Voice of the Gospel Christian Radio - Radio Stimme des Evangeliums: Thomas Cranmer Autor: Petru Popovici

Thomas Cranmer

Autor: Petru Popovici | Album: Lumini peste veacuri - Vol. 1

Thomas Cranmer s-a născut în anul 1489, la Aslacton, Nottinghamshire, Anglia. Se trăgea dintr-o veche familie a normanzilor care a venit aici cu Wilhelm Cuceritorul. Tatăl lui a murit în tinereţe şi el a rămas orfan de mic copil. Când avea 14 ani a fost trimis de mamă sa la Universitatea Cambridge spre a fi educat. După ce şi-a terminat studiile, întrucât era foarte abil, a fost ales ca asistent şi a deţinut această poziţie până la căsătoria sa în 1521. Soţia sa a murit doar după un an de la căsătorie şi el şi-a ocupat din nou postul de asistent. În anul următor a primit titlul de doctor în teologie şi posedând cunoştinţe bogate în teologie a fost ales ca lector de teologie la colegiu şi însărcinat de universitate cu examinarea tinerilor care studiau pentru a deveni vestitori ai Evangheliei. În timp ce îşi împlinea această slujbă, el a încurajat în mod deosebit studiul Bibliei, studiu foarte neglijat pe atunci.

O ciumă grozavă care bântuia în unele părţi ale Angliei şi chiar în multe părţi ale Europei în acea vreme, a izbucnit la Cambridge imediat după ce şi-a reluat postul în primire. Spre a fi feriţi, el cu câţiva elevi s-au mutat la mănăstirea Walham. Aici l-a întâlnit pe Gardiner şi pe Fox, unul secretarul, iar celălalt duhovnicul regelui Henric al VIII-lea. Cum regele dorea să dea divorţ de regina Catherine de Aragon, Gardiner ca şi Fox l-au întrebat pe Cranmer ce se poate face în privinţa aceasta şi Cranmer i-a sfătuit să scrie universităţilor engleze şi chiar străine spre a le cere părerea în ce priveşte legalitatea divorţului. Sfatul a fost aşa de bine gândit încât Cranmer a fost prezentat regelui, care l-a întrebat îndeaproape asupra acestui subiect şi i-au plăcut aşa de mult vederile sale încât i-a cerut să-şi scrie părerile pe hârtie. După aceea, regele l-a făcut capelan al său şi i-a acordat favoruri de care s-a bucurat tot timpul vieţii regelui.

Apoi Cranmer a fost trimis prin străinătate la Paris, la Roma şi alte oraşe. În timp ce era plecat, arhiepiscopul de Canterbury a murit şi regele se hotărî să-l facă pe Cranmer arhiepiscop. Îi porunci numaidecât să se întoarcă în Anglia. Pe data de 30 martie 1533 a fost făcut arhiepiscop. La consacrarea sa, el primi din partea papei obişnuita bulă, dar el a refuzat să facă obişnuitele jurăminte faţă de papa, fiindcă în călătoriile sale, el a avut mult de-a face cu reformatorii germani şi a citit cărţile lui Luther. De aceea nu se duce la Roma căci ţinea ascuns faptul că e însurat. Circulau tot felul de legende că o ţine pe Margaret Orlander într-o ladă găurită. Primul serviciu al lui Cranmer - totdeauna gata să asculte de stăpânul său - a fost să acorde divorţul regelui şi al doilea a fost să-l căsătorească cu Anne Boleyn. Întrucât noua regină favoriza Reforma, a avut de câştigat pentru un moment. Dar tragicul sfârşit pe eşafod al nefericitei Anne şi temperamentul schimbăcios al regelui le-a adus mari greutăţi. Duşmanii reformei au prins prilejul şi şi-au reînceput activitatea. Cranmer a fost atacat de Gardiner chiar în Parlament, a fost acuzat şi mai mulţi lorzi din consiliul privat au cerut regelui să îngăduie arestarea şi întemniţarea arhiepiscopului în turnul Londrei. Regele, suspectând motivele lor, după ce citi petiţia, o puse la o parte.

