Daniel Brânzei Eclesiastul - chemarea veşniciei Partea 1 din partea 2

Daniel Brânzei

Eclesiastul - chemarea veşniciei Partea 1 din partea 2

Cuvânt înainte
Eclesiastul este “Evanghelia pentru o vreme ca aceasta“, cea
mai bună veste dată celor care trăiesc în „post-modernismul“
contemporan.
„Lumea e o scenă, noi suntem actorii“. Shakespeare a avut
dreptate. Fiecare generaţie îmbracă aceleaşi costume şi „se dă în
spectacol“. Solomon a ştiut însă aceasta cu mult înaintea geniului
din Anglia:
Ce a fost va mai fi, şi ce s‑a făcut se va mai face; nu
este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre
care s‑ar putea spune: „Iată ceva nou!“, de mult lucrul
acela era şi în veacurile dinaintea noastră. (Eclesiastul
1:9‑10)
În orice epocă am trăi, cu orice filosofie ne‑am confrunta, avem
din partea lui Dumnezeu un îndrumător adecvat. Pentru veacul
post‑modernismului şi pentru deruta generală în care trăieşte lumea
de azi, cea mai potrivită carte pe care ne‑o recomandă Biblia este
cartea Eclesiastul, scrisă de împăratul Solomon.
Acest om a petrecut patruzeci de ani pe acoperişul lumii,
plimbându‑se pe toate Everesturile ei ‑ bogăţie, faimă, dragoste,
6
Daniel Brânzei
respect, înţelepciune. Totuşi, pe fiecare vârf de munte şi în
ameţitoarele coborâri care le‑au urmat, Solomon a ajuns să‑şi dea
seama că viaţa este stearpă nu numai la mari altitudini, ci şi în văile
pe care le‑a văzut mai bine ca oricare altul.
Ce‑ai găsit tu pe Everestul tău? Poate că eşti promovat acum în
vârful piramidei sociale, ai câştigat lozul cel mare, te‑ai căsătorit cu
persoana perfectă, ai fost în staţiunea de vacanţă mult dorită, ţi‑ai
cumpărat vila mult visată sau ţi‑ai văzut în sfârşit cartea publicată!
Şi acum... asta‑i tot? Fiecare împlinire de genul acesta este urmată
invariabil de un sentiment de „dezumflare“. Ceva lipseşte... Ceva nu
este aşa cum ai sperat. Ai sentimentul că ai crezut una şi ai căpătat
alta sau poate că ai căutat într‑un loc greşit. „Dacă cerul ar încerca
să vină pe pământ, scrie David Jeremiah, munţii n‑ar fi destul de
înalţi şi oceanele n‑ar fi destul de adânci. Trebuie să‑l căutăm în altă
parte.“
Vă invit să veniţi în cea mai importantă călătorie a vieţii
dumneavoastră. La capătul ei, dacă sunteţi pământul care trebuie,
vă va încolţi în suflet sămânţa unei vieţi nemuritoare, veţi găsi
adevărata Stea a Nordului care să vă călăuzească, lumina care să vă
umple sufletul de bucurie şi cărarea spre mult dorita fericire eternă.
Impasul
Pentru ca o carte să fie „bună“ ea are nevoie nu numai de un
autor bun, ci și de un cititor pe măsură. În lipsa celui din urmă, ea
rămâne: dificilă, neclară, greu de înțeles, confuză. Nu e de mirare că
toate aceste lucruri s-au spus și despre cartea Eclesiastul.
Eram examinat pentru ordinarea mea ca păstor la misiunea
începută de Biserica Baptistă din Los Angeles în aria oraşului
Hollywood. Ca să mă „încuie“, unul dintre cei prezenţi mi‑a pus o
întrebare la care nici el nu ştia ce să răspundă: „Ce ne poţi spune
despre cartea Eclesiastul?“
Am tăcut un timp, mi‑am adunat cunoştinţele căpătate în anii
de Seminar şi de studii pasionate într‑ale filosofiei şi am început:
„Eclesiastul este traducerea greacă a termenului Kohelet din
ebraică. Cuvântul numeşte o persoană care „vorbeşte adunării“.
7
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Considerând sonoritatea caracteristică din limba greacă, am
putea spune că Eclesiastul este «cel care vorbeşte Eclesiei», adică
Bisericii, în sensul ei de adunare a copiilor lui Dumnezeu.“
„Te‑ai încurcat rău tinere, m‑a întrerupt cel care pusese
întrebarea, Eclesiastul este din Vechiul Testament şi Biserica este
din Noul Testament. Ai încurcat‑o rău de tot...“
Fratele Petru Popovici, blajin şi îngăduitor, a intervenit: „Lasă‑l
să continue, că ştie el unde vrea să ajungă. Ai pus întrebarea, acum
ai răbdare să auzi răspunsul. Continuă, frate Brânzei.“
Am continuat atunci și de atunci, tot continui ...
Eclesiastul este ca o groapă fără fund. Este foarte greu să vorbeşti
sau să scrii despre Eclesiastul lui Solomon. Este ca şi cum ai încerca
să cuprinzi un vas mai mare într‑unul mai mic. Dumnezeu l‑a
destinat pe Solomon să fie „cel mai înţelept dintre oameni“:
(Şi) Dumnezeu a zis: „Fiindcă lucrul acesta îl ceri,
fiindcă nu ceri pentru tine nici viaţă lungă, nici bogăţii,
nici moartea vrăjmaşilor tăi, ci ceri pricepere ca să faci
dreptate, voi face după cuvântul tău. Îţi voi da o inimă
înţeleaptă şi pricepută, aşa cum n‑a fost nimeni înaintea
ta şi nu se va scula nimeni niciodată ca tine.“ (1 Împăraţi
3:11‑12)
Cum să scrie un om obişnuit despre un geniu? Cum şi ce să
spună „copilul lui Brânzei“ despre... Solomon? Ce şanse are cel
obişnuit să‑l priceapă pe cel înţelept? Cum ar putea el să‑l explice
apoi altor oameni obişnuiţi ca şi el?
Se spune că un american privea mirat la tabloul Giocondei
pictat de inegalabilul Leonardo da Vinci. Văzându‑l că stăruieşte
atâta, paznicul s‑a apropiat de el şi l‑a întrebat: „Ce părere aveţi?“
„De ce mă întrebi?“ i‑a răspuns americanul.
„Ca să aflu ceva despre dumneavoastră. Vedeţi, aici oricine
vorbeşte despre Mona Lisa nu măsoară valoarea tabloului, ci dă
pe faţă cât de priceput este el la pictură. Vorbele lui nu exprimă
valoarea tabloului, ci propria lui valoare. Judecând‑o pe ea, el se
judecă de fapt pe el însuşi. Nu noi ne uităm la Mona Lisa, ci ea se
8
Daniel Brânzei
uită la fiecare dintre noi şi ne descoperă. Ăsta este motivul adevărat
al surâsului ei misterios.“
Nu putem recunoaşte decât atâta valoare cât este în noi înşine.
Soluţia propusă de mine
În loc să caut să‑l explic pe Solomon, lucru care nu‑mi este la
îndemână, cred că este mai potrivit să‑l las pe el să ne vorbească.
Poate că vom înţelege împreună măcar câte ceva din ceea ce ne
spune el.
Eclesiastul este cea mai bună veste pentru postmodernismul
contemporan, în care fiecare caută adevărul în felul lui personal. Ea
ne asigură că nu plictiseala şi resemnarea trebuie să fie predominante
în viaţă, ci bucuria, plăcerea de a trăi şi de a înfăptui lucrări măreţe,
împreună cu Dumnezeu şi în ascultare de Dumnezeu.
Eclesiastul este o carte pentru cel căruia îi place să gândească.
Solomon este frate cu „trestiile gânditoare“, cu toţi cei frământaţi
de întrebările fundamentale ale vieţii: Cine sunt? De unde vin şi
încotro mă îndrept? Ce rost are viaţa? Cum e mai bine: să fiu „mai
neprihănit ca tine“ sau „mai nelegiuit ca tine“? Care este diferenţa?
Există vreo a treia variantă pe care să o accepte şi lumea şi să‑I fie
plăcută şi lui Dumnezeu în acelaşi timp?
Eclesiastul este soluţia dată celui ce caută să grupeze toate
aspectele aparent contradictorii ale vieţii într‑un „tot“ coerent,
corect şi cu consecinţe veşnice. Cartea îi oferă omului nu numai
perplexitatea căutătorului, ci şi părerea Creatorului despre rostul
evenimentelor vieţii.
Pentru scrierea acestei cărţi m‑am pregătit citind foarte
multe scrise de alţii. Am rămas uimit să văd ce mulţi sunt cei care
se declară „specialişti“ în Eclesiastul şi au iluzia că „l‑au băgat
în buzunar“ pe cel mai mare gânditor al lumii... Trebuie să vă
mărturisesc că pasiunea mea de a studia „filosofia“ încă din tinereţe
m‑a familiarizat, măcar în parte, cu scrierile marilor gânditori greci
şi latini ai antichităţii, precum şi cu o pletoră de gânditori semănaţi
ca nişte verigi de lanţ de‑a lungul secolelor. Niciunul dintre ei însă,
nici Socrate, nici Platon, nici Aristotel, nici Noica sau Shopenhauer
9
Eclesiastul - chemarea veşniciei
nu pot fi puşi alături de autorul cărţii Eclesiastul. Unii încearcă să‑l
„încadreze“ pe Solomon în diferite sisteme filosofice (agnostic,
existenţialist, stoic, hedonist, materialist), dar Solomon este mult
mai mare decât aceste „haine strâmte“ în care încearcă să‑l îmbrace
ei. Ar fi bine să uităm de ceilalţi atunci când stăm de vorbă cu
însuşi... Solomon! Vă propun să‑l ascultăm împreună pe înţeleptul
căruia Dumnezeu i‑a făcut cinstea să‑l adăpostească în colecţia de
cărţi sfinte ale Bibliei.
În cea de a doua jumătate a anului 2007 l-am vegheat la Los
Angeles pe tatăl meu în ultimele luni ale luptei lui cu cancerul.
Dintr-o dorinţă copilărească, dar sinceră de a-l ajuta, am aşternut
atunci pe hârtie ceea ce „dospeam“ de mult despre Eclesiastul. Am
socotit că este cel mai bun lucru pe care‑l pot face pentru pregătirea
tatălui meu pentru eternitate. Nu că ar fi avut nevoie, dar aştepta în
fiecare zi paginile studiului acesta, care venea ca o confirmare a celor
mai profunde convingerilor ale lui.
„O să iasă o carte bună“, mi-a spus.
Atunci şi acolo, studiul acesta ne-a folosit la amândoi. Sper să vă
folosească şi vouă.
10
Daniel Brânzei
11
Eclesiastul - chemarea veşniciei
1. Câte ceva despre Solomon
În original, cartea s‑a numit „Kohelet“. Acesta este un termen
rar al limbii ebraice, folosit în Biblie numai în cartea Eclesiastul
(1:1,2,12; 7:27; 12:8‑10). Termenul este un derivat al lui „kahal“
‑ a convoca o adunare ca să-i spui ceva, a aduna o colecție. Sensul
titlului este deci dublu: „cel ce se adresează unei adunări, cel ce
are ceva de spus, predicatorul“, dar şi „cel ce adună, colecţionarul,
cercetătorul“.
Solomon putea să aleagă un alt termen, mai familiar sistemului
religios evreiesc. Nu o face. El a intenţionat să‑şi grupeze materialul
într‑o lucrare al cărei titlu, parafrazând, ar putea fi „Gâlceava
înţeleptului cu lumea“!
Traducerea greacă Septuaginta foloseşte titlul: Ecclesiaites,
un derivat de la cuvântul folosit pentru „adunare“ şi prin
extensie, pentru „Biserică“. Numirea românească este de fapt o
„transliterare“. Dacă s‑ar fi preferat o traducere, ea ar fi trebuit să
fie: „Cel ce vorbeşte adunării“.
Eu aş rămâne însă la cea de a doua nuanţă a traducerii şi l‑aş
numi pe Solomon: „Cercetătorul, colecţionarul de experienţe
12
Daniel Brânzei
personale pornit conştient să adune într‑o carte toate răspunsurile
posibile la întrebarea: «Ce este viaţa şi pentru ce se merită să
trăieşti?»“ Ori de câte ori veţi întâlni în acest comentariu termenul
„Kohelet“, vă rog să vă gândiţi la această semnificaţie.
„Eu, Eclesiastul (Kohelet),... mi‑am pus inima să
cercetez şi să adâncesc cu înţelepciune tot ce se întâmplă
sub ceruri ... mi‑am pus inima să cunosc înţelepciunea şi
să cunosc prostia şi nebunia ... apoi când m‑am uitat cu
băgare de seamă la toate lucrurile ... m‑am uitat apoi la
toate ... m‑am apucat şi am cercetat toate lucrurile ... şi am
găsit ... iată ce am găsit... Da, mi‑am pus inima în căutarea
tuturor acestor lucruri, am cercetat toate aceste lucruri şi
am văzut ...am mai văzut.“ (Eclesiastul 1:12‑13,17; 7:25; 9:1,
11, 13; 10:7)
Cel ce scrie cartea se prezintă ca: „Fiul lui David“, prin urmare,
fiul unui tată de excepţie. David a fost, de departe, cel mai strălucit,
în adevăratul sens al cuvântului, împărat al lui Israel. Înaintea lui,
Saul n-a fost un împărat adevărat. Fără capitală, fără sfetnici, fără
tron, fără nici o structură administrativă cât de cât funcţională,
Saul a fost mai mult un comandant militar chemat să mobilizeze
oamenii în timp de război. Când trecea războiul, Saul se întorcea la
viaţa obişnuită.
David a fost geniul care a transformat Israelul dintr-o
confederazie de triburi într-o naţiune adevărată. El şi numai el a
fost geniul administrativ care a alcătuit structuri statale, rânduieli
financiare şi unităţi militare temute de toate ţările din jur.
Solomon a preluat de la David toate aceste moşteniri şi le-a
propulsat la un şi mai înalt nivel, făcând astfel din Israel obiectul
invidiei generale din lumea de atunci. Acest “fiu special al lui
David“ a fost preferat tuturor celorlalţi şi închinat Domnului
imediat după naştere.
“David a mângâiat pe nevastă-sa Bat-Şeba, şi a
intrat la ea şi s-a culcat cu ea. Ea a născut un fiu, pe care
l-a numit Solomon, şi care a fost iubit de Domnul. El l-a
încredinţat în mâinile proorocului Natan şi Natan i-a pus
13
Eclesiastul - chemarea veşniciei
numele Iedidia (iubitul Domnului), pentru Domnul“ (2
Samuel 12:24-25
David ştia că cei din familia mamei lui nu-l vor primi cu
bunăvoinţă şi că nu va fi acceptat acasă la el. În Solomon, rudele
lui vedeau progenitura ucigaşului care le îndoliase familia. Nu
este de mirare că David “l-a încredinţat în mâinile proorocului
Natan “. Pentru că-l ştia neiubit de oameni, proorocul l-a alintat
cu un nume care făcea compensaţie sentimentală: “Iedidia“, adică
“iubitul Domnului“. Providenţial, şi această situaţie l-a favorizat pe
Solomon. Este una sa creşti şn casa unui împărat, alta în casa unui
preot şi cu totul altceva să creşti în casa unui profet! Un fel de vorbe
asculţi în casa unui împărat, altfel de vorbe auzi în casa unui preot
şi cu totul altele în casa unui profet. Ca emisar al lui Dumnezeu pe
pământ, Natan a fost, de la naștere și până la întronare, mereu legat
de viaţa şi activitatea acestui “Iedidia“.
Solomon este fiul căruia i s-a promis tronul lui David. Deşi este
cel de al zecelea în ordinea vârstei (1 Cronici 3:1-5), David este cel
ales de Dumnezeu pentru domnie. Aceasta o aflăm direct din gura
lui David:
“David a chemat pe fiul său Solomon, şi i-a poruncit
să zidească o casă Domnului, Dumnezeul lui Israel.
David a zis lui Solomon: “Fiul meu, aveam de gând
să zidesc o casă Numelui Domnului, Dumnezeului meu.
Dar cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: “Tu ai vărsat
mult sânge, şi ai făcut mari războaie; de aceea nu vei zidi
o casă Numelui Meu, căci ai vărsat înaintea Mea mult
sânge pe pământ. Iată că ţi se va naşte un fiu, care va fi un
om al odihnei, şi căruia îi voi da odihnă, izbăvindu-l din
mâna tuturor vrăjmaşilor lui de jur împrejur, căci numele
lui va fi Solomon (Pace) şi voi aduce peste Israel pacea.
El va zidi o casă Numelui Meu. El Îmi va fi fiu, şi Eu îi
voi fi Tată; şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al
împărăţiei lui în Israel.“ (1 Cronici 22:6-11).
14
Daniel Brânzei
În versetul 9, Dumnezeu foloseşte un joc de cuvinte ca să-i
spună lui David care va fi numele fiului său: “va fi un om al odihnei,
şi căruia îi voi da odihnă, izbăvindu-l din mâna tuturor vrăjmaşilor
lui de jur împrejur, căci numele lui va fi Solomon (Pace)“.
În virtutea acestei predestinări, David îi promite Bat-Şebei că
fiul ei va fi urmaşul lui la tron. Era cât pe aici să nu fie aşa, dacă
Batşeba şi providenţialul Natan nu ar fi intervenit la vremea
potrivită (1 Regi 1:1-53).
Ea i-a răspuns: “Domnul meu, tu ai jurat roabei tale
pe Domnul, Dumnezeul tău, zicând: “Solomon, fiul tău
va împărăţi după mine, şi va şedea pe scaunul meu de
domnie“ (1 Regi 1:17)
Şi împăratul a jurat, şi a zis: “Viu este Domnul, care
m-a izbăvit din toate necazurile, că, aşa cum am jurat
pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, zicând: “Fiul tău
Solomon va împărăţi după mine, şi va şedea pe scaunul
meu de domnie în locul meu“, aşa voi face azi.“ (1 Regi
17:29-30)
Aşa a ajuns Solomon pe tron. Însă dacă ne‑am mulţumi să
spunem doar că Solomon este... fiul lui David, n‑am înţelege decât
la suprafaţă cine a fost acest om deosebit. Pentru o înţelegere mai
bună va trebui să mergem cu câteva generaţii înainte şi să vedem că
acest Solomon a fost strănepotul unuia dintre cele mai celebre şi
mai controversate personaje din istoria lui Israel: Ahitofel!
Şi cine a fost Ahitofel?
Mi‑aduc aminte că eram în Chişinău prin anul 1989 împreună
cu Petrică Lascău. Ne trimisese Societatea Misionară Română să
ţinem o serie de seminarii şi cursuri pentru liderii lucrării de acolo.
Faptul că eram tineri amândoi s‑a suprapus peste neîncrederea pe
care „moldovenii“ o aveau faţă de creştinii veniţi din ... lumeasca
Americă. După câteva zile, în cadrul serviciului de seară, i-am
spus fratelui traducător că aş vrea să vorbesc despre Ahitofel. El a
aruncat spre mine o privire „incoloră“ şi m‑a sfătuit prieteneşte:
„Frate, cred ca ar fi mai bine să vorbim din Biblie.“ Mi‑am dat seama
că „moldovenii de peste Prut“ nu avuseseră Biblia la dispoziţie, aşa
15
Eclesiastul - chemarea veşniciei
cum o avuseserăm noi în România, şi cunoştinţele lor, mai ales în
Vechiul Testament, erau foarte ... aproximative.
Nu numai moldovenii n‑au idee despre Ahitofel. Sunt destui
creştini şi în America şi România care nu i‑au dat niciun fel de
atenţie.
Dacă citiţi cartea a doua a lui Samuel, veţi afla din capitolele
11‑23 că Ahitofel a fost unul dintre cei mai renumiţi sfetnici de
la curtea împăratului David. Sfaturile lui erau de calibrul unui
„proroc“ sau „văzător“ (1 Samuel 9:6‑9):
Sfatul dat pe vremea aceea de Ahitofel avea tot atâta
putere ca şi când ar fi întrebat chiar pe Dumnezeu. Tot
aşa era cu toate sfaturile lui Ahitofel, fie pentru David, fie
pentru Absalom. (2 Samuel 16:23)
În criza provocată de lovitura de stat pusă la cale de Absalom,
unul dintre fiii lui David, acest Ahitofel a comis un act de înaltă
trădare şi l‑a părăsit pe David:
Pe când aducea Absalom jertfele, a trimis în cetatea
Ghilo după Ahitofel, ghilonitul, sfetnicul lui David.
Uneltirea căpăta putere şi poporul se îndrepta în număr
tot mai mare de partea lui Absalom. (2 Samuel 15:12)
Asocierea lui Ahitofel cu Absalom a înclinat balanţa în favoarea
tânărului complotist şi a fost un semn determinant pentru tot
Israelul. Chiar şi David s‑a îngrozit când a aflat că Ahitofel era
acum sfetnicul fiului său:
Au venit şi i-au spus lui David: „Ahitofel este
împreună cu Absalom printre uneltitori.“ Şi David a zis:
„Doamne, nimiceşte sfaturile lui Ahitofel!“ (2 Samuel
15:31)
David ştia că Ahitofel nu greşeşte! Singura alternativă era ca
Dumnezeu să intervină cumva în mod supranatural şi să‑l facă
pe Absalom să nu‑i asculte sfaturile. Ceea ce s‑a şi întâmplat.
Huşai, un alt sfetnic al lui David trimis de acesta să‑l spioneze pe
Absalom şi să‑i dea de ştire prin nişte „curieri“, a reuşit să răstoarne
tactica propusă lui Absalom de către Ahitofel, acordându‑i astfel
16
Daniel Brânzei
împăratului răgazul necesar regrupării şi formării unei armate din
oamenii care‑i rămăseseră loiali.
În faţa acestui eşec personal, Ahitofel are o reacţie pe care am
putea‑o socoti exagerată: s-a dus acasă şi s-a sinucis:
Ahitofel, când a văzut că sfatul lui n‑a fost urmat,
a pus şaua pe măgar şi a plecat acasă în cetatea lui. Şi‑a
pus casa în rânduială şi s‑a spânzurat. Când a murit, l‑au
îngropat în mormântul tatălui său. (2 Samuel 17:23)
Oricine a citit aceste întâmplări şi‑a pus cel puţin două întrebări
foarte justificate. Cea dintâi, cum s‑a putut ca acest om să‑l trădeze
pe David şi să‑l părăsească, ba mai mult, să‑şi depăşească limitele
de sfetnic şi să se ofere să fie general în oastea pornită să‑l ucidă pe
împărat?
