Ellen G. White Minte, caracter, personalitate Sfaturi pentru sănătatea mintală şi spirituală Volumul II PARTEA 2 ACEASTA CARTE ONLINE CUPRINDE MAI MULTE PARTI
Secţiunea a XI-a Probleme emoţionale
48
Simţământul de vinovăţie
Vinovăţia afectează puterile vitale ale fiinţei. – Teama, nemulţumirea, lamentarea, remuşcarea, vinovăţia şi neîncrederea, toate tind să epuizeze puterile vitale ale fiinţei şi să deschidă calea degradării şi a morţii. – MH 241 (1905)
Cum poate fi obţinută eliberarea de vinovăţie. – Acest simţământ al vinovăţiei trebuie aşezat la piciorul crucii de pe Calvar. Simţul păcătoşeniei otrăveşte izvoarele vieţii şi adevărata fericire. Isus ne invită acum: „Lasă-Mi Mie povara vinovăţiei tale; Eu voi lua asupra Mea păcatele tale, Eu îţi voi da pace. Încetează să-ţi distrugi respectul de sine, pentru că Eu te-am cumpărat cu preţul sângelui Meu. Tu eşti al Meu; Eu voi da putere voinţei tale neputincioase; Eu voi îndepărta remuşcările tale datorate păcatului”.
Deci, întoarceţi-vă la El cu inimile pline de mulţumire, cu inimile voastre care tremură în nesiguranţă şi puneţi-vă încrederea în nădejdea care v-a fost înfăţişată. Dumnezeu acceptă inima voastră zdrobită şi plină de remuşcări. El vă dăruieşte iertarea. El doreşte să vă adopte în familia cerească, harul Său este gata să vină în ajutorul neputinţei voastre, iar bunul Isus vă va călăuzi pas cu pas, dacă vă veţi prinde de braţul Lui cu o deplină încredere în dragostea Sa. – Lt 38, 1887
Isus ne oferă iertarea. – Satana se străduieşte să ne abată mintea de la Cel ce este un Ajutor Puternic şi caută să ne facă să privim doar la starea decăzută a sufletului nostru. În ciuda faptului că Isus cunoaşte vinovăţia trecutului nostru, El ne oferă iertarea. Iar noi nu avem voie să-L dezonorăm, îndoindu-ne cu privire la iubirea Sa. – Lt 2, 1914. (TM 518)
Iubirea Lui ne eliberează de vinovăţie. – Iubirea pe care Hristos o transmite în întreaga noastră fiinţă constituie o putere de viaţă. Fiecare parte vitală a organismului – creierul, inima, nervii – este atinsă de mâna vindecătoare. Prin iubire, energiile cele mai înalte ale fiinţei sunt trezite la viaţă. Ea eliberează sufletul de vinovăţia, de întristarea, de teama şi de îngrijorarea care devastează puterile vieţii. Această iubire aduce pacea, seninătatea şi mulţumirea. Ea inspiră sufletului o bucurie pe care nimic din ceea ce este pământesc nu o poate nimici – bucuria în Duhul Sfânt – o bucurie dătătoare de sănătate şi viaţă. – MH 115 (1905)
Cel mai mare păcătos are nevoie de cel mai mare Mântuitor. – Dacă ai simţământul că eşti cel mai mare păcătos, Domnul Hristos este exact răspunsul de care ai nevoie; El este cel mai mare Mântuitor. Încetaţi să vă uitaţi la păcatul vostru şi la voi înşivă; ridicaţi-vă capetele şi priviţi spre Mântuitorul înălţat. Încetaţi să vă mai gândiţi la muşcăturile otrăvitoare ale Şarpelui şi priviţi la Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii. – Lt 98, 1893
El va oferi pacea. – Domnul Isus a purtat povara vinovăţiei noastre. El va lua încărcătura care apasă pe umerii noştri obosiţi şi ne va oferi pacea. El va purta şi povara îngrijorărilor şi întristărilor noastre. Isus ne invită să aşezăm pe umerii Lui toate grijile noastre, deoarece El ne poartă în inima Sa. – MH 71 (1905)
Nu toate păcatele sunt la fel de grave. – Dumnezeu nu consideră toate păcatele ca fiind la fel de grave; în aprecierea Sa, există diferite grade de vinovăţie, aşa cum sunt evaluate şi în aprecierea oamenilor; dar oricât de nesemnificativă ar părea în ochii oamenilor o faptă sau o greşeală, nici un păcat nu este mic în ochii lui Dumnezeu. Judecata omenească este părtinitoare, imperfectă, dar Dumnezeu apreciază toate lucrurile la adevărata lor însemnătate. Beţivul este dispreţuit şi i se spune că păcatul lui îl va exclude din cer; în timp ce mândria, egoismul şi bârfa sunt adesea trecute cu vederea. Dar aceste păcate sunt deosebit de ofensatoare la adresa lui Dumnezeu, deoarece reprezintă opusul bunătăţii caracterului Său şi al iubirii neegoiste ce constituie însăşi esenţa atmosferei universului necăzut. Poate că acela care cade în păcatele cele mai josnice îşi simte vinovăţia şi nevrednicia şi înţelege nevoia de har din partea lui Hristos; dar mândria nu simte nici o nevoie şi, prin aceasta, împietreşte inima împotriva lui Hristos şi a infinitelor binecuvântări pe care El a venit să le ofere. – SC 30 (1892)
Vinovăţia are nevoie de o abordare pozitivă. – Nimeni nu a fost făcut vreodată mai bun prin denunţare şi incriminare. Faptul că îi vorbeşti sufletului ispitit despre vinovăţia lui nu îi va inspira, în nici un fel, dorinţa de a se purta mai bine. Conduceţi sufletele descurajate şi greşite la Acela care este în stare să-i salveze pe toţi cei ce vin la El. Arătaţi-le ce ar putea deveni. Ajutaţi-i să înţeleagă că, deşi în ei nu există nimic care să-i recomande înaintea lui Dumnezeu, Domnul Hristos a murit pentru ca ei să poată fi acceptaţi prin El. Inspiraţi-le speranţă, spunându-le că, prin puterea lui Hristos, ei ar putea face ceva mai bun. Înfăţişaţi-le posibilităţile de care dispun. Descrieţi-le înălţimile la care pot ajunge. Ajutaţi-i să creadă în bunăvoinţa Domnului şi să aibă încredere în puterea Sa iertătoare. Isus este în aşteptare, pentru a prinde mâna lor şovăitoare şi pentru a le oferi puterea de a trăi o viaţă nobilă şi curată. – MS 2, 1903
Satana ne inspiră în mod abuziv simţăminte de vinovăţie. – Aici [în Zaharia cap. 3], poporul lui Dumnezeu este reprezentat asemenea unui răufăcător aflat la judecată. Iosua, în calitate de mare preot, cere binecuvântarea asupra poporului său care trece printr-o mare întristare. În timp ce Iosua pledează înaintea lui Dumnezeu în favoarea poporului, Satana se află la dreapta sa ca acuzator şi învinovăţeşte pe copiii lui Dumnezeu, înfăţişând cazul lor astfel, încât să pară cât mai disperat cu putinţă. El prezintă înaintea Domnului faptele lor rele şi defectele lor, dovedind greşelile şi eşecurile lor, în speranţa că ei vor părea în ochii lui Dumnezeu atât de răi, încât Domnul să nu le mai ofere nici un ajutor pentru situaţia lor disperată. Iosua, ca reprezentant al poporului lui Dumnezeu, este îmbrăcat în haine murdare şi aşteaptă condamnarea meritată. Conştient de păcatele poporului său, el este doborât de descurajare. Satana îi inspiră în mod abuziv un simţământ de vinovăţie, care îl face să cadă într-o deznădejde totală. Cu toate acestea, ca reprezentant al poporului, Iosua rezistă atacurilor lui Satana. – COL 166, 167 (1900)
Uitarea făgăduinţelor lui Dumnezeu. – De la acea dată, am înţeles că mulţi pacienţi ai azilelor de psihiatrie au ajuns acolo datorită unei experienţe asemănătoare cu cea trăită de mine. Conştiinţele lor au fost copleşite de simţământul vinovăţiei, iar credinţa lor şovăitoare nu a îndrăznit să proclame iertarea făgăduită de Dumnezeu. Ei s-au gândit la descrierea ortodoxă a iadului, până când aceasta a invadat întreaga lor fiinţă, lăsând o impresie împovărătoare în mintea lor. Fie că dormeau, fie că erau treji, imaginea înspăimântătoare a iadului era fără încetare vie în faţa ochilor lor, până ce simţul realităţii le-a fost absorbit total de imaginaţie, iar ei nu au mai văzut altceva decât flăcările înfiorătoare ale unui foc incredibil şi nu au mai auzit altceva decât strigătele celor blestemaţi. Raţiunea le-a fost detronată, iar mintea le-a fost copleşită de acest coşmar teribil. Cei care prezintă doctrina iadului veşnic ar face bine să cerceteze mai serios sursele de autoritate pe care îşi întemeiază o concepţie atât de crudă ca aceasta. – 1T 25, 26 (1855)
Crizele ne îndrumă către Sursa puterii. – Adesea, Dumnezeu îngăduie ca oamenii să treacă prin crize, pentru a le dovedi propria lor slăbiciune şi pentru a-i îndruma către Sursa puterii. Dacă veghează în rugăciune, luptând cu curaj, punctele lor slabe vor deveni punctele lor tari. Experienţa lui Iacov conţine multe lecţii valoroase. Dumnezeu l-a învăţat pe Iacov că, prin propria lui putere, nu va câştiga niciodată biruinţa şi că trebuie să lupte cu Dumnezeu, ca să primească putere de sus. – MS 2, 1903
Aminteşte-ţi de harul lui Hristos. – Când fugea din casa tatălui său, după ce l-a înşelat pe Esau, Iacov era copleşit de simţământul vinovăţiei. Singur şi alungat, despărţit de tot ce-i era drag, singurul gând ce apăsa sufletul lui era teama că păcatul l-a separat de Dumnezeu şi că a fost părăsit de Cer.
Plin de întristare, Iacov s-a aşezat să se odihnească, întins pe pământul gol, înconjurat doar de stâncile golaşe şi străjuit deasupra de cerul luminat de stele. Îndată ce a adormit, o lumină ciudată i-a tulburat visul. Strălucind în întuneric, nenumărate stele păreau să alcătuiască o scară ce se sprijinea pe pământ şi ducea în sus, până la porţile cerului; iar pe scară, îngerii lui Dumnezeu coborau şi urcau, în timp ce, din slava cerească, auzea vocea divină rostind un mesaj de mângâiere şi încurajare.
În felul acesta, lui Iacov i s-a descoperit un Mântuitor care vine în întâmpinarea nevoii disperate a sufletului. El a înţeles, plin de bucurie şi mulţumire, calea prin care un păcătos poate fi readus în comuniune cu Dumnezeu. Scara ciudată din visul lui Iacov îl reprezenta pe Isus, unicul mijloc de comunicare dintre Dumnezeu şi om. – SC 19, 20 (1892)
Povara vinovăţiei stă la originea multor boli. – Omul paralizat a găsit în Domnul Hristos atât vindecarea trupului, cât şi pe aceea a sufletului. Vindecarea spirituală a fost urmată de restabilirea sănătăţii fizice. Această lecţie nu trebuie trecută cu vederea. În zilele noastre, există mii de oameni care suferă de boli fizice şi care, asemenea paraliticului, tânjesc după mesajul divin prin care să li se spună: „Păcatele îţi sunt iertate”. Povara păcatului, cu dorinţele lui continue şi nesatisfăcute, stă la originea bolilor lor. Ei nu vor găsi nici o cale de vindecare, până când nu vor veni la Cel ce este Vindecătorul sufletului. Pacea, pe care numai El o poate oferi sufletului, va aduce putere minţii şi sănătate trupului. – DA 270 (1898)
Ignoranţa nu îndepărtează vinovăţia. – Dacă [cei ce L-au chinuit pe Isus] ar fi ştiut că Îl torturau chiar pe Acela care venise să salveze de la ruină veşnică neamul omenesc păcătos, ei ar fi fost copleşiţi de remuşcare şi oroare. Dar ignoranţa nu îi scuteşte de vinovăţie, deoarece avuseseră deja suficiente ocazii de a-L cunoaşte şi de a-L primi pe Isus ca Mântuitor. – DA 744 (1898)
Nu diminua vinovăţia prin scuzarea păcatului. – Nu trebuie să ne diminuăm vinovăţia scuzându-ne păcatul, ci să-i acceptăm gravitatea aşa cum este privită de Dumnezeu, iar în ochii lui Dumnezeu, gravitatea păcatului este privită cu seriozitate. Numai Calvarul poate dezvălui enormitatea teribilă a păcatului. Dacă noi am fi fost nevoiţi să purtăm povara propriei noastre vinovăţii, aceasta ne-ar fi doborât. Dar Cel fără de păcat a luat locul nostru; deşi nu merita, El a purtat nelegiuirea noastră. „Dacă ne mărturisim păcatele”, Dumnezeu „este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1,9). – MB 116 (1896)
Sufletele umile înţeleg vinovăţia păcatului. – Cei care nu şi-au umilit sufletele înaintea lui Dumnezeu, înţelegându-şi propria vinovăţie, nu au îndeplinit încă prima dintre condiţiile acceptării lor. Dacă nu am experimentat acea pocăinţă care presupune mărturisirea păcatului cu o umilinţă adevărată a sufletului şi cu un spirit zdrobit, plini de oroare faţă de păcat, noi nu am căutat niciodată cu adevărat iertarea şi nu am descoperit încă pacea lui Dumnezeu. Singurul motiv pentru care este posibil să nu fi primit iertarea păcatelor din trecut este acela că nu am fost dispuşi să ne umilim inimile noastre mândre şi nu am dorit să respectăm condiţiile cuvântului adevărului.
Cu privire la acest subiect, există îndrumări explicite. Mărturisirea păcatului, indiferent dacă este particulară sau publică, trebuie să fie exprimată în mod deliberat şi sincer. Mărturisirea nu îi este impusă păcătosului şi nu trebuie realizată în mod superficial şi neatent. Ea nu poate fi cerută în mod obligatoriu din partea acelora care nu înţeleg şi nu simt caracterul respingător al păcatului. Numai mărturisirea scăldată în lacrimi şi amărăciune, care izvorăşte din adâncul sufletului, reuşeşte să ajungă la Dumnezeul milei infinite. Psalmistul spune: „Domnul este lângă cel cu inima zdrobită; şi mântuieşte sufletul întristat”. – 5T 636, 637 (1889)
Abandonarea păcatului este esenţială. – Motivul pentru care îţi atragi condamnarea este acela că tu continui să păcătuieşti. În puterea lui Hristos, încetează să păcătuieşti. Au fost îndeplinite toate condiţiile necesare pentru ca harul să fie cu tine, astfel încât păcatul să ţi se pară întotdeauna atât de respingător, precum este în realitate. „Şi dacă cineva a păcătuit”, nu trebuie să se lase pradă disperării, vorbind asemenea unuia care este pierdut pentru cauza lui Hristos. – Lt 41, 1893
Dumnezeu îi iartă pe toţi cei ce vin la El. – Dumnezeu îi condamnă, după dreptate, pe toţi cei care nu Îl au pe Domnul Hristos ca Mântuitor personal, dar oferă iertare oricărui suflet care vine la El în credinţă şi îl face capabil să înfăptuiască lucrările Lui şi să fie, prin credinţă, una cu Hristos… Domnul a pregătit toate căile prin care omul să poată primi, fără plată, o mântuire deplină şi prin care să poată deveni desăvârşit în El. Planul lui Dumnezeu este ca toţi copiii Săi să reflecte strălucirea razelor Soarelui neprihănirii, pentru ca toţi oamenii să beneficieze de lumina adevărului. Pentru a oferi mântuire lumii, Dumnezeu a plătit un preţ infinit, dăruind chiar pe unicul Său Fiu pentru aceasta. Apostolii întreabă: „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8,32). Deci, dacă noi nu suntem mântuiţi, Dumnezeu nu va avea nici o vină, ci noi vom fi vinovaţi, deoarece nu am folosit mijloacele pe care ni le-a oferit Dumnezeu. Alegerea noastră a fost diferită de dorinţa lui Dumnezeu. – RH, 1 noiembrie 1892. (1SM 375)
Speranţă pentru toţi.* – Nimeni nu trebuie să se lase pradă descurajării şi disperării. Satana poate veni la tine, încercând să-ţi inspire gândul teribil că „situaţia ta este lipsită de speranţă şi că eşti irecuperabil”. Dar, în Hristos, există speranţă pentru tine. Dumnezeu nu ne cere să biruim prin propriile noastre puteri, ci ne invită să venim mai aproape de El, alăturându-ne cauzei Sale. Oricare ar fi dificultăţile în care ne aflăm şi care apasă trupul şi sufletul nostru, El este gata să ne elibereze. – MH 249 (1905)
49
Întristarea
Epuizează puterile vieţii. – Tristeţea, teama, nemulţumirea, regretul, simţământul vinovăţiei, neîncrederea, toate tind să epuizeze puterile vieţii şi să favorizeze decăderea şi moartea… Curajul, speranţa, credinţa, simpatia şi iubirea conferă sănătate şi prelungesc viaţa. – MH 241 (1905)
Împiedică circulaţia sanguină. – Întristarea împiedică circulaţia sângelui şi activitatea nervilor şi încetineşte acţiunea ficatului. Ea afectează digestia şi nutriţia şi tinde să epuizeze resursele interioare ale întregului organism. – Lt 1, 1883
Nu poate repara nici măcar un singur rău. – Tristeţea şi teama nu numai că nu pot repara nici măcar un singur rău, dar pot produce mari daune. Pe de altă parte, speranţa şi voioşia luminează căile altora şi sunt „viaţă pentru cei ce le găsesc şi sănătate pentru tot trupul lor” (Proverbele 4,22). – ST, 12 februarie 1885. (AH 431)
Ajutor prevăzut pentru orice situaţie. – Nu trebuie să îngăduim ca viitorul, cu toate problemele lui grele şi perspectivele lui nedorite, să ne tulbure inimile, să ne facă genunchii să tremure şi mâinile să atârne neputincioase în semn de descurajare. Cel Atotputernic ne spune: „Să se încreadă în puterea Mea”, „Să caute ocrotirea Mea şi să facă pace cu Mine” (Isaia 27,5). Aceia care îşi încredinţează vieţile lui Dumnezeu, pentru a fi călăuziţi de El şi pentru a-I sluji Lui, nu se vor afla niciodată în situaţii dificile, pentru care Domnul să nu fi pregătit deja ajutorul. Oricare ar fi situaţia în care ne-am afla, dacă suntem împlinitori ai Cuvântului lui Dumnezeu, noi avem un Îndrumător care ne călăuzeşte paşii; oricare ar fi dificultăţile cu care ne-am confrunta, noi avem un Sfătuitor sigur; oricare ar fi necazul, pierderea sau singurătatea pe care le-am putea îndura, avem un Prieten care simte împreună cu noi. – MH 248, 249 (1905)
Anticiparea necazului dublează povara. – Trăim într-o lume a suferinţei. Dificultatea, necazul şi întristarea ne aşteaptă la fiecare pas, pe calea către căminul ceresc. Dar, prin anticiparea necazului, mulţi oameni îşi fac povara vieţii de două ori mai insuportabilă. Atunci când se confruntă cu situaţii potrivnice sau dezamăgiri, ei cred că totul este pierdut, că greutăţile lor sunt cele mai grele din lume şi că, în mod sigur, au ajuns la capătul puterilor. Prin urmare, se lasă copleşiţi de descurajare şi răspândesc o atmosferă apăsătoare asupra tuturor celor din jur. Viaţa însăşi devine o povară pentru ei.
Dar nu trebuie să se întâmple aşa. Schimbarea modului lor de gândire necesită un efort hotărât al voinţei. Totuşi, această schimbare este posibilă. Fericirea lor, atât pentru viaţa prezentă, cât şi pentru cea viitoare, depinde de măsura în care îşi vor concentra gândurile asupra lucrurilor îmbucurătoare. Aceşti oameni trebuie să-şi abată privirile de la scena întunecată, care este rodul propriei lor imaginaţii, să contemple binecuvântările pe care Dumnezeu le-a presărat pe cărarea lor şi să privească dincolo de cele prezente, spre cele nevăzute şi veşnice. – MH 247, 248 (1905)
Răspândirea umbrelor. – Nu este înţelept să adunăm toate amintirile neplăcute ale trecutului – dezamăgirile şi nedreptăţile – pentru a discuta despre ele şi a ne plânge de ele, până când ajungem copleşiţi de descurajare. Un suflet descurajat este plin de întunecime, alungă lumina lui Dumnezeu din propria sa inimă şi răspândeşte umbre întunecoase pe căile altora. – SC 117 (1892)
A vorbi mai mult despre binecuvântări şi mai puţin despre necazuri. – Bunătatea Domnului faţă de noi este mare. El nu-i va lăsa niciodată şi nici nu-i va părăsi pe aceia care se încred în El. Dacă am cugeta şi dacă am vorbi mai puţin despre necazurile noastre şi mai mult despre harul şi bunătatea lui Dumnezeu, noi ne-am ridica deasupra confuziei şi a multor dificultăţi pe care le suferim. Fraţii mei şi surorile mele, voi, care simţiţi întunericul abătându-se asupra căilor voastre, luaţi-vă harfele agăţate în ramurile copacilor şi, asemenea robilor Babilonului, faceţi ca încercarea să devină un cântec al mulţumirii.
Poate că veţi spune: „Cum pot cânta, când întunericul se aşterne în calea mea şi când povara durerii şi a însingurării apasă în sufletul meu?” Dar, oare, necazurile noastre L-au îndepărtat de la noi pe Prietenul plin de putere pe care-L avem în Isus? Nu ar trebui ca dragostea uimitoare a lui Dumnezeu, manifestată prin darul Fiului Său iubit, să fie motivul unei bucurii neîncetate pe care să o trăim? Când aducem cererile noastre înaintea tronului harului, să nu uităm să le însoţim cu cuvinte de mulţumire. „Cine aduce mulţumiri, ca jertfă, acela Mă proslăveşte” (Psalmii 50,23). Atâta timp cât trăieşte Mântuitorul nostru, noi avem un motiv pentru care să înălţăm laude şi mulţumiri neîncetate. – RH, 1 noiembrie 1881. (2SM 268, 269)
Încetaţi să vă lăsaţi pradă întristării (sfat adresat unei familii îndurerate). – Asemenea lui Iov, voi aţi simţit că aveţi un motiv de întristare şi nu puteţi fi mângâiaţi. Oare a fost justificată atitudinea voastră? Voi ştiţi că moartea este o putere căreia nimeni nu i se poate opune, dar, prin întristarea voastră zadarnică, aţi îngăduit ca vieţile voastre să ajungă aproape lipsite de orice semnificaţie. Simţămintele voastre au ajuns aproape de răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu. Am văzut că, stăruind asupra descurajării, v-aţi lăsat în voia unor simţăminte intense, până când exprimarea zgomotoasă a durerii voastre i-a determinat pe îngeri să-şi acopere feţele şi să plece din locul în care eraţi.
Oare, în timp ce vă exprimaţi simţămintele fără nici o stăpânire de sine, vă aminteaţi voi că aveţi un Tată în cer, care Şi-a dat unicul Fiu să moară pentru noi, astfel încât moartea să înceteze a fi un somn veşnic? Vă aminteaţi voi că Domnul vieţii şi al slavei a păşit în mormânt şi l-a luminat prin prezenţa fiinţei Lui? Nu spunea ucenicul iubit: „Scrie: ’Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul!’ – ’Da, zice Duhul, ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează’”? Apostolul ştia bine ce spunea atunci când scria aceste cuvinte; dar, dacă voi vă lăsaţi în voia unei întristări nestăpânite, este atitudinea voastră în armonie cu mângâierea pe care o exprimă aceste cuvinte? – 5T 313 (1885)
A te gândi prea mult la propria persoană înseamnă egoism (sfat adresat unui pastor copleşit de întristare). – Aşadar, frate__, a te gândi prea mult la propria ta persoană reprezintă o formă de egoism. Nu toţi trec prin experienţa apostolului Pavel care, deşi a fost un om al suferinţei, considera propria persoană ca fiind ultimul lucru la care să se gândească. Apostolul Pavel a trecut prin încercări pe care tu nu le-ai îndurat şi nici nu vei fi chemat să le înduri vreodată, dar el nu stăruia asupra încercărilor, ci slăvea harul lui Dumnezeu.
Soţia ta a fost lovită de boală şi moarte. Durerea ta a fost la fel de intensă ca şi celelalte necazuri pe care le-ai suferit. Tu ai strâns tristeţea în suflet, ai simţit plăcere să insişti, gândindu-te la aceasta, şi ai îngăduit ca mintea să-ţi fie absorbită în mod egoist de propria ta întristare, până când, drept consecinţă, sănătatea ţi-a fost afectată. Apoi, a urmat decesul fiicei tale, ceea ce a însemnat într-adevăr o lovitură dureroasă, dar şi alţii au trecut prin situaţii asemănătoare şi chiar mai dureroase. Tu ai îngăduit ca acest necaz să te doboare aproape în totalitate; ai stăruit asupra lui, ai vorbit despre el şi ţi-ai împovărat sufletul, suferind pentru o situaţie în care nu mai puteai face nimic. Modul în care ai reacţionat la toate aceste necazuri a fost un păcat.
Eu ştiu ce îţi spun. Dacă minţii i se îngăduie să se lase copleşită de întristare, digestia este împiedicată, iar ca rezultat, întregul organism încetează să fie hrănit. – Lt 1, 1883
Întristarea determină intensificarea circulaţiei sângelui în creier (o experienţă personală). – În timp ce îmi desfăşuram activitatea, scriind şi vorbind, am primit de la Battle Creek nişte scrisori cu un caracter descurajator. În timp ce le citeam, am simţit o stare depresivă inexprimabilă, ce se intensifica în mintea mea, provocându-mi o agonie interioară care părea să paralizeze, pentru scurt timp, toate energiile mele vitale. Timp de trei nopţi, nu am dormit aproape deloc. Gândurile mele erau tulburate.
Mi-am ascuns simţămintele cât am putut de bine faţă de soţul meu şi faţă de familia binevoitoare cu care eram. Nimeni nu cunoştea povara ce apăsa sufletul meu şi pe care căutam să o aşez asupra Marelui Purtător de poveri, cu ocazia momentelor devoţionale de dimineaţă şi seară, când eram împreună cu familia. Dar, datorită tristeţii pe care nu o puteam stăpâni, rugăciunile mele erau fragmentate şi lipsite de coerenţă. Sângele îmi năvălea în creier, provocându-mi adesea stări de ameţeală şi leşin. Am avut hemoragii nazale de repetate ori, îndeosebi după ce încercam să scriu. Mă simţeam tentată să abandonez scrisul, dar nu reuşeam să mă eliberez de povara temerilor şi a responsabilităţii ce apăsa asupra mea. – 1T 576, 577 (1867)
Ce să facem cu supărarea. – Te simţi cumva copleşit de supărare astăzi? Îndreaptă-ţi privirea către Soarele neprihănirii. Nu încerca să învingi toate dificultăţile, ci întoarce-ţi faţa spre lumina ce izvorăşte din tronul lui Dumnezeu. Ce vei vedea acolo? Curcubeul legământului; făgăduinţa adevărată venită din partea lui Dumnezeu. Sub el, se află tronul harului, şi oricine doreşte să se bucure de bogăţiile harului care a fost pregătit şi să-şi însuşească meritele vieţii şi ale morţii Domnului Hristos primeşte, în virtutea simbolului reprezentat de curcubeul legământului, asigurarea binecuvântată a acceptării de către Tatăl. O asigurare la fel de temeinică, precum este însuşi tronul lui Dumnezeu.
Credinţa este tot ceea ce ai nevoie. Nu lăsa credinţa să ţi se clatine. Luptă lupta cea bună a credinţei şi nădăjduieşte în viaţa cea veşnică. Lupta va fi aspră, dar luptă cu orice preţ, deoarece, în Hristos Isus, făgăduinţele lui Dumnezeu sunt Da şi Amin. Aşază-ţi mâna în mâna lui Hristos. Chiar dacă sunt dificultăţi de întâmpinat, îngerii care excelează în putere vor conlucra cu poporul lui Dumnezeu. Priveşte spre Sion şi porneşte pe drumul care duce către sfânta cetate. Fiecare biruitor este aşteptat acolo, pentru a primi o coroană a slavei şi o haină împletită în războaiele de ţesut ale cerului. Chiar dacă Satana ţi-ar întuneca drumul, de la un capăt la altul, şi chiar dacă ar încerca să ascundă dinaintea ochilor tăi scara tainică ce uneşte pământul cu tronul lui Dumnezeu, pe care coboară şi urcă îngerii care sunt duhuri slujitoare ale celor ce vor fi moştenitorii mântuirii, croieşte-ţi drumul spre cer şi, pas cu pas, înaintează până la tronul Celui Infinit. – Und MS 23
Cei ce ne simpatizează nu ne sunt întotdeauna prieteni. – Dacă cei apropiaţi sunt din categoria oamenilor care nu încearcă să-ţi abată gândurile şi conversaţia spre lucruri mai bune, ci îţi încurajează impresiile greşite, ca şi când acestea ar fi adevărate, este mai bine să nu beneficiezi de compania unor asemenea prieteni. Domnul doreşte să fii voios.
Este adevărat că ai ajuns să participi la înmormântarea prietenilor tăi dragi; şi eu am trecut prin aceeaşi situaţie, dar nu am îndrăznit să întreb: „De ce mă treci, Doamne, printr-o asemenea suferinţă?” De ce am fost atât de des întristată?” Răspunsul Domnului îmi este oferit deja în aceste cuvinte: „Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea” (Ioan 13,7).
Planurile lui Dumnezeu sunt adesea învăluite în mister; ele sunt de neînţeles pentru mintea noastră limitată; dar Acela care cunoaşte sfârşitul încă de la început ştie mai bine decât noi. Ceea ce trebuie să împlinim noi este să ne eliberăm de spiritul lumesc, să ne desăvârşim caracterul creştin, ca să putem fi îmbrăcaţi în haina neprihănirii lui Hristos. – Lt 1, 1883
Lucrarea pentru alţii atenuează întristarea. – Apostolul a pierdut din vedere suferinţele pe care tocmai urma să le îndure, preocupându-se de cei pe care avea să-i lase să înfrunte singuri prejudecata, ura şi persecuţia. El se străduia să-i întărească şi să-i încurajeze pe cei câţiva creştini care l-au însoţit până la locul de execuţie, repetându-le făgăduinţele adresate celor prigoniţi pentru cauza neprihănirii şi asigurându-i că nici unul dintre cuvintele Domnului cu privire la credincioşii Săi copii încercaţi nu vor rămâne neîmplinite.
Chiar dacă se va întâmpla să treacă, pentru puţină vreme, prin greutăţi şi diferite ispite, chiar dacă vor fi lipsiţi de compasiunea oamenilor, ei vor putea primi curaj, gândindu-se la asigurarea loialităţii lui Dumnezeu şi spunând: „Ştiu în Cine am crezut, şi sunt încredinţat că El este în stare să păstreze ceea ce I-am încredinţat”. Noaptea încercărilor şi a suferinţei se va sfârşi curând, iar atunci vor răsări zorile fericite ale zilei păcii depline. – RH, 4 ianuarie 1912
Cei mai buni mângâietori. – Aceia care au trecut prin cele mai mari necazuri sunt adesea cei care oferă cea mai mare mângâiere altora, purtând cu ei strălucirea, oriunde se află. Asemenea oameni au fost sensibilizaţi prin suferinţele lor. Când au fost asaltaţi de necazuri, ei nu şi-au pierdut încrederea în Dumnezeu, ci s-au legat şi mai mult de iubirea Sa ocrotitoare. Aceste persoane sunt nişte mărturii vii ale purtării duioase de grijă a lui Dumnezeu, care face ca întunericul să strălucească asemenea luminii şi ne încearcă pentru binele nostru. Domnul Hristos este Lumina lumii; în El nu există întuneric. Ce preţioasă lumină! Să trăim în această lumină! Să spunem adio tristeţii şi resentimentelor! „Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic: bucuraţi-vă!” – HR, octombrie 1877. (2SM 274)
Un antidot pentru întristare. – Dumnezeu a pregătit un balsam alinător pentru fiecare rană. Există un balsam în Galaad, există un medic acolo. Nu aţi dori să studiaţi Scripturile, aşa cum nu le-aţi mai studiat niciodată până acum? Căutaţi pe Domnul, ca să primiţi de la El înţelepciune pentru orice situaţie de criză. Imploraţi-L să vă descopere calea prin care să ieşiţi din orice necaz şi modul în care să aplicaţi, pentru situaţia voastră, făgăduinţele vindecătoare ce au fost scrise în Cuvântul Lui.
În acest fel, vrăjmaşul nu va mai găsi nici o cale de a vă conduce la necredinţă şi lamentare, ci veţi avea în schimb speranţa şi curajul în Domnul. Duhul Sfânt vă va dărui un discernământ clar, ca să înţelegeţi şi să vă însuşiţi orice binecuvântare care să lucreze asemenea unui antidot al întristării, asemenea unei atingeri vindecătoare pentru orice picătură de amărăciune pe care trebuie să o sorbiţi. Fiecare picătură de amărăciune va fi amestecată cu dragostea lui Isus, iar în locul nemulţumirii şi lamentării, veţi înţelege că harul şi iubirea lui Isus sunt în aşa fel amestecate cu întristarea, încât aceasta se va transforma într-o bucurie sfântă şi liniştită. – Lt 65a, 1894. (2SM 273, 274)
Despărţirea de Dumnezeu produce groază în suflet. – Ceea ce a făcut ca suferinţele lui Hristos să fie atât de intense a fost groaza despărţirii de favoarea Tatălui Său. Pe măsură ce agonia Îi cuprindea sufletul, „sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ” (Luca 22,44). Groaza teribilă pe care o îndura, datorită gândului că Dumnezeu Îl părăsise în acel ceas al neputinţei, descrie groaza pe care o va îndura păcătosul, când îşi va da seama, prea târziu, că Duhul lui Dumnezeu S-a retras de la el. – MS 134, 1905
Vom înţelege atunci când ne vom plimba în paradis. – Pământul are o istorie pe care omul nu o va înţelege decât atunci când se va plimba în paradisul lui Dumnezeu, însoţit de Răscumpărătorul lui. „Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii, şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apocalipsa 7,17). – MS 28, 1898
50
NeliniŞtea Şi îngrijorarea
Nu munca, ci îngrijorarea ucide. – Nu munca este cea care ucide, ci îngrijorarea. singura cale de a evita îngrijorarea este aceea de a aduce fiecare necaz la Hristos. Să nu privim la partea întunecată a lucrurilor, ci să cultivăm o stare de voioşie. – Lt 208, 1903
A stărui asupra dificultăţilor. – Unii se tem în permanenţă şi sunt foarte receptivi la tot felul de necazuri. Deşi, în fiecare zi, sunt înconjuraţi de dovezile incontestabile ale iubirii lui Dumnezeu, deşi, în fiecare zi, se bucură de darurile nemeritate ale providenţei Sale, ei trec cu vederea toate binecuvântările prezente. Mintea lor este preocupată fără încetare cu privire la tot felul de situaţii dezagreabile de care se tem că ar fi posibil să apară în viitor; sau cu privire la anumite dificultăţi ce există în realitate, dar care, în ciuda faptului că sunt minore, le orbesc ochii, împiedicându-i să vadă nenumăratele motive de mulţumire pe care le au. În loc de a-i călăuzi mai aproape de Dumnezeu, singura lor sursă de ajutor, dificultăţile pe care le întâmpină îi despart de El, deoarece ei sunt neliniştiţi şi plini de resentimente. – SC 121, 122 (1892)
Îngrijorarea măreşte greutatea poverii. – Am o mare temere cu privire la faptul că suntem în pericolul de a ne făuri noi înşine juguri care apasă pe umerii noştri, datorită îngrijorării. Să nu ne îngrijorăm; deoarece, în felul acesta, noi ne asprim jugul şi mărim greutatea poverilor. Noi nu trebuie să ne îngrijorăm în nici una dintre acţiunile pe care le întreprindem, ci să facem totul cu încredere în Hristos. Cercetaţi cuvintele Sale, care spun astfel: „Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi” (Matei 21,22). Aceste cuvinte susţin că tot ceea ce poate fi oferit de către un Mântuitor atotputernic, le va fi dăruit acelora care se încred în El. Ca ispravnici ai harului ceresc, noi trebuie să cerem cu credinţă şi să aşteptăm plini de încredere mântuirea din partea lui Dumnezeu. Nouă nu ni se pretinde să ne înfăţişăm înaintea Lui, încercând să realizăm, prin propriile noastre puteri, tot ceea ce dorim, ci să cerem în Numele Lui şi apoi să acţionăm plini de încredere în posibilitatea Lui de a ne răspunde în maniera cea mai eficientă. – Lt 123, 1904
Nu este voia lui Dumnezeu. – Nu este voia lui Dumnezeu ca poporul Său să fie doborât de îngrijorare. – SC 122 (1892)
Teama duce la suferinţă şi boală. – După ce practicile greşite au fost corectate, noi putem înfăţişa nevoile celor bolnavi înaintea Domnului, având o încredere liniştită, după cum ne îndeamnă Duhul Său. El cunoaşte fiecare persoană pe nume şi Se îngrijeşte de fiecare, ca şi când nu ar exista nici o altă fiinţă pe pământ pentru care să-L fi dăruit pe Iubitul Lui Fiu. Cel suferind trebuie încurajat să se încreadă în Dumnezeu şi să fie voios, deoarece iubirea Lui este atât de mare şi de statornică. Teama cu privire la sine tinde să producă slăbiciune şi boală. Dacă bolnavii se înalţă deasupra descurajării şi confuziei, perspectivele lor de însănătoşire vor fi mai mari; deoarece „ochiul Domnului priveşte…” „peste cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui” (Psalmii 33,18). – MH 229 (1905)
Încetează să te îngrijorezi (sfat adresat unui prieten aflat în pragul morţii). – Mă gândesc neîncetat la situaţia ta şi sunt întristată pentru că mintea ta este tulburată. Dacă mi-ar fi cu putinţă, aş dori să-ţi aduc mângâiere. Nu a fost Domnul Isus, iubitul nostru Mântuitor, de atâtea ori, un ajutor prezent în vreme de nevoie? Încetează să te îngrijorezi, ca să nu întristezi pe Duhul Sfânt. De atâtea ori le-ai adresat acest sfat altora. Primeşte acum cuvintele de încurajare din partea celor ce nu sunt bolnavi, asemenea ţie. Mă rog ca Domnul să te ajute. – Lt 365, 1904. (2SM 253)
Îngrijorarea cu privire la faptul că am încetat să fim ocrotiţi de Isus. – Dacă ne-am fi educat sufletele să aibă mai multă credinţă, mai multă iubire, o mai mare răbdare şi o mai deplină încredere în Tatăl nostru ceresc, am avea mai multă pace şi fericire atunci când trecem prin conflictele vieţii acesteia. Domnul nu este mulţumit dacă noi suntem înspăimântaţi şi ne îngrijorăm cu privire la faptul că am încetat să fim ocrotiţi de El. Isus este singurul izvor al oricărui har, împlinirea tuturor făgăduinţelor şi înfăptuirea tuturor binecuvântărilor… Peregrinajul nostru ar fi într-adevăr zadarnic, dacă nu ar fi pentru cauza lui Isus. El ne făgăduieşte: „Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi” (Ioan 14,18). Să primim cu bucurie cuvintele Lui, să credem în făgăduinţele Lui, să le repetăm zi de zi, să medităm la ele noapte de noapte şi să fim fericiţi. – MS 75, 1893. (HC 120)
Odihna în iubirea lui Hristos. – Să ne retragem din praful şi căldura toridă a aglomeraţiilor vieţii şi să ne odihnim la umbra iubirii Domnului Hristos. Aici găsim putere pentru a suporta încercarea. Aici învăţăm cum pot fi uşurate povara şi îngrijorarea şi cum să vorbim şi să cântăm spre slava lui Dumnezeu. Fie ca toţi cei necăjiţi şi împovăraţi să înveţe de la Domnul Hristos lecţia încrederii liniştite. Dacă doresc să aibă pacea şi odihna Sa, ei au nevoie să se aşeze la umbra lui Isus. – 7T 69, 70 (1902)
Responsabilitatea lui Dumnezeu şi responsabilitatea mea. – Când începem să ne ocupăm pe cont propriu de realizarea tuturor lucrurilor pe care le avem de făcut şi să depindem de propria noastră înţelepciune pentru succes, noi luăm asupra noastră o povară pe care Dumnezeu nu ne-a dat-o şi încercăm să o purtăm fără ajutorul Lui. Ne asumăm responsabilităţi ce Îi aparţin lui Dumnezeu şi, astfel, ne aşezăm realmente în locul Său. În aceste condiţii, suntem îndreptăţiţi să ne temem şi să anticipăm pericolele şi eşecul, deoarece ele vor veni în mod sigur asupra noastră. Dar, dacă credem cu adevărat că Dumnezeu ne iubeşte şi ne doreşte binele, vom înceta să ne îngrijorăm cu privire la viitor. Dacă ne vom încrede în Dumnezeu, aşa cum se încrede un copil în părintele lui, atunci necazurile şi crizele vieţii noastre vor dispărea, deoarece voinţa noastră este cufundată în voinţa lui Dumnezeu. – MB 100, 101 (1896)
Îngrijorarea şi neliniştea. – Dacă ne încredem fără încetare în Dumnezeu, vom avea sentimentul de siguranţă; frica neîncetată de relele viitoare va înceta. Nu vor mai exista îngrijorare şi nelinişte imaginară. Noi avem un Tată ceresc care Se îngrijeşte de copiii Lui şi doreşte să le ofere suficient har pentru orice vreme de nevoie. – 2T 72 (1868)
A lăsa viitorul în grija lui Dumnezeu. – Deşi nevoile lor prezente sunt împlinite, mulţi nu sunt dispuşi să se încreadă în Dumnezeu pentru nevoile viitoare şi sunt neliniştiţi fără încetare ca nu cumva sărăcia să se abată asupra lor, astfel încât copiii lor să sufere lipsuri. Unii anti-cipează întotdeauna răul sau măresc imaginea dificultăţilor care există în realitate şi, astfel, ochii lor sunt orbi faţă de binecuvântările pentru care ar trebui să fie mulţumitori. Obstacolele pe care le întâmpină – în loc de a-i determina să caute ajutorul la Dumnezeu, singurul izvor al puterii – îi despart de El, deoarece ei sunt neliniştiţi şi plini de resentimente…
Isus este prietenul nostru; tot cerul este preocupat de bunăstarea noastră; iar îngrijorarea şi teama noastră Îl întristează pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Noi nu avem voie să ne lăsăm în voia stărilor de anxietate, care nu fac altceva decât să producă spaime şi să ne împovăreze, fără a ne fi de nici un ajutor în suportarea necazurilor. Acea neîncredere în Dumnezeu, care ne determină să facem ca pregătirea pentru nevoile viitoare să devină obiectivul primordial al vieţilor noastre, ca şi când fericirea ar consta în lucrurile acestea pământeşti, nu trebuie să ocupe nici cel mai mic loc în sufletul nostru. – PP 293, 294 (1890)
O nelinişte nejustificată. – Dumnezeu nu condamnă prudenţa şi spiritul de prevedere în administrarea lucrurilor acestei vieţi; dar grija febrilă şi neliniştea nejustificată cu privire la cele lumeşti nu sunt în armonie cu voia Sa. – RH, 1 martie 1887. (CS 159)
Neliniştea slăbeşte puterile fizice. – Încercările şi neliniştea pe care le-a suferit apostolul Pavel i-au doborât sănătatea trupească. – AA 488 (1911)
Creştini cu inimi pline de nelinişte. – Mulţi dintre aceia care mărturisesc că sunt urmaşi ai lui Hristos au inimile pline de nelinişte şi îngrijorare, deoarece le este frică să se încreadă în Dumnezeu. Ei nu se consacră întru totul lui Dumnezeu, deoarece le este teamă de consecinţele pe care le-ar putea implica o asemenea consacrare. Cu toate acestea, dacă nu vor experimenta o consacrare deplină, nu pot găsi pacea. – MH 480, 481 (1905)
Minut cu minut. – Există un aspect cu privire la care doresc să adresez un avertisment. Nu vă înspăimântaţi şi nu vă îngrijoraţi; nu merită să procedaţi astfel. Nu încercaţi să faceţi prea mult. Dacă nu vă veţi propune să realizaţi mai mult decât este posibil, veţi reuşi să îndepliniţi cu mult mai mult decât dacă încercaţi să aduceţi la îndeplinire prea multe planuri. Amintiţi-vă fără încetare cuvintele lui Hristos: „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită” (Marcu 14,38). Domnul Hristos este Mântuitorul vostru personal. Aveţi încredere în faptul că puterea Lui salvatoare este cu voi minut cu minut, oră de oră. El este de partea voastră în orice vreme de nevoie. – Lt 150, 1903
Nu ridicaţi poduri înainte de vreme. – Noi dorim să trăim asemenea unor oameni răscumpăraţi prin sângele lui Hristos; trebuie să ne bucurăm pentru iertarea păcatelor şi pentru jertfa Domnului Hristos. Aceasta este responsabilitatea noastră şi fie ca Dumnezeu să ne ajute să ne abatem gândurile de la imaginile întunecate şi să ne îndreptăm privirea către lucrurile care ne luminează mintea. Aş vrea să vă citesc un alt pasaj din Scriptură: „Nu vă îngrijoraţi de nimic” (Filipeni 4,6). Ce înseamnă aceasta? De ce să ridici un pod înainte de a avea nevoie de el? Nu anticipaţi timpul de strâmtorare. Fraţilor, curând, veţi ajunge la el. Noi trebuie să ne gândim la prezent şi, dacă ne vom îndeplini bine datoriile zilei de azi, vom fi pregătiţi pentru responsabilităţile zilei de mâine. – MS 7, 1888
Atingerea standardelor lumeşti. – Inimile multor oameni trudesc din greu sub povara îngrijorării, deoarece luptă să atingă standardele lumii acesteia. Ei au ales să trăiască în slujba lumii, au acceptat greutăţile şi au adoptat obiceiurile ei. Astfel, caracterul lor s-a pătat, iar viaţa lor a devenit o povară. Pentru a-şi satisface ambiţiile şi dorinţele lumeşti, aceşti oameni îşi rănesc conştiinţa şi se încarcă, în plus, cu povara vinovăţiei şi remuşcării. Continua lor îngrijorare le devastează puterile vieţii.
