe, necazuri şi durere, putem avea
încredere şi bucurie pentru viaţă doar privind spre Dumnezeu.
Doar atunci când Dumnezeu se aşează în inima zdrobită a omului,
curăţind‑o prin lucrarea Sa minunată, poate omul spune, nu doar
cu buzele, ci cu întreaga fiinţă:
„Cânt Domnului, căci mi‑a facut bine!“
Ilustrul Emerson avea inima ancorată în Dumnezeu când a spus
cuvintele: „Tot ceea ce am văzut mă învaţă să mă încred în Creator
şi pentru tot ceea ce n‑am văzut încă“.
Viaţa ca o investiţie ‑ (cap. 6:1‑8:15)
Pasul următor din marea demonstrație este cel mai important
din toată cartea. Până acum, Koheletul ne‑a arătat două realităţi
practice: (1) să te mulţumeşti cu ce ai şi să te bucuri de ce ai
stea mult mai bine decât să aduni bogăţii nemăsurate şi (2)
adunarea bogăţiilor împreună cu toate celelalte evenimente ale
vieţii sunt guvernate de un plan providenţial al lui Dumnezeu.
Anomaliile deranjante pe care le observăm pot şi vor fi rezolvate de
înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu. Sub guverbnarea
divină, bogăția nu este întotdeauna neapărat o binecuvântare, iar
necazurile și suferințele nu sunt neapărat ceva rău. Cel aparent
125
Eclesiastul - chemarea veşniciei
binecuvântat s-ar putea să nu fie, iar cel neprihănit, aparent
blestemat, s-ar putea să aibă parte de binecuvântare. Bucuria celui
mulţumit este arvuna pe care o primeşte omul atunci când se
aliniază voinţei divine, ascultând de poruncile lui Dumnezeu şi
anticipând fericirea eternă spre care se simte irezistibil atras.
Tema care urmează, care este şi inima întregii cărţi, este o
amplificare a dezbaterii din primele două secţiuni. Solomon ne
împinge spre ideea că viaţa poate fi privită nu doar prin ceea ce nu
este, ci şi prin ceea ce poate fi. Din acest punct de vedere, Eclesiastul
ne propune un punct de vedere interesant: viaţa poate fi privită
drept o investiţie.
Investiţia aceasta este riscantă din două motive: viaţa este
lipsită de împlinire (Eclesiastul 6:1 ‑ 8:15) şi viaţa este lipsită de
certitudine (Eclesiastul 8:16 ‑ 12:8).
Prin 1998, la înmormântarea unuia din cei mai buni membrii
„americani 100%“ din biserica noastră de la Bethel, m‑am chinuit
să predic în limba engleză, aşa cum îmi ceruse delicat familia
decedatului. Ca să ne fie şi mie şi lor mai uşor, am ales să aşez
mesajul predicii mele în trei puncte.
La întrebarea: „De unde știi că cineva a reușit ăîn viață“? se pot
da trei răspunsuri în funcție de perspectiva pe care o ai asupra vieţii.
„Pentru unii, viaţa este o avere mare care poate fi risipită
nebuneşte. Ei se consideră „reuşiţi“ dacă au ajuns la sfârşitul vieţii
cu mâinile goale, bucurându‑se până la ultimul cent de ceea ce au
avut. Pentru alţii, viaţa este o „cheltuială“ care trebuie făcută cu
zgârcenie. Aceştia trăiesc prudent şi zgârcit, considerând că au
„reuşit“ numai în cazul în care au cheltuit cât mai puţin şi au lăsat
în urmă aproape tot ce le‑a trecut prin mână. Există însă şi oameni
care consideră viaţa drept o „investiţie“, s‑ar putea ca ei să trăiască
cu puţin şi să nu lase în urma lor prea mult, dar sunt „reuşiţi“ atâta
vreme cât s‑au investit în oamenii pe care i‑au iubit şi în veşnicia
împărăţiei pe care o aşteaptă.
Risipeşte, cheltuieşte, investeşte ... Trei cuvinte dintre care unul
te poate caracteriza şi pe tine. Pe care îl alegi?“
126
Daniel Brânzei
După ce le‑a încercat din plin pe primele două, spre bătrâneţe,
Solomon ne sfătuieşte în Eclesiastul 11 să privim viaţa ca pe o
investiţie personală cu consecinţe spirituale eterne.
Viaţa este lipsită de împlinire (Eclesiastul 6:1 ‑ 8:15)
Concluzia finală a pasajului ne indică direcţia logicii din
discursul acoperit de predica a treia şi predica a patra:
Am lăudat dar petrecerea, pentru că nu este altă
fericire pentru om sub soare decât să mănânce şi să bea şi
să se veselească; iată ce trebuie să‑l însoţească în mijlocul
muncii lui, în zilele vieţii pe care i le dă Dumnezeu sub
soare. Când mi‑am pus inima să cunosc înţelepciunea şi
să mă uit cu băgare de seamă la truda pe care şi‑o dă omul
pe pământ, căci omul nu vede somn cu ochii, nici zi, nici
noapte, am văzut atunci toată lucrarea lui Dumnezeu, am
văzut că omul nu poate să pătrundă ce se face sub soare;
oricât s‑ar trudi el să cerceteze, tot nu va putea afla; şi
chiar dacă înţeleptul ar zice că a ajuns să înţeleagă, tot nu
poate să găsească. (Eclesiastul 8:15‑17)
Înţelepciunea umană nu poate înţelege providenţa divină
şi manifestările ei pe pământ, dar se poate bucura într‑o totală
încredere şi angajându‑se conştient să asculte de poruncile lui
Dumnezeu. Cel care n‑o va face, chiar dacă ar avea de toate şi ar trăi
două mii de ani, tot ar avea o existenţă fără valoare, lipsită de sens şi
semnificaţie eternă:
Este un rău, pe care l‑am văzut sub soare, şi care se
întâlneşte des între oameni. Este, de pildă, un om căruia
i‑a dat Dumnezeu avere, bogăţii şi slavă, aşa că nu‑i
lipseşte nimic din ce‑i doreşte sufletul; dar Dumnezeu
nu‑l lasă să se bucure de ele, ci un străin se bucură de ele:
aceasta este o deşertăciune şi un rău mare. Chiar dacă un
om ar avea o sută de copii, şi ar trăi mulţi ani, oricât de
mult i s‑ar mări numărul zilelor anilor lui, dar dacă nu i
se satură sufletul de bunătăţile agonisite de el, şi dacă
nici de înmormântare n‑are parte, eu zic că o stârpitură
127
Eclesiastul - chemarea veşniciei
este mai fericită decât el. Căci aceasta din urmă piere
odată cu venirea ei, se duce în întuneric, şi numele îi
rămâne acoperit cu întuneric; n‑a văzut, nici n‑a cunoscut
soarele; şi de aceea este mai bine de ea decât de omul
acela. Şi de ar trăi chiar de două ori o mie de ani un astfel
de om, fără să se bucure de fericire, nu merg toate la un
loc? (Eclesiastul 6:1‑6)
Nu, timpul nu rezolvă şi nu vindecă toate lucrurile, iar bogăţia
nu poate ascunde lipsa de sens, pentru că niciodată cantitatea nu a
fost un substitut pentru calitate.
Una din cărţile cele mai îndrăgite în generaţia părinţilor noştri
a fost „Poliana, sau taina mulţumirii“. Autoarea acestei cărţi,
Eleanor H. Porter, a făcut‑o pe eroina ei agentul de transformare a
tuturor oamenilor din jurul ei. Pentru toţi împovăraţii, încruntaţii
şi încrâncenaţii pe care i‑a întâlnit, Poliana a avut de fiecare dată
acelaşi mesaj simplu: „Caută în viaţa ta ceva bun pentru care poţi
să‑I mulţumeşti lui Dumnezeu“. Toţi cei care i‑au urmat sfatul au
ieşit din „cursa de şoareci“ a presiunilor cotidiene şi au reuşit să
guste ceva din farmecul eternităţii care a invadat timpul nostru.
Probabil că Eleanor H. Porter a citit şi ea cartea lui Solomon:
Toată truda omului este pentru gura lui, şi totuşi
poftele nu i se împlinesc niciodată. Căci ce are înţeleptul
mai mult decât nebunul? Ce folos are nenorocitul care
ştie să se poarte înaintea celor vii? Mai bine ce vezi cu
ochii decât frământare de pofte neîmplinite: şi aceasta
este o deşertăciune şi goană după vânt. Ce este omul, se
cunoaşte după numele care i s‑a dat de mult: se ştie că
este din pământ, şi nu poate să se judece cu cel ce este mai
tare decât el. Căci chiar dacă face multă vorbă, care doar
înmulţeşte deşertăciunea, ce folos are omul din ea? Căci
cine ştie ce este bine pentru om în viaţă, în toate zilele
vieţii lui de vieţuire deşartă, pe care le petrece ca o umbră?
Şi cine poate să spună omului ce va fi după el sub soare?
(Eclesiastul 6:7‑12)
128
Daniel Brânzei
Ca şi psalmistul, Solomon a fost ispitit să creadă că cel bogat
este întotdeauna mai fericit decât săracul. Ţineţi minte experienţa
lui Asaf:
Da, bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei cu inima
curată. Totuşi, era să mi se îndoaie piciorul, şi erau să‑mi
alunece paşii! Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiţi,
când vedeam fericirea celor răi. Într‑adevăr, nimic nu‑i
tulbură până la moarte, şi trupul le este încărcat de
grăsime. N‑au parte de suferinţele omeneşti, şi nu sunt
loviţi ca ceilalţi oameni. De aceea mândria le slujeşte ca
salbă, şi asuprirea este haina care‑i înveleşte. Li se bulbucă
ochii de grăsime şi au mai mult decât le‑ar dori inima.
Râd, şi vorbesc cu răutate de asuprire: vorbesc de sus, îşi
înalţă gura până la ceruri şi limba le cutreieră pământul.
De aceea aleargă lumea la ei, înghite apă din plin, şi zice:
„Ce ar putea să ştie Dumnezeu, şi ce ar putea să cunoască
Cel Prea Înalt?“ Aşa sunt cei răi: totdeauna fericiţi şi îşi
măresc bogăţiile.
Degeaba dar mi‑am curăţit eu inima şi mi‑am spălat
mâinile în nevinovăţie: căci în fiecare zi sunt lovit, şi în
toate dimineţile sunt pedepsit. Dacă aş zice: „Vreau să
vorbesc ca ei“, iată că nu aş fi credincios neamului copiilor
Tăi. M‑am gândit la aceste lucruri ca să le pricep, dar
zadarnică mi‑a fost truda, până ce am intrat în sfântul
locaş al lui Dumnezeu, şi am luat seama la soarta de la
urmă a celor răi.
Da, Tu‑i pui în locuri alunecoase, şi‑i arunci în
prăpăd. Cum sunt nimiciţi într‑o clipă! Sunt pierduţi,
prăpădiţi printr‑un sfârşit năprasnic. Ca un vis la
deşteptare, aşa le lepezi chipul, Doamne, la deşteptarea
Ta! Când mi se amăra inima, şi mă simţeam străpuns în
măruntaie, eram prost şi fără judecată, eram ca un dobitoc
înaintea Ta. Însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m‑ai
apucat de mâna dreaptă, mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi
mă vei primi în slavă. (Psalmul 73)
129
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Oricât pare de paradoxal, valoarea vieţii este dată de clipa
morţii, pentru că viaţa este scurtă, dar eternitatea este nemăsurată.
Ca şi latinii de mai târziu care au lansat avertismentul „Memento
mori“ (Adu‑ţi aminte că vei muri!), Koheletul ne spune că
adevărata înţelepciune a vieţii se deprinde prin confruntarea cu
moartea. Toate lucrurile trebuiesc cântărite în lumina veşniciei:
Mai mult face un nume bun decât untdelemnul
mirositor, şi ziua morţii decât ziua naşterii. Mai bine să
te duci într‑o casă de jale decât să te duci într‑o casă de
petrecere; căci acolo îţi aduci aminte de sfârşitul oricărui
om, şi cine trăieşte, îşi pune la inimă lucrul acesta. Mai
bună este întristarea decât râsul; căci prin întristarea feţei,
inima se face mai bună. Inima înţelepţilor este în casa
de jale, iar inima celor fără minte este în casa petrecerii.
Mai bine să asculţi mustrarea înţeleptului decât să asculţi
la cântecul celor fără minte. Căci râsul celor fără minte
este ca pârâitul spinilor sub căldare. Şi aceasta este o
deşertăciune. Averea luată prin silă înebuneşte pe cel
înţelept, şi mita strică inima. Mai bun este sfârşitul unui
lucru decât începutul lui; mai bine cel bun la suflet decât
cel îngâmfat. (Eclesiastul 7:1‑8)
Apropierea zilei morţii nu trebuie temută, iar îmbătrânirea nu
trebuie deplânsă. La urma urmei, ne apropiem de slava eternă!
Nu te grăbi să te mânii în sufletul tău, căci mânia
locuieşte în sânul nebunilor. Nu zice: „Cum se face că
zilele de mai înainte erau mai bune decât acestea?“ Căci
nu din înţelepciune întrebi aşa. (Eclesiastul 7:10)
Înţelepciunea, oricât de strălucită ar fi ea, nu poate pătrunde
înţelepciunea planului providenţial, dar poate zidi în cel ce o are un
caracter care va fi răsplătit de Dumnezeu:
Înţelepciunea preţuieşte cât o moştenire, şi chiar
mai mult pentru cei ce văd soarele. Căci ocrotire dă şi
înţelepciunea, ocrotire dă şi argintul; dar un folos mai
mult al ştiinţei este că înţelepciunea ţine în viaţă pe
cei ce o au. Uită‑te cu băgare de seamă la lucrarea lui
130
Daniel Brânzei
Dumnezeu: cine poate să îndrepte ce a făcut El strâmb? În
ziua fericirii, fii fericit, şi în ziua nenorocirii, gândeşte‑te
că Dumnezeu a făcut şi pe una şi pe cealaltă, pentru ca
omul să nu mai poată şti nimic din ce va fi după el.
Tot felul de lucruri am văzut în zilele deşertăciunii
mele.
Este câte un om fără prihană, care piere în
neprihănirea lui, şi este câte un nelegiuit, care o duce mult
în răutatea lui.
Nu fi prea neprihănit şi nu te arăta prea înţelept:
pentru ce să te pierzi singur? Dar nu fi nici peste măsură
de rău şi nu fi fără minte: pentru ce vrei să mori înainte de
vreme?
Bine este să ţii la aceasta, dar nici pe cealaltă să n‑o
laşi din mână; căci cine se teme de Dumnezeu, scapă
din toate acestea. Înţelepciunea face pe cel înţelept mai
tare decât zece viteji, care sunt într‑o cetate. (Eclesiastul
7:11‑19)
Înţelepciunea te face îngăduitor cu ceilalţi:
Fiindcă pe pământ nu este nici un om fără prihană,
care să facă binele fără să păcătuiască. Nu lua nici tu
seama la toate vorbele care se spun, ca nu cumva s‑auzi pe
sluga ta vorbindu‑te de rău! Căci ştie inima ta de câte ori
ai vorbit şi tu de rău pe alţii. (Eclesiastul 7:20‑22)
Constatarea păcătoşeniei generale este aceeaşi pe care o face
Solomon în rugăciunea de la dedicarea Templului:
Când vor păcătui împotriva Ta ‑ căci nu este om care
să nu păcătuiască...“ (1 Împăraţi 8:46)
Tatăl lui David a avut aceeaşi convingere despre păcătoşenia
generală a omenirii:
Domnul Se uită de la înălţimea cerurilor peste fiii
oamenilor să vadă de este vreunul care să aibă pricepere,
şi care să caute pe Dumnezeu. Dar toţi s‑au rătăcit,
toţi s‑au dovedit nişte netrebnici; nu este nici unul
131
Eclesiastul - chemarea veşniciei
care să facă binele, nici unul măcar. (Psalmul 14:2‑4,
pasaj citat şi de apostolul Pavel în Romani 3;11).
Nu intra la judecată cu robul Tău. Căci nici un om
viu nu este fără prihană înaintea Ta. (Psalmul 143:2)
Înţelepciunea ştie să‑şi recunoască cu modestie propriile limite:
Toate acestea le‑am cercetat cu înţelepciune. Am zis:
„Mă voi înţelepţi.“ Dar înţelepciunea a rămas departe de
mine. Cu mult mai departe decât era mai înainte, şi ce
adâncă! Cine o va putea găsi?
Înţelepciunea ar fi trebuit să‑l facă pe Solomon să asculte
porunca lui Dumnezeu şi să nu trăiască în păcatele interzise în mod
expres pentru un împărat:
După ce vei intra în ţara pe care ţi‑o dă Domnul,
Dumnezeul tău, şi o vei stăpâni, după ce‑ţi vei aşeza
locuinţa, şi vei zice: „Vreau să pun peste mine un
împărat, ca toate neamurile care mă înconjoară“, să pui
peste tine ca împărat pe acela pe care‑l va alege Domnul
Dumnezeul tău, şi anume să iei un împărat din mijlocul
fraţilor tăi; nu vei putea să pui împărat pe un străin,
care să nu fie fratele tău. Dar să n‑aibă mulţi cai, şi să
nu întoarcă pe popor în Egipt ca să aibă mulţi cai, căci
Domnul v‑a zis: „Să nu vă mai întoarceţi pe drumul
acela.“ Să n‑aibă un mare număr de neveste, ca să nu i se
abată inima; şi să nu strângă mari grămezi de argint şi
aur. Când se va aşeza pe scaunul de domnie al împărăţiei
lui, să scrie pentru el, într‑o carte, o copie a acestei legi,
pe care s‑o ia de la preoţii din neamul Leviţilor. Va trebui
s‑o aibă cu el şi s‑o citească în toate zilele vieţii lui ca să
înveţe să se teamă de Domnul Dumnezeul lui, să păzească
şi să împlinească toate cuvintele din legea aceasta şi toate
poruncile acestea, pentru ca inima lui să nu se înalţe mai
presus de fraţii lui, şi să nu se abată de la poruncile acestea
nici la dreapta, nici la stânga, şi să aibă astfel multe zile
în împărăţia lui, el şi copiii lui, în mijlocul lui Israel.
(Deuteronom 17:14‑20)
132
Daniel Brânzei
Solomon n‑a făcut aşa. Excesele lui nu s‑au limitat numai la cele
materiale. Solomon a luat o sumedenie de „neveste“:
Împăratul Solomon a iubit multe femei străine,
afară de fata lui Faraon; Moabite, Amonite, Edomite,
Sidoniene, Hetite, care făceau parte din neamurile despre
care Domnul zisese copiilor lui Israel: „Să nu intraţi la
ele, şi nici ele să nu intre la voi, căci v‑ar întoarce negreşit
inimile înspre dumnezeii lor.“ De aceste neamuri s‑a alipit
Solomon, târât de iubire. A avut de neveste şapte sute de
crăiese împărăţeşti şi trei sute de ţiitoare; şi nevestele i‑au
abătut inima. Când a îmbătrânit Solomon, nevestele i‑au
plecat inima spre alţi dumnezei; şi inima nu i‑a fost în
totul a Domnului, Dumnezeului său, cum fusese inima
tatălui său David. Solomon s‑a dus după Astartea, zeiţa
Sidonienilor, şi după Milcom, urâciunea Amoniţilor. Şi
Solomon a făcut ce este rău înaintea Domnului, şi n‑a
urmat în totul pe Domnul, ca tatăl său David. Atunci
Solomon a zidit pe muntele din faţa Ierusalimului un
loc înalt pentru Chemoş, urâciunea Moabului, pentru
Moloc, urâciunea fiilor lui Amon. Aşa a făcut pentru
toate nevestele lui străine, care aduceau tămâie şi jertfe
dumnezeilor lor. (1 Împăraţi 11:1‑8)
Iată‑l cu cât „arţag“ vorbeşte acum, la bătrâneţe, despre femeile
care l‑au dus în rătăcire:
M‑am apucat şi am cercetat toate lucrurile, cu gând
să înţeleg, să adâncesc, şi să caut înţelepciunea şi rostul
lucrurilor, şi să pricep nebunia răutăţii şi rătăcirea prostiei.
Şi am găsit că mai amară decât moartea este femeia, a
cărei inimă este o cursă şi un laţ, şi ale cărei mâini sunt
nişte lanţuri; cel plăcut lui Dumnezeu scapă de ea, dar cel
păcătos este prins de ea. Iată ce am găsit, zice Eclesiastul,
cercetând lucrurile unul câte unul, ca să le pătrund rostul;
iată ce‑mi caută şi acum sufletul şi n‑am găsit. Din o mie
am găsit un om: dar o femeie n‑am găsit în toate acestea.
(Eclesiastul 7:25‑28)
133
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Poligamia este o invenţia a omului, care n‑a adus nici o
îmbunătăţire „planului divin original“. Mulţimea femeilor adunate
în haremul imperial l‑a lăsat pe Solomon total nemulţumit de
calitatea „trofeelor“. Nu trebuie însă să‑l facem pe Solomon un
bărbat şovin care nu ştie să aprecieze „sexul frumos“! În primul
rând, Solomon ancorează plăcerea vieţii în parteneriatul pe care un
bărbat îl formează cu femeia în cadrul familiei:
Gustă viaţa cu nevasta, pe care o iubeşti, în tot
timpul vieţii tale deşerte, pe care ţi‑a dat‑o Dumnezeu
sub soare, în această vreme trecătoare; căci aceasta îţi este
partea în viaţă, în mijlocul trudei cu care te osteneşti sub
soare. (Eclesiastul 9:9)
În al doilea rând, nu trebuie să uităm că Solomon este cel care
a scris Cântarea Cântărilor, această odă înălţată iubirii dintre un
bărbat şi o femeie.
În al treilea rând, este bine să ne amintim că la încheierea cărţii
de înţelepciune practică a Proverbelor, când Solomon vrea să ne dea
exemplul unei persoane „ideale“, el alege ... o femeie! (Proverbe 31).
Nu femeia, ca şi creatură a lui Dumnezeu, l‑a dezamăgit pe
Solomon, ci femeia de consum, femeia considerată şi redusă la
statutul de marfă. Abuzarea rânduielii lui Dumnezeu şi largheţea
abuzurilor l‑au cufundat pe Solomon într‑o lume a oglinzilor
strâmbe şi mincinoase, în care relaţiile dintre oameni au fost
falsificate:
Numai, iată ce am găsit: că Dumnezeu a făcut pe
oameni fără prihană, dar ei umblă cu multe şiretenii.
(Eclesiastul 7:25‑29)
Ce bine ar fi fost, dacă ...n‑ar fi fost. Ce bine ar fi fost dacă
Solomon ar fi rămas şi el „fără prihană“, cum l‑a făcut Dumnezeu
şi nu s‑ar fi apucat de „şmecherii“. Duşmanii lui Dumnezeu nu
sunt prieteni sinceri ai omului şi orice neascultare se plăteşte. Sub
suveranitatea divină, cel aşezat pe tronul împărăţiei lui Israel a plătit
scump şi acuma se căieşte.
134
Daniel Brânzei
Trista experienţă a lui Solomon nu trebuie însă să scadă în nici
un fel importanţa pe care o are „împăratul“, ca reprezentant al
justiţiei divine în limpezirea lucrurilor dintre oameni.
Oftând pentru trecut şi regretând rătăcirea în care a condus
Israelul, Solomon consolidează rolul pe care trebuie să‑l joace
împăratul în implementarea planului providenţei.