Ahitofel a zis lui Absalom: „Lasă‑mă să aleg
douăsprezece
mii de oameni! Mă voi scula şi voi
urmări pe David chiar în noaptea aceasta. Îl voi lua pe
neaşteptate, când va fi obosit şi va avea mâinile slăbite, îl
voi înspăimânta şi tot poporul care este cu el va fugi. Voi
lovi numai pe împărat şi voi aduce înapoi la tine pe tot
poporul; moartea omului pe care‑l urmăreşti va face ca
toţi să se întoarcă şi tot poporul va fi în pace.“ (2 Samuel
17:1‑2)
Observaţi diplomaţia cu care sfetnicul Ahitofel evită să
folosească înaintea lui Absalom cuvântul care i‑ar fi putut înmuia
inima: „tatăl tău“. Cu mare dibăcie, Ahitofel folosește expresie
lipsită de orice încărcătură emoţională: „omul acela pe care‑l
urmăreşti“, de parcă s‑ar teme ca nu cumva să trezească în inima lui
Absalom sentimente filiale. Ahitofel vrea să profite de aprinderea
ambiţioasă de care era stăpânit Absalom şi să‑l ucidă pe David
înainte ca această aprindere să se potolească. Oare de ce? Cum de
l‑a urât acest om aşa de mult pe David, pe care, aparent, l‑a slujit
până atunci cu credincioşie?
Cea de a doua întrebare este: De ce s‑a dus Ahitofel să se
spânzure de îndată ce i‑a fost nesocotit sfatul? De ce n‑a avut
17
Eclesiastul - chemarea veşniciei
răbdare să aştepte să vadă mai întâi ce avea să se întâmple?
Cunoscându‑l pe David, de ce nu s‑a încrezut că David s‑ar putea
să‑l ... ierte?
Răspunsul este ascuns în două versete care trebuiesc puse unul
lângă altul, ca două jumătăţi de enigmă:
David a întrebat cine este femeia aceasta, şi i‑au spus:
„Este Bat‑Şeba, fata lui Eliam, nevasta lui Urie, Hetitul.“
(2 Samuel 11:3)
...Eliam, fiul lui Ahitofel, din Ghilo. (2 Samuel 23:34)
Ahitofel a fost nimeni altul decât tatăl lui Eliam şi bunicul
Bat‑Şebei... femeia sedusă şi lăsată văduvă de pornirea păcătoasă
a lui David! Se pare că Ahitofel nu l‑a putut ierta niciodată pe
David pentru că intrase ca ucigaş păcătos în familia nepoatei
sale. Din umbră, el pândea doar o ocazie potrivă pentru ceasul
răzbunării. Când a văzut că sfatul lui ireproşabil a fost nesocotit în
favoarea amânării propuse de Huşai, eu cred că Ahitofel a înţeles
că Dumnezeu era şi de data aceasta de partea lui David. Numai aşa
se explică sinuciderea lui. Gestul lui, aşezat în cuvinte ar suna cam
aşa: „Refuz să mai trăiesc într‑o lume în care nu‑mi faci dreptate,
Dumnezeule! Nu sunt de acord cu ce faci şi nu vreau să mai
trăiesc să văd favoritismul pe care‑l arăţi faţă de acest om care mi‑a
nenorocit nepoţii.“
De ce nu s‑a încrezut într‑o eventuală iertare din partea
împăratului? Nu cred că aceasta a fost problema. Mai degrabă cred
că mândria lui Ahitofel n‑ar fi putut accepta o asemenea situaţie.
Cum? Un om ca el să‑şi plece genunchii şi să‑şi ceară iertare din
partea celui care i‑a adus nenorocirea în casă? Ahitofel a fost un
om genial! Se pare că avea acces la revelaţia dumnezeiască şi o
împărtăşise cu dărnicie celor din jurul lui. A fost un om căruia i‑a
prisosit înţelepciunea, dar geniul şi înţelepciunea nu l‑au putut
salva. I‑au venit de hac încăpăţânarea, ura şi dorul de răzbunare.
De ce este important să ştim că Solomon a fost strănepotul
lui Ahitofel? Pentru că această relaţie explică fascinaţia tânărului
Solomon pentru înţelepciune. Fără nicio îndoială, faima
18
Daniel Brânzei
străbunicului său a lăsat o amprentă distinctă asupra acestui tânăr
şi probabil că i‑a pus la dispoziţie şi moştenirea unor... gene de
geniu. De ce spun asta? Pentru că numai un înţelept ştie să ceară
înţelepciune!
Eram în anul doi la Seminar şi fratele Taloş Vasile, profesorul
nostru de Vechiul Testament, ne‑a promis că va da nota zece celui
care îi va spune unde scrie că Solomon a fost „înţelept“ şi înainte de
visul pe care l‑a avut. Trebuie să vă spun că n‑am luat niciunul nota
promisă. Puţin supărat că n‑am citit cu atenţie, fratele Taloş ne‑a
rugat să citim cu voce tare două versete din 1 Împăraţi:
Fă după înţelepciunea ta şi să nu laşi ca perii lui cei
albi să se coboare în pace în locuinţa morţilor. (1 Împăraţi
2:6)
Acum, tu să nu‑l laşi nepedepsit, căci eşti un om
înţelept şi ştii cum trebuie să te porţi cu el. Să‑i cobori
perii albi însângeraţi în locuinţa morţilor. (1 Împăraţi 2:9)
David îl ştia bine pe Solomon... iar calificativul pe care îl dă el
este suficient pentru cine vrea să înţeleagă. La această înzestrare
naturală, Solomon a primit darul unei capacităţi supranaturale
care l‑a făcut „cel mai înţelept“ dintre toţi pământenii care au trăit
vreodată. Iată ce găsim scris despre el:
La Gabaon, Domnul S‑a arătat în vis lui Solomon
noaptea şi Dumnezeu i‑a zis: „Cere ce vrei să‑ţi dau.“
Solomon a răspuns: „Tu ai arătat o mare bunăvoinţă
faţă de robul Tău David, tatăl meu, pentru că umbla
înaintea Ta în credincioşie, în dreptate şi în curăţie de
inimă faţă de Tine; i‑ai păstrat această mare bunăvoinţă şi
i‑ai dat un fiu, care şade pe scaunul lui de domnie, cum se
vede astăzi. Acum, Doamne, Dumnezeul meu, Tu ai pus
pe robul Tău să împărăţească în locul tatălui meu David,
şi eu nu sunt decât un tânăr, nu sunt încercat. Robul
Tău este în mijlocul poporului pe care l‑ai ales, popor
foarte mare, care nu poate fi nici socotit, nici numărat,
din pricina mulţimii lui. Dă dar robului Tău o inimă
pricepută, ca să judece pe poporul Tău, să deosebească
19
Eclesiastul - chemarea veşniciei
binele de rău! Căci cine ar putea să judece pe poporul
Tău, pe poporul acesta aşa de mare la număr!“
Cererea aceasta a lui Solomon I-a plăcut Domnului.
Şi Dumnezeu a zis: „Fiindcă lucrul acesta îl ceri,
fiindcă nu ceri pentru tine nici viaţă lungă, nici bogăţii,
nici moartea vrăjmaşilor tăi, ci ceri pricepere ca să faci
dreptate, voi face după cuvântul tău. Îţi voi da o inimă
înţeleaptă şi pricepută, aşa cum n‑a fost nimeni înaintea
ta şi nu se va scula nimeni niciodată ca tine.“ (1 Împăraţi
3:5‑12)
Strănepotul lui Ahitofel şi fiul lui David a devenit astfel... fiul
promisiunii:
„Când ţi se vor împlini zilele şi vei fi culcat cu
părinţii tăi, Eu îţi voi ridica un urmaş după tine, care va
ieşi din trupul tău şi‑i voi întări împărăţia. El va zidi
Numelui Meu o casă şi voi întări pe vecie scaunul de
domnie al împărăţiei lui. Eu îi voi fi Tată şi el Îmi va fi fiu.
Dacă va face răul, îl voi pedepsi cu o nuia omenească şi
cu lovituri omeneşti; dar harul Meu nu se va depărta de la
el, cum l‑am depărtat de la Saul, pe care l‑am îndepărtat
dinaintea ta. Ci casa ta şi împărăţia ta vor dăinui veşnic
înaintea Mea şi scaunul tău de domnie va fi întărit pe
vecie.“ (2 Samuel 7:12‑17)
Deşi, ca vârstă, a fost cel de-al zecelea băiat al lui David, Solomon
a fost ales să fie urmaşul lui la domnie. Ca să fie clar că nu este vorba
despre un favoritism care ar urmări să o răsplătească cumva pe BatŞeba
pentru nenorocirea pe care i‑o provocase împăratul, David
explică alegerea divină cu ocazia procesului de întronare:
David a chemat la Ierusalim toate căpeteniile lui
Israel, căpeteniile seminţiilor, căpeteniile cetelor din
slujba împăratului, căpeteniile peste mii şi căpeteniile
peste sute, pe cei mai mari peste toate averile şi turmele
împăratului şi ale fiilor săi, pe dregători, pe viteji şi pe toţi
voinicii. Împăratul David s‑a sculat în picioare şi a zis:
„Ascultaţi‑mă, fraţilor şi poporul meu! Aveam de gând
20
Daniel Brânzei
să zidesc o casă de odihnă pentru chivotul legământului
Domnului şi pentru aşternutul picioarelor Dumnezeului
nostru, şi mă pregăteam s‑o zidesc. Dar Dumnezeu mi‑a
zis: «Să nu zideşti o casă Numelui Meu, căci eşti un om
de război şi ai vărsat sânge.» Domnul, Dumnezeul lui
Israel, m‑a ales din toată casa tatălui meu, pentru ca
să fiu împărat al lui Israel pe vecie, căci pe Iuda l‑a ales
căpetenie, casa tatălui meu a ales‑o din casa lui Iuda,
şi dintre fiii tatălui meu pe mine m‑a pus să domnesc
peste tot Israelul. Dintre toţi fiii mei, căci Domnul mi‑a
dat mulţi fii, a ales pe fiul meu Solomon, ca să‑l pună pe
scaunul de domnie al împărăţiei Domnului, peste Israel.
El mi‑a zis: «Fiul tău Solomon Îmi va zidi casa şi curţile,
căci l‑am ales ca fiu al Meu şi‑i voi fi Tată. Îi voi întări
împărăţia pe vecie, dacă se va ţine, ca astăzi, de împlinirea
poruncilor şi rânduielilor Mele.»
Acum, înaintea întregului Israel, înaintea adunării
Domnului şi în faţa Dumnezeului nostru care vă aude,
păziţi şi puneţi‑vă la inimă toate poruncile Domnului,
Dumnezeului vostru, ca să stăpâniţi această bună ţară şi
s‑o lăsaţi de moştenire fiilor voştri după voi pe vecie. Şi
tu, fiule Solomoane, cunoaşte-L pe Dumnezeul tatălui
tău şi slujeşte‑I cu toată inima şi cu un suflet binevoitor;
căci Domnul cercetează toate inimile şi pătrunde toate
închipuirile şi toate gândurile. Dacă‑L vei căuta, Se va lăsa
găsit de tine; dar dacă‑L vei părăsi, te va lepăda şi El pe
vecie. Vezi acum că Domnul te‑a ales ca să zideşti o Casă
care să‑I slujească de locaş sfânt. Întăreşte‑te şi lucrează.“
(1 Cronici 28:1‑10)
Ca autor al cărţii Eclesiastul, aceste două informaţii pe care le
avem despre înţelepciunea lui Solomon sunt foarte importante. El a
fost înţelept ca strănepot al lui Ahitofel şi cel mai înţelept din toată
omenirea!
Ce ştim despre această înţelepciune deosebită a lui? Aş vrea să vă
atrag atenţia la două caracteristici. În primul rând, înţelepciunea lui
n‑a fost raţională, ca a noastră, a tuturor, ci revelaţională. Una este
21
Eclesiastul - chemarea veşniciei
să ai o înţelepciune “dobândită“, şi cu totul alta să ai una “dăruită“
de Dumnezeu. În al doilea rând, înţelepciunea lui a fost un caz unic
în care un bărbat, limitat de obicei la domeniul gândirii deductive,
a trecut graniţa spre cunoaşterea intuitivă, specifică mai degrabă
sexului... feminin.
Daţi‑mi voie să mă explic.
Cunoaşterea noastră este limitată în mod normal de cantitatea
şi calitatea „informaţiilor“ pe care ni le pun la dispoziţie simţurile
noastre. Rațiunea umană nu poate „prelucra“ decât datele care
i‑au fost furnizate pe calea experienţei. Ca şi cu un calculator, şi
cu noi este valabil postulatul „Garbage in, garbage out!“ („daca
pui înăuntru gunoi, tot gunoi va ieşi afară“). De exemplu, dacă vă
voi spune că am văzut un „crocodozaur“, această informaţie nu vă
foloseşte la nimic. În „memoria dumneavoastră de date“, nu există
nimic cu numele acesta. Dacă voi adăuga: „Crocodozaurul este
ca un elefant“, asemănarea aceasta vă va ajuta să mergeţi repede
în „banca de date“, să scoateţi de acolo imaginea unui elefant şi
să o aşezaţi pe ecranul imaginaţiei. „Dar acest crocodozaur are
şi aripi.“ Veţi merge imediat în banca de date la categoria „aripi“
şi veţi aştepta instrucţiuni. Ce fel de aripi? „...aripi ca de vultur“.
Imediat, din banca experienţei personale acumulate veţi scoate
imaginea aripilor de vultur şi le veţi ataşa imaginii elefantului de
pe ecranul imaginaţiei. „Are şi gheare.“ Mintea dumneavoastră va
apela din nou la banca de date a memoriei furnizate de experienţele
acumulate de‑a lungul anilor ...şi aşa mai departe. Rațional, nu
putem cunoaşte decât bazaţi pe experienţa personală dobândită
prin cele cinci simţuri pe care le are fiinţa noastră. Acesta este
motivul pentru care şi apostolul Pavel ne spune că ar putea să ne
vorbească despre „lucrurile văzute“ de el în cel de-al treilea cer,
dar ... n‑are cum. El este „intraductibil“ pentru limbajul raţiunii
noastre:
Lucruri pe care ochiul nu le‑a văzut, urechea nu le‑a
auzit şi la inima omului nu s‑au suit, aşa sunt lucrurile
pe care le‑a pregătit Dumnezeu pentru cei ce‑L iubesc.
(1 Corinteni 2:9)
22
Daniel Brânzei
Se pare că Dumnezeu i‑a dat lui Solomon acces la o cale de
cunoaştere la care noi n‑avem acces, la cunoaşterea intuitivă, prin
revelaţie. Fără să meargă la şcoală şi fără să experimenteze în mod
personal, Solomon a fost în stare să le vorbească celor din jur despre
lucruri nemaiînţelese până la el şi a adus Ierusalimul la un nivel de
cultură şi inovaţii nemaiauzite în celelalte împărăţii:
Solomon mai stăpânea şi toate împărăţiile de la Râu
până în ţara Filistenilor şi până la hotarul Egiptului. Ei îi
aduceau daruri şi i-au fost supuşi lui Solomon tot timpul
vieţii lui. În fiecare zi Solomon mânca: treizeci de cori
de floare de făină şi şaizeci de cori de altă făină; zece boi
graşi, douăzeci de boi de păscut şi o sută de oi, afară de
cerbi, căprioare, ciute şi păsări îngrăşate. Stăpânea peste
toată ţara de dincoace de Râu, de la Tifsah până la Gaza,
peste toţi împăraţii de dincoace de Râu. Şi avea pace
pretutindeni de jur împrejur. Iuda şi Israel, de la Dan
până la Beer‑Şeba, au locuit în linişte fiecare sub via lui şi
sub smochinul lui, în tot timpul lui Solomon. Solomon
avea patruzeci de mii de iesle pentru caii de la carele lui
şi douăsprezece mii de călăreţi. Îngrijitorii îngrijeau
de hrana împăratului Solomon şi a tuturor celor ce se
apropiau de masa lui, fiecare în luna lui; şi nu lăsau să fie
vreo lipsă. Aduceau şi orz şi paie pentru armăsari şi fugari,
în locul unde se afla împăratul, fiecare după poruncile pe
care le primise.
Dumnezeu i-a dat lui Solomon înţelepciune, foarte
mare pricepere şi cunoştinţe multe ca nisipul de pe ţărmul
mării. Înţelepciunea lui Solomon întrecea înţelepciunea
tuturor fiilor Răsăritului şi toată înţelepciunea
egiptenilor. El era mai înţelept decât orice om, mai mult
decât Etan Ezrahitul, mai mult decât Heman, Calcol şi
Darda, fiii lui Mahol; şi faima lui se răspândise printre
toate neamurile de primprejur. A rostit trei mii de pilde
şi a alcătuit o mie cinci cântări. A vorbit despre copaci,
de la cedrul din Liban până la isopul care creşte pe zid,
a vorbit de asemenea despre dobitoace, despre păsări,
23
Eclesiastul - chemarea veşniciei
despre târâtoare şi despre peşti. Veneau oameni din
toate popoarele să asculte înţelepciunea lui Solomon,
din partea tuturor împăraţilor pământului care auziseră
vorbindu‑se despre înţelepciunea lui. (1 Împăraţi 4:20‑34)
Fără să poată explica de unde are cunoștințele, Solomon a putut
vorbi cu elocvenţă „despre copaci, de la cedrul din Liban până la
isopul care creşte pe zid, a vorbit de asemenea despre dobitoace,
despre păsări, despre târâtoare şi despre peşti“! Cei care‑i puneau
întrebări, primeau răspunsuri ca pe vremea când trăia Ahitofel, „ca
şi când L-ar fi întrebat chiar pe Dumnezeu“.
Aceasta este ceea ce ni se spune în rezumat la sfârşitul cărţii
Eclesiastul:
Pe lângă că Eclesiastul a fost înţelept, el a mai învăţat
şi ştiinţa pe popor, a cercetat, a adâncit şi a întocmit un
mare număr de zicători. (Eclesiastul 12:9)
Înţelepciunea cuiva nu iese la iveală decât atunci când este
pusă la încercare! Ceea ce este semnificativ în cazul lui Solomon
este că cele două „încercări“ date ca exemple de manifestare ale
unei înţelepciuni ieşite din comun sunt amândouă confruntări
cu probleme ridicate de femei. Şi în cazul judecăţii între cele
două femei curve (1 Împăraţi 3:16‑28) şi în cazul întâlnirii cu
împărăteasa din Seba (1 Împăraţi 10:1‑13), înţelepciunea lui
Solomon este socotită „deosebită“ pentru că poate răspunde
vicleniei şi curiozităţii unor femei.
Împărăteasa din Seba a auzit de faima lui Solomon,
în ce priveşte slava Domnului, şi a venit să‑l încerce
prin întrebări grele. ...Solomon i‑a răspuns la toate
întrebările şi n‑a fost nimic pe care împăratul să nu fi
ştiut să i‑l lămurească. Împărăteasa din Seba a văzut
toată înţelepciunea lui Solomon şi casa pe care o zidise şi
bucatele de la masa lui şi locuinţa slujitorilor lui şi slujbele
şi hainele celor ce‑i slujeau şi paharnicii lui şi arderile-detot
pe care le aducea în Casa Domnului. Uimită, i-a zis
împăratului:
24
Daniel Brânzei
„Deci era adevărat ce am auzit în ţara mea despre
faptele şi înţelepciunea ta! Dar nu credeam, până
n‑am venit şi n‑am văzut cu ochii mei. Şi iată că nici pe
jumătate nu mi s‑a spus. Tu ai mai multă înţelepciune şi
propăşire decât am auzit mergându‑ţi faima. Ferice de
oamenii tăi, ferice de slujitorii tăi, care sunt necurmat
înaintea ta, care aud înţelepciunea ta! Binecuvântat să
fie Domnul, Dumnezeul tău, care a binevoit să te pună
pe scaunul de domnie al lui Israel! Pentru că Domnul
îl iubeşte pentru totdeauna pe Israel, de aceea te‑a pus
împărat, ca să judeci şi să faci dreptate.“ (1 Împăraţi 10:1‑9)
Faima înţelepciunii lui Solomon s‑a răspândit în toate ţările
dimprejur:
Hiram, împăratul Tirului, a răspuns astfel, printr‑o
scrisoare, pe care a trimis‑o lui Solomon: „Pentru că
Domnul iubeşte pe poporul Său, de aceea te‑a pus
împărat peste ei.“ Hiram a mai zis: „Binecuvântat să fie
Domnul, Dumnezeul lui Israel, care a făcut cerurile şi
pământul, că a dat împăratului David un fiu înţelept,
priceput şi cuminte, care va zidi o casă Domnului şi o casă
împărătească pentru el!“ (2 Cronici 2:11‑12)
Împăratul Solomon a întrecut toţi împăraţii
pământului prin bogăţiile şi înţelepciunea lui. Toţi
împăraţii pământului căutau să vadă pe Solomon, ca să
audă înţelepciunea pe care o pusese Dumnezeu în inima
lui. Şi fiecare din ei îşi aducea darul lui, lucruri de argint şi
lucruri de aur, haine, arme, mirodenii, cai şi catâri; aşa era
în fiecare an. Solomon avea patru mii de iesle pentru caii
de la carăle lui şi douăsprezece mii de călăreţi pe care i‑a
aşezat în cetăţile unde îşi ţinea carăle şi la Ierusalim lângă
împărat. El stăpânea peste toţi împăraţii de la Râu până
la ţara Filistenilor şi până la hotarul Egiptului. Împăratul
a făcut argintul aşa de obişnuit la Ierusalim ca pietrele şi
cedrii tot atât de mulţi ca smochinii sălbatici, care cresc
pe câmpie. (2 Cronici 9:22‑27)
25
Eclesiastul - chemarea veşniciei
„Regii“ lumii de acum ar face bine să urmeze pilda împăraţilor
de atunci şi să vină să asculte împreună cu noi înţelepciunea dăruită
nouă de Dumnezeu prin cuvintele lui Solomon. Studiul cărţii
Eclesiastul este o astfel de ocazie.
Adaug aici ce a scris despre Solomon, ilustrul istoric iezuit Paul
Johnson în monumentala lui „O istorie a evreilor“ (A History of
The Jews, 1987):
Primii trei împăraţi ai lui Israel au fost foarte deosebiţi unul de
celălalt, marcând trepte ascendente prin care influenţa evreilor s‑a
răspândit la popoarele din jur. Saul a fost mai mult un conducător
militar ocazional decât un rege în adevăratul sens al cuvântului.
