Eclesiastul - chemarea veşniciei Creştinism şi filosofie

Eclesiastul - chemarea veşniciei
Creştinism şi filosofie

Ca speculaţie teoretică, filosofia a apărut la câteva secole după
Solomon, în lumea greacă şi romană. Apostolul Pavel îi găseşte pe
atenieni fascinaţi cu filosofia şi religia (Faptele Apostolilor 17).
Discursul rostit de el pe Areopagul filosofilor greci este o veritabilă
proclamaţie a creştinismului într-un cadru ostil şi osificat într-un
păgubos complex de superioritate.
Prin răspândirea Evangheliei, Biserica a devenit „stâlpul şi
temelia adevărului“ (1 Timotei 3:15), iar filosofiile au fost, dacă
nu de-a dreptul interzise, cel puţin descurajate. Întoarcerile la
Dumnezeu au fost însoţite de lepădarea căutărilor speculative
păgâne de până atunci:
„Numele Domnului Isus era proslăvit. Mulţi din
cei ce crezuseră veneau să mărturisească şi să spună ce
făcuseră; şi unii din cei ce făcuseră vrăjitorii şi-au adus
cărţile şi le-au ars înaintea tuturor: preţul lor s-a socotit la
cincizeci mii de arginţi. Cu atâta putere se răspândea şi se
întărea Cuvântul Domnului.“
(Faptele Apostolilor 19:17-20)
A urmat apoi ruşinoasa vreme a „creştinismului de stat“ în
care,ww dintr-o religie persecutată, creştinismul a primit statutul
de religie privilegiată şi dreptul de a persecuta orice dizidenţă
de la învăţătura şi tradiţia Bisericii. În loc să se roage şi să aştepte
182
Daniel Brânzei
venirea Împărăţiei lui Dumnezeu, aşa cum scrie în „Tatăl nostru“,
Biserica s-a grăbit să „instaureze“ ea pe pământ şi să o administreze
până la revenirea lui Christos. Papa de la Roma s-a autoproclamat
„locţiitorul lui Christos“. Încreştinarea s-a făcut prin convingere,
dar şi prin constrângere. Orice nealiniere la linia oficială a
Bisericii devenită prin concubinajul cu statul „Împărăţie“ a fost
aspru pedepsită. Printre cei persecutaţi şi chiar ucişi s-au aflat şi
unii dintre cei mai buni creştini din toate timpurile. Păcatul lor?
Îndrăzneala de a critica abuzurile aparatului ierarhic al Biserici
de Stat şi dorinţa de a păstra creştinismul separat de „tradiţiile“
omeneşti adăugate prin edicte şi bule papale. Ele sufocau
spiritualitatea sub mormanul formalismului ridicat la rang de
virtute. În loc să aşeze Biblia ca putere absolută, creştinismul de
Stat a dat puterea absolută în mâinile oamenilor cu rang ierarhic,
iar, după cum se ştie, puterea absolută corupe în mod absolut.
Creştinismul de Stat a făcut greşeala de a încerca să instaureze
împărăţia lui Christos pe pământ fără să-L mai aştepte pe Christos
să o facă El însuşi. Rezultatul a fost dezastruos. În ciuda câtorva
lucruri meritorii, recuperate acum de istorie, Evul Mediu (40
- 1600 d.Ch.) a fost o epocă confuză în care Biserica a învăţat să
se descurce şi fără Biblie, iar creştinismul semăna din ce în ce mai
puţin cu Christos.
Filosofii Evului Mediu au fost în covârşitoarea lor „teologi“.
Pe atunci, teologia era considerată „regina ştiinţelor“, iar
absolvenţii de la teologie erau primii care primeau diplomele
în cadrul ceremoniilor de sfârşit de an. Geloşi pe „popii“ care
purtau solemnele robe negre, absolvenţii celorlalte discipline din
cadrul universităţilor au cerut să li se dea voie şi lor să poarte nişte
haine asemănătoare. Şi aşa s-a păstrat până astăzi obiceiul ca toţi
absolvenţii universitari să poarte în cadrul ceremoniilor ... robele pe
care le vedem şi astăzi. Printre filosofii - teologi semnificativi din
Evul Mediu i-am putea aminti pe:
Aurelius Augustinus, Augustine of Hippo, sau Saint Augustine
(November 13, 354 – August 28, 430) a fost filosof şi teolog,
ultima treime din viaţă a funcţionat ca episcop în localitatea
183
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Hippo Regius din nordul Africii. Augustine este una din cele mai
importante figuri în dezvoltarea creştinismului occidental, pus în
rândul aşa numiţilor „părinţi ai Bisericii“. El a formulat pentru
prima dată conceptele de „păcat originar“ şi „război drept“.
Putem spune că Augustin a pus temelia filosofiei creştine
medievale din cel puţin două direcţii. Mai întâi, el a formulat
raţionamentul teoretic care a permis ca intelectualii creştini
să abordeze subiectele filosofice şi pentru ca toate conceptele
creştinismului să poată fi încadrate în categoria subiectelor filosofice
şi să fie analizate ca atare. În concepţia lui Augustin, teologia este
sora mai mare însărcinată cu educarea şi corectarea sorei mai mici,
care este filosofia. Credinţa creştină nu este ostilă cercetărilor
filosofice după adevăr, ci le suplimentează şi le călăuzeşte spre
acesta. Privilegiaţi să aibă la dispoziţie adevărul revelat în Scripturi,
filosofii creştinii pot recupera ceea ce a fost valoros şi adevărat în
filosofie şi pot discerne şi înlătura ceea ce a fost fals. În al doilea
rând, Augustin a sistematizat crezul creştin, devenind, în concepţia
unora, un al doilea apostol Pavel al creştinismului. În metoda sa de
lucru, Augustin a fost influenţat foarte mult de logica lui Aristotel.
Era vremea instaurării structurilor eclesiastice şi Biserica avea
nevoie de un instrument pentru monopolizarea autorităţii prin
însuşirea rolului de depozitar al adevărului doctrinar. Biserica
instituţionalizată râvnea să domnească în toate problemele de
doctrină şi practică. Ideea că doar un grup de „specialişti iluminaţi“
pot interpreta Scriptura a venit ca o neaşteptată posibilitate pentru
atingerea acestor ţeluri.
Augustin a fost, în evaluarea lui Farrar unul dintre primii care
au susţinut ideea că Scriptura trebuie să fie înţelească conform
interpretării Bisericii:
„Exegeza practicată de Sfântul Augustin este marcată de cele
mai evidente defecte... El a inventat regula conform căreia Biblia
trebuie interpretată în armonie cu dreapta credinţă a Bisericii, şi că
nici o expresie a Scripturii nu poate fi în dezacord cu alta ...
Fascinat de fabulaţiile evreului Philo şi de ideile rabinice
transmise din generaţie în generaţie, care postulau că orice pasaj al
Scripturii care pare nepotrivit sau imoral trebuie „interpretat“ în
184
Daniel Brânzei
mod mistic, Augustin a umplut de confuzie învăţătura sa despre
inspiraţia divină. El a ajuns să susţină că există numeroase pasaje
în Biblie care „deşi scrise de Duhul Sfânt“, sunt foarte greu de
acceptat când sunt luate în sensul lor obişnuit. Pentru tălmăcirea
lor, Augustin a deschis uşa unor interpretări fanteziste arbitrare...
De îndată ce este acceptat principiul interpretării alegorice şi de
îndată ce este acceptată ideea că mari porţiuni şi chiar cărţi întregi
din Biblie spun pe faţă un lucru, când de fapt ele vor să spună
tainic un altul, cititorul este legat de mâini şi de picioare şi lăsat
la buna plăcere a „interpretului oficial.“ Creştinul obişnuit poate
fi sigur doar de faptul că nimic nu mai e sigur şi că singurul lucru
care i se cere şi care este recomandabil este să se abandoneze în
braţele atotputernicei şi atotştiutoarei Biserici. Istoria este plină de
exemple în care această tiranică Biserică uzurpatoare de Dumnezeu
şi-a impus punctul de vedere arbitrar şi egoist în treburile interne
ale individului şi societăţii.
Arhivele Bisericii arată clar că metoda de exegeză a Bisericii
primare a fost abandonată în favoarea sistemului de interpretare
alegorică a şcolii alexandrine nu din pasiunea după o mai bună
înţelegere a mesajului biblic, ci mai degrabă din dorinţa necugetată
de a integra filosofia greacă, la modă atunci, cu Scripturile sacre.
Interpretarea alegorică a izvorât din presupoziţia greşită că
filosofiile prevalente atunci erau pe picior de egalitate cu inspiraţia
divină a Cuvântului lui Dumnezeu.“
La greşeala de a accepta metoda de interpretare alegorică,
Augustin a adăugat încă una, nu mai puţin de periculoasă, aceea
că Biserica are o autoritate superioară Bibliei. Papii de la Roma
au pus mai târziu mâna pe aceasta doctrină favorabilă lor şi
au multiplicat-o în conţinutul altor două doctrine cu efect de
îngheţare a libertăţii creştine: „Infailibilitatea papală“ şi dreptul
exclusiv al preoţilor de a interpreta Scriptura. Rezultatul a fost că
Biblia a fost luată din mâinile oamenilor de rând.
Părerea prevalentă în primele secole a fost că Biblia este
„depozitarul adevărului“ şi „dreptarul învăţăturii sănătoase“. Prin
aceasta Biblia a născut Biserica, care ar fi trebuit să-i fie pururea
185
Eclesiastul - chemarea veşniciei
ascultătoare. Autorităţile papale au insistat însă asupra importanţei
Consiliilor eclesistice în formarea şi acceptarea „canonului“ Bibliei,
pretinzând că fără Biserică n-am avea astăzi Biblia. În felul acesta
Biserica şi-a arogat dreptul de a cenzura şi mai departe învăţătura
şi şi-a plasat autoritatea deasupra scrierilor inspirate. Ca să facă
aceasta a trebuit să adopte însă şi o altă erezie, aceea a „inspiraţiei
continue“. Conform ei, Biserica primeşte şi astăzi directive de la
Duhul Sfânt materializate în comunicatele oficiale şi în lucrarea
preoţilor reprezentanţi ai Bisericii.