La câteva zile după ce Henric a primit petiţia împotriva lui Cranmer, el porunci să-i pregătească barca spre a face o plimbare pe Tamisa. Când vâslaşii au ajuns cu regele la podul Lambeth, el privi şi văzu pe Cranmer stând pe pod, căci arhiepiscopul auzise trompetele gărzii regale din barcă şi a venit să salute pe rege. Când Henric îl zări pe Cranmer, porunci vâslaşilor să tragă la ţărm. “Ah, capelanul meu, - zise regele către arhiepiscop - vino cu mine în barcă”. Cranmer îl ceru să-i dea voie să-şi ia barca sa şi să meargă în urma regelui. Regele însă îi spuse: “Nu, trebuie să vii cu mine în barcă căci doresc să-ţi vorbesc”. Când regele şi arhiepiscopul s-au aşezat alături în barcă, regele îi zise: “Am veşti din Kent, pentru tine, domnul meu”. Arhiepiscopul întrebă: “Veşti bune, sper?” “Sunt aşa de bune că eu ştiu acum cine e cel mai mare eretic în Kent” şi zicând aceasta scoase de pe mânecă învinuirile contra arhiepiscopului şi predicatorilor săi şi-i dădu să le citească.

Când Cranmer citi articolele şi se văzu atacat atât de violent, fu alarmat. El îngenunche la picioare şi-i ceru să însărcineze o comisie care să cerceteze acuzaţiile dacă sunt adevărate. “Într-adevăr, zise regele, aşa mă gândesc şi tu vei fi primul însărcinat împreună cu doi sau trei pe care tu-i vei alege”. “Atunci, zise arhiepiscopul, Măria Voastră veţi gândi că cercetarea nu e sinceră, dacă eu ar trebui să fiu judecător al meu”. Dar el a fost însărcinat în ciuda protestului său.

După trei săptămâni s-a văzut că nimic nu se putea dovedi împotriva lui Cranmer şi că întreaga chestiune era o conspiraţie împotriva arhiepiscopului. Regele îi spuse atunci arhiepiscopului să-i numească 12 sau 16 din ofiţerii şi gentilomii săi care să fie discreţi, înţelepţi şi curajoşi.

Acestora le dădu ordine să cerceteze casele, dulapurile şi camerele tuturor acelora care au fost suspectaţi de a fi conspirat (fie în catedrală, fie în afară) şi aveau ordinul să aducă la rege şi arhiepiscop orice scrieri ar fi găsit la ei. Aceşti oameni au plecat imediat în cercetare şi după 4 ore întregul complot a fost descoperit, găsindu-se scrisori, unele de la episcopul de Winchester şi alţii. Astfel că începutul şi sfârşitul conspiraţiei a fost scos la lumină. Printre alte hârtii, două scrisori au ajuns în mâinile lui Cranmer, care-l denunţau ca eretic: una de la Dr. Thornton din Dover şi alta de la Dr. Barber. Aceştia amândoi au fost găzduiţi de arhiepiscop în casa sa şi îi erau îndatoraţi pentru multe favoruri, dar ei în mod mârşav au conspirat cu Gardiner să-i ia viaţa. Când Cranmer descoperi mârşăvia lor, îi chemă în birou şi le spuse că a fost acuzat în mod fals de unii în care el totdeauna şi-a pus cea mai mare încredere şi le-a cerut sfatul cum ar trebui să-i pedepsească. Ei, fiindcă nu bănuiau că ar fi vorba de ei, îi răspunseră: “Astfel de netrebnici ar trebui spânzuraţi fără nici o cercetare”. Auzind aceasta, arhiepiscopul îşi ridică mâinile în sus şi strigă: “Milostive cerule, în cine să te mai poţi încrede?” Şi-apoi îşi scoase din sân scrisorile şi-i întrebă dacă le cunosc. Când îşi văzură scrisorile lor puse în faţă, au fost năuciţi, au căzut în genunchi şi i-au cerut iertare. Cranmer le spuse că îi iartă, dar să nu se mai aştepte să se încreadă în ei.

După moartea regelui Henric al VIII-lea, fiul sau Edward al VI-lea a fost multă vreme sub influenţa lui Cranmer. Prietenii Reformei au putut să facă multe schimbări în forma de închinăciune a bisericii. Tutorele regelui era Edward Seymour, duce de Somerset, care intenţiona să transforme Biserica Engleză într-una protestantă. Predici au fost compuse de arhiepiscop. Notiţele lui Cranmer asupra Noului Testament au fost traduse şi puse în biserici. Cranmer publică “Biblia Engleză” ajutat de Thomas Cromwell. Tainele erau administrate în amândouă felurile şi liturghia era citită în limba engleză. Ridley, bunul prieten al arhiepiscopului şi unul din cei mai activi luptători pentru reformă, l-a ajutat în formarea a 42 articole de credinţă care au fost revăzute de ceilalţi episcopi şi teologi.