Fără o capitală, fără armată stabilă şi fără structuri statale necesare,
domnia lui scurtă a fost dominată de neascultare faţă de Dumnezeu
şi caracterizată de accese maniacale pentru putere. Lipsit de
echilibru interior, Saul şi‑a călcat propriile lui decizii bune şi a
murit pentru că Dumnezeu l‑a lepădat şi pentru că „a chemat
morţii“, lucru pentru care‑i pedepsise el însuşi pe alţii cu moartea.
David „era pătimaş, aspru, încăpăţânat, păcătos, dar pocăit,
conştient de păcat, în ultimă instanţă pur în sufletul său şi foarte
temător de Dumnezeu“. Geniul lui David a transformat evreii
dintr‑o confederaţie tribală într‑o naţiune cu capitală, cu armată,
cu rânduieli civile şi cultice şi cu un teritoriu extins prin cuceriri la
limite nemaiatinse până atunci.
Solomon l‑a depăşit pe David în înţelepciune, dar nu şi în
spiritualitate. Psalmii din Biblie, care sunt atribuiţi lui David,
sunt esenţial spirituali în ton şi conţinut, apropiindu‑se de miezul
religiei lui Iehova. Cărţile care ne‑au rămas de la Solomon,
Proverbele, Eclesiastul şi Cântarea Cântărilor „deşi frumoase în
genul lor, sunt mult mai aproape de celelalte scrieri ale epocii din
Orientul Mijlociu“. Ele ne arată un Solomon cosmopolit, care pare
lipsit de fiorul transcendental specific evreilor.
Croit de Dumnezeu ca un instrument potrivit pentru vremea
lui, Solomon „a devenit un monarh de tip oriental, de o abilitate
extraordinară. Când a devenit singurul cârmuitor al ţării Solomon
a făcut o schimbare importantă în politica militară. Descriind
26
Daniel Brânzei
revolta lui Absalom împotriva lui David, cartea a doua a lui Samuel
face distincţie între vechile armate tribale sau «bărbaţii lui Israel»,
care l‑au sprijinit pe Absalom şi «slujitorii lui David», care, firesc,
îl apărau pe rege. (2 Samuel 18:7). Exact aceşti «slujitori» au
asigurat succesiunea singulară a lui Solomon şi i‑au îngăduit să‑i
înlăture pe opozanţi, chiar de la începutul domniei sale. David şi‑a
format armata în jurul unui nucleu de «bărbaţi din Iuda», adică
armata tribală din sud. Faţă de Solomon, «bărbaţii lui Israel» au
păstrat o rezervă reţinută cu tendinţe de duşmănie. Neîncrezător
în loialitatea lor faţă de casa lui David, Solomon s‑a hotărât să‑i
desfiinţeze de tot.
În loc să facă asta însă, el a introdus «corve»‑ul, corvoada, adică
munca forţată pentru casa regală, claca aplicată în zonele canaanite
şi în partea de nord a regatului ‑ Iuda fiind exceptată. Ca formă de
serviciu militar naţional, claca era mai puţin onorabilă decât lupta
şi mult mai dură, prin urmare mai detestabilă. Solomon a folosit‑o
pe scară largă în programele sale de construcţie. Bazându‑se
pe documente oficiale, cartea întâi a regilor spune că la carieră
munceau 80.000 de bărbaţi, conduşi şi supravegheaţi de 3.300
de ofiţeri; 70.000 de bărbaţi tăiau piatra şi o aduceau în locul de
depozitare, iar 30.000 de bărbaţi, trimişi prin rotaţie în echipe de
10.000 fiecare, se duceau în Liban să taie cherestea pentru mine (1
Împăraţi 5:13‑16). Evreii fuseseră preveniţi de Dumnezeu despre
această situaţie în Deuteronom 17:14‑20. Munca de construcţie
includea lărgirea Ierusalimului, după planul lui David pentru
transformarea lui într‑un centru naţional religios. Pe lângă aceasta,
el a însemnat şi construirea a trei cetăţi de tip «fortăreaţă» în trei
părţi diferite ale ţării: «Iată cum stau lucrurile cu privire la oamenii
de corvoadă pe care i‑a luat împăratul Solomon pentru zidirea Casei
Domnului şi a casei sale Milo şi a zidului Ierusalimului, Haţorului,
Meghidoului şi Ghezerului» (1 Împăraţi 9:15)
Aceste ultime trei oraşe, aşezate strategic, au fost practic
reconstruite de Solomon din temelii, folosindu‑i pe israeliţi pentru
muncile grele, dar importând zidari pentru muncile calificate.
Săpăturile arheologice demonstrează un nivel net superior de
27
Eclesiastul - chemarea veşniciei
măiestrie faţă de tot ce făcuseră israeliţii până atunci; de asemenea,
dezvăluie că scopul principal al oraşelor era cel militar, acela
de a oferi baze pentru noua armată de «care de război» a lui
Solomon. David nu avusese niciodată o armată dotată cu care
de război, semnul puterii supreme în acea vreme. Solomon a avut
aproximativ 1.500 de care şi 4.000 de cai în diferite grajduri. În
Meghido, oraşul cel mai important dintre toate din punct de
vedere strategic şi care domina ceea ce avea să fie numit mai târziu
Câmpia Armaghedonului, Solomon a construit un cartier regal,
înconjurat de un zid înalt de apărare, cu o poartă de acces imensă,
puternică şi clădiri care puteau adăposti 150 de care de război şi
400 de cai. Haţor, un oraş pe atunci abandonat, a fost şi el dotat
ca o reşedinţă regală, poartă de acces fortificată, ziduri şi grajduri
imense. Ghezerul, oraş primit ca zestre şi care controla drumul spre
Egipt, a fost transformat de Solomon într‑o altă fortăreaţă regală
pentru care de război. Solomon avea nevoie de forţele sale, formate
din care de război şi dispuse cu foarte multă strategie, pentru a‑şi
apăra drumurile comerciale şi regatul de atacurile dinafară, dar şi de
posibilele trădări dinăuntru, căci triburile nu aveau care de război.“
Solomon a fost un „împărat al păcii“, dar, în terminologia
militară modernă, pacea lui s‑a bazat pe putere (peace trough
strenght). Nu „măreţia“ lui l‑a apărat de atacuri, ci „militarismul“
resurselor lui ameninţătoare. Aceeaşi tactică a născut şi doctrina
preşedintelui american... care şi‑a formulat doctrina astfel:
«Zâmbeşte şi vorbeşte blând, dar ţine un ciomag la îndemână.»“
Pentru programele lui ambiţioase, Solomon avea nevoie
nu numai de forţă, ci şi de bani. El a pus impozite mari asupra
poporului. Solomon a împărţit ţara în douăsprezece regiuni de
impozitare, impunând o taxă suplimentară pentru a face rost de
resursele necesare aparatului militar. Tot din raţiuni economice,
Solomon a renunţat la Damascul pe care‑l cucerise tatăl său David
şi l‑a dăruit împreună cu alte teritorii din nord vest lui Hiram,
regele Tirului, care a devenit aliatul lui de nădejde şi de la care a
primit în schimb meseriaşi pricepuţi şi provizii. ...A luat‑o de
soţie şi pe fiica faraonului din Egipt, de la care a primit ca dar
28
Daniel Brânzei
Ghezerul. A extins comerţul, căsătorindu‑se fiicele tuturor regilor
şi prinţilor vecini, după deviza „masa urmează mireasa.“ (1 Împăraţi
11:1) Iosif Flavius, marele istoric, ne spune că Solomon organiza
concursuri cu ghicitori cu Hiram din Tir, aliatul său care era şi el
mare comerciant. În vremea aceea, astfel de jocuri sau pariuri erau
la modă, iar sumele puse în joc erau uriaşe, uneori chiar oraşe
întregi. Viaţa însăşi este ca o ghicitoare uriaşă care are ca miză locul
în care ne vom petrece veşnicia. Cartea Eclesiastul este răspunsul
cercetărilor lui Solomon asupra acestei probleme.
Solomon şi Hiram stăpâneau în comun o flotă care naviga de la
Eţion‑Gheber până în Ofir, cum numeau ei Africa de răsărit. Cei
doi regi făceau negoţ cu păsări şi animale rare, lemn de santal şi cu
fildeş. În plus, Solomon făcea comerţ şi cu arme. Cumpăra cai din
Cilicia şi îi vindea în Egipt, în schimbul carelor de război. Pe acestea
le vindea apoi stăpânilor din regatele vecine din nord. Solomon a
devenit astfel un mare furnizor de armament, cum l‑am numi noi
astăzi, pentru mai toate ţările din Orientul Mijlociu. Arheologul
american Nelson Gluck a descoperit în apropierea portului de
la Eţion‑Gheber o turnătorie de cupru construită de Solomon pe
insula Hirbet el‑Kheleife, unde vânturile puternice alimentau cu aer
coşurile de tiraj ale furnalelor primitive. Acolo se lucra nu numai cu
cuprul, ci şi cu fierul.
Cea mai mare parte din veniturile rezultate din comerţ
şi impozite era vărsată în cuferele personale ale lui Solomon.
Dintr‑un astfel de buget regal, Solomon şi‑a construit un palat
regal somptuos, cu o sală impunătoare, al cărei acoperiş din lemn de
cedru se sprijinea pe 48 de pilaştri enormi, după modelul palatelor
faraonice din Memphis, Luxor şi din alte părţi. Construcţia a
durat nu mai puţin de 13 ani. Biblia numeşte această construcţie
„casa din pădurea Libanului“ (1 Împăraţi 7:2). Un palat separat a
fost construit pentru nevasta lui egipteană, soţia lui principală (1
Împăraţi 7:8).
Întregul complex de clădiri, cunoscut sub numele de „cetatea
lui David“, împreună cu Templul au dus la extinderea Ierusalimului
spre răsărit cu 250 de metri. În ziua de azi nu se mai poate vedea
29
Eclesiastul - chemarea veşniciei
nimic din Ierusalimul lui Solomon, transformat de mult în ruine
peste care Irod a rezidit şi mărit clădirile Templului şi pe care le‑au
jefuit mai târziu cotropitorii romani.
Cheltuielile enorme adunate din impozite foarte mari aşezate
pe grumazul celor din popor au făcut ca triburile nordice sa
murmure nemulţumite. Evreii asociau munca forţată la care‑i punea
Solomon cu robia egipteană în care fuseseră strămoşii lor. De aici a
rezultat faptul că atunci când a murit Solomon, în 926‑925 î.d.Ch,
triburile din nord i‑au refuzat succesorului său la tron, Roboam, o
încoronare unică la Ierusalim, insistând ca el să se ducă în nord, la
Sihem, pentru a fi încoronat acolo ca rege al lor (1 Împăraţi 12:1).
Sihemul, legat de numele lui Avraam, şi Betelul, legat de numele lui
Iacov, erau simbolul vremurilor în care triburile din nord avuseseră
un cuvânt important de spus în conducerea naţiunii. Biblia ne
spune că la Sihem a avut loc o mare adunare naţională la care a fost
invitat şi Ieroboam, un slujitor rebel al lui Solomon care fugise în
exil. Reprezentanţii triburilor i‑au cerut lui Roboam o conducere
constituţională reglementată de Scripturile străvechi şi abolirea
„clăcii“ şi a teribilelor impozite:
Atunci Ieroboam şi toată adunarea lui Israel au venit
la Roboam şi i‑au vorbit aşa: „Tatăl tău ne‑a îngreuiat
jugul; acum tu uşurează această aspră robie şi jugul greu
pe care l‑a pus peste noi tatăl tău. Şi îţi vom sluji. (1
Împăraţi 12:4)
Când Roboam a adoptat o linie dură şi n‑a vrut să ţină seama de
cererile lor, moştenirea lăsată de Solomon s‑a spulberat:
Când a văzut tot Israelul că împăratul nu‑l asculta,
poporul a răspuns împăratului: “Ce parte avem noi cu
David? Noi n‑avem moştenire cu fiul lui Isai! La corturile
tale, Israele! Acum vezi‑ţi de casă, Davide!“ Şi Israel
s‑a dus în corturile lui. Copiii lui Israel care locuiau în
cetăţile lui Iuda, au fost singurii peste care a domnit
Roboam.“ (1 Împăraţi 12:16‑17)
30
Daniel Brânzei
Lipsit de simţul realităţii, Roboam a mai încercat să adune
impozite, mânia triburilor din nord s‑a dezlănţuit:
Atunci împăratul Roboam a trimis la ei pe Adoram,
care era mai mare peste biruri. Dar Adoram a fost ucis cu
pietre de tot Israelul şi a murit. Şi împăratul Roboam s‑a
grăbit să se suie într‑un car, ca să fugă la Ierusalim. Astfel
s‑a dezlipit Israel de casa lui David... (1 Împăraţi 12:18‑19)
După aceste cuvinte ale lui Paul Johnson ne mai rămâne o
întrebare: cum se poate explica eşecul lui Solomon pe termen
lung şi decadenţa lui socială şi spirituală? Providenţial, cazul lui
Solomon trebuie privit ca o demonstraţie a faptului că până şi cel
mai strălucit exemplar al rasei umane nu rezistă la tensiunile şi
tentaţiile pe care poziţia de suveran absolut le implică. Singurul
în stare să reziste la asemenea presiuni ale păcatului este un alt
„Fiu al lui David“, ridicat de Dumnezeu la împlinirea vremii prin
întruparea lui Isus Christos în istorie.
31
Eclesiastul - chemarea veşniciei
2. Câte ceva despre cartea Eclesiastul
Când a fost scrisă cartea Eclesiastul?
Situaţia în care se află autorul unei cărţi determină în mare
parte substanţa celor scrise de el. Când şi‑a scris Solomon această
„spovedanie“?
Cel care a fost „iubitul Domnului“, adoptat de Dumnezeu ca
fiu (2 Samuel 7:12‑14) a ajuns într-o mare strâmtoare. Dumnezeu
s‑a „mâniat“ pe el! Asta „pentru că îşi abătuse inima de la Domnul,
Dumnezeul lui Israel, care i Se arătase de două ori“ (1 Împăraţi
11:9). Ca să‑l întoarcă la Sine, „Domnul i‑a ridicat“ (doi) vrăjmaşi:
pe Hadad, Edomitul, din neamul împărătesc al Edomului“ şi pe
Rezon, fiul lui Eliada, care fugise de la stăpânul său Hadadezer,
împăratul din Ţoba“(1 Împăraţi 11:14,23).
Aceste „nuiele“ cu care l‑a disciplinat Dumnezeu pe Solomon
şi‑au făcut efectul şi, cel puţin aşa cred eu, cartea Eclesiastul este o
dovadă clară de pocăinţă. Pe ce îmi bazez această convingere?
Biblia aminteşte despre David şi Solomon ca despre nişte
exemple demne de urmat:
32
Daniel Brânzei
Ei au dat astfel tărie împărăţiei lui Iuda şi au întărit
pe Roboam, fiul lui Solomon, timp de trei ani, căci trei
ani au umblat în calea lui David şi a lui Solomon. (2
Cronici 11:17)
Expresia „calea lui David şi Solomon“ n‑ar fi putut exista dacă
Solomon nu şi‑ar fi reparat la bătrâneţe greşelile menţionate în
Biblie. Chiar dacă nu ni se spune explicit ce s‑a întâmplat, Biblia
pomeneşte despre într‑o conotaţie pozitivă ceea ce s‑a întâmplat cu
Solomon la sfârşitul vieţii:
Celelalte fapte ale lui Solomon, tot ce a făcut el şi
înţelepciunea lui, nu sunt scrise oare în cartea faptelor lui
Solomon? (1 Împăraţi 11:41)
Este evident că Solomon n‑a scris Eclesiastul înainte de perioada
de apostazie, pentru că încă nu experimentase toate lucrurile despre
care mărturiseşte în carte şi nici în vremea acestei alunecări. Data
scrierii trebuie plasat neapărat după perioada de apostazie, într‑o
vreme de autoanaliză profundă şi de pocăinţă adevărată. Cartea
cuprinde o sumedenie de pasaje autobiografice retrospective:
Tema Eclesiastul Paralela istorică
Înţelepciune fără egal 1:16 1 Împăraţi 3:12
Realizări măreţe 2:4‑10 1 Împăraţi 5:27‑32
Bogăţie 2:4‑10 1 Împăraţi 7:1‑8
O mulţime de slujitori 2:4‑10 1 Împăraţi 9:17‑19
Construcţii deosebite 2:4‑10 1 Împăraţi 10:14‑29
Imposibilitatea de a nu păcătui 7:20 1 Împăraţi 8:46
Dezamăgit de femei 7:28 1 Împăraţi 11:1‑8
Colecţionar de proverbe 12:9 1 Împăraţi 4:32
Warren Wiersbe scrie: „Solomon a scris Eclesiastul pentru
mintea căutătoare, Proverbele pentru voinţa gata să asculte şi
Cântarea Cântărilor pentru inima îndrăgostită. Avem nevoie de
toate trei pentru o viaţă echilibrată.“
33
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Tradiţia evreiască spune că Solomon a scris cartea Cântarea
Cântărilor în tinereţe, cartea Proverbelor la maturitate şi cartea
Eclesiastul spre apusul vieţii, când a ajuns să fie copleşit de regrete
pentru anii irosiţi în plăcerile cărnii şi în idolatrie (1 Împăraţi 11).
Data cea mai probabilă a scrierii este în preajma anului 935 î.Ch.
Vă propun să citim cartea Eclesiastul ca pe o scrisoare „fiului
risipitor“ după ce s-a întors acasă. Conținutul ei este cam ceea ce
ar fi putut scrie eroul pildei spuse de Domnul Isus pentru foștii lui
prieteni de nebunie.
Care este scopul cărţii Eclesiastul
După propria lui mărturisire, Eclesiastul este lucrarea unui om
care şi‑a petrecut o foarte mare parte a vieţii în „căutări“:
Eu, Eclesiastul, am fost împărat peste Israel, în
Ierusalim. Mi‑am pus inima să cercetez şi să adâncesc
cu înţelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri: iată o
îndeletnicire plină de trudă, la care supune Dumnezeu pe
fiii oamenilor. (Eclesiastul 1:12‑13)
De ce oare a pornit Solomon să caute şi să cerceteze?
Bineînţeles, pentru că dorea să găsească ceva. Oare ce? Ce i‑a lipsit
celui care le‑a avut pe toate? Care i‑a fost năzuinţa neîmplinită?
Dacă vom afla acest lucru, vom avea un capăt de aţă de care să
putem să ne agăţăm ca să putem pătrunde în conţinutul acestei
cărţi de destăinuiri, pe care, parafrazând titlul uneia din nuvelele lui
Feodor Dostoievscki, am putea‑o numi „spovedania a unui suflet
zbuciumat“. Motivul căutărilor lui Solomon este mărturisit în
insuficienta cunoaştere pe care a avut‑o Solomon despre eternitate.
Iată ce spune el:
Am văzut la ce îndeletnicire supune Dumnezeu pe
fiii oamenilor. Orice lucru El îl face frumos la vremea lui;
a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul
nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea
pe care a făcut‑o Dumnezeu. (Eclesiastul 3:10‑11)
34
Daniel Brânzei
Eclesiastul este mărturia unui om care le avea pe toate şi
le experimentase pe toate, dar care simţea năvalnic o pornire
nestăvilită către ceva în acelaşi timp şi imposibil de neglijat şi
imposibil de satisfăcut: eternitatea fiinţei. Sufletul uman este
însetat şi înfometat după o realitate care nu poate fi înlocuită cu
„pâine şi cu apă“. Plăcerile trupului nu satură sufletul. Împlinirile
pământeşti ne lasă pradă agoniei după realităţile veşniciei. Dacă
totul se termină la mormânt, viaţa aceasta este o farsă care nu
merită trăită, râsul se va preface în plâns, iar veselia în bocet.
Dorinţa după eternitate este o problemă de creaţie. Aşa ne‑a
făcut Dumnezeu să fim! Când ne‑a făcut din praful pământului şi a
pus în noi suflare de viaţă, Dumnezeu aşezat în fiinţa umană câteva
„apetituri“ strict necesare. Ne este foame pentru că există mâncare
şi Dumnezeu a rânduit să nu putem trăi fără ea. Ne este sete pentru
că există apă şi Dumnezeu a hotărât să nu putem trăi fără ea. În mod
asemănător, Dumnezeu a pus în noi „gândul veşniciei“ pentru că
veşnicia există şi Dumnezeu vrea ca noi să ne pregătim pentru ea.
Eternitatea nu este opţională, ci obligatorie! Opţională este numai
destinaţia în care vrem să ne‑o petrecem.
Ca două coperte între care se găsesc toate filele unei cărţi, două
afirmaţii stau strajă atât la începutul, cât şi la sfârşitul cărţii lui
Solomon:
O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul! O
deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.
(Eclesiastul 1:2; 12:8)
Cartea îi ajută pe cititori să iasă dintr‑un sistem egocentric de
gândire spre universul teocentric, al cărui sursă, suport şi scop
este Dumnezeu însuşi. Cartea subliniază responsabilitatea pe
care o au acţiunile noastre înaintea lui Dumnezeu, Creatorul
nostru. Eclesiastul scoate în evidenţă şi limitele filosofiei umane,
condamnate să existe într‑un univers aflat sub incidenţa blestemului
rostit de Dumnezeu asupra primilor oameni. Expresia „sub soare“
care apare frecvent în carte delimitează realitatea pe care o putem
percepe noi cu mijloacele care ne stau la dispoziţie. Ea construieşte
35
Eclesiastul - chemarea veşniciei
o concepţie despre lume lipsită de călăuzirea pe care ne‑o pune la
dispoziţie „revelaţia“.
Plasând Eclesiastul în colecţia moştenirii literare a cărţilor
„poetico‑didactice“ sau „de învăţătură“ ale Vechiului Testament,
am putea spune fiecare dintre ele ne spune ceva inconfundabil:
Iov ‑ religia fără revelaţie este ridicolă
Proverbele ‑ înţelepciunea fără Dumnezeu este nebunie
Eclesiastul ‑ filosofia fără teologie este zădărnicie
Cântarea Cântărilor ‑ dragostea fără dăruire este durere
Cine sunt destinatarii Eclesiastului
Cititorii Eclesiastului rămân şocaţi de două constatări uluitoare.