Pavel recomandase creştinilor din biserica primară să cenzureze
activitatea celor ce predică Cuvântul:
Cât despre proroci, să vorbească doi sau trei, şi
ceilalţi să judece. (1 Corinteni 14 29)
Biserica de după Augustin s-a grăbit să spună: Acei „ceilalţi“,
nu sunteţi voi, ci suntem „noi“, reprezentanţii oficiali ai Bisericii.
Este evident că aceasta a însemnat o denaturare a învăţăturii
despre autoritatea finală în creştinism. În dilema: „Cine a fost mai
întâi? Oul sau găina?“, reprezentanţii Bisericii instituţionalizate
şi oficializate de Stat au pus pumnul în gura maselor de creştini
anonimi şi şi-a însuşit cu aroganţă dreptul de „dictator doctrinal“.
De aici şi mulţimea de „edicte“ şi articole de credinţă din
creştinismul tradiţional contemporan.
Pacostea teologiei de astăzi este că ea a intrat sub influenţa unor
teorii abstracte, pline de speculaţii şi sisteme filosofice, în loc să stea
în lumina curată a afirmaţiilor clare prezentate de Dumnezeu în
Cuvântul Său.
Biserica Catolică nu respectă Biblia ca pe singura ei autoritate
în probleme de credinţă şi practică. Poziţia ei a fost formulată în
felul următor:
„Sfânta Scriptură este de folos ca să înveţe, ca să mustre, ca să
îndrepte, ca să dea înţelepciune în neprihănire, dar simpla ei citire
nu garantează ajungerea la mântuire şi ea nu este singura autoritate
în probleme de credinţă creştină. Autoritatea supremă rămâne un
atribut al Bisericii vii, iar sfânta tradiţie trebuie aşezată alături de
Scriptură şi considerată la fel de inspirată. O dogmă catolică deci,
186
Daniel Brânzei
nu are neapărată trebuinţă de un suport biblic care să-i garanteze
autoritatea; dogmele sunt vrednice de crezare nu pentru că ar
fi luate din Scriptură, ci pentru faptul că sunt învăţate de către
Biserică...“ (A Catholic Dictionary, p.479)
În istoria şi viaţa Bisericii, Augustin a fost deci şi o
binecuvântare şi un blestem. A fost o binecuvântare prin faptul că,
folosind străvechea metodă de interpretare literală, a sistematizat
şi publicat doctrina despre mântuirea doar prin credinţă, ceea ce a
rămas ca o temelie pentru toate veacurile. Dar a fost şi un blestem
din cauză că a lăsat metoda de interpretare alegorică să infecteze
şuvoiul vital al mişcării creştine semănând moarte şi paralizie
pentru cel puţin o mie de ani după moartea lui. Prin influenţa
lui, virtual toate profeţiile au fost interpretate alegoric, însuşite
de Biserică şi folosite pentru persecuţia „dezidenţilor eretici“ şi a
milioanelor de evrei „ucigători de Dumnezeu“, deveniţi, după ce li
s-a furat viitorul profetic, doar un balast anacronic şi încăpăţânat al
istoriei.
Ironia a făcut ca Biserica instituţionalizată să folosească mai
târziu tocmai învăţăturile lui Augustin despre autoritatea supremă
a Bisericii asupra Bibliei şi metoda de interpretare alegorică pentru
a contrazice şi interzice învăţătura lui curată despre mântuirea doar
prin credinţă.
Albert cel Mare (1193–1280), Doctor Universalis, a fost unul
din cei mai proeminenţi lideri ridicaţi în mişcarea dominicană. A
devenit celebru prin postularea coexistenţei paşnice dintre religie şi
ştiinţă.
Roger Bacon (1214–94), Doctor Admirabilis, s-a alăturat
ordinului franciscanilor în 1240 şi a contribuit mult la avansarea
studiul naturii şi a cunoştinţelor bazate pe observaţie şi analiza
ştiinţifică. El a fost responsabil pentru introducerea noţiunilor
de „legi ale naturii“ şi a încurajat mult matematicile, mecanica,
geografia şi mai ales, optica.
Realizările lui, împreună cu cele ale lui Grosetteste au dus la
fabricarea ochelarilor în secolul treisprezece şi, mai târziu, s-au
dovedit de nepreţuit în inventarea microscopului şi a telescopului.
187
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Thomas Aquinas (1227–74), Doctor Angelicus, teolog italian,
membru al ordinului Dominicanilor. Comentariul său la scrierile
de fizică ale lui Aristotel au dus la descoperirea „inerţiei corpurilor
cu masă“, dezvoltate mai târziu de Kepler şi Newton în lucrările
lor.
John Duns Scotus (1266–1308), Doctor Subtilis, un franciscan
cu studii la Oxford, unde influenţa lui Bacon era încă simţită
din plin. El a lansat postulatul că raţiunea nu poate pătrunde
adevărurile credinţei şi trebuie lăsată să acţioneze numai în
domeniul filosofiei.
William of Ockham (1285–1350), Doctor Invincibilis, un
alt franciscan englez care este celebru prin „lama lui Ockham“,
conceptul conform căruia atunci când există două explicaţii
posibile la un fenomen, cel mai simplu trebuie preferat celui mai
complex. Ideea a fondat „reducţionismul ştiinţific“ şi a redus foarte
mult aria admisă „speculaţiilor“. Ockham este socotit unul dintre
cei mai mari gânditori ai Evului Mediu.
Biserica oficială n-a privit cu ochi buni unele din activităţile şi
concluziile acestor oameni. Împotriva „ereziilor“ publicate de ei
s-a dezlănţuit aroganta şi tragica activitate a Inchiziţiei catolice.
Reacţia Bisericii a fost una din cele mai ruşinoase pagini din
istoria creştinismului de Stat. Toată puterea şi cruzimea aparatului
represiv al puterii lumeşti au fost puse la îndemâna unor „creştini
fără scrupule“ care au băgat spaima în toată populaţia. Ca răsplată
pentru favor, Biserica oficială s-a pus şi ea la dispoziţia Statului şi
s-a îndatorat să-i suporte cheltuielile militare şi luxul exorbitant.
Proiectele megalomane ale Bisericii şi Statului aveau nevoie de
fonduri. Când taxele, daniile şi birurile n-au fost suficiente, Biserica
a inventat ruşinoasa practică a „indulgenţelor“.
După ce Roman-Catolicismul şi-a consolidat puterea în Evul
Mediu, ereticii, adică orice cetăţeni care nu se aliniau cu dorinţele,
nu întotdeauna biblice, ale Bisericii oficiale, au început să fie priviţi
ca „inamici ai societăţii.“ Din dorinţa de a apăra unitatea ideologică
a „creştinătăţii“, biserica romano catolică, prin papa Grigore al IXlea,
a instituit în anul 1231 „Inchiziţia“. Numele acestei instituţii
188
Daniel Brânzei
derivă de la verbul inquiro, (a cerceta cu deamănuntul, a constata),
ceea ce spune că Inchiziţia nu aştepta plângerile cetăţenilor, ci lua
iniţiativa depistării şi pedepsirii celor „vinovaţi“ faţă de Biserică.
Inchiziţia a funcţionat mai mult în ţările din sudul Europei, în
special în Spania. Papa Sixtus IV a instituit Inchiziţia spaniolă în
1478, şi a folosit-o drept instrument de luptă împotriva evreilor şi
musulmanilor din Sevilia, Aragon şi Catalonia. Aproximativ 2.000
de persoane au fost arse pe rug.
O altă formă a Inchiziţiei a fost Inchiziţia Romană, înfiinţată
în anul 1542 de papa Paul al III-lea pentru combaterea
protestantismului.
Oricât ar părea de straniu, Biserica Romano-Catolică nu a
renunţat formal la Inchiziţie decât în 1908, prin reorganizarea
eclesiastică produsă sub papa Pius al X-lea. Dar nici până azi
(1997), Biserica Romano-Catolică nu a condamnat Inchiziţia
ca instituţie criminală. Şi cum ar putea să o facă atâta vreme cât
Inchiziţia a beneficiat de binecuvântarea unor papi socotiţi până
astăzi ca fiind „infailibili“?
Cum a fost posibil ca Biserica să terorizeze şi să chinuiască ?
Bineînţeles că autorităţile au căutat un suport în textul Bibliei şi
s-au făcut că l-au găsit într-un pasaj din scrierile apostolului Pavel.
Indignat de apatia bisericii din Corint în probleme legate de morală
(în acel caz: incest), Pavel le-a scris foarte categoric şi solemn: „Cât
despre mine, măcar că n-am fost la voi cu trupul, dar fiind de faţă
cu duhul, am şi judecat, ca şi când aş fi fost de faţă, pe cel ce a făcut
o astfel de faptă. În Numele Domnului Isus, voi şi duhul meu, fiind
adunaţi laolaltă, prin puterea Domnului nostru Isus, am hotărât ca
un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii,
ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus“ (1 Cor. 5:3-5).
Textul vorbeşte despre gravitatea faptei comise şi despre
grozăvia pedepsei pe care o va aplica providenţa divină asupra unui
astfel de om, dar nu spune în nici un fel că un astfel de păcătos
trebuie dat „pe mâna bisericii sau Statului pentru nimicirea
trupului“. Ar fi tare interesant să aflăm cu care dintre cele două
189
Eclesiastul - chemarea veşniciei
instituţii sociale a fost identificat, în interpretarea greşită de atunci,
... Satan, executorul pedepsei divine.
