Credinţa noastră ortodoxă, primită „prin descoperirea lui Hristos, PARTEA 2 din 2

Credinţa noastră ortodoxă, primită
„prin descoperirea lui Hristos, PARTEA 2 din 2


Textul citat mai sus afirmă aşadar că naşterea de sus generează
o făptură, o creaţie nouă. Dar despre această creaţie nouă se vorbeşte
în paralel cu una veche. Aici nu ni se spune în mod simplu doar că
Dumnezeu va aduce la fiinţă o creaţie nouă, ci şi că această creaţie nouă
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 109
este pusă în legătură cu una veche care, de drept a trecut, dar de fapt
trece treptat (Filipeni 2:12), făcând loc celei noi.
Ca să putem înţelege mai bine conceptul acesta vom vorbi mai
întâi despre Capul acestei noi creaţii, Omul Iisus Hristos (Coloseni
1:18), Dumnezeu din Dumnezeu adevărat şi Om din om adevărat (dar
fără păcat) născut din Prea Curata Fecioară, Maria. Iisus este arătat
de Scriptură ca fiind întâiul născut între mai mulţi fraţi (Romani 8:29).
Acei mai mulţi fraţi menţionaţi aici suntem noi, credincioşii născuţi din
Dumnezeu pe calea pocăinţei, botezului şi credinţei în Evanghelie. Iar
Iisus este fratele nostru mai mare.
Combinaţia sau împletirea aceasta extraordinară, tainică, nemaiauzită
şi nemaiîntâlnită în toată istoria creaţiei lui Dumnezeu dintre
Dumnezeul creator şi fiinţa creată realizată în Omul Iisus Hristos, Şi‑a
făcut intrarea în universul lui Dumnezeu prin procesul naşterii. O naştere
miraculoasă şi nepătrunsă, ca şi Dumnezeul care a produs‑o dar, atenţie!,
să luăm act de faptul că a venit la fiinţă prin procesul naşterii. Dacă am
pierdut din vedere că a luat fiinţă prin naştere atunci am pierdut toată
esenţa problemei. Primul sau vechiul Adam a fost făcut de Dumnezeu; al
doilea Adam, Omul Iisus Hristos, Capul noii creaţii umane S‑a născut din
Dumnezeu. Atât de mare este deosebirea dintre a fi făcut de Dumnezeu
şi a fi născut din Dumnezeu, pe cât de nemăsurabilă este distanţa de la
Pământ la Cer. De aceea atrag deosebit de marea luare aminte asupra
faptului că noua creaţie a lui Dumnezeu, făptura cea nouă în Hristos, este
adusă la fiinţă prin naştere, nu prin facere. Şi lucrurile stau în felul acesta
pentru că aşa sunt rânduite de Creatorul care face toate potrivit sfatului
voii Sale (Efes. 1:11).
Aşadar, Omul Iisus Hristos în calitate de Cap al noii creaţii (să
luăm aminte, El este nu numai Dumnezeu, ci şi om, dar fără păcat) a
venit la fiinţă prin naştere din Dumnezeu. La Matei 1:18 citim limpede că
Maria s‑a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt. Iar la versetul 20 întâlnim
pe îngerul lui Dumnezeu care vine şi‑i face cunoscut lui Iosif, logodnicul
Mariei, că ceea ce s‑a zămislit într‑însa este de la Duhul Sfânt.
110 Ernest W.E. Herman
• “...din apă...” (Ioan 3:5)
Cât de greşit este interpretat acest verset! S‑a ajuns ca apa de pe
Pământ să fie socotită drept element ceresc din care se naşte omul cel
nou în Hristos şi că botezând pruncul, l‑ai şi creştinat. Oare nu spune
Mântuitorul cu numai două versete mai sus că naşterea este de sus?
Iar dacă este de sus, adică din cer, ce treabă are apa de pe Pământ?
Ori este de sus, ori este de pe Pământ. Ori este de la Duhul Sfânt din
cer, ori este de la apa de pe Pământ. Apa de pe Pământ are şi ea rolul
ei. Dar rolul apei nu este de a contribui la naşterea din nou, adică la
creştinarea unui om prin spălarea de întinăciunile şi de natura lui veche
de descendent din Adam cel păcătos (Părinţii Bisericii întăresc puternic
acest adevăr, vom vedea mai jos). Aşa cum am arătat deja, este greşit
să crezi că la naşterea omului din Dumnezeu creaţia cea nouă din cer ar
veni la fiinţă din apa Pământului blestemat de Dumnezeu. Rolul apei este
acela de pildă, aşa cum scrie la 1 Petru 3:21, în Biblia lui Cantacuzino:
apa este pilda aceluia care ne mântuiaşte, nu a trupului lepădare de tină.
Sau cum spune versiunea Galaction: nu ca ştergere a necurăţiei trupului.
Am lămurit ce nu este apa în contextul botezului, să vedem mai
departe ce este apa, care este rolul ei. Apa trebuie, totuşi, să‑şi aibă
însemnătatea ei. Altfel nu ar fi fost menţionată aici. Oare despre ce este
vorba când se aminteşte de naşterea din apă?
Citim la Ioan 15:3 cuvintele Mântuitorului către ucenicii Săi: “Acum
voi sunteţi curaţi pentru cuvântul pe care vi l‑am spus”. Iată, aşadar, că
aici este vorba despre Cuvântul lui Dumnezeu care curăţeşte, care spală.
Iar dacă este vorba să ne referim la apa din Ioan 3:5 ca fiind Cuvântul lui
Dumnezeu din cer, atunci putem să credem cu toată tăria că apa nu este
nimic altceva decât Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel dar, când Mântuitorul
a spus lui Nicodim că trebuie să fim născuţi din nou din apă şi din duh
avea în vedere Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt ‑ ambele elemente
fiind de sus, de la Dumnezeu. În felul acesta putem să găsim armonia
desăvârşită între expresia de sus folosită de Mântuitorul în Ioan 3:3 şi
expresia din apă folosită în Ioan 3:5.
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 111
Să nu uităm că interpretarea aceasta este puternic susţinută de
către textul de la 1 Petru 3:21, care spune clar că botezul este numai o
pildă, nu o spălare de întinăciunile trupeşti.
După ce am înţeles că Biblia ortodoxă nu socoteşte apa ca pe
un element sacru în procesul naşterii de sus, înţelegem foarte bine şi
motivul pentru care botezul, ca pildă a morţii noastre împreună cu
Hristos, nu poate să aibă loc mai înainte de înfăptuirea adevărului pe
care îl înfăţişează – moartea noastră împreună cu Hristos (1 Petru 3:21
şi Romani 6:3). Fiind vorba despre naşterea din Cuvântul lui Dumnezeu
simbolizat aici de Mântuitorul prin cuvântul apă, înţelegem, în acelaşi
timp, şi motivul pentru care botezul trebuie să aibă loc la vârsta când
omul este capabil să audă şi să creadă Cuvântul lui Dumnezeu. Aşa
cum citim şi la Romani 10:17, credinţa vine prin auzire, iar auzirea prin
Cuvântul lui Hristos. Poate un prunc de câteva luni sau de câţiva ani să
audă Cuvântul lui Hristos, să‑l înţeleagă şi să se decidă asupra primirii
lui?! Şi pentru că, într‑adevăr, pruncul nu poate să creadă, cum ar mai
putea fi născut din apa Cuvântului pe care nu‑l poate crede?!
Un alt element legat tot de credinţă: dacă actul botezului nu este
precedat de credinţă, să nu uităm ce scrie la Evrei 11:6 şi anume că cel ce
se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este, căci fără credinţă
este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu. Să luăm aminte, aici nu
spune că cel care este apropiat de un altul (adică de către naş) trebuie
să creadă, ci numai acela care se apropie el de Dumnezeu, numai acela
este primit, dacă a crezut!
• „...şi din Duh…” (Ioan 3:5)
Mă apropii de încheierea acestei părţi introductive amintind că Omul
Iisus Hristos Şi‑a făcut intrarea în lume prin naşterea de la Duhul Sfânt
(Matei 1:18 şi 20). Această observaţie ne cere maximum de atenţie,
deoarece Omul Iisus Hristos fiind Capul noii creaţii a lui Dumnezeu este
deschizătorul uşii, El este Uşa, El este Calea pe care omul poate intra în
Împărăţia Cerurilor. Aşadar, omul păcătos aude Cuvântul lui Dumnezeu,
se pocăieşte şi prin aceasta este născut din nou de sus, în duhul său.
112 Ernest W.E. Herman
‚ Locul pe care‑l ocupă naşterea de sus în economia mântuirii,
aşa cum ni‑l prezintă Scriptura
Subiectul acesta reclamă cea mai mare atenţie din parte oricărui
cititor care este interesat în problema locului unde‑şi va petrece veşnicia.
Ne facem intrarea în lumea de sub soare prin miracolul naşterii trupeşti,
iar în cerul lui Dumnezeu prin miracolul naşterii duhovniceşti. Naşterea
trupească este condiţionată de suveranitatea lui Dumnezeu. Dumnezeu
nu întreabă pe nimeni dacă vrea sau nu vrea să se nască, nici dacă vrea
să se nască într‑o parte a Pământului sau în cealaltă, nici dacă vrea
să fie american, român sau eschimos; nu întreabă pe nimeni nici cu
privire starea socială a familiei în care ar vrea să se nască sau ce nume
să poarte, dacă vrea să fie bărbat sau femeie, dacă vrea să fie blond
sau brunet. Dar când vine vorba despre naşterea duhovnicească, aici
lucrurile stau cu totul diferit, în sensul că Dumnezeu cere consimţământul
expres al fiecărei fiinţe omeneşti care doreşte să aibă parte de Împărăţia
lui Dumnezeu în veşnicie (vezi notele 99 şi 100).
Acum, deşi între cele două moduri de naştere există deosebiri,
asemănarea de căpetenie între ele rezidă în faptul că în nici unul din
cele două locuri, în lumea fizică sau cerul lui Dumnezeu, nu se poate
intra decât prin naştere. Şi vorbind tot despre asemănare, ambele moduri
de naştere sunt miracolul lui Dumnezeu ‑ unul mai mare şi mai tainic
decât celălalt! În timp ce naşterea trupească se face din Adam cel făcut,
naşterea din nou de la Dumnezeu se face prin Iisus Cel născut de la
Duhul Sfânt. Dacă, deci, în lumea pământească nu se poate intra decât
pe poarta naşterii, cu cât mai puţin ar putea intra cineva în cerul lui
Dumnezeu pe orice altă cale. Adevărul acesta este, de altfel, stabilit cu
tărie de către Mântuitorul în convorbirea Sa cu Nicodim, în Evanghelia
după Ioan, capitolul 3, despre care vom continua să vorbim mai pe larg în
cele ce urmează.
Cât priveşte taina naşterii din nou ca singura cale a pătrunderii
omului în cerul lui Dumnezeu, am vorbit deja mai sus, arătând că primul
om care a deschis calea intrării în cerul lui Dumnezeu prin procesul
naşterii de sus, din Duhul Sfânt, este Omul Iisus Hristos. El este arătat
în Scriptură ca fiind Întâiul născut dintre mai mulţi fraţi (vezi Romani
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 113
8:29). El, Omul Iisus Hristos, a pătruns în cerul lui Dumnezeu pe calea
naşterii de la Duhul Sfânt. Iar prin expresia dintre mai mulţi fraţi se arată
limpede că fraţii Lui îşi fac intrarea în cer pe aceeaşi cale a naşterii din
aceeaşi sursă, adică naşterea de sus prin Duhul Sfânt. Aşa după cum
fraţii biologici ai unei familii de pe Pământ capătă relaţia de filiaţie prin
naşterea din aceiaşi părinţi, fraţii Domnului Iisus Hristos capătă relaţia
de fraţi prin naşterea din aceeaşi sursă cu El, din Dumnezeu, prin Duhul
Sfânt.
În continuare, vom analiza una dintre cele mai copleşitoare dovezi
ale Scripturii în ceea ce priveşte imposibilitatea pătrunderii în cerul lui
Dumnezeu pe oricare altă cale pe care ar putea‑o gândi vreo fiinţă de
sub soare, în afara naşterii de sus. Este vorba despre dialogul dintre
fruntaşul iudeu Nicodim şi Mântuitorul, prezentată în Ioan 3:1‑7: „Şi era
un om dintre farisei, care se numea Nicodim şi care era fruntaş al iudeilor.
Acesta a venit noaptea la Iisus şi I‑a zis: ‚Rabi, ştim că de la Dumnezeu
ai venit învăţător; că nimeni nu poate face aceste minuni, pe care le faci
Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el’. Răspuns‑a Iisus şi i‑a zis: ‚Adevărat,
adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă
împărăţia lui Dumnezeu’. Iar Nicodim a zis către El: ‚cum poate omul să
se nască, fiind bătrân? Oare, poate să intre a doua oară în pântecele
mamei sale şi să se nască?’ Iisus a răspuns: ‚Adevărat, adevărat zic ţie:
De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în
Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este
născut din Duh, duh este. Nu te mira că ţi‑am zis: TREBUIE să vă naşteţi
de sus”.
Acestea sunt cuvintele care au ieşit de pe buzele Mântuitorului Iisus
Hristos. Observaţi cât de categoric vorbeşte aici Mântuitorul prin cuvintele
nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu (nici măcar să o vadă) şi
imperativul TREBUIE să vă naşteţi de sus? El ne face cunoscut că pentru
noi, păcătoşii, nu există nici o altă cale de intrare în cerul lui Dumnezeu.
Atragem acum atenţia cititorilor asupra faptului că aici avem de‑a
face cu un iudeu, ba încă nu cu unul de rând, ci cu unul privit ca eminent
114 Ernest W.E. Herman
printre ei, un fruntaş al lor. Deci Iisus spune că TREBUIE să se nască din
nou unui iudeu.
Dar cine erau iudeii? Iudeii sunt poporul din care Iisus Şi‑a luat trupul
Său de carne şi oase. Am putea spune că poporul evreu este “înrudit” cu
Dumnezeu. Ne dăm noi seama ce înseamnă lucrul acesta?
Să nu uităm raporturile unice ale acestui popor cu Dumnezeu,
începând cu eliberarea lor miraculoasă din Egipt. Aceste evenimente
sunt unice în toată istoria neamului omenesc. Dumnezeu S‑a coborât
în Persoană pe muntele Sinai în faţa poporului iudeu, a stat de vorbă
cu Moise pe munte “faţă către faţă, cum ar grăi cineva cu prietenul său”
(Ieşirea 33:11) şi a scris cu degetul Lui cele zece porunci pe două table
de piatră. Avem, apoi, felul în care Dumnezeul Cerului şi al Pământului
a locuit în mijlocul acestui popor prin preoţia levitică, sub care a fost
construit cortul întâlnirii şi apoi vestitul Templu al lui Solomon. Întreg
Vechiul Testament este plin de semne şi minuni dumnezeieşti.
Şi iată că acum vine Iisus şi‑i spune acestui evreu că nu poate
ajunge în cerul lui Dumnezeu decât pe poarta naşterii de sus, punându‑l
astfel la un loc cu toţi păgânii, cu sălbaticii din junglele nepătrunse şi cu
cei mai decăzuţi oameni de pe Pământ.
Concluzia pe care vreau s‑o punctez este aceasta: dacă pentru
iudei, poporul ales al lui Dumnezeu, din care Şi‑a luat trup omenesc Fiul
lui Dumnezeu, dacă nici chiar pentru ei nu este o altă cale de intrare în
Împărăţia lui Dumnezeu decât calea naşterii de sus prin pocăinţă, botez
şi credinţă în Evanghelie, să fie oare o altă cale pentru noi cei care nici
măcar nu facem parte din neamul lor?
• „...baia naşterii celei de a doua...”
Ne‑am ocupat până la punctul acesta de naşterea din apă şi din
Duhul Sfânt, arătând că omul pământesc, carnea şi sângele nu pot
să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu şi că stricăciunea nu poate
moşteni nestricăciunea (1 Cor. 15:46‑50), motiv pentru care este nevoie
de naşterea din Duhul Sfânt. Aşa cum spune Mântuitorul în discuţia Lui
cu Nicodim: Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh,
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 115
duh este. Numai omul născut din Duhul Sfânt, numai acela poate avea
părtăşie cu Dumnezeul care este Duh, prin Duhul Său Cel Sfânt (Ioan
4:24).
Am ajuns acum să ne ocupăm de expresia baia naşterii celei de a
doua, aşa cum o găsim scrisă la Tit 3:5. Ce ar putea să însemne naşterea
cea de a doua? Trebuie să înţelegem că dacă este vorba despre o a doua
naştere înseamnă că aici ni se vorbeşte despre o naştere premergătoare
acesteia. Şi care este aceea? Este naşterea firească din Adam cel făcut.
Există deci o naştere firească din Adam cel făcut (pământesc, păcătos)
şi o a doua naştere care este duhovnicească din Adam Cel născut,
Omul Iisus Hristos, Dumnezeu din Dumnezeu adevărat şi om din om
adevărat, dar fără păcat. Urmează acum să ne ocupăm în continuare de
raporturile dintre aceste două naşteri, încercând să evidenţiem felul în
care omul, fiinţă cu voinţa liberă, este chemat să‑şi aducă aportul său
în cazul naşterii celei de a doua. Căci aşa cum am arătat mai sus, dacă
în cazul venirii noastre pe lume Dumnezeu nu întreabă pe nimeni dacă
vrea să se nască sau nu pe Pământ, când vine vorba de naşterea din
Duhul Sfânt, pentru a avea parte de Împărăţia cerurilor, Dumnezeu cere
consimţământul expres al fiecărei fiinţe omeneşti.
Se cere o mare atenţie în ce priveşte deosebirea dintre aceste două
forme: naştere firească, naştere duhovnicească; naştere din Adam cel
făcut, naştere din Adam Cel Născut. Adam cel făcut este din pământ,
pământesc. Adam Cel Născut este din cer, ceresc. Întâi a venit cel firesc,
apoi cel duhovnicesc (1 Cor. 15:46‑50).
Dar cum se face trecerea de la o stare la cealaltă? Cum poate un om
firesc să ajungă un om duhovnicesc? Cum poate un om care descinde
din Adam cel făcut din ţărâna pământului să se nască (din nou) din Adam
Cel Născut prin Duhul Sfânt, ceresc?
Iată întrebări cărora încercăm să le dăm răspunsuri cu texte din
Scriptură. Dar, să nu uităm că un răspuns amplu la tematica aceasta
reclamă un volum de explicaţii cu mult mai mare decât ne permite
lucrarea de faţă. Ne vom rezuma, astfel, doar la câteva coordonate
relevante pentru subiectul nostru.
116 Ernest W.E. Herman
Iisus este Întâiul născut dintre mai mulţi fraţi (vezi Romani 8:29).
Desigur, nu avem nici o problemă cu înţelegerea că El este Întâiul născut.
Pe asta am lămurit‑o mai sus. Întemeietori de sisteme religioase şi
filozofice au fost destui atât înainte, cât şi după El. Dar toţi aceştia au
fost şi sunt, fără excepţie, oameni pământeşti născuţi din Adam cel făcut
din ţărâna pământului. Ei au fost oameni păcătoşi, făcuţi, pentru că s‑au
născut din cel făcut. Dar Iisus S‑a născut de la Duhul Sfânt şi Şi‑a luat
trup omenesc, dar fără păcat, din Fecioara Maria. El deci este născut de
la Duhul Sfânt. Fiind Dumnezeu din Dumnezeu adevărat, a ajuns şi Om
din om adevărat prin naşterea miraculoasă de la Duhul Sfânt. Şi pentru
că prin naşterea aceasta Şi‑a luat un trup omenesc din Fecioara Maria,
El a devenit şi Om din om adevărat.
Dar cum stau lucrurile cu privire la fraţii aceştia ai Lui? Relaţia de
frate nu se poate dobândi decât prin naşterea din aceeaşi sursă ‑ şi asta
ne este destul de limpede. Cum se poate atunci ca nişte oameni care fac
parte din neamul păcătos al lui Adam cel făcut să se poată înfrăţi cu Omul
Iisus Hristos din ceruri, Cel născut? Cum poţi ajunge să‑ţi înlocuieşti
originea din Adam (pământesc) cel făcut, cu aceea a lui Adam (din ceruri)
Cel născut?
Răspunsul la toate cele de mai sus este foarte scurt, alcătuit din
două cuvinte: prin moarte.
• Conceptul de moarte în Scriptură
Moartea, vorbind la modul general, înseamnă încetare, sfârşit,
despărţire. Moartea unui om înseamnă despărţirea sufletului său de trup.
Deci, în esenţă, moartea poate fi descrisă ca o despărţire. Ajungem să
spunem astfel că în loc de moarte putem foarte bine să folosim sintagma
“despărţit de”. Şi, aşa cum vom vedea în curând, moartea descrisă prin
sintagma “despărţit de” ne va dezvălui taina schimbării originii noastre
păcătoase cu originea dumnezeiască prin moartea faţă de noi înşine:
despărţindu‑ne de ceea ce vrem, ştim sau putem noi, pentru a primi ceea
ce vrea, ştie şi poate Dumnezeu. Tocmai acesta este sensul comun al
cuvântului moarte folosit în Scriptură. Şi ca să putem evidenţia cât mai
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 117
clar sensul acesta ne vom folosi de trei ilustraţii foarte grăitoare din
Scriptură.
Prima o vom alege din episodul căderii omului în păcat, pe când se
afla în grădina Edenului. Dumnezeu spusese acolo omului că în ziua în
care va gusta din pomul oprit va muri negreşit (Facerea 2:17). Dar tot în
cartea Facerea ni se face cunoscut că după izgonirea omului din Eden,
Adam a trăit nouă sute treizeci de ani şi apoi a murit (Facerea5:5). Deci
aici ni se spune că abia apoi, după 930 de ani a murit. Cum rămâne
atunci cu avertismentul lui Dumnezeu că Adam va muri chiar în ziua când
va gusta din pom?
Păcătuirea lui Adam este relatată în capitolul 3 din Facerea. La
versetul 23 ni se spune că Domnul Dumnezeu l‑a scos pe Adam din
grădina Edenului şi că apoi Adam a trăit 930 de ani. Toate acestea, puse
în ordine cronologică ne duc la înţelegerea că moartea, în terminologia
Scripturii, înseamnă, de fapt, “despărţit de” sau „scos din prezenţa”. Adam
a murit prin aceea că a fost „despărţit de” Dumnezeu, izgonit fiind din
prezenţa lui Dumnezeu în grădină. Şi dacă nu ar fi fost Domnul Iisus care
să plătească cu moartea Lui, am fi rămas morţi în păcate şi fărădelegi,
despărţiţi de Dumnezeu pentru veci.
A doua ilustraţie a sensului cuvântului moarte dat prin „despărţit de”
îl luăm din descrierile cu privire la personajul Domnului şi Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, aflate pe paginile Scripturii. Aici trebuie să fim cu
multă luare aminte asupra celor ce se vor spune, deoarece vorbim
despre Acela care este Dumnezeu din Dumnezeu adevărat, Fiul Tatălui,
dar şi om din om adevărat. Şi voi prezenta două texte din Scriptură care
evidenţiază minunat sensul morţii ca fiind despărţire de cineva. În felul
acesta noi ne putem schimba originea din omul Adam cel făcut, care este
firesc, pământesc, cu originea din Omul Adam Cel născut, care este din
cer, om din om adevărat, dar fără păcat.
În Epistola către Evrei 10:5‑7, citim următoarele: „Drept aceea,
intrând în lume (Iisus) zice (către Tatăl Său): ‘Jertfă şi prinos n‑ai voit,
dar mi‑ai întocmit trup. Arderi de tot şi jertfe pentru păcat nu Ţi‑au plăcut;
118 Ernest W.E. Herman
Atunci am zis: Iată vin, în sulul cărţii este scris despre mine, să fac voia
Ta, Dumnezeule”. Vedem aici pe Fiul care, dorind să aducă jertfe şi
prinosuri Tatălui, descoperă că voia Tatălui era, de fapt, să‑I pregătească
un trup omenesc şi să facă ispăşirea noastră de păcate. A renunţat atunci
imediat la dorinţa Lui de a aduce jertfe şi prinosuri (chiar dacă această
dorinţă era curată şi sfântă), pentru a face voia Tatălui. De aceea îl auzim
în versetul 7 spunând cuvintele acestea minunate: „Atunci am zis: Iată
vin... să fac voia Ta, Dumnezeule”. A murit astfel faţă de Sine prin însăşi
despărţirea de dorinţa Sa, prin renunţarea la a face voia Sa proprie, ca
să o poată împlini pe a Tatălui. Despărţindu‑Se de dorinţa Lui curată şi
sfântă de a aduce jertfe şi daruri numai pentru că voia Tatălui era să vină
pe Pământ, El a murit faţă de voia Sa prin însuşi faptul că S‑a “despărţit
de” dorinţa Lui, ca să poată veni pe Pământ de dragul voii Tatălui. Aceeaşi
idee este exprimată şi în Evanghelia după Ioan 5:19: „A răspuns Iisus şi
le‑a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Fiul nu poate să facă nimic de la
Sine, dacă nu va vedea pe Tatăl făcând; căci cele ce face Acela (Tatăl
Său), acestea le face şi Fiul întocmai”.
Dacă până acum au mai putut fi ceva dubii cu privire la înţelegerea
că a muri faţă de tine însuţi înseamnă a nu mai face voia şi plăcerile tale,
după ce am citat versetul acesta nu mai pot fi astfel de dubii. După ce
am stabilit că Iisus a venit pe Pământ “despărţit de” Sine, murind faţă de
Sine prin aceea că a primit să facă voia Tatălui în locul dorinţei Lui de a‑I
aduce daruri, aflăm din versetul de mai sus că El Şi‑a trăit viaţa ca om
pe Pământ în aceeaşi manieră, adică nimic de la Sine (cum El Însuşi
ne spune la Ioan 5:19). Prin cuvintele: Fiul nu poate să facă nimic de la
Sine, urmate, apoi, de: „căci cele ce face Acela, acestea le face şi Fiul
întocmai” Iisus nu ne spune altceva decât că El trăia “despărţit de” Sine,
adică trăia mort faţă de Sine şi viu pentru ale Tatălui. Să luăm aminte că
aici nu este vorba despre a face bine sau a nu face rău. Şi cine ar putea
vorbi despre rău în cazul Omului Iisus Hristos, Dumnezeu din Dumnezeu
adevărat şi om din om adevărat, dar fără păcat? Moartea, în terminologia
Scripturii, nu are de‑a face cu a te despărţi de cele rele pentru a face pe
cele bune, ci moartea faţă de sine înseamnă “despărţit de tine”, adică
nimic de la tine, nimic din cele ce vin de la tine însuţi sau din oricare altă
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 119
sursă în afară de cele ce vin de la Dumnezeu. Dacă nici chiar Fiul lui
Dumnezeu nu a făcut nimic de la Sine însuşi, atunci cine dintre muritori
ar putea spera să fie atât de bun în sinea lui încât să nu mai fie nevoie să
se lepede de sine? Se aude la tot pasul printre noi că trebuie să faci fapte
bune ca să ajungi în raiul lui Dumnezeu.
Ca încheiere a acestui subiect, vreau să aduc o mărturie a lui
Christos Yannaras, care defineşte moartea într‑un mod asemănător:
„Omul este persoană, chip al lui Dumnezeu, deoarece există ca
posibilitate de răspuns la chemarea de dragoste a lui Dumnezeu. Prin
funcţiile sale psiho‑somatice, omul ‘administrează’ această posibilitate,
răspunde pozitiv sau negativ la chemarea lui Dumnezeu, conduce
existenţa sa la viaţă, care înseamnă relaţie, sau la moarte, care înseamnă
separarea de Dumnezeu.”117
• Cum se realizează obiectivul naşterii din nou
Ne‑am început capitolul acesta prin sublinierea faptului că intrarea
în cerul lui Dumnezeu se poate face numai prin procesul naşterii de sus
sau, cum spune textul de la Tit 3:5, prin baia naşterii celei de a doua.
Am arătat apoi că până chiar şi Mântuitorul a luat chip de om pe calea
naşterii de la Duhul Sfânt, pentru ca noi să putem deveni copii ai lui
Dumnezeu tot pe aceeaşi cale, calea naşterii de la Duhul Sfânt. Am luat
aminte în continuare că atunci când Dumnezeu L‑a trimis pe Iisus pe
Pământ a avut în vedere ca El să fie întâiul născut între mai mulţi fraţi
(Romani 8:29). Aceste constatări duc acum la întrebarea: cum se poate
ca Iisus Cel Născut din ceruri, Dumnezeu din Dumnezeu adevărat şi om
din om adevărat, dar fără păcat, să se înfrăţească pe Pământ cu oamenii
păcătoşi care‑şi au originea în Adam cel firesc, cel păcătos, cel făcut din
pământ? Şi am găsit răspunsul tot în viaţa Omului Iisus Hristos, în însuşi
felul în care a venit şi, apoi, în felul în care a trăit El Personal aici pe
Pământ: prin moarte (NIMIC de la Sine, vezi Evanghelia după Ioan 5:19).
După aceea am dezvoltat subiectul morţii din care am învăţat că
moartea, de fapt, înseamnă „despărţit de”, înseamnă a sfârşi cu orice
idei, gânduri, soluţii şi planuri personale pentru a împlini toate ideile,
120 Ernest W.E. Herman
gândurile, soluţiile şi planurile lui Dumnezeu. Cum spunea mai sus
şi Yannaras, moarte înseamnă detaşare de tot ce ţine de noi, de ale
noastre sau de ale oricui altcuiva, la nivel de gând, voinţă şi înfăptuire.
Şi mai mult chiar, cu prilejul acesta am înţeles că a muri faţă de tine nu
înseamnă a face vreo selecţie oarecare asupra lucrurilor care vin din tine
însuţi ca să te desparţi numai de unele lucruri care ar părea rele. Am
stabilit că dacă Omul Iisus, Dumnezeu din Dumnezeu adevărat, dacă El
nu a făcut NIMIC din Sine Însuşi, deşi orice ar fi făcut din Sine nu putea fi
decât bun (Ioan 5:19), atunci moartea faţă de sine trebuie aplicată cu atât
mai deplin în vieţile noastre care originăm din Adam cel păcătos.
Cred că în urma analizelor de mai sus nu vom mai avea nici o
dificultate în înţelegerea versetului de la Romani 6:8: „Dacă am murit
împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El”. Vrem să
vieţuim cu Iisus? Vrem să avem parte cu Iisus la raiul lui Dumnezeu? Nu
e altă cale decât calea morţii împreună cu Iisus, adică a trăirii despărţiţi
de orice vine din noi înşine sau din oricare altă sursă din Univers, pentru
a putea face numai voia Tatălui din cer. Iar acestea nu sunt cuvintele
mele, nu sunt cuvintele vreunei oarecare fiinţe, ci sunt însuşi cuvintele lui
Dumnezeu (vezi 2 Timotei 3:16)!
Iată, aşadar, care este calea rânduită de Dumnezeu, în vederea
înlocuirii originii noastre de descendenţi ai lui Adam cel făcut din pământ
cu aceea de descendenţi ai lui Adam Cel Născut din ceruri ‑ Iisus Hristos,
Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu din Dumnezeu adevărat şi om din om
adevărat, dar fără păcat. Oricine doreşte să păşească pe calea aceasta
urmează să parcurgă următorii patru paşi:
1. Primul pas constă în manifestarea acestei dorinţe printr‑o
rugăciune simplă înaintea Domnului Iisus care este prezent în tot locul
şi care abia aşteaptă să ne audă. Este imperativ ca dorinţa aceasta
să fie cunoscută înaintea lui Dumnezeu pentru că, să nu uităm!, dacă
naşterea firească din Adam cel făcut din pământ a fost numai alegerea
lui Dumnezeu, naşterea duhovnicească din Iisus Cel Născut din ceruri
se face cu consimţământul nostru. Aceasta explică nenumăratele ocazii
în care Îl auzim pe Mântuitorul spunând, într‑un fel sau altul, cuvintele
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 121
dacă voieşte cineva. El nu obligă pe nimeni. El a murit pentru toţi oamenii
şi doreşte ca toţi oamenii să vină la pocăinţă (1 Timotei. 2:4). Dar, când
vine vorba despre cei care vor beneficia din jertfa Sa adusă pentru toţi,
ne spune clar şi răspicat că numai aceia care aleg să creadă (Ioan 3:16),
numai aceia care aleg să moară împreună cu El (Romani 6:8), numai
aceia vor avea parte de mântuirea Lui. Chiar şi teologii ortodocşi moderni
spun acelaşi lucru. Spre exemplu, George Remete ne‑a vorbit foarte pe
înţeles despre mântuirea obiectivă şi cea subiectivă (vezi nota 98). Prin
mântuirea obiectivă s‑a referit la faptul că Iisus a murit pentru întreg
neamul omenesc. Dar când vine vorba despre oamenii care vor beneficia
de mântuirea obiectivă, teologul sus amintit a vorbit despre mântuirea
subiectivă, referindu‑se la faptul că numai acela care primeşte această
mântuire prin propria sa alegere are parte de ea. Vreau deci să am parte
cu El? Trebuie să‑mi fac cunoscută dorinţa aceasta la modul concret, prin
chemarea Numelui Său în viaţa mea.
2. După ce mi‑am mărturisit din toată inima dorinţa de a deveni frate
cu Omul Iisus care este Dumnezeu din Dumnezeu adevărat şi om din
om adevărat, dar fără păcat, urmează cel de al doilea pas, aşa cum este
descris la Ioan 1:11‑13. Citim acolo că Iisus a venit la ai Săi, dar ai Săi nu
L‑au primit (este vorba despre poporul evreu). Însă tuturor acelora care
L‑au primit, Dumnezeu le‑a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu,
care de la Dumnezeu s‑au născut. Aplicând astfel metoda morţii din
Scriptură, exprimată prin formula “despărţit de”, mă voi lepăda, mă voi
despărţi de TOT ce ştiu şi cred că aş putea să fac prin mine însumi pentru
a intra în cer ca, astfel, golindu‑mă desăvârşit de mine să‑I pot face loc
lui Hristos şi să mă umplu cu El. Adică voi urma calea pe care a urmat‑o
Hristos care n‑a mai făcut NIMIC de la Sine (vezi Ioan 5:19). Încetând,
deci, să mai caut vreo cale a faptelor sau să fac orice altceva în vederea
moştenirii raiului, înseamnă că eu mă golesc de mine însumi (aşa cum
S‑a golit şi Iisus de Sine Însuşi nemaifăcând nimic de la Sine). Am să
primesc în felul acesta moartea Mielului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, ca
singurul mijloc de ispăşire a păcatelor mele. Şi încetând, astfel, să mai
caut soluţii de la mine însumi voi ajunge să trăiesc moartea definită prin
“despărţit de” mine. Ajuns la punctul în care trăiesc “despărţit de” mine,
122 Ernest W.E. Herman
mă cufund de bună voie în moartea lui Hristos care a trăit “despărţit de”
Sine Însuşi. Iar ca rezultat al morţii mele împreună cu Hristos urmează
învierea mea împreună cu El la o viaţă nouă, devenind, astfel, fiu al
lui Dumnezeu născut din Dumnezeu (Ioan 1:13), originând astfel din
Dumnezeu. Moartea împreună cu Hristos este alegerea mea; învierea
împreună cu El este lucrarea Lui.
