„Şi Domnul i-a zis: Două neamuri sunt în pântecele tău, Două noroade se vor despărţi la ieşirea din pântecele tău

PROVIDENŢĂ PRENATALĂ

„Şi Domnul i-a zis: Două neamuri sunt în pântecele tău,
Două noroade se vor despărţi la ieşirea din pântecele tău
Unul din noroadele acestea va fi mai tare decât celălalt. Şi cel mai mare va sluji celui mai mic.” (Genesa 25,23)
Aceasta este proorocia făcută lui Isaac şi Rebeca mai înainte să se nască Iacob şi Esau. Prin această descoperire, Dumnezeu a ajutat pe părinţi să înţeleagă care va fi planul Său după care vor fi călăuziţi cei doi copii. Unii ar putea crede că aici avem de-a face cu un exemplu clar de predestinaţie, dar o privire mai atentă relevă faptul că nu este chiar aşa. Mai precis, aici este un exemplu de alegere mai dinainte pe baza atotcunoaşterii divine.
Dumnezeu l-a ales pe Iacob să fie întemeietorul poporului Israel pentru că ştia că este mai spiritual decât fratele său. În acest sens, Providenţa nu predermină demersul personal al cuiva ci pur şi simplu Îşi face planurile cunoscând mai dinainte cum sunt oameni cu care are de-a face. Orice minte sănătoasă ar proceda la fel.
Providenţa prenatală nu stabileşte un destin în înţelesul mistic şi profan al cuvântului „soartă” sau „fatalitate”, ci Dumnezeu se manifestă cu înţelepciune şi prevedere în funcţie de datale problemei pe care El le cunoaşte deja perfect. În acest context este respectată libertatea personală şi cu atât mai mult este subliniată responsabilitatea personală.
În ciuda faptului că Isaac ştia mai dinainte pe cine preferă Dumnezeu, el avea libertatea să ofere binecuvântarea patriarhală cui găseşte el de cuviinţă, chiar dacă acest lucru nu se potriveşte planului divin. Lucrurile nu erau scăpate din mâna lui Dumnezeu, aşa cum începuse Iacob să creadă, temându-se că o să-şi piardă moştenirea atribuită prin făgăduinţă dumnezeiască. Cu un pic mai multă încredere în călăuzirea şi ocrotirea divină, Iacob ar fi putut evita criza adusă de procedeul abuziv inventat de mama sa şi acceptat de el, pentru a-şi proteja dreptul de întâi născut, şi acesta câştigat tot prin abuz şi înşelăciune.
Cu nici-un chip Dumnezeu nu a aprobat nici stoarcerea dreptului de în tâi născut cu forţa şi nici furtul binecuvântării părinteşti prin minciună, fraudă şi înşelăciune. Toate aceste erau păcate şi nu au produs nici o plăcere lui Dumnezeu. Faptul că fiecare din cei implicaţi în acest demers păcătos au ajuns să sufere urmările propriei lor umblări este cel mai simplu şi clar argument în favoarea pledării „vinovat” faţă de proceele folosite.
Unul din motivele pentru care noi avem un acces extrem de limitat în cunoaşterea deciziei providenţei prenatale în ceea ce priveşte propria noastră persoană, este exact această tendinţă de intervenţie necalificată în treburile lui Dumnezeu. Noi am fi tot aşa de tentaţi să forţăm lucrurile pentru a le face să se împlinească pentru a realiza planul lui Dumnezeu cu noi cum a fost şi Avraam, Isaac şi Iacob. Fiecare în felul lui şi-a complicat singur existenţa în loc să se încreadă simplu în Dumnezeu care ştie să realizeze lucrurile în modul cel mai natural cu putinţă şi cu cele mai mici cheltuieli şi fără pierderi.
Fiecare dintre noi suntem cunoscuţi de Dumnezeu chiar mai înainte de a ne naşte şi El a stabilit deja un plan pentru noi cunoscând mai dinainte ce decizii vom lua în cursul vieţii noastre. Este adevărat că mai ales într-o primă fază a vieţii, noi suntem foarte dependenţi de deciziile altora. Acestea ne afectează fără ca cineva să ne ceară părerea şi acordul, dar chiar şi acest lucru este luat în calcul de Dumnezeu. Nu avem nici un motiv de a fi îngrijoraţi cu privire la lipsa Lui de bunăvoinţă în a ne acorda binecuvântările Sale. Ele ne sunt rezervate indiferent de traseul determinat de factorii genetici şi conjuncturali pe care şi Dumnezeu îi ia în consideraţie atunci când fasonează cărarea optimă a existenţei noastre.
Putem fi siguri că indiferent de condiţia şi mediul naşterii şi formării noastre timpurii, Dumnezeu are cu fiecare dintre noi planuri de pace şi nu de nenorocire. Necazurile sunt inerente în existenţa noastră în această lume dominată de păcat şi durere, dar Dumnezeu a plănuit să ne stea alături indiferent ce s-ar întâmpla. In acest context, durerea devine un aliat al nostru deschizându-ne dispoziţia şi gustul pentru cunoaşterea şi umblarea noastră cu El.
Ne putem încrede în Dumnezeu fără rezerve şi-I putem oferi ocazia să Se manifeste nestingherit în viaţa noastră, relizând cel mai mare bine pentru noi şi Numele Său. Dorinţei noastre de sănătate şi putere deplină El nu-i poate răspunde totdeauna favorabil nu pentru că este neputincios, ci pentru că în condiţiile noastre nu acesta este cel mai bun lucru. O serie de exemple biblice vin să lămurească acest aspect.
Saul din Tars este fără îndoială un vas ales pentru a transmite neamurilor Evanghelia. Dumnezeu îi pregăteşte temelia academică şi socială prin plasarea lui în cel mai avantajos mediu de la Ierusalim. Faptul că pentru o vreme Saul îşi foloseşte poziţia şi avantajele sociale pentru a se lupta împotriva urmaşilor lui Hristos, nu constituie o piedică prea serioasă pentru Dumnezeu să aducă lucrurile la normal, confruntându-l în poarta Damascului. Ceva mai târziu Pavel doreşte să aibă sănătatre deplină să poată călători, lucra şi scrie după cele mai exigente criterii de eficienţă, dar Dumnezeu ştie că este mai bine pentru Pavel şi pentru lucrarea încredinţată lui ca el să depindă de alţii. La cererile sale insistente Dumnezeu răspunde simplu: „Harul Meu îţi este îndestulător.”
În concluzie, Dumnezeu ne cunoaşte mai dinainte şi ne doreşte binele, făcând toate aranjamentele pentru cel mai bine al nostru în condiţiile date. El doreşte ca încrezându-ne în El, să ne facem cu credincioşie partea, acceptând tot ce nu se poate schimba, schimbând tot ce trebuie şi făcând permanent o disticţie clară între una şi cealaltă. La sfârşit, nu ne va părea rău niciodată pentru toate şansele pe care le-am oferit lui Dumnezeu să-Şi împlinească planurile cu noi.