MISIUNEA LUI ISUS

Când a intrat în templu, Isus a văzut tot ce se petrecea acolo. A văzut tranzacţiile necinstite. A văzut durerea săracilor, care credeau că fără jertfire de sânge nu puteau obţine iertare de păcate. El a văzut curtea din afară a templului transformată într-un loc de negustorie nesfântă. Cuprinsul locului sfânt ajunsese un imens târg.
Hristos a văzut că trebuie să se facă ceva. I se cerea poporului să îndeplinească numeroase ceremonii, dar nu i se dădea învăţătură ca să înţeleagă însemnătatea lor. Oamenii aduceau jertfe fără să priceapă că ele erau numai un simbol al Jertfei desăvârşite. Iar lângă ei, necunoscut şi neonorat, Se afla Acela care era simbolizat de întregul lor ritual. El dăduse îndrumări cu privire la jertfe. Înţelegea valoarea lor simbolică şi acum vedea că sunt rău îndeplinite şi greşit înţelese. Închinarea spirituală aproape dispăruse. Nu exista nici o legătură între preoţi şi conducători şi Dumnezeul lor. Lucrarea lui Hristos trebuia să aducă o închinare cu totul deosebită.
Cu privire cercetătoare, Hristos a cuprins scena din faţa Lui, în timp ce stătea pe treptele curţii templului. Cu ochiul Lui profetic priveşte în viitor şi vede nu numai peste ani, ci peste secole. El vede cum preoţii şi conducătorii urmau să-i îndepărteze pe nevoiaşi de la dreptul lor şi să împiedice predicarea Evangheliei la cei săraci. Vede cum iubirea lui Dumnezeu urmează să fie ascunsă de la păcătoşi, iar oamenii să facă negoţ cu harul Lui. În timp ce priveşte aceste scene, indignarea, autoritatea şi puterea se zugrăvesc pe chipul Lui. Atenţia oamenilor este atrasă către El. Ochii celor angajaţi în negustoria lor nesfântă
{DA 158}
sunt pironiţi asupra feţei Lui. Ei nu pot să-şi desprindă privirea de la El. Simt că Omul acesta le citeşte ascunzişurile inimii şi le descoperă toate gândurile. Unii încearcă să-şi ascundă faţa, ca şi cum faptele lor rele le-ar fi fost scrise pe frunte, şi să scape de ochii aceia cercetători.
Larma s-a stins. Strigătele negustorilor şi ale târguielilor au încetat. Tăcerea a devenit dureroasă. Adunarea este stăpânită de un sentiment de groază. Li se pare că se află în faţa judecăţii lui Dumnezeu, ca să dea seamă de faptele lor. Privesc la Hristos şi văd cum dumnezeirea străbate prin veşmântul naturii umane. Maiestatea cerului stă aşa cum va sta Judecătorul în zilele din urmă - fără nimbul de slavă de care va fi înconjurat atunci, dar cu aceeaşi putere de a citi în inimă. Ochii Lui aleargă pe deasupra mulţimii, cercetând pe fiecare în parte. Statura Lui se înalţă cu o demnitate stăpânitoare asupra lor, în timp ce o lumină dumnezeiască Îi luminează faţa. El vorbeşte şi glasul Lui lămurit şi răsunător - acelaşi care pe Muntele Sinai a proclamat Legea pe care preoţii şi mai marii o călcau - se aude lovind arcadele templului: "Ridicaţi acestea de aici şi nu faceţi din casa Tatălui Meu o casă de negustorie".
Coborând încet pe scări şi ridicând biciul, intră în locul acela şi le porunci celor ce stăteau acolo pentru negustorie să plece din templu. Cu un zel şi cu o severitate pe care nu le manifestase niciodată mai înainte, El răsturnă mesele schimbătorilor. Banii se vărsară, sunând ascuţit pe marmura pavajului. Nici unul nu îndrăzni să pună la îndoială autoritatea Lui. Nici unul nu îndrăznea să se plece pentru a-şi aduna banii câştigaţi prin înşelăciune. Isus nu a lovit cu biciul, dar, în mâna Lui, biciul acela simplu părea îngrozitor, ca o sabie de foc. Slujitorii templului, preoţii speculanţi, samsarii şi negustorii de vite, împreună cu oile şi boii lor, au fugit din locul acela cu unica dorinţă de a scăpa de prezenţa Lui acuzatoare.
Un sentiment de panică a străbătut prin mulţimea care s-a simţit umbrită de dumnezeirea Lui. Strigăte de groază ieşeau de pe sute de buze palide. Până şi ucenicii tremurau. Ei erau uluiţi de cuvintele şi purtarea lui Isus, aşa de neobişnuite la El. Îşi aminteau că stă scris despre El: "Râvna casei Tale Mă mănâncă" (Ps. 69,9). Foarte repede templul Domnului a fost golit de gloata zgomotoasă şi de mărfurile ei. Curţile au fost curăţate de negoţul acela josnic şi, în locul scenelor de mai înainte, s-a aşternut o linişte adâncă şi solemnă.
