Salvata de Isus

Autor: Admena Ampoitan |

Vreau sa incep aceasta marturie prin a-mi cere iertare Domnului, ca in toti acesti 31 de ani ai mei, nu am constientizat ajutorul pe care mi L-a acordat de cate ori am avut nevoie. El nu m-a abandonat niciodata, desi eu am facut-o de atatea ori constient sau inconstient.

Totul a inceput anul trecut in luna august cand, asteptand pe holurile unui spital, Domnul mi-a trimis-o pe Cristiana, cu care asteptam sa ni se faca un ecograf. Domnul a facut in asa fel incat sa fim nevoite sa asteptam vreo 4 ore. Fiind doar noi doua, am inceput sa legam o conversatie care s-a dovedit a fii foarte placuta. Prin vorbirea ei, desi vorbeam despre copii, viata noastra si problema care ne-a adus la acel spital, am simtit ca Cristiana este o persoana deosebita, imi amintea de o mai veche prietena si fosta colega de scoala din Bistrita. Imi era foarte drag sa o ascult, asteptarea devenind o placere. Desi eu nu eram complet refacuta dupa episodul de vertij pentru care fusesem internata, Cristiana a venit cu propunerea de a merge la ea in salon sa ma intind putin pe pat.

Aici, din vorba in vorba, am aflat ca sotul ei este pasionat de pescuit, cand acesta a venit in vizita la Cristiana si vorbind si eu la randul meu cu sotul meu au schimbat numere de telefon urmand sa stabileasca "baietii"o partida de pescuit. In zilele care au urmat, relatia cu sotul meu a inceput sa se deterioreze (vreau sa mentionez aici ca noi deja fusesem despartiti 9 luni de zile si in luna iulie am incercat o reconciliere), despartirea a survenit in urma unor neintelegeri neintemeiate, copilaresti pot sa le spun acum.

Relatia noastra continuand sa se deterioreze deoarece eu permiteam asta prin comportamentul meu. Mircea, intre timp, se apropiase de Dacian incepand sa le faca marturisiri despre situatia dintre noi, am inceput sa mergem in vizita la ei la insistentele lor si a sotului meu, care si-a dat seama ca aveam numai lucruri bune si intelepte de invatat de la ei. In tot acest timp eu eram tot mai frustrata, nemultumita, rece, rautacioasa cu sotul meu spunandu-mi in continuare ca merit ceva mai bun decat el. Lunile au trecut si ne aflam in luna Decembrie, cand deasemenea trecand prin niste incercari, intr-o vineri seara sotul meu mi-a propus sa mergem la grupul de parinti cu Cristiana si Dacian sa se roage pentru noi (Mircea fiind disperat sa isi salveze familia). Aici a fost prima data cand am simtit ca am fost cercetata de Duhul Domnului, deoarece am inceput sa ma rog cu voce tare si nu imi venea sa cred ca erau cuvinte iesite din gura mea. Am plecat de la biserica la cumparaturi. Imi amintesc ca ma simteam foarte eliberata, parca pluteam, aveam asa o fericire pe care nu mi-o puteam explica.

A doua zi, fiind sambata, am petrecut toata ziua cu familia Cristianei unde ne-am simtit foarte bine, am ascultat cantari, predici, a fost minunat.

In seara aceleasi zile, pe la 10 si jumatate, ma pregateam sa adorm, sa inchid ochii, cand langa patul meu m-am vazut pe mine in genunchi la picioarele Lui Isus (puteam sa Ii vad urma cuielor si camasa ca si de canepa cu care era imbracat) am simtit un miros puternic de prospetime, de aer curat, ca si atunci cand lasam hainele de pat la aerisit si le bagam in casa, o prospetime de 100 de ori mai puternica, asa sa va inchipuiti si tot odata am simtit o sete de Domnul Isus (vroiam sa Il strang si sa nu Ii mai dau drumul niciodata). Stand asa la picioarele Lui, nu aveam curajul sa imi ridic capul, dar Ii simteam prezenta in toate madularele mele, e ceva ce nu se poate descrie in cuvinte. Mi-as dori sa pot relata exact ce am simtit. Nu stiu cat a durat aceasta... rapire a sufletului (nu stiu cum sa-i spun, deoarece viziune e prea putin spus), dar stiu ca s-a incheiat cu un legamant pe care l-am facut atunci si I-am spus Domnului Isus ca am sa il slujesc toata viata mea.