Cine este ca cel înţelept, şi cine pricepe rostul
lucrurilor? Înţelepciunea omului îi luminează faţa,
şi asprimea feţei i se schimbă. Eu îţi spun: „Păzeşte
poruncile împăratului, din pricina jurământului, făcut
înaintea lui Dumnezeu. Nu te grăbi să pleci dinaintea
lui, şi nu stărui într‑un lucru rău: căci el poate face tot ce
vrea, pentru că vorba împăratului are putere. Cine poate
zice: „Ce faci?“ Pe cine păzeşte porunca, nu‑l va atinge
nici o nenorocire, dar inima înţeleptului cunoaşte şi
vremea şi judecata. Căci pentru orice lucru este o vreme
şi o judecată şi nenorocirea paşte pe om. Dar el nu ştie
ce şi cum se va întâmpla, căci n‑are nici cine‑i spune.
(Eclesiastul 8:1‑7)
Alternativa ascultării de împărat ar fi dezlănţuirea „haosului“,
iar aceasta ar fi cel mai fertil teren pentru lucrările Diavolului.
Haosul este cea mai nepropice atmosferă pentru pregătirea veşniciei.
Această învăţătură va fi preluată şi de apostoli în vremea harului Nou
Testamental:
Vă îndemn dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni,
cereri, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru
împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt înălţaţi în dregătorii,
ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu
toată evlavia şi cu toată cinstea. Lucrul acesta este bun şi
bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru,
care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la
cunoştinţa adevărului. (1 Timotei 2:1‑4)
Fiţi supuşi oricărei stăpâniri omeneşti, pentru
Domnul: atât împăratului, ca înalt stăpânitor, cât şi
dregătorilor, ca unii care sunt trimişi de el să pedepsească
pe făcătorii de rele şi să laude pe cei ce fac bine. Căci voia
135
Eclesiastul - chemarea veşniciei
lui Dumnezeu este, ca făcând ce este bine, să astupaţi gura
oamenilor neştiutori şi proşti. Purtaţi‑vă ca nişte oameni
slobozi, fără să faceţi din slobozenia aceasta o haină a
răutăţii, ci ca nişte robi ai lui Dumnezeu. Cinstiţi pe toţi
oamenii, iubiţi pe fraţi, temeţi‑vă de Dumnezeu, daţi
cinste împăratului! (1 Petru 2:13‑17)
Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte;
căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu.
Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu.
De aceea, cine se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte
rânduielii puse de Dumnezeu, şi cei ce se împotrivesc,
îşi vor lua osânda. Dregătorii nu sunt de temut pentru
o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei dar să nu‑ţi fie frică
de stăpânire? Fă binele, şi vei avea laudă de la ea. El este
slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar dacă faci
răul, teme‑te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în
slujba lui Dumnezeu, ca să‑L răzbune şi să pedepsească
pe cel ce face rău. De aceea, trebuie să fiţi supuşi nu
numai de frica pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului. Tot
pentru aceasta să plătiţi şi birurile. Căci dregătorii sunt
nişte slujitori ai lui Dumnezeu, făcând necurmat tocmai
slujba aceasta. (Romani 13: 1‑6)
Koheletul îşi îndeamnă cititorii să se supună poruncilor
împăratului terestru care‑L reprezintă pe Împăratul etern.
Aceasta nu este însă o garanţie că împăratul terestru nu va lucra
cu strâmbătate şi nu va face să domnească nelegiuirea. Speranţele
lui Solomon pentru instaurarea unei împărăţii terestre desăvârşite
au fost foarte mici. Istoria scursă de atunci i‑a dat cu prisosinţă
dreptate:
Omul nu este stăpân pe suflarea lui ca s‑o poată opri,
şi n‑are nici o putere peste ziua morţii; în lupta aceasta nu
este izbăvire, şi răutatea nu poate scăpa pe cei răi. Toate
acestea le‑am văzut, şi mi‑am îndreptat inima spre tot ce
se face sub soare. Este o vreme când un om stăpâneşte
peste alt om, ca să‑l facă nenorocit. Atunci am văzut pe
cei răi îngropaţi şi ducându‑se la odihna lor, iar pe cei ce
136
Daniel Brânzei
lucraseră cu neprihănire depărtându‑se de locul sfânt şi
uitaţi în cetate. Şi aceasta este o deşertăciune!
Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea
dată împotriva faptelor rele, de aceea este plină inima
fiilor oamenilor de dorinţa să facă rău. Totuşi, măcar
că păcătosul face de o sută de ori răul şi stăruieşte multă
vreme în el, eu ştiu că fericirea este pentru cei ce se tem de
Dumnezeu, şi au frică de El. Dar cel rău nu este fericit şi
nu‑şi va lungi zilele, întocmai ca umbra, pentru că nu are
frică de Dumnezeu.
Este o deşertăciune care se petrece pe pământ: şi
anume, sunt oameni neprihăniţi, cărora le merge ca şi
celor răi care fac fapte rele, şi sunt răi, cărora le merge ca şi
celor neprihăniţi, care fac fapte bune. Eu zic că şi aceasta
este o deşertăciune. (Eclesiastul 8:8‑14)
Solomon ne sfătuieşte să rezolvăm repede această anomalie a
providenţei printr‑o încredere nestrămutată în dreptatea guvernării
divine care‑şi va spune până la urmă cuvântul. Ce să facem însă
noi până atunci? Să aruncăm asupra Lui şi această situaţie şi să ne
vedem de partea noastră în viaţă:
Am lăudat dar petrecerea, pentru că nu este altă
fericire pentru om sub soare decât să mănânce şi să bea şi
să se veselească; iată ce trebuie să‑l însoţească în mijlocul
muncii lui, în zilele vieţii pe care i le dă Dumnezeu sub
soare. (Eclesiastul 8:15)
Chiar dacă „cei ce se tem de Dumnezeu“ nu sunt răsplătiţi pe
pământ pentru caracterul, înţelepciunea şi integritatea lor, va veni o
vreme când Dumnezeu le va face dreptate:
Aţi zis: „Degeaba slujim lui Dumnezeu, şi ce am
câştigat
dacă am păzit poruncile Lui, şi am umblat trişti
înaintea Domnului oştirilor? Acum fericim pe cei trufaşi;
da, celor răi le merge bine; da, ei ispitesc pe Dumnezeu,
şi scapă!“
Atunci şi cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea
unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta, şi a
137
Eclesiastul - chemarea veşniciei
ascultat; şi o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea
Lui, pentru cei ce se tem de Domnul, şi cinstesc Numele
Lui.
„Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oştirilor, Îmi vor fi
o comoară deosebită, în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi
avea milă de ei, cum are milă un om de fiul său, care‑i
slujeşte. Şi veţi vedea din nou atunci deosebirea dintre cel
neprihănit şi cel rău, dintre cel ce slujeşte lui Dumnezeu
şi cel ce nu‑I slujeşte.“ (Maleahi 3: 14‑18)
Viaţa este lipsită de certitudine ‑ (cap. 8:16‑12:8)
Întreaga carte a Eclesiastului este o încercare de a-i duce
pe cititori la două concluzii inevitabile: (1) Există un singur
Dumnezeu creator a toare, care le susține pe toate și le înțelege pe
toate și (2) eunu sunt acela. Pasajul care urmează umilește semeția
omului și-l îndeamnă la orientarea vieții sub aceste două puncte
cardinale. Este zadarnic să întebăm: „De ce?“
„Ne naştem neştiutori şi murim ignoranţi. Niciodată n‑a fost
omenirea mai ignorantă despre un număr aşa de mare de lucruri“
am citit scris recent într‑un articol. Se pare că, încet, încet, lumea
ajunge la înţelepciunea Eclesiastului:
Când mi‑am pus inima să cunosc înţelepciunea şi să
mă uit cu băgare de seamă la truda pe care şi‑o dă omul
pe pământ, căci omul nu vede somn cu ochii, nici zi, nici
noapte, am văzut atunci toată lucrarea lui Dumnezeu, am
văzut că omul nu poate să pătrundă ce se face sub soare;
oricât s‑ar trudi el să cerceteze, tot nu va putea afla; şi
chiar dacă înţeleptul ar zice că a ajuns să înţeleagă, tot nu
poate să găsească. (Eclesiastul 8:16‑17)
Solomon ne dă patru motive pentru care este înțelept să nu mai
întrebi „De ce?“
1. Oricum, nu vom înțelege - Ecl 8:16-17
2. Trebuie să ne obișnuim să acceptăm taine - Ecl. 9:1
3. Moartea golește de sens existența - Ecl. 9:2-6
138
Daniel Brânzei
4. Singurul sens este acceptarea hotărârilor lui Dumnezeu - Ecl.
9:7-12
Moartea este sigură. Cea mai înspăimântătoare ignoranţă este
cunoştinţa despre moarte. Teza Koheletului este că „moartea este
inevitabilă“, iar, la umbra ei, „viaţa este nesigură“.
Cel mai sigur aspect al vieţii este ... moartea! (Eclesiastul 9:1-
10), iar nesiguranţa vieţii subliniază importanţa înţelepciunii
(Eclesiastul 9:11‑18).
Da, mi‑am pus inima în căutarea tuturor acestor
lucruri, am cercetat toate aceste lucruri, şi am văzut că
cei neprihăniţi şi înţelepţi, şi faptele lor, sunt în mâna
lui Dumnezeu, atât dragostea cât şi ura. Oamenii nu
ştiu nimic mai dinainte; totul este înaintea lor în viitor.
Tuturor li se întâmplă toate deopotrivă: aceeaşi soartă are
cel neprihănit şi cel rău, cel bun şi curat ca şi cel necurat,
cel ce aduce jertfă, ca şi cel ce n‑aduce jertfă; cel bun, ca şi
cel păcătos, cel ce jură ca şi cel ce se teme să jure! Iată cel
mai mare rău în tot ce se face sub soare: anume că aceeaşi
soartă au toţi. De aceea şi este plină inima oamenilor de
răutate, şi de aceea este atâta nebunie în inima lor tot
timpul cât trăiesc. Şi după aceea? Se duc la cei morţi.
(Eclesiastul 9:1‑3)
Moartea este „marele egalizator“. Dacă toate se sfârşesc la
mormânt, dacă materialismul şi ateismul ar avea dreptate, viaţa ar fi
eliberată din chingile moralităţii, iar caracterul ar fi cea mai inutilă
dintre realizările omeneşti. Între un „câine“ şi un „leu“ n‑ar mai
exista nici o diferenţă. Ba încă, pentru a rămâne în viaţă, dacă se
cere, este acceptabil să faci orice fel de compromisuri:
Căci cine este scutit? Oricine trăieşte, tot mai trage
nădejde; căci un câine viu face mai mult decât un leu
mort. Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri; dar cei
morţi nu ştiu nimic, şi nu mai au nici o răsplată, fiindcă
până şi pomenirea li se uită. Şi dragostea lor, şi ura lor,
şi pizma lor, de mult au şi pierit, şi niciodată nu vor mai
avea parte de tot ce se face sub soare. (Eclesiastul 9:4‑6)
139
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Perspectivă şi mai ales proximitatea morţii face mintea umană
să funcţioneze altfel. Octavian Paler a scris în „jurnalul“ său:
„Adevărul e că aici, la mare, totul se simplifică. Dispar miile de
lucruri mărunte care‑mi îmbâcsesc ziua în Bucureşti. Dintr‑o dată,
redescopăr că esenţiale sunt doar viaţa, iubirea şi moartea. Restul e
spectacol. Alergătură. Amăgire. Şi ar avea vreun sens să protestezi?
Nimeni nu ne‑a făgăduit nimic la naştere. Dumnezeu nu ne
datorează nimic, orice reproş ar fi ridicol“.
Unii oameni se tem aşa de mult de moarte că nici nu mai apucă
să trăiască! Fricoşii mor de mai multe ori înainte de moarte; cei
curajoşi nu gustă moartea decât o dată.
Concepţia despre moarte va determina filosofia lui cu privire la
viaţă. Moartea este ultima verificare şi validare a credinţei noastre.
Solomon acceptă locul morţii în planul providenţei şi‑şi
sfătuieşte cititorii să nu se lase tulburaţi de perspectiva morţii, ci s‑o
folosească drept motivaţie pentru o vieţuire mai bună:
Du‑te, dar, de mănâncă‑ţi pâinea cu bucurie, şi bea‑ţi
cu inimă bună vinul; căci de mult a găsit Dumnezeu
plăcere în ce faci tu acum. Hainele să‑ţi fie albe, în orice
vreme, şi untdelemnul să nu‑ţi lipsească de pe cap. Gustă
viaţa cu nevasta, pe care o iubeşti, în tot timpul vieţii
tale deşerte, pe care ţi‑a dat‑o Dumnezeu sub soare, în
această vreme trecătoare; căci aceasta îţi este partea în
viaţă, în mijlocul trudei cu care te osteneşti sub soare. Tot
ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta! Căci, în
locuinţa morţilor, în care mergi, nu mai este nici lucrare,
nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune! (Eclesiastul
9:7‑10)
Sfatul lui Solomon nu este tot aceea cu fatalistul; „Să mâncăm
şi să bem, căci mâine vom muri“, ci este expresia unei credinţe
copilăreşti în înţelepciunea providenţei divine care ne‑a pus la
dispoziţie tot ce ne trebuie ca să ne bucurăm şi aici şi în eternitate.
„pâinea şi băutura“ reprezintă metaforic hrana, hainele albe sunt
haine de sărbătoare, iar gustarea bucuriei împreună cu nevasta
reprezintă viaţa de familie. În trei expresii scurte, Solomon
140
Daniel Brânzei
spune: bucură‑te de mâncarea pe care o ai, fă din fiecare zi a
vieţii o sărbătoare şi fi fericit în cadrul familiei pe care ţi‑a dat‑o
Dumnezeu.
Viaţa este nesigură. Lucrarea, chibzuinţa, ştiinţa şi înţelepciunea
sunt caracteristicile unei vieţi neprihănite şi ele trebuiesc folosite
cu prisosinţă. Câteodată însă, niciuna din acestea nu garantează
reuşita şi fericirea. După ce ne‑a arătat că moartea este sigură,
Solomon vrea să ne convingă că viaţa este ... nesigură.
Am mai văzut apoi sub soare că nu cei iuţi aleargă,
că nu cei viteji câştigă războiul, că nu cei înţelepţi
câştigă pâinea, nici cei pricepuţi bogăţia, nici cei învăţaţi
bunăvoinţa, ci toate atârnă de vreme şi de împrejurări.
Căci omul nu‑şi cunoaşte nici măcar ceasul, întocmai ca
peştii prinşi în mreaja nimicitoare, şi ca păsările prinse
în laţ; ca şi ei sunt prinşi şi fiii oamenilor în vremea
nenorocirii, când vine fără veste nenorocirea peste ei.
(Eclesiastul 9:11‑12)
Din nou, observaţia Koheletului este adevărată şi confirmată de
apostolul Pavel în Noul Testament:
Căci El a zis lui Moise: „Voi avea milă de oricine‑Mi
va place să am milă şi Mă voi îndura de oricine‑Mi va
place să Mă îndur. Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici
de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă. (Romani
9:15‑16)
Incertitudinea vieţii nu trebuie să ne împingă spre fatalism.
Koheletul îşi continuă cartea cu un text care dovedeşte că
„înţelepciunea“ este preferabilă întotdeauna nebuniei. Omul nu
este responsabil pentru ceea ce nu cunoaşte, ci pentru ceea ce ştie
şi face. Nesiguranţa vieţii nu trebuie să ne împingă spre nebunie
(Eclesiastul 10:1‑10).
Iată mai întâi pasajul despre avantajul înţelepciunii asupra
bogăţiei şi tăriei:
Am mai văzut următoarea înţelepciune sub soare, şi
mi s‑a părut mare. Era o mică cetate, cu puţini oameni în
141
Eclesiastul - chemarea veşniciei
ea; şi a venit asupra ei un împărat puternic, a împresurat‑o,
şi a ridicat mari întărituri împotriva ei. În ea se afla un om
sărac dar înţelept, care a scăpat cetatea cu înţelepciunea
lui. Şi nimeni nu se gândise la omul acela sărac. Atunci
am zis: „Mai bună este înţelepciunea decât tăria!“ Totuşi,
înţelepciunea săracului este dispreţuită, şi nimeni nu‑l
ascultă (Eclesiastul 9:13-16).
Fiecare om trebuie să facă o alegere. Faptul că moartea este
sigură şi viaţa atât de nesigură ne poate îndemna să ne abandonăm
noi înşine „nebuniei“, adică trăirii împotriva standardelor pe
care le cunoaştem cu mintea, dar nu întotdeauna le acceptăm
cu inima. Solomon începe o temă nouă care va marca sfârşitul
acestei cărţi. El ne avertizează despre pericolul „nebuniei“ şi vrea
să ne entuziasmeze pentru „risipirea“ noastră în facerea de bine
(Eclesiastul 9:16 ‑ 12:8).
Fiecare dintre noi este la o răscruce. Convingerea că există un
plan divin este adeseori zdruncinată de anomaliile evidente din
jurul nostru. Neputinţa de a împăca aceste două realităţi pot avea
asupra noastră două efecte: să ne facă să fugim de realitate (adică să
ne refugiem în „nebunie“) sau să ne facă să lucrăm în linişte pentru
ceea ce ştim că este bine. Lipsa de sens pe care o vedem în jur nu
înseamnă şi o lipsă de speranţă. Koheletul vrea să îşi încheie cartea
cu un sfat: Alegeţi înţelepciunea şi fugiţi de nebunie. Staţi un pic pe
loc. Ascultaţi‑mă cu atenţie şi în ... linişte.
Cuvintele înţelepţilor, ascultate în linişte, sunt
mai de preţ decât strigătele unuia care stăpâneşte între
nebuni. (Eclesiastul 9:17)
Viaţa este o luptă, ne spune Koheletul. Luptaţi‑vă cu
înţelepciune dacă nu vreţi să vă număraţi printre victime. Biruiţi
tentaţia nebuniei şi investiţi‑vă cu dărnicie în facerea binelui.
Când toate se vor sfârşi, nu vă va părea rău. Veţi fi în numărul
învingătorilor!
Pasajul final începe cu un verset care enunţă alternativele care ne
stau înainte:
142
Daniel Brânzei
Înţelepciunea este mai de preţ decât sculele de
război; dar un singur păcătos nimiceşte mult bine.
(Eclesiastul 9:18)
Apoi, Koheletul ne avertizează că nu se cere mult ca să o luăm
razna. Puţină neseriozitate, puţină glumă cu păcatul, puţină
uşurătate şi ... am luat‑o la vale pe derdeluşul nebuniei.
Nebunia ne dă târcoale
Muştele moarte strică şi acresc untdelemnul
negustorului de unsori; tot aşa, puţină nebunie biruie
înţelepciunea şi slava. Inima înţeleptului este la dreapta
lui, iar inima nebunului la stânga lui. Şi pe orice drum
ar merge nebunul, peste tot îi lipseşte mintea, şi spune
tuturor că este un nebun! (Eclesiastul 10:1‑3)
Nebunia poate prinde ocazia unor nervi care au scăpat de sub
control. Veghează!
Când izbucneşte împotriva ta mânia celui ce
stăpâneşte, nu‑ţi părăsi locul, căci sângele rece te păzeşte
de mari păcate. (Eclesiastul 10:4)
Nebunia poate veni ca o reacţie împotriva nedreptăţilor care ţi
se fac sau la care eşti martor:
Este un rău pe care l‑am văzut sub soare, ca o
greşeală, care vine de la cel ce cârmuieşte: nebunia este
pusă în dregătorii înalte, iar bogaţii stau în locuri de jos.
Am văzut robi călări, şi voievozi mergând pe jos ca nişte
robi. (Eclesiastul 10:5‑7)
Dacă vei dori să fi şi tu ca ei, dacă vei dori să te răzbuni, răspunzându‑le
„cu aceeaşi monedă“, vei ajunge să fi ca unul dintre ei. Ce
groaznică înfrângere!
Cine sapă groapa altuia, cade el în ea, şi cine surpă un
zid, va fi muşcat de un şarpe. Cine sfarmă pietre, este rănit
de ele, şi cine despică lemne este în primejdie. (Eclesiastul
10:8‑9)
143
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Fii atent mai ales atunci când te paşte dezamăgirea şi depresia,
când nu mai reuşeşti să fi stăpân pe tine însuţi!
Când se toceşte fierul, şi rămâne neascuţit, trebuie
să‑ţi îndoieşti puterile; de aceea, la izbândă ajungi prin
înţelepciune. Când muşcă şarpele, fiindcă n‑a fost
vrăjit, vrăjitorul n‑are nici un câştig din meşteşugul lui.
(Eclesiastul 10:10‑11)
Dacă nu vrei să ajungi nebun, nu te juca cu nebunia. Ca să nu
ajungi prea departe, trebuie să refuzi să faci cel dintâi pas, altfel
distracţia ta te va duce la distrugere. Va fi prea târziu şi în zadar vei
încerca să te mai dezvinovăţeşti:
Cuvintele unui înţelept sunt plăcute, dar buzele
nebunului îi aduc pieirea. Cel dintâi cuvânt care‑i iese din
gură este nebunie, şi cel din urmă este o nebunie şi mai
rea. Nebunul spune o mulţime de vorbe, măcar că omul
nu ştie ce se va întâmpla, şi cine‑i va spune ce va fi după
el? (Eclesiastul 10:12‑14)
Vei fi un eşec nefolositor, o „călăuză oarbă“, un ghid fără minte,
un blestem, nu o binecuvântare, pentru cei care vor veni la tine
după ajutor:
Truda nebunului oboseşte pe cel ce nu cunoaşte
drumul spre cetate. (Eclesiastul 10:15)
Vai, cât de bine cunoştea Solomon această situaţie! O gustase
pe propria lui piele, o băuse ca pe otrava unui sinucigaş fără minte.
Nebunia l‑a muşcat chiar şi la tronul împărăţiei:
Nebunia poate să apară la curtea împărătească
Vai de tine, ţară, al cărei împărat este un copil, şi
ai cărei voievozi benchetuiesc de dimineaţă! Ferice de
tine ţară, al cărei împărat este de neam mare, şi ai cărei
voievozi mănâncă la vremea potrivită, ca să‑şi întărească
puterile, nu ca să se dedea la beţie! (Eclesiastul 10:16‑17)
144
Daniel Brânzei
Datoria împăraţilor este să fie demni reprezentanţi ai lui
Dumnezeu pe pământ, nu profitori păcătoşi dedaţi la tot felul de
abuzuri, cum fusese Solomon.
Nebunia poate apare și la omul de rând. Exemplul său rău,
făcuse ca poporul Domnului să decadă.
Când mâinile sunt leneşe, se lasă grinda, şi când se
lenevesc mâinile, plouă în casă. (Eclesiastul 10:18)
Fericirea şi prosperitatea de altădată, erau acum înlocuite cu
complotul ascuns al celor care se săturaseră de nebunia lui Solomon
şi doreau un viitor mai bun.