Prima este absenţa oricăror referiri la moştenirea religioasă şi
istorică a evreilor. Iar cea de a doua este preferinţa lui Solomon
de a‑L numi pe Dumnezeu „Elohim“, nu „Iehova“. Elohim
este numirea de „Dumnezeu“ în contextul actului de creaţie şi
de susţinere providenţială a lumii, fără o implicare specifică în
istoria harului mântuitor, în timp ce „Iehova“ (Domnul) este
numele legământului făcut de Elohim cu evreii, în contextul
mântuirii. Numirea Elohim apare în carte de douăzeci şi opt de
ori, de fiecare dată implicând suveranitatea lui Dumnezeu asupra
întregii creaţii. Autorii cărţilor de înţelepciune din Biblia evreilor
au folosit numirea „Elohim“ ori de câte ori au vrut să vorbească
despre adevăruri universal valabile, în contrast cu adevărurile
particulare specifice relaţiei speciale din cadrul legământului făcut
de Dumnezeu cu poporul evreu.
Ca să înţelegem motivaţia lui Solomon trebuie să ne aducem
aminte că împăratul Solomon ajunsese o figură legendară în lumea
împăraţilor şi împărăţiilor de atunci, iar dorinţa lui a fost ca această
„spovedanie“ a lui să fie o influenţă nu numai pentru evrei, ci şi
pentru celelalte popoare ale vremii. Este limpede că Eclesiastul este
un manifest adresat omenirii, înainte de a fi un document religios al
poporului evreu, iar destinatarii cărţii au fost şi naţiunile peste care
s‑a întins pentru o vreme domnia și influența lui.
36
Daniel Brânzei
Toţi împăraţii pământului căutau să vadă pe
Solomon, ca să audă înţelepciunea pe care o pusese
Dumnezeu în inima lui. Şi fiecare din ei îşi aducea
darul lui, lucruri de argint şi lucruri de aur, haine,
arme, mirodenii, cai şi catâri; aşa era în fiecare an.
Solomon avea patru mii de iesle pentru caii de la carăle
lui şi douăsprezece mii de călăreţi pe care i‑a aşezat
în cetăţile unde îşi ţinea carăle şi la Ierusalim lângă
împărat. El stăpânea peste toţi împăraţii de la Râu până
la ţara Filistenilor şi până la hotarul Egiptului. (2 Cronici
9:23‑26)
Veneau oameni din toate popoarele să asculte
înţelepciunea lui Solomon, din partea tuturor împăraţilor
pământului care auziseră vorbindu‑se de înţelepciunea
lui. (1 Împăraţi 4:34)
Probabil că Solomon a vrut, spre sfârşitul vieţii, să îndrepte
într‑un fel greşeala pe care a făcut‑o lăsând să intre în Israel
influenţele religiilor şi practicilor păgâne. Dacă este aşa, atunci
Eclesiastul este mesajul lui de „răscumpărare“ a greşelii prin
limpezirea situaţiei şi propovăduirea
responsabilităţii personale
înaintea Dumnezeului celui adevărat.
Împăratul Solomon a iubit multe femei străine,
afară de fata lui Faraon; Moabite, Amonite, Edomite,
Sidoniene, Hetite, care făceau parte din neamurile despre
care Domnul zisese copiilor lui Israel: „Să nu intraţi la
ele, şi nici ele să nu intre la voi, căci v‑ar întoarce negreşit
inimile înspre dumnezeii lor“. De aceste neamuri s‑a
alipit Solomon, târât de iubire. A avut de neveste şapte
sute de crăiese împărăteşti şi trei sute de ţiitoare; şi
nevestele i‑au abătut inima. Când a îmbătrânit Solomon,
nevestele i‑au plecat inima spre alţi dumnezei; şi inima
nu i‑a fost în totul a Domnului, Dumnezeului său, cum
fusese inima tatălui său David. Solomon s‑a dus după
Astartea, zeiţa Sidonienilor, şi după Milcom, urâciunea
Amoniţilor. Şi Solomon a făcut ce este rău înaintea
Domnului, şi n‑a urmat în totul pe Domnul, ca tatăl
37
Eclesiastul - chemarea veşniciei
său David. Atunci Solomon a zidit pe muntele din faţa
Ierusalimului un loc înalt pentru Chemoş, urâciunea
Moabului, pentru Moloc, urâciunea fiilor lui Amon.
Aşa a făcut pentru toate nevestele lui străine, care
aduceau tămâie şi jertfe dumnezeilor lor. Domnul S‑a
mâniat pe Solomon, pentru că îşi abătuse inima de la
Domnul, Dumnezeul lui Israel, care i Se arătase de două
ori. În privinţa aceasta îi spusese să nu meargă după alţi
dumnezei; dar Solomon n‑a păzit poruncile Domnului.
(1 Împăraţi 11:1‑10)
Caracterul „cosmopolitan“ al cărţii ar fi în armonie cu caracterul
general
al celorlalte cărţi „poetico‑didactice“ ale literaturii evreieşti,
unele dintre ele scrise tot de Solomon, adresate şi ele către toţi fiii
oamenilor:
Oamenilor, către voi strig, şi spre fiii oamenilor se
îndreaptă glasul meu. (Proverbele 8:4)
Eclesiastul poate fi primit ca o lucrare cu caracter misionar
într‑o încercare pe care am putea‑o numi în termeni moderni „un
tratat de apologetică culturală“, prin care Solomon i‑a chemat pe
toţi oamenii vremii sale să‑şi revizuiască filosofia de viaţă pentru a
o aşeza în contextul unui destin etern. Absenţa specificului evreiesc
şi prezenţa caracterului „cosmopolitan“ sau „universal“ sunt în
Eclesiastul aspecte decise în mod deliberat de Solomon, care a vrut
probabil (1) să scrie în maniera altor astfel de lucrări filosofice care
circulau în lumea de atunci, (2) să câştige simpatia unei audienţe
cât mai largi printre popoarele păgâne şi (3) să răspândească un
instrument de educaţie nou pentru prozeliţii la iudaism şi pentru
toţi cei interesaţi de evlavie. Chemarea cărţii ar putea fi atunci
asemănată cu alte pasaje celebre ale Bibliei:
Mulţi zic: „Cine ne va arăta fericirea?“ Eu însă zic:
„Fă să răsară peste mine lumina Feţei Tale, Doamne!“
(Psalmul 4:6)
Cu ce Îl voi întâmpina pe Domnul şi cu ce mă voi
pleca înaintea Dumnezeului Cel Prea Înalt? (Mica 6:6)
38
Daniel Brânzei
Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n‑are
bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi
vin şi lapte, fără bani şi fără plată! De ce cântăriţi argint
pentru un lucru care nu hrăneşte? De ce vă daţi câştigul
muncii pentru ceva care nu satură? Ascultaţi‑Mă dar, şi
veţi mânca ce este bun, şi sufletul vostru se va desfăta cu
bucate gustoase. (Isaia 55:1‑2)
Să nu uităm că Solomon a trebuit să răspundă curiozităţii
tuturor contemporanilor săi! Cartea Eclesiastul poate fi privit ca o
versiune publică a unor discuţii private pe care înţeleptul le‑a avut
cu împărăteasa din Seba şi cu alte astfel de persoane. Solomon se
încadrează astfel în seria de martori prin care a rânduit Dumnezeu
să se reveleze tuturor neamurilor:
Iată, v‑am învăţat legi şi porunci, cum mi‑a poruncit
Domnul, Dumnezeul meu, ca să le împliniţi în ţara pe
care o veţi lua în stăpânire. Să le păziţi şi să le împliniţi;
căci aceasta va fi înţelepciunea şi priceperea voastră
înaintea popoarelor, care vor auzi vorbindu‑se de toate
aceste legi şi vor zice: „Acest neam mare este un popor cu
totul înţelept şi priceput!“ Care este, în adevăr, neamul
acela aşa de mare încât să fi avut pe dumnezeii lui aşa de
aproape cum avem noi pe Domnul Dumnezeul nostru,
ori de câte ori îl chemăm? Şi care este neamul acela aşa
de mare încât să aibă legi şi porunci aşa de drepte, cum
este toată legea aceasta pe care v‑o pun astăzi înainte?“
(Deuteronom 4:5‑8)
O asemenea mărturie evreiască adaptată la specificul popoarelor
misionate a depus, la vremea lui, şi patriarhul Iacov. Dumnezeu
lucrase deja la inima lui Faraon prin visele profetice pe care le
avusese el despre cei zece ani de prosperitate urmaţi de alţi zece ani
de lipsuri şi prin lucrarea de tălmăcire şi de administrare a evreului
Iosif. Când tatăl lui Iosif, patriarhul Iacov a venit înaintea lui
Faraon, el i-a vorbit acestui „păgân“ în limbajul specific religiei lui.
Egiptenii credeau în viaţa veşnică şi socoteau viaţa drept o simplă
„călătorie“ spre malul eternităţii.
39
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Urmăriţi acum dialogul dintre păgânul Faraon şi patriarhul
Iacov:
Iosif a adus pe tatăl său Iacov, şi l‑a înfăţişat înaintea
lui Faraon. Şi Iacov a binecuvântat pe Faraon. Faraon a
întrebat
pe Iacov: „Care este numărul zilelor anilor vieţii
tale?“
Iacov a răspuns lui Faraon: „Zilele anilor călătoriei
mele sunt o sută treizeci de ani. Zilele anilor vieţii mele au
fost puţine la număr şi rele şi n‑au atins zilele anilor vieţii
părinţilor mei în timpul călătoriei lor.“ (Genesa 47:7‑9)
Cucerit de abilitatea şi sinceritatea mărturiei lui Iacov,
Faraon face un gest neaşteptat, se lasă binecuvântat de bătrânul
reprezentant al lui Iehova:
Iacov l-a binecuvântat iarăşi pe Faraon şi a plecat
dinaintea lui Faraon. (Geneza 47:10)
A fost un semn că Faraon a primit, exprimată într‑un limbaj
pe care‑l cunoştea foarte bine, mărturia patriarhului Iacov şi s‑a
închinat Dumnezeului evreilor. Faptul că Solomon s‑a căsătorit la
vremea lui cu fata lui Faraon şi s‑a îndepărtat de Dumnezeu a fost o
mare ironie a istoriei (1 Împăraţi 3:1).
Această carte a lui Solomon poate fi privită drept o continuare
a cărţii Proverbelor, oferta înţelepciunii lui Dumnezeu pentru viaţa
noastră de fiecare zi. Iată de ce studierea Eclesiastului este cum
nu se poate mai potrivită acum, în acest veac de „mondializare“ a
valorilor şi de globalizare a vieţii filosofice şi religioase.
Dumnezeu ne-a spus că nimeni nu‑l va depăşi vreodată pe
Solomon în înţelepciune, aşa că vom face foarte bine dacă ne vom
întoarce mereu la el şi la lucrurile pe care Dumnezeu a vrut să ni
le spună prin el. Destinatarii cărţii Eclesiastul ... suntem noi, iar
concluzia cărţii, „Teme‑te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile
Lui“, este valabilă pentru toţi contemporanii noştri. „Frica de
Dumnezeu“ este accentuarea sentimentului religios transcendental
pe care‑l simte fiecare om care stă înaintea veşniciei, iar „ascultarea
40
Daniel Brânzei
de poruncile Lui“ este adăugată ca o invitaţie salvatoare spre
„revelaţia“ Lui scrisă şi ... vie.
Care este schiţa cărţii Eclesiastul?
Cea mai naturală împărţire a cărţii este respectarea structurii
marcate de Solomon prin cadenţa unui refren care se repetă :
Nu este altă fericire pentru om decât să mănânce şi să
bea, şi să‑şi înveselească sufletul cu ce este bun din agoniseala
lui! Dar am văzut că şi aceasta vine din mâna lui Dumnezeu.
Cine, în adevăr, poate să mănânce şi să se bucure fără El?
(Eclesiastul 2:24‑25)
Am ajuns să cunosc că nu este altă fericire pentru
ei decât să se bucure şi să trăiască bine în viaţa lor; dar
şi faptul că un om mănâncă şi bea şi duce un trai bun în
mijlocul întregii lui munci, este un dar de la Dumnezeu.
(Eclesiastul 3:12‑13)
Aşa că am văzut că nu este nimic mai bun pentru om
decât să se veselească de lucrările lui: aceasta este partea
lui. (Eclesiastul 3:22)
Iată ce am văzut: este bine şi frumos ca omul să
mănînce şi să bea, şi să trăiască bine în mijlocul muncii
lui, cu care se trudeşte supt soare, în toate zilele vieţii lui,
pe cari i le -a dat Dumnezeu; căci aceasta este partea lui.
Dar dacă a dat Dumnezeu cuiva avere şi bogăţii, şi i -a
îngăduit să mănînce din ele, să-şi ia partea lui din ele, şi
să se bucure în mijlocul muncii lui, acesta este un dar dela
Dumnezeu. Căci nu se mai gîndeşte mult la scurtimea
zilelor vieţii lui, de vreme ce Dumnezeu îi umple inima de
bucurie. (Eclesiastul 5:18-20)
Am lăudat dar petrecerea, pentru că nu este altă
fericire pentru om supt soare de cît să mănînce şi să bea şi
să se veselească; iată ce trebuie să -l însoţească în mijlocul
muncii lui, în zilele vieţii pe cari i le dă Dumnezeu supt
soare (Eclesiastul 8:15)
41
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă
cît eşti tînăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute
ochilor tăi; dar să ştii că pentru toate acestea te va chema
Dumnezeu la judecată. Goneşte orice necaz din inima
ta, şi depărtează răul din trupul tău; căci tinereţa şi zorile
vieţii sînt trecătoare (Eclesiastul 11:9-10)
Pasajele cuprinse între cadenţele acestui refren sunt „strofele“
poemului de înţelepciune alcătuit de Solomon. Ele cunosc o
evoluţie crescândă, de la termenii generali ai experienţelor umane,
la problemele personale ale lui Solomon şi sunt încununate cu
recomandarea de a ne alinia trăirea cu revelaţia voii lui Dumnezeu,
cu care vom fi confruntaţi noi în ziua judecăţii de la urmă.
Care sunt factorii care dau unitate cărții?
Cartea Eclesiastul este un „puzzle“ în care fiecare piesă este aşa
de diferită de celelalte, că nu‑ţi vine să crezi că pot forma o imagine
comună. Nu este de mirare că oameni aparţinând la şcoli de gândire
atât de diferite s‑au regăsit în paginile acestei cărţi şi i‑au citat
textul ca argument al sistemelor lor de filosofie. Şi nu trebuie să ne
mirăm nici că, luate separat şi izolate de întregul cărţii, fragmente
ale Eclesiastului par să se contrazică unele pe altele. Solomon a fost
etichetat pe rând ca fiind ba agnostic, ba sceptic, ba materialist,
ba nihilist, ba fatalist, ba existenţialist, ba pesimist cinic şi nu de
puţine ori epicurian sau stoic.
Jerome, de exemplu, a folosit textul acestei cărţi pentru a o
îndemna pe o tânără din Roma, Blessila, să refuze deşertăciunea
plăcerilor din lume şi să se călugărească. Asta în ciuda faptului că
Eclesiastul scrie clar că:
Nu este altă fericire pentru om decât să mănânce
şi să bea şi să‑şi înveselească sufletul cu ce este bun din
agoniseala lui! (Eclesiastul 2:24)
Eclesiastul pune împreună fragmente de filosofie omenească
pentru a alcătui întregul unui mesaj dumnezeiesc. În măsura în
care ne vom opri numai la fragmentele ca atare, vom fi tentaţi să
42
Daniel Brânzei
ne întrebăm: „Ce caută astfel de afirmaţii în Biblie?“ În măsura în
care vom reuşi să vedem însă „întregul“, vom înţelege că „drumurile
înfundate“ sunt enumerate doar pentru a scoate în evidenţă singura
ieşire posibilă din impas, singura cale către fericirea cea adevărată şi
durabilă.
În ciuda fragmentelor aparent contradictorii, cartea are nişte
nervuri care îi dau unitate, nişte teme care o străbat de la un capăt
la altul, asemenea unor pâraie pornite din versanţi diferiţi, dar
destinate să se adune împreună în apa lacului din vale. Caracterul
negativ al multor pasaje este contrabalansat de mesaje pozitive cu
un puternic caracter spiritual.
Una din ele este „teama de Domnul“ (3:14; 5:7; 7:18; 8:12‑13).
Alta este înţelegerea că orice „bun“ şi „bine“ trebuie privite în
viaţă ca daruri din partea lui Dumnezeu (2:24‑26; 5:18‑19); 8:15;
9:7‑9).
O alta este avertizarea că şi cel neprihănit şi cel păcătos vor fi
judecaţi la sfârşit de Dumnezeu (3:17; 8:12‑13; 11:9; 12:7b;
12:14).
Încă una este că providenţa divină veghează asupra fiecărui om şi‑i
hotărăşte
circumstanţele vieţii (3:13‑14; 5:6b; 7:29; 8:5, 13; 11:9b;
12:1).
Toate aceste teme se varsă ca nişte afluenţi în concluzia cărţii pe
care am amintit‑o deja:
Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor:
Teme‑te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta
este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice
faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la
tot ce este ascuns, fie bine, fie rău. (Eclesiastul 12:13‑14)
Textul acestei concluzii subliniază două teme majore: tema
judecăţii cu consecinţa ei inevitabilă „teama de Dumnezeu“.
Tema judecăţii fusese deja enunţată şi în alte pasaje:
Atunci am zis în inima mea: „Dumnezeu va judeca
şi pe cel bun şi pe cel rău; căci El a sorocit o vreme pentru
orice lucru şi pentru orice faptă.“ (Eclesiastul 3:17)
43
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Da, mi‑am pus inima în căutarea tuturor acestor
lucruri, am cercetat toate aceste lucruri, şi am văzut că
cei neprihăniţi şi înţelepţi, şi faptele lor, sunt în mâna lui
Dumnezeu, atât dragostea cât şi ura. (Eclesiastul 9:1)
Bucură‑te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă
cât eşti tânăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute
ochilor tăi; dar să ştii că pentru toate acestea te va chema
Dumnezeu la judecată. (Eclesiastul 11:9)
Frica de Dumnezeu a fost şi ea menţionată anterior:
Am ajuns la cunoştinţa că tot ce face Dumnezeu
dăinuieşte în veci, şi la ceea ce face El nu mai este nimic
de adăugat şi nimic de scăzut, şi că Dumnezeu face aşa
pentru ca lumea să se teamă de El. (Eclesiastul 3:14)
Căci, dacă este deşertăciune în mulţimea visurilor,
nu mai puţin este şi în mulţimea vorbelor; de aceea,
teme‑te de Dumnezeu. (Eclesiastul 5:7)
Bine este să ţii la aceasta, dar nici pe cealaltă să n‑o
laşi din mână; căci cine se teme de Dumnezeu, scapă din
toate acestea. (Eclesiastul 7:18)
Totuşi, măcar că păcătosul face de o sută de ori răul
şi stăruieşte multă vreme în el, eu ştiu că fericirea este
pentru cei ce se tem de Dumnezeu, şi au frică de El. Dar
cel rău nu este fericit şi nu‑şi va lungi zilele, întocmai ca
umbra, pentru că nu are frică de Dumnezeu. (Eclesiastul
8:12‑13)
Unitatea cărții este realizată și prin cadența refrenului de care
am amintit deja. El strecoară cpnținuutl uneia din concluziile
majore ale cărții și anume: Dumnezeu este în final Cel care poate
dărui fericirea chiar şi aici pe pământ:
Du‑te, dar, de mănâncă‑ţi pâinea cu bucurie, şi bea‑ţi
cu inimă bună vinul; căci de mult a găsit Dumnezeu
plăcere în ce faci tu acum. Hainele să‑ţi fie albe, în orice
vreme, şi untdelemnul să nu‑ţi lipsească de pe cap. Gustă
44
Daniel Brânzei
viaţa cu nevasta, pe care o iubeşti, în tot timpul vieţii tale
deşerte, pe care ţi‑a dat‑o Dumnezeu sub soare, în această
vreme trecătoare; căci aceasta îţi este partea în viaţă, în
mijlocul trudei cu care te osteneşti sub soare. (Eclesiastul
9:7‑9)
Deşi nu pare la prima vedere, fericirea „casnică“ pe care ne
sfătuieşte Solomon să o gustăm este un element pertinent veșniciei
din tema cărţii. Familia este singura „instituţie“ umană care ne‑a
rămas dinainte de căderea lui Adam şi Eva în păcat! Dintre toate
lucrurile de pe pământ, singurul perimetru în care viaţa poate să
mai fie „ca în cer“ este universul familiei. Nu degeaba se spune că
ea poate şi trebuie să fie „un colţ de rai“! Expresia „căci de mult a
găsit Dumnezeu plăcere în ce faci tu acum“ subliniază că omul
a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi fericirea
copiei (omul) oglindeşte felul de a fi al „originalului“ (Creatorul).
Nu ne putem împlini decât atunci când vedem viaţa din punctul
lui Dumnezeu de vedere şi facem lucruri pe care El însuşi le‑ar face,
dacă ar fi în locul nostru.
Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor:
Teme‑te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta
este datoria oricărui om. (Eclesiastul 12:13)
Cea mai bună definiţie pe care am găsit‑o până acum pentru
„voia lui Dumnezeu“ este aceasta: „Voia lui Dumnezeu este ceea ce
am face şi noi înşine de bună voie şi cu tot entuziasmul, dacă am
cunoaşte toate amănuntele“.
Nu vi s‑a întâmplat niciodată să vedeţi a doua zi că ceea ce aţi
făcut ieri n‑a fost chiar aşa de bine? Nu vi s‑a întâmplat să aflaţi
ceva care să vă dea peste cap toate aprecierile din ziua de ieri? N‑aţi
spus niciodată: „Dacă aş fi ştiut asta ieri, altfel aş fi procedat!“?
Cum nu cunoaştem încă „toate detaliile“, trebuie deocamdată „să
ascultăm de poruncile Lui“, pentru că numai El cunoaşte realitatea
totală şi absolută. La Marea Judecată de Apoi, „orice genunchi se
va pleca înaintea Lui“ când Dumnezeu va explica omenirii „toate
amănuntele“, până şi cei păcătoşi Îi vor da dreptate lui Dumnezeu:
45
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Şi pentru ei a prorocit Enoh, al şaptelea patriarh de
la Adam, când a zis: „Iată că a venit Domnul cu zecile de
mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor,
şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele
nelegiuite pe care le‑au făcut în chip nelegiuit, şi de toate
cuvintele de ocară, pe care le‑au rostit împotriva Lui
aceşti păcătoşi nelegiuiţi.“ (Iuda 14‑15)
... pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea
după dreptate, prin Omul, pe care L‑a rânduit pentru
aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă
netăgăduită prin faptul că L‑a înviat din morţi. (Faptele
Apostolilor 17:31)
Fiindcă este scris: „Pe viaţa Mea Mă jur, zice
Domnul, că orice genunchi se va pleca înaintea Mea şi
orice limbă Îi va da slavă lui Dumnezeu.“ (Romani 14:11)
Departe de a fi haotică, cartea Eclesiastul are un plan consistent şi
coerent, pe care nu trebuie nici să‑l ignorăm şi nici să‑l „îmbunătăţim“
cu schiţele noastre. Curgerea ideilor este logică şi metodică.