3. În al treilea rând, deoarece procesul întreg al mântuirii include,
deopotrivă, şi botezul ca urmare a credinţei, aşa cum ni‑l prezintă Însuşi
Mântuitorul la Evanghelia după Marcu 16:16 (vezi capitolul Botezul, tratat
în cartea de faţă), voi mărturisi pentru lumea văzută prin apa botezului,
ceea ce s‑a produs prin credinţă înlăuntrul meu. Prin cufundarea în apă
voi face cunoscut martorilor văzuţi şi nevăzuţi că m‑am făcut una cu Iisus
în moartea Lui, deplin conştient şi de bună voia mea (Romani 6:8), că
am pus capăt originii mele din Adam cel făcut din ţărână prin aceea că,
la fel ca şi Iisus trăiesc „despărţit de” mine însumi, ascultând de porunca
Tatălui de a mă pocăi şi a mă boteza; iar prin ridicarea din apa botezului,
voi declara în faţa martorilor văzuţi şi nevăzuţi că am înviat la o viaţă
nouă (2 Corinteni 5:17), că de‑acum încolo îmi am originea în Hristos
Cel Născut din Tatăl şi trăiesc, ca şi Iisus, potrivit devizei: NIMIC din mine
însumi!
4. Urmează acum al patrulea pas, care priveşte noua conduită de
viaţă. Porunca Mântuitorului din Marcu 1:15 nu este numai pocăiţi‑vă, ci,
deopotrivă, şi credeţi în Evanghelie. Deci după pocăinţă şi botez urmează
o viaţă pe care o voi trăi crezând şi împlinind Evanghelia. Şi pentru că
sunt copil al lui Dumnezeu, nou‑născut, la fel ca şi în viaţa biologică,
urmează procesul de creştere. Iar procesul acesta de creştere are loc
în cadrul unui grup de credincioşi care cred şi practică exclusiv ceea ce
este scris în Sfintele Scripturi. Este normal să fie aşa. Raportându‑ne
la naşterea biologică, fătul a avut un anume fel de viaţă în pântecele
mamei sale şi un altul, diferit de acesta, după ce a părăsit pântecele
mamei. Fiind acum născut, va trăi în acest mediu atât de diferit de cel
din pântecele mamei sale, pe cât este cerul diferit de Pământ. Tot aşa
şi în cele spirituale. Un copil nou‑născut la nivel de duh devine o făptură
nouă (vezi 2 Corinteni 5:17) şi face parte dintr‑o familie în sânul căreia
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 123
primeşte ajutorul necesar creşterii. Ca şi copilul nou născut, un creştin
născut din nou are nevoie de asistenţă permanentă în sânul unui grup
de credincioşi. Nu poate trăi fără ei, după cum un nou născut biologic
nu poate supravieţui de unul singur. Iar normele de viaţă din acest nou
mediu diferă de vechiul mediu ca cerul de Pământ. Şi tocmai aceasta
reclamă nevoia expresă ca această creştere în credinţă să aibă loc în
mijlocul unui grup de credincioşi care respiră aerul Evangheliei, după
cum fătul nou născut pe Terra respiră oxigenul din aer.
Iată, aşadar, calea pe care, din nişte fiinţe mârşave, păcătoase şi
blestemate de Dumnezeu care ne avem originea în Adam cel făcut din
ţărână, putem ajunge fii ai lui Dumnezeu cu originea în Omul Iisus Hristos
Cel Născut, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu din Dumnezeu adevărat şi om
din om adevărat, dar fără păcat.
ƒ Naşterea de sus în interpretarea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii,
şi a altor scriitori bisericeşti
Adevăraţii ortodocşi din toate timpurile nu fac altceva decât să se
alinieze desăvârşit cu adevărul venit prin descoperirea lui Hristos, adevăr
vestit de dumnezeieştii şi sfinţii Lui Apostoli. Ei merg atât de departe
cu apărarea adevărului venit de la Dumnezeu prin descoperirea lui
Hristos, încât socotesc că orice micşorare, adăugire sau vreo schimbare
oarecare aduse Sfintei Scripturi vin de la Diavolul sau, cum spun ei, este
o însufleţire a Diavolului (vezi nota bibliografică 1).
Totuşi, deoarece o majoritate îngrijorător de mare a ortodocşilor sunt
în necunoştinţă totală de scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, îmi atribui
ca sarcină de onoare să le slujesc sufletelor dumnealor aducându‑le
la cunoştinţă opiniile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, cât şi ale altor scriitori
bisericeşti de‑a lungul veacurilor în legătură cu naşterea din nou. Şi,
păstrându‑mi modelul de prezentare pe care l‑am folosit pe tot parcursul
cărţii, voi aduce spre întărire o bogăţie de date bibliografice începând cu
cea mai timpurie perioadă a Părinţilor, respectiv perioada anului 50, în
care a trăit Sf. Policarp, ucenicul Sf. Ioan Evanghelistul. Demn de toată
luarea aminte în privinţa aceasta este şi menţiunea că aceste adevăruri
de acum 2000 de ani sunt validate 100% şi propovăduite întocmai de
124 Ernest W.E. Herman
către cei mai respectaţi şi mai luminaţi teologi ai zilelor noastre. Aş putea
chiar spune că lucrarea de faţă este, până la un anumit punct, un fel
de recenzie a celor două cărţi menţionate în titlu, respectiv Canonul
Ortodoxiei118. Ne vom îndeletnici deci în continuare cu argumentarea
nevoii imperative a naşterii din nou, fără de care nimeni nu va putea avea
parte de cerul lui Dumnezeu, de data aceasta din perspectiva Sfintei
Tradiţii Ortodoxe. Şi având în vedere că există o înlănţuire neasemuit
de frumoasă şi armonioasă între spusele Sf. Părinţi sau a altor scriitori
bisericeşti şi explicaţiile aduse din Scriptură, vă sugerez să recapitulaţi
capitolul 2.
Sf. Chiril al Ierusalimului: „Naşterea voastră a avut loc
o dată cu moartea voastră”119. „Trupurile se nasc prin părinţii
din astă lume, pe când sufletele se renasc prin credinţă.”120
Sf. Maxim Mărturisitorul: „Dumnezeu Se face şi Se
numeşte Tată după har al acelora care au primit de bunăvoie
naşterea din Duh.”121
Sf. Macarie Cel Mare: „Dacă cineva nu este născut din
Duh regesc şi divin, dacă n‑a dobândit nobleţea regească şi
cerească de fiu al lui Dumnezeu, nu poate purta mărgăritarul
ceresc şi preţios, chipul luminii negrăite, care este Domnul.”122
„Cei ce s‑au învrednicit să fie fii ai lui Dumnezeu născuţi
de sus prin Duhul Sfânt, au în ei pe Hristos ce luminează
întrânşii.”123
„Cei ce nu ştiu că au dobândit ceva ce nu aveau, aceia
nici nu se află pe calea propăşirii.”124
„Creştinii sunt dintr‑o altă lume; sunt fii ai Cerescului
Adam, un neam nou, copii ai Duhului Sfânt, fraţi luminaţi ai lui
Hristos; asemenea Tatălui lor.”125
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 125
Pr. prof. Dumitru Stăniloae: „Naşterea Fiului lui
Dumnezeu din Fecioară a ţinut seama de neputinţa imanenţei
umane de a se mântui prin ea însăşi, de a sparge în sus
orizontul închis al umanului supus repetiţiei şi morţii, de
a încadra pe toţi cei ce se nasc din Hristos după har în şirul
celor‚ născuţi din Dumnezeu.”��
Pr. conf. Dr. George Remete: „După învăţătura ortodoxă,
mântuirea subiectivă sau îndreptarea (conf. Rom. 8:29) este o
renaştere, o transformare spirituală reală a omului...”126
„În concepţia ortodoxă, esenţa îndreptării este tocmai
sfinţirea reală a omului, o viaţă nouă în Hristos. Sf. Scriptură
arată limpede că iertarea păcatelor este urmată de ‚duhul
înfierii’ şi o viaţă nouă în Hristos.”127
Încheiem acum şirul mărturiilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii cu câteva
comentarii ale unuia dintre cei mai respectaţi sfinţi, calificat de către ÎPS
Sa Teoctist ca stâlp al Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur:
„Naşterea din nou este o a doua creaţie, căci din ceea ce
nu eram am fost aduşi la ceea ce suntem. Ceea ce eram mai
dinainte am murit, adică omul cel vechi, şi ceea ce am devenit
nu eram mai înainte.”��
„Fiul lui Dumnezeu... S‑a născut trupeşte, ca să te naşti
tu duhovniceşte; S‑a născut din femeie ca să încetezi tu a fi
fiul femeii.”128
“Dacă cineva a crezut în Hristos, a venit într‑o altă
creaţie, căci s‑a născut de sus prin Duhul.”129
“Un aliment alterat nu mai revine la forma iniţială, chiar
dacă‑i pui sare. Firii vechi degeaba îi pui sarea adevărului.”130
126 Ernest W.E. Herman
“Noi ne naştem din nou prin puterea Cuvântului lui
Dumnezeu. Acest Cuvânt ne plăsmuieşte. Dar această naştere
nu e de la natură, ci din făgăduinţă dumnezeiască.”131
Ne apropiem acum de încheierea explicării subiectului Naşterea
de sus, analizat din ambele perspective ‑ ale Scripturii şi ale Sfinţilor
Părinţi ai Bisericii, împreună cu alţi scriitori bisericeşti. Nu putem decât
să mulţumim lui Dumnezeu pentru toată călăuzirea pe care ne‑a dat‑o.
Cum am spus mereu, este datoria şi privilegiul nostru să dăm dovadă de
oameni mai buni la suflet, cum citim la Faptele Apostolilor 17:11, astfel
încât după ce isprăvim de parcurs gândurile de mai sus să le comparăm
cu Sfintele Scripturi. După aceea vom cerceta şi scrierile Sfinţilor Părinţi,
raportându‑le din nou la Sfintele Scripturi, căci numai în felul acesta ne
merităm din plin numele de adevăraţi creştini ortodocşi.
VI. Preot şi preoţie
În capitolul acesta urmează să ne ocupăm de înţelegerea punctului
de vedere asupra statutului de preot şi, respectiv, a slujbei preoţiei,
analizate din perspectivele doctrinei Ortodoxe. Spunând din perspectivele
doctrinei Ortodoxe nu excludem nicidecum punctul de vedere al Scripturii.
Dimpotrivă, pentru că adevărata noastră credinţă Ortodoxă are ca bază
descoperirea lui Hristos, vestită de dumnezeieştii şi sfinţii Lui Apostoli şi
întărită de Sfintele Sinoade Ecumenice, punctul de vedere al Ortodoxiei
nu poate fi cu nimic abătut de la cel al Sfintei Scripturi. Mai mult, dacă
amintim şi canonul Părinţilor Bisericii potrivit căruia orice micşorare,
adăugire sau vreo schimbare oarecare aduse Sfintei Scripturi sunt văzute
ca însufleţire a diavolului, atunci chiar nu mai putem face vreo deosebire
între punctele de credinţă ale Ortodoxiei şi cele ale Sfintei Scripturi.
 Ce spune Scriptura preot şi preoţie
Rămânând fideli liniei pe care o urmăm în parcursul acestei cărţi,
vom apela mai întâi la fundamentul credinţei noastre ortodoxe, Sfânta
Scriptură, şi vom începe cu analiza a ceea ce are de spus Scriptura
privitor la poziţia de preot şi slujba preoţiei prin următoarele două texte:
‑ Apocalipsa 5:9‑10 „Şi cântau o cântare nouă, zicând:
Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai
fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele
Tău, oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul;
Şi i‑ai făcut Dumnezeului nostru împărăţie şi preoţi, şi vor
împărăţi pe pământ.”
‑ 1 Petru 2:9 „Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie
împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu ca să
vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v‑a chemat din întuneric, la
lumina Sa cea minunată.”
128 Ernest W.E. Herman
Le vom lua acum pe rând şi le vom analiza atât cât lumina Duhului
Sfânt al lui Dumnezeu ne va călăuzi.
• Preot
În textul citat mai sus din Apocalipsa, apostolul Ioan ne relatează un
episod interesant. Cel ce şedea pe scaunul de domnie ţinea în mână o
carte pecetluită cu şapte peceţi şi, pentru că nimeni nu se găsea vrednic
să o deschidă, Ioan a început să plângă. Dar în timp ce plângea, unul din
cei 24 de bătrâni care şedeau şi ei pe scaunele lor de domnie i‑a adus
vestea bună că s‑a găsit Cineva care să deschidă cartea, iar Acel Cineva
era Leul din seminţia lui Iuda, pe care Ioan îl vede ca pe Mielul ce părea
junghiat. În timp ce Mielul s‑a apropiat şi a luat cartea din mâna Celui
ce şedea pe scaunul de domnie, Ioan a auzit deodată o cântare cântată
de un cor despre care se spune că era de zece mii de ori zece mii şi mii
de mii. Toţi aceştia slăveau şi măreau pe Mielul care a fost găsit vrednic
să ia cartea din mâna Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi să‑i rupă
peceţile, pentru că prin sângele Lui a răscumpărat pentru Dumnezeu
oameni din orice seminţie şi i‑a făcut preoţi pentru Dumnezeu.
Ce desprindem din tabloul de mai sus? Înţelegem că lucrarea de
răscumpărare a oamenilor şi promovarea lor la statutul de preoţi este în
totalitate atribuită Mielului, Fiul lui Dumnezeu şi că, foarte important!, El
i‑a făcut pe TOŢI deopotrivă şi fără nici un criteriu discriminatoriu preoţi
pentru Dumnezeu. Aşa citim în textul de mai sus: „…ai răscumpărat... şi
i‑ai făcut... preoţi.” Mielul lui Dumnezeu i‑a răscumpărat pe oameni; apoi
tot El, Mielul, i‑a făcut şi preoţi Dumnezeului nostru, ca ei să împărăţească
pe Pământ.
Vrea cineva să ceară socoteală Fiului lui Dumnezeu pentru că El a
făcut preoţi pentru Dumnezeu pe TOŢI cei ce au fost răscumpăraţi prin
sângele Lui din mijlocul neamului omenesc? Are cineva obiecţii legate
de faptul că Fiul lui Dumnezeu i‑a făcut pe TOŢI cei răscumpăraţi de El
preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său?
Dacă şi eu am fost spălat cu sângele scump al Mielului şi am fost
astfel răscumpărat de El, are cineva ceva de comentat la hotărârea lui
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 129
Dumnezeu de a mă fi făcut preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt? Sunt
eu preot pentru că mă numesc preot sau sunt preot pentru că m‑a făcut
Fiul lui Dumnezeu preot (bineînţeles, m‑a făcut preot numai pentru că
am primit să fiu trecut prin pocăinţă, botez şi credinţă în Evanghelie)? Şi
chiar dacă nu aş vorbi despre mine ca fiind preot, încetez eu să mai fiu
ceea ce Fiul lui Dumnezeu m‑a făcut, adică preot al Dumnezeului Celui
Prea Înalt? Iar dacă oamenilor nu le place să audă că eu sunt preot al lui
Dumnezeu făcut astfel de către Fiul lui Dumnezeu, va înceta statutul meu
de preot înaintea lui Dumnezeu?
Astfel stau lucrurile cu privire la orice om din neamul lui Adam care,
prin pocăinţă, botez şi credinţă în Evanghelie, a primit să fie răscumpărat
de Iisus Hristos şi făcut preot pentru Dumnezeul Său.
Îmi amintesc un episod din viaţa lui Napoleon: împăratul se afla pe
un câmp de instrucţie în jurul unui batalion de armată. La un moment
dat a scăpat frâul calului din mână iar calul, de cum s‑a simţit liber, a
pornit într‑un galop care a pus viaţa împăratului în mare pericol. Însă,
la un moment dat, a ieşit din rândul soldaţilor un ţăran care, foarte
priceput, a reuşit să pună mâna pe căpăstrul calului, să‑l domolească şi
să salveze astfel viaţa împăratului. Împăratul l‑a privit şi i‑a spus aceste
cuvinte: “Treci la loc, căpitane!” Ţăranul, cum a auzit acestea, a pornit
în pas alergător la locul unde erau adunaţi căpitanii armatei şi a luat loc
între ei. Desigur, cum l‑au văzut căpitanii au început să‑l apostrofeze şi
să‑l alunge dintre ei. Cu ce credeţi însă că i‑a potolit soldatul? Le‑a spus
aceste cuvinte: “Împăratul a poruncit aşa!” Astfel a ajuns ţăranul, care era
un simplu soldat, să fie căpitan în armata lui Napoleon.
Ne întoarcem la versetele de mai sus şi să vedem din nou cine
sunt cei chemaţi la preoţie, dar, de data aceasta, din textul de la 1 Petru.
Apostolul Petru ne spune aici că voi. Cine sunt aceşti voi? Nu mai încape
îndoială, aceşti voi trebuie să fie cei cărora le este adresată epistola!
Şi cui îi este adresată epistola? Primele versete ne aduc lămurirea
prin aceste cuvinte: “către cei aleşi după cea mai dinainte ştiinţă a lui
Dumnezeu‑Tatăl, şi prin sfinţirea de către Duhul, spre ascultarea şi
130 Ernest W.E. Herman
stropirea cu sângele lui Iisus Hristos…” Nu‑i aşa că Iisus Hristos i‑a făcut
preoţi pentru Dumnezeu pe aceia pe care i‑a răscumpărat cu scumpul
Său sânge? Voi, voi care aţi fost aleşi după ştiinţa lui Dumnezeu, prin
stropirea cu sângele lui Iisus Hristos, voi care aţi primit această alegere
prin pocăinţă, botez şi credinţă în Evanghelie, voi TOŢI sunteţi făcuţi
preoţi de Acela care v‑a răscumpărat!
• Preoţie
După ce am stabilit că un adevărat credincios al lui Dumnezeu nu
numai că este preot al lui Dumnezeu, ci chiar în vederea aceasta a fost
răscumpărat de către Fiul lui Dumnezeu, ne vom ocupa de slujba preoţiei.
Pentru că este lesne de înţeles că preoţia este slujba la care este chemat
preotul, vom stabili în ce constă slujirea preoţească şi ce anume i‑a dat
Mântuitorul de lucru aceluia pe care l‑a făcut preot pentru Dumnezeu.
Dar să luăm aminte, aici nu vorbim despre preot şi preoţie în
termenii cu care suntem noi, oamenii, obişnuiţi. Între noi, oamenii, despre
preot şi preoţie se vorbeşte orice, numai adevărul Scripturii nu este arătat
cum trebuie. Multe se pun pe seama preotului şi preoţiei când vine vorba
despre cultele religioase care se înmulţesc pe Pământ ca ciupercile după
ploaie! Şi fiecare vine cu învăţătura lui. Noi însă ne ocupăm aici cu ceea
ce spune Scriptura despre chemarea preotului şi slujba preoţiei. Ca
adevăraţi ortodocşi, noi ne ţinem strâns de dreptarul credinţei noastre,
Sfânta Scriptură, şi de‑acolo ne luăm învăţătura cu privire la toate cele
privitoare la Dumnezeu şi, respectiv, la chemarea de preot şi slujba
preoţiei.
În textul citat mai sus ni se spune că noi suntem “seminţie aleasă,
preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu”.
Înţelegem că suntem agonisiţi de Dumnezeu, dar cu ce scop? „Ca să
vestiţi”. Suntem, deci, chemaţi să vestim „bunătăţile Celui ce ne‑a chemat
din întuneric, la lumina Sa cea minunată”. Noi suntem obişnuiţi să
auzim că preoţii trebuie să poarte anumite straie foarte deosebite de ale
celorlalţi creştini, să li se acorde drepturi şi cinste deosebite, că trebuie
să oficieze anumite slujbe, să vestească doctrina denominaţiunii creştine
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 131
din care fac parte, să îndeplinească ritualuri, obiceiuri şi coduri de viaţă.
Însă Cuvântul ne arată aici că adevărata chemare a preotului este să
vestească!
Aşadar, chemarea creştinului făcut preot al lui Dumnezeu de
către Hristos este să vestească puterile minunate ale lui Dumnezeu, nu
lucrurile, învăţăturile şi doctrinele religioase ale oamenilor de pe Pământ!
Acesta este cel mai simplu criteriu după care poţi face distincţia între
un preot făcut preot de către Iisus Hristos pentru Dumnezeu şi un preot
făcut preot de către oameni pentru religia din care face parte. Adevăratul
preot făcut preot pentru Dumnezeu de către Fiul lui Dumnezeu va vesti
puterile minunate ale Celui ce l‑a chemat din întuneric la lumina Sa
minunată, fără a se depărta de adevărul Scripturii. Căci dacă e vorba că
el vesteşte puterile şi bunătăţile Celui ce l‑a chemat la preoţie, adică ale
lui Dumnezeu, cum ar putea să se depărteze de Scriptura lui Dumnezeu,
singura care îi descoperă puterile şi bunătăţile Celui ce l‑a chemat, adică
ale lui Dumnezeu?
Pentru cei familiarizaţi cu limba în care a fost scris N.T., este
cunoscut că termenul hiereus pentru cuvântul preot nu apare niciodată
în legătură cu vreo funcţie în Biserica lui Hristos. El este folosit numai în
următoarele situaţii: în legătură cu Domnul Iisus Hristos ca Mare Preot
(la Evrei 5:5‑6); în legătură cu toţi creştinii ca fiind preoţi (la 1 Petru 2:5
şi 9, Apocalipsa 1:6, 5:10); cu preoţii iudei şi cu preoţii păgâni (Faptele
Apostolilor 14:13). Acest lucru este confirmat şi de Vasile Mihoc, un
teolog român: „Termenul Hiereus (preot) nu este folosit niciodată în N.T.
pentru desemnarea membrilor ierarhiei bisericeşti. Primii creştini au dat
preoţilor alte denumiri...”134
În ceea ce priveşte slujba preoţiei trebuie să se ştie de asemenea
foarte bine că în tot Noul Testament nu se găseşte nici o menţiune a
preoţiei ca o slujbă specială a unei anumite categorii de creştini, aşa
cum stăteau lucrurile în economia Vechiului Testament la poporul evreu
(vom întâlni mai jos afirmaţia aceasta făcută şi de scrierile ortodoxe).
În Biserica lui Hristos, Duhul Sfânt nu a instituit nici o ierarhie prin care
132 Ernest W.E. Herman
ceilalţi să fie conduşi. Cum să fie ierarhie în trup? Care dintre mădulare
să fie mai mare? Capul este cel care conduce, iar capul este unul. În
trupul lui Hristos, Capul este Hristos. Nu pot fi două capete.
Desigur, sunt încă multe alte lucruri de spus în privinţa acestui
subiect. Noi însă ne oprim numai asupra textelor enumerate mai sus.
Motivul pentru care am ales aceste două texte din 1 Petru şi Apocalipsa
are de‑a face cu faptul că textele acestea sunt citate în literatura ortodoxă
(o să vorbim imediat mai jos despre asta). Iar dacă luăm în calcul mărturia
lui George Remete (în cazul Sfintei Scripturi, valoarea şi autoritatea unei
afirmaţii este absolută, indiferent de câte ori este susţinută în Biblie, chiar
şi dacă e semnalată într‑un singur loc, vezi nota bibliografică 55), atunci
nici nu trebuie să ne mai îngrijorăm cu privire la o interpretare diferită a
Cuvântului în legătură cu statutul şi slujba preoţiei. Astfel că ne vom opri
aici cu lămuririle asupra statutului şi slujbei preoţiei privite din perspectiva
Scripturii.
‚ Ce au de spus Părinţii Bisericii şi alţi scriitori bisericeşti despre
preot şi preoţie
S‑a amintit deja pe parcursul cărţii noastre de mai multe ori
că adevăraţii creştini ortodocşi nici n‑ar mai avea nevoie să li se
demonstreze cu bibliografie faptul că Părinţii Bisericii, împreună cu alţi
scriitori bisericeşti care iubesc pe Dumnezeu şi Cuvântul Lui, nu au nici
de adăugat, nici de scos, şi nici atât de comentat, cu privire la adevărul
Scripturii. Aşa cum vom vedea imediat, Părinţii Bisericii şi scriitorii
bisericeşti nu fac altceva decât să stabilească canoanele în funcţie de
adevărul Scripturii, aşa cum ne‑a fost ea adusă prin descoperirea lui
Hristos şi propovăduită de sfinţii Lui Apostoli. Vom aminti numai câteva
din mărturiile lor:
‑ Gherontie Ghenoiu: “Sunt două feluri de preoţii: una care se dă prin
hirotonie, adică prin punerea mâinilor şi prin rugăciunile episcopului... iar
cea de a doua preoţia lăuntrică, duhovnicească sau obştească, despre
care ap. Petru zice la 1 Petru 2:9 ‚Voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie
împărătească, neam sfânt, popor al Său dobândit, ca să vestiţi în afară
virtuţile Celui Care v‑a chemat din întuneric la minunata Lui lumină.”��
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 133
‑ Origen: „Nu ştii, oare, că preoţia este dată tuturor credincioşilor,
adică întregii Biserici a lui Dumnezeu? Ascultă ce spune Petru: ‘Voi sunteţi
neam ales, împărăţie preoţească, neam sfânt, popor agonisit’ – 1 Petru
2:9. Ai deci preoţia fiindcă eşti neam preoţesc. De aceea eşti dator să
aduci lui Dumnezeu jertfa de laudă, jertfa rugăciunilor, jertfa milei, jertfa
curăţeniei, jertfa dreptăţii, jertfa sfinţeniei. Dar ca să le aduci pe acestea
cum se cuvine îţi trebuie să le pui în învelişurile omeneşti, deosebite de
hainele comune celorlalţi oameni şi să ai neapărat focul dumnezeiesc
care este dat oamenilor de Dumnezeu – Luca 12:49. Căci dacă nu este
acesta ci ne folosim de altul şi contrariu acestui foc, adică al celui care se
preface în înger de lumină (2 Cor. 11:14), pătimim, fără îndoială, aceleaşi
îndurate de Nadab şi Abihu...
Altarul inimii în care se sfinţeşte Hristos – 1 Petru 3:15, şi pe care
fiecare creştin, imitându‑l îşi aduce jertfele sale spirituale – 1 Petru 2:5.
Nu vreau să te miri că acest templu este deschis numai preoţilor. Căci
toţi care sunt unşi cu ungerea Duhului Sfânt au fost făcuţi preoţi, precum
zice şi Petru către toată Biserica – 1 Petru 2:9. Deci, toţi sunteţi neam
preoţesc, şi de aceea vă apropiaţi de cele sfinte. Dar şi fiecare din noi
are în sine jertfa consumării a arderii de tot şi însuşi aprinde jertfa sa pe
altarul inimii, ca să ardă totdeauna. Dacă eu voi renunţa la toate pe care
le posed şi voi lua crucea mea ca să urmez pe Hristos, am adus jertfa
arderii de tot la altarul lui Dumnezeu...”135
Preot prof. Dr. Ion Bria: „Fiecare creştin are o demnitate
preoţească şi are acces direct la obiectul preoţiei...”136
Preot profesor Dumitru Stăniloae (I): “Toţi cei ce se
jertfesc sau se dăruiesc Persoanei supreme sunt preoţi şi se
sfinţesc prin oferirea lor lui Dumnezeu.”137
Preot profesor Dumitru Stăniloae (II): “Preoţia lui Hristos
în Biserică prin preoţia generală. În felul acesta toţi sunt preoţi
şi jertfe în Biserică, toţi sunt învăţători şi călăuzitori spre
mântuire ai lor şi ai altor credincioşi apropiaţi sau şi ai altor
oameni, dar fără o răspundere formală pentru comunitatea
134 Ernest W.E. Herman
bisericească. După Sfinţii Părinţi, omul este în acelaşi timp
împărat, prooroc şi preot ca şi Hristos: împărat, în virtutea
stăpânirii lui peste patimi; preot, din cauza autojertfirii;
prooroc, ca un iniţiat în tainele dumnezeieşti. Rugăciunile pe
care le fac credincioşii personal şi viaţa de jertfă pe care o
practică pentru ei înşişi şi în relaţiile lor cu alţii îşi iau puterea
din aducerea continuă a jertfei lui Hristos şi din împărtăşirea
de ea.”138
Vasile Mihoc, un teolog român: „Termenul Hiereus
(preot) nu este folosit niciodată în N.T. pentru desemnarea
membrilor ierarhiei bisericeşti. Primii creştini au dat preoţilor
alte denumiri...” (vezi nota 132).
Ne oprim la punctul acesta cu mărturiile aduse de către scriitorii
bisericeşti ai ortodoxiei privind înţelegerea pe care o are Sfânta Tradiţie
a Bisericii Ortodoxe referitor la preot şi preoţie. Ne bucurăm să facem
constatarea şi de data aceasta că adevărata noastră credinţă ortodoxă
îşi are rădăcinile adânc înfipte în descoperirea lui Hristos propovăduită
de dumnezeieştii şi sfinţii Lui Apostoli şi întărită de Sfintele Sinoade
Ecumenice. Apoi ne bucurăm să constatăm şi faptul că marii teologi
ortodocşi ai zilelor noastre ţin cu tot atâta sfinţenie la Sfânta Tradiţie, ca şi
Sfinţii Părinţi de la care o moştenim. Domnul Dumnezeu să binecuvânteze
pe toţi aceia care urmează neabătut descoperirea lui Hristos aşa
cum ne este lăsată pe paginile Sfintei Scripturi, cât şi pe aceia care,
înţelegându‑şi chemarea de preoţi, se îndeletnicesc cu vestirea puterilor
minunate ale lui Dumnezeu care ne‑a chemat din întuneric la lumina Lui
minunată! Amin!
VII. Închinarea şi Iconologia
A. Închinarea
Am ajuns aici la capitolul în care vom vorbi despre subiectul
Închinare. Cu voia şi ajutorul lui Dumnezeu, şi sub călăuzirea Duhului
Său Cel Sfânt care ne vorbeşte prin Sfânta Scriptură, vom căuta pe
parcursul acestui capitol să aflăm care este adevăratul fel de închinare
cerut de Dumnezeu, cum şi cui trebuie să ne închinăm. Vom învăţa, în
acelaşi timp, şi cum trebuie să ne raportăm la închinarea pe care ne‑ar
aduce‑o nouă o fiinţă omenească. Potrivit schemei de desfăşurare
a discuţiilor pe care ne‑am propus‑o încă de la începutul acestei cărţi,
mai întâi ne vom apropia de Sfânta Scriptură şi vom analiza subiectul
Închinare din perspectiva lui Dumnezeu, aşa cum ne‑a rânduit‑o El pe
paginile Scripturii Sale. După aceea vom aduce şi mărturiile mai multor
scriitori bisericeşti dintre care, desigur, nu vor lipsi cele ale Părinţilor
Bisericii, ca să luăm notă de felul cum văd şi ei închinarea datorată lui
Dumnezeu, Făcătorul nostru.
 Generalităţi
A fi creştin înseamnă a fi închinătorul Dumnezeului cerului şi al
pământului şi a îndemna şi pe alţii să se închine Lui. Închinarea pe care
omul trebuie s‑o aducă lui Dumnezeu este dincolo de orice lege sau
tipic. Dacă este sinceră, Dumnezeu primeşte închinarea cu plăcere. El
primeşte chiar şi o închinare care din lipsă de cunoştinţă este nepotrivită,
dacă este adusă cu toată inima dar, pe aceasta numai până la o vreme,
până când închinătorul ia cunoştinţă de adevăratul fel de închinare
pe care‑l aşteaptă de la noi. Să nu pierdem niciodată din vedere că
Dumnezeu este duh, iar cine se închină Lui trebuie să i se‑nchine în duh
şi în adevăr.
136 Ernest W.E. Herman
Aşa cum am afirmat mai sus, dacă cineva are dorinţa sinceră şi
curată să i se închine lui Dumnezeu şi se închină greşit pentru că nu
cunoaşte adevăratul fel de închinare, Domnul îl va primi până la o vreme
şi nu va întârzia să‑l lumineze cu privire la adevăratul fel de închinare.
Avem un exemplu elocvent în privinţa aceasta: famenul etiopian din
Faptele Apostolilor, capitolul 8. Chiar aşternerea acestor gânduri din
cartea respectivă poate fi privită tot ca un răspuns pentru aceia care, deşi
nu se închină aşa cum cere Scriptura, fac totuşi lucrul acesta cu inimă
sinceră şi curată. Iată că acum, toţi aceştia care citesc rândurile de faţă,
vor avea posibilitatea să afle care este adevăratul fel de închinare cerut
de Dumnezeu.
Închinarea pe care o aducem lui Dumnezeu nu poate fi oricum,
chiar dacă El o primeşte oricum, până la o vreme, din partea celor sinceri
şi neştiutori. Prin rândurile de faţă vom analiza tocmai aspectul acesta.
Textul de la Evrei 12:28‑29 ne arată cum trebuie să fie închinarea pe
care i‑o aducem lui Dumnezeu prin cuvintele „să aducem lui Dumnezeu
o închinare plăcută, cu evlavie şi cu sfială, pentru că Dumnezeul nostru
este un foc mistuitor”. Să luăm aminte că aici, de altfel în nici o altă parte
a Scripturii, nu se aminteşte nici măcar aluziv închinarea prin semnul
crucii făcut cu mâna! Cine ar fi acela atât de necugetat încât să nu ia
aminte la felul său de închinare, dacă e vorba că Dumnezeul Căruia i se
închină este un foc mistuitor? Vom vorbi acum despre trăsăturile acestea
enumerate în textul amintit pe care trebuie să le îndeplinească închinarea
adusă Dumnezeului care este un foc mistuitor, spunând însă mai întâi
câteva cuvinte în plus despre închinare.
DEX‑ul dă mai multe definiţii acestui cuvânt, din care vom enumera
pe următoarele: rugăciune, consacrare, capitulare, a manifesta o
atitudine de recunoaştere a superiorităţii sau puterii cuiva; a se supune,
a se declara învins. Luând aminte la înţelesurile acestea pe care le are
cuvântul închinare putem înţelege imediat cât de diferită este practica
închinării prin semnul crucii făcut cu mâna, faţă de adevărata însemnătate
a cuvântului închinare. A te închina înseamnă a lua o anumită atitudine
a sufletului faţă de Dumnezeu, pe care ţi‑o exprimi concret prin anumite
fapte şi practici, a face efectiv ceva în relaţie cu Dumnezeu la nivelul
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 137
duhului. Putem începe, spre exemplu, cu a ne declara învinşi în faţa lui
Dumnezeu, aşa cum ne indică sensul adevărat al cuvântului închinare.