Ospeţele se fac pentru petrecere, vinul înveseleşte
viaţa, iar argintul le dă pe toate. (Eclesiastul 10:19)
Argintul acesta „care le dă pe toate“, venea din impozitele foarte
mari pe care Solomon le aşezase ca un jug pe grumazul oamenilor
de rând. Ştim aceasta din plângerea pe care au făcut‑o aceştia către
Roboam, urmaşul lui Solomon:
Tatăl tău ne‑a îngreuiat jugul; acum tu uşurează
această aspră robie şi jugul greu pe care l‑a pus peste noi
tatăl tău. Şi îţi vom sluji. (1 Împăraţi 12:4)
Nebunia nu va rămâne nepedepsită. Stăpân încă pe situaţie,
Solomon îşi sfătuieşte cititorii să nu creadă că haosul ar fi mai bun
decât rânduiala împărăţiei. Totodată, împăratul îşi avertizează
duşmanii că Dumnezeu îi va descoperi, iar cuvintele şi intenţiile lor
nu vor rămâne nepedepsite:
Nu blestema pe împărat nici chiar în gând, şi nu
blestema pe cel bogat în odaia în care te culci; căci s‑ar
putea întâmpla ca pasărea cerului să‑ţi ducă vorba, şi un
sol înaripat să‑ţi dea pe faţă vorbele. (Eclesiastul 10:20)
Alternativă la alunecarea spre nebunie este consacrarea în
slujirea binelui. Am numit deja această atitudine „viaţa ca o
investiţie“. Pe dimensiunea aceasta nu există nici o limită şi nici o
restricţie. Mai ales având în vedere „anomaliile“ aşa de des întâlnite
şi nesiguranţa aplicării planului providenţial la toate evenimentele
145
Eclesiastul - chemarea veşniciei
vieţii, ar trebui să facem ce trebuie şi chiar mai mult decât ce
trebuie, ar trebui să ne risipim în facerea binelui. Solomon ne dă
trei sfaturi:
Investeşte prin credinţă. Solomon avea o flotă comercială pe
care le trimitea în largul mării fără să ştie dacă se vor mai întoarce
înapoi. O corabie ancorată în port este în siguranţă, dar nu pentru
aceasta au fost făcute corăbiile. La fel este şi viaţa, trebuie să te
desprinzi de la ţărm şi să‑ţi asumi riscuri. Investeşte cu dărnicie în
viaţă, căci nu şti când te vei reîntâlni cu binele pe care‑l faci în jur
astăzi:
Aruncă‑ţi pâinea pe ape, şi după multă vreme o vei
găsi iarăşi! Împarte‑o în şapte şi chiar în opt, căci nu ştii
ce nenorocire poate da peste pământ. (Eclesiastul 11:1‑2)
Expresia „în şapte şi chiar în opt“ este proprie culturii evreieşti
a timpului şi o mai întâlnim frecvent în cartea Proverbelor (de ex.
6:30) şi în primele doua capitole din cartea profetului Amos. Ea nu
trebuie înţeleasă literal, ci doar ca o figură de stil cu înţelesul „destul
şi încă şi mai mult“, „Cea mai mare răspândire posibilă în graniţele
prudenţei“. „Şapte“ înseamnă plinătate, suficienţă, iar opt înseamnă
„dă chiar puţin mai mult“.
Nu căuta scuze să nu investeşti! Solomon adaugă la primul
sfat două metafore care spun că dărnicia noastră faţă de aproapele
nostru ar trebui să fie ca o ploaie binecuvântată care cade şi pe
pământul bun şi pe stâncă, pentru că atunci când vom muri, nu
vom mai putea face nimica:
Când se umplu norii de ploaie, o varsă pe pământ.
Ori încotro ar cădea copacul, fie spre miazăzi, fie
spre miazănoapte,
în locul unde cade, acolo rămâne.
(Eclesiastul 11:3)
Condiţiile meteorologice sunt foarte rar „ideale“ şi dacă
fermierul s‑ar lua după ele n‑ar mai ieşi niciodată la treabă pe câmp.
146
Daniel Brânzei
Ar trebui să facem binele atunci când ni se pare nimerit şi chiar şi
atunci când nu ni se pare nimerit, la vreme şi ne la vreme:
Cine se uită după vânt, nu va semăna, şi cine se uită
după nori, nu va secera. (Eclesiastul 11:4)
Aceasta pentru că nu ştim care din binefacerile noastre vor fi
mai plăcute Domnului şi mai folosite de El în planul providenţial:
Cum nu ştii care este calea vântului, nici cum se
fac oasele în pântecele femeii însărcinate, tot aşa nu
cunoşti nici lucrarea lui Dumnezeu, care le face pe toate.
(Eclesiastul 11:5)
Investeşte cu hărnicie. Începe de dis de dimineaţă şi
munceşte până seara târziu, căci „vine noaptea, când nimeni nu
mai poate să lucreze“ (Ioan 9:4). Investeşte la tinereţe, pentru
că la bătrâneţe s‑ar putea să nu mai ai nici timp, nici energie să
împlineşti ceea ce ţi‑ai pus în minte:
Dimineaţa, seamănă‑ţi sămânţa, şi până seara nu
lasă mâna să ţi se odihnească, fiindcă nu ştii ce va izbuti,
aceasta sau aceea, sau dacă amândouă sunt deopotrivă de
bune. (Eclesiastul 11:6)
Este un sfat pe care Solomon ni l‑a dat deja într‑unul din
capitolele anterioare:
Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea
ta! Căci, în locuinţa morţilor, în care mergi, nu mai este
nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune!
(Eclesiastul 9:10)
Ziua şi noaptea, lumina şi întunericul sunt în limbajul Bibliei
în general şi în Eclesiastul în mod special, metafore pentru viaţă şi
moarte. Iată cum le foloseşte Solomon:
Dulce este lumina şi o plăcere pentru ochi să vadă
soarele. Deci, dacă un om trăieşte mulţi ani, să se bucure,
în toţi anii aceştia, şi să se gândească ce multe vor fi zilele
147
Eclesiastul - chemarea veşniciei
de întuneric. Tot ce va veni este deşertăciune. (Eclesiastul
11:7‑8)
Investeşte din tinereţe. Aduceţi‑vă aminte mereu că
Eclesiastul este o carte a bucuriei responsabile, a fericirii trăite în
plinătatea darurilor de fiecare zi pe care le dă Dumnezeu tuturor
celor ce păzesc poruncile Lui. Este normal ca Solomon să încheie în
forţă, strigându‑şi mesajul clar şi răspicat. Cercetătorul îşi publică
concluziile studiului său, învăţătorul vorbeşte cu elevul, Koheletul
se adresează adunării, cel ce s‑a ars cu supa, îi sfătuieşte pe ceilalţi să
sufle şi‑n iaurt, păţitul îi sfătuieşte pe cei fără experienţă:
Bucură‑te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă
cât eşti tânăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute
ochilor tăi; dar să ştii că pentru toate acestea te va chema
Dumnezeu la judecată. Goneşte orice necaz din inima ta,
şi depărtează răul din trupul tău; căci tinereţea şi zorile
vieţii sunt trecătoare. (Eclesiastul 11:9‑10)
Omul care a căutat fericirea peste tot şi n‑a găsit‑o, a scris o
carte pentru ca ceilalţi să nu repete greşelile lui. Koheletul spune
celor tineri că filosofia fără teologie duce la pieire. Fericirea terestră
şi mai ales fericirea eternă este accesibilă numai celor care‑L iau pe
Dumnezeu în consideraţie în calculele lor, a celor care‑L pun şi pe
Dumnezeu în ecuaţia vieţii. Prezenţa lui Dumnezeu şi a poruncilor
Lui în viaţa celui tânăr nu interzice fericirea, ci o garantează, pentru
că poruncile lui Dumnezeu nu sunt restrictive, ci protective.
Foarte interesant, numai când primim bucuria binecuvântărilor
de fiecare zi pe care ne‑o oferă Dumnezeu ajungem la fericire.
Asceticul îşi refuză plăcerile, hedonistul este obsedat de ele.
Amândouă extreme sunt greşite. Eclesiastul recomandă calea
de mijloc. Plăcerile sunt reale, Dumnezeu însuşi ni le pune la
dispoziţie. Asceticul este în poziţia celui care refuză darul lui
Dumnezeu, iar hedonistul este într‑atât de obsedat cu darul că
uită să‑L mai bage în seamă pe Cel care îl pune la dispoziţie. David
Allan Hubbard ne reaminteşte care sunt cele trei capcane ale
hedonismului: (1) plăcerile promit mult dar oferă puţin, (2) ele
148
Daniel Brânzei
sunt „de moment“, nu de durată, şi (3) umblarea după plăceri duce
inevitabil la plictiseală şi la nemulţumire.
Plăcerile au sens numai atunci când sunt gustate ca
binecuvântări dăruite de Dumnezeu, când le primim ca semn al
dragostei Lui şi dovadă a grijii părinteşti pe care ne‑o poartă.
De ce să se bucure cei tineri? De ce să preţuim cum se cuvine
binecuvântările date de Dumnezeu în viaţa personală şi în
familie? Pentru că vine... bătrâneţea. Urmează intrarea în imperiul
neputinţelor, când „sfaturi ar mai fi, dar tu nu mai ai gâşte!“ Când
ai voinţă, dar nu mai ai putinţă! Când trăieşti din amintiri şi
memoria ţi‑e foarte scurtă...
Investeşte până când mai poţi. Eclesiastul 12:1‑7 este
o descriere metaforică a bătrâneţii şi decreptitudinii. Ca să o
tălmăcim, ne‑ar trebui priceperea unui medic, subtilitatea unui
moralist şi experienţa unui gerontolog. Eu nu le am. Nu‑mi rămâne
decât să vi‑o retranscriu aici aşa cum ne‑a lăsat‑o Koheletul:
Dar adu‑ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale,
până nu vin zilele cele rele
şi până nu se apropie anii, când vei zice:
„Nu găsesc nici o plăcere în ei“;
până nu se întunecă soarele, şi lumina, luna şi stelele,
şi până nu se întorc norii îndată după ploaie;
până nu încep să tremure paznicii casei (mâinile), şi să se
încovoaie cele tari (picioarele);
până nu se opresc cei ce macină (dinţii), căci s‑au
împuţinat;
până nu se întunecă cei ce se uită pe ferestre (ochii);
până nu se închid cele două uşi dinspre uliţă (buzele),
când uruitul morii slăbeşte,
te scoli la ciripitul unei păsări,
glasul tuturor cântăreţelor se aude înăbuşit,
te temi de orice înălţime,
şi te sperii pe drum;
până nu înfloreşte migdalul cu peri albi,
şi de abia se târăşte lăcusta,
149
Eclesiastul - chemarea veşniciei
până nu‑ţi trec poftele,
căci omul merge spre casa lui cea veşnică,
şi bocitorii cutreieră uliţele;
până nu se rupe funia de argint,
până nu se sfarmă vasul de aur,
până nu se sparge găleata la izvor,
şi până nu se strică roata de la fântână;
până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost,
şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l‑a dat.
(Eclesiastul 12:1‑7)
Am gasit în Ohio, la menoniţi, o placă pe care am adus‑o clasei
mele de şcoală duminicală de la Bethel, clasa celor peste 50 de ani.
Pe ea este scris: „Îmbătrânim prea repede şi ne deşteptăm prea
târziu“ (We grow too soon oldt, und too late schmart). Dacă tinerii
„ar şti“ şi bătrânii „ar putea“ altfel ar arăta lumea. Solomon vrea
să fie sigur că măcar tinerii care‑i citesc spovedania ştiu. Depinde
numai de ei să şi pună în practică.
Recapitulând ceea ce a spus Koheletul‑Cercetător în această
porţiune putem spune că fiecare om trebuie să facă o alegere între
alunecarea în nebunie sau consacrarea în facerea binelui. Sfaturile
lui sunt următoarele: (1) Trăieşte şi investeşte prin credinţă
(Eclesiastul 11:1‑6) şi (2) Bucură‑te cu Dumnezeu de viaţa pe
care o ai (Eclesiastul 11:7‑19) pentru că (3) Bătrâneţea este vârsta
neputinţelor şi a marilor despărţiri (Eclesiastul 12:1‑7). Trăieşte în
aşa fel ca să n‑o faci şi vârsta marilor regrete!
Koheletul ne prezintă viaţa ca pe o călătorie a sufletului de la
Dumnezeu şi spre Dumnezeu, „care l‑a dat“. Tentaţiile rătăcitoare
ale trupului şi filosofiile păgubitoare ale minţii ne pot întuneca
acum orizontul, dar viitoarea întâlnire cu Dumnezeu este
inevitabilă.
Ca orice autobiografie, spovedania lui Solomon se încheie cu
descrierea momentului la care a ajuns autorul. Ilustrul şi renumitul
împărat de altădată ajunsese bătrân şi neputincios în trup. Mintea
sa este încă foarte limpede şi ageră. Regretele l‑au ajuns târziu, dar
au trezit în el responsabilitatea unuia care se ştie ascultat şi crezut
150
Daniel Brânzei
de foarte mulţi din contemporanii săi. Încercând să‑şi răscumpere
vinovăţia exemplului pe care l‑a dat unei întregi generaţii, Solomon
devine „Kohelet“ (crainic) al eternităţii. Eclesiastul este însă mult
mai mult decât o scrisoare către tineri. Cartea este un manifest
pentru eternitate!
Există două pasaje în care textul trece de la persoana întâi, a
povestitorului, la persoana a treia, a comentatorului (Eclesiastul 1:1
şi 12:9‑10). Există două explicaţii pentru această altă „anomalie“;
sau Solomon a folosit această „tehnică literară“ ca să nu fie învinuit
de „laudă de sine“ sau aceste scurte pasaje au fost „injectate“ în
text de un editor ulterior cum s‑a mai întâmplat şi în alte cărţi ale
Bibliei (vezi finalul Pentateucului lui Moise sfârşitul cărţii lui Iosua
şi mare parte din cartea 2 Samuel).
151
Eclesiastul - chemarea veşniciei
6. Concluzia Eclesiastului
„Urma scapă turma!“
Calea către bucurie nu sunt abuzurile de tot felul, ci profitarea
de binecuvântările cotidiene oferite de Dumnezeu. Pentru fiecare
om, pentru fiecare vârstă şi pentru fiecare eveniment, Dumnezeu,
Făcătorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor, are un plan providenţial.
Aceasta nu înseamnă „fatalism“, ci grijă părintească.
Viaţa este un examen (Eclesiastul 12:9‑14).
Cea de a doua definiţie pozitivă a vieţii pe care ne‑o dă Solomon
este cea exprimată în titlul de mai sus. Examenele sunt o parte
intrinsecă a vieţii. Solomon ne spune însă că viaţa este în ea însăşi
un examen pe care‑l dăm înaintea lui Dumnezeu. Care este însă
„materia“ la care suntem examinaţi?
Când eram în liceu am făcut parte din echipa de fotbal a şcolii.
Din cauza antrenamentelor şi a cantonamentelor am pierdut
multe ore de curs. Pe deasupra, faptul că mă hotărâsem deja să
merg la Seminarul Teologic m‑a facut să nu mai dau prea mare
152
Daniel Brânzei
atenţie la materiile pe care le studiam la Liceul de Metrologie.
Consecinţa a fost că era cât pe ce să rămân corigent la una din
ele. A trebuit să mă „pun cu burta pe carte“ ca să ... revin în forma
mea academică. Ce s‑ar fi întâmplat dacă, să zicem, aş fi rămas
corigent la trigonometrie? Niciodată nu mi‑a plăcut materia asta
plină de socoteli cu sinusuri, cosinusuri, tangente, jumătăţi de arc
şi unghiuri răsturnate. Oare m‑aş fi putut duce în toamnă să cer să
fiu examinat, în loc de trigonometrie, la geografie sau la ... sport
(mie întotdeauna mi‑au plăcut sportul şi recreaţiile!)? Credeţi că
directorul liceului ar fi acceptat o astfel de propunere?
Cam aşa stau lucrurile şi cu examenul pe care trebuie să‑l dăm
noi înaintea lui Dumnezeu. Trebuie să fim examinaţi exact la
materia la care am „căzut“ în şcoala divină. Adam şi Eva, cei dintâi
oameni au căzut pentru că n‑au avut credinţă şi pentru că n‑au
ascultat de poruncile Creatorului lor. Acum, pentru continuarea
şcolii, ei trebuie să dea un examen exact la aceste două materii:
credinţa şi ascultarea!
Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor:
Teme‑te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta
este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice
faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la
tot ce este ascuns, fie bine, fie rău. (Eclesiastul 12:13‑14)
Solomon ne spune că viaţa nu are un sens în ea însăşi tot aşa cum
un examen nu are sens în el însuşi. Examenul este parte dintr‑un
proces de educaţie. A fost o vreme, înainte de potop, când oamenii au
trăit aproape o mie de ani. O viaţă aşa de lungă le‑a pus la îndemâna
oamenilor destul timp de gândire pentru examenul pe care trebuiau
să‑l dea, chiar prea mult timp de gândire. Dumnezeu a văzut însă că
ei n‑au folosit timpul pentru ceva bun. Toate gândurile omului erau
îndreptate în fiecare zi numai înspre rău (Geneza 6:5). Din cauza
aceasta, Dumnezeu i‑a pedepsit pe oameni şi a spălat faţa pământului
cu apele care l‑au acoperit vremelnic. După potop, Dumnezeu a
scurtat durata medie a vieţii, lăsându‑ne numai 70 până la 120 de ani.
Făcând aceasta, El ne‑a dat să înţelegem că atât timp este suficient
ca să luăm o decizie. Cine nu ia examenul în perioada aceasta
153
Eclesiastul - chemarea veşniciei
scurtă, nu l‑ar lua nici dacă Dumnezeu l‑ar lăsa să trăiască o mie de
ani! Scurtându‑ne viaţa, Dumnezeu ne‑a mai comunicat şi un alt
lucru: viaţa, aşa cum o trăim noi astăzi „sub soare“, fără perspectiva
şi posibilităţile veşniciei, nu are valoare în ea însăşi. Viaţa este o
„pierdere de vreme“, dacă „pribegim departe de Domnul“!
Dacă am fi citit cu atenţie, am fi observat că Solomon a strecurat
în toată cartea ideea că viaţa este un examen la care Dumnezeu îi
supune premeditat
pe oameni. Să recapitulăm câteva din expresiile
folosite în carte:
Mi‑am pus inima să cercetez şi să adâncesc cu
înţelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri: iată o
îndeletnicire plină de trudă, la care supune Dumnezeu pe
fiii oamenilor. (Eclesiastul 1:13)
Am văzut la ce îndeletnicire supune Dumnezeu pe
fiii oamenilor. (Eclesiastul 3:10)
Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus
în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu
poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe
care a făcut‑o Dumnezeu. (Eclesiastul 3:11)
Am ajuns la cunoştinţa că tot ce face Dumnezeu
dăinuieşte în veci, şi la ceea ce face El nu mai este nimic
de adăugat şi nimic de scăzut, şi că Dumnezeu face aşa
pentru ca lumea să se teamă de El. (Eclesiastul 3:14)
Atunci am zis în inima mea: “Dumnezeu va judeca
şi pe cel bun şi pe cel rău; căci El a sorocit o vreme pentru
orice lucru şi pentru orice faptă.“ (Eclesiastul 3:17)
154
Daniel Brânzei
Am zis în inima mea că acestea se întâmplă numai
pentru oameni, ca să‑i încerce Dumnezeu... (Eclesiastul
3:18)
Nu te grăbi să deschizi gura, şi să nu‑ţi rostească
inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu; căci
Dumnezeu este în cer, şi tu pe pământ, de aceea să nu
spui vorbe multe.(Eclesiastul 5:2)
Este, de pildă, un om căruia i‑a dat Dumnezeu avere,
bogăţii, şi slavă, aşa că nu‑i lipseşte nimic din ce‑i doreşte
sufletul; dar Dumnezeu nu‑l lasă să se bucure de ele, ci un
străin se bucură de ele: aceasta este o deşertăciune şi un
rău mare. (Eclesiastul 6:2)
În ziua fericirii, fii fericit, şi în ziua nenorocirii,
gândeşte‑te că Dumnezeu a făcut şi pe una şi pe cealaltă,
pentru ca omul să nu mai poată şti nimic din ce va fi după
el. (Eclesiastul 7:14)
Totuşi, măcar că păcătosul face de o sută de ori
răul şi stăruieşte multă vreme în el, eu ştiu că fericirea
este pentru cei ce se tem de Dumnezeu, şi au frică de El.
(Eclesiastul 8:12)
...am văzut atunci toată lucrarea lui Dumnezeu, am
văzut că omul nu poate să pătrundă ce se face sub soare;
oricât s‑ar trudi el să cerceteze, tot nu va putea afla; şi
chiar dacă înţeleptul ar zice că a ajuns să înţeleagă, tot nu
poate să găsească. (Eclesiastul 8:17)
Da, mi‑am pus inima în căutarea tuturor acestor
lucruri, am cercetat toate aceste lucruri, şi am văzut că
cei neprihăniţi şi înţelepţi, şi faptele lor, sunt în mâna
lui Dumnezeu, atât dragostea cât şi ura. Oamenii nu
ştiu nimic mai dinainte; totul este înaintea lor în viitor.
(Eclesiastul 9:1)
Cum nu ştii care este calea vântului, nici cum se
fac oasele în pântecele femeii însărcinate, tot aşa nu
155
Eclesiastul - chemarea veşniciei
cunoşti nici lucrarea lui Dumnezeu, care le face pe toate.
(Eclesiastul 11:5)
Bucură‑te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă
cât eşti tânăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute
ochilor tăi; dar să ştii că pentru toate acestea te va chema
Dumnezeu la judecată. (Eclesiastul 11:9)
...până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost,
şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l‑a dat.
(Eclesiastul 12:7)
Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi
judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns,
fie bine, fie rău. (Eclesiastul 12:14)
Solomon ne spune că, departe de a fi o simplă întâmplare,
„deşertăciunea“ vieţii de „sub soare“ este un act deliberat al lui
Dumnezeu. Creatorul a închis creatura într‑o „sala de examinare“
temporară pentru a verifica dorinţa şi capacitatea noastră de
reintegrare în sfera eternităţii. Eclesiastul pune împreună libertatea
umană şi planul divin. Acestea sunt cele două coordonate generale
pe care este clădită cartea!
Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor:
Teme‑te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui...
(Eclesiastul 12:13‑14)
Religia adevărată nu se poate învăţa în şcoli, ea nu este o sumă
de adevăruri evidente pe care mintea omului firesc le poate accepta
fără probleme. La căderea în păcat, Adam şi Eva au dat dovadă de
necredinţă şi de neascultare faţă de Dumnezeu. Cine vrea să se
întoarcă acum la Dumnezeu este aşezat de Dumnezeu în condiţii în
care i se va cere să dovedească exact ceea ce nu au avut proto‑părinţii
noştri: credinţă şi ascultare. Dumnezeu ne pune pe fiecare în situaţii
tulburi în care nu ne explică clar nici realitatea şi nici motivaţia
poruncilor Sale. Ca să trecem examenul pentru reintegrarea în
eternitatea fericită alături de Dumnezeu trebuie să credem fără să
înţelegem şi să ascultăm fără cârtire:
156
Daniel Brânzei
Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui!
Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El
este, şi că răsplăteşte pe cei ce‑L caută. (Evrei 11:6)
Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc
Eu. Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face
stăpânul său; ci v‑am numit prieteni, pentru că v‑am făcut
cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu. (Ioan 15:14‑15)
După cum vedeţi, Noul Testament nu a desfiinţat şi nici nu a
adăugat ceva la universalitatea condiţiilor prin care Dumnezeu
este dispus să‑i primească pe oameni înapoi la Sine. Sigur, prin
Domnul Isus ne‑au fost aduse „harul şi adevărul“, dar ele nu înlătură
necesitatea credinţei şi a ascultării. Harul ne‑a asigurat de atitudinea
binevoitoare a lui Dumnezeu care, prin Christos, Mielul jertfit
de la întemeierea lumii, este gata să înlăture pedeapsa datorată
necredinţei şi neascultărilor noastre, iar adevărul ne luminează
acum mai deplin calea înspre lumea convingerilor ferme despre
Dumnezeu, despre noi şi despre eternitate.