Argumentarea este nu numai bine condusă, completată şi concluzivă,
dar se bucură şi de un evident caracter progresiv. Există împărţiri bine
delimitate, puncte de trecere de la o temă la alta şi se urmăreşte un fir
deductiv care ne umple de admiraţie pentru geniul cu care ideile au
fost aşternute pe hârtie de Solomon.
Considerând aceste elemente care dau unitate întregii cărţi,
am greşi (cum au greşit mulţi şi adesea) dacă am vedea în cartea
Eclesiastul numai o „colecţie“ de filosofii omeneşti falimentare.
Cartea are dreptul, la fel ca toate celelalte din colecţia Bibliei, să‑şi
îndreptăţească caracterul „inspirat“. Ea poate sta lângă oricare
din cele în care există expresia „aşa vorbeşte Domnul“! Solomon
mărturiseşte preocuparea lui de a studia înţelepciunea divină dăruită
de Dumnezeu oamenilor:
Pe lângă că Eclesiastul a fost înţelept, el a mai învăţat
şi ştiinţa pe popor, a cercetat, a adâncit şi a întocmit
un mare număr de zicători. Eclesiastul a căutat să afle
46
Daniel Brânzei
cuvinte plăcute, şi să scrie întocmai cuvintele adevărului.
(Eclesiastul 12:9‑10)
Finalul cărţii ne îndeamnă la aceasta atunci când ne spune că
până şi fragmentele de căutări şi jumătăţile de concluzii sunt dovada
iniţiativelor pe care le are Dumnezeu în viaţa oamenilor:
Cuvintele înţelepţilor sunt ca nişte bolduri; şi,
strânse la un loc, sunt ca nişte cuie bătute, date de un
singur stăpân. (Eclesiastul 12:11)
Eclesiastul este o carte „inspirată“ de Dumnezeu, nu sensul că
tot ce este scris în ea este părerea lui Dumnezeu, ci că autorul ei a
fost „inspirat“ de Dumnezeu să scrie tot ce se găseşte acolo.
Pentru că Solomon spreferă să se numească „predicatorul“,
am ales şi noi să numim „strofele“ discursului său „puncte“ de
predică. Avem deci de a face cu o introducere, cu patru puncte şi
cu o încheiere. Raţionamentul pe care ni‑l propune Eclesiastul este
următorul:
(1) Dumnezeu are o lume veşnică,
(2) Dumnezeu are daruri aşezate în
(3) rânduielile unui anumit plan în care
(4) El ne vorbeşte şi
(5) ne pregăteşte pentru ca la
(6) întâlnirea finală să ne fie bine.
Solomon vrea şi el să ne pregătească pentru marea întâlnire
din ziua judecăţii de apoi. El îşi foloseşte experienţa proprie şi
experienţele altora pentru a ne arăta că, fără perspectiva veşniciei,
viaţa este lipsită de valoare, de sens, de viitor, de împlinire, de
certitudine. Singura explicaţie a acestei situaţii este că suntem făcuţi
de Dumnezeu pentru o altă existenţă, care ne cheamă din veşnicie
şi pentru care trebuie să ne pregătim aici.
În procesul acestei pregătiri, Eclesiastul ne dovedeşte rând pe
rând că viaţa este o enigmă (1:1‑11), viaţa este o farsă (1:12‑5:20),
viaţa este o investiţie (6:1‑12:8) şi viaţa este un examen (12:9‑14).
47
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Un tabel, o reprezentare grafică, are avantajul că poate fi reţinut
mai uşor în memoria noastră vizuală. Ţinând seama de tot şi de
toate cele spuse până acum, vă propun să ilustrăm cartea Eclesiastul
în tabelul următor. El va conzine informaţii despre secțiunile cărţii,
despre împărţirea textului ei, despre diferitele ei teme, despre
autorul ei şi despre data la care şi‑a scris el cartea:
Schiţa INTRODUCERE PUNCTUL #1 PUNCTUL #2 PUNCTUL #3 PUNCTUL #4 ÎNCHEIERE
Împărţirea
cărţii
Căutarea
sensului vieţii
Zădărnicia eforturilor
şi înfăptuirilor umane
Problema vieţii
şi a morţii
Insuficienţa
materialismului
Certitudinea morţii,
incertitudinea vieţii
Aflarea sensului
vieţii Text 1:1‑1:11 1:12 ‑
2:26 3:1
‑
5:20 6:1
‑
8:15 8:16 ‑
12:8
12:9‑14
Tema Viaţa ca o
enigmă
Viaţa ca o
farsă
Viaţa ca o
investiţie
Viaţa ca
un examen
Ce? Lipsa de
valoare
Lipsa de
sens
Lipsa de
viitor
Lipsa de
împlinire
Lipsa de
certitudine
Chemarea
veşniciei
De ce?
Dumnezeu
are o lume
veşnică
Dumnezeu
are daruri
Dumnezeu
are un plan
Dumnezeu
ne vorbeşte
Dumnezeu
ne pregăteşte
Dumnezeu
ne întâlneşte
„DEŞERTĂCIUNEA VIEŢII“ vs. „TEAMA DE DUMNEZEU“
Unde? Ierusalim
Cine? Solomon ‑ la bătrâneţe
Când? În zilele împăratului Solomon (secolul X î.Ch.)
Care este “cheia“ cărţii Eclesiastul
Consideraţi rândurile care urmează un comentariu la „Epilogul
Eclesiastului“. În simetriile Bibliei, cartea Eclesiastul este perechea
cărţii lui Iov în rândul cărţilor poetico‑didactice. Ca şi Iov, cartea
Eclesiastului trebuie întoarsă invers pentru a putea fi înţeleasă şi
48
Daniel Brânzei
citită de la sfârşit către început. Ea este ca banana care trebuie cojită
de la coadă spre vârf, ca peştele care trebuie curăţit de la coadă şi ca
scrisul evreiesc care se citeşte „invers“.
Dacă în cartea lui Iov în epilog găseam părerea lui Dumnezeu
despre eroii cărţii şi despre părerile lor, în Eclesiastul găsim la sfârşit
concluzia care ne dă cheia cărţii:
Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor:
Teme‑te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta
este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice
faptă la judecată şi judecata aceasta se va face cu privire la
tot ce este ascuns, fie bine, fie rău. (Eclesiastul 12:13‑14)
Spre deosebire de cartea lui Iov care este un compendiu de
religie, Eclesiastul este un compendiu de filosofie. Iov ne pune
la dispoziţie categorii generale în care se pot împărţi sistemele
religioase. Eclesiastul enumeră categorii generale de sisteme
filosofice. Iov ne arată cum îl văd oamenii pe Dumnezeu şi cum pot
explica ei legătura cu El. Eclesiastul ne arată câteva feluri în care pot
înţelege oamenii viaţa, scopul şi sensul ei.
Există posibilitatea ca cititorii cărţii Eclesiastul să plece pe o
pistă falsă şi să creadă că mesajul cărţii este înscris în expresia:
Am văzut tot ce se face sub soare; şi iată că totul este
deşertăciune şi goană după vânt! (Eclesiastul 1:14)
Nu este însă aşa! Textul acesta este o constatare, nu o concluzie,
un diagnostic, nu un tratament! Este o mare deosebire între o
constatare şi o concluzie. Cea dintâi este rezultatul cercetărilor, cea
de a doua este izvorul unor acţiuni noi care rezolvă situaţia asupra
căreia a fost făcută observaţia. Cartea Eclesiastul nu conţine doar
tragedia condiţiei umane „sub soare“, ci şi tranziţia spre ieşirea din
impas prin intrarea în sfera armoniei cu Creatorul etern.
Fiecare carte trebuie citită şi înţeleasă având în minte ideea
cu care a scris‑o autorul ei şi respectând planul după care a fost
ea alcătuită. Privind în ansamblu la această carte, este evident că
Solomon a vrut să facă o demonstraţie despre zădărnicia căutării
sensului vieţii în atitudinile greşite faţă de elementele ei şi a aşezat
49
Eclesiastul - chemarea veşniciei
ideea principală a cărţii drept concluzia inevitabilă a tuturor acestor
căutări: „Teme‑te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta
este datoria oricărui om“. Este un alt fel de a zice că „viaţa n‑are sens
în ea însăşi şi în evenimentele ei, dar capătă sens deîndată ce Îl iei
în calculele tale pe Dumnezeu Creatorul, sursa, suportul şi scopul
tuturor lucrurilor.
Care este mesajul cărţii Eclesiastul
Eclesiastul are un mesaj pentru toţi însetaţii după eternitate. Iar
aceştia nu sunt puţini la număr. Istoria turnului Babel din Biblie ne
spune că toţi oamenii care sunt împrăştiaţi astăzi pe toată suprafaţa
pământului au fost odinioară un singur popor, cu o singură limbă
şi cu o cultură comună. Este normal să găsim în mai toate scrierile
lor străvechi noţiuni comune despre începutul istoriei. Evreii
împărtăşesc elemente identice cu toţi „verişorii“ lor din jurul lumii,
iar Dumnezeu nu este doar Creatorul evreilor, El este Dumnezeul
întregului pământ!
Don Richardson a publicat în 1984 o carte cu titlul:
„Cu eternitatea în inimile lor“ (Regal Books, ISBN‑13:
978‑0830709250). Prima parte a cărţii documentează foarte
convingător că Elohim, Dumnezeu, S‑a revelat pe Sine în diverse
culturi religioase din Africa până în sud estul Asiei şi din India
până în America de Sud cu mult înainte ca misionarii creştini din
Orientul mijlociu şi Europa să ajungă pe acolo. Cine au fost „magii
din răsărit“ veniţi să se închine „împăratului Iudeilor, cel de curând
născut“? Cine a fost acel enigmatic Melhisedec din Geneza? Cum
de era socrul lui Moise, preotul din Madian, „preot al Dumnezeului
cel viu“? Cum de ştia Balaam în Mesopotamia cum să vorbească cu
Dumnezeu? Aceste dovezi incontestabile confirmă că „Dumnezeu
a pus gândul veşniciei în inimile lor“ cum spune Solomon şi
infirmă teoria că religia creştină este rezultatul unui proces spiritual
evolutiv al umanităţii.
David Marshall, misionar în Nagasaki, Japonia, a scris în
recenzia făcută cărţii: „Teza lui Richardson este că Dumnezeu a
pregătit culturile lumii pentru Evanghelia Domnului Isus. Ideea
50
Daniel Brânzei
poate părea bizară la început, dar eu i‑am găsit confirmarea la cel
puţin trei nivele. Mai întâi, scriptural, aceeaşi convingere o găsim
şi în unele texte din Noul Testament. De exemplu, Domnul Isus
spune că n‑a venit ca să distrugă, ci ca să împlinească tiparele
profetice străvechi. Apostolul Pavel vorbeşte despre «legea lui
Dumnezeu» înscrisă în inimile oamenilor prin creaţie:
Când Neamurile, măcar că n‑au lege, fac din fire
lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n‑au o lege, îşi sunt
singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în
inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisesc
cugetul lor şi gândurile lor care sau se învinovăţesc, sau se
dezvinovăţesc între ele. Şi faptul acesta se va vedea în ziua
când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin
Isus Christos, lucrurile ascunse ale oamenilor. (Romani
2:14‑16)
Aceasta a fost baza comună pe care şi‑au clădit evanghelizările
atât Pavel, cât şi Ioan:
Pavel a stat în picioare în mijlocul Areopagului, şi
a zis: «Bărbaţi Atenieni! În toate privinţele vă găsesc
foarte religioşi. Căci, pe când străbăteam cetatea voastră
şi mă uitam de aproape la lucrurile la care vă închinaţi voi,
am descoperit chiar şi un altar, pe care este scris: “Unui
Dumnezeu necunoscut!» Ei bine, ceea ce voi cinstiţi,
fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu.“ (Faptele Apostolilor
17:22‑23)
La început era Cuvântul («Logosul» atât de
caracteristic lui Socrates şi Platon) şi Cuvântul era cu
Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început
cu Dumnezeu... Şi Cuvântul S‑a făcut trup şi a locuit
printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava
Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.
(Ioan 1:1‑2, 14)
Apoi, istoric, apologeţii creştini au folosit şi ei aceeaşi strategie.
Augustin, de exemplu, în lucrarea sa „Cetatea lui Dumnezeu“, scrie
că Isus Christos a fost predicat în biserica primelor secole drept cea
51
Eclesiastul - chemarea veşniciei
mai certă împlinirea elementelor din cultura Greco‑Romană. Am
putea spune împreună cu el că metoda aceasta explică «Cum a fost
cucerit vestul», ca şi estul de altfel (aluzie la celebrul film american
«How the West was won»). Creştinismul nu este o „religie
europeană“, ci o veste bună trimisă întregii planete.
Al treilea nivel de confirmare este cel psihologic şi vine chiar
din gura unor aşa numiţi «sceptici». Umanistul Huston Smith
susţine că «dacă Dumnezeul creştin este un Dumnezeu al dragostei,
atunci ar fi de neconceput că El nu s‑a făcut cunoscut şi celorlalţi
copiii ai Săi din restul umanităţii.» Budistul Thich Naht Hanh
este de acord: «Împărtăşirea credinţei cu alţii nu presupune ca
aceştia să‑şi abandoneze propriile rădăcini spirituale... Oameni nu
pot fi fericiţi dacă sunt dezrădăcinaţi...» Amândoi oameni au, în
limitele lor, dreptate, dar Richardson demonstrează tocmai că aceste
„rădăcini străvechi» sunt dovezi că Dumnezeul cel adevărat s‑a
făcut cunoscut «tuturor copiilor Săi», plantând o sămânţă pentru
Evanghelie în fiecare cultură. Astăzi, când îi chemăm pe oameni la
Christos, noi îi chemăm la cele mai profunde adevăruri religioase
din propria lor cultură.“
David Marshall continuă: „Îmi amintesc de prima mea vizită
la Templul cerului din Beijing, China, acum 16 ani. Cine era acest
„cer» căruia i se închinau chinezii? De ce venea împăratul Chinei
la templu numai o singură dată pe an, ca Marele Preot din Israel, ca
să aducă jertfe pentru păcatele poporului? Stând acolo, în cel mai
sacru loc din China, am auzit parcă o voce vorbindu‑mi în inima
mea: «Tu crezi că Eu am venit pentru prima dată în China odată
cu misionarii? Nu. Eu am fost aici dintotdeauna. Eu am făcut
China!»
Anii petrecuţi de mine în mijlocul chinezilor mi‑au confirmat
teza lui Richardson. Triburile din provinciile de sud ale ţării, ca şi
Taivanul şi întreaga Polinezie mi‑au pus la îndemână nenumărate
exemple. Mai târziu, am scris eu însumi o carte cu titlul: «Christos
este împlinirea culturii chineze». Am distribuit lucrarea în ţările
Asiei şi cititorii mi‑au trimis înapoi alte nenumărate exemple.
52
Daniel Brânzei
«Cu eternitatea în inimile lor» a avut o influenţă extraordinară
asupra misionarilor din toată lumea. Dacă preferaţi un studiu
mai academic de o mare valoare teoretică vă recomand să citiţi
«Everlasting Man and Orthodoxy» (Omul etern şi adevărata
credinţă) de Chesterton. «Analogiile mântuirii» reprezintă
deasemenea o temă latentă în multe din lucrările lui C.S.Lewis:
«Surprised by Joy» (Surprins de fericire), «Mere Christianity»
(Creştinismul redus la esenţe), «Pilgrims Regress» (Decadenţa
pelerinului), şi cea mai surprinzătoare din toate «Till We Have
Faces» (Până ce ne vom vedea aşa cum suntem).“
Oriunde ar fi el, omul simte chemarea eternităţii. Solomon, cel
mai genial dintre cei care au trăit vreodată, se întreabă în ce fel îl
poate ajuta experienţa vieţii acesteia să intre mai bogat în viaţa
viitoare; care sunt lucrurile pe care le poate lua cu el „dincolo“. Ca
orice bun evreu, dar şi ca reprezentant al omenirii în ansamblul ei,
Solomon caută să răspundă la întrebarea:
Ce folos are omul din toată truda pe care şi‑o dă sub
soare? (Eclesiastul 1:3)
Care sunt căile prin care încearcă Solomon să răspundă la această
întrebare? Dacă prin epistemologie înţelegem o teoria cunoaşterii,
o ramură a filozofiei care se ocupă cu originile, natura şi scopurile
cunoaşterii, trebuie să ne punem întrebarea: Care sunt metodele
prin care „explorează“ Solomon realitatea? Epistemologia are
la bază două întrebări: Ce este cunoaşterea?, Cum este posibilă
cunoaşterea? Cuvântul epistemologie derivă din două cuvinte
greceşti: episteme, care înseamnă „cunoaştere“ şi logos care
înseamnă „studiu al“ sau „teorie a“.
Metodele folosite de Solomon pentru a ajunge la concluziile
din cartea Eclesiastul sunt: experienţa personală (capitolul 2),
observarea lucrurilor din jur (capitolele 3‑7), tradiţia înţelepţilor
(capitolul 8) şi confruntarea cu adevărurile fundamentale ale
existenţei (capitolul 9). Mesajul cărţii este aşezat în concluziile la
care ajunge Solomon în capitolele 10‑12.
Spovedania lui Solomon trebuie înţeleasă în succesiunea celor
trei timpuri în care au avut loc cele povestite: trecut, prezent şi
53
Eclesiastul - chemarea veşniciei
viitor. Incursiunile lui în viaţă sunt întotdeauna la timpul trecut,
concluziile sunt trase la timpul prezent, iar motivaţiile acestor
concluzii sunt la viitor. În felul acesta, anumite expresii care sunt
în conflict flagrant cu restul contextului biblic apar exact ceea ce
sunt, aberaţii pe care Solomon însuşi le‑a experimentat, faze trecute
din evoluţia sa personală, rateuri filosofice pe care le‑a depăşit între
timp, soluţii pe care acum le dezavuează şi nu le mai recomandă
nimănui. Solomon povesteşte incursiuni în care a fost sincer, dar
sincer greşit, lucruri care i s‑au părut aşa, dar pe care acum nu le mai
crede, iluzii trecătoare şi cugetări chinuitoare care i‑au marcat viaţa
la un moment de impas rezolvat apoi în mod favorabil.
Iată un exemplu. O cunoaştere parţială şi o concluzie falsă care
l‑a copleşit în trecut:
Am zis în inima mea că acestea se întâmplă numai
pentru oameni, ca să‑i încerce Dumnezeu, şi ei înşişi
să vadă că nu sunt decât nişte dobitoace. Căci soarta
omului şi a dobitocului este aceeaşi: aceeaşi soartă au
amândoi; cum moare unul, aşa moare şi celălalt, toţi au
aceeaşi suflare, şi omul nu întrece cu nimic pe dobitoc;
căci totul este deşertăciune. Toate merg la un loc; toate
au fost făcute din ţărână, şi toate se întorc în ţărână. Cine
ştie dacă suflarea omului se suie în sus, şi dacă suflarea
dobitocului se coboară în jos în pământ? (Eclesiastul
3:18‑21)
O rezolvare la care a ajuns între timp şi pe care o împărtăşeşte în
prezent tuturor:
Dar adu‑ţi aminte (acum) de Făcătorul tău ... până
nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu
se întoarce duhul la Dumnezeu, care l‑a dat. (Eclesiastul
12:1,7)
Un viitor care trebuie să ne motiveze viaţa prezentă:
Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi
judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns,
fie bine, fie rău. (Eclesiastul 12:14)
54
Daniel Brânzei
Cititorul care nu‑şi dă seama de această succesiune de timpuri
verbale ale spovedaniei va ajunge să creadă sau că Solomon se
contrazice singur sau ca această carte este o culegere de petece scrise
de alţi autori şi cusute cu ... aţă albă. Structura aceasta, un trecut cu
concluzii temporare false, un prezent cu concluzii schimbate din
pricina unui viitor care schimbă întreaga perspectivă nu este străină
spiritului Bibliei şi nici unică. De fapt, ea ilustrează paşii pocăinţei
şi este esenţa mesajului biblic. Structura este extrem de clară în
psalmul 73:
Trecut cu concluzii false:
Da, bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei cu inima
curată. Totuşi, era să mi se îndoaie piciorul şi erau să‑mi
alunece paşii! Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiţi,
când vedeam fericirea celor răi.
Într‑adevăr, nimic nu‑i tulbură până la moarte,
şi trupul le este încărcat de grăsime. N‑au parte de
suferinţele omeneşti, şi nu sunt loviţi ca ceilalţi oameni.
De aceea mândria le slujeşte ca salbă, şi asuprirea este
haina care‑i înveleşte. Li se bulbucă ochii de grăsime şi au
mai mult decât le‑ar dori inima. Râd şi vorbesc cu răutate
de asuprire: vorbesc de sus, îşi înalţă gura până la ceruri
şi limba le cutreieră pământul. De aceea aleargă lumea
la ei, înghite apă din plin, şi zice: „Ce ar putea să ştie
Dumnezeu şi ce ar putea să cunoască Cel Prea Înalt?“
Aşa sunt cei răi: totdeauna fericiţi şi îşi măresc
bogăţiile. Degeaba dar mi‑am curăţit eu inima şi mi‑am
spălat mâinile în nevinovăţie: căci în fiecare zi sunt lovit,
şi în toate dimineţile sunt pedepsit. (Psalmul 73: 1‑14)
Prezent cu convingeri schimbate:
M‑am gândit la aceste lucruri ca să le pricep, dar
zadarnică mi‑a fost truda, până ce am intrat în sfântul
locaş al lui Dumnezeu, şi am luat seama la soarta de la
urmă a celor răi. Da, Tu‑i pui în locuri alunecoase, şi‑i
arunci în prăpăd. Cum sunt nimiciţi într‑o clipă! Sunt
pierduţi, prăpădiţi printr‑un sfârşit năprasnic. Ca un vis
55
Eclesiastul - chemarea veşniciei
la deşteptare, aşa le lepezi chipul, Doamne, la deşteptarea
Ta! Când mi se amăra inima, şi mă simţeam străpuns
în măruntaie, eram prost şi fără judecată, eram ca un
dobitoc înaintea Ta. (Psalmul 73:16‑21)
Viitor care clarifică şi schimbă convingeri:
Însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m‑ai apucat de
mâna dreaptă, mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei
primi în slavă. (Eclesiastul 73:23)
Aceeaşi succesiune, trecut greşit, prezent schimbat, viitor
motivator se găseşte şi în cartea lui Iov şi în Psalmul 32.