{DA 161}
Prezenţa Domnului, care sfinţise pe vremuri muntele, a sfinţit acum templul ridicat în cinstea Sa.
Prin curăţirea templului, Isus Şi-a anunţat misiunea Sa mesianică şi Şi-a început lucrarea. Templul acela, înălţat pentru ca Domnul să sălăşluiască în el prin prezenţa Lui, avea ca scop să fie o învăţătură vie pentru Israel şi pentru lume. Scopul lui Dumnezeu din veacurile veşnice a fost ca fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care Creatorul să locuiască. Din cauza păcatului, omul a încetat să mai fie un templu pentru Dumnezeu. Fiind întunecată şi pervertită de rele, inima omului n-a mai dat la iveală slava Celui Sfânt. Dar planul cerului a fost realizat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu locuieşte în corp omenesc şi, prin harul salvator, inima omului devine din nou templul Său. Dumnezeu voia ca Templul din Ierusalim să fie o mărturie continuă despre destinul înalt pus în faţa fiecărei fiinţe. Dai iudeii n-au înţeles însemnătatea clădirii la care priveau cu atâta mândrie. Ei nu s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Spiritului lui Dumnezeu. Curţile Templului din Ierusalim, pline de zgomot şi negustorie nesfântă, reprezentau prea bine templul inimii, întinat de prezenţa patimilor senzuale şi de gânduri nesfinte. Prin curăţirea templului de cumpărătorii şi vânzătorii lumii, Isus a făcut cunoscută misiunea Lui de a curăţa inima de mânjirea păcatului - de dorinţele pământeşti, de plăcerile egoiste şi de obiceiurile rele, care strică sufletul. "Deodată va intra în templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor. Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului şi ca leşia nălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţa pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul" (Mal. 3,1-3).

Deschizând uşa pentru îndoială, inima lor s-a împietrit cu atât mai mult cu cât se muiase deja mai înainte. Satana era hotărât ca în ziua aceea să nu se deschidă ochii orbi şi nici să nu fie eliberate fiinţe care se găseau în robie. Cu mare putere a căutat să-i lege în necredinţă. Ei n-au ţinut seama de semnul care li se dăduse mai înainte, când ajunse-seră la convingerea că Acela care le vorbea era Răscumpărătorul lor.
Dar Isus le-a dat acum o dovadă despre dumnezeirea Lui, descoperind gândurile lor tainice. El le-a zis: "Fără îndoială, Îmi veţi spune zicala aceea: 'Doctore, vindecă-te pe tine însuţi'; şi Îmi veţi zice: 'Fă şi aici, în patria Ta, tot ce am auzit că ai făcut în Capernaum'." Dar, a adăugat El, "adevărat vă spun, că nici un prooroc nu este primit bine în patria lui. Ba încă adevărat vă spun că, pe vremea lui Ilie, când a fost încuiat cerul să nu dea ploaie trei ani şi şase luni şi când a venit o foamete mare peste toată ţara, erau multe văduve în Israel; şi totuşi Ilie n-a fost trimis la nici una dintre ele, afară de o văduvă din Sarepta Sidonului. Şi mulţi leproşi erau în Israel, pe vremea proorocului Elisei; şi totuşi nici unul din ei n-a fost curăţit afară de Naaman, sirianul" (Luca 4,23-27).
Amintind aceste întâmplări din viaţa profeţilor, Isus răspundea la întrebările din inima ascultătorilor Săi. Slujitorilor lui Dumnezeu, pe care El îi alesese pentru o lucrare deosebită, nu li se îngăduise să lucreze pentru un popor împietrit la inimă şi necredincios. Dar aceia care aveau inimă să simtă şi credinţă să creadă fuseseră în mod deosebit favorizaţi cu dovezi ale puterii Sale care lucra prin profeţi. În zilele lui Ilie, israeliţii se îndepărtaseră de Dumnezeu. Ei se agăţau de păcatele lor şi lepădau avertizările date de Duhul, prin trimişii Domnului. În felul acesta, ei se rupeau de mijloacele prin care puteau să primească binecuvântările lui Dumnezeu. Domnul a trecut pe lângă casele israeliţilor şi a găsit un adăpost pentru slujitorul Său într-o ţară păgână, la o femeie care nu făcea parte din poporul ales. Dar femeia aceasta a fost favorizată pentru că urmase lumina pe care o primise, iar inima îi era deschisă să primească o lumină mai mare, pe care Dumnezeu i-o trimitea prin profetul Său.
{DA 239}