Expresia „păzeşte poruncile Lui“ nu trebuie înţeleasă nici ca o
punte spre legalism

şi nici ca o metodă de a „câştiga“ bunăvoinţa
lui Dumnezeu prin fapte bune. Păzirea poruncilor este maniera
prin care se aliniază la armonia cerească toţi aceia care sunt încă „pe
cale“ într‑acolo.
Această temă este mesajul constant al Vechiului Testament către
oameni. Îl întâlnim încă o dată la Solomon în cartea Proverbelor şi
îl întâlnim la fel de clar şi pătrunzător în cartea patriarhului Iov:
Frica Domnului este începutul ştiinţei; dar nebunii
nesocotesc înţelepciunea şi învăţătura. (Proverbele 1:7)
De unde vine atunci înţelepciunea? Unde este
locuinţa priceperii? Este ascunsă de ochii tuturor celor
vii, este ascunsă de păsările cerului. Adâncul şi moartea
zic: “Noi am auzit vorbindu‑se de ea;“ Dumnezeu îi
ştie drumul, El îi cunoaşte locuinţa. Căci El vede până
la marginile pământului, zăreşte totul sub ceruri. Când
a rânduit greutatea vântului şi când a hotărât măsura
apelor, când a dat legi ploii şi când a însemnat drumul
157
Eclesiastul - chemarea veşniciei
fulgerului şi tunetului, atunci a văzut înţelepciunea
şi a arătat‑o, i‑a pus temeliile şi a pus‑o la încercare.
Apoi a zis omului: “Iată, frica de Domnul, aceasta este
înţelepciunea; depărtarea de rău, este pricepere. (Iov
28:20‑28)
Cei care trăiesc pe pământ „ca în prezenţa lui Dumnezeu“,
în credinţă şi ascultare deplină ajung să‑l cunoască pe Dumnezeu
şi să aibe încredere în El, primesc viaţa ca pe un dar din partea
Lui, învaţă să se bucure în toate „mărunţişurile“ ei, înţeleg „în
mare“ planul lui Dumnezeu şi deprind arta de a se bucura în orice
situaţie, chiar dacă nu înţeleg totul şi nu văd că toate lucrurile
sunt deocamdată aşa cum ar trebui să fie. Eclesiastul îşi îndeamnă
cititorii cel puţin de şase ori să se bucure de viaţă atâta timp cât mai
pot, dar niciodată nu i‑a îndemnat să „guste plăcerile de o clipă ale
păcatului“! Bucuria prezentului depinde de perspectiva viitorului.
Eternitatea a fost turnată în fiinţa noastră prin creaţie şi ne cheamă:
Inima îmi zice din partea Ta: „Caută Faţa Mea!“ şi
Faţa Ta, Doamne, o caut. (Psalmul 27:8)
Eclesiastul nu este cartea unui om care‑L caută pe Dumnezeu, ci
a unuia care‑L cunoaşte pe Dumnezeu şi Îl dovedeşte pe Dumnezeu
indispensabil pentru aflarea fericirii!
Ca să vorbească tuturor „ne‑evreilor“, Solomon Îl trece pe
Dumnezeul poporului său pe un plan secund, neaşezându‑L „la
vedere“, ci în spatele tuturor lucrurilor care „se întâmplă“:
Eu, Eclesiastul, am fost împărat peste Israel, în Ierusalim.
Mi‑am pus inima să cercetez şi să adâncesc cu înţelepciune
tot ce se întâmplă sub ceruri... (Eclesiastul 1:12)
Fără „cunoaşterea despre Dumnezeu“ însă, şi mai precis fără
„cunoaşterea lui Dumnezeu“, cunoaşterea umană este insuficientă.
Dumnezeu ne‑a creat şi ne‑a ales ca să fim ai lui. El vrea să‑L
cunoaştem şi să aflăm despre planul pe care îl are el cu noi. O
asemenea cunoaştere însă necesită descoperire. Fără descoperire,
tot ceea ce vedem este fragmentar şi temporar. Fericirea noastră nu
poate fi deci decât „fragmentară şi temporară“. Suntem în culmea
158
Daniel Brânzei
fericirii când ceea ce se petrece în micul nostru colţ de lume pare
că merge bine, dar ne simţim dărâmaţi când atmosfera din micul
nostru paradis se tulbură şi năvăleşte peste noi furtuna. Vederea
noastră este circumscrisă unei sfere foarte mici. Nu reuşim să vedem
lucruri mai mari înaintea lui Dumnezeu. Înţelegerea noastră este
foarte limitată.
Imaginaţi‑vă un copil mic care ţine în mână o bancnotă de
5.000 de lei. El se simte extraordinar. O priveşte ca pe întreaga lui
moştenire şi nu‑şi mai doreşte nimic! Aşa suntem şi noi. Nu vedem
nici „întregul“ şi nici „eternul“. Trebuie să ne arate cineva că ceea ce
ţinem în mână nu este decât o mică parte din ceea ce ne‑a pregătit
Tatăl nostru în planul Său. Trebuie să ni se deschidă ochii ca să nu
rămânem oameni mici, cu o viziune îngustă asupra realităţii.
Solomon este omul care a ales greşit şi era cât pe ce să o
sfârşească foarte rău, ca un vierme prizonier în strânsoarea unor
lucruri condamnate să fie aruncate în foc. Acum, la sfârşitul vieţii,
când i‑a venit mintea la cap, el îşi îndeamnă cititorii să‑şi folosească
libertatea pentru a ieşi din sfera materială a existenţei pentru a se
integra de bună voie în armonia planului divin. Altfel ei riscă nu
numai să rătăcească fără sens, trăind la nivelul „deşertăciunii“, dar
şi să sfârşească catastrofal, căzând iar la examenul credinţei şi al
ascultării.
În cuvintele lui Solomon regăsim ecoul unor rugăciuni ale lui
David, tatăl său, omul după inima lui Dumnezeu:
Cercetează‑mă, Dumnezeule, şi cunoaşte‑mi inima!
Încearcă‑mă, şi cunoaşte‑mi gândurile! Vezi dacă sunt pe
o cale rea şi du‑mă pe calea veşniciei! (Psalmul 139:23‑24)
Presimţirea veşniciei şi posibilitatea de a intra în ea a fost şi este
caracteristică umanităţii. „Eternitatea“ este o temă favorită şi pentru
„păgânii“ pe care‑i întâlnim pe paginile Bibliei.
Nebucadneţar a fost omul care le avea pe toate şi stăpânea peste
toate. Ca şi Solomon însă a fost şi el frământat de sentimentul
„deşertăciunii“ şi a vrut să ştie care este rostul tuturor lucrurilor.
Dumnezeu i‑a fost binevoitor şi i‑a dat un vis profetic care l‑a
159
Eclesiastul - chemarea veşniciei
tulburat mult. Singurul care i l‑a putut tălmăci a fost un copil la
Dumnezeului cel veşnic, Daniel:
În patul tău, împărate, ţi‑au venit în minte gânduri
cu privire la cele ce vor fi după aceste vremuri; şi Cel ce
descopere tainele ţi‑a făcut cunoscut ce se va întâmpla.
Însă dacă mi s‑a descoperit taina aceasta, nu înseamnă că
este în mine o înţelepciune mai mare decât a tuturor celor
vii, ci pentru ca să se dea împăratului tâlcuirea ei, şi să afli
ce‑ţi doreşte inima să ştii. (Daniel 2: 29‑30)
Ca şi Solomon, Nebucadneţar, a fost şi el frământat cu „gândul
veşniciei“. Biblia ne spune că, în ierarhia imperiilor din istori,
imperiul lui Nebucadneţar a fost cel mai strălucit şi mai mare
din toate. Nebucadneţar a fost „capul de aur“ al statuii uriaşe
care reprezenta calendarul profetic al istoriei omenirii până la
instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ:
Tu, împărate, eşti împăratul împăraţilor, căci
Dumnezeul cerurilor ţi‑a dat împărăţie, putere, bogăţie
şi slavă. El ţi‑a dat în mâini, oriunde locuiesc ei, pe copiii
oamenilor, fiarele câmpului şi păsările cerului, şi te‑a
făcut stăpân peste toate acestea: tu eşti capul de aur!
După tine, se va ridica o altă împărăţie, mai neînsemnată
decât a ta; apoi o a treia împărăţie, care va fi de aramă,
şi care va stăpâni peste tot pământul. Va fi o a patra
împărăţie, tare ca fierul; după cum fierul sfărâmă şi rupe
totul, şi ea va sfărâma şi va rupe totul, ca fierul care face
totul bucăţi. (Daniel 2:37‑40)
Prezenţa setei după eternitate la Babilon este confirmată de felul
în care‑şi dădeau cei de acolo „bună ziua“. Dacă salutul acesta de azi
reprezintă preocuparea noastră mioapă cu clipa trecătoare, salutul
babilonienilor revelează setea lor după viaţa veşnică:
El au luat cuvântul şi au zis împăratului Nebucadneţar:
„Să trăieşti veşnic, împărate!“ (Daniel 3:9)
160
Daniel Brânzei
Împărăteasa, la auzul cuvintelor împăratului şi mai
marilor lui, a intrat în odaia ospăţului, a luat cuvântul şi
a vorbit astfel: “Să trăieşti veşnic, împărate!“ (Daniel 5:10)
Apoi, aceste căpetenii şi dregătorii aceştia s‑au dus
cu mare zarvă la împărat, şi i‑au vorbit aşa: “Să trăieşti
veşnic, împărate Dariu!“ (Daniel 6:6)
Şi Daniel a zis împăratului: „Veşnic să trăieşti,
împărate!“ (Daniel 6:21)
În urma experienţelor pe care le‑a avut, Nebucadneţar a ajuns la
credinţa în Dumnezeul cel veşnic:
După trecerea vremii sorocite, eu, Nebucadneţar,
am ridicat ochii spre cer, şi mi‑a venit iarăşi mintea la loc.
Am binecuvântat pe Cel Prea Înalt, am lăudat şi slăvit pe
Cel ce trăieşte veşnic, Acela a cărui stăpânire este veşnică,
şi a cărui împărăţie dăinuieşte din neam în neam. (Daniel
4:34)
Ca şi Solomon în cartea Eclesiastul, Nebucadneţar înţelege că
singurii care pot păşi pe calea spre veşnicie sunt aceia care se tem de
Dumnezeu şi păzesc poruncile Lui:
Iată acum porunca pe care o dau: orice om, din
orice popor, neam sau limbă ar fi, care va vorbi rău de
Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed‑Nego, va fi făcut
bucăţi, şi casa lui va fi prefăcută într‑un morman de
murdării, pentru că nu este nici un alt dumnezeu, care să
poată izbăvi ca El. (Daniel 3:29)
După trecerea vremii sorocite, eu, Nebucadneţar,
am ridicat ochii spre cer, şi mi‑a venit iarăşi mintea la loc.
Am binecuvântat
pe Cel Prea Înalt, am lăudat şi slăvit pe
Cel ce trăieşte veşnic, Acela a cărui stăpânire este veşnică,
şi a cărui împărăţie dăinuieşte din neam în neam. Toţi
locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face
ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi
161
Eclesiastul - chemarea veşniciei
nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să‑I
zică: “Ce faci?“
În vremea aceea, mi‑a venit mintea înapoi; slava
împărăţiei mele, măreţia şi strălucirea mea mi s‑au dat
înapoi; sfetnicii şi mai marii mei din nou m‑au căutat;
am fost pus iarăşi peste împărăţia mea, şi puterea mea a
crescut. Acum, eu, Nebucadneţar, laud, înalţ şi slăvesc pe
Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate,
toate căile Lui sunt drepte, şi El poate să smerească pe cei
ce umblă cu mândrie! (Daniel 4:34‑37)
La aceeaşi concluzie a ajuns şi Darius, împăratul pe vremea
căruia a fost aruncat profetul Daniel în groapa cu lei:
După aceea, împăratul Dariu a scris o scrisoare către
toate popoarele, către toate neamurile, către oamenii de
toate limbile, care locuiau în toată împărăţia: “Pacea să
vă fie dată din belşug! Poruncesc ca, în toată întinderea
împărăţiei mele, oamenii să se teamă şi să se înfricoşeze
de Dumnezeul lui Daniel. Căci El este Dumnezeul
cel viu, şi El dăinuieşte veşnic; împărăţia Lui nu se va
nimici niciodată, şi stăpânirea Lui nu va avea sfârşit.
El izbăveşte şi mântuieşte, El face semne şi minuni în
ceruri şi pe pământ. El a izbăvit pe Daniel din ghearele
leilor!“ Poruncesc ca, în toată întinderea împărăţiei mele,
oamenii să se teamă şi să se înfricoşeze de Dumnezeul lui
Daniel. Căci El este Dumnezeul cel viu, şi El dăinuieşte
veşnic; împărăţia Lui nu se va nimici niciodată, şi
stăpânirea Lui nu va avea sfârşit.“ (Daniel 6:25‑27)
Mesajul lui Dumnezeu pentru lumea păgână din vremea lui
Nebucadneţar şi Darius a fost acelaşi mesaj răspândit de Solomon
prin cartea Eclesiastul şi anume: (1) eternitatea presimţită şi mult
dorită există, (2) toate lucrurile de acum sunt doar o „deşertăciune“
fără viitor şi (3) Dumnezeu va judeca lumea şi va instaura după
aceea o Împărăţie în care vor intra numai cei ascultători de El.
162
Daniel Brânzei
Dar sfinţii Celui Prea Înalt vor primi împărăţia şi vor
stăpâni împărăţia în veci, din veşnicie în veşnicie. (Daniel
7:18)
Este uimitor cât de mult seamănă acest mesaj cu Noul
Testament:
Voi deci, prea iubiţilor, ştiind mai dinainte aceste lucruri,
păziţi‑vă ca nu cumva să vă lăsaţi târâţi de rătăcirea
acestor nelegiuiţi, şi să vă pierdeţi tăria; ci creşteţi în
harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru
Isus Christos. A Lui să fie slava acum şi în ziua veşniciei.
Amin.“ (2 Petru 3:18)
Ce a scris Solomon despre viaţă este la fel de adevărat astăzi ca
şi atunci. Nici progresul revelaţiei şi nici progresul civilizaţiei n‑au
dovedit cartea aceasta falsă sau sfaturile ei neadecvate. Eclesiastul se
adresează „miopiei“ spirituale a celor care caută pe aproape ceea ce
numai transcendentalul ne poate oferi, celor ce caută în prezentul
imediat ceea ce numai eternitatea le poate aduce. Experienţa şi
sfaturile lui Solomon ar trebui popularizate şi trâmbiţate de pe
acoperişul caselor. Păgânii de astăzi au nevoie să audă chemarea
veşniciei dincolo de larma stresantă a străzii. Superficialitatea are
nevoie să o audă pentru a fi înlocuită cu spiritualitatea profundă.
Pesimiştii au nevoie să o audă ca să păşească şi ei pe teritoriul accesibil
al bucuriei oferite de Dumnezeu. Idolatrii diferitelor sisteme de
filosofie de azi au nevoie să o audă pentru a putea trece dincolo de
speculaţii la teologia răscumpărătoare. Creştinii au nevoie să o audă
pentru confirmarea direcţiei bune în care au pornit. Rămâne de
datoria noastră să răspândim mesajul acestei cărţi. Câteodată, tu şi cu
mine suntem predicatorii (Koheleţii) acestei generaţii, iar adunarea
căreia trebuie să‑i vorbim este „lumea“. Ei nu trebuie să‑i vorbim
în jargonul bisericesc, ci în terminologia experienţelor umane prin
care trece. Cartea scrisă de Solomon, cel mai înţelept om care a trăit
vreodată ne ajută să facem tocmai aceasta.
Nu vă lăsaţi păcăliţi de cei care spun că n‑avem nevoie de
Eclesiastul în Biblie şi că standardul spiritual al cărţii este mult sub
163
Eclesiastul - chemarea veşniciei
nivelul Noului Testament. Lumea de azi este plină de „înfumuraţi
super‑spirituali“ cu iz de superioritate care cad mereu în aceleaşi
capcane, repetă mereu aceleaşi căutări iluzorii şi gustă mereu
aceleaşi dezamăgiri amare ale păcatului. Toate acestea din cauză că
ei n‑au citit niciodată o carte atât de scandalos de sinceră ca aceasta
şi pentru că ei n‑au avut ocazia să asculte un predicator atât de
revoltător de onest ca acest Kohelet din vechime.
Solomon ne pune la dispoziţie o expoziţie de preocupări pe
care le are omul în căutarea fericirii. Scopul cu care face el aceasta
este să ne argumenteze că, despărţit de Dumnezeu, omul n‑are altă
ieşire decât să ajungă la concluzia irefutabilă a „zădărniciei“. Lipsit
de revelaţia divină şi prizonier al realităţii limitate a „lucrurilor de
sub soare“ filosoful şi omul de rând vor trebui să recunoască eşecul
investigaţiilor lor, oricât de sincere şi intense ar fi ele. Nu trebuie să
mergem în afara Bibliei ca să aflăm cum gândeşte lumea. Dumnezeu
a vrut ca să ne întâlnim cu gândirea celor fără Dumnezeu chiar pe
paginile Scripturii. Mai mult decât atât, El a vrut să fim în stare să
ne confruntăm cu ea.
Eclesiastul nu este o carte a pesimismului, cum greşit o văd unii,
ci o carte a bucuriei. În Iudaism, cartea se citeşte în cea de a treia zi
a Sărbătorii Corturilor. Ar fi foarte greşit să credem că lecturarea
cărţii ar avea rolul de a accentua seriozitatea sărbătorii la gândul
că viaţa este scurtă şi fără sens ... Aduceţi‑vă aminte că Neemia i‑a
mustrat pe cei din vremea lui pentru că aduseseră cu ei tristeţea
şi plânsul amestecându‑le cu caracterul de veselie şi încredere al
Sărbătorii Corturilor:
Dregătorul Neemia, preotul şi cărturarul Ezra, şi
Leviţii care învăţau pe popor, au zis întregului popor:
„Ziua aceasta este închinată Domnului, Dumnezeului
vostru; să nu vă bociţi şi să nu plângeţi!“ Căci tot poporul
plângea când a auzit cuvintele Legii.
Ei le‑au zis: „Duceţi‑vă de mâncaţi cărnuri grase şi
beţi băuturi dulci, şi trimiteţi câte o parte şi celor ce n‑au
nimic pregătit, căci ziua aceasta este închinată Domnului
nostru; nu vă mâhniţi, căci bucuria Domnului va fi
164
Daniel Brânzei
tăria voastră“. Leviţii potoleau pe tot poporul zicând:
„Tăceţi, căci ziua aceasta este sfântă; nu vă mâhniţi!“ Şi
tot poporul s‑a dus să mănânce şi să bea. Şi au trimis câte
o parte şi altora, şi s‑au veselit mult. Căci înţeleseseră
cuvintele care li se tâlcuiseră. (Neemia 8:9‑12)
Când te uiţi la ce este în jur rişti să cazi în deznădejde pentru
deşertăciunea tuturor lucrurilor, dar „când îţi întorci privirile spre
El, te luminezi de bucurie şi nu ţi se umple faţa de ruşine“ (Psalmul
34:5).
Este păcat că mulţi nu au remarcat acest caracter optimist
al cărţii. Bucuria este un fir roşu care străbate cartea şi‑i invită pe
cititori să audă „chemarea eternităţii“ şi să înceapă încă de acum
să benchetuiască la masa binecuvântărilor dăruite de Dumnezeu.
Cuvântul „simhah“ (bucurie, veselie, plăcere) împreună cu verbul
„samah“ („a te bucura, a te veseli“) apar de nu mai puţin de
şaptesprezece ori în textul Eclesiastului. În originalul Vechiului
Testament, „samah“ se poate folosi în descrierea unor procesiuni
religioase colective şi în trăirile individuale ale cuiva.
Ele sunt duse în mijlocul bucuriei şi veseliei şi intră
în casa împăratului. (Psalmul 45:15)
Mă bucur când mi se zice: „Haidem la Casa
Domnului!“ (Psalmul 122:1)
Speranța exprimată de el în final este că oamenii, ca și cretură,
vor înțelege că le este sortită o inevitabilă întâlnire cu Creatorul
lor.
165
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Anexe
166
Daniel Brânzei
167
Eclesiastul - chemarea veşniciei
„Omul vitruvian“ al lui Leonardo
Lucrarea făcută cu cerneală pe hârtie în care Leonardo da
Vinci a aşezat trupul unui bărbat în interiorul unui pătrat şi al
unui cerc este probabil cel mai
răspândit desen din istorie.
Până şi calculatoarele îl au în
colecţia de „screen savers“ a
programului Windows. Foarte
puţini ştiu însă povestea
acestui desen, numele lui şi
secretele pe care le conţine.
Lucrarea se numeşte „Omul
vitruvian“.
Vitruvius a fost un arhitect
roman din antichitate de la care ne-au rămas câteva tratate de
arhitectură cu implicaţii filosofice şi religioase (De Arhitectura). În
cel de al treilea volum, care se ocupă de proporţiile dimensiunilor
care trebuie folosite în clădirea Templelor, el susţine că aceste
clădiri trebuie să respecte proporţiile aflate în trupul uman pentru
că aceasta este un model de perfecţiune (cosmografia del minor
mondo).
168
Daniel Brânzei
El îşi justifică afirmaţia arătând că trupul uman cu mâinile şi
picioarele în extensie se înscriu în cele două forme geometrice
perfecte: pătratul şi cercul.
Acest fragment de filosofie pitagoriceană a aprins imaginaţia
celor care au produs „Renaşterea“ europeană, mişcarea lor
urmărind o abandonare a creştinismului şi o reînviere a noţiunilor
religioase străvechi sau, în cadrul laturii umaniste, o aşezare a
omului în centrul tuturor valorilor şi idealurilor lumii.
De-a lungul vremii, mulţi artişti au căutat să ilustreze ideea lui
Vitruvius. Una oferită de Cesarino în 1521 este cu totul nereuşită.
Cesarino a desenat mai întâi un pătrat şi un cerc care atinge
tangenţial cele patru colţuri ale lui, apoi a căutat să forţeze trupul
unui om în această structură. Rezultatul a fost monstruos. Mâinile
erau prea lungi, iar picioarele erau prea mari şi prea groase.
169
Eclesiastul - chemarea veşniciei
A trebuit să vină geniul lui Leonardo să rezolve problema şi
să ne dea o ilustraţie adecvată. Da Vinci a procedat cum spusese
arhitectul antic, desenând mai întâi trupul uman perfect şi a căutat
apoi pătratul şi cercul care i se potrivesc. Cercul şi pătratul au
tangenţă într-un singur punct, la bază. Rezultatul este acest „om
vitruvian“.
Dar de ce a fost aşa de important pentru cei din antichitate şi
pentru cei din „Renaştere“ că trupul omului se poate înscrie perfect
într-un pătrat şi într-un cerc? Răspunsul la această întrebare este o
scurtă incursiune în istoria filosofiei.
Pitagora a fost un matematician care a trăit într-o colonie
greacă din sudul Italiei în secolul VI dinaintea erei creştine. De
fapt, el a fost primul om care s-a intitulat „filosof“, adică iubitor de
înţelepciune (filo = iubire şi sofia = înţelepciune).
Deşi nu a scris foarte mult, ideile lui Pitagora au influenţat
foarte mult civilizaţia europeană. Cele câteva poezii care se
170
Daniel Brânzei
presupun că ar fi scrise de el au fost semnate cu pseudonimul
„Orfeus“. Acest „Orfeu“ a fost un personaj major din legendele
grecilor. Mulţi dintre discipolii lui Pitagora, poeţii şi muzicieni,
s-au considerat „inspiraţi“ de acest zeu păgân şi şi-au semnat
lucrările cu numele lui: „Orfeus“.