Domnul nostru doreşte ca asemenea oameni să abandoneze jugul acesta al robiei. El îi invită să accepte jugul Său, spunându-le astfel: „Jugul Meu este uşor, şi povara Mea nu este grea”. El îi îndeamnă să caute mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Sa şi le făgăduieşte că le vor fi dăruite toate lucrurile care le sunt necesare în viaţa aceasta.
Îngrijorarea este oarbă şi nu poate desluşi viitorul, dar Isus cunoaşte sfârşitul încă de la început. Indiferent de situaţia dificilă prin care vom trece, El are deja pregătită o cale de rezolvare. – DA 330 (1898)
Credinţa poate fi invincibilă. – Nu vă îngrijoraţi. Dacă priviţi la aparenţe şi vă lamentaţi, atunci când asupra voastră se abat dificultăţi şi suprasolicitări, voi dovediţi că aveţi o credinţă bolnăvicioasă şi slabă. Demonstraţi, prin cuvintele şi atitudinea voastră, că încrederea voastră este invincibilă. Bogăţiile Domnului sunt nelimitate. El este proprietarul lumii. Priviţi la El, căci Domnul are lumină, putere şi slavă. El îi va binecuvânta pe toţi cei ce doresc să primească şi să ofere lumină şi dragoste. – 7T 212 (1902)
Plantele nu cresc datorită unui efort conştient. – În loc să vă îngrijoraţi din ce în ce mai mult datorită constatării că nu creşteţi în har, preocupaţi-vă doar să îndepliniţi fiecare datorie prezentă. Purtaţi povara pentru sufletele care se află în inima voastră şi căutaţi să-i salvaţi pe cei pierduţi, prin orice mijloace care vă stau la îndemână. Fiţi amabili, binevoitori şi miloşi; vorbiţi cu umilinţă despre fericita voastră nădejde; mărturisiţi dragostea lui Isus; spuneţi despre bunătatea, harul şi neprihănirea Lui; şi încetaţi să vă mai îngrijoraţi cu privire la propria voastră creştere în har. Plantele nu cresc în virtutea unui efort conştient şi intenţionat. Ele nu se dezvoltă datorită unei griji neîncetate cu privire la propria lor creştere; ele cresc, pur şi simplu, sub ocrotirea lui Dumnezeu. – YI, 3 februarie 1989. (ML 103)
Remediu pentru nelinişte. – Dumnezeu Se îngrijeşte de toate lucrurile şi susţine întreaga creaţie... Nici o lacrimă nu cade fără a fi observată de El. Nici un zâmbet nu răsare fără a fi remarcat de El.
Dacă nu am face nimic altceva decât să credem pe deplin acest fapt, toate neliniştile noastre ar fi risipite. Vieţile noastre ar înceta să fie atât de pline de dezamăgiri, deoarece toate lucrurile, mari sau mici, ar fi încredinţate în mâinile lui Dumnezeu, care nu este tulburat de multitudinea grijilor şi nici suprasolicitat de greutatea lor. Prin urmare, noi ar trebui să ne bucurăm de acea bucurie a sufletului care, pentru nenumăraţi oameni, a rămas multă vreme necunoscută. – SC 86 (1892)
Credinţa alungă neliniştea. – Cu toţii suntem atât de neliniştiţi cu privire la faptul că nu vom găsi fericirea, dar puţini sunt aceia care o descoperă uneori, deoarece o căutăm prin metode greşite, în loc să luptăm pentru ea. Dacă ne străduim, în modul cel mai stăruitor, să îmbinăm credinţa cu dorinţele noastre, fericirea se va strecura în fiinţele noastre pe căi aproape neobservate… Dacă, neţinând cont de circumstanţele neplăcute în care ne aflăm, putem fi liniştiţi şi încrezători în iubirea lui Dumnezeu, dacă ne închidem în cămăruţa inimii noastre pentru a rămâne singuri în compania lui Dumnezeu, odihnindu-ne plini de pace în iubirea Lui, simţământul prezenţei Sale ne va inspira o bucurie profundă şi liniştitoare. Această experienţă ne ajută să dobândim o credinţă ce ne va face capabili să nu ne înspăimântăm şi să nu ne îngrijorăm, ci să ne bazăm pe o putere care este nelimitată. – Lt 57, 1897. (ML 184)
Unicul principiu. – Aceia care acceptă principiul unic de a face din slujirea şi onoarea lui Dumnezeu voinţa supremă a fiinţei lor vor descoperi că toate obstacolele dispar şi înaintea paşilor lor se deschide o cale liberă şi uşor de urmat. – DA 330 (1898)
A trăi fiecare zi în mod distinct, principiul cel mai important. – Îndeplinirea cu credincioşie a datoriilor zilei de azi este cea mai bună pregătire pentru provocările zilei de mâine. Nu adunaţi toate grijile şi posibilităţile zilei de mâine pentru a le adăuga poverilor zilei de azi. „Ajunge zilei necazul ei” (Matei 6,34). – MH 481 (1905)
Nouă nu ne aparţine decât câte o singură zi, şi în această zi trebuie să trăim pentru Dumnezeu. Noi trebuie să încredinţăm în mâna lui Hristos, printr-o consacrare solemnă, toate planurile şi obiectivele noastre pentru această singură zi, aşezând întreaga povară a grijilor pe umerii Lui, pentru ca Domnul să le îndeplinească în favoarea noastră. „Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace, şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde.” „În linişte şi odihnă va fi mântuirea voastră; în seninătate şi încredere va fi tăria voastră” (Ieremia 29,11; Isaia 30,15). – MB 101 (1896)
Să nu ne tulburăm, deznădăjduind pentru poverile zilei de mâine. Să purtăm cu curaj şi cu voioşie poverile zilei de azi. Astăzi este ziua care ne-a fost încredinţată şi trebuie să avem credinţă. Nouă nu ne este cerut să trăim decât câte o singură zi. Acela care ne oferă putere pentru ziua de azi ne va da putere şi mâine. – ST, 5 noiembrie 1902. (HP 269)
Putere pentru orice încercare. – Tatăl nostru ceresc măsoară şi cântăreşte fiecare încercare, înainte de a îngădui ca aceasta să se abată asupra celui credincios. El ia în considerare circumstanţele şi puterile aceluia care urmează să se confrunte cu testul prin care va fi verificat de Dumnezeu, iar Domnul nu îngăduie niciodată ca ispitele să fie mai mari decât capacitatea omului de a rezista. Dacă sufletul este împovărat peste puterile sale, dacă persoana ajunge să fie învinsă, Dumnezeu nu va putea fi niciodată învinovăţit pentru faptul că nu i-ar fi oferit suficientă putere şi har, ci cel ispitit, deoarece nu a vegheat, nu s-a rugat şi nu şi-a însuşit, prin credinţă, bogăţiile harului pe care Dumnezeu le-a pregătit din abundenţă pentru el. Domnul Hristos nu a părăsit niciodată un om aflat în momentele sale de luptă. Dacă va invoca făgăduinţele Sale şi va înfrunta vrăjmaşul în Numele Domnului, cel credincios nu va ajunge niciodată să ştie ce înseamnă înfrângerea. – MS 6, 1889
51
Teama
Milioane de oameni cuprinşi de teamă. – Milioane de fiinţe umane sunt subjugate de religii false, legate în lanţurile sclaviei fricii şi ale unei pasivităţi marcate de indiferenţă. Trudind asemenea unor animale de povară, ele sunt lipsite de speranţă, de bucurie sau de aspiraţii pentru viaţa aceasta, iar cu privire la viaţa viitoare, nu trăiesc decât o teamă ascunsă. Numai Evanghelia harului lui Dumnezeu poate înălţa sufletul aflat într-o asemenea stare. – DA 478 (1898)
Mii de temeri datorate neîncrederii în Dumnezeu. – Mulţi neglijează să-şi adune o comoară în cer, prin înfăptuirea binelui pe care l-ar putea realiza folosind mijloacele pe care Dumnezeu li le-a încredinţat. Datorită neîncrederii în Dumnezeu, ei nutresc mii de temeri cu privire la viitor. Asemenea copiilor lui Israel, inimile lor rele sunt lipsite de credinţă.
Dumnezeu le-a oferit celor din poporul Său din abundenţă tot ce le era necesar pentru împlinirea nevoilor lor, dar ei continuau să se îngrijoreze în mod nejustificat cu privire la viitor. Pe parcursul călătoriei lor, israeliţii erau nemulţumiţi, murmurau şi se lamentau că Moise i-a scos în pustie ca să-i ucidă prin înfometare, pe ei şi pe copiii lor. Dorinţele lor imaginare le orbiseră ochii şi inimile, astfel încât nu vedeau bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu, care îi însoţea în călătorie, şi erau lipsiţi de recunoştinţă faţă de toate darurile primite din partea Lui.
Tot aşa sunt şi cei neîncrezători, care pretind a fi poporul lui Dumnezeu în acest veac al necredinţei şi degenerării. Aceştia se tem că ei, copiii sau nepoţii lor ar putea ajunge săraci şi lipsiţi de mijloace de existenţă. Nu îndrăznesc să-şi pună nădejdea în Dumnezeu şi nu manifestă nici un fel de încredere în Acela care i-a înzestrat cu binecuvântările şi bunurile vieţii şi le-a dăruit talente spre a le folosi pentru slava Lui şi pentru progresul cauzei Sale. – 2T 656, 657 (1871)
Satana încearcă să domine prin intermediul fricii. – Dumnezeu nu exercită niciodată presiuni asupra voinţei sau asupra conştiinţei; dar instrumentul neîncetat de constrângere al lui Satana – pentru a prelua controlul asupra celor pe care nu-i poate învinge prin nici o altă modalitate – este reacţia omului în faţa terorii. Satana se străduieşte să domine conştiinţa şi să-şi asigure supremaţia prin forţă şi frică. Pentru a-şi atinge aceste scopuri, el acţionează prin intermediul autorităţilor, atât civile, cât şi religioase, influenţându-le să impună în mod abuziv legi omeneşti, care se află în contradicţie cu legile lui Dumnezeu. – GC 591 (1888)
A te lăsa călăuzit de temeri. – Dacă ne lăsăm călăuziţi de îndoielile şi temerile noastre sau dacă încercăm să rezolvăm toate dificultăţile pe care nu reuşim să le înţelegem cu claritate, fără a avea credinţă în suflet, problemele noastre nu vor face decât să devină mai mari şi mai accentuate. Dar, dacă venim la Dumnezeu, cu simţămintele noastre de neajutorare şi dependenţă, aşa cum suntem de fapt, şi dacă, în umilinţă şi cu încredere, Îi facem cunoscute nevoile noastre Aceluia a cărui cunoaştere este infinită, care veghează asupra întregii creaţii şi guvernează totul prin voinţa şi prin cuvântul Său, El va asculta strigătul nostru şi, în puterea Sa, va face ca lumina să strălucească în inimile noastre. Prin rugăciune sinceră, noi intrăm în legătură cu Cel Infinit. Poate că, în clipa în care privirea Răscumpărătorului nostru se îndreaptă spre noi plină de compasiune şi dragoste, nu observăm nici o dovadă vizibilă, dar aceasta se întâmplă întocmai. Poate că nu simţim atingerea Lui evidentă, dar braţul Său ocrotitor este întins asupra noastră cu iubire şi înţelegere duioasă. – SC 96, 97 (1892)
Cauza suferinţelor trupeşti şi mintale. – Ceea ce aduce boala asupra trupului şi a minţii, aproape în toate cazurile, sunt simţămintele de insatisfacţie şi resentimentele încărcate de nemulţumire. Asemenea oameni trăiesc fără Dumnezeu şi fără nădejdea care străbate dincolo de văl şi care este asemenea unei ancore sigure şi statornice pentru suflet. Toţi cei ce nutresc această nădejde se sfinţesc, după cum El este sfânt. Ei sunt eliberaţi de dorinţe nestăpânite, de remuşcări şi de nemulţumire; ei nu caută fără încetare răul şi nu se plâng de necazuri imaginare. Adesea, întâlnim mulţi oameni care trec înainte de vreme prin timpul de încercare; teama este întipărită aproape în toate trăsăturile chipului lor; ei par să nu descopere nici o mângâiere, dar caută neîncetat să găsească motive de spaimă şi îngrijorare. – 1T 566 (1867)
Frica nu aduce nici un beneficiu sufletului. – Tu ai nevoie de o înţelegere clară a Evangheliei. Viaţa religioasă nu este caracterizată de tristeţe şi apăsare, ci este o viaţă a bucuriei şi a păcii, însoţite de demnitatea creştină şi de o solemnitate sfântă. Mântuitorul nostru nu ne încurajează să nutrim îndoieli, temeri şi previziuni tulburătoare; acestea nu aduc nici un beneficiu sufletului şi trebuie respinse imediat. Noi putem avea o bucurie negrăită şi o slavă deplină. – MS 6, 1888. (Ev 180)
Credinţa se dezvoltă, luptând împotriva fricii şi a îndoielii. – Adesea, Domnul ne aşază în situaţii dificile, cu scopul de a ne provoca la o activitate mai intensă. În providenţa Sa, uneori, în viaţa noastră apar neplăceri prin care ne sunt încercate răbdarea şi credinţa. Dumnezeu ne învaţă lecţiile încrederii. El a prevăzut ca noi să primim aceste lecţii în circumstanţe care ne fac să simţim nevoia de ajutor şi putere. În acest fel, noi ajungem la o cunoaştere practică a voinţei Sale divine, de care avem o atât de mare nevoie în viaţă. Credinţa se întăreşte în condiţiile celei mai serioase lupte împotriva fricii şi a îndoielii. – 4T 116, 117 (1876)
Teama dezvăluie necredinţa. – Aşa cum Domnul Isus a găsit pacea prin încrederea în purtarea de grijă a Tatălui, tot astfel şi noi trebuie să fim liniştiţi, având încredere în purtarea de grijă a Mântuitorului. Dacă ar fi avut încredere în El, ucenicii ar fi rămas liniştiţi. Frica lor în faţa pericolului le-a dezvăluit necredinţa. Încercând să-şi salveze viaţa cu disperare, ei L-au uitat pe Isus; şi numai după aceea, când încrederea în sine s-a năruit, ei s-au întors la El pentru a fi ajutaţi.
Cât de adesea trăim şi noi experienţa ucenicilor! Când suntem asaltaţi de ispite, când asupra noastră se abat tunete înspăimântătoare, când valurile ameninţă să ne scufunde, noi luptăm cu furtuna singuri, uitând că alături de noi Se află Acela care ne-ar putea oferi ajutor. Noi ne încredem în propriile noastre puteri, până când pierdem şi cea din urmă speranţă şi simţim că suntem la un pas de pierzare. Abia apoi ne amintim de Domnul Isus şi, dacă strigăm către El să ne scape, glasul nostru nu va rămâne neauzit. Deşi ne mustră cu durere pentru necredinţa noastră şi pentru încrederea în noi înşine, Domnul nu întârzie să ne ofere ajutor în vreme de nevoie. Fie că suntem pe mare sau pe uscat, nu trebuie să ne temem. Dacă ne încredem în El, Răscumpărătorul va linişti valurile zbuciumate ale vieţii şi ne va elibera de pericole prin cele mai bune mijloace posibile, în virtutea puterii Sale. – DA 336 (1898)
Pericolul de a manifesta frica în salonul bolnavilor. – Cei ce se ocupă de îngrijirea bolnavilor trebuie să înţeleagă importanţa acordării unei deosebite atenţii legilor sănătăţii. Nicăieri nu este mai importantă respectarea acestor legi ca în salonul bolnavilor. Nimeni nu depinde mai mult de credincioşia în lucrurile mici, aşa cum depind cei bolnavi. În cazurile grave de boală, o mică neglijenţă, o uşoară neatenţie faţă de nevoile sau pericolele specifice pacientului, manifestarea fricii, a agitaţiei sau nervozităţii şi chiar a lipsei de simpatie pot dezechilibra balanţa ce atârnă între viaţă şi moarte şi pot determina agravarea irecuperabilă a stării unui pacient care, în alte condiţii, ar fi putut fi vindecat. – MH 219 (1905)
Frica Îl întristează pe Duhul Sfânt. – A avea credinţă înseamnă a-L crede pe Dumnezeu pe cuvânt, fără a pune sub semnul întrebării declaraţiile Sale şi fără a insista în încercarea de a înţelege rostul experienţelor dificile cu care te confrunţi. Dar multora le lipseşte credinţa. Ei se tem în permanenţă, inventând necazuri posibile. Deşi sunt înconjuraţi zilnic de dovezi ale iubirii lui Dumnezeu şi se bucură de binefacerile providenţei Sale, ei trec cu vederea aceste binecuvântări. Iar dificultăţile pe care le întâmpină, în loc să-i conducă la Dumnezeu, îi despart de El, copleşindu-i de nelinişte şi resentimente… Isus este Prietenul lor. Tot cerul este interesat de bunăstarea lor, iar frica şi resentimentele lor Îl întristează pe Duhul Sfânt. Noi nu trebuie să ne încredem în Dumnezeu numai în situaţia în care vedem sau simţim că El ne ascultă. Noi trebuie să ne bazăm pe făgăduinţele Lui. Când venim la El prin credinţă, să fim convinşi că fiecare dintre cererile noastre este tratată cu o deosebită consideraţie de către Isus. O dată ce am cerut binecuvântările Sale, noi trebuie să credem că le-am şi primit şi să mulţumim pentru ele. Apoi, să ne întoarcem la treburile noastre cu siguranţa că binecuvântările cerute ne vor fi trimise atunci când va fi cea mai mare nevoie de ele. Dacă ne vom obişnui să procedăm astfel, vom trăi cu conştienta faptului că rugăciunile noastre sunt ascultate. Dumnezeu ne va răspunde „cu prisosinţă”, „după bogăţiile slavei Sale” şi prin „lucrarea atotputerniciei Sale”. – GW 261, 262 (1915)
Eliberarea de vinovăţie aduce eliberarea de frică. – Atât Aaron, cât şi poporul căutau să evite întâlnirea cu Moise şi „le era frică să vină înaintea lui”. Observând confuzia şi teama lor, dar neştiind care era motivul, Moise i-a invitat să se apropie. El a mijlocit pentru împăcarea cu Dumnezeu şi i-a asigurat de recăpătarea favorii Sale. Nesimţind în tonul vocii sale nimic altceva decât iubire şi înţelegere, în cele din urmă, unul dintre cei prezenţi a îndrăznit să se apropie de el. Prea înspăimântat pentru a rosti vreun cuvânt, acesta şi-a îndreptat tăcut mâna spre Moise, indicând mai întâi înfăţişarea feţei lui şi apoi înălţimile cerului. Marele conducător a înţeles mesajul. Conştienţi de vinovăţia lor şi copleşiţi de simţământul respingerii din partea cerului, ei nu puteau suporta lumina divină care, dacă ar fi fost ascultători faţă de Dumnezeu, ar fi trebuit să-i umple de bucurie. În simţământul vinovăţiei există teamă. Sufletul care este liber de păcat nu va dori să se ascundă de lumina cerului. – PP 329, 330 (1890)
Ce să facem când suntem cuprinşi de teamă. – Numai simţământul prezenţei lui Dumnezeu risipeşte acea teamă care poate transforma viaţa unui copil timid într-o adevărată povară. El trebuie ajutat să-şi întipărească bine în memorie făgăduinţa lui Dumnezeu: „Îngerul Domnului tăbărăşte în jurul celor ce se tem de El, şi-i scapă din primejdie” (Psalmii 34,7). Îndemnaţi-l să citească minunata povestire despre Elisei şi puternica oştire îngerească ce înconjura cetatea montană asediată de armatele vrăjmaşului. Să citească despre Petru, atunci când se afla condamnat la moarte în închisoare şi despre îngerul care a apărut în celulă în miez de noapte şi l-a condus pe slujitorul lui Dumnezeu, în siguranţă, dincolo de gărzile înarmate şi dincolo de poarta masivă de fier, cu toate încuietorile şi lacătele ei.
Să citească scena aceea de pe mare, când Pavel, prizonierul, aflat în călătorie spre locul persecuţiei şi al procesului de judecată, le-a adresat următoarele cuvinte de curaj şi speranţă marinarilor şi greu încercaţilor soldaţi obosiţi de trudă, veghere şi foame: „Fiţi cu voie bună; pentru că nici unul dintre voi nu va pieri… Pentru că un înger al Dumnezeului meu, căruia Îi slujesc, mi s-a arătat azi-noapte, şi mi-a zis: ’Nu te teme, Pavele; tu trebuie să stai înaintea Cezarului; şi iată că Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi cei ce merg cu corabia împreună cu tine.’” Încrezător în această făgăduinţă, Pavel şi-a asigurat tovarăşii: „Nu vi se va pierde nici un fir de păr din cap”. Şi aşa s-a întâmplat. Pentru că, pe acea corabie, se afla un bărbat prin care Dumnezeu Îşi putea îndeplini lucrarea, au fost salvaţi toţi pasagerii, soldaţii şi marinarii păgâni. „Ei au ajuns cu toţii teferi la uscat” (Fapte 27,22-24.34.44). – Ed 255, 256 (1903)
Dumnezeu lucrează deschis. – Domnul nostru nu ne amăgeşte. El nu ne spune: „Nu aveţi nici un motiv de teamă; nu există nici un pericol în calea voastră”. El ştie că există pericole şi încercări şi ne abordează în mod onest şi deschis. El le promite copiilor Săi că îi va lua din lumea păcatului şi a răului şi îi îndrumă spre o cetate de scăpare care nu va cădea niciodată. Rugăciunea Lui pentru ucenici a fost: „Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău”. El spune: „În lume veţi avea necazuri: dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 17,15; 16,33). – SC 122, 123 (1892)
Îndepărtaţi-vă atenţia de la voi înşivă. – Îndepărtaţi-vă atenţia de la voi înşivă şi îndreptaţi-vă privirea spre Isus. Chiar dacă simţiţi că nu sunteţi decât nişte păcătoşi, totuşi este privilegiul vostru acela de a-L recunoaşte pe Hristos ca Mântuitor. El nu a venit în lume ca să-i cheme la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi. Satana va prezenta înaintea minţii omeneşti dificultăţi şi sugestii menite să îi slăbească credinţa şi să îi distrugă curajul. El se foloseşte de ispite nenumărate şi foarte diverse, care vă vor invada mintea, una după alta; dar a acorda o prea mare atenţie propriilor emoţii şi a-ţi descătuşa simţămintele fără nici un discernământ înseamnă a spune bun-venit îndoielii. Procedând astfel, vă aruncaţi în mod deliberat în pânzele de păianjen ale confuziei şi disperării. Poate că vă întrebaţi: Ce trebuie să fac cu aceste gânduri înspăimântătoare? Alungaţi-le din minte, privind şi contemplând inegalabila profunzime a iubirii Mântuitorului. Nu vă exacerbaţi sentimentele, vorbind despre ele şi închinându-vă înaintea lor, indiferent dacă acestea sunt bune sau rele, triste sau încurajatoare. – Lt 41, 1893
A învinge teama prin încrederea în Isus. – Isus ne invită să venim la El, iar El va ridica povara grea de pe umerii noştri şi va aşeza în locul ei jugul Său, care este uşor, şi povara Sa, care nu este grea. Dacă am umbla fără încetare pe calea pe care ne invită Isus să umblăm, nu am ajunge niciodată să trăim simţăminte de panică. Suntem asaltaţi de dificultăţi şi încercări dureroase numai atunci când ne abatem de pe calea datoriei. Sacrificiile pe care suntem nevoiţi să le facem pentru a-L urma pe Hristos nu sunt altceva decât paşii pe care trebuie să-i facem pentru a ne întoarce pe calea luminii, a păcii şi a fericirii. Îndoielile şi temerile cresc atunci când sunt tolerate şi, cu cât persistăm mai mult în această atitudine, cu atât vor fi mai greu de învins. Noi nu suntem în siguranţă decât dacă renunţăm la soluţiile noastre omeneşti şi ne agăţăm de braţul Aceluia care i-a salvat pe ucenicii aflaţi în corabia ce se scufunda în marea furtunoasă. – 4T 558 (1881)
Hristos este purtătorul poverilor. – Împărtăşiţi-I Domnului toate dorinţele, bucuriile, necazurile, grijile şi temerile voastre. Prin aceasta, El nu va fi prea împovărat şi nici nu-L vom putea face să obosească… Inima Lui iubitoare este sensibilă faţă de suferinţele noastre şi este mişcată de strigătul durerilor noastre. Să venim la El cu toate dificultăţile care ne tulbură gândurile. Nici o povară nu este prea grea pentru El, deoarece Dumnezeu este susţinătorul tuturor lumilor, El conduce toate lucrările universului. Nimic din ceea ce ar putea tulbura în vreun fel pacea noastră nu este prea mărunt pentru a nu fi observat de El. Nici un capitol al experienţei noastre nu este atât de întunecat şi de şters, încât să nu poată fi citit de El şi nu există nici o încurcătură pe care El să nu o poată dezlega. Nici o nenorocire nu se poate abate chiar şi asupra celui mai neînsemnat dintre copiii Săi; nici o teamă nu poate tulbura sufletul; nici o rază de bucurie şi nici o rugăciune sinceră nu poate fi rostită de buzele noastre, fără ca Tatăl ceresc să nu le observe îndată pe toate… Relaţia dintre Dumnezeu şi un suflet omenesc este atât de distinctă şi de plenară, ca şi când acela ar fi singurul suflet care există pe întregul pământ, singurul suflet căruia îi este acordată întreaga atenţie şi purtare de grijă şi pentru care El a dăruit viaţa Preaiubitului Său Fiu. – SC 100 (1892)
52
Depresia*
Boli rezultate datorită depresiei mintale. – O atitudine mulţumită şi un spirit voios înseamnă sănătate pentru trup şi putere pentru suflet. Depresia, tristeţea şi confuzia reprezintă cauza cea mai prolifică a bolilor fizice. – 1T 702 (1868)
Multe dintre bolile care afectează sănătatea oamenilor sunt rezultatul depresiei mintale. – MH 241 (1905)
Înlăturarea depresiei psihice grăbeşte vindecarea fizică. – Deoarece iubirea lui Dumnezeu este atât de mare şi atât de statornică, bolnavii trebuie încurajaţi să se încreadă în El şi să fie voioşi. Anxietatea tinde să producă slăbiciune şi boală. Dacă bolnavii îşi vor învinge stările depresive şi teama, perspectiva vindecării lor va fi mai bună, deoarece „ochiul Domnului priveşte peste cei ce… nădăjduiesc în bunătatea Lui” (Psalmii 33,18). – MH 229 (1905)
Depresia ca rezultat al unei mândrii respingătoare. – Unii manifestă un spirit distant şi rece şi o mândrie respingătoare, care îi inhibă pe cei ce se află în sfera lor de influenţă. Această atitudine este contagioasă; ea creează o atmosferă care risipeşte bunele intenţii; blochează spiritul natural al simpatiei, cordialităţii şi iubirii omeneşti şi, sub influenţa ei, oamenii sunt frustraţi, iar dorinţa lor de a fi sociabili şi generoşi este anihilată.
Această stare de depresie nenaturală afectează nu numai sănătatea spirituală, ci şi sănătatea fizică. Confuzia şi răceala unei asemenea atmosfere nesociabile se reflectă în înfăţişarea exterioară. Feţele celor ce sunt binevoitori şi înţelegători vor străluci de lumina adevăratei bunătăţi, în timp ce înfăţişarea acelora care nu cultivă gânduri bune şi motive neegoiste va trăda sentimentele ascunse din inimile lor. – 4T 64 (1876)
Depresia mintală cauzată de lipsa aerului proaspăt din încăperile închise. – Efectele produse de lipsa aerului şi a ventilaţiei în încăperile închise sunt următoarele: organismul îşi pierde vigoarea şi sănătatea, circulaţia sanguină este precară, sângele circulă cu dificultate în organism, deoarece nu este purificat şi vitalizat de aerul curat şi proaspăt de afară. Mintea devine confuză şi deprimată, iar sistemul nervos este iritat, fiind posibilă apariţia stărilor febrile şi a altor suferinţe acute. – 1T 702, 703 (1868)
Confuzia şi depresia rezultate din insuficienţa oxigenului. – Plămânilor trebuie să li se asigure o cât mai mare libertate. Capacitatea lor de respiraţie depinde de libertatea de mişcare, şi dacă plămânii sunt comprimaţi sau blocaţi, această capacitate se diminuează. De aceea, cei ce desfăşoară o activitate sedentară vor suferi efecte negative, în special dacă obişnuiesc să stea încovoiaţi. Această poziţie face imposibilă o respiraţie profundă. Respiraţia superficială devine curând un obicei instinctiv, iar plămânii îşi pierd elasticitatea…
Ca urmare, organismul va fi alimentat cu o cantitate insuficientă de oxigen. Sângele va deveni mai vâscos şi va circula greu. Substanţele toxice care ar fi trebuit eliminate prin expiraţie vor fi reţinute în corp, iar sângele va deveni impur. Nu numai plămânii sunt afectaţi datorită respiraţiei deficitare, ci şi stomacul, ficatul şi creierul. Pielea îşi pierde supleţea, digestia este întârziată, inima oboseşte, creierul este întunecat, gândurile devin confuze, tristeţea se aşterne în suflet, întregul organism ajunge deprimat şi inactiv şi este deosebit de predispus la boală. – MH 272, 273 (1905)
O respiraţie bună linişteşte nervii. – Pentru a beneficia de un sânge bun, trebuie să respirăm bine. Inspirarea profundă şi amplă a aerului curat, care umple plămânii cu oxigen, purifică sângele. Acesta dobândeşte o culoare deschisă şi transmite un flux dătător de viaţă fiecărei părţi a organismului. O respiraţie bună linişteşte nervii; stimulează apetitul şi asigură o digestie mai bună; iar somnul va fi profund şi odihnitor. – MH 272 (1905)
Hidropizia şi o suferinţă cardiacă tindeau să producă stări depresive lui Ellen White.* – Suferinţa fizică mă apăsa greu. Ani de zile am fost afectată de o suferinţă cardiacă, ce avea tendinţa de a-mi provoca stări depresive şi de a risipi credinţa şi curajul. – 1T 185 (1859)
Folosirea unor puteri împrumutate conduce la depresie. –Datorită obiceiurile necumpătate cultivate în cămin, organele digestive devin incapabile de a prelucra hrana care, în curând, va înceta să satisfacă apetitul. O dată înrădăcinate, obiceiurile nesănătoase generează dorinţe nestăpânite după o alimentaţie mai excitantă. Ceaiul şi cafeaua produc un efect imediat. Sub influenţa acestor otrăvuri, sistemul nervos este iritat şi, în anumite situaţii, în perioada de început, intelectul pare înviorat şi imaginaţia mai vie. Datorită faptului că aceste stimulente produc rezultate atât de agreabile, mulţi ajung la concluzia că au realmente nevoie de ele, dar întotdeauna există reacţii adverse.
Sistemul nervos nu face decât să împrumute, pentru prezent, putere din resursele viitoare, iar aceste stări de înviorare temporară sunt urmate de stări depresive. Senzaţia imediată de bunăstare, obţinută în urma consumului de ceai sau cafea, constituie o dovadă a faptului că ceea ce pare a fi putere nu este decât excitaţie nervoasă şi, prin urmare, reprezintă un prejudiciu adus sistemului nervos. – CTBH 31, 1890. (CG 403)
O atitudine respingătoare şi rece în căsătorie este o cauză a depresiei. – Când te-ai căsătorit, soţia ta te-a iubit. Organismul ei era deosebit de sensibil; cu toate acestea, cu eforturi din partea ta şi cu mai mult curaj din partea ei, sănătatea ei nu ar fi trebuit să ajungă în starea în care se află acum. Dar atitudinea ta rece şi respingătoare, asemenea unui aisberg, a îngheţat canalele iubirii şi afecţiunii. Spiritul tău distant şi dispoziţia ta de a căuta greşeli au fost asemenea brumei ce cade peste o floare sensibilă. Aceasta i-a îngheţat petalele şi aproape că a distrus viaţa plantei. Dragostea ta pentru lume consumă toate trăsăturile bune ale caracterului tău.
Soţia ta are o fire total diferită şi este mult mai binevoitoare. Dar atunci când şi-a manifestat înclinaţiile ei generoase, chiar şi în lucrurile nesemnificative, tu te-ai simţit ofensat şi ai mustrat-o. Datorită spiritului tău ranchiunos, ai făcut ca soţia ta să simtă că este o povară costisitoare pentru tine şi că nu are nici un drept să-şi manifeste generozitatea pe cheltuiala ta. Toate aceste lucruri sunt atât de descurajatoare, încât ea a ajuns disperată şi neajutorată şi, neavând curajul şi energia de a se opune, nu poate decât să se consume în interiorul ei până la epuizare. Nervii ei sunt chinuiţi de suferinţă. Dacă viaţa ei de cămin ar fi fost bună, soţia ta s-ar fi bucurat de sănătate. Dar în viaţa ta de cămin, demonii au fost asemenea unor oaspeţi de seamă, triumfând datorită nefericirii familiei voastre. – 1T 696 (1868)
Stările depresive, rezultate ale excesului sexual. – Foarte multe familii trăiesc într-o stare dintre cele mai nefericite, deoarece soţul şi tatăl permite ca instinctele animalice ale firii să domine asupra naturii morale şi intelectuale. Ca rezultat, adesea, atmosfera căminului este marcată de un simţământ de deprimare şi letargie, dar rareori este conştientizat faptul că la originea acestei stări se află propria lor conduită necorespunzătoare. Dumnezeu ne-a încredinţat o responsabilitate sfântă, aceea de a ne păstra spiritul şi trupul în curăţie, ca să putem fi o binecuvântare pentru omenire şi să fim capabili de a îndeplini o lucrare desăvârşită în slujba Lui.
Apostolul a rostit un mesaj de avertizare: „Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui” (Romani 6,12). El continuă să ne avertizeze, spunându-ne că „Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte, se supun la tot felul de înfrânări” (1Corinteni 9,25). Apostolul îi îndeamnă pe toţi cei ce pretind că sunt creştini să înfăţişeze înaintea Domnului trupurile lor ca pe o „jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12,1). El spune despre sine: „Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat” (1Corinteni 9,27). – 2T 381 (1870)
Succesul poate fi urmat de o depresie temporară. – Ilie a suferit una dintre reacţiile ce pot urma adesea după o perioadă de manifestare a unei credinţe puternice şi după un mare succes. El s-a temut că reforma începută pe Carmel nu va fi durabilă şi era copleşit de descurajare. Pe vârful Pisga fusese plin de entuziasm, dar acum se afla în vale. Când se afla sub influenţa inspiraţiei Celui Atotputernic, Ilie a înfruntat cea mai severă încercare a credinţei, dar în acest timp al descurajării, încolţit de ameninţările răsunătoare ale Izabelei, când Satana părea să câştige prin uneltirile acestei femei imorale, el şi-a pierdut simţământul siguranţei şi al dependenţei de Dumnezeu. Ilie a trecut printr-o perioadă de entuziasm excesiv, iar reacţia depresivă era teribilă. – PK 161, 162 (1917)
Stăpânirea de sine în perioadele depresive. – Mama poate şi trebuie să facă totul pentru a-şi stăpâni nervii şi atitudinea în perioadele de depresie; chiar şi atunci când este bolnavă, dacă învaţă să-şi exercite stăpânirea de sine, ea poate fi binevoitoare şi voioasă şi va fi capabilă să suporte mai mult zgomot decât şi-ar fi imaginat că este posibil. Mama nu trebuie să se comporte în aşa fel, încât mintea tânără şi sensibilă a copiilor să fie tulburată datorită stărilor ei depresive, determinându-i să se simtă în căminul lor ca într-un mormânt, iar în camera mamei, ca şi cum s-ar afla în cel mai întunecat loc de pe faţa pământului. Prin exercitarea voinţei, mintea şi nervii îşi pot recăpăta buna dispoziţie şi forţa. În multe situaţii, puterea voinţei se va dovedi cel mai eficient calmant al nervilor. – 1T 387 (1863)
Două extreme ale comportamentului. – Aceia care nu consideră că a-şi disciplina mintea, astfel încât aceasta să stăruie numai asupra unor subiecte plăcute, reprezintă o datorie religioasă se vor afla într-una dintre următoarele două extreme: fie vor fi exaltaţi printr-o antrenare continuă în amuzamente, distracţii, conversaţii frivole, râsete şi glume, fie vor fi deprimaţi, trecând prin încercări şi conflicte sufleteşti ciudate, pe care puţini le-au experimentat sau le pot înţelege. Aceştia pot pretinde că sunt creştini, dar se înşală singuri. – ST, 23 octombrie 1884. (CH 628, 629)
Puterea descurajatoare sau încurajatoare a unei pagini. – Soţul meu a depus o muncă neobosită pentru a aduce domeniul publicaţiilor în stadiul prezent de prosperitate. Am văzut că el a beneficiat din partea fraţilor săi de mult mai multă simpatie şi dragoste decât crezuse. Ei cercetează publicaţiile cu nerăbdare, pentru a găsi articolele semnate de el. Dacă în scrierile sale există un ton de simpatie şi înţelegere şi dacă transmit un mesaj încurajator, inimile lor sunt uşurate, iar unii îşi exprimă prin lacrimi simţămintele de bucurie. Dar, dacă articolele sunt marcate de tristeţe şi confuzie, înfăţişarea fraţilor şi surorilor care le citesc devine tristă, iar spiritul ce caracterizează scrierile se reflectă asupra cititorilor. – 3T 96, 97 (1872)
Un om descurajat este o povară pentru sine însuşi (sfat adresat unui student la medicină). – Mi s-a descoperit faptul că în clasele voastre de misionari medicali există unii participanţi care ar trebui să se străduiască, mai înainte de toate, să se înţeleagă pe ei înşişi, să evalueze eforturile necesare pentru realizarea obiectivelor propuse, iar atunci când încep să zidească, să fie siguri că vor putea duce lucrarea la bun sfârşit. Să nu-L dezonorăm pe Dumnezeu epuizând omul în procesul de educare; deoarece un om descurajat şi istovit este o povară pentru el însuşi.