Dacă dăm atenţie chiar şi numai acestei singure însemnătăţi a închinării,
vom avea un mare câştig din împărtăşirea gândurilor care urmează prin
aceea că, declarându‑ne învinşi în faţa lui Dumnezeu, vom pune punct
oricărei opinii personale pe care am fi avut‑o noi înşine cu privire la
închinare şi vom accepta necondiţionat porunca Aceluia în faţa Căruia
ne‑am declarat învinşi.
Iată încă un gând care ne va ajuta să pricepem şi mai lămurit felul în
care trebuie şi se cuvine să ne închinăm lui Dumnezeu. Istoria poporului
român relatează un trist episod al neamului nostru de pe vremea când
ţara noastră era închinată turcilor, Imperiului Otoman. Şi prin faptul că
ţara noastră era închinată turcilor toată lumea înţelegea că românii
recunoşteau supremaţia Imperiului Otoman asupra lor, că se supuneau
de bună voie şi acceptau orice condiţii, biruri şi poveri ar fi cerut turcii
de la ei. Nu era vorba aici despre semne şi simboluri, ci despre acţiuni
concrete ale românilor faţă de turci ‑ cum era aceea că trebuiau să dea
turcilor anual bani, oi, cereale ş.a. Dacă acesta este sensul cuvântului
închinare arătat în DEX cât şi uzanţa lui în cazul relaţiei dintre români şi
Imperiul Otoman, cum s‑a ajuns la a se considera un simplu semn făcut
cu mâna ca fiind închinare adusă lui Dumnezeu?
Dacă luăm seama la avertizarea Scripturii din Evrei 12:28‑29 pe
care am citat‑o mai sus, şi anume că lui Dumnezeu trebuie să‑i aducem
„o închinare plăcută, cu evlavie şi cu sfială, pentru că Dumnezeul nostru
este un foc mistuitor”, care creştin dintre noi nu se va cutremura la gândul
că până acum nu ne‑am interesat asupra felului în care arată o închinare
plăcută lui Dumnezeu, adusă cu evlavie şi cu sfială? Iată motivul serios
care trebuie să ne determine în a lăsa deoparte orice înţelesuri am
vrea noi să dăm acestei practici şi să ne grăbim să aflăm din partea
lui Dumnezeu care este închinarea plăcută Lui. Şi – să nu uităm! –
Dumnezeu este un foc mistuitor.
a) Închinarea pe care ne‑o cere Dumnezeu trebuie să fie, mai întâi,
plăcută. Dacă e vorba că închinarea noastră trebuie să fie plăcută, cui se
138 Ernest W.E. Herman
cere să‑i fie plăcută? Mie celui care o aduc sau Aceluia căruia i‑o aduc? Şi
pentru că închinarea mea trebuie să‑I fie plăcută Aceluia Căruia i‑o aduc,
atunci trebuie să încetez cu orice considerare a felului meu de închinare
închipuit de mine şi care m‑ar face pe mine să mă simt mai bine sau mai
puţin bine; apoi, trebuie să mă îndrept cu totul spre Dumnezeul Căruia i‑o
aduc, ca să aflu cum Îi devine plăcută Lui.
b) A doua condiţie specificată de Dumnezeul Căruia îi aducem
închinarea este că trebuie să fie făcută cu evlavie. Însemnătatea acestui
cuvânt ne este redat de DEX prin smerenie; cuvioşie; cucernicie; atitudine
de respect şi duioşie faţă de cineva; pietate. Aceste sensuri sunt suficient
de concludente pentru a ne face să ne oprim puţin şi să ne analizăm felul
de închinare pe care‑l practicăm faţă de Dumnezeu. Trebuie să înlăturăm
din felul nostru de a ne închina tot ceea ce nu corespunde cu cerinţele
lui Dumnezeu şi să începem de‑acum încolo să‑I aducem lui Dumnezeu
închinarea pe care o cere El ‑ dacă chiar vrem să ne închinăm Lui. A
ne închina cu evlavie înseamnă tocmai manifestarea acestui sentiment
de respect faţă de Acela Căruia ne închinăm, prin supunerea faţă de
cerinţele Lui. Cu alte cuvinte, se cere să ne interesăm dacă prin semnul
crucii făcut cu mâna întrunim condiţia de evlavie arătată prin respect şi
duioşie faţă de Dumnezeu, smerenie faţă de El.
c) A treia condiţie pe care trebuie să o întrunească închinarea ca
să fie bine primită înaintea lui Dumnezeu este să fie făcută cu sfială. Ce
înseamnă sfială? Este lipsă de încredere în sine, lipsă de îndrăzneală;
sentiment de ruşine, de jenă faţă de cineva, teamă, sfiiciune.
Este oare felul nostru de închinare pe care‑l practicăm prin semnul
crucii cu mâna făcut într‑o atitudine şi purtare sfioasă faţă de Dumnezeu,
este o închinare făcută într‑un sentiment de lipsă de încredere în sine,
adică de neîncredere în părerea noastră personală privitoare la semnul
crucii făcut cu mâna? Este oare felul nostru de închinare pe care‑l
practicăm prin semnul crucii cu mâna caracterizat de un simţământ de
lipsă de îndrăzneală, adică lipsit de îndrăzneala de a mă închina fără să
iau seama la condiţiile puse de Dumnezeu; sau de sentiment de ruşine,
de jenă faţă de cineva, anume faţă de Dumnezeu privind felul în care mă
închin Lui? Să nu uităm, Dumnezeu este un foc mistuitor!
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 139
Răspunsul şi‑l va da fiecare în dreptul său. În ceea ce ne priveşte,
noi vrem cu tot dinadinsul să învăţăm acum, împreună, cum să putem
aduce lui Dumnezeu închinarea plăcută Lui, cu evlavie şi cu sfială. Vom
începe astfel prin a ne apleca asupra Cuvântului lui Dumnezeu ca să
învăţăm din el.
‚ Închinarea aşa cum este prezentată pe paginile Sfintelor
Scripturi
Căutând să aflăm felul în care ne cere Domnul Dumnezeu
închinarea noastră, spre care sursă ne‑am putea îndrepta mai bine
decât spre Fiul Său, Mântuitorul Iisus Hristos? Cine altul ne‑ar putea face
cunoscută mai bine voia Dumnezeului Tată din ceruri decât Dumnezeu
Fiul, care ne‑a vizitat aici, jos, pe Pământ, luând un trup ca al nostru (dar
fără păcat)? Şi, mai departe, unde am putea găsi spusele şi învăţăturile
Fiului lui Dumnezeu decât în Sfânta Scriptură, care este insuflată de
Dumnezeu, Tatăl Său?140
Iată‑ne, aşadar, în toată siguranţa cu privire la aflarea voii lui
Dumnezeu în legătură cu închinarea pe care i‑o datorăm. Oricare
creştin care venerează Sfânta Scriptură, orice credincios care crede în
Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt, va primi
cu bucurie învăţătura de la Evanghelia după Ioan 4:23‑24 (în versiunea
îngrijită de Bartolomeu Anania): „Dar vine ceasul, şi acum este, când
adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; că astfel
sunt închinătorii pe care Tatăl îi caută. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se
închină trebuie ca‑n duh şi‑n adevăr să I se închine.“
Ne ocupăm mai întâi de partea istorică a versetului, deci de contextul
în care sunt plasate aceste cuvinte. Capitolul 4 din Evanghelia după Ioan
ne face martorii dialogului Mântuitorului cu o femeie din Samaria privind
adevărata închinare cerută de Dumnezeu, cât şi locul unde trebuie
adusă. Samaria era o cetate care pentru evrei avea o reputaţie mai
rea decât a tuturor celorlalte neamuri de pe Pământ. Cetatea aceasta
aparţinuse iniţial împărăţiei de nord a lui Israel. Ea fusese cumpărată de
împăratul Omri în anul 879 î.Hr. pentru doi talanţi de argint de la Şemer,
domnul muntelui Samariei. Dar la anul 722 î.e.n., sub domnia împăratului
140 Ernest W.E. Herman
Osea peste Israel, Samaria a fost cucerită de Salmanasar, regele Asiriei.
După cucerirea Samariei, împăratul Salmanasar a dus pe Israel în robie
şi a adus oameni păgâni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat şi
din Sefarvaim, pe care i‑a aşezat în cetăţile Samariei în locul copiilor
lui Israel. Dar pentru că oamenii aceştia slujeau dumnezeilor lor falşi
şi nu se închinau Dumnezeului lui Israel, Dumnezeu a trimis nişte lei
care‑i omorau. Atunci s‑au speriat foarte tare, au adus lucrul acesta la
cunoştinţa împăratului Asiriei cu rugămintea de a le trimite nişte preoţi şi
oameni din Israel care să le arate cum trebuie să se teamă de Dumnezeul
lui Israel. Şi, în felul acesta, s‑a ajuns la situaţia în care Samaria a devenit
un amestec de evrei şi neamuri străine. Tocmai acest amestec a făcut ca
evreii să‑i socotească pe samariteni mai demni de dispreţuit decât toate
celelalte naţiuni de pe Pământ. Pe de altă parte, samaritenii se socoteau
că sunt descendenţi ai lui Avraam.
Acesta este istoricul cetăţii din care provenea femeia, interlocutoarea
Domnului Iisus în dialogul care a avut loc la fântâna lui Iacov despre
adevăratul fel de închinare şi adevăraţii închinători plăcuţi lui Dumnezeu.
Să ne ocupăm mai departe de porunca Dumnezeului Hristos cu
privire la închinarea poruncită de Dumnezeu Tatăl, aşa cum ne este
prezentată în textul de la Ioan 4:23‑24: „Dar vine ceasul, şi acum este,
când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; că
astfel sunt închinătorii pe care Tatăl îi caută. Duh este Dumnezeu, şi cei
ce I se închină trebuie ca‑n duh şi‑n adevăr să I se închine.”
Versetele acestea ne conduc la trei idei asupra cărora ne vom opri
pe rând: 1.categoriile de închinători, 2.cine sunt adevăraţii închinători şi
3.închinarea în duh şi în adevăr.
• Sunt mai multe categorii de închinători?
În lume sunt multe categorii de închinători şi, tocmai de aceea, vă
îndemnăm să luaţi aminte la ceea ce ni se spune prin expresia „astfel
sunt închinătorii pe care Tatăl îi caută”. Căci, făcându‑ne cunoscute
condiţiile pe care trebuie să le împlinească adevăraţii închinători căutaţi
de Dumnezeu, devenim conştienţi de faptul că există mai multe categorii
de închinători, dintre care doar una singură este primită înaintea lui
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 141
Dumnezeu şi chiar căutată de El, numai unii dintre ei sunt închinători
adevăraţi ‑ restul sunt închinători falşi! Spunându‑ne explicit care sunt
adevăraţii închinători, deducem automat că sunt şi alte categorii de
închinători care nu sunt închinători adevăraţi şi care nu sunt căutaţi şi
primiţi de Tatăl. Ei se închină într‑un fel considerat drept în ochii lor, dar
nu şi în ochii lui Dumnezeu, fără să le pese dacă Dumnezeu primeşte sau
nu închinarea lor. Şi aceasta nu din pricină că Dumnezeu n‑ar fi vrut să
le descopere şi lor adevăratul fel de închinare plăcut Lui, ci, dimpotrivă,
pentru că ei nu vor să se intereseze şi să asculte care este adevăratul fel
de închinare poruncit de Dumnezeu.
Să nu pierdem din vedere niciodată faptul că omul are voinţa
liberă. Dacă omul nu vrea să afle voia lui Dumnezeu cu privire la dreapta
închinare, Dumnezeu nu i Se impune, ci îl lasă la mintea lui fără judecată,
să facă cele ce nu se cuvine.141 Bineînţeles, aceasta este adevărat
numai cu referire la cei cărora Dumnezeu le descoperă adevăratul fel de
închinare pe care‑l aşteaptă din partea lor, dar ei ţin mai mult la ceea ce
le place şi la ceea ce au moştenit de la alţi oameni.
Consider că detaliul acesta este destul de serios încât să ne facă
să ne cercetăm cu grijă dacă suntem sau nu suntem parte din categoria
de închinători căutaţi de Dumnezeu. Trebuie să‑L păstrăm pe Dumnezeu
în cunoştinţa noastră142 cu privire la modul de închinare căci, altfel, oricât
de zeloşi am fi noi în închinarea adusă lui Dumnezeu, vom fi lăsaţi să ne
închinăm aşa cum nu se cuvine143.
Aşadar există numai un singur fel de închinare şi, respectiv, o singură
categorie de închinători pe care‑i caută şi‑i primeşte Dumnezeu Tatăl ca
aducându‑I închinarea cerută de El. Este adevărat că noi moştenim un
anumit fel de închinare pomenit în rândul poporului. Dar oare câţi dintre
noi ne‑am pus întrebarea asupra felului în care ne închinăm, dacă este
sau nu cel primit de Dumnezeul Căruia îi aducem închinare?
Iată de ce insist atât de mult asupra detaliului pe care ni‑l comunică
Mântuitorul privind închinarea. Toţi ortodocşii şi catolicii îşi fac semnul
crucii ‑ măcar în momentele foarte critice ale vieţii. Eu nu zic acum că
lucrul acesta este rău, atâta vreme cât este făcut cu inimă sinceră şi din
lipsă de cunoştinţă a adevăratului fel de închinare dorit de Dumnezeu
142 Ernest W.E. Herman
Tatăl. Fac această afirmaţie pe temeiul textului de la Faptele Apostolilor
17:30, unde ni se arată că Dumnezeu nu ţine seamă de vremurile
de neştiinţă. În acelaşi text însă, chiar în acelaşi verset, Dumnezeu
porunceşte acum ca oamenii de pretutindeni care aud vestea Cuvântului
Lui să se pocăiască, adică să se întoarcă la Dumnezeu; iar în cazul
nostru, în întoarcerea la Dumnezeu se include, printre altele, şi părăsirea
vechiului fel de închinare pomenit în popor, pentru ca apoi să învăţăm
noul fel de închinare din spusele Mântuitorului ‑ singurul care este primit
de Dumnezeu. Doar astfel putem ajunge în categoria de închinători
adevăraţi şi căutaţi de Dumnezeu!
Oare facem şi noi parte din rândul categoriei de adevăraţi închinători
pe care îi caută şi‑i primeşte Dumnezeu?
• Cine sunt adevăraţii închinători?
Ne întoarcem acum din nou la textul din Ioan 4:23‑24. Acolo
aflăm cine sunt aceşti adevăraţi închinători pe care‑i caută Tatăl. În
chiar versetul 23, Mântuitorul ne spune că închinătorii pe care‑i caută
Dumnezeu sunt cei care se închină în duh şi în adevăr. În capitolul
Generalităţi am învăţat ce fel de închinare ne cere Dumnezeu, ce însuşiri
trebuie să îndeplinească închinarea pentru a ajunge la El.144 În textul de
la Evanghelia după Ioan aflăm cum trebuie să ne închinăm, cum să o
practicăm.
În timp ce Scriptura nu vorbeşte nicăieri despre semnul crucii
făcut cu mâna, iată că aici ne vorbeşte Însuşi Mântuitorul, Dumnezeu
din Dumnezeu adevărat, despre felul cum ne cere Dumnezeu să ne
închinăm. Poate oricine să caute în orice traducere a Bibliei, nu va găsi
nicăieri menţionat semnul crucii făcut cu mâna ca semn de închinare.
Aşa cum am spus şi mai sus, cei care fac semnul acesta din neştiinţă nu
s‑au făcut vinovaţi până la momentul de faţă. Dar din clipa aceasta când
aud şi iau cunoştinţă de cuvintele Mântuitorului cu privire la adevăratul fel
de închinare primit de Dumnezeu, dacă şi de‑acum încolo mai practică
închinarea neconformă cu cea indicată de Iisus pe paginile Scripturii, toţi
aceştia trebuie să se pregătească să fie judecaţi de Dumnezeu (Faptele
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 143
Apostolilor 17:30), după cuvintele lui Iisus (Ioan 12:48) din Evanghelia
după Ioan 4:23‑24. Nu găsim nici un fel de menţionare a închinării cu
mâna în învăţătura dată femeii samaritence asupra felului în care trebuie
să se închine şi nu găsim în toată Scriptura o astfel de însemnare cu
privire la închinare.
Aşadar, adevăraţii închinători se închină lui Dumnezeu în duh şi în
adevăr.145 Acestea sunt cuvintele Mântuitorului, nu ale altcuiva, şi sunt
scrise pe paginile Scripturii insuflate de Dumnezeul Căruia i se aduce
închinarea, Scriptură aşezată la loc de cinste pe altarul Bisericii Ortodoxe.
Iar în ziua judecăţii, oamenii care nesocotesc cuvintele Mântuitorului şi
nu ţin cont de ele vor fi judecaţi potrivit acestor cuvinte ale Lui.146 Asta
înseamnă că de azi înainte suntem răspunzători în problema închinării şi
că avem datoria să ne conformăm cuvintelor Mântuitorului din Evanghelia
lui Ioan 4:23‑24.
• Închinarea în duh şi în adevăr.
În duh
Omul este o trinitate ‑ duh, suflet şi trup. Nu ne lansăm acum în
lămuririle asupra alcătuirii trinitare a omului deoarece depăşeşte
subiectul acestei cărţi. Vom menţiona doar că omul este, în esenţă, o
entitate spirituală. Trupul de carne din afară joacă rolul de îmbrăcăminte
pentru partea lui spirituală, la fel după cum hainele noastre ne îmbracă
trupurile. Ar fi frumos să putem aprofunda planul pe care L‑a avut
Dumnezeu în vedere atunci când a încorporat în fiinţa umană, respectiv
în trupul material, elemente fizice şi chimice conţinute în planeta pe
care trăim. Acum stabilim numai faptul că Dumnezeu, fiind duh (Ioan
4:24), Se va întâlni cu omul în duhul omului. Tocmai de aceea l‑a făcut
Dumnezeu pe om după asemănarea Sa pentru ca, înzestrându‑l cu duh,
să se poată întâlni cu el la nivel de duh. La Zaharia 12:1 (Anania) găsim
scris că Dumnezeu a plăsmuit duhul omului în el. Apoi, descoperim în
Noul Testament menţionarea trinităţii fiinţei umane în mai multe locuri,
din care amintesc: 1Tesaloniceni 5:23 – “Însuşi Dumnezeul păcii să vă
sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul
144 Ernest W.E. Herman
să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus
Hristos”. Duhul este acea parte a fiinţei umane unde omul se întâlneşte
cu Dumnezeu care este Duh; sufletul este partea fiinţei umane care
găzduieşte intelectul, voinţa şi sentimentele; iar trupul este vehiculul care
le poartă prin lumea materială.
Iisus vorbeşte aici deci despre închinarea în duh. Felul acesta de
închinare exclude participarea oricărei laturi din alcătuirea materială
a omului (vom auzi acelaşi lucru mai jos şi de la Evagrie Monahul).
Omul spiritual se va întâlni cu Dumnezeul spiritual în compartimentul
spiritual cel mai lăuntric al fiinţei sale, în spirit (în duh). Acolo şi numai
acolo va aduce omul adevărata închinare pe care o doreşte Dumnezeu.
Dumnezeu locuieşte în această parte a fiinţei umane şi, prin Duhul Lui
Cel Sfânt, ne luminează drumul către patria cerească. Prin naşterea din
nou, despre care am vorbit în capitolul precedent, omul primeşte în duhul
său pe Duhul Sfânt. Prin mintea înnoită de Duhul Sfânt (Romani 12:2),
creştinul născut din Dumnezeu învaţă să deosebească impulsurile venite
din fiinţa lui cea veche, carnală (Romani 8:5‑10), de cele venite din partea
Duhului Cel Sfânt al lui Dumnezeu care locuieşte în duhul său.
Prin facultăţile minţii lui înnoite, creştinul va face întotdeauna o
selecţie între îndemnurile venite din partea firii carnale (firea cea veche,
eul său care locuieşte în suflet), de cele venite din Duhul Sfânt care
locuieşte în duhul său. Şi plecându‑se astfel în faţa îndemnurilor primite
de la Duhul Sfânt, va putea aduce închinarea cerută de Dumnezeu
în duh. Cum ar putea Dumnezeul Cel de trei ori sfânt să primească
ceva adus de omul păcătos, dacă nu i‑ar fi adusă prin Duhul Său Cel
Sfânt? Numai acela care ascultă de îndemnurile Duhului Cel Sfânt al
lui Dumnezeu care locuieşte în duhul lui va putea face voia cea bună,
plăcută şi desăvârşită a lui Dumnezeu (Rom. 12:2), şi astfel va aduce
dreapta închinare în duh.
În adevăr
Am ajuns acum la a doua condiţie pe care trebuie s‑o întrunească
o închinare dacă vrea să fie primită înaintea lui Dumnezeu şi care să
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 145
plaseze pe închinător în categoria celor căutaţi de Dumnezeu ca
închinători. Este vorba despre închinarea nu numai în duh, ci şi în adevăr.
În rugăciunea Sa domnească Mântuitorul spune aceste cuvinte
„[Tată] Sfinţeşte‑i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul”
(Ioan 17:17). Aceasta înseamnă că cine vrea să se închine cu adevărat
lui Dumnezeu, trebuie să se închine potrivit poruncilor Sale aflate
pe paginile Scripturii – căci Scriptura este Cuvântul lui Dumnezeu.
Mântuitorul spune la Ioan 4:23‑24 „în adevăr” şi aici tot El afirmă despre
Cuvântul lui Dumnezeu că „este adevărul”. Iar arhimandritul Vasilios ne
spune147 că Iisus este Cuvântul, deci direct Persoana Lui este Cuvântul,
ceea ce înseamnă că închinarea trebuie făcută cu adevărat potrivit
poruncilor Lui. Acelaşi autor spune mai departe că dacă Biserica există,
aşa cum o cere Hristos, atunci ea dă şi mărturia ei. Să renunţăm aşadar
la TOATE părerile şi consideraţiile în privinţa închinării care originează
din noi sau din oricare altă sursă şi, dacă am găsit scris în Scriptură că
felul de închinare pe care‑l cere Dumnezeu este semnul crucii făcut cu
mâna, atunci aşa să facem! În cazul acesta, înseamnă că ne închinăm
aşa cum ne cere Dumnezeu, adică în adevăr, potrivit cu Cuvântul Său,
cu Însuşi Fiul Său care este Cuvântul. Dar dacă adevărul lui Dumnezeu,
adică Sfânta Sa Scriptură, nu arată nicăieri că închinarea cerută de El
este aceea făcută cu mâna şi pentru că Însuşi Iisus nu arată aşa ceva
în Ioan 4:23‑24, în cazul acesta, continuând să facem semnul crucii cu
mâna, ieşim de bunăvoie din categoria închinătorilor adevăraţi care se
închină lui Dumnezeu în adevăr! Ne vom închina mai departe dar oricui
altcuiva, însă nu lui Dumnezeu!
Iată deci cât de simple sunt învăţăturile Mântuitorului cu privire la
felul de închinare aşteptat de Dumnezeu, cât şi cu privire la adevăraţii
închinători pe care îi caută Dumnezeu. Cine are urechi de auzit să audă
şi cine are inimă de primit să primească!
146 Ernest W.E. Herman
ƒ Semnul crucii făcut cu mâna (în semn de închinare), analizat
din perspectiva Scripturii
Acest subiect îi va surprinde pe toţi ortodocşii pentru care semnul
acesta este cel mai scump dintre toate ritualurile prin care‑şi exprimă
credinţa lor în Dumnezeu.
Eu am spus mereu şi continui să amintesc că lămuririle care se
găsesc pe paginile acestei lucrări nu se adresează tuturor ortodocşilor,
ci numai acelora care sunt cu adevărat ortodocşi care ţin la credinţa cea
adevărată adusă prin descoperirea lui Hristos, vestită dumnezeieştilor
şi sfinţilor Lui Apostoli şi întărită de Sfintele Sinoade Ecumenice. Numai
acestora le sunt adresate lămuririle aşternute pe paginile acestei cărţi,
cât şi acelea care urmează de‑acum înainte. Astfel, toţi cei care ne ţinem
strâns de învăţăturile Sfintei noastre Tradiţii Ortodoxe, aşa cum ne‑a fost
ea lăsată de înaintaşii noştri potrivit descoperirii lui Hristos, descoperite
sfinţilor şi dumnezeieştilor Lui Apostoli şi întărită de Sfintele Sinoade
Ecumenice, ne vom apropia acum de descoperirea lui Hristos înscrisă
de Duhul Cel Sfânt pe paginile Scripturii şi vom cugeta împreună asupra
acestei învăţături foarte răspândite în popor cu privire la semnul crucii
făcut cu mâna.
Începem prin a face cunoscut că închinarea sub forma semnului
crucii făcut cu mâna NU‑ŞI ARE ORIGINEA ÎN NICI UNA DIN TOATE
VERSIUNILE SFINTEI SCRIPTURI care ne sunt azi disponibile – ne
referim la acelea conforme cu originalul grec. Oricare versiune ar dori
cineva să consulte, nici una nu vorbeşte nicăieri şi în nici un fel, nici
măcar prin aluzie, despre semnul crucii făcut cu mâna. Este adevărat
că există anumite interpretări, dar fără nici un sprijin în Sfânta Scriptură.
Pe acestea însă le lăsăm în seama acelora care au cutezat să le facă.
Cei care au curajul să treacă peste cele scrise, adăugând anumite
presupuneri la Cuvântul lui Dumnezeu, se fac vinovaţi de păcatul înfierat
de Scriptură la 1 Corinteni 4:6 prin cuvintele apostolului Pavel: „fraţilor...
învăţaţi din pilda noastră, să nu treceţi peste ce e scris...”
Tot cu referire la respectarea textului Sfintei Scripturi vreau să
vă reamintesc că noi, adevăraţii ortodocşi, ţinem cu toată străşnicia la
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 147
integritatea desăvârşită a textului Sfintei Scripturi, aşa după cum ne
învaţă Enciclica Patriarhilor Ortodocşi de la 1848 prin cuvintele: „Şi
ţinem mărturisirea pe care am primit‑o curată de la atâţia bărbaţi, evitând
orice inovaţie ca pe o însufleţire a diavolului; cel care primeşte inovaţie
vădeşte nedesăvârşită Credinţa Ortodoxă cea propovăduită. Dar aceasta
este pecetluită ca desăvârşită, nesuferind nici micşorare, nici adăugire,
nici vreo schimbare oarecare, şi cel care îndrăzneşte să facă sau să
sfătuiască sau să cugete la aceasta a şi tăgăduit credinţa lui Hristos,
şi s‑a pus de bunăvoie anatemei veşnice, pentru blestem împotriva
Duhului Sfânt, ca şi cum n‑ar fi vorbit drept în Scripturi, şi prin Sinoadele
ecumenice… În paragraful 1, Enciclica Patriarhilor Ortodocşi stabileşte
un principiu şi un fapt: Învăţătura Bisericii creştine trebuie păstrată curată,
aşa cum ne‑a fost lăsată de Mântuitorul, transmisă de Sfinţii Apostoli, de
Părinţi şi de sinoade. Cu toate acestea, diavolul a găsit instrumente, care
au turnat otrava ereziei în apa cea limpede a învăţăturii ortodoxe.”148
Iar pentru aceia care doresc să afle în ce fel a găsit diavolul
instrumente care au turnat otrava ereziei în apa cea limpede a învăţăturii
ortodoxe am să‑l citez pe sf. Ipolit Romanul (secolul 2 d.Hr.): “Numeroase
erezii s‑au înmulţit pentru că conducătorii unor grupări creştine nu au voit
să predice învăţătura apostolilor, ci au făcut ce au voit după plăcerea lor,
şi nu ceea ce trebuie.”149
Revenind deci la subiectul nostru, facem din nou cunoscut că Biblia
nu vorbeşte nicăieri despre facerea semnului crucii cu mâna ‑ desigur,
ne referim aici la porunci pe care le găsim înscrise pe paginile Noului
Testament, adresate specific Bisericii lui Hristos. În timp ce Vechiul
Testament se ocupă de istoria poporului pământesc al lui Dumnezeu, Noul
Testament se ocupă de istoria poporului duhovnicesc al lui Dumnezeu –
Biserica – al cărei început este marcat de pogorârea Duhului Sfânt la
Rusalii. Duhul Cel Sfânt al lui Dumnezeu a avut grijă să ne lase porunci
clare, specifice, simple cu privire la toate tainele care se cer a fi săvârşite
în Biserica Nou Testamentală. După cum Templul din Ierusalim, simbolul
Bisericii de azi, a fost construit după scrisoarea insuflată de la Domnul şi
după cum l‑a luminat Dumnezeu pe împăratul David pentru toate lucrările
zidirii (1 Paralipomena 28:19), la fel a fost şi cu privire la construirea
148 Ernest W.E. Herman
Bisericii lui Hristos din pietre vii (1 Petru 2:5). S‑ar putea oare ca tocmai
Biserica lui Hristos, al cărei cap este El (Coloseni 1:18), să fie construită
după modele alese la bunul plac al oamenilor?! Nici vorbă de aşa ceva!
Duhul Sfânt S‑a îngrijit să ne dea în scris pe paginile Noului
Testament toate poruncile necesare la mântuirea şi creşterea noastră
spirituală (Ioan 20:31; 2 Timotei 3:16), porunci din care lipseşte însă cu
desăvârşire închinarea prin semnul crucii făcut cu mâna.
Care este concluzia finală? Orice ortodox care nu vrea să se aşeze
sub anatema Duhului Sfânt şi a Părinţilor Bisericii va rămâne strict la textul
scris al Scripturii, care nu indică nicăieri nimic în legătură cu semnul crucii
făcut cu mâna. Iar cât priveşte faptul că, aşa cum spune literal Canonul
amintit mai sus, “diavolul a găsit instrumente, care au turnat otrava ereziei
în apa cea limpede a învăţăturii ortodoxe”, adevăratul ortodox se fereşte
de orice otravă aruncată de Satana în “apa cea limpede a învăţăturii
ortodoxe” prin interpretări tendenţioase ale Sfintei Scripturi.
• Dar este atât de frumos! Şi ce e rău în asta?!
Satana nu cedează uşor terenul pe care l‑a câştigat. După ce‑şi dă
el seama că nu primim învăţăturile abătute de la adevăr, vine cu o altă
tactică.
Auzi pe mulţi spunând „e adevărat, Scriptura nu vorbeşte nicăieri
despre închinarea prin semnul crucii făcut cu mâna. Dar este atât de plăcut
lui Dumnezeu şi arată aşa de frumos să amintim crucea Mântuitorului
prin semnul făcut cu mâna! Ce poate fi rău în lucrul acesta?!”
La astfel de raţionamente există o multitudine de versete din Biblie
cu care am putea răspunde. Amintim însă numai pe cel din 1 Corinteni
4:6 unde ni se porunceşte să NU trecem peste ce este scris! Chiar dacă
ar fi vorba despre cele mai sincere şi curate simţăminte ale noastre, atâta
vreme cât vrem să‑I aducem ceva care izvorăşte din firea noastră veche,
Dumnezeu este la fel de mânios împotriva noastră ca şi împotriva lui
Satan.
Sunt mai multe dovezi în privinţa aceasta prin care dovedim că
Dumnezeu nu este interesat în NIMIC care vine din partea noastră. La
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 149
foarte puţină vreme după instaurarea lor în slujbă, doi fii ai marelui preot
Aaron au vrut să dovedească zelul lor faţă de Dumnezeu aducând foc
pe altarul de tămâie la propria lor iniţiativă (Levitic 10). Ei erau îmbrăcaţi
în îmbrăcămintea preoţească poruncită de Dumnezeu, aşezaţi în slujbă
şi sfinţiţi după toate rânduielile lui Dumnezeu, iar focul pe care l‑au adus
pe altar era adus în cădelniţe sfinţite de Dumnezeu, pe altarul sfinţit
de Dumnezeu şi cu tămâie făcută după toate poruncile lui Dumnezeu.
Toate erau aşa cum le poruncise Dumnezeu! Atunci care a fost cauza
pentru care Dumnezeu S‑a mâniat atât de tare pe ei încât i‑a mistuit pe
loc cu un foc venit din cer?! Preoţii aceştia au adus focul pe altar din
iniţiativa lor, nu la porunca lui Dumnezeu! Numai pentru atât i‑a mistuit
mânia lui Dumnezeu?! Da, numai pentru atât! Dumnezeu nu avea nevoie
de dovezile lor de zel, ci de ascultarea lor. Neascultarea a fost păcatul
care l‑a izgonit şi pe Adam din grădina Edenului. Dumnezeu preţuieşte
ascultarea mai mult decât jertfele. În Cartea Întâi a Regilor 15:22 (Anania)
este scris că „ascultarea e mai bună decât o jertfă bună”. De aceea şi
Iisus a spus: „nimic de la Mine Însumi, ci numai de la Tatăl” (Ioan 5:19).
Cât cu privire la a nu trece peste ce este scris, o să mai amintim
acum şi un alt motiv puternic pentru care noi, adevăraţii ortodocşi, NU
trecem peste ceea ce este scris. Pe acesta îl vom lua din Sfânta noastră
Tradiţie ortodoxă, aşa cum o moştenim de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii
şi cum ne este păstrată cu atâta sfinţenie de toţi slujitorii Bisericii de‑a
lungul vremurilor, culminând cu luminatele feţe de teologi ortodocşi
contemporani. Dintre aceştia amintesc pe Ion N. Floca, autorul citatului
menţionat la nota bibliografică 148.
Acolo citim că orice adăugire, orice micşorare şi orice schimbare
oarecare a textului Sfintei Scripturi este socotită drept însufleţirea
diavolului. Autorul pune pe cel care o practică sub anatema veşnică,
pentru blestem împotriva Duhului Sfânt. Pronumele nehotărât orice
include totul, deci şi argumentul emoţional prezentat de unii, cum am
arătat mai sus. Oricât de nevinovat ne‑ar apare gândul acesta, oricât
de plăcută ne‑ar fi imaginea făurită de adăugirea a ceva la Scriptură,
alterarea Scripturii prin adăugarea acestei practici, nu ne poate scăpa
şi nu ne va scuti niciodată de culpa anatemei veşnice, pentru blestem
150 Ernest W.E. Herman
împotriva Duhului Sfânt. Aici este vorba de orice: orice gând, oricât de
înălţător şi oricât de frumos, care originează din afara Scripturii.
Şi, pentru că suntem la capitolul unde analizăm închinarea din
perspectiva biblică, aduc o altă mărturie, de data aceasta a arhimandritului
Vasilios, care zdruncină din temelii orice mod de argumentare bazat pe
cele mai altruiste simţiri umane. Când vine vorba despre ceea ce are de
spus Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, autorul citat ne prezintă următoarele
concluzii demne de toată luarea aminte din partea oricărui om care vrea
cu adevărat să aibă parte cu Iisus Hristos, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.