În legenda creaţiei lumii, varianta lui Orfeus, ni se spune că
un zeu deşăvârşit de frumos, Dionisos, a fost rezultatul unirii
incestuoase dintre Zeus şi Persefona, fiica lui Zeus. Hera, soţia lui
Zeus, a avut atunci o criză de furie a geloziei şi a pus la cale uciderea
copilului. Ca să o facă, ea i-a mobilizat pe aliaţii ei, „titanii“, care
l-au omorât pe Dionisos, l-au tăiat în bucăţi şi l-au mâncat. Fireşte
că Zeus s-a înfuriat pe toată afacerea aceasta şi i-a ars pe titani cu o
ploaie de fulgere şi tunete. A mai rămas din Dionisos numai inima
şi Zeus a luat-o şi a făcut din ea un alt Dionisos. Cenuşa titanilor
s-a amestecat însă cu rămăşiţele trupului lui Dionisos şi aşa s-a
născut... rasa umană. Rezultatul a fost că umanitatea este azi în
parte frumoasă şi divină ca Dionisos, dar în parte şi rea şi decăzută
ca titanii.
Scopul perfecţionării prin misterele din religia lui Ortfeus este
cultivarea acestei naturi divine din om şi redobândirea frumuseţii
dionisiatice de altă dată. Practicanţii religiei lui Orfeu, printre care
şi Pitagora, au remarcat legătura dintre muzică şi lumea numerelor.
Aceasta i-a dus la practicarea geometriei sacre, care urmărea
descoperirea proporţiilor înscrise în creaţia divină. „Teorema lui
Pitagora“ şi „triunghiul isoscel“ despre care învaţă astăzi copiii
la şcoală au fost pe vremea acestor filosofi descoperiri privite ca
„revelaţii religioase“, simboluri cu puteri şi conţinut magic.
Cercul, fiind ilustrat în linia orizontului ceresc a căpătat
semnificaţii divine: cosmosul, persoana lui Dionisos şi simbol
pentru sufletul din om.
Pătratul desemnează calea naturală, materială, pe care are
legătură omul cu lumea înconjurătoare. Există patru direcţii
(puncte cardinale), patru anotimpuri şi patru elemente
primordiale din care este alcătuită lumea materială. Casa omului
are patru pereţi şi patru colţuri, stăm pe scaune cu patru picioare,
171
Eclesiastul - chemarea veşniciei
scriem pe pagini cu patru colţuri şi ne uităm la ferestre şi la ecrane
cu patru laturi. Pătratul a fost un simbol al conţinutului „titanic“
din firea omului. Acum poate că înţelegeţi de ce vasul pe care „nici
Dumnezeu nu putea să-l scufunde“ a fost numit obrăzniceşte
„titanic“ şi poate că acesta este motivul pentru care a sfârşit aşa cum
ştie toată lumea...
În filosofia religioasă a lui Pitagora, primul pas spre rezolvarea
crizei umane este să înţelegi natura duală a omului, iar posibilitatea
de a încadra trupul uman şi într-un pătrat şi într-un cerc ilustrează
cel mai bine această dublă natură. În Veneţia anului 1500,
Leonardo da Vinci, reprezentat şi promotor al „Renaşterii“, el
însuşi preocupat de misterele antichităţii şi „persecutat“ pentru
aceasta de Biserica catolică, a demonstrat cu măiestrie aceasta.
Ce legătură are acest „om vitruvian“ cu Solomon şi cu
Eclesiastul?
Un alt aspect interesant la lucrarea „omul vitruvian“ este şi că
Leonardo a scris notele lămuritoare de pe margine “în oglindă“,
adică ele nu pot fi citite decât dacă aşezi o oglindă perpendicular
pe foaie şi le citeşti în ea. A fost una din ciudăţenile lui Leonardo.
Scrierea lui „de-a-ndoaselea“ poate fi o trimitere directă la scrierea
evreiască, şi în general a popoarelor semitice. Adeseori, sistemele
mistice şi secretele lor poartă numele lui Solomon, împăratul
genial al evreilor. S-ar prea putea ca Leonardo să-şi fi scris notele
„în oglindă“ ca o trimitere directă la conţinutul cărţii Eclesiastul
şi la secretele cabalei evreieşti, interzise pe vremea romancatolicismului.
Notele de lângă desen sunt constatări şi consemnări de
proporţii matematice din structura trupului omenesc, aşa cum au
fost ele enunţate de Vitruvius:
- o palmă are lăţimea a patru degete
- un picior este lăţimea a patru palme (12 inci)
- un cubit este lăţimea a şase palme
- înălţimea omului este de patru cubiţi (deci 24 de inci)
- un pas este de patru cubiţi
172
Daniel Brânzei
- lungimea mâinilor omului întinse la extrem este egală cu
înălţimea sa
- distanţa de la linia părului de pe frunte la bărbie este
exact a opta parte din înălţimea sa
- lăţimea umerilor este exact a patra parte din înălţimea
omului
- distanţa de la cot la vârful degetelor întinse este exact a
cincea parte din înălţimea corpului
- distanţa de la cot la subsuoară este egală cu a opta parte
din înălţimea omului
- lungimea palmei este a zecea parte din înălţimea omului
- distanţa de la nas la bărbie este a treia parte din lungimea
feţei
- distanţa de la linia părului la sprâncene este a treia parte
din lungimea feţei
- lungimea urechii este a treia parte din lungimea feţei
Iarăşi semnificativ este că desenul în cerneală cu „omul
vitruvian“ poartă semnătura lui Leonardo în care nu există
particula „da“ interpusă de obicei între cele două cuvinte:
„Leonardo da Vinci“. Desenul este semnat simplu „Leonardo
vinci“, ceea ce se poate traduce prin Leonardo care învinge sau
Leonardo care trebuie să învingă. Aşa a scris şi Francesco Melzi,
urmaşul şi moştenitorul marelui geniu, sub portretul artistului.
Care poate şi care trebuie să fie reacţia unui creştin în faţa
acestor realităţi religioase păgâne reactivate astăzi în societatea
modernă? Cum ne raportăm la cutezătoarea filosofie matematică a
lui Pitagora şi a grecilor în general?
Cea mai indicată atitudine este să preluăm reacţia stârnită în
apostolul Pavel de vizita sa la Atena:
„Bărbaţi Atenieni! În toate privinţele vă găsesc
foarte religioşi. Căci, pe când străbăteam cetatea voastră
şi mă uitam de aproape la lucrurile la care vă Închinaţi
voi, am descoperit chiar şi un altar, pe care este scris:
173
Eclesiastul - chemarea veşniciei
«Unui Dumnezeu necunoscut!» Ei bine, ceea ce voi
cinstiţi, fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu.
Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea este
Domnul cerului şi al pământului şi nu locuieşte în temple
făcute de mâini. El nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi
când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa,
suflarea şi toate lucrurile. El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi
dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului,
le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare
locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, şi să se silească
să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de
fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa,
după cum au zis şi unii din poeţii voştri: «Suntem din
neamul lui...»
Astfel dar, fiindcă suntem de neam din Dumnezeu,
nu trebuie să credem că Dumnezeirea este asemenea
aurului sau argintului sau pietrei cioplite cu meşteşugirea
şi iscusinţa omului.
Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă,
şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni
să se pocăiască, pentru că a rânduit o zi, în care va judeca
lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit
pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o
dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi.“
(Faptele Apostolilor 17:22-31)
Filosofia şi religiile păgâne încă mai „bâjbâie“ şi astăzi în căutarea
adevărului. Ele conţin multe fragmente de adevăr, dar le lipseşte
Adevărul întreg, înţelepciunea lui Dumnezeu. Imposibilitatea de
a circumscrie pătratul existenţei umană la cercul existenţei eterne
ilustrează protestul lui Dumnezeu faţă de „antropocentrismul“ pe
care-l încearcă umaniştii. Centrul pătratului nu poate coincide cu
centrul cercului, sugerând prin aceasta că omul nu poate fi pus în
centrul universului, că acel „homo universale“ al renaşterii produce
o gândire şi o trăire dezechilibrată. În centrul existenţei, pe toate
planurile ei trebuie să fie şi să rămână pentru totdeauna numai
Dumnezeu. Nici o altă explicaţia a lumii nu este corectă. Doar
174
Daniel Brânzei
aceasta ne poate furniza cheia pentru dezlegarea misterului vieţii.
Acesta este şi mesajul cărţii lui Solomon.
Ca să-l verifice după întoarcerea de la studiile făcute într-o
universitate creştină, bunica şi-a întrebat nepotul:
„Ia spune-mi tu cu ce începe Biblia?“
Mândru nevoie mare, dar şi îngăduitor faţă de simplitatea
acestei întrebări, tânărul devenit teolog i-a răspuns:
„Cu facerea lumii, mamaie.“
„Ba nu, l-a corectat bunica, Biblia mea începe cu Dumnezeu:
«La început, Dumnezeu», aşa scrie. Trebuie să-L punem pe
Dumnezeu înainte de toate celelalte lucruri. Numai aşa putem
înţelege cine suntem noi şi ce este viaţa.“
175
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Puiul
„Trist
şi singur în găoace,
puiul galben-auriu
a simţit într-un târziu
că-i stingher,
că n-are pace.
A simţit că lumea lui
tot mai strâmbă
nu ştiu cum,
se face...
„Ce-o fi asta?“
se gândi.
„Cum de m-a ajuns năpasta
să trăiesc într-o mărgică,
într-o casă
tot mai strâmbă,
tot mai mică?...
Să nu pot să-mi aflu loc
nici pe faţă,
nici pe spate.
Şi să-mi crească,
după toate,
uite
ce nătâng de cioc!
Ce vrei tu?
Vorbesc cu ciudă
eu cu ciocul,
ca un prost...
însă ciocul ce s-audă?
Cade-n stânga,
bate-n dreapta
şi-mi atârnă
ca o bârnă
fără rost.
Mi-ai ieşit şi doi ochi mici.
Ce să fac cu ei aici?
Mi-au crescut şi aripi grele.
Ce să fac aici cu ele?
Iar sub pântec,
la picioare,
se făcură nişte ghiare...
lungi... cu vârfu-ncovoiat...
Simt că toate-n pântec miau
intrat!
Doamne,
pentru ce mi-ai dat
daruri care-mi sunt
povară?...“
Şi,
lăsat pe partea stângă,
a-nceput uşor să plângă
puiul
pentru-ntâia oară...
* * *
Dar deodată,
în găoc,
bate cineva de-afară...
Cioc!
Cioc, cioc!
Inima în pui se zbate,
se-nfioară.
Cine...
oare cine bate?...
176
Daniel Brânzei
Cu un tremur ca de-o
vrajă,
a bătut şi puiu-n coajă.
Uite!
Sub ciocănituri solide
se deschide
o fereastră!
Doamne,
ce privelişte măiastră!
Apoi uite-acum cât loc...
unde poate să alerge
să se joace,
să se culce...
Iar un glas atât de dulce,
glas de mamă...
andantino,
iată,
îi vorbeşte:
Vino...
Şi sări degrabă puiul
din bârlogul vieţii vechi.
O, acum cât e de bine
să ai ochi,
să ai urechi!...
Ce frumoasă e lumina!...
Parc-ar vrea în piept s-o
soarbă.
Asta ce-i?
Un fir de iarbă...
Iar acolo?
E grădina...
Şi-nălţând privirea-n soare,
puiul,
suflet de pripas,
a bătut din aripioare
şi-a făcut întâiul pas.
Iar apoi,
dup-o clipită,
a zărit într-un arbust
o grăunţă rumenită.
Mm!
Da´ bună e la gust!
Iar colea, o gâză mică
pe un fir de busuioc.
Doamne,
ciocuşorul totuşi
nu e...
nu e rău de loc!
Dar aici în noua ţară,
ce s-ar fi făcut el oare
fără aripi, fără gheare,
fără vechea lui povară
din căsuţa cea sihastră?
Bietul pui...
* * *
Fraţii mei,
povestea lui
nu-i decât povestea
noastră...
Cinste,
curăţie,
milă,
jertfă,
inimă umilă,
lacrimi grele,
bunătate,
şi suspine după stele,
bine,
dar acestea toate...
ce să faci aici cu ele?
177
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Să fii mut ca oaia-n
strungă,
cu răbdare (îndelungă!),
să nu fugi după avere,
după nume,
să iubeşti pe cel ce-i gata,
de-ar putea,
să te sugrume,
bine,
dar acestea toate...
ce să faci cu ele-n lume?
Când sub soare are preţ
numai zâmbetul isteţ,
numai vorba îndrăzneaţă,
numai paşii rari şi grei,
numai mâna cu mănuşă
care trage la cenuşă
de la toţi pe turta ei;
da,
când viaţa e-o berbuncă
unde toţi străbat răscrucea
şi în calea ta aruncă
spini şi cioburi
fără număr,
tu,
să-ţi iei în taină crucea
şi s-o duci umil pe umăr...
suspinând discret,
cuminte,
sub scuipatul de ocară...
O, Părinte,
Creatorule-ndurat,
oare pentru ce ne-ai dat
daruri care sunt povară?
* * *
Pentru ce?
Nu ştii?
Aşteaptă...
Vine-o clipă,
un soroc,
când la marginile lumii
cineva din cer va bate...
Cioc!...
Cioc, cioc!
Şi-n acest străvechi găoc
se va face o fereastră
către lumea cea măiastră.
Şi-atunci,
frate,
cât va fi de bine
să ai pieptul cu suspine,
să ai umerii cu cruce,
să ai tâmplele cu spini,
să ai faţa toată plină
de a lacrimilor salbe!
Căci acestea toate, toate,
se vor face... aripi albe
şi tunică de lumină
şi cunună de rubini
şi toiag de-mpărăţie,
care ştie lumi să-nfrunte
(după cum Ioan ne-a spus!)
când ne va sclipi pe frunte
numele etern,
ISUS!
178
Daniel Brânzei
Într-o gulie
Într-o gulie răzleţită,
un viermuşor frivol şi
surmenat
vorbea cu altul mai bătrân
şi mai umblat.
- Măi nene,
Îi spunea băiatul,
simţind un vag fior de
moarte,
ia spune,
oare să mai fie
acolo... undeva... departe...
şi altceva... decât gulie?
La care cel bătrân stătu,
gândi o vreme
şi răspunse:
- Nu.
Ce ţi-a venit?
De când eşti tu, copil
netot,
ai dat cumva de lumi
secrete?
Gulie peste tot băiete!
Doar rupem dumicatu-n
bot,
şi-l mestecăm pe îndelete...
Şi asta-i tot.
Iar clipele-au zburat şirete.
Şi viermişorul cel frivol
muşcă odată mai cu sete
şi, nu ştiu cum... dădu în
gol...
- Ce-ai asta?
Ce peisaj ciudat?
Nu poate fi adevărat!
Altfel bătrânul mi-ar fi
spus!
Eu merg ´nainte!
şi s-a dus...
Dar, vai, deodată bietul
ţânc
alunecă-n derivă: plici!
Şi braţe negre de furnici
l-au dus ca pradă în adânc.
179
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Albatrosul
Poezia exprimă condiţia omului de geniu handicapat în mondenitatea
mediocră a societăţii sau, de ce nu?, condiţia sufletului făcut
să zboare deasupra condiţiilor firii, exilat deocamdată „pe pământ“,
în lumea deşertăciunii şi depravării. O prezentăm în originalul
limbii franceze şi în două excelente traduceri în limba română:
L’albatros
Souvent, pour s’amuser, les hommes d’équipage
Prennent des albatros, vastes oiseaux des mers,
Qui suivent, indolents compagnons de voyage,
Le navire glissant sur les gouffres amers.
A peine les ont-ils déposés sur les planches,
Que ces rois de l’azur, maladroits et honteux,
Laissent piteusement leurs grandes ailes blanches
Comme des avirons traîner à côté d’eux.
Ce voyageur ailé, comme il est gauche et veule!
Lui, naguère si beau, qu’il est comique et laid!
L’un agace son bec avec un brûle-gueule,
L’autre mime, en boitant, l’infirme qui volait!
Le Poète est semblable au prince des nuées
Qui hante la tempête et se rit de l’archer ;
Exilé sur le sol au milieu des huées,
Ses ailes de géant l’empêchent de marcher.
Charles BAUDELAIRE (1821-1867)
(Recueil: Les fleurs du mal)
180
Daniel Brânzei
Albatrosul
Adesea marinarii, voind să se desfete,
Atrag pe punţi în cursă gigantici albatrozi
Ce însoţesc corăbii, în legănate cete,
Pe-abisuri îmblânzite prin jertfe de matrozi.
Dar cum se văd pe scânduri, stăpânitorii slăvii
Devin ne-ndemânatici şi înduioşător
Îşi poartă vastele-aripi târâş pe puntea năvii
Ca vâsle ostenite pe laturile lor.
Fochistu-i necăjeşte şi, şchiopătând, dă zorul
Să imiteze mersul sfioşilor captivi -
Ridicol, slab şi trândav s-arată zburătorul
Intimidat de râsul matrozilor naivi.
Poetul e asemeni monarhului furtunii
Ce vizitează norii râzându-şi de arcaşi -
Proscris pe sol, în prada prigoanei şi-a minciunii,
De aripile-i vaste se-mpiedică în paşi.
Traducere de Panait Cerna
(n. 25 septembrie 1881, Cerna, judeţul Tulcea.
d. 8 aprilie 1913, Leipzig.)
181
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Creştinism şi filosofie
Ca speculaţie teoretică, filosofia a apărut la câteva secole după
Solomon, în lumea greacă şi romană. Apostolul Pavel îi găseşte pe
atenieni fascinaţi cu filosofia şi religia (Faptele Apostolilor 17).
Discursul rostit de el pe Areopagul filosofilor greci este o veritabilă
proclamaţie a creştinismului într-un cadru ostil şi osificat într-un
păgubos complex de superioritate.
Prin răspândirea Evangheliei, Biserica a devenit „stâlpul şi
temelia adevărului“ (1 Timotei 3:15), iar filosofiile au fost, dacă
nu de-a dreptul interzise, cel puţin descurajate. Întoarcerile la
Dumnezeu au fost însoţite de lepădarea căutărilor speculative
păgâne de până atunci:
„Numele Domnului Isus era proslăvit. Mulţi din
cei ce crezuseră veneau să mărturisească şi să spună ce
făcuseră; şi unii din cei ce făcuseră vrăjitorii şi-au adus
cărţile şi le-au ars înaintea tuturor: preţul lor s-a socotit la
cincizeci mii de arginţi. Cu atâta putere se răspândea şi se
întărea Cuvântul Domnului.“
(Faptele Apostolilor 19:17-20)
A urmat apoi ruşinoasa vreme a „creştinismului de stat“ în
care,ww dintr-o religie persecutată, creştinismul a primit statutul
de religie privilegiată şi dreptul de a persecuta orice dizidenţă
de la învăţătura şi tradiţia Bisericii. În loc să se roage şi să aştepte
182
Daniel Brânzei
venirea Împărăţiei lui Dumnezeu, aşa cum scrie în „Tatăl nostru“,
Biserica s-a grăbit să „instaureze“ ea pe pământ şi să o administreze
până la revenirea lui Christos. Papa de la Roma s-a autoproclamat
„locţiitorul lui Christos“. Încreştinarea s-a făcut prin convingere,
dar şi prin constrângere. Orice nealiniere la linia oficială a
Bisericii devenită prin concubinajul cu statul „Împărăţie“ a fost
aspru pedepsită. Printre cei persecutaţi şi chiar ucişi s-au aflat şi
unii dintre cei mai buni creştini din toate timpurile. Păcatul lor?
Îndrăzneala de a critica abuzurile aparatului ierarhic al Biserici
de Stat şi dorinţa de a păstra creştinismul separat de „tradiţiile“
omeneşti adăugate prin edicte şi bule papale. Ele sufocau
spiritualitatea sub mormanul formalismului ridicat la rang de
virtute. În loc să aşeze Biblia ca putere absolută, creştinismul de
Stat a dat puterea absolută în mâinile oamenilor cu rang ierarhic,
iar, după cum se ştie, puterea absolută corupe în mod absolut.
Creştinismul de Stat a făcut greşeala de a încerca să instaureze
împărăţia lui Christos pe pământ fără să-L mai aştepte pe Christos
să o facă El însuşi. Rezultatul a fost dezastruos. În ciuda câtorva
lucruri meritorii, recuperate acum de istorie, Evul Mediu (40
- 1600 d.Ch.) a fost o epocă confuză în care Biserica a învăţat să
se descurce şi fără Biblie, iar creştinismul semăna din ce în ce mai
puţin cu Christos.
Filosofii Evului Mediu au fost în covârşitoarea lor „teologi“.
Pe atunci, teologia era considerată „regina ştiinţelor“, iar
absolvenţii de la teologie erau primii care primeau diplomele
în cadrul ceremoniilor de sfârşit de an. Geloşi pe „popii“ care
purtau solemnele robe negre, absolvenţii celorlalte discipline din
cadrul universităţilor au cerut să li se dea voie şi lor să poarte nişte
haine asemănătoare. Şi aşa s-a păstrat până astăzi obiceiul ca toţi
absolvenţii universitari să poarte în cadrul ceremoniilor ... robele pe
care le vedem şi astăzi. Printre filosofii - teologi semnificativi din
Evul Mediu i-am putea aminti pe:
Aurelius Augustinus, Augustine of Hippo, sau Saint Augustine
(November 13, 354 – August 28, 430) a fost filosof şi teolog,
ultima treime din viaţă a funcţionat ca episcop în localitatea
183
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Hippo Regius din nordul Africii. Augustine este una din cele mai
importante figuri în dezvoltarea creştinismului occidental, pus în
rândul aşa numiţilor „părinţi ai Bisericii“. El a formulat pentru
prima dată conceptele de „păcat originar“ şi „război drept“.
Putem spune că Augustin a pus temelia filosofiei creştine
medievale din cel puţin două direcţii. Mai întâi, el a formulat
raţionamentul teoretic care a permis ca intelectualii creştini
să abordeze subiectele filosofice şi pentru ca toate conceptele
creştinismului să poată fi încadrate în categoria subiectelor filosofice
şi să fie analizate ca atare. În concepţia lui Augustin, teologia este
sora mai mare însărcinată cu educarea şi corectarea sorei mai mici,
care este filosofia. Credinţa creştină nu este ostilă cercetărilor
filosofice după adevăr, ci le suplimentează şi le călăuzeşte spre
acesta. Privilegiaţi să aibă la dispoziţie adevărul revelat în Scripturi,
filosofii creştinii pot recupera ceea ce a fost valoros şi adevărat în
filosofie şi pot discerne şi înlătura ceea ce a fost fals. În al doilea
rând, Augustin a sistematizat crezul creştin, devenind, în concepţia
unora, un al doilea apostol Pavel al creştinismului. În metoda sa de
lucru, Augustin a fost influenţat foarte mult de logica lui Aristotel.
Era vremea instaurării structurilor eclesiastice şi Biserica avea
nevoie de un instrument pentru monopolizarea autorităţii prin
însuşirea rolului de depozitar al adevărului doctrinar. Biserica
instituţionalizată râvnea să domnească în toate problemele de
doctrină şi practică. Ideea că doar un grup de „specialişti iluminaţi“
pot interpreta Scriptura a venit ca o neaşteptată posibilitate pentru
atingerea acestor ţeluri.