Partizanii reformei au avut însă timp scurt. Edward după o domnie de numai 6 ani a murit. Bărbaţii care au fost cei mai activi în introducerea reformei în închinăciune, au devenit ţinta persecuţiei.

Pe tron se urcă regina Maria şi Cranmer fu arestat, întemniţat şi în cele din urmă osândit la moarte. El fu condamnat pentru trădare, dar cerând clemenţa, fu iertat, însă spre a satisface invidia lui Gardiner şi propria sa ură amară pentru faptul că a luat parte activă, ajutându-i pe Henric al VIII-lea să divorţeze de mama ei, regina Maria îl acuză de erezie. Prietenii lui Cranmer, care au prevăzut dezlănţuirea furtunii l-au sfătuit să se refugieze în Germania, dar el n-a vrut şi curând a fost arestat şi trimis în turnul Londrei, care era ticsit de prizonieri.

Cranmer a fost aruncat într-o celulă mică cu Ridley, Lathimer şi Bradford. După un timp cei trei au fost scoşi din turnul Londrei şi duşi la Windsor, iar de acolo la Oxford spre a se apăra înaintea unei comisii compuse din cei mai proeminenţi bărbaţi ai universităţilor Oxford şi Cambridge. Dar soarta lor era hotărâtă mai înainte de cercetare. Toţi au fost pronunţaţi ca eretici şi condamnaţi la moarte. Servitorii lui Cranmer, care până aici aveau voie să-i slujească, au fost trimişi acasă şi el singur întemniţat în închisoarea comună de la Oxford.

Cum însă era necesară aprobarea papei spre a da legalitate sentinţei, o nouă delegaţie a fost trimisă anul următor la Roma şi la înaltul altar al bisericii Sfânta Maria. Cranmer a fost cercetat şi condamnat iarăşi.

După aceasta, episcopul Bonner şi episcopul Thueby au venit de la Londra împuterniciţi să procedeze la aşa-numita degradare a arhiepiscopului. Când au venit la Oxford, Cranmer a fost adus înaintea lor şi ei îi citiră ordinul de execuţie din partea papei. Aici prizonierul era declarat ca neascultător pentru că nu a fost gata să meargă în persoană la Roma spre a răspunde învinuirilor aduse - deşi aceasta nu avea temei, căci episcopii îl ţinuseră întemniţat în Anglia. Ordinul de execuţie spunea că problema a fost cercetată în mod imparţial la Roma, că mărturii de ambele părţi au fost examinate şi că însuşi avocatului arhiepiscopului i s-a permis să-i facă cea mai bună apărare. “Ah - strigă Cranmer auzind acestea - ce minciuni sunt toate acestea? Eu am fost încontinuu în închisoare şi niciodată nu mi s-a permis să am vreun avocat sau apărător aici, acasă, cum se poate să fi avut avocat la Roma?” Când Bonner şi-a terminat citirea, au procedat la degradarea lui. Spre a-l face obiect de batjocură, haina preoţească pe care i-au pus-o pe el, în loc de a fi obişnuita haină scumpă şi ornamentată, era făcută din haine vechi şi zdrenţe, iar ca insultă îi spuseră: “Şefule de Canterbury”. Această ceremonie fiind isprăvită, îl îmbrăcară într-o haină zdrenţuită de simplu muncitor şi-l trimiseră înapoi la închisoare. Aici Cranmer fu păzit ca nu cumva cineva din prietenii lui să vină la el. Atât de mare a fost vigilenţa vrăjmaşilor săi încât o persoană simpatizantă a fost luată în custodie de Bonner şi abia aşa a scăpat de cercetări şi suferinţă, căci a trimis lui Cranmer o sumă oarecare de bani, să-şi procure cele necesare.