Cum a funcţionat Inchiziţia?
Din cauza valurilor de opoziţie ridicate în faţa abuzurilor
Bisericii din secolul XIII, „creştinătatea“ a instituit „tribunale“
unde persoanele învinuite sau bănuite de „erezie“ erau cercetate şi
pedepsite.
La sosirea într-un anumit district, judecătorii, ajutaţi sau doar
asistaţi de episcopi şi de autorităţile de stat locale, anunţau imediat
o perioadă de 30 de zile de graţie în care toţi ereticii puteau veni
de bună voie să-şi mărturisească singuri greşelile. La sfârşitul
acestor 30 de zile, începea judecata celor vinovaţi care n-au vrut să
recunoască de bună voie. Numele denunţătorilor era ţinut secret,
dar învinuitului i se permitea să pună la dispoziţia tribunalului o
listă cu numele celor pe care şi-i ştia duşmani. Denunţul acestora
nu era, de regulă, luat în seamă. După practicile vremii, judecătorii
aveau dreptul să folosească tortura pentru a obţine „mărturisire“
din partea acuzatului.
Cât de „creştină“ a fost această instituţie se vede şi din faptul
că oricine avea acasă o copie a Bibliei era pasibil de pedeapsa cu
moartea.
În cadrul unei ceremonii foarte elaborate, numită „sermo
generalis“ sau „auto-da-fe“, lumea adunată afla numele celor găsiţi
vinovaţi şi aceştia erau pedepsiţi, cu pedepse variind de la amenzi
şi excomunicare până la închisoare pe viaţă, confiscarea tuturor
averilor sau chiar arderea pe rug. Pentru că învăţătura bisericii le
interzicea clericilor să participe la vărsarea de sânge, cele mai severe
pedepse erau aplicate de reprezentanţii puterii politice locale. (Tot
aşa cum Sinedriul l-a dat pe Domnul Isus pe mâna romanilor.)
Dacă în celelalte provincii Inchiziţia era deasupra tuturor
autorităţilor laice şi nu dădea socoteală decât papei, în Spania, ea
a fost subordonată direct regelui Ferdinand şi reginei Izabela.
Cruzimea pedepselor aplicate în Spania l-a făcut să se revolte chiar
şi pe papa de la Roma.
190
Daniel Brânzei
Bineînţeles că Inchiziţia a fost folosită adesea doar ca paravan
pentru luptele politice şi pentru „aranjarea unor răzbunări
personale.“ Chiar şi cei mai sinceri inchizitori au fost duşi uneori
în eroare de zelul exaltat al turnătorilor vigilenţi şi de exagerările
fanatice ale mulţimii însetate de senzaţii tari. Enciclopedia
Compton spune că:
„Luată ca un tot, Inchiziţia a fost un produs natural şi
logic al vremii. În acele zile, Biserica şi Statul erau unite până
la identificare, iar ereziile erau considerate delicte îndreptate
împotriva amândurora, demne să fie puse la stâlpul infamiei alături
de trădare şi de anarhie.“
Giordano Bruno şi Galileo Galilei (nume cu ecoul Galileii Nou
Testamentale) sunt doar două din personalităţile mai cunoscute
care s-au găsit în şirul celor care au avut mult de suferit de pe urma
Inchiziţiei.
Inchiziţia şi politica „indulgenţelor“ l-au scandalizat din cale
afară pe un călugăr german, numit Martin Luther. Timp de câţiva
ani, el protestase în van condamnând faptul că unii preoţi colindau
ţara şi vindeau „indulgenţe“ (certificate de iertare a anumitor
păcate) pentru bani care se vărsau apoi în visteriile nesătule ale
papalităţii. Luther intuise foarte bine că o astfel de „iertare“
împietrea de fapt inima oamenilor şi permanentiza starea lor de
păcat.
Posibilitatea cumpărării „indulgenţelor“ închidea oamenilor
calea spre adevărata pocăinţă şi iertare. Picătura care a făcut
ca paharul răbdării lui Luther să dea pe afară a fost în special
activitatea scandaloasă a unui călugăr numit Johan Tetzel.
Folosind un limbaj foarte vulgar, Tetzel striga cât îl ţinea gura:
„Am indulgenţe pentru orice păcat. Chiar şi dacă aţi fi necinstit-o
pe fecioara Maria, pot să vă vând iertare. Veniţi şi cumpăraţi!“
Pe data de 31 octombrie 1517, Martin Luther a afişat public
pe uşa bisericii din Wittemberg cele nouă zeci şi cinci de teze din
care s-a născut Reforma, la umbra căreia s-a furişat în societate
„Renaşterea“ (pornită de fapt prin secolul XVI).
191
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Odată cu „Renaşterea“ a revenit în arena publică şi gândirea
filosofică liberă. Atunci, cei care au oftat sub persecuţia
creştinismului se Stat impus întregii societăţi, au „explodat“
în revoluţiile „populare“ şi „democratice“. Dreptul divin ale
aristocraţiilor şi familiilor monarhice a fost contestat şi abolit în
numele dreptului maselor populare majoritare.
Ca termen, „Renaşterea“ aparţine teologiei creştine, dar
numai creştină n-a fost. Aici n-a fost nimic din „naşterea din nou“
propovăduită de Christos. „renaşterea“ umanistă a fost un termen
codificat, însemnând negarea a tot ceea ce a însemnat „creştinism
în lumea Evului Mediu“ şi iniţierea unei reveniri la valorile „precreştine“
ale lumii greceşti şi romane. Chiar şi numirea de „Ev
Mediu“ sugerează sau subliniază „o perioadă de timp aflată între
alte două perioade. În suprastructura socială, numirea de „Ev
Mediu“ simbolizează, o pierdere de timp în Evul dominat de
înţelepciuena creştină. şi necesitatea reluării înţelepciunii păgâne
de odinioară. În politică şi administraţie, locul dinastiilor regale
cu „drept divin“, au reapărut „senatul“ şi parlamentele specifice
„democraţiei din „polisul“ grec şi imperiul roman.
Prin umanism şi socialism, lumea modernă se reorganizează
în structurile europene aşezate pe vatra străvechiului imperiu
roman. Învins temporar de creştinismul viu şi revelat al nădejdii
în Împărăţia care va veni“, Imperiul revine astăzi în forţă, mai
ambiţios şi mai orgolios ca oricând. Scoaterea oricărei referinţe la
moştenirea creştină din Constituţia Europei unite este numai un
exemplu al acestei atitudini intransigente.
Abandonarea Evangheliei revelate, a lăsat mintea oamenilor să
hoinărească iar pe câmpiile Elisee ale filosofiei omeneşti.
În tradiţia Occidentală „filosofii moderni“ sunt cei care au
apărut după Renaştere, dar au activat înainte de secolul XIX,
acoperind deci perioada dintre 1600 - 1800 d. Ch. Această epocă
este adesea împărţită în două subperioade: cea a filosofilor moderni
timpurii şi cea a aşa numitei „filosofii iluministe“. Din prima fac
parte exponenţii a două scoli rivale de gândire: „raţionaliştii“
(Rene Descartes, Baruch Spinoza şi Gottfried Leibniz) şi
192
Daniel Brânzei
„empiriciştii“ (Thomas Hobbes, John Locke, George Berkeley şi
David Hume). Esenţa diferenţelor dintre aceşti gânditori care au
lepădat „revelaţia Scripturilor“, a fost metoda epistemiologică,
metoda de cunoaşterea adevărului. Perioada “iluminismului“
s-a concentrat mai ales asupra aspectelor de etică şi de organizare
politică a societăţii. Ei au întreţinul iluzia că omul este bun din
naştere, dar corupt de mediu şi de lipsa de educaţie. Strădania lor
a fost să schimbe ordinea socială, în aşa fel încât masele populare
rămase în urmă să beneficieze de schimbările calitative aduse prin
„iluminarea cultural ştiinţifică“. Printre promotorii aistei şcopi îi
putem enumera pe: John Locke, Jean-Jacques Rousseau, Voltaire,
Pierre Bayle, Denis Diderot, Adam Smith şi David Hume.
Perioada aşa-numitei „filosofii moderne“ este considerată în
general încheiată cu foarte influenta şi mult răspândita filosofie a
lui Immanuel Kant.
Trecerea de la evul creştin la veacul umanist a reprezentat „un
scenariu mai vital şi mai creator pentru formarea omului universal“
(Zbigniev Brzezinski). Acest „om universal“ (Homo universale),
L-a înlocuit pe Isus Christos ca model de viaţă şi a devenit noul
ideal al umanităţii. Făptura umană a fost aşezată în central noului
univers filosofic, devenind „măsura tuturor lucrurilor“.
În planul trăirilor umane, renunţarea la creştinism şi revenirea
la filosofiile precreştine a însemnat o victorie a „omului exterior“ şi
activ asupra „omului interior“ şi pasiv şi o victorie a raţiunii asupra
credinţei. Deviza „Iluminiştilor“, responsabili atunci şi acum de
majoritatea lucrurilor care se petrec în lume, a fost „La supremacy
de la Rezon“, domnia absolută a raţiunii. Emanuel Kant a încercat
să publice un document de bun simţ numit „Critica raţiunii pure“,
dar glasul lui s-a pierdut repede în noaptea spiritual care se lăsase
lăsat peste omenire.
...măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au
proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au
dedat la gânduri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a
întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înebunit, şi
193
Eclesiastul - chemarea veşniciei
au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană
care seamănă cu omul muritor, ... căci au schimbat
în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi
s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este
binecuvântat în veci! Amin! (Romani 1: 21-25)
Esenţa curentelor filosofice născute după Renaştere a fost
îndepărtarea de Dumnezeu şi încercarea de a crea un om mai bun şi
condiţii mai bune pentru el prin puterile proprii. „Prometeu“, omul
care a furat zeilor focul a devenit emblematic pentru tendinţele
generale, el însuşi fiind doar o replică la scară a maleficului Lucifer
care s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu şi care le-a propus celor
dintâi oameni, Adam şi Eva, o alternativă nesupusă ascultării de
porunca divină.
De la Renaştere şi până astăzi, filosofia şi cultura au trecut prin
câteva etape numite semnificativ:
Iluminism, clasicism, etc., capitalism, socialism, comunism,
post-modernism haotic. Astăzi se lucrează pentru instaurarea unei
„noi ordini mondiale“. Creatura nu mai are răbdare cu Creatorul
si s-a hotărât sa preia idea unei împărăţii a tuturor oamenilor prin
strădanii proprii. La scara planetara, omenirea repetă greşeala
evreilor. Israeliţilor le-a plăcut idea lui Dumnezeu de a-I face o
împărăţie, dar n-au vrut să mai aştepte venirea Împăratului divin,
ci au cerut să li se dea voie să-şi aleagă un împărat dintre ei. Cărţile
împăraţilor sunt cronicile acestor încercări nereuşite.
Vindecaţi de „tratamentul“ robiei babiloniene, evreii n-au mai
vrut niciodată să aleagă un împărat uman. Chiar şi pe Christos
L-au omorât pentru că se făcea, aşa cum a rezumat în batjocură
Pilat “Împăratul Iudeilor“. Eşecul societăţii medieval a fost datorat
tot acestei tendinţe de a avea „împăraţi creştini“ care să conducă
societatea.
194
Daniel Brânzei
195
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Curente filosofice care repetă
experienţele Eclesiastului
„Ce a fost va mai fi, şi ce s-a făcut se va mai face; nu
este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre
care s-ar putea spune: «Iată ceva nou!» de mult lucrul
acela era şi în veacurile dinaintea noastră.“
Eclesiastul 1:9-10
O incursiune în istoria filosofiei ne confirma această părere
a lui Solomon. Oameni care n-au învăţat nimic din păţaniile lor
au fost condamnaţi să le repete pe pielea lor. Societatea modernă
evoluează în limitele cercurilor vicioase descrise de Cercetătorul
de altă dată. Pentru ilustrare, iată câteva scurte caracterizări ale
unor curente filosofice din ultimele veacuri. Îmi place să-i numesc
pe aceşti „căutători“ după adevăr „solomonei“. M-aş bucura şi mai
mult dacă şi ei ar avea o vreme a „întoarcerii“ la Dumnezeu.
Materialul de mai jos este contribuția personală a lui Daniel
Fărcaş, din Oradea, doctor în filosofie, cu studii la Sorbona,
Franța și căruia îi mulţumesc și pe această cale în numele tuturor
cititorilor.
Nihilismul
196
Daniel Brânzei
Termenul nihilism derivă din vocabula latină nihil, care
înseamnă „nimic“. Adepţii acestei opţiuni filosofice susţin că nu
există nimic sau mai precis că nu există nimic dincolo de lumea
noastră vizibilă, palpabilă sau investigabilă prin raţiune; or, că
nimic nu există în sens absolut.
Termenul „nihilism“ a fost monetizat de scriitorul rus Ivan
Sergheevici Turgheniev în romanul Părinţi şi copii (1862), în care
sunt prezente personaje de natură nihilistă, fără ca romancierul
să îşi exprime adeziunea faţă de opţiunea filosofică acestora. Din
punct de vedere istoric, părintele nihilismului este filosoful german
Friedrich Nietzsche (1844-1900).
Nihilismul este însă un curent polimorf, care se manifestă sub
diverse variante şi nuanţe. Iată câteva dintre ele:
Nihilismul ontologic sau metafizic contestă faptul că lumea
există. Altfel spus, în această concepţie, lumea exterioară nu are
decât consistenţa visului (suntem însă tentaţi să credem că ea există,
aşa cum credem că lucrurile şi personajele pe care ni le reprezentăm
în vis sunt reale). Acest tip de nihilism este destul de rar întâlnit în
rândul filosofilor. În schimb, în religie, budismul este o formă de
nihilism ontologic, în măsura în care susţine că lumea este alcătuită
din astfel de fantasme care deturnează sufletul de la preocupările
spirituale; vraja iluziilor de care are parte sufletul trebuie ruptă
pentru ca acesta să ajungă în Nirvana (adică… în Neantul absolut);
Nirvana nu este comparabilă cu paradisul creştin: Nirvana este
vacuitatea absolută şi dispariţia eului individual (personal1).
Doctrina vacuităţii (a lipsei de esenţă a lucrurilor) este aşadar una
din învăţăturile centrale ale gândirii budiste.
O formă particulară de nihilism ontologic este ateismul, care
neagă existenţa unui principiu al existenţei care transcende lumea.
În acelaşi fel, materialismul neagă faptul că există altceva decât
lumea materială (a se vedea materialismul marxist, de pildă).
Cea mai cunoscută formă de nihilism este probabil nihilismul
moral. Nihilismul moral contestă existenţa unor valori etice
1 Desigur, termenul de persoană, specific gândirii creştine, nu caracterizează suficient tradiţia
budistă.
197
Eclesiastul - chemarea veşniciei
absolute. Altfel spus, niciun sistem etic nu este absolut. Dacă
până în secolul al XIX-lea filosofii credeau, fără excepţie, în valori
absolute (Binele, Frumosul, Adevărul), cu Friedrich Nietzsche
valorile sunt puse sub semnul întrebării. Într-o lume în care cei
puternici (stăpânii) îi asupresc pe cei slabi (sclavii), aceştia din
urmă, lipsiţi de forţa de care dispun asupritorii, încearcă să îşi
manifeste superioritatea imaginând sisteme de morală, în care
asupritorii sunt întotdeauna răi (deci inferiori), iar cei asupriţi
sunt, cel mai adesea, buni (deci superiori). În viaţa de apoi, cei
buni (şi asupriţi) vor fi stăpâni, iar cei răi vor fi pedepsiţi (în
acest fel, crede Nietzsche, cei slabi se răzbună simbolic şi deci
imaginar pe asupritorii lor). Aşadar, pentru Nietzsche, valorile
morale (şi, în general, sistemele etice) sunt construcţii teoretice
ale „oamenilor slabi“, care încearcă să îşi compenseze slăbiciunea.
Pentru Nietzsche, creştinismul este cazul exemplar al de „morală
de sclavi“. În general, Nietzsche atrage atenţia asupra faptului
că lumea (universul, deci) este în esenţa sa tragic, pentru că omul
este neputincios în faţa realităţii, în faţa absurdului existenţei,
poeţii tragici greci – Eschil, Sofocle şi Euripide – fiind astfel
dintre puţinii care au avut curajul să recunoască acest tragism
fundamental al lumii (cf. Naşterea tragediei); în schimb, religia (în
special cea creştină) şi filosofia europeană (care crede în ordine,
Bine şi Adevăr) sunt, în concepţia filosofului german, încercări de a
creea iluzia că lumea este ordonată şi că ea are un sens.
Celebra teză a lui Nietzsche „Dumnezeu a murit“ (Gott ist tot),
formulată în volumul Ştiinţa voioasă, contestă nu atât existenţa lui
Dumnezeu, ci relevanţa Dumnezeului creştin, purtător (şi garant)
al valorilor absolute de Adevăr, Bine şi Frumos. Pe urmele lui
Nietzsche, cultura europeană din zilele noastre nu mai caută nici
adevăruri ultime (religiei i se contestă dreptul de a pretinde accesul
la adevăruri absolute), nici frumosul estetic (după nihilism, estetica
s-a acomodat cu urâtul artistic), nici binele moral (ci eventual
binele juridic ori social, care ţine de convenţiile diverselor sisteme
de drept). Nihilismul este, deci, o veritabilă „dezvrăjire a lumii“ (în
urma nihilismului, lumea îşi pierde total aura de mister pe care o
198
Daniel Brânzei
are în ochii celui care o vede drept creaţie a unui Dumnezeu bun şi
atotputernic).
În general, în siajul gândirii lui Nietzsche, se poate vorbi despre
un nihilism axiologic (care neagă nu doar valorile etice, ci, în
genere, orice presupusă valoare absolută), care şi-a făcut apariţia
la începutul secolul al XX-lea. Este vorba aici în special de noile
curente artistice – dadaismul, suprarealismul, cubismul –, care
neagă concepţia tradiţională despre frumos.
Nihilismul gnoseologic (sau cognitiv) susţine că nu putem
cunoaşte adevărurile ultime ale lumii. Nihilismul gnoseologic
îmbracă diverse forme teoretice, ca de exemplu: filosofia pozitivă
(al cărei iniţiator este Auguste Compte, părintele sociologiei, care
considera că religia este forma de cunoaştere care corespunde
„copilăriei“ umanităţii, formă înlocuită în vremurile moderne
de către ştiinţă); agnosticismul este una dintre formele cele mai
răspândite de nihilism; spre deosebire de ateu, care nu crede în
existenţa lui Dumnezeu, agnosticul admite că Dumnezeu poate
să existe şi poate la fel de bine să nu existe, însă oamenii, datorită
capacităţilor lor limitate de cunoaştere, nu vor putea cunoaşte
niciodată dacă Dumnezeu există sau nu.
Citate şi exemple:
Nietzsche: „Dumnezeu a murit“ (Gott ist tot) (cf. Ştiinţa
voioasă, §108 §125).
„Un nihilist este un om care gândeşte despre lume, aşa cum este
ea, că nu ar trebui să fie, iar despre lume, aşa cum ar trebui să fie,
gândeşte că nu există“ (cf. Voinţa de putere, §585, trad. C. Baciu,
Bucureşti, Humanitas, 1999).