Augustin a fost, în evaluarea lui Farrar unul dintre primii care
au susţinut ideea că Scriptura trebuie să fie înţelească conform
interpretării Bisericii:
„Exegeza practicată de Sfântul Augustin este marcată de cele
mai evidente defecte... El a inventat regula conform căreia Biblia
trebuie interpretată în armonie cu dreapta credinţă a Bisericii, şi că
nici o expresie a Scripturii nu poate fi în dezacord cu alta ...
Fascinat de fabulaţiile evreului Philo şi de ideile rabinice
transmise din generaţie în generaţie, care postulau că orice pasaj al
Scripturii care pare nepotrivit sau imoral trebuie „interpretat“ în
184
Daniel Brânzei
mod mistic, Augustin a umplut de confuzie învăţătura sa despre
inspiraţia divină. El a ajuns să susţină că există numeroase pasaje
în Biblie care „deşi scrise de Duhul Sfânt“, sunt foarte greu de
acceptat când sunt luate în sensul lor obişnuit. Pentru tălmăcirea
lor, Augustin a deschis uşa unor interpretări fanteziste arbitrare...
De îndată ce este acceptat principiul interpretării alegorice şi de
îndată ce este acceptată ideea că mari porţiuni şi chiar cărţi întregi
din Biblie spun pe faţă un lucru, când de fapt ele vor să spună
tainic un altul, cititorul este legat de mâini şi de picioare şi lăsat
la buna plăcere a „interpretului oficial.“ Creştinul obişnuit poate
fi sigur doar de faptul că nimic nu mai e sigur şi că singurul lucru
care i se cere şi care este recomandabil este să se abandoneze în
braţele atotputernicei şi atotştiutoarei Biserici. Istoria este plină de
exemple în care această tiranică Biserică uzurpatoare de Dumnezeu
şi-a impus punctul de vedere arbitrar şi egoist în treburile interne
ale individului şi societăţii.
Arhivele Bisericii arată clar că metoda de exegeză a Bisericii
primare a fost abandonată în favoarea sistemului de interpretare
alegorică a şcolii alexandrine nu din pasiunea după o mai bună
înţelegere a mesajului biblic, ci mai degrabă din dorinţa necugetată
de a integra filosofia greacă, la modă atunci, cu Scripturile sacre.
Interpretarea alegorică a izvorât din presupoziţia greşită că
filosofiile prevalente atunci erau pe picior de egalitate cu inspiraţia
divină a Cuvântului lui Dumnezeu.“
La greşeala de a accepta metoda de interpretare alegorică,
Augustin a adăugat încă una, nu mai puţin de periculoasă, aceea
că Biserica are o autoritate superioară Bibliei. Papii de la Roma
au pus mai târziu mâna pe aceasta doctrină favorabilă lor şi
au multiplicat-o în conţinutul altor două doctrine cu efect de
îngheţare a libertăţii creştine: „Infailibilitatea papală“ şi dreptul
exclusiv al preoţilor de a interpreta Scriptura. Rezultatul a fost că
Biblia a fost luată din mâinile oamenilor de rând.
Părerea prevalentă în primele secole a fost că Biblia este
„depozitarul adevărului“ şi „dreptarul învăţăturii sănătoase“. Prin
aceasta Biblia a născut Biserica, care ar fi trebuit să-i fie pururea
185
Eclesiastul - chemarea veşniciei
ascultătoare. Autorităţile papale au insistat însă asupra importanţei
Consiliilor eclesistice în formarea şi acceptarea „canonului“ Bibliei,
pretinzând că fără Biserică n-am avea astăzi Biblia. În felul acesta
Biserica şi-a arogat dreptul de a cenzura şi mai departe învăţătura
şi şi-a plasat autoritatea deasupra scrierilor inspirate. Ca să facă
aceasta a trebuit să adopte însă şi o altă erezie, aceea a „inspiraţiei
continue“. Conform ei, Biserica primeşte şi astăzi directive de la
Duhul Sfânt materializate în comunicatele oficiale şi în lucrarea
preoţilor reprezentanţi ai Bisericii.
Pavel recomandase creştinilor din biserica primară să cenzureze
activitatea celor ce predică Cuvântul:
Cât despre proroci, să vorbească doi sau trei, şi
ceilalţi să judece. (1 Corinteni 14 29)
Biserica de după Augustin s-a grăbit să spună: Acei „ceilalţi“,
nu sunteţi voi, ci suntem „noi“, reprezentanţii oficiali ai Bisericii.
Este evident că aceasta a însemnat o denaturare a învăţăturii
despre autoritatea finală în creştinism. În dilema: „Cine a fost mai
întâi? Oul sau găina?“, reprezentanţii Bisericii instituţionalizate
şi oficializate de Stat au pus pumnul în gura maselor de creştini
anonimi şi şi-a însuşit cu aroganţă dreptul de „dictator doctrinal“.
De aici şi mulţimea de „edicte“ şi articole de credinţă din
creştinismul tradiţional contemporan.
Pacostea teologiei de astăzi este că ea a intrat sub influenţa unor
teorii abstracte, pline de speculaţii şi sisteme filosofice, în loc să stea
în lumina curată a afirmaţiilor clare prezentate de Dumnezeu în
Cuvântul Său.
Biserica Catolică nu respectă Biblia ca pe singura ei autoritate
în probleme de credinţă şi practică. Poziţia ei a fost formulată în
felul următor:
„Sfânta Scriptură este de folos ca să înveţe, ca să mustre, ca să
îndrepte, ca să dea înţelepciune în neprihănire, dar simpla ei citire
nu garantează ajungerea la mântuire şi ea nu este singura autoritate
în probleme de credinţă creştină. Autoritatea supremă rămâne un
atribut al Bisericii vii, iar sfânta tradiţie trebuie aşezată alături de
Scriptură şi considerată la fel de inspirată. O dogmă catolică deci,
186
Daniel Brânzei
nu are neapărată trebuinţă de un suport biblic care să-i garanteze
autoritatea; dogmele sunt vrednice de crezare nu pentru că ar
fi luate din Scriptură, ci pentru faptul că sunt învăţate de către
Biserică...“ (A Catholic Dictionary, p.479)
În istoria şi viaţa Bisericii, Augustin a fost deci şi o
binecuvântare şi un blestem. A fost o binecuvântare prin faptul că,
folosind străvechea metodă de interpretare literală, a sistematizat
şi publicat doctrina despre mântuirea doar prin credinţă, ceea ce a
rămas ca o temelie pentru toate veacurile. Dar a fost şi un blestem
din cauză că a lăsat metoda de interpretare alegorică să infecteze
şuvoiul vital al mişcării creştine semănând moarte şi paralizie
pentru cel puţin o mie de ani după moartea lui. Prin influenţa
lui, virtual toate profeţiile au fost interpretate alegoric, însuşite
de Biserică şi folosite pentru persecuţia „dezidenţilor eretici“ şi a
milioanelor de evrei „ucigători de Dumnezeu“, deveniţi, după ce li
s-a furat viitorul profetic, doar un balast anacronic şi încăpăţânat al
istoriei.
Ironia a făcut ca Biserica instituţionalizată să folosească mai
târziu tocmai învăţăturile lui Augustin despre autoritatea supremă
a Bisericii asupra Bibliei şi metoda de interpretare alegorică pentru
a contrazice şi interzice învăţătura lui curată despre mântuirea doar
prin credinţă.
Albert cel Mare (1193–1280), Doctor Universalis, a fost unul
din cei mai proeminenţi lideri ridicaţi în mişcarea dominicană. A
devenit celebru prin postularea coexistenţei paşnice dintre religie şi
ştiinţă.
Roger Bacon (1214–94), Doctor Admirabilis, s-a alăturat
ordinului franciscanilor în 1240 şi a contribuit mult la avansarea
studiul naturii şi a cunoştinţelor bazate pe observaţie şi analiza
ştiinţifică. El a fost responsabil pentru introducerea noţiunilor
de „legi ale naturii“ şi a încurajat mult matematicile, mecanica,
geografia şi mai ales, optica.
Realizările lui, împreună cu cele ale lui Grosetteste au dus la
fabricarea ochelarilor în secolul treisprezece şi, mai târziu, s-au
dovedit de nepreţuit în inventarea microscopului şi a telescopului.
187
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Thomas Aquinas (1227–74), Doctor Angelicus, teolog italian,
membru al ordinului Dominicanilor. Comentariul său la scrierile
de fizică ale lui Aristotel au dus la descoperirea „inerţiei corpurilor
cu masă“, dezvoltate mai târziu de Kepler şi Newton în lucrările
lor.
John Duns Scotus (1266–1308), Doctor Subtilis, un franciscan
cu studii la Oxford, unde influenţa lui Bacon era încă simţită
din plin. El a lansat postulatul că raţiunea nu poate pătrunde
adevărurile credinţei şi trebuie lăsată să acţioneze numai în
domeniul filosofiei.
William of Ockham (1285–1350), Doctor Invincibilis, un
alt franciscan englez care este celebru prin „lama lui Ockham“,
conceptul conform căruia atunci când există două explicaţii
posibile la un fenomen, cel mai simplu trebuie preferat celui mai
complex. Ideea a fondat „reducţionismul ştiinţific“ şi a redus foarte
mult aria admisă „speculaţiilor“. Ockham este socotit unul dintre
cei mai mari gânditori ai Evului Mediu.
Biserica oficială n-a privit cu ochi buni unele din activităţile şi
concluziile acestor oameni. Împotriva „ereziilor“ publicate de ei
s-a dezlănţuit aroganta şi tragica activitate a Inchiziţiei catolice.
Reacţia Bisericii a fost una din cele mai ruşinoase pagini din
istoria creştinismului de Stat. Toată puterea şi cruzimea aparatului
represiv al puterii lumeşti au fost puse la îndemâna unor „creştini
fără scrupule“ care au băgat spaima în toată populaţia. Ca răsplată
pentru favor, Biserica oficială s-a pus şi ea la dispoziţia Statului şi
s-a îndatorat să-i suporte cheltuielile militare şi luxul exorbitant.
Proiectele megalomane ale Bisericii şi Statului aveau nevoie de
fonduri. Când taxele, daniile şi birurile n-au fost suficiente, Biserica
a inventat ruşinoasa practică a „indulgenţelor“.
După ce Roman-Catolicismul şi-a consolidat puterea în Evul
Mediu, ereticii, adică orice cetăţeni care nu se aliniau cu dorinţele,
nu întotdeauna biblice, ale Bisericii oficiale, au început să fie priviţi
ca „inamici ai societăţii.“ Din dorinţa de a apăra unitatea ideologică
a „creştinătăţii“, biserica romano catolică, prin papa Grigore al IXlea,
a instituit în anul 1231 „Inchiziţia“. Numele acestei instituţii
188
Daniel Brânzei
derivă de la verbul inquiro, (a cerceta cu deamănuntul, a constata),
ceea ce spune că Inchiziţia nu aştepta plângerile cetăţenilor, ci lua
iniţiativa depistării şi pedepsirii celor „vinovaţi“ faţă de Biserică.
Inchiziţia a funcţionat mai mult în ţările din sudul Europei, în
special în Spania. Papa Sixtus IV a instituit Inchiziţia spaniolă în
1478, şi a folosit-o drept instrument de luptă împotriva evreilor şi
musulmanilor din Sevilia, Aragon şi Catalonia. Aproximativ 2.000
de persoane au fost arse pe rug.
O altă formă a Inchiziţiei a fost Inchiziţia Romană, înfiinţată
în anul 1542 de papa Paul al III-lea pentru combaterea
protestantismului.
Oricât ar părea de straniu, Biserica Romano-Catolică nu a
renunţat formal la Inchiziţie decât în 1908, prin reorganizarea
eclesiastică produsă sub papa Pius al X-lea. Dar nici până azi
(1997), Biserica Romano-Catolică nu a condamnat Inchiziţia
ca instituţie criminală. Şi cum ar putea să o facă atâta vreme cât
Inchiziţia a beneficiat de binecuvântarea unor papi socotiţi până
astăzi ca fiind „infailibili“?
Cum a fost posibil ca Biserica să terorizeze şi să chinuiască ?
Bineînţeles că autorităţile au căutat un suport în textul Bibliei şi
s-au făcut că l-au găsit într-un pasaj din scrierile apostolului Pavel.
Indignat de apatia bisericii din Corint în probleme legate de morală
(în acel caz: incest), Pavel le-a scris foarte categoric şi solemn: „Cât
despre mine, măcar că n-am fost la voi cu trupul, dar fiind de faţă
cu duhul, am şi judecat, ca şi când aş fi fost de faţă, pe cel ce a făcut
o astfel de faptă. În Numele Domnului Isus, voi şi duhul meu, fiind
adunaţi laolaltă, prin puterea Domnului nostru Isus, am hotărât ca
un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii,
ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus“ (1 Cor. 5:3-5).
Textul vorbeşte despre gravitatea faptei comise şi despre
grozăvia pedepsei pe care o va aplica providenţa divină asupra unui
astfel de om, dar nu spune în nici un fel că un astfel de păcătos
trebuie dat „pe mâna bisericii sau Statului pentru nimicirea
trupului“. Ar fi tare interesant să aflăm cu care dintre cele două
189
Eclesiastul - chemarea veşniciei
instituţii sociale a fost identificat, în interpretarea greşită de atunci,
... Satan, executorul pedepsei divine.
Cum a funcţionat Inchiziţia?
Din cauza valurilor de opoziţie ridicate în faţa abuzurilor
Bisericii din secolul XIII, „creştinătatea“ a instituit „tribunale“
unde persoanele învinuite sau bănuite de „erezie“ erau cercetate şi
pedepsite.
La sosirea într-un anumit district, judecătorii, ajutaţi sau doar
asistaţi de episcopi şi de autorităţile de stat locale, anunţau imediat
o perioadă de 30 de zile de graţie în care toţi ereticii puteau veni
de bună voie să-şi mărturisească singuri greşelile. La sfârşitul
acestor 30 de zile, începea judecata celor vinovaţi care n-au vrut să
recunoască de bună voie. Numele denunţătorilor era ţinut secret,
dar învinuitului i se permitea să pună la dispoziţia tribunalului o
listă cu numele celor pe care şi-i ştia duşmani. Denunţul acestora
nu era, de regulă, luat în seamă. După practicile vremii, judecătorii
aveau dreptul să folosească tortura pentru a obţine „mărturisire“
din partea acuzatului.
Cât de „creştină“ a fost această instituţie se vede şi din faptul
că oricine avea acasă o copie a Bibliei era pasibil de pedeapsa cu
moartea.
În cadrul unei ceremonii foarte elaborate, numită „sermo
generalis“ sau „auto-da-fe“, lumea adunată afla numele celor găsiţi
vinovaţi şi aceştia erau pedepsiţi, cu pedepse variind de la amenzi
şi excomunicare până la închisoare pe viaţă, confiscarea tuturor
averilor sau chiar arderea pe rug. Pentru că învăţătura bisericii le
interzicea clericilor să participe la vărsarea de sânge, cele mai severe
pedepse erau aplicate de reprezentanţii puterii politice locale. (Tot
aşa cum Sinedriul l-a dat pe Domnul Isus pe mâna romanilor.)
Dacă în celelalte provincii Inchiziţia era deasupra tuturor
autorităţilor laice şi nu dădea socoteală decât papei, în Spania, ea
a fost subordonată direct regelui Ferdinand şi reginei Izabela.
Cruzimea pedepselor aplicate în Spania l-a făcut să se revolte chiar
şi pe papa de la Roma.
190
Daniel Brânzei
Bineînţeles că Inchiziţia a fost folosită adesea doar ca paravan
pentru luptele politice şi pentru „aranjarea unor răzbunări
personale.“ Chiar şi cei mai sinceri inchizitori au fost duşi uneori
în eroare de zelul exaltat al turnătorilor vigilenţi şi de exagerările
fanatice ale mulţimii însetate de senzaţii tari. Enciclopedia
Compton spune că:
„Luată ca un tot, Inchiziţia a fost un produs natural şi
logic al vremii. În acele zile, Biserica şi Statul erau unite până
la identificare, iar ereziile erau considerate delicte îndreptate
împotriva amândurora, demne să fie puse la stâlpul infamiei alături
de trădare şi de anarhie.“
Giordano Bruno şi Galileo Galilei (nume cu ecoul Galileii Nou
Testamentale) sunt doar două din personalităţile mai cunoscute
care s-au găsit în şirul celor care au avut mult de suferit de pe urma
Inchiziţiei.
Inchiziţia şi politica „indulgenţelor“ l-au scandalizat din cale
afară pe un călugăr german, numit Martin Luther. Timp de câţiva
ani, el protestase în van condamnând faptul că unii preoţi colindau
ţara şi vindeau „indulgenţe“ (certificate de iertare a anumitor
păcate) pentru bani care se vărsau apoi în visteriile nesătule ale
papalităţii. Luther intuise foarte bine că o astfel de „iertare“
împietrea de fapt inima oamenilor şi permanentiza starea lor de
păcat.
Posibilitatea cumpărării „indulgenţelor“ închidea oamenilor
calea spre adevărata pocăinţă şi iertare. Picătura care a făcut
ca paharul răbdării lui Luther să dea pe afară a fost în special
activitatea scandaloasă a unui călugăr numit Johan Tetzel.
Folosind un limbaj foarte vulgar, Tetzel striga cât îl ţinea gura:
„Am indulgenţe pentru orice păcat. Chiar şi dacă aţi fi necinstit-o
pe fecioara Maria, pot să vă vând iertare. Veniţi şi cumpăraţi!“
Pe data de 31 octombrie 1517, Martin Luther a afişat public
pe uşa bisericii din Wittemberg cele nouă zeci şi cinci de teze din
care s-a născut Reforma, la umbra căreia s-a furişat în societate
„Renaşterea“ (pornită de fapt prin secolul XVI).
191
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Odată cu „Renaşterea“ a revenit în arena publică şi gândirea
filosofică liberă. Atunci, cei care au oftat sub persecuţia
creştinismului se Stat impus întregii societăţi, au „explodat“
în revoluţiile „populare“ şi „democratice“. Dreptul divin ale
aristocraţiilor şi familiilor monarhice a fost contestat şi abolit în
numele dreptului maselor populare majoritare.
Ca termen, „Renaşterea“ aparţine teologiei creştine, dar
numai creştină n-a fost. Aici n-a fost nimic din „naşterea din nou“
propovăduită de Christos. „renaşterea“ umanistă a fost un termen
codificat, însemnând negarea a tot ceea ce a însemnat „creştinism
în lumea Evului Mediu“ şi iniţierea unei reveniri la valorile „precreştine“
ale lumii greceşti şi romane. Chiar şi numirea de „Ev
Mediu“ sugerează sau subliniază „o perioadă de timp aflată între
alte două perioade. În suprastructura socială, numirea de „Ev
Mediu“ simbolizează, o pierdere de timp în Evul dominat de
înţelepciuena creştină. şi necesitatea reluării înţelepciunii păgâne
de odinioară. În politică şi administraţie, locul dinastiilor regale
cu „drept divin“, au reapărut „senatul“ şi parlamentele specifice
„democraţiei din „polisul“ grec şi imperiul roman.
Prin umanism şi socialism, lumea modernă se reorganizează
în structurile europene aşezate pe vatra străvechiului imperiu
roman. Învins temporar de creştinismul viu şi revelat al nădejdii
în Împărăţia care va veni“, Imperiul revine astăzi în forţă, mai
ambiţios şi mai orgolios ca oricând. Scoaterea oricărei referinţe la
moştenirea creştină din Constituţia Europei unite este numai un
exemplu al acestei atitudini intransigente.
Abandonarea Evangheliei revelate, a lăsat mintea oamenilor să
hoinărească iar pe câmpiile Elisee ale filosofiei omeneşti.
În tradiţia Occidentală „filosofii moderni“ sunt cei care au
apărut după Renaştere, dar au activat înainte de secolul XIX,
acoperind deci perioada dintre 1600 - 1800 d. Ch. Această epocă
este adesea împărţită în două subperioade: cea a filosofilor moderni
timpurii şi cea a aşa numitei „filosofii iluministe“. Din prima fac
parte exponenţii a două scoli rivale de gândire: „raţionaliştii“
(Rene Descartes, Baruch Spinoza şi Gottfried Leibniz) şi
192
Daniel Brânzei
„empiriciştii“ (Thomas Hobbes, John Locke, George Berkeley şi
David Hume). Esenţa diferenţelor dintre aceşti gânditori care au
lepădat „revelaţia Scripturilor“, a fost metoda epistemiologică,
metoda de cunoaşterea adevărului. Perioada “iluminismului“
s-a concentrat mai ales asupra aspectelor de etică şi de organizare
politică a societăţii. Ei au întreţinul iluzia că omul este bun din
naştere, dar corupt de mediu şi de lipsa de educaţie. Strădania lor
a fost să schimbe ordinea socială, în aşa fel încât masele populare
rămase în urmă să beneficieze de schimbările calitative aduse prin
„iluminarea cultural ştiinţifică“. Printre promotorii aistei şcopi îi
putem enumera pe: John Locke, Jean-Jacques Rousseau, Voltaire,
Pierre Bayle, Denis Diderot, Adam Smith şi David Hume.
Perioada aşa-numitei „filosofii moderne“ este considerată în
general încheiată cu foarte influenta şi mult răspândita filosofie a
lui Immanuel Kant.
Trecerea de la evul creştin la veacul umanist a reprezentat „un
scenariu mai vital şi mai creator pentru formarea omului universal“
(Zbigniev Brzezinski). Acest „om universal“ (Homo universale),
L-a înlocuit pe Isus Christos ca model de viaţă şi a devenit noul
ideal al umanităţii. Făptura umană a fost aşezată în central noului
univers filosofic, devenind „măsura tuturor lucrurilor“.
În planul trăirilor umane, renunţarea la creştinism şi revenirea
la filosofiile precreştine a însemnat o victorie a „omului exterior“ şi
activ asupra „omului interior“ şi pasiv şi o victorie a raţiunii asupra
credinţei. Deviza „Iluminiştilor“, responsabili atunci şi acum de
majoritatea lucrurilor care se petrec în lume, a fost „La supremacy
de la Rezon“, domnia absolută a raţiunii. Emanuel Kant a încercat
să publice un document de bun simţ numit „Critica raţiunii pure“,
dar glasul lui s-a pierdut repede în noaptea spiritual care se lăsase
lăsat peste omenire.
...măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au
proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au
dedat la gânduri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a
întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înebunit, şi
193
Eclesiastul - chemarea veşniciei
au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană
care seamănă cu omul muritor, ... căci au schimbat
în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi
s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este
binecuvântat în veci! Amin! (Romani 1: 21-25)
Esenţa curentelor filosofice născute după Renaştere a fost
îndepărtarea de Dumnezeu şi încercarea de a crea un om mai bun şi
condiţii mai bune pentru el prin puterile proprii. „Prometeu“, omul
care a furat zeilor focul a devenit emblematic pentru tendinţele
generale, el însuşi fiind doar o replică la scară a maleficului Lucifer
care s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu şi care le-a propus celor
dintâi oameni, Adam şi Eva, o alternativă nesupusă ascultării de
porunca divină.
De la Renaştere şi până astăzi, filosofia şi cultura au trecut prin
câteva etape numite semnificativ:
Iluminism, clasicism, etc., capitalism, socialism, comunism,
post-modernism haotic. Astăzi se lucrează pentru instaurarea unei
„noi ordini mondiale“. Creatura nu mai are răbdare cu Creatorul
si s-a hotărât sa preia idea unei împărăţii a tuturor oamenilor prin
strădanii proprii. La scara planetara, omenirea repetă greşeala
evreilor. Israeliţilor le-a plăcut idea lui Dumnezeu de a-I face o
împărăţie, dar n-au vrut să mai aştepte venirea Împăratului divin,
ci au cerut să li se dea voie să-şi aleagă un împărat dintre ei. Cărţile
împăraţilor sunt cronicile acestor încercări nereuşite.