Cranmer a fost mutat în diferite închisori timp de aproape trei ani. Aici a auzit de martirajul tovarăşilor săi de puşcărie, Ridley şi Lathimer, dar execuţia sa era încă amânată. Între timp s-au făcut toate eforturile spre a-l determina să se lepede. Ca măsură mai blândă l-au mutat din închisoarea sa în locuinţa decanului Bisericii lui Cristos unde au folosit toate argumentele convingătoare să se lepede de credinţa sa. Înfuriaţi de refuzul său, l-au mutat în cea mai grozavă parte a închisorii unde a fost mai înainte şi a fost tratat cu cea mai mare asprime. Trupul bătrânului nu a mai putut rezista acestor torturi şi nu după mult timp, el semnă un formular de lepădare din care redau o parte:

“Eu, Thomas Cranmer, fost episcop de Canterbury, renunţ, urăsc şi detest toate formele de erezie şi rătăcire ale lui Luther, Zwingli, precum şi toate celelalte învăţături care sunt contrare cu doctrina curată şi adevărată şi eu cred constant în inima mea şi mărturisesc cu gura mea singură una biserică vizibilă, sfântă şi catolică, fără care nu este mântuire şi recunosc pe episcopul Romei a fi capul suprem pe pământ pe care îl recunosc a fi cel mai înalt episcop şi papă şi vicar al lui Cristos căruia toţi creştinii trebuie să-i fie supuşi.

Mă supun Bisericii şi capului ei suprem şi Majestăţilor lor Filip şi Maria, rege şi regină al acestui imperiu al Angliei şi tuturor legilor şi ordinelor fiind gata totdeauna să-i ascult ca un credincios supus. Şi Dumnezeu este martorul meu că am făcut aceasta nu pentru favoare şi de teama vreunei persoane, ci de bună voie şi din conştiinţa mea proprie şi spre învăţătura altora”.

Această lepădare a arhiepiscopului imediat a fost tipărită şi răspândită în toată ţara. Ca dovadă că era originală era semnată cu numele lui Thomas Cranmer, iar mai jos numele a doi martori, Henry Sidal şi călugărul John de Villa.

Cu toate că făcuse aceasta Cranmer nu avea nici o asigurare că viaţa îi va fi cruţată. Regina, care primise şi ea cu bucurie declaraţia lui de lepădare de credinţă nu şi-a schimbat cu nimic gândurile ei de răzbunare pentru partea activă pe care el a avut-o în divorţul mamei ei. Astfel, după ce avuse o şedinţă secretă cu miniştrii ei, hotărî ca ziua execuţiei lui să fie 21 martie 1556. Mai înainte de execuţie, el trebuia să apară în faţa publicului şi să-şi citească personal declaraţia de lepădare de credinţă. În scopul acesta, călugărul spaniol John de Villa a fost trimis la el la închisoare să-i ceară să facă o copie de pe declaraţia primă şi să o păstreze la el. Cranmer a făcut copie, dar suspectând în ce scop va fi întrebuinţată şi văzând că toate făgăduinţele nu l-au putut scăpa de la rug, el scrie o altă hârtie în care îşi retrăgea lepădările lui şi îşi declara întregul devotament credinţei reformate. Pe aceasta o păstră în sân cu gândul s-o folosească la momentul oportun.

Când a sosit ziua, Lord Williams, Sir Thomas Bridges, Sir John Brown şi alţi judecători şi nobili din consiliul reginei au mers la Oxford cu o suită întreagă de urmaşi. De asemenea, o mare mulţime s-a adunat din împrejurimi. Unii se aşteptau să-l audă pe Cranmer cum mărturiseşte cu umilinţă convertirea lui faţă de Roma, alţii printre care erau mulţi din prietenii lui de odinioară, sperau ca arhiepiscopul, care petrecuse o viaţă lungă în studiul şi în predicarea Evangheliei lui Cristos, nu va dezerta acum, ca ultim act al slujbei sale.