In momentul in care am revenit in trupul meu (sa ii zic asa), au inceput framantarile, intrebarile, nu puteam sa gasesc o explicatie logica a ceea ce s-a intamplat, aveam senzatia ca Isus este langa patul meu si ma vede in continuare. Ce sa mai dorm...?!

Dupa vreo jumatate de ora de framantari, m-am ridicat din pat, parca trasa de niste sfori invizibile, m-am dus la bucatarie si am inceput sa citesc din Biblia pe care o primisem cu vreo saptamana inainte de la Cristiana, cu urmatoarea dedicatie: "Aceasta carte este scrisoarea de dragoste a Lui Dumnezeu catre noi, citeste-o, studiaz-o, roaga-te si Dumnezeu ti se va revela."

In acea noapte am citit aproape toata Geneza si as mai fii citit, dar au inceput sa ma doara ochii deoarece becul din bucatarie nu era facut pentru citit si alte lampi nu aveam in casa. In timp ce citeam au inceput sa ma copleseasca pacatele mele, plangeam, radeam, ma bucuram, ma posomoram, parca eram acolo in mijlocul celor despre care citeam, incercam sa ma uit pe geam si imi era rusine de pacatele mele, stiam ca Domnul e acolo si ma vede.

Ziua care a urmat, m-am trezit dis de dimineata, chiar daca dormisem doar cateva ore si abia asteptam sa se trezeasca Mircea sa ii povestesc ce mi s-a intamplat. S-a uitat la mine si a incercat sa ma inteleaga. Eu saream in sus de bucurie prin casa. I-am trimis mesaj Cristianei sa ma sune, fiind asa dimineata nu am vrut sa deranjez dar simteam nevoia sa impartasec cu lumea ce mi s-a intamplat, efectiv parca nu imi incapeam in piele de fericire si nu tineam cont de faptul ca lumea ar putea interpreta gresit ceea ce spuneam, chiar daca m-a costat scump cand am povestit cuiva de la servici care a luat legatura cu mama si punand tot felul de diagnostice (el fiind medic), care mai de care mai inspaimantatoare.

Bineinteles ca ai mei s-au alarmat, au insistat sa imi fac RMN, sa ma duc la medici, etc. dar eu am stiut ce am simtit... punct.

Relatia cu mama mea, fiind deteriorate, acest lucru a agravat situatia (nu voi intra in amanunte, deoarece ar trebui sa stam toata ziua sa va pot relata cu lux de amanunte).

In orice caz, zilele care au urmat, au fost cele mai frumoase din viata mea si continua sa fie si astazi de cand mi s-a descoperit Domnul Isus. Prin El, am descoperit puterea rugaciunii care a schimbat inima unor persoane din viata mea si Domnul Isus mi-a schimbat viata mea anosta, salvandu-ma de pe calea pierzarii.

Stiu ca intoarcerea mea a fost una radicala, chiar dramatica am putea-o numi. Nu a fost o intoarcere treptata cum am auzit in multe marturii, dar asta nu ma face sa fiu mai putin increzatoare in ceea ce am simtit si simt, prin continua dezvaluire al Domnului nostru Isus in fiecare zi a existentei mele, Slavit Fie Numele Lui.

Vreau sa fiu o lumina vie printre oameni si pentru Domnul in calatoria pe care o mai am de facut aici pe pamant.

Amin