Dacă în cadrul pregătirii şcolare, cineva îşi asumă un efort intelectual suprasolicitant şi se expune pericolului de a-şi pierde sănătatea şi viaţa prin încălcarea legilor naturii, crezând că Dumnezeu îl va susţine în toate planurile lui, el acţionează împotriva luminii pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Natura nu tolerează abuzurile. Ea nu va ierta nici unul dintre prejudiciile aduse minunatei şi delicatei maşinării a organismului omenesc. – Lt 116, 1898. (MM 79)
Disperarea ascunsă sub aparenţa bravadei. – Un copil care este pedepsit prea des pentru o anumită greşeală ajunge să considere acea greşeală ca fiind ceva inevitabil şi împotriva căruia nu mai are nici un rost să lupte. În felul acesta, apar descurajarea şi disperarea, ascunse adesea sub aparenţa indiferenţei sau a bravadei. – Ed 291 (1903)
Biruinţa costă efort (sfat adresat unei familii). – Voi puteţi fi o familie fericită, dacă faceţi lucrarea ce v-a fost dată de Dumnezeu şi dacă vă îndepliniţi datoria care v-a fost încredinţată de El. Domnul nu va realiza în locul vostru partea pe care v-a lăsat-o vouă s-o faceţi. Fratele C este demn de milă. El s-a simţit nefericit atât de mult timp, încât viaţa însăşi a devenit o povară. Nu trebuia să se întâmple astfel. Imaginaţia lui este bolnavă, iar el şi-a ocupat atenţia atât de mult timp cu imagini întunecate, încât, dacă se confruntă cu situaţii potrivnice sau dezamăgiri, el îşi imaginează că totul se prăbuşeşte, că va ajunge nevoiaş, că totul va merge împotriva lui şi că încercările lui sunt mai grele decât ale oricărui alt om de pe pământ. În felul acesta, viaţa sa este ruinată. Cu cât se adânceşte într-un asemenea mod de gândire, cu atât îşi înrăutăţeşte atât propria lui viaţă, cât şi pe a acelora din preajma lui.
El nu are nici un motiv să gândească astfel; simţămintele lui sunt rezultatul lucrării lui Satana. El nu trebuie să îngăduie ca mintea să-i fie condusă în felul acesta de către vrăjmaş, ci să-şi abată atenţia în mod categoric de la scenele întunecate şi confuze şi să-şi îndrepte privirile spre imaginea iubirii Mântuitorului, spre slava cerului şi spre bogăţiile moştenirii pregătite pentru toţi cei umili şi ascultători, care au inimi mulţumitoare şi o încredere statornică în făgăduinţele lui Dumnezeu. Pentru o asemenea schimbare vor fi necesare eforturi şi o luptă serioasă din partea lui; dar ea trebuie realizată. Atât fericirea voastră prezentă, cât şi cea viitoare depind în întregime de modul în care vă orientaţi atenţia în mod hotărât spre lucrurile plăcute şi încurajatoare, îndepărtându-vă privirile de la imaginile întunecate şi ireale, spre binecuvântările pe care Dumnezeu le-a presărat pe calea vieţii voastre şi dincolo de acestea, spre cele nevăzute şi veşnice. – 1T 703, 704 (1868)
Roadele unor previziuni întunecoase. – Viaţa ta este acum extrem de nefericită şi plină de previziuni rele. Imagini confuze şi întunecoase se desfăşoară înaintea ochilor tăi şi eşti copleşit de necredinţă. Pe măsură ce vorbeşti în favoarea necredinţei, întunericul din jurul tău devine tot mai dens, iar tu te complaci în meditaţia asupra unor subiecte neplăcute. Dacă alţii încearcă să rostească cuvinte încurajatoare, tu stingi în ei orice simţământ de speranţă, vorbindu-le într-un mod aspru şi afectat. Încercările şi necazurile tale o determină pe soţia ta să sufere tortura sufletească a gândului că, din cauza bolii ei, ea însăşi este o povară pentru tine. Dacă adori disperarea şi întunericul, tu vorbeşti despre ele, stărui asupra lor şi îţi chinuieşti sufletul, acumulând în imaginaţia ta tot ceea ce îţi poate oferi un motiv de a murmura împotriva familiei şi împotriva lui Dumnezeu şi tot ceea ce poate face ca inima ta să semene cu un câmp pârjolit de foc, lipsit de orice urmă de vegetaţie şi rămas pustiit, cenuşiu şi gol. – 1T 699 (1868)
Învingerea instabilităţii emoţionale. – Tu faci parte dintr-o familie ai cărei membri au o gândire dezechilibrată, confuză, deprimată, afectată de circumstanţe şi receptivă la influenţele exterioare. Dacă nu vei cultiva un mod de gândire optimist, mulţumitor, fericit şi voios, este posibil ca Satana să ia în stăpânire voinţa ta. Dar dacă vei asculta îndrumările Domnului şi nu te vei lăsa stăpânit de sentimente, dacă te vei lăsa condus de principii, poţi deveni un sprijin puternic pentru biserica din care faci parte. Să nu îngădui niciodată ca de pe buzele tale să iasă vreun cuvânt de nemulţumire, deoarece acesta va fi ca o grindină devastatoare pentru cei din jurul tău. Buzele tale să rostească numai cuvinte iubitoare, cuvinte de mulţumire şi bucurie. – 1T 704 (1868)
Nu trebuie să fiţi sclavii stărilor depresive. – Aduceţi-vă aminte că viaţa voastră religioasă nu este menită să fie doar o influenţă printre altele, ci o influenţă care domină asupra tuturor celorlalte. Împotriviţi-vă tuturor ispitelor. Nu faceţi nici o concesie cu vrăjmaşul. Nu ascultaţi nici una dintre sugestiile pe care acesta le aşază pe buzele unor bărbaţi sau femei. Ţinta voastră este biruinţa păcatului şi nobleţea caracterului; dar acestea nu pot fi obţinute dacă sunteţi deprimaţi şi descurajaţi. Rupeţi legăturile cu care sunteţi înlănţuiţi de Satana. Nu trebuie să fiţi sclavii lui. Domnul a spus: „Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu”. – Lt 228, 1903. (MM 43)
Un remediu sugerat unui pastor suferind de depresie. – Trebuie să munceşti cu atenţie şi să respecţi perioadele de odihnă. Procedând astfel, îţi vei păstra vigoarea fizică şi intelectuală şi îţi vei asigura o activitate mult mai eficientă. Frate F, dumneata eşti o persoană nervoasă şi acţionezi în mare măsură sub imperiul impulsului. Perioadele de depresie mintală îţi influenţează foarte mult activitatea. Uneori simţi o dorinţă de eliberare şi crezi că aceasta se datorează faptului că alţii sunt în întuneric sau greşesc sau altor cauze pe care cu greu le poţi preciza, iar presiunile pe care le exerciţi asupra unor persoane pot produce mari daune. Dacă, în aceste perioade de nervozitate, te-ai linişti, te-ai odihni, ai aştepta în mod calm intervenţia lui Dumnezeu şi ţi-ai pune întrebarea dacă nu cumva problema se află tocmai în tine însuţi, ai evita rănirea propriului tău suflet şi prejudicierea preţioasei cauze a lui Dumnezeu. – 1T 622 (1867)
O atenţie orientată cu insistenţă spre lucruri dezagreabile. – Nedreptatea, pe care o vedem pretutindeni în jur, ne face să fim mult mai fericiţi, gândindu-ne la faptul că Isus este Mântuitorul nostru şi că noi suntem copiii Lui. Prin urmare, de ce să privim la nedreptatea din jurul nostru şi să stăruim gândindu-ne la partea întunecată a lucrurilor? Dacă nu le putem rezolva, să vorbim despre ceva mai înalt, mai bun şi mai nobil…
Am putea coborî într-o pivniţă, am putea rămâne acolo, cercetând colţurile ei întunecoase, am putea vorbi despre întuneric, spunând: „Oh, este atât de întuneric aici!” şi am putea continua să discutăm despre acesta la nesfârşit. Dar va deveni locul mai luminos? Oh, nu! Ce ar trebui să facem? Să ieşim din pivniţă; să ieşim din întuneric şi să urcăm în camerele luminoase de deasupra, în care sălăşluieşte lumina strălucitoare a feţei lui Dumnezeu.
Ştiţi că trupul nostru este alcătuit din hrana pe care o asimilează. Ei bine, acelaşi lucru se întâmplă şi cu mintea. Dacă gândurile noastre stăruie asupra aspectelor dezagreabile ale vieţii, ne vom pierde orice speranţă, dar noi dorim să stăruim asupra imaginilor plăcute ale cerului. Apostolul Pavel spune: „Căci întristările noastre uşoare, de o clipă, lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă” (2 Corinteni 4,17). – MS 7, 1888
Simpatia Domnului Hristos (încurajare adresată unei creştine în vârstă care suferea de depresie). – Draga mea soră __, mă doare mult faptul că eşti bolnavă şi suferi. Dar încrede-te în Acela pe care L-ai iubit şi căruia I-ai slujit atât de mulţi ani. El Şi-a dăruit propria Sa viaţă pentru omenire şi îi iubeşte pe toţi cei ce se încred în El. Domnul suferă împreună cu cei ce suferă durerile şi tristeţea bolii. El simte temerile şi panica trăite de aceia pe care îi iubeşte. Găseşte-ţi liniştea şi pacea în braţele Sale şi recunoaşte-L ca Mântuitor şi Prieten al tău, iar El nu te va părăsi şi nici nu te va uita niciodată. Mulţi ani, ai trăit într-o continuă dependenţă de El, iar sufletul tău se poate odihni în speranţă.
Curând vei ieşi în faţă şi vei păşi în rândul celor care au crezut în El şi Îl vei lăuda cu glas triumfător. Tot ce ai de făcut acum este să te încrezi în mod liniştit în iubirea Lui. Nu te teme, Isus te iubeşte, iar acum, când treci prin suferinţă şi slăbiciune, El te ia în braţele Sale, asemenea unui tată iubitor care îşi ridică micuţii în braţe. Ai încredere în El, căci Domnul este Acela în care ai crezut întotdeauna. Oare nu te-a iubit El şi nu ţi-a purtat El de grijă de-a lungul întregii tale vieţi de până acum? Aşadar, linişteşte-te şi odihneşte-te în făgăduinţele Sale preţioase. – Lt 299, 1904
A nu da frâu depresiei. – În timpul meditaţiei mele din noapte, conversam cu tine şi îţi spuneam că sunt foarte mulţumită de faptul că locuieşti într-o zonă atât de favorabilă în apropierea sanatoriului. Nu da frâu depresiei, ci îngăduie ca influenţa mângâietoare a Duhului Sfânt să fie binevenită în inima ta, pentru a-ţi aduce consolare şi pace…
Sora mea, dacă doreşti să câştigi victorii importante, priveşte lumina care radiază de la Soarele neprihănirii. Vorbeşte despre speranţă, despre credinţa şi mulţumirile cuvenite lui Dumnezeu. Fii voioasă, plină de speranţă în Hristos. Formează-ţi obiceiul să Îl lauzi pe Dumnezeu. Acesta este un mare remediu atât pentru bolile sufletului, cât şi pentru bolile trupului. – Lt 322, 1906
O atmosferă de depresie. – Dacă pastorii prin care lucrează Dumnezeu vin la amvon când sunt deprimaţi şi descurajaţi, vă spun că atunci atmosfera din jurul lor va fi asemenea unei perdele de ceaţă care acoperă cerul. Noi trebuie să inspirăm încredere. Buzele noastre să rostească: „Sufletul meu Îl măreşte pe Domnul, duhul meu se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu”.
Noi trebuie să dăm pe faţă un simţământ al prezenţei Mântuitorului, încrederea că Domnul este la cârmă şi că El va avea grijă ca nobila corabie să ajungă cu bine în port. Să fim conştienţi de faptul că, prin noi înşine, nu ne vom putea salva nici propriile suflete şi nici pe ale altora. Noi nu avem nici o putere de a-i salva pe cei care pier. Isus, Răscumpărătorul, este Cel care mântuieşte. Noi nu suntem decât nişte instrumente ale lucrării Sale şi, în fiecare moment, depindem de Dumnezeu. Menirea noastră este aceea de a descoperi şi de a înălţa puterea Sa înaintea poporului Său ales şi înaintea lumii, datorită marii mântuiri pe care ne-a dăruit-o prin sacrificiul ispăşitor şi prin sângele Său. – Lt 19a, 1892
Nu voi fi descurajată. – Uneori sunt foarte încurcată cu privire la lucrurile pe care trebuie să le îndeplinesc, dar nu mă voi descuraja. Sunt hotărâtă să adun în viaţa mea toată strălucirea pe care o pot aduna. – Lt 127, 1903
Inima mea are multe motive de întristare, dar încerc să nu vorbesc într-o manieră descurajatoare, deoarece aceia care ascultă cuvintele mele ar putea fi trişti, iar eu nu trebuie să fac nici un gest care să le mărească tristeţea. – Lt 208, 1903
A străbate prin credinţă dincolo de întuneric. – dacă ar trebui să privesc la norii întunecaţi – necazurile şi dificultăţile ce apar în calea lucrării mele –, nu aş mai avea timp să fac nimic altceva. Dar eu ştiu că dincolo de nori se află lumină şi slavă. Prin credinţă, privirile mele străbat dincolo de întuneric şi zăresc gloria. Uneori sunt nevoită să trec prin dificultăţi financiare. Dar nu mă îngrijorez pentru bani. Dumnezeu Se îngrijeşte de toate nevoile mele. Eu fac tot ce îmi stă în putere, iar când Domnul consideră că cel mai bun lucru pentru mine este să am bani, El mi-i trimite. – MS 102, 1901
Credinţa este o necesitate. – Când am vizitat Sanatoriul din Paradis Valley, cu aproximativ trei ani în urmă, în fiecare dimineaţă, la ora cinci, le-am vorbit lucrătorilor şi, la o oră mai târzie, pacienţilor. Printre pacienţi, se afla un om care părea deprimat aproape în permanenţă. Am înţeles că, teoretic, el accepta doctrinele Bibliei, dar nu putea exercita credinţa de care avea nevoie pentru a-şi însuşi făgăduinţele lui Dumnezeu.
Dimineaţă după dimineaţă, le-am vorbit pacienţilor despre credinţă şi i-am îndemnat să se încreadă în cuvintele lui Dumnezeu. Cu toate acestea, sărmanul om părea incapabil să conştientizeze propria credinţă pe care o avea. Am stat de vorbă cu el în particular. I-am prezentat adevărul în toate modalităţile posibile, apoi l-am întrebat dacă nu ar putea crede faptul că Hristos este Mântuitorul lui personal şi dacă aceasta nu l-ar ajuta. Mântuitorul nostru le-a spus tuturor celor împovăraţi şi trudiţi: „Luaţi jugul Meu asupra voastră”. Nu purtaţi jugul propriilor voastre poveri. „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine; căci Eu sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre” (Matei 11, 28.29).
În cele din urmă, a venit timpul să plec şi l-am întrebat: „Acum, prietene, ai învăţat să te încrezi în Mântuitorul, care a îndurat suficient de multă suferinţă pentru a putea veni în ajutorul nevoilor fiecărui suflet? Poţi şi vrei să crezi în El? Poţi să-mi spui că ai primit puterea de a crede în Dumnezeu?”
El a privit în sus şi a răspuns: „Da, cred. Am credinţă”.
„Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu”, am răspuns eu. Am simţit că, deşi acolo erau prezente şi alte persoane care ascultaseră conversaţiile mele particulare cu acest om, credinţa lui era pentru mine o răsplată deplină pentru toate eforturile mele”. – MS 41, 1908
Favorizarea intereselor lui Satana. – Nu vă adresaţi altora, mărturisindu-le încercările şi ispitele pe care le suferiţi; Dumnezeu este singurul care vă poate ajuta. Dacă îndepliniţi condiţiile incluse în făgăduinţele lui Dumnezeu, aceste făgăduinţe se vor împlini pentru voi. Dacă mintea voastră este ancorată în Dumnezeu, atunci când asupra voastră vin încercări şi ispite, nu veţi cădea dintr-o stare de extaz, direct în valea disperării. Voi nu le veţi vorbi altora despre îndoieli şi nefericire. Nu veţi spune: „Nu ştiu ce să fac cu privire la aceasta sau aceea. Nu mă simt fericit. Nu sunt sigur că mă aflu în posesia adevărului”. Nu veţi proceda astfel, deoarece ancora sufletului vostru va fi sigură şi statornică.
Când vorbim despre descurajări şi nefericire, Satana ascultă cuvintele noastre cu o bucurie diabolică, deoarece lui îi face plăcere să ştie că vom fi legaţi cu lanţurile sale. Satana nu poate cunoaşte gândurile noastre, dar poate observa acţiunile noastre, poate auzi cuvintele noastre şi, din îndelungata sa experienţă în cunoaşterea neamului omenesc, el îşi poate modela ispitele, astfel încât să profite de punctele slabe ale caracterului vostru. Foarte adesea, noi îi dezvăluim secretele care l-ar ajuta să câştige biruinţa asupra noastră. Oh, dacă am putea să ne stăpânim cuvintele şi acţiunile! Cât de puternici am deveni, dacă cuvintele noastre ar fi formulate astfel, încât să nu ne fie ruşine să ne confruntăm cu ele în rapoartele ce vor fi prezentate în ziua judecăţii! Cât de diferite vor părea ele în ziua Domnului, faţă de modul în care ni s-au părut atunci când le-am rostit! – RH, 27 februarie 1913
Isus înţelege simţămintele de disperare. – În ultimele clipe ale agoniei de pe cruce, credinţa şi speranţa lui Hristos se cutremurau, deoarece Dumnezeu îndepărtase de la El asigurarea acceptării şi a aprobării care-I fusese acordată până atunci, în calitate de Fiu Preaiubit al Său. Atunci, pe cruce, Răscumpărătorul lumii Şi-a ancorat credinţa în dovezile care Îl întăriseră de fiecare dată înainte şi care I-au dat siguranţa că Tatăl acceptase eforturile Lui şi fusese mulţumit de lucrarea Lui. În agonia Sa de moarte, în timp ce Îşi dăruia viaţa Sa preţioasă, Hristos a fost susţinut doar de încrederea în Acela a cărui slujire a fost dintotdeauna marea Lui bucurie. În acele momente, nu I-a fost acordat nici un răspuns evident, nici o rază luminoasă de speranţă nu a venit din nici o direcţie. În jurul Său, totul era învăluit de întuneric şi apăsare. În mijlocul întunericului insuportabil pe care l-a îndurat, luând asupra Lui natura umană, Răscumpărătorul a golit până la drojdie cupa amară şi tainică. Uitând până şi cea mai strălucitoare speranţă şi asigurare a triumfului pe care avea să-L primească în viitor, El a strigat cu glas tare: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul”. Domnul cunoştea caracterul Tatălui Său, cunoştea spiritul Lui de dreptate, mila şi marea Lui iubire şi, într-un act de supunere totală, Şi-a predat întreaga fiinţă în mâinile Lui. În mijlocul convulsiilor naturii, spectatorii uimiţi ai acestor scene au auzit ultimele cuvintele ale Omului ce murea pe Calvar. – 2T 210, 211 (1869)
Dumnezeu nu S-a schimbat. – Noi nu trebuie să respingem simţământul de siguranţă, ci să-L lăudăm pe Dumnezeu pentru aceasta. Iar când ne simţim deprimaţi, să nu credem că Dumnezeu S-a schimbat. Să-L lăudăm tot atât de mult, pe temeiul încrederii în cuvântul Său, şi nu în raport cu simţămintele noastre. Voi aţi făcut legământ să trăiţi prin credinţă, nu să fiţi conduşi de sentimente, deoarece sentimentele se schimbă în funcţie de circumstanţe. – Lt 42, 1890. (HC 124)
Nu încurajaţi dispoziţia de exprimare a îndoielii. – Noi trebuie să tindem spre desăvârşirea caracterului creştin, prin meritele lui Hristos şi prin neprihănirea care ne este atribuită prin credinţă. Lucrarea noastră de fiecare zi şi în fiecare oră este exprimată în cuvintele apostolului astfel: „Să privim la Isus, Autorul şi Desăvârşitorul credinţei noastre”. Dacă procedăm astfel, gândurile noastre devin mai limpezi şi credinţa noastră mai puternică, iar speranţa noastră este împlinită; noi suntem atât de absorbiţi de imaginea purităţii Sale, a iubirii Sale şi a sacrificiului pe care l-a adus pentru a ne împăca cu Dumnezeu, încât nu mai avem nici o dispoziţie sufletească pentru a vorbi despre îndoieli şi descurajări. – 5T 744 (1889)
Adevăratul creştin şi depresia. – Adevăratul creştin nu îngăduie interpunerea nici unui raţionament omenesc între sufletul lui şi Dumnezeu. Influenţa poruncii lui Dumnezeu deţine autoritatea asupra simţămintelor şi acţiunilor lui. Cât de uşoară ar deveni calea spre cer, dacă fiecare căutător al Împărăţiei lui Dumnezeu şi al neprihănirii Sale ar fi întotdeauna gata de a face lucrările lui Hristos! Binecuvântările lui Dumnezeu s-ar revărsa în sufletul lui şi laudele la adresa Domnului s-ar afla neîncetat pe buzele lui. Atunci I-aţi sluji lui Dumnezeu din principiu. Este posibil ca simţămintele voastre să nu fie întotdeauna de bucurie; uneori, orizontul experienţei voastre este întunecat de nori; dar speranţa creştină nu se întemeiază pe nisipurile mişcătoare ale sentimentelor. Aceia care acţionează în virtutea principiilor vor privi spre slava lui Dumnezeu, dincolo de umbre şi întuneric, şi se vor încrede în cuvântul temeinic al făgăduinţei. Ei nu vor fi împiedicaţi să-L onoreze pe Dumnezeu, oricât de mare ar fi întunericul ce se aşterne în calea lor. Împotrivirile şi încercările nu vor face decât să le ofere noi ocazii de a-şi demonstra sinceritatea credinţei şi a iubirii lor.
Faptul că sufletul este cuprins de descurajare nu înseamnă că Dumnezeu S-a schimbat. El este „acelaşi ieri, astăzi şi în veci”. Când vedeţi razele luminoase ale Soarelui neprihănirii, vă simţiţi siguri de favoarea lui Dumnezeu, dar când norii se abat asupra sufletului vostru, nu trebuie să simţiţi că sunteţi părăsiţi. Credinţa voastră trebuie să străpungă dincolo de întuneric. Dacă ochiul tău este aţintit în această direcţie, tot trupul tău va fi plin de lumină. Bogăţiile harului lui Hristos trebuie păstrate neîncetat în minte. Credinţa voastră să fie asemenea credinţei lui Iov, astfel încât să puteţi declara: „Chiar dacă mă va nimici, eu tot mă voi încrede în El”. Încredeţi-vă în făgăduinţele Tatălui vostru ceresc şi aduceţi-vă aminte de felul în care aţi fost trataţi de El în trecut, voi şi ceilalţi slujitori ai Săi; „fiindcă toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu”. – RH, 24 ianuarie 1888
53
Controversele – aspecte pozitive
Şi negative
Unitatea este un rod al relaţiei cu Dumnezeu. – Dumnezeu este întruparea bunăvoinţei, a milei şi a iubirii. Aceia care se află într-o relaţie autentică cu El nu pot fi în conflict cu semenii. Locuind în suflet, Duhul Său va crea armonie, iubire şi unitate. Opusul acestora există doar printre copiii lui Satana. Stârnirea invidiei, a certurilor şi a geloziei este lucrarea lui Satana. În Numele Domnului, îi întreb pe toţi aceia care pretind că sunt urmaşi ai lui Hristos: Ce fel de roade aduceţi? – 5T 28 (1882)
Semănarea disensiunilor şi roadele lor. – Acela care răspândeşte seminţele disensiunii şi certurilor va culege, în propriul lui suflet, roadele mortale ale acestora. Însuşi actul de a căuta să descoperi răul la alţii dezvoltă acest rău tocmai în cel care îl caută. – MH 492 (1905)
Satana este încântat de dispute. – Satana se străduieşte fără încetare să provoace neîncredere, înstrăinare şi răutate printre oamenii lui Dumnezeu. Adesea, vom fi ispitiţi să simţim că drepturile ne sunt încălcate în mod abuziv, când, de fapt, nu există nici o cauză reală pentru asemenea simţăminte… Disputele, certurile şi acţiunile în justiţie între fraţi sunt o dezonoare pentru cauza adevărului. Aceia care întreprind astfel de acţiuni expun biserica la batjocurile vrăjmaşilor ei şi determină triumful puterilor întunericului. Ei Îl străpung din nou pe Hristos, expunându-L în faţa ruşinii publice. – 5T 242, 243 (1882)
Controversele duc la conflicte. – Specialitatea lui Satana a fost dintotdeauna aceea de a stârni controverse care să degenereze în certuri inutile. El ştie foarte bine că o asemenea lucrare va ocupa în întregime gândurile şi timpul oamenilor. Ea dă naştere unei atmosfere de conflict, care stinge în mintea multora simţământul convingerii, atrăgându-le atenţia asupra diferitelor opinii, acuzaţii şi prejudecăţi, care vor închide uşa inimii lor în faţa adevărului. – RH, 11 septembrie 1888. (Ev 155)
Certurile dintre fraţi întârzie cea de-a doua venire. – Necredinţa, murmurarea şi răzvrătirea, manifestate timp de patruzeci de ani, au închis porţile ţării Canaanului în faţa poporului Israel din vechime… Necredinţa, spiritul lumesc, neconsacrarea şi certurile dintre cei ce se declară a fi poporul Domnului sunt tocmai ceea ce ne-a ţinut şi ne ţine încă în această lume a păcatului şi durerii atât de mulţi ani. – MS 4, 1883. (Ev 696)
Nu este timp pentru conflicte şi certuri. – Bărbaţii şi femeile care declară că Îi slujesc Domnului se mulţumesc să-şi ocupe timpul interesându-se de lucruri de mică importanţă şi complăcându-se într-o atmosferă conflictuală. Dacă ar fi consacraţi lucrării Maestrului, nu s-ar antrena în disensiuni şi certuri asemenea unor copii recalcitranţi şi indisciplinaţi. Fiecare resursă personală ar fi implicată total în slujire. Fiecare persoană şi-ar ocupa postul la datorie, lucrând cu trup şi suflet ca misionar al crucii lui Hristos… Lucrătorii ar răspândi, în activitatea lor de slujire, spiritul rugăciunilor şi al compasiunii unei biserici redeşteptate. Ei ar urma călăuzirea Domnului Hristos şi nu ar avea timp pentru conflicte şi certuri. – RH, 10 septembrie 1903
Nu vă angajaţi în controverse cu privire la lucruri lipsite de importanţă. Duhul iubirii şi harului Domnului Isus Hristos va uni inimă cu inimă, dacă fiecare inimă va deschide ferestrele spre cer şi le va închide pe cele orientate către cele pământeşti. – Lt 183, 1899
Conflictele s-ar putea linişti. – Puterea harului lui Dumnezeu va face pentru un suflet mai mult decât ar putea face o controversă care durează o viaţă întreagă. Câte lucruri ar putea fi rezolvate prin puterea adevărului şi câte conflicte încărunţite de ani şi-ar putea găsi liniştea, prin acceptarea unor căi de tratare mai bune! Măreţul principiu „pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui” va fi aplicat cu mult mai eficient, dacă aceia care cred în Hristos conlucrează cu Dumnezeu. Atunci, lucrurile mărunte de care unii se ocupă cu precădere, dar care nu sunt stabilite în mod definit prin autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, vor înceta să prevaleze în faţa lucrurilor cu adevărat importante. – Lt 183, 1899
Controversa stârneşte spiritul de apărare. – Prin modul în care S-a comportat faţă de Toma, Domnul Isus le-a oferit urmaşilor Lui o lecţie. Exemplul Lui ne învaţă cum să-i tratăm pe aceia care sunt slabi în credinţă şi îşi manifestă în mod evident îndoiala. Domnul Isus nu l-a mustrat pe Toma şi nici nu S-a angajat în controversă cu el, ci S-a descoperit pe Sine Însuşi înaintea celui ce se îndoia. Toma fusese total lipsit de înţelepciune în stabilirea condiţiilor credinţei lui, dar Domnul, prin atenţia şi iubirea Sa generoasă, a înlăturat toate barierele. Necredinţa este rareori învinsă prin controverse. Controversele nu fac decât să declanşeze un spirit de apărare şi determină căutarea unor noi puncte de sprijin şi argumente în favoarea necredinţei. Dar, dacă în iubirea şi harul lui Isus îngăduim ca El să Se descopere pe Sine ca fiind Mântuitorul cel răstignit, de pe multe buze lipsite de bunăvoinţă se va auzi recunoaşterea rostită de Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu”. – DA 808 (1898)
Nici o controversă în preajma celor bolnavi. – Când ne aflăm alături de cei suferinzi, nu trebuie să rostim nici un cuvânt sau părere care să genereze controverse. Bolnavii trebuie să fie îndrumaţi spre Acela care este doritor să-i mântuiască pe toţi cei ce vin la El prin credinţă. Cu răbdare şi amabilitate, să ne străduim să venim în ajutorul sufletului care se luptă între viaţă şi moarte. – MH 120 (1905)
Controversa este inutilă. – Noi nu suntem chemaţi să intrăm în controversă cu cei care susţin teorii false. Controversa este inutilă. Domnul Hristos nu a intrat niciodată în conflict. Singura armă folosită de Răscumpărătorul lumii au fost cuvintele „stă scris”. Declaraţiile Domnului Isus şi ale solilor Lui să fie singurele noastre argumente. Noi ştim că mărturia lor este adevărată. – LS 93 (1915)
Controversa nu convinge. – Predicile combative, însoţite de multe argumente, rareori înmoaie inima şi cuceresc sufletul. – Lt 15, 1892. (Ev 172)
Abordarea pozitivă este mai convingătoare. – Nu cultivaţi un spirit de controversă. Discursurile care condamnă nu realizează prea mult bine. Cea mai sigură cale de a învinge doctrinele false este aceea de a predica adevărul. Urmăriţi o abordare pozitivă şi lăsaţi ca adevărurile preţioase ale Evangheliei să fie cele care să distrugă forţa răului. Manifestaţi un spirit amabil şi binevoitor faţă de cei ce greşesc şi apropiaţi-vă de inimile lor. –Lt 190, 1902. (Ev 304)
O controversă care trezeşte mintea. – Solii aleşi ai lui Dumnezeu au fost respinşi şi persecutaţi în toate timpurile. Dar, în ciuda încercărilor suferite de ei, cunoaşterea lui Dumnezeu a fost răspândită pretutindeni. Fiecare ucenic al lui Hristos trebuie să intre în rânduri şi să ducă mai departe aceeaşi lucrare, ştiind că vrăjmaşul ei nu poate face nimic împotriva adevărului şi că toate atacurile lui nu fac decât să favorizeze acest adevăr. Dumnezeu doreşte ca adevărul să fie scos în evidenţă şi să devină subiectul cercetărilor şi dezbaterilor, chiar dacă uneori este dispreţuit. Mintea oamenilor trebuie să fie stârnită; fiecare controversă, fiecare respingere, fiecare efort de a restrânge libertatea conştiinţei constituie mijloace prin care Dumnezeu intenţionează să trezească mintea, care altfel ar fi putut rămâne adormită. – MB 33 (1896)
Influenţa neînţelegerilor dintre părinţi asupra copiilor. – În mare parte, părinţii creează atmosfera căminului lor, şi acolo unde există neînţelegeri între tată şi mamă, copiii devin părtaşi ai aceluiaşi spirit. Faceţi ca atmosfera căminului vostru să strălucească de amabilitate şi duioşie. Dacă v-aţi înstrăinat de Dumnezeu şi nu aţi reuşit să fiţi nişte creştini adevăraţi, pocăiţi-vă; deoarece caracterul pe care îl dezvoltaţi înaintea timpului strâmtorării va fi acelaşi caracter pe care îl veţi avea la venirea lui Hristos. – Lt 18b, 1891. (AH 16)
Încăpăţânarea aduce necazuri. – Familia voastră poate fi fericită sau nenorocită. Totul depinde de voi înşivă. Comportamentul vostru va decide viitorul vostru. Amândoi aveţi nevoie de o cizelare a asperităţilor caracterului. Nu rostiţi cuvinte de care să vă fie ruşine în ziua Domnului… Dacă insistaţi asupra unor lucruri care nu merită atenţia, rezultatul va fi neprielnic. Calea spre cer este o cale a păcii. Această cale este atât de uşoară şi simplă, pentru ca omul umil, care se teme de Dumnezeu, să poată umbla pe ea fără să se împiedice şi fără să alunece. Este o cale strâmtă, iar oamenii cu temperamente diferite pot merge pe ea umăr lângă umăr numai dacă păşesc pe urmele Căpeteniei mântuirii lor. – 4T 502, 503 (1880)
Criticile generează răzvrătire. – Cuvintele aspre şi furioase nu îşi au originea în cer. Criticile şi frecuşurile nu sunt de nici un folos. Dimpotrivă, ele stârnesc cele mai neplăcute simţăminte în inima omului. Când copiii voştri se răzvrătesc şi greşesc şi sunteţi tentaţi să le vorbiţi şi să-i trataţi cu asprime, nu vă grăbiţi să-i certaţi. Daţi-le ocazia să reflecteze şi aşteptaţi până când starea voastră de spirit se linişteşte.
Dacă veţi discuta calm, cu bunătate şi duioşie cu copiii voştri, atât voi, cât şi ei veţi fi binecuvântaţi de Domnul. Şi puneţi-vă întrebarea: „Cine va regreta în ziua judecăţii lui Dumnezeu că a fost răbdător şi bun cu copiii lui? – MS 114, 1903. (CG 246)
Apropierea de Hristos conduce la unitate. – A provoca dezbinare în familie şi în biserică înseamnă a te despărţi de Hristos. A veni la Hristos înseamnă a te apropia de semeni. Secretul adevăratei unităţi în biserică şi în familie nu este diplomaţia, nu este abilitatea tactică, nu este un efort supraomenesc de a învinge dificultăţile – deşi va fi multă nevoie de toate acestea –, ci este unirea cu Hristos.
Imaginaţi-vă un cerc larg, cu multe raze care îl traversează de la margine spre centru. Pe măsură ce se apropie de centru, razele se apropie tot mai mult una de cealaltă.
Aşa se întâmplă şi în viaţa creştinului. Cu cât ne apropiem de Hristos, cu atât vom fi mai aproape unul de celălalt. Dumnezeu este slăvit atunci când poporul Lui se uneşte într-o activitate armonioasă. – Lt 49, 1904. (AH 179)
Armonia între părinţi este esenţială. – Între soţ şi soţie trebuie să se manifeste o încredere desăvârşită. Ei trebuie să-şi stabilească împreună responsabilităţile şi să conlucreze pentru cel mai mare bine al copiilor lor. Niciodată părinţii nu trebuie să-şi critice reciproc planurile sau să-şi pună la îndoială părerile în prezenţa copiilor. Soţia să fie atentă pentru a nu îngreuia misiunea tatălui pentru copiii lor. Iar soţul să susţină eforturile soţiei, oferindu-i sfaturi înţelepte şi încurajări iubitoare. – MH 393, 394 (1905)
Nici un conflict. – Dacă taţii şi mamele se află în conflict, acţionând unul împotriva celuilalt şi contracarându-şi reciproc influenţa, atmosfera din familie va fi deprimantă şi nici tatăl, nici mama nu vor beneficia de respectul şi încrederea care sunt esenţiale unei familii bine organizate… Copiii sunt foarte receptivi în sesizarea oricărui lucru care poate pune sub semnul îndoielii regulile şi buna orânduială a casei şi îndeosebi acele reguli care se opun acţiunilor lor. –RH, 13 martie 1894. (AH 312)
O educaţie pozitivă în cămin. – Nu aveţi nici un drept să tulburaţi fericirea copiilor voştri, înconjurându-i cu o atmosferă întunecată printr-un spirit de critică şi prin pedepsirea aspră a micilor lor greşeli. Caracterul greşit al unei fapte trebuie prezentat în adevăratele lui dimensiuni, iar pentru a preveni repetarea ei, este necesară o atitudine statornică şi perseverentă; dar copiii nu trebuie să rămână într-o stare de disperare, ci să li se inspire curajul şi credinţa că pot fi mai buni şi pot beneficia de aprobarea şi încrederea voastră. Este posibil ca ei să dorească să facă binele; ei îşi pot propune în inimile lor să fie ascultători, dar au nevoie de încurajare şi ajutor. – ST, 10 aprilie 1884. (CG 279)
Pace în biserică. – Faceţi să existe pace în cămin şi va fi pace şi în biserică. Dacă această experienţă preţioasă va fi trăită în biserică, ea va constitui modalitatea de a instaura o atmosferă de bunăvoinţă şi amabilitate. Neînţelegerile vor înceta. Iar în relaţiile dintre membri se va observa adevărata politeţe creştină. Cunoscând acest lucru, lumea va şti că ei au fost cu Isus şi că au învăţat de la El. Ce impresie ar face biserica în ochii lumii, dacă membrii ei ar trăi ca nişte adevăraţi creştini! – MS 60, 1903. (CG 549)
Moartea şterge simţămintele de disensiune. – Cât de repede dispar simţămintele de disensiune, când moartea face ca ochii să se închidă şi când mâinile sunt împreunate peste pieptul tăcut! Nu mai există resentimente. Nu mai există ranchiună. Greşelile şi ofensele sunt iertate şi uitate. Câte cuvinte iubitoare le sunt adresate celor decedaţi! Cât de multe lucruri bune din viaţa lor ne vin în memorie! Aprecierile şi laudele sunt acum exprimate fără reţineri; dar cuvintele răsună în urechi care nu aud şi ajung la inimi care nu le simt… Cât de mulţi sunt aceia care, stând tăcuţi şi înmărmuriţi la căpătâiul celui decedat, îşi amintesc cu ruşine şi durere cuvinte şi fapte ce au adus tristeţe inimii care de acum a încetat pentru totdeauna să bată!