Niccolo Machiavelli (1469-1527): „Scopul scuză mijloacele“
(afirmaţia din volumul Principele, devenită celebră, ilustrează
foarte bine relativismul valoric propus de filosofiile nihiliste, deşi
istoric şi cronologic, Machiavelli precede nihilismul cu câteva
secole).
199
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Cubismul în pictură este considerat drept un curent artistic
care a preluat elemente din filosofia nihilistă. Printre cei mai
importanţi reprezentanţi ai cubismului îi menţionăm pe Georges
Braque şi pe Pablo Picasso. Pictura Femeie cu chitară, a lui Braque,
este un exemplu de deconstruire (anihiliare) a imaginii.
Dadaismul, fondat de André Breton, se revendică în mod
explicit de la filosofia nihilistă, constituindu-se ca o veritabilă
negare a artei tradiţionale. Dadaismul este un curent cultural
(literar şi artistic), fondat în 1916, la Zürich, de către poetul
român Tristan Tzara. Dadaismul neagă toate convenţiile artistice,
propunând – în materie de creaţie poetică – dicteul automat. În
pictură, dadaismul este reprezentat de Marcel Duchamp, Francis
Picabia, Ernst Max etc. Cu artiştii dadaişti, arta este redusă la rizibil
şi la absurd, prin resemnificarea unor obiecte industriale sau de
utilitate cotidiană (vezi sculptura lui Marcel Duchamp, Fântâna).
Reprezentanţi şi repere istorice:
Friedrich Nietzsche (1844-1900), teolog, filolog şi filosof
german, este părintele nihilismului. Lucrări principale: Dincolo de
bine şi rău (1886), Aşa grăit-a Zarathustra (1883-1885), Naşterea
tragediei (1872), Voinţa de putere (apărută postum, în 1906).
Mişcarea nihilistă din Rusia a fost o mişcare culturală apărută în
jurul anului 1860. A fost o mişcare contestatară de factură anarhistă,
care se opunea oricărei autorităţi şi practica asasinatul politic
(a se vedea asasinarea ţarului Aleksandr II, în 1881). În această
mişcare îşi are rădăcinile mişcarea Narodnicistă (sau Narodniky).
Imaginea nihilistului rus apare în scrierile romancierilor din sec. al
XIX-lea, precum Turgheniev şi Dostoievski.
Gianni Vattimo (n. 1936). Lucrări principale: Aventurile
diferenţei. Filosofia după Nietzsche şi Heidegger (1980); Sfârşitul
modernităţii: nihilism şi hermeneutică în epoca post-modernă
(1985); După moartea lui Dumnezeu (2006; împreună cu John D.
Caputo).
200
Daniel Brânzei
Thomas J.J. Altitzer (n. 1927) a preluat, în teologie, tema
nihilistă a „morţii lui Dumnezeu“. Lucrări principale: Evanghelia
ateismului creştin (1966); Nouă Evanghelie a ateismului creştin
(2002). O critică a teologiei morţii lui Dumnezeu aşa cum
este ea prezentată de Altizer a fost formulată de John Warwick
Montgomery, în volumul Sinuciderea Teologiei creştine (1970).
În anii ‘80 ai secolului al XX-lea, anumite organizaţii care susţin
muzica heavy metal sau extreme metal se revendică de la filosofia
nihilistă.
Postmodernismul şi poststructuralismul sunt curente
filosofice şi culturale din a doua parte a secolului al XX-lea, care se
află în trena nihilismului lui Nietzsche.
Existenţialismul
Existenţa precede esenţa. Această formulă lapidară este definitorie
pentru o mare parte dintre gânditorii existenţialişti. Ea spune
că, înainte de a fi ceva anume, fiinţa umană este pur şi simplu (adică
există). Mai precis, omul există, dar ceea ce el este cu adevărat (adică
esenţa sa) numai el poate decide. Libertatea lui de alegere îl face pe
deplin responsabil pentru tot ceea ce face şi pentru ceea ce poate el
deveni.
Fondatorul existenţialismului este teologul danez Søren
Kierkegaard (1813-1855), însă dezvoltarea existenţialismului este
dublă. Ea cuprinde, pe lângă existenţialismul creştin, aşa-numitul
existenţialism ateu. O bună parte dintre gânditorii existenţialişti ai
sec. al XX-lea aparţin celei din urmă ramuri.
Gândirea existenţialistă este jalonată de mai multe principii
teoretice definitorii. Iată-le pe cele mai importante :
Mai întâi, este vorba de libertatea de alegere a individului, care
poate decide în mod absolut pentru sine şi care este responsabil
fără excepţie pentru toate alegerile sale. Pentru Kierkegaard,
căderea adamică în păcat, dar şi mântuirea sunt locuri ale exercitării
libertăţii umane. Ca reprezentant principal al existenţialismul ateu,
201
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Jean-Paul Sartre a exprimat această libertate absolută de alegere
proprie omului prin celebra teză după care existenţa precede esenţa:
omul nu este (ceva anume), el poate să fie; omul nu are o esenţă (o
natură prestabilită), ci el îşi decide propria sa identitate.
Apoi, existenţialismul acordă o importanţă deosebită afectivităţii
umane (faţă de filosofiile raţionaliste, care definesc umanitatea
omului cu referire la raţiune sau la intelect). Este vorba de pildă
de angoasă (die Angst) – angoasa existenţială! - care îl defineşte
pe om în raport cu sine însuşi şi mai ales în raportarea omului la
lumea în care trăieşte; existenţialistul nu mai gândeşte lumea, ci el o
simte, el o înţelege afectiv. Angoasa este expresia libertăţii umane de
a fi altceva decât este, de a se auto-defini şi de a-şi construi, în mod
liber, o identitate proprie. Este vorba în egală măsură de angoasa în
faţa neantului, a posibilităţii de a nu (mai) fi. Sugestiv este, în acest
sens, romanul Greaţa, a lui Jean-Paul Sartre, unde greaţa reprezintă
dezgustul în faţa existenţei, dar şi mirarea în faţa acesteia (ceea ce
implică neînţelegerea cauzelor care au produs-o2).
În al treilea rând, angoasa în faţa existenţei generează, pentru
existenţialiştii atei, sentimentul absurdului (asumarea lucidă a
lipsei de sens a lumii). Exemplele cele mai ilustrative sunt oferite
de creaţia literară de factură existenţialistă. De pildă, Albert Camus
vorbeşte despre absurdul muncii la care l-au condamnat zeii pe
Sisif; muncile lui Sisif, absurde în sine, sunt – pentru Camus –
emblema condiţiei umane3. De asemenea, teatrul absurd al lui
Eugene Ionesco şi al lui Samuel Beckett pun în scenă acelaşi absurd
al existenţei umane. Piesa lui Samuel Beckett, Aşteptându-l pe
Godot, este dedicată temei aşteptării a unui anume Godot, personaj
enigmatic. Aşteptarea neîmplinită (Godot nu apare pe scenă)
2 Existenţialismul ateu, al cărui reprezentant este Jean-Paul Sartre, refuză explicaţia creaţionistă a
lumii, dar şi ideea unei forţe transcendente fondatoare.
3 În mitologia greacă, Sisif demască una dintre aventurile extraconjugale ale lui Zeus (zeul suprem
în mitologia greacă), care a răpit-o pe Egina, fiica lui Asopos. Pedeapsa pe care a primit-o pentru
această îndrăzneală a fost aceea de a rostogoli o piatră înspre vârful unui munte, pentru ca, ajunsă
în vârf, să se rostogolească din nou la vale, Sisif urmând să reia de la început întreaga caznă.
Pentru Camus, „muncile lui Sisif “ sunt simbolul absurdului vieţii umane, a omului care sfidează
orice poruncă divină. Totuşi, Camus crede că omul trebuie să îşi găsească fericirea sumând
absurdul şi sfidându-i pe zei.
202
Daniel Brânzei
descrie condiţia umană, absurdă în afara revelaţiei (aşteptarea lui
Godot ar putea fi aşteptarea lui Dumenzeu (God).
Ca orice curent filosofic, existenţialismul nu este o mişcare
omogenă. Aşa cum am arătat, distingem două linii mari de
dezvoltare existenţialiste. Prima, este existenţialismul creştin,
care vorbeşte despre libertatea umană de a alege şi despre
responsabilitatea faţă de alegerile personale înaintea lui
Dumnezeu; despre absurdul vieţii omului căzut şi despre nevoia
de mântuire prin Christos; despre importanţa „saltului credinţei“.
Reprezentanţii principali ai existenţialismului creştin sunt: Søren
Kierkegaard (protestant), Miguel de Unamuno, Gabriel Marcel
(ambii catolici), dar şi o serie de teologi protestanţi de factură
liberală (Paul Tillich, Paul Ricoeur).
Cealaltă linie de dezvoltare existenţialistă este cea atee,
reprezentată în principal de Albert Camus şi Jean-Paul Sartre.
Citate
Albert Camus: „Omul e singura creatură ce refuză să fie ceea
ce este“ (cf. Omul revoltat, 1951, trad. L. Holuţă, Sophia, 1994, p.
19).
„Dacă Dumnezeu există, totul depinde de El, şi noi nu putem
face nimic împotriva voii Sale. Dacă nu există, atunci totul depinde
de noi“ (cf. Mitul lui Sisif).
„Lupta însăşi cu înălţimile este destul ca să umple o inimă de
om. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit“ (cf. Mitul lui Sisif).
Emil Cioran: „– Ce faceţi de dimineaţă până seara? – Mă
suport“ (cf. Despre neajunsul de a te fi născut, trad. F. Sicoie,
Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 42).