Vindecaţi de „tratamentul“ robiei babiloniene, evreii n-au mai
vrut niciodată să aleagă un împărat uman. Chiar şi pe Christos
L-au omorât pentru că se făcea, aşa cum a rezumat în batjocură
Pilat “Împăratul Iudeilor“. Eşecul societăţii medieval a fost datorat
tot acestei tendinţe de a avea „împăraţi creştini“ care să conducă
societatea.
194
Daniel Brânzei
195
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Curente filosofice care repetă
experienţele Eclesiastului
„Ce a fost va mai fi, şi ce s-a făcut se va mai face; nu
este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre
care s-ar putea spune: «Iată ceva nou!» de mult lucrul
acela era şi în veacurile dinaintea noastră.“
Eclesiastul 1:9-10
O incursiune în istoria filosofiei ne confirma această părere
a lui Solomon. Oameni care n-au învăţat nimic din păţaniile lor
au fost condamnaţi să le repete pe pielea lor. Societatea modernă
evoluează în limitele cercurilor vicioase descrise de Cercetătorul
de altă dată. Pentru ilustrare, iată câteva scurte caracterizări ale
unor curente filosofice din ultimele veacuri. Îmi place să-i numesc
pe aceşti „căutători“ după adevăr „solomonei“. M-aş bucura şi mai
mult dacă şi ei ar avea o vreme a „întoarcerii“ la Dumnezeu.
Materialul de mai jos este contribuția personală a lui Daniel
Fărcaş, din Oradea, doctor în filosofie, cu studii la Sorbona,
Franța și căruia îi mulţumesc și pe această cale în numele tuturor
cititorilor.
Nihilismul
196
Daniel Brânzei
Termenul nihilism derivă din vocabula latină nihil, care
înseamnă „nimic“. Adepţii acestei opţiuni filosofice susţin că nu
există nimic sau mai precis că nu există nimic dincolo de lumea
noastră vizibilă, palpabilă sau investigabilă prin raţiune; or, că
nimic nu există în sens absolut.
Termenul „nihilism“ a fost monetizat de scriitorul rus Ivan
Sergheevici Turgheniev în romanul Părinţi şi copii (1862), în care
sunt prezente personaje de natură nihilistă, fără ca romancierul
să îşi exprime adeziunea faţă de opţiunea filosofică acestora. Din
punct de vedere istoric, părintele nihilismului este filosoful german
Friedrich Nietzsche (1844-1900).
Nihilismul este însă un curent polimorf, care se manifestă sub
diverse variante şi nuanţe. Iată câteva dintre ele:
Nihilismul ontologic sau metafizic contestă faptul că lumea
există. Altfel spus, în această concepţie, lumea exterioară nu are
decât consistenţa visului (suntem însă tentaţi să credem că ea există,
aşa cum credem că lucrurile şi personajele pe care ni le reprezentăm
în vis sunt reale). Acest tip de nihilism este destul de rar întâlnit în
rândul filosofilor. În schimb, în religie, budismul este o formă de
nihilism ontologic, în măsura în care susţine că lumea este alcătuită
din astfel de fantasme care deturnează sufletul de la preocupările
spirituale; vraja iluziilor de care are parte sufletul trebuie ruptă
pentru ca acesta să ajungă în Nirvana (adică… în Neantul absolut);
Nirvana nu este comparabilă cu paradisul creştin: Nirvana este
vacuitatea absolută şi dispariţia eului individual (personal1).
Doctrina vacuităţii (a lipsei de esenţă a lucrurilor) este aşadar una
din învăţăturile centrale ale gândirii budiste.
O formă particulară de nihilism ontologic este ateismul, care
neagă existenţa unui principiu al existenţei care transcende lumea.
În acelaşi fel, materialismul neagă faptul că există altceva decât
lumea materială (a se vedea materialismul marxist, de pildă).
Cea mai cunoscută formă de nihilism este probabil nihilismul
moral. Nihilismul moral contestă existenţa unor valori etice
1 Desigur, termenul de persoană, specific gândirii creştine, nu caracterizează suficient tradiţia
budistă.
197
Eclesiastul - chemarea veşniciei
absolute. Altfel spus, niciun sistem etic nu este absolut. Dacă
până în secolul al XIX-lea filosofii credeau, fără excepţie, în valori
absolute (Binele, Frumosul, Adevărul), cu Friedrich Nietzsche
valorile sunt puse sub semnul întrebării. Într-o lume în care cei
puternici (stăpânii) îi asupresc pe cei slabi (sclavii), aceştia din
urmă, lipsiţi de forţa de care dispun asupritorii, încearcă să îşi
manifeste superioritatea imaginând sisteme de morală, în care
asupritorii sunt întotdeauna răi (deci inferiori), iar cei asupriţi
sunt, cel mai adesea, buni (deci superiori). În viaţa de apoi, cei
buni (şi asupriţi) vor fi stăpâni, iar cei răi vor fi pedepsiţi (în
acest fel, crede Nietzsche, cei slabi se răzbună simbolic şi deci
imaginar pe asupritorii lor). Aşadar, pentru Nietzsche, valorile
morale (şi, în general, sistemele etice) sunt construcţii teoretice
ale „oamenilor slabi“, care încearcă să îşi compenseze slăbiciunea.
Pentru Nietzsche, creştinismul este cazul exemplar al de „morală
de sclavi“. În general, Nietzsche atrage atenţia asupra faptului
că lumea (universul, deci) este în esenţa sa tragic, pentru că omul
este neputincios în faţa realităţii, în faţa absurdului existenţei,
poeţii tragici greci – Eschil, Sofocle şi Euripide – fiind astfel
dintre puţinii care au avut curajul să recunoască acest tragism
fundamental al lumii (cf. Naşterea tragediei); în schimb, religia (în
special cea creştină) şi filosofia europeană (care crede în ordine,
Bine şi Adevăr) sunt, în concepţia filosofului german, încercări de a
creea iluzia că lumea este ordonată şi că ea are un sens.
Celebra teză a lui Nietzsche „Dumnezeu a murit“ (Gott ist tot),
formulată în volumul Ştiinţa voioasă, contestă nu atât existenţa lui
Dumnezeu, ci relevanţa Dumnezeului creştin, purtător (şi garant)
al valorilor absolute de Adevăr, Bine şi Frumos. Pe urmele lui
Nietzsche, cultura europeană din zilele noastre nu mai caută nici
adevăruri ultime (religiei i se contestă dreptul de a pretinde accesul
la adevăruri absolute), nici frumosul estetic (după nihilism, estetica
s-a acomodat cu urâtul artistic), nici binele moral (ci eventual
binele juridic ori social, care ţine de convenţiile diverselor sisteme
de drept). Nihilismul este, deci, o veritabilă „dezvrăjire a lumii“ (în
urma nihilismului, lumea îşi pierde total aura de mister pe care o
198
Daniel Brânzei
are în ochii celui care o vede drept creaţie a unui Dumnezeu bun şi
atotputernic).
În general, în siajul gândirii lui Nietzsche, se poate vorbi despre
un nihilism axiologic (care neagă nu doar valorile etice, ci, în
genere, orice presupusă valoare absolută), care şi-a făcut apariţia
la începutul secolul al XX-lea. Este vorba aici în special de noile
curente artistice – dadaismul, suprarealismul, cubismul –, care
neagă concepţia tradiţională despre frumos.
Nihilismul gnoseologic (sau cognitiv) susţine că nu putem
cunoaşte adevărurile ultime ale lumii. Nihilismul gnoseologic
îmbracă diverse forme teoretice, ca de exemplu: filosofia pozitivă
(al cărei iniţiator este Auguste Compte, părintele sociologiei, care
considera că religia este forma de cunoaştere care corespunde
„copilăriei“ umanităţii, formă înlocuită în vremurile moderne
de către ştiinţă); agnosticismul este una dintre formele cele mai
răspândite de nihilism; spre deosebire de ateu, care nu crede în
existenţa lui Dumnezeu, agnosticul admite că Dumnezeu poate
să existe şi poate la fel de bine să nu existe, însă oamenii, datorită
capacităţilor lor limitate de cunoaştere, nu vor putea cunoaşte
niciodată dacă Dumnezeu există sau nu.
Citate şi exemple:
Nietzsche: „Dumnezeu a murit“ (Gott ist tot) (cf. Ştiinţa
voioasă, §108 §125).
„Un nihilist este un om care gândeşte despre lume, aşa cum este
ea, că nu ar trebui să fie, iar despre lume, aşa cum ar trebui să fie,
gândeşte că nu există“ (cf. Voinţa de putere, §585, trad. C. Baciu,
Bucureşti, Humanitas, 1999).
Niccolo Machiavelli (1469-1527): „Scopul scuză mijloacele“
(afirmaţia din volumul Principele, devenită celebră, ilustrează
foarte bine relativismul valoric propus de filosofiile nihiliste, deşi
istoric şi cronologic, Machiavelli precede nihilismul cu câteva
secole).
199
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Cubismul în pictură este considerat drept un curent artistic
care a preluat elemente din filosofia nihilistă. Printre cei mai
importanţi reprezentanţi ai cubismului îi menţionăm pe Georges
Braque şi pe Pablo Picasso. Pictura Femeie cu chitară, a lui Braque,
este un exemplu de deconstruire (anihiliare) a imaginii.
Dadaismul, fondat de André Breton, se revendică în mod
explicit de la filosofia nihilistă, constituindu-se ca o veritabilă
negare a artei tradiţionale. Dadaismul este un curent cultural
(literar şi artistic), fondat în 1916, la Zürich, de către poetul
român Tristan Tzara. Dadaismul neagă toate convenţiile artistice,
propunând – în materie de creaţie poetică – dicteul automat. În
pictură, dadaismul este reprezentat de Marcel Duchamp, Francis
Picabia, Ernst Max etc. Cu artiştii dadaişti, arta este redusă la rizibil
şi la absurd, prin resemnificarea unor obiecte industriale sau de
utilitate cotidiană (vezi sculptura lui Marcel Duchamp, Fântâna).
Reprezentanţi şi repere istorice:
Friedrich Nietzsche (1844-1900), teolog, filolog şi filosof
german, este părintele nihilismului. Lucrări principale: Dincolo de
bine şi rău (1886), Aşa grăit-a Zarathustra (1883-1885), Naşterea
tragediei (1872), Voinţa de putere (apărută postum, în 1906).
Mişcarea nihilistă din Rusia a fost o mişcare culturală apărută în
jurul anului 1860. A fost o mişcare contestatară de factură anarhistă,
care se opunea oricărei autorităţi şi practica asasinatul politic
(a se vedea asasinarea ţarului Aleksandr II, în 1881). În această
mişcare îşi are rădăcinile mişcarea Narodnicistă (sau Narodniky).
Imaginea nihilistului rus apare în scrierile romancierilor din sec. al
XIX-lea, precum Turgheniev şi Dostoievski.
Gianni Vattimo (n. 1936). Lucrări principale: Aventurile
diferenţei. Filosofia după Nietzsche şi Heidegger (1980); Sfârşitul
modernităţii: nihilism şi hermeneutică în epoca post-modernă
(1985); După moartea lui Dumnezeu (2006; împreună cu John D.
Caputo).
200
Daniel Brânzei
Thomas J.J. Altitzer (n. 1927) a preluat, în teologie, tema
nihilistă a „morţii lui Dumnezeu“. Lucrări principale: Evanghelia
ateismului creştin (1966); Nouă Evanghelie a ateismului creştin
(2002). O critică a teologiei morţii lui Dumnezeu aşa cum
este ea prezentată de Altizer a fost formulată de John Warwick
Montgomery, în volumul Sinuciderea Teologiei creştine (1970).
În anii ‘80 ai secolului al XX-lea, anumite organizaţii care susţin
muzica heavy metal sau extreme metal se revendică de la filosofia
nihilistă.
Postmodernismul şi poststructuralismul sunt curente
filosofice şi culturale din a doua parte a secolului al XX-lea, care se
află în trena nihilismului lui Nietzsche.
Existenţialismul
Existenţa precede esenţa. Această formulă lapidară este definitorie
pentru o mare parte dintre gânditorii existenţialişti. Ea spune
că, înainte de a fi ceva anume, fiinţa umană este pur şi simplu (adică
există). Mai precis, omul există, dar ceea ce el este cu adevărat (adică
esenţa sa) numai el poate decide. Libertatea lui de alegere îl face pe
deplin responsabil pentru tot ceea ce face şi pentru ceea ce poate el
deveni.
Fondatorul existenţialismului este teologul danez Søren
Kierkegaard (1813-1855), însă dezvoltarea existenţialismului este
dublă. Ea cuprinde, pe lângă existenţialismul creştin, aşa-numitul
existenţialism ateu. O bună parte dintre gânditorii existenţialişti ai
sec. al XX-lea aparţin celei din urmă ramuri.
Gândirea existenţialistă este jalonată de mai multe principii
teoretice definitorii. Iată-le pe cele mai importante :
Mai întâi, este vorba de libertatea de alegere a individului, care
poate decide în mod absolut pentru sine şi care este responsabil
fără excepţie pentru toate alegerile sale. Pentru Kierkegaard,
căderea adamică în păcat, dar şi mântuirea sunt locuri ale exercitării
libertăţii umane. Ca reprezentant principal al existenţialismul ateu,
201
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Jean-Paul Sartre a exprimat această libertate absolută de alegere
proprie omului prin celebra teză după care existenţa precede esenţa:
omul nu este (ceva anume), el poate să fie; omul nu are o esenţă (o
natură prestabilită), ci el îşi decide propria sa identitate.
Apoi, existenţialismul acordă o importanţă deosebită afectivităţii
umane (faţă de filosofiile raţionaliste, care definesc umanitatea
omului cu referire la raţiune sau la intelect). Este vorba de pildă
de angoasă (die Angst) – angoasa existenţială! - care îl defineşte
pe om în raport cu sine însuşi şi mai ales în raportarea omului la
lumea în care trăieşte; existenţialistul nu mai gândeşte lumea, ci el o
simte, el o înţelege afectiv. Angoasa este expresia libertăţii umane de
a fi altceva decât este, de a se auto-defini şi de a-şi construi, în mod
liber, o identitate proprie. Este vorba în egală măsură de angoasa în
faţa neantului, a posibilităţii de a nu (mai) fi. Sugestiv este, în acest
sens, romanul Greaţa, a lui Jean-Paul Sartre, unde greaţa reprezintă
dezgustul în faţa existenţei, dar şi mirarea în faţa acesteia (ceea ce
implică neînţelegerea cauzelor care au produs-o2).
În al treilea rând, angoasa în faţa existenţei generează, pentru
existenţialiştii atei, sentimentul absurdului (asumarea lucidă a
lipsei de sens a lumii). Exemplele cele mai ilustrative sunt oferite
de creaţia literară de factură existenţialistă. De pildă, Albert Camus
vorbeşte despre absurdul muncii la care l-au condamnat zeii pe
Sisif; muncile lui Sisif, absurde în sine, sunt – pentru Camus –
emblema condiţiei umane3. De asemenea, teatrul absurd al lui
Eugene Ionesco şi al lui Samuel Beckett pun în scenă acelaşi absurd
al existenţei umane. Piesa lui Samuel Beckett, Aşteptându-l pe
Godot, este dedicată temei aşteptării a unui anume Godot, personaj
enigmatic. Aşteptarea neîmplinită (Godot nu apare pe scenă)
2 Existenţialismul ateu, al cărui reprezentant este Jean-Paul Sartre, refuză explicaţia creaţionistă a
lumii, dar şi ideea unei forţe transcendente fondatoare.
3 În mitologia greacă, Sisif demască una dintre aventurile extraconjugale ale lui Zeus (zeul suprem
în mitologia greacă), care a răpit-o pe Egina, fiica lui Asopos. Pedeapsa pe care a primit-o pentru
această îndrăzneală a fost aceea de a rostogoli o piatră înspre vârful unui munte, pentru ca, ajunsă
în vârf, să se rostogolească din nou la vale, Sisif urmând să reia de la început întreaga caznă.
Pentru Camus, „muncile lui Sisif “ sunt simbolul absurdului vieţii umane, a omului care sfidează
orice poruncă divină. Totuşi, Camus crede că omul trebuie să îşi găsească fericirea sumând
absurdul şi sfidându-i pe zei.
202
Daniel Brânzei
descrie condiţia umană, absurdă în afara revelaţiei (aşteptarea lui
Godot ar putea fi aşteptarea lui Dumenzeu (God).
Ca orice curent filosofic, existenţialismul nu este o mişcare
omogenă. Aşa cum am arătat, distingem două linii mari de
dezvoltare existenţialiste. Prima, este existenţialismul creştin,
care vorbeşte despre libertatea umană de a alege şi despre
responsabilitatea faţă de alegerile personale înaintea lui
Dumnezeu; despre absurdul vieţii omului căzut şi despre nevoia
de mântuire prin Christos; despre importanţa „saltului credinţei“.
Reprezentanţii principali ai existenţialismului creştin sunt: Søren
Kierkegaard (protestant), Miguel de Unamuno, Gabriel Marcel
(ambii catolici), dar şi o serie de teologi protestanţi de factură
liberală (Paul Tillich, Paul Ricoeur).
Cealaltă linie de dezvoltare existenţialistă este cea atee,
reprezentată în principal de Albert Camus şi Jean-Paul Sartre.
Citate
Albert Camus: „Omul e singura creatură ce refuză să fie ceea
ce este“ (cf. Omul revoltat, 1951, trad. L. Holuţă, Sophia, 1994, p.
19).
„Dacă Dumnezeu există, totul depinde de El, şi noi nu putem
face nimic împotriva voii Sale. Dacă nu există, atunci totul depinde
de noi“ (cf. Mitul lui Sisif).
„Lupta însăşi cu înălţimile este destul ca să umple o inimă de
om. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit“ (cf. Mitul lui Sisif).
Emil Cioran: „– Ce faceţi de dimineaţă până seara? – Mă
suport“ (cf. Despre neajunsul de a te fi născut, trad. F. Sicoie,
Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 42).
„În orice parte ai apuca, nu dai decât de Dumnezeu“ (cf.
Amurgul gândurilor, Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 164).
„Inima lui Iisus a fost perna creştinilor. Ah! cum îi înţeleg pe
acei mistici ce doreau a adormi pe ea!... Dar îndoielile nu mă pot
duce mai departe de umbra inimii Lui! Singurul meu adăpost sunt
umbrele cereşti“ (cf. Lacrimi şi sfinţi, Bucureşti, Humanitas, 1995,
p. 9).
203
Eclesiastul - chemarea veşniciei
„Nu există niciun mijloc de a demonstra că e de preferat să fii
decât să nu fii“ (cf. Demiurgul cel rău, trad. I. Bădescu, Bucureşti,
Humanitas, 1996, p. 126).
Reprezentanţi şi repere istorice:
Søren Kierkegaard (1813-1855) este părintele existenţialismului.
Teolog protestant, Kierkegaard a rămas interesat, în toate
scrierile sale, de existenţa umană în orizontul revelaţiei. Scrierile
sale reprezentative sunt: Sau… sau… (1843); Teamă şi cutremurare
(1843); Fărâme filosofice sau Un pic de filosofie (1844); Conceptul de
angoasă (1844); Şcoala creştinismului (1850).
Franz Kafka (1883-1924) este un scriitor de limbă germană
de origine evreiască, născut la Praga în vremea în care Cehia făcea
parte din Imperiul Austro-Ungar. Operele sale principale sunt:
Procesul (1912); Metamorfoza (1915).
Gabriel Marcel (1889-1973) este un existenţialist creştin, de
nuanţă catolică. Dintre volumele sale amintim: Jurnal metafizic
(1927); Homo viator (1945); Omul problematic (1955).
Martin Heidegger (1889-1976). Filosof german, Heidegger
este fondatorul fenomenologiei existenţialiste. Opera sa principală
este Fiinţă şi timp (1927). A influenţat o serie de teologi ai secolului
al XX‑lea, precum Rudolf Bultmann (1884-1976) şi Paul Tillich
(1886-1965), dar şi pe teologul catolic Karl Rahner (1904-1984).
Albert Camus (1913-1960) este filosof, eseist şi romancier
francez. Romanele sale principale sunt: Străinul (1942); Ciuma
(1947); Căderea (1956). Opera sa teoretică include câteva eseuri
celebre, precum Mitul lui Sisif (1942) şi Omul revoltat (1951).
Eugene Ionesco (1909-1994), născut la Slatina, este cunoscut
în principal pentru opera sa dramatică. Este unul din reprezentanţii
cei mai notorii ai „teatrului absurdului“. Opere principale:
Cântăreaţa cheală (1951); Lecţia (1951); Scaunele (1952); Ucigaş
fără simbrie (1959); Rinocerii (1959); Regele moare (1962).
204
Daniel Brânzei
Samuel Beckett (1906-1989) este un dramaturg de origine
irlandeză. Este cunoscut în primul rând pentru piesa Aşteptându-l
pe Godot (1952), scrisă în limba franceză.
Emil Cioran (1911-1955) este un gânditor existenţialist de
origine română, stabilit la Paris. A scris: Lacrimi şi sfinţi (1937);
Tratat de descompunere (1949); Silogismele amărăciunii (1952);
Ispita de a exista (1956); Demiurgul cel rău (1969); Despre
neajunsul de a te fi născut (1973).
Materialismul
Materialismul este doctrina filosofică care susţine că nu există
decât materia şi că întreaga realitate constă în transformări ale
materiei. Altfel spus, dincolo de lumea materială, cognoscibilă
prin cele cinci simţuri şi analizabilă raţional, nu mai există nimic;
existenţele spirituale – suflet, îngeri, Dumnezeu etc. – sunt negate
în mod vehement de filosofii materialişti. Din acest motiv, se
consideră că materialismul se află în antagonism cu idealismul
(opţiune filosofică care consideră că principiile ultime ale lumii
sunt de natură nematerială, ideală, raţională sau chiar spirituală).
Primele forme de materialism sunt atestate la câţiva filosofi
presocratici, precum Leucip şi Democrit, care credeau că lucrurile
sunt compuse din atomi4 (adică din entităţi indivizibile, ultime).
Alţi gânditori presocratici greci credeau că întregul univers este
transformarea unei singure materii primordiale, precum apa
(pentru Thales din Milet) sau focul (pentru Heraclit din Efes).
Materialismul atomist al lui Leucip şi Democrit a fost preluat,
în epoca elenistă, de către Epicur. Pentru că omul este o fiinţă
materială, moartea sa înseamnă dezintegrarea trupului, motiv
pentru care, crede Epicur, omul nu trebuie să se teamă de sfârşitul
vieţii; în plus, pentru Epicur, teama de moarte are două cauze
principale: ideea existenţei zeilor şi cea a nemuririi sufletului.
Epicur nu contestă existenţa zeilor, dar crede că aceştia sunt fiinţe
4 Termenu „atom“ nu are, la filosofii greci, sensul pe care îl va cunoaşte în fizica modernă.
205
Eclesiastul - chemarea veşniciei
materiale, imense, dar şi muritoare (tocmai pentru că sunt fiinţe
materiale); cât despre suflet, acesta nu poate fi nemuritor – crede
Epicur –, pentru că sufletul nu poate fi decât material şi se destramă
odată cu trupul. În consecinţă, afirmă Epicur, nu trebuie să ne
temem de moarte. Ideile lui Epicur au fost preluate, în literatura
latină, în poemul Despre natură, al lui Lucreţiu. Cu epicurianismul,
intră pe scena ideilor filosofiile hedoniste, care afirmă că scopul
vieţii este plăcerea (hedone înseamnă în gr. „plăcere“).