De aceea, să apreciem toată frumuseţea, iubirea şi bunătatea de care ne putem bucura atâta timp cât suntem în viaţă. Să fim mulţumitori, răbdători, amabili şi iertători în relaţiile noastre unii cu alţii. Să îngăduim ca toate acele gânduri şi simţăminte care îşi găsesc expresia atunci când ne aflăm în preajma celor care mor să fie exprimate în relaţia noastră de zi cu zi faţă de fraţii şi surorile care trăiesc. – 5T 490 (1889)
În cer nu există conflict. – Nimeni să nu creadă că, dacă este întemeiat din punct de vedere teoretic în adevărul prezent, nu va greşi. Dar, dacă face greşeli, să fie gata să le corecteze. Să evităm tot ce ar putea genera neînţelegeri şi ceartă, deoarece înaintea noastră se află cerul, iar acolo nu vor exista conflicte între locuitori. – RH, 8 august 1907. (CH 244)
Mai multă iubire şi mai puţină critică. – Diferenţele de opinie vor exista întotdeauna, deoarece nici o minte nu este construită astfel încât să gândească identic cu o alta. Tendinţele, ereditare şi cultivate, trebuie să fie supravegheate cu atenţie, deoarece altfel vor conduce la controverse chiar şi asupra unor lucruri minore. Lucrătorii lui Hristos trebuie să se asocieze într-un spirit de simpatie amabilă şi iubire. Nimeni să nu creadă că a-şi menţine propriile lui păreri şi a presupune că el este singura fiinţă care a primit de la Domnul discernământ şi intuiţie reprezintă o virtute. Bunătatea creştină acoperă nenumărate lucruri pe care unii le pot considera ca fiind defectele celuilalt. Este nevoie de mult mai multă iubire şi de mult mai puţin spirit de critică. Când Duhul Sfânt lucrează în mod vizibil în inimile slujitorilor Domnului, ei manifestă amabilitatea şi dragostea lui Hristos. – Lt 183, 1898
Atacul la persoană. – Unii dintre fraţii noştri au rostit şi scris lucruri care ar putea fi interpretate drept opoziţie faţă de guvernarea şi legile ţării. A ne expune pericolului de a fi greşit interpretaţi constituie o greşeală. Nu este înţelept să căutăm fără încetare greşeli în actele îndeplinite de cei ce ne guvernează. Nu este lucrarea noastră aceea de a ataca instituţii sau personalităţi publice. Dacă nu dorim să fim consideraţi ca nişte răzvrătiţi împotriva autorităţilor civile, va trebui să exercităm o mai mare atenţie în exprimare. Este adevărat că lucrarea noastră presupune o luptă, dar armele noastre trebuie să fie acelea care se găsesc într-un clar „aşa zice Domnul”. Lucrarea noastră este aceea de a pregăti un popor care să stea în picioare în marea zi a lui Dumnezeu. Noi nu trebuie să ne lăsăm atraşi în acte care ar putea încuraja controverse şi ar da naştere la conflicte în rândul celor ce nu împărtăşesc convingerile noastre religioase. – 6T 394 (1900)
În faţa necredinţei şi a învăţătorilor care dezbină. – Mi s-a arătat că îngerii răi se vor preface în credincioşi şi vor acţiona în mijlocul lor, pentru a inspira un puternic spirit de necredinţă. Să nu îngăduim ca aceasta să ne descurajeze, ci să venim cu inimile deschise la Domnul, pentru a primi ajutor împotriva agenţilor lui Satana. Aceste puteri ale răului vor participa la întrunirile noastre nu pentru a primi o binecuvântare, ci pentru a lupta împotriva influenţei Duhului lui Dumnezeu. Nu acceptaţi nici o intervenţie pe care ar putea să o întreprindă acestea, ci aduceţi-vă aminte şi repetaţi făgăduinţele bogate ale lui Dumnezeu, care sunt „da şi amin” în Hristos Isus. Noi nu trebuie să dăm atenţie acelor cuvinte omeneşti care ar putea confirma lucrarea îngerilor răi, ci să repetăm cuvintele lui Hristos. – Lt 46, 1909
54
Suprasolicitarea intelectuală
Păstrarea puterilor creierului. – Am încredere că Domnul ascultă rugăciunile mele şi sunt convinsă că aceste rugăciuni sunt inspirate de El, de aceea sunt plină de curaj şi pornesc la lucru ca şi cum răspunsul mi-ar fi fost deja acordat. Să nu suprasolicităm puterea pe care ne-o dăruieşte Domnul. Noi trebuie să ne păstrăm puterile creierului. Dacă abuzăm de această putere, nu vom avea nici o rezervă de care să ne folosim în timp de criză. – Lt 150, 1903
Necesitatea înţelepciunii în alegerea hranei intelectuale. – Foarte adesea, colecţionarea unui număr mare de cărţi în vederea studiului interpune între Dumnezeu şi om o cantitate de cunoştinţe care slăbeşte puterea minţii şi o face incapabilă de a asimila îndemnurile Lui. Mintea îşi pierde agerimea. Pentru a discerne corect informaţiile care provin de la nenumăraţi autori de cele inspirate din Cuvântul vieţii, este nevoie de înţelepciune, astfel încât omul să fie capabil să mănânce trupul şi să bea sângele Fiului lui Dumnezeu. – 7T 205 (1902)
Scurtarea vieţii. – Celor care vor să devină lucrători eficienţi pentru cauza lui Dumnezeu, aş dori să le spun următoarele: dacă vă suprasolicitaţi creierul printr-o muncă intelectuală peste măsură, crezând că, dacă nu studiaţi tot timpul, veţi pierde din influenţă, trebuie să schimbaţi imediat această părere şi practică. Dacă nu se exercită o mai mare atenţie în această privinţă, mulţi vor coborî în mormânt înainte de vreme. – CT 296 (1913)
Concentrarea excesivă a atenţiei slăbeşte organele vitale. – Puterea de a ne concentra mintea asupra unui subiect este bună până la o anumită limită; dar exercitarea continuă a acestei capacităţi slăbeşte organele solicitate; acestea sunt supuse unor eforturi prea mari, iar rezultatul este incapacitatea de a înfăptui binele în cea mai mare măsură posibilă. Povara activităţii cade în special asupra unor anumite organe, în timp ce celelalte rămân inactive. În felul acesta, mintea nu poate funcţiona în condiţii sănătoase şi, în consecinţă, viaţa este scurtată. – 3T 34 (1872)
O minte suprasolicitată deschide porţile ispitei. – Studenţii care se dedică în exclusivitate muncii intelectuale desfăşurate în sălile de curs îşi prejudiciază întregul organism datorită lipsei exerciţiului fizic. Creierul oboseşte, iar Satana îl atrage într-o mulţime de ispite, inspirându-i dorinţe interzise prin care să-şi schimbe activitatea, pentru a se elibera de presiune. Dacă cedează acestor ispite, ei îşi fac rău lor înşişi şi îi tulbură şi pe cei din jur. Aceasta se poate întâmpla printr-un comportament uşuratic. Creierul este incitat, iar studenţii simt plăcerea de a juca farse. Dar când cedează ispitei şi se angajează în asemenea fapte, întotdeauna cineva trebuie să sufere datorită comportamentului lor. – Lt 103, 1897
Suprasolicitarea minţii generează o imaginaţie bolnavă. – Mi-a fost descoperit că, pentru aplicarea metodelor corespunzătoare de prevenire a suprasolicitării intelectuale, studenţii trebuie să-şi exercite în mod proporţional şi echilibrat toate capacităţile organismului, atât cele mintale, cât şi cele fizice. Activitatea intelectuală continuă constituie o greşeală. Aş dori să pot explica întreaga situaţie în cele mai potrivite cuvinte. Suprasolicitarea minţii generează o imaginaţie bolnavă, care conduce la îngăduinţă de sine faţă de senzualitate. Un singur an de educaţie echilibrată şi cuprinzătoare face mai mult decât cinci ani de educaţie care solicită în exclusivitate mintea. – Lt 76, 1897
Prea mult studiu conduce la degradare morală. – Evitaţi excitarea creierului. Prea mult studiu stimulează creierul şi măreşte fluxul sanguin spre acesta. Rezultatul inevitabil este degradarea morală. Dacă este solicitat peste măsură, creierul va genera gânduri şi acţiuni întinate. Întregul sistem nervos va fi afectat, iar aceasta conduce la imoralitate. Puterile mintale şi fizice se degradează, iar templul Duhului Sfânt îşi va pierde puritatea. Apariţia unor practici păcătoase va avea rezultate imprevizibile. Mă simt obligată să vorbesc în mod deschis despre această problemă. – Lt 145, 1897
Inima şi mintea au nevoie de odihnă (sfat adresat unui pastor suprasolicitat). – Căile de pătrundere a influenţei Duhului Sfânt trebuie menţinute libere şi deschise. Indiferent de împrejurările care ar putea surveni, păstrează-ţi gândurile îndreptate spre Dumnezeu şi nu-ţi pierde discernământul.
În timp ce vorbeam cu tine în viziune, am văzut că mintea ta este obosită şi ţi-am spus: Aşază-ţi toate poverile asupra Domnului; căci El îţi poartă de grijă. Încredinţează-I Marelui Purtător de poveri toate îngrijorările şi necazurile tale. A avea în inimă pacea lui Hristos este ceva mai valoros decât orice alt lucru…
Te avertizez să fii atent. Te rog să te despovărezi; să te eliberezi de numeroasele poveri şi îngrijorări care te împiedică să beneficiezi de odihnă pentru inima şi mintea ta. Adu-ţi aminte că este necesar să acorzi atenţie lucrurilor de importanţă veşnică. – Lt 19, 1904
Boli datorate suprasolicitării intelectuale. – Aceia care au suferit datorită muncii intelectuale trebuie să se odihnească, evitând solicitarea minţii; dar ei nu trebuie făcuţi să creadă că orice utilizare a capacităţilor mintale este întru totul periculoasă. Mulţi sunt înclinaţi să creadă că se află într-o stare foarte rea, dar, în realitate, starea lor nu este chiar atât de rea pe cât o consideră ei. O asemenea atitudine mintală nu este favorabilă vindecării, iar aceste persoane au nevoie de încurajare.
Pastorii, profesorii, studenţii şi alţi oameni care îşi desfăşoară activitatea într-un domeniu intelectual suferă adesea datorită unor solicitări mintale severe, care nu sunt asociate cu exerciţiul fizic. Aceste persoane au nevoie de o viaţă mai activă din punct de vedere fizic. Înfrânarea strictă a obiceiurilor, asociată cu exerciţiul fizic adecvat, le va asigura vigoarea intelectuală şi fizică şi le va conferi puterea de a rezista la efort intelectual. – MH 238 (1905)
Echilibrarea activităţilor intelectuale şi fizice. – Pierderea sau dezvoltarea puterilor noastre fizice depinde de modul în care ne tratăm organismul. Dacă dedicăm o mare parte din timp muncii intelectuale, creativitatea şi imaginaţia îşi pierd puterea şi prospeţimea, iar organele fizice îşi pierd tonusul. Printr-o solicitare neîntreruptă, creierul ajunge într-o stare de excitaţie dăunătoare, iar sistemul muscular slăbeşte datorită lipsei de exerciţiu. Aceasta se manifestă prin pierderea vigorii intelectuale şi diminuarea eficienţei, care, în timp, vor exercita o influenţă directă asupra creierului. Pentru păstrarea sănătăţii întregului organism, pe cât posibil, trebuie să menţinem un echilibru între munca intelectuală şi cea fizică. – Lt 53, 1898
55
Durerea
Nu Dumnezeu provoacă suferinţa. – Nu Dumnezeu este Acela care provoacă suferinţa şi durerea, ci omul a adus asupra lui însuşi această situaţie, prin propria lui ignoranţă şi prin păcat. – 6T 280 (1900)
Suferinţa este produsă de păcat. – Neascultarea continuă a omului, de-a lungul a şase mii de ani de păcat, a adus boala, suferinţa şi moartea şi toate roadele acestora. Iar pe măsură ce ne apropiem de încheierea timpului, ispitele care promovează îngăduirea plăcerilor şi a apetitului vor fi mult mai puternice şi mult mai greu de învins. – 3T 492 (1895)
Durerile şi suferinţele sunt protestul organismului. – Mulţi trăiesc într-o continuă stare de încălcare a legilor sănătăţii şi nu sunt conştienţi de legătura dintre menţinerea sănătăţii şi obiceiurile lor cu privire la mâncare, băutură şi muncă. Ei nu-şi vor da seama de caracterul greşit al stilului lor de viaţă, până când natura nu va protesta, prin dureri şi suferinţe, faţă de abuzurile la care este supusă. Ei vor ajunge să trăiască în mod corect abia după ce ajung suferinzi şi vor începe să apeleze la mijloacele simple de întreţinere a sănătăţii pe care le-au neglijat – folosirea apei şi a unei diete corespunzătoare – şi care nu fac altceva decât să-i ofere organismului ajutorul pe care ar fi trebuit să-l primească cu mult timp înainte. Dacă se va apela la această modalitate de tratare, în general, bolnavul va fi vindecat fără a suferi dezechilibre. – HL (Partea a 3-a) 61, 1865. (2SM 451)
Necumpătarea este o cauză a suferinţelor. – mulţi sunt atât de dedaţi la necumpătare, încât nimic nu i-ar putea determina să facă vreo schimbare a stilului de viaţă şi a îngăduinţei lor faţă de pofte. Aceşti oameni ar prefera mai degrabă să-şi sacrifice sănătatea şi să moară prematur decât să-şi înfrâneze apetitul necumpătat. Există, de asemenea, mulţi ignoranţi cu privire la relaţia dintre sănătate şi alimentaţie. Dacă ar fi luminaţi, aceştia ar avea curajul moral de a renunţa la apetit şi s-ar hrăni cu mai multă grijă, alegând doar alimente sănătoase, iar stilul de viaţă i-ar scuti de multă suferinţă. – 4SG 130, 1864. (CD 158)
Dureri cauzate de procesul de refacere. – Deseori, efortul organismului de a transmite viaţă şi vigoare acelor părţi ale trupului care au ajuns parţial atrofiate datorită inactivităţii produce dureri. – 3T 78 (1872)
Suferinţe exagerate de imaginaţie. – Dacă ai fi renunţat la gustul pentru lecturi uşoare şi pentru satisfacerea plăcerilor personale şi dacă ai fi dedicat mai mult timp exerciţiului fizic şi ai fi fost mai preocupat de folosirea unei alimentaţii sănătoase şi corespunzătoare nevoilor organismului, ai fi evitat multă suferinţă. O parte a acestei suferinţe era rezultatul imaginaţiei. Dacă ţi-ai fi propus şi te-ai fi străduit să rezişti tendinţei de a te lăsa în voia slăbiciunilor tale, nu ai fi suferit aceste spasme nervoase. Mintea ta trebuie să fie abătută de la propria persoană, spre îndatoririle casnice pe care le ai, în păstrarea curăţeniei, a ordinii şi a bunului gust. – 2T 434 (1870)
Cei bolnavi tind să fie nerăbdători. – Există lucruri pe care nimeni nu le poate face pentru cei suferinzi atât de bine cum le pot face ei înşişi. Ei trebuie să înceapă să se elibereze de povara pe care au aşezat-o asupra organismului lor. Trebuie să îndepărteze cauza suferinţelor lor. Să postească puţin şi să-i ofere stomacului posibilitatea de a se odihni. În stări febrile, să folosească apa şi compresele umede, pentru a scădea temperatura corpului. Aceste remedii vor veni în sprijinul organismului, în efortul lui de a elimina impurităţile.
Dar, în general, persoanele care suferă dureri devin nerăbdătoare. Ele nu sunt dispuse să exercite renunţarea la sine şi să suporte puţină foame şi nici să aştepte desfăşurarea lentă a procesului prin care natura recuperează energiile consumate prin suprasolicitare. Aceste persoane sunt hotărâte să se vindece dintr-o dată şi de aceea îşi administrează medicamente puternice. – HL (Partea a 3-a) 60, 1865. (2SM 450, 451)
Suferinţe independente de voinţa personală. – Există unii care au o gândire şi o conştiinţă curate, dar suferă din motive absolut independente de voinţa lor. – AM 23, 1864. (CG 445)
Isus cunoaşte suferinţa. – Ce gând minunat este acela că Isus cunoaşte toate durerile şi suferinţele noastre! El a suferit în toate lucrurile ca şi noi. Unii dintre prietenii noştri nu ştiu nimic despre durerea şi suferinţa umană. Ei nu sunt niciodată bolnavi şi prin urmare nu pot înţelege pe deplin simţămintele celor bolnavi. Dar Isus este sensibil faţă de simţămintele noastre de neputinţă. – MS 19, 1892. (2SM 237)
Dumnezeu este interesat în mod vital de suferinţa omului. – Cel care neglijează tratarea bolnavilor în Sabat nu va fi considerat fără vină. Ziua de odihnă sfântă a lui Dumnezeu a fost creată pentru om, iar actele de milă sunt într-o armonie perfectă cu scopul Sabatului. Dumnezeu nu doreşte ca fiinţele create de El să sufere nici măcar o oră din durerea care ar putea fi uşurată în Sabat şi în oricare altă zi. – DA 207 (1898)
Încredere în timpul durerilor. – Din cauza durerilor pe care le suporţi, mintea ta poate fi adesea străbătută de gânduri confuze. Prin urmare, nu încerca să gândeşti, ci odihneşte-te şi dovedeşte faptul că sufletul tău I-a fost consacrat lui Dumnezeu, ca unui Creator loial. Este privilegiul tău ca, atunci când treci prin slăbiciuni şi suferinţe, să nu arăţi nici o umbră de neîncredere cu privire la iubirea lui Dumnezeu faţă de tine şi cu privire la credincioşia cu care El Îşi împlineşte făgăduinţele; şi este privilegiul tău să dovedeşti că ţi-ai încredinţat sufletul şi trupul în mâinile Lui, cu convingerea că El va păzi ceea ce I-a fost încredinţat.
Îngăduie ca mintea ta să mediteze îndelung la bunătatea lui Dumnezeu şi la marea iubire pe care El a manifestat-o faţă de noi în lucrarea Sa răscumpărătoare. Dacă Dumnezeu nu ne-ar fi iubit şi dacă nu ne-ar fi considerat preţioşi, nu ar fi adus pentru noi marele sacrificiu de pe cruce. El este plin de bunătate şi har în toate lucrările Sale. Îngăduie ca inima şi mintea ta să se liniştească şi odihneşte-te asemenea unui copil în braţele mamei sale. Braţele Lui veşnice sunt întinse spre tine. Isus a suferit în toate lucrurile ca şi noi…
Dacă vă manifestaţi încrederea în Dumnezeu, cel slab nu va pune la îndoială credinţa şi convingerile voastre. Isus a trimis pacea Sa peste voi.
„Cel care primeşte puterea lui Dumnezeu prin veşnicul Lui Fiu este tare”…
Cuvântul harului este asemenea manei pentru sufletul credincios. Făgăduinţele preţioase ale Cuvântului sunt viaţă, pace şi bucurie. – Lt 16, 1896
Suferinţa nu este o scuză pentru acţiunile necreştineşti. – În ultimele nopţi, nu am dormit decât foarte puţin. Am încercat să-L caut pe Isus şi să-mi încredinţez viaţa în mâinile Marelui Medic. El mi-a spus: „Harul Meu îţi este de ajuns”. Harul lui Hristos îi învaţă pe oameni să rostească cuvinte frumoase, indiferent de circumstanţe. Oricât de grea ar fi, suferinţa nu este o scuză pentru acţiuni necreştineşti. – MHS 19, 1892
A te ridica deasupra durerii. – Adesea, cei bolnavi pot rezista în faţa bolii prin simplul fapt de a refuza alimentaţia şi rămânerea într-o stare de inactivitae. Pentru a se ridica deasupra durerilor lor, lăsaţi-i să se implice în activităţi potrivite cu puterea lor. Printr-o astfel de activitate şi cu ajutorul aerului curat şi al razelor soarelui, mulţi bolnavi aflaţi într-o stare de slăbiciune avansată îşi vor putea recăpăta sănătatea şi puterea. – MH 246 (1905)
Folosirea mijloacelor de tratament nu este o dovadă a necredinţei. – Aceia care cred că, dacă se roagă pentru vindecare, nu ar trebui să folosească mijloacele simple de tratament, oferite de Dumnezeu pentru uşurarea suferinţelor şi pentru sprijinirea naturii în lucrarea ei de recuperare a sănătăţii, pe motivul că aceasta ar fi o dovadă a necredinţei, se află pe o poziţie neînţeleaptă. Folosirea tratamentelor medicale nu este o negare a încrederii, ci se află într-o armonie perfectă cu planurile lui Dumnezeu.
Când Ezechia era bolnav, profetul lui Dumnezeu i-a adus vestea că trebuie să moară. El a strigat către Domnul, iar Domnul a ascultat rugăciunea slujitorului Său, înfăptuind o minune pentru el şi trimiţându-i mesajul că viaţa îi va fi prelungită cu cincisprezece ani. Deşi un singur cuvânt al lui Dumnezeu, o singură atingere a degetului divin ar fi fost suficientă pentru vindecare, totuşi lui Ezechia i-au fost date îndrumări speciale, şi anume să ia o turtă de smochine şi să o pună pe locul afectat de boală. Respectând aceste îndrumări, Ezechia a fost vindecat. Noi trebuie să acţionăm în conformitate cu lucrările Providenţei în toate aspectele vieţii. – HPMMW 54, 1882. (CH 381, 382)
Plăcerea de a provoca dureri este satanică. – Faptul că „toată firea suspină şi suferă durerile naşterii” (Romani 8,22) se datorează păcatului omului. Prin păcat, suferinţa şi moartea au venit nu numai asupra neamului omenesc, ci şi asupra tuturor animalelor. De aceea, omul este cel căruia îi revine datoria de a căuta să uşureze, şi nu să mărească povara suferinţei pe care a adus-o prin păcat asupra creaturilor lui Dumnezeu. Acela care se poartă violent cu animalele, pe motivul că acestea se află în stăpânirea lui, este un laş şi un tiran.
Plăcerea de a provoca dureri altora, indiferent dacă este vorba de oameni sau de animale, este satanică. Mulţi cred că, deoarece sărmanele animale nu-şi pot descrie suferinţele îndurate din partea lor, acestea nu vor fi niciodată dezvăluite. Dar dacă ochii lor s-ar deschide asemenea ochilor lui Balaam, ei ar vedea că îngerul lui Dumnezeu este prezent şi va depune mărturie împotriva lor în curţile cerului. Raportul faptelor lor este trimis în cer şi vine ziua în care se va pronunţa o pedeapsă împotriva tuturor celor care se poartă brutal cu creaturile lui Dumnezeu. – PP 443 (1890)
Nu provocaţi dureri adânci. – Oh, nu îngăduiţi rostirea nici unui cuvânt care să producă dureri adânci! Sufletului împovărat de o viaţă a păcatului, care nu ştie unde să mai găsească alinare, faceţi-i cunoştinţă cu Mântuitorul cel plin de compasiune. Luaţi-l de mână, ridicaţi-l, vorbiţi-i cuvinte de încurajare şi speranţă. Ajutaţi-l să se prindă de braţul Mântuitorului. – MH 168 (1905)
Teroarea sufletească îndurată de Hristos a fost mai mare decât durerea fizică. – Durerea sfâşietoare nu a fost decât o mică parte a agoniei iubitului Fiu al lui Dumnezeu. Păcatele lumii se aflau asupra Lui şi, în timp ce suferea pedeapsa pentru călcarea legii, inima Lui era chinuită de simţământul mâniei lui Dumnezeu. Acestea au fost durerile care au sfâşiat sufletul Său. Simţământul că Tatăl Îşi întorsese faţa de la El – că propriul Lui Părinte iubit L-a lepădat – a adus asupra Lui o stare de disperare.
Omul nevinovat care suferea pe Calvar a trăit pe deplin şi adânc separarea pe care păcatul o realizează între Dumnezeu şi om. El a fost împresurat de forţele întunericului şi lupta cu Satana, care declara că Hristos Se află în mâinile sale, că puterea lui este superioară puterii Fiului lui Dumnezeu, că Tatăl Şi-a repudiat propriul Lui Fiu şi că de acum a încetat să se bucure de aprecierea Tatălui, care nu Îl va trata cu nimic mai favorabil decât pe el însuşi. El strecura îndoială, insinuând că, dacă Tatăl L-ar fi iubit, nu L-ar lăsa să moară, deoarece Dumnezeu ar fi putut să-L salveze. – 2T 214 (1869)
56
Mânia
Mânia deschide porţile inimii pentru Satana. – Aceia care se consideră îndreptăţiţi să-şi exprime mânia sau resentimentele la orice provocare aparentă deschid porţile inimii pentru Satana. Dacă dorim să trăim în armonie cu Cerul, trebuie să alungăm din suflet amărăciunea şi ostilitatea. – DA 310 (1898)
Robi ai păcatului. – „Voi sunteţi robii aceluia de care ascultaţi” (Romani 6,16). Dacă ne îngăduim mânia, pofta, invidia, ura, egoismul sau oricare alt păcat, devenim robi ai păcatului. „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni” (Matei 6,24). Dacă îi slujim păcatului, nu putem să-I slujim lui Hristos. Creştinii vor simţi imboldurile păcatului, deoarece carnea pofteşte împotriva Duhului; dar Duhul luptă împotriva cărnii şi Se află într-un război continuu cu aceasta. Aici este necesar ajutorul din partea Domnului Hristos. Slăbiciunea omenească unită cu puterea divină declară prin credinţă: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa, prin Domnul nostru Isus Hristos” (1Corinteni 15,57) – RH, 3 mai 1881. (SL 92, 93)
Mânia generată de sensibilitatea morală. – Este adevărat că şi în viaţa urmaşilor lui Hristos există situaţii care justifică o anumită atitudine de indignare. Când văd că Dumnezeu este dezonorat şi că lucrarea Lui este făcută de ruşine, când văd că cei nevinovaţi sunt nedreptăţiţi, în sufletul lor se trezeşte o indignare sfântă. O asemenea mânie, generată de sensibilitatea faţă de valorile morale, nu este păcat. –DA 310 (1898)
Mânia lui Moise. – Sfărâmarea tablelor de piatră nu era altceva decât o reprezentare a faptului că Israel încălcase legământul pe care tocmai îl făcuse cu Dumnezeu. Această manifestare a fost exprimarea unei indignări juste împotriva păcatului, o indignare ce izvora din zelul pentru slava lui Dumnezeu, şi nu acea mânie instigată de iubirea de sine sau de ambiţia rănită. Felul în care s-a mâniat Moise este cel la care se referă Biblia când spune: „Mâniaţi-vă, şi nu păcătuiţi” – RH, 18 februarie 1890. (TM 101)
Mânia sfântă a lui Dumnezeu. – Indignarea Domnului Hristos era îndreptată împotriva ipocriziei, a păcatelor flagrante prin care oamenii îşi nimiceau propriile suflete, înşelând poporul şi dezonorându-L pe Dumnezeu. Dincolo de aparenţele care ascundeau adevăratele interese ale preoţilor şi conducătorilor, El a văzut lucrarea unor agenţi satanici. Domnul a denunţat păcatul în mod deschis şi tăios, dar nu a rostit nici un cuvânt jignitor şi răutăcios. El simţea o mânie sfântă împotriva prinţului întunericului, dar nu manifesta o stare de spirit iritată. Tot astfel, creştinul care trăieşte în armonie cu Dumnezeu şi are atributele plăcute ale iubirii şi harului va simţi o indignare justă împotriva păcatului; dar nu se va lăsa condus de pasiune în replicile adresate acelora care îl provoacă. Chiar şi atunci când discută cu unii care se dovedesc a fi mânaţi de o pasiune josnică în susţinerea unor erori, în Hristos, creştinul va continua să-şi păstreze calmul şi stăpânirea de sine. – DA 619, 620 (1898)
Unii oameni cultivă mânia. – Mulţi privesc doar partea negativă a lucrurilor; ei amplifică presupusele lor motive de indignare, îşi stimulează mânia şi se lasă invadaţi de un spirit răzbunător şi de simţăminte de ură, în timp ce, în realitate, nu a existat nici o cauză obiectivă a nemulţumirii… Dacă rezistaţi în faţa unor asemenea simţăminte, veţi experimenta o mare schimbare în relaţiile pe care le cultivaţi cu semenii voştri. – YI, 10 noiembrie 1886
Nerăbdarea produce un rezultat dezastruos. – Rostirea cuvintelor pripite în familie are un efect devastator asupra acesteia, deoarece cuvintele pripite ale unuia determină manifestarea aceluiaşi spirit în comportamentul celorlalţi. Apoi, urmează represaliile şi justificările, iar asemenea conversaţii se transformă într-o povară sufletească extrem de apăsătoare. Toate cuvintele răutăcioase se întorc împotriva celui ce le-a rostit şi au un rezultat dezastruos pentru sufletul lui. – RH, 27 februarie 1913. (AH 439)
Cuvintele aspre şi jignitoare pătrund în inima celor cărora le sunt adresate şi trezesc în ei cele mai rele porniri ale sufletului, ispitindu-i să încalce poruncile lui Dumnezeu… Aceste cuvinte sunt asemenea unor seminţe care vor rodi mai târziu. – Lt 105, 1893. (AH 439)
Membrii multor familii au obiceiul de a rosti în mod necugetat cuvinte jignitoare la adresa celorlalţi şi, pe măsură ce este tolerat, obiceiul de a ironiza sau de a vorbi aspru devine din ce în ce mai puternic. În felul acesta, sunt rostite tot mai multe cuvinte cu caracter discutabil, care par a fi inspirate mai degrabă de Satana decât de Dumnezeu… În ochii lui Dumnezeu şi ai sfinţilor îngeri, cuvintele rostite sub influenţa mâniei sunt considerate asemenea unor blasfemii. – YI, 20 septembrie 1894. (AH 439)
Primii trei ani ai copilăriei. – Dacă îngăduiţi manifestarea liberă a egoismului, a mâniei şi a pornirilor impulsive în primii trei ani de viaţă ai copilului, mai târziu va fi greu să îl învăţaţi să exercite deplina stăpânire de sine. Dispoziţia lui sufletească va tinde spre răutate şi va simţi plăcere în realizarea dorinţelor personale, dispreţuind disciplina din partea părinţilor. Aceste înclinaţii rele se vor dezvolta pe măsură ce creşte, iar la maturitate, egoismul şi lipsa stăpânirii de sine vor face din el o victimă lipsită de orice mijloc de rezistenţă în faţa relelor ce se dezlănţuie în lumea noastră. – HR, aprilie 1877. (Te 177)
Nu mustraţi sub influenţa mâniei. – Dumnezeu manifestă o grijă plină de duioşie faţă de copii şi doreşte ca ei să fie biruitori în fiecare zi. Să ne străduim cât mai mult să-i ajutăm pe copii să devină nişte biruitori. Să nu îngăduim ca ei să sufere din partea membrilor propriilor lor familii. Să nu permitem ca acţiunile şi cuvintele noastre să fie de o asemenea natură, încât să provoace ură în inimile copiilor. Cu toate acestea, ei trebuie să fie disciplinaţi în mod consecvent şi corectaţi atunci când greşesc, dar niciodată sub influenţa mâniei. – MS 47, 1908
Unii părinţi îşi dau frâu liber mâniei în faţa copiilor, iar apoi se întreabă de ce aceştia sunt atât de greu de stăpânit. Dar la ce altceva s-ar putea aştepta? Copiii imită repede şi nu fac decât să aplice lecţiile pe care le-au învăţat din izbucnirile de mânie ale părinţilor…
Este posibil să fiţi nevoiţi să-i pedepsiţi pe copii folosind nuiaua. Uneori, acest lucru este esenţial. Dar niciodată, niciodată să nu-i bateţi când sunteţi furioşi. A-i disciplina într-o asemenea stare de spirit înseamnă a comite două greşeli, în loc de a trata una singură. Amânaţi pedepsirea şi vorbiţi mai întâi cu Dumnezeu. Întrebaţi-vă: Mi-am supus eu propria voinţă voinţei lui Dumnezeu? Sunt eu într-o asemenea poziţie, încât să pot fi condus de Dumnezeu? Cereţi-I lui Dumnezeu să vă ierte pentru faptul că le-aţi transmis copiilor voştri tendinţe atât de greu de tratat. Cereţi-I Lui să vă dea înţelepciunea de care aveţi nevoie pentru a trata comportamentul copilului într-o asemenea manieră, încât acesta să se apropie mai mult de voi şi de Tatăl ceresc. – RH, 8 iulie 1902
Emoţiile violente pun în pericol viaţa. – Dezlănţuirea violentă a emoţiilor pune în pericol viaţa. Mulţi mor din cauza izbucnirilor de ură şi pasiune şi trec prin asemenea stări datorită propriei educaţii. Toate acestea pot fi prevenite prin exercitarea voinţei, dar aceasta presupune hotărâre şi perseverenţă pentru biruirea comportamentelor greşite. Cultivarea voinţei trebuie să constituie o parte a educaţiei primite în şcoală, deoarece noi suntem proprietatea lui Dumnezeu. Templul sfânt al trupului trebuie păstrat în stare de curăţie, pentru ca Duhul Sfânt să poată locui în el. – Lt 103, 1897. (HC 265)
Roadele fiecărei izbucniri a mâniei. – Există o categorie de oameni care au ajuns total lipsiţi de stăpânire de sine; ei nu şi-au înfrânat temperamentul şi limba; iar unii dintre aceştia pretind că sunt urmaşi ai lui Hristos, dar nu sunt. Domnul Isus nu-i recomandă ca exemple… Ei sunt lipsiţi de înţelegere şi nu se lasă ajutaţi şi convinşi; sunt pur şi simplu iraţionali şi nesănătoşi mintal. De un timp, se află sub stăpânirea deplină a lui Satana. Fiecare manifestare a mâniei le slăbeşte sistemul nervos şi puterea morală şi este din ce în ce mai greu să reziste în faţa provocărilor. – YI, 10 noiembrie 1886. (SD 142)
Intoxicaţi de mânie. – Cât de încântat este Satana atunci când i se oferă posibilitatea de a stârni în suflet incendiul devastator al mâniei! Orice aparenţă, un mic gest, o anumită intonaţie sunt sesizate şi exploatate imediat de către Satana, care le poate transforma în săgeţi otrăvitoare ce rănesc inimile deschise şi lipsite de apărare.
Acela care îngăduie ca spiritul mâniei să i se strecoare în suflet, din prima clipă, este tot atât de intoxicat ca şi omul care duce paharul cu otravă la gură.
Domnul Hristos a privit mânia ca pe un act de ucidere… Cuvintele irascibile sunt o mireasmă de moarte spre moarte. Cel care le rosteşte nu conlucrează cu Dumnezeu pentru mântuirea semenilor lui. În cer, un asemenea mod de vorbire este aşezat în rândul celor mai josnice blasfemii. Sufletul în care ura este îngăduită şi cultivată nu deţine nici măcar o iotă din iubirea lui Dumnezeu. – Lt 102, 1901. (HC 235)
Persoanele care cultivă o stare de iritare sunt rareori mulţumite. – Nimeni altcineva în afară de noi înşine nu poate diminua influenţa pe care o exercităm asupra celor din jur prin intermediul îngăduinţei faţă de propria stare de spirit nestăpânită. Persoanele înclinate din fire spre o stare de iritare nu ştiu ce înseamnă adevărata fericire şi sunt rareori mulţumite. Ele se află într-o continuă aşteptare a unei poziţii mai favorabile sau unei schimbări a circumstanţelor care să le confere pacea şi liniştea minţii. Viaţa lor pare împovărată de încercări şi greutăţi imposibile, deşi, dacă şi-ar fi stăpânit temperamentul şi dacă şi-ar fi înfrânat limba, multe dintre aceste greutăţi ar fi putut fi evitate. „Un răspuns blând potoleşte mânia” (Proverbele 15,1). Răzbunarea n-a învins niciodată un duşman. Un temperament echilibrat exercită o influenţă bună pretutindeni în jur; dar „cel care nu-şi stăpâneşte spiritul este asemenea unei cetăţi cu zidurile sfărâmate”. – 4T 367, 368 (1879)
Este mai uşor să te dezlănţui înaintea unei mulţimi. – Exprimarea simţămintelor de dezaprobare în public, în mijlocul unei mari adunări, tunând la adresa cuiva şi a tuturor, este ceva rău, cu mult mai rău decât a merge la persoanele care probabil că au greşit şi a le adresa mustrarea în mod personal. Caracterul ofensator al unei asemenea denunţări severe şi arogante, într-o adunare publică, în locul unei mustrări particulare, este, în ochii lui Dumnezeu, o faptă pe atât de gravă, pe cât de mare este numărul celor prezenţi, iar forma de exprimare este mai generală. Întotdeauna a fost mai uşor să dăm glas simţămintelor de dezaprobare în faţa unei mulţimi decât să ne adresăm în particular celui greşit şi să-l confruntăm în mod deschis, direct şi precis cu propriile sale greşeli.