Încordarea a fost la culme când Cranmer a fost văzut că e dus între doi călugări de la închisoare la biserica Sf. Maria, înaintea lui mergea primarul oraşului, iar în urma lui erau consilierii municipali. Când au intrat în biserică, lui Cranmer i s-a spus să se urce pe o platformă care a fost ridicată alături de amvon. Cum stătea acolo, în mulţimea curioasă care a umplut biserica, el prezenta un spectacol trist fiecărui ochi care nu era orbit de patimi sau prejudecăţi. El, care a fost arhiepiscop metropolitan şi primat al întregii Anglii, precum şi sfetnicul particular al regelui, acum era îmbrăcat într-un halat jerpelit şi zdrenţăros, cu o pălărie veche pe cap, drept dispreţ al tuturor. Stând acolo în zdrenţele lui, el îşi întoarse faţa către un stâlp de piatră şi ridicându-şi mâinile spre cer se ruga fierbinte lui Dumnezeu. Preotul care a fost însărcinat să ţină predica cu această ocazie era Dr. Cole, care se sui în amvon şi îşi începu cuvântarea. Numaidecât el se dădu la insulte pline de amărăciune împotriva lui Cranmer, spunând că e unul care a căzut în greşeli vătămătoare şi nu numai că le-a apărat prin scrierile lui şi cu toată puterea lui, dar a atras şi pe alţii să facă aceasta. În încheiere, vorbitorul îndemna pe Cranmer să meargă la moarte într-un duh umilit şi mâhnit. A arătat că dă slavă lui Dumnezeu, că deşi pocăinţa lui a fost înceată, greoaie, totuşi ea a fost sinceră şi că până în cele din urmă el a ajuns să dovedească aceasta semnând lepădarea de credinţă avută şi că s-a întors din rătăcirea lui, devenind un convertit căit la adevărata credinţă. Tot timpul Cranmer a stat pe platformă cu mâinile ridicate şi cu ochii spre cer, dar acum şi-a lăsat mâinile în jos şi a privit spre pământ, ca şi cum i-ar fi fost ruşine. Lacrimile au început să-i brăzdeze faţa şi întreaga înfăţişare arăta o durere şi ruşine adâncă. După ce Cole şi-a terminat cuvântarea, poporul a început să iasă din biserică, dar el îi opri strigând: “Fraţilor, pentru ca nici unul să nu se îndoiască de convertirea şi pocăinţa întemniţatului, îl veţi asculta pe el vorbind. Acum, vă rog, domnule Cranmer, faceţi ceea ce aţi promis şi încunoştinţaţi publicul de adevărata Dumneavoastră mărturisire de credinţă, ca să înlăturaţi orice suspiciune şi ca fiecare de aici să ştie că Dumneavoastră sunteţi un catolic într-adevăr”.

“O voi face cu bucurie” - spuse arhiepiscopul şi scoţându-şi gioarsa de pălărie de pe cap, el vorbi astfel: “Oameni buni, prea iubiţii mei fraţi şi surori în Cristos, vă cer din inimă să vă rugaţi pentru mine Dumnezeului Atotputernic ca El să-mi ierte toate păcatele şi greşelile mele, care sunt multe, fără număr şi întrec orice măsură. Dar un lucru întristează conştiinţa mea mai mult decât toate celelalte, despre care cu voia lui Dumnezeu vă voi vorbi după aceea. Dar oricât de multe şi oricât de mari pot fi păcatele mele, vă rog să vă rugaţi lui Dumnezeu să mi le ierte pe toate” şi zicând aceasta, îngenunche şi se rugă un timp, apoi ridicându-se, zise: “Şi acum, întrucât am ajuns la sfârşitul vieţii mele de pe pământ şi sunt aproape să încep viaţa viitoare, fie împreună cu Cristos în bucurie veşnică, fie în iad pe veci în dureri, vă voi mărturisi adevărata mea credinţă, fără vreo decepţie, căci acest moment nu e ca să ne înşelăm, căci n-are importanţă ceea ce am spus sau am scris în trecut”.

“Întâi eu cred în Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Făcătorul cerului şi al pământului şi cred fiecare articol al credinţei creştine, fiecare cuvânt şi propoziţiune învăţată de Cristos, Mântuitorul nostru, de apostolii săi şi de profeţii din Noul şi Vechiul Testament.

Şi să vin acum la marele lucru care îmi tulbură conştiinţa aşa de mult, mai mult decât tot ce am făcut şi am zis în întreaga mea viaţă şi aceasta este răspândirea unei scrisori contrare cu adevărul, la care renunţ şi o refuz ca lucruri scrise cu mâna mea contrare cu adevărul pe care l-am gândit în inima mea, le-am scris cu teama morţii şi cu gândul de a-mi scăpa viaţa. Renunţ la toate aceste hârtii, semnate cu mâna mea, după degradarea mea, ca false şi neadevărate, căci am scris multe lucruri neadevărate. Şi întrucât această mână a mea a greşit scriind contrar inimii mele, de aceea această mână a mea va fi nimicită, mai întâi pedepsită. Când voi ajunge la rug, ea va fi arsă mai întâi.

Cât despre papa, îl resping ca pe un duşman al lui Cristos, ca pe Anticrist, cu toată doctrina lui falsă. Cât despre taine, eu cred cum am învăţat în cartea mea contra episcopului de Winchester, carte care învaţă atât de adevărat doctrina tainelor, încât eu cred că va rămâne până în ziua de apoi”.