Parafrazând spusele Mântuitorului, “Oricine dintre voi care nu se leapădă
de tot ce are nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:33), autorul sus amintit
ne face cunoscut că „important nu este ca noi să împlinim proiectul pe
care ni l‑am propus să‑l realizăm, ci ca Duhul Sfânt să facă cu noi şi în
noi ceea ce El vrea şi când vrea, indiferent dacă acest lucru ar părea sau
chiar ar fi catastrofa proiectelor noastre şi a hotărârilor noastre bune.”150
Iată ce spune această înaltă faţă bisericească cu privire la intenţiile
noastre, chiar şi cele bune, când vine vorba despre a trece peste
poruncile Duhului Sfânt! Iar cine vrea să cunoască valoarea acestui mare
teolog contemporan poate citi Cuvântul înainte la cartea amintită, semnat
de către Episcopul Kallistos al Diokleiei.
• Închinarea în faţa oamenilor şi a îngerilor
După ce am înţeles că a face semnul crucii nu înseamnă sub nici o
formă semnul de respect pe care‑l aşteaptă Dumnezeu din partea făpturii
Sale, pare de prisos să mai discutăm închinarea care se aduce feţelor
bisericeşti. Dacă nici Dumnezeu nu primeşte semnul crucii făcut cu mâna
(pentru că nu l‑a cerut), cum să facem lucrul acesta faţă de oamenii de
pe Pământ, oricât de sfinţi şi de deosebiţi ne‑ar părea ei?! Şi apoi, ne
cere Dumnezeu să ne închinăm oamenilor sfinţi sau chiar îngerilor?
Ca model al felului cum trebuie să ne raportăm la închinarea care
se practică între oameni vom apela la una dintre cele mai convingătoare
mărturii ale Apostolului Petru. În cartea Faptele Apostolilor, capitolul
10, ni se prezintă convertirea primului om dintre neamuri (ne referim la
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 151
perioada imediat următoare pogorârii Duhului Sfânt) ‑ sutaşul Corneliu.
După ce Petru primeşte porunca Duhului Sfânt să însoţească pe trimişii
sutaşului Corneliu, ajunge la casa acestuia însoţit de trimişii lui. La
versetele 25‑26 (Anania), citim că atunci „când a fost să intre Petru,
Corneliu l‑a întâmpinat şi i s‑a închinat căzându‑i la picioare. Iar Petru l‑a
ridicat zicându‑i: ‘Ridică‑te!, şi eu sunt om.”
Cine era Apostolul Petru? Apostolul acesta are nişte merite care‑l
fac deosebit chiar printre ceilalţi Apostoli – înţelegem acest lucru din
informaţiile care ne sunt lăsate pe paginile Scripturii. Petru este acela
care a primit descoperiri dumnezeieşti direct de la Dumnezeu din cer
(Matei 16:17), a avut parte de vedenia cu masa coborâtă din cer (Faptele
Apostolilor 10:11). Apoi, în cele mai multe situaţii în care Domnul lua
cu El pe unii dintre Apostoli pentru lucrări mai speciale, aflăm că unul
dintre cei trei era întotdeauna Petru. Chiar şi cu prilejul măreţei schimbări
la faţă a Mântuitorului, înainte de patima Sa, dintre toţi ucenicii numai
Petru, Iacov şi Ioan au fost luaţi ca martori pe muntele schimbării la faţă.
Aşadar, Petru nu este numai unul din rândul „dumnezeieştilor şi sfinţilor
Apostoli ai Domnului” care au fost chemaţi de Dumnezeu să ne vestească
descoperirea lui Hristos, ci, mai mult decât atât, deţine un loc de seamă
chiar în ceata ucenicilor Domnului. Iată cum acest dumnezeiesc şi sfânt
Apostol al Domnului, atunci când păgânul Corneliu îi cade la picioare
să i se‑nchine, îl ridică în picioare şi‑i spune că nu trebuie să facă asta
deoarece şi el, Petru, este tot om ca şi el. Şi, să nu uităm!, Petru este unul
din aceia care stau la temelia Bisericii lui Hristos (Matei 16:18). Petru deci
îi spune foarte simplu că şi el este om. Atât, nimic mai mult.
Nu vi se pare incredibilă scena aceasta? Apostolul acesta al lui
Hristos are nişte merite deosebite chiar în ceata ucenicilor Domnului.
El a mâncat şi a băut timp de 3 ani şi jumătate cu Iisus Omul, Fiul lui
Dumnezeu, Dumnezeu din Dumnezeu adevărat, şi L‑a văzut chiar şi în
hainele Lui Dumnezeieşti pe muntele schimbării la faţă. El a avut parte de
descoperiri directe făcute de Dumnezeul cerului şi al Pământului. Omul
acesta din poporul ales al lui Dumnezeu, care este ales a doua oară în
calitatea de Apostol şi care stă la temelia Bisericii lui Hristos, se aşează
el însuşi acum în rând cu păgânul Corneliu!
152 Ernest W.E. Herman
Să luăm bine seama la Cuvântul lui Dumnezeu! Atunci când
vine vorba de închinare, aceasta se cuvine numai lui Dumnezeu. Tot
Mântuitorul, cu prilejul ispitirii din pustie, ne face cunoscut că închinarea
se cuvine numai lui Dumnezeu, prin cuvintele: „Domnului Dumnezeului
tău să te închini şi numai Lui Unuia să‑I slujeşti” (Luca 4:8). Vom vedea
imediat cum nici chiar îngerii nu primesc închinarea. Deocamdată însă
vorbim despre faptul că, dacă unul din Apostolii cei mai de seamă ai
Domnului, care întrunea toate meritele arătate mai sus (şi încă altele
nespecificate aici din motive de spaţiu), dacă nici măcar el nu a primit
închinarea din partea unui om – deşi acela era un păgân, care altul
dintre reprezentanţii speciei umane ar putea avea acest drept?! Cine se
mai poate pune alături de Petru (nu vorbim despre apostoli, ci despre
restul omenirii)? Şi chiar dacă ar fi cineva care ar pretinde că are merite
asemănătoare cu ale lui Petru, ar putea să pretindă sau să primească
închinarea unui semen al său, lucru pe care Petru nu l‑a acceptat?!
Rămâne ca fiecare cititor al acestor rânduri să tragă concluziile de
rigoare cu privire la închinarea în faţa oamenilor.
Am amintit mai sus că nici măcar îngerii nu primesc închinarea. Asta
este chiar mai interesant decât faptul că oamenii nu trebuie să primească
închinare. Îngerii, care sunt făpturi dumnezeieşti sfinte, care nu cunosc
păcatul şi care văd necurmat faţa lui Dumnezeu, care locuiesc în cerurile
sfinte şi în comuniune cu Dumnezeu, nici ei nu primesc închinare! Aceasta
aflăm din cartea Apocalipsa 19:9‑10 şi 22:8‑9 (Anania). În ambele locuri
găsim aceeaşi scenă: Ioan Evanghelistul încearcă să se închine îngerului
care fusese trimis să‑i facă descoperirile respective. Vedem cum îngerul,
după ce Ioan se aruncă la picioarele lui ca să i se închine, îi spune: Vezi
să nu faci asta!... Lui Dumnezeu închină‑te”. Iar în al doilea loc Ioan ne
descrie scena prin cuvintele: “Şi eu, Ioan... când am auzit şi‑am văzut,
am căzut să mă închin înaintea picioarelor îngerului care mi‑a arătat
acestea. Dar el mi‑a zis: „Vezi să nu faci asta! Sunt împreună‑slujitor cu
tine şi cu fraţii tăi… Lui Dumnezeu închină‑te!“
Mai e oare nevoie de comentarii cu privire la obiceiul de a ne închina
făpturilor omeneşti şi chiar îngerilor?
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 153
„ Ce spun scriitorii bisericeşti, mai vechi şi mai noi, despre
închinare şi despre semnul crucii făcut cu mâna
După ce am demonstrat mai sus că Scriptura nu vorbeşte nicăieri
despre semnul crucii făcut cu mâna ca semn de închinare adusă lui
Dumnezeu, vom prezenta acum în continuare comentarii ale unor scriitori
bisericeşti pe marginea acestui subiect, în afară de cei deja menţionaţi
ocazional până la punctul acesta. Şi vom proceda astfel pentru a se
înţelege suficient de limpede că practica aceasta nu este străină numai
faţă de Scriptură, ci şi, deopotrivă, faţă de învăţăturile Bisericii Ortodoxe.
Am vorbit deja până aici despre mărturii din partea scriitorilor Bisericii,
printre care am adus şi Canoanele Bisericii, reproduse în lucrarea lui
Ioan N. Floca. Vom mai adăuga acum încă alte câteva mărturii care să
întărească dovezile aduse de slujitorii Bisericii împotriva oricărei abateri
de la linia Scripturii, oricât de curată şi binevenită ne‑ar părea a fi. Să
citim cu atenţie mesajele pe care ni le transmit slujitorii Bisericii cu privire
la închinarea în duh şi în adevăr, luând aminte, deopotrivă, şi la marea
grijă pe care o manifestă ei toţi faţă de învăţăturile Sfintelor Scripturi:
Dumitru Stăniloae151: “Numai spiritul uman e fereastră
sau uşă prin care pătrunde natura în planul infinităţii şi al
libertăţii dumnezeieşti”.
Cartea de Învăţătură Creştină Ortodoxă152 tălmăceşte
întâia poruncă a decalogului din Ieşirea 20:2‑3 (Eu sunt
Domnul Dumnezeul tău: să nu ai alţi dumnezei afară de
Mine), prin următoarele comentarii: “Dumnezeu a dat această
poruncă oamenilor lumii vechi... Dar porunca ne priveşte
şi pe noi credincioşii, ca să ne închinăm lui Dumnezeu,
singurului Dumnezeu ‘în duh şi în adevăr’, că şi Tatăl astfel îi
doreşte pe cei ce I se închină Lui. Duh este Dumnezeu şi cei
ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr (Ioan
4:23‑24). ‘Unul este Dumnezeu’ (Matei 19:17; Marcu 10:18).
În El trebuie să credem, să nădăjduim… Credinţa într‑un
singur Dumnezeu înseamnă şi păzirea învăţăturii descoperite
de El...”
154 Ernest W.E. Herman
Evagrie Monahul153: „Dacă vrei să te rogi în duh, nimic
să nu iei de la trup şi nu vei avea nori care să‑ţi facă umbră în
vremea rugăciunii”.
Tertulian154: „Dacă s‑ar cere o motivare biblică pentru
semnul crucii, ea nu s‑ar putea găsi. Începutul îl are în
tradiţie...”
Sorin Dumitrescu155: “Riscul credinciosului ortodox este
să ajungă să fie hipnotizat de Ortodoxie şi astfel să ajungă s‑o
iubească mai mult decât pe Hristos”.
Preotul profesor Ion Buga156, în contextul unor
comentarii la adresa pulsului ortodoxiei contemporane face
această observaţie:
“În ultimă analiză, sensul suprem al Întrupării lui Hristos
este cel liturgic; El a venit pentru a răspunde la întrebarea
esenţială unde să ne închinăm (Ioan 4,20), iar răspunsul
vizează tocmai formalismul ucigător şi mutaţia închinării
“în duh şi în adevăr”. Dar muntele formalismului ameninţă
necontenit adevărata închinare...”
Preot Prof. Dr. Ion Bria157 explică termenul Cult prin următoarele
comentarii cărora le voi da citire. Aici avem de‑a face cu Dicţionarul de
Teologie Ortodoxă, tipărit cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte
Teoctist, patriarhul de atunci al Bisericii Ortodoxe Române. Ascultând
comentariile care urmează veţi constata dreapta învăţătură care se
află pe paginile acestui manual cu privire la adevăratul fel de închinare
recunoscut de Ortodoxie (sublinierile îmi aparţin):
“Apostolul Pavel numeşte celebrarea credinţei prin
acte de adorare (logiki latreia, vezi Romani 12:1) drept
slujire cuvântătoare (Noul Testament, 1982), închinare
duhovnicească (Biblia, 1988) sau închinăciune înţeleaptă
(Gala Galaction), în sensul de reorganizare a cugetului
şi conduitei după exigenţele, imperativele şi disciplina
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 155
Evangheliei. Aceasta înseamnă cultul cu mintea: a orienta,
a dărui şi a încredinţa viaţa lui Dumnezeu: ‘Pe noi înşine şi
unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să
o dăruim’. Cultul sau închinarea trebuie să se facă în Duh
şi adevăr. ‘Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii
închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; că astfel
sunt închinătorii pe care Tatăl îi caută. Duh este Dumnezeu, şi
cei ce I se închină trebuie ca‑n duh şi‑n adevăr să I se închine’.
Iisus pronunţa aceste cuvinte în contextul convorbirii Sale cu
femeia din Samaria, al cărei subiect este cultul la templu şi
adorarea lui Dumnezeu. Expresia ‘În Duh’ poate să însemneze
aici în contextul întâlnirii personale cu Dumnezeul cel viu,
sau în prezenţa şi în comuniunea Duhului Sfânt care se va da
creştinilor tocmai pentru a‑i antrena în slujirea lui Dumnezeu...
Cultul înseamnă deci a sta în faţa şi în ambianţa Duhului; el
este un act de întâlnire şi de sărbătoare... ‘În adevăr’ poate să
fie înţeles aici în totală ascultare faţă de voinţa lui Dumnezeu,
urmând lui Iisus care nu a avut alt scop decât acela de a
împlini opera Tatălui (Ioan 5:42). Cultul este în fond un act de
ascultare, de disciplină şi de orientare a întregii vieţi, potrivit
credinţei, descoperită în Duhul Sfânt. De aceea, în cult, nu
săvârşirea riturilor exterioare este partea cea mai importantă,
ci aşezarea conştientă şi liberă a credinciosului într‑o
comuniune dependentă de Dumnezeu, în care recunoaşte
centrul vieţii sale. ‘În adevăr’ înseamnă deci, a te fixa fără
echivoc pentru unica sursă a vieţii, Dumnezeu, a alege fără
ezitare ‘calea’ lui Hristos, adică a fi credincios adevărului, a
trăi după adevăr (III Ioan 3‑4).”158
Nu sunt mărturiile acestea tocmai ceea ce lămuream noi în capitolul
Generalităţi cu privire la închinare? Nu sunt aceste mărturii o încununare
desăvârşită a tot ceea ce s‑a spus mai sus cu privire la adevărata
închinare dorită şi primită de Dumnezeu?
Iată‑ne ajunşi acum la încheierea subiectului Închinarea.
Rugăciunea noastră este ca Dumnezeul care S‑a îndurat de noi şi ne‑a
156 Ernest W.E. Herman
făcut cunoscut felul în care trebuie să ne închinăm Lui să ne ajute să
lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară, ca să putem
alerga cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte (Evrei 12:1), să alergăm
pe calea ascultării de Iisus. Să nu lăsăm ca muntele formalismului care
ameninţă necontenit adevărata închinare şi formele moarte instituite de
oameni să ia locul adevăratei închinări în duh şi în adevăr. Să nu uităm,
aceste îndemnuri puternice nu vin numai din partea Sfintei Scripturi,
deşi aceasta este mai mult decât suficient! Ele ne vin, deopotrivă, şi
din partea adevăraţilor slujitori ai Bisericii. De asemenea, este demn
de toată luarea aminte că acestea sunt învăţăturile care se predau în
seminariile teologice ortodoxe. Chiar cadrele didactice care pregătesc
slujitorii altarelor bisericii sunt aceia care ne roagă fierbinte să nu lăsăm
ca muntele formalismului să dărâme adevărata închinare rânduită de
Dumnezeu în duh şi în adevăr.
Să lepădăm, deci, tot ceea ce este străin de Iisus în felul nostru de
închinare şi să‑I aducem închinarea cuvenită Lui: o închinare plăcută, cu
evlavie şi cu sfială! Căci numai Lui i se cuvine slavă, cinste şi închinare,
de‑acum şi în vecii vecilor, Amin!
B. Iconologia
Capitolul acesta ne oferă lămuriri asupra subiectului Iconologie,
pe care‑l vom trata ataşat în cadrul capitolului Închinare. Am ales
încorporarea Iconologiei în cadrul Închinării dat fiind raportul dintre ele.
Astfel că, dacă vrem să beneficiem de pe urma lămuririlor asupra acestor
două subiecte, nici n‑am fi putut proceda altfel decât explicându‑le pe
fiecare în parte şi în ordinea pe care am ales‑o.
După ce am căpătat lumină asupra a ceea ce este închinarea din
perspectiva lui Dumnezeu, cât şi potrivit învăţăturii Părinţilor Bisericii,
ne va fi uşor să discutăm aspectele iconologiei. Aşa cum am văzut
deja mai sus, nici măcar la îngerii lui Dumnezeu din cer, care sunt fiinţe
dumnezeieşti şi care locuiesc în cerul lui Dumnezeu în jurul tronului
Său şi văd pururea faţa Lui, nici chiar lor nu ne este îngăduit să ne
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 157
închinăm (Apocalipsa 19:10; 22:9). Atunci, cine ar mai putea îndrăzni să
se gândească a se închina la nişte făpturi vinovate ale lui Dumnezeu, la
oamenii păcătoşi de pe Pământ sau, mai ales, la nişte lucrări fără viaţă,
ieşite din mâinile lor de oameni păcătoşi?!
 Generalităţi
Voi aduce, pentru început, doar câteva mărturii pentru a linişti pe toţi
cei care, cunoscând foarte puţin sau chiar nimic din învăţăturile moştenite
de la înaintaşii noştri în materie de icoane, sunt deranjaţi numai când
aud că punem în discuţie închinarea la icoane. Vrem să rămânem fideli
credinţei noastre, Sfintei Scripturi şi, în acelaşi timp, învăţăturilor şi
canoanelor moştenite de la Părinţii Bisericii. Vom apela pentru aceasta la
citarea unor surse autorizate care confirmă că acest cult al icoanelor îşi
are originea în învăţături care sunt simple porunci omeneşti (Marcu 7:7).
Preotul profesor dr. Ion Bria: „Atitudinea Bisericii faţă
de cultul icoanelor s‑a precizat cu timpul… Cel care a fixat
teologia icoanei în forma ei clasică a fost Sf. Ioan Damaschin
(cca 730‑760)... Sinodul al VII‑ea ecumenic (Niceea, Bithinia,
787), cu contribuţia patriarhului Tarasie (784‑806), fixează
învăţătura ortodoxă despre reprezentarea iconografică a lui
Hristos, Maicii Domnului, îngerilor şi sfinţilor…”159
„Bizanţul este locul de obârşie al icoanei.” 160
„Noi decidem ca să se picteze de acum încolo în icoane,
în locul vechiului miel, trăsăturile umane ale lui Hristos,
Dumnezeul nostru...” 161
După ce am înţeles că icoanele sunt invenţiile oamenilor, neavând
nimic comun cu învăţătura Sfintei Scripturi (şi vom avea pe parcursul
mesajului mai multe dovezi în privinţa aceasta), trebuie să învăţăm de
la Părinţii Bisericii şi alţi scriitori bisericeşti, mai vechi şi mai noi, felul
în care trebuie să ne raportăm la orice învăţătură care este de origine
omenească:
158 Ernest W.E. Herman
Tertulian din Cartagina: „Nouă însă nu ne este îngăduit
să introducem nimic după bunul‑plac, dar nici să alegem
ceea ce ar introduce cineva după bunul lui plac. Noi avem
întemeietori/învăţători (autores) pe apostolii Domnului, care
n‑au ales ei înşişi după bunul lor plac un lucru pe care să‑l
introducă, ci au însemnat cu credinţă neamurilor învăţătura
(disciplinam) primită de la Hristos. Astfel, chiar dacă un înger
din cer ne‑ar vesti o altă evanghelie i se va spune de către
noi: anatema! (Gal. 1:8).”162 Şi lucrurile stau astfel deoarece,
aşa cum ne spune şi George Remete, „Adevărul şi Raţiunea lui
Dumnezeu sunt originea şi temeiul adevărului, şi al raţiunii
umane...”163
Irineu Duvlea: „Doar crezând şi raportându‑ne la
Dumnezeu, la slava Acestuia, şi nu la părerea semenilor
despre noi, putem fi credincioşi cu adevărat. Doar astfel nu
pierim, ci avem viaţa veşnică (Ioan 3:16).”164
Sf. Ignatie: „Fiţi surzi, dar, când cineva vă vorbeşte
altceva decât de Hristos, Cel din neamul lui David, Cel din
Maria, Care cu adevărat S‑a născut, a mâncat şi a băut, Care cu
adevărat a fost răstignit şi a înviat din morţi, înviindu‑L pe El,
Tatăl Lui...” 165
Ne mărginim, pentru început, numai la aceste câteva mărturii culese
din tezaurul literaturii ortodoxe care ne încredinţează fără echivoc că
subiectul de faţă merită, într‑adevăr, toată atenţia. Căci, dacă nici măcar
învăţătura Sfinţilor Părinţi şi a Sfintei noastre Tradiţii n‑o vom respecta,
ce altă practică ne‑ar mai putea califica drept creştini ortodocşi? Iată
de ce trebuie să dăm toată luarea aminte acestor gânduri. Căci cultul
icoanelor, apărând mai târziu şi fiind înfiinţat de oameni, aşa cum
atestă documentele istorice citate mai sus (şi altele care vor fi citate în
continuare), se exclude automat din “descoperirea lui Hristos” care este
temelia Crezului nostru ortodox. Iar învăţăturile care nu fac parte din
descoperirea lui Hristos, ci sunt de provenienţă umană, se cer respinse cu
aceeaşi hotărâre cu care Mântuitorul l‑a mustrat pe sfântul Apostol Petru.
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 159
Citim astfel la Evanghelia după Matei 16:23 că Apostolul Petru încerca
odată să‑L oprească pe Mântuitorul din drumul spre jertfa supremă. Deşi
putem înţelege destul de limpede că Petru era animat de gânduri pline
de iubire faţă de Învăţătorul său, citim uimiţi cuvintele tăioase cu care îl
mustră Mântuitorul: „Înapoia Mea, Satano: tu eşti o piatră de poticnire
pentru Mine! Căci gândurile tale nu Sunt gândurile lui Dumnezeu, ci
gânduri de ale oamenilor.”
Şi pentru că Mântuitorul vorbeşte aici despre gândurile oamenilor,
iar noi arătam cu dovezi incontestabile ale Părinţilor Bisericii că icoanele
sunt exact gândurile oamenilor, am amintit episodul acesta tocmai
pentru a sublinia odată în plus felul în care trebuie să primim şi noi toate
îndemnurile şi învăţăturile oamenilor, inclusiv închinarea la icoane. Chiar
dacă ar veni din partea celor mai eminente minţi ale speciei umane, chiar
dacă ar veni şi de la unul ca Sfântul Petru, cel care este parte din temelia
Bisericii lui Hristos (Efeseni 2:20), dacă nu este gândul lui Hristos, ci al
unui om, îl respingem cu aceeaşi hotărâre cu care am respinge un gând
venit direct de la Satana!
Acestea nu sunt decât gânduri de‑ale oamenilor. Când vine vorba
despre gânduri privitoare la lucrurile lui Dumnezeu, dar care originează
de la oameni, acestea trebuie respinse exact aşa cum respingem orice
vine de la diavolul. Iar dacă în felul acesta trebuie să respingem gândurile
unor oameni, chiar şi ca Petru, care era mânat de cele mai alese
sentimente faţă de Mântuitorul său, cu cât mai multă hotărâre trebuie să
le respingem pe cele care vin din partea unora care, desfiinţând cuvântul
lui Dumnezeu166, vor să‑L „cinstească pe Dumnezeu doar cu buzele,
învăţând învăţături ce sunt porunci ale oamenilor!”167 O astfel de practică,
spune Mântuitorul mai departe în aceste versete, este zadarnică. Tocmai
de zădărnicia aceasta căutăm noi să ne ferim, tratând cultul icoanelor
din perspectiva Cuvântului lui Dumnezeu şi apoi prin prisma scriitorilor
bisericeşti şi a Părinţilor Bisericii.
‚ Lămuriri
Începem capitolul acesta prin câteva lămuriri asupra a ceea ce este
icoana. Potrivit DEX‑ului cuvântul icoană are următoarele înţelesuri:
160 Ernest W.E. Herman
‑ Imagine pictată sau, mai rar, sculptată, care reprezintă diferite
divinităţi sau scene cu temă religioasă şi care serveşte ca obiect
de cult;
‑ Obiect de cult ce reprezintă un tablou cu chipuri de sfinţi sau cu
scene din Biblie;
‑ Imagine pictată care reprezintă un sfânt;
‑ Imagine, portret, reprezentare;
‑ Semn (~ reprezentând divinitatea); Imagine, Înfăţişare,
Reprezentare, Viziune.
În Biblia ortodoxă, la cartea Deuteronomul 4:12‑23 (Anania), citim
următoarele învăţături cu privire la icoane: „Iar Domnul v‑a grăit din
mijlocul focului… dar vreo asemănare n‑aţi văzut; nimic, în afară de
glas... de vreme ce n‑aţi văzut vreo asemănare atunci când Domnul v‑a
grăit la Horeb, în munte, din mijlocul focului, să nu cădeţi în nelegiuirea
de a vă face vreun chip cioplit, nici vreo înfăţişare, nici vreo asemănare,
fie ea bărbătească sau femeiască (Romani 1:23), nici asemănarea
vreunei fiare din cele ce sunt pe pământ, nici asemănarea vreunei păsări
înaripate care zboară sub cer (Romani 1:23), nici asemănarea vreunei
vieţuitoare ce se târăşte pe pământ, nici asemănarea vreunui peşte din
apele de sub pământ.”
O altă observaţie pe care o ridică unii adepţi ai închinării la icoane
priveşte faptul că aceste interdicţii sunt date poporului evreu din vechime,
nu şi nouă, neamurilor. Lucrurile însă nu stau deloc astfel, deoarece exact
acelaşi cuvânt asemănare este menţionat şi în Noul Testament la Romani
1:22‑25 (Anania): „Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni şi slava lui
Dumnezeu Celui nestricăcios au preschimbat‑o în asemănarea chipului
omului celui stricăcios... De aceea Dumnezeu i‑a predat necurăţiei, după
poftele inimii lor, ca să‑şi necinstească trupurile ei între ei, ca unii care au
preschimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s‑au închinat şi i‑au
slujit făpturii în locul Făcătorului, Cel ce este binecuvântat în veci, amin!”
(Deşi, ca argument, ar fi fost suficientă numai citarea versetului 23, am
citat tot contextul legat de asemănare pentru a aviza pe cei interesaţi de
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 161
pericolul la care duce abaterea de la porunca Domnului cu privire la a ne
feri de tot ceea ce înseamnă aici, şi în toată Scriptura, asemănarea).
Biblia Anania168 oferă următorul comentariu pe marginea înţelesului
original al cuvântului asemănare din Strong’s Concordance (H8544):
„homoioma = ceea ce seamănă cu cineva sau ceva; imagine. Deseori
tradus prin ‘formă’, ‘chip’”.
Ceea ce ne reţine atenţia are de‑a face cu faptul că icoana
reprezintă, în primul rând, o imagine. Iar Biblia Ortodoxă, de asemenea,
nu se abate de la adevărul acesta în traducerea Vechiului şi Noului
Testament.
Patru din cele cinci definiţii de mai sus descriu icoana ca pe o
imagine. Imaginea cuprinde în sine, aşa după cum vom vedea imediat
în rândurile următoare, TOT ceea ce poate fi perceptibil cu unul din cele
cinci simţuri ale fiinţei umane, în timp ce credinţa este dovedirea lucrurilor
celor nevăzute169. Prin urmare, icoanele, care sunt imagini perceptibile
cu unul din cele cinci simţuri ale noastre, nu au nimic comun cu credinţa
noastră care este dovedirea lucrurilor celor nevăzute, descoperite nouă
de Hristos.
Aşadar, tot ceea ce este reflectare de tip senzorial, reproducere a
unui obiect, formă de reprezentare în conştiinţă a realităţii înconjurătoare
pe baza senzaţiilor dobândite cu ajutorul simţurilor şi reprezentare plastică
a unei fiinţe, prin desen etc., toate acestea şi altele asemănătoare cu ele
care sunt introduse în slujirea lui Dumnezeu se includ în definiţia icoane.
Este imperativ să ne însuşim cu toată temeinicia aceste definiţii enunţate
mai sus şi care ne dau înţelesurile cuvântului icoană; căci numai în felul
acesta vom putea cuprinde cu adevărat porunca lui Dumnezeu asupra
închinării la icoane. Toate semnificaţiile acestea le vom găsi în Sfânta
Scriptură ca descriind icoana şi, respectiv, porunca lui Dumnezeu cu
privire la icoane.
Dacă nu înţelegem suficient de limpede ce este icoana din
perspectiva lui Dumnezeu, deopotrivă în alcătuirea şi în semnificaţia ei,
atunci nu vom putea înţelege bine nici gândul lui Dumnezeu. Este ca şi
162 Ernest W.E. Herman
când, spre exemplu, pe o sticluţă care ar conţine cianură de potasiu (o
combinaţie chimică extrem de otrăvitoare) am pune o etichetă pe care am
scrie Conţinut care s‑ar putea să facă rău, în loc să scriem cu litere mari
şi cât mai impresionante Otravă mortală! Din nefericire, tocmai aceasta a
fost calea pe care răul acesta mare al cultului icoanelor şi‑a făcut intrarea
în creştinism. Unii creştini, lăsând la o parte Cuvântul lui Dumnezeu în
folosul datinii lor170 şi predicând astfel ce au voit după plăcerea lor şi nu
ceea ce trebuie171, au început să caute explicaţii după logica omenească,
pentru îndreptăţirea introducerii în creştinism a unei practici vehement
condamnată de Dumnezeu.
Să nu uităm cazul apostolului Petru. Raţiunea care l‑a împins la
dorinţa de a‑L opri pe Mântuitorul de la jertfa supremă ţinea de logica lui,
omenească, de dragostea sa firească faţă de Învăţătorul său, dusă până
la extrem. Dar chiar dacă el era total inconştient de insinuarea gândurilor
Satanei aici, care căuta să se folosească de cele mai nobile, mai gingaşe
şi mai alese sentimente de dragoste ale lui faţă de Mântuitorul, Iisus l‑a
mustrat atât de aspru, cum n‑a mai mustrat pe niciunul dintre ucenicii Lui.
I‑a zis: înapoia Mea Satano (Matei 16:23)! Ne putem imagina uimirea de
pe faţa lui Petru auzindu‑L pe Mântuitorul că‑l cheamă drept Satano! Nici
măcar nu i‑a zis slujitor al Satanei, ci i‑a zis direct Satano! Mântuitorul n‑a
ţinut cont de nici unul din alesele lui sentimente şi nici de dragostea lui
arzătoare din care izvora această grijă, ci l‑a tratat cu cea mai nemiloasă
şi mai neîmpăcată împotrivire, adresându‑i‑se direct ca şi Satanei. Aşa
stau lucrurile, aşa ne este arătat în Scriptură, acestea sunt cuvintele care
au ieşit direct de pe buzele Mântuitorului! Prin aceasta Mântuitorul vrea
să ne arate cum sunt primite în cer gândurile noastre omeneşti – fie ele şi
cele mai nobile şi mai doritoare de bine sau frumos.
Am amintit acest episod pentru a înţelege şi noi că, oricât de
înălţătoare ni s‑ar părea anumite practici religioase – aşa cum este şi
cultul icoanelor – dacă sunt izvorâte din logica umană, nu putem auzi
din partea Mântuitorului alte cuvinte decât acelea pe care le‑a auzit
Apostolul Petru. Căci, aşa cum spuneam mai sus, Mântuitorul n‑a primit
nici chiar din partea lui Petru dovada celor mai alese şi pure simţăminte
de afecţiune izvorâte din natura lui umană. Cum ne‑am putea aştepta
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 163
ca El să primească închinarea izvorâtă din firea noastră umană pe care
i‑am aduce‑o noi, cei care nu ne putem pune alături de acest Apostol de
seamă al Domnului?
ƒ Ce are de spus Scriptura despre icoane şi închinarea la icoane
Înainte de a purcede la aducerea textelor care tratează acest
subiect, vreau să amintesc încă o dată un element pe care ortodocşii
practicanţi ai închinării la icoane l‑au pierdut din vedere: în timp ce am
copiat de la evrei o sumedenie de practici şi obiceiuri, pe altele le ignorăm
sau chiar le încălcăm în mod flagrant – aşa cum este cazul închinării la
icoane.
Acelaşi Dumnezeu care a rânduit îmbrăcămintea preoţească la
evrei, acelaşi Dumnezeu care a rânduit întreţinerea preoţilor poruncind
poporului ce daruri în alimente şi bani să le fie făcute, acelaşi Dumnezeu
a hotărât şi regulile de care trebuie să ţină seamă cu privire la închinarea
la icoane. Iar dacă noi, ortodocşii, ne‑am supus rânduielilor iudaice
privitoare la îmbrăcămintea preoţească şi la darurile de mâncare cuvenite
preoţilor, recunoscând prin aceasta pe Dumnezeul evreilor ca pe
Dumnezeul nostru, de ce nu‑L mai recunoaştem pe Dumnezeul evreilor
ca pe Dumnezeul nostru şi în celelalte rânduieli stabilite tot evreilor,
respectiv în cele legate de cultul icoanelor?!
Adevărul că evreii au fost duşmani neîmpăcaţi ai icoanelor ne‑o
dovedeşte chiar şi istoria, de exemplu:
Iosif Flavius, vestitul istoric evreu (†96 d.Hr.): „Este
contra Legii de a avea în temple icoane sau tablouri, sau orice
reprezentare de fiinţe vii.”172
Tacitus, istoric latin (†120 d.Hr.): „Iudeii nu pun nici un
fel de chipuri în oraşele lor. Ei n‑au nici un fel de statui pentru
a lăuda pe regii lor, nici pentru a onora pe cezari.”173
Iată acum ce ne spune Dumnezeu în Sfânta Scriptură cu privire la
închinarea la icoane (toate versetele sunt citate din versiunea Anania):
164 Ernest W.E. Herman
Ieşirea 20:4: „Să nu‑ţi faci chip cioplit, şi nici vreo
asemănare cu ceva din câte sunt în cer, acolo sus, ori din câte
sunt pe pământ, aicea jos, ori din câte sunt în apele de sub
pământ.”
Deuteronomul 4:12, 15‑18, 23: „Iar Domnul v‑a grăit
din mijlocul focului; glasul cuvintelor Lui l‑aţi auzit, dar vreo
asemănare n‑aţi văzut; nimic, în afară de glas. Păziţi‑vă cu
străşnicie sufletele; de vreme ce n‑aţi văzut vreo asemănare
atunci când Domnul v‑a grăit la Horeb, în munte, din mijlocul
focului, să nu cădeţi în nelegiuirea de a vă face vreun chip
cioplit, nici vreo înfăţişare, nici vreo asemănare, fie ea
bărbătească sau femeiască, nici asemănarea vreunei fiare
din cele ce sunt pe pământ, nici asemănarea vreunei păsări
înaripate care zboară sub cer, nici asemănarea vreunei
vieţuitoare ce se târăşte pe pământ, nici asemănarea vreunui
peşte din apele de sub pământ… Luaţi aminte asupră‑vă, ca
nu cumva să uitaţi legământul pe care Domnul, Dumnezeul
vostru, l‑a încheiat cu voi, şi să nu vă faceţi chip cioplit
asemănător cu ceva din cele pe care Domnul, Dumnezeul tău,
ţi‑a poruncit [să nu le asemeni].”