„În orice parte ai apuca, nu dai decât de Dumnezeu“ (cf.
Amurgul gândurilor, Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 164).
„Inima lui Iisus a fost perna creştinilor. Ah! cum îi înţeleg pe
acei mistici ce doreau a adormi pe ea!... Dar îndoielile nu mă pot
duce mai departe de umbra inimii Lui! Singurul meu adăpost sunt
umbrele cereşti“ (cf. Lacrimi şi sfinţi, Bucureşti, Humanitas, 1995,
p. 9).
203
Eclesiastul - chemarea veşniciei
„Nu există niciun mijloc de a demonstra că e de preferat să fii
decât să nu fii“ (cf. Demiurgul cel rău, trad. I. Bădescu, Bucureşti,
Humanitas, 1996, p. 126).
Reprezentanţi şi repere istorice:
Søren Kierkegaard (1813-1855) este părintele existenţialismului.
Teolog protestant, Kierkegaard a rămas interesat, în toate
scrierile sale, de existenţa umană în orizontul revelaţiei. Scrierile
sale reprezentative sunt: Sau… sau… (1843); Teamă şi cutremurare
(1843); Fărâme filosofice sau Un pic de filosofie (1844); Conceptul de
angoasă (1844); Şcoala creştinismului (1850).
Franz Kafka (1883-1924) este un scriitor de limbă germană
de origine evreiască, născut la Praga în vremea în care Cehia făcea
parte din Imperiul Austro-Ungar. Operele sale principale sunt:
Procesul (1912); Metamorfoza (1915).
Gabriel Marcel (1889-1973) este un existenţialist creştin, de
nuanţă catolică. Dintre volumele sale amintim: Jurnal metafizic
(1927); Homo viator (1945); Omul problematic (1955).
Martin Heidegger (1889-1976). Filosof german, Heidegger
este fondatorul fenomenologiei existenţialiste. Opera sa principală
este Fiinţă şi timp (1927). A influenţat o serie de teologi ai secolului
al XX‑lea, precum Rudolf Bultmann (1884-1976) şi Paul Tillich
(1886-1965), dar şi pe teologul catolic Karl Rahner (1904-1984).
Albert Camus (1913-1960) este filosof, eseist şi romancier
francez. Romanele sale principale sunt: Străinul (1942); Ciuma
(1947); Căderea (1956). Opera sa teoretică include câteva eseuri
celebre, precum Mitul lui Sisif (1942) şi Omul revoltat (1951).
Eugene Ionesco (1909-1994), născut la Slatina, este cunoscut
în principal pentru opera sa dramatică. Este unul din reprezentanţii
cei mai notorii ai „teatrului absurdului“. Opere principale:
Cântăreaţa cheală (1951); Lecţia (1951); Scaunele (1952); Ucigaş
fără simbrie (1959); Rinocerii (1959); Regele moare (1962).
204
Daniel Brânzei
Samuel Beckett (1906-1989) este un dramaturg de origine
irlandeză. Este cunoscut în primul rând pentru piesa Aşteptându-l
pe Godot (1952), scrisă în limba franceză.
Emil Cioran (1911-1955) este un gânditor existenţialist de
origine română, stabilit la Paris. A scris: Lacrimi şi sfinţi (1937);
Tratat de descompunere (1949); Silogismele amărăciunii (1952);
Ispita de a exista (1956); Demiurgul cel rău (1969); Despre
neajunsul de a te fi născut (1973).
Materialismul
Materialismul este doctrina filosofică care susţine că nu există
decât materia şi că întreaga realitate constă în transformări ale
materiei. Altfel spus, dincolo de lumea materială, cognoscibilă
prin cele cinci simţuri şi analizabilă raţional, nu mai există nimic;
existenţele spirituale – suflet, îngeri, Dumnezeu etc. – sunt negate
în mod vehement de filosofii materialişti. Din acest motiv, se
consideră că materialismul se află în antagonism cu idealismul
(opţiune filosofică care consideră că principiile ultime ale lumii
sunt de natură nematerială, ideală, raţională sau chiar spirituală).
Primele forme de materialism sunt atestate la câţiva filosofi
presocratici, precum Leucip şi Democrit, care credeau că lucrurile
sunt compuse din atomi4 (adică din entităţi indivizibile, ultime).
Alţi gânditori presocratici greci credeau că întregul univers este
transformarea unei singure materii primordiale, precum apa
(pentru Thales din Milet) sau focul (pentru Heraclit din Efes).
Materialismul atomist al lui Leucip şi Democrit a fost preluat,
în epoca elenistă, de către Epicur. Pentru că omul este o fiinţă
materială, moartea sa înseamnă dezintegrarea trupului, motiv
pentru care, crede Epicur, omul nu trebuie să se teamă de sfârşitul
vieţii; în plus, pentru Epicur, teama de moarte are două cauze
principale: ideea existenţei zeilor şi cea a nemuririi sufletului.
Epicur nu contestă existenţa zeilor, dar crede că aceştia sunt fiinţe
4 Termenu „atom“ nu are, la filosofii greci, sensul pe care îl va cunoaşte în fizica modernă.
205
Eclesiastul - chemarea veşniciei
materiale, imense, dar şi muritoare (tocmai pentru că sunt fiinţe
materiale); cât despre suflet, acesta nu poate fi nemuritor – crede
Epicur –, pentru că sufletul nu poate fi decât material şi se destramă
odată cu trupul. În consecinţă, afirmă Epicur, nu trebuie să ne
temem de moarte. Ideile lui Epicur au fost preluate, în literatura
latină, în poemul Despre natură, al lui Lucreţiu. Cu epicurianismul,
intră pe scena ideilor filosofiile hedoniste, care afirmă că scopul
vieţii este plăcerea (hedone înseamnă în gr. „plăcere“).
Karl Marx este cel dintâi reprezentant marcant al
materialismului modern. Este vorba, la el, de un materialism istoric
sau dialectic pentru că, alături de contestarea oricărui principiu
transcendent, divin şi spiritual al lumii, Marx face din om un
făuritor de istorie: omul transformă istoria prin muncă; în plus,
întreg angrenajul istoriei este pus în mişcare de lupta de clasă
(lupta dintre clasa celor oprimaţi şi clasa opresorilor). Altfel spus,
istoria este rezultatul luptei de clasă pentru deţinerea mijloacelor
de producţie (adică are în vedere mobiluri exclusiv materiale). În
numele materialismului pe care îl practică, marxismul se constituie
drept un adversar al oricărei credinţe religioase.
Desigur, în ştiinţele vieţii, corespondentul luptei de clasă este
lupta pentru supravieţuire, responsabilă – în biologia lui Darwin
– de evoluţia speciilor de la forme de organizare biologică simple
la forme mai complexe. Aşadar, darwinismul încearcă să explice
materialist apariţia şi dinamica vieţii.
Mai recent, prin extensie, consumerismul din societatea
contemporană poate fi considerat o formă de materialism, în
măsura în care valorile sunt redefinite în funcţie de posesiunile
pecuniare şi... materiale. Materialismul consumerist reprezintă un
o nouă formă de hedonism.
Citate
Epicur: „Obişnuieşte-te cu ideea că moartea nu este nimic
pentru noi, pentru că orice bine şi orice rău constau în senzaţie şi
pentru că moartea este suprimarea senzaţiilor noastre“ (cf. Scrisoare
către Meneceu).
206
Daniel Brânzei
„(…) plăcerea este începutul şi sfârşitul vieţii fericite. (…)
nu înţelegem prin aceasta plăcerile desfrâului, nici cele legate
de bucuria materială, (...) plăcerea pe care o avem în vedere este
caracterizată de absenţa oricărei suferinţe corporale şi a tulburărilor
din suflet“ (cf. Scrisoare către Meneceu).
Karl Marx: „Religia este suspinul creaturii oprimate, inima unei
lumi fără inimă, tot aşa cum este spirit al unei condiţii fără spirit.
Este opiu pentru popor (Die Religion... ist das Opium des Volkes).
Abolirea religiei ca fericire iluzorie a poporului este necesară pentru
fericirea lui reală“ (cf. Contribuţii la critica filosofiei dreptului a lui
Hegel).
Reprezentanţi şi repere istorice
Leucip (460-370 î. Chr.) este fondatorul materialismului
atomist grec.
Democrit din Abdera (460-371 î. Chr.) este un alt atomist
grec. Din scrierile lui Democrit, ca şi din cele ale lui Leucip, ni s-au
transmis doar câteva fragmente (în general, citate din scrierile unor
autori târzii).
Epicur (342(341-270) reia atomismul lui Leucip şi Democrit,
formulând consecinţele etice ale acestuia. Dintre scrierile lui ne-au
rămas doar trei scrisori, deosebit de importante pentru înţelegerea
hedonismului epicurian: Scrisori către Herodot, Scrisori către Pytocle
şi Scrisoare către Meneceu.
Lucreţiu (98-54 î. Chr.) este un scriitor latin de inspiraţie
epicureică, autor al poemului filosofic Despre natură (De rerum
natura).
Karl Marx (1818-1883) este un filosof şi economist german,
fondator al materialismului modern. Marxismul stă la baza
filosofiilor politice socialiste şi comuniste. Şi-a obţinut doctoratul
cu o teză despre materialismul grecesc (Diferenţe între filosofia
naturii la Democrit şi Epicur). Lucrarea sa de referinţă este
Capitalul.
207
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Friedrich Engels (1820-1895) este un gânditor socialist
german şi prieten al lui Karl Marx, împreună cu care a publicat, în
1848, Manifestul partidului comunist.
Adaug materialului produs de Daniel Fărcaş o scurtă prezentare
a „Fatalismului“.