Auzind această îndrăzneaţă mărturisire de credinţă, cea mai mare parte din popor erau miraţi şi priveau unii la alţii înmărmuriţi. Dar dacă poporul de rând a fost surprins, preoţii şi teologii ale căror planuri aşa de ticluite s-au prăbuşit, au fost dublu surprinşi şi tot aşa de înfuriaţi. Căci ei aşteptau încrezători să triumfe asupra reformatorilor zdrobindu-i pentru totdeauna după această lepădare publică a conducătorului lor. Dar în loc să aibă o umilă cerere de iertare, el cu atâta îndrăzneală şi-a retras toate tăgăduirile lui şi în mod făţiş s-a dovedit nezguduit în credinţa lui.

S-a dezlănţuit o furtună. Duşmanii lui au început să strige şi să ţipe, unii însă trăgându-l de zdrenţe, l-au oprit înainte de a fi terminat cuvântul şi-l numeau “trădător”, aducându-i aminte de lepădările făcute înainte. Dar acestea toate, după cum ei înşişi îşi dădeau seama, erau nefolositoare. Nici un alt tratament nu-i mai puteau face unui om condamnat deja să fie ars, el putea muri doar o singură dată. De aceea nu încetau să strige şi să ţipe că e un fals şi înşelător.

La aceste acuzaţii, Cranmer răspunse: “Ah, domnii mei, nu o luaţi aşa. Totdeauna eu am fost un duşman al falsităţii şi un iubitor al adevărului şi niciodată, decât de groaza rugului, am ajuns prefăcut. Şi zicând acestea, lacrimi au început să-i curgă şiroaie. A căutat apoi să vorbească din nou de taine, de papa, dar unii au strigat: “Opriţi gura rătăcitului! Luaţi-i de acolo!”

Atunci Cranmer a fost coborât de pe platformă şi condus la rug de cei doi călugări spanioli: “Ce nebunie - spuseră ei - te-a făcut să cazi iarăşi în rătăcirea aceasta, prin care vei trage multe suflete cu tine în iad?” Lor nu le-a răspuns nimic, ci s-a adresat către tot poporul. După puţin timp, au ajuns la stâlp. Era locul unde au fost martirizaţi Lathimer şi Ridley. Acolo a îngenuncheat şi s-a rugat lui Dumnezeu. Dar nu a stat mult în rugăciune, ci s-a sculat, şi a dat jos hainele până la cămaşă şi s-a pregătit pentru moarte. Cămaşa îi era lungă până la picioare, care îi erau desculţe. Faţa lui uscată de lunga întemniţare, era acoperită de o barbă mare şi înfăţişarea sa smerită a mişcat toate inimile, atât a prietenilor cât şi a duşmanilor săi.

Atunci, cei doi călugări spanioli de care am pomenit, au început să-l îndemne din nou să se lepede, dar Cranmer, hotărât să rămână statornic, şi-a întors faţa de la ei, dând mână cu câţiva bătrâni care erau în jur, luându-şi rămas bun.

S-a întâmplat însă că vrând să dea mâna cu un bărbat numit Ely, acesta şi-a retras mâna, zicând: “Nu e legal să dai mâna cu un eretic şi îndeosebi cu unul care atât de fals s-a reîntors la părerile lui de care s-a lepădat”. Acest Ely era un student la teologie în colegiul de la Oxford.

Numaidecât a fost adus un lanţ şi pus în jurul lui Cranmer, l-au strâns de stâlp. Lemne şi vreascuri au fost îngrămădite în jurul lui, apoi şeriful porunci să se pună focul. Când lemnele s-au aprins şi focul a început să se înalţe, el a fost văzut de toţi cei ce erau acolo, cum şi-a întins mâna dreaptă cu care a semnat declaraţia de lepădare de credinţă şi o ţinea în mijlocul flăcărilor. Aşa a ţinut-o fără şovăire, încât tot poporul a văzut-o arzând, mai înainte ca flăcările să-i fi atins trupul său. Cu atâta răbdare şi statornicie a îndurat toate torturile extreme încât era nemişcat ca stâlpul de care era legat. Avea ochii pironiţi spre cer şi doar repeta: “Această mână a semnat-o! Această mână nevrednică!” Iar când furia flăcărilor s-a năpustit asupra lui, el a strigat ca şi Ştefan: “Doamne Isuse, primeşte duhul meu!”

Astfel a murit Thomas Cranmer în vârstă de 67 ani.

Leave a comment and / or appreciate the article!