Karl Marx este cel dintâi reprezentant marcant al
materialismului modern. Este vorba, la el, de un materialism istoric
sau dialectic pentru că, alături de contestarea oricărui principiu
transcendent, divin şi spiritual al lumii, Marx face din om un
făuritor de istorie: omul transformă istoria prin muncă; în plus,
întreg angrenajul istoriei este pus în mişcare de lupta de clasă
(lupta dintre clasa celor oprimaţi şi clasa opresorilor). Altfel spus,
istoria este rezultatul luptei de clasă pentru deţinerea mijloacelor
de producţie (adică are în vedere mobiluri exclusiv materiale). În
numele materialismului pe care îl practică, marxismul se constituie
drept un adversar al oricărei credinţe religioase.
Desigur, în ştiinţele vieţii, corespondentul luptei de clasă este
lupta pentru supravieţuire, responsabilă – în biologia lui Darwin
– de evoluţia speciilor de la forme de organizare biologică simple
la forme mai complexe. Aşadar, darwinismul încearcă să explice
materialist apariţia şi dinamica vieţii.
Mai recent, prin extensie, consumerismul din societatea
contemporană poate fi considerat o formă de materialism, în
măsura în care valorile sunt redefinite în funcţie de posesiunile
pecuniare şi... materiale. Materialismul consumerist reprezintă un
o nouă formă de hedonism.
Citate
Epicur: „Obişnuieşte-te cu ideea că moartea nu este nimic
pentru noi, pentru că orice bine şi orice rău constau în senzaţie şi
pentru că moartea este suprimarea senzaţiilor noastre“ (cf. Scrisoare
către Meneceu).
206
Daniel Brânzei
„(…) plăcerea este începutul şi sfârşitul vieţii fericite. (…)
nu înţelegem prin aceasta plăcerile desfrâului, nici cele legate
de bucuria materială, (...) plăcerea pe care o avem în vedere este
caracterizată de absenţa oricărei suferinţe corporale şi a tulburărilor
din suflet“ (cf. Scrisoare către Meneceu).
Karl Marx: „Religia este suspinul creaturii oprimate, inima unei
lumi fără inimă, tot aşa cum este spirit al unei condiţii fără spirit.
Este opiu pentru popor (Die Religion... ist das Opium des Volkes).
Abolirea religiei ca fericire iluzorie a poporului este necesară pentru
fericirea lui reală“ (cf. Contribuţii la critica filosofiei dreptului a lui
Hegel).
Reprezentanţi şi repere istorice
Leucip (460-370 î. Chr.) este fondatorul materialismului
atomist grec.
Democrit din Abdera (460-371 î. Chr.) este un alt atomist
grec. Din scrierile lui Democrit, ca şi din cele ale lui Leucip, ni s-au
transmis doar câteva fragmente (în general, citate din scrierile unor
autori târzii).
Epicur (342(341-270) reia atomismul lui Leucip şi Democrit,
formulând consecinţele etice ale acestuia. Dintre scrierile lui ne-au
rămas doar trei scrisori, deosebit de importante pentru înţelegerea
hedonismului epicurian: Scrisori către Herodot, Scrisori către Pytocle
şi Scrisoare către Meneceu.
Lucreţiu (98-54 î. Chr.) este un scriitor latin de inspiraţie
epicureică, autor al poemului filosofic Despre natură (De rerum
natura).
Karl Marx (1818-1883) este un filosof şi economist german,
fondator al materialismului modern. Marxismul stă la baza
filosofiilor politice socialiste şi comuniste. Şi-a obţinut doctoratul
cu o teză despre materialismul grecesc (Diferenţe între filosofia
naturii la Democrit şi Epicur). Lucrarea sa de referinţă este
Capitalul.
207
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Friedrich Engels (1820-1895) este un gânditor socialist
german şi prieten al lui Karl Marx, împreună cu care a publicat, în
1848, Manifestul partidului comunist.
Adaug materialului produs de Daniel Fărcaş o scurtă prezentare
a „Fatalismului“.
Fatalismul
Dicţionarul defineşte această concepţie astfel: FATALISM s. n.
concepţie filozofică sau religioasă potrivit căreia totul în lume şi în
societate, întreaga desfăşurare istorică a evenimentelor, a vieţii este
predeterminată de o forţă implacabilă. (fr. fatalisme)
Fatalismul este felul omului leneş de a accepta evitabilul.
Atunci când vorbim despre libera voinţă sau despre puterea
voinţei umane înţelegem că există diverse teorii referitoare la
cosmologie şi antropologie pe care le‑am putea aduna sub titlul
„determinism“. În principal, determinismul învaţă că deciziile pe
care le iau fiinţele umane, decizii despre care am crede că izvorăsc
din propriile noastre dorinţe şi din propriile noastre alegeri, sunt
de fapt determinate de ceva din afara noastră. Determinismul pur
naturalist neagă orice realitate a liberei voinţe umane.
Auzim despre diverse forme de determinism menţionate şi
discutate în conversaţii. Una dintre ele este „fatalismul“. Nu cred că
există prea multe persoane, poate nici una, în societatea noastră de
azi care să creadă în fatalism în sensul lui clasic. Termenul „fatalism“
vine din mitologia antică în care erau prezentate, pe lângă zei, zeiţe,
muze şi aşa mai departe, şi „ursitoarele“, nişte zâne capricioase
şi neastâmpărate care torturau fiinţele umane fără să le ceară
acordul. De acolo a venit ideea de soartă neîndurătoare, stabilită
mai dinainte, peste care nimeni nu are vreun control. Ideea de
âarma, soartă sau destin este ceva ce unii oameni spun că e hotărâtă
de mersul stelelor pe cer, cum ar spune astrologii. Dispoziţia ta,
comportamentul tău, succesul tău în ziua de azi este hotărât de
208
Daniel Brânzei
conjuncţia planetelor una cu cealaltă şi de semnul naşterii tale. În
fiecare zi, oamenii citesc horoscoapele care apar în ziare ca să vadă
ce le pregăteşte soarta pentru următoarele 24 de ore. Însă aceasta
e o formă naivă de determinism care învaţă că soarta sau destinul
nostru e hotărât de stele sau de spirite neastâmpărate şi diabolice,
sub-zeităţi care se joacă cu vieţile noastre.
Forme mai sofisticate de determinism sunt acelea referitoare
la concepţia mecanicistă despre univers, care argumentează că tot
ce se întâmplă în univers se întâmplă în conformitate cu cauze
naturale fixe care operează asemenea unei maşini. Acestea lucrează
implacabil iar noi suntem, ca să spunem aşa, victimele acestor
factori fizici care ne determină existenţa. Chiar şi gândurile noastre,
sentimentele noastre, speranţele noastre, toate pot fi reduse, într‑o
analiză finală, la reacţii chimice care au loc în trupurile noastre sau
la influenţa hotărâtoare pe care o are societatea din jurul nostru.
Ne amintim de cartea lui Menninger, scrisă cu câţiva ani în
urmă şi intitulată „Ce s‑a întâmplat cu păcatul?“ La scurtă vreme
după publicarea cărţii, un binecunoscut avocat a prezis că în
viitorul apropiat uciderea nu va mai fi considerată o crimă din
cauza opiniei predominante care spune că oamenii acţionează pe
baza unor modele comportamentale care sunt rezultatul unor
forţe fixe ce le modelează personalitatea, a influenţei mediului
în care trăiesc, a influenţei familiei, şi nimeni nu mai poate fi
considerat responsabil pentru faptele lui pentru că nimeni nu e cu
adevărat liber. Dacă pedepseşti pe cineva pentru o crimă, fie aceasta
ucidere sau furt sau orice altceva, înseamnă să tragi acea persoană
la răspundere şi să presupui că ea poate să răspundă, are ceva de
spus în această privinţă şi nu e doar purtată de vântul şansei. Ideea
că vieţile noastre sunt controlate de şansă este o altă idee foarte
apropiată de determinism, oricât ar părea de iraţional acest lucru,
din moment ce ştim că nu există şansă. şansa nu are nici o putere
pentru că nu are fiinţă.
Însă această idee a determinismului fizic a câştigat un avans
considerabil în gândirea societăţii noastre, fapt ce se datorează în
mare măsură ştiinţelor comportamentale şi într‑o măsură mai
209
Eclesiastul - chemarea veşniciei
mică este rezultatul influenţei lui B.F. Skinner, care a scris o carte
de succes intitulată „Dincolo de libertate şi demnitate“, în care el
ne spune că trebuie să ne lepădăm de orice iluzie de libertate reală
pentru că suntem rezultatul net al coliziunii atomilor ce are loc
fizic şi deterministic împrejurul nostru. Trebuie să renunţăm la
iluzia de demnitate pe care o avem atunci când ne gândim la noi
înşine ca având vreo influenţă determinantă asupra rezultatului
destinelor sau vieţilor noastre. Desigur, una din ironiile lucrării
lui Skinner este faptul că şi‑a făcut timp să scrie o carte în care
încearcă să îi convingă pe oameni că gândirea lor este determinată
de ceea ce mănâncă, de compoziţia lor biologică, nu de răspunsul
la argumente logice. şi totuşi, el a încercat să ofere un argument
logic pentru a‑i convinge pe oameni că ei nu au fost niciodată
convinşi de argumente logice, lucru ce constituie o contradicţie şi
se prăbuşeşte sub propria povară. Aşa cum se exprima un critic al
lui Skinner, spunând: „Singurul lucru care este dincolo de libertate
şi demnitate este sclavia şi înjosirea.“
Şi totuşi, aceasta e concluzia la care au ajuns mulţi oameni.
Aceea că libera voinţă este o iluzie în lumina forţelor materiei care
ne controlează destinele. Iar acestea sunt forţe impersonale. Forţele
naturii, fără vreo referire la Dumnezeu. Libera voinţă este o iluzie.
E un fel de speranţă irealist de optimistă că avem vreo semnificaţie.
Pentru că e greu să ne imaginăm că fiecare decizie pe care o luăm
a fost hotărâtă mai dinainte de cauze naturale şi că noi nu suntem
liberi cu adevărat, nu avem nici o influenţă asupra propriilor noastre
vieţi. În felul acesta suntem reduşi la simple lucruri, nu mai suntem
persoane care acţionează şi aleg, ni se ia orice speranţă de demnitate.
Dar, aşa cum am spus, sunt unii în cultura noastră care sunt gata să
facă acest pas, fiind convinşi că suntem victimele determinismului
naturalist. Vom privi în următoarea sesiune la relaţia dintre această
concepţie şi determinismul sau hotărârea lui Dumnezeu, la modul
în care Dumnezeu se relaţionează la deciziile pe care le luăm.
Steven Cahn: „Fatalism este teza conformă căreia «legea
logicii» este suficientă ca să demonstreze că omul nu are voinţă
liberă, suficientă să arate că singurele fapte pe care le poate face
210
Daniel Brânzei
omul sunt tocmai faptele pe care le face, nu altele, că singurele
evenimente la care poate participa sunt tocmai cele la care participă
şi că singurele evenimente pe care le poate el împiedica sunt cele
care oricum nu erau sortite să se întâmple.“
Reprezentanţi şi repere istorice
Una din lucrările de referinţă în acest domeniu este „Fatalisme
et Liberté Dans L’Antiquité Grecque: Recherches sur la Survivance
De L’Argumentation Morale Antifataliste De Carneade Chez
Les Philosophes Grecs et les Théologiens Chrétiens des Quatre
Premiers Siècles, scrisă de Dom David Amand. O analiză a acestei
cărţi a apărut în The American Historical Review, Vol. 52, No. 2
(Jan., 1947), pp. 300-301, Arthur Darby Nock
Postmodernismul şi postmodernitatea
Postmodernismul este, şi el, o formă de nihilism. De altfel,
gânditorii postmoderni se revendică de la Nietzsche. Este,
la origine, un curent filosofic, însă cu extensii importante în
domeniul creaţiei literare, în arta plastică, în arhitectură etc. În
schimb, termenul „postmodernitate“ (mai abstract şi mai general
decât „postmodernism“) sau „modernitate târzie“ desemnează o
perioadă istorică care caracterizează vremea noastră, şi extinsă de
unii în urmă până la finele celui de-al Doilea Război Mondial5.
Termenul „postmodernism“ a fost folosit pentru prima oară în
1949, dar începe să fie folosit în mod curent abia din 1979, odată
cu apariţia volumului Condiţia postmodernă, a filosofului francez
Jean-François L’otard.
Iată principalele caracteristici ale postmodenităţii:
5 Totuşi, ca epocă istorică, postmodernitatea nu desemnează în mod propriu decât Europa
occidentală, Statele Unite ale Americii şi alte state capitaliste ale lumii. Europa de Răsărit, intrată
la sfârşitul Războiului sub dictatura comunistă, rămâne înţepenită în mentalitatea utopiilor
moderne.
211
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Mai întâi, postmodernismul polemizează cu orice încercare de
a oferi o imagine globală asupra existenţei şi asupra sensului lumii.
Aşadar, orice viziune globală şi coerentă despre lume trebuie să
fie supusă deconstrucţiei. Marile sisteme metafizice şi religioase
(denumite tehnic mari naraţiuni sau meta-naraţiuni) ar trebui să
lase acum locul diversităţii de perspective personale, individuale
asupra lumii, care poartă numele tehnic de micronaraţiuni (adică
naraţiuni personale); altfel spus..., fiecare cu povestea lui. În acest
fel, omul nu se mai simte parte a unui angrenaj ordonat, a unei
lumi coerente şi a unei istorii universale, începută cu Creaţia şi
care se derulează către împlinirea sa escatologică; el este acum
protagonistul propriei sale poveşti („naraţiuni“), care începe cu el
însuşi şi se termină tot cu el.
Consecinţa directă a acestui fapt este ideea că nu există un
singur adevăr, ci că adevărul este multiplu. Altfel spus, fiecare om
are dreptul şi capacitatea de a asuma drept adevărată o anumită
concepţie despre lume şi viaţă sau o anumită religie; mai mult,
poate să-şi creeze propria sa doctrină religioasă. Iată de ce, mişcarea
New Age – formă recentă de sincretism –, care admite cu uşurinţă
elemente de spiritualitate din toate religiile şi culturile, poate trece
drept formă de religiozitate proprie postmodernităţii. Mai adăugăm
faptul că ecumenismul în formele sale cele mai recente, întemeiate
pe ideea că unitatea religioasă se poate realiza în ciuda diferenţelor
doctrinare ale diverselor religii şi confesiuni, este alimentat
de aceeaşi gândire postmodernă. În acest fel, ca nihilismul lui
Nietzsche, gândirea postmodernă corodează valorile tradiţionale:
nu mai există, pentru postmodern, Bine suprem (ci doar binele
individual), nici Adevăr absolut (ci doar adevăruri particulare şi
circumstanţiale), nici Frumos absolut (gustul individual este măsura
ultimă a valorilor estetice); şi nici Revelaţie unică şi imuabilă...
În acest fel, în al treilea rând, privat de valori comune cu
semenii săi, omul postmodern se regăseşte singur; individualismul
şi derelecţiunea (însingurarea) sunt tuşe necesare ale portretului
omului postmodern.
212
Daniel Brânzei
Rămas singur, deposedat de credinţa în adevăruri absolute, fără
nădejde în viaţa de după moarte, omul postmodern îşi trăieşte viaţa
pentru aici şi acum. Consumerismul, interesul exagerat pentru
consum şi pentru cumpărături, este singura preocupare constantă
a sa. Psihologia reclamei, care inoculează împreună cu informaţiile
despre un produs şi interesul exagerat pentru plăcere şi pentru
satisfacerea nevoilor individuale, face din postmodernism o formă
de hedonism6.
În ciuda neconcordanţelor clare dintre învăţătura Bibliei
şi postmodernism, o serie de teologi au încercat să adapteze
postmodernismul la teologia creştină. Îi amintim aici pe teologul
american John D. Caputo (n. 1940) şi pe teologul britanic John
Milbank.
(Adaug excelentei prezentări a lui Daniel Fărcaş despre
postmodernism câteva contribuții adunate din alți autori.
„Postmodernismul“ despre care se vorbeşte atâta în ultima
vreme, la fel ca şi socialismul şi comunismul, este o formulă politică
plantată tot în doctrina materialistă. Şi se vede cât colo că Uniunea
Europeană, fundamentată pe o astfel de doctrină materialistă şi
ateistă, lipsită de suflet şi plină de vidul orgoliului ca Diavolul
însuşi, este un fel de nou Babilon prin care omenirea (modernă)
vrea să uzurpe atributele lui Dumnezeu.
Incursiunile oamenilor de după Evul Mediu, declarat pe
nedrept „creştin“ şi în batjocură „întunecat“, repetă astăzi
incursiunile păgubitoare făcute odinioară de genialul Solomon. Iată
de ce, o reactualizare a acestei cărţi şi o popularizare a spovedaniei
Eclesiastului este poate cea mai bună metodă de apologie şi
evanghelizare creştină în societatea postmodernistă contemporană.
„Totul merge, totul este îngăduit“ în căutarea fericirii
şi împlinirii personale şi „lipsa de adevăruri absolute“ sunt
6 Afirmaţia bogatului căruia i-a rodit ţarina rezumă foarte bine întregul hedonism consumerist
propriu omului postmodern: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te,
mănâncă, bea şi veseleşte-te!“ (Luca 12:19)
213
Eclesiastul - chemarea veşniciei
extraordinar de asemănătoare cu principiile păguboase care au
caracterizat rătăcirile Eclesiastului.
La baza vieţii creştine, de două ori milenară, se află Revelaţia
dumnezeiască primită prin Însuşi Domnul nostru Isus Christos,
Mântuitorul lumii, Care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“
(Ioan 14,6). Iar această Revelaţie „rămâne aceeaşi peste veacuri,
până la sfârşitul lumii, fiindcă ea nu se schimbă, aşa cum nu se
poate schimba persoana lui Christos Dumnezeu“.
În schimb, noul mod de viaţă la care ne invită
„postmodernismul“ se fundamentează pe o „concepţie autonomă“
faţă de lume, adică a unei lumi (fără Dumnezeu) care-şi are
centrul de gravitate în ea însăşi - vădită îndeosebi în procesul de
secularizare. Adică o lume autonomă, cu o cultură autonomă,
care nu mai are în centrul ei pe Dumnezeu, ci omul. O civilizaţie
europeană nouă, bazată pe o legislaţie cu un pronunţat caracter
antropocentric ce nu manifestă nici un interes pentru viaţa
spirituală a omului, pentru sufletul lui, pentru mântuirea lui.
Concepţia autonomă îşi are rădăcinile în cultura apuseană
actuală, care, la rându-i, are o bază creştină, dar, începând cu
Secolul Luminilor, s-a reconstruit centrată pe om, înlocuindu-L
pe Dumnezeu cu creatura. Această cultură s-a impus pe scena
europeană în conflict cu teologia apuseană, emancipându-se de sub
tutela ei. Caracteristicele ei mai importante sunt:
- autonomia raţiunii umane ca raţiune liberă de orice
constrângere exterioară. Prin raţiune se înţeleg mijloacele analitice
şi matematice prin intermediul cărora fiinţa umană poate ajunge
la o completă înţelegere a realităţii şi o deplină stăpânire asupra
naturii în toate formele ei. Raţiunea nu se pleacă înaintea altei
realităţi decât aceea a experienţelor. Nici Revelaţia divină, nici
vreo tradiţie, oricât de veche şi nici o dogmă nu are dreptul să se
interpună pe calea exerciţiului ei liber;
- consideră religia ca o problemă particulară a fiinţei umane.
Religia este definită ca o afacere de ordin privat. Între Evanghelie şi
cultură nu există dialog. În sfera publică, cuvântul decisiv nu-l mai
are religia, ci ştiinţa. Religiile sau confesiunile individuale pot avea
214
Daniel Brânzei
valoare numai pentru cei care le respectă ca atare, însă pretenţia
pentru adevăr în sfera publică o poate avea numai ştiinţa. Aceasta
pentru că ştiinţa nu lucrează cu deducţii scoase din Revelaţia divină,
ci prin observarea fenomenelor şi prin inducţie din rezultatul
observaţiilor. Fiindcă ştiinţa nu se bazează pe opinii subiective ca
religia, ci doar pe analize obiective, unde matematica joacă un rol
esenţial;
- tendinţa ei de a transforma paradisul ceresc într-un paradis
pământesc, capabil să asigure prosperitatea şi bunăstarea omului.
Convins că raţiunea şi ştiinţa îi vor permite să stăpânească natura,
lumea nu mai apare ca un dar al lui Dumnezeu din cer, ci rezultatul
triumfului final al ştiinţei şi omului pe pământ. Prin emanciparea
spiritului uman de presiunea dogmei, tradiţiei sau superstiţiei
se poate ajunge la o creştere a cunoştinţei şi la o dezvoltare a
tehnologiei care va duce la împuţinarea suferinţei în lume, la
ameliorarea condiţiilor de viaţă ale omului, la o viaţă decentă şi
civilizată.
Cultura occidentală este ca fluviul unei civilizaţii hrănite de
doi tributari majori, unul venind din Palestina, iar celălalt din
Grecia. Evreilor le datorăm păstrarea şi dezvoltarea ideii despre
un Dumnezeu personal care ne-a stabilit limitele existenţei
prin revelarea unui con moral precis. În cuvintele Papei Pius al
XI: „Când este vorba despre spiritualitate, suntem toţi semiţi“.
Grecilor şi romanilor le datorăm tradiţiile umaniste care nu
produs o civilizaţie care a unificat vatra occidentală şi la care am
revenit după Renaştere în literatură, artă, politică şi administraţie.
Acest şuvoi a încurajat foarte mult cercetarea ştiinţifică. Lumea
vestului este deci în esenţă iudeo-creştină în spiritualitate, dar
greacă şi romană în filosofie, tehnologie şi organizarea politicoadministrativă.)
Reprezentanţi şi repere istorice
Jean-François L’otard (1924-1998) este un gânditor francez de
stânga. Lucrarea sa principală este Condiţia postmodernă – Raport
asupra cunoaşterii (1979).
215
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Michel Foucault (1926-1984) este un filosof, istoric şi sociolog
francez. Este autor al volumelor: Istoria nebuniei în epoca clasică
(1961); Cuvintele şi lucrurile. O arheologie a ştiinţelor umane
(1966); A supraveghea şi a pedepsi (1975). Scrierile sale sunt
profund marcate de gândirea lui Nietzsche.
Jacques Derrida (1930-2004) este unul dintre cei mai
importanţi gânditori postmoderni francezi. Opere principale:
Despre gramatologie (1967); Vocea şi fenomenul (1967); Scriitură şi
diferenţă (1967).
Richard Rorty (1931-2007) este cel mai notabil gânditor postmodern
american. A devenit celebru graţie volumului său de debut,
Filosofia şi oglinda naturii (1979).
Bibliografie:
Benet, William Rose, The Reader’s Encyclopedia, New York,
Thomas Y. Crowell Company, 1956.
Hersch, Jeanne, Mirarea filozofică. Istoria filozofiei europene,
Bucureşti, Humanitas, 1994, trad. Drăgan Vasile.
Cărtărescu, Mircea, Postmodernismul românesc, Bucureşti,
Humanitas, 1999.

Leave a comment and / or appreciate the article!

CLICK HERE :» http://www.radio-elshaday.de/

CLICK HERE :» http://www.radio-megapower.de/

CLICK HERE :» http://christliche-radiosender.blogspot.com/

CLICK HERE :» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/

Posted by: Daniel Ioan Notar *DJ_DANY*