Voice of the Gospel Christian Radio - Radio Stimme des Evangeliums: Minunea de la Betesda Scandal în jurul darului lui Dumnezeu

Minunea de la Betesda
Scandal în jurul darului lui Dumnezeu – Odihna

La începuturi
Primii creştini au păstrat cu credincioşie ziua Sabatului.
Arhiereul Calist Botoşăneanu, episcop de Argeş, în Istoria bisericească din 1902, pag. 55, declară: „Ziua în care creştinii săvârşeau cultul lor religios la început a fost sâmbătă, mai târzior duminica, zi de închinare şi bucurie, după cum zice şi sfântul Atanasie al nostru: Sâmbătă noi ne adunăm laolaltă nu ca să iudaizăm… ci ca să ne închinăm lui Isus, Domnul Sabatului (în Homilia De Semente)”.
Atunci cum de astăzi, majoritatea creştinilor ţin ziua întâi, ziua duminicii, ca zi de odihnă, şi nu Sabatul?
În Sfânta Scriptură nu veţi găsi nici o explicaţie. Din nou istoria politicii bisericeşti clarifică nedumerirea noastră.
Au existat trei cauze majore care au dus la o tranziţie lină de schimbare a Sabatului cu duminica.

1. Intenţia creştinilor de a nu mai fi asimilaţi cu iudeii
După primul război iudeo-roman, împăratul Vespasian (72 AD) desfiinţează slujba de mare preot şi Sinedriul şi impune o taxă specială „fiscus iudaicus”, exclusiv pentru vina de a fi iudei.
După al doilea război iudeo-roman, împăratul Hadrian (135 AD) nimiceşte cu desăvârşire Templul, iar pe locul lui zideşte în schimb un templu păgân, închinat lui Jupiter Capitolinul. Prin decret, îi izgoneşte pe iudei din Ierusalim, ba chiat îi urmăreşte prin imperiu şi le impune o taxă şi mai mare, un „capitaţio”. În întregul imperiu, a fi iudeu devenise sinonim cu ocara. Iar semnul distinctiv pentru iudei era ...Sabatul.
Scriitorii romani (Pliniu, Tacitus, Suetoniu, Juvenal) afirmau că Sabatul era semnul celei mai mari ruşini, că este o superstiţie degradantă. Creştinii, pentru că ţineau şi ei Sabatul, erau omologaţi tot ca iudei. Din acest motiv, părinţi bisericeşti au căutat să dezvolte o teologie anti-iudaică şi anti-sabatică, în care să înlocuiască Sabatul cu oricare altă zi. La îndemână le stătea ziua amintitoare a învierii, ziua întâi a săptămânii.
Iustin Martirul scrie (sec. II, după războiul iudeo-roman) în „Dialoguri”: „Dumnezeu a impus Sabatul asupra iudeilor ca o pecete a infamiei, spre a-i deosebi pentru pedeapsă, în ochii romanilor”
În Didascalia, sau „Învăţătura celor 12 apostoli” (sec. III), apare ideea: „Dumnezeu a impus iudeilor Sabatul ca un doliu perpetuu”; „Sabatul să fie lepădat pentru că este o parte a legii lui Moise”.
Victorinus, episcop (în 304): „Sabatul se hotărî o zi de post şi tristeţe, pentru a face pe creştini să evite păzirea Sabatului împreună cu iudeii”. Acest citat confirmă indirect că, după aproape 300 de ani, creştinii tot ţineau Sabatul biblic, după pilda Mântuitorului şi a apostolilor..
Papa Silvestru, în jurul anilor 320, spunea făţiş: „Sabatul este o zi de post pentru a arăta dispreţ pentru Sabatul iudeilor”.
Epifaniu (375 AD) – „încă de la Sixtus (papă, cca 135), au hotărât să înlocuiască sărbătorile iudaice cu altele, creştine”. Din punct de vedere liturgic, episcopii au anulat orice fel de slujbă în Sabat.
În 692, La Sinodul Trullan II, se interzice orice adunare sau serviciu de cult în ziua Sabatului chiar şi în perioada postului. E încă o dovadă că, la data aceea, biserica creştină păstra încă Sabatul pe scară mare.

2. Influenţa gnosticismului
Gnosticii erau în mod special anti-iudaici.
Valentinus (150 AD) considera Vechiul Testament cu Sabatul vestigiile dumnezeului inferior şi rău, numit Sabatum sau Demiurg, care a făcut lumea în mod greşit şi a instituit Sabatul. Hristos veni ca să îl învingă şi să elibereze lumea de Sabat.
Marcion (150 AD): „Întrucât Dumnezeul iudeilor a făcut lumea şi s-a odihnit în a şaptea zi, noi trebuie să postim în Sabat ca să nu împlinim cererile Dumnezeului evreilor.”
Când Marcion ereticul excomunicat a hotărât postul în Sabat, în biserica creştină nu se postea în acea zi. De unde au luat părinţii bisericii postul în Sabat? Chiar de la gnostici.
Afrates (sec.IV), în Homilia a 13-a: „Sabatul a fost instituit ca un rezultat al căderii în păcat”. Sărmanul, nici măcar nu cunoştea raportul creaţiunii din Geneza .

3. Cultul soarelui
În panteonul zeilor, se distinsese unul mai proeminent, zeul soare. La canaaniţii vechi, se numea Baal; la greci, era Helios şi Apollo; la egipteni era Ra şi Serapis, la persani era Mithra sau Demeter; iar la latini, era Sol.
Nero a fost primul cezar care a ridicat cultul soarelui mai presus de al altor zei. În jurul anului 60 AD, el ridică „Colosus Neroni”, o statuie a soarelui, care însă purta chipul lui. Şapte raze ieşeau din chipul lui.
Trupele lui Vespasian (70 AD), cele care s-au întors de la nimicirea Ierusalimului, luaseră obiceiul sirian de a se închina către răsărit, ca să adore soarele-răsare.
Hadrian (135 AD), nimicitorul Ierusalimului, se identifică din nou cu soarele. A pus să se bată monede cu chipul său în felul soarelui. Deranjat că în Roma altcineva era înfăţişat ca soare, adică Nero, Hadrian porunceşte să i se dea jos chipul „Colosului Neroni” şi să-i pună în schimb chipul său.
Tertullian spunea, în jurul anilor 200, că marele circ din Roma era consacrat soarelui. Aici se închina tot poporul Romei, pentru că socoteau că, pentru un zeu atât de slăvit cum este soarele, nu-i potrivit să aibă alt acoperiş decât cerul.
În 215, Caracala instaurează cultul soarelui drept cult al împăratului.
Într-una din termele lui s-a descoperit o inscripţie: „Unul este zeul Serapis, Helios. El e stăpânul universului.” Cultul soarelui înghiţise aproape toate celelalte zeităţi, într-un fel de ecumenism.
Pe timpul lui, numele lui Mitra se romanizează şi devine Sol Invictus, soarele biruitor, invincibilul.
Împăratul Heliogabal, de origine siriană, introduce în jurul lui 220, drept cult oficial numai pentru Roma, cultul lui Sol Invictus.
Împăratul Aurelian, în 270, extinde cultul soarelui, Sol Invictus, drept cult oficial pentru întregul Imperiu Roman.
Constantin cel Mare, până la moarte un adorator al lui Sol Invictus, impune păzirea „prea onoratei zi a soarelui” ca zi oficială de sărbătoare săptămânală în tot imperiul. Textul din „Corpus Juris Civilis”, vol.III, redă legea promulgată la 7 martie 321 d.Hr.:
„Toţi judecătorii, locuitorii oraşelor şi meseriaşii să se odihnească în preavenerabila zi a Soarelui. Dar cei de la ţară, să se ocupe de agricultură neîmpiedicaţi de lege, pentru că uneori nici o altă zi nu este mai favorabilă lucrărilor agricole”.

Tranziţia lentă de la Sabat la „ziua Domnului”:
(1) La început, creştinii ţineau doar ziua biblică de odihnă, Sabatul.
Gabriel Răşcanu Ieromonahul, în Liturgica Bisericii Ortodoxe, ed. 1876, pag. 94, scrie: „Sâmbăta s-a serbat întrucât priveşte ca Lege morală şi în secolele primitive ale creştinismului”.
(2) După războaiele iudeo-romane, Sabatului se alătura serbarea zilei întâi a săptămânii.
Iustin Martirul, în prima parte a secolului 2, este cel dintâi care salută apariţia zilei întâi între sărbători, ca semn distinctiv al creştinilor (aniversarea învierii). El scria: „Noi venerăm această zi întâia, ne place de ea, pentru că este ziua în care Dumnezeu a zis ’să fie lumină’.”
Tensiunea existentă în biserica creştină din primele cinci secole, între fracţiunea sabatiştilor şi a anti-sabatiştilor, este pregnantă în scrierile patristice:
Hyppolit din Roma (220 AD): „Chiar şi astăzi, unii poruncesc post în Sabat – o practică de care Hristos n-a vorbit, astfel ei dezonorând Evanghelia”.
„Constituţiile apostolice” (sec. III), cartea VII, secţiunea a II-a, cap. 23: „Păziţi Sabatul şi sărbătoarea zilei Domnului, fiindcă prima este memorialul creaţiunii, iar cea de-a doua al învierii”.
Origene (c.250): „Este potrivit pentru fiecare care este drept între sfinţi să păstreze şi sărbătoarea Sabatului. Care este într-adevăr serbarea Sabatului, cu excepţia a ceea ce a spus apostolul, zicând: ’Rămâne sabatismus, adică ţinere de Sabat, pentru poporul lui Dumnezeu’ (Evrei 4,9)? Să vedem ce fel de observare a Sabatului este aşteptat din partea unui creştin. În ziua Sabatului nici una din faptele lumeşti nu trebuie făcute, ci fiţi liberi pentru lucrări spirituale, să veniţi la biserică, să vă daţi urechea pentru citirea sfântă... aceasta este ţinerea Sabatului creştin”.
Ignaţiu (c.300), în „Epistola către Magnezieni”, scria: „Să nu mai ţinem sabatul în felul iudeilor, ci să sărbăm sabatul (sabatizăm) spiritual, bucurându-ne în meditaţie cu privire la Lege. Şi după fiecare sărbătoare de Sabat (sabatizare), fiecare prieten al lui Hristos să păstreze şi sărbătoarea zilei Domnului...”
Grigorie de Nisa (331-396), în De Castigatione, scria: „Bisericile din Asia, după obiceiul lor, ţin ambele zile: Sabatul şi duminica. Cu ce fel de ochi priviţi voi duminica, voi care dezonoraţi Sabatul? Nu ştiţi că aceste două zile sunt surori?”
Epifanie din Constanţia (c. 380), în „Mărturisire de credinţă”: „În unele locuri creştinii ţin adunări şi în Sabat”.
Ioan Cassian (c. 395) „Cele 12 cărţi...”: „În afara slujbelor de seară şi noapte, nu există servicii divine publice printre călugării din Egipt, cu excepţia zilelor de Sâmbătă şi Duminică, când se întâlnesc împreună în ceasul al 3-lea pentru Sfânta Cină”.
Asterius din Amasea (c. 400), în „Homilia 5”: „Este minunat pentru creştini... că echipa acestor două zile vine împreună; vorbesc despre Sabat şi ziua Domnului... Căci, ca mame şi doici ale bisericii, ele adună poporul, pune peste ei preoţi ca instructori şi face pe toţi – ucenici şi învăţători – să poarte de grijă pentru suflete.”
Socrates Scolasticul (430 e. n.) scrie: „Deşi aproape toate bisericile din lume celebrează sfintele taine în Sabat (!), totuşi creştinii din Roma şi din Alexandria, din pricina unei oarecari tradiţii, au încetat să mai facă lucrul acesta în Sabat.”
Sozomen, 430 d.Hr.: „Oamenii din Constantinopol şi de pretutindeni se adună împreună şi în Sabat… lucru care niciodată nu este păzit la Roma” (istoria bisericească VII, 19).

(3) Favorizarea „duminicii” şi eliminarea Sabatului.
Recunoaşterea oficială a creştinismului ca religie de stat, într-un imperiu care avea disperată nevoie de un element liant pentru crearea unităţii atâtor elemente centrifuge, s-a dovedit o salutară manevră politică. Aceasta a pregătit drumul spre o mare joncţiune: doar peste câteva decenii, creştinismul, uitând treptat de înaltele sale idealuri spirituale şi devenind tot mai popular, se va întrepătrunde cu păgânismul de bază, absorbind şi adoptând practicile lui străvechi.
Eusebiu din Cezareea (325), prelat şi ministru în acelaşi timp, o cumulare deloc biblică la curtea lui Constantin cel Mare, relua argumentul lui Iustin Martirul, zicând „noi ne bucurăm de ziua întâi pentru că e ziua când Domnul a făcut lumina...”
La 6 martie 321, împăratul Constantin cel Mare decretează prima lege duminicală: „Toţi magistraţii şi populaţia care locuieşte la oraşe să se odihnească în venerabila Zi a Soarelui (Dies Solis).”
Silvestru, episcopul Romei (314-227) în timpul lui Constantin cel Mare, schimbă numele primei zile a săptămânii, denumind-o „Ziua Domnului”.
La 366, Conciliul de la Laodiceea decretează oficial transferarea sfinţeniei Sabatului asupra duminicii, zicând: „Creştinii să nu iudaizeze stând nelucrători în Sâmbăta, ci să lucreze în ziua aceea... Şi dacă totuşi sunt găsiţi iudaizând, să fie anatema!”
(C. Hefele, „Istoria conciliilor bisericii”, vol. II, pag. 316).
În 386, Sinodul din Aquilea recunoaşte schimbarea oficială a lui „Dies solis” (ziua soarelui) în „Dies Dominica” (Ziua Domnului, duminica).
Ieronim de Betleem, prin anul 400, scria: „Dacă ziua întâi e numită ziua soarelui de către păgâni, noi o admitem ca atare cu voie bună, fiindcă în această zi a apărut lumina şi a răsărit Soarele neprihănirii noastre”.
Nu toţi au privit evenimentele la fel.
În jurul anului 200, Tertullian, în „Despre idolatrie”, cap. 14, scrie în repetate mustrări şi avertismente, despre adoptarea de către creştini a sărbătorilor păgâne.
Papa Leon I, prin 450, decretează anateme creştinilor care în ziua întâi serbau soarele, şi nu pe Isus. Dacă filozofii creştini transfigurau semnificaţia zilei soarelui, vulgul rămăsese la datinile străvechi până astăzi. Închinarea spre răsărit, către soare, a modelat ulterior şi aşezarea bisericilor, cu altarul spre răsărit, pentru continuitatea închinării precreştine.

În focul Marii lupte, Steagul tricolor (Creaţiune, Răscumpărare, Încheierea finală) a fost înclinat. În locul lui, se ridică semnul vrăjmaşului:
În rapoartele Conciliului din Trent (al Contrareformei) stă scris:
„În sesiunea din 18 ianuarie 1562, orice ezitare a fost pusă deoparte. Gaspar de Fosso, arhiepiscop de Reggio, a ţinut o cuvântare în care a declarat: ’Tradiţia stă deasupra Scripturii. Autoritatea bisericii, în consecinţă, nu poate fi subordonată faţă de autoritatea Scripturii, căci biserica... a schimbat Sabatul în Duminică, nu prin porunca lui Hristos, ci prin propria ei autoritate’...”
J.A. Neander, în Istoria religiei creştine şi a bisericii, pag. 186, scrie: „Sărbătorirea duminicii a fost doar o sărbătoare omenească şi a fost departe de intenţia apostolilor de a stabili o altă poruncă în această privinţă. Departe de ei şi de biserica primară apostolică gândul de a transfera legile legate de Sabat asupra duminicii”.
A. Weigall, Păgânismul în creştinismul nostru, pag. 145: „Păzirea de către noi a duminicii este derivată în mod vizibil din mithraism. Argumentul că duminica a fost aleasă din pricina învierii nu găseşte suficient suport”...
Iar la pag. 148: „Deoarece Mithra era invocat ca Dominus (Domn) duminica trebuie că a fost ’duminica’ (ziua Domnului) cu multă vreme înainte de timpurile creştine.”
Stephen Keenan, în Catehismul doctrinal (ediţia a III-a americană, 1876, pag. 174), la întrebarea: „Aveţi vreo dovadă că Biserica Catolică are putere să instituie sărbători?“, răspunde: „De n-ar fi avut această putere, ea n-ar fi putut face ceea ce toţi oamenii religiei moderni o acceptă; anume ea n-ar fi putut substitui păzirea Sabatului zilei a şaptea cu duminica zilei întâi a săptămânii, o schimbare pentru care nu există nici o autoritate scripturistică!”

Steag străin în Vatican
În mijlocul cetăţii eterne, în inima citadelei preacreştine a Vaticanului, drept în faţa Basilicii San Pietro, se înalţă un stâlp antic, care radiază alei prin curtea din faţa Basilicii pontificale. Este străvechiul obiect de cult păgân, dintre cele mai venerate în antichitate: obeliscul, faimosul „stâlp închinat soarelui” de granit roşu. Adus de Caligula, în anul 39 AD, chiar din cetatea de scaun a soarelui, din Heliopolis (Cairo), el a fost aşezat într-un circ din Roma. Apoi Nero, identificându-se pe sine cu soarele (Helios), îl dedică circului său ca obiect sacru.
În decursul construirii Basilicii Sf. Petru din Vatican, Papa Sixtus al V-lea decide să-l aducă în curtea Basilicii. Între 7 şi 14 septembrie 1586, într-un efort calculat, obeliscul a fost transportat cu cea mai mare grijă. Pentru o mai mare solemnitate, papa dădu un edict de tăcere totală, sub pedeapsa cu moartea.
Se povesteşte că unul din arhitecţi, într-o situaţie critică, ar fi exclamat un singur cuvânt de îndrumare către căruţaşi; şi ar fi murit dacă n-ar fi intervenit un prelat, cerând iertăciune în contul păcătosului.
Semnul soarelui a îngenuncheat semnul Creatorului. Nu doar în spaţiul strâmt al Vaticanului, ci în spaţiul spiritual-cultural al creştinismului. O zi de închinare păgână este observată de grosul creştinătăţii, în timp ce ziua biblică, steagul lui Hristos, Creatorul şi Răscumpărătorul în Marea luptă, ziua a 7-a, a ajuns cu totul ignorată.
Evrei 4,9: „Rămâne, deci, o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu.”
Cine citeşte nepărtinitor acest verset nu se poate să nu se poticnească în privinţa necesităţii păzirii Sabatului. Oare nu sugerează textul că pentru poporul lui Dumnezeu e dată o altă odihnă, anume nu ziua de Sabat, ci o odihnă „ca cea de Sabat”? Unde mai pui că ediţia Teoctist a Bibliei ortodoxe (1993) o spune pe româneşte: „Drept aceea, s-a lăsat altă sărbătoare de odihnă poporului lui Dumnezeu!”

Pentru o înţelegere corectă a Bibliei, există trei reguli mari de interpretare:
A. Textul – adică verifici cum sună versetul propriu-zis în original şi în alte traduceri.
B. Contextul – cauţi să stabileşti care este „tema” din tot pasajul, nu numai din textul dat. În cazul că tema e stabilită greşit, toată interpretarea, oricât de logică ar fi, conduce la erezie.
C. Cadrul istoric – cercetezi să vezi ce înţelegeau oamenii din timpul acela prin respectivul text. Aici intri în problemele timpului şi în mentalitatea contemporanilor Apostolului Pavel.
Aşadar, să începem cu începutul:

A. TEXTUL

Iată cum sună versetul în limba greacă şi traducerea lui, cuvânt cu cuvânt:

„Ara
apoleipetai
Sabatismos
to lao
tu Theu”

Deci
rămâne încă
sărbătoarea Sabatului
poporului
lui Dumnezeu

(„to” şi „tu” sunt doar articole hotărâte pentru cazul Dativ şi Genitiv)

Unde este în text expresia „ca cea” ?? Nu e! Acest lucru se cheamă „interpolare” – adăugire nepermisă, care strâmbă înţelesul. Biblia interzice, sub semnul condamnării veşnice, adăugarea sau scoaterea vreunui singur cuvânt (Deuteronom 4,2; Proverbe 30,6; Apocalipsa 22,18.19).
Credincioşi Cuvântului, traducătorii vechilor Biblii româneşti au redat Evrei 4,9 în felul acesta:
„Pentru aceia au rămas oarece sâmbătă oamenilor lui Dumnezeu” – Noul Testament de la Bălgrad, 1648.
„Iată dară au rămas sărbarea sâmbetei nărodului lui Dumnezău” – Biblia de la Bucureşti, 1688.
„Drept aceea s-au lăsat Sabatismos norodului lui Dumnezeu” – Noul Testament a lui Scarlat Alexandru Kalimachi, 1821.
„Dreptu aceea rămâne repausu pentru poporulu lui Dumnezeu” – Biblia de Iaşi, 1874.
„Deci dar rămâne încă repaus de sâmbeta pentru poporul lui Dumnezeu” – Biblia Nitzulescu, 1905.

B. CONTEXTUL

În cazul lui Evrei 4,9 contextul este decisiv. Vom constata că, în acest context, versetul nu se referă nici la Sabat şi nici la vreo altă zi de odihnă (duminică).
Contextul începe de la Evrei 3,7 şi ţine până la Evrei 4, 11.
În acest pasaj, Apostolul Pavel face o paralelă cu multă aplicaţie a călătoriei lui Israel prin pustie: şi noi, ca şi ei, am ieşit din Egipt; şi noi, ca şi ei, ne aflăm în pustia păcatului; şi noi, ca şi ei, ne îndreptăm spre Canaan, nu cel pământesc, ci Canaanul ceresc.
Scriptura numeşte Canaanul drept „odihnă”: „Fiindcă n-aţi ajuns încă în locul de odihnă şi în moştenirea pe care v-o dă Domnul Dumnezeul vostru. El vă va da odihnă...” (Deuteronom 12,9-10); „Domnul, Dumnezeul vostru, v-a dat odihnă şi v-a dat ţara aceasta” (Iosua 1,13). (Vezi şi Deuteronom 3,20; 25,19; Iosua 1,15; 21,44; 22,4; 23,1.)
În această paralelă, Israel nu intră în „odihna lui Dumnezeu”, adică în Canaan, ci moare în pustie din pricina neascultării.
Noi, în schimb, mai avem un timp de probă, un timp de har: „Astăzi”.
Cuvântul „Astăzi” nu se referă la nici o zi anumită din săptămână (nici la sâmbătă, nici la duminică), ci reprezintă timpul prezent, „azi”, un timp de har cât încă omul mai poate lua o decizie bună: în fiecare zi, câtă vreme se zice: „Astăzi” (Evrei 3,13); „câtă vreme se zice: „Astăzi” (Evrei 3,15); „atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui” (Evrei 4,1).
Pentru a ne motiva mai mult pentru credinţă şi ascultare, Pavel zugrăveşte Canaanul ceresc în lumina plăcută a „odihnei lui Dumnezeu” – a Sabatului (Evrei 4,3.4). Căci în Sabat, Dumnezeu S-a odihnit de toată lucrarea Lui!
La fel şi cu noi: „cine intră în odihna Lui, se odihneşte şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale” (Evrei 4,10).
Omule, acolo în Canaan, şi tu te vei odihni ca şi Dumnezeu de toată truda şi chinul muncii tale! Aceasta este vestea bună care ni se dă şi nouă (Evrei 4,2), la fel cum a fost vestea bună adusă celor ce umblau prin arşiţa pustiei: Curaj, fraţilor, în faţa voastră este Canaanul, „odihna” voastră pentru toate chinurile pustiei...
Este clar că făgăduinţa intrării în „odihna” lui Dumnezeu nu s-a realizat complet prin Iosua (Evrei 4,8) – Canaanul pământesc fiind doar o odihnă vremelnică, nu adevărata odihnă, veşnică De aceea, fiindcă „rămâne o odihnă de Sabat” (contextul îngăduie: „ca cea de Sabat” – adică Canaanul ceresc), să ne străduim să nu avem „o inimă rea şi necredincioasă” (Evrei 3,12), împietrită prin înşelăciunea păcatului (Evrei 3,13), şi mai ales prin neascultare (Evrei 3,18; 4,11).
În concluzie: Evrei 4,9 („Deci rămâne odihna de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu”) se referă la odihna Canaanului ceresc, în care suntem îndemnaţi să intrăm, prin credinţă şi ascultare de tot Cuvântul lui Dumnezeu, câtă vreme se mai zice „Astăzi”! Căci „mâine” va fi prea târziu...

Leave a comment and / or appreciate the article!