Dar a răspândi în casa lui Dumnezeu o atmosferă încărcată de simţăminte puternice împotriva unor anumite persoane şi a-i trata pe cei prezenţi ca şi cum toţi ar fi vinovaţi, provocându-le suferinţă, constituie o manieră de lucru pe care Dumnezeu nu o aprobă şi care produce mai mult rău decât bine. Discursurile critice şi pline de mustrări au fost prea adesea rostite în faţa unei întregi adunări. Iar aceste discursuri nu încurajează spiritul dragostei în mijlocul fraţilor. Ele nu au darul de a-i determina să fie mai spirituali şi de a-i conduce către sfinţire şi cer, ci nu fac decât să le inspire amărăciune. Anumite predici foarte puternice, rostite într-un spirit de discernământ, sunt uneori necesare pentru a lansa un semnal de alarmă şi pentru a trezi şi convinge conştiinţele. Dar dacă nu poartă semnul explicit al faptului că sunt dictate de Duhul lui Dumnezeu, asemenea predici produc mult mai multe pagube decât binele pe care l-ar putea face. – 3T 507, 508 (1880)
O raţiune detronată de mânie. – Sper că te vei comporta cu atenţie şi vei cugeta la prima ta tentativă de a încălca regulamentul colegiului. Studiază în mod critic caracterul sistemului de conducere a şcolii noastre. Nici una dintre regulile impuse aici nu este prea strictă. Dar, datorită cultivării unui spirit de nemulţumire, la un moment dat, raţiunea ta a fost detronată de mânie şi inima ta a căzut pradă unor pasiuni de nestăpânit. Înainte de a fi conştient de acest fapt, tu ai făcut deja un pas pe care, cu câteva ore în urmă, nu l-ai fi făcut, oricât de mari ar fi fost presiunile ispitei. Impulsurile tale interioare au luat locul unei gândiri raţionale şi nu vei putea repara pagubele pe care ţi le-ai produs ţie însuţi şi instituţiei lui Dumnezeu. Singura noastră sursă de siguranţă, în oricare dintre circumstanţele în care ne-am afla, este aceea de a fi stăpâni pe propriile noastre fiinţe în puterea lui Isus, Răscumpărătorul nostru. – 4T 431 (1880)
Răzbunarea nu poate aduce nimic altceva decât răul. – Este cu mult mai bine să suferim datorită unei acuzaţii false decât să ne supunem pe noi înşine torturilor provocate de dorinţa de răzbunare împotriva duşmanilor. Spiritul urii şi al răzbunării îşi are originea în Satana şi nu poate aduce nimic altceva decât răul celui ce îl cultivă. Smerirea inimii, acea smerenie care este rodul rămânerii în Hristos, este adevăratul secret al binecuvântării: „Domnul slăveşte pe cei nenorociţi, mântuindu-i” (Psalmii 149,4). – MB 17 (1896)
Cum să răspundem la provocări. – Cei care se enervează uşor să refuze să răspundă atunci când le sunt adresate cuvinte care îi deranjează. Să se îndrepte spre Domnul în rugăciune, cerându-I să le arate cum să lucreze pentru sufletele care pier în păcat. Cel care perseverează în lucrarea încredinţată va fi atât de pătruns de Spiritul lui Dumnezeu, încât comportamentul, vocea şi întreaga lui viaţă vor fi o revelare a lui Hristos. Încercaţi aceasta, fraţilor, încercaţi. Răstigniţi-vă eul, în loc de a căuta să vă răstigniţi fraţii. „Dacă voieşte cineva să vină după Mine”, a spus Domnul Hristos, „să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze” (Matei 16,24). – Lt 11, 1905
Mânia întâmpinată prin tăcere. – În tăcere sălăşluieşte o putere miraculoasă. Când vi se adresează cuvinte pripite şi jignitoare, nu răspundeţi. De obicei, răspunsul dat unei persoane înfuriate are efectul unei biciuiri, care produce o mai mare dezlănţuire a furiei. Dar mânia întâmpinată prin tăcere se risipeşte îndată. Creştinii trebuie să-şi înfrâneze limba, hotărându-se în mod ferm să nu rostească cuvinte pripite şi aspre. Dacă îşi controlează vorbirea, ei vor putea fi biruitori asupra oricărei încercări a răbdării pe care sunt chemaţi să o suporte cu succes. – RH, 31 octombrie 1907. (MYP 135, 136)
Cultivarea unui spirit împăciuitor. – Cu privire la relaţiile voastre actuale cu biserica, eu v-aş sfătui să faceţi tot ce este posibil din partea voastră pentru a restabili armonia cu fraţii. Cultivaţi un spirit binevoitor, împăciuitor şi nu permiteţi nici unui simţământ de răzbunare să se strecoare în mintea şi în inima voastră. Nu mai avem mult timp de petrecut pe acest pământ, prin urmare, să lucrăm atât pentru viaţa aceasta, cât şi pentru cea veşnică. Străduiţi-vă să fiţi siguri de chemarea şi alegerea voastră. Căutaţi să nu comiteţi nici o greşeală prin care să pierdeţi moştenirea care v-a fost pregătită în Împărăţia Domnului Hristos. Dacă numele vostru este scris în cartea vieţii Mielului, atunci totul va fi bine în ceea ce vă priveşte. Fiţi pregătiţi şi atenţi pentru a nu îngădui nici un păcat nemărturisit şi nepărăsit, pentru că greşelile şi păcatele voastre pot ajunge înainte de vreme la judecată şi pot păta imaginea caracterului vostru. – 5T 331 (1885)
Un temperament necontrolat poate fi învins. – Aplicarea învăţăturilor Domnului Hristos în viaţa de zi cu zi va înnobila oamenii, oricât de umili ar fi pe scara valorilor morale ale lui Dumnezeu. Cei care se străduiesc să-şi învingă defectele naturale de caracter nu pot fi încoronaţi decât dacă vor lupta până la împlinirea deplină a legii; dar cei care se află adesea în rugăciune vor dezvolta un caracter asemenea celui divin. Comportamentul nepoliticos şi temperamentul necontrolat vor fi aduse în armonie cu legea divină. – Lt 316, 1908
Împotriviţi-vă simţămintelor de mânie. – Există un singur remediu. Stăpânirea de sine în orice situaţie. Efortul de a ajunge într-o situaţie mai favorabilă, în care eul să nu fie tulburat, poate avea succes pentru un timp; dar Satana ştie unde să găsească aceste suflete sărmane şi le va ataca în punctele lor sensibile din nou şi din nou. Atâta timp cât se concentrează numai asupra propriului lor sine, ei vor fi tulburaţi neîncetat… Dar există speranţă. Viaţa aceasta, atât de furtunoasă şi frământată de conflicte şi îngrijorări, trebuie să fie adusă în legătură cu Hristos, iar apoi, eul va înceta să pretindă supremaţia… Ei trebuie să se umilească, rostind în mod sincer: „Am greşit. Ai vrea să mă ierţi? Pentru că Dumnezeu a spus că nu trebuie să lăsăm ca soarele să apună peste mânia noastră”. Aceasta este singura cale care ne poate conduce în mod sigur la biruinţă. Mulţi… cultivă ura şi sunt plini de spiritul răzbunării… Opuneţi-vă unor asemenea simţăminte şi veţi experimenta o mare schimbare în relaţiile voastre cu semenii. – YI, 10 noiembrie 1886. (SD 142)
57
Ura Şi răzbunarea
Gândurile ascund fapte. – Spiritul urii şi al răzbunării şi-a avut originea în Satana, şi acest spirit l-a determinat să-L omoare pe Fiul lui Dumnezeu. Oricine cultivă lipsa bunătăţii şi dorinţa de a face rău altora împărtăşeşte acelaşi spirit, iar roadele lui vor duce la moarte. Aşa cum planta există în germenul seminţei, tot astfel fapta cea rea există în gândul răzbunării. „Oricine urăşte pe fratele său, este un ucigaş; şi ştiţi că nici un ucigaş n-are viaţa veşnică rămânând în el” (1 Ioan 3,15). – MB 56 (1896)
Spiritul urii este înjositor. – Mi-a fost arătat că Satana a fost, la început, un înger fericit şi nobil. Apoi, mi-a fost arătat aşa cum este el acum. Satana continuă să aibă o înfăţişare regească. Trăsăturile lui sunt încă nobile, deoarece este un înger căzut. Dar expresia feţei lui este marcată de anxietate, îngrijorare, nefericire, răutate, ură, furie, viclenie şi toate celelalte trăsături rele… Am văzut că, până în prezent, Satana s-a dedicat pe deplin răului şi că toate trăsăturile lui pozitive au fost degradate şi fiecare însuşire rea a fost dezvoltată. – EW 152 (1882)
Istoria lumii este un conflict dintre ură şi iubire. – Vrăjmăşia lui Satana împotriva Domnului Hristos a fost şi este manifestată şi împotriva urmaşilor Lui. Aceeaşi ură îndreptată contra Legii lui Dumnezeu şi aceeaşi strategie de înşelare, prin care eroarea este prezentată astfel încât să pară adevăr, prin care legile lui Dumnezeu sunt înlocuite cu legi omeneşti, iar oamenii sunt îndrumaţi să se închine creaturii în locul Creatorului, pot fi observate de-a lungul întregii istorii de până acum. Eforturile lui Satana de a denatura imaginea caracterului lui Dumnezeu, de a-i determina pe oameni să-şi formeze o concepţie falsă despre Creator, pentru ca, în acest fel, oamenii să-L privească cu teamă şi ură în loc de iubire; eforturile de a înlătura legea divină, îndrumându-i pe oameni să se considere liberi de responsabilitatea de a respecta cerinţele ei; persecuţia celor care au îndrăznit să reziste în faţa înşelăciunilor lui, toate s-au desfăşurat în mod sistematic de-a lungul tuturor veacurilor. Ele pot fi observate atât în timpul patriarhilor şi profeţilor, cât şi în timpul apostolilor, martirilor şi reformatorilor. – GC x (1888)
Fărădelegea aşază pe om în armonie cu Satana. – Când omul a încălcat legea divină, natura lui a devenit rea şi el a ajuns în armonie, nicidecum în dezacord cu Satana. – GC 505 (1888)
Ura va exista atât cât va exista păcatul. – Ura faţă de principiile curate ale adevărului şi reprimarea şi persecuţia susţinătorilor lor vor exista atâta timp cât vor exista păcatul şi păcătoşii. Urmaşii lui Hristos şi supuşii lui Satana nu se pot împăca. – GC 507 (1888)
Dezaprobarea păcatului trezeşte ură. – Acelaşi spirit care a instigat răzvrătirea în cer continuă să inspire răzvrătirea de pe pământ… Dezaprobarea păcatului încă mai trezeşte spiritul urii şi al opoziţiei. Când soliile de avertizare ale lui Dumnezeu se adresează conştiinţei, Satana îi determină pe oameni să se justifice şi să caute simpatia altora care comit păcatul. În loc să-şi corecteze greşelile, ei îşi manifestă indignarea împotriva persoanei care le adresează mustrarea, ca şi când aceasta ar fi singura cauză a dificultăţii. Acesta este spiritul care s-a evidenţiat dintotdeauna împotriva celor ce îndrăznesc să condamne păcatul, din zilele neprihănitului Abel şi până în timpul nostru. – GC 500 (1888)
Invidia trezeşte ură. – Deşi Saul era într-o permanentă alertă, pentru a găsi ocazia de a-l distruge pe David, în prezenţa lui era plin de teamă, întrucât era evident că Domnul este cu David. Caracterul nepătat al lui David stârnea furia regelui; chiar viaţa şi prezenţa lui însemnau pentru el o mustrare directă, deoarece, prin contrast, propriul lui caracter era aşezat într-o lumină nefastă. Ceea ce făcea ca viaţa lui Saul să fie foarte nefericită şi punea în pericol cauza tronului său nu era altceva decât propria lui invidie.
Cât de nespus de mari sunt dezastrele pe care le-a produs această trăsătură rea de caracter în lumea noastră! Vrăjmăşia care a existat în inima lui Saul este aceeaşi vrăjmăşie care a stârnit inima lui Cain împotriva fratelui lui Abel, pentru că faptele lui Abel fuseseră neprihănite şi pentru că Dumnezeu l-a onorat pe Abel, iar faptele lui Cain fuseseră rele, iar Domnul nu l-a putut binecuvânta. Invidia este rodul mândriei, iar dacă este nutrită în inimă, aceasta va conduce la ură şi chiar la răzbunare şi crimă. Instigând furia lui Saul împotriva lui David, care nu-i făcuse niciodată vreun rău, Satana şi-a dezvăluit încă o dată propriul său caracter. – PP 651 (1890)
Un simţământ păcătos. – Legea lui Dumnezeu condamnă gelozia, invidia, ura, răutatea, răzbunarea, pofta şi ambiţia care invadează sufletul, dar care nu şi-au găsit exprimarea în fapt, nu pentru că nu ar fi existat voinţa, ci pentru că nu s-a ivit ocazia. Toate aceste simţăminte păcătoase vor fi luate în considerare în ziua în care „Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Eclesiastul 12,14). – ST, 15 aprilie 1886 (1SM 217)
Uciderea există mai întâi în inimă. – Domnul Isus abordează fiecare poruncă în mod separat şi explică profunzimea şi amploarea cerinţelor ei. În loc de a diminua o iotă din forţa morală a poruncilor, El arată cât de cuprinzătoare sunt principiile legii şi dezvăluie greşeala fatală pe care o înfăptuiesc evreii printr-o ascultare superficială şi exterioară. Domnul declară că Legea lui Dumnezeu este încălcată prin gândul rău sau prin privirea păcătoasă. Cel care ia parte chiar şi la cel mai mic act de nedreptate încalcă legea şi îşi degradează propria lui natură morală. Uciderea există mai întâi în minte. Cel care îngăduie urii să se strecoare în inimă păşeşte pe calea uciderii şi darurile lui de bunăvoie sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu. – DA 310 (1898)
O încălcare a poruncii a şasea. – Toate actele de nedreptate care tind să scurteze viaţa – spiritul urii şi răzbunării sau îngăduirea oricărei pasiuni care duce la fapte ce produc rău altora sau care ne determină chiar şi numai să dorim răul cuiva (pentru că „oricine urăşte pe fratele său este un ucigaş”) – … sunt, într-o măsură mai mare sau mai mică, încălcări ale celei de a şasea porunci. – PP 308 (1890)
Satana inspiră cu propriile lui resurse de ură. – Când lui Satana i se permite să modeleze voinţa, el se foloseşte de aceasta pentru a-şi realiza propriile lui scopuri. El sugerează teorii ale necredinţei şi stârneşte inima omenească să lupte împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Printr-un efort perseverent şi insistent, el caută să le inspire oamenilor propriile lui resurse de ură şi vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu şi să-i organizeze împotriva rânduielilor şi a cerinţelor Cerului şi împotriva lucrărilor Duhului Sfânt. Satana înrolează sub stindardul lui toate instrumentele răului şi, sub conducerea lui ingenioasă, le duce pe câmpul de luptă împotriva binelui. – RH, 10 februarie 1903. (MYP 54)
Lumea L-a urât pe Domnul Hristos deoarece era diferit. – Deosebirea dintre caracterul Domnului Hristos şi caracterul celorlalţi oameni din zilele Lui era evidentă în toate privinţele şi, datorită acestei deosebiri, lumea L-a urât. Lumea L-a urât pentru bunătatea Lui şi pentru integritatea Lui fermă. Iar Domnul Hristos a declarat că cei care manifestă aceleaşi atribute vor fi urâţi în acelaşi fel. Pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul timpului, această ură faţă de urmaşii lui Hristos va fi din ce în ce mai accentuată şi mai evidentă.
Domnul Hristos a luat natura umană şi a suportat ura lumii pentru a le putea descoperi oamenilor că este posibil să trăiască fără păcat, iar cuvintele, acţiunile şi spiritul lor pot fi sfinte în ochii lui Dumnezeu. Dacă vom experimenta această putere în vieţile noastre, vom deveni creştini desăvârşiţi. Dacă vom rămâne fără încetare în lumina cerului, Îl vom reprezenta pe Domnul Hristos. Ceea ce a făcut ca Domnul Hristos să fie deosebit de lume şi a provocat ura acesteia a fost neprihănirea revelată în viaţa Lui. – MS 97, 1909
Ura izvorăşte din dorinţa de răzbunare. – Satana a contrazis toate afirmaţiile făcute de Fiul lui Dumnezeu şi a folosit oameni ca agenţi ai săi pentru a umple viaţa Mântuitorului cu necazuri şi suferinţe. Înşelăciunile şi falsurile prin care Satana căuta să împiedice lucrarea Domnului Isus, ura manifestată prin fiii neascultării, acuzaţiile lui nemiloase împotriva Aceluia a cărui viaţă era reprezentarea unei bunătăţi incomparabile, toate izvorau dintr-o adâncă dorinţă de răzbunare. Focul invidiei şi răutăţii, urii şi răzbunării a izbucnit împotriva Fiului lui Dumnezeu pe Calvar, în timp ce toţi priveau scena cu o oroare tăcută. – GC 501 (1888)
Ura faţă de părinţi (sfaturi adresate unei tinere). – În mod deosebit, trebuie să-ţi mărturiseşti cu umilinţă lipsa ta de respect faţă de părinţi. Nu există nici o justificare pentru atitudinea ta necorespunzătoare în relaţiile tale cu ei. Aceasta este pur şi simplu de natură satanică, iar tu ţi-ai permis să te comporţi astfel, deoarece mama ta nu te-a pedepsit. Simţămintele tale depăşesc limita unei dezaprobări neofensatoare; ele sunt o manifestare categorică a lipsei de respect, a urii, răutăţii, invidiei şi geloziei, care se evidenţiază în acţiunile tale şi produc suferinţă şi necaz părinţilor tăi. Tu nu îi faci fericiţi şi nici măcar puţin mulţumiţi. Sentimentele tale sunt schimbătoare. Uneori, inima ta se înmoaie, iar apoi, când le observi greşelile, se închide total faţă de ei, iar îngerii nu-ţi pot inspira nici măcar un singur simţământ de iubire.
Eşti stăpânită de un demon şi eşti plină de ură. Dumnezeu a notat toate cuvintele tale marcate de ură şi lipsă de consideraţie, toate faptele tale răutăcioase la adresa părinţilor, pe care El ţi-a poruncit să-i respecţi, iar dacă nu vei recunoaşte acest mare păcat şi nu te vei pocăi, te vei prăbuşi din ce în ce mai adânc, până când nu vei mai putea fi salvată din căile tale rele. – 2T 82, 83 (1868)
Satana se bucură când stăpâneşte mintea copiilor. – Cât de dureros este să vezi copii ai unor părinţi temători de Dumnezeu, care sunt neascultători şi indisciplinaţi, nemulţumitori şi răutăcioşi, plini de dorinţa de a-şi satisface propriile lor înclinaţii şi indiferenţi faţă de suferinţa şi necazul pe care le produc părinţilor lor. Satana se bucură atunci când reuşeşte să pună stăpânire pe inimile copiilor şi, dacă i se permite, el le va inspira propriul lui spirit marcat de ură. – YI, 10 august 1893. (MYP 333)
Spiritul urii este condamnat. – Nimeni nu-şi poate urî fratele şi nici chiar vrăjmaşul, fără a suporta condamnarea din partea lui Dumnezeu. – YI, 13 ianuarie 1898
Răzbunarea nu aduce satisfacţii. – Aduceţi-vă aminte că replicile răzbunătoare nu vor face pe nimeni să se simtă ca şi când ar fi câştigat o victorie. Îngăduiţi-I lui Hristos să vorbească prin voi. Nu pierdeţi binecuvântarea care vine din faptul că refuzaţi să gândiţi răul. – 7T 243 (1902)
Întunecarea puterii de înţelegere. – Mândria, iubirea de sine, egoismul, ura, invidia şi gelozia v-au întunecat puterea de înţelegere, iar adevărul, care ar fi putut să vă ofere o înţelepciune care duce la mântuire, şi-a pierdut capacitatea de a vă impresiona şi conduce mintea. – 2T 605, 606 (1871)
Untdelemnul iubirii vindecă amărăciunea. – Nu îngăduiţi ca resentimentul să vă conducă la răutate. Nu permiteţi ca jignirea pe care aţi suferit-o să se transforme într-o rană din ce în ce mai adâncă şi să genereze cuvinte otrăvitoare, care întinează gândurile celor ce le aud. Nu îngăduiţi gândurilor amare să vă umple mintea fără încetare… Mergeţi la fratele vostru şi, cu umilinţă şi sinceritate, vorbiţi cu el despre lucrurile care v-au nemulţumit…
Conversaţia dintre cel jignit şi cel care a greşit se află în atenţia întregului cer… Untdelemnul iubirii vindecă amărăciunea şi durerile provocate de o greşeală. Spiritul lui Dumnezeu uneşte inimă cu inimă, şi când armonia se instaurează în relaţiile dintre fraţi, cerul cântă de bucurie. – 7T 261, 262 (1902)
Inima în care ura este înlocuită de iubire. – Nu poziţia socială, naţionalitatea sau originea familială şi nici poziţia şi privilegiile religioase sunt cele ce dovedesc faptul că suntem membri ai familiei lui Dumnezeu; ci iubirea, o iubire ce cuprinde întreaga omenire. Chiar şi păcătoşii, a căror inimă Îl respinge în mod categoric pe Duhul lui Dumnezeu, vor răspunde la bunătate; deoarece, dacă ei răspund cu ură faţă de ură, vor putea răspunde, de asemenea, cu iubire faţă de iubire. Dar numai Duhul lui Dumnezeu este Acela care poate înlocui ura cu iubirea. A fi binevoitor cu cel nemulţumitor şi cu cel rău, a face binele fără să aştepţi nimic în schimb este semnul regalităţii cerului şi certificatul prin care copiii Celui Prea Înalt îşi dezvăluie statutul nobil pe care îl deţin. – MB 75 (1896)
58
Credinţa
O definiţie a credinţei. – Credinţa care duce la mântuire trebuie să fie învăţată. Definiţia acestei credinţe în Isus Hristos poate fi exprimată în câteva cuvinte: ea este un act al sufletului, prin care întreaga fiinţă umană se aşază la dispoziţia supravegherii şi călăuzirii Domnului Isus Hristos. Sufletul rămâne în Hristos şi Hristos rămâne în el, ca Domn suprem, prin credinţă. Credinciosul îşi consacră sufletul şi trupul lui Dumnezeu şi poate declara în deplină siguranţă: Hristos este în stare să păzească în ziua încercării ceea ce I-am încredinţat. Toţi cei ce vor proceda astfel vor fi salvaţi pentru viaţa veşnică. Ei vor avea asigurarea că sufletul lor, spălat în sângele lui Hristos şi îmbrăcat în neprihănirea Lui, este deosebit de preţios în ochii lui Isus. Gândurile şi speranţele noastre sunt îndreptate spre a doua venire a Domnului nostru. Aceasta este ziua în care Judecătorul întregului pământ va răsplăti încrederea poporului Lui. – MS 6, 1889
Alte definiţii. – Prin credinţă, noi primim harul lui Dumnezeu, dar credinţa nu este în ea însăşi mântuitorul nostru. Ea nu reprezintă un merit, ci este doar mâna pe care o întindem spre Domnul Hristos pentru a primi meritele Lui. – DA 175 (1898)
Credinţa este manifestarea încrederii în Dumnezeu – încrederea că El ne iubeşte şi ştie ce este cel mai bine pentru noi. Astfel, ea ne determină să alegem voinţa Lui în locul propriei noastre voinţe. Credinţa acceptă înţelepciunea lui Dumnezeu, în locul propriei noastre înţelepciuni; puterea Lui, în locul propriei noastre slăbiciuni; neprihănirea Lui, în locul propriei noastre păcătoşenii. Vieţile noastre şi întreaga noastră fiinţă Îi aparţin Lui; credinţa recunoaşte faptul că Dumnezeu este Proprietarul nostru şi acceptă binecuvântările primite. Adevărul, demnitatea şi puritatea au fost considerate secretele succesului vieţii. Iar credinţa este tocmai aceea care ne face posesorii acestor principii. – Ed 253 (1903)
Un exemplu de exercitare a credinţei. – Credinţa este simplă în ceea ce priveşte exercitarea ei, dar plină de putere din punct de vedere al rezultatelor. Mulţi aşa-zişi creştini, care cunosc Cuvântul sfânt şi sunt convinşi cu privire la adevăr, nu reuşesc să manifeste acea încredere copilărească, esenţială în trăirea religiei lui Isus. Ei nu reuşesc să se apropie de Isus pentru a primi atingerea divină, care aduce vindecare sufletului. – Redemption: The Miracles of Christ, 97 (1874). (6BC 1074)
Umilinţa nu înseamnă credinţă. – Umilinţa, smerenia şi ascultarea nu înseamnă credinţă; dar acestea sunt efectele sau roadele credinţei. – 5T 438 (1885)
Credinţa oferă simţământul valorii personale. – Aceste lucruri [relatările privitoare la încrederea lui Pavel în Dumnezeu] nu au fost scrise doar pentru ca noi să le citim şi se ne minunăm, ci pentru ca aceeaşi credinţă care s-a manifestat în vieţile oamenilor din trecut să lucreze şi în vieţile noastre. Ori de câte ori există inimi credincioase şi dispuse să devină canale ale puterii lui Dumnezeu, această credinţă va lucra în acelaşi fel, fără a se deosebi în nici o privinţă anume.
Cei descurajaţi, a căror lipsă a simţământului valorii personale îi determină să se sustragă de la asumarea unor sarcini şi responsabilităţi, trebuie să fie învăţaţi să se încreadă şi să depindă de Dumnezeu. Dacă s-ar proceda astfel, mulţi dintre cei care nu ar reprezenta decât nişte nulităţi în această lume şi care, probabil, nu ar fi decât nişte neajutoraţi şi nişte poveri pentru alţii ar deveni capabili să declare asemenea apostolului Pavel: „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte” (Filipeni 4,13). – Ed 256 (1903)
Credinţa este necesară la fiecare pas al vieţii. – În lucrurile mici ale vieţii, manifestarea credinţei nu este mai puţin necesară decât în problemele importante. Printr-o încredere neîntreruptă, puterea susţinătoare a lui Dumnezeu devine o realitate evidentă în toate preocupările şi interesele noastre de zi cu zi. – Ed 255 (1903)
Învăţarea credinţei. – Noi trebuie să cunoaştem şi să le prezentăm celorlalţi, într-o manieră cât se poate de clară, modul în care trebuie exercitată credinţa. Fiecare făgăduinţă rostită de Dumnezeu implică anumite condiţii. Dacă suntem dispuşi să împlinim voia Lui, toate puterile Lui ne sunt date. Indiferent de darul la care se referă făgăduinţa, acel dar se regăseşte tocmai în conţinutul făgăduinţei. „Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu” (Luca 8,11). La fel de sigur precum stejarul se află în ghindă, tot astfel darul lui Dumnezeu se află în făgăduinţă. În clipa în care acceptăm făgăduinţa prin credinţă, putem considera că avem darul. – Ed 253 (1903)
Credinţa conţine lecţii preţioase pentru copii. – Credinţa conţine lecţii preţioase pentru copilul… care este înclinat să răspundă impulsiv faţă de actele de nedreptate. Dispoziţia de a se opune răului sau de a sancţiona imediat o greşeală este adesea determinată de un simţ acut al dreptăţii şi de un spirit activ şi energic. Un astfel de copil trebuie să fie învăţat că Dumnezeu este un supraveghetor veşnic al binelui. El tratează cu o grijă duioasă fiinţele omeneşti, deoarece le-a iubit atât de mult, încât a dăruit viaţa Iubitului Său Fiu pentru salvarea lor. El este Cel care îi va pedepsi pe toţi făcătorii de rele. – Ed 256, 257 (1903)
Mintea să fie educată în vederea exercitării credinţei. – Credinţa lucrează prin iubire şi curăţă sufletul de orice formă de egoism. Astfel, sufletul ajunge desăvârşit în iubire. Dacă, prin sângele preţios al Domnului nostru Hristos, am descoperit harul şi mila, cum putem fi atât de lipsiţi de duioşie, bunătate şi milă? „Prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă” (Efeseni 5,8). În loc de a cultiva îndoiala, suspiciunea şi gelozia, mintea trebuie să fie educată în vederea exercitării credinţei. Noi suntem prea înclinaţi să considerăm piedicile ca fiind nişte imposibilităţi.
A avea credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu, a înainta prin credinţă, străduindu-ne în mod insistent să nu ne lăsăm conduşi de împrejurări, constituie o lecţie greu de învăţat. Dar, chiar dacă este greu de învăţat, fiecare copil al lui Dumnezeu trebuie să înveţe această lecţie, iar aceasta constituie o necesitate imperativă. Harul lui Dumnezeu, dăruit prin Hristos, trebuie să fie cultivat în orice împrejurare, deoarece el ne-a fost dăruit ca singură cale de a ne apropia de tronul lui Dumnezeu. Credinţa în cuvintele lui Dumnezeu, rostite de Domnul Hristos, care era învăluit în stâlpul de nor, ar fi putut să-i înzestreze pe copiii lui Israel cu puterea de a înregistra un progres zilnic în experienţa înnoirii caracterului lor. Ceea ce a făcut ca istoria lor să fie atât de labilă şi plină de tulburări a fost tocmai lipsa lor de credinţă în Dumnezeu. – MS 43, 1898
Credinţa şi încumetarea. – Unii au pretins că au o mare credinţă în Dumnezeu, daruri deosebite şi răspunsuri speciale la rugăciunile lor, deşi nu puteau prezenta nici un fel de dovezi în susţinerea pretenţiei lor. Ei au confundat credinţa cu încumetarea. Rugăciunea rostită cu credinţă nu rămâne niciodată fără răspuns, dar a pretinde că răspunsul a fost întotdeauna exact cel aşteptat este o încumetare arogantă. – 1T 231 (1861)
Încumetarea este o contrafacere a lui Satana. – Credinţa nu se asociază cu încumetarea sub nici o formă. Doar cel care deţine adevărata credinţă este în siguranţă împotriva ispitei încumetării, deoarece încumetarea este contrafacerea lui Satana pentru credinţă. Credinţa apelează la făgăduinţele lui Dumnezeu şi evidenţiază roadele ascultării. Încumetarea apelează de asemenea la făgăduinţele lui Dumnezeu, dar le foloseşte în acelaşi mod în care le-a folosit şi Satana, şi anume pentru a scuza neascultarea.
Credinţa i-ar fi determinat pe primii noştri părinţi să aibă încredere în iubirea lui Dumnezeu şi să respecte poruncile Lui. Încumetarea i-a condus la încălcarea Legii Sale, crezând, în acelaşi timp, că marea Lui iubire îi va scăpa de consecinţa păcatului lor. A cere favoarea Cerului, fără a îndeplini condiţiile în virtutea cărora harul urmează a fi oferit, nu înseamnă credinţă. Credinţa veritabilă se întemeiază pe făgăduinţele şi prevederile Scripturii. – DA 126 (1898)
Cultivarea credinţei. – Cei care vorbesc despre credinţă şi care cultivă credinţa vor manifesta credinţă; dar cei care nutresc şi exprimă cuvinte de îndoială vor manifesta îndoiala. – 5T 302 (1885)
Să nu credeţi că, datorită greşelilor pe care le-aţi săvârşit în trecut, trebuie să trăiţi sub povara unei continue condamnări, deoarece acest lucru nu este necesar. Nu îngăduiţi ca valoarea adevărului să fie pusă la îndoială în mintea voastră datorită faptului că aceia care pretind că deţin acest adevăr nu trăiesc în conformitate cu el. Manifestaţi încredere în adevărul celor trei solii îngereşti, deoarece, dacă nu cultivaţi această credinţă, importanţa adevărului îşi va pierde treptat locul în mintea şi inima voastră. Veţi trăi experienţa fecioarelor neînţelepte, care nu şi-au asigurat rezervele de ulei pentru lămpile lor, iar lumina lor, în cele din urmă, s-a stins. Credinţa trebuie să fie cultivată şi dezvoltată. Dacă a devenit slabă, ea este asemenea unei plante veştejite care are nevoie să fie aşezată la lumina soarelui, udată şi îngrijită cu atenţie. – Lt 97, 1895
Credinţa se ridică deasupra umbrelor. – Când umbrele se aştern între sufletul vostru şi Dumnezeu, când toate circumstanţele sunt potrivnice şi întunecoase, când vrăjmaşul este gata să distrugă loialitatea sufletului vostru faţă de Dumnezeu şi faţă de adevăr şi când greşeala pare atât de acceptabilă şi atrăgătoare, atunci este timpul pentru rugăciune şi pentru exercitarea credinţei în Dumnezeu… Prin cultivarea credinţei, sufletul este făcut în stare să se ridice deasupra limitelor personale şi să străpungă norii întunecaţi pe care vrăjmaşul îi adună, umbrind calea sufletului ce se luptă pentru o cunună nepieritoare. – Lt 30, 1896. (HC 126)
Credinţa se întemeiază pe dovezi. – Mulţi acceptă cu teamă şi nesiguranţă Cuvântul pe care Domnul îl rosteşte prin intermediul slujitorilor Lui. Şi mulţi vor amâna ascultarea lor faţă de avertismentele şi mustrările primite, aşteptând până când va fi înlăturată orice umbră de nesiguranţă din mintea lor. Necredinţa care pretinde o cunoaştere desăvârşită nu va ceda niciodată în faţa dovezilor pe care Dumnezeu este dispus să le ofere. El cere din partea poporului Lui o credinţă care se bazează pe temeinicia dovezilor, dar aceasta nu înseamnă o cunoaştere desăvârşită. Acei urmaşi ai lui Hristos care acceptă lumina trimisă de Dumnezeu trebuie să asculte glasul divin care le vorbeşte în mijlocul nenumăratelor voci ce se împotrivesc cu tărie. Aceasta necesită discernământ, pentru a deosebi cu claritate vocea lui Dumnezeu. – 3 T 258 (1873)
Noi trebuie să cunoaştem în mod personal ce anume constituie creştinismul; să cunoaştem adevărul şi credinţa pe care am acceptat-o; să ştim care sunt principiile Bibliei – principii ce ne-au fost date din partea celei mai înalte autorităţi. Există mulţi oameni care cred, fără să deţină un fundament raţional al credinţei lor şi fără să aibă suficiente dovezi în susţinerea unui adevăr. Dacă le este prezentată o idee care se armonizează cu propriile lor opinii preconcepute, ei sunt întru totul dispuşi să o accepte. Aceşti oameni nu gândesc în conformitate cu principiul cauzei şi efectului. Credinţa lor nu este întemeiată pe o temelie veritabilă, iar când va veni timpul de strâmtorare, ei vor descoperi că au clădit pe nisip. – Lt 4, 1889
Credinţa trebuie exprimată. – Dacă ne-am exprima mai des credinţa, dacă ne-am bucura mai mult pentru binecuvântările pe care ştim că le avem – marele har, îndurarea şi iubirea lui Dumnezeu –, am dobândi o putere care ar spori zi de zi. Oare cuvintele preţioase rostite de Domnul Hristos, Prinţul lui Dumnezeu, cu privire la faptul că Tatăl nostru ceresc doreşte să le ofere Duhul Sfânt celor ce I-L cer, mai mult decât doresc părinţii să le ofere daruri bune copiilor lor, nu conţin o asigurare şi o putere care ar trebui să aibă o mai mare influenţă asupra noastră? – Lt 7, 1892. (2 SM 243)
Credinţa nu trebuie confundată cu sentimentele. – Mulţi au făcut confuzii în înţelegerea credinţei şi, ca urmare, nu se bucură de privilegiile pe care le-ar putea avea. Ei confundă credinţa cu sentimentele şi mintea lor este fără încetare abătută şi încurcată, deoarece Satana profită de orice avantaj posibil care provine din lipsa lor de cunoaştere şi de experienţă.
Dacă nu-L vom accepta pe Domnul Hristos ca Mântuitor personal, vom eşua în încercarea noastră de a fi nişte biruitori. A crede că noi nu putem experimenta iertarea iubitoare a lui Dumnezeu, asemenea vecinilor sau prietenilor noştri care Îl recunosc pe Isus ca Mântuitor personal, nu este o justificare a faptului de a rămâne departe de El. Noi trebuie să credem că suntem aleşi de Dumnezeu, pentru a fi mântuiţi prin exercitarea credinţei, prin harul lui Hristos şi prin lucrarea Duhului Sfânt; şi trebuie să-I aducem slavă lui Dumnezeu şi să-L lăudăm pentru nenumăratele manifestări uimitoare ale favorii Sale nemeritate faţă de noi.
Iubirea lui Dumnezeu este puterea care atrage sufletul spre Hristos, ca să fie primit cu duioşie de către El şi recomandat înaintea Tatălui. Prin lucrarea Duhului, legătura divină dintre Dumnezeu şi păcătos este restabilită. Tatăl spune: „Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu. Îmi voi arăta dragostea Mea iertătoare faţă de ei şi voi revărsa bucuria Mea peste ei. Ei vor fi comoara Mea; pentru că acest popor pe care l-am ales ca să fie al Meu va vesti lauda Mea”. – ST, 2 ianuarie 1893. (HC 77)
Credinţa şi sentimentul sunt lucruri diferite. – Credinţa şi sentimentul sunt tot atât de diferite, precum este estul de vest. Credinţa nu este dependentă de sentimente. Noi trebuie să ne consacrăm lui Dumnezeu în fiecare zi şi să credem că Domnul Hristos înţelege şi acceptă jertfa noastră, fără să ne cerceteze ca să vadă dacă trăim acea intensitate a sentimentelor despre care noi credem că ar trebui să corespundă credinţei noastre. Nu avem noi asigurarea că Tatăl nostru ceresc doreşte să ofere Duhul Sfânt celor ce I-L cer prin credinţă, mai mult decât doresc părinţii să ofere daruri bune copiilor lor? Trebuie să înaintăm ca şi când am fi auzit deja, din partea Aceluia ale cărui făgăduinţe nu rămân niciodată neîmplinite, un răspuns la fiecare rugăciune pe care o înălţăm spre tronul lui Dumnezeu. Chiar şi atunci când suntem cuprinşi de tristeţe, avem privilegiul de a lăsa ca inimile noastre să cânte înaintea lui Dumnezeu. Când procedăm astfel, norii care ne înconjoară vor fi risipiţi şi, străpungând vălul de umbre şi întuneric, ne vom scălda în lumina limpede a prezenţei Sale. – MS 75, 1893. (HC 120)
Credinţa nu aparţine domeniului impulsurilor. – Mulţi oameni îşi petrec ani îndelungaţi în întuneric şi îndoială, deoarece simţămintele lor nu sunt acelea pe care le-ar dori ei. Dar simţămintele nu au nici o legătură cu credinţa. Acea credinţă care lucrează prin iubire şi care purifică sufletul nu ţine de domeniul impulsurilor. Ea înaintează în necunoscut, bazându-se pe făgăduinţele lui Dumnezeu şi crezând cu tărie că Dumnezeu este capabil să aducă la îndeplinire tot ce a rostit. Sufletele noastre pot fi educate să creadă şi pot fi învăţate să se întemeieze pe Cuvântul lui Dumnezeu. Acest Cuvânt declară că „cel neprihănit va trăi prin credinţă” (Romani 1,17), şi nu prin sentimente. – YI, 8 iulie 1897. (HC 119)
Nu vă bazaţi pe sentimente. – Să îndepărtăm din inimile noastre tot ce seamănă cu neîncrederea şi lipsa credinţei în Domnul Isus. Să începem să trăim o viaţă caracterizată de o credinţă simplă, asemenea încrederii copilăreşti, şi să nu ne bazăm pe simţăminte, ci pe credinţă. Nu Îl dezonoraţi pe Domnul Isus prin manifestarea îndoielii faţă de făgăduinţele Lui preţioase. Isus doreşte ca noi să manifestăm faţă de El o credinţă fără rezerve. – Lt 49, 1888. (HC 119)
Acţionaţi prin credinţă. – Păstraţi-vă privirile aţintite spre Domnul Isus, înălţând rugăciuni tăcute, cu credinţă şi bazaţi-vă pe puterea Lui, indiferent dacă trăiţi sau nu vreun simţământ deosebit. Înaintaţi ca şi când fiecare rugăciune înălţată este înregistrată la tronul lui Dumnezeu şi ca şi când ar fi primit răspunsul din partea Aceluia ale cărui făgăduinţe nu rămân niciodată neîmplinite. Păşiţi înainte pe cale, cântând şi bucurându-vă în inimile voastre înaintea lui Dumnezeu, chiar şi atunci când vă simţiţi împovăraţi şi cuprinşi de tristeţe şi descurajare. Vă spun din propria mea experienţă că lumina nu va întârzia să coboare asupra voastră, veţi fi bucuroşi, norii şi întunericul vor fi risipiţi şi sufletul vostru va fi eliberat de sub puterile întunericului şi se va desfăta în lumina limpede a prezenţei lui Dumnezeu. – Lt 7, 1892. (2SM 242, 243)
Credinţa este dovada creştinismului. – Când primiţi ajutor şi vă simţiţi încurajaţi, cântaţi şi lăudaţi-L pe Dumnezeu. Vorbiţi cu Dumnezeu. Astfel, veţi deveni prietenii lui Dumnezeu. Vă veţi baza pe El şi veţi primi o credinţă care se va manifesta, indiferent dacă trăiţi sau nu sentimentul că sunteţi în siguranţă. Aduceţi-vă aminte că sentimentele nu constituie o dovadă a faptului că sunteţi creştini. Credinţa în El constituie prin ea însăşi o dovadă incontestabilă că sunteţi copii ai lui Dumnezeu. El nu vă va dezamăgi niciodată. Domnul vă spune: „Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi. Peste puţină vreme, lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi” (Ioan 14,18.19). Noi nu Îl vedem pe Isus în persoană. Dar, prin credinţă, privim la El. Credinţa noastră se prinde de făgăduinţele Lui. Acesta a fost modul în care a umblat Enoh cu Dumnezeu. – MS 27, 1901
Credinţa este ceva real. – Moise nu numai că s-a gândit la Dumne-zeu, ci L-a şi văzut pe Dumnezeu. El a trăit în prezenţa permanentă a lui Dumnezeu şi nu a uitat niciodată imaginea feţei lui Dumnezeu.
Credinţa lui Moise nu era o simplă speculaţie, ci o realitate. El a crezut că Dumnezeu conduce propria lui viaţă în mod special şi a înţeles intervenţia lui Dumnezeu în toate detaliile vieţii. Moise s-a încrezut în Dumnezeu pentru a primi puterea de a rezista fiecărei ispite. – Ed 63 (1903)
Credinţă în Isus, nu în haina lui Isus. – Pe când trecea El, femeia suferindă a reuşit să se apropie şi să se atingă de poala hainei Lui. În acel moment, ea a ştiut că este vindecată. Credinţa ei era îndreptată nu spre haină, ci spre Acela care purta haina. În acea singură atingere era concentrată credinţa întregii ei vieţi şi, deodată, durerea şi starea de slăbiciune au dispărut. Într-o clipă, ea s-a simţit zguduită de o putere asemănătoare electricităţii, care a străbătut fiecare fibră a fiinţei ei. Apoi, în trupul ei s-a instaurat o stare de sănătate desăvârşită. „Şi îndată, … a simţit în tot trupul ei că s-a tămăduit de boală” (Marcu 5,29). – Lt 111, 1904
Credinţa nu se adresează obiectelor. – În hainele lui Isus nu exista nici o putere vindecătoare. Credinţa în Persoana care purta haina a fost ceea ce a restabilit sănătatea ei. – MS 105, 1901
Credinţa are o capacitate discriminatorie. – Credinţa constituie instrumentul prin care sunt întipărite în minte atât adevărul, cât şi eroarea. Adevărul sau eroarea sunt acceptate de minte prin intermediul unui act intelectual similar, dar deosebirea constă în alegerea noastră de a crede, fie Cuvântul lui Dumnezeu, fie spusele omeneşti. Când Domnul Hristos i S-a descoperit în mod personal lui Pavel şi când Pavel a fost convins că Îl persecuta pe Isus în persoana sfinţilor Lui, el a acceptat adevărul aşa cum era el în Isus. În mintea şi în caracterul lui s-a manifestat o putere transformatoare, iar Pavel a deveni un om nou în Isus Hristos. El a primit adevărul în totalitate, astfel încât nici pământul, nici locuinţa morţilor nu ar fi putut zgudui credinţa lui. – ST, 5 iunie 1893. (1SM 346)
Credinţa este un vindecător puternic. – Credinţa este la fel de puternică precum moartea. Dacă cel bolnav poate fi ajutat să-şi îndrepte privirile spre Marele Vindecător, în credinţă, vom asista la rezultate uimitoare. Credinţa va aduce viaţă trupului şi sufletului. – MH 62 (1905)
Exercitarea zilnică a credinţei. – Am descoperit că este necesar să lupt lupta cea bună a credinţei în fiecare zi. Eu trebuie să exercit la maximum propria mea credinţă şi să nu mă orientez în funcţie de simţăminte; trebuie să acţionez ca şi când aş şti că Domnul m-a auzit, mi-a răspuns şi m-a binecuvântat. Credinţa nu este o plutire plăcută pe aripile sentimentului, ci este actul prin care noi acceptăm pur şi simplu Cuvântul lui Dumnezeu – convinşi fiind că El Îşi va împlini făgăduinţele, pentru că a declarat în mod clar că o va face. – Lt 49, 1888. (HC 119)
O credinţă activă. – Îndemnul de a privi la Calvar nu are scopul de a ne linişti conştiinţa în timp ce neglijăm îndeplinirea responsabilităţilor; nu are scopul de a ne pregăti pentru un somn liniştit, ci are menirea de a genera credinţă în Domnul Isus; o credinţă vie şi lucrătoare, ce purifică sufletul de orice urmă, oricât de vagă, a egoismului. Când ne bazăm pe Hristos prin credinţă, lucrarea noastră abia începe.