Deşi pare plină de contraziceri şi neclarităţi, cartea Eclesiastului
are un mesaj clar care poate fi rezumat în trei afirmaţii:
(1) Când observi viaţa umană cu ciclurile ei aparent lipsite de
semnificaţie (Eclesiastul 1:4‑11) şi cu paradoxurile ei inexplicabile
(4:1; 7:15; 8:8), ajungi neapărat la convingerea că totul este lipsit
de sens şi de semnificaţie. Este imposibil să găseşti în toate măcar un
singur postulat în jurul căruia să‑ţi organizezi existenţa.
(2) Cu toate acestea, îţi dai seama că este bine ca viaţa să
fie trăită din plin, căci este un dar pe care ţi l‑a făcut Dumnezeu
(3:12‑13; 3:22; 5:18‑19; 8:15; 9:7‑9), numai că trebuie să trăieşti
cu grijă ştiind că ...
(3) Vei da socoteală Făcătorului tău în ziua în care te va chema la
judecată (3:16‑17; 12:14). La o privire finală, viaţa este un examen
pe care trebuie să‑l luăm pentru reintegrarea noastră în eternitate.
56
Daniel Brânzei
57
Eclesiastul - chemarea veşniciei
3. Dicţionar de termeni
Foarte mulţi creştini, chiar predicatori, se feresc de Eclesiastul.
Este una din cărţile mai puţin înţelese, nu numai din cauza
diferenţei de nivel intelectual dintre cel care a scris‑o şi cei care o
citesc, dar şi din cauza lipsei de înţelegere a terminologiei folosite
de Solomon.
Comunicarea este deficitară dacă oamenii folosesc aceleaşi
cuvinte, dar cu semnificaţii diferite. Ştiinţa care se ocupă cu sensul
cuvintelor se numeşte „semantică“ şi trebuie stăpânită bine de cei
care vor să înţeleagă şi să se facă înţeleşi. Fratele Emil Jiva, un teolog
din Arad, obişnuia să spună ori de câte ori se isca o neînţelegere
între cei care făceau studiu biblic împreună: „Mai întâi, fraţilor,
trebuie să lămurim termenii discuţiei“. Acelaşi lucru trebuie să‑l
facem şi noi înainte de a studia cartea Eclesiastul. De când a fost ea
scrisă și până astăzi s‑au scurs mai bine de trei mii de ani. Nu mai
vorbim ca oamenii de atunci și nu mai folosim aceleași expresii ca
ei. În plus, originalul în care a scris a fost tradus de oameni care au
trăit şi ei în alte vremuri decât cele de astăzi. Pentru a evita confuzii
şi interpretări greşite, este recomandabil să ne punem de acord
asupra sensului unor cuvinte și expresii folosite de Solomon în
cartea sa.
58
Daniel Brânzei
Lucruri de sub soare
Expresia este folosită de douăzeci şi nouă de ori în cartea
Eclesiastul (1:9, 14; 2:11, 17, 19, 20, 22; 3:16; 4:1, 3, 7, 15; 5:13,
18; 16:1, 5, 12; 8:9, 15, 17; 9:3, 6, 9, 11, 13; 10:5).
Ea identifică perspectiva umană asupra vieţii, punctul de vedere
al omului natural, lipsit de transcendenţă, adică de legătura cu ceea
ce este „dincolo“ de lumea materială.
Un derivat al ei este expresia „de sub ceruri“ (Eclesiastul 1:13;
2:3; 3:1).
Câştig
Termenul ebraic este „Yitron“ şi este folosit de zece ori în textul
cărţii (Eclesiastul 1:3; 2:11, 13 (folos), 3:9; 5:9, 16; 7:12 (folos);
10:10, 11). Termenul nu apare nicăieri în altă parte a Vechiului
Testament, iar semnificaţia lui fundamentală este „ceea ce‑ţi
rămâne, ceea ce este durabil“. Mai poate fi tradus şi prin „surplus“,
„avantaj“, „afacere bună“, „profit“. Este antonimul „deşertăciunii“,
tot aşa cum în limba evreilor din România „ghişeft“ este opusul
lui „pagubă“. Tradusă în terminologia contemporană, întrebarea
fundamentală ridicată de Solomon în cartea sa este: „În labirintul
de probleme şi paradoxuri ale vieţii, de ce se merită să trăiești? Ce
câştig putem avea din viață? Cu ce rămâneam în mână la sfârşitul
ei?“
Muncă
Textul foloseşte cel puţin zece sinonime pentru a identifica
această activitate. Termenul original este „amal“ şi este folosit
de douăzeci şi trei de ori în Eclesiastul. Munca nu este doar o
activitate, ci denumeşte „o trudă istovitoare cu un rezultat incert
şi insuficient“. Expresia implică aspectele neplăcute ale suferinţei,
mizeriei, nemulţumirii şi disperării. Munca în sensul acesta este
conţinutul blestemului rostit de Dumnezeu asupra lui Adam:
59
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale, şi ai
mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: „Să nu
mănânci deloc din el“, blestemat este acum pământul din
pricina ta. Cu multă trudă să‑ţi scoţi hrana din el în toate
zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să‑ţi dea, şi să mănânci
iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să‑ţi mănânci
pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost
luat; căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce. (Genesa
3:17‑19)
Moise explică semnificaţia acestui cuvânt în două locuri:
Noi am strigat către Domnul, Dumnezeul părinţilor
noştri. Domnul ne‑a auzit glasul, şi a văzut asuprirea,
chinurile şi necazurile noastre (Deuteronomul 26:7).
Anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani, iar,
pentru cei mai tari, la optzeci de ani; şi lucrul cu care
se mândreşte omul în timpul lor nu este decât trudă şi
durere, căci trece iute, şi noi zburăm (Psalmul 90:10).
Om
Numirea aceasta („adamah“ în ebraică) ca identificare a
întregii umanităţi în experienţele trăite „sub soare“ este folosită de
Solomon de patruzecişinouă de ori în Eclesiastul.
Este cuvântul ales de Dumnezeu la creaţie (Genesa 1:26;
2:7, 19). Sigur, omul a fost creat prin „suflarea lui Dumnezeu“
asupra pumnului de ţărână, dar Solomon preferă să folosească în
demonstraţia lui apartenenţa omului la lumea de acum:
Ce este omul, se cunoaşte după numele care i s‑a
dat de mult: se ştie că este din pământ, şi nu poate să se
judece cu cel ce este mai tare decât el.
(Eclesiastul 6:10; vezi şi 3:18‑21; 12:7)
Alte definiţii metaforice sau simbolice pentru om sunt: „ca
peştii prinşi în mreaja nimicitoare şi ca păsările prinse în laţ“
(Eclesiastul 9:12).
60
Daniel Brânzei
Despre limitările omului în existenţa lui „de sub soare“,
Solomon ne spune:
Ce folos are omul din toată truda pe care şi‑o dă sub
soare? (Eclesiastul 1:3; 2:22)
(Dumnezeu) a pus în inima lor chiar şi gândul
veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început
până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut‑o Dumnezeu.
(Eclesiastul 3:11)
Căci soarta omului şi a dobitocului este aceeaşi:
aceeaşi soartă au amândoi; cum moare unul, aşa moare şi
celălalt, toţi au aceeaşi suflare, şi omul nu întrece cu nimic
pe dobitoc; căci totul este deşertăciune. (Eclesiastul 3:19)
Iată ce am văzut: este bine şi frumos ca omul să
mănânce şi să bea, şi să trăiască bine în mijlocul muncii
lui, cu care se trudeşte sub soare toate zilele vieţii lui, pe
care i le‑a dat Dumnezeu; căci aceasta este partea lui.
(Eclesiastul 5:18; 7:14)
Omul nu este stăpân pe suflarea lui ca s‑o poată opri,
şi n‑are nici o putere peste ziua morţii. (Eclesiastul 8:8)
Când mi‑am pus inima să cunosc înţelepciunea şi să
mă uit cu băgare de seamă la truda pe care şi‑o dă omul
pe pământ, căci omul nu vede somn cu ochii, nici zi, nici
noapte. (Eclesiastul 8:16)
...am văzut atunci toată lucrarea lui Dumnezeu, am
văzut că omul nu poate să pătrundă ce se face sub soare;
oricât s‑ar trudi el să cerceteze, tot nu va putea afla; şi
chiar dacă înţeleptul ar zice că a ajuns să înţeleagă, tot nu
poate să găsească. (Eclesiastul 8:17)
Nebunul spune o mulţime de vorbe, măcar că omul
nu ştie ce se va întâmpla, şi cine‑i va spune ce va fi după
el? (Eclesiastul 10:14)
...căci omul merge spre casa lui cea veşnică şi
bocitorii cutreieră uliţele. (Eclesiastul 12:5)
61
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Înţelepciune, nebunie şi prostie
Solomon mărturiseşte de două ori că preocupările lui au fost
îndreptate asupra a trei subiecte distincte: înţelepciunea, prostia şi
nebunia:
„Mi‑am pus inima să cunosc înţelepciunea, şi să
cunosc prostia şi nebunia.“ (Eclesiastul 1:17)
„M‑am apucat şi am cercetat toate lucrurile, cu
gând să înţeleg, să adâncesc, şi să caut înţelepciunea şi
rostul lucrurilor, şi să pricep nebunia răutăţii şi rătăcirea
prostiei“ (Eclesiastul 7:25).
De mai multe ori, nebunia şi înţelepciunea sunt
prezentate antitetic (Eclesiastul 1:3; 2:3, 13).
Care este pentru Solomon sensul acestor cuvinte?
„Înţelepciunea“ este definită ca vieţuirea după poruncile
lui
Dumnezeu, alinierea vieţii cu voia eternă a lui Dumnezeu, punerea
adevărului primit de minte în practica înfăptuirilor zilnice.
„Nebunia“ este pentru Solomon împotrivirea conştientă
şi deliberată faţă de voia lui Dumnezeu, abandonarea raţiunii
sănătoase în favoarea derivei dictate de poftele şi sentimentele firii
pământeşti.
„Prostia“ este ignoranţa faţă de voia lui Dumnezeu. Ea poate
fi nevinovată sau premeditată, printr‑o blocare răutăcioasă faţă
de adevărul revelat. Există deci o prostie nevinovată, pe care am
putea‑o numi şi naivitate, ignoranță şi o prostie vinovată, născută
din şiretenie şi şmecherie.
Deşertăciune
„O deşertăciune a deşertăciunilor. Totul este deşertăciune“
(Eclesiastul 1:2). Avem de-a face cu o formă de superlativ specifică
limbilor semitice. Ca şi în „Cântarea cântărilor“ sau în „Sfânta
62
Daniel Brânzei
sfintelor“, printr‑o astfel de repetiție, un termen este amplificat la
valoarea lui maximă.
Ar fi însă greşit să credem că Solomon aplică acest calificativ
întregului univers. „Deşertăciunea“ este un calificativ aplicat numai
şi numai îndeletnicirilor prin care omul, exilat departe de veşnicie,
încearcă să‑şi găsească un sens şi o împlinire „acum şi aici“.
Parafrazându-l pe apostolul Pavel „cine este acasă în lumea de
acum, pribegeşte departe de Domnul“, dar cine nu se poate simţi
„ca acasă“ aici, mărturiseşte că simte chemarea veşniciei răsunând
puternic în inima lui (2 Corinteni 5:1‑10).
„Deşertăciunea“ despre care vorbeşte Solomon nu este totuna
cu conceptul nostru de negativism şi pesimism. În limba română,
„deşertăciunea“ este un derivat al substantivului „deşert“, care
identifică o suprafaţă pustie, lipsită de viaţă vegetală şi impracticabil
pentru agricultură. În ebraică, termenul „hebel“, tradus la noi prin
„deşertăciune“ poate lua sensuri diferite în funcţie de contextul
în care este aşezat. El poate fi tradus prin „goliciune totală, abur
vremelnic, absurditate, zădărnicie“.
Când apare în cartea lui Solomon „deşertăciunea“ nu denumeşte
lipsa de sens, ci mai degrabă ceva „instabil“ şi „foarte trecător“.
Există în text două metafore extraordinare. Una este a omului care
vrea să prindă vântul în pumni:
Am văzut tot ce se face sub soare; şi iată că totul este
deşertăciune şi goană după vânt! (Eclesiastul 1:14)
Iar a doua este a omului care trăieşte ca o umbră:
Căci cine ştie ce este bine pentru om în viaţă, în
toate zilele vieţii lui de vieţuire deşartă, pe care le petrece
ca o umbră? Şi cine poate să spună omului ce va fi după el
sub soare? (Eclesiastul 6:12)
Socrate, şi după el Platon, au propus metafora peşterii în care
omul trăieşte într‑o lume a umbrelor, ca opus al lumii realităţilor
eterne. Solomon merge mult mai departe decât cei doi filosofi şi
este mult mai la obiect. El spune că omul însuşi este doar o umbră
63
Eclesiastul - chemarea veşniciei
a unei realități care ar fi putut să fie. Iată deci un alt titlu potrivit
pentru această carte: „Viaţa ca o umbră“ ...
Conceptul nu este cu totul străin Bibliei. Numele unuia dintre
primii doi copii ai lui Adam și Eva a fost „Abel“ (vapor, abur,
respirație, care se ridică). El a fost primul om ucis din istorie, o
umbră a ceea ce ar fi putut deveni, o respirație scurtă, un abur care
apare puțin și apoi dispare ridicând-se spre cer.
Iacov reia această temă în epistola sa, atunci când scrie:
Ascultaţi, acum, voi cari ziceţi: ,,Astăzi sau mîne ne
vom duce în cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face
negustorie, şi vom cîştiga!“ Şi nu ştiţi ce va aduce ziua de
mîne! Căci ce este viaţa voastră? Nu sînteţi decît un abur,
care se arată puţintel, şi apoi piere (Iacov 4:13-14).
În textul din Eclesiastul 6:12, „hebel“ ar trebui tradus astfel mai
degrabă prin „lipsit de sens, golit de semnificaţie:
Căci cine ştie ce este bine pentru om în viaţă, în
toate zilele vieţii lui de vieţuire deşartă, pe care le petrece
ca o umbră? Şi cine poate să spună omului ce va fi după el
sub soare?
În Eclesiastul 8:14, „hebel“ poate fi tradus prin „inechitate, lipsă
de dreptate“:
Este o deşertăciune care se petrece pe pământ: şi
anume, sunt oameni neprihăniţi, cărora le merge ca şi
celor răi care fac fapte rele, şi sunt răi, cărora le merge ca şi
celor neprihăniţi, care fac fapte bune. Eu zic că şi aceasta
este o deşertăciune.
Aceste diferite faţete ale „deşertăciunii“ sunt folosite pentru a
ne atrage atenţia asupra situaţiei caraghioase a omului şi a lumii de
sub soare, ca sferă de activitate a lui.
Goană după vânt
Expresia este un echivalent iudaic al „fetei morgana“, fenomenul
iluziilor care‑i chinuieşte şi omoară pe călătorii deşertului. Nu
64
Daniel Brânzei
întâmplător, Solomon asociază metafora „goană după vânt“ cu
termenul „deşertăciune“ . Ea nu apare nicăieri în altă carte a Bibliei,
dar este folosită în Eclesiastul de nouă ori. De opt ori, expresia
apare imediat după constatarea „deşertăciunii lucrurilor“ (1:14;
2:11, 17, 26; 4:4,6; 6:9). Imaginea unui om care se ia la întrecere
cu vântul ilustrează zădărnicia eforturilor umane în contextul unei
vieți lipsite de sens. Când Solomon pune întrebarea: „Ce folos are
omul din toată truda pe care şi‑o dă sub soare?“ (Eclesiastul 1:3),
el atinge culmea proverbialului spirit practic evreiesc: „Ce ghişeft a
făcut?“
În aceeaşi terminologie a vorbit şi Domnul Isus despre viaţă şi
semnificaţia ei eternă:
Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă
îşi pierde sufletul? (Marcu 8:36)
În balanţa valorilor eterne, există câştiguri pământeşti care sunt
pierderi eterne şi pierderi pământeşti care sunt câştiguri eterne.
Rău
Termenul este folosit de treizeci şi unu de ori în carte. Uneori
este tradus prin sinonimele lui „trudă“ (1:13; 4:8) şi „nenorocire“
(7:14). Răul este opusul binelui şi identifică o sumedenie de
lucruri: durere, necaz, circumstanţe nefavorabile şi o stare de boală
sau de tristeţe.
Bucurie
Eclesiastul este cartea bucuriilor cotidiene dăruite de
Dumnezeu. Cuvântul „bucurie“ şi derivatele lui apare cel puţin de
şaptesprezece ori, ceea ce este remarcabil într-o carte așa de scurtă.
În ciuda anomaliilor pe care le observă în lume şi‑n ciuda
absurdităţii unei existenţe atât de scurte şi lipsite de semnificaţie,
Solomon nu este partizanul pesimismului sau al cinismului.
Realist în examinarea plăcerilor, Solomon îşi sfătuieşte cititorii să
preţuiască prilejurile pe care li le oferă Dumnezeu pentru a gusta
65
Eclesiastul - chemarea veşniciei
bucuria (Eclesiastul 2:24; 3:12‑15, 22; 5:18‑20; 8:15; 9:7‑10;
11:9‑10).
Bucuria, aşa cum este definită ea de Solomon este o împlinire
interioară dependentă mai mult de atitudinea faţă de lucrurile pe
care le avem şi de Dumnezeul care ni le‑a dat, decât de cantitatea şi
calitatea lor.
Du‑te, dar, de mănâncă‑ţi pâinea cu bucurie, şi bea‑ţi
cu inimă bună vinul; căci de mult a găsit Dumnezeu
plăcere în ce faci tu acum. Hainele să‑ţi fie albe, în orice
vreme, şi untdelemnul să nu‑ţi lipsească de pe cap. Gustă
viaţa cu nevasta, pe care o iubeşti, în tot timpul vieţii tale
deşerte, pe care ţi‑a dat‑o Dumnezeu sub soare, în această
vreme trecătoare; căci aceasta îţi este partea în viaţă, în
mijlocul trudei cu care te osteneşti sub soare. (Eclesiastul
9:7‑10)
Bucuria trebuie însă dobândită în perimetrul unei ascultări
depline de poruncile lui Dumnezeu., altfel ea este doar o veselie
inconștientă de scurtă durată:
Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă
cît eşti tînăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute
ochilor tăi; dar să ştii că pentru toate acestea te va chema
Dumnezeu la judecată. Goneşte orice necaz din inima
ta, şi depărtează răul din trupul tău; căci tinereţa şi zorile
vieţii sînt trecătoare (Eclesiastul 11:9-10).
66
Daniel Brânzei
67
Eclesiastul - chemarea veşniciei
4. Eclesiastul, filosofia, Scriptura și
Dumnezeu
Orice încercare de a-l încadra pe Solomon într‑un curent
filosofic este sortită eşecului și asta din câteva motive foarte
întemeiate.
Pentru început, Solomon a trăit în secolul X, cu mult înainte
de formarea curentelor filosofice cunoscute astăzi. Nu‑l putem
deci „încadra“ în ceva care nu i‑a fost contemporan. Solomon
a pre-datat fenomenul filosofic. Pe vremea lui, omenirea era, în
majoritatea manifestorilor ei, „teistă“. Singura împărţire posibilă
era între cei care se închinau adevăratului Dumnezeu şi cei care
bâjbâiau prizonieri în mrejele idolatriei păgâne. Fenomenul
filosofic, așa cum este el cunoscut astăzi, este un produs la greciei
antice, al antichităţii romane şi al vremurilor de după Evul Mediu
european.
În al doilea rând, Solomon se declară el însuși împotriva unor
astfel de exerciţii ale minţii, numindu-le o „deşertăciune“ a gândirii
umane „de sub soare“.
Am putea spune că geniul lui Solomon, cel mai înţelept dintre
oamenii care au trăit vreodată, a fost ca a anticipat şi a anihilat
tendințele filosofice care i-au urmat. Cei care i‑au citit cartea au
fost “vaccinaţi“ împotriva filosofiilor rezultate din căutările sterile
68
Daniel Brânzei
ale inteligenţei lipsite de călăuzirea revelaţiei. Acelaşi avertisment
împotriva pierderii vremii cu speculaţiile filosofice îl întâlnim şi la
foarte eruditul Saul din Tars, devenit după convertire „apostolul
Pavel“:
Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia
şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după
învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Christos.
(Coloseni 2:8)
Dacă am amintit şi vom mai aminti în acest comentariu al
Eclesiastului totuşi unele sisteme filosofice am făcut‑o nu pentru
a‑l înţelege pe Solomon, ci pentru a ne ajuta să ne înţelegem pe
noi şi să declarăm aceste sisteme filosofice drept ceea ce sunt ele
în viziunea lui Solomon: drumuri înfundate, incursiuni sterile din
care ne vom în toarce întotdeauna cu mâna goală.
Există o mare diferență între felul în care-l percepe Solomon pe
Dumnezeu și felul în care-l percep filosofii lumii.
Nietzsche a strigat retoric: „Unde este Dumnezeu?“ şi tot el a
răspuns: „Am să‑ţi spun unde e: De bună voie şi cu bună ştiinţă, eu
şi cu tine L‑am omorât!“
Jean Paul Sartre ne‑a spus că nu putem vieţui cu un Dumnezeu
mort; fără El, viaţa îşi pierde orice fel de semnificaţie, căci „A fi om,
a spus el, înseamnă a năzui să ajungi asemenea lui Dumnezeu“. Fără
Dumnezeu, viața își pierde finalitatea și sensul.
Sigmund Freud, în lucrarea „Civilizaţie şi nemulţumire“, a
scris: „În absenţa lui Dumnezeu, omul a devenit a devenit un fel de
proteză a lui Dumnezeu.“
Analizându‑l pe Albert Camus, celebrul existenţialist,
filosoful Erich Heller notează: „Astfel el ajunge la două concluzii
concomitente, amândouă la fel de puternice: că nu există
Dumnezeu şi că Dumnezeu trebuie să existe.“
Deși par că repetă experiențele lui Solomon, aceşti filosofi sunt
total diferiți de el. Deosebirea dintre ei şi el sunt aşa de mari încât
concluziilelor lor sunt „mutual ‑ exclusive“ sau „contrare“. Ei Îl
neagă pe Dumnezeu, Solomon Îl presimte dincolo de capacitatea
noastră de explorare, Judecător suveran al tuturor acțiunilor
69
Eclesiastul - chemarea veşniciei
noastre. Ei l-au transformat într-un concept abstract, Solomon Îl
așează ca persoană pe tronul universului , oprezenșă inevitabilă cu
care vom da ochii fiecare dintre noi.
Francezii au făcut o revoluţie cu un slogan („liberte, egalite,
fraternite“) care pleda pentru o „fraternitate“ umană fără
„paternitatea“ lui Dumnezeu! Această „opţiune“ pentru eliminarea
lui Dumnezeu din viața lor i‑a dezechilibrat interior. Umaniştii,
comuniştii și socialiştii au ajuns să se dorească „înfiaţi“ de tătucul
Stalin sau de tata Mao! Instinctiv, ei au căutat să refacă tiparului
originar prin forţarea imaginii conducătorului idolatrizat,
transformat invariabil în „părinte al naţiunii“.
Gânditorii moderni nu‑L pot găsi pe Dumnezeu. Solomon
este suficient de înţelept ca să‑şi dea seama că El este „deasupra
lucrurilor care se petrec sub soare“, sursa lor şi scopul lor ultim. În
timp ce ei deplâng „moartea lui Dumnezeu“, Koheletul se bucură să
primească darurile Lui. Spre deosebire de ei, care au ajuns a‑theos,
fără Dumnezeu, Solomon este credincios până în măduva oaselor.
Dumnezeul lui nu este un fel de „deus ex machina“, inventat
la sfârşitul cărții ca să răscumpere umanitatea din criza ei de
identitate. Pentru Solomon, finalul cărţii este o revenire la credinţa
dintâi. Dumnezeu a fost „presupoziţia“ cu care și-a început întreaga
aventură a cunoaşterii.
Filosofia, ca îndeletnicire speculativă a fost definită de cineva
drept o „încercare de a găsi cu ochii închiși într-o cameră întunecată
o pisică neagră care nici măcar nu este acolo“.
În tradiţia ebraică, înţelepciunea este mult mai mult decât o
concepţie teoretică despre viață. Înţelepciunea ebraică este un anumit
stil de viaţă dobândit de acela care priveşte realitatea din punctul lui
Dumnezeu de vedere. Ea nu este rezultatul unor speculaţii sterile,
ci are întotdeauna legătură cu o revelație care așezată în conotaţii
practice. Înţelepciunea este un anumit fel de viaţă, un „modus
vivendi“ specific celor care se aliniază revelaţiei divine.
Pentru occidentali, înţelepciunea este „capacitatea de a înţelege
adânc lucrurile“ (NODEX). Pentru evrei, înţelepciunea este
folosirea adevărului pentru propăşirea personală. Înţelepciunea
70
Daniel Brânzei
biblică nu este ceva teoretic şi abstract, ci o aplicare practică a
experienţei dobândite prin revelație, prin experienţă personală sau
primită de la alții. Vechiul Testament ne spune că au existat anumiţi
oameni care şi‑au consacrat întreaga viaţă pentru dobândirea şi
răspândirea înţelepciunii. Aceştia au purtat numele de „hakam“,
(înţelepţi) şi erau specializaţi în abilitatea de a formula tot felul de
planuri care să ducă la obţinerea scopurilor dorite.
În Biblie, înţelepciunea nu este statică, ci dinamică. Cineva nu
trebuie să aibă înţelepciune, ci să se poarte cu înţelepciune. Orice
om care are bunăvoinţa să aplice adevărul divin la viaţa personală
va ajunge eventual să „umble în înţelepciune“. În Israel, „înţelepţii“
au constituit o clasă specială de oameni a căror activitate a mers în
paralel cu cea a preoţilor şi profeţilor:
Atunci ei au zis: „Veniţi, să urzim rele împotriva lui
Ieremia! Căci doar nu va pieri Legea din lipsă de preoţi,
nici sfatul din lipsă de înţelepţi, nici cuvântul din lipsă de
proroci.“ (Ieremia 18:18)
Înţelepciunea trebuia învăţată mai întâi acasă, iar noţiunile de
„tată“ şi „mamă“ erau sinonime cu aceea de „învăţător înţelept“.
Încă din cartea genezei, Biblia ne spune că Dumnezeu l‑a făcut pe
Iosif un „tată“ pentru Faraon (Gen. 45:8), iar prorociţa Debora a
devenit în cartea Judecătorilor o „mamă“ pentru Israel ( Judecătorii
5:7).
Uneori, înţelepciunea s‑a manifestat în domeniul tehnicii, ca
în construcţii (Beţaleel, arhitectul cortului, a fost numit „înţelept“
în Exodul 31:3), în navigaţie („Locuitorii Sidonului şi Arvadului
îţi erau vâslaşi, şi cei mai înţelepţi din mijlocul tău Tirule, îţi erau
cârmaci“ ‑ Ezechiel 27:8‑9).
Alteori, ni se spune că acei conducători care au contribuit
la bunăstarea generală au dovedit „înţelepciune“: Iosua
(Deuteronomul 34:9), David (2 Samuel 14:20) şi Solomon (1
Împăraţi 3:9). Toţi aceştia au ştiut să înveţe din greşelile lor sau din
greşelile altora şi au ajuns să aplice cu folos adevărul.
Spre deosebire de ceea ce ne este scris în Biblie, în lumea
modernă, filosofia poate fi total divorţată de realitatea vieţii.
71
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Cineva poate avea convingeri „evoluţioniste“ şi totuşi să fie în
practică un om milos, care să nu urmărească neapărat „lupta pentru
supraviețuirea celui maiputernic“. Un altul poate fi „nihilist“ în
teorie, deși continuă să fie punctual la servici şi creativ în compania
în care lucrează. Cineva poate fi „post‑modernist“ în discuţii, dar în
familie poate practica etica creştină şi morala biblică.
Chiar şi în aşa zisul „creştinism cultural“, cineva poate
milita pentru sloganuri creştine, deși trăieşte practic ca un
materialist convins şi pasionat. Există o droaie de teleevanghelişi
„multi‑milionari“, care locuiesc în veritabile palate, au case de
vacanţă, merg cu maşinile cele mai scumpe, când nu zboară cu
avionul personal şi se îmbracă cu haine de comandă care costă cât
salariul anual al enoriaşului mediu din biserică.
Solomon nu a fost un astfel de filosof ipocrit, iar căutările lui
n‑au fost speculaţii teoretice. Împăratul lui Israel s‑a aruncat cu
toată fiinţa înainte, dăruindu‑se convingerilor lui de moment.
Cicatricile pe care le observăm uşor în cartea Eclesiastul mărturisesc
despre sinceritatea lui dezarmantă.
Nicolae Iorga spunea că „taina existenţei umane nu este a trăi,
ci a şti pentru ce trăieşti“. Marele gânditor român a intuit şi el ceea
ce ne spune Eclesiastul. Înţelepciunea lui Solomon este practică
şi urmăreşte profitul. Viaţa are sens numai în cazul în care este o
investiţie profitabilă. Dacă ţinem seama de acest aspect al filosofiei
de viaţă a lui Solomon, cartea Eclesiastul se poate împărţi organic,
așa cum am arptat deja, în patru teme majore cu secţiunile lor
caracteristice.
Viaţa este o enigmă ‑ este prima temă şi de ea se ocupă, aşa cum
am văzut deja, prologul cărţii (1:1 ‑ 1:11).
Viaţa este o farsă ‑ este cea de a doua temă majoră a cărţii şi este
ilustrată de două secţiuni care subliniază „lipsa de sens“ (1:12‑ ‑
2:26) şi „lipsa de viitor“ (3:1 ‑ 5:20).
Viaţa este o investiţie ‑ este cea de a treia temă a cărţii şi este
ilustrată în secţiunile care îi arată „lipsa de împlinire“ (6:1 ‑ 8:15) şi
„lipsa de certitudine“ (8:16 12:8).
72
Daniel Brânzei
Viaţa este un examen ‑ este tema din epilogul cărţii în care
găsim din nou „chemarea veşniciei“ şi responsabilitatea creaturii în
faţa Creatorului (12:9‑14).
Citită de la coadă la cap, cartea Eclesiastul ne prezintă viaţa doar
ca un „pasaj de trecere“, lipsit de sens în el însuşi și acceptabil doar
prin funcția pe care o îndeplinește: să ne ducă spre o întâlnire certă
şi clarificatoare cu Dumnezeu, Creatorul nostru. Despre cirente
filosofice și asemănările lor cu unele din preocupările lui Solomon
puteți citi în anexele de la sfârșitul acestui studiu.
Care este relația Eclesiastului cu restul Bibliei?
Eclesiastul se armonizează perfect cu mesajul Bibliei. Astfel,
într-un studiu numit Briefing The Bible, Vernon McGee scrie:
„Dumnezeu i‑a arătat lui Iov, cel mai neprihănit dintre oameni, că
era un păcătos înaintea Sa. În Eclesiastul, acelaşi Dumnezeu îi arată
lui Solomon, cel mai înţelept dintre oameni, că este fără pricepere
înaintea Sa“.
Plasat în panorama celorlalte cărţi ale Bibliei şi mai ales
comparat şi completat cu Noul Testament, Eclesiastul ne învață că
fără Christos nu putem fi deplin satisfăcuţi, chiar dacă am fi stăpâni
pe toată lumea. Câtă deosebire între nerealizatul om „de sub soare“
şi cel aşezat prin Christos cu mult mai sus decât dincolo de soare,
„în locurile cereşti“!
În Cântarea Cântărilor învăţăm că dacă ne retragem din lume
în intimitatea unei relaţii de dragoste cu Christos, inima noastră va
cunoaşte împliniri nespuse şi se va împlini cu adevărat. Ca obiect al
iubirii noastre, lumea este prea mică pentru a ne satisface, în timp
ce Christos ca subiect al pasiunilor noastre este nesfârşit şi infinit
în capacitatea de a ne face paharul să fie „plin de dă peste el“ de
fericire.
Una din temele predominante ale cărţii Eclesiastul, universala
„frică de Dumnezeu“, este doctrina principală din cartea Deuteronomul
(Deuteronom 4:10; 5:29; 6:2,13,24; 8:6; 10:12,20; 13:4;
14:23; 17:19; 28:58; 31:12‑13). Aceeaşi „frică de Dumnezeu“ le‑a
învrednicit pe moaşele Egiptului să fie răsplătite de Dumnezeu
73
Eclesiastul - chemarea veşniciei
(Exod 1:15‑20), iar pe alţi egipteni i‑a scăpat de pedeapsa unora din
plăgile trimise de Dumnezeu asupra ţării (Exod 9:20).
Iată un tabel cu teme care apar în paralel şi în Eclesiastul şi în
alte cărţi ale Bibliei:
Tema Eclesiastul Paralela istorică
Nu e bine ca omul să fie singur 4:9‑12; 9:9 Gen. 1:27
Omul este predispus la păcat 7:29; 8:11 Gen. 3:1‑6
Cunoştinţa este limitată de Dumnezeu 8:7; 10:14 Gen. 2:17
Suferinţa este o parte a vieţii 1:3;2:22 Gen. 3:14‑19
Moartea este inevitabilă 9:4‑6; 11:8 Gen. 3:19
Stabilitatea naturii este un dar divin 3:11‑12 Gen. 8:21‑‑9:17
Viaţa este un „dar bun“ de la Dumnezeu 2:24, 26
3:12‑13; 5:18
Gen. 1:10, 12, 18,
21, 25, 31
Frica de Dumnezeu este secretul fericirii 12:13 Prov. 1:7; 9:10
Râsul poate fi de rău augur 2:2; 7:6 Prov. 14:13
Fericirea nu este proporţională cu averea 4:6 Prov. 15:16; 16:8
Mustrarea este binevenită 7:5 Prov. 13:18; 15:31
Mânia duce la rău 7:9 Prov. 14:17
Beţia duce la prăpăd 10:17 Prov. 31:4
Un nume bun este mai valoros decat bogăţia 7:1 Prov. 22:1
Îndoială cu privire la eternitatea sufletului 3:19‑21 Iov 14:7‑12
Refrenul cadenţat care împarte cartea în secţiunile ei distincte
nu este singular pe paginile Bibliei:
O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o
deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.
(Eclesiastul 1:2)
Paralela lui se găseşte în scrierile sfântului apostol Pavel:
Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti este
moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului
este viaţă şi pace. Fiindcă umblarea după lucrurile firii
pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci
ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se
74
Daniel Brânzei
supună. Deci, cei ce sunt pământeşti, nu pot să placă lui
Dumnezeu. (Romani 8:6‑8)
De asemenea, şi firea (creaţia de acum) aşteaptă cu o
dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci
firea a fost supusă deşertăciunii ‑ nu de voie, ci din pricina
celui ce a supus‑o ‑ cu nădejdea însă, că şi ea va fi izbăvită
din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei
copiilor lui Dumnezeu. Dar ştim că până în ziua de azi,
toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. Şi nu numai
ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului
suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea
trupului nostru. (Romani 8:19‑23)
Termenul folosit de Pavel în greacă pentru „deşertăciune“
(metaiotes) este identic în semnificaţie cu termenul „deşertăciune“
(hebel) folosit de Solomon în ebraică.
Alţi oameni ai Bibliei au deplâns și ei scurtimea şi vieţii şi
aparenta ei lipsă de semnificaţie. Să ne amintim de ce a scris
psalmistul:
Căci El ştie din ce suntem făcuţi, Îşi aduce aminte că
suntem ţărână. Omul! zilele lui sunt ca iarba şi înfloreşte
ca floarea de pe câmp. Când trece un vânt peste ea, nu
mai este, şi locul pe care‑l cuprindea, n‑o mai cunoaşte.
(Psalmul 103:14‑16)
O plângere asemănătoare întâlnim şi în cartea lui Iov:
Omul născut din femeie are viaţa scurtă, dar plină de
necazuri. Se naşte şi e tăiat ca o floare; fuge şi piere ca o
umbră. (Iov 14:1‑2)
Aceeaşi „revelaţie“ a primit‑o din partea lui Dumnezeu şi
profetul Isaia:
Un glas zice: “Strigă!“ Şi eu am răspuns: “Ce să
strig?“ “Orice făptură este ca iarba, şi toată strălucirea ei
ca floarea de pe câmp. Iarba se usucă, floarea cade, când
suflă vântul Domnului peste ea.“ În adevăr, poporul
75
Eclesiastul - chemarea veşniciei
este ca iarba: iarba se usucă, floarea cade, dar cuvântul
Dumnezeului nostru rămâne în veac.“ (Isaia 40:6‑8)
Ştiinţa vorbeşte despre cea de a doua lege a termodinamicii,
conform căreia lumea se află într‑un proces al „entropiei“ prin care
toate lucrurile degenerează. Lemnul putrezeşte, fierul rugineşte,
plantele se ofilesc, omul îmbătrâneşte, etc. (vezi anexa „Entropia“).
Plutind pe acest ocean al dezagregării generale, sufletul uman caută
zadarnic o realitate stabilă care să dea sens existenţei lui. „Gândul
veşniciei“ aşezat de Dumnezeu în inima lui, despre care aminteşte
Solomon, îl face însă să nu poată trăi fără că continue să caute
coerenţa şi „rostul lucrurilor“. Din cauza aceasta, omul seamănă
cu personajul acela şocant care „aşeza scaunele pe Titanic“, după
ce căpitanul anunţase deja scufundarea lui iminentă ... Ieşirea din
domnia „deşertăciunii“ se va face „la înnoirea tuturor lucrurilor“
(Matei 19:28), când vom păşi dincolo de limanul vremii spre
tărâmul eternităţii pentru care am fost făcuţi. Un pasaj care ne
vorbește despre asta este și „pilda bogatului căruia i‑a rodit ţarina“
din Evanghelia lui Luca:
Apoi le‑a zis: „Vedeţi şi păziţi‑vă de orice fel de
lăcomie de bani; căci viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei
lui.“ Şi le‑a spus pilda aceasta:
„Ţarina unui om bogat rodise mult. Şi el se gândea în
sine, şi zicea: «Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde
să‑mi strâng rodurile.
Iată, a zis el, ce voi face: îmi voi strica grânarele şi
voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge toate rodurile şi
toate bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: ‘Suflete,
ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte‑te,
mănâncă, bea şi veseleşte‑te!’»
Dar Dumnezeu i‑a zis: «Nebunule! Chiar în
noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile, pe
care le‑ai pregătit, ale cui vor fi?»
Tot aşa este şi cu cel ce îşi adună comori pentru el şi
nu se îmbogăţeşte faţă de Dumnezeu.“ (Luca 12:15‑21)
76
Daniel Brânzei
Bogatul din acestă pildă a făcut aceleaşi confuzii pe care le‑a
făcut pentru o vreme şi Solomon. Ca şi împăratul lui Israel, bogatul
n‑a fost vinovat pentru că îi rodise ţarina, Dumnezeu hotărâse
lucrul acesta. Bogatul s‑a făcut vinovat doar de felul în care a
interpretat realitatea. El a crezut că tot ce primeşte din partea lui
Dumnezeu este numai pentru sine. El nu s‑a gândit să împartă
cu cei din jur, ci doar să‑şi facă nişte grânare mai mari şi mai
încăpătoare.
Ca şi Solomon, bogatul a crezut că sufletul se poate împlini la
nivelul lucrurilor materiale. „Bea şi mănâncă“ a zis el! Sufletul însă
nici nu bea şi nici nu mănâncă şi, „de multe ori chiar în mijlocul
râsului inima poate fi mâhnită şi bucuria poate sfârşi prin necaz“
(Proverbe 14:13). Am citit într-o antologie că preotul Tudor
Popescu s‑a adresat odată adunării zicând: „Suflete flămânde în
trupuri îmbuibate“!
Ca şi Solomon în finalul Eclesiastului, Domnul Isus atrage
atenţia ascultătorilor Lui că „sufletul“ Îi aparţine lui Dumnezeu,
care‑l poate chema oricând înapoi. „Până nu se întoarce duhul la
Dumnezeu, care l‑a dat“ (Eclesiastul 12:7).
Perspectiva întâlnirii cu Dumnezeu este şi în pilda Domnului
Isus şi în cartea Eclesiastul motivul pentru care trebuie să trăim
cu înţelepciune, „ascultând de poruncile Lui“. Numai o astfel de
viaţă ne poate „îmbogăţi faţă de Dumnezeu (Luca 12:20). Ca şi
Solomon, Domnul Isus subliniază lipsa de compatibilitate dintre
lucrurile materiale trecătoare şi natura sufletului etern: „Dar
Dumnezeu i‑a zis: „Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va
cere înapoi sufletul; şi lucrurile, pe care le‑ai pregătit, ale cui vor fi?
(Luca 12:21).
Dumnezeu în cartea Eclesiastul
Numele lui Dumnezeu apare de 36 de ori în cartea Eclesiastul.
Ca și în cartea Proverbelor sau în cartea lui Iov, ideile de bază
sunt două: (1) Viaţa nu are semnificaţie prin ea însăşi. Filosofia
fără teologie este sortită eşecului, filosofia fără teologie este
sinonimă cu zoologia şi (2) deasupra dezordinii aparente din viaţă,
77
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Dumnezeu are un plan foarte bine făcut. Această îndeletnicire a lui
Dumnezeu este singura care poate da vieţii umane semnificaţie şi
sens. Prin ajungerea la aceste concluzii, Solomon evită să cadă în
cursa „nihilismului“, a „pesimismului“, a „existenţialismului“ sau a
„epicurianismului“ (vezi anexele cărţii).
Credinţa Eclesiastului are trei stâlpi de susţinere: suveranitatea
lui Dumnezeu, bunătatea lui Dumnezeu şi dreptatea lui
Dumnezeu.
Dumnezeu este suveran. Eclesiastul ne îndeamnă să ne uităm
la ordinea care există în viaţă şi să învăţăm lecţii din caracterul
evenimentelor. Oricât de gros ar fi vălul care ne ascunde prezenţa
divină, Koheletul este sigur că dincolo de el se află Cineva cu un
plan foarte bine stabilit şi plin de bunăvoinţă faţă de făptura
umană:
Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri
îşi are ceasul lui ... Orice lucru El îl face frumos la vremea
lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că
omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit,
lucrarea pe care a făcut‑o Dumnezeu. (Eclesiastul 3:1;11)
Cum nu ştii care este calea vântului, nici cum se
fac oasele în pântecele femeii însărcinate, tot aşa nu
cunoşti nici lucrarea lui Dumnezeu, care le face pe toate.
(Eclesiastul 11:5)
În ziua fericirii, fii fericit, şi în ziua nenorocirii,
gândeşte‑te că Dumnezeu a făcut şi pe una şi pe cealaltă,
pentru ca omul să nu mai poată şti nimic din ce va fi după
el. (Eclesiastul 7:14)
Planurile lui Dumnezeu sunt veşnice şi suficiente pentru timp şi
pentru eternitate:
Am ajuns la cunoştinţa că tot ce face Dumnezeu
dăinuieşte în veci, şi la ceea ce face El nu mai este nimic
de adăugat şi nimic de scăzut, şi că Dumnezeu face aşa
pentru ca lumea să se teamă de El. (Eclesiastul 3:14)
78
Daniel Brânzei
Dumnezeu este bun. Ai voie să te bucuri de lucrurile pe care ţi le
pune El la dispoziţie. Pe lângă concluziile care se găsesc la sfârşitul
fiecăreia din cele patru secţiuni ale cărţii, Koheletul ne spune
că ceea ce ne este „rău“ în viaţă n‑a fost făcut aşa de Dumnezeu,
ci este în întregime o creaţie a noastră. Aceasta este de fapt cauza
„anomaliilor“ care se petrec „sub soare“:
Numai, iată ce am găsit: că Dumnezeu a făcut pe
oameni fără prihană, dar ei umblă cu multe şiretenii.
(Eclesiastul 7:29)
Se spune că un creştin a fost odată la un frizer pentru un „tuns
şi ras“. Cei doi au început un dialog despre o mulţime de lucruri.
În general, au fost de aceeaşi părere, dar când au ajuns la subiectul
credinţei, frizerul s‑a grăbit să spună categoric: „Eu nu cred că
există Dumnezeu!“
„De ce spui asta?“, l‑a întrebat omul nostru.
„Pentru că este suficient să ieşi în stradă ca să vezi lucrul acesta.
Dacă există Dumnezeu cum de sunt aşa de mulţi oameni nenorociţi
şi bolnavi? Ce părinte atotputernic ar îngădui ca aşa ceva? Care
Tată şi‑ar lăsa fiii de izbelişte? Dacă ar exista Dumnezeu n‑ar trebui
să fie în lume nici durere şi nici suferinţă. Nu‑mi pot imagina cum
ar putea un Dumnezeu bun să îngăduie aceste lucruri.“
Clientul s‑a gândit puţin şi s‑a hotărât să nu spună nimic ca să
nu se ia la ceartă cu frizerul, mai ales că acesta ținea un brici ascuțit
în mână ... Crețtinul creştinul a plătit şi a ieşit afară din frizerie. Ca
din „întâmplare“, primul om cu care s‑a întâlnit a fost un cerşetor
beţiv cu o claie de păr răvăşită şi cu barba neîngrijită. Era murdar şi
avea o privire pierdută. Ca străfulgerat de un gând, creştinul a intrat
înapoi şi a spus: „Dacă ai dreptate şi Dumnezeu nu există, atunci
nici frizeri nu există!“
„Ce vrei să spui? i‑a răspuns mirat frizerul. Eu sunt frizer. Nu
te‑am tuns eu?“
„Nu“, a continuat cu un zâmbet şiret creştinul, „frizerii nu
există, că dacă ar exista, n‑ar mai exista oameni netunşi şi neraşi ca
cerşetorul acesta de pe stradă“.
79
Eclesiastul - chemarea veşniciei
„Ah! Asta era problema. Frizerii EXISTĂ! Netunşi sunt numai
aceia care nu vin la mine ca să‑i tund şi să-i rad cum se cuvine.“
„Exact! continuă creştinul. Tot aşa este însă şi cu Dumnezeu! El
EXISTĂ, dar lumea arată aşa cum arată pentru că oamenii nu vin la
El ca să fie ajutaţi şi să‑i facă El aşa cum ar trebui ei să fie. De aceea
este aşa de multă răutate şi suferinţă în lume.“
Bunătatea lui Dumnezeu, ilustrată de binecuvântările vieţii de
zi cu zi, nu este desfiinţată de prezenţa răului în lume, chiar dacă
deocamdată nu înţelegem ce se întâmplă. În lumea lucrurilor
„de sub soare“, se cere însă credinţă ca să poţi susţine asta. Prin
„revelaţia“ primită, evreii p ştiau deja. Cei dinafara poporului lui
Dumnezeu, cărora se pare că li s-a adresat Solomon, au nevoie să
înțeleagă încă un principiu.
Dumnezeu este drept. Acest atribut al caracterului divin
garantează că există pedepse şi răsplătiri corespunzătoare vinovăţiei
sau nevinovăţiei noastre. Chiar dacă ţi se pare că „roţile dreptăţii
divine macină încet, fii sigur că ele macină foarte bine și ... mărunt“.
Ai grijă să te aliniezi cu voinţa lui suverană. Toate acţiunile tale vor
fi evaluate în funcţie de aceasta.
Am mai văzut sub soare că în locul rânduit pentru
judecată domneşte nelegiuirea, şi că în locul rânduit
pentru dreptate este răutate. Atunci am zis în inima mea:
„Dumnezeu va judeca şi pe cel bun şi pe cel rău; căci El a
sorocit o vreme pentru orice lucru şi pentru orice faptă.“
(Eclesiastul 3:16‑17)
Dreptatea lui Dumnezeu nu trebuie să ne terorizeze, ci doar să
ne determine să ne folosim libertatea în mod responsabil:
Bucură‑te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă
cât eşti tânăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute
ochilor tăi; dar să ştii că pentru toate acestea te va chema
Dumnezeu la judecată. Goneşte orice necaz din inima ta,
şi depărtează răul din trupul tău; căci tinereţea şi zorile
vieţii sunt trecătoare. (Eclesiastul 11:9‑10)
80
Daniel Brânzei
Cartea se termină cu un text care o aşează pe această temelie a
libertăţii şi responsabilităţii personale:
Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor:
Teme‑te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta
este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice
faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire
la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău. (Eclesiastul 12: 13‑14)
Dumnezeul din cartea Eclesiastul este suveran, bun şi drept.
Eclesiastul nu se îndoieşte nici măcar o singură clipă de existenţa
Lui. Credinţa lui Solomon în Dumnezeu a fost liberă, absolută şi a
precedat toate investigaţiile amintite în această carte.
Isus Christos şi cartea Eclesiastul
Regret că n‑am fost de faţă la „seminarul“ acela de după înviere!
Timp de patruzeci de zile, „Învăţătorul“ a stat de vorbă cu ucenicii
„despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu“ (Fapte 1:3).
N‑au fost numai cuvinte! Christosul înviat a făcut pentru ei mult
mai mult decât să recapituleze străvechile Scripturi. El „le‑a deschis
mintea, ca să înţeleagă Scripturile“ (Luca 24:45).
Şi a început de la Moise şi de la toţi prorocii şi le‑a
tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El. (Luca
24:27)
Fără nici o îndoială că le‑a vorbit şi despre cartea Eclesiastul.
Domnul Isus ştia despre tragedia acestui om „cel mai înţelept“
dintre muritori, dar nu suficient de înţelept ca să se sfătuiască pe
sine însuşi. Ştia despre slava împărăţiei lui, uimitoare pentru oameni,
dar insignifiantă în comparaţie cu slava, puterea şi frumuseţea
Creatorului:
Uitaţi‑vă cu băgare de seamă cum cresc crinii: ei nu
torc, nici nu ţes: totuşi, vă spun că nici Solomon, în toată
slava lui, n‑a fost îmbrăcat ca unul din ei. (Luca 12:27)
81
Eclesiastul - chemarea veşniciei
Isus Christos a venit să „împlinească“ năzuinţele“ după
eternitate despre care vorbise marele împărat. Parcă intenţionat,
El îşi găzduia ascultătorii curioşi într‑unul din locurile care purtau
numele „înţeleptului“ de altă dată:
“Eu sunt Păstorul cel bun. Eu îmi cunosc oile Mele,
şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe
Mine Tatăl, şi cum cunosc Eu pe Tatăl; Şi Eu îmi dau
viaţa pentru oile Mele. Mai am şi alte oi, care nu sunt
din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele
vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor.
Tatăl Mă iubeşte, pentru că îmi dau viaţa, ca iarăşi s‑o
iau. Nimeni nu Mi‑o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine.
Am putere s‑o dau, şi am putere s‑o iau iarăşi; aceasta
este porunca, pe care am primit‑o de la Tatăl Meu.“ Din
pricina acestor cuvinte, iarăşi s‑a făcut dezbinare între
Iudei. Mulţi dintre ei ziceau: „Are drac, este nebun; de
ce‑L ascultaţi?“ Alţii ziceau: „Cuvintele acestea nu sunt
cuvinte de îndrăcit; poate un drac să deschidă ochii
orbilor?“ În Ierusalim se prăznuia atunci praznicul înoirii
Templului. Era iarnă. Şi Isus Se plimba prin Templu, şi pe
sub pridvorul lui Sol omon. (Ioan 10:14‑23)
Într‑unul din discursurile Sale publice, Domnul Isus şi‑a
proiectat misiunea pe fundalul misiunii lui Solomon:
Împărăteasa de la miazăzi se va scula, în ziua
judecăţii, alături de bărbaţii acestui neam, şi‑i va osândi,
pentru că ea a venit de la capătul pământului ca să audă
înţelepciunea lui Solomon, şi iată că aici este Unul mai
mare decât Solomon.“ (Luca 11:31)
Domnul Isus a fost „sursa“ înţelepciunii lui Solomon:
„...ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl,
adică pe Christos, în care sunt ascunse toate comorile
înţelepciunii şi ale ştiinţei.“ (Coloseni 2:2‑3)
Dumnezeu, Făcătorul, cum îl numeşte Solomon, răspândeşte
prin Christos înţelepciunea eternă:
82
Daniel Brânzei
În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea
păcatelor, după bogăţiile harului Său, pe care l‑a răspândit
din belşug peste noi, prin orice fel de înţelepciune şi de
pricepere. (Efeseni 1:7‑8)
Cuvintele lui Solomon din cartea Eclesiastul sunt „găoacea“
din care trebuie să se nască Evanghelia. Cartea Koheletului este
adăpostul temporar al celor care se află în drum spre eternitate.
Acesta este sensul ascuns în faptul că ucenicii au stat o vreme la
adăpostul lucrărilor lui:
Prin mâinile apostolilor se făceau multe semne şi
minuni în norod. Toţi stăteau împreună în pridvorul
lui Solomon, şi nici unul din ceilalţi nu cuteza să se
lipească de ei; dar norodul îi lăuda în gura mare. (Faptele
Apostolilor 5:12‑13)
Ceea ce n‑a reuşit Solomon a reuşit Isus Christos! Cei care îl
admiră pe Solomon şi cartea Eclesiastul ar trebui cu atât mai mult
să vină la Christos şi să‑I asculte cuvintele. Ele sunt simple şi clare,
deschizând oricui le aude calea spre eternitate:
El mărturiseşte ce a văzut şi a auzit, şi totuşi nimeni
nu primeşte mărturia Lui. Cine primeşte mărturia Lui,
adevereşte prin aceasta că Dumnezeu spune adevărul.
Căci Acela, pe care L‑a trimis Dumnezeu, vorbeşte
cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu‑I dă
Duhul cu măsură. Tatăl iubeşte pe Fiul, şi a dat toate
lucrurile în mâna Lui. Cine crede în Fiul, are viaţa
veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci
mânia lui Dumnezeu rămâne peste el. (Ioan 3:32‑36)
83
Eclesiastul - chemarea veşniciei
5. O analiză a textului
Motto:
„Nature abhors a vacuum, man abhores chaos.“
„Natura nu suportă vidul, omul nu suportă haosul.“
Un om excepţional ne-a lăsat în urmă două cărţi excepţionale:
Eclesiastul şi Cântarea Cântărilor. Un om unic ne-a lăsat drept
moştenire două cărţi unice, fiecare din ele contestată şi considerată
de mulţi drept nepotrivită în canonul Scripturilor. Câţi predicatori
contemporani vorbesc din textul acestor cărţi? Câţi creştini fac din
ele subiectul lecturilor lor zilnice?
Vina nu este nici a lui Dumnezeu, care le-a hotărât să rămână în
Biblie, nici a lui Solomon care le-a scris. Vina este a noastră şi este
mărturia lipsei noastre de pătrundere în adâncimile şi subtilităţile
revelaţiei din aceste cărţi. Nădăjduim ca acest capitol să ne ajute să
depăşim aceste neajunsuri.
După ce am parcurs câte ceva despre Solomon şi câte ceva despre
cartea Eclesiastul, după ce ne-am familiarizat puţin cu termenii pe
care-i foloseşte autorul în vocabularul folosit şi după ce am văzut
care este locul acestei cărţi în contextul filosofiei şi al Scripturii,
suntem gata să aruncăm o privire mai atentă asupra conţinutului ei.
84
Daniel Brânzei
Dacă veţi ţine minte schiţa cărţii (care se află la pagina 51),
analiza textului va fi mult mai uşoară. Ţineţi minte că Eclesiastul
are un plan consistent şi coerent, pe care nu trebuie nici să‑l ignorăm
şi nici să‑l „îmbunătăţim“ cu schiţele noastre. Curgerea ideilor este
logică şi metodică. Argumentarea este nu numai bine condusă,
completată şi concluzivă, dar se bucură şi de un evident caracter
progresiv. Există împărţiri bine delimitate, puncte de trecere de la o
temă la alta şi se urmăreşte un fir deductiv care ne umple de admiraţie
pentru geniul cu care ideile au fost aşternute pe hârtie de autorul ei.
Viaţa este o enigmă ‑ Eclesiastul 1:1‑11
Cuvintele Eclesiastului, fiul lui David, împăratul
Ierusalimului. O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice
Eclesiastul, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este
deşertăciune. Ce folos are omul din toată truda pe care
şi -o dă supt soare? (Eclesiastul 1:1-3).
Primul lucru pe care-l remarcăm în această introducere este că
autorul preferă să nu se numească Solomon, ci doar „fiul lui david,
împărat la Ierusalimului“. „ri de câte ori cineva nu apare cu numele
lui propriu în Biblie există o motivație serioasă. Rudenia lui naomi
care refuză să-și îndeplinească datoria de „răscumpărător“ nu merită
să fie amintit (Rut 4:1, 8), Ioan își ascunde de câteva ori numele
în Evanghelia lui din modestie (Ioan 13:23, 25; 20:2; 21:20), nu
ni se dă numele gemănului lui Toma pentru că „necredinciosul“
este fratele fiecăruia dintre noi, etc. oare de ce-și ascunde numele
Solomon?
Eu cred că o face dintr-o necesară „lepădare de sine“. Numele lui
era cel mai cunocut și invidiat nume din vremea acceea. Oamenii
de pretutindeni îl știau și-l vorbeau de bine. În Eclsiastul însă,
Solomon preferă să se numească altfel, „fiul lui david, împărat la
Ierusalimului“, omul care a avut șansa ă fie urmașul unuia care a fost
un om „după inima lui Dumnezeu“ și să domnească la Ierusalim,
cetatea aleasă de Dumnezeul cerului! Este un fel indirect de a
spune: „Nu-mi mai spuneți Solomon! Nu sunt mândru de ceea ce
am făcut sub numele acela. Ar fi trebuit să știu să fiu altfel și să nu
85
Eclesiastul - chemarea veşniciei
fac ceea ce am făcut. Astăzi nu mai sunt Slomona cela de care știți
voi. Mi-e rușine de ceea ce am făcut sub numele acela.“
Al doilea lucru pe care-l remarcăm în introducere este apariția
întrebării fundamentale:
Ce folos are omul din toată truda pe care şi-o dă
supt soare?
Aceasta este motivația incursiunilor pomenite în restul cărții.
Cu ce rămânem la sfîrșit? Când viața ne scapă printre degete,
imposibil de oprit, cu ce rămânem în mînâ la fârșitul ei?
Ca să nu trecem prea repede peste această întrebare, Eclesiastul
o repetă încă de două ori:
Căci, drept vorbind, ce folos are omul din toată
munca lui şi din toată străduinţa inimii lui, cu care se
trudeşte supt soare? (Eclesiastul 2:22)
Ce folos are cel ce munceşte din truda lui?
(Eclesiastul 3:9)
Pasajul imediat următor pare abracadrant dacă nu-l citim în
contextul explicațiilor dspre lume ași viașă existente pe aceea vreme.
Înţelepţii vremii lui Solomon credeau că, în fenomenologia
realităţii din jur, lumea este alcătuită din patru elemente primordiale
cu valoare de arhetip: pământul, focul, vântul şi apa. Din amestecul
acestor patru elemente, spuneau ei, rezultă cele patru senzaţii
fundamentale: uscat, rece, umed şi fierbinte.
Urmăriţi acum jocul celor patru elemente în introducerea
cărţii Eclesiastul. În introducerea lui, Solomon mărturiseşte că este
profund deranjat de faptul că cele patru elemente ale creaţiei sunt
aparent permanente în „eternitatea“ lor, în timp ce sufletul omului,
cu mult mai valoros decât ele apare şi dispare fără a lăsa după el nici
măcar o urmă. Un asemenea paradox i se pare imposibil de explicat
şi, mult mai dureros, imposibil de acceptat:
Cuvintele Eclesiastului, fiul lui David, împăratul
Ierusalimului: O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice
Eclesiastul, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este
deşertăciune. Ce folos are omul din toată truda pe care
86
Daniel Brânzei
şi‑o dă sub soare? Un neam trece, altul vine, şi pământul
rămâne veşnic în picioare.
Soarele răsare, apune şi aleargă spre locul de unde
răsare din nou. Vântul suflă spre miazăzi, şi se întoarce
spre miază‑noapte; apoi iarăşi se întoarce, şi începe din
nou aceleaşi rotituri. Toate râurile se varsă în mare, şi
marea tot nu se umple: ele aleargă necurmat spre locul
de unde pornesc, ca iarăşi să pornească de acolo. Toate
lucrurile sunt într‑o necurmată frământare, aşa cum nu se
poate spune; ochiul nu se mai satură privind, şi urechea
nu oboseşte auzind. Ce a fost, va mai fi, şi ce s‑a făcut,
se va mai face; nu este nimic nou sub soare. Dacă este
vreun lucru despre care s‑ar putea spune: „Iată ceva nou!“
de mult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră.
Nimeni nu‑şi mai aduce aminte de ce a fost mai înainte;
şi ce va mai fi, ce se va întâmpla mai pe urmă nu va lăsa
nici o urmă de aducere aminte la cei ce vor trăi mai târziu.
(Eclesiastul 1:1‑11)
Cele patru elemente arhetipale au fost baza filosofiei antice din
China şi India, cu cele două forme ale lor, budismul şi hinduismul.
Cele patru elemente au supravieţuit apoi în filosofia orientului
mijlociu, au trecut în Europa şi persistă şi astăzi în sistemele de
iniţiere esoterică. Zvastica germană este o morişcă stilizată care
indică existenţa şi interacţiunea celor patru elemente primordiale
de la facerea lumii.
Patru este numărul care ilustrează raportarea omului la
universul material: casa are patru colţuri, scaunul are patru picioare,
pagina sau plăcuţa de lut are patru colţuri, există patru puncte
cardinale, viaţa pământească a Domnului Isus este redată în patru
Evanghelii, Dumnezeu a limitat existenţa umană la o „cutie“ cu
patru dimensiuni: lungime, lăţime, înălţime şi timp, etc.
Pitagora a adăugat un al cincilea element care a dus la formarea
celebrei „pentagrame“, preluată apoi, după mărturia lui Galen, de
Hipocrate şi ilustrată în circumscrierea pentagramei la corpul uman
în lucrările iniţiatice ale lui Leonardo da Vinci (vezi anexa „Omul
vitruvian“).
87
Eclesiastul - chemarea veşniciei
În Irlanda şi în general în insulele britanice, druizii au practicat
religia aşezată pe cele patru elemente primordiale. În fiecare primă
zi a lunii mai, druizii aveau o mare adunare de sărbătoare într‑un
loc numit „medio‑laton“ sau „medio‑nemeton“ din Galia, după
modelul străvechi al Amfictionilor de la Delhi, din Grecia antică.
Chiar şi împărţirea Irlandei în patru regate, cu conducătorul
suprem aşezat întotdeauna în regatul de la mijloc, îşi are originea
în tradiţii druide străvechi. Împărţirea a făcut ca Irlanda să fie
poreclită şi „insula celor patru maeştrii“, în memoria unui alt ţinut
mai nordic numit „Ogigia“ sau „Thule“, dispărut între timp. Acest
ţinut a fost readus în memoria colectivă a umanităţii prin operele
muzicale şi filosofice ale lui Wagner şi prin reactualizarea mitului
nibelungilor. El avea ca scop readucerea „supraomului“ pe scena
lumii, idee care l‑a fascinat apoi şi pe Hitler. Aceasta a fost cauza
pentru care el a proclamat instaurarea domniei „rasei superioare“ pe
pământ.
În 1987, compozitorul Robert Steadman a scris o simfonie
pentru formaţie
de cameră în care fiecare din cele patru părţi
descrie muzical câte unul din cele patru elemente străvechi: focul
apa, vântul şi pământul. Aceleaşi patru elemente le‑am văzut nu
de mult în America, la televizor, descrise într‑o reclamă pentru
pantofii de sport marca „Nike“ (zeiţa victoriei la greci).
Introducerea Eclesiastului ridică înaintea noastră o a treia
întrebare: Cum se încadrează vremelnicia vieţii noastre în contextul
veşniciei şi ce importanţă are efemerul existenţei în confruntarea cu
eternul lumii universale?
Trecând în revistă evoluția celor patru elemente, Eclesiastul
întreabă: Care este decorul și care sunt actorii? Este natura decorul
și oamenii sunt actorii sau natura este actorul, iar oamenii sunt
doar decorul trecător? Cine are cea mai mare valoare? Cine rămâne
la urmă? Problematica aceasta i-a frământat pe oamenii din toate
timpurile. Sâmburele ei este izvorul tuturor filosofiilor, iar ecourile ei
răsună în mai toate lucrările literare majore din istorie.
Plecînd de la zbuciumul acestei întrebări, Eclesiastul dezvoltă
apoi o „simfonie“ în tonalități triste, întrerupte doar din când în
88
Daniel Brânzei
când de apariția notelor luminoase din refrenul amintit. Această
extraordinară carte de filosofie poate fi asemuită cu marile lucrări
muzicale ale lui Johan Sebastian Bach: ele sunt pline de prăbuşiri
şi zvârcoliri minore, dar se încheie întotdeauna cu înălţătoarele
tonalităţi ale luminoaselor game majore. Ca şi în cadrul soluţiei
lui Leonardo pentru „omul vetruvian“ (vezi anexa), soluţia ideală
a problemei umane nu este aşezarea lui în „pătratul“ relaţiei lui cu
lumea materială, ci în plasarea lui în circumferinţa unui cerc în care
se întâlneşte cu divinitatea. Destinul omului nu poate fi înţeles
decât atunci când citeşti „modul de întrebuinţare“ pus la dispoziţia
noastră de Creator în textul „voii Sale“, Biblia:
Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu
şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să
dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui
Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru
orice lucrare bună. (2 Timotei 3:16‑17).
Eclesiastul este cartea unui om chemat de veşnicie, dar nu ştie
pe ce cale să apuce într‑acolo. El aude chemarea eternităţii, dar
aleargă spre ea bătând la porţi străine care i se deschid doar ca să‑l
amăgească cu alergarea pe drumuri înfundate, care nu duc nicăieri.
Cartea Eclesiastul este confesiunea unui suflet care a fost gata-gata
să eşueze în căutarea lui după fericire.
Rene Descartes, un matematician şi filosof francez, a spus aceste
cuvinte într‑o controversă cu Plaise Pascal, celebrul om de ştiinţă
care devenit mistic după întoarcerea lui la Dumnezeu.
Pascal, folosind „barometrul“ descoperit de curând în Italia, a
elaborat o teorie complicată a gazelor, a căror presiune scădea pe
măsură ce observatorul urca în altitudine. Blaise Pascal a extrapolat
observaţia şi a postulat că dacă te îndepărtezi suficient de pământ
vei da de „vacuum“, numit astăzi de noi „vid“, adică de golul absolut.
Rene Descartes a preluat zicala‑principiu care circula încă din
antichitate şi l‑a contrazis în public pe Pascal: „Natura nu suportă
vidul“. Disputa s‑a transformat într‑o confruntare filosofică,
deoarece şi unuia şi celuilalt le lipseau mijloacele pentru a‑şi
demonstra presupoziţiile ştiinţifice. Conflictul a fost însă suficient

Leave a comment and / or appreciate the article!

CLICK HERE :» http://www.radio-elshaday.de/

CLICK HERE :» http://www.radio-megapower.de/

CLICK HERE :» http://christliche-radiosender.blogspot.com/

CLICK HERE :» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/

Posted by: Daniel Ioan Notar *DJ_DANY*