Deuteronomul 5:8‑9: „Să nu‑ţi faci chip cioplit, nici vreo
asemănare cu ceva din câte sunt în cer, acolo sus, ori din câte
sunt pe pământ, aicea jos, ori din câte sunt în apele de sub
pământ; să nu te închini lor, nici să le slujeşti; că Eu, Domnul,
Dumnezeul tău, Eu sunt un Dumnezeu gelos…”
Deuteronomul 27:15: „Blestemat să fie omul care va face
chip cioplit sau turnat – urâciune înaintea Domnului, lucru de
mână de meşter – şi‑l va pune‑n loc ascuns! Şi, răspunzând
întregul popor, va zice: Amin!”
Leviticul 26:1: „Să nu vă faceţi idoli, nici chipuri cioplite;
nici stâlp să nu vă ridicaţi; în ţara voastră să nu puneţi piatră‑n
semn de veghe ca să vă închinaţi ei!; căci Eu sunt Domnul,
Dumnezeul vostru!”
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 165
Romani 1:22‑23: „Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns
nebuni şi slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios au
preschimbat‑o în asemănarea chipului omului celui stricăcios
şi al păsărilor şi al patrupedelor şi al târâtoarelor.”
Poruncile acestea ale lui Dumnezeu cu privire la atitudinea creştinilor
faţă de icoane sunt scrise în Sfânta Scriptură, care este aşezată la locul
ei de cinste pe altarul Bisericii. Am ţinut neapărat să se cunoască acest
detaliu pentru a se cunoaşte că învăţăturile pe care le veţi găsi aşternute
pe paginile acestei lucrări sunt conforme şi neabătute cu nimic de la ceea
ce stă scris pe paginile sfinte ale Sfintei Scripturi, aşezată la locul ei de
cinste pe toate altarele bisericilor ortodoxe.
Dumnezeu a acordat un spaţiu mare acestei teme în Cartea Sa şi,
prin tot felul de cuvinte şi asemănări, a căutat să imprime cât mai puternic
în mintea credincioşilor Săi cât de mult urăşte El închinarea la ceea ce în
Deuteronomul 27:15 numeşte lucru de mână de meşter – adică tot ceea
ce este produs al omului. Şi tot aici pune sub blestem dumnezeiesc pe
oricine se îndeletniceşte cu un lucru de mână de meşter, adică cu orice
lucrare care originează de jos, de pe Pământ. Iar din textul de la Romani
1:22‑23 aflăm că Dumnezeu îi numeşte, pur şi simplu, nebuni pe aceia
care au preschimbat slava Dumnezeului nestricăcios în asemănarea
chipului omului celui stricăcios. Dumnezeu este împotriva oricărei lucrări
ieşite din mâna omului care pretinde că îl reprezintă pe Dumnezeu,
pe Fiul sau pe sfinţii Lui, numindu‑le pur şi simplu urâciune înaintea
Domnului.
Cine are urechi de auzit, să audă! Şi cine are inimă de înţeles, să
înţeleagă!
Poate că printre cititorii acestor rânduri se vor găsi mulţi care au
practicat această închinare la lucru de mână de meşter şi, auzind acum
că aceasta este o urâciune înaintea Domnului şi o nebunie, se vor îngrozi
la judecata care‑i aşteaptă. Am un cuvânt bun pentru toţi aceştia care sunt
sensibili faţă de avertismentele lui Dumnezeu. Stă scris la cartea Faptele
166 Ernest W.E. Herman
Apostolilor 17:30 că „Dumnezeu trecând cu vederea veacurile neştiinţei,
vesteşte acum oamenilor ca toţi de pretutindeni să se pocăiască...”
Aşadar, toţi aceia care s‑au închinat la icoane până acum făcând
acest lucru din neştiinţă să nu se teamă! Să se pocăiască de aceste
practici înaintea lui Dumnezeu, să le părăsească imediat, iar Dumnezeu
nu le va mai ţine în seamă ceea ce au făcut din neştiinţă! Dar aceia care
au aflat azi că închinarea la un lucru ieşit din mâna omului este urâciune
înaintea lui Dumnezeu şi vor continua să o facă, să nu se aştepte să fie
primiţi de către Dumnezeul împotriva căruia în mod conştient păcătuiesc
făcând ceea ce El priveşte ca o urâciune!
„ Ce are de spus Sfânta Tradiţie Ortodoxă despre cultul icoanelor
Întrucât, aşa cum arătat deja mai sus, subiectul acesta este foarte
sensibil, mă voi grăbi să prezint unul dintre cele mai noi şi mai pline de
autoritate documente ale Sfintei Tradiţii Ortodoxe, care dovedeşte fără
echivoc adevărata poziţie a Ortodoxiei în materie de iconologie şi orice
alte învăţături care nu au la bază descoperirea lui Hristos, făcută sfinţilor
şi dumnezeieştilor Lui Apostoli, adică Sfânta Scriptură. Iar documentul
acesta capătă cu atât mai multă valoare şi autoritate cu cât este editat şi
recunoscut de cele mai competente şi autorizate foruri contemporane ale
cultului creştin ortodox, prin republicarea lor cu numai doi ani în urmă, în
2008. Se confirmă deci ceea ce spune şi pr. prof. dr. Dumitru Popescu:
„În decursul acestui secol, teologia românească s‑a întors la izvoarele
patristice, liberându‑se de influenţele străine...”174 Iar noi, la rândul nostru,
tocmai aceasta căutăm să împlinim prin scrierea de faţă – întoarcerea la
izvoarele patristice, liberându‑ne cu adevărat de izvoarele străine, adică
de învăţăturile care vin de la oameni.
Iată alte câteva mărturii culese din bogatul tezaur al literaturii
ortodoxe, din care aflăm care este originea acestor practici de cult străine
de Sfânta Scriptură, cine le‑a introdus în creştinism, când şi cu ce prilej,
cât şi felul în care sunt ele privite de sfinţi.
Preot profesor Ene Branişte: „În tot cursul primelor
trei veacuri, cultul Bisericii nu s‑a dezvoltat din pricina
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 167
prigoanelor, şi a rămas la simplitatea şi puţinătatea formelor
externe de până aici (adică cele de pe timpul apostolilor n.r.)...
Către sfârşitul acestei epoci (sec. III) apar cele dintâi încercări
de a sistematiza şi reglementa rânduiala serviciilor divine...
La Sinoadele Ecumenice din Efes (anul 431) şi Calcedon
(451) se pun bazele dogmei mariologice, stabilind atributele
de Pururea Fecioară şi Născătoare de Dumnezeu, ale Maicii
Domnului.”175
Minciu Felix (†225), scriitor latin: „Dacă n‑avem temple
şi altare credeţi că ascundem ceva? Cum aş putea reprezenta
pe Dumnezeu când, dacă ai socoti bine, însuşi omul este
reprezentarea lui Dumnezeu? Ce temple să‑I ridic, când
întreaga lume făcută de mâinile Lui nu L‑ar putea cuprinde?
Voi putea închide într‑un mic templu puterea unei măriri
atât de nemăsurate? Să nu‑L cinstim în gândul nostru? Să
nu‑L divinizăm mai bine în inimile noastre? Gândul curat şi
conştiinţa sănătoasă sunt cele mai bune jertfe care I Se pot
aduce… Dumnezeul pe care‑L adorăm noi nu‑L arătăm, căci
nu‑L vedem, şi de aceea‑L credem pentru că suntem liberi
să‑L simţim şi fără să‑L putem vedea. Nu‑L vedem noi în
faptele Lui?”176
Aristide din Atena (sec. II), filozof grec, pe care Fericitul
Ieronim îl descrie ca „Foarte elocvent şi ucenic al lui Hristos
sub vechea‑i haină”: „El (Dumnezeu) nu este un nume, căci
tot ce are nume este părtaş creaturii; un chip nu are, nici
legătura organelor, căci cine le posedă pe acestea este părtaş
lucrului creat... Cerul nu‑L poate cuprinde, căci cerul şi toate
cele văzute şi nevăzute sunt create de El.”177
Tertulian (†240), scriitor latin: „Dacă Dumnezeu interzice
să se facă orice reprezentare, cu atât mai mult interzice
reprezentarea chipului Său. Autorul adevărului nu iubeşte
ceea ce este fals; tot ce se plăsmuieşte în ochii Lui este o
falsificare.”178
168 Ernest W.E. Herman
Clement Alexandrinul (†215), învăţător creştin, pune,
de asemenea, în lumină măreţia, infinitatea şi spiritualitatea
lui Dumnezeu, care depăşeşte orice reprezentare materială:
„Căci icoana lui Dumnezeu este Logosul divin şi omul cel fără
de păcat; iar chipul omenesc al icoanei lui Dumnezeu este
mintea”179. Tot în Stromata180, scrie: „A venera Fiinţa spirituală
prin materie înseamnă a o necinsti, pentru că o pricepem
prin simţuri – nu prin credinţă. Oare nu este frumos şi drept
să nu circumscriem (adică să nu mărginim, să nu încadrăm)
într‑un loc oarecare pe Cel care‑I fără de margini, şi nici să
cuprindem în pe Cel
care cuprinde toate? Care lucru ieşit din mâna cioplitorilor
de lemn, a cioplitorilor în piatră şi din meseria unui lucrător,
poate ieşi un sfânt?... Nu e ridicol, oare, ca omul, care, după
cum spun filozofii este (spusa
lui Platon în Legile, VII, 803 C), să facă pe Dumnezeu, şi
Dumnezeu să ajungă jucăria meseriei lui? Pentru că un lucru
făcut este asemenea şi identic cu materialul din care a fost
făcut; un obiect de fildeş este fildeşul elefantului, un obiect
de aur este aur... Deci nu sunt sfinte şi dumnezeieşti lucrurile
pe care le fac meseriile.”181 Şi tot acelaşi autor spune mai
departe într‑o altă Stromată: „Eu nu numesc biserică locul,
ci adunarea celor aleşi. Adunarea celor aleşi este un templu,
pentru că primeşte în el măreaţa vrednicie a lui Dumnezeu. În
Biserică este consacrată o fiinţă vrednică de mult preţ; este
consacrată Celui Care e vrednic de totul.” ��
Origen (†254) relatează obiecţiile sale făcute la
insinuările filozofului Cels care obiecta creştinilor că evită să
construiască altare, statui şi temple. Iar el le răspunde astfel:
„Nu fugim de statui şi de temple, dar ne ruşinăm să zidim
dăruitorului întregii vieţi temple neînsufleţite şi moarte” 183.
Zice el, în alt loc: „E lucru nebunesc nu numai să te‑nchini,
ci şi să laşi să se înţeleagă de cei mai mulţi că tu ai face aşa
ceva de dragul mulţimilor; căci în sufletul celor ce cinstesc pe
Dumnezeu cu toată evlavia nu se găseşte nici un loc pentru
minciună. De aceea noi ne ferim să ne închinăm la chipuri
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 169
cioplite... Noi nu credem că chipurile cioplite (icoanele) ar
putea reproduce înfăţişarea lui Dumnezeu, deoarece este
cu neputinţă să redai o fiinţă care este nevăzută şi lipsită de
trup... Pe Dumnezeu Cel fără de trup şi invizibil, nu‑L putem
mărgini în spaţiu.”184 Şi tot el spune: „Oare la creştini, sufletul
omului drept nu‑i un altar? Jertfele cele adevărate, miresmele
cele adevărate, nu‑s rugăciunile ce se înalţă dintr‑o inimă
curată? Sfaturile plăcute Domnului, nu‑s virtuţile al căror
model îl găsim în cel dintâi născut al oricărei făpturi?” 185
I. Rămureanu: „În Biserica primară nu se poate vorbi
despre reprezentarea chipului Mântuitorului. Creştinii din
primele secole s‑au ferit să înfăţişeze sau să picteze chipul
lui Hristos… Ei trăiau în permanenta prezenţă spirituală a lui
Hristos şi mult timp n‑au simţit necesitatea unei reprezentări
plastice, exterioare, a Mântuitorului.”186
Serghei Bulgakoff, vorbind despre tradiţie spunea ceva
asemănător: „Epoca creştinismului primitiv abia se aseamănă
cu epoca contemporană.”187
Iconom Petre Vintilescu: „Nu se îngăduia în primele
zile ale Bisericii creştine înfăţişarea lui Dumnezeu în vreo
imagine, oricât ar fi fost de eterizată şi de ideală...”188
Preot dr. Nicolae V. Dură: „Epoca apostolică nu avea
neapărată nevoie de icoane, pentru că amintirea Celui
Întrupat mărturisea nemijlocit despre existenţa Sa, iar
Cuvântul Evangheliei propovăduit la toate neamurile lumii
de atunci păstra încă vie prezenţa Sa... Primele imagini ale
iconografiei creştine ce au putut fi găsite, apar în jurul anului
200 pe mormintele martirilor. Sunt imagini din Vechiul
Testament... Îndeobşte recunoscut, că, cel puţin din secolul
al IV‑lea, se poate constata şi atesta în chip documentar şi
cinstirea sau cultul icoanelor.”189
170 Ernest W.E. Herman
Teologul Sever Mureşianu: „Dintru început pictura
veche creştină nu a cutezat să facă decât numai simboale...
şi decoraţiuni arhitectonice, şi numai încet, încet, cu multă
rezervă s‑a strecurat în ea figuraţiunea omenească.”190
Origen, scriitor creştin din sec. 3: „Celsus socoteşte
că şi noi adorăm pe câte unul care a fost dat morţii sau pe
câte un prizonier de război, cum fac geţii care cinstesc pe
Zalmoxis, cei din Cilicia pe Mopsos, cei din Acarnania pe
Amfiloh. Noi vom dovedi că această comparaţie nu are nici
un temei. Popoarele amintite au înălţat temple şi statui celor
pomeniţi. Noi însă refuzăm să aducem divinităţii o asemenea
cinstire, potrivită numai demonilor, legaţi, nu ştiu cum, de un
loc pe care fie că l‑au ocupat, fie că îl locuiesc prin ceremonii
religioase sau prin vrăjitorii. În schimb, nu ne putem minuna
îndeajuns în faţa lui Iisus, Care ne‑a înălţat de la ce cade
sub simţuri, care sunt nu numai stricăcioase, ci condamnate
să se descompună, şi ne‑a îndreptat gândurile spre a cinsti
numai pe Dumnezeu, Stăpânul tuturor, pe o cale dreaptă, prin
rugăciunile pe care I le aducem prin Cel care este Mijlocitor
între natura Celui nenăscut şi între lumea tuturor celor
create, Care ne aduce binefacerile Tatălui, ducându‑ne sub
forma Marelui Preot, rugăciunile îndreptate spre Dumnezeu,
Stăpânul tuturor.”191
Lista cu mărturiile acelora care au apărat cu sfinţenie principiile de
temelie ale dreptei noastre credinţe ortodoxe în materie de iconologie
este lungă. Eu am să mă opresc aici, după ce am să aduc încă o
mărturie foarte interesantă care prezintă nişte argumente demne de luat
în seamă. Este vorba despre un document istoric elaborat de împăratul
Constantin Copronim, cu prilejul Sinodului de la 753 în care a ridicat
problema închinării la icoane. Documentul constă din opt articole, prin
care‑şi justifică alinierea cu Scriptura. Încălcarea acestui edict atrăgea
anatemizarea oricui făcea sau se închina la icoane. Iată‑le:
1) Dacă cineva cutează să înfăţişeze cu culori materiale icoana
dumnezeiască a Cuvântului după întrupare;
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 171
2) Dacă, pe motivul întrupării cineva încearcă să reprezinte în culori
materiale şi în icoane, care amintesc omul, usia şi ipostasul
Cuvântului care nu poate să fie reprezentat, chiar după întrupare;
3) Dacă îndrăzneşte cineva să reprezinte într‑o icoană unirea
ipostatică a celor două naturi şi, numind‑o icoana lui Hristos,
săvârşeşte astfel în chip mincinos amestecul celor două naturi;
4) Dacă cineva desparte de persoana Cuvântului trupul, cu care
este unit şi vrea să reprezinte acest trup prin vreo icoană;
5) Dacă cineva împarte pe Hristos în două persoane şi vrea să
reprezinte pe cel care S‑a născut din fecioară şi nu acceptă, prin
urmare, decât o unire relativă a naturilor;
6) Dacă cineva înfăţişează printr‑o icoană trupul îndumnezeit
prin unirea sa cu Cuvântul şi separă astfel trupul de firea
dumnezeiască;
7) Dacă vrea cineva să reprezinte, cu sprijinul culorilor materiale,
pe Dumnezeu – Cuvântul care, deşi Dumnezeu a primit totuşi
în Persoana Sa chip de rob, dacă cineva vrea să‑L reprezinte
sub o formă pur omenească şi pretinde a‑L despărţi astfel de
nedespărţita dumnezeire, introducând astfel o a patra persoana
în Sf. Treime;
8) Dacă cineva vrea să înfăţişeze sub culori materiale pe sfinţi în
icoane fără viaţă, care nu sunt de nici un folos – căci această
cugetare este mincinoasă şi vine de la demoni – şi nu se sileşte
mai ales să‑şi amintească virtuţile acestor sfinţi, imitându‑i
într‑un chip viu – ANATEMA! 192
Aceasta este, aşadar, adevărata poziţie a Sfintei noastre Tradiţii
Ortodoxe cu privire la orice învăţături, obiceiuri sau practici introduse
în creştinism de către cineva după bunul lui plac, inclusiv închinarea la
icoane. Noi, creştinii ortodocşi din toate vremurile cât şi cei de azi, avem
întemeietori/învăţători (autores) pe apostolii Domnului, care n‑au ales ei
înşişi după bunul lor plac un lucru pe care să‑l introducă, ci au însemnat
cu credinţă neamurilor învăţătura (disciplinam) primită de la Hristos (vezi
nota 162). Şi, prin însăşi faptul că aceste învăţături, care datează din
172 Ernest W.E. Herman
vremurile cele mai timpurii ale Bisericii primare, sunt păzite cu străşnicie
şi ţinute la locul cel mai de cinste de către cele mai competente foruri
ale Ortodoxiei zilelor noastre, putem să declarăm cu şi mai multă tărie
că aceasta este adevărata noastră credinţă ortodoxă ‑ descoperirea lui
Hristos, credinţa Sfinţilor Părinţi ai Bisericii!
Să ne întoarcem la izvoarele patristice ale credinţei noastre,
înrădăcinându‑ne adânc în Cuvântul lui Dumnezeu! Cât de mult se
veselesc toţi cei ce‑şi au sălaşul în Tine, spune Psalmul 86:7! Să ne
facem sălaşul în Cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu, primindu‑L pe
Domnul Iisus Hristos ca Mântuitor şi Domn al vieţilor noastre şi pe Duhul
Sfânt, tălmăcitorul şi împlinitorul în noi a toată voia sfântă a lui Dumnezeu,
spre slava Lui şi fericirea noastră veşnică! Amin.
VIII. Cultul sfinţilor şi învăţătura despre
moaşte. Mântuirea după moarte
 Generalităţi
La începutul acestui nou capitol doresc să amintesc cititorilor că noi
discutăm aici despre Sfânta Tradiţie Ortodoxă, aşa cum este ea cinstită şi
respectată de teologii ortodocşi moderni, de minţile cu adevărat luminate
ale slujitorilor Bisericii zilelor noastre. În acelaşi timp, căutăm să ne ţinem
strâns de cuvintele Mântuitorului, pentru a nu cădea în păcatul ţinerii unor
datini şi porunci omeneşti, păcat înfierat de către Mântuitorul la cartea
Marcu 7:7‑9. Este adevărat, Mântuitorul explică aici că degeaba este
cinstit numai cu buzele în timp ce inima noastră este departe de El (Matei
15:8), dar asta este treaba strict personală a fiecărui creştin în parte.
Dacă Dumnezeu ne lasă libertate deplină să facem alegerea între a urma
poruncile Lui sau a urma poruncile oamenilor, cine aş fi eu să atentez la
libertatea celor care ar alege urmarea poruncilor omeneşti?!
‚ Ce spune Sfânta Scriptură despre cultul morţilor, şi despre
moaşte
Ne vom apropia acum de Sfânta Scriptură ‑ dreptarul credinţei
noastre ortodoxe, în care găsim descoperirea lui Hristos vestită de
dumnezeieştii şi sfinţii Lui Apostoli ‑ ca să aflăm de acolo adevărata
învăţătură despre cultul morţilor şi despre moaşte. După aceea, potrivit
schemei după care este alcătuită cartea de faţă, vom lua aminte la
opiniile Părinţilor Bisericii şi ale altor scriitori bisericeşti. Dacă aducem
şi mărturiile scriitorilor bisericeşti alături de cele ale Scripturii, nu facem
asta ca şi cum am avea nevoie de aprobările oamenilor cu privire la
lucrurile lui Dumnezeu. Noi procedăm astfel pentru a arăta cât de
dreaptă este credinţa noastră ortodoxă cea adevărată, primind cu toată
inima şi cu tot sufletul învăţăturile nealterate ale lui Dumnezeu. Şi chiar
dacă, să presupunem, aş încerca să vorbesc despre Părinţii Bisericii ca
174 Ernest W.E. Herman
fiind o autoritate alături de cea a lui Dumnezeu, ei ar fi primii care m‑ar
corija. Sfinţii Părinţi ar fi primii oameni care m‑ar anatemiza pe toţi vecii
dacă aş îndrăzni să‑i pun pe ei, oameni muritori, alături de autoritatea
lui Dumnezeu. Singurul om recunoscut de Sfinţii Părinţi ai Bisericii ca
fiind demn de încredere, de supunere, de închinare şi de adorare este
Omul Iisus Hristos, Dumnezeu din Dumnezeu adevărat, Care Şi‑a luat
trup omenesc dar fără păcat din Prea Curata Fecioară Maria. Aşa cum
i‑am citat deja în titlu, Sfinţii Părinţi ai Bisericii nu recunosc nici un alt
fel de temei al credinţei ortodoxe decât descoperirea lui Hristos, Sfânta
Scriptură întărită de Sfintele Sinoade (vezi nota 1).
Pornind chiar de la începutul Scripturii, am să amintesc că Legea
lui Moise n‑a instituit nici un cult al morţilor pentru că un om mort, un
cadavru, era pentru evrei o sursă de necurăţie. Şi deoarece lucrurile stau
astfel, pentru că Scriptura nu ne dă nici un fel de învăţături privind cultul
morţilor sau al moaştelor, o să arătăm mai degrabă ce nu zice Scriptura în
legătură cu cultul morţilor. Căci, aşa cum am spus, nu se găsesc nicăieri
pe paginile întregii Scripturi nici un fel de porunci privind cultul morţilor.
Mai mult, pentru că la evrei cadavrul era o sursă de necurăţie, atingerea
de un mort, fie om sau animal, atrăgea necurăţia asupra celui ce s‑a
atins de cadavru, după care trebuiau îndeplinite nişte ritualuri de curăţire
impuse de Dumnezeu (care erau simbolul unor adevăruri duhovniceşti
de mai târziu, când urma să vină Hristos). Preoţii sau nazireii nu aveau
voie să se întineze venind în contact cu un mort, nici chiar dacă ar fi fost
părinţii sau fraţii şi surorile lor (Numeri 6:6‑8).
Tot Vechiul Testament, constatăm că umplerea unei cetăţi cu morţi
era un mijloc de a atrage necurăţia asupra acelei cetăţi – Ezechiel 9:7:
„Apoi le‑a zis: ‘Întinaţi templul, umpleţi curţile cu ucişi şi ieşiţi!” Din acest
text tragem concluzia că un cadavru adus într‑o biserică, cu scopul de a
ocroti un oraş sau o regiune, este o urâciune şi o spurcăciune înaintea
lui Dumnezeu. Aşa arată aici porunca care vine chiar de la Dumnezeu,
cu privire la spurcarea templului. Dacă cineva vrea să rămână lângă un
mort nu face decât să se spurce, oricine ar fi mortul. O altă dovadă în
sprijinul acestei învăţături este oraşul Tiberiada. Împăratul Tiberiu, cel
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 175
care a fondat acest oraş, necunoscând obiceiurile evreieşti a încorporat
în el şi cimitire, ceea ce a făcut ca oraşul să fie cu greu populat, pentru că
evreii nu voiau să locuiască în apropierea cimitirelor.
Legea lui Moise mai cerea ca cei ce se întorceau de la război,
înainte de a intra în tabără, să se curăţească timp de şapte zile, fiindcă
pe câmpul de luptă s‑au atins de cadavre – Isaia 9:5: „Încălţămintea
cea zgomotoasă de om războinic şi haina cea stropită de sânge vor fi
aruncate în foc şi mistuite de flăcări.” În toate împrejurările şi în toate
circumstanţele, mortul era un cadavru pe care evreii căutau să‑l îngroape
cât mai repede posibil. Chiar şi în vremurile noastre, evreii îşi îngroapă
morţii în ziua când au murit.
Ortodoxia a copiat rânduieli şi obiceiuri care‑şi au rădăcina în religia
poporului evreu, luate din Vechiul Testament. Iată ce ne spune în privinţa
aceasta teologul ortodox Nicolae Neaga: „Datina aducerii pruncului
la patruzeci de zile de către mama la biserică, se bazează pe Levitic
12:2‑8... Tămâia, simbolul rugăciunii, se bazează pe orânduirea veche...
Slujba înmormântării e împletită aproape exclusiv cu floricele din câmpul
biblic al Vechiul Testament. Ierarhia o aflăm în Vechiul Testament gata
organizată. Cea creştină e după tipul sacerdoţiului vechi. Multe părţi ale
veşmintelor au aceeaşi semnificaţie. Mitra arhierească e după formă şi
simbol înrudită cu mitra arhiereilor biblici... Liturghia, vecernia, utrenia,
toate îşi au rădăcina în Vechiul Testament. Părţile principale ale bisericii
sunt întocmite pe baza veche... Vechiul Testament nu‑şi dezminte rolul
său creator... totdeauna este prezent.”193
Aşadar, dacă e vorba că recunoaştem meritele poporului evreu ca
fiind poporul lui Dumnezeu până la punctul de a ne conforma lor prin
obiceiurile împrumutate de la ei, de ce nu rămânem şi la ritualurile
practicate de ei în ceea ce priveşte cultul morţilor? Dacă Vechiul
Testament este TOTDEAUNA prezent în viaţa şi practicile ortodoxe, de
ce nu se vede prezent şi în ce priveşte cultul morţilor şi al moaştelor?
Dacă este aşa cum spune preotul profesor Nicolae Neaga şi Slujba
înmormântării e împletită aproape exclusiv cu floricele din câmpul biblic
al Vechiul Testament, întrebăm: în care parte din câmpul biblic al Vechiul
176 Ernest W.E. Herman
Testament se întâlnesc obiceiurile practicate de ortodoxia de azi la
slujbele de înmormântare?
Prima înmormântare notată în Noul Testament este aceea a
martirului Ştefan. Tot ceea ce ni se arată aici este că „nişte bărbaţi
cucernici au îngropat pe Ştefan şi au făcut mare plângere pentru el”
(Faptele Apostolilor 8:2). Cuvântul Domnului nu spune nimic despre
câte vămi au fost făcute pentru odihna sufletului lui Ştefan, câte pomeni,
câte prosoape ş.a.m.d. Ştefan era unul dintre cei mai de seamă sfinţi
ai timpului şi, cu toate acestea, a fost înmormântat fără nici un fel de
ceremonial pompos. La evrei, poporul ales al lui Dumnezeu de la
care ne vine mântuirea (Ioan 4:22), înmormântarea este simplă, aşa
cum s‑a arătat mai sus, vorbind despre Vechiul Testament. La fel se
spune şi despre Anania (Faptele Apostolilor 5:6) şi despre nevasta lui
(versetul 10): „Şi sculându‑se cei mai tineri, l‑au înfăşurat şi, scoţându‑l
afară, l‑au îngropat.” Nu se vorbeşte despre nici o pomană şi despre
nici un parastas. Pentru că mântuirea neamurilor vine de la evrei Noul
Testament, în care se vorbeşte despre mântuirea noastră, a continuat
exact aceleaşi obiceiuri ale evreilor din vremea Vechiului Testament. Asta
ar fi trebuit să nu uităm noi, ortodocşii. Pentru că la iudei înmormântarea
era simplă, aşa au continuat‑o şi creştinii Noului Testament din Biserica
primară. Oare noi să avem alte obiceiuri? Da, pot fi, dar nu la noi, creştinii
ortodocşi!
Mai presus de toate acestea, trebuie să ţinem cont de faptul că Noul
Testament al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu ne lasă nici
un fel de învăţături scrise privind cultul morţilor. Cum ar fi putut să ne lase
astfel de învăţături în timp ce, pe de altă parte, ne învaţă la Evrei 9:27 că
după moarte vine judecata? Mântuitorul i‑a spus tâlharului de pe cruce:
„Adevărat grăiesc ţie: Azi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23:43). Bogatului care
a ajuns în locuinţa morţilor nu i s‑a mai acordat nici un fel de şansă de a
avea parte la un loc cu Avraam, ca rezultat al rugăciunilor celor rămaşi
pe pământ. Avraam i‑a spus că „între noi şi voi s‑a întărit prăpastie mare,
ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo
să treacă la noi” (Luca 16:26). Nu i‑a mai rămas bogatului nici o şansă,
pentru toată eternitatea. Puteau să se tot roage cei de pe Pământ pentru
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 177
el, cine i‑ar fi ascultat? Cu ce l‑ar fi putut ajuta pe bogat rugăciunile celor
de pe Pământ, dacă prăpastia aceea fusese făcută de Dumnezeu atât de
mare încât nimeni să nu o poată trece? Şi, atenţie!, bogatul ne este arătat
în locuinţa morţilor imediat după moartea lui.
Am făcut acest comentariu pentru a se înţelege că este o singură
moarte şi o singură judecată, care este decisivă pentru toată eternitatea,
aşa cum arată Sfânta Scriptura la Evrei 9:27.
Mergând înapoi la obiceiurile practicate în Scriptura Vechiului
Testament, am să amintesc că dacă la păgâni era instituită o tehnică a
pomenirii celor decedaţi şi aducerea de ofrande la mormintele lor, Legea
lui Moise e clară în acest domeniu. Atunci când se aducea zeciuiala în
templu, cel ce o aducea trebuia să declare (sublinierile îmi aparţin): „Din
ele în întristare n‑am mâncat, din ele întru necurăţie n‑am cheltuit, din
ele celui mort eu nu i‑am dat; de glasul Domnului, Dumnezeului meu,
am ascultat, după cum Tu mi‑ai poruncit am făcut” (Deuteronom 26:14
Anania).
Aici se arată care este porunca lui Dumnezeu cu privire la cultul
morţilor prin cuvintele: „celui mort eu nu i‑am dat, după cum Tu, Doamne,
mi‑ai poruncit”. Aşadar, o mâncare dată ca pomană pentru un mort e un
lucru necurat înaintea lui Dumnezeu, este făcut împotriva poruncii Lui şi,
prin urmare, nu e nici primit înaintea Domnului, aşa cum arată versetul
mai sus citat. Iar mortul nici atât n‑o mănâncă. Înţelegem că dacă
Dumnezeu priveşte ca o scârbă pomenile făcute la morţi, iar morţii nici
atât nu mai mănâncă pentru că sunt ei mâncaţi de viermi, pomenile sunt
de provenienţă păgână. Ele sunt importate în creştinism de la zeii păgâni,
urâte de Dumnezeu şi pedepsite cu asprime la vremea cuvenită.
Cultul zeului Baal era interzis pentru Israel şi interdicţia era motivată
prin intolerabila sacrificare a copiilor. Corespondentul acestui zeu era
Hadad, un alt zeu al vremii adorat în Babilon. În Noul Testament zeul
acesta apare sub numele de Belzebut, ceea ce înseamnă diavol, satan.
De aceea Dumnezeu i‑a şi pedepsit pe evrei atunci când au mâncat vite
jertfite pentru cei morţi (Psalmul 106:28). Tot în versetul acesta se arată
şi că Dumnezeu S‑a mâniat pe aceia care au mâncat jertfele morţilor şi
chiar a omorât pe mulţi dintre ei din cauza aceasta.
178 Ernest W.E. Herman
Este necesar să înţelegem cât mai corect cum priveşte Dumnezeu
pomenile făcute în numele morţilor. Şi să nu uităm, evreilor „li s‑au
încredinţat cuvintele lui Dumnezeu” (Romani 3:2), Iisus a fost evreu,
primii creştini au fost evrei şi nu le putem atribui practici de care ei se
îngrozeau.
Odată cu trecerea din viaţa aceasta, soarta ne este pecetluită pentru
toţi vecii, fără putinţă de schimbare. Potrivit învăţăturii pe care o avem în
descoperirea lui Hristos, un om care a plecat din lumea aceasta ia cu
sine tot bagajul de fapte bune sau rele pe care le‑a făcut în timpul vieţii
când trăia pe Pământ. Tocmai adevărul acesta ni‑l comunică textul de la
Apocalipsa 14:13 (Anania): „Fericiţi sunt morţii care de‑acum înainte mor
întru Domnul! Da, grăieşte Duhul, odihnească‑se de ostenelile lor, căci
faptele lor îi însoţesc.“ Mai avem, tot în Noul Testament, o altă dovadă
care ne lămureşte fără nici un pic de confuzie că, după ce ai trecut din
viaţa aceasta, soarta îţi este pecetluită pentru toată veşnicia: pilda lui
Lazăr şi a bogatului (Luca 16), amintită deja mai sus. Acolo ni se arată
că bogatul a trecut în veşnicie fără ca în timpul vieţii sale pe Pământ să
se îngrijească de legătura lui cu Dumnezeu. A mai putut face el ceva
pentru a‑şi schimba soarta veşnică? Ne spune Mântuitorul că i‑ar mai fi
fost oferită bogatului vreo şansă de a fi izbăvit din văpaia în care groaznic
se chinuia? Nu. Şi nici cu privire la fraţii lui care au rămas pe Pământ n‑a
mai putut fi ajutat. Atunci când l‑a rugat pe Avraam să trimită pe cineva
din morţi la fraţii lui de pe Pământ, i s‑a spus că nu se poate. Avraam i‑a
făcut cunoscut bogatului că celor vii, rămaşi pe Pământ, Dumnezeu le‑a
pus la dispoziţie Legea lui Moise. Dacă ei nu vor asculta de Legea lui
Moise, nu vor asculta nici chiar dacă cineva ar învia din morţi şi le‑ar vesti
lucrurile acestea. Astfel, Mântuitorul ne arată că numai aici, pe Pământ,
se poate alege soarta de dincolo de mormânt. Dacă cineva vrea să aibă
parte de locul în care a ajuns Lazăr trebuie să ia aminte la Cuvântul lui
Dumnezeu acum, cât se află încă în viaţă.