Fiecare om îşi are propriile lui obiceiuri păcătoase, care trebuie învinse printr-o luptă încrâncenată. Fiecărui suflet i se cere să lupte lupta credinţei. Un urmaş al lui Hristos nu poate fi aspru în relaţiile cu semenii, nu poate fi lipsit de bunătate şi simpatie. El nu poate fi vulgar în vorbire. Nu poate fi plin de orgoliu şi îngâmfare. El nu poate fi nerăbdător şi nici nu poate folosi cuvinte aspre pentru a mustra şi pentru a condamna. – MS 16, 1890. (6BC 1111)
Modelarea vieţii. – Viaţa noastră este modelată de credinţă. Dacă lumina şi adevărul se află la îndemâna noastră, iar noi neglijăm să căutăm noi şi noi ocazii de a-l asculta şi de a-l înţelege, în mod implicit, respingem acest adevăr şi alegem mai degrabă întunericul decât lumina. – GC 597 (1888)
Credinţa făgăduieşte succesul. – Dacă vom înainta în credinţă, hotărâţi să împlinim lucrarea lui Dumnezeu în mod înţelept, vom avea succes. Nu trebuie să ne permitem să fim împiedicaţi de oamenii care se complac în a rămâne de partea negativismului, manifestând foarte puţină credinţă. Lucrarea misionară a lui Dumnezeu va fi dusă mai departe prin oameni cu multă credinţă şi va creşte tot mai mult în putere şi eficienţă. – Lt 233, 1904
Credinţa purifică sufletul. – Noi trebuie să avem credinţă, o credinţă vie, o credinţă care lucrează prin iubire şi purifică sufletul. Trebuie să învăţăm să aducem totul înaintea Domnului cu simplitate şi cu o credinţă stăruitoare. Cea mai mare povară pe care suntem nevoiţi să o purtăm în această viaţă este sinele. Dacă nu învăţăm în şcoala lui Hristos să fim smeriţi, vom pierde preţioasele ocazii şi privilegii de a deveni prieteni ai lui Isus. Sinele este cel mai dificil lucru pe care suntem nevoiţi să-l administrăm. Când aşezăm poverile noastre asupra Lui, să nu uităm să lăsăm şi eul nostru la picioarele lui Hristos.
Încredinţaţi-vă pe voi înşivă lui Isus, ca să fiţi modelaţi de El, pentru a face din voi nişte vase de cinste. Ispitele voastre, ideile voastre, sentimentele voastre, toate trebuie să fie abandonate la piciorul crucii. Atunci, sufletul va fi pregătit să asculte sfaturile divine. Domnul Isus vă va da să beţi din apa ce curge în râul lui Dumnezeu. Sub influenţa Duhului Său, care temperează şi înmoaie inima, răceala şi indiferenţa vor dispărea. Domnul Hristos va fi în voi un izvor ale cărui ape vă vor împrospăta sufletul pentru viaţa cea veşnică. – Lt 57, 1887
Dezvăluie secretele succesului vieţii. – Adevărata credinţă şi adevărata rugăciune – cât de puternice sunt! Acestea sunt cele două braţe cu care cel smerit se prinde de puterea Infinitei Iubiri. A avea credinţă înseamnă a avea încredere în Dumnezeu – a fi convins că El ne iubeşte şi ştie ce anume poate contribui la binele nostru suprem. Astfel, în loc de a ne lăsa să urmăm propriile noastre căi, credinţa ne determină să alegem calea Lui. În locul ignoranţei noastre, credinţa acceptă înţelepciunea Lui; în locul slăbiciunii noastre, puterea Lui; în locul păcătoşeniei noastre, neprihănirea Lui. Vieţile noastre, noi înşine, sunt deja proprietatea Lui; credinţa recunoaşte acest fapt şi acceptă binecuvântările Lui. Adevărul, demnitatea, curăţia şi loialitatea sunt recomandate ca fiind secretele succesului vieţii. Iar credinţa este tocmai aceea care face din noi posesorii acestor însuşiri. Fiecare pornire spre bine şi fiecare aspiraţie constituie darul lui Dumnezeu; credinţa primeşte din partea lui Dumnezeu acea viaţă unică ce poate produce adevărata dezvoltare şi eficienţă. – GW 259 (1915)
Secţiunea a XII-a
Corectarea defectelor
59
Formarea caracterului
Fiecare faptă influenţează caracterul. – Fiecare faptă a vieţii, oricât de lipsită de importanţă ar fi, îşi are propria ei influenţă în formarea caracterului. Un caracter bun este mai preţios decât posesiunile trecătoare, iar formarea acestuia este cea mai nobilă lucrare în care se pot angaja oamenii. – 4T 657 (1881)
Mintea este grădina, caracterul constituie roadele. – Fiecare însuşire a omului conlucrează la zidirea caracterului, atât pentru viaţa prezentă, cât şi pentru veşnicie. Zidirea creşte cu fiecare zi ce trece, indiferent dacă posesorul este conştient sau nu de acest fapt. Caracterul poate constitui fie un avertisment serios al pericolului, datorită diformităţii lui, fie un edificiu pe care Dumnezeu şi îngerii îl vor admira pentru armonia cu Modelul Divin.
Caracterul nu este reprezentat de însuşirile morale pe care ni le-a dăruit Dumnezeu. Acestea sunt talente pe care noi trebuie să le dezvoltăm şi care vor forma un caracter nobil numai dacă sunt cultivate în mod corespunzător. Un om poate ţine în mână seminţe preţioase, dar acele seminţe nu sunt o livadă de pomi fructiferi. Înainte de a deveni copac, sămânţa trebuie să fie plantată. Mintea este grădina; caracterul constituie roadele. Dumnezeu ne-a dăruit însuşiri pe care noi urmează să le cultivăm şi să le dezvoltăm. Conduita noastră ne determină caracterul. Cultivarea acestor însuşiri, astfel încât să se armonizeze şi să formeze un caracter de valoare, este o lucrare pe care nimeni altcineva nu o va putea realiza în locul nostru. – 4T 606 (1881)
Un caracter nobil se formează în bătălii aspre cu sinele. – Domnul Hristos nu ne-a asigurat în nici un fel că ajungerea la desăvârşirea caracterului este o lucrare uşoară. Un caracter nobil şi bine dezvoltat nu constituie o moştenire ereditară. El nu apare în mod întâmplător, ci se dobândeşte printr-un efort personal, prin meritele şi harul lui Hristos. Dumnezeu oferă talente, capacităţi intelectuale, dar noi ne formăm caracterul. Caracterul se formează în bătălii grele şi aspre cu eul. Împotriva tendinţelor ereditare trebuie lansate atacuri neîntrerupte. Este necesar să ne cercetăm pe noi înşine în mod riguros şi nici o trăsătură nefavorabilă de caracter nu trebuie să rămână necorectată. – COL 331 (1900)
Meditaţia şi acţiunea sunt esenţiale. – Meditaţia abstractă nu este suficientă; acţiunea susţinută nu este suficientă – în formarea unui caracter creştin, ambele sunt esenţiale. – 5T 113 (1882)
Dezvoltarea unor obiceiuri de gândire corecte. – Dacă dorim să dezvoltăm un caracter pe care Dumnezeu să-l accepte, este nevoie să ne formăm obiceiuri corecte în viaţa religioasă. Rugăciunea zilnică constituie un factor la fel de esenţial pentru creşterea în har şi pentru viaţa spirituală propriu-zisă, precum este hrana pentru bunăstarea trupului. Trebuie să ne obişnuim să înălţăm adesea gândurile spre Dumnezeu în rugăciune. Dacă mintea noastră este rătăcitoare, trebuie să o disciplinăm; iar în cele din urmă, prin eforturi perseverente, vom realiza aceasta cu uşurinţă. Despărţiţi de Hristos, nu putem fi în siguranţă nici măcar o singură clipă. Putem să ne bucurăm de prezenţa lui Dumnezeu la fiecare pas, dar numai dacă respectăm condiţiile stabilite de El. – RH, 3 mai 1881. (SL 93)
Seriozitatea în atingerea scopurilor şi o integritate statornică sunt esenţiale. – Pentru a avea succes în lucrarea de zidire a caracterului, este necesară o conştiinciozitate riguroasă. Aducerea la îndeplinire a planului Marelui Arhitect necesită perseverenţă în atingerea obiectivelor. Structura trebuie să fie solidă. O lucrare superficială sau o neglijenţă, oricât de mică, sunt inacceptabile, deoarece ar putea ruina întreaga zidire. Toate capacităţile fiinţei trebuie angajate în lucru. Pentru aceasta, este nevoie de putere şi o energie serioasă; nu există nici o rezervă care să poată fi risipită pentru lucruri lipsite de importanţă… Pentru a ne desprinde de obiceiuri, de tradiţii şi de ataşamentul faţă de cele lumeşti, este necesar un efort perseverent, statornic şi bine direcţionat. O gândire profundă, o voinţă bine determinată şi o integritate statornică sunt elemente esenţiale. – SpTEd 75, 76, c1897. (CT 62)
A avea privirea îndreptată spre ţinta finală. – Apostolul Petru spune: „Să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni” (2 Petru 1,5-7)…
Toate aceste etape succesive nu trebuie să constituie nişte obiective prestabilite spre care să ne îndreptăm în mod specific. Dacă privirile voastre vor fi aţintite spre Domnul Hristos, având un singur scop, şi anume acela de a-I da slavă lui Dumnezeu, veţi progresa pas cu pas. Nu puteţi ajunge la statura plinătăţii lui Hristos într-o singură zi şi, dacă veţi privi la toate greutăţile cu care va trebui să vă confruntaţi şi pe care să le învingeţi, vă veţi prăbuşi în descurajare. Voi trebuie să purtaţi disputa cu Satana, iar el va căuta să folosească toate modalităţile posibile pentru a vă îndepărta gândurile de la Hristos. – YI, 5 ianuarie 1893. (MYP 45,46)
Credincioşia în lucrurile mici (sfat adresat unui tânăr). – În anumite privinţe, cazul tău este asemănător lui Naaman. Tu nu consideri că, pentru a dezvolta un caracter creştin, este necesar să iei hotărârea de a fi credincios în lucrurile mici. Deşi lucrurile care îţi sunt încredinţate ar putea fi de mică însemnătate în ochii tăi, totuşi ele constituie îndatoriri pe care va trebui să le îndeplineşti până la sfârşitul vieţii. Neglijarea unuia dintre aceste lucruri va produce o deficienţă majoră în caracterul tău. Dragul meu băiat, trebuie să te obişnuieşti să fii credincios în lucrurile mici. Nu vei fi plăcut înaintea lui Dumnezeu, dacă nu vei proceda astfel. Până când nu vei asculta întocmai şi cu plăcere şi voioşie sfaturile primite, nu te vei putea bucura de iubire şi de afecţiune. Dacă doreşti să fii iubit de către cei alături de care îţi petreci existenţa, trebuie să manifeşti dragoste şi respect faţă de ei. – 2T 310 (1869)
Testarea caracterelor. – Calitatea materialului folosit pentru zidirea caracterului este esenţială. Mult aşteptata zi a lui Dumnezeu va testa lucrarea fiecărui om. „Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia” (1Corinteni 3,13). După cum focul dezvăluie deosebirea dintre aur, argint, pietre preţioase şi lemn, fân, trestie, tot astfel ziua judecăţii va testa caracterele, dezvăluind deosebirea dintre cele ce sunt formate după chipul lui Hristos şi cele care sunt întemeiate de o inimă egoistă. Egoismul şi toate religiile false îşi vor arăta adevărata lor faţă. Materialul lipsit de valoare va fi consumat de foc; dar aurul adevărului, credinţa umilă şi simplă nu-şi vor pierde valoarea. Acestea nu pot fi mistuite de flăcări, deoarece sunt nepieritoare. O singură oră de păcat va fi înţeleasă ca fiind o mare pierdere, în timp ce frica de Domnul va fi dovedită ca fiind începutul înţelepciunii. Plăcerea îngăduinţei de sine va pieri asemenea paielor, dar aurul principialităţii statornice, păstrate cu orice preţ, va rezista pentru veşnicie. – RH, 11 decembrie 1900. (6BC 1087, 1088)
Caracterele nedisciplinate sunt contradictorii. – Caracterele formate la voia întâmplării sunt schimbătoare şi contradictorii. Posesorii acestora nu au nici o ţintă înaltă şi nici un scop în viaţă. Ei nu exercită nici o influenţă înnobilatoare asupra caracterelor altora, ci sunt dezorientaţi şi lipsiţi de putere. – 4T 657 (1881)
Nimeni nu poate afecta caracterul nostru atât de mult pe cât o putem face noi înşine. – Ne putem aştepta să fie răspândite rapoarte false cu privire la noi; dar dacă avem o conduită corectă şi consecventă şi dacă rămânem indiferenţi faţă de acest fapt, nici ceilalţi nu-i vor acorda atenţie. Să-L lăsăm pe Dumnezeu să Se îngrijească de reputaţia noastră… Clevetitorii pot fi aduşi la tăcere prin modul nostru de vieţuire, şi nu prin expresiile noastre de indignare. Singura noastră grijă să fie aceea de a acţiona în temere de Dumnezeu şi de a demonstra prin comportamentul nostru falsitatea acelor rapoarte.
Nimeni nu poate afecta caracterul nostru atât de mult pe cât o putem face noi înşine. Pomii cei firavi şi casele şubrede trebuie sprijinite continuu pentru a nu se prăbuşi. Dacă ne arătăm prea interesaţi în protejarea reputaţiei noastre împotriva atacurilor din afară, vom lăsa impresia că aceasta nu este întocmai lipsită de pete înaintea lui Dumnezeu şi, în consecinţă, trebuie mereu sprijinită. – MS 24 1887. (3BC 1160, 1161)
Conduşi de voinţă. – Nu aveţi capacitatea de a vă determina după dorinţă propriile impulsuri sau sentimente, dar puteţi să vă controlaţi voinţa şi puteţi produce o schimbare totală în vieţile voastre. Prin supunerea voinţei faţă de Domnul Hristos, viaţa voastră va fi ascunsă cu Hristos în Dumnezeu şi se va alia puterii care este mai presus de toate domniile şi de toate stăpânirile. Veţi avea din partea lui Dumnezeu o putere care vă va lega strâns de puterea Lui; şi veţi avea acces la o nouă lumină, lumina unei credinţe vii… Atunci, vor fi în voi o putere, o perseverenţă şi o simplitate care vă vor face instrumente desăvârşite în mâna lui Dumnezeu. – 5T 514, 515 (1889)
Defectele pot fi învinse. – Nimeni să nu zică: „Nu pot să-mi corectez defectele de caracter”. Dacă ajungeţi la o asemenea concluzie, veţi eşua în mod sigur în dobândirea vieţii veşnice. Imposibilitatea rezidă în propria voastră alegere. Dacă nu vreţi, nu puteţi învinge. Adevărata dificultate izvorăşte dintr-o inimă coruptă şi nesfântă şi din lipsa dispoziţiei de a se supune conducerii lui Dumnezeu. – COL 331 (1900)
Pentru inima care a fost curăţită, lucrurile sunt total diferite. Transformarea caracterului constituie, pentru cei din jur, o mărturie a locuirii lăuntrice a lui Hristos. Spiritul lui Dumnezeu produce în suflet o viaţă nouă, aducând gândurile şi dorinţele în ascultare de voinţa lui Hristos, iar omul dinăuntru este înnoit după chipul lui Dumnezeu. Bărbaţi şi femei, slabi şi supuşi greşelii, demonstrează înaintea lumii faptul că puterea răscumpărătoare a harului poate face ca un caracter defectuos să se dezvolte şi să ajungă echilibrat şi plin de roade. – PK 233 (1917)
Caracterele defectuoase sunt uneori moştenite. – Copiii şi tinerii au tot felul de caractere de care trebuie să ne ocupăm, iar mintea lor este influenţabilă. Mulţi dintre copiii care frecventează şcolile noastre nu au beneficiat de o educaţie corespunzătoare în cămin. Unii au fost lăsaţi să facă tot ce le-a plăcut; alţii au fost etichetaţi greşit şi descurajaţi. Ei au fost trataţi cu foarte puţină înţelegere şi bunătate; li s-au adresat prea puţine cuvinte de apreciere. Aceşti copii au moştenit caracterele defectuoase ale părinţilor lor, iar educaţia din cămin nu le-a fost de nici un folos în formarea unui caracter corect. – CT 192 (1913)
Defectele se accentuează o dată cu trecerea anilor. – Copiii învaţă lecţii care nu pot fi uşor dezvăţate. Ori de câte ori sunt supuşi la restricţii cu care nu au fost obişnuiţi în trecut sau când li se cere să studieze cu seriozitate, ei apelează la părinţii lor lipsiţi de înţelepciune, solicitând simpatie şi îngăduinţă. Astfel este încurajat un spirit nemulţumit şi recalcitrant, întreaga şcoală suferă datorită influenţei demoralizatoare a acestora, iar povara profesorilor este mult îngreuiată. Dar cea mai mare pierdere o constituie chiar victimele acestei educaţii părinteşti deficitare. Defectele de caracter, pe care o educaţie corespunzătoare le-ar fi corectat, sunt lăsate să se accentueze o dată cu trecerea anilor, pentru ca, în cele din urmă, să prejudicieze grav şi chiar să distrugă rodnicia posesorului lor. – RH, 21 martie 1882. (FE 65)
Indulgenţa dezechilibrează caracterul. – În anumite familii, dorinţa copilului este lege. Acestuia i se oferă tot ce doreşte. Tot ce îi displace, este încurajat să îi displacă. Se consideră că aceste îngăduinţe sunt destinate să îl facă pe copil fericit, dar tocmai aceste lucruri sunt cele care îl fac să fie nemulţumit, recalcitrant şi imposibil de satisfăcut. Indulgenţa i-a distrus plăcerea pentru hrana simplă şi sănătoasă şi pentru folosirea benefică a timpului; satisfacerea gusturilor a dus la dezechilibrarea caracterului lui, atât pentru viaţa aceasta, cât şi pentru veşnicie. – MS 126, 1897. (CG 272)
Mintea şi inima au nevoie de disciplină. – Copiii cărora li se îngăduie să-şi urmeze propriile gusturi nu sunt fericiţi. Inima lor nestăpânită nu deţine elementele necesare păcii şi mulţumirii interioare. Pentru armonizarea caracterului cu legile înţelepte care guvernează fiinţa noastră, mintea şi inima trebuie să fie disciplinate şi supuse unei stăpâniri de sine corespunzătoare. Neliniştea şi nemulţumirea sunt roadele îngăduinţei de sine şi egoismului. Dacă nu sunt plantate seminţele unor flori preţioase, care să fie apoi cultivate şi îngrijite, solul inimii, asemenea unei grădini, va produce buruieni şi mărăcini. Ceea ce vedem în natură se întâmplă şi în sufletul omenesc. – 4T 202, 203 (1876)
Obiceiurile formate în copilărie marchează întreaga viaţă. – Fiecare tânăr îşi decide propria istorie a vieţii, prin gândurile şi simţămintele cultivate în anii copilăriei. Obiceiurile virtuoase, corecte şi demne, formate în tinereţe, vor deveni o parte a caracterului şi, de obicei, marchează întregul curs al existenţei unei persoane. Tinerii pot deveni virtuoşi sau vicioşi, după cum aleg. Ei pot fi evidenţiaţi fie pentru faptele lor bune şi nobile, fie pentru mari crime şi răutăţi. – ST, 11 octombrie 1910. (CG 196)
Experienţa de zi cu zi. – Intelectul este modelat fără încetare de ocaziile şi avantajele de care beneficiază, în funcţie de modul în care acestea sunt folosite. Zi de zi, noi formăm caractere care îi vor aşeza pe elevi fie ca soldaţi bine antrenaţi sub stindardul Prinţului Emanuel, fie ca pe nişte rebeli sub steagul prinţului întunericului. Cărei categorii îi vor aparţine? – GH, ianuarie 1880. (CG 199, 200)
Cum se formează caracterul. – A te ocupa de mintea oamenilor constituie o lucrare foarte delicată. Disciplina care trebuie aplicată unuia, pe altul ar putea să-l rănească; prin urmare, părinţii trebuie să cerceteze felul de a fi al copiilor lor. Să nu acţioneze niciodată imprevizibil sau sub imperiul impulsului de moment.
Am văzut o mamă smulgând din mâna copilului ei un obiect care îi făcea o deosebită plăcere, iar copilul nu putea înţelege motivul acestei deposedări. Micuţul a izbucnit în plâns, deoarece s-a simţit prejudiciat şi tratat în mod abuziv. Apoi, părintele, pentru a-l face să înceteze, l-a mustrat cu severitate şi, atât cât se putea observa, se pare că bătălia se încheiase. Dar, în mintea delicată a copilului, bătălia şi-a lăsat urmele ei, iar acestea nu vor putea fi şterse cu uşurinţă. I-am spus mamei: „Ai comis o mare greşeală faţă de copilul tău. I-ai rănit sufletul şi ai pierdut încrederea lui. Nu ştiu cum vei putea să o redobândeşti”.
Această mamă a fost foarte neînţeleaptă; ea şi-a urmat propriile simţăminte şi nu a acţionat într-o manieră prevăzătoare, raţionând de la cauză la efect. Tratamentul ei aspru şi incorect a stârnit în inima copilului cele mai rele porniri. A acţiona sub imperiul impulsului de moment în conducerea unei familii constituie procedura cea mai greşită. Când părinţii se luptă cu propriii lor copii într-o asemenea manieră, are loc cea mai inechitabilă confruntare. Cât de nedrept este să-ţi foloseşti forţa de adult împotriva unui copilaş lipsit de apărare şi neştiutor! Fiecare manifestare a furiei din partea părinţilor înăspreşte răzvrătirea din inima copilului.
Caracterul nu se formează în urma unei singure fapte, ci printr-o repetare a faptelor se stabilesc obiceiuri care îl modelează. Pentru a avea un caracter creştin, este necesar să acţionezi asemenea unui creştin. Creştinii vor manifesta un temperament sfânt, iar acţiunile şi impulsurile lor vor fi inspirate de Duhul Sfânt. – ST, 6 august 1912
Importanţa perseverenţei. – În desăvârşirea unui caracter creştin, este esenţial să perseverezi în facerea binelui. Aş dori să întipăresc în mintea tinerilor noştri importanţa perseverenţei şi a efortului energic în lucrarea de formare a caracterului. Încă din primii ani, este necesar să imprimăm caracterului principiile unei integrităţi ferme, pentru ca tinerii să poată atinge cele mai înalte standarde ale maturităţii. Ei trebuie să-şi amintească fără încetare că au fost răscumpăraţi cu un preţ şi sunt chemaţi să-L slăvească pe Dumnezeu în trupul şi mintea lor, care sunt ale Lui. – YI, 5 ianuarie 1893. (MYP 45)
Reuşita depinde de deciziile personale. – Deşi părinţii sunt răspunzători pentru formarea caracterului, precum şi pentru educaţia şi pregătirea fiilor şi fiicelor lor, totuşi este la fel de adevărat că poziţia noastră şi reuşita personală în lume depind într-o mare măsură de propria noastră conduită. Daniel şi tovarăşii lui s-au bucurat în primii ani ai vieţii de beneficiile unei educaţii corecte, dar aceste avantaje nu ar fi fost suficiente pentru a-i face să ajungă în poziţiile pe care le-au ocupat mai târziu. La un moment dat, în viaţa lor a venit un timp în care ei au fost nevoiţi să acţioneze pe cont propriu – un timp în care viitorul lor a depins în exclusivitate de propria lor conduită. Atunci, ei au decis să rămână loiali faţă de lecţiile pe care le primiseră în copilărie. Teama de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii, a constituit izvorul măreţiei lor. Duhul Lui i-a întărit pentru împlinirea fiecărei ţinte veritabile, a fiecărei hotărâri nobile. – CTBH 28, 1890. (CD 29)
O filozofie falsă şi periculoasă. – Spiritismul afirmă că oamenii sunt nişte semizei necăzuţi în păcat; că „fiecare minte se va judeca pe ea însăşi”; că „adevărata cunoaştere îi aşază pe oameni mai presus de lege”; că „toate păcatele comise sunt nevinovate”; deoarece, „indiferent care ar fi faptele săvârşite de om, acestea sunt juste”, iar „Dumnezeu nu le condamnă”. Spiritismul afirmă, de asemenea, că spiritul fiinţelor umane este la fel de pur ca şi cum ar fi în cer şi că va fi înălţat la cer. Prin urmare, spiritismul le spune tuturor oamenilor: „Nu contează ce eşti; trăieşte aşa cum îţi place, cerul este căminul tău”. În felul acesta, mulţimile sunt făcute să creadă că dorinţa personală reprezintă cea mai înaltă lege, că îngăduinţa de sine înseamnă libertate şi că omul nu este răspunzător în faţa nimănui, în afară de propriul sine. – Ed 227, 228 (1903)
Cum să fim biruitori. – Noi trebuie să ne confruntăm cu toate obstacolele aşezate în faţa noastră şi să le biruim unul câte unul. Dacă biruim primul obstacol, vom fi mai puternici pentru a ne confrunta cu următorul şi, cu fiecare efort, vom fi mai bine pregătiţi pentru progres. Privind la Isus, noi putem fi biruitori. Slăbiciunea şi lipsa credinţei se datorează faptului că privirile noastre sunt îndreptate numai către dificultăţi şi evităm să purtăm o bătălie serioasă pentru obţinerea biruinţei. – YI, 5 ianuarie 1893. (MYP 46)
Angajare totală în responsabilităţile fiecărei zile. – Înaintând pas cu pas, pot fi escaladate cele mai înalte culmi şi orice munte poate fi urcat până la vârf. Nu vă descurajaţi privind munca imensă pe care trebuie să o realizaţi de-a lungul întregii vieţi, pentru că nu vi se cere să faceţi totul dintr-o dată. Angajaţi toate resursele fiinţei voastre în împlinirea acelei lucrări destinate zilei de azi; folosiţi la maximum fiecare ocazie favorabilă din prezent; apreciaţi şi mulţumiţi pentru ajutorul pe care-l primiţi din partea lui Dumnezeu şi înaintaţi, treaptă cu treaptă, pe scara progresului. Aduceţi-vă aminte fără încetare că nu aveţi de trăit mai mult de o singură zi o dată; că Dumnezeu vă pune la dispoziţie doar câte o singură zi, iar rapoartele cerului vor dezvălui modul în care aţi valorificat privilegiile şi ocaziile fiecărei zile. Folosiţi atât de bine fiecare zi primită din partea lui Dumnezeu, încât, în cele din urmă, să puteţi auzi din partea Maestrului: „Bine, rob bun şi credincios” (Matei 25,21). YI, 5 ianuarie 1893. (MYP 46)
60
Opoziţie Şi conformism
Încercările depăşite cu bine dezvoltă statornicia. – În mijlocul opoziţiei, viaţa spirituală este întărită. Încercările suportate cu bine vor dezvolta statornicia caracterului şi calităţi spirituale valoroase. Adesea, roadele desăvârşite ale credinţei, umilinţa şi iubirea se maturizează cel mai bine trecând prin furtuni şi întunecime. – COL 61 (1900)
Angajaţi în război. – Bătăliile în care suntem angajaţi nu sunt nişte simulări. Noi purtăm un război al cărui deznodământ are urmări veşnice. Ne confruntăm cu vrăjmaşi nevăzuţi. Îngerii răi luptă pentru dominarea fiecărei fiinţe umane. – MH 128 (1905)
Opoziţia şi încercările nu sunt provocate de Hristos. – Timpul în care trăim este un timp solemn. Dacă nu realizăm importanta lucrare necesară pentru sufletele noastre şi pentru sufletele celorlalţi, ne vom confrunta cu o pierdere infinită. Noi trebuie să fim transformaţi de harul lui Dumnezeu sau vom pierde cerul şi, datorită influenţei noastre, şi alţii îl vor pierde alături de noi.
Îngăduiţi-mi să vă asigur că luptele şi opoziţia pe care suntem nevoiţi să le îndurăm în împlinirea datoriei noastre, renunţarea la sine şi sacrificiile care trebuie făcute pentru a rămâne loiali lui Hristos nu sunt provocate de El. Acestea nu ne sunt impuse în virtutea unei porunci arbitrare şi inutile şi nu se datorează unei vieţi aspre, pe care Domnul ar pretinde să o trăim în serviciul Lui. Încercările vor rezulta o putere mai mare şi vom câştiga mult mai mult decât dacă am fi refuzat să ascultăm de Hristos şi am fi devenit slujitori ai lui Satana şi sclavi ai păcatului. – 4T 557, 558 (1881)
Viaţa este o luptă. – Această viaţă este o luptă, iar noi avem un duşman care nu adoarme niciodată şi care urmăreşte fără încetare să ne distrugă mintea şi să ne îndepărteze de Mântuitorul nostru, care Şi-a dat viaţa pentru noi. – LS 291 (1915)
Pregătirea sufletului pentru pace. – Domnul îngăduie opoziţia pentru a pregăti sufletul nostru pentru pace. – GC 663 (1888)
Experienţa religioasă dobândită numai prin luptă. – Tinerii noştri trebuie să îndeplinească cu tenacitate şi conştiinciozitate cerinţele care le-au fost încredinţate, iar aceasta va constitui o garanţie a succesului lor viitor. Acei tineri care nu au avut niciodată succes în îndeplinirea datoriilor trecătoare ale vieţii vor fi nepregătiţi pentru a se angaja în îndeplinirea altor îndatoriri mai înalte. Experienţa religioasă este dobândită numai prin luptă, prin suferirea dezamăgirilor, printr-o disciplină severă a sinelui şi prin rugăciune stăruitoare. Calea spre cer trebuie urmată pas cu pas şi fiecare pas înainte oferă puterile necesare următorului pas. – CT 100 (1913)
Fii fericit acum. – Eu nu aştept să fiu fericită abia la capătul drumului; sunt fericită atâta timp cât merg înainte. Privesc spre Isus şi nu iau în considerare faptul că trec prin încercări şi suferinţe. Locurile periculoase şi grele sunt tocmai acelea în care El este mai mult ca oricând alături de noi, iar noi putem să comunicăm cu El, putem aşeza asupra Purtătorului de poveri toate greutăţile noastre şi putem spune: „Iată, Doamne, eu nu mai pot continua să duc aceste poveri”. Apoi, El ne răspunde: „Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară” (Matei 11,30). Credeţi lucrul acesta? Eu l-am experimentat. Îl iubesc pe Isus; Îl iubesc. Văd în El un farmec neasemuit. Şi doresc să-L laud în Împărăţia lui Dumnezeu. – LS 292 (1915)
Două principii antagoniste. – împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel, încât să fie văzută de toţi. Evanghelia harului lui Dumnezeu, cu spiritul ei de renunţare la sine, nu va putea fi niciodată în armonie cu spiritul lumii. Cele două principii sunt antagoniste. „Omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte” (1Corinteni 2,14). – DA 509 (1898)
În privinţa principiilor, nu vă conformaţi obiceiurilor. – Asemenea lui Israel, foarte adesea, creştinii cedează în faţa influenţei lumii şi se conformează principiilor şi obiceiurilor lor, cu scopul de a-şi asigura prietenia celor necredincioşi, dar, în final, se va dovedi că aceşti pretinşi prieteni sunt cei mai periculoşi duşmani.
Biblia ne învaţă în mod clar că nu poate exista nici o armonie între poporul lui Dumnezeu şi lume. „Nu vă miraţi, fraţilor, dacă vă urăşte lumea” (1 Ioan 3,13). Mântuitorul nostru spune: „Ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră” (Ioan 15,18). Satana lucrează prin intermediul unor oameni lipsiţi de credinţă, deghizaţi în aşa-zişi prieteni, pentru a atrage în păcat pe poporul lui Dumnezeu, astfel încât să-i poată îndepărta şi despărţi de El; iar când apărarea lor este anihilată, Satana îi va face pe agenţii lui să se întoarcă împotriva lor şi va căuta să-i distrugă cu desăvârşire. – PP 559 (1890)
Foc profan şi foc sfânt. – adevărul lui Dumnezeu nu a fost înălţat în viaţa celor din poporul Său, deoarece ei nu l-au aplicat în experienţa lor personală. Ei se conformează obiceiurilor lumii şi depind de ea pentru a-şi exercita influenţa. Ei îngăduie lumii să-i modeleze şi, în locul unui foc sfânt, aduc în lucrarea lor un foc profan, pentru a corespunde standardelor lumeşti.
Asemenea eforturi de a imita obiceiurile lumeşti nu trebuie să existe. Acesta nu este un foc sfânt, ci unul profan. Pâinea vieţii nu trebuie doar admirată, ci şi consumată. Acea pâine care vine din cer va conferi viaţă sufletului. Aluatul este cel ce absoarbe toate trăsăturile caracterului, le înglobează şi le uneşte cu caracterul lui Hristos şi modelează tendinţele cultivate şi moştenite, transformându-le după chipul caracterului divin. – MS 96, 1898
Hristos şi conformismul. – Cât de minunată este lucrarea harului asupra inimii omeneşti! El conferă putere minţii şi înţelepciunea de a folosi talanţii binecuvântărilor materiale nu în scopul satisfacţiilor egoiste, ci pentru înaintarea lucrării misionare, prin renunţarea la sine. Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost un misionar în lumea noastră. El spune: „Cel ce doreşte să Mă urmeze, să se lepede de sine”. Nu puteţi să-L iubiţi pe Hristos şi, în acelaşi timp, să copiaţi modele lumii sau să vă bucuraţi de societatea lumească. – Lt 238, 1907
Conformismul coboară standardele. – Conformismul faţă de obiceiurile lumeşti transformă biserica după chipul lumii, dar nu va transforma niciodată lumea după chipul lui Hristos. Familiarizarea cu păcatul va face, în mod inevitabil, ca acesta să pară mai puţin respingător. Cel care alege să se asocieze cu slujitorii lui Satana va înceta în scurt timp să se mai teamă de stăpânul lor. Dacă, pe calea datoriei, ajungem în încercări, aşa cum s-a întâmplat cu Daniel la curtea regală, putem fi siguri că Dumnezeu ne va proteja; dar dacă ne aşezăm în mod deliberat pe terenul ispitei, mai devreme sau mai târziu, vom cădea. – GC 509 (1888)
Conformismul perverteşte treptat principiile corecte. – Ceea ce face ca poporul nostru să-şi piardă puterea de a influenţa spre bine este tocmai conformismul cu lumea. Pervertirea principiilor nu se produce dintr-o dată. Îngerul Domnului mi-a prezentat acest fapt prin intermediul simbolurilor. Părea că un hoţ se strecura tot mai aproape şi tot mai aproape şi treptat, dar sigur, răpeşte identitatea lucrării lui Dumnezeu, prin influenţarea fraţilor noştri spre conformarea cu procedeele lumeşti.
Mintea omului a luat locul care Îi aparţine în mod legitim lui Dumnezeu. Indiferent de poziţia pe care o poate deţine un om, oricât de înaltă ar fi această poziţie, el trebuie să acţioneze ca şi când Hristos S-ar afla în locul lui. El trebuie să fie asemenea lui Hristos în vorbire şi caracter în fiecare situaţie critică a lucrării pe care o îndeplineşte. – MS 96, 1902
Unitate, dar nu cu preţul conformismului. – Unii dintre aceia care pretind că sunt loiali Legii lui Dumnezeu s-au îndepărtat de credinţă şi au umilit amarnic poporul Lui, reprezentându-l ca pe un popor lumesc. Dumnezeu a văzut şi a notat lucrul acesta. A sosit timpul în care trebuie să ocupăm, cu orice preţ, poziţia pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o.
Acum este timpul în care adventiştii de ziua a şaptea sunt chemaţi să se evidenţieze ca un popor aparte şi diferit, un popor nominalizat de către Dumnezeu ca fiind al Său. Până când ei nu vor împlini lucrul acesta, El nu-i va putea glorifica. Adevărul şi eroarea nu pot realiza un parteneriat. Să ne aşezăm chiar acum în locul în care Dumnezeu a declarat că trebuie să ne aflăm… Noi trebuie să luptăm pentru unitate, dar nu o unitate bazată pe nivelurile scăzute ale conformismului cu procedeele şi practicile lumeşti şi ale unirii cu bisericile populare. – Lt 113, 1903
O linie de demarcaţie. – În Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, este necesară o lucrare de reformă profundă şi cuprinzătoare. Lumii nu trebuie să i se îngăduie să corupă principiile poporului păzitor al poruncilor lui Dumnezeu. Credincioşii sunt chemaţi să exercite o influenţă care să fie o mărturie a puterii principiilor cereşti. Cei care se unesc cu biserica trebuie să dea dovadă de o schimbare a vechilor lor principii de viaţă. Dacă acest lucru nu a fost realizat, dacă linia de demarcaţie dintre biserică şi lume nu este menţinută cu atenţie, în cele din urmă, se produce asemănarea cu lumea.
Solia prezentă pentru biserica şi instituţiile noastre este: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 3,2). Dacă sunt cultivate atributele caracterului lui Dumnezeu, vor deveni o putere în vieţile celor ce alcătuiesc poporul lui Dumnezeu. – MS 78, 1905
Obiceiurile sunt în opoziţie cu natura organismului uman. – Civilizaţia noastră artificială încurajează rele care distrug principiile solide. Obiceiurile şi moda sunt în opoziţie cu natura organismului omenesc. Practicile pe care oamenii le adoră şi plăcerile pe care le cultivă slăbesc încetul cu încetul atât puterile fizice, cât şi pe cele mintale şi aşază asupra rasei umane o povară insuportabilă. Necumpătarea şi crima, boala şi nelegiuirea se răspândesc pretutindeni. – MH 125, 126 (1905)
Când nu sunt încălcate principiile, respectaţi obiceiurile. – Când practicile oamenilor nu se află în contradicţie cu Legea lui Dumnezeu, puteţi să vă conformaţi. Dacă lucrătorii nu reuşesc să înţeleagă şi să respecte obiceiurile oamenilor, nu numai că îşi vor îngreuia lucrarea, dar vor aşeza obstacole serioase în calea celor pentru care lucrează şi îi vor împiedica în acceptarea adevărului. – RH, 6 aprilie 1911
Avertizez poporul nostru să se comporte în mod atent şi înţelept înaintea lui Dumnezeu. În măsura în care obiceiurile în îmbrăcăminte sunt în conformitate cu principiile sănătăţii, respectaţi-le. Surorile noastre să se îmbrace simplu, aşa cum se îmbracă majoritatea, iar îmbrăcămintea să fie confecţionată din material de bună calitate, rezistent şi potrivit timpului, dar să nu îngăduie ca problema hainelor să le ocupe mintea în totalitate. Aspectul îmbrăcămintei să fie modest şi să exprime decenţă şi seriozitate. Oferiţi lumii o ilustrare vie cu privire la podoaba lăuntrică a harului lui Dumnezeu. – MS 167, 1897. (CG 414)
Diferiţi de obiceiurile lumeşti. – După cum Dumnezeu Şi-a făcut cunoscută voinţa Sa faţă de captivii evrei, a căror viaţă era foarte diferită de obiceiurile şi practicile lumii care zăcea în nelegiuire, tot astfel Domnul le va trimite lumina cerească tuturor celor ce doresc să respecte un „aşa zice Domnul”. Aceştia sunt cei cărora le va descoperi în mod explicit voia Lui. Cei a căror gândire este eliberată de ideile lumeşti şi a căror conduită este lipsită de vanitate, de mândrie, de plăcerea de a epata şi de a se evidenţia; cei care se disting ca popor al lui Dumnezeu şi sunt zeloşi în realizarea de fapte bune – aceştia sunt cei cărora El le va dezvălui înţelesul şi semnificaţiile Cuvântului Lui. – Lt 60, 1898. (CW 101, 102)
Motive pentru nonconformism (un mesaj adresat credin-cioşilor). – De ce suntem noi, cei care ne numim creştini, atât de asemănători lumii şi atât de amestecaţi cu lumea, încât pierdem din vedere veşnicia, Îl pierdem din vedere pe Isus Hristos şi Îl pierdem din vedere pe Tatăl? De ce, vă întreb, există atât de multe familii lipsite de Duhul lui Dumnezeu? De ce există atât de multe familii care reprezintă atât de puţin din viaţa şi iubirea lui Isus Hristos şi atât de puţin din asemănarea cu El? Motivul este acela că nu Îl cunosc pe Dumnezeu. Dacă L-ar cunoaşte pe Dumnezeu şi dacă ar privi ţintă spre El, prin credinţa în Isus Hristos, care a venit în lumea noastră ca să-Şi dea viaţa pentru om, atunci ar descoperi în persoana Fiului lui Dumnezeu un farmec inegalabil care, în timp ce este privit, i-ar transforma, făcându-i asemenea Lui. Acum, înţelegeţi ce anume este greşit în conformarea cu lumea? – MS 12, 1894
Aplicarea adevăratelor principii în toate domeniile vieţii. – Conformismul cu lumea poate fi prevenit cu ajutorul adevărului, prin hrănirea din Cuvântul lui Dumnezeu, prin aplicarea principiilor lui în toate domeniile acestei vieţi şi prin împlinirea lui în formarea caracterului personal. Prin cuvintele apostolului Ioan, Domnul Hristos ne avertizează „să nu iubim lumea, nici lucrurile care sunt în lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el” (1Ioan 2,15). Acest limbaj este simplu, dar constituie întocmai etalonul cu care Dumnezeu va evalua caracterul fiecărui om. – MS 37, 1896
61
funcţiile vitale ale legilor lui Dumnezeu
(A) Decalogul
Cunoaşterea vinovăţiei. – Cunoaşterea pe care Dumnezeu nu a dorit ca primii noştri părinţi să o dobândească a fost cunoaşterea vinovăţiei. Iar când ei au acceptat afirmaţia lui Satana, care era falsă, neascultarea şi încălcarea legii au pătruns în lumea noastră. Această neascultare faţă de porunca expresă a lui Dumnezeu şi acceptarea minciunilor lui Satana au deschis porţile unui potop de nenorociri, care au invadat lumea. – RH, 5 aprilie 1898
Natura umană a fost subminată. – Nefericirea şi moartea, cu toate efectele lor, sunt rezultatul încălcării Legii lui Dumnezeu. Prin neascultare, capacităţile omului au fost pervertite, iar egoismul a luat locul iubirii. Natura umană a ajuns atât de degradată, încât a devenit imposibil ca omul să reziste puterii răului, iar ispititorul şi-a văzut împlinit planul de a deturna planul divin în crearea omului şi de a umple pământul cu suferinţă şi nefericire. Oamenii şi-au ales un domn care i-a legat cu lanţuri, târându-i înapoia carului lui ca pe nişte prizonieri de război. – CT 33 (1913)
Legea lui Dumnezeu este uşor de înţeles. – În Legea lui Dumnezeu nu există mistere. Chiar şi cel mai neînzestrat intelect este capabil să înţeleagă regulile care ordonează viaţa şi formează caracterul în conformitate cu Modelul Divin. Dacă copiii oamenilor s-ar strădui, cu toate puterile lor, să respecte această lege, ei ar dobândi o mai mare putere intelectuală şi discernământul necesar pentru a înţelege mai bine planurile şi scopurile lui Dumnezeu. Acest progres nu se desfăşoară doar pe parcursul vieţii prezente, ci va continua de-a lungul veacurilor, în veşnicie. – RH, 14 septembrie 1886
Uimitoare prin simplitate. – Cât de uimitoare este Legea lui Iehova în simplitatea, în desăvârşirea şi vastitatea ei atotcuprinzătoare! În planurile şi lucrările lui Dumnezeu există taine pe care mintea limitată nu este capabilă să le înţeleagă. Dar tocmai faptul că nu putem pătrunde secretele infinitei înţelepciuni şi puteri ne umple de respect faţă de Cel Prea Înalt. – RH, 14 septembrie 1886
Armonia desăvârşită dintre Lege şi Evanghelie. – Legea lui Dumnezeu şi Evanghelia lui Isus Hristos se află într-o armonie desăvârşită. Marele Învăţător spune: „Eu şi Tatăl una suntem”. Evanghelia lui Hristos este Vestea Bună a harului sau favorii prin care omul poate fi eliberat de condamnarea pentru păcat şi prin care este făcut în stare să asculte de Legea lui Dumnezeu. Evanghelia ne îndrumă spre codul moral ca fiind o lege a vieţii. Iar Legea, prin faptul că pretinde o ascultare precisă, îl îndrumă fără încetare pe cel păcătos spre Evanghelie, pentru a primi iertare şi pace.