Fatalismul
Dicţionarul defineşte această concepţie astfel: FATALISM s. n.
concepţie filozofică sau religioasă potrivit căreia totul în lume şi în
societate, întreaga desfăşurare istorică a evenimentelor, a vieţii este
predeterminată de o forţă implacabilă. (fr. fatalisme)
Fatalismul este felul omului leneş de a accepta evitabilul.
Atunci când vorbim despre libera voinţă sau despre puterea
voinţei umane înţelegem că există diverse teorii referitoare la
cosmologie şi antropologie pe care le‑am putea aduna sub titlul
„determinism“. În principal, determinismul învaţă că deciziile pe
care le iau fiinţele umane, decizii despre care am crede că izvorăsc
din propriile noastre dorinţe şi din propriile noastre alegeri, sunt
de fapt determinate de ceva din afara noastră. Determinismul pur
naturalist neagă orice realitate a liberei voinţe umane.
Auzim despre diverse forme de determinism menţionate şi
discutate în conversaţii. Una dintre ele este „fatalismul“. Nu cred că
există prea multe persoane, poate nici una, în societatea noastră de
azi care să creadă în fatalism în sensul lui clasic. Termenul „fatalism“
vine din mitologia antică în care erau prezentate, pe lângă zei, zeiţe,
muze şi aşa mai departe, şi „ursitoarele“, nişte zâne capricioase
şi neastâmpărate care torturau fiinţele umane fără să le ceară
acordul. De acolo a venit ideea de soartă neîndurătoare, stabilită
mai dinainte, peste care nimeni nu are vreun control. Ideea de
âarma, soartă sau destin este ceva ce unii oameni spun că e hotărâtă
de mersul stelelor pe cer, cum ar spune astrologii. Dispoziţia ta,
comportamentul tău, succesul tău în ziua de azi este hotărât de
208
Daniel Brânzei
conjuncţia planetelor una cu cealaltă şi de semnul naşterii tale. În
fiecare zi, oamenii citesc horoscoapele care apar în ziare ca să vadă
ce le pregăteşte soarta pentru următoarele 24 de ore. Însă aceasta
e o formă naivă de determinism care învaţă că soarta sau destinul
nostru e hotărât de stele sau de spirite neastâmpărate şi diabolice,
sub-zeităţi care se joacă cu vieţile noastre.
Forme mai sofisticate de determinism sunt acelea referitoare
la concepţia mecanicistă despre univers, care argumentează că tot
ce se întâmplă în univers se întâmplă în conformitate cu cauze
naturale fixe care operează asemenea unei maşini. Acestea lucrează
implacabil iar noi suntem, ca să spunem aşa, victimele acestor
factori fizici care ne determină existenţa. Chiar şi gândurile noastre,
sentimentele noastre, speranţele noastre, toate pot fi reduse, într‑o
analiză finală, la reacţii chimice care au loc în trupurile noastre sau
la influenţa hotărâtoare pe care o are societatea din jurul nostru.
Ne amintim de cartea lui Menninger, scrisă cu câţiva ani în
urmă şi intitulată „Ce s‑a întâmplat cu păcatul?“ La scurtă vreme
după publicarea cărţii, un binecunoscut avocat a prezis că în
viitorul apropiat uciderea nu va mai fi considerată o crimă din
cauza opiniei predominante care spune că oamenii acţionează pe
baza unor modele comportamentale care sunt rezultatul unor
forţe fixe ce le modelează personalitatea, a influenţei mediului
în care trăiesc, a influenţei familiei, şi nimeni nu mai poate fi
considerat responsabil pentru faptele lui pentru că nimeni nu e cu
adevărat liber. Dacă pedepseşti pe cineva pentru o crimă, fie aceasta
ucidere sau furt sau orice altceva, înseamnă să tragi acea persoană
la răspundere şi să presupui că ea poate să răspundă, are ceva de
spus în această privinţă şi nu e doar purtată de vântul şansei. Ideea
că vieţile noastre sunt controlate de şansă este o altă idee foarte
apropiată de determinism, oricât ar părea de iraţional acest lucru,
din moment ce ştim că nu există şansă. şansa nu are nici o putere
pentru că nu are fiinţă.
Însă această idee a determinismului fizic a câştigat un avans
considerabil în gândirea societăţii noastre, fapt ce se datorează în
mare măsură ştiinţelor comportamentale şi într‑o măsură mai
209
Eclesiastul - chemarea veşniciei
mică este rezultatul influenţei lui B.F. Skinner, care a scris o carte
de succes intitulată „Dincolo de libertate şi demnitate“, în care el
ne spune că trebuie să ne lepădăm de orice iluzie de libertate reală
pentru că suntem rezultatul net al coliziunii atomilor ce are loc
fizic şi deterministic împrejurul nostru. Trebuie să renunţăm la
iluzia de demnitate pe care o avem atunci când ne gândim la noi
înşine ca având vreo influenţă determinantă asupra rezultatului
destinelor sau vieţilor noastre. Desigur, una din ironiile lucrării
lui Skinner este faptul că şi‑a făcut timp să scrie o carte în care
încearcă să îi convingă pe oameni că gândirea lor este determinată
de ceea ce mănâncă, de compoziţia lor biologică, nu de răspunsul
la argumente logice. şi totuşi, el a încercat să ofere un argument
logic pentru a‑i convinge pe oameni că ei nu au fost niciodată
convinşi de argumente logice, lucru ce constituie o contradicţie şi
se prăbuşeşte sub propria povară. Aşa cum se exprima un critic al
lui Skinner, spunând: „Singurul lucru care este dincolo de libertate
şi demnitate este sclavia şi înjosirea.“
Şi totuşi, aceasta e concluzia la care au ajuns mulţi oameni.
Aceea că libera voinţă este o iluzie în lumina forţelor materiei care
ne controlează destinele. Iar acestea sunt forţe impersonale. Forţele
naturii, fără vreo referire la Dumnezeu. Libera voinţă este o iluzie.
E un fel de speranţă irealist de optimistă că avem vreo semnificaţie.
Pentru că e greu să ne imaginăm că fiecare decizie pe care o luăm
a fost hotărâtă mai dinainte de cauze naturale şi că noi nu suntem
liberi cu adevărat, nu avem nici o influenţă asupra propriilor noastre
vieţi. În felul acesta suntem reduşi la simple lucruri, nu mai suntem
persoane care acţionează şi aleg, ni se ia orice speranţă de demnitate.
Dar, aşa cum am spus, sunt unii în cultura noastră care sunt gata să
facă acest pas, fiind convinşi că suntem victimele determinismului
naturalist. Vom privi în următoarea sesiune la relaţia dintre această
concepţie şi determinismul sau hotărârea lui Dumnezeu, la modul
în care Dumnezeu se relaţionează la deciziile pe care le luăm.
Steven Cahn: „Fatalism este teza conformă căreia «legea
logicii» este suficientă ca să demonstreze că omul nu are voinţă
liberă, suficientă să arate că singurele fapte pe care le poate face
210
Daniel Brânzei
omul sunt tocmai faptele pe care le face, nu altele, că singurele
evenimente la care poate participa sunt tocmai cele la care participă
şi că singurele evenimente pe care le poate el împiedica sunt cele
care oricum nu erau sortite să se întâmple.“
Reprezentanţi şi repere istorice
Una din lucrările de referinţă în acest domeniu este „Fatalisme
et Liberté Dans L’Antiquité Grecque: Recherches sur la Survivance
De L’Argumentation Morale Antifataliste De Carneade Chez
Les Philosophes Grecs et les Théologiens Chrétiens des Quatre
Premiers Siècles, scrisă de Dom David Amand. O analiză a acestei
cărţi a apărut în The American Historical Review, Vol. 52, No. 2
(Jan., 1947), pp. 300-301, Arthur Darby Nock
Postmodernismul şi postmodernitatea
Postmodernismul este, şi el, o formă de nihilism. De altfel,
gânditorii postmoderni se revendică de la Nietzsche. Este,
la origine, un curent filosofic, însă cu extensii importante în
domeniul creaţiei literare, în arta plastică, în arhitectură etc. În
schimb, termenul „postmodernitate“ (mai abstract şi mai general
decât „postmodernism“) sau „modernitate târzie“ desemnează o
perioadă istorică care caracterizează vremea noastră, şi extinsă de
unii în urmă până la finele celui de-al Doilea Război Mondial5.
Termenul „postmodernism“ a fost folosit pentru prima oară în
1949, dar începe să fie folosit în mod curent abia din 1979, odată
cu apariţia volumului Condiţia postmodernă, a filosofului francez
Jean-François L’otard.
Iată principalele caracteristici ale postmodenităţii:
5 Totuşi, ca epocă istorică, postmodernitatea nu desemnează în mod propriu decât Europa
occidentală, Statele Unite ale Americii şi alte state capitaliste ale lumii. Europa de Răsărit, intrată
la sfârşitul Războiului sub dictatura comunistă, rămâne înţepenită în mentalitatea utopiilor
moderne.
211
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Mai întâi, postmodernismul polemizează cu orice încercare de
a oferi o imagine globală asupra existenţei şi asupra sensului lumii.
Aşadar, orice viziune globală şi coerentă despre lume trebuie să
fie supusă deconstrucţiei. Marile sisteme metafizice şi religioase
(denumite tehnic mari naraţiuni sau meta-naraţiuni) ar trebui să
lase acum locul diversităţii de perspective personale, individuale
asupra lumii, care poartă numele tehnic de micronaraţiuni (adică
naraţiuni personale); altfel spus..., fiecare cu povestea lui. În acest
fel, omul nu se mai simte parte a unui angrenaj ordonat, a unei
lumi coerente şi a unei istorii universale, începută cu Creaţia şi
care se derulează către împlinirea sa escatologică; el este acum
protagonistul propriei sale poveşti („naraţiuni“), care începe cu el
însuşi şi se termină tot cu el.
Consecinţa directă a acestui fapt este ideea că nu există un
singur adevăr, ci că adevărul este multiplu. Altfel spus, fiecare om
are dreptul şi capacitatea de a asuma drept adevărată o anumită
concepţie despre lume şi viaţă sau o anumită religie; mai mult,
poate să-şi creeze propria sa doctrină religioasă. Iată de ce, mişcarea
New Age – formă recentă de sincretism –, care admite cu uşurinţă
elemente de spiritualitate din toate religiile şi culturile, poate trece
drept formă de religiozitate proprie postmodernităţii. Mai adăugăm
faptul că ecumenismul în formele sale cele mai recente, întemeiate
pe ideea că unitatea religioasă se poate realiza în ciuda diferenţelor
doctrinare ale diverselor religii şi confesiuni, este alimentat
de aceeaşi gândire postmodernă. În acest fel, ca nihilismul lui
Nietzsche, gândirea postmodernă corodează valorile tradiţionale:
nu mai există, pentru postmodern, Bine suprem (ci doar binele
individual), nici Adevăr absolut (ci doar adevăruri particulare şi
circumstanţiale), nici Frumos absolut (gustul individual este măsura
ultimă a valorilor estetice); şi nici Revelaţie unică şi imuabilă...
În acest fel, în al treilea rând, privat de valori comune cu
semenii săi, omul postmodern se regăseşte singur; individualismul
şi derelecţiunea (însingurarea) sunt tuşe necesare ale portretului
omului postmodern.
212
Daniel Brânzei
Rămas singur, deposedat de credinţa în adevăruri absolute, fără
nădejde în viaţa de după moarte, omul postmodern îşi trăieşte viaţa
pentru aici şi acum. Consumerismul, interesul exagerat pentru
consum şi pentru cumpărături, este singura preocupare constantă
a sa. Psihologia reclamei, care inoculează împreună cu informaţiile
despre un produs şi interesul exagerat pentru plăcere şi pentru
satisfacerea nevoilor individuale, face din postmodernism o formă
de hedonism6.
În ciuda neconcordanţelor clare dintre învăţătura Bibliei
şi postmodernism, o serie de teologi au încercat să adapteze
postmodernismul la teologia creştină. Îi amintim aici pe teologul
american John D. Caputo (n. 1940) şi pe teologul britanic John
Milbank.
(Adaug excelentei prezentări a lui Daniel Fărcaş despre
postmodernism câteva contribuții adunate din alți autori.
„Postmodernismul“ despre care se vorbeşte atâta în ultima
vreme, la fel ca şi socialismul şi comunismul, este o formulă politică
plantată tot în doctrina materialistă. Şi se vede cât colo că Uniunea
Europeană, fundamentată pe o astfel de doctrină materialistă şi
ateistă, lipsită de suflet şi plină de vidul orgoliului ca Diavolul
însuşi, este un fel de nou Babilon prin care omenirea (modernă)
vrea să uzurpe atributele lui Dumnezeu.
Incursiunile oamenilor de după Evul Mediu, declarat pe
nedrept „creştin“ şi în batjocură „întunecat“, repetă astăzi
incursiunile păgubitoare făcute odinioară de genialul Solomon. Iată
de ce, o reactualizare a acestei cărţi şi o popularizare a spovedaniei
Eclesiastului este poate cea mai bună metodă de apologie şi
evanghelizare creştină în societatea postmodernistă contemporană.
„Totul merge, totul este îngăduit“ în căutarea fericirii
şi împlinirii personale şi „lipsa de adevăruri absolute“ sunt
6 Afirmaţia bogatului căruia i-a rodit ţarina rezumă foarte bine întregul hedonism consumerist
propriu omului postmodern: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te,
mănâncă, bea şi veseleşte-te!“ (Luca 12:19)
213
Eclesiastul - chemarea veşniciei
extraordinar de asemănătoare cu principiile păguboase care au
caracterizat rătăcirile Eclesiastului.
La baza vieţii creştine, de două ori milenară, se află Revelaţia
dumnezeiască primită prin Însuşi Domnul nostru Isus Christos,
Mântuitorul lumii, Care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“
(Ioan 14,6). Iar această Revelaţie „rămâne aceeaşi peste veacuri,
până la sfârşitul lumii, fiindcă ea nu se schimbă, aşa cum nu se
poate schimba persoana lui Christos Dumnezeu“.
În schimb, noul mod de viaţă la care ne invită
„postmodernismul“ se fundamentează pe o „concepţie autonomă“
faţă de lume, adică a unei lumi (fără Dumnezeu) care-şi are
centrul de gravitate în ea însăşi - vădită îndeosebi în procesul de
secularizare. Adică o lume autonomă, cu o cultură autonomă,
care nu mai are în centrul ei pe Dumnezeu, ci omul. O civilizaţie
europeană nouă, bazată pe o legislaţie cu un pronunţat caracter
antropocentric ce nu manifestă nici un interes pentru viaţa
spirituală a omului, pentru sufletul lui, pentru mântuirea lui.
Concepţia autonomă îşi are rădăcinile în cultura apuseană
actuală, care, la rându-i, are o bază creştină, dar, începând cu
Secolul Luminilor, s-a reconstruit centrată pe om, înlocuindu-L
pe Dumnezeu cu creatura. Această cultură s-a impus pe scena
europeană în conflict cu teologia apuseană, emancipându-se de sub
tutela ei. Caracteristicele ei mai importante sunt:
- autonomia raţiunii umane ca raţiune liberă de orice
constrângere exterioară. Prin raţiune se înţeleg mijloacele analitice
şi matematice prin intermediul cărora fiinţa umană poate ajunge
la o completă înţelegere a realităţii şi o deplină stăpânire asupra
naturii în toate formele ei. Raţiunea nu se pleacă înaintea altei
realităţi decât aceea a experienţelor. Nici Revelaţia divină, nici
vreo tradiţie, oricât de veche şi nici o dogmă nu are dreptul să se
interpună pe calea exerciţiului ei liber;
- consideră religia ca o problemă particulară a fiinţei umane.
Religia este definită ca o afacere de ordin privat. Între Evanghelie şi
cultură nu există dialog. În sfera publică, cuvântul decisiv nu-l mai
are religia, ci ştiinţa. Religiile sau confesiunile individuale pot avea
214
Daniel Brânzei
valoare numai pentru cei care le respectă ca atare, însă pretenţia
pentru adevăr în sfera publică o poate avea numai ştiinţa. Aceasta
pentru că ştiinţa nu lucrează cu deducţii scoase din Revelaţia divină,
ci prin observarea fenomenelor şi prin inducţie din rezultatul
observaţiilor. Fiindcă ştiinţa nu se bazează pe opinii subiective ca
religia, ci doar pe analize obiective, unde matematica joacă un rol
esenţial;
- tendinţa ei de a transforma paradisul ceresc într-un paradis
pământesc, capabil să asigure prosperitatea şi bunăstarea omului.
Convins că raţiunea şi ştiinţa îi vor permite să stăpânească natura,
lumea nu mai apare ca un dar al lui Dumnezeu din cer, ci rezultatul
triumfului final al ştiinţei şi omului pe pământ. Prin emanciparea
spiritului uman de presiunea dogmei, tradiţiei sau superstiţiei
se poate ajunge la o creştere a cunoştinţei şi la o dezvoltare a
tehnologiei care va duce la împuţinarea suferinţei în lume, la
ameliorarea condiţiilor de viaţă ale omului, la o viaţă decentă şi
civilizată.
Cultura occidentală este ca fluviul unei civilizaţii hrănite de
doi tributari majori, unul venind din Palestina, iar celălalt din
Grecia. Evreilor le datorăm păstrarea şi dezvoltarea ideii despre
un Dumnezeu personal care ne-a stabilit limitele existenţei
prin revelarea unui con moral precis. În cuvintele Papei Pius al
XI: „Când este vorba despre spiritualitate, suntem toţi semiţi“.
Grecilor şi romanilor le datorăm tradiţiile umaniste care nu
produs o civilizaţie care a unificat vatra occidentală şi la care am
revenit după Renaştere în literatură, artă, politică şi administraţie.
Acest şuvoi a încurajat foarte mult cercetarea ştiinţifică. Lumea
vestului este deci în esenţă iudeo-creştină în spiritualitate, dar
greacă şi romană în filosofie, tehnologie şi organizarea politicoadministrativă.)
Reprezentanţi şi repere istorice
Jean-François L’otard (1924-1998) este un gânditor francez de
stânga. Lucrarea sa principală este Condiţia postmodernă – Raport
asupra cunoaşterii (1979).
215
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Michel Foucault (1926-1984) este un filosof, istoric şi sociolog
francez. Este autor al volumelor: Istoria nebuniei în epoca clasică
(1961); Cuvintele şi lucrurile. O arheologie a ştiinţelor umane
(1966); A supraveghea şi a pedepsi (1975). Scrierile sale sunt
profund marcate de gândirea lui Nietzsche.
Jacques Derrida (1930-2004) este unul dintre cei mai
importanţi gânditori postmoderni francezi. Opere principale:
Despre gramatologie (1967); Vocea şi fenomenul (1967); Scriitură şi
diferenţă (1967).
Richard Rorty (1931-2007) este cel mai notabil gânditor postmodern
american. A devenit celebru graţie volumului său de debut,
Filosofia şi oglinda naturii (1979).
Bibliografie:
Benet, William Rose, The Reader’s Encyclopedia, New York,
Thomas Y. Crowell Company, 1956.
Hersch, Jeanne, Mirarea filozofică. Istoria filozofiei europene,
Bucureşti, Humanitas, 1994, trad. Drăgan Vasile.
Cărtărescu, Mircea, Postmodernismul românesc, Bucureşti,

Leave a comment and / or appreciate the article!