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 179
• Judecata, sau judecăţile?
Urmează să analizăm o altă învăţătură a Scripturii lui Dumnezeu,
greşit interpretată de învăţăturile oamenilor de pe Pământ. Doctrina
aceasta a oamenilor ne învaţă că poţi să trăieşti aici, pe Pământ, fără
grija veşniciei, pentru că după ce mori se vor ruga pentru tine cei rămaşi
în urma ta şi vei ajunge, totuşi, în rai, ca urmare a mijlocirii lor. Urmează
să aflăm acum învăţăturile Scripturii cu privire la acest subiect. Vom
căuta să aflăm direct din poruncile lui Dumnezeu, adică Sfânta Scriptură,
dacă El a rânduit ca cei de pe Pământ să cumpere un loc în rai cu bani,
prin rugăciunile preoţilor sau ale altor sfinţi, prin pomeni sau alte lucruri
de felul acesta, fie pentru sine, fie pentru un alt om care a murit şi se află
în locul de chin. Vom afla, de asemenea, şi dacă după moarte se va mai
putea face vreodată schimbarea din iad în rai.
Câte judecăţi sunt? Sunt mai multe judecăţi sau numai una singură?
Pentru aceasta vom deschide Biblia la Evrei 9:27‑28 şi vom citi aceste
versete în câteva traduceri, după cum urmează:
Biblia de la 1688: „Şi după cum iaste rînduit oamenilor o
dată a muri, iară după aceasta judecata e, Aşa şi Hristos, odată
aducându‑Se ca a multora păcate a rădica...”
Biblia de la 1988: „Şi precum este rânduit o dată
oamenilor să moară, iar după aceea să fie judecata, Tot aşa şi
Hristos, după ce a fost adus odată jertfă, ca să ridice păcatele
multora...”
Biblia Anania: „Şi aşa cum oamenilor le este rânduit ca
o singură dată să moară – după care e judecata, tot astfel şi
Hristos, după ce o singură dată a fost adus jertfă ca să ridice
păcatele multora, …”
Biblia King James: „And as it is appointed unto men
once to die, but after this the judgment, So Christ was, once
offered to bear the sins of many...”
180 Ernest W.E. Herman
Trei observaţii demne de toată luarea aminte se cer semnalate cu
privire la similitudinea textelor mai sus citate din cele cinci traduceri ale
Bibliei. Prima observaţie se referă la menţiunea unei singure judecăţi, a
doua la o singură jertfă lui Hristos, a treia la faptul că a fost adusă o
singură dată. Se poate observa aici o relaţie între aceste expresii prin
cuvintele de legătură „tot aşa”. Cuvintele de legătură tot aşa întăresc
valoarea menţiunii unei singure judecăţi, prin temeinicia celorlalte două
locuri unde se vorbeşte despre o singură jertfă a lui Hristos şi a faptului
că a fost adusă o singură dată. Omul moare o singură dată şi este judecat
o singură dată, tot aşa după cum Hristos a murit o singură dată şi a făcut
ispăşirea o singură dată. Nu este în toată Scriptura nici un fel de aluzie
prin care să se înţeleagă că sunt două judecăţi. Toate textele de mai sus
vorbesc despre judecata, una singură, nu judecăţi, adică două, nici atât
mai multe. Mai mult, Biblia lui Cantacuzino face specificaţia că judecata
e, deci la singular. La fel şi versiunea Anania.
Şi pentru că ne aflăm acum la capitolul în care vorbim despre cultul
morţilor, trebuie să acordăm un loc deosebit şi învăţăturii potrivit căreia
un mort care nu s‑a pocăit în viaţa aceasta poate să ajungă totuşi în rai
după ce a murit, graţie rugăciunilor de mijlocire a celor care au rămas în
viaţă pe Pământ.
Vom începe prin a aminti din nou învăţătura Mântuitorului dată cu
prilejul pildei lui Lazăr şi a bogatului nemilostiv din Luca 16:26. Îl întâlnim
acolo pe Avraam din rai, părinte al tuturor celor ce cred (Romani 4:11),
explicându‑i bogatului care se afla în locul de chin că “între noi şi voi s‑a
întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu
poată, nici cei de acolo să treacă la noi.” Mărturia aceasta a părintelui
tuturor celor ce cred, care ne vorbeşte de dincolo de mormânt şi pe care
ne‑o relatează Fiul lui Dumnezeu, ne demonstrează adevărul că după
moarte omul ajunge în locul pe care şi l‑a pregătit când era încă pe
Pământ şi că, odată ajuns în unul din cele două locuri, în rai sau în iad,
nu‑şi va mai putea schimba locul acesta niciodată, în veci de veci. Între
cele două locuri, locul de fericire al raiului şi locul de chin al iadului, este
o prăpastie mare, aşa încât nimeni să nu poată trece de la un loc la altul
– nici măcar Avraam nu mai poate trece această prăpastie, chiar dacă
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 181
ar vrea. Mărturia lui Avraam, de dincolo de mormânt, nu ne lasă nici un
fel de speranţă că această prăpastie s‑ar putea face vreodată mai mică.
De‑aici trebuie să înţelegem că, şi dacă ar mai fi fost mai multe judecăţi
aşa cum pretind învăţăturile omeneşti, prăpastia aceasta rămâne mai
departe de netrecut. Bogatul care a ajuns în locul de chin nu se va mai
putea muta niciodată în rai!
• Slujba de Mijlocitor şi de mijlocitori
Al doilea element care se cere limpezit se referă la practicarea
rugăciunii de mijlocire pentru cei morţi – subiect pe care‑l vom trata
într‑un cadru mai elaborat. Mai întâi trebuie să vorbim despre rugăciunea
de mijlocire a credincioşilor pentru păcătoşi şi necredincioşi prin aducerea
lor în faţa lui Iisus. După aceea vom vorbi despre rugăciunea Mijlocitorului
Hristos pentru întreg neamul omenesc făcută înaintea lui Dumnezeu pe
temeiul jertfei Lui răscumpărătoare. Dacă ar trebui să definim aceste
două tipuri de mijlocire în numai câteva cuvinte, am putea spune astfel:
mijlocirea credincioşilor pentru oameni se mărgineşte la a aduce aminte
lui Dumnezeu de nevoile lor (fie ale păcătoşilor, fie ale credincioşilor);
mijlocirea lui Hristos înaintea lui Dumnezeu priveşte răscumpărarea
păcătoşilor din pierzare şi păcat, în temeiul preţului plătit de El la Golgota
şi, după caz, reabilitarea credincioşilor căzuţi în vreun păcat oarecare.
Despre aceste două tipuri de mijlocire vom vorbi în continuare.
Lăsând la o parte imposibilitatea trecerii din locul de chin la locul
de fericire, despre care am vorbit deja până aici, să vedem acum ce
spune Scriptura despre slujba de mijlocitor între Dumnezeu şi oameni.
Căci dacă se poate susţine cu argumente că Dumnezeu mută pe cei
din iad în rai ca urmare a mijlocirii oamenilor vii de pe Pământ, atunci
ni se cere să înţelegem cât de adevărată este învăţătura cu privire la
slujirea omului ca mijlocitor între oameni şi Dumnezeu. Mijlocitorul
Hristos a plătit plata păcatului nostru prin moartea Sa şi ne‑a făcut copii
ai lui Dumnezeu ispăşindu‑ne păcatele prin sângele Său sfânt. Astfel
face Hristos mijlocirea pentru noi, plătind preţul cerut de Dreptatea şi
Sfinţenia lui Dumnezeu. Dar ce au de oferit lui Dumnezeu oamenii care
182 Ernest W.E. Herman
se pogoară din Adam cel păcătos, ce preţ oferă ei lui Dumnezeu atunci
când mijlocesc pentru răscumpărarea unui păcătos? Este adevărat că,
odată ce am învăţat din pilda lui Lazăr şi a bogatului că, după ce a murit,
omul nu‑şi mai poate schimba locul în care‑şi va petrece veşnicia, nici
n‑ar mai fi nevoie să vorbim despre mijlocirea celor vii de pe Pământ
pentru morţii care s‑au săvârşit din viaţă.
Iată ce spune Scriptura despre mijlocire:
Faptele Apostolilor 4:10‑12 (Anania): „Iisus Hristos
Nazarineanul… întru nimeni altul nu este mântuirea, căci sub
cer nu este dat între oameni nici un alt nume întru care noi
trebuie să ne mântuim.”
1 Timotei 2:5‑6 (Anania): „Căci unul este Dumnezeu,
unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: Omul
Hristos Iisus, Cel ce S‑a dat pe Sine preţ de răscumpărare
pentru toţi…”
Este imperativ să se facă distincţia între cele două categorii de
mijlocire. Credincioşii mijlocesc prin rugăciuni, aducând pe oameni la
picioarele Mijlocitorului în vederea mântuirii lor, dar aceasta numai în
timpul vieţii. Odată aduşi prin rugăciuni înaintea Lui, numai El, Mijlocitorul
Iisus Hristos, este Acela care face lucrarea de mijlocire înaintea lui
Dumnezeu, pentru că numai El, fiind şi om şi Dumnezeu, a putut plăti
plata păcatului şi ne‑a putut îndumnezei. Scriptura vorbeşte insistent
despre nevoia de a ne ruga unii pentru alţii. Dar, atenţie!, aici nu este
vorba despre lucrarea de mântuire a păcătoşilor, deoarece expresia unul
pentru altul (Iacov 5:16) se referă la noi, credincioşii, care suntem deja
primiţi înaintea Lui ca urmare a mijlocirii Fiului Său. Biblia arată foarte
desluşit că Dumnezeu nu‑i ascultă pe păcătoşi (Ioan 9:31). Deci aici
nu se tratează rugăciunea în vederea mântuirii, ci se vorbeşte despre
lucrarea de a ne sprijini unul pe altul în nevoile noastre spirituale.
Este adevărat că vindecarea paraliticului din Marcu 2, purtat de
cei patru prieteni ai săi pe un pat şi aşezat înaintea Mântuitorului, ne
încurajează foarte mult la a purta în rugăciune înaintea Domnului pe
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 183
cei nemântuiţi din jurul nostru, cu scopul de a fi mântuiţi şi ei. Lucrul
acesta este necesar şi este bine primit înaintea Domnului.194 Dar
trebuie să dăm toată luarea aminte la deosebirea fundamentală dintre
slujba de (1) Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni prin sângele Sfânt
vărsat ca satisfacere a Dreptăţii dumnezeieşti împotriva păcatului, şi (2)
slujba de purtare pe „braţe” de rugăciune a oamenilor, cum a fost cazul
slăbănogului purtat de braţele prietenilor săi . Aceste două slujbe sunt
tot atât de departe una de alta pe cât este Cerul departe de Pământ.
Cum zice şi Isaia 55:9: „Cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa
de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele
voastre.”
În continuare vom trata mai pe larg fiecare dintre cele două feluri de
mijlocire:
1) Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni face o lucrare de împăcare
între cele două părţi: Dumnezeul Cel Sfânt şi omul păcătos. Într‑o parte
este Dumnezeul Cel Sfânt, a cărui dreptate cere răzbunarea ofensei
aduse prin păcatul omului, iar în cealaltă parte este omul vinovat,
condamnat la pieire veşnică de la faţa lui Dumnezeu. Dreptatea lui
Dumnezeu este crudă, neîmpăcată, necruţătoare. Nimeni şi nimic n‑o
poate răzbuna în afară de sânge, dar sânge sfânt. Şi de ce sânge sfânt?
Pentru că păcatul atentase la sfinţenia lui Dumnezeu, iar sfinţenia lui
Dumnezeu nu putea fi împăcată decât tot cu sfinţenie dumnezeiască.
Omul şi‑a primit plata păcatului săvârşit prin moarte – alungarea lui
pe veci de la faţa lui Dumnezeu – dar slava lui Dumnezeu nu putea fi
împăcată prin aceasta. De aceea a trebuit să fie vărsat sângele Fiului
Omului.
Se vorbeşte des despre posibilitatea de a „cumpăra” un loc în raiul
lui Dumnezeu. Pentru cei interesaţi în cunoaşterea preţului pe care‑l cere
Dumnezeu, amintim textul de la 1 Timotei 2:5‑6 (Anania): „Cel ce S‑a
dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi…” Numai cu acest preţ se
poate „cumpăra” un loc în raiul lui Dumnezeu pregătit nouă, oamenilor.
Pot oamenii păcătoşi de pe Pământ să ofere ei lui Dumnezeu acest preţ
de răscumpărare în vederea morţilor pentru care se roagă?
184 Ernest W.E. Herman
Vorbind mai departe despre slujba de mijlocire a Mântuitorului,
vom face observaţia că Mijlocitorul aduce sângele Său sfânt (acesta
fiind preţul cerut de Dumnezeu), vărsat pentru păcătosul care vrea să‑l
accepte şi, în felul acesta, poate avea loc reconcilierea între Dumnezeul
Cel Sfânt şi omul cel păcătos. Dumnezeul Cel Sfânt poate primi acum
pe păcătosul vinovat care acceptă spălarea păcatelor sale cu sângele
sfânt al lui Iisus, căci NUMAI SÂNGELE SFÂNT AL LUI IISUS are trecere
înaintea Dumnezeului Cel Sfânt. Acesta este preţul pe care‑l cere El ‑ şi
nu se va târgui cu nimeni asupra acestui preţ.
Aceasta este slujba exclusivă a Mântuitorului Hristos. Numai El,
Dumnezeu din Dumnezeu adevărat întrupat în umanitate, a putut oferi
preţul sângelui Său sfânt Dumnezeului Celui Sfânt şi Drept; numai El,
om din om adevărat (dar fără păcat), a putut să ne îndumnezeiască pe
noi, oamenii, făcându‑ne astfel copii ai lui Dumnezeu – desigur, numai pe
aceia care primesc adăpostul sângelui lui Iisus.
Să mai luăm aminte la un alt adevăr. În cartea Ieşirea 32:33,
Dumnezeu îi vorbeşte lui Moise: „Pe acela care a greşit înaintea mea
îl voi şterge din cartea Mea.” Ce am putea zice despre o persoană care
nu s‑a pocăit cât era pe Pământ şi moare, iar Dumnezeu a hotărât ca
acea persoană să fie ştearsă din cartea Lui pentru că a refuzat harul
pocăinţei?! Îşi va putea schimba Dumnezeu hotărârea numai ca urmare a
slujbei ce i se face acelei persoane coborâte în mormânt? Cine i‑ar putea
porunci lui Dumnezeu să‑Şi schimbe hotărârea?
Înţelegem, astfel, de ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu că
Iisus Hristos este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. El este
singurul Mijlocitor, deoarece numai sângele Lui sfânt poate plăti pătarea
sfinţeniei lui Dumnezeu comisă prin păcat. Aşa cum spune şi o carte195,
„raiul se dobândeşte prin Iisus Hristos, Domnul nostru.” Dar să nu
uităm că dobândirea raiului prin Iisus este posibilă numai pentru aceia
care Îl acceptă pe Iisus ca Răscumpărător, ca Mijlocitor al lor între ei şi
Dumnezeu, în vremea cât sunt încă în viaţă. Îi vom auzi pe Sfinţii Părinţi
spunând acelaşi lucru.
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 185
2) Când însă trebuie ca noi, credincioşii, să ne rugăm pentru
mântuirea celor păcătoşi şi să‑i aducem înaintea Mijlocitorului între
Dumnezeu şi oameni, aceasta este slujba noastră, a acelora care am fost
spălaţi prin baia naşterii celei de a doua (Tit 3:5), prin pocăinţă urmată
de credinţa în Evanghelie (Marcu 1:15) şi botez (Marcu 16:16). Ca unii
care am fost deja acoperiţi de sângele sfânt al Mijlocitorului atunci când
ne‑am pocăit, ne‑am botezat şi am crezut în Evanghelie, putem acum
să ne rugăm pentru cei din jurul nostru. Putem să cerem lui Dumnezeu
să‑i călăuzească şi pe ei pe drumul pocăinţei dar, aşa cum s‑a spus în
nenumărate rânduri, aceasta se poate numai atâta vreme cât cei pentru
care ne rugăm sunt încă în viaţă şi pot accepta liberi şi conştienţi jertfa
Singurului Mijlocitor între Dumnezeu şi ei.
Încă o observaţie demnă de toată luarea aminte în cadrul acestui
subiect se referă la faptul că rugăciunea este o trăsătură caracteristică
fiecărui credincios în mod egal, fără nici un fel de deosebire. Fiecare
credincios care a trecut prin pocăinţă, botez şi credinţă în Evanghelie
are dreptul înaintea lui Dumnezeu să se roage pentru cei din jurul lui ca
să capete şi ei mântuirea. Un credincios are dreptul şi obligaţia de preot
să se roage lui Dumnezeu. Potrivit învăţăturii noastre ortodoxe, fiecare
credincios are preoţia lui Dumnezeu pe care o primeşte atunci când se
întoarce la Dumnezeu, aşa cum ne este arătat la 1 Petru 2:9. Pentru că
fiecare credincios are această preoţie, aşa cum se arată în învăţătura
ortodoxă, fiecare credincios are dreptul şi obligaţia la slujba de preot,
respectiv la rugăciunea pentru cei din jur.
Deosebirea dintre slujba marelui preot, care, în zilele noastre, este
Hristos (Evrei 4:14) şi a preoţilor care suntem noi, credincioşii Lui, se
vede în slujbele Vechiului Testament. La cartea Ieşirea 30:10 ni se arată
că Aaron, care era mare preot (întruchipând pe Marele Preot Iisus Hristos
din perioada nou testamentară), făcea ispăşire pe coarnele altarului şi
ispăşirea aceasta o făcea o dată pe an cu sângele dobitocului adus ca
jertfă. El intra singur în Sfânta Sfintelor, în faţa lui Dumnezeu, şi făcea
ispăşirea. Ceilalţi, fiii lui, erau preoţii de rând (aceştia suntem noi!) care
aduceau jertfele şi toate celelalte dar, atenţie!, numai el, Aaron, intra
odată pe an înaintea lui Dumnezeu şi făcea ispăşire. Slujba aceasta a
186 Ernest W.E. Herman
Singurului Mijlocitor dintre Dumnezeu şi oameni este arătată în Evrei
9:11‑14: „Dar Hristos, Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare, venind prin
cortul cel mai mare şi mai desăvârşit – nu făcut de mână, adică nu din
zidirea aceasta – a intrat o dată pentru totdeauna în sfânta‑sfintelor, nu
cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, aflându‑ne nouă
răscumpărare veşnică. Fiindcă dacă sângele de ţapi şi de tauri şi cenuşa
de junică, stropindu‑i pe cei întinaţi, îi sfinţeşte prin curăţirea trupului,
atunci sângele lui Hristos, cel ce fără prihană prin veşnic Duh I s‑a adus
lui Dumnezeu, cu cât mai mult va curăţi conştiinţa voastră de faptele cele
moarte, ca să‑I slujiţi Dumnezeului‑Celui‑Viu!”
Iată, deci, felul în care aici ni se arată că Hristos, ca Marele Arhiereu
al bunătăţilor celor viitoare, venind prin cortul cel mai mare şi mai
desăvârşit – nu făcut de mână, adică nu din zidirea aceasta – a intrat o
dată pentru totdeauna în sfânta‑sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei,
ci cu însuşi sângele Său, aflându‑ne nouă răscumpărare veşnică. Iar noi,
ceilalţi, care suntem răscumpăraţii Lui, facem slujba de preoţi, aşa cum
este descrisă în cartea Leviticului din Vechiul Testament, rugându‑ne
pentru cei din jurul nostru. Iar ceea ce facem noi este exact slujba celor
patru prieteni ai slăbănogului din Marcu 2. Cei patru au purtat pe prietenul
lor slăbănog pe un pat şi l‑au adus în faţa Domnului Iisus. Ei însă nu
l‑au putut vindeca. Dacă ar fi putut face ei slujba vindecării nu s‑ar mai
fi chinuit să‑l poarte o cale, poate, destul de lungă şi apoi să‑l pogoare
prin acoperiş în casa omului unde se afla Iisus. Ei nu l‑au putut vindeca
şi, tocmai de aceea, l‑au adus în faţa Aceluia care avea puterea de
vindecare. Slujba lor a fost, în modul cel mai simplu, purtarea prietenului
pe braţe înaintea Vindecătorului.
De asemenea, se vede aici că slăbănogul a primit în mod cu totul
conştient slujba de vindecare a Mântuitorului prin aceea că, la porunca
Mântuitorului, s‑a sculat, şi‑a ridicat patul şi a plecat acasă. Prietenii doar
l‑au adus înaintea Vindecătorului. Când s‑a pus însă problema acceptării
lucrării făcute de Vindecător, aici a intrat în scenă aportul slăbănogului.
Mântuitorul a dat porunca iar slăbănogul a fost acela care a ascultat
porunca Mântuitorului şi apoi a împlinit‑o – nu prietenii care‑l aduseseră!
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 187
În acelaşi fel îi purtăm şi noi pe cei nemântuiţi pe braţele rugăciunilor
noastre şi‑i aducem înaintea lui Iisus ca El să‑i vindece, pentru că doar
el poate să Se prezinte înaintea lui Dumnezeu în locul acelor păcătoşi şi
să‑i mântuiască. Iar după ce i‑am adus în rugăciune înaintea Lui, îi lăsăm
acolo ca ei să primească sau să respingă mântuirea Vindecătorului.
Totul rămâne pe mai departe între cel prezentat lui Iisus prin rugăciune şi
Mântuitorul înaintea căruia e adus.
Aceasta este rugăciunea care ni se cere nouă să o facem pentru cei
pierduţi. Necredincioşii nu pot face această slujbă, la fel după cum nişte
slăbănogi lungiţi pe paturile lor de boală n‑ar fi putut purta pe slăbănogul
acela înaintea lui Iisus. Numai noi putem face slujba aceasta, noi cei
care am fost ridicaţi de Mântuitorul din patul stării noastre de păcat şi
pierzare! Noi putem şi noi îi vom aduce înaintea lui Iisus! Apoi El va
face restul, pentru că numai El poate plăti înaintea lui Dumnezeu preţul
sângelui sfânt, vărsat pentru spălarea păcatelor. Noi suntem chemaţi să
ne rugăm în Numele Lui iar El va lucra, aşa cum El Însuşi ne învaţă la
Ioan 14:13‑14: „Şi ori ce veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca
Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face
Aceasta este deci deosebirea dintre slujba Mijlocitorului Hristos
între Dumnezeu şi oameni şi slujba noastră, a păcătoşilor mântuiţi, de a
purta pe „braţe” de rugăciune pe cei pierduţi la tronul de milă şi îndurare
al lui Dumnezeu.
Rugăciunea este nu numai privilegiul, ci şi obligaţia de onoare a
fiecărui credincios, pentru că fiecare credincios Îl are ca Mântuitor pe
Fiul lui Dumnezeu. Nu există nici un fel de ierarhie în domeniul rugăciunii,
după cum am arătat şi mai sus. Pavel, cel era “chemat să fie Apostol al
lui Isus Hristos” (1 Corinteni 1:1), apelează la rugăciunile acelora care
au venit la mântuire prin el, dovedind prin aceasta că, atunci când vine
vorba despre mijlocire înaintea Mântuitorului, aceasta este partea egală
a FIECĂRUI credincios. Scriptura ne învaţă că privilegiul rugăciunii
de mijlocire, este partea FIECĂRUIA în mod egal. De ce? Pentru că
rugăciunea este făcută în Numele Mijlocitorului Iisus. Vindecarea
slăbănogului a fost lucrarea lui Iisus, nu a acelora care l‑au purtat.
188 Ernest W.E. Herman
De aceea, numai Mântuitorul poate mijloci la Tatăl pentru neamul
păcătos ca să aducă iertarea acelora pe care noi îi aducem la El pe
„braţele” rugăciunii. Tocmai asta ne demonstrează şi marele Apostol al
neamurilor, Pavel, atunci când solicita rugăciunile copiilor lui (Efeseni
6:19) pe care el i‑a născut în Evanghelie (1 Cor. 4:15). Pavel înţelegea
foarte bine că nici chiar el nu are un drept mai mare la tronul milei lui
Dumnezeu decât cei aduşi la mântuire prin el. Prin aceasta înţelegem
că rugăciunile noastre nu‑şi trag puterea din meritele noastre înaintea lui
Dumnezeu, ci din meritele Mântuitorului în numele Căruia ne rugăm.
Aşadar, Pavel este singurul om din vremea harului care „a fost răpit
în rai, şi a auzit cuvinte, care nu se pot spune, şi pe care nu‑i este îngăduit
unui om să le rostească” (2 Corinteni 12:4). Tot Pavel este şi singurul
om pe urmele căruia Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu ne porunceşte în
Sfânta Scriptură de două ori să călcăm (1 Corinteni 4:16 şi 1 Corinteni
11:1). Cu toate aceste merite unice în rândul celor din vremea harului, nici
chiar el nu‑şi atribuie merite superioare faţă de ceilalţi credincioşi atunci
când este vorba despre mijlocirea înaintea lui Dumnezeu în Numele lui
Iisus.
Am arătat până aici că adevărata noastră credinţă ortodoxă, clădită
pe descoperirea lui Hristos, care a venit de la evrei şi a fost continuată
în Biserica Lui, nu are nici un fel de tangenţă cu cultul morţilor şi al
moaştelor. Există o bogată literatură care arată cu lux de amănunte
provenienţa păgână a fiecărui obicei din cultul morţilor, dar acest subiect
nu face parte din tema cărţii noastre. Tema centrală a cărţii de faţă este
să evidenţieze bazele adevăratei noastre credinţe ortodoxe de la originea
lor, atât potrivit Sfintei Scripturi, cât şi potrivit Sfintei noastre Tradiţii
Ortodoxe, al cărei început îl are în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.
ƒ Ce spun scriitorii bisericeşti de‑a lungul veacurilor despre
mântuirea de după moarte şi cultul morţilor
Pentru că urmează să ne îndeletnicim cu citatele Părinţilor şi
scriitorilor bisericeşti, vom face un scurt comentariu privitor la un alt
punct sensibil. Vom vedea în curând o listă a câtorva Părinţi ai Bisericii
şi scriitori bisericeşti care se aliniază adevărului Scripturii cu privire la o
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 189
singură judecată şi la un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. În
acelaşi timp, există scriitori care au luat, mai mult sau mai puţin, poziţia
ereticilor. Orice ortodox care acceptă temelia adevăratei noastre credinţe
ortodoxe va trece de partea acelor citate care se aliniază descoperirii lui
Hristos, adică Sfintei Scripturi. Noi avem datoria să semnalăm învăţăturile
abătute de la Cuvânt şi, aşa cum ni se porunceşte la 2 Ioan 1:10‑11,
să nu le primim şi nici să nu le zicem bun venit. Chiar şi atunci când
vom întâlni un scriitor care a oscilat în scrierile sale adoptând, câteodată,
ambele poziţii, noi vom lua ceea ce a scris potrivit cu dreptarul adevăratei
noastre credinţe ortodoxe. Toţi suntem oameni şi toţi greşim în multe
chipuri (Iacov 3:2). Nu ne‑au învăţat chiar ei, scriitorii bisericeşti, să nu
luăm nimic nici chiar de la ei dacă nu este întemeiat pe adevărul Sfintei
Scripturi?! Chiar ei ne‑au învăţat să fim selectivi la citirea scrierilor lor,
aşa după cum ne îndeamnă Sf. Chiril al Ierusalimului: „Nici chiar pe
mine, care‑ţi vorbesc acestea, să nu mă crezi dacă nu vei primi din
Dumnezeieştile Scripturi dovada celor ce‑ţi vorbesc. Mântuirea noastră
constă în dovezile Dumnezeieştilor Scripturi.”196 Căci aşa cum ne învaţă
şi Ioan Zăgrean, „toate învăţăturile greşite cu privire la o învăţătură de
credinţă sunt erezii”, iar „anumite credinţe şi practici religioase deşarte,
care sunt rămăşiţe ale vechilor religii păgâne şi care nu pot fi puse de
acord cu religia creştină, sunt superstiţii”197. De aceea ne îndeamnă Sf.
Chril al Ierusalimului să nu luăm vreo învăţătură, nici chiar dintre ale lui,
care n‑ar fi întemeiată pe Sfintele Scripturi. Iar prin aceasta el nu face
decât să se alinieze cu porunca lui Dumnezeu de a asculta mai mult
de Dumnezeu decât de oameni (Faptele Apostolilor 5:29). Cei care Îl
cinstesc pe Dumnezeu numai cu buzele, dar trăiesc după învăţături
şi porunci omeneşti sunt arătaţi de Mântuitorul ca urmându‑L în zadar
(Marcu 7:7).
În cadrul acestui capitol vom aduce, aşadar, mărturiile Sfinţilor Părinţi
ai Bisericii, cât şi a altor scriitori bisericeşti care demonstrează că, privind
înţelegerea cultului morţilor şi a moaştelor, Sfânta Tradiţie Ortodoxă cea
adevărată este aliniată în mod desăvârşit cu dreptarul credinţei noastre ‑
Sfânta Scriptură. Cum ar fi putut fi altfel? Oare nu sunt ei, Părinţii Bisericii
aceia care au anatemizat pe oricine aduce o micşorare, o adăugire sau
190 Ernest W.E. Herman
vreo schimbare oarecare Sfintei Scripturi socotind‑o ca fiind însufleţirea
diavolului, aşa cum am arătat chiar în titlul acestei cărţi?! Tocmai cu
aceste mărturii ale lor ne vom îndeletnici pe parcursul capitolului de faţă
punând la dispoziţia cititorilor un material bibliografic detailat:
Clement din Roma: „Să ne pocăim cât timp suntem pe
Pământ.... să ne pocăim cu toată inima noastră de orice am
făcut aici în trup, ca să putem fi mântuiţi de Domnul, câtă
vreme avem încă oportunitatea să ne pocăim. Căci după ce
am plecat din lumea aceasta nu vom mai fi în stare să ne
pocăim (vezi Luca 16:19‑31). Câtă vreme avem ocazia să fim
vindecaţi, să ne încredinţăm lui Dumnezeu, Medicul, şi să‑I
plătim taxa ce o cere. Ce taxă? Pocăinţa dintr‑o inimă sinceră,
căci El cunoaşte mai dinainte toate lucrurile şi ştie şi ce este
în inimile noastre.”198
Iustin Martirul: „Afirm că... nepocăindu‑se înainte de
moarte NU se pot mântui întru nimic...”199
Sf. Ioan Damaschin, vorbind despre moarte, o asemăna
cu căderea îngerilor: „Precum îngerii după cădere nu mai
au posibilitatea de a se pocăi şi de a reveni la starea de
sfinţenie originală, tot aşa nici oamenii nu se mai pot pocăi
după moarte, şi ei înşişi nu‑şi mai pot ajuta cu nimic pentru
îmbunătăţirea sorţii.”200
Sf. Ioan Gură de Aur: „Ca nu cumva plecând de aici
neîndreptăţiţi, să suferim pedeapsa cea mai de pe urmă. Dacă
în viaţa aceasta vom arăta sârguinţă, fie chiar cât de mică,
vom câştiga foarte mult; iar de nu vom avea grijă ci vom pleca
de aici fără să fim buni, apoi chiar dacă ne‑am pocăi acolo
cât de mult, totuşi cu nimic nu ne vom folosi. Căci trebuie să
te lupţi în timp ce te găseşti înăuntrul valurilor, iar nu după
ce s‑a isprăvit priveliştea să plângi şi să te boceşti fără de
nici un folos, după cum făcea cel bogat din Evanghelie...”201
În aceeaşi operă, vorbind despre urâciunile cultului morţilor
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 191
şi al moaştelor, Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Ce s‑ar putea
spune despre obiceiurile introduse la moarte... despre acele
plânsete de pe la morminte, despre îngrijirea cea mare pentru
monumente, despre droaia aceea de femei bocitoare, despre
observaţiile zilelor? Spune‑mi. Şi cum să nu fie dovada celei
mai de pe urmă nebunii?”202
Arhimandritul Gherontie Ghenoiu vorbeşte despre
imposibilitatea mântuirii după moarte. Să luăm aminte la
spusele lui care sunt încuviinţate şi întărite de cea mai mare
autoritate a BOR, patriarhul Teoctist, pentru ca să ne putem
convinge singuri de marile rătăciri în care se cufundă toţi
aceia care, aşa cum arată Sfânta Scriptură la Tit 1:14, „dau
ascultare basmelor şi poruncilor unor oameni care se abat
de la adevăr.” Adevăraţii credincioşi ortodocşi sunt numai
cei care se ţin strâns de dreptarul credinţei noastre ortodoxe,
care este descoperirea lui Hristos aşternută pe paginile
Sfintei Scripturi. Iată, aşadar, ce ne spune arhimandritul
Gherontie Ghenoiu: „Noi putem să ne mântuim numai cât
suntem în acest trup; după moarte NU mai este mântuire.”
Apoi, continuă: „Un al treilea loc, după cum susţin catolicii, zis
‘purgatoriu’, nu există. Omul numai cât este în viaţă îşi poate
dobândi mântuirea; după moarte nu mai este pocăinţă... De
aceea, ştiind noi că numai în viaţa aceasta putem dobândi
mântuirea şi că după moarte nu mai este pocăinţă, să ne
străduim în tot timpul cât trăim pe Pământ la toată fapta
bună...”203
Arhidiacon Dr. Ioan Zăgrean: „Orice creştin pentru
a se mântui trebuie să se conducă în viaţă după voia lui
Dumnezeu.”204 Deci mântuirea se capătă conducându‑ne
după voia lui Dumnezeu, care învaţă că după moarte vine
judecata, nu pocăinţa. Şi chiar pe aceeaşi pagină amintită,
la paragraful unde se vorbeşte despre Datoriile creştinului
faţă de Dumnezeu, citim: „Iisus Hristos ...după moartea
noastră El este judecătorul tuturor.” Iată deci motivul care ne
îndreptăţeşte să insistăm atât de mult asupra adevărurilor
192 Ernest W.E. Herman
Scripturii. Iisus Hristos este Acela care ne va judeca după ce
vom părăsi viaţa pământească. Iar mărturia lui Ioan Zăgrean
(„Iisus Hristos... după moartea noastră El este judecătorul
tuturor”) este în perfect acord cu cuvintele Mântuitorului din
care înţelegem că El este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi
oameni. Iar aceia care doresc să aibă un loc asigurat împreună
cu El în cerul Său trebuie să vină la El acum, cât trăiesc încă în
trup, prin pocăinţă, botez şi credinţă în Evanghelie. Căci “întru
El avem răscumpărarea prin sângele Lui şi iertarea păcatelor,
după bogăţia harului Lui” (Efes. 1:7).
George Remete: „Autorul Judecăţii este Mântuitorul
Hristos, conform textului de la Ioan 5:22: ‘Căci Tatăl nu judecă
pe nimeni ci toată judecata a dat‑o Fiului’, şi Ioan 5:27: ‘Şi
I‑a dat putere să facă judecată pentru că este Fiul Omului...’
În calitate de om, Mântuitorul, subiect perfect al condiţiei
umane, apare ca singura persoană care poate pronunţa
sentinţa perfectă asupra unui purtător al condiţiei umane.
Criteriul Judecăţii este stăruinţa fiecăruia de a se apropia de
Hristos...”205
Aşa cum spune acest teolog ortodox contemporan, autorul judecăţii
este Mântuitorul Hristos. Dacă El, Acela căruia i‑a fost dată toată puterea
în cer şi pe Pământ, este singura persoană care poate pronunţa sentinţa
perfectă asupra unui purtător al condiţiei umane, cine poate fi atât de
necugetat încât să mai spere în soluţii născocite de oameni?! Hristos ne
spune, la Ioan 12:48, că vom fi judecaţi după Cuvântul Său.
Aşadar, toţi teologii amintiţi mai sus întăresc învăţătura că Hristos
este singura persoană care poate pronunţa sentinţa perfectă asupra unui
purtător al condiţiei umane. Aceşti teologi luminaţi ne învaţă că Hristos
ne oferă mântuirea Sa acum şi aici, pe Pământ (Matei 9:6). Dacă Sfânta
Tradiţie Ortodoxă ne învaţă că după moarte nu mai este nici o posibilitate
de mântuire, atunci aşa trebuie să fie!
În tot ce am prezentat mai sus am căutat să ne ţinem cât mai strâns
de învăţătura Mântuitorului nostru, Iisus Hristos – singura persoană
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 193
care poate pronunţa sentinţa perfectă asupra unui purtător al condiţiei
umane în ziua judecăţii. Am căutat să ne ţinem neabătuţi şi de poruncile
şi canoanele Părinţilor Bisericii, lăsate în Sfânta Tradiţie Ortodoxă, care
condamnă cu vehemenţă orice micşorare, adăugire sau schimbare
oarecare aduse Sfintelor Scripturi. Am căutat, astfel, să arătăm cea mai
minuţioasă grijă faţă de sufletele cititorilor, înştiinţându‑i pe toate căile că
acum şi aici este momentul în care ne putem lucra mântuirea noastră prin
pocăinţă, botez şi credinţă în Evanghelie. Şi ne‑o vom lucra noi singuri,
pentru că nimeni, nici chiar Dumnezeu, nu Se amestecă peste libera
noastră alegere!
Domnul Dumnezeu din ceruri, care Şi‑a arătat din nou mila şi
îndurarea Sa faţă de noi prin aceea că ne‑a mai făcut încă odată
cunoscută calea mântuirii posibilă înainte de moarte, să ne ajute acum
să nu plecăm din faţa acestei cărţi înainte de a fi împlinit porunca Sa! Iar
porunca Sa este limpede arătată în Faptele Apostolilor 17:30 şi constă
în a ne pocăi primind jertfa Fiului Său iubit care are putere acum, cât
suntem încă pe Pământ (Marcu 2:10), să ne ierte păcatele. Să credem,
să ne botezăm şi să rămânem în Evanghelie, cum El însuşi ne învaţă în
Cuvântul Său! A lui Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul
Sfânt să fie slava, puterea şi mărirea de‑acum şi‑n vecii vecilor, Amin!
IX. Mariologia
Ne apropiem acum de o altă doctrină care este, ca şi toate celelalte
de mai înainte şi ca multe altele pe care nu le‑am enumerat în cartea de
faţă, înţeleasă şi practicată greşit în rândul creştinătăţii de azi. Mai mult,
felul de raportare la rolul Maicii Domnului în economia mântuirii are nevoie
de îndreptare nu numai în rândul ortodocşilor, ci şi al neoprotestanţilor.
Căci dacă unii ortodocşi au mers la o extremă, atunci neoprotestanţii
au mers la cealaltă extremă. Şi pentru că nici una din extreme nu este
sănătoasă, se impune cu hotărâre revenirea la linia Scripturii. Sunt astfel
încredinţat că, după ce vom parcurge împreună comentariile de mai jos,
atât ortodocşii cât şi neoprotestanţii (desigur, ne referim numai la aceia
care se mulţumesc cu dovezile Scripturii şi ale Sfintei Tradiţii Ortodoxe)
vor fi deplin lămuriţi cu privire la acest subiect atât de controversat.
Este vorba, aşadar, despre ceea ce cred adevăraţii ortodocşi în
legătură cu rolul pe care‑l joacă Maica Domnului în opera de mântuire a
neamului omenesc. Adevăratul ortodox nici nu poate crede altfel despre
Maica Domnului decât aşa cum ne învaţă descoperirea lui Hristos, adică
Sfânta Scriptură, şi Părinţii Bisericii. Urmând schema alcătuirii acestei
cărţi, potrivit căreia fiecare subiect este tratat din ambele perspective
– Biblia şi Tradiţia – vom începe capitolul de faţă cugetând asupra
învăţăturilor Sfintei Scripturi cu privire la locul şi rolul care i‑au fost
rânduite de Dumnezeu Maicii Domnului, aceleia din care Şi‑a luat trup
omenesc Iisus Hristos, Fiul Său.
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 195
 Ce are de spus Scriptura în legătură cu Maica Domnului
• Locul unic al aceleia care este plină de har şi binecuvântată între
femei
Vorbind despre ceea ce afirmă Sfânta Scriptură cu privire la Maica
Domnului, trebuie să începem evidenţiind poziţia ei unică în întreaga
istorie a neamului omenesc. Trebuie să amintim din nou că, dacă orice
adăugire sau modificare la Scriptură este un păcat înfierat puternic, nu
numai de către Duhul Sfânt, ci de însăşi Sfânta Tradiţie Ortodoxă (vezi
nota bibliografică 1), orice micşorare de orice gen la adresa Scripturii
este, deopotrivă, un păcat. De aceea, ni se cere o aliniere desăvârşită
cu Scriptura ori de câte ori ne raportăm la tradiţie. Cu atât mai mult va
trebui să ţinem seama de acest considerent discutând despre locul Maicii
Domnului în opera mântuirii neamului omenesc.
Ne vom opri astfel asupra textului de la Luca 1:26‑38, în care ni se
fac cunoscute cele mai multe detalii privind modul în care este introdusă
în istoria umană Maica Domnului, cinstea şi harul care‑i sunt acordate
de către Dumnezeu ca urmare a acestei alegeri, cât şi cadrul în limitele
căruia se exercită binecuvântările acestei alegeri. Textul din Evanghelia
lui Luca 1:26‑38 (versiunea Anania) ne prezintă concis şi cel mai pe
înţelesul nostru TOT ce are de spus Dumnezeu cu privire la cinstea şi
harul care‑i sunt acordate Maicii Domnului de către Dumnezeu ca urmare
a acestei alegeri. Tot aici ni se conturează şi cadrul în limitele căruia se
exercită binecuvântările acestei alegeri: „Iar în a şasea lună, trimis a
fost de la Dumnezeu îngerul Gavriil într‑o cetate din Galileea, al cărei
nume era Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat care se chema
Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul
la dânsa, i‑a zis: ‘Bucură‑te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu
tine. Binecuvântată eşti tu între femei!’ Iar ea, văzându‑l, s‑a tulburat
de cuvântul lui şi cugeta: ‘Ce fel de închinare poate fi aceasta?...’.
Şi îngerul i‑a zis: ‘Nu te teme, Marie, fiindcă ai aflat har la Dumnezeu.
Şi iată‑n pântecele tău vei zămisli şi vei naşte Fiu şi numele Lui îl vei
chema Iisus. Acesta mare va fi şi Fiul Celui‑Preaînalt Se va chema şi
196 Ernest W.E. Herman
Domnul Dumnezeu Îi va da tronul lui David, părintele Său, şi va împărăţi
peste casa lui Iacob în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit’. Şi a zis
Maria către înger: ‘Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?’
Şi răspunzând îngerul, i‑a zis: ‘Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi
puterea Celui‑Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va
naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema. Şi iată, Elisabeta, rudenia
ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei, şi aceasta este a şasea lună pentru
ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă’. Iar
Maria a zis: ‘Iată, roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!’ Şi îngerul
a plecat de la dânsa.”
Înainte de a analiza adevărurile măreţe care se desprind din acest
text, vom aduce o scurtă lămurire în legătură cu comentariul pe care
Bartolomeu Anania îl face în dreptul cuvântului închinare din versetul 29.
În notele marginale pe care le face în versiunea sa arată că
închinarea (ca venind din partea îngerului către Fecioară) înseamnă în
acest context „salutare ceremonioasă însoţită de gest curtenitor”. Am
făcut cunoscută aceasta pentru a nu se înţelege cumva că îngerul s‑ar
fi închinat Sfintei Maria. Îngerii nu aduc închinare nimănui în afară de
Dumnezeu şi nu primesc închinarea nimănui (vezi Apocalipsa 19:10 şi
22:9).
Ceea ce ne interesează cel mai mult din textul de mai sus este
urarea pe care îngerul lui Dumnezeu, Gavriil, o face Prea Curatei
Fecioare Maria prin cuvintele: „Bucură‑te, ceea ce eşti plină de har,
Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!“ În urarea aceasta
pe care îngerul o face Maicii Domnului atunci când îi aduce bunavestire,
găsim cele două mari laturi ale binecuvântării cu care a binecuvântat‑o
Dumnezeu ca urmare a alegerii sale de a da naştere lui Iisus Hristos.
Prima dată îngerul îi face cunoscut Mariei că este plină de har şi că
Domnul este cu ea. Harul, în uzanţa limbii noastre române este înţeles
ca un dar din partea lui Dumnezeu. Cine ar putea aprecia îndeajuns un
astfel de dar? Atât prin harul primit, cât şi prin faptul în sine al naşterii
lui Iisus Mesia din ea, Maica Domnului ocupă un loc unic înaintea lui
Dumnezeu. Acesta este un har unic, şi ca alegere, şi ca măreţie, dintre
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 197
toate câte au putut fi revărsate peste vreun fiu al lui Adam. Oricine nu ţine
seamă de măreţia acestui har acordat Maicii Domnului se face vinovat
înaintea lui Dumnezeu, Cel ce a găsit cu cale să aleagă o fecioară din
neamul lui Adam pentru ca Fiul Său, Iisus Hristos, să‑Şi ia trup omenesc.
În al doilea rând, îngerul lui Dumnezeu îi vorbeşte Mariei despre o
binecuvântare unică. Dar în timp ce harul mare despre care i‑a vorbit în
prima frază era înaintea Domnului, binecuvântarea despre care‑i vorbeşte
aici este între femei. Să fim cu toată luarea aminte la citirea Cuvântului
lui Dumnezeu! Am amintit deja mai sus că Sfânta noastră Tradiţie
Ortodoxă anatemizează nu numai micşorarea Cuvântului lui Dumnezeu
dar, deopotrivă, şi adăugirea la el. Dacă unii creştini se fac vinovaţi de
micşorarea Cuvântului prin aceea că neglijează măreţia Maicii Domnului
în faţa lui Dumnezeu, unii ortodocşi se fac vinovaţi de adăugirea la
Cuvântul Domnului prin aceea că‑i acordă o poziţie dincolo de limitele
stabilite de Dumnezeu – limita fiind între femei. Să ţinem seamă, deci, de
faptul că binecuvântarea aceasta unică a Maicii Domnului îi este conferită
numai între femei. Cadrul în care este recunoscută binecuvântarea
aceasta unică a Maicii Domnului în creaţiunea lui Dumnezeu nu trece
dincolo de limitele umanităţii. Meritele unice ale Maicii Domnului nu
o ridică mai presus de limitele umanităţii, aşa cum îi vom auzi imediat
spunând şi pe teologii noştri ortodocşi.
Binecuvântarea Maicii Domnului este proclamată între femei.
Spunând că binecuvântarea aceasta este proclamată între femei, nu
vreau să exclud bărbaţii ca parte a neamului omenesc. Ceea ce vreau
să accentuez este următorul fapt: oricât de măreaţă şi de necuprinsă
în bogăţie este această binecuvântare, oricât de adevărat este că
de binecuvântarea Maicii Domnului n‑a avut şi nu va mai avea parte
nimeni în toată istoria umanităţii, limitele între care se extinde această
binecuvântare este între femei, adică în cadrul neamului omenesc. Cea
mai aleasă dintre femei? Da! Cea mai binecuvântată între femei? Da!
Unică între toate femeile neamului omenesc? Da! Însă, atenţie!, toate
aceste atribute unice ale Maicii Domnului nu trec dincolo de specia
umană. Cine are inimă de înţeles să înţeleagă şi inimă de primit să
primească! Acestea sunt cuvintele Scripturii lui Dumnezeu, ajunse la noi
198 Ernest W.E. Herman
prin descoperirea lui Hristos care a fost încredinţată celor doisprezece
Apostoli şi canonizată pe paginile Sfintei Scripturi, care se află la locui ei
de cinste pe altarul tuturor bisericilor ortodoxe!
• Relaţiile de viaţă dintre Iisus şi Maica Sa
Iisus Hristos este Dumnezeu din Dumnezeu adevărat. În paragraful
acesta vom vorbi despre firea dumnezeiască a lui Iisus. Dacă nu ţinem
seamă de Mântuitorul „făcut cunoscut în două naturi”206 ori de câte ori
vorbim despre El, ne aflăm în cel mai mare pericol (pentru aceia care
doresc să capete cunoştinţe preţioase despre Hristos Cel „unul‑născut,
făcut cunoscut în două naturi”, recomand cartea lui Christos Yannaras,
Abecedar al credinţei).
Pentru că nu se ţine cont de faptul că Hristos este „persoana
Cuvântului lui Dumnezeu întrupat, persoană care ipostasiază într‑un
eveniment existenţial concret şi natura dumnezeiască şi natura
omenească”207, tocmai de aceea s‑a ajuns la atât de multe înţelegeri
greşite cu privire la relaţiile Maicii Domnului cu Iisus, Fiul lui Dumnezeu.
Despre Iisus, copilul, citim în Scriptură că “a coborât cu ei, şi a venit în
Nazaret, şi le era supus” (Luca 2:51). Când se pune problema ascultării
Sale faţă de Tatăl, vedem că Fiul este Cel care porunceşte Maicii, iar
Maica este aceea care se supune fără nici o obiecţie.
Vom lua ca punct de plecare al acestor gânduri textul bine cunoscut
al Scripturii de la Evanghelia după Ioan 2:1‑5: „Şi a treia zi s‑a făcut nuntă
în Cana Galileii; şi mama lui Iisus era acolo. Şi a fost chemat şi Iisus la
nuntă, precum şi ucenicii Săi. Şi sfârşindu‑se vinul, mama lui Iisus a zis
către El: Nu mai au vin... Şi Iisus i‑a zis: Ce ne priveşte, femeie, pe Mine
şi pe tine? Ceasul Meu încă n‑a venit. Mama Sa le‑a zis slujitorilor: Orice
vă va spune El, faceţi!”
Textul acesta defineşte cel mai clar natura relaţiilor dintre Mântuitorul
Iisus, în postura Lui de Fiu al lui Dumnezeu, şi Maica Lui, fiinţa din rândul
oamenilor de pe Pământ din care Şi‑a luat El trup, aşa cum spune şi
Crezul. Pentru a ne feri de orice greşeală în ceea ce priveşte rolul UNIC
pe care‑l joacă Sfânta Maria în economia mântuirii, Duhul Sfânt al lui
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 199
Dumnezeu a găsit cu cale să ne lase în locul acesta din Scriptură înseşi
cuvintele ieşite direct din gura ei.
O întâlnim aici pe Maica Domnului care, din bunăvoinţă şi plină
de dorinţa de a face bine, vine şi mijloceşte înaintea Fiului ei pentru
rezolvarea unei probleme în care au intrat nunii. Urmează apoi descrierea
modului în care Fiul a tratat această intervenţie inoportună208 a Maicii
Sale. După aceea ni se prezintă felul în care a reacţionat Maica Domnului
la cuvintele Mântuitorului.
Vorbind despre relaţia Mântuitorului cu Maica Sa, observăm că în
momentul în care Maica Sa care, deşi animată de dorinţe sublime şi
înălţătoare, a încercat să se interpună între Fiul şi Tatăl Său ceresc, Fiul
nu i se adresează ca unei mame, ci‑i spune femeie. Chiar şi atunci când
oamenii din jurul Lui îi spuneau că mama şi fraţii Săi Îl caută, nici atunci
nu‑i spune mamă, ci se adresează mulţimii cu cuvintele: „Oricine va face
voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea”
(Marcu 3:35). Astfel, El stă de vorbă aici cu Maica Sa adresându‑i‑se
cu aceste cuvinte: „Ce ne priveşte femeie, pe Mine şi pe tine? Ceasul
Meu încă n‑a venit.” Comentând formula aceasta de adresare folosită de
Mântuitorul, Bartolomeu Anania o califică drept o formulă care „întâmpină
o intervenţie inoportună” (potrivit notei b referitoare la acest verset).
Inoportunitatea este justificată prin sintagma „Ceasul Meu încă n‑a venit”.
Am arătat până aici poziţia Mântuitorului în raport cu Maica Sa. Să
observăm, în continuare, poziţia Maicii Sale faţă de El, ca reacţie la felul
în care a fost tratată de El chiar în faţa mulţimii care asista la dialogul lor.
Textul din Evanghelia lui Ioan, capitolul 2, este, în acelaşi timp, singurul
loc din întreaga Scriptură în care Prea Curata Fecioară Maria, Maica
Domnului din care Şi‑a luat El trup, îşi defineşte relaţia cu Mântuitorul
în contextul operei Sale de mântuire a neamului omenesc. Şi este, de
asemenea, singurul loc din întreaga Scriptură în care Maica Domnului ne
arată cu adevărat ce vrea ea de la noi, ba încă sub forma unei porunci.
Tocmai de aceea suntem chemaţi să acordăm maximum de atenţie
acestui text din Sfânta Scriptură.
200 Ernest W.E. Herman
Fiul, aşadar, i se adresează cu cuvintele: Ce ne priveşte, femeie,
pe Mine şi pe tine? Ceasul Meu încă n‑a venit. Cum va reacţiona acum
Maica Sa? Sfânta Maria, Maica Domnului se va pleca în faţa felului în
care Fiul ei va întâmpina intervenţia ei, aşa cum numai o sfântă ca ea
ar fi putut s‑o facă. Nu‑L întreabă nimic, nu‑I cere lămuriri şi nu se arată
câtuşi de puţin nemulţumită.
Apoi (şi aici este punctul culminant al observaţiilor noastre pe
marginea acestui text) se întoarce către slugile gazdei care o rugaseră
să intervină pe lângă Fiul ei şi le dă o poruncă, singura poruncă de pe
întreg cuprinsul Sfintei Scripturi care ne este păstrată ca fiind ieşită
chiar din gura Sfintei Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos. Ea
spune remarcabilele cuvinte cu referire expresă la Fiul ei: „Orice vă va
spune El, faceţi!“. Şi pentru că, aşa cum am arătat, aceasta este singura
poruncă a Maicii Domnului lăsată în scris pe paginile Scripturii, vom
vorbi acum despre locul şi rolul Maicii Domnului în economia mântuirii,
din perspectiva raportului pe care‑l stabileşte ea însăşi cu Mântuitorul,
abordând poziţia stabilită de porunca de mai sus pe care o dă slugilor de
la nunta din Cana Galileii. În al doilea rând, vom vorbi, tot din perspectiva
acestei porunci, despre raporturile pe care suntem chemaţi noi, oamenii,
să le avem cu Prea Curata Fecioară Maria.
Sfânta Maria este cea mai cinstită dintre toate femeile care au
populat şi vor mai popula vreodată Pământul, Maica Domnului de la care,
prin Duhul Sfânt S‑a întrupat şi S‑a făcut om Iisus Hristos, Mântuitorul
lumii. Vom cunoaşte locul ei în mântuirea omului nu numai din cuvintele
din textul Scripturii de faţă ci, de asemenea, din alte cuvinte ale ei
păstrate în Tradiţie (prin intermediul unui schimb de scrisori între ea şi
Ignatie Teoforul), în care‑şi întăreşte poziţia de supunere absolută sub
autoritatea Fiului ei. Şi pentru că vrem să aflăm exact, chiar din gura
Maicii Domnului, felul în care ne cere ea însăşi să ne raportăm la ea,
atunci trebuie să luăm seama la textul acesta care este singurul loc
din Scriptură în care Maica Domnului îşi stabileşte poziţia faţă de
Mântuitorul. O singură poruncă a Maicii Domnului ne este lăsată în scris
de Dumnezeu pe paginile Scripturii, iar aceste câteva cuvinte sunt pe
cât de scurte, pe atât de limpezi şi categorice. Astfel că acela care va
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 201
îndrăzni să se abată de la împlinirea acestei porunci nu merită să se
numească creştin, nici atât creştin ortodox. Poate să se închine cineva zi
şi noapte în faţa chipului Maicii Domnului, poate să‑i ridice statui de aur şi
pietre scumpe, poate să‑i dedice poeme cu texte din cele mai mişcătoare
şi mai sentimentale! Aşa ceva n‑ar mulţumi‑o câtuşi de puţin! Nici pe noi
nu ne‑ar mulţumi declaraţiile mişcătoare de dragoste ale copiilor noştri, în
timp ce ei şi‑ar vedea fiecare de drumul lor fără să le pese să facă ce le
spunem noi. Cât despre autorităţile de stat, acestea nici nu aşteaptă din
partea noastră să le facem declaraţii de apreciere cu privire la justeţea
legilor lor, ci doar să facem ce ne spun.
În acelaşi fel, dacă nu împlineşte cineva porunca Maicii Domnului
din textul citat mai sus, toate celelalte lucruri pe care le face din aşa‑zis
respect faţă de ea nu pot fi primite de Maica Domnului. Mântuitorul ne
spune că nu a zice, ci a face voia Tatălui din ceruri este ceea ce aşteaptă
El de la noi. Căci aceia care doar zic, dar nu fac, sunt socotiţi de El ca
lucrători ai fărădelegii pe care nu i‑a cunoscut niciodată (Matei 7:21‑23).
Aşa că, dacă cineva nu face orice zice Fiul Maicii Domnului, să nu defaime
nobilul nume de creştin ortodox socotindu‑se ca atare! Adevăratul creştin
ortodox care cinsteşte pe Maica Domnului va face orice va zice Fiul ei,
adică Iisus Hristos, Dumnezeu din Dumnezeu adevărat şi om din om
adevărat, dar fără păcat.
Care este, deci, locul şi rolul Maicii Domnului în economia mântuirii
din perspectiva raportului pe care‑l stabileşte ea însăşi cu Mântuitorul în
contextul prezentat mai sus?
Răspunsul la întrebarea aceasta nu este deloc complicat de
formulat. Vom observa că Maica Domnului nu‑şi rezervă nici un fel de
prerogativ înaintea Fiului ei atunci când este vorba despre vreo intervenţie
a ei înaintea Lui făcută în favoarea vreunui om. A încercat o singură dată
să mijlocească între Fiul ei şi nevoile oamenilor de la nunta din Cana, dar
n‑a fost ascultată, după cum vedem la Ioan 2. Maica Domnului s‑a retras
atunci cu toată smerenia, şi‑a declinat orice fel de drept de a mijloci la
Fiul ei pentru alţii, s‑a aşezat foarte smerită pe acelaşi nivel cu oamenii şi
le‑a spus să facă tot ceea ce le porunceşte El. Prin aceasta şi‑a dovedit
202 Ernest W.E. Herman
lumina înţelegerii cu privire la limitele binecuvântării ei. Cadrul în limitele
căruia se exercita binecuvântarea fiind între femei, nu cuprindea şi rangul
de mijlocitoare între om şi Dumnezeu. Aşa cum am văzut că este scris
în Sfânta Scriptură, UNUL este Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni (1
Timotei 2:5). De altfel, o scrisoare a Maicii Domnului adresată lui Ignatie
Teoforul, episcopul Siriei (†cca. 107) va limpezi cu atât mai bine acest
adevăr.
Vom vorbi acum despre raporturile pe care suntem chemaţi noi,
oamenii, să le avem cu Prea Curata Fecioară Maria.
Aşadar, Maica Domnului nu poate mijloci între Dumnezeu şi
oameni pentru nevoile lor şi, mai mult chiar decât atât, ne porunceşte
cu toată hotărârea să facem orice ne va spune El. Nu are voie nimeni
dintre oameni să‑şi zică creştin ortodox dacă nu va împlini porunca Maicii
Domnului de a merge la Fiul ei (deci nu la ea, ci direct la Fiul ei!) şi a face
orice zice El în Cuvântul Său.
Dacă este vorba să ne supunem poruncii Maicii Domnului de a face
orice va zice Fiul ei, se naşte întrebarea: unde găsim în Noul Testament
vreo poruncă de‑a Fiului ei, Mântuitorul de a cinsti pe Maica Sa
acordându‑i locul de mijlocitoare între noi şi Dumnezeu? Unde‑L găsim
pe Mântuitorul Hristos îndemnându‑ne să înălţăm rugăciuni la Maica
Sa, ca ea să se roage pentru noi, să ne apere sau se ne binecuvânteze
într‑un fel oarecare? Aşa ceva Mântuitorul nu ne‑a poruncit nicăieri pe
paginile Noului Testament, nici măcar în mod aluziv. Prin urmare, pentru
că Fiul ei nu ne‑a spus niciodată aşa ceva, creştinul care acordă Maicii
Domnului un loc pe care Fiul ei nu ne‑a poruncit să i‑l dăm, trebuie să
ştie că nu ascultă de Maica Domnului şi nici atât n‑o cinsteşte. Un astfel
de om care nu face orice zice El, Fiul Maicii Domnului, încalcă în modul
cel mai flagrant singura poruncă expresă a Maicii Domnului. Un astfel
de om poate crede ce vrea şi cât vrea despre Maica Domnului, în nici
un caz însă să nu se aştepte vreodată să fie bine primit înaintea Maicii
Domnului. Cinstirea Maicii Domnului implică supunerea la porunca Fiului
ei prin a face orice ne porunceşte El, nu ceea ce ne place nouă.
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 203
Maica Domnului nu ne cere nicăieri în Scriptură să‑i acordăm
vreun fel de cinste, ca rezultat al trecerii deosebite pe care ar avea‑o ea
înaintea Fiului ei, în calitate de mamă. Aşa ceva nu se află pe nici una din
paginile Sfintei Scripturi care stă la locul ei de cinste pe altarele tuturor
bisericilor ortodoxe. Trebuie ca acest adevăr să fie luat la cunoştinţă
de către toţi slujitorii Bisericii Ortodoxe, inclusiv de către enoriaşii ei, şi
fiecare să se supună întocmai. Numai în felul acesta Maica Domnului se
va putea bucura de adevărata cinste care i‑a fost acordată ei de către
Dumnezeu între femei. Nu putem să‑i acordăm niştre atribute pe care
Dumnezeu nu i le‑a dat şi, în acelaşi timp, să pretindem că o cinstim.
Maica Domnului s‑a supus Fiului ei atunci când a fost întâmpinată de El
cu acele cuvinte calificate de către Bartolomeu Anania ca o „adresare
aparent ireverenţioasă a unui fiu faţă de mama sa”; şi, apoi, a poruncit ca
şi noi să ne supunem Lui în orice ne va spune. Cum ne‑am putea aştepta
acum ca ea să primească închinarea pe care i‑am aduce‑o pe temeiul
unor drepturi respinse atât de ea, cât şi de către Fiul ei? Singura închinare
pe care i‑am putea‑o aduce Maicii Domnului, şi singura închinare pe care
ea ne‑ar primi‑o, este aceea de a ne duce direct la Fiul ei şi a face orice
ne va cere El. Iar dacă aşa stau lucrurile, atunci trebuie să fim cu toată
luarea aminte la adevărata cinstire pe care ne‑o cere Maica Domnului şi
pe aceea să i‑o acordăm. Cine are urechi de auzit să audă ce ne spune
Sfânta Scriptură şi cine are inimă de primit, să primească!
Înainte de a părăsi capitolul în care am arătat poziţia Maicii
Domnului aşa cum ne este prezentată pe paginile Scripturii, vreau să
mai amintesc o ultimă situaţie care ne va întări şi mai mult înţelegerea
asupra adevăratului loc şi adevăratei binecuvântări pe care Dumnezeu
le‑a rânduit Maicii Domnului. Este vorba de ultima menţionare a numelui
Maicii Domnului pe paginile Sfintei Scripturi, în cartea Faptele Apostolilor
1:14: „Toţi aceştia într‑un cuget stăruiau în rugăciune, împreună cu
femeile şi cu Maria, mama lui Iisus…” (Anania).
Iată aici una dintre împrejurările în care printre femeile din grupul
apostolilor şi ucenicilor Domnului se afla şi Maria, mama Domnului
Iisus, împreună cu fraţii Lui. Aici este întâlnit pentru ultima dată în Noul
204 Ernest W.E. Herman
Testament numele Maicii Domnului. Felul în care este amintită nu o arată
într‑o stare aparte, superioară, ci cu un modest „şi” prin care este alăturată
celorlalte femei. Acesta este ultimul tablou al Maicii Domnului pe care ni
l‑a rânduit Duhul Sfânt pe paginile Scripturii, cu privire la aceea care este
binecuvântată între femei, aceea care se bucură de cel mai privilegiat loc
în umanitate prin însăşi faptul că Dumnezeu a ales‑o ca din ea să‑Şi ia
trup Fiul Său, Mântuitorul lumii, Iisus Hristos. Acesta este tabloul pe care
ni L‑a portretizat Duhul Sfânt pe paginile Scripturii cu privire la Sfânta
Maria, Maica Domnului, tablou pe care a vrut să‑l zugrăvească viu şi să
ne rămână viu în minţile şi inimile noastre pentru totdeauna.
‚ Ce au de spus Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti în legătură
cu Maica Domnului
Îmi încep acest subcapitol amintind că pentru orice adevărat ortodox
care crede din toată inima în descoperirea lui Hristos vestită de sfinţii Lui
Apostoli şi care crede în acelaşi timp şi în canoanele Bisericii Ortodoxe
care anatemizează orice adăugire, orice scădere şi orice fel de modificare
a conţinutului sacru al Scripturii (vezi nota 1) – pentru orice astfel de
ortodox adevărat conţinutul acestui subcapitol este doar un supliment.
Căci dacă Sfinţii Părinţi sunt aceia care au anatemizat modificarea
sub orice formă a Scripturii, cum ar putea ei înşişi să spună altceva
decât exact ceea ce spune Scriptura?! Dar pentru că sunt o mulţime
de credincioşi ortodocşi care nu cunosc opiniile Părinţilor Bisericii şi
teologilor ortodocşi cu privire la acest subiect, dorim ca în rândurile care
urmează să facem uz de o serie de scrieri din bogatul tezaur al literaturii
ortodoxe, din care să aflăm felul cum este privită Maica Domnului. Vom
întări astfel înţelegerile Scripturii în inimile acelora care cred în adevărat
Sfântă Tradiţie ortodoxă:
Ion Bria: „Evangheliile canonice nu dau prea multe
amănunte despre viaţa Fecioarei Maria... Până în secolul al
IV‑lea lipseşte o literatură proprie despre Fecioara Maria...
Învăţătura despre Fecioara Maria poate fi rezumată în câteva
nume sau titluri principale: 1. Mireasă, pururea Fecioară.
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 205
Termenul aiparthenia, pururea fecioria, apare pentru întâia
oară la Ignatie de Antiohia (în Epistola către Efeseni XIX, 1),
care consideră naşterea virginală a lui Iisus ca unul din marile
mistere ale mântuirii, de unde va fi reluat de întreaga tradiţie
patristică pentru a desemna zămislirea fără prihană a lui
Iisus din sânul Mariei, fără intervenţia omului...209 Aici ni se
cere să dăm o deosebită atenţie asupra sursei din care provin
acele atribute ale Maicii Domnului descrise în citatul amintit.
Ele sunt stabilite de către oameni, nu de Sfânta Scriptură,
cam prin secl. IV, aşa cum vom auzi şi pe Dumitru Stăniloae
confirmându‑ne imediat mai jos, şi mai ales pe Antonie
Plămădeală.
Dumitru Stăniloae: „Fiul lui Dumnezeu S‑a născut din ea
după firea Sa omenească... Din Fecioara Maria Se naşte deci
Fiul lui Dumnezeu însuşi, ca persoană a firii omeneşti... Maica
Domnului naşte pe Fiul lui Dumnezeu ca om...”210 „Învăţătura
despre pururea fecioria Maicii Domnului n‑a fost dogmatizată
decât la Sinodul V ecumenic, ţinut la Constantinopol, 553.”211
Antonie Plămădeală: „Nimeni n‑ar putea susţine că
mariologia actuală (în liturghie, cult devoţiune, teologie) ar
fi cea a primelor timpuri. Nimeni n‑ar îndrăzni să susţină că
Apostolii şi sf. Părinţi ar fi crezut, spre exemplu, în Imaculata
Concepţie… Scriptura vorbeşte despre Maica Domnului cu
mare economie. În primele secole nici nu se poate vorbi
despre o teologie mariologică. Şi chiar când începe să se
vorbească, se vorbeşte nu despre Maica Domnului pur şi
simplu, ci despre Maica Domnului în legătură strânsă cu
întruparea Domnului. Însăşi dogma de le Efes (Sinodul
din 431) în realitate e o dogmă hristologică ce avea să
pregătească pe cea de la Calcedon (451)... Şi vorbind despre
dogmatizări, Antonie Plămădeală întreabă mai departe: Dar
oare ştim noi, în urma acestor dogmatizări, totul?”212
206 Ernest W.E. Herman
Diaconul Ioan I Ică jr. ne oferă un document pe cât de rar, pe atât de
preţios. Este vorba despre un schimb de scrisori între Maica Domnului şi
Ignatie Teoforu, episcopul Siriei. Aici avem propriile cuvinte ale Fecioarei
Maria, prin care întăreşte mărturia depusă de ea pe paginile Scripturii.
Aceasta este mărturia personală a Maicii Domnului, culeasă dintr‑un
document istoric, privitoare la statutul ei atât înaintea lui Dumnezeu, cât
şi înaintea oamenilor. Orice creştin ortodox care iubeşte Sfânta Tradiţie
va lua aminte la cuvintele ieşite de pe buzele aceleia care a purtat în
pântecele ei pe Iisus Hristos, Mântuitorul lumii:
„Către Fecioara Maria, Ignatie al ei,
Mariei purtătoarei de Hristos
Ar fi trebuit să mă întăreşti şi mângâi pe mine care sunt
proaspăt botezat şi ucenic al (iubitului) tău Ioan. Căci lucruri
minunate de spus am auzit despre Iisus al tău şi sunt uimit de
cele auzite. Ca să fiu sigur de cele auzite doresc din inimă să
le aud de la tine, care ai fost mereu familiară şi legată intim
cu El şi ştii tainele Lui. Ţi‑am scris şi altă dată şi te‑am rugat
aceleaşi lucruri. Rămâi cu bine şi proaspăt botezaţii care sunt
ca mine să fie întăriţi de tine, prin tine şi în tine. Amin.
Răspunsul Fecioarei Maria,
Smerită slujnică a lui Hristos Iisus,
lui Ignatie, iubitului împreună‑ucenic
Cele ce le‑ai auzit şi învăţat despre Iisus de la Ioan
sunt adevărate. Acelea să le crezi, de acelea să te alipeşti,
ţine cu tărie făgăduinţa creştinismului primit şi potriveşte‑ţi
obiceiurile şi viaţa cu această făgăduinţă. Voi veni împreună
cu Ioan să te văd pe tine şi pe cei ce sunt împreună cu tine.
Stai tare în credinţă şi fii bărbat (1 Cor. 16:31), şi să nu te
mişte asprimea prigoanei, ci rămâi cu bine şi să salte duhul
tău în Dumnezeu Mântuitorul tău (Luca 1:47). Amin.”213
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 207
Cât de limpede şi concis ne învaţă aici Sfânta Maria, Maica
Domnului, să ne ţinem strâns legat de cele ce ne sunt prezentate în
Sfânta Scriptură de către Ioan Evanghelistul despre ea!
Dumitru Stăniloae: „Nu putem să o separăm pe Fecioara Maria de noi, şi
să o punem pe acelaşi plan cu Hristos. Ea stă pe acelaşi plan cu noi şi ne
poate ajuta atât: arată ce poate realiza o făptură omenească folosindu‑şi
libertatea pentru a se însoţi cu voia lui Dumnezeu.”214
Nu pot să părăsesc acest citat înainte de a atrage atenţia asupra
acestor două mărturii drepte şi adevărate în legătură cu planul în care o
situează Dumitru Stăniloae pe Maica Domnului în relaţie cu noi, oamenii,
şi apoi privitor la ajutorul pe care ni‑l poate acorda ea. Luminatul teolog
Dumitru Stăniloae ne face cunoscut că Fecioara Maria nu poate fi
pusă pe acelaşi plan cu Hristos. O astfel de înţelegere îşi poate găsi loc
oriunde, dar nu la ortodocşi! În învăţătura cea adevărată a Ortodoxiei
Fecioara Maria stă pe acelaşi plan cu noi. A doua observaţie priveşte
ajutorul pe care ni‑l poate oferi Fecioara Maria. Ajutorul pe care ni‑l
poate da ea se concretizează în a ne indica, a ne arăta ce poate realiza
o făptură omenească folosindu‑şi libertatea pentru a se însoţi cu voia
lui Dumnezeu. Cine are urechi de auzit să audă, iar inimi de primit să
primească! Acestea sunt opiniile celui mai luminat teolog ortodox al
secolului XX, incomparabil exeget al tradiţiei Ortodoxe (vezi nota 70).
Iată‑ne acum ajunşi la finele ultimului capitol al cărţii noastre în care
am tratat subiectul Cultul Maicii Domnului. Ceea ce am făcut a fost numai
înmănuncherea mărturiilor Scripturii şi, apoi, ale Părinţilor Bisericii care
ne aduc lumina lui Dumnezeu cu privire la locul UNIC pe care‑l ocupă
Maica Domnului în economia mântuirii. Aceste mărturii vor fi scumpe
tuturor creştinilor ortodocşi care iubesc deopotrivă Sfânta Scriptură, cât
şi mărturiile Părinţilor Bisericii păstrate în documente istorice autentice.
Pe paginile Scripturii, cât şi în mărturiile Părinţilor Bisericii, este
portretizată poziţia unică a Fecioarei Maria ca purtătoare a trupului Fiului
lui Dumnezeu în lumea noastră. Nimeni nu poate adăuga nimic la cele
spuse de Dumnezeu fără să‑L întristeze pe Dumnezeu; şi nimeni nu‑i
poate păgubi cu nimic măreţia aceleia care a purtat în pântecele ei trupul
208 Ernest W.E. Herman
lui Iisus, fără să atenteze la onoarea lui Dumnezeu care i‑a făcut această
chemare unică în istoria umanităţii.
Domnul Dumnezeu din ceruri să ne ajute pe toţi credincioşii Lui
ca, luminaţi de Duhul Sfânt şi întemeiaţi pe Cuvântul scris al lui Dumnezeu,
să acordăm tot respectul, cinstea şi onoarea cuvenite aceleia din care Fiul
Său slăvit Şi‑a luat trup omenesc, dar fără păcat!
A lui Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt
să fie slava, cinstea şi onoarea de‑acum şi‑n vecii vecilor, Amin!
Note
1 Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note şi Comentarii, arhidiacon prof. univ. dr.
Ioan N. Floca, tipărită cu binecuvântarea ÎPS Antonie, Mitropolitul Ardealului,
Crişanei şi Maramureşului, Sibiu, 2005. Cartea aceasta cuprinde, printre
altele, repertoriul canonic pe teme anexat la Colecţia oficială de canoane a
Bisericii Ortodoxe, sau Nomocanonul în paisprezece titluri, alcătuit la anul
883 şi aprobat de Sinodul desfăşurat la Constantinopol în anul 920. Mai
conţine şi enciclica Patriarhilor ortodocşi de la 1848. Citatul menţionat în titlu
este parte din paragraful 20 de la pagina 598, sub titlul Enciclica Patriarhilor
Ortodocşi de la 1848, Epistola enciclica a Bisericii Una, Sfinte şi Apostolice,
adresată Ortodocşilor de pretutindeni.
2 EPISCOP‑VICAR, Teodosie Snagoveanul, Prefaţă, la Îndrumătorul Bunului
Creştin, paginile I şi II, IHTIS 1977, arhimandrit Gherontie Ghenoiul de la
mânăstirea Sfântul Nicolae – Sitaru.
3 Părintele Profesor Academician Dumitru Stăniloae, Mica dogmatică vorbită,
DEISIS, Sibiu, 2000, pag. 25, al treilea paragraf.
4 Biblia, Ed. E‑Sword, Hosea 4:6.
5 site‑ul http://www.religioustolerance.org/worldrel.htm David Barrett et al,
World Christian Encyclopedia: A comparative survey of churches and
religions ‑ AD 30 to 2200, Oxford University Press, 2001.
6 Părintele Profesor Academician Dumitru Stăniloae, Mica dogmatică vorbită,
DEISIS, Sibiu, 2000, pag. 34, al treilea paragraf.
7 Biblia E.S, Romani 10:14‑17.
8 Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note şi Comentarii, ahidiacon profesor
universitar dr. Ioan N. Floca, tipărită cu binecuvântarea ÎPS Antonie,
Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului, Sibiu, 2005. Cartea
cuprinde, printre altele, repertoriul canonic pe teme, anexat la Colecţia
210 Ernest W.E. Herman
oficială de canoane a Bisericii Ortodoxe, sau Nomocanonul în paisprezece
titluri, alcătuit la anul 883 şi aprobat de Sinodul desfăşurat la Constantinopol
în anul 920. Mai conţine şi enciclica Patriarhilor ortodocşi de la 1848. Citatul
menţionat în titlu este conţinut în paginile 595 la 600, sub titlul Enciclica
Patriarhilor Ortodocşi de la 1848, „Epistola enciclica a Bisericii Una, Sfinte şi
Apostolice.
9 Biblia, Ed. E‑Sword, Iuda 1:3.
10 Cartea de Învăţătură Creştină Ortodoxă, P.S. Vasile, episcopul Oradiei, pr.
prof. Dumitru Călugăr, pr. prof. Deheleanu şi pr. prof. Dumitru Radu, Buc.
1978, sub PF Părinte Iustinian, pagina 9.
11 Rânduiala Sfintei Spovedanii şi a Sfintei Împărtăşanii, arhimandritul Ioanichie
Bălan, editura Mitropoliei Moldovei şi a Bucovinei, Iaşi 1993, cu o prefaţă de
Daniel, mitropolitul (la acea vreme) Moldovei şi Bucovinei.
12 Preot profesor Ion Buga, prolog la cartea tradusă tot de el Din apă şi din
duh scrisă de preotul Alexander Schmemann, Bucureşti, edit. Symbol, 1992,
pagina 5.
13 Biblia E.S., Evrei 13:7.
14 EPISCOP‑VICAR, Teodosie Snagoveanul, în Prefaţă, la Îndrumătorul
Bunului Creştin, pagina 6, IHTIS 1977, arhimandrit Gherontie Ghenoiul de la
mânăstirea Sfântul Nicolae – Sitaru.
15 Enciclica Patrariarhilor Ortodocşi de la 1848, Epistola Enciclia A Bisericii
Una, Sfinte, Catolice şi Apostolice, adresată Ortodocşilor De Pretutindeni,
citată în lucrarea Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note şi Comentarii,
arhidiacon profesor universitar dr. Ioan N. Floca, tipărită cu binecuvântarea
ÎPS Antonie, Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului, Sibiu, 2005.
Cartea cuprinde, printre altele, repertoriul canonic pe teme anexat la Colecţia
oficială de canoane a Bisericii Ortodoxe, sau Nomocanonul în paisprezece
titluri, alcătuit la anul 883 şi aprobat de Sinodul desfăşurat la Constantinopol
în anul 920 (datată fiind la 1848, luna mai, indctionul VI). Documentul
acesta conţine apoi către sfârşit semnăturile ierarhilor particpanţi la Sinod,
partriarhii şi episcopii din Constantinopol, Antiohia şi Ierusalim, şi este extras
din “Revista Biserica Ortodoxă Română”, an. 1935, pp. 545‑688, text grec
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 211
şi traducere de Teodor M. Popescu, prof. la Facultatea de Teologie din
Bucureşti. Citatul menţionat se află la pagina 598, al doilea paragraf.
16 Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza a IV‑a, 17, vol. 1, pag. 118.
17 Biblia, Ed. E‑Sword, Faptele Apostolilor 4:19.
18 în citarea cărţii Psalmilor s‑a folosit numerotarea utilitazată de formatul
electronic on line din versiunea e‑Sword. Această ediţie nu a respectat
versiunea scrisă a Bibliei care a comprimat capitolele 10 cu 11, ca apoi să
revină la versiunea originală împărţind capitolul 147 în două.
19 Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note şi Comentarii, arhidiacon profesor
universitar dr. Ioan N. Floca, tipărită cu binecuvântarea ÎPS Antonie,
Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului, Sibiu, 2005. Cartea
aceasta cuprinde, printre altele, repertoriul canonic pe teme anexat la
Colecţia oficială de canoane a Bisericii Ortodoxe, sau Nomocanonul în
paisprezece titluri, alcătuit la anul 883 şi aprobat de Sinodul desfăşurat la
Constantinopol în anul 920. Mai conţine şi enciclica Patriarhilor ortodocşi de
la 1848, paragrafele 1 şi 20 de la paginile 595 şi 598 de sub titlul Enciclica
Patriarhilor Ortodocşi de la 1848, “Epistola enciclica a Bisericii Una, Sfinte şi
Apostolice, adresată Ortodocşilor de pretutindeni”.
20 Biblia, Ed. E‑Sword, Deuteronomul 19:14.
21 Irineu Duvlea, episcop vicar al episcopiei ortodoxe române din America,
Cuvânt de suflet, pag. 5 şi 6.
22 Preotul Alexander Schmemann, Din apă şi din duh, tradusă în limba
română de preot profesor Ion Buga, Bucureşti, Symbol, 1992. În Prologul
traducătorului, Ion Buga îl prezintă pe autorul cărţii Alexander Schmemann
prin aceste cuvinte: „Având o mare putere de sinteză istorico‑patristică şi
preocupat de liturgică în mod fundamental, el reuşeşte să consemneze în
domeniul liturgicii, aşa cum a reuşit Lossky în cel dogmatic, duhul cel mai
autentic, mai pur şi mai viu al Ortodoxiei... Soluţia ortodoxă atât de minunat
conturată de Schmemann în cele două lucrări de teologie liturgică, Din apă
şi din duh, iar cealaltă Euharistia, va rămâne un fericit reper în drumul de azi
şi de mâine al mărturisirii ortodoxe...”
23 Ibidem, Prologul traducătorului, pagina 5.
212 Ernest W.E. Herman
24 Ibidem, pagina 32, ultima parte a paragrafului 1.
25 Sergiu Bulgakoff, Ortodoxia, Sibiu 1933, pag. 12.
26 Sf. Chril al Ierusalimului, Cateheza a IV‑a, 17, vol. 1, pag. 118.
27 Biblia, 1 Cor. 11:1 Cr., şi Hl.
28 Ibidem, Efeseni 3:3.
29 Vicenţiu de Lerin, un învăţător creştin din sec. 5, Comonitoriu cap. X.
30 Sf. Policarp, Ep. Filipeni VII.
31 Sf. Irineu, Contra ereziilor, 3, 2.
32 Sf. Atanasie cel Mare, Epistola Pascală, 39.
33 Ibidem, Scrieri, partea 1‑a, capit. IX, pag. 163.
34 Biblia, Tit 3:5 E.S.
35 Canonul Apostolic al primelor secole, diacon profesor doctor Ioan I Ică jr.,
pagina 516.
36 Scrisoarea lui Aristeas către Philokrates, aliniatele 310‑316, traducere de
Cristian Bădiliţă în Septuaginta, vol. I, pag. 11‑12.
37 Antonie, Mitropolitul Ardealului, revista Telegraful Român, 1991, nr. 25‑28,
pag. 1, articolul Sfinţii noştri Evanghelişti şi ‘evangheliştii’ micilor ecrane şi ai
stadioanelor.
38 Pr. conf. dr. George Remete, Dogmatica Ortodoxă, editura Reîntregirea,
Alba Iulia, 2000, pag. 101.
39 Ioan I. Ică, jr., diacon doctor profesor, Canonul Ortodoxiei, Canonul Apostolic
al Primelor Secole, Editura Deisis/Stravopoleos, 2008, citate cuprinse în
capitolul 3 (Creştinismul Apostolic ortodox după 2000), contestaţii, mutaţii,
revizuiri, pag. 87.
40 Ibidem, pag. 88.
41 Vezi Biblia, Ioan 20:31 şi 2 Timotei 3:16.
42 Sfântul Irineu, Contra ereziilor, 3,2.
43 Pr. prof. Dr. Ion Bria în Studii Teologice nr. 5‑6/1970, pag. 398‑400.
44 Antonie, Mitropolitul Ardealului, Telegraful Român Nr. 25‑28/1991, articolul
„Sfinţii noştri Evanghelişti şi evangheliştii micilor ecrane şi ai stadioanelor”.
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 213
45 Sf. Vasile Cel Mare, Migne, Patrologia Greacă 31, col. 845.
46 Clement Alexandrinul, Stromata 7, 16.
47 Diacon, profesor dr. Ioan I Ică jr., Canonul Apostolic al primelor secole, spre
sfârşitul celui de al doilea paragraf, pag. 516, în cadrul capitolului Tertulian
din Cartagina, datat cu anul 200.
48 Preot prof. dr. Ion Bria, Studii teologice nr. 5‑6/1970, pag. 398‑400.
49 Pr. prof. I. G. Coman, Patrologie, vol. 1, pag. 65‑69, Bucureşti, 1984.
50 Petre P. Panaitescu, Introducerea la istoria Culturii Româneşti, pag. 102‑103,
Bucureşti, 1969.
51 Antonie, mitropolitul Ardealului, Telegraful Român, 1984, nr. 11‑12, pag. 1‑2,
articolul Ortodoxism şi Ecumenism.
52 Revista Ortodoxia din 1963, pag. 385‑386.
53 Revista Ortodoxia din 1982, nr. 2, pag. 301, citat al Sf. Ipolit Romanul (sec.
2).
54 Revista Telegraful Român nr. 11‑12, de la Sibiu, 1984, pag. 1‑2, în articolul
Ortodoxie şi ecumenism, mitropolitul Antonie Plămădeală.
55 Preot conferenţiar doctor George Remete, Dogmatica Ortodoxă, tipărită
cu binecuvântarea ÎPS Părintele Andrei, arhiepiscopul Alba Iuliei, Editura
Reîntregirea, la Alba Iulia, 2000, pag. 101.
56 Sorin Dumitrescu, România Liberă, 5 Septembrie 1992, articolul Ateul
Ortodox, pag. 6.
57 Preot profesor Ion Buga, citat cules din prefaţa pe care o face la cartea
preotului Schmemann, Din apă şi din duh, pag. 18, întâiul paragraf.
58 Tertulian, Despre prescripţia contra ereticilor, XXI, 3‑5.
59 Tertulian, citat cules din Mitropolia Ardealului, nr. 7‑8, 1985, pag. 411.
60 Arhimandrit profesor dr. C. Voicu, Mitropolia Ardealului, nr. 7‑8, 1985, pag.
414.
61 Revista Studii Teologice nr. 5‑6/1970, paginile 398 şi 400.
62 Biblia, Ediţia E‑Sword, Ioan 16:7‑9.
63 Ibidem, Tit 3:5.
214 Ernest W.E. Herman
64 Ibidem, Marcu 1:15.
65 Ibidem, Marcu 16:16.
66 Ibidem, Deuteronom 26: 2 şi 8.
67 Ibidem, Filipeni 2:12.
68 Ibidem, 2 Petru 1:5.
69 Ibidem, Galateni 1:8‑9.
70 Ioan I Ică jr., Canonul Ortodoxiei, Cuvânt înainte, pag. 11, paragraful 2,
2007.
71 Mica Dogmatică Vorbită, Editura Deisis, Sibiu, 2000, pag. 39, ultimele trei
paragrafe.
72 Strong’s Concordance, poziţia G3340.
73 Biblia, 2 Corinteni 5:17.
74 Ibidem, Ieşirea 31:18.
75 Diacon profesor dr Ion I Ică jr., Canonul Apostolic al primelor secole, publicat
recent în 2008 la Sibiu. Citatul se află la pagina 398, poartă titlul Pocăinţa şi
este scris la anul 69 sau între 96‑98.
76 George Remete, Dogmatica Ortodoxă la pagina 364.
77 Christos Yannaras, doctor al facultăţii de litere a Universităţii Sorbona
din Paris şi al facultăţii de teologie din Tesalonic, profesor de filozofie la
facultatea de ştiinţe politice din Atena şi membru al Academiei Internaţionale
de Ştiinţe Religioase, în Abecedar al credinţei, Editura Bizantină, Bucureşti,
1996, pag. 57, 63, 64 ,66.
78 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia despre pocăinţă.
79 Tertulian, Despre pocăinţă, aprox. anul 203.
80 Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful, apologet de seamă al sec. II, Dialogul cu
iudeul Trifon, pagina 42.
81 Sfântul Clement Romanul care, după documente, este unul dintre primii
urmaşi ai Sfântului Apostol Petru. După informaţiile lui Irineu, Clement i‑a
cunoscut personal pe Apostolii Petru şi Pavel. Deşi îi sunt atribuite mai multe
scrieri, una singură este recunoscută ca scrisă de el, Scrisoarea I către
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 215
Corinteni. În cartea aceasta scrisă la anii 96‑98 d.H., autorul amintit spune
cuvintele din citat în legătură cu pocăinţa la paginile 22 şi 43.
82 Vezi deosebirea dintre Sfânta Tradiţie Ortodoxă şi tradiţia populară în
capitolul 1.
83 Numerele G4716, G2476 şi G5087.
84 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a 13‑a la Filipeni.
85 Tertulian, sec. 3, Despre coroana ostaşului, XI, 3, Migne. P.L. 2,99.
86 Revista Ortodoxia din 1982, nr. 2, pag. 309.
87 Farar, în Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, vol. 1, pag. 13, în traducerea
episcopului Nicodem, Mânăstirea Neamţului, 1932‑1935.
88 Ortodoxia, nr. 2 /1982, pag. 308.
89 Dialogul cu iudeul Trifon, LXXXIX –XCII, Colecţia Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă,
1980.
90 Preotul Schmeman, Din apă şi din duh, din Prologul traducătorului, pag. 5.
91 Publicat în Revista Teologică, nr. 4‑6/1922, Sibiu, paginile 106‑109.
92 Biblia, Filipeni 2:7.
93 Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza a IV‑a, 17, vol. 1, pag. 118.
94 Ipolit din Roma, Tradiţia Apostolică de la Roma, datată între anii 200‑235.
Textul citat este publicat în lucrarea Canonul Ortodoxiei, Canonul Apostolic
al primelor secole, semnat de diacon profesor doctor Ioan I Ică junior. La
pagina 589 a cărţii amintite, paragraful 43 (Concluzie), ni se dă definiţia a
ceea ce socotesc ortodocşii ca erezie.
95 Preot profesor dr. Ion Bria, Dicţionarul de Teologie Ortodoxă, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Lucrarea este
tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Bucureşti, 1994,
a doua ediţie revizuită şi completată, pag. 72‑73.
96 Preot profesor dr. George Remete, Dogmatica Ortodoxă, publicată de
Editura „Reîntregirea”, Alba Iulia, î2000, pag.196, Generalităţi, din cadrul
capitolului Păcatul strămoşesc.
97 Ibidem, pagina 270.
216 Ernest W.E. Herman
98 Ibidem, pagina 238.
99 Lucrarea Teologia Dogmatică şi Simbolică, volumul II, paginile 853‑854,
Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1958.
100 Iustin Martirul, Dialogul cu iudeul Trifon, pagina 42 şi 45, făcând referire la
Isaia 1:16.
101 Iustin Martirul, Jurgens, pag. 129.
102 Aceste informaţii sunt confirmate în Revista Ortodoxă Studii Teologice nr.
9‑10/1977, pagina 617.
103 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 40 la 1 Corinteni, pag. 568, traducere de Arhim.
Teodosie Atanasiu, Bucureşti, 1908.
104 Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă volumul II, pagina 323
aliniatul c.
105 Dumitru Stăniloae,Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, pag. 34.
106 Este vorba despre notiţa 321 la cartea Ambigua a Sf. Maxim Mărturisitorul,
vol. 80, pagina 252, Colecţia Părinţi şi Scriitori bisericeşti, Bucureşti, 1983.
107 Diaconul profesor doctor Ioan I Ică junior, primul volum al lucrării Canonul
Ortodoxiei, Canonul Apostolic al primelor secole, publicat la Sibiu, 2008,
Editura Deisis, pag. 568 (Botezul).
108 Ibidem, Didahia celor Doisprezece Apostoli, Tradiţia Apostolică a lui Ipolit din
Roma scrisă la anii 50, pagina 579, articolul Despre cei ce vor primi botezul.
109 Iustin Martirul şi Filozoful, Apologia I către Antoninus Pius, scrisă la Roma
prin anul 155, în Ioan Ică junior, Canonul Ortodoxiei, pag. 366 (Botezul).
110 Ion I Ică junior, Canonul Ortodoxiei, Constituţiile Sfinţilor Apostoli prin
Clement de la pagina 662, citat extras din aliniatul de sub titlul Cum anume
trebuie să fie cel iniţiat (botezat), lucrare considerată ca fiind editată la
Antiohia, în anul 380.
111 Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza a XVII‑a, capit. 14, vol. II.
112 Sf. Ioan Gură de Aur, Evrei, Omilia IX, pag. 149.
113 ‑ Teofilact, arhiepiscop de Ohrida (Bulgaria), în comentariul său la Efeseni
4,5.
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 217
114 Preot profesor dr. Ion Bria, Dicţionarul de Teologie Ortodoxă, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al BOR. Lucrarea aceasa este tipărită cu
binecuvântarea PF Sale Părintele Teoctist, Patriarh al BOR, Bucureşti, 1994,
a doua ediţie revizuită şi completată, pagina 72.
115 Mic dicţionar enciclopedic, ediţia a III revăzută şi adăugită, 1986.
116 Cuvântul făptură este redat de concordanţa lui Strong’s (nr. G2937) prin
creaţie.
117 Christos Yannaras, Abecedar al credinţei, editura Bizantină, Bucureşti, 1996,
pag.85.
118 Canonul apostolic al primelor secole, vol. 1, de diacon profesor dr. Ioan I.
Ică jr., 2008 şi Canoanele Bisericii Ortodoxe de arh. prof. dr. Ioan N. Floca,
2005.
119 Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza a II‑a, vol. 2, 552.
120 Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza I‑a, 2.
121 Sf. Maxim Mărturisitorul: Filocalia, vol. III, pag. 385.
122 Sf. Macarie Cel Mare, Omilia XXIII, 1, pag. 136.
123 Sf. Macarie Cel Mare, Omilia XVIII.
124 Sf. Macarie Cel Mare, Omilia XXVII, 5, pag. 160.
125 Sf. Macarie Cel Mare, Omilia XVI, 8, pag. 109‑110.
126 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol II, pag. 82.
127 Pr. conf. Dr. George Remete, Dogmatica Ortodoxă, pag. 270.
128 Ibidem, pag. 276.
129 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia XVII la Efeseni, pag. 39.
130 Ibidem, Omilia II la Matei, 2.
131 Ibidem, Omilia XI la 2 Corinteni.
132 Ibidem, Omilia XV, Comentarii la Predica de pe Munte.
133 Ibidem, Omilia XVII la Romani, 276.
134 Vasile Mihoc, teolog ortodox, Dreapta învăţătură de credinţă a Bisericii,
articol publicat în Mitropolia Ardealului, 1983, nr. 1‑2, pag. 37.
218 Ernest W.E. Herman
135 Gherontie Ghenoiu, Îndrumătorul Bunului Creştin, tipărită cu binecuvântarea
PF Sale Teoctist, patriarhul României, scrisă la Mânăstirea Sfântul Nicolae –
Sitaru, eidtura IHTIS, 1997, pag. 177, aliniatul 86.
136 Origen, Omilia a 9‑a, Selecta in Leviticum.
137 Preot prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, Bucureşti, 1994, pag.
313.
138 Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I,
Bucureşti 2003, pag. 279, citat din Schmemann, For the Life of The World,
New York, 1963, pag. 69.
139 Ibidem, vol. II, Bucureşti 2003, pag. 243 .
140 2 Timotei 3:16, Ed. E‑Sword.
141 Rom. 1:28, Ed. E‑Sword.
142 Rom. 1:28, Ed. E‑Sword.
143 Rom. 1:28, Ed. E‑Sword.
144 Evrei 12:28‑29, Ed. E‑Sword.
145 Ioan 4:24, Ed. E‑Sword.
146 Ioan 12:48, Ed. E‑Sword.
147 Intrarea în Împărăţie, pag. 43.
148 Epistola Enciclia A Bisericii Una, Sfinte, Catolice şi Apostolice, adresată
Către Ortodocşii de Pretutindeni, citată în Canoanele Bisericii Ortodoxe,
Note şi Comentarii de către Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, pag. 598,
paragraful 20.
149 Ipolit Romanul, Revista Ortodoxia nr. 2, pag. 301, 1982.
150 Arhimandritul Vasilios, Intrarea în Împărăţie, pag. 110.
151 Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, pag. 49.
152 Bucureşti, 1978, tipărită cu binecuvântarea PF Părinte Iustinian, Patriarhul
BOR, pag. 154.
153 Filocalia, vol. 1, pag. 91.
154 Scriitor bisericesc din sec. 3, Despre coroana ostaşului, XI, 3, Migne.
155 Articolul Ateul Ortodox, pag. 6.
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 219
156 Prologul traducătorului în Schmemann, Din apă şi din duh, pag. 5.
157 Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, 1994, pag. 115 .
158 Preot Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionarul de Teologie Ortodoxă, tipărit cu
binecuvântarea PF Părinte Teoctist, Patriarhul BOR, ediţia a II‑a revizuită şi
completată, Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1994, pag. 115 (Cult).
159 Dicţionarul de Teologie Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
BOR, Bucureşti, 1981, pag. 195.
160 Mitropolia Ardealului, nr. 6/1987, pag. 45.
161 Fragment cules din Canonul 82 al Sinodului 6 ecumenic de la 691, publicat
în Telegraful Român, nr. 9‑10/1987 pag. 2.
162 Tertulian din Cartagina (+226), în lucrarea Despre prescrierea ereticilor (cca
200), traducere după ed. F. Refoule: TERTULLIEN, Traite de la prescription
contre les heretiques, Paris, 1957, p.89‑151. Citatul acesta este cules din
Canonul Ortodoxiei I, Canonul apostolic al primelor secole, diacon profesor
dr.Ioan I Ică jr., Editura Deisis/Stravopoleos, 2008, pag. 516.
163 George Remete, Dogmatica Ortodoxă, Editura Reîntregirea, Alba Iulia,
2000, pag. 92.
164 Episcop Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române din America, cartea Cuvânt
de Suflet, pag. 129, Editura Vatra Românească, Grass Lake, Michigan,
Statele Unite, 2007.
165 Către Tralieni, cap. IX, pargrafele 1‑2.
166 Matei 15:6 Ed. E‑Sword.
167 Matei 15:6 Ed. E‑Sword.
168 Aici s‑a folosit formatul electronic http://www.dervent.ro/biblia.php
169 Evrei 11:1 Ed. E‑Sword.
170 Matei 15:3‑9 Ed. E‑Sword.
171 Sf. Ipolit Romanul, citat luat din Ortodoxia, nr. 2, pag. 301.
172 Despre războiul iudaic, 1, 650.
173 Anale, V, 5.
220 Ernest W.E. Herman
174 Prefaţă la Dogmatica Ortodoxă a lui George Remete, Editura Reîntregirea,
Alba Iulia, 2000.
175 Studii teologice, 1963, nr. 3‑4, articolul Originea, instituirea şi dezvoltarea
cultului creştin, pag. 134‑138.
176 Octavius, XXXII, 1‑4, Apologeti de limbă latină, pag. 386.
177 Apologia 1, 5.
178 De Spectacolis, 23, 24‑26.
179 Stromata V, 14, 94, 5.
180 Stromata V, 28, 4‑6.
181 Stromata VIII, 5, 28, 1‑4.
182 Stromata VII, 5, 29, 4.
183 Contra lui Cels VIII, 17‑19.
184 Contra lui Cels VII, 66.
185 Contra lui Cels VIII, 17.
186 Studii Teologice nr. 9‑10/1971, pag. 621‑626, articolul Cinstirea sfintelor
icoane în primele trei secole.
187 Ortodoxia (o lucrare care‑i aparţine), pag. 12, Sibiu, 1933.
188 Cartea Cultul şi ereziile, pag. 18, Piteşti, 1926.
189 Preot dr. Nicolae V., în revista Ortodoxia Nr. 1, 1982, articolul Teologia
icoanelor, pag. 55.
190 Teologul Sever Mureşianu, Iconologia creştină occidentală şi orientală,
Bucureşti, 1983, pag. 64.
191 Origen, un scriitor creştin din sec. 3, Contra lui Celsus 3, 34”.
192 Petre Vintilescu, Cultul şi ereziile, Piteşti, 1926.
193 Preot professor Nicoale Neaga, N‑am venit să stric Legea, apărută la Sibiu
în 1940, cap. XVI ŞI XVII, pag. 97‑112.
194 Biblia, 1 Timotei 2:4.
195 Cartea de Învăţătură Creştină Ortodoxă, tipărită cu binecuvântarea P F
Părinte Iustin, pag. 151.
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 221
196 Cateheza a IV‑a, 17, vol. 1.
197 Arhidiacon, Dr. Ioan Zăgrean, Profesor la Institutul Teologic de grad
Universitar din Sibiu, în cartea Morala Creştină, Manual pentru Seminariile
Teologice ale BOR, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă la
Bucureşti, 1974, pag. 172‑173.
198 Clement din Roma, în Scrisoarea a doua către creştinii din Corint, scrisă
între anii 96‑98.
199 Iustin Martirul, în Iustin, dialogul cu Iudeul Trifon, cules din Izvoarele
Ortodoxiei, Bucureşti, 1941, pag. 109.
200 Sf. Ioan Damaschin, în Dogmatica, capit. II, paragraful 4, traducerea D.
Fecioru, Bucureşti, 1938, pag. 66.
201 Ioan Gură de Aur, în Omilia 23 la 1 Corinteni, traducere de Arhimandrit
Theodosie Athanasiu, Bucureşti, 1908, pag. 314.
202 Ibidem, la Omilia XII, pagina 165.
203 Arhimandritul Gherontie Ghenoiul, Mânăstirea Sfântul Nicolae – Sitaru, în
cartea Îndrumătorul bunului creştin, Editura IHTIS, 1997, cu binecuvântarea
PF Sale Teoctist, Patriarhul BOR, pag. 139 şi 143‑144.
204 Arhidiacon Dr. Ioan Zăgrean, profesor la Institutul Teologic de grad
Universitar din Sibiu, în cartea Morala Creştină, Manual pentru Seminariile
Teologice ale BOR, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă la
Bucureşti, 1974 (Lecţia XXVI: Datoria Creştinului Faţă de Dumnezeu,
Virtuţile Credinţei şi Nădejdii) pag. 169.
205 Preot conferenţiar doctor George Remete, în Dogmatica Ortodoxă, tipărită
cu binecuvântarea PF Părintele Andrei, arhiepiscopul Alba Iuliei, Editura
Reîntregirea, la Alba Iulia, 2000, pag. 346‑347 (Judecata Particulară).
206 Textul de la Calcedon, traducere Emanuel Contac, http://vaisamar.
wordpress.com/2011/12/08/marturisirea‑de‑credinta‑de‑la‑calcedon‑451/.
207 Christos Yannaras, abecedar al credinţei, editura Bizantină, Bucureşti, 1996,
pag. 121.
208 Vezi comentariul lui Bartolomeu Anania de la Ioan 2.
222 Ernest W.E. Herman
209 Preot Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Editura Instit. Biblic
şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1994, pag. 245‑247.
210 Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II,
pag. 79‑80, 87.
211 Revista Studii Teologice, nr. 5‑6, pag. 330, anul 1981.
212 Episcop Antonie Plămădeală, Ca toţi să fie una, pag. 399, 401‑402 şi apoi
404‑407.
213 Diacon Ioan I Ică jr., în Canonul Apostolic al Primelor Secole, vol. I, la
capitolul Ignatie Teoforul, episcopul Siriei (+cca. 107), Cele treisprezece
epistole ale corpusului amplificat în secolul IV, la pag. 473 ne redă o scurtă
scrisoare a lui Ignatie către Fecioara Maria sub titlul Către Fecioara Maria,
Ignatie al ei, Mariei purtătoarei de Hristos. Imediat sub această scrisoare
este răspunsul Fecioarei (Răspunsul Fecioarei Maria, Smerită slujnică a lui
Hristos Iisus, lui Ignatie, iubitului împreună‑ucenic).
214 Mica dogmatică vorbită, pag. 184.
Izvoarele uitate ale dreptei credinţe 223
224 Ernest W.E. Herman

Leave a comment and / or appreciate the article!

CLICK HERE :» http://www.radio-elshaday.de/

CLICK HERE :» http://www.radio-megapower.de/

CLICK HERE :» http://christliche-radiosender.blogspot.com/

CLICK HERE :» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/

Posted by: Daniel Ioan Notar *DJ_DANY*