Marele apostol Pavel spune: „Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea!” (Romani 3,31). Şi din nou, el declară că „Legea este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună” (Romani 7,12). Manifestarea iubirii supreme faţă de Dumnezeu şi manifestarea unei iubiri asemănătoare faţă de semenii noştri sunt indispensabile, atât pentru a-I da slavă lui Dumnezeu, cât şi pentru fericirea umană. – RH, 27 septembrie 1881
O lege completă a vieţii. – În Legea Sa, Dumnezeu i-a dat omului o lege completă, ce cuprinde toate aspectele vieţii. Dacă o va respecta, omul va trăi prin ea, prin meritele lui Hristos. Dacă o va încălca, ea are rolul de a-l condamna. Legea îi îndrumă pe oameni la Domnul Hristos, iar Domnul Hristos îi îndrumă înapoi la Lege. – RH, 27 septembrie 1881 (HC 138)
Cuprinzătoare în ceea ce priveşte cerinţele. – Aşa cum este prezentată în Scripturi, Legea lui Dumnezeu este vastă şi cuprinzătoare în cerinţele ei. Fiecare principiu este sfânt, drept şi bun. Legea îi obligă pe oameni faţă de Dumnezeu; ea pătrunde până în domeniul gândurilor şi al simţămintelor; şi va produce o convingere cu privire la păcat în mintea fiecărui om care este conştient de încălcarea cerinţelor ei. Dacă legea este aplicată numai la nivelul comportamentului exterior, oamenii nu se vor simţi vinovaţi pentru gândurile, dorinţele şi planurile lor rele. Dar legea cere ca sufletul însuşi să fie curat, iar mintea să fie sfântă, pentru ca gândurile şi simţămintele să poată fi în armonie cu standardul iubirii şi al neprihănirii. – RH, 5 aprilie 1898. (2SM 211)
Prin sine însuşi, omul este neascultător. – Prin sine însuşi, omul este un călcător al legilor lui Iehova. Când Domnul porunceşte naturii să mărturisească despre lucrurile făcute de El, acestea dovedesc îndată slava lui Dumnezeu. – MS 28, 1898. (3BC 1144)
Toţi sunt chemaţi să asculte de Legea lui Dumnezeu. – Exemplul de conformare desăvârşită faţă de legile lui Dumnezeu, oferit de Domnul Hristos la venirea Sa, este valabil pentru toţi – de la Adam, primul om, şi până la ultima fiinţă umană care va trăi pe pământ. El a declarat că misiunea Lui nu a fost aceea de a nimici legea, ci de a o împlini într-o ascultare desăvârşită în toate aspectele ei. În felul acesta, Isus a înălţat legea şi a făcut-o demnă de cinste. Prin viaţa Lui, Domnul a dezvăluit natura spirituală a legii. El a împlinit principiile vaste şi profunde ale acestei legi înaintea tuturor fiinţelor cereşti şi înaintea lumilor necăzute.
Isus Hristos a venit pentru a demonstra faptul că omenescul, unit prin credinţă cu divinul, poate păzi toate poruncile lui Dumnezeu. El a venit pentru a dovedi în mod clar caracterul neschimbător al legii şi pentru a declara că neascultarea şi încălcarea legii nu pot fi niciodată răsplătite cu viaţă veşnică. Hristos a venit ca om, pentru ca prin natura umană să poată realiza o comunicare directă cu ceea ce este uman, în timp ce prin divinitatea Lui să poată aduce omul în legătură cu tronul lui Dumnezeu.
Dar, în nici un caz, Domnul nu a venit pentru a micşora obligaţia oamenilor de a manifesta o ascultare desăvârşită. El nu a anulat validitatea Vechiului Testament, ci a împlinit ceea ce fusese prezis de Însuşi Dumnezeu. Isus Hristos nu a venit pentru a-i elibera pe oameni de lege, ci pentru a le crea posibilitatea de a o respecta şi de a-i învăţa şi pe semeni să facă la fel. – RH, 15 noiembrie 1898
Dumnezeu nu-Şi abrogă propria lege. – Domnul nu-i mântuieşte pe păcătoşi prin abrogarea legii care este temelia guvernării Lui în cer şi pe pământ. Dumnezeu este un judecător, un apărător al justiţiei. Încălcarea Legii lui Dumnezeu, chiar şi într-o manieră simplă, în cele mai mici aspecte, este păcat. Dumnezeu nu Se poate dispensa de Legea Lui şi nu poate înlătura nici cel mai mic articol, cu scopul de a trece cu vederea păcatul. Justeţea, excelenţa morală a legii trebuia menţinute şi validate înaintea întregului univers. Şi această lege sfântă nu putea fi validată cu nici un alt preţ mai mic decât moartea Fiului lui Dumnezeu. – RH, 15 noiembrie 1898
Legea lui Dumnezeu nu a fost anulată de El. – Dumnezeu nu Îşi anulează legea. El nu acţionează în contradicţie cu prevederile ei. El nu anulează rezultatele păcătuirii, ci le transformă. Prin harul Său, blestemul este transformat în binecuvântare. – Ed 148 (1903)
(B) Evidenţierea Legii lui Dumnezeu în lumea naturală
Legi izvorâte din iubire. – Legile lui Dumnezeu izvorăsc dintr-o probitate morală infailibilă şi sunt formulate într-o asemenea manieră, încât să aducă fericirea celor ce le păzesc. – RH, 18 septembrie 1888. (SD 267)
Legile pe care trebuie să le păzească toate fiinţele omeneşti izvorăsc din inima Infinitei Iubiri. – Lt 20a, 1893. (2SM 217)
O Lege a slujirii. – Urmaşii lui Hristos au fost răscumpăraţi pentru a deveni nişte slujitori ai binelui celorlalţi. Domnul nostru ne învaţă că adevăratul scop al vieţii este slujirea altora. Hristos Însuşi a fost un lucrător activ în slujba semenilor şi le încredinţează legea slujirii tuturor urmaşilor Lui. El a prezentat lumii o concepţie de viaţă mai înaltă decât orice concepţie cunoscută vreodată. Trăind pentru a sluji, omul intră într-o relaţie personală cu Domnul Hristos. Legea slujirii devine puntea de legătură cu Dumnezeu şi cu semenii. – COL 326 (1900)
Nimeni nu trăieşte pentru sine. – Adam trebuia să fie conducătorul familiei omeneşti, după Dumnezeu, iar rolul lui era acela de a asigura respectarea principiilor familiei cereşti. Aceasta ar fi adus pace şi fericire. Dar nimeni nu era menit „să trăiască pentru sine” (Romani 14,7). Satana fusese hotărât să se opună. El dorise să trăiască pentru sine. Satana căutase să aşeze propria lui fiinţă în centrul atenţiei. Acesta a fost faptul care a stârnit răzvrătirea în cer, iar acceptarea de către om a acestui deziderat a adus păcatul pe pământ. Când Adam a păcătuit, omul s-a desprins de sistemul de guvernare al Cerului. Puterea centrală a pământului era un demon. Satana şi-a aşezat scaunul de domnie în locul în care trebuia să fie tronul lui Dumnezeu. Lumea şi-a adus omagiile la picioarele vrăjmaşului, ca pe o jertfă de bunăvoie. – CT 33 (1913)
Învăţaţi-i pe copii să respecte legile naturii şi ale revelaţiei. – Cei care au pe inimă binele copiilor lor şi care doresc să-i vadă crescând liberi de gusturi pervertite trebuie să-şi orienteze modul de viaţă în mod perseverent în opoziţie cu practicile şi obiceiurile populare. Dacă doriţi să-i vedeţi pe copiii voştri pregătiţi pentru a fi folositori pe pământ şi pentru a primi răsplata veşnică în împărăţia slavei, trebuie să-i învăţaţi să respecte legile lui Dumnezeu, atât legile naturii, cât şi pe cele ale revelaţiei, şi să nu urmeze obiceiurile lumii. – RH, 6 noiembrie 1883. (Te 157)
Un remediu împotriva delincvenţei juvenile. – Dacă taţii şi mamele ar fi ascultat îndrumările Domnul Hristos, acum nu am fi citit şi auzit despre păcate şi crime comise, nu numai de adulţi, ci chiar de tineri şi de copii. Condiţiile sociale nefavorabile există datorită faptului că părinţii au ignorat acest sfat şi au neglijat să-şi educe copiii în vederea respectării şi a cinstirii poruncilor sfinte ale lui Dumnezeu.
Deoarece au încetat să respecte fiecare aspect al poruncilor date de Dumnezeu, care sunt sfinte, drepte şi bune, chiar şi profesorii de religie au eşuat în prezentarea standardului sfânt cu care este evaluat caracterul. Oamenii şi-au luat asupra lor responsabilitatea de a stabili un standard care să fie în armonie cu propriile lor idei, iar Legea lui Dumnezeu a fost dezonorată. Acesta este motivul pentru care zilele noastre devin tot mai asemănătoare zilelor lui Noe şi Lot. – RH, 2 mai 1893
Relaţia dintre Legea morală a lui Dumnezeu şi legile lumii naturale. – Între Legea morală şi legile pe care Dumnezeu le-a stabilit în lumea naturală există o relaţie strânsă. Dacă oamenii ar fi ascultat de Legea lui Dumnezeu, împlinind în vieţile lor principiile Celor Zece Porunci şi principiile neprihănirii pe care o prezintă aceste porunci, ar fi fost protejaţi de pericolul obiceiurilor dăunătoare. Dar, prin îngăduirea unui apetit pervertit, ei şi-au pierdut valorile morale şi astfel au ajuns degradaţi, tocmai prin intermediul propriilor lor practici imorale şi prin încălcarea legilor naturale.
Suferinţa şi teama pe care le vedem pretutindeni, diformitatea, decadenţa, boala şi retardarea mintală care inundă în prezent lumea au făcut ca pământul să fie o leprozerie în comparaţie cu ceea ce ar fi putut fi până acum, dacă ar fi fost respectate legile morale şi legile pe care Dumnezeu le-a implantat în fiinţele noastre. Prin încălcarea continuă a acestor legi, omul a agravat urmările rele ale păcatului din Eden. – RH, 11 februarie 1902
Legea guvernării divine. – Creştinul este menit să fie o bi-necuvântare pentru semeni. Prin aceasta, el însuşi va fi binecuvântat. „Cel ce udă pe alţii, va fi udat şi el” (Proverbele 11,25). Aceasta este legea guvernării divine, o lege pe care Dumnezeu a prevăzut-o pentru primirea neîncetată a binecuvântărilor, asemenea apelor adânci, care se află într-o neîncetată mişcare, dăruind şi primind fără încetare. Împlinirea acestei legi constituie puterea misiunii creştine. – 7T 170 (1902)
Legi care guvernează fiinţa umană. – În providenţa lui Dumnezeu, legile care guvernează organismul nostru uman, cu urmările negative ale încălcării acestora, au fost explicate cu atâta claritate, încât toate fiinţele inteligente să le poată înţelege. Toţi oamenii au obligaţia cea mai solemnă să studieze acest subiect şi să trăiască în armonie cu legile naturale. Principiile sănătăţii trebuie publicate, iar oamenii de ştiinţă să fie provocaţi în modul cel mai serios să le cerceteze. – RH, 11 februarie 1902
Obiceiurile sănătoase conferă superioritate intelectuală. Capacitatea intelectuală, rezistenţa fizică şi durata vieţii depind de legi foarte precise. Dumnezeul naturii nu va interveni pentru a feri omul de consecinţele încălcării legilor naturii. Cel care se străduieşte să biruie trebuie să fie cumpătat în toate lucrurile. Inteligenţa lui Daniel şi fermitatea voinţei lui s-au datorat într-o mare măsură simplităţii alimentaţiei asociate cu o viaţă de rugăciune. – YI, 9 iulie 1903 (MYP 242)
Semănat şi secerat. – În legile stabilite de Dumnezeu în natură, efectul urmează cauzei cu o certitudine imperturbabilă. Secerişul va dovedi calitatea seminţelor semănate. Lucrătorul indolent este condamnat prin însăşi propria sa lucrare. Secerişul mărturiseşte împotriva lui. Tot astfel este şi în lucrurile spirituale: credincioşia fiecărui lucrător este evaluată după rezultatele lucrării sale. Caracterul lucrării sale, dacă a fost superficială sau atentă, este dezvăluit de recoltă. Acesta este modul în care se hotărăşte destinul lui veşnic. – COL 84 (1900)
Unii cred numai lucrurile pe care le înţeleg. – Există oameni care se laudă cu faptul că nu cred decât lucrurile pe care le pot înţelege. Dar, pentru fiecare minte inteligentă, absurditatea înţelepciunii lor afişate este evidentă. În existenţa umană sunt taine, şi în lucrările naturii există manifestări ale puterii lui Dumnezeu – mistere pe care nici cea mai profundă filozofie şi nici cele mai vaste cercetări nu le pot explica. – RH, 14 septembrie 1886
(C) Alte legi
Legea acţiunii supuse. – Acţiunea conferă putere. În universul lui Dumnezeu domneşte o armonie deplină. Toate fiinţele cereşti se află într-o activitate neîncetată, iar Domnul Isus ne-a oferit tuturor un exemplu prin viaţa Sa pe pământ. El era preocupat de „facerea binelui”. Dumnezeu a instaurat o lege în virtutea căreia acţiunile sunt izvorâte din supunere. În mod tăcut, dar continuu, toate elementele creaţiei Lui îşi îndeplinesc lucrarea încredinţată. Oceanul se află într-o permanentă mişcare. Iarba ce încolţeşte pe câmp şi care astăzi există, iar mâine va fi tăiată, este menită să acopere câmpiile. Frunzele freamătă în bătaia vântului, fără să fie văzută mâna care le atinge. Soarele, luna şi stelele sunt necesare şi pline de slavă în împlinirea misiunii lor. – LS 87 (1915)
Universalitatea legii. – Pentru cel care învaţă să interpreteze în felul acesta învăţăturile ei, întreaga natură este un izvor al înţelepciunii; lumea este asemenea unui manual, viaţa este o şcoală. Unitatea omului cu natura şi cu Dumnezeu, universalitatea legii, rezultatele încălcărilor ei îşi pun amprenta în mod neîndoielnic asupra minţii şi modelează caracterul. – Ed 100 (1903)
A încălca legile naturii înseamnă a încălca legile lui Dumnezeu. – O continuă încălcare a legilor naturii constituie o încălcare a legilor lui Dumnezeu. Dacă oamenii ar fi fost întotdeauna ascultători faţă de Legea Celor Zece Porunci, împlinind în vieţile lor principiile conţinute în aceste precepte, nu ar fi existat blestemul suferinţei şi al bolii care inundă astăzi întreaga lume. – CTBH 8, 1890. (CH 20)
Nelegiuirea produce suferinţă mintală şi fizică. – Natura protestează împotriva fiecărei încălcări a legilor vieţii. Ea suportă abuzurile până la limita resurselor ei, iar puterile minţii şi ale trupului suferă. Pedeapsa pentru păcat nu va cădea doar asupra celui ce încalcă legea; rezultatele nelegiuirii lui se vor vedea în urmaşi şi astfel răul se transmite din generaţie în generaţie.
Când prietenii lor suferă sau când moartea îi desparte de ei, mulţi se arată nemulţumiţi de providenţa divină; dar Dumnezeu nu a plănuit ca oamenii să trăiască în suferinţă şi să moară înainte de vreme, lăsându-şi lucrarea neîncheiată. Dumnezeu a dorit să trăim o măsură deplină a zilelor noastre, bucurându-ne de sănătate deplină şi realizându-ne lucrarea încredinţată. Este nedrept să Îl acuzăm pe Dumnezeu de un rezultat care, în cele mai multe situaţii, se datorează propriei noastre încălcări a legilor naturii. – RH, 11 februarie 1902
Un răspuns la deism. – Mulţi susţin că materia deţine puterea de viaţă – că materia a fost dotată cu anumite proprietăţi, iar apoi a fost lăsată să existe în virtutea propriei ei energii intrinseci. Ei mai susţin că activităţile naturii sunt coordonate de legi imuabile, asupra cărora Dumnezeu nu poate interveni. Aceasta este o teorie falsă şi nu este susţinută de Cuvântul lui Dumnezeu. Natura este un slujitor al Creatorului ei. Dumnezeu nu Îşi anulează legile şi nu acţionează în contradicţie cu acestea, dar Se foloseşte de ele ca de nişte instrumente aflate în slujba Lui. Natura mărturiseşte despre existenţa unei inteligenţe, a unei prezenţe şi a unei energii active, care lucrează în şi prin intermediul legilor ce o guvernează. În natură există o lucrare neîntreruptă şi directă a Tatălui şi a Fiului. Domnul Hristos spune: „Tatăl Meu lucrează până acum, şi Eu de asemenea lucrez” (Ioan 5,17). – PP 114 (1890)
Ascultarea aduce fericire. – În timp ce [studenţii] învaţă să studieze lecţiile aflate în lucrurile creaţiei şi în experienţele vieţii, explicaţi-le că aceleaşi legi care guvernează natura şi evenimentele vieţii sunt menite să conducă şi vieţile noastre; că ele sunt date pentru binele nostru şi că nu putem găsi adevărata fericire şi adevăratul succes decât în ascultare faţă de ele. – Ed 103 (1903)
Principiile vaste ale legii. – În învăţăturile Sale, Domnul Hristos a arătat cât de cuprinzătoare sunt principiile legii rostite pe Sinai. El a constituit o demonstraţie vie a validităţii acestei legi, ale cărei principii rămân pentru totdeauna marele standard al neprihănirii – standardul după care vor fi evaluaţi toţi oamenii în marea zi în care vor fi deschise cărţile şi va începe judecata. Domnul Hristos a venit pentru a exemplifica neprihănirea în toate privinţele ei şi, în calitate de conducător al omenirii, pentru a-i dovedi omului că poate realiza aceeaşi lucrare, împlinind fiecare aspect al cerinţelor lui Dumnezeu. Prin harul nemăsurat oferit oamenilor, nici un om nu trebuie să piardă cerul. Desăvârşirea caracterului poate fi realizată de toţi cei ce luptă pentru ea. Aceasta este prevederea fundamentală care stă la baza noului legământ al Evangheliei. Legea lui Iehova este copacul; Evanghelia constituie florile parfumate şi roadele lui. – RH, 5 aprilie 1898. (1SM 211, 212)
Cel mai înalt sens al libertăţii. – În lucrarea răscumpărării nu există nici o obligativitate. Nici o forţă exterioară nu exercită presiuni asupra cuiva. Sub influenţa Duhului lui Dumnezeu, omul este lăsat să aleagă în mod liber stăpânul căruia vrea să-i slujească. Schimbarea care se produce când sufletul se predă lui Hristos conţine cel mai înalt sens al libertăţii. Alungarea păcatului este un act personal al sufletului. Este adevărat că noi nu avem nici o putere de a ne elibera de sub controlul lui Satana; dar când dorim să fim eliberaţi de păcat şi în strigătul nostru disperat după ajutorul unei puteri din afara noastră şi mai presus de noi, puterile sufletului sunt întărite de energia divină a Duhului Sfânt şi încep să împlinească hotărârile voinţei noastre în împlinirea voinţei lui Dumnezeu. – DA 466 (1898)
62
Comunicarea
Influenţa vastă a cuvintelor. – Glasul şi vorbirea sunt daruri pri-mite din partea lui Dumnezeu şi, dacă sunt corect folosite, ele constituie o adevărată putere ce slujeşte cauzei Lui. Cuvintele au o mare însem-nătate. Ele pot exprima dragoste, devoţiune, respect şi laudă la adresa lui Dumnezeu sau pot exprima ură şi răzbunare. Cuvintele dezvăluie atitudinea inimii. Ele pot fi o mireasmă de viaţă spre viaţă sau un suflu de moarte spre moarte. Limba este o punte pe care păşim fie în lumea binecuvântărilor, fie în lumea nelegiuirii. – MS 40, 1896. (3BC 1159)
O grindină devastatoare sau seminţe ale iubirii? – Unii se întorc de la comuniunea lor zilnică cu Dumnezeu, îmbrăcaţi în umilinţa lui Hristos. Cuvintele lor sunt ca o dulceaţă pe buze, nu ca o grindină devastatoare ce distruge totul în cale. Asemenea oameni seamănă pe calea vieţii seminţele iubirii şi ale bunătăţii, iar acest lucru se realizează de la sine, în mod natural, deoarece Domnul Hristos trăieşte în inimile lor. Influenţa lor este cu mult mai mare decât poate fi observat în aparenţă. – MS 24, 1887. (3BC 1159)
Cuvinte care încurajează. – Pretutindeni în jur, auzim strigăte de protest, izvorâte din necazul lumii. Păcatul ne învăluie în întuneric, iar mintea noastră trebuie să fie pregătită pentru orice lucrare bună şi pentru a adresa un cuvânt bun. Ştim că Isus este prezent alături de noi. Influenţa duioasă a Duhului Său cel Sfânt ne învaţă şi ne călăuzeşte gândurile, influenţându-ne să rostim cuvinte care încurajează şi luminează cărarea celor din jur. – 6T 115 (1900)
Cuvinte plăcute. – Privind la partea luminoasă a lucrurilor, descoperim suficiente motive pentru a fi bucuroşi şi fericiţi. Dacă le adresăm altora un zâmbet, ei ne vor zâmbi şi dacă le vom vorbi într-o manieră plăcută şi înălţătoare, ei ne vor răspunde la fel. – ST, 12 februarie 1885
Cuvinte care Îl au în centru pe Isus. – Cuvintele oamenilor exprimă propriile lor gânduri omeneşti, dar cuvintele celor ce sunt ai lui Hristos sunt duh şi viaţă. – 5T 433 (1885)
Îngerii privesc cu atenţie pentru a vedea felul de mărturie pe care o duceţi lumii cu privire la Domnul vostru ceresc. Conversaţiile trebuie să-L aibă în centru pe Acela care trăieşte pentru a face ispăşire în favoarea voastră înaintea Tatălui. Când daţi mâna cu un prieten, în inima şi pe buzele voastre să fie cuvinte de laudă la adresa lui Dumnezeu. Astfel, gândurile lui vor fi atrase către Isus. – SC 119 (1892)
Domnul Hristos Se exprima simplu şi la subiect. – Învăţăturile Domnului Hristos nu conţineau raţionamente lungi, ciudate şi complicate. El Se exprima foarte simplu şi la subiect. Isus cunoştea fiecare inimă ca pe o carte deschisă şi, din inepuizabilul Său tezaur, Domnul alegea lucruri vechi şi noi, care ilustrau şi întăreau învăţăturile Sale. El sensibiliza inimile şi trezea simpatia. – MS 24, 1891. (EV 171)
Uşor de înţeles. – Maniera de predicare a lui Hristos era plăcută şi atrăgătoare şi era caracterizată întotdeauna de simplitate. El dezlega tainele Împărăţiei cerului, folosind ilustraţii şi simboluri cu care ascultătorii erau familiarizaţi; iar oamenii simpli şi neînvăţaţi Îl ascultau cu plăcere, deoarece puteau înţelege cuvintele Lui. Domnul nu Se exprima în cuvinte pretenţioase, pentru înţelegerea cărora este necesar să consulţi dicţionarul. – CT 240 (1913)
El a folosit un limbaj simplu. – Argumentaţiile sunt bune numai atunci când sunt prezentate în momentul şi locul potrivit, dar printr-o prezentare simplă a Cuvântului lui Dumnezeu, se poate realiza mult mai mult. Lecţiile Domnului Hristos erau ilustrate cu atâta claritate, încât şi cel mai neînvăţat ascultător le putea înţelege îndată. În discursurile Sale, Isus nu a folosit fraze lungi şi cuvinte grele; El S-a exprimat într-un limbaj simplu, adaptat nivelului de gândire al oamenilor obişnuiţi. Domnul nu aprofunda un subiect mai mult decât ştia că sunt ei capabili să înţeleagă şi să accepte. – GW 169 (1915)
Subiecte serioase în loc de conversaţii lipsite de sens. – Ce poate fi mai vrednic de întipărit în minte decât planul de mântuire? Acesta este un subiect inepuizabil. Iubirea lui Isus, mântuirea oferită omului că-zut prin dragostea Lui infinită, sfinţirea inimii, preţioasele adevăruri mân-tuitoare destinate zilelor din urmă, harul lui Hristos – aceste subiecte înviorează sufletul, iar inima curată simte aceeaşi bucurie pe care au simţit-o şi ucenicii, când Domnul Isus li S-a alăturat pe drumul către Emaus.
Cel care îşi îndreaptă simţămintele spre Hristos va adora acest fel de asociere sfântă şi, printr-o astfel de părtăşie, va primi putere divină; dar cel care, mai presus de orice, preferă să se complacă în conversaţii lipsite de sens, rătăceşte departe de Dumnezeu şi devine insensibil faţă de aspiraţiile sfinte şi nobile. Iar ca urmare, ceea ce este pământesc şi senzual ajunge să fie interpretat ca fiind de natură cerească. – 5T 600 (1889)
În căutarea simpatiei omeneşti. – O conversaţie frivolă, caracterizată de o căutare acerbă a simpatiei şi aprecierii omeneşti, izvorăşte dintr-un sentimentalism bolnav. Nici tinerii şi nici cei cu părul cărunt nu sunt în siguranţă în faţa unui asemenea pericol. Dar, dacă adevărul lui Dumnezeu constituie un principiu statornic al inimii, conversaţia va fi asemenea unui izvor. Oricâte încercări s-ar face pentru a stăvili acest izvor, el va ţâşni într-un alt loc, pentru că este un izvor ce nu poate fi stăvilit. Adevărul aflat în inimă este un izvor de viaţă. El înviorează pe cel obosit şi îndepărtează gândurile şi cuvintele rele. – 5T 600, 601 (1889)
Nu exprimaţi niciodată cuvinte de îndoială. – Toţi oamenii trec prin încercări – dureri pe care sunt nevoiţi să le suporte, ispite grele în faţa cărora trebuie să reziste. Nu vă împărtăşiţi necazurile cu semenii voştri muritori, ci aduceţi toate lucrurile în rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Stabiliţi-vă drept regulă să nu rostiţi nici un cuvânt de îndoială şi descurajare. Prin cuvinte pline de speranţă şi printr-o voioşie sfântă, voi puteţi face mult pentru a lumina viaţa altora şi pentru a-i întări în încercările lor. – SC 119, 120 (1892)
Cuvintele noastre ne influenţează. – Cuvintele sunt mai mult decât o reflectare a caracterului; ele au puterea de a ne modela caracterul. Oamenii sunt influenţaţi de propriile lor cuvinte. Adesea, sub influenţa impulsului de moment, instigaţi de Satana, unii dau glas geloziei sau impresiilor rele, exprimând lucruri pe care nu le cred cu adevărat; dar cuvintele lor acţionează asupra propriei gândiri. Astfel, aceşti oameni sunt ispitiţi chiar de cuvintele lor şi ajung să creadă tocmai acele idei pe care le-au rostit mânaţi de Satana. O dată ce şi-au exprimat o opinie sau o hotărâre, adesea, ei sunt prea mândri pentru a le nega şi încearcă să-şi dovedească lor înşişi că au dreptate, până când ajung să creadă aceasta.
Este periculos să rosteşti cuvinte de îndoială şi este periculos să pui sub semnul întrebării sau să critici lumina divină. Obiceiul de a critica în mod neatent şi nejustificat acţionează asupra caracterului, favorizând lipsa de respect şi necredinţa. De multe ori, cei care şi-au îngăduit un asemenea obicei s-au apropiat în mod inconştient de pericol, până când au ajuns să critice şi să respingă însăşi lucrarea Duhului Sfânt. – DA 323 (1898)
Critica reacţionează asupra celui ce o rosteşte. – Critica reacţionează asupra sufletului celui ce o rosteşte. Educarea vorbirii începe cu noi înşine, cu fiecare în mod personal. Să ne hotărâm să nu vorbim rău despre nimeni. – MS 102, 1904
Rostiţi cuvinte care inspiră curaj şi speranţă. – De multe ori, se întâmplă ca un suflet curajos să fie asaltat până la extrem de ispită şi să ajungă pe punctul de a ceda în lupta cu sinele şi cu puterile răului. Să nu descurajaţi un asemenea suflet în greaua lui bătălie. Întăriţi-l prin cuvinte care inspiră curaj şi speranţă şi care îl îndeamnă să rămână statornic pe calea sa. În felul acesta, prin voi, lumina lui Hristos va străluci asupra lui. „Nici unul din noi nu trăieşte pentru sine” (Romani 14,7). Prin influenţa pe care o exercităm în mod inconştient, cei din jur pot fi încurajaţi şi întăriţi sau pot fi descurajaţi şi îndepărtaţi de Domnul Hristos şi de adevăr. – SC 120 (1892)
Cuvintele afectuoase şi actele de curtenie. – Micile atenţii, nenumăratele ocazii aparent neînsemnate şi amabilităţile simple sunt cele care alcătuiesc, la un loc, fericirea vieţii; iar neglijarea cuvintelor amabile, afectuoase şi încurajatoare şi a micilor acte de curtenie face ca viaţa să fie insuportabilă şi nenorocită. În cele din urmă, se va dovedi că renunţarea la sine, pentru binele şi fericirea celor din jur, constituie o parte însemnată în raportul ceresc cu privire la viaţa noastră. Atunci, se va vedea că grija faţă de sine, fără a ţine cont de binele şi fericirea altora, nu se bucură de aprecierea Tatălui nostru ceresc. – 2T 133, 134 (1868)
Avertisment împotriva dispreţului şi indiferenţei. – Comorile preţioase ale iubirii nu trebuie nutrite în inimă doar pentru cei preferaţi, ci pentru fiecare suflet care s-a dedicat lucrării de slujire; deoarece toţi cei ce îndeplinesc această lucrare sunt ai Domnului. Dumnezeu lucrează prin ei. Învăţaţi lecţiile dragostei din viaţa lui Isus.
Oamenii trebuie să fie atenţi la modul în care vorbesc cu semenii lor. Nici egoismul şi nici atitudinea despotică nu-şi au locul în relaţia cu aceia care reprezintă moştenirea lui Hristos. Nu provocaţi amărăciune în mintea sau inima altora. Nu îngăduiţi să se strecoare în glasul vostru nici o urmă de dispreţ. Dacă vorbiţi într-o manieră firească, dacă manifestaţi indiferenţă sau suspiciune, prejudecată şi gelozie, sufletele celor pentru care lucraţi vor fi pierdute. – Lt 50, 1897
Spiritul de căutare a greşelilor şi reprimările încurajează minciuna. – Fratele meu, cuvintele arogante pe care le adresezi copiilor tăi produc răni în sufletul lor. Şi, pe măsură ce vor creşte, ei vor dezvolta tendinţa de a critica. Spiritul de căutare a greşelilor îţi ruinează viaţa, iar efectele lui negative se răsfrâng asupra soţiei şi asupra copiilor. Ei nu sunt încurajaţi să manifeste încredere sau să-şi recunoască în mod deschis greşelile, deoarece ştiu că acestea vor fi urmate în mod sigur de o mustrare aspră din partea ta. Adesea, cuvintele tale sunt asemenea unei grindine devastatoare, care distruge plantele firave. Este imposibil de estimat răul pe care îl produci prin comportamentul tău. Pentru a evita cuvintele tale aspre, copiii tăi vor învăţa să mintă. Pentru a scăpa de mustrare şi de pedeapsă, ei vor evita să mărturisească adevărul. O poruncă aspră şi rece nu le va face nici un bine. – Lt 8a, 1896. (AH 439, 440)
Înlăturarea oricărui cuvânt neatent. – Aduceţi-vă aminte că prin cuvintele voastre veţi fi îndreptăţiţi şi prin cuvintele voastre veţi fi condamnaţi. Puneţi frâu limbii voastre. Cuvintele pe care le rostiţi sunt asemenea seminţelor care produc roade, fie spre bine, fie spre rău. Acum este timpul semănatului.
Omul cel bun scoate lucruri bune din vistieria cea bună a inimii lui. De ce? Pentru că Domnul Hristos este o prezenţă vie în suflet. Adevărul sfinţitor este un tezaur de înţelepciune pentru toţi cei ce îl trăiesc. El este asemenea unui izvor ale cărui ape curg spre viaţa cea veşnică. Acela în inima căruia nu locuieşte Hristos se va complăcea în conversaţii ieftine, în declaraţii exagerate, care induc în eroare. Limba care rosteşte cuvinte pervertite şi expresii triviale şi josnice trebuie să fie atinsă cu cărbunii aprinşi de pe altar. – MS 17, 1895
Nemulţumirea înăbuşă dezvoltarea personală. – Există persoane care au calităţi excepţionale, dar au ajuns într-o stare de stagnare. Ei nu progresează spre victorie. Iar abilităţile cu care i-a înzestrat Dumnezeu nu sunt de nici un folos pentru cauza Lui, deoarece sunt nefolosite. Multe dintre aceste persoane se dovedesc a fi nişte protestatari nemulţumiţi. Ei declară că motivul pentru care dau glas nemulţumirilor lor este acela că nu sunt apreciaţi. Dar tocmai aceste persoane sunt cele care suferă de un simţământ deficitar al valorii personale şi nu se apreciază suficient pentru a coopera cu Cel mai Mare Învăţător pe care L-a cunoscut vreodată lumea. – RH, 10 martie 1903
Nici un cuvânt aspru, sever sau sfat grosolan adresat unui pastor şi scriitor. – Fiecare dintre noi va fi ajutat de Domnul, atunci când vom avea cea mai mare nevoie, în lupta pentru înfrângerea eului. Faceţi ca legea bunătăţii să fie pe buzele voastre şi uleiul harului, în inima voastră. Acestea vor produce rezultate minunate. Veţi fi amabili, înţelegători şi curtenitori. Aveţi nevoie de toate aceste calităţi. Mai întâi, trebuie să primiţi Duhul Sfânt şi să-I îngăduiţi să lucreze în caracterul vostru, iar apoi, El va fi asemenea unui foc sfânt care va face ca fumul de tămâie să se înalţe spre Dumnezeu, nu de pe altarul unor buze care condamnă, ci al unor buze care vindecă sufletele oamenilor. Înfăţişarea voastră va exprima chipul divin.
Nu rostiţi nici un cuvânt tăios, sever şi critic. Acesta este un foc profan ce nu are voie să ardă în comitetele sau conversaţiile dintre fraţi. Dumnezeu cere fiecărui suflet aflat în slujba Lui să-şi aducă jertfele cu cărbunii aprinşi ai focului sfânt.
Dacă vă abţineţi să rostiţi acele cuvinte triviale şi aspre, ce răsar atât de uşor pe buzele voastre, Duhul lui Dumnezeu va putea vorbi prin slujitorii Lui omeneşti. Privind caracterul lui Hristos, veţi fi schimbaţi după chipul Lui. Numai harul lui Dumnezeu poate schimba inima voastră, iar apoi, veţi reflecta imaginea Domnului Isus. Dumnezeu ne cere să fim asemenea Lui – curaţi, sfinţi şi nepătaţi. Noi trebuie să purtăm chipul divin. – Lt 84, 1899. (3BC 1164)
Cuvinte care distrug viaţa. – Veţi fi supuşi unor teste severe. Puneţi-vă încrederea în Domnul Isus Hristos. Amintiţi-vă că, printr-o atitudine vehementă, vă veţi răni singuri. Dacă veţi rămâne în locurile cereşti, în Hristos, în toate circumstanţele, cuvintele voastre nu vor fi asemenea unor proiectile care rănesc inimi şi pot distruge vieţi. – Lt 169, 1902
Exprimarea îndoielii măreşte îndoiala. – Nu trebuie să vorbim despre îndoielile şi încercările noastre, deoarece, de fiecare dată când vorbim despre ele, acestea devin mai mari. De fiecare dată când ne exprimăm îndoiala, Satana a câştigat o victorie; dar când declarăm: „Mă voi decide să-mi păstrez sufletul de partea Lui şi voi rămâne un martor credincios”, dovedim că ne-am dăruit fără nici o rezervă pe noi înşine lui Isus Hristos şi apoi Dumnezeu ne dăruieşte lumină, iar noi ne bucurăm în El. Dacă dorim să rămânem în lumina razelor strălucitoare ale Soarelui neprihănirii, vom fi o lumină în lume. „Pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El, fără să-L vedeţi, şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită” (1Petru 1,8). – MS 17, 1894
Exprimarea credinţei măreşte credinţa. – Cu cât vorbiţi mai mult despre credinţă, cu atât veţi avea mai multă credinţă. Cu cât stăruiţi asupra descurajărilor, discutând cu alţii despre încercările voastre, şi cu cât insistaţi asupra lor pentru a primi simpatia după care tânjiţi, cu atât veţi suferi mai multe descurajări şi mai multe încercări. De ce să ne plângem de lucruri pe care nu le putem evita? Dumnezeu ne invită să închidem ferestrele sufletului spre cele lumeşti şi să privim spre cele cereşti, pentru ca El să poată lumina inimile noastre cu slava care străluceşte în înălţimile cerului. – MS 102, 1901
Mustrările sunt uneori necesare. – Deşi cuvintele noastre trebuie să fie întotdeauna amabile şi blânde, nici o afirmaţie nu trebuie să-l determine pe făcătorul de rele să creadă că faptele lui sunt acceptabile înaintea lui Dumnezeu. Acest fel de simpatie este lumească şi înşelătoare. O manifestare necuvenită a afecţiunii, de dragul simpatiei, nu beneficiază de nici un credit din partea lui Dumnezeu. Făcătorii de rele trebuie să fie sfătuiţi şi mustraţi, iar uneori este necesar să fie reprimaţi în mod aspru. – MS 17, 1899
Ce dezvăluie cuvintele? – Cuvintele nu pot fi controlate în totalitate, deoarece sunt determinate de puterea care conduce mintea şi inima. Dacă Hristos este Cel care domneşte în inima voastră, cuvintele vor dezvălui puritatea, frumuseţea şi mireasma plăcută a unui caracter modelat de voinţa Lui. Încă de la cădere, Satana a fost un acuzator al fraţilor săi, de aceea trebuie să fiţi precauţi, ca să nu vă lăsaţi conduşi de acelaşi spirit. – Lt 69, 1896
Necesitatea repetării. – Să nu credeţi că, dacă aţi încheiat prezentarea unui subiect, ascultătorii vor reţine tot ce le-aţi spus. Există pericolul de a trece prea repede de la o idee la alta. Ţineţi lecţii scurte, într-un limbaj simplu şi direct, şi repetaţi adesea. Predicile scurte vor fi memorate mult mai bine decât cele lungi. Vorbitorii noştri trebuie să-şi aducă aminte că subiectele pe care le prezintă pot conţine informaţii complet noi pentru unii dintre ascultătorii lor; prin urmare, ideile principale trebuie repetate de mai multe ori. – GW 168 (1915)
Vorbirea grăbită şi nervoasă afectează comunicarea. – Pastorii şi profesorii trebuie să acorde o atenţie deosebită cultivării vocii. Ei nu trebuie să înveţe să vorbească într-o manieră nervoasă şi grăbită, ci în mod calm, rar şi distinct, exprimându-se cu claritate şi păstrând muzicalitatea vocii.
Vocea Mântuitorului era asemenea unei melodii în urechile celor care erau obişnuiţi cu predicarea monotonă şi lipsită de entuziasm a cărturarilor şi fariseilor. El vorbea rar şi apăsat, accentuând acele cuvinte cărora dorea ca ascultătorii Lui să le acorde o atenţie deosebită. Cei vârstnici şi tinerii, cei învăţaţi şi oamenii fără şcoală, toţi puteau înţelege pe deplin semnificaţia cuvintelor Lui. Acest lucru ar fi fost imposibil dacă Isus ar fi vorbit grăbit şi dacă ar fi rostit propoziţie după propoziţie, fără pauză. Oamenii Îi acordau o atenţie deosebită şi se spunea despre El că nu vorbea precum cărturarii şi fariseii; deoarece vorbea ca unul care avea putere. – CT 239, 240 (1913)
Claritatea exprimării şi accentuarea potrivită. – Prin rugăciune stăruitoare şi printr-un efort perseverent, noi trebuie să dobândim o deosebită abilitate în ceea ce priveşte vorbirea. Această abilitate include exprimarea clară a fiecărei silabe, punând accentul acolo unde îi este locul. Mulţi vorbesc grăbit, rostind cuvintele, unul după altul, atât de repede, încât efectul ideilor pe care le transmit se pierde. Puneţi spiritul şi viaţa Domnului Hristos în tot ceea ce spuneţi. – CT 254, 255 (1913)
O vorbire melodioasă şi atentă. – În tinereţe, obişnuiam să vorbesc prea tare. Domnul mi-a arătat că, dacă vocea mea are o tonalitate prea ridicată şi nenaturală, nu voi reuşi să exercit o impresie potrivită asupra oamenilor. Apoi, mi-a fost arătat modul în care vorbea Domnul Hristos; vocea Lui era plăcută şi melodioasă. Într-o manieră calmă şi liniştită, glasul Lui ajungea la cei ce Îl ascultau; cuvintele Lui pătrundeau în inimile lor şi, înainte de a rosti următoarea frază, ei puteau înţelege tot ce li s-a spus. Unii cred că trebuie să gonească în prezentare, deoarece, dacă nu ar proceda astfel, şi-ar pierde inspiraţia. Dacă aceasta este inspiraţie, atunci mai bine să o piardă şi cu cât o vor pierde mai curând, cu atât mai bine. – MS 19b, 1890. (Ev 670)
Folosirea raţională a capacităţii de a vorbi. – Influenţa voastră trebuie să fie profundă şi de lungă durată, iar capacitatea de a vorbi trebuie folosită în mod raţional. Dacă vă suprasolicitaţi corzile vocale, modulaţiile vocii se pierd. Tendinţa de a vorbi rapid trebuie învinsă în mod decisiv. Dumnezeu pretinde din partea lucrătorilor Lui întregul serviciu pe care îl pot oferi, în limitele lor omeneşti. Toate talentele primite trebuie folosite, cultivate şi apreciate ca fiind o moştenire preţioasă din partea Cerului. Lucrătorii secerişului au însărcinarea de a transmite lumina pe care Dumnezeu o trimite lumii din cer. – SpT Seria A, Nr. 7, p 10, 6 ianuarie 1897. (Ev 668)
Abilitatea de a citi corect este de cea mai înaltă valoare. – Cititul corect şi cu accent potrivit reprezintă o abilitate de cea mai înaltă valoare. Indiferent câtă cunoştinţă aţi fi putut dobândi în alte domenii, dacă aţi neglijat cultivarea vocii şi a vorbirii, astfel încât să puteţi vorbi şi citi în mod distinct şi inteligibil, toate cunoştinţele vă vor fi de puţin folos; deoarece fără cultivarea vorbirii nu puteţi comunica eficient şi clar ceea ce aţi învăţat. – MS 132, 1902. (Ev 666)
Lucruri reale şi imaginare. – Într-o anumită ocazie, în timp ce Betterton, un actor renumit, lua cina împreună cu Dr. Sheldon, [mai târziu] arhiepiscop de Canterbury, arhiepiscopul a întrebat: „Vă rog, d-le Betterton, spuneţi-mi, cum se face că dumneavoastră, actorii, influenţaţi atât de puternic auditoriul, spunând lucruri imaginare?”
„Domnul meu”, a răspuns Betterton, „cu respectul cuvenit Sfinţiei Voastre, permiteţi-mi să spun că motivul este simplu: totul se bazează pe puterea entuziasmului. Pe scenă, noi spunem lucruri imaginare ca şi când ar fi reale; în timp ce dumneavoastră, la amvon, spuneţi lucruri reale ca şi când ar fi imaginare”. – CT 255 (6 iulie 1902)
Trăirea şi vorbirea să nu fie influenţate de circumstanţe. – Deşi există atâta nedreptate în jurul nostru, nu trebuie să fim părtaşi la ea. Nu vorbiţi despre aceasta şi despre răutatea care sunt în lume, ci înălţaţi-vă mintea vorbind despre Mântuitorul vostru. Când vedeţi nelegiuirea care vă înconjoară, gândiţi-vă cu bucurie la Dumnezeu, Salvatorul nostru, şi la faptul că noi suntem copiii Lui. – MS 7, 1888
Învăţaţi elocvenţa tăcerii. – În momentul în care se lasă pradă furiei, omul devine la fel de iresponsabil ca şi cel care a pus paharul pe buze. Învăţaţi elocvenţa tăcerii şi să ştiţi că Dumnezeu preţuieşte ceea ce a fost cumpărat cu sângele lui Hristos. Noi trebuie să ne supunem unei educaţii personale zilnice. Îndepărtaţi toate piedicile nefolositoare aflate în calea Regelui. Faceţi loc, pentru ca Regele să poată umbla în mijlocul nostru. Îndepărtaţi toate expresiile obscene din vocabularul vostru (vezi Coloseni 3,8). – MS 6, 1893
O abţinere sfântă. – Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu. Noi putem avea mântuirea Lui în familiile noastre, dar pentru aceasta, trebuie să exercităm credinţa, să trăim pentru credinţă, să avem o credinţă stăruitoare şi să ne încredem în Dumnezeu. Noi trebuie să ne stăpânim temperamentul şi astfel vom fi biruitori.
Dacă nu ne controlăm cuvintele şi temperamentul, suntem sclavii lui Satana; trăim într-o stare de supunere faţă de el. Toate cuvintele aspre, neplăcute, nerăbdătoare şi ameninţătoare constituie un act de închinare, o jertfă adusă maiestăţii sale satanice. Iar aceasta este o jertfă costisitoare, mult mai costisitoare decât orice sacrificiu pe care îl putem face pentru Dumnezeu, deoarece ea distruge pacea şi fericirea întregii familii, distruge sănătatea şi poate determina pierderea fericirii eterne.
Stăpânirea de sine pe care o pretinde Cuvântul lui Dumnezeu din partea noastră slujeşte propriului nostru bine. Ea măreşte fericirea familiilor noastre şi a tuturor celor din jur. Ea ne înnobilează gusturile, ne sfinţeşte judecata, aduce pacea minţii şi, în cele din urmă, viaţa veşnică. Temperamentul natural şi pătimaş trebuie menţinut sub control. Mântuitorul, care locuieşte înăuntrul inimii noastre, ne va întări în fiecare ceas. Îngerii păzitori vor rămâne în preajma noastră şi vor duce cu bucurie la cer veştile bune ale progresului nostru în viaţa divină, iar îngerul raportor va prezenta un raport binevoitor şi fericit. – 1T 310 (1862)
Secţiunea a XIII-a
Personalitatea
63
Imaginaţia
Domnul Hristos a apelat la imaginaţia oamenilor. – El [Domnul Hristos] a impresionat inimile oamenilor, apelând la imaginaţia lor. Ilustraţiile Lui erau inspirate din experienţele vieţii de zi cu zi şi, deşi erau simple, semnificaţia lor era uimitor de profundă. Păsările cerului, crinii de pe câmp, seminţele, păstorul şi turma – acestea erau parabolele prin care Domnul Hristos ilustra realităţi nepieritoare; şi după aceea, întotdeauna când se întâmpla ca ascultătorii Lui să întâlnească scenele despre care le vorbise, îşi aminteau învăţăturile Lui. Ilustraţiile Domnului Hristos continuau să repete lecţiile prezentate.
Domnul Hristos nu i-a flatat niciodată pe oameni. El nu a rostit niciodată ceva care să hrănească fantezia şi imaginaţia lor; şi nici nu a lăudat născocirile lor seducătoare; dar gânditorii profunzi şi fără prejudecăţi au acceptat învăţătura Lui şi au descoperit că le punea la încercare înţelepciunea. Ei se minunau auzind modul în care adevărul spiritual era exprimat în cel mai simplu limbaj. – DA 254 (1898)
Datoria de a controla imaginaţia. – Puţini conştientizează faptul că exercitarea controlului asupra gândurilor şi asupra imaginaţiei constituie o datorie. O minte nedisciplinată nu se poate concentra asupra unor subiecte valoroase. Dacă gândirea nu este utilizată în mod corespunzător, religia nu poate înflori în suflet. Dacă mintea nu este preocupată de lucruri sfinte şi veşnice, ea îşi va găsi plăcerea în lucruri superficiale şi triviale. Atât puterile intelectuale, cât şi cele morale trebuie să fie disciplinate şi, prin exerciţiu, acestea se vor dezvolta şi se vor întări. – CT 544 (1913)
Boli generate de imaginaţie.* – Uneori, boala este generată de imaginaţie şi, de cele mai multe ori, este agravată de aceasta. Mulţi oameni care sunt toată viaţa bolnavi ar fi putut fi sănătoşi, pur şi simplu dacă ar fi gândit într-un mod sănătos. Mulţi îşi imaginează că fiecare uşoară expunere le va cauza boala, iar efectul rău este produs deoarece este aşteptat. Mulţi mor de boli a căror cauză este în totalitate imaginară. – MH 241 (1905)
O imaginaţie pervertită. – Din ceea ce mi-a arătat Domnul, am înţeles că imaginaţia femeilor din această categorie [cele care au o părere exagerată despre calităţile lor] fusese pervertită datorită faptului că citiseră literatură de ficţiune şi visaseră cu ochii deschişi, construind castele de fum – trăind într-o lume imaginară. Ele nu-şi coboară gândurile la împlinirea datoriilor obişnuite şi folositoare ale vieţii. Nu-şi asumă responsabilităţile care le revin, nu se străduiesc să facă un cămin fericit şi plăcut pentru soţii lor şi lasă întreaga povară asupra soţilor lor. Aceste femei aşteaptă ca cei din jur să le anticipeze dorinţele şi să le împlinească, în timp ce ele îşi iau libertatea de a căuta greşeli şi de a comenta după plăcere. Aceste femei suferă de un sentimentalism bolnav, considerând fără încetare că nu sunt apreciate; că soţii lor nu le oferă toată atenţia pe care o merită. Ele se imaginează ca fiind nişte martire. – 2T 463 (1870)
Sfat adresat unui om cu o imaginaţie bolnavă. – Am văzut că Domnul ţi-a dat lumina şi experienţa necesare pentru a înţelege caracterul păcătos al unui temperament impulsiv şi nevoia de a-ţi stăpâni pasiunile. Eşecul în realizarea acestui fapt înseamnă un eşec sigur în ceea ce priveşte viaţa veşnică. Trebuie să învingi această boală a imaginaţiei.
Tu eşti extrem de sensibil şi, dacă cineva se pronunţă în favoarea unei căi opuse celei pe care o urmezi, te simţi jignit. Tu trăieşti cu impresia că eşti criticat, că trebuie să te aperi şi să-ţi salvezi viaţa; iar în efortul tău stăruitor de a-ţi salva viaţa, o pierzi. Ceea ce trebuie să faci este să mori pentru sine şi să cultivi un spirit de îngăduinţă şi răbdare. Eliberează-te de gândul că nu eşti bine tratat, că eşti nedreptăţit şi că cineva doreşte să te persecute şi să-ţi facă rău. Modul tău de a vedea lucrurile este greşit, iar cel care îţi inspiră aceste imagini deformate ale lucrurilor este Satana. – 2T 424 (1870)
O raţiune dominată de imaginaţie. – Stă în puterea ta să-ţi controlezi imaginaţia şi să învingi aceste accese de nervozitate. Eşti înzestrat cu o putere a voinţei pe care ar fi trebuit să o foloseşti spre binele tău. Dar tu nu ai procedat astfel, ci ai îngăduit ca imaginaţia ta extrem de afectată să-ţi domine raţiunea. Prin aceasta, ai întristat pe Duhul lui Dumnezeu. Faptul că nu ai avut nici o putere asupra simţămintelor tale nu ar constitui un păcat; dar aceasta nu va scuza faptul că ai cedat în faţa inamicului. În loc de a fi angajată împotriva voinţei lui Dumnezeu, voinţa ta trebuie să-I fie supusă şi sfinţită. – 5T 310, 311 (1885)
Dieta afectează imaginaţia. – Necumpătarea în alimentaţie începe prin folosirea unei hrane nesănătoase. După un timp, prin continuarea îngăduinţei de sine, organele digestive îşi pierd vitalitatea, iar alimentele încetează să mai satisfacă apetitul. Astfel, se pun temeliile unor obiceiuri nesănătoase şi apare o poftă nestăpânită după alimente tot mai stimulatoare. Ceaiul, cafeaua şi carnea produc un efect imediat. Sub influenţa acestor otrăvuri, sistemul nervos este excitat şi, în unele cazuri, un anumit timp, intelectul pare înviorat şi imaginaţia mai vie. – 3T 487 (1875)
Efectul ceaiului, al cafelei şi al altor băuturi populare. – Ceaiul are o acţiune stimulatoare şi, într-o anumită măsură, produce o stare de excitaţie nervoasă. Acţiunea cafelei şi a multor altor băuturi populare este similară. La început, au un efect înviorător. Nervii stomacului sunt excitaţi. Aceasta determină iritarea creierului, care, la rândul lui, determină o activitate sporită a inimii şi transmite întregului organism energii a căror sursă nu este nelimitată. Pentru un timp, extenuarea este uitată; puterea pare să fie mărită. Intelectul este trezit şi imaginaţia devine mai vie. – MH 326 (1905)
Redeşteptările populare şi imaginaţia. – Prea adesea, redeş-teptările populare se realizează prin apeluri care se adresează imaginaţiei, prin excitarea emoţiilor, prin satisfacerea atracţiei faţă de ceea ce este nou şi incitant. Convertiţii câştigaţi în felul acesta nu au o dorinţă prea mare de a asculta de adevărul Bibliei şi nici nu sunt interesaţi de mărturia profeţilor şi a apostolilor. Dacă un serviciu religios nu conţine ceva senzaţional, nu exercită nici o atracţie asupra lor. Iar mesajele care fac apel la raţiune nu trezesc nici un răspuns în inima lor. Avertismentele simple ale Cuvântului lui Dumnezeu, care privesc în mod direct interesele lor veşnice, rămân neascultate. – GC 463 (1888)
Teatrul degradează imaginaţia. – Teatrul este unul dintre cele mai periculoase locuri frecventate de oameni în căutarea plăcerii. În loc să fie o şcoală a moralităţii şi a virtuţii, aşa cum se pretinde atât de des, teatrul este chiar pepiniera imoralităţii. În spectacole, sunt sugerate şi aprobate obiceiuri vicioase şi înclinaţii păcătoase. Cântecele josnice, gesturile obscene, expresiile şi atitudinile degradează imaginaţia şi înjosesc valorile morale. Tinerii care obişnuiesc să participe la aceste manifestaţii îşi vor pierde principialitatea.
În ţara noastră, nu există nimic care să exercite o influenţă mai puternică în otrăvirea imaginaţiei, în distrugerea convingerilor religioase şi în anularea gustului pentru plăceri sănătoase şi reconfortante şi pentru realităţile serioase ale vieţii, aşa cum sunt amuzamentele teatrale. Interesul pentru acestea creşte cu fiecare participare, asemenea dorinţei după băuturi ameţitoare, care se măreşte pe măsură ce sunt consumate. Singura cale de a fi în siguranţă este evitarea totală a teatrului, a circului şi a oricărui alt loc de distracţie discutabil. – 4T 652, 653 (1881)
Literatura de ficţiune creează o lume imaginară. – Tu te-ai complăcut în lectura romanelor şi a poveştilor, până când ai ajuns să trăieşti într-o lume imaginară. Influenţa unei asemenea lecturi este dăunătoare atât pentru minte, cât şi pentru trup; ea slăbeşte intelectul şi afectează înfricoşător puterile fizice. Uneori, mintea ta este grav tulburată, deoarece, prin citirea literaturii de ficţiune, imaginaţia ta a fost stimulată în mod excesiv şi adusă în stare de boală. Mintea ar trebui educată într-o asemenea manieră, încât toate capacităţile ei să se dezvolte simetric…
Dacă imaginaţia este suprasolicitată în mod constant şi stimulată prin citirea literaturii de ficţiune, aceasta se va transforma într-o forţă tiranică, ce va domina toate celelalte facultăţi intelectuale, va genera o instabilitate a gusturilor şi va perverti înclinaţiile. – 4T 497 (1881)
Lectura afectează creierul. – Cunosc personal oameni care, datorită obiceiurilor greşite în domeniul lecturii, şi-au pierdut sănătatea mintală. Ei îşi trăiesc viaţa sub influenţa unei imaginaţii bolnave, exagerând orice mică neplăcere. Lucruri cărora o minte inteligentă şi serioasă nu le-ar acorda nici o atenţie devin pentru ei încercări insuportabile şi obstacole imposibil de trecut. – CTBH 124, 1890. (FE 162, 163)
Lucrurile pe care le privim corup imaginaţia. – Trăim într-un veac în care corupţia este întâlnită la fiecare pas. Pofta ochilor şi pasiunile degradate sunt trezite prin intermediul lucrurilor pe care le privim şi al cărţilor pe care le citim. O imaginaţie pervertită corupe inima. Mintea începe să se complacă în contemplarea unor scene care trezesc pasiuni josnice şi imorale. Aceste scene păcătoase, privite sub influenţa unei imaginaţii degradate, distrug sensibilitatea morală, iar persoanele exaltate şi lipsite de stabilitate morală sunt pregătite să dea frâu liber domniei pasiunilor păcătoase. Apoi urmează păcatele şi crimele care înjosesc fiinţele create după chipul lui Dumnezeu, târându-le până la nivelul animalelor şi cufundându-le în cele din urmă în pierzare.
Evitaţi să citiţi şi să priviţi lucruri care sugerează gânduri păcătoase. Cultivaţi puterile morale şi capacităţile intelectuale. Nu îngăduiţi ca aceste însuşiri nobile să fie degradate şi pervertite prin lectura excesivă a unor cărţi de ficţiune lipsite de valoare. Cunosc minţi puternice care, datorită necumpătării în domeniul lecturii, au ajuns paralizate aproape complet şi şi-au pierdut echilibrul. – 2T 410 (1870)
Masturbarea şi imaginaţia. – Când oamenii sunt dependenţi de obiceiul autosatisfacerii sexuale, conştiinţa lor morală ajunge atât de insensibilă şi de imposibil de trezit, încât nu mai pot înţelege lucrurile veşnice şi nici nu găsesc plăcere în activităţile spirituale. Gândurile necurate se dezvoltă, pun stăpânire pe imaginaţie şi fascinează mintea, iar apoi apare o dorinţă aproape irezistibilă de a înfăptui acte păcătoase. Dacă mintea ar fi fost educată să contemple subiecte înălţătoare, imaginaţia, formată în aşa fel încât să reflecte asupra lucrurilor pure şi sfinte, ar fi fost fortificată împotriva acestei pasiuni teribile, care degradează şi distruge sufletul şi trupul. Prin disciplinare, mintea s-ar fi obişnuit să cugete numai la lucruri nobile, cereşti, curate şi sfinte şi nu ar fi putut fi atrasă în această patimă josnică, coruptă şi respingătoare. – 2T 470 (1870)
Visarea poate conduce la înălţare de sine. – Dacă mintea visează şi făureşte planuri în care predomină eul, cuvintele şi faptele vor da pe faţă înălţarea de sine. Asemenea gânduri nu conduc spre dezvoltarea unei relaţii strânse cu Dumnezeu. Cei care acţionează fără să judece în mod atent ceea ce fac acţionează neînţelept. Eforturile sporadice, oricât de mari ar fi, nu valorează nimic. Ei se aseamănă cu viţa-de-vie: dacă sunt lăsate să se întindă în voie în toate direcţiile, mlădiţele se vor agăţa de orice lucru urât aflat în cale; de aceea, înainte ca via să poată aduce rod, mlădiţele trebuie tăiate şi oprite din înaintarea spre lucrurile spre care tindeau şi trebuie orientate astfel, încât să se prindă de lucrurile care le vor face graţioase şi bine dezvoltate. – Lt 33, 1886
Controlul imaginaţiei. – Dacă ţi-ai fi educat mintea astfel încât să stăruie asupra subiectelor înălţătoare şi să mediteze la subiecte cereşti, ai fi putut realiza mult bine. Tu ai fi putut exercita o influenţă benefică asupra minţii altora, ajutându-i să-şi îndrepte gândurile lor egoiste şi tendinţele lor lumeşti pe căile spiritualităţii. Dacă afecţiunile şi gândurile tale ar fi fost supuse voinţei lui Hristos, tu ai fi fost capabil să înfăptuieşti mult bine. Imaginaţia ta este bolnavă, deoarece i-ai permis să alerge pe căi interzise, devenind visătoare şi ruptă de realitate. Visatul cu ochii deschişi şi construirea castelelor romantice de fum te-au făcut incapabil să trăieşti o viaţă folositoare. Tu ai trăit într-o lume imaginară; ai fost un martir imaginar şi un creştin imaginar. – 2T 251 (1869)
Feriţi-vă de terenul fermecat al lui Satana (sfat adresat unei familii egoiste). – Voi ar fi trebuit să staţi departe de terenul fermecat al lui Satana şi ar fi trebuit să nu permiteţi ca mintea voastră să fie abătută de la supunerea faţă de Dumnezeu. Prin Hristos, puteţi şi trebuie să fiţi fericiţi şi este necesar să cultivaţi stăpânirea de sine. Chiar şi gândurile voastre să fie supuse voii lui Dumnezeu, iar simţămintele voastre să fie aşezate sub conducerea raţiunii şi a religiei. Imaginaţia nu v-a fost dată pentru a i se îngădui să alerge necontrolată în orice direcţie şi să-şi aibă propriile ei căi, fără nici un efort de restricţie sau disciplină. Dacă gândurile sunt greşite, şi simţămintele vor fi greşite, iar voi ajungeţi sub influenţa îngerilor răi şi invitaţi prezenţa şi conducerea lor. Dacă cedaţi în faţa impresiilor voastre şi îngăduiţi gândurilor voastre să alunece pe calea suspiciunii, a îndoielii şi necredinţei, veţi fi printre cei mai nefericiţi dintre muritori, iar vieţile voastre se vor dovedi a fi un eşec. – 5T 310 (1885)
Înţelegând viaţa aşa cum este ea. – Dacă nu înţelegeţi viaţa aşa cum este ea şi dacă nu lăsaţi la o parte fanteziile scânteietoare ale imaginaţiei, dedicându-vă preocupărilor serioase ale vieţii, vă veţi trezi la realitate când va fi prea târziu. Atunci veţi conştientiza teribila greşeală pe care aţi făcut-o. – 3T 43 (1872)
Goana după averi creează dorinţe imaginare. – Fratele I se află într-o situaţie periculoasă. Dumnezeul lui este lumea aceasta; el se închină banilor… Fratele I nu are nevoie de condamnarea tuturor, ci de mila tuturor. Viaţa lui a fost o teribilă greşeală. În timp ce trăia în mijlocul bunăstării, el suferea de simţământul unei nevoi financiare imaginare. Satana a pus stăpânire pe mintea lui şi, stimulându-i dorinţa de a aduna averi, l-a făcut să ajungă iraţional în această privinţă. Însuşirile cele mai înalte şi mai nobile ale fiinţei lui au fost subjugate de această puternică înclinaţie egoistă.
Unica lui speranţă este să sfărâme lanţurile lui Satana şi să biruie acest defect al caracterului lui. El a încercat să realizeze aceasta, când conştiinţa a început să-l mustre, dar nu a fost suficient. Efortul chinuitor pe care l-a făcut pentru a ceda o mică parte din averile pe care le deţinea, simţindu-se tot timpul ca şi cum ar renunţa la o parte din sufletul lui, pur şi simplu nu constituie rezultatul adevăratei religii.
El trebuie să cultive înclinaţia de a face binele şi să se angajeze într-o luptă directă contra tendinţei lui de a acumula averi. El trebuie să stăruie în fapte bune în toate domeniile vieţii, să cultive dragostea de bine şi să se ridice deasupra micimii sufletului lui şi a zgârceniei pe care a favorizat-o. – 2T 237, 238 (1869)
Superstiţia stimulează imaginaţia. – Mi-a fost arătat că experienţa ta nu este demnă de încredere, deoarece contravine legilor naturii. Ea este în conflict cu principiile neschimbătoare ale naturii. Draga mea soră, superstiţia izvorâtă dintr-o imaginaţie bolnavă te situează în opoziţie cu ştiinţa şi principiile ei. De care dintre acestea vei asculta? Prejudecăţile accentuate şi ideile tale preconcepute, adânc înrădăcinate în mintea ta, cu privire la modul în care trebuie să acţionezi, te-au împiedicat multă vreme să înfăptuieşti binele. Sunt mulţi ani de când am înţeles starea în care te afli, dar m-am simţit incompetentă să prezint această situaţie într-o manieră suficient de clară, încât să o poţi înţelege şi să pui în practică lumina care ţi-a fost dată. – 3T 69 (1872)
Mamele şi imaginaţia. – Mi s-a descoperit că există mame care se lasă conduse de o imaginaţie bolnavă, iar influenţa acesteia se răsfrânge asupra soţului şi copiilor lor. Ferestrele trebuie ţinute închise, deoarece mama este sensibilă la curent. Dacă mama este tot timpul răcită şi trebuie să-şi schimbe îmbrăcămintea, ea crede că şi copiii trebuie trataţi în aceeaşi manieră. În felul acesta, întreaga familie este determinată să-şi piardă rezistenţa fizică. Imaginaţia bolnavă a unei femei care se consideră pe sine criteriul întregii familii face ca toţi membrii acesteia să fie îmbolnăviţi din cauza unei singure minţi…
Prin obiceiurile lor greşite, aceste persoane îşi provoacă singure boala şi, în ciuda luminii şi a cunoştinţei, aleg să-şi urmeze propriile lor căi. Ele gândesc astfel: „Nu s-a dovedit că am dreptate? Nu vedem noi aceasta din propria experienţă?” Dar nimeni nu ar trebui să acorde o prea mare semnificaţie şi să se bazeze pe experienţa unor persoane a căror imaginaţie este bolnavă. – 2T 524 (1870)
Subjugarea minţii. – Toate fiinţele omeneşti sunt înzestrate cu libertate morală şi, prin urmare, au responsabilitatea de a-şi controla gândurile şi de a le conduce pe calea cea dreaptă. Această cale este suficient de largă pentru ca mintea lor să se poată dezvolta în condiţii de siguranţă. Dacă Satana încearcă să vă abată gândurile spre lucrurile josnice şi senzuale, aduceţi-le înapoi pe cale şi îndreptaţi-le asupra lucrurilor veşnice. Când vede efortul hotărât pe care îl faceţi pentru a vă menţine atenţia numai asupra gândurilor curate, Domnul vă va atrage mintea ca un magnet, vă va purifica gândurile şi le va face în stare să se elibereze de orice păcat ascuns. „Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos” (2 Corinteni 10,5).
Prima lucrare pe care o au de îndeplinit cei care doresc o reformă în viaţa lor este aceea de a-şi purifica imaginaţia. Dacă mintea tinde să se îndrepte spre căile imoralităţii, trebuie înfrânată şi obligată să se concentreze numai asupra unor subiecte înalte şi curate. Când sunteţi ispitiţi să cedaţi în faţa unei imaginaţii corupte, alergaţi la tronul harului şi rugaţi-vă pentru putere din cer. Prin puterea lui Dumnezeu, imaginaţia poate fi disciplinată şi învăţată să se orienteze numai asupra lucrurilor cereşti şi sfinte. – Und MS 93
64
obiceiurile
Biblia prezintă principii. – Cuvântul lui Dumnezeu abundă în principii fundamentale, care susţin formarea unor obiceiuri corecte ale vieţii; iar mărturiile generale sau particulare au fost date cu scopul de a atrage… în mod special atenţia asupra acestor principii. – 5T 663, 664 (1889)
Asemenea unei plase de fier. – O dată format, obiceiul este asemenea unei plase de fier. Oricât de disperat ai lupta împotriva lui, plasa în care eşti prins nu se va rupe. Singura ta şansă de a trăi în siguranţă este aceea de a aşeza temelii care să reziste atât în viaţa aceasta, cât şi în veşnicie. – Lt 117, 1901
Reguli în formarea obiceiurilor. – Este de datoria tuturor să-şi stabilească reguli stricte care să controleze formarea obiceiurilor de viaţă. Dragi tineri, acest lucru este necesar pentru binele vostru, atât din punct de vedere fizic, cât şi moral. Când vă treziţi dimineaţa, luaţi în considerare, atât cât este posibil, întreaga lucrare pe care trebuie să o realizaţi pe parcursul zilei. Dacă este nevoie, păstraţi un carneţel în care să notaţi lucrurile pe care le aveţi de făcut şi stabiliţi un timp pentru fiecare. – YI, 28 ianuarie 1897. (Ev 562)
Obiceiul ordinii şi al regularităţii îmbunătăţeşte sănătatea. – Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al ordinii şi doreşte ca toţi copiii Lui să fie dispuşi să-şi organizeze viaţa şi să se supună disciplinării Lui. Prin urmare, nu ar fi mai bine să curmăm obiceiul de a transforma noaptea în zi şi orele proaspete ale dimineţii, în noapte? Dacă tinerii şi-ar forma obiceiul ordinii şi al regularităţii, şi-ar îmbunătăţi sănătatea, memoria, vigoarea şi dispoziţia sufletească. – YI, 28 ianuarie 1897
Îndepărtarea cauzei bolilor. – Obiceiurile sănătoase, practicate în mod raţional şi perseverent, vor îndepărta cauza bolilor şi nu va mai fi necesar să apelăm la medicamente. Mulţi oameni înaintează pas cu pas în satisfacerea unor plăceri care încalcă legile naturii şi îi conduc în situaţii cât se poate de neobişnuite. – MS 22, 1887. (MM 222)
Obiceiurile bune promovează sănătatea. – Prin cultivarea unor obiceiuri corecte în stilul de viaţă, sănătatea poate fi câştigată şi poate fi făcută să prospere şi să aducă profit. Dar acest capital, mai valoros decât orice cont bancar, poate fi sacrificat prin necumpătare în mâncare şi băutură sau prin lipsa activităţii fizice, care duce la degradarea organismului. Plăcerile preferate trebuie abandonate; lenevia trebuie învinsă. – 4T 408 (1880)
Obiceiuri care degradează însuşirile superioare ale fiinţei. – orice obicei care nu contribuie la promovarea sănătăţii organismului degradează însuşirile nobile şi înalte ale fiinţei. Practicile greşite în mâncare şi băutură conduc la comiterea erorilor în gândire şi acţiune. – RH, 25 ianuarie 1881. (CH 67)
Biruirea obiceiurilor înrădăcinate în stilul de viaţă. – în multe cazuri, înainte de fi capabili să progresăm în viaţa religioasă, trebuie să biruim ideile preconcepute şi obiceiurile înrădăcinate în stilul de viaţă. – RH, 21 iunie 1887. (FE 118)
Obiceiurile greşite sunt greu de dezvăţat (sfat adresat unei persoane aflate în conducerea administrativă). – pentru că în tinereţe ţi-a fost greu să fii consecvent şi prompt în acţiune, acum îţi va fi greu să realizezi, în caracterul tău, schimbările pe care Dumnezeu îţi cere să le înfăptuieşti. După ce caracterul este deja format şi după ce obiceiurile s-au cimentat şi însuşirile morale şi intelectuale au ajuns la maturitate, este extrem de dificil să renunţi la obiceiurile greşite şi să fii prompt.
Trebuie să conştientizezi valoarea timpului. Nu ai nici o scuză pentru faptul că amâni realizarea celor mai importante lucrări, în speranţa că vei reuşi să scapi de ele întru totul sau că vor deveni mai puţin neplăcute, în timp ce îţi ocupi timpul cu lucruri plăcute, dar nefolositoare. Mai întâi, trebuie să îndeplineşti lucrarea care trebuie îndeplinită şi care implică interese vitale ale cauzei lui Dumnezeu şi să te ocupi de lucrurile mai puţin importante numai după ce au fost realizate cele esenţiale.
Punctualitatea şi hotărârea în slujirea cauzei lui Dumnezeu sunt imperios necesare. Întârzierile sunt ca nişte înfrângeri. Minutele sunt de aur şi trebuie folosite la maximum. Relaţiile trecătoare şi interesele personale trebuie să fie întotdeauna pe locul al doilea. Cauza lui Dumnezeu nu ar trebui lăsată niciodată să sufere, nici măcar în cel mai nesemnificativ aspect, din cauza prieteniilor noastre pământeşti şi a rudelor noastre dragi. – 3T 499, 500 (1875)
Tendinţele ereditare şi cultivate devin obiceiuri. – Cea mai accentuată trăsătură de caracter pe care Iuda a moştenit-o şi pe care a cultivat-o a fost avariţia. Prin repetare, aceasta a devenit obiceiul lui în toate afacerile. Principiile creştineşti ale corectitudinii şi onestităţii nu şi-au găsit nici un loc în tranzacţiile pe care le realiza. Uzanţele lui financiare au generat un spirit zgârcit, care a devenit pentru el o ispită fatală. Experienţa religioasă era evaluată în raport cu câştigul şi toate însuşirile unei neprihăniri veritabile erau supuse acestui criteriu. Deşi, în aparenţă, continua să fie un ucenic şi deşi se afla chiar în prezenţa lui Hristos, Iuda îşi însuşea bunurile care aparţineau vistieriei Domnului. – MS 28, 1897
Obiceiurile determină viitorul. – Trebuie să ne aducem aminte că tinerii îşi formează obiceiuri care, în nouă cazuri din zece, le vor determina viitorul. Principiile pe care le adoptă şi influenţa anturajului şi a prieteniilor pe care le leagă se va răsfrânge asupra lor de-a lungul întregii vieţi. – 4T 426 (1880)
Obiceiurile rele se formează mai uşor decât cele bune. – copiii sunt foarte receptivi la impresiile exercitate asupra lor; iar lecţiile pe care le primesc în primii ani vor rămâne în memoria lor de-a lungul întregii vieţi. Toată învăţătura pe care ar putea să o acumuleze mai târziu nu va reuşi niciodată să contracareze răul produs de o disciplină lipsită de fermitate în copilărie. O neglijenţă, repetată adesea, devine un obicei. O faptă greşită pregăteşte calea alteia. Prin repetare, acea faptă devine un obicei.
Obiceiurile rele se formează mai uşor decât cele bune, dar renunţarea la ele este mai dificilă. Anihilarea tendinţelor rele ale unui copil necesită mult mai puţin timp şi efort decât lucrarea de întipărire a principiilor şi obiceiurilor neprihănite pe tablele sufletului. Numai printr-o veghere constantă şi printr-o continuă corectare a greşelilor putem spera să îndreptăm înclinaţiile rele.
Dacă vă străduiţi să formaţi obiceiuri bune în viaţa copiilor voştri, Domnul va fi cu voi, mamelor. Dar procesul de educare trebuie să înceapă de timpuriu, deoarece, dacă nu veţi proceda astfel, lucrarea voastră viitoare va fi foarte dificilă. Învăţaţi-i pe copii principiu după principiu, învăţătură după învăţătură, puţin aici, puţin acolo. Amintiţi-vă neîncetat că odraslele voastre Îi aparţin lui Dumnezeu şi trebuie să devină fiii şi fiicele Lui. El a plănuit ca familiile de pe pământ să fie modelul familiei cereşti. – RH, 5 decembrie 1899
Obiceiuri rareori schimbate. – faptele repetate într-un anumit context devin obiceiuri. De-a lungul vieţii, printr-o disciplină severă, acestea pot suferi modificări, dar rareori sunt schimbate. O dată formate, obiceiurile se întipăresc tot mai adânc şi tot mai adânc în caracter. – GH, ianuarie 1880. (CG 199, 200)
Criticarea obiceiurilor greşite nu este eficientă. – încercarea de a-i reforma pe alţii prin criticarea obiceiurilor lor, pe care noi le-am putea considera greşite, nu ajută cu nimic. Adesea, un asemenea efort produce mai mult rău decât bine.
În conversaţia cu samariteanca, în loc de a discredita fântâna lui Iacov, Hristos a prezentat ceva mai bun. „Dacă ai şti care este darul lui Dumnezeu”, a spus El, „şi Cine este Cel ce-ţi zice:’Dă-mi să beau’, tu singură ai fi cerut să bei şi El ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan 4,10). El a îndreptat conversaţia spre bogăţia pe care avea să o reverse, oferindu-i femeii ceva mai bun decât avea ea, chiar apa vie, bucuria şi speranţa Evangheliei. – MH 156, 157 (1905)
Efortul de a schimba viaţa izvorăşte din dorinţa de a face binele. – Este adevărat că oamenii se ruşinează uneori de păcatele lor şi renunţă la unele dintre obiceiurile lor rele, înainte de a fi conştienţi de faptul că sunt atraşi spre Hristos. Dar, ori de câte ori fac efortul de a realiza o reformă izvorâtă din dorinţa sinceră de a face binele, aceasta este rezultatul puterii lui Hristos, care îi atrage. O influenţă de care ei nu sunt conştienţi lucrează asupra sufletului lor, iar conştiinţa le este trezită şi comportamentul este corectat. Pe măsură ce Domnul îi atrage spre crucea Sa şi pe măsură ce privirile lor sunt atrase spre Acela pe care L-au străpuns prin păcatele lor, porunca divină se instaurează în conştiinţa lor. Nelegiuirea din viaţa lor, adâncimea păcatului din suflet le sunt dezvăluite. Ei încep să înţeleagă, puţin câte puţin, neprihănirea lui Hristos şi exclamă: „Cât de grav este păcatul care a costat un asemenea sacrificiu pentru răscumpărarea victimelor sale? Câtă iubire, câtă suferinţă şi câtă umilinţă au fost necesare pentru ca noi să nu pierim, ci să avem viaţă veşnică!” – SC 27 (1892)
Obiceiuri rele care trebuie învinse. – Privind ca într-o oglindă slava Domnului, prin Duhul Său, noi suntem realmente schimbaţi, din slavă în slavă, după chipul Lui. Noi aşteptăm prea puţin şi primim în conformitate cu credinţa noastră. Nu trebuie să ne bazăm pe căile, planurile şi ideile noastre; ci să fim transformaţi prin înnoirea minţii noastre, ca să putem înţelege voia lui Dumnezeu, care este bună, vrednică de primit şi desăvârşită. Păcatele care ne învăluie trebuie biruite şi obiceiurile rele trebuie învinse. Înclinaţiile şi preferinţele greşite trebuie dezrădăcinate, iar emoţiile şi temperamentul nostru vor fi înnoite prin influenţa Duhului lui Dumnezeu. – Lt 57, 1887
Când ne opunem obiceiurilor noastre rele, acestea vor exercita cea mai puternică rezistenţă; dar dacă lupta este continuată în mod perseverent şi energic, acestea pot fi învinse. – 4T 655 (1881)
Harul lui Hristos sfărâmă lanţul obiceiurilor rele. – Oamenii trebuie să ştie că se pot bucura de toate binecuvântările ascultării numai dacă primesc harul lui Hristos. Harul îi oferă omului puterea de a asculta legile lui Dumnezeu. Prin har, omul este făcut în stare să sfărâme lanţul obiceiurilor rele. Aceasta este singura putere care îl face să meargă pe calea cea dreaptă şi să rămână statornic. – MH 115 (1905)
Prin puterea lui Hristos, mulţi bărbaţi şi femei au reuşit să rupă lanţurile obiceiurilor păcătoase. Ei au renunţat la egoismul lor. Cei lumeşti au devenit religioşi, alcoolicii au devenit abstinenţi, cei imorali au devenit curaţi. Suflete care s-au născut purtând chipul şi asemănarea lui Satana au fost schimbate după chipul lui Dumnezeu. – AA 476 (1911)
Gândurile curate şi faptele bune pot deveni obiceiuri. – Nici un suflet nu poate fi în siguranţă decât prin intermediul unei gândiri corecte. „Ceea ce gândeşte omul în inima lui, aceea este el” (Proverbele 23,7 KJV). Puterea stăpânirii de sine se dezvoltă prin exercitare. Printr-o repetare constantă, ceea ce părea dificil la început devine uşor, până când gândurile şi acţiunile corecte devin o obişnuinţă. – MH 491 (1905)
Leave a comment and / or appreciate the article!
CLICK HERE :» http://www.radio-elshaday.de/CLICK HERE :» http://www.radio-megapower.de/
CLICK HERE :» http://christliche-radiosender.blogspot.com/
CLICK HERE :» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/
Posted by: *DJ_DANY* ( ADMIN )
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen