Acest site s-a nascut din dorinta si dor; dorinta de a fi de folos si dorul dupa oamenii cu care impartasim comuniunea de limba si credinta. Va invit sa treceti dincolo de aceasta prima pagina introductiva si sa descoperiti pe site o seama de materiale pe care vi le punem la dispozitie.

Sonntag, 15. Juli 2012

Locul Bibliei în Educaţie Un Apel către Creştini Alonzo Trevier Jones

Locul Bibliei în Educaţie

Un Apel către Creştini

Alonzo Trevier Jones

„Pentru cunoaşterea înţelepciunii şi învăţăturii; pentru înţelegerea cuvintelor inteligenţei;

pentru căpătarea învăţăturilor de înţelepciune, de dreptate, de judecată şi de nepărtinire;

ca să dea celor sinceri agerime de minte, tânărului cunoştinţă

şi înţelepciune.” – Proverbe 1:2-4

Pentru traducerea versetelor biblice,

s-a folosit versiunea King James Version.

(nota traducătorului)

CUPRINS:

Capitolul 1

Educaţia Creştină..........................................

Capitolul 2

Educaţia Lumii...............................................

Capitolul 3

Lucrurile esenţiale pentru cunoştinţă

Capitolul 4

Secretul Marii Apostazii........................

Capitolul 5

„Metoda ştiinţifică” a grecilor astăzi..................

Capitolul 6

Separarea creştinismului de stat

Capitolul 7

Dreptul Bibliei la locul suprem în educaţia creştină

Capitolul 8

Educaţia lui Daniel

Capitolul 9

Ce se învăţa în şcolile profeţilor

Capitolul 10

Studiul înţelepciunii

Capitolul 11

Studiul cunoştinţei

Capitolul 12

Studiul ştiinţei

Capitolul13

Studiul ştiinţei mentale

Capitolul 14

Studiul ştiinţei morale

Capitolul 15

Studiul ştiinţelor naturii

Capitolul 16

Studiul ştiinţelor naturii - Anatomia

Capitolul 17

Studiul ştiinţelor naturii - Vindecarea

Capitolul 18

Studiul ştiinţelor naturii - Sportul

Capitolul 19

Studiul ştiinţelor naturii - Continuare

Capitolul 20

Literatură, Istorie, Legislaţie, Logică

Capitolul 21

Insuficienţa educaţiei populare

Capitolul 1

Educaţia Creştină

Orice nu este creştinesc, nu se potriveşte creştinilor. O educaţie creştină este singura educaţie care se poate potrivi creştinilor. În educaţia creştinilor, Cartea Creştinătăţii trebuie să fie de frunte. Biblia este Cartea Creştinătăţii.

Scopul educaţiei creştine este de a forma creştini. Nimic din ceea ce nu este creştinesc nu va putea vreodată să fie introdus cu succes în educaţia unui creştin, la fel cum nimic din ceea ce nu este creştinesc nu poate fi cu succes introdus în oricare altă fază a vieţii cerştinului. De aceea, Cartea Creştinătăţii, - Biblia, - trebuie să constituie standardul educaţiei creştine; trebuie să constituie testul a tot ceea ce este parte din educaţia unui creştin; şi trebuie să ofere tot ceea ce este nevoie în educaţia creştinului. Iar aceasta priveşte educaţia în cel mai bun, înalt, şi larg sensul al ei - dezvoltarea simetrică, practică a individualităţii, mentalităţii, fizicului şi moralităţii.

S-a presupus, şi încă se mai presupune, că creştinismul are de-a face numai cu un fel de existenţă spiritualizată, separată de ocupaţiile reale şi lucri’urile practice ale vieţii. Aceasta nu va fi niciodată aşa. Creştinismul se găseşte, în cel mai adânc sens, asemena unei forţe vitale lucrătoare, în tot ceea ce poate pe bună dreptate să alcătuiască suma vieţii umane pe pământ. Iar educaţia creştină este conformă numelui şi mărturisirii sale numai când demonstrează această putere atotcuprinzătoare a creştinismului, asemenea unui element vital în tot ceea ce poate cu adevărat să intre în cursul vieţii umane.

Nu poate fi negat faptul că viaţa lui Hristos reprezinţă demonstrarea creştinismului. El este Omul model; Tiparul a ceea ce fiecare om trebuie să fie pentru a fi un creştin desăvârşit. Şi este sigur că Hristos în trup omenesc, demonstrând viaţa creştină pe pământ, a trăit fiecare episod al vieţii de pe acest pământ. A venit în lume ca copil, a crescut de la copilărie la maturitate la fel ca oamenii de pe acest pământ; a întâmpinat tot ceea ce întâmpină fiinţele umane de pe acest pământ pe măsură ce cresc; El a întâmpinat toate vicisitudinile şi experienţele vieţii umane întocmai în felul în care toţi oamenii le întâmpină; căci „s-a cuvenit ca întoate lucrurile să fie făcut asemenea fraţilor Săi.” El a fost „ispitit în toate punctele ca şi noi;” şi a lucrat ca tâmplar împreună cu Iosif, până în ziua în care S-a descoperit poporului Israel în lucrarea Sa activă de predicare, vindecare şi preoţie. Şi era la fel de mult Mântuitorul lumii când tăia scânduri şi făcea bănci şi mese, ca şi atunci când predica pe munte. Iar aceasta demonstrează că, în aceeaşi măsură în care creştinismul ţine de cea mai divină predică care a fost ţinută vreodată, ţine şi de lucrurile mecanice sau de alte chestiuni ale vieţii de zi cu zi.

Şi totuşi, în toate acestea Isus era numai Cuvântul făcut trup. Cuvântul lui Dumnezeu, în forma scrisă, exista în lume înainte ca Isus să se facă trup; însă, din cauza orbirii şi împietririi inimilor oamenilor, Acelui Cuvânt nu I S-a îngăduit să se manifeste pe deplin în trup. El a venit pentru ca aceasta să poată fi îngăduit. În El, Cuvântul care era aici înainte de a veni El, a fost făcut trup, şi a locuit printre oameni, ca Omul model. Întrucât Isus era Cuvântul făcut trup, nimic nu a apărut în viaţa Sa care să nu fi existat deja în lume. Şi, de vreme ce Cel care El era în trup a fost numai ceea ce Cuvântul era înainte ca El să vină, este sigur că prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin Spiritul lui Dumnezeu, El a fost făcut să fie ceea ce a fost în trup. Iar aceasta demonstrează că Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, Cartea creştinismului, conţine ceea ce va asigura umanităţii o educaţie completă în ceea ce priveşte o viaţă simetrică, absolută; şi că nu este o educaţie creştină aceea care nu pătrunde fundamental toate ocupaţiile şi toate chestiunile legate de viaţa umană pe pământ.

De aceea, viaţa lui Hristos, aşa cum apare pe pământ - acea viaţă fiind numai expresia Cuvântului lui Dunmezeu – face să rămână clar şi distinct marele adevăr că Biblia, Cartea creştinismului, este cel mai mare element educaţional, cea mai mare putere educaţională, cea mai mare Carte educativă din lume. De aceea este adevărat că în Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, sunt „ascunse toate comorile înţelepciunii şi cunoştinţei” tot aşa cum sunt şi în El, care, fiind în trup, nu era altceva decât expresia acelui Cuvânt. Prin urmare, Cuvântul lui Dumnezeu este dat pentru ca „omul lui Dumnezeu să poată fi desăvârşit, într-un mod perfect pus la punct în vederea tuturor lucrărilor bune.”

Aceasta este poziţia pe care a ocupat-o Cuvântul lui Dumnezeu ca şi factor educativ din punct de vedere creştin în vremurile străvechi, iar această părere este impresionant evidenţiată de acel eminent creştin, luceafărul creştinismului din vremurile moderne, John Wycliffe; „Nu există nici un gram de ingeniozitate în gramatică, nici în logică, nici în vreo altă ştiinţă, dar aceasta se poate găsi într-un grad mult mai mare în Scripturi.”

Capitolul 2

Educaţia Lumii

Când creştinismul ca atare, a debutat pe arena lumii, Cuvântul lui Dumnezeu constituia Cartea sa de educaţie. Oricum, în acel timp exista în lume ceea ce se pretinde a fi educaţie, dar nu numai educaţie, ci singura educaţie în singurul sens adevărat al cuvântului. Ceea ce se pretindea a fi adevărata educaţie şi care era acceptată de lume ca fiind adevărata educaţie, a trebuit să fie înfruntată de creştinism. Şi în ceea ce priveşte această chestiune a educaţiei, ca de altfel în toate lucrurile, creştinismul şi lumea erau în directă opoziţie.

Creştinismul şi această altă educaţie s-au confruntat atunci în cadrul a trei mari centre educaţionale din lume, şi noi ştim cât de opuse au fost, pentru că avem cuvintele Inspiraţiei referitoare la acest subiect care arată exact ceea ce lumea numea educaţie.

Corintul era unul dintre cele trei centre educaţionale din lume la vremea aceea. „Corintul reprezenta ‚lumea bună’ a Imperiului Roman; de aceea, în acelaşi timp Londra şi Paris în primul secol după Hristos...” – Farrar. Marele apostol al neamurilor a petrecut optisprezece luni plantând creştinismul în acel centru educaţional al lumii; şi când a plecat, a scris următoarele cuvinte despre păgânitate şi educaţia sa: „Căci întrucât lumea, prin înţelepciune, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe cei care cred prin nebunia predicării.” 1Corinteni 1:21

Lumea atinsese punctul în care nu-L cunoştea pe Dumnezeu. Prin „înţelepciune” a atins lumea acest punct. „Înţelepciunea” a făcut ca lumea să nu-L cunoască pe Dunmezeu. Iar acea înţelepciune era filozofia lumii, ştiinţa lumii, - într-un cuvânt, educaţia lumii. De aceea, Inspiraţia arată lămurit că ceea ce era acceptat de lume ca fiind educaţie, era chiar mijlocul prin care ajunseseră să nu-L cunoască pe Dumnezeu. Dar creştinismul este cunoştinţa sigură şi limpede a lui Dumnezeu. Cum pot fi două lucruri într-o opoziţiemai mare, decât sunt un sistem care face ca oamenii să cunoască într-un mod clar şi sigur, şi un sistem care în mod clar face ca oamenii să nu cunoască?

Efes era un altul dintre cele trei centre educaţionale ale lumii. Era cel mai splendid dintre „splendidele oraşe ale Asiei.” „Magazinele sale strălucind cu produsul artelor din lume – reprezentau „lumea bună” a Asiei. Nu exista nici un nume mai mărit în analele culturii umane, decâr cel al marii capitale a Iodiei.” – Farrar. În acel oraş al culturii şi educaţiei, marele apostol al neamurilor a condus o şcoală creştină aproape doi ani şi jumătate; în prima parte în sinagogă „pentru trei luni,” şi după aceea, „când mai mulţi erau înrăiţi, şi nu credeau, ci vorbeau de rău calea înaintea mulţimii, s-a depărtat de ei şi a desăpărţit apostolii, discutând zilnic în şcoala unui anume Tyrannus. Şi asta a continuat timp de doi ani.” Fapte 9:9,10. El stabilea o clară educaţie creştină, în contrast cu o clară educaţie păgână. Ceea ce a condus în mod direct la stabilirea acestei şcoli specifice de educaţie creştină, a fost faptul că „mai mulţi erau înrăiţi, şi nu credeau.” Apoi, din audienţa amestecată, Pavel a despărţit pe apostoli, pe cei care au crezut, şi-i învăţa zilnic calea educaţiei creştine în şcoala lui Tyrannus. În consecinţă, mulţi ăpgâni din acel oraş cult, au devenit creştini. Şi apoi Pavel a scris efesenilor, epistola sa conţinând următoarele cuvinte: „Iată dar ce vă spun şi mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii, în deşertăciunea minţii lor, având înţelegerea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeuprin ignoranţa în care se află, în urma împietririi inimii lor.” Efeseni 4:17,18.

Aceşti păgâni din Efes erau despărţiţi (separaţi, dezlipiţi) de viaţa lui Dumnezeu prin ignoranţa care era în ei. Ignoranţa a fost cea care a cauzat despărţirea lor de viaţa lui Dumnezeu. Dar Efes era un centru al educaţiei; şi chiar acea educaţie era cea care a cauzat despărţirea lor de viaţa lui Dumnezeu. Chiar Inspiraţia mărturiseşte că ei erau despărţiţi de viaţa lui Dumnezeu prin ignoranţa care era în ei. De aceea, este perfect lămurit faptul că Inspiraţia declară educaţia lor ca fiind ignoranţă.

Atena a fost cel de-al treilea din aceste mari centre de educaţiei ale lumii. Atena era mai mult decât atât: ea era mama acelei educaţii. Da, ea era chiar mai mult decât atât: ea era mama, într-un sens larg, a ceea ce este educaţia lumii astăzi. Şi la Atena a mers marele apostol al neamurilor. Acolo a fost adus înaintea Curţii Supreme pentru a fi audiat în vederea învăţăturilor care „vesteau nişte dumnezei străini.” Şi de două ori în cadrul cuvântării sale înaintea Curţii şi a mulţimii adunate, Inspiraţia foloseşte exact cuvântul pe care l-a folosit în Efes, în legătură cu educaţia lumii. El a spus: „Bărbaţi Atenieni! În toate privinţele vă găsesc prea superstiţioşi. Căci, pe când străbăteam cetatea voastră şi mă uitam de aproape la lucrurile la care vă închinaţi voi, am descoperit chiar şi un altar, pe care este scris: ‚DUMNEZEULUI NECUNOSCUT!’ Pe Cel pe care-L veneraţi în necunoştinţă de cauză vi-L propovăduiesc eu. Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului, şi nu locuieşte în temple făcute de mâini omeneşti; nici nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile. El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremi şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Domnul, dacă din întâmplare vor simţi nevoia prezenţei Sale, şi să-L găsească, măcar că nu este departe de fiecare din noi; căci în El trăim, ne mişcăm şi avem propria fiinţă, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: ‚Căci suntem vlăstarele Lui.’ Astfel dar, fiindcă suntem vlăstarele lui Dumnezeu, nu trebuie să credem că Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite cu meşteşugirea şi iscusinţa omului. Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, dar porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea în neprihănire, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi...’” Fapte 17:22-31

Ei au înălţat un altar în onoarea unui Dumnezeu necunoscut. Prin aceasta, ei „se închinau în ignoranţă.” Acel oraş era în întregime predat idolatriei, căci era plin cu idoli de aur, sau argint, sau piatră cioplită cu meşteşugirea şi iscusinţa omului, exprimând ideile lor despre Dumnezeu; iar Dumnezeu a răbdat „timpurile de neştiinţă”, dar acum porunceşte ca „toţi oamenii de pretutindeni să se pocăiască” de această „ignoranţă”. Dar să nu iutăm că aceasta era numai o parte, partea centrală într-adevăr, a educaţiei din Atena, a educaţiei pe care ea o împărtăşea, a educaţiei a cărei mamă era. Căci acea educaţie a culminat în artă; acea artă era idolatria, iar acea idolatrie nu era altceva decât manifestarea ignoranţei. De aceea, din nou se demonstrează că educaţia lumii, educaţia Greciei la vremea aceea, nu era decât ignoranţă. Şi când înţelegem cât de mult se mândreau atenienii cu educaţia pe care patria lor o oferea lumii, avem o slabă idee despre adâncimea spiritului lor de batjocură faţă de o lume dispreţuită. Iar un evreu, într-un asemenea auditoriu, să definească toată aceasta ca fiind „ignoranţă” şi să-i cheme să se pocăiască de educaţia lor.

Şi totuşi, toate acestea nu erau nimic altceva decât pură ignoranţă. Acel altar cu inscripţia sa „DUMNEZEULUI NECUNOSCUT”, nu era altceva decât un monument înălţat ignoranţei lor. Căci termenul „ignoranţă” pe care Inspiraţia îl foloseşte, nu este folosit în mod perfid pentru a imlpica că educaţia lumii era echivalentă cu ignoranţa, ci că în final era ignoranţă prin faptul că nu ajungea la cunoştinţa lui Dumnezeu; dar este un termen sigur ales prin Inspiraţie pentru a defini cu certitudine adevăratul caracter al acelei educaţii, în chiar miezul ei: şi anume că în ea însăşi era „ignoranţă.” Aceasta se poate vedea în mod clar când se înţelege în ce constau principiul şi procesul acelei educaţii. Aceaste informaţii ne sunt oferite de o autoritate recunoscută.

„Socrate nu a fost un ‚filizof’, nici un ‚profesor’, ci mai degrabă un ‚educator’, trebuind ca, în funţia sa ’să îndemne, să convingă, şi să mustre.’” – Platon, Apologie, 30 E. De aceea, cercetând lucrarea din viaţa sa, este nimerit să întrebăm nu „Care era filozofia sa?”, ci „Care era teoria sa, şi care era practica educaţiei sale?” El a ajuns la teoria educaţiei sale prin studiul filozofilor anteriori, iar practica sa a condus la renaşterea platonică.

„Teoria lui Socrate în ceea ce priveşte educaţia are la bază UN SCEPTICISM PROFUND ŞI SOLID. Având ca punct de plecare un principiu sau o propoziţie aparent necunoscută căreia interlocutorul oferea un consimţămănt prompt, Socrate scotea din aceasta o concluzie neaşteptată dar de necontrazis, care era evident necorespunzătoare cu ideea în discuţie. În acest fel, îşi aducea interlocutorul în punctul în care se judeca singur, şi-l reducea la o stare de ‚îndoială’ sau ‚perplexitate’. ‚Înaonte de a te întâlni,’ spune Meno în dialogul pe care Platon îl intitulează după numele său, ‚mi s-a spus că-ţi petrci timpul punând la îndoială, şi cunducându-i pe alţii la îndoială, şi este o realitate faptul că trucurile şi vrăjitoriile tale m-au adus în acea stare.’” – Enciclopedia Britanică, articolul „Socrates.”

Platon era elevul şi reporterul lui Socrate. Socrate nu a lăsat nici o lucrare. Lui Platon îi datorează lumea aproape tot ceea ce ştie despre Socrate, în special despre „filozofia” lui. Astfel, pe tărâmul filozofiei, speculaţiei, metafizicii, Platon este vocea şi continuatorul lui Socrate. Aristotel a fost discipolul lui Platon; dar el s-a îndepărtat de la speculaţiile filozofice şi metafizice ale mentorului său, şi s-a îndreptat în mod deosebit către ştiinţă şi fizică. Platon a învăţat să reducă toate lucrurile la filozofie. Aristotel a învăţat să le reducă la ştiinţă: el „reducea chiar şi filozofia la ştiinţă.” Iar Aristotel, asemenea lui Platon, a perpetuat acelaşi principiu al educaţiei care a fost adoptat de Socrate şi continuat de Platon: îndoiala este calea către cunoştinţă. Pentru Aristotel reprezenta o maximă „trupului îi prinde bine îndoiala”, maximă care îi servea la descoperirea adevărului.

Astfel că, după cum se spune şi referitor la Socrate, baza întregii teorii a educaţiei grecilor, atât în ceea ce priveşte ştiinţa câr şi filozofie, era „îndoiala,” – „un scepticism profund şi solid.” Într-adevăr, ideea principală a acelei filozofii este exprimată în cuvântul „îndoială.” Istoria filozofiei nu este decât istoria îndoielii.

Acum, calitatea şi caracteristica esenţială a îndoielii este că-l face cu siguranţă pe cel care o exercită, să nu cunoască. Atât timp cât cineva se îndoieşte de un lucru, el nu poate cunoaşte acel lucru. Iar a nu cunoaşte înseamnă ignoranţă. De aceea, de vreme ce baza teoriei despre educaţie a marelui educator grec era „îndoiala,” – „un scepticism profund şi solid;” şi de vreme ce calitatea esenţială a îndoielii face ca cel ce o exercită să nu cunoască; însemnă că educaţia greacă, fiind bazată pe îndoială, şi ridicată prin îndoială, era pură ignoranţă. Iar Inspiraţia ajunge la chiar miezul întregului sistem când, în repetate rânduri numeşte acea educaţie „ignoranţă.” Iar termenul „ignoranţă” a fost în mod absolut ales de Spiritul Inspiraţiei pur şi simplu pentru că defineşte acest lucru.

Capitolul 3

Lucrurile esenţiale pentru cunoştinţă

Poate ni se spune ce constituie adevăr veritabil, adevărul esenţial al lui Dumnezeu; şi dacă ne îndoim de el, şi atât timp cât ne îndoim de el, nu-l vom putea cunoaşte niciodată. De aceea, îndoiala este în esenţă singura uşă deschisă ignoranţei.

Mai departe, poate ni se spune ce este cu desăvârşire fals, o minciună făţişă; dar, cu toate că putem crede ce susţine aceasta, implicit nu vom putea cunoaşte niciodată cu adevărat ceea ce este afirmat. Şi aceasta pentru simplul motiv că nu este adevărat; şi este imposibil de cunoscut ceea ce nu există.

De aceea nu există decât două lucruri esenţiale pentru cunoaştere. Aceste două lucruri sunt adevărul şi credinţa.

Adevărul şi credinţa sunt cele două lucruri esenţiale pentru cunoştinţă; iar primul în această ordine este adevărul. Iar aceasta pentru motivul deja arătat că dacă credem ceea ce nu este adevărat, nu vom putea cunoaşte niciodată. De aceea, atât timp cât ceea ce credem trebuie să fie adevăr pentru a putea cunoaşte, rezultă că adevărul este primul lucru esenţial în cunoaştere. Şi de vreme ce chiar şi cel mai limpede adevăr, atunci când este rostit nu poate fi cunoscut fără a-l crede, rezultă că al doilea lucru esenţial pentru cunoaştere este credinţa. De aceea, adevărul şi credinţa lucrând împreună – adevărul crezut – reprezintă calea către cunoaştere.

Aceasta poate fi ilustrat printr-o experienţă care ne este familiară fiecăruia dintre noi. Este adevăr faptul că „A” este „A”. Credem acest adevăr, şi astfel, şi numai astfel ştim că „A” este „A”. Dacă nu am fi crezut acest adevăr atunci când ni s-a spus, nu am fi ştiut că „A”, „B”, „C”, „D”, etc., sunt ceea ce sunt; şi dacă nu am fi crezut niciodată aceasta, nu am fi putut să cunoaştem niciodată. Dacă, privitor la aceaste, am fi cerut o dovadă ca bază pentru credinţa noastră, nu am fi putut s-o obţinem niciodată, şi deci nu am fi putut crede niciodată, şi deci nu am fi cunoscut acest lucru fundamental în întreaga cunoaştere literară. Nu putem avea nici o dovadă separată de enunţul în sine, că „A” sau oricare altă literă a alfabetului este ceea ce este.

Există o dovadă pentru aceasta, însă dovada este în litera însăşi; şi prin faptul că o credem, primind-o pentru ceea ce este, obţinem cunoştinţă; şi în însăşi această cunoaştere, şi prin experienţă, obţinem dovada. Căci în fiecare literă a alfabetului există un adevăr care răspunde credinţei noastre; un adevăr care nu a slăbit niciodată şi care nu ne va face să ratăm niciodată. Ştim că fiecare literăeste ceea ce este; şi toţi filologii, filozofii, şi oamenii de ştiinţă din întreaga lume nu ne-ar putea convinge că vreuna din literele alfabetului este o alta diferită de aceea care este. Iar mijlocul prin care cunoaştem asta este o simplă credinţă într-un simplu, pur şi simplu adevăr rostit.

Acest gând, această ilustrare nu se oreşte aici. Primele două litere ale alfabetului grecesc sunt „Alfa” şi „Beta”. Scoţând „A”-ul din „Beta”, aceste două litere greceşti ne oferă cuvântul nostru „Alfabet”. Acest cuvânt „Alfabet”, simbolizează toate literele limbii engleze. Cum se poate asta, când cuvântul însuşi derivă numai din primele două litere ale limbii greceşti? Este foarte simplu. Când noi, în limba noastră, vrem să întrebăm dacă cineva ştie, sau vrem să spunem că cineva nu ştie alfabetul, de obicei nu întrebăm „Ştie alfabetul?”; nici „Ştie A B C D E F G H I J K L M N” şi aşa mai departe până la „Z-ul?”, ci întrebăm „Ştie A B C-ul?”, sau spunem „Nu cunoaşte A B C-ul.” Grecii spun la fel; când vor să exprime acelaşi gând, ei nu spun „Ştie Alfa, Beta, Gama, Delta, Epsilon,” şi aşa mai departe până la „Omega?”, ci simplu „Ştie Afla Beta?”, sau „Nu ştie Alfa Betul.” Iar această prescurtare grecească a întregii liste de litere a acelei limbi în „Alfa Beta”, ajunge până la noi cu un „a” lipsă din Beta; şi astfel devine termenul nostru „alfabet”, prescutarea întregii liste de litere din limba noastră.

În engleza comună există un anume fel de a spune că cineva cunoaşte puţin sau nimic despre ceva, şi anume expresia „Nu-i ştie A B C-ul.” Grecii au la fel: „Nu-i ştie Alfa Beta.” Pe de altă parte, există un anume fel de a spune că cineva este pe deplin informat, sau cunoaşte totul referitor la un subiect, şi anume expresia „Ştie subiectul de la A la Z,” sau pe vechiul stil „de la A la Izzard” [specie de capră neagră]. Grecii au la fel: „Cunoaşte acest subiect de la Alfa la Omega” – cunoaşte tot ceea ce se poate şti despre aceasta. Şi aceasta constituie baza şi ideea din expresia lui Hristos care apare în câteva rânduri în Apocalipsa: „Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul, primul şi ultimul.”

Isus este Alfabetul lui Dumnezeu. După cum expresia „Alfa şi Omega” reprezintă întregul alfabet, şi cuprinde tot ceea ce conţine limba greacă; iar „de la A la Z” semnifică întregul alfabet, tot ceea ce există în limba engleză; tot aşa şi Isus Hristos, Alfabetul lui Dumnezeu, cuprinde tot ceea ce ţine de limbajul sau cunoaşterea lui Dumnezeu. După cum în cele douăzeci şi patru de litere din alfabetul grecesc de la Alfa la Omega sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi cunoştinţei din lumea acelei limbi, şi după cum în cele douăzeci şi şase de litere ale alfabetului englezesc sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi cunoştinţei care sunt în lumea limbii engleze; tot astfel în Isus Hristos, Alfabetul lui Dumnezeu, sunt „ascunse toate comorile înţelepciunii şi cunoştinţei” care sunt în universul limbajului lui Dumnezeu.

Iar acest Alfabet al lui Dumnezeu este învăţat pe exact aceeaşi cale şi cu exact aceeaşi facultate ca şi alfabetul grecesc, sau englezesc, sau a oricărei alte limbi. Alfabetul lui Dumnezeu este adevărul. Noi credem acest adevăr, şi astfel ştim că El este ceea ce este. Există o dovadă a acestui lucru, însă dovada este în El Însuşi. Prin credinţa în acest Alfabet, prin faptul că-L primim pe El pentru ceea ce este El, obţinem cunoştinţa; şi în această cunoştinţă şi prin experimentarea ei deţinem dovada vie şi constantă. Căci în acest Alfabet al lui Dumnezeu, în fiecare literă, da, în fiecare iotă şi liniuţă, există o valoare care răspunde credinţei noastre; o valoare care nu a dat greş niciodată, care nu va da greş niciodată, şi care nu va putea ca vreodată să dea greş în a răspunde credinţei oricărui om în acest Alfabet. Iar celui ce cunoaşte în felul acesta Alfabetul lui Dumnezeu, toţi filozofii şi toţi oamenii de ştiinţă şi toţi necredincioşii din întrega lume nu vor putea să-i demonstreze că acest Alfabet nu este ceea ce El este. Într-adevăr, prin chiar faptul că cineva ar încerca să demonstreze un astfel de lucru, arată că nu cunoaşte încă adevăratul Alfabet: nu-i cunoaşte încă A B C –ul.

Numai ca şi copilaşi putem învăţa, numai ca şi copilaş poate cineva învăţa alfabetul limbii engleze. Chiar dacă ar fi cazul unui om în vârstă de o mie de ani şi în toate facultăţile mentale, dar care nu ştie încă A B C –ul, alfabetul limbii engleze, el trebuie să devină ca un copilaş pentru a-l învăţa, pentru a primi cunoştinţa faptului că A este A: el trebuie pur şi simplu să creadă aceasta precum un copilaş, şi prin credinţa că fiecare literă este ceea ce este, când va îmbătrâni, va cunoaşte. Iar dacă va refuza să creadă aceasta, prin chiar acest refuz – prin însăşi necredinţa sa – el va fi condamnat – el se va auto-condamna astfel – la o pierdere veşnică a tuturor comorilor înţelepciunii şi cunoştinţei care sunt ascunse în lumea limbii engleze.

Tot aşa este cu Alfabetul linbajului şi cunoştinţei lui Dumnezeu. Numai prin credinţa în acest Alfabet poate orice persoană să-L cunoască. Dacă vreunul refuză să credaă, nu poate cunoaşte. Şi oricine nu crede este prin chiar această necredinţă condamnat – prin aceasta se auto-condamnă – la o pirdere veşnică a tuturor comorilor înţelepciunii şi cunoştinţei lui Dumnezeu: toate care zac ascunse în Alfabetul lui Dumnezeu. Căci după cum prin variate combinaţii ale conţinutului alfabetului se formează cuvintele, iar cuvintele exprimă gânduri; tot astfel diferitele combinaţii ale conţinutului Alfabetul lui Dumnezeu alcătuiesc Cuvântul lui Dumnezeu, iar Cuvântul lui Dumnezeu exprimă gândul lui Dumnezeu.

De aceea Isus Hristos a anunţat principiul veşnic al adevăratei învăţături când a declarat: „Oricine nu primeşte împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, nu va intra în ea.” Copilaşul primeşte împărăţia lui Dumnezeu. O primeşte prin simpla credinţă a simplei mărturii a Cuvântului împărăţiei. Acesta este modul prin care fiecare primeşte, şi prin care fiecare trebuie să primească împărăţia limbii engleze şi a oricărei alte limbi. Acesta este modul în care fiecare trebuie să primească împărăţia lui Dumnezeu. A primi împărăţia lui Dumnezeu şi a cunoaşte Alfabetul lui Dumnezeu este tota atât de uşor precum cunoaşterea A B C –ului. De aceea a învăţa, nu ca şi filozof, ci ca şi copilaş, este adevărata cale către cunoştinţă. Adevărul şi credinţa, lucrând împreună – adevărul crezut – este pentru totdeauna adevărata cale către cunoştinţă.

Astfel, când Dumnezeu a căutat să salveze lumea de la ruina propriei ignoranţe, a făcut-o prin a prezenta lumii adevărul care trebuie crezut. „Căci întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, I-a plăcut lui Dumnezeu ca prin nebunia predicării (predicării Cuvântului, care este adevărul: predicării lui Hristos, care este Adevărul) să-i mântuiască pe credincioşi. Iudeii cer un semn, şi Grecii caută înţelepciune; dar noi propovăduim pe Hristos răstignit, care pentru Iudei este o pricină de poticnire, şi pentru greci o nebunie; dar pentru cei chemaţi, fie Iudei, fie Greci, Hristos puterea lui Dumnezeu, şi înţelepciunea lui Dumnezeu.” 1Corinteni 1:21-24.

Am citit cuvintele Inspiraţiei că prin înţelepciune lumea nu a cunoscut (a fost ignorantă) pe Dumnezeu. Am citit de asemenea cuvintele Inspiraţiei că neamurile au fost despărţite (separate, desprinse) de viaţa lui Dumnezeu, prin ignoranţa care era în ei. Am văzut că în înţelepciunea lui Dumnezeu, şi în adevărul absolut al lucrului în sine, înţelepciunea lumii a fost ignoranţă: şi nu numai lumea în ignoranţa sa a fost despărţită de viaţa lui Dumnezeu, dar prin chiar această ignoranţă a fost lumea despărţită de viaţa lui Dumnezeu.

Atunci, de vreme ce caracteristica ignoranţei este aceea de a separa oamenii de viaţa lui Dumnezeu; pe de altă parte, este caracteristica cunoştinţei de a aduce oamenii la viaţa lui Dumnezeu, care este viaţa veşnică. Astfel, este scris: „Aceasta este viaţa veşnică, să Te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hirstos pe care L-ai trimis Tu.” Aceasta este echivalent cu următoarele cuvinte: „Aceasta este viaţa veşnică, să cunoască.” Astfel că, pe cât de sigur este că ignoranţa, fiind produsul îndoielii şi mijlocul prin care oamenii nu por cunoaşte, desparte pe oameni de viaţa lui Dumnezeu; tot atât de sigur este faptul că cunoştinţa, fiind produsul credinţei în adevăr şi mijlocul prin care oamenii cu siguranţă cunosc, uneşte oamenii cu viaţa lui Dumnezeu.

Am văzut că numai credinţa în adevăr aduce oamenii la cunoştinţă: şi de vreme ce Isus Hristos este „Adevărul”, rezultă că credinţa în Hristos ca şi Cuvântul lui Dumnezeu este singura cale către cunoaştere. Astfel că, din nou, Inspiraţia face în mod clar deosebirea între lumea înţelepciunii greceşti, care era ignoranţă; şi credinţa în Hristos, care este calea către cunoştinţă. Şi astfel este scris: „Ţinta mea este ca ei să fie încurajaţi, să fie uniţi în dragoste, şi să capete toate binecuvântările unei încredinţări ferme şi inteligente, şi a unei desăvârşite cunoştinţe a adevărurilor secrete ale lui Dumnezeu care sunt însumate în Hristos. Căci toate comorile înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu vor fi găsite DEPOZITATE ÎN HRISTOS. Spun lucrul acesta, pentru ca nimeni să nu vă înşele prin vorbiri amăgitoare. Este adevărat că nu sunt cu voi în persoană, totuşi sunt cu voi în spirit: şi privesc cu bucurie la buna rânduială şi la frontul solid pe care îl aveţi prin credinţa voastre în Hristos. Astfel dar, după cum aţi primit pe Isus, Hristosul, ca Domn al vostru, trăiţi-vă vieţile în legătură cu El - fiind înrădăcinaţi în El, zidindu-vă vieţile în El, întărindu-vă prin credinţa voastră, după învăţăturile care v-au fost date, îmbogăţindu-vă în credinţă, aducând mereu mulţumiri. Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu ‚filosofia’ sa – un fals fără valoare! Asemenea învăţături urmează numai tradiţiile oamenilor, şi au de-a face cu întrebările puerile ale lumii, şi nu cu Hristos. Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii; şi, prin legătura voastră cu El, sunteţi umpluţi de ea.” Coloseni 2:2-10 (s-a folosit versiunea „Twentieth Century”)

Acest contrast dintre ignoranţa lumii şi cunoştinţa lui Dumnezeu este din nou arătată în mod clar în 1Corinteni 1:18 până la 2:10, şi, după cum este tradusă în versiunea „Twentieth Century”, citim: „Mesajul crucii este într-adevăr numai nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării, dar pentru noi care suntem pe calea mântuirii este chiar puterea lui Dumnezeu. Cu adevărat Scriptura a spus: ‚Voi prăpădi înţelepciunea celor înţelepţi, şi voi face de nici o valoare priceperea celor pricepuţi.’ Unde sunt înţelepţii? sau învăţătorii religiei? sau cei ce critică în veacul acesta? N-a prostit Dumnezeu înţelepciunea lumii acesteia? Căci întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit ca potrivit propovăduirii noastre să mântuiască pe credincioşi! În timp ce iudeii cer semne miraculoase şi Grecii caută înţelepciune, noi propovăduim pe Hristos cel răstignit!Pentru Iudei este un obstacol, pentru Neamuri o simplă nebunie, dar pentru cei care au primit Chemarea, fie Iudei sau Greci, El este Hristos - puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Căci ‚nebunia’ lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii, şi ‚slăbiciunea’ lui Dumnezeu este mai tare decât oamenii! Priviţi fraţilor la faptele Chemării voastre. Printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi influenţi, nici mulţi de neam ales; dar Dumnezeu a ales lucrurile pe care lumea le numeşte nebunie ca să facă de ruşine pe cele înţelepte ale oamenilor, iar Dumnezeu a ales ceea ce lumea numeşte slab ca să facă de ruşine pe cele tari ale ei, iar Dumnezeu a ales lucrurile pe care lumea le numeşte josnice şi dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt ale ei, pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu. Dar voi, prin legătura voastră cu Hristos Isus, sunteţi vlăstarele lui Dumnezeu; iar Hristos, prin voinţa lui Dumnezeu, a a devenit nu numai Înţelepciunea noastră, dar şi Neprihănirea noastră, Sfinţirea noastră, Răscumpărarea noastră, pentru ca, - în cuvintele Scripturii - ‚Cine se laudă, să se laude despre Domnul.’ Cât despre mine, fraţilor, când am venit la voi, n-am venit să vă spun adevărurile secrete ale lui Dumnezeu în limbajul înzorzonat al filozofiei; căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos - şi pe El răstignit! Într-adevăr, când am venit în mijlocul vostru, m-am simţit slab şi timid şi plin de cutremur. Mesajul şi propovăduirea mea nu nu erau oferite în limbajul strălucitor al filozofiei, ci ci au fost însoţite de manifestările puterii spirituale, pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu. Totuşi ceea ce propovăduim noi printre cei a căror credinţă este matură este cu adevărat înţelepciune, dar nu a veacului acestuia nici a fruntaşilor veacului acestuia - care vor fi nimiciţi. Nu, ci înţelepciunea despre care vorbim atunci când tratăm adevăruri secrete, este divină; este înţelepciunea de mult ascunsăpe care Dumnezeu, mai înainte de începerea timpului, a hotărât-o spre slava noastră. Această înţelepciune nu este cunoscută de nici unul din fruntaşii veacului acestuia. Căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul nostru cel slăvit. Dar Scriptura spune despre aceasta ca fiind: ‚Ceea ce ochiul nu a văzut niciodată, ceea ce nici o ureche nu a auzit vreodată, ceea ce nu a pătruns vreodată în mintea vreunui om – Toate acestea le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.’ Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Spiritul Său; căci Spiritul cercetează totul, chiar şi secretele cele mai adânci ale lui Dumnezeu.”

Capitolul 4

Secretul Marii Apostazii

În ciuda contrastului infinit dintre ignoranţa grecilor şi cunoştinţa creştină, contrast evidenţiat în repetate rânduri de Inspiraţie, creştinismul a devenit în mod evident înrădăcinat în lume înainte ca unii dintre creştini să înceapă a înclina către calea lumii, şi de a privi ca valoroasă ignoranţa grecilor. Iar aceasta a constituit originea marii apostazii.

Înălţarea înţelepciunii lumeşti, care nu era altceva decât ignoranţa grecilor, a constituit secretul depărtării de la adevărul evangheliei. Iar avertismentul divin împotriva acestui lucru a fost în mod deosebit adresat efesenilor. Mai întâi, în scrisoarea către efeseni, după cum urmează: „Iată dar ce vă spun şi mărturisesc eu în numele Domnului. Să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii, în caracterul lor pervers. Din cauza ignoranţei care este printre ei şi a împietririi inimilor lor, puterile lor de discernământ sunt întunecate, şi sunt despărţiţi de Viaţa lui Dumnezeu. Ei şi-au pierdut toată ruşinea, s-au predat imoralităţii, pentru a săvârşi fără reţinere orice fel de necurăţie. Dar voi n-aţi învăţat aşa pe Hristos; dacă, cel puţin, L-aţi ascultat, şi prin vieţuirea în legătură cu El aţi învăţat Adevărul aşa cum se găseşte în Isus. Căci aţi învăţat referitor la viaţa voastră trecută că trebuie să renunţaţi la vechea voastră natură care, din cauza pasiunilor stimulate de Păcat, era într-o stare coruptă; şi că trebuie să treceţi printr-o transformare mentală şi spirituală, şi o dată pentru totdeauna să vă îmbrăcaţi cu o nouă natură – una care seamănă cu Dumnezeu în neprihănirea şi sfinţirea cerute de Adevăr.” Efeseni 4:17-24

Şi din nou, la acea întâlnire importantă când, din Milet, Pavel „a trimis la Efes, şi a chemat pe bătrânii adunării,” adresându-se lor, a spus: „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori, pentru a hrăni biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său. Căci ştiu că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma. De asemenea se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor vorbi lucruri perverse, ca să tragă pe ucenici de partea lor. De aceea vegheaţi, şi amintiţi-vă că, timp de trei ani, zi şi nopate, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi. Şi acum, fraţilor, vă încredinţez în mâna lui Dumnezeu şi a Cuvântului harului Său, care vă poate zidi, şi vă poate da moştenirea împreună cu toţi cei sfinţiţi.” Fapte 20:28-32

Această apostazie a constituit subiectul avertismentului apostolului nu numai către Efes, ci şi în alte locuri. La Tesalonic, atât în predica cât şi în scrisoarea sa către tesaloniceni, a tratat îndelung acest subiect. Referitor la venirea Domnului în slavă, despre care a scris mult în prima sa scrisoare, în cea de-a doua a scris următoarele: „Cât priveşte venirea lui Isus Hristos, Domnul nostru, şi strângerea noastră pentru a-L întâlni, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, şi să nu vă alarmaţi de nici o mărturie aşa-zis ‚inspirată’, nici de vreun mesaj, nici de vreo scisoare, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit. Nu lăsaţi pe nimeni să vă amăgească în vreun chip. Căci nu va veni înainte de Marea Apostazie şi de apariţia Întrupării Răutăţii, care este născut pentru distrugere, şi care se opune la tot ce se numeşte „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare, aşa că se va înălţa mai presus de ei şi se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.” 2Tesaloniceni 2:1-4 Apoi, după ce a arătat astfel ce va descoperi marea apostazie, face apel la men’moria tesalonicenilor astfel: „Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea, când eram încă la voi?”

În Scriptură se vorbeşte mai mult despre aceasta, dar nu este nevoie de a cita mai mult aici. Aceasta este suficient pentru a oferi tuturor posibilitatea de a vedea cât de sigur este că apostazia a fost legată de aducerea înăuntru a ignoranţei lumeşti, şi de amestecarea ei cu cunoştinţa lui Dumnezeu. Şi pe măsură ce ignoranţa lumească – pe nedrept numită ştiinţă – era adusă înăuntru, apostazia creştea. Şi când apostazia a câştigat influenţă, în pretinsa Biserică Creştină a existat numai această influenţă sub numele creştin a filizofiei şi ştiinţei greceşti de origine păgână – ignoranţa grecilor – .

Împotriva acestui rău apostolii au predicat, a scris şi au avertizat în tot timpul. Căci ei au văzut consecinţele teribile care rezultă numai din slabele începuturi care existau chiar şi în zilele lor. Şi totuşi, în mai puţin de ciczeci de ani de la moartea ultimului dintre apostoli, această apostazie a devenit atât de proeminentă încât existau şcoli ale ei care fiinţau sub nume creştin şi care treceau drept şcoli creştine. Conducătorii acestui lucru, capii acestor şcoli, au făcut din aşa-numita filozofie a lumii standardul lor; şi dintre filozofii lumii, îl priveau pe Platon ca fiind „mai inteligent decăt toţi ceilalţi, şi în mod deosebit remarcabil în ceea ce priveşte explicarea Divinităţii, a sufletului, şi a lucrurilor abstracte, într-o astfel de manieră încât se potriveşte vederii creştine.” – Mosheim.

Acest lucru a fost cu bucurie adoptat de un mare număr de aşa-numiţi filozofi şi de cei ce-i imitau, care în acest fel puteau trece drept creştini fără lepădarea de sine şi corectarea vieţii interioare care este esenţială experienţei creştine. Aceeaşi veche viaţă păgână putea fi menţinută sub numele şi mărturisirea creştină. Acest rău a înregistrat un asemenea progres încât nu cu mult înainte, „opinia potrivit căreia învăţătura omenească trebuia promovată a fost o chestiune despre care creştinii aveau în mod egal părerile împărţite. Mulţi recomandau studiul filozofiei şi o familiarizare cu literatura greacă şi romană; alţii şi-au menţinut părerea că acestea erau fatale intereselor creştinismului autentic şi progresului adevăratei evlavii.

Oricum, cauza literaturii şi filozofiei a triumfat încetul cu încetul; iar acei care le-au ales, au câştigat teren, până când, în cele din urmă, au devenit superiori. Această victorie i s-a datorat influenţei lui Origene, care, fiind de timpuriu instruit în noul tip de platonism deja menţionat, a amestecat-o, totuşi într-un mod teribil, cu purele şi mult mai sublime principii ale doctrinei cereşti, şi a recomandat-o în modul cel mai cald tinerilor care frecventau lecţiile sale publice. Reputaţia acestui filozof a crescut zilnic printre creştini; şi în proporţie cu creditul său care era în ascensiune, maniera sa de a explica doctrinele creştine a câştigat autoritate, până când a ajuns aproape unanim împărtăşită.” – Idem

Poziţia lui Origene la acea dată poate fi estimată după faptul că astăzi el este unul dintre fruntaşii Părinţilor bisericii; şi din faptul că „din zilele lui Origene până în ale lui Crisostom (220-400 d.Hr.), nu a existat nici măcar un singur comentator proeminent care să nu citeze mult din lucrările lui” Origene; şi „el era maestrul chiar şi a celor mai ortodoxi dintre Părinţii din Vest.” „Nenumăraţi comentatori din acel secol şi din următoarele secole, au cercetat metoda lui Origene, cu oarecare deosebiri; iar cei care au cercetat după o metodă mai bună, nu au putut ţine piept metodelor sale.”

Dar „această nouă filozofie, adoptată în mod nechibzuit de Origene şi alţi creştini, a adus un prejudiciu imens creştinătăţii. Căci a condus pe mulţi dintre învăţătorii ei să lege multe părţi ale religiei noastre, care erau lămurite şi simplu de înţeles, de obscurităţi filozofice; şi să adauge preceptelor Mântuitorului nu puţine lucruri despre care nu găsim nici un cuvânt în Sfintele Scripturi. ... Creştinilor le-au fost recomandate diferite absurditaţi şi ritualuri inutile, potrivite numai pentru a hrăni superstiţia, şi din care nu puţine le regăsim cu scrupulozitate îmbrăţişate chiar de mulţi din zilele noastre. Şi, în cele din urmă, în următoarele secole a îndepărtat minţile multora chiar de la creştinism; şi a produs diferite feluri de religii, care constau în amestecarea principiilor creştine şi platonice. Şi cine poate să enumere toate relele şi transformările vătămătoare care au rezultat din această nouă filozofie – sau, dacă doriţi, din încercare de a reconcilia RELIGIA CEA ADEVĂRATĂ CU CEA FALSĂ?” – Mosheim

Rezultatul a toată această lucrare este exprimat într-un singur cuvânt – „Papalitatea”, aşa cum a fost, şi aşa cum este. Apoi s-a întâmplat un lucru curios, dar logic: pentru a fi „ştiinţă”, apostazia a adoptat acea ştiinţă păgână, pe nedrept numită ştiinţă. Apoi, când a umplut lumea cu această ignoranţă păgână sub mantaua cunoşterii creştine, iar adevărata ştiinţă a simplei descifrări a naturii, a căutat să fie recunoscută, a anatemizat-o, şi a interzis-o, şi a persecutat-o.

Acea orientare filozofică, după cum a fost arătat, şi-a găsit originea în Platon. Însă în momentul în care înţelegem că Platon era numai portavocea sau continuatorul lui Socrate, care era marele educator grec, fundamentul acestui sistem de educaţie a fost numai „un scepticism profund şi solid,” se poate înţelege cu uşurinţă că acest nou sistem platonic care a născut papalitatea, nu era nimic altceva decât sistemul de educaţie grecesc, afişat sub numele creştin, şi acceptat drept cunoştinţă creştină, când de fapt era numai ignoranţă păgână.

Şi iată „cum” se face că „trebuie să recunoaştem locul suprem al acestui om (Platon) în istoria intelectualităţii rasei noastre.” Şi iată „cum se face că scrierile lui Platon au atras fiecare şcoală, pe fiecare persoană care iubea meditaţia, fiecare biserică, fiecare poet, - făcând imposibilă meditaţia la anumite niveluri fără sistemul lui de gândire.” Aşa se face că „el stă pentru totdeauna între adevăr şi mintea fiecărui om, şi aproape că a pecetluit limbajul şi formele de bază ale gândirii, cu numele şi sigiliul său.” – „Oameni Reprezentativi” de Ralf Waldo Emerson, pag.46. Şi de asemenea, aşa se face că „în istoria gândirii şi cunoaşterii europene, din perioada renaşterii literelor, numele lui Aristotel a fost fără rival, suprem. ... Chiar s-a întâmplat ca, pentru o bună perioadă de timp, toate scrierile populare, cu excepţia celor ale lui Aristotel, n-au mai fost folosite în Europa. ... Toţi au găsit în Aristotel bazele cunoştinţei. Universităţi şi şcoli primare au fost fondate în Aristostel.” – Enciclopedia Britanică, articolul „Aristotel.”

Şi astfel se face că, pe de altă parte, când creştinismul a renăscut în timpurile moderne, în marea Reformaţiune, când Luther a început să predice creştinismul, şi să introducă din nou în lume educaţia creştină, a fost constrâns să întâlnească, să repudieze, şi să denunţe pe Aristotel, şi pe alţi învăţători ai „filozofiei înşelătoare,” după cum urmează: -

„Nu vă ataşaţi lui Aristotel, sau altor învăţători ai filozofiei amăgitoare; ci studiaţi cu sârguinţă Cuvântul lui Dumnezeu.”

„Cel care susţine că un teolog care nu este un logician, este un eretic şi un aventurier, rosteşte o propoziţie aventuroasă şi eretică.”

„Nu există nici o formă de silogism care concordă cu lucrurile lui Dumnezeu.” (Acest punct special va fi văzut cu claritate când se va înţelege că în sistemul grecesc, logica constituia testul adevărului: ceea ce nu poate constitui o mai mare greşeală.)

„Într-un cuvânt, Aristotel este pentru teologie ca întunericul pentru lumină.”

„Aristotel, acest păgân orb, L-a înlocuit pe Hristos.”

Şi din nou, în întregime despre educaţie: „Mă tem foarte mult că universităţile vor deveni porţi largi către iad, dacă nu se va avea grijă într-un mod corespunzător ca Sfintele Scripturi să fie explicate şi întipărite în inimile studenţilor. Sfatul meu pentru fiecare persoană este de a nu duce copilul într-un loc în care Scripturile nu stăpânesc în mod suprem. Fiecare instituţie în care studiile conduc către o desconsiderare a Cuvântului lui Dumnezeu, se dovedeşte a fi coruptă.”

Şi a fost dubla aşezare a ignoranţei filozofiei şi logicii greceşti – Platon şi Aristotel – deasupra cunoştinţei Cuvântului lui Dumnezeu, aceea care, chiar la începutul acestei renaşteri a creştinismului din timpurile moderne, l-a determinat pe Wycliffe să declare că „nu exsistă nici o ingeniozitate în gramatică, nici în logică, nici în vreo altă ştiinţă care poate fi citată, dar aceasta se poate găsi într-un grad mult mai mare în Scripturi.”

Aceasta a fost esenţa Reformaţiunii. Şi cu toate că pentru creştinii sinceri acest lucru este limpede şi adevărat, după moartea lui Luther, când a început să răsară apostazia protestantismului, în mai puţin de o sută de ani, Aristotel a obţinut din nou locul de seamă în cele ale învăţăturii, iar sistemul de educaţie grecesc a continuat; astfel că astăzi deţine locul suprem atât în şcolile Bisericii, cât şi în cele ale Statului, chiar şi în ţinuturile pretins creştine şi protestante.

Capitolul 5

„Metoda ştiinţifică” a grecilor astăzi

Este sigur că creştinismul, în vremurile vechi, şi în perioada renaşterii sale din timpurile moderne, a explicat, a susţinut, şi a proclamat că Biblia, Sfintele Scripturi, Cuvântul lui Dumnezeu reprezintă singura bază adevărată şi suficientă pentru o educaţie completă a creştinilor. Desconsiderarea acestui principiu în vremurile de început ale creştinismului dezvoltat papalitatea; iar desconsiderarea acestui principiu în aceste ultime zile ale creştinismului dezvoltă prin protestantism o repetare a cursului papalităţii.

Pentru pretinşii protestanţi de astăzi, Biblia nu reprezintă în adevăratul sens o carte de educaţie. Ştiinţa lumii necredincioase, filozofia şi literatura Greciei şi a Romei, ocupă un spaţiu mai mare decât Biblia în ceea ce este recunoscut de protestantism ca fiind educaţie. Cel mai înalt curs în colegiu sau la universitate este cel clasic; iar acest curs îşi trage numele de „clasic” din faptul că elementul proeminent îl constituie literatura Greciei şi cea a Romei. Aceasta este valabil şi în cazul celor ce studiază pentru a deveni predicatori ai evangheliei lui Hristos. Dar nimeni nu a încercat să explice cum poate fi acest studiu de ani de zile a literaturii care este fundamental păgână, o pregătire pentru predicarea evangheliei care trebuie să fie pe deplin creştină.

Nu numai că ştiinţa şi literatura păgână este preferată Bibliei în educaţie de protentantism; dar chiar teoria educaţiei susţinută de Socrate, şi continuată de Platon şi Aristotel, - „îndoiala,” „un scepticism profund şi solid,” – este menţinută astăzi în educaţia recunoscută de protestantism, în şcoală, colegiu, universitate, şi chiar în seminarul teologic. Astfel că, publicaţia „Outlook” din 21 Aprilie 1900, descriind şi recomandând „O Reformă Eduacţională Necesară,” afirmă:

„Procesele educaţionale din timpul nostru, - posibil din toate timpurile – sunt în mare măsură analitice şi critice. Ele constau mai ales în analizarea prezentate studentului pentru cercetare, separarea lor în părţile constituente, cercetarea modului în care au fost alăturate, şi analizarea rezultatului, sau a procesului prin care a fost constituit. ... Procesul implică o cercetare, dacă nu un mod sceptic. Îndoiala este peadgogul care conduce elevii către cunoaştere.”

Şi în „North American Review” din Aprilie 1900, a fost publicat un articol intitulat „Metoda Ştiinţifică în Teologie,” semnat de un profesor de filozofie de la colegiul Union, Schenectady, N.Y. care a fost educat la Amhers şi Yale; a petrecut doi ani în studiu filozofic în Germania; iar din 1883 până în 1885 a fost profesor de filozofie în Universiatea Wesleyan. Astfel, fiecare detaliu al acestui articol se constituie într-o garanţie că este demn de încredere în ceea ce priveşte metoda ştiinţifică în teologie, iar în acest articol este afirmat:

„Fiecare om, pentru că este om, este înzestrat cu puteri pentru a judeca, iar el lăsat în această lume pentru a dezvolta şi aplica aceste puteri tuturor obiectelor cu care vine în contact. În fiecare sferă de cercetare, el ar trebui să înceapă cu ÎNDOIALA, iar acel student care a dobândit arta îndoielii, va înregistra cel mai rapid progres. ... Cerem ca fiecare student în teologie să abordeze subiectul cu precizie, pe aceeaşi cale pe care abordează oricare altă ştiinţă: să înceapă cu ÎNDOIALA.”

Nu se poate nega niciodată că asta este o simplă repetare în timpurile moderne a teoriei educaţionale a lui Socrate. Iar aceasta se aplică nu numai în colegii şi universităţi, ci şi în seminarele teologice, unde tinerii se pretinde că sunt antrenaţi în „ştiinţa care se ocupă cu constatarea, clasificarea, şi sistematizarea tuturor adevărurilor care pot fi cunoscute despre Dumnezeu, şi relaţia Sa cu universul; ştiinţa religiei; adevărul religios, studiat ştiinţific.” Aceasta nu numai în colegii şi universităţi, unde oamenii trebuie să fie pregătiţi numai pentru chestiunile uzuale ale lumii; ci şi în şcolile pretins creştine, unde oamenii trebuie să fie pregătiţi într-un mod desăvârşit pentru profesia de creştin, şi de a fi educatori în cadrul creştinismului.

În fiecare sferă a cercetării, de la student se aşteaptăşi este învăţat să „înceapă cu îndoiala” în acest studiu al ştiinţei „adevărului în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu.” Şi aceasta se întâmplă atunci când însăşi adevărul despre Dumnezeu descoperit în propriul Său Cuvânt, este acela că „fără credinţă este imposibil să-I fim plăcuţi;” şi „tot ceea ce nu este al credinţei, este păcat.” Astfel, de vreme ce Dumnezeu a mărturisit că „fără credinţă este cu neputinţă să-I fim plăcuţi” şi că „tot ceea ce nu este al credinţei este păcat;” şi de vreme ce în seminarele teologice pretinse creştine, de la student se aşteaptă ca „în fiecare sferă a investigaţiei” să „înceapă cu îndoiala,” este sigur că în acel sistem de educaţie fiecare student este învăţat în mod sistematic să înceapă pe cale pe care este imposibil să-I fie plăcut lui Dumnezeu, şi care este singura cale de a păcătui. Şi aceasta ca pregătire pentru lucrarea de pastorat în sfera evangheliei!

Această mărturie autoritară a metodei ştiinţifice în teologie arată că în chiar şcolile protestante de astăzi, în cadrul cărora se învaţă în mod deosebit ştiinţa cunoaşterii de Dumnezeu, procesul se află în directă opoziţie cu ceea ce este mărturisit în Cuvânt de Domnul Însuşi. Dumnezeu a spus că „cel care vine la Dumnezeu trebuie să creadă că El este, şi (trebuie să creadă) că El este Cel care-l răsplăteşte pe cel care-L caută cu sârguinţă.” „Metoda ştiinţifică” de educaţie de astăzi, chiar şi în şcolile protestante care învaţă ştiinţa lui Dumnezeu, spune în mod inevitabil că cel care vine la Dumnezeu trebuie să se îndoiască că El este, şi trebuie să se îndoiască că El este Cel care-l răsplăteşte pe cel care-L caută cu sârguinţă.

Rezultatul unui astfel de proces nu poate fi nimic alceva decât un om – fiecare individ pentru el însuşi, sau dacă nu, în cele din urmă, un reprezentant pentru toţi – care se aşeză pe sine deasupra lui Dumnezeu; şi acolo, stând ca judecător, supunând înţelepciunea şi cunoştinţa lui Dumnezeu ordinelor raţiunii umane.

Aceasta nu este o simplă deducţie din citatul de mai sus, cu toate că este evident deductibil din acel citat. De fapt este mărturisit în acest articol, în propoziţiile ce urmează imediat după citatul de mai sus: „Cerem ca fiecare student la teologie să abordeze materia întocmai cu ar aborda orcare altă ştiinţă: să înceapă cu îndoiala, şi să cântărească cu atenţie argumentele fiecărei doctrine, acceptând sau respingând fiecare afirmaţie, în raport cu balanţa probabilităţilor de a fi pentru sau împotriva ei. Cerem să ‚testeze toate lucrurile’ în amănunţime, şi astfel să înveţe cum să ‚reţină ceea ce este bun.’ Credem că chiar şi învăţăturile lui Isus ar trebui privite din acest punct de vedere, şi ar trebui acceptate sau respinse pe temeiul înţelepciunii inerente.”

Astfel, raţiunea fiind aşezată deasupra lui Isus Hristos – care este Dumnezeu arătat – pentru a analiza, a critica, a judeca învăţăturile Sale, în vederea acceptării sau respingerii, după cum raţiunea îndoielnică a individului va decide – aceasta este realmente aşezarea raţiunii deasupra lui Dumnezeu: ceea ce înseamnă a pune raţiunea însăşi în locul lui Dumnezeu, ca Dumnezeu.

Urmăriţi puţin procesul în sensul lucrării sale, şi vedeţi cum ajunge azi exact unde Inspiraţia a declarat că va ajunge în cursul său original şi perioda sa de maturitate:

„Elementul cel mare şi distinctiv în metoda inductivă este formularea ipotezei, şi nu poate fi alcătuită o ştiinţă inductivă de nici o culoare, acolo unde aceasta nu este trăsătura esenţială.

Atunci, ce trebuie înţeles printr-o ipoteză? Şi care este procesul prin care trece mintea pentru a o formula? – o ipoteză este o supoziţie, o presupunere, sau suspiciune, despre care este efectul general, care include efectele particulare precizate, sau care este cauza care a determinat apariţia efectelor precizate.

Multe pot fi spuse despre condiţiile cele mai favorabile pentru alcătuirea unei bune ipoteze; dar ceea ce ne preocupă în mod deosebit în vederea scopului nostru prezent este faptul că fiecare ipoteză, oricum alcătuită, este întotdeauna produsul imaginaţiei constructive. Toate actele anterioare sunt simple subterfugii pentru strângerea de material pentru imaginaţie ca să fie rearanjat şi recombinat într-o nouă creaţie. ...

De aceea oamenii de ştiinţă din toate ţările şi din toate timpurile, ao fost mereu oameni cu o puternică imaginaţie. Grecii au fost primii mari oameni de ştiinţă ai rasei, pentru că ei erau cu mult mai înzestraţi cu puteri ale imaginaţiei, decât oricare alt popor. Ceea ce ei au văzut, a provocat aceste puteri şi i-a determinat să presupună, să se gândească la lucruri, şi să încerce să le explice natura şi cauza.”

Aici nu există loc pentru a întreba dacă acest proces a ajuns azi unde a ajuns acelaşi proces în vechea Grecie; căci acesta este exact locul în care ajunge în atât de multe cuvinte chiar articolul însuşi. Şi cum ar putea fi acest proces mai potrivit descris decât felul în care apare în Scriptură, scris direct ca descriind acest proces în vremurile srăvechi: „Când l-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci au devenit înfumuraţi în imaginaţia lor, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. Ţinându-se ca înţelepţi, au devenit proşti; şi au schimbat slava Dumnezelui nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare.” Romani 1:22,23.

Şi cum poate fi evitat restul procesului descris acolo (Romani 1:24-32), când acelaşi proces este urmat astăzi? Căci chiar şi în citatul de mai sus se admite că metoda ştiinţifică din teologia de astăzi este identică cu aceea din vechime, în care grecii, „cei mai mari oameni de ştiinţă ai rasei,” erau modelul; iar aceasta, „pentru că ei erau cu mult mai înzestraţi cu puteri ale imaginaţiei, decât oricare alt popor.” Iar exercitarea acestor „puteri ale imaginaţiei” pe calea arătată mai sus, i-a condus la condiţia care este descrisă în restul versetelor din primul capitol din Romani.

Şi totuşi, acest proces, prin mijloacele „imaginaţiei constructive,” studiază „o nouă creaţie”! Şi cine trebuie să fie creator în această nouă creaţie? – Nimeni altul decât însuşi individul uman, care prin presupuneri strânge „material pentru ca imaginaţia să-l rearanjeze, şi recombine într-o nouă creaţie.” Astfel, aceasta face omul un creator în locul Creatorului.

Urmăriţi mai departe procesul ştiinţific în teologie, şi observaţi ce ajung cei ce-l parcurg să numească cunoştinţă:

„În ceea ce priveşte ipoteza, următorul pas în procesul ştiinţific este de a o verifica: iar aceasta se face prin transformarea ipotezei în premiza majoră a unui silogism deductiv, şi notând rezultatele. Dacă concluziile coincid cu faptele obţinute, cu care am început, ipoteza este probabil cea corectă; iar alte lucruri fiind echivalente, pot fi acceptate ca adevăr stabilit. De la această schemă a metodei ştiinţifice, observăm că nu poate fi stabilită nici o metodă inductivă care depăşeşte un grad mare de probabilitate; ceea ce înseamnă că nimeni nu poate fi vreodată absolut sigur că ipoteza pe care o bănuieşte reprezinţă adevăr veritabil. Toate inducţiile din fiecare ştiinţă au astfel bazele lor logice în teoria probabilităţilor.

Când episcopul Butler a susţinut că ‚probabilitatea este însuşi ghidul vieţii,’ ar fi trebuit să adauge ‚şi nu avem un altul.’ ...

Marii gânditori, de la Tales, Platon, şi Moise, şi-au avut teologiile lor, - explicaţiile lor în ceea ce priveşte originea universului, aşa cum l-au înţeles, - şi multe din aceste explicaţii au fost de o valoare extraordinară; dar chiar şi sfântul Pavel însuşi nu putea fi niciodată sigur că interpretările sale erau mai mult decât probabile.”

Aceasta fiind poziţia în această privinţă, cum ar putea fi mărturisit într-un mod mai evident imposibilitatea ajungerii la cunoştinţă prin această metodă? Rezultatul acestei metode, după cum este aici cu autoritate mărturisit, este într-un mod fidel descirs în Scriptură în ceea ce priveşte chiar timpul nostru atunci când vorbeşte despre acei care „care învaţă întotdeauna şi nu pot ajunge niciodată la cunoştinţa adevărului.” 2Timotei 3:7

Şi dacă acest autor lămureşte în mod clar că numai probabilitatea este singura cale pentru cunoaştere, care nu poate fi atinsă niciodată prin acest proces, el merge până la extrem şi declară:

„Dacă a existat vreodată pe pământ o astfel de persoană ca Isus, şi ce a experimentat El, sunt numai chestiuni ce ţin de dovezi istorice. Şi după cum tot ceea ce reprezintă o chestiune de dovadă este o chestiune de probabilitate, şi aceast trebuie să fie la fel.”

Şi unde ajunge procesul în final? Care este finalul?

„Într-un sens sigur, mintea face un salt în întuneric: literalmente trece per saltum (cu ajutorul unui salt) de pe tărâmul cunoştinţei, pe tărâmul necunoscutului.”

Iar acesta este exact locul în care ajunge acest proces, şi acesta a fost finalul său în vremurile străvechi, când la Atena, izvorul acestei teorii a educaţiei, au ridicat un monument al ignoranţei lor, cu inscripţia sa „UNUI DUMNEZEU NECUNOSCUT.”

Dar acesta nu este procesul creştin, şi acesta nu este finalul procesului creştin. În procesul creştin, credinţa, care este darul lui Dumnezeu, acceptă adevărul lui Dumnezeu; şi astfel, în minte şi în inimă este desăvârşită „o nouă creaţie.” Iar Creatorul în această nouă creaţie este Dumnezeu Însuşi, menifestat prin Isus Hristos Domnul nostru, de Duhul Sfânt. Şi prin aceasta, în adevăratul sens, mintea face un salt nu „în întuneric,” ci în lumină. Cu adevărat, „literalmente, trece per saltum,” nu „de pe tărâmul cunoştinţei, pe tărâmul necunoscutului,” ci de pe tărâmul necunoscutului, tărâmul ignoranţei, pe tărâmul cunoştinţei, cunoştinţei sigure, chiar cunoştinţei lui Dumnezeu. Căci noi „cunoaştem pe Cel ce este adevărat, şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Fiul Său Isus Hristos.” 1Ioan 5:20

Şi atunci nu demonstrează aceasta că lumea în aceste timpuri şi prin aceste lucruri, aproape a atins punctul la care ajunsese în vremurile străvechi, când lumea prin înţelepciune nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, şi s-a îndepărtat de viaţa lui Dumnezeu prin ignoranţa sa? Şi nu suntem de aceea noi în vremea când în înţelepciunea lui Dumnezeu, I-a plăcut lui Dumnezeu ca „prin nebunia predicării” – predicării lămurite, simple, cu putere a evangheliei lui Isus Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu – „să-i salveze pe cei ce cred”?

Nu este adevărat că „nu avem un alt ghid al vieţii” decât „teoria probabilităţii.” Noi avem ca şi ghid al vieţii convingerea adevărului, în Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum este descoperit în Isus Hristos, care El Însuşi este „Adevărul,” prin Spiritul lui Dumnezeu, care este chiar „Spiritul adevărului.”

Nu este adevărat că „însuşi sfântul Pavel nu putea fi niciodată sigur că interpretările sale erau mai mult decât probabile.” Căci interpretările lui Pavel nu erau altceva decât predicarea adevărului lui Dumnezeu, venit de la Dunmezeu. Şi nu numai Pavel, dar şi oricare alt creştin poate fi sigur că Cuvântul lui Dumnezeu pe care îl primeşte, este siguranţă. Iar această siguranţă a cunoaşterii adevărului el o găseşte nu prin inteligenţă călăuzit de îndoială, ci prin descoperirea adevărului.

Dacă a existat vreodată pe pământ o asemenea persoană ca Isus, şi ce a experimentat El, sunt cu mult mai mult decăt simple „chestiuni ce ţin de dovadă istorică.” Şi nu este adevărat că „aceasta trebuie să fie” numai o chestiune de probabilitate. Fiecare creştin ştie că Hristos a trăit în această lume, şi că a fost crucificat şi că a murit şi că a înviat din nou, şi că El trăieşte astăzi. Căci fiecare creştin ştie prin cunoaşterea veritabilă a descoperirii şi experienţei că Isus este familiarizat cu fiecare amănunt al acestei vieţi în carne. Fiecare creştin ştie că Isus a fost crucificat; pentru că el însuşi a fost crucificat împreună cu El. Fiecare creştin ştie că Isus a murit, pentru că el însuşi a murit împreună cu El. Şi fiecare creştin ştie că Isus, fiind înviat din morţi, trăieşte azi; căci el însuşi trăieşte împreună cu El. Iar aceasta nu este în nici un sens o bănuială, sau o ipoteză. Este o chestiune care ţine chiar de adevăr, este siguranţa cunoştinţei.

Dar aceste lucruri simple pe care fiecare creştin le cunoaşte, şi care nu sunt altceva decât A B C-ul creştinismului, demonstrează că adevăratul creştinism, şi chiar lumea pretins creştină de azi, sunt în desăvârşită opoziţie cu metoda de educaţie a lumii. Iar aceste afirmaţii despre metodele de educaţie de azi, metode recunoscute chiar şi de bisericile protestante, arată că îndoiala, în loc de a fi ceea ce se pretinde, „pedagogul care conduce la cunoştinţă,”pe baza mărturiei urmaşilor ei este ceea ce este în adevăr, piedica pozitivă şi aleasă a întregii cunoaşteri.

Acest punct de vedere o prezintă ca fiind o „problemă a educaţiei” care „necesită să fie rezolvată imediat de educatorii noştri” – „problema cum poate fi religia păstrată şi promovată în timp ce educaţia este câştigată.” Aceasta este extrem de adevărat. Dar acea problemă nu poate fi niciodată rezolvată prin nici o metodă de educaţie în cadrul căreia îndoiala joacă vreun rol, căci îndoiala pur şi simplu subminează întreaga religie adevărată. Credinţa, credinţa este elementul principal al adevăratei educaţii. Numai printr-o educaţie în cadrul căreia credinţa constituie începutul, procesul şi sfârşitul, se poate rezolva „problema cum poate fi religia păstrată şi promovată în timp ce educaţia este câştigată.” Iar aceasta o va rezola; căci aceasta este educaţie creştină.

Cu siguranţă că astăzi este nevoie, şi este o nevoie urgentă, de o reformă educaţională. Şi, de vreme ce procesul educaţional de astăzi este unul în cadrul căruia îndoiala este începutul, cuprinsul şi finalul, este sigur că numai adevărata reformă educaţională potrivită pentru acest timp, este una în care credinţa este începutul, cuprinsul şi sfârşitul: şi acea credinţă, credinţa lui Isus Hristos, credinţa care îl face în stare pe cel ce o exercită să cuprindă, să înţeleagă, şi să cunoască adevărul, şi numai adevrul – adevărul aşa cum este în Isus.

Prin aceasta nu înţelegem că grecii erau absolut ignoranţi în toate lucrurile. Sunt multe lucruri pe care le-au învăţat asemenea copilaşilor. Sunt multe lucruri valoroase legate de observare şi experienţă pe care ei le-au cunoscut. Dar în ceea ce constituia filozofia şi ştiinţa lor, care pentru ei constituia înţelepciune extraordinară şi cunoştinţă – în aceasta ei erau absolut ignoranţi. Şi ceea ce pentru ei constituia înţelepciune extraordinară şi cunoştinţă, dar care în adevăr era ignoranţă desăvârşită – aceasta trebuia să constituie miezul tuturor celorlalte lucruri şi să le ofere înfăţişarea ignoranţei. Ceea ce constituia un adevăr simplu şi uşor de înţeles că A este A, nu era îngăduit a rămâne o cunoştinţă lămurită şi simplă, ci mai întâi trebuia să fie pusă la îndoială, şi apoi, prin intermediul procesului ipotezei, premizei şi concluziei, şi apoi o nouă premiză şi concluzie, trebuia gândită până la concluzia finală, şi astfel „demonstrată.” Şi astfel ceea ce era adevăr simplu şi uşor de cunoscut numai dacă era crezut, a fost umbrit şi cu desăvărşire stricat de gândirea lor îndoielnică şi sceptică. Astfel adevărul, credinţa şi cunoştinţa au fost anihilate; şi în locul lor a fost folosită minciuna, îndoiala şi ignoranţa. Ei „au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu ... Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor ticăloase, ca să facă acele lucruri care nu sunt uşor de făcut, fiind plini de orice fel de nelegiuire.” Romani 1:25-29

Este nimerit să întrebăm: Ce a reuşit să facă educaţia grecească pentru greci, atât pe moment cât şi până în final?

Nu se poate niciodată nega că din punct de vedere mental, educaţia greacă i-a ridicat pe greci până la cel mai înalt punct care a fost vreodată atins în această lume în ceea ce priveşte educaţia omenească. Limba greacă a fost dezvoltată de gândirea grecească până la punctul în care a depăşit toate limbile omeneşti în ceea ce priveşte capacitatea şi uşurinţa de a exprima aspecte fine ale gândirii. Despre aceasta s-a spus pe bună dreptate că „Schiţează cu uşurinţă deosebiri atât de subtile, încât se pierd în orice altă limbă. Trasează contururi acolo unde toate celelalte instrumente ale gândirii o dau în bară.”

În artă, fie că este vorba despre sculptură sau arhitectură, educaţia greacă a dezvoltat un standard care nu a fost egalat niciodată în lume. În cultura fizică, dezvoltarea înfăţişării umane de asemenea, educaţia greacă a atins cel mai înalt nivel la care a ajuns vreodată o naţiune.

Toate acestea le-a făcut în mod incontestabil educaţia greacă pentru greci. Dar ce a făcut pentru ei din punct de vedere moral? Realizările mentale care au dus la dezvoltarea tuturor limbilor umane, cea mai perfecţionată îndemânare în artă, şi simetria desăvârşită a formei umane, - ce au făcut aceste realizări în vederea dezvoltării cerecterului? Toată lumea ştie că rezultatele acestui aspect nu pot fi pe deplin însemnate în această carte fără a risca să fie confiscată de poliţie; şi fără a-l predispune pe autor la acuzare pentru punere în circulaţie de literatură obscenă.

Este imposibil să păşeşti printre ruinele artei greceşti fără a fi în mod constant deranjat de portretizarea perpetuă şi chiar zeificarea beţiei şi poftei, în diferite opere minunate. În versuri, cea mai înaltă formă a acelui limbaj minunat, este la fel. Poeţii greci au dezvoltat o mitologie în cadrul căreia dumnezeii sunt înfăţişaţi ca îngăduind mereu bazele pasiunilor omeneşti, şi în cadrul cărora fiecare idee despre divinitate a fost coborâtă la cel mai de jos nivel al umanităţii.

Şi ce a făcut această educaţie – literatura, arta, cultura fizică, tot ceea ce a produs – pentru poporul roman care a adoptat-o? Cât de adâncită în păcat era Roma înainte de a se extinde în Grecia, totuşi acestui păcat i s-a dat un impuls şi mai puternic prin ceea ce au preluat de la greci. Romani 1:21-32 este o descriere a ambelor. Iar omanirea cunoaşte consecinţele finale – Grecia şi Roma au pierit cu desăvârşire, astfel încât nici o parte nu a mai rămas. Cei din Grecia de azi nu sunt greci; naţiunea greacă de azi nu este greacă. Cei din Roma nu sunt romani. Omenirea ştie că Grecia şi Roma au fost anihilate de potopul de barbari din pădurile sălbatice ale Germaniei. Iar când acest potop de barbarism a măturat Grecia şi vestul Romai, viciile stilului de viaţă chiar şi ale clasei de sus, au fost lizibile pentru a provoca roşirea obrajilor de fier ale germanilor. Un scriitor al vremii a declarat: „Suntem mai răi decât barbarii şi păgânii. Dacă saxonii sunt sălbatici, francii lipsiţi de credinţă, goţii inumani, Alemanii beţivi, hunii triviali, sunt astfel datorită ignoranţei lor, nici pe departe de condamnat ca noi care, cunoscând poruncile lui Dumnezeu, comitem toate aceste crime.

Voi, romani, creştini şi catolici, vă înşelaţi fraţii, îi asupriţi pe săraci, vă irosiţi vieţile pentru spectacolele mizere şi păgâne ale amfiteatrului, şi vă bălăciţi în imoralitate şi beţie. Barbarii, în acelaşi timp, cu toate că or fi păgâni sau eretici, oricum, sălbatici faţă de noi, sunt drepţi şi cinstiţi în legăturile lor unul cu altul. Cei din acelaşi clan şi care aparţin de acelaşi neam, se iubesc unul pe altul cu o dragoste neprefăcută. Mizeriile teatrului sunt necunoscute printre ei. Multe din triburile lor nu se găsesc sub jugul contaminării beţiei: şi printre toţi cu excepţia alemanilor şi hunilor, castitatea este lege.”

Acesta fiind rezultatul ultim al educaţiei greceşti atât pentru Grecia care se află la originea ei, cât şi pentru Roma, atât pentru păgâni cât şi pentru „creştinii” care au adoptat-o; iar acest rezultat fiind în exclusivitate o consecinţă a imoralităţii fundamentale a acestei educaţii; a demonstrat pentru totdeauna lumii inutilitatea fundamentală şi incapacitatea a tot ceea ce pretinde a fi educaţie şi în cadrul căreia caracterul nu este singura ţintă.

Nimicirea fiind rezultatul educaţiei greceşti atât pentru greci cât şi pentru romani, care altul poate fi rezultatul într-o societate sau într-o naţiune care adoptă în educaţie metoda grecească, şi în cel mai înalt şi onorabil curs al educaţiei, literatura greacă şi romană?

Capitolul 6

Separarea creştinismului de stat

Adoptarea teoria grecilor despre educaţie de către Biserica apostată, a condus la unirea Bisericii cu Statul, şi la completa ruină a Statului. Principiul creştinismului este totala despărţire a religiei de Stat. Creştinismul recunoaşte dreptul Statului de a exista deosebit de Biserică, şi cere ca Biserica să existe deosebită de Stat.

Biserica şi Staul ocupă două domenii distincte şi diferite. Domeniul Bisericii este cle moral; domeniul Staului este cel civil. Domeniul Bisericii este viaţa lăuntrică a omului, şi lumea care va veni; domeniul Statului este viaţa materială a omului , şi lumea care este acum.

Statul corect constituit, şi perseverent în domeniul său, nu se va amesteca niciodată în treburile Bisericii; şi, de fapt, nici un Stat nu s-a amestecat vreodată în treburile Bisericii, decât atunci când şi-a părăsit domeniul şi şi-a asumat veşmântul religiei. Biserica, rămânând în domeniul său, nu va avea niciodată nici un amentestec în interesele Statului; şi, de fapt, Biserica nu a făcut niciodată aceasta, decât atunci când şi-a părăsit domeniul, urcându-se pe tronul puterii civile şi luându-şi libertatea de a mânui sabia Statului.

Statul, în domeniul său şi pentru sine, are dreptul de a stabili un sistem de educaţie, care, în natura lucrurilor, trebuie să aparţină acestei lumi. Biserica, în domeniul său, trebuie să menţină educaţia creştină.

Statul, în stabilirea şi dirijarea unui sistem de educaţie care să i se potrivească, nu poate să pretindă ca Biserica să abandoneze creştinismul. Biserica, în domeniul său, menţinând educaţia creştină, nu poate cere Statului să abandoneze acel sistem de educaţie pe care l-a adoptat; şi nu trebuie să se lupte împotriva Statului pentru sistemul pe care acesta şi l-a ales, mai mult decât trebuie s-o facă pentru oricare alt lucru care priveşte Statul în exclusivitate.

Guvernul Statel Unite este singurul din lume care a fost fondat pe principiul enunţat de Isus Hristos în ceea ce priveşte guvernarea civilă – despărţirea totală a religiei de Stat. „Nimeni nu s-a gândit să reabiliteze religia pentru conştiinţa omului, până când o voce din Iudeea, făcând să se ivească zorile celei mai mari epoci din viaţa omenirii prin stabilirea unei religii pure, spirituale şi universale pentru întrega omenire, a poruncit să se dea Cezarului numai ceea ce este al Cezarului. Regula a fost susţinută de-a lungul copilăriei evangheliei, în eneficiul totorur oamenilor. Această religie nu a fost degrabă acceptată de capul Imperiului Roman, ci a fost deposedată de caracterul ei universal, şi înrobită de o legătură nesfântă cu Statul nesfinţit. Şi astfel s-a continuat până când noua naţiune – ultima pângărită de hrana sterilă a secolului optsprezece, credincios de frunte al creştinismului dintre toate popoarele tuturor veacurilor, descendentul de seamă al Reformei în cele mai pure forme ale sale – când s.a stabilit un guvern pentru Statele Unite, REFUZÂND SĂ TRATEZE CREDINŢA CA O CHESTIUNE CARE TREBUIE SĂ FIE SUBORDONATĂ UNUI TRUP COLECTIV, SAU AVÂND CA ŞI CAP UN MONARH SAU UN STAT.” - George Bancroft.

SEPARAREA CREŞTINISMULUI DE STAT

Cel care a întemeiat Statele Unite a declarat în mod lămurit că în ceea ce priveşte acest principiu fundamental al separării religiei de Stat, ei acţionau „pe baza principiilor pe care a fost prima dată evanghelia propovăduită, şi realizată Reforma din Catolicism.” Ei au declarat: „Susţinem ca adevăr fundamental şi de necontrazis că ‚religia, sau ceea ce datorăm Creatorului nostru şi maniera în care aducem aceasta la îndeplinire, poate fi dictat numai de gândire şi încredinţare, nu prin forţă sau violenţă.’ Astfel că religia fiecărui om trebuie lăsată pe seama încredinţării şi conştiinţei fiecărui om, şi este dreptul fiecărui om de a o exercita după cum încredinţarea şi conştiinţa îi dictează. Acest drept este în natura sa un drept inalienabil: este inalienabil pentru că părerea oamenilor care depinde numai de dovezile cântărite în minţile lor, nu poate urma ordinelor altor oameni. Este inalienabil de asemenea, pentru că ceea ce aici este un drept faţă de oameni, este o datorie faţă de Creator.

Este datoria fiecărui om de a aduce Creatorului numai acea închinare care le crede că este acceptabilă înaintea Sa. Această datorie este înaintea cerinţelor societăţii civile, atât în ceea ce priveşte timpul, cât şi gradul de obligativitate. Înainte ca vreun om să fie considerat un membru al societăţii civile, trebuie să fie considerat un supus al Guvernatorului universului; iar dacă un membru al societăţii civile care intră în orice societate subordonată trebui ca întotdeauna s-o facă cu o rezervă a datoriei sale faţă de autoritatea generală, cu atât mai mult trebuie ca fiecare om care devine un membru al oricărei societăţi civile particulare, s-o facă cu reţinerea loialităţii faţă de Suveranul universului. De aceea noi susţinem că în ceea ce priveşte chestiunile legate de religie, nici un drept al omului nu este limitat de instituţia societăţii civile; iar religia este pe deplin absolvită de sfera ei de influenţă.”

Pe parcursul existenţei sale, Statele Unite au dezvoltat şi stabilit un sistem de educaţie. Principiul pe baza căruia este fondat acest principiu de educaţie este recunoscut a fi, în această privinţă, principiul pe baza căruia naţiunea a fost fondată – separarea religiei de Stat: de aceea religia nu trebuie să fie predată în şcolile Statului. La acest principiu, cu toate că a fost violat de fapt, au aderat o parte din State. Însă BISERICA nu a aderat la acest principiu: cu adevărat, cu greu îl recunoaşte. În general ea a consimţit la aderarea Statelor la acest principiu, dar ea nu a aderat sub nici o formă la principiul ca Biserica să nu adopte o metodă lumească în educaţie. Dar toată această istorie este mărturisită atât de fidel de Guvernul Statelor Unite, încât nu avem nevoie să mai înaintăm în a-l defini.

În Raportul Anual despre Educaţie al Comisionarului Statelor Unite pentru anul şcolat 1896-7, Guvernul Statelor Unite a făcut în mod clar deosebirea dintre metoda de educaţie lumească, şi cea religioasă: o deosebire în deplină concordanţă cu principiile creştinismului, şi cu principiile fundamentale pe baza cărora a fost fondat Guvernul Statelor Unite.

În primul rând, despre şcolile lumeşti: -

„Şcolile lumeşti oferă o instruire reală. Ea predă matematicile, ştiinţele naturale, istoria şi limba. Cunoaşterea realităţii poate fi exactă, şi corectă, şi de asemenea, o cunoaştere similară a principiilor. Activitatea individuală a elevului este mai presus de toate cerută de profesorul şcolii lumeşti. Elevul nu trebuie să accepte lucrurile pentru că sunt susţinute de o autoritate; ci, prin propria sa activitate, trebuie să probeze şi să verifice ceea ce i s-a spus. El trebuie să urmărească demonstraţiile matematice, şi să le observe necesitatea. El trebuie să înveţe metoda de a cerceta faptele, mai ales în ceea ce priveşte ştiinţa şi istoria. Spiritul şcolii lumeşti vine de aceea să lumineze, cu toate că nu până la cel mai înalt nivel. Dar cunoştinţa sa tinde să facă din ce în ce mai dificilă încrederea în autoritate pentru mintea tânără.”

Apoi, despre educaţia religioasă: -

„Este evident că educaţia religioasă, în oferirea tinerilor a celor mai mari rezultate în gândire şi viaţă, trebuie să accepte forma autorităţii, şi nu să încerce a împrumuta metodele matematicii, ştiinţei şi istoriei de la şcoala lumească. Un asemenea împrumut va rezulta în a oferi tinerilor o încredere îngâmfată în hotărârea propriilor lor raţionamente imature. Ei vor deveni plini de sine şi mărginiţi. Este bine ca copilul să aibă încredere în propriul său intelect în ceea ce priveşte tabla înmulţirii şi regula de trei simplă. Este bine să înveţe regulile şi toate excepţiile în sintaxa latină, şi să le verifice în autorii clasici; dar nu trebuie să-i fie permis să citeze dogmele religiei, şi să formeze concluzii nerespectuase referitor la raţionalitatea lor.”

Aceasta constituie un raţionament excelent privitor la modul şi motivul pentru care religia să fie predată în şcolile publice: motivul pentru care educaţia religioasă nu poate fi adoptată de Stat. Şi oferă de asemenea un motiv excelent pentru care Biserica, în educaţia sa – „educaţia religioasă” – nu poate împrumuta, şi cu atât mai puţin adopta, metodele şcolii lumeşti.

a) „Activitatea individuală a elevului este mai presus de toate cerută de profesorul şcolii lumeşti.” Dar în cadrul creştinismului, în locul activităţii individuale a copilului sau a persoanei mature, este pretinsă înainte de toate predarea de sine şi golirea de sine. „Dacă vrea cineva să fie ucenicul Meu, să se nege pe sine, şi să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze.” „Să fie în voi mintea aceasta care era şi în Isus Hristos; care, fiind în forma de Dumnezeu, nu a găsit ca un lucru de apucat să fie egal cu Dumnezeu,” „ci S-a golit pe Sine Însuşi.”

b) În şcoala lumească „elevul nu trebuie să accepte lucrurile pentru că sunt susţinute de o autoritate.” Dar în creştinism, în educaţia creştină, atât elevul cât şi profesorul „trebuie să accepte forma autorităţii.” Aceasta pentru că Dumnezeu este Autorul simţului religios din om, şi al creştinismului care este singurul complement adevărat al simţului religios; iar Cuvântul lui Dumnezeu este autoritatea în cadrul creştinismului. Iar Dumnezeu este suprem în toate lucrurile. Când a vorbit El, totul a luat sfârşit. Aceasta este autoritate, chiar esenţialul autorităţii: nu numai pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu, ci pentru că este adevăr absolut. Iar adevărul absolut este cea mai înaltă autoritate posibilă, şi trebuie acceptat ca autoritatea care este. Isus Hristos, care este Adevărul, „a vorbit ca Unul care are autoritate, şi nu asemenea scribilor.” Cuvântul Său era ca de la Unul care avea autoritate, nu pentru că ar fi deţinut vreo poziţie de autoritate, ci datorită adevărului absolut care era exprimat în Cuvântul pe care îl rostea. Toate autoritatea în cer şi pe pământ I-a fost dată, pentru că El avea tot adevărul în cer şi pe pământ.

c) „Spiritul şcolii lumeşti,” cu toate că deţine „lumină,” dar nu de „cel mai înalt nivel;” în timp ce pe de altă parte, „este evident că educaţia religioasă” oferă „cele mai mari rezultate în gândire şi viaţă.”

d) Educaţia şcolii lumeşti „tinde să facă din ce în ce mai dificilă încrederea în autoritate pentru mintea tânără.” De aceea, de atunci educaţia şcolii lumeşti tinde să facă din ce în ce mai dificilă încrederea în autoritate pentru mintea tânără: şi de vreme ce educaţia religioasă trebuie să accepte forma autorităţii, rezultă în mod evident că adoptarea spiritului şcolii lumeşti în educaţia religioasă reprezintă nici mai mult nici mai puţin decât subminarea refugiului educaţiei creştine.

e) De aceea este un sfat înţelept acela al Guvernului Statelor Unite ca în educaţia religioasă să nu se „împrumuta metodele matematicii, ştiinţei şi istoriei de la şcoala lumească.” Iar aceasta, în vederea următorului motiv excelent, şi anume că „un asemenea împrumut va rezulta în a oferi tinerilor o încredere îngâmfată în hotărârea propriilor lor raţionamente imature. Ei vor deveni plini de sine şi mărginiţi.”

Fiecare creştin doreşte ca copiii săi să primească o educaţie creştină. Şi bineînţeles că nici un creştin care doreşte bunăstarea copiilor săi, nu va îngloba în mod conştiincios în educaţia lor ceea ce va rezul ta în a le oferi o încredere îngâmfată în hotărârea propriilor lor raţionamente imature, şi ceea ce îi va face plini de sine şi mărginiţi. De aceea, cu siguranţă că datorită necunoaşterii principiilor şi a rezultatelor dezastruase ce decurg din nerespectarea lor, au urmat în educaţie conducătorii şi profesorii Bisericii calea despre care Guvernul Statelor Unite avertiza; şi anume, adoptarea metodei lumeşti în educaţia religioasă. Căci acelaşi raport continuă: -

„Cunoscând organizarea sistematică a şcolilor lumeşti şi metodele de predare îmbunătăţite, liderii Bisericii au s-au străduit să perfecţioneze metodele religioase de instruire a tinerilor. Ei au întâmpinat următoarele pericole care sunt pe calea lor: -

În primul rând, pericolul adoptării în religie a metodelor de instruire care erau potrivite indicate numai pentru pregătirea lumească; în al doialea rând, selecţionarea materialului religios pentru studiu, care nu a condus în maniera cea mai directă către religia vitală, cu toate că putea lua rapid o formă pedagogică.”

Şcoala duminicală nu a fost suficient protejată de întreaga autoritatea religioasă în ultimii ani ai istoriei împotriva acestui pericol al subminării, sau slăbirii, PRIN INTRODUCEREA METODELOR ŞCOLILOR LUMEŞTI, care pune tot accentul pe propria activitatea a copilului. Un mare număr de profesori religioşi, mulţi inteligenţi şi zeloşi în evlavia lor, caută o din ce în ce mai mare adoptare a metodelor şcolii lumeşti.

Pe de altă parte, temele pregătirii religioase au fost determinate în deosebi de nevoile metodei şcolii lumeşti. Această metodă nu este adaptată pentru a preda adevărul mistic. Ea caută pretutindeni lucruri clare şi în special rezultate matematice. Dar aceste rezultate, cu toate că pot fi găsite pretutindeni în ştiinţă şi matematici, sunt cele mai nepotrivite pentru a constitui obiectele religiei. aşadar, s-a îmtâmplat că în procesul de îmbunătăţire a metodelor şcolii de duminică, din ce în ce mai mare atenţie s-a acordat istoriei şi geografiei Vechiului Testament, şi din ce în ce mai puţină chestiunilor de doctrină ale Noului Testament.

a) „Introducerea metodelor şcolii lumeşti” în educaţia creştină a creat pericolul „subminării şi slăbirii întregii autorităţi în religie.” Şi împotriva acestui pericol, chiar „şcoala de duminică nu a fost suficient de protejată în ultimii ani ai istoriei.” Şi atunci ce se întâmplă cu educaţia religioasă a copiilor creştinilor din Statele Unite din afara şcolii de duminică?

b) S-a căutat „din ce în ce mai mult înglobarea metodelor şcolilor lumeşti,” chiar în educaţia religioasă din cadrul şcolii de duminică. Şi atunci ce se întâmplă cu educaţia religioasă a copiilor creştinilor care nu sunt la şcoala de duminică?

c) „Temele pregătirii religioase,” chiar şi în şcolala duminicală, „au fost determinate în deosebi de nevoile metodei şcolii lumeşti,” care metodă „nu este adaptată pentru a preda adevăr mistic;” iar rezultatele ei „sunt cele mai nepotrivite pentru a constitui obiectele religiei.” Şi atunci ce se întâmplă cu temele şi metodele din acdrul pregătirii religioase ale copilor creştinilor care nu sunt la şcoala de duminică?

Când pretinsa Biserică Protestantă şi-a uitat adevărata ei bază creştină în educaţie şi a adoptat temele şi metodele educaţiei lumeşti, nu a înaintat ea în acea zi pe calea apostaziei originale prin adoptarea temelor şi metodelor educaţiei lumeşti? Şi făcând astfel, nu a înaintat tot la fel de mult Biserica Protestantă pe calea unirii Bisericii cu Statul care rezultă în aceleaşi consecinţe ca şi în timpurile străvechi? Şi cu toate acestea, cum poate Statul să scape de ruina sigură care trebuie să derive din această apostazie şi unire a Bisericii cu Statul, tot la fel de sigur cum a decurs din acea apostazie şi unire a Bisericii cu Statul din vremurile străvechi, căreia aceasta îi este o paralelă atât de fidelă şi asemănătoare?

Capitolul 7

Dreptul Bibliei la locul suprem în educaţia creştină

Din dovada prezentată de Guvernul Statelor Unite este clar că, pentru bunăstarea atât a Bisericii cât şi a Statului, în această naţiune, se cere din partea pretinsei Biserici creştine o educaţie care să fie creştină. Documentul publicat de Guvernul Statelor Unite, din care am citat, nu este altceva decât un apel, un apel puternic, pentru ca conducătorii şi profesorii Bisericii să se aşeze pe terenul unei educaţii creştine care să fie cu adevărat religioasă, în loc de a fi „din ce în ce mai mult o adaptare la cea lumească.”

Şi când istoria a demonstrat că atunci când Biserica adoptă metoda lumească de educaţie aceasta rezultă numai în ruina Statului şi înălţarea Bisericii peste acea ruină într-o putere eclesiastică mondială, o împărăţie teocratică mondială, având cel mai teribil caracter opresiv dintre toate puterile care au existat vreodată pe pământ: nu este aceasta cel mai bun lucru pentru Stat şi pentru societatea umană ca întreg, ca Biserica să fie chemată de pe acest tărâm lumesc, înapoi la tărâmul ei de drept, tărâmul religiei creştine în puritatea şi sinceritatea ei, şi la educaţia care este în întregime a ei ca adevărata şi sincera Biserică creştină?

Această educaţie, pentru a fi creştină, trebuie să-şi găsească sursa numai în Cuvântul lui Dumnezeu. Acest Cuvânt trebuie să constituie baza, inspiraţia şi ghidul la fiecare pas al studiului. Şi trebuie să existe o astfel de credinţă adevărată şi o astfel de încredere desăvârşită în acest Cuvânt ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi cunoştinţei; şi mai trebuie să existe şi un studiu profund al acestui Cuvânt, iluminat de Spiritul Divin; pentru ca să se vadă limpede că, cu adevărat „Nu există nici un gram de ingeniozitate în gramatică, nici în logică, nici în vreo altă ştiinţă, dar aceasta se poate găsi într-un grad mult mai mare în Scripturi.” Aceasta o va face cu adevărat lumina lumii.

Căci pentru oricine, a mărturisi că priveşte Biblia ca fiind exact ceea ce este – Cuvântul lui Dumnezeu – şi în acelaşi timp nu face din Biblie cartea de cărătâi în educaţie, acestea sunt două lucruri care nu se prea potrivesc.

Biblia pretinde a fi Cuvântul lui Dumnezeu. Se prezintă omului ca şi Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă nu este acceptată şi privită ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu, atunci ea nu este mai mult decât o oricare altă carte obişnuită. A crede Biblia înseamnă a o accepta ca şi Cuvântul lui Dumnezeu; căci aceasta este singura pretenşie pe care o are Biblia despre sine. A nu accepta Biblia ca şi Cuvântul lui Dumnezeu înseamnă a nu crede Biblia deloc.

Dar cum pot oamenii şti că ea este Cuvântul lui Dumnezeu? Aceasta este o întrebare la care o ridică mii de oameni.

Ei întreabă: „Ce probă există, unde este dovada că ea este Cuvântul lui Dumnezeu?”

Există dovadă, - dovadă pe care orice om o poate avea, - dovadă care este convingătoare şi satisfăcătoare. Şi atunci, unde este aceasta? Haideţi să vedem!

Fiind Cuvântul lui Dumnezeu, unde numai putem găsi dovada despre acest lucru? Unde ne aşteptăm să găsim o astfel de dovadă?

Există cineva care să aibă cunoştinţă mai mare decât Dumnezeu, sau există vreo autoritate mai mare decât El la care să putem apela? – Cu siguranţă că nu. Căci oricine ar fi Dumnezeu, nu poate exista o autoritate mai înaltă, nu poate exista cineva cu o cunoştinţă mai mare.

Să presupunem atunci că L-am întreba pe Dumnezeu dacă acesta este Cuvântul Lui. Chiar şi dacă, presupunând că dincolo de Biblie, El ne-ar răspunde în aceste cuvinte „Biblia este cuvântul Meu,” nu am avea ca dovadă decât cuvântul Său.

Dar noi avem deja lucrul acesta, repetat iară şi iară; deci chiar şi atunci nu am avea o altă dovadă în plus faţă de cele pe care le avem acum din abundenţă: iar dovada nu ar fi nicidecum diferită; căci ar fi dovada cuvântului Său, iar pe aceasta deja o avem.

De aceea adevărul este că Cuvântul lui Dumnezeu poartă în el însuşi dovada că este Cuvântul lui Dumnezeu. Şi este imposibil să fie altfel.

Dacă Dumnezeu n-ar fi rostit nici un cuvânt către familia umană, şi ar trimit azi un mesaj instant tuturor oamenilor în propriile lor limbi, acel cuvânt, fiind cuvântul lui Dumnezeu, ar trebui să poarte în el însuşi dovada că este cuvântul lui Dumnezeu; căci oamenii nu ar putea să pretindă un altul, pentru că nu există o altă persoană a cărei cunoştinţă sau autoritate este superioară Acesteia. Iar acel cuvânt, purtând în el însuşi dovada că este cuvântul lui Dumnezeu, toţi ar putea obţine această dovadă prin acceptarea sa ca şi cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare care a făcut aceasta ştie că este cuvântul lui Dumnezeu; căci el are dovada în cuvânt, şi prin acceptarea sa, în sine însuşi.

Aceasta este exact poziţia pe care Biblia o ocupă faţă de oamenii acestei lumi. Vine ca şi Cuvântul lui Dumnezeu. Şi astfel, trebuie să poarte dovada în el însuşi; căci nu ar putea să existe o dovadă mai înaltă sau mai bună. Oricine îl primeşte ca Cuvântul lui Dumnezeu, primeşte în el însuşi dovada că el este Cuvântul lui Dumnezeu. Şi astfel este scris, „atunci când aţi primit Cuvântul lui Dumnezeu, auzit de la noi, l-aţi primit nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, aşa cum şi este în adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu, care lucrează şi în voi care credeţi.” 1Tesaloniceni 2:13.

„Totuşi vă scriu o poruncă nouă, lucru care este adevărat atât cu privire la El, cât şi cu privire la voi.” 1Ioan 2:8

Şi din nou: „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis pe Mine. Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va cunoaşte dacă învăţătura este de la Dumnezeu, sau dacă Eu vorbesc de la Mine.” Ioan 7:16,17.

Astfel, cel care acceptă Cuvântul ca pe Cuvântul lui Dumnezeu găseşte dovada că acesta este Cuvântul lui Dumnezeu. Cel care nu acceptă Cuvântul, nu poate avea dovada. Prin respingerea Cuvântului, el respinge dovada; pentru că dovada este în Cuvânt.

Pentru a face această chestiune mai lămurită, dacă va fi cu putinţă, mai ales pentru cei care nu ştiu că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, vom presupune, de dragul situaţiei, că Biblia nu este Cuvântul lui Dumnezeu, şi că Dumnezeul Bibliei nu este adevăratul Dumnezeu. Să presupunem astfel că L-am găsi pe adevăratul Dumnezeu, şi L-am întreba dacă Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu; şi să presupunem că El ar spune: „Nu este Cuvântul lui Dumnezeu.” Atunci nu am avea decât cuvântul Său; şi singura cale de a cunoaşte dacă acest răspuns este adevărat sau nu, este prin a-l crede, prin a-l accepta ca şi cuvânt al lui Dumnezeu.

Astfel că, singura cale posibilă prin care o persoană ar putea şti cu certitudine că Biblia nu este Cuvântul lui Dumnezeu ar fi prin Cuvântul lui Dumnezeu. Şi chiar dacă Cuvântul lui Dumnezeu care să-i spună aceasta, singura cale prin care ar putea fi sigur da aceasta – singura dovadă pe care ar putea-o avea – ar fi prin a crede acel Cuvânt.

Dar nu există nici un cuvânt al lui Dumnezeu care să spună că Scripturile nu sunt Cuvântul lui Dumnezeu; dar avem Cuvântul lui Dumnezeu care spune că Scripturile sunt Cuvântul lui Dumnezeu. Căci Cuvântul lui Dumnezeu poartă în sine dovada că este Cuvântul lui Dumnezeu: şi fiecare suflet care-l va primi ca ceea ce este, va avea dovada. Dovada va fi lămurită celui care crede Cuvântul.

Astfel că Biblia, fiind Cuvântul lui Dumnezeu, reprezintă cunoştinţa supremă şi autoritatea supremă în faţa oricărui subiect care este adevărat. Nu poate exista o cunoaştere mai adevărată decât cea a lui Dumnezeu: nu poate exista o autoritate mai înaltă decât cea a Cuvântului lui Dumnezeu. De aceea, pe cât de sigur este că Biblia este cu adevărat o carte de educaţie, pe atât de sigur este că ea reprezintă Cartea supremă în materie de educaţie. Iar Biblia este o carte numai de educaţie. Autorul ei se prezintă pe Sine ca fiind Învăţătorul oamenilor: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te învăţ ce este de folos.” „Şi ei vor fi învăţaţi de Dumnezeu.”

Cel prin care a venit Cuvântul şi care este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu, îi cheamă pe toţi oamenii la El pentru a învăţa: „Veniţi la Mine toţi ... Învăţaţi de la Mine.” Prin chiar faptul că îi cheamă pe toţi oamenii la Sine pentru a învăţa de la El, se prezintă pe Sine ca fiind Învăţătorul tuturor. El este marele Învăţător „trimis de Dumnezeu.”

Şi aceşti doi Învăţători Supremi au oferit Spiritul Sfânt, şi pe Ei Înşişi în El, pentru a fi Învăţătorul oamenilor. „Mângâietorul, care este Duhul Sfânt, pe care Tatăl îl va trimite în numele Meu, El vă va învăţa toate lucrurile.” – nu toate lucrurile bune, rele şi neînsemnate; nu toate lucrurile speculative, ipotetice şi false; ci toate lucrurile care sunt adevărate: nu ştiinţă falsă, ci adevărata ştiinţă; nu filozofie falsă, ci adevărata filozofie. Căci El este Spiritul numai al adevărului. El este un ghid numai în adevăr: şi „El vă va călăuzi în tot adevărul.” Şi El învaţă numai Cuvântul lui Dumnezeu: „El vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aminti toate lucrurile, tot ceea ce v-am spus.” „El nu va vorbi de la Sine Însuşi; ci tot ceea ce va auzi, aceea va vorbi.”

Spiritul Sfânt fiind Reprezentantul Dumnezeirii înaintea oamenilor, fiind Spiritul adevărului, învaţă numai în, prin şi cu mijloacele Cuvântului lui Dumnezeu, după cum acel Cuvânt este adevărul. Dumnezeirea de aceea, în Spiritul Sfânt, este Instructorul Suprem; iar Cuvântul lui Dumnezeu întregii instruiri adevărate. De aceea, Bibliei, fiind Cuvântul lui Dumnezeu şi fiind călăuzirea pe care o avem de la Domnul, îi aparţine, prin drept divin, locul atenţiei primordiale din partea tuturor creştinilor, şi în adevărata educaţie.

Ce fel de atitudine au atunci creştinii faţă de Dumnezeire, deTatăl, de Fiul şi de Spiritul Sfânt, atunci când ei aşează pe oameni înaintea Dumnezeirii, şi cărţile oamenilor, chiar cărţile păgânilor şi oamenilor necredincioşi înaintea Cărţii lui Dumnezeu în cadrul educaţiei? Este aceasta drept? Este respectuos? Este aceasta credinţă? Este aceasta creştinism?

Prin drept divin Bibliei îi aparţine cea dintâi atenţie şi locul suprem în întrega educaţie creştină. Şi chiar prin însăşi filozofia educaţiei îi aparţine Bibliei cea dintâi atenţie şi locul suprem în educaţia creştină.

Biblia ar trebuie să fie pe primul lucru în fiecare etapă a studiului datorită faptului că se exprimă într-o manieră familiară pentru toţi: primele impresii sunt cele care durează cel mai mult în timp. Pentru acest motiv Biblia ar trebui să constituie sursa celei primei instruiri pe care o primeşte copilul în viaţa sa; şi, cum toţi suntem copii la începutul fiecărei etape a studiului, Biblia ar trebui să fie prima dintre toate lucrurile în toate studiile.

Este adevărat că atunci când o persoană, şi chiar este cazul unora, ajunge la o asemenea vârstă încât se stinge pur şi simplu din viaţă datorită ei, ultimul lucru la care o astfel de persoană se gândeşte este cel dintâi lucru pe care l-a învăţat. Acesta trebuie repetat, căci este un principiu de educaţie. Primul lucru care este fixat în mintea unei persoane este ultimul lucru asupra căruia se opreşte acea minte, dacă viaţa acelei persoane este terminată, şi pur şi simplu se stinge din viaţă la o vârstă înaintată.

Un astfel de exemplu vrednic de considerat, este cel al lui William Ewart Gladstone, marele politician englez, care a murit în anul 1898. A murit fiind foarte bătrân. În timp ce se stingea din viaţă, s-a observat că tot repeta rugăciunea Domnului în franceză. Aceasta i-a determinat pe unii să se întrebe: fiind englez, de ce ar fi spus rugăciunea Domnului în franceză? S-au făcut cercetări şi s-a descoperit că, pe când era numai un copilaş, se afla în grija unei doice din Franţa, şi că acea doică franţuzoaică era creştină, şi l-a învăţat rugăciunea Domnului în limba sa. Şi pentru că acesta a fost cel dintâi lucru care i-a fost fixat în minte, a fost şi ultimul lucru care i-a stăruit în minte pe cât se stingea din viaţă.

Acum, dacă acea doică nu ar fi fost creştină, şi l-ar fi învăţat pe copilaş „Hei, te-am păcălit, te-am păcălit, pisica este şmecheră,” (în limba engleză este rimat: „Hi, diddle, diddle, the cat's in the fiddle”), s-ar fi întâmplat la fel, şi acesta ar fi fost ultimul lucru pe care l-ar fi pronunţat pe patul de moarte. Dacă i-ar fi citit poveştile lui Esop sau basme în loc de rugăciunea Domnului, aceastea ar fi fost ultimele lucruri pe care le-ar fi murmurat în timp ce mintea sa s-ar fi stins.

Altcineva, pe care autorul acestor rânduri îl cunoaşte personal, a murit la puţin după 96 de ani. Rugăciunea Domnului a fost de asemenea unul dintre ultimele lucruri pe care acea persoană le-a repetat. Un alt lucru pe care l-a făcut în ultimele zile ale vieţii, a fost de a număra – unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, şi aşa mai departe până la zece, dar nu mai departe – chiar asemenea unui copil care învaţă să numere. Deci, acea minte, în ultimele ei ore stăruia asupra lucrurilor din primele ei ore de memorie conştientă – lucrurile care i-au fost pentru prima dată fiaxte în mintea ei.

Cât de minunat este ca ultimul gând al minţii care trece în moarte să fie gândul lui Dumnezeu din Cuvântul Său! Cât de repede se va lega primul gând la înviere! Aceasta este suficient pentru a ilustra principiul care constituie baza filozofiei folosirii Bibliei ca prim lucru în întreaga educaţie creştină.

Toţi vor accepta că aceasta este atot-suficientă în cazul unui copil care învaţă primele lucruri. Şi nu este mai necesară acolo decât în oricare altă parte; căci fiecare este un copil, un prunc în lucrurile pe care le învaţă pentru prima dată. Dacă tu sau eu am începe să studiem o limbă nouă oarecare, am fi împreună sugari în acea limbă. Nu cunoaştem nimic în această privinţă; nu există nici un gând care să ne aparţină; nici un cuvânt care să poată exprima un gând.

Pentru a ilustra: să presupunem că ai învăţa limba germană, şi că primele cuvinte pe care le-ai învăţa ar fi acestea: „Im anfang war das Wort.” Atunci, primul gând care-ţi intră în minte în limba germană este „La început era Cuvântul.” Apoi, învăţând aceseta, oricând după aceasta, atât timp cât vei trăi, când vei întâlni cuvântul „anfang,” acel cuvânt îţi va reaminti fără îndoială expresia „Im anfang war das Wort,” şi gândul „La început a fost Cuvântul.”

Sau să presupunem că este vorba despre greacă, iar primele cuvinte pe care le-ai învăţa ar fi aceleaşi: „En arche en ho Logos.” Cuvântul „arche” înseamnă „început,” iar cuvântul „logos” înseamnă „cuvântul.” „La început a fost Cuvântul.” Apoi, învăţând aceasta, oricând ai întâlni cuvântul „arche” sau „logos,” instantaneu întâlneşte gândul care a pătruns prima dată în mintea ta cu pasajul „La început a fost Cuvântul.”

Dar să presupunem că din nefericire cazi pe mâinile unui profesor pentru care Biblia nu ocupă locul suprem, şi de aceea nu este cea dintâi şi cea mai importantă carte la fiecare nivel al studiului. Să presupunem că primele cuvinte din acea limbă pe care ţi le oferă sunt din ceva basm, fabulă, nuvelă, scenetă, sau din oricare altă sursă decât Biblia. Când înveţi acele cuvinte, primeşti gândul exprimat de acele cuvinte. Şi învăţându-le, după aceea, când vei întâlni acele cuvinte în Biblie, în mod instantaneu şi irezistibil, mintea ta se va întoarce la primul gând din acele cuvinte, şi razele clare ale luminii şi adevărului în aceste cuvinte ale Bibliei vor fi acoperite şi tulburate prin faptul că sunt amestecate cu acea şcenă din poveste, sau cu ceea ce au fost pentru prima dată asociate în mintea ta acele cuvinte. Şi atunci chiar studiul tău din Biblie va fi obstrucţionat, şi vei fi defavorizat prin acest început rău în acea nouă limbă. Pe de altă parte, când începi cum trebuie, cu cuvintele Bibliei şi gândurile lui Dumnezeu prima dată, dacă dintr-un anumit motiv trebuie să citeşti alte cărţi, vei găsi lumina preţioasă şi înţelepciunea şi puterea gândurilor lui Dumnezeu în mod constant revenind şi rămânând cu tine, călăuzindu-te pe calea adevărului, şi păzindu-te împotriva a tot ceea ce este fals.

Pentru a ilustra aceasta, putem cita o întâmplare adevărată: cu câţiva ani în urmă, autorul acestei cărţi absolvea un colegiu în cadrul căruia persoane de o altă limbă luau primele lecţii în limba engleză. Studenţii tocmai ce ieşiseră din cameră, şi pe bănci erau cărţile lor de engleză; unele dintre ele erau deschise la ultima lecţie. Iar subiectul acestei lecţii era „Maimuţa Neastâmpărată.” Aceşti studenţi luau primele lor lecţii într-o nouă limbă. Primele şi singurele gânduri pe care le luau în acea limbă erau gânduri despre o maimuţă neastâmpărată. Când au studiat acea porţiune suficient, astfel încât să poată citi în engleză, o mare parte din ceea ce ştiau şi din lucrurile pe care erau capabili să le gândească în engleză, erau despre o maimuţă neastâmpărată.

În ceea ce priveşte acea maimuţă neastâmpărată, erau folosite cuvinte frecvent uzate în Biblie; pentru că erau aceleaşi cuvinte în engleză. Să presupunem că curând după aceea, aceşti studenţi s-ar fi îndreptat spre Biblia în limba engleză, şi acolo întâlnesc unele din acele cuvinte: de fiecare dată în care ar întâlni unul din acele cuvinte, o maimuţă neastâmpărată s-ar interpune şi ar face zgomot printre gândurile Cuvântului lui Dumnezeu. Aceasta este atât de sigur pe cât este că acei studenţi au primit gândurile despre acea maimuţă neastâmpărată ca primele lor gânduri în engleză. Iar aceasta ar fi o piedică absolută în calea lor, de a obţine din Cuvântul lui Dumnezeu în engleză gândurile clare şi pure ale acelui Cuvânt.

Ce prejudiciu mare este atunci adus studenţilor, şi în special celor tineri: şi ce sarcină pe ei: când sunt ţinuţi timp de ani de zile în cadrul imaginilor sălbatice, stupide, false şi crude ale poeţilor, filozofilor şi dramaturgilor păgâni, sau chiar istoricilor înaintea de a putea citi Noul Testament în grecă sau Biblia latină! Poate o minte păgână care este pe deplin sucită şi deformată în ceea ce priveşte greaca să fie mai calificată pentru a înţelege şi a aprecia creştinismul îm linba greceacă? Este o minte care a rătăcit între unu şi trei ani prin Galia, printre barbarii lui Cezar şi printre gali, sau care şi-a trăit viaţa de grec sau latin în miasma păgână a lui Homar sau Virgil, - este o astfel de minte pregătită să citească în latină şi să înţeleagă evanghelia lui Ioan sau epistolele lui Pavel? Constituia păgânismul şi barbarismul baze esenţiale pentru creştinism? Sunt gândurile păgâne şi concepţiile atee în mod fundamental anterioare gândurilor creştine şi concepţiilor divine?

Dacă nu, atunci de ce profesorii care se consideră şi aşteaptă de la alţii să-i considere creştini, fac ca minţile studenţilor lor în greacă, sau latină, sau oricare altă limbă, să fie construite în întregime pe o bază păgână, şi aceasta timp de unu până la trei ani, înainte de a li se cere sau de a avea vreo şansă de a-şi forma minţile prin gândurile Domnului – acele gânduri perfect bune, perfect pure, perfect adevărate?

În vederea tuturor scopurilor practice, mintea este compusă din gânduri. Scopul studiului este de a forma mintea, de a obţine gânduri – cunoştinţă. Care poate fi atunci scopul pretinşilor profesori creştini în aşezarea pe primul plan a studiilor păgâne greceşti şi a studiilor păgâne latine în programa pentru studenţii lor? Oricare ar fi scopul, rezultatul sigur este de a dezvolta minţile studenţilor în păgânism şi de păgânism. Ceea ce este mintea, aceea este şi omul. Şi atunci când mintea este păgână, omul este păgân; iar dacă mintea este aproape în întregime sau parţial păgână, atunci omul este aproape în întregime sau parţial păgân.

Dar trebuie ca sarcina sau responsabilitatea dată de Dumnezeu profesorilor creştini să determine ca studenţii să devină, chiar şi numai într-un aspect oarecare, păgâni? Singurul răspuns posibil este „Nu!”. Şi atunci ce profesor creştin va aşeza vreodată în mâinile vreunui student ca şi carte de studiu sau ca manual, vreo carte păgână?

Aceasta nu înseamnă că nu trebuie citită sau studiată într-o limbă străină nici o altă carte în afara Bibliei; ci că nu ar trebui citită sau studiată nici o altă carte într-o limbă străină până când acea limbă nu a fost învăţată din Biblie şi până când Biblia poate fi cu uşurinţă citită în acea limbă. Când acest lucru a fost făcut, şi poate fi făcut, atunci se poate citi în perfectă siguranţă şi cu beneficiu orice altă carte în acea limbă care este considerată ca necesară spre a fi consultată.

Ce este mai bine, ce asigură perspective mai mari minţii şi sufletului – a începe un studiu într-o astfel de manieră încât în oricare loc din câmp s-ar duce persoana în cauză după aceea, gândul lui Dumnezeu l-ar acompania; s-au să înceapă într-o asemenea manieră încât păgânismul, necredinţa, sau spiritul lumesc să aibă întâietate pretutindeni în câmp, şi chiar să acopere Cuvântul lui Dumnezeu atunci când este studiat? – A ridica o astfel de întrebare, înseamnă a stâri un răspuns la ea în toate minţile creştine.

De aceea este pe deplin lămurit, atât datorită dreptului divin, cât şi prin simpla filozofie a educaţiei, că Bibliei îi aparţine cea dintâi atenţie şi locul suprem în întreaga educaţie creştină. Şi atunci, ce profesor creştin poate fi loial Dumnezeirii prin a nu aşeza decât Biblia înaintea tuturor celorlalte cărţi în gândurile oricărui student, la orice materie?

Capitolul 8

Educaţia lui Daniel

Biblia este tratată corect, şi Bibliei i se oferă adevăratul ei loc în educaţie numai când este privită cu toată convingerea ca fiind în mod clar o carte de educaţie ca atare; numai când este privită ca având în mod clar un scop educaţional, şi să fie în consecinţă, cu adevărat ataşată principiului unei educaţii complete.

Că Biblia este toate acestea, este din abundenţă dovedit de cuprisul cărţii însăşi. Pentru ca acest lucru să fie observat mai pe deplin, şi în acelaşi timp pentru a nu ocupa prea mult spaţiu, ne vom apropia de acest subiect folosindu-ne de cartea care reprezintă din mai mult decât un singur punct de vedere, o carte fundamentală în cadrul Bibliei – cartea lui Daniel.

Cartea lui Daniel a fost scrisă cu precădere pentru zilele din urmă; căci atunci când Daniel a venit să explice Regelui Nebucadneţar lucrurile importante din visul împăratului, el a afirmat că Dumnezeu „i-a făcut cunoscut Regelui Nebucadneţar ce se va întâmpla în zilele din urmă.” Daniel 2:28. în timp ce-i explica lui Daniel lucrurile descoperite, îngerul a spus că îi oferea informaţii despre ce se va întâmpla cu poporul lui Dumnezeu „în zilele din urmă.” Daniel 10:14. Şi când scrierea cărţii a fost terminată, lui Daniel i s-a poruncit: „ţine ascunse aceste cuvinte, şi pecetluieşte cartea, până la vremea sfârşitului” Daniel 12:4; şi apoi s-a spus, „Du-te Daniele; căci cuvintele sunt ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului.” Versetul 9.

Astfel, cartea lui Daniel, fiind concepută în mod special pentru vremea sfârşitului, conţine principii, ca de altfel toate profeţiile, care sunt de o importanţă specială şi au un mesaj special pentru zilele din urmă; şi dintre aceste principii, nu în ultimul rând se sunt cele ale educaţiei. Aceste principii sunt oferite pentru a salva oamenii din lumea ultimelor zile de calamităţile şi distrugerea faţă de care, cele care au venit asupra Babilonului constituie numai o slabă reprezentare. A ignora aceste principii oferite în mod deosebit pentru aceste zile nu este altceva decât a atrage o distrugere cu mult mai cumplită decât cealaltă, pe cât este mai mare distrugerea lumii şi ruina veşnică în comparaţie cu un cataclism local şi ruina temporală.

Când Nebucadneţar, regele Babilonului, a capturat Ierusalimul prima dată, „împăratul a dat poruncă lui Aşpenaz, căpetenia eunucilor săi, să-i aducă vreo câţiva din copiii lui Israel născuţi din regi şi prinţese; nişte tineri fără vreun cusur, distinşi, şi iscusiţi în toată înţelepciunea, pricepuţi în cunoştinţă, înţelegând ştiinţa, în stare să slujească în casa împăratului, şi pe care să-i înveţe scrierea şi limba Haldeilor.” Daniel 1:3,4.

„Fără vreun cusur” şi „distinşi.” Aceasta însemna că trebuiau să fie fără cusur din punct de vedere fizic, bine proporţionaţi, şi simetrici.

Cuvintele traduse prin „înţelepciune,” „cunoştinţă,” şi „ştiinţă” în versetul 4 – cuvintele ebraice „daath,” „madda,” şi „chokmah” – sunt în strânsă legătură, cu toate că al doilea este o extensie a primului, iar al treilea o extensie a celui de-al doilea.

Cuvântul tradus prin „înţelepciune” înseamnă „cunoştinţă, înţelegere şi inteligenţă.” Implică facultatea de a discerne ce reprezintă cunoştinţă valoroasă, şi abilitatea şi capacitatea de a-şi însuşi o astfel de cunoaştere.

Cuvântul tradus prin „cunoaştere” are legătură cu „mintea sau gândul,” şi implică cunoştinţa obţinută prin gândire şi aplicare.

Cuvântul tradus prin „ştiinţă” înseamnă „dibăcie, dexteritate, perspicacitate, agerime, abilitate de a judeca;” şi este foarte bine tradus prin termenul nostru „ştiinţă,” care înseamnă „dibaci în cunoştinţă.” Acesta implică o cunoaştere selectată şi sistematizată.

De aceea cererea Regelui Nebucadneţar în selectarea acestor tineri, a fost ca ei să fie fără cusur din punct de vedere fizic şi dezvoltaţi simetric; şi ca, din punct de vedere mental să fie dibaci în a discerne care este cunoştinţa preţioasă, şi dibaci în abilitatea de a-şi însuşi o asemenea cunoştinţă; pricepuţi în însuşirea cunoştinţei prin gândire şi aplicaţie; şi, înţelegând cum să coreleze, să clasifice şi să sistematizeze cunoştinţa pe care puteau s-o observe ca fiind valoroasă, şi pe care erau capabili s-o înglobeze.

Iar ei trebuiau să posede „abilitatea” în toate aceste lucruri. Ceea ce cunoşteau nu trebuia să însumeze numai cunoştinţa de ultimă oră; ci ei trebuiau să aibă atât de bine dezvoltată facultatea de observare şi adaptare, încât cunoştinţa pe care au asimilat-o să poată fi practic aplicată în experienţa lor din chestiunile de fiecare zi. Ei trebuiau să aibe o astfel de abilitate, un asemenea simţ practic care să-i poată face capabili de a-şi folosi cunoştinţa pentru avantajul practic în lucrurile obişnuite vieţii de zi cu zi, astfel încât să fie oameni practici oriunde s-ar afla; astfel încât să se poată adapta oricărei circumstanţe sau situaţii, şi să fie stăpânii şi nu robii oricăror circumstanţe sau situaţii.

Din amănuntele oferite în Scriptură, şi din examinarea amănunţită şi meticuloasă prin care era necesar să se treacă, este sigur că tot ceea ce am evidenţiat era inclus în cerinţele regelui privitor la tinerii care urmau să fie aleşi. Iar acestea nu reprezintă un tribut nesemnificativ ideilor educaţionale ale Regelui Nabucadneţar. Într-adevăr, vederile lui în ceea ce priveşte educaţia, aşa cum sunt descoperite în acest verset al Bibliei, erau, în vederea tuturor scopurilor practice, cu mult înaintea sistemului educaţional care domină astăzi, chiar şi în colegiile de seamă şi universităţile Statelor Unite.

Cu toate acestea, Daniel, Hanania, Mişael şi Azaria au fost capabili de a trece un astfel de test. Atunci, de unde au obţinut ei o asemenea educaţie fiind numai nişte tineri? Răspunsul la această întrebare este valoros. Şi dincolo de asta, avem nevoie de el chiar acum; căci toate acestea au fost scrise în mod deosebit pentru zilele din urmă.

Astfel, unde a obţinut daniel şi prietenii săi educaţia care i-a făcut capabili să treacă cu succes testul impus de Regele Nebucadneţar? Unde au obţinut ei o educaţie care i-a făcut „fără vreun cusur, distinşi, şi iscusiţi în toată înţelepciunea, pricepuţi în cunoştinţă, înţelegând ştiinţa;” şi care le-a oferit „abilitate” în toate aceste lucruri? – Fără ezitare se poate răspunde, Într-o „şcoală a profeţilor,” şcolile providenţial înfiinţate în Israel. Exista în acel timp un „colegiu,” sau „şcoală a profeţilor” în Ierusalim. Câci în cel de-al optisprezecelea an al lui Iosia, regele lui Iuda, care era numai la cinsprezece ani înainte de captivitatea lui Daniel, există înregistrarea clară a unei asemenea şcoli în Ierusalim.

În cel de-al optisprezecelea an al lui Iosia, în timp ce la ordinul său templul a fost curăţat şi reparat de urâciunile lui Manase şi Amon, o copie a Torei, sau a „cărţii legii date de Domnul lui Moise” a fost găsită de preotul Hilchia. Hilchia „a dat cartea lui Şafan” scribul; iar „Şafan a dus cartea la rege” şi „a citit-o înaintea regelui.” „Când a auzit împăratul cuvintele din cartea legii, şi-a sfâşiat hainele,” şi a poruncit preotului Hilchia, scribului Şafan şi altora: „Duceţi-vă şi întrebaţi pe Domnul pentru mine, pentru popor şi pentru Iuda, cu privire la cuvintele cărţii acesteia care s-a găsit.”

„Iar Hilchia împreună cu ceilalţi pe care regele i-a numit au mers la proorociţa Hulda. ... Acum, ea locuia la Ierusalim în colegiu (nota de pe margine, „în şcoală”); duăp ce i-au vorbit...”

În Ierusalim exista un colegiu, sau o şcoală în care „locuia” proorociţa. Aceasta arată de la prima vedere că această şcoală era o şcoală a profeţilor; pentru că ceea ce a dat acestor şcoli numele de şcoli ale profeţilor era faptul că un profet locuia în şcoală, şi era, după Dumnezeu, capul şcolii. Acest fapt este descoperit în alte două ocazii în care apar menţionate: 1Samuel 19:20 „o adunare de prooroci” a fost văzută, iar „Samuel era în fruntea lor.” În 2Regi 6:1-6 întâlnim din nou pe „fii profeţilor,” iar profetul Elisei locuia împreună cu ei; căci i-au spus lui Elisei, „Iată că locul unde locuim noi cu tine este prea strâmt pentru noi.”

Astfel că întâlnim trei şcoli ale profeţilor în trei perioade de timp foarte îndepărtate una ce alta, - perioada lui Samuel, perioada lui Elisei, şi perioada lui Iosua, - şi în fiecare caz un profet locuieşte în şcoală. Aceste trei pasaje au fost scrise pentru a ne oferi informaţii despre şcolile profeţilor. Ele ne arată motivul pentru care aceste şcoli erau numite şcoli ale profeţilor. Ele arată de asemenea că acel colegiu sau şcoală din Ierusalim în care locuia proorociţa Hulda, era o şcoală a profeţilor, tot atât de sigur ca şi şcoala în care locuia profetul Elisei sau profetul Samuel.

Şi astfel, Daniel şi cei trei prieteni ai săi într-o şcoală a profeţilor, în şcoala Domnului şi în sistemul de educaţie pe care Domnul l-a conceput au obţinut educaţia despre care citim în Daniel 1:4 – educaţia care i-a făcut „fără vreun cusur, distinşi, şi iscusiţi în toată înţelepciunea, pricepuţi în cunoştinţă, înţelegând ştiinţa,” şi care le-a oferit o astfel de „abilitate” în toate aceste lucruri, încât ei au fost capabili să treacă cu succes examinarea cerută pentru a intra în universitatea regală a Babilonului.

Capitolul 9

Ce se învăţa în şcolile profeţilor

Ce se învăţa în şcolile profeţilor? A cunoaşte aceasta este important nu numai de dragul de a cunoaşte; ci şi pentru că atunci când cunoaştem aceasta, ştim ce trebuie predat mereu în şcolile Domnului. Aceste lucruri sunt în Biblie. Sunt scrise pentru învăţătura noastră. Şi fiind în cartea lui Daniel, sunt scrise în mod deosebit pentru instruirea şi avertizarea „peste care au venit sfârşiturile veacurilor.” În acest capitol vom dedica spaţiul numai pentru a descoperi şi enumera aceste studii. Ce implică fiecare subiect în parte, va fi studiat după aceea.

Daniel şi cei trei prieteni ai săi erau „iscusiţi în toată înţelepciunea, pricepuţi în cunoştinţă, înţelegând ştiinţa.” Această educaţie era dobândită în colegiul sau şcoala de la Ierusalim. De aceea, aceasta demonstrează că înţelepciunea, cunoştinţa şi ştiinţa erau învăţate în acele şcoli.

Un alt lucru care era învăţat, era muzica, atât cea instrumentală, cât şi cea vocală. Aceasta cunoaştem din faptul că prima dată când îi întâlnim pe studenţii unei astfel de şcoli, ei aveau „un psalterion, şi un timpan, şi un fluier şi o harpă înaintea lor;” şi cântau cu un asemenea spirit, şi cu o asemenea putere în Spiritul, încât omul care se întâlnea atunci cu ei personal, era atras la Dumnezeu şi era convertit. Astfel că toate împrejurările arată că aceasta constituia o materie, muzica armonioasă cântată de stundenţii acestei şcoli. Iar aceasta constituie o dovadă lămurită că muzica era învăţată în şcolile profeţilor.

Un alt lucru care era învăţat îl constituia munca, sau „instruirea manuală” cum este numită astăzi. Aceasta cunoaştem din consemnarea acelor şcoli din timpul lui Elisei: „Fiii proorocilor au zis lui Elisei: ‚Iată că locul unde locuim noi cu tine este prea strâmt pentru noi. Te rugăm, haide să mergem până la Iordan; ca să luăm de acolo fiecare câte o bârnă, şi să ne facem acolo un loc.’ Şi el a răspuns: ‚Duceţi-vă.’ Şi unul din ei a zis: ‚Fii bun te rog, şi mergi cu slujitorii tăi.’ Şi el a răspuns: ‚Voi merge!’ A plecat deci cu ei. Ajungând la Iordan, au tăiat lemne.”2Regi 6:1-4

Aceasta arată că în acele şcolimunca şi dragostea pentru muncă erau învăţate; pentru că atunci când clădirea şcolii devenise prea mică pentru cei care o frecventau, studenţii înşişi au sugerat ca ei înşişi să construiască o casă nouă şi mai încăpătoare de care era nevoie. Nu s-a gândit nimeni să plătească pe cineva care să facă aceasta, şi nici să închirieze un spaţiu. Nu; ei înşişi au spus „Să mergem ... să ne facem un loc.”

Ei iubeau atât de mult munca, încât împrumutau unelte cu care să lucreze; căci atunci când unul dintre topoare a zburat din mână în râu în timp ce unul dintre studenţi tăia, el a spus lui Elisei: „Vai stăpâne! Căci era împrumutat.”

Mai mult decât atât, chiar şi directorul şcolii – Elisei – a mers împreună cu ei la lucru şi li s-a alăturat în muncă; căci el se afla printre cei care tăiau pe malul râului când toporul a căzut în apă.

Toate acestea arată atât de suficient pe cât este nevoie de a fi demonstrat că munca şi dragostea pentru muncă, industrie reală era învăţată în şcolile profeţilor – şcolile Domnului din timpurile străvechi.

Un alt lucru care era învăţat acolo era temperanţa – traiul sănătos. Aceasta este arătat prin faptul că Daniel şi prietenii săi au refuzat delicatesele împăratului şi mâncarea regească, şi vinul pe care acesta îl bea, şi au cerut o hrană simplă, o dietă vegetariană. Daniel 1:5,12-16. Că aceasta au învăţat în şcolile profeţilor pe care le-au urmat, este lămurit din faptul că aceasta reprezenta pentru ei un principiu pe deplin împământenit. Şi că aceasta era dieta în cadrul şcolilor profeţilor este arătat prin faptul că în acea şcoală, în timpul lui Elisei, chiar când „în ţară bântuia o foamete,” Elisei, lămurind cum trebuie să fie pregătită hrana, a spus: „Pune oala cea mare, şi fierbe o tocană de legume.” Şi ca urmare a îndrumării sale, „Unul din ei a ieşit pe câmp să culeagă verdeţuri.” 2Regi 4:38,39. Când, ca şi consecinţă a îndrumării obişnuite, au fost adunate ierburile pentru prepararea mâncării, şi aceasta când „în ţară bântuia o foamete,” cu adevărat aceasta este o dovadă puternică că dieta obişnuită în şcoală era dieta vegetariană. Aceasta este confirmat de următorul fapt, că „a venit un om din Baal-Şalişa şi a adus pâine din cele dintâi roade omului lui Dumnezeu, şi anume douăzeci de pâini de orz, şi care pline cu spice nedecorticate. Iar el (Elisei) a zis: ‚Dă oamenilor acestora să mănânce.’” Versetul 42. Era un om care aducea un dar de provizii directorului şcolii, şi a adus numai hrană vegetariană.

Toate acestea sunt dovezi că dieta studenţilor şi profesorilor din şcolile profeţilor, era dieta vegetariană; că acest fel de viaţă constituia o parte a instruirii; şi că s-a pus un accent atât de mare pe temperanţă, încât a devenit un principiu viu în vieţile studenţilor.

Un alt lucru care era învăţat acolo, era legea – regulamente, dreptate şi judecată. Aceasta era în mod direct poruncit să fie învăţat: „Iată, v-am învăţat legi şi porunci, cum mi-a poruncit Domnul, Dumnezeul meu, ca să le împliniţi în ţara pe care o veţi lua în stăpânire. Să le păziţi şi să le împliniţi; căci aceasta este înţelepciunea şi priceperea voastră înaintea popoarelor, care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi şi vor zice: ‚Cu siguranţă acest neam mare este un popor cu totul înţelept şi priceput!’ ... Care este neamul acela aşa de mare încât să aibă legi şi porunci aşa de drepte, cum este toată legea aceasta pe care v-o pun astăzi înainte? Numai, ia seama asupra ta, şi veghează cu luare aminte asupra sufletului tău, în toate zilele vieţii tale, ca nu cumva să uiţi lucrurile pe care ţi le-au văzut ochii, şi să-ţi iasă din inimă; fă-le cunoscut copiilor tăi şi copiilor copiilor tăi.” Deuteronom 4:5-9 „Dreaptatea, dreptatea s-o urmăreşti.” Deuteronom 16:20, margine.

Un alt lucru care era învăţat acolo, şi acestea „în mod deosebit”, erau legile morale; căci după ce i-a pus sub obligaţia de a preda cu grijă şi cu sârguinţă legile şi judecăţile Domnului, el le-a poruncit să-i înveţe pe fiii lor şi pe fiii fiilor lor „în mod deosebit” cele zece porunci pe care le-au auzit, a spus el, „în ziua în care ai stat Domnului Dumnezeului tău la Horeb, când Domnul mi-a spus: ‚Adună-Mi poporul, şi-i voi face să audă cuvintele Mele, şi vor învăţa să se teamă deMine în toate zilele pe care le vor tră pe pământ, şi pentru ca să-i înveţe pe copiii lor.’ ... Şi Domnul ţi-a vorbit dim mijlocul focului; ai auzit vocea cuvintelor, dar nu ai văzut nici un chip; ai auzit numai o voce. Iar El ţi-a spus legământul Său pe care îţi porunceşte să-l împlineşti, chiar cele zece porunci; şi le-a scris pe două table de piatră.”

Un alt lucru care a fost învăţat, a fost istoria: „Când fiul tău te va întreba într-o zi: ‚Ce înseamnă mărturiile, legile şi poruncile, pe care vi le-a dat Domnul, Dumnezeul nostru?’ să răspunzi fiului tău: ‚Noi eram robi ai lui Faraon în Egipt, şi Domnul ne-a scos din Egipt o mână puternică. Domnul a făcut, sub ochii noştri, minuni şi semne mari şi nenorocite împotriva Egiptului, împotriva lui Faraon şi împotriva întregii lui case.” Deuteronom 6:20-22. Acest studiu nu era limitat la istoria eliberării din Egipt; al includea tot ceea ce era oferit în scrierile sacre. Ştim că această istorie a constituit unul din studiile lui Daniel; căci forma de guvernământ cu trei preşedinţi dintre care unul era şef şi care a fost introdusă de Daniel ca prim ministru în zilele lui Darius Medul, a fost adoptată literalmente din înregistrările lui Israel din timpul guvernului lui David.

Şi un alt lucru învăţat acolo era poezia. Aceasta reprezenta perechea muzicii, şi cântecele de închinare pentru care această muzică era compusă. Şi împreună cu toate acestea bineînţeles, fundamentele cunoaşterii, cititul şi scrisul şi numerele erau învăţate.

Găsim astfel că învăţământul în şcolile profeţilor a cuprins cel puţin următoarele materii: -

Ce se învăţa în şcolile profeţilor:

1. Înţelepciunea 7. Temperanţa

2. Cunoaşterea 8. Legile Morale

3. Ştiinţa 9. Legislaţia

4. Muncă Manuală 10. Istoria

5. Muzica 11. Cititul

6. Poezia 12. Scrisul

13. Numerele

Însă lucrul cel mai mare peste toate şi prin toate în şcolile Domnului a fost atot-prezenţa Învăţătorului divin, Spiritul Sfânt. În şcolile profeţilor Spiritul lui Dumnezeu constituia prezenţa atot-cuprinzătoare, acea măreaţă putere dominantă. Prima dată când întâlnim una dintre dintre aceste şcoli, este în 1Samuel 10:5-12, când Saul a venit „muntele lui Dumnezeu,” şi a întâlnit „o ceată de prooroci venind” cu instrumente de muzică, şi făcând profeţii. „Şi Spiritul lui Dumnezeu a venit asupra lui,” şi „Dumnezeu i-a dat o altă inimă;” el a fost preschimbat „într-un alt om,” şi „el a proorocit în mijlocul profeţilor.”

Că acest lucru s-a întâmplat în cazul unui asemenea om la Saul reprezenta o atât de mare minune, încât poporul lui Israel a fost atât de uimit, că în viitor a devenit un proverb în Israel: „Oare şi Saul este între profeţi?”

Şi totuşi acesta era forma obişnuiotă de manifestare a Spiritului în şcoală. Căci aflăm că după aceasta Saul, prin nesupunere faţă de Dumnezeu şi gelozie faţă de David, s-a despărţit de Spirit şi căuta continuu să-l omoare pe David, iar David a scăpat, şi fugit, şi „a venit la Samuel la Rama,” şi „el şi Samuel au mers şi au locuit în Naiot. Şi i s-a spus lui Saul: ‚Iată. David este la Naiot în Rama.’” Acesta era locul unde exista o şcoală a profeţilor. „Şi Samuel a trimis soli să-l ia pe David: şi când au făzut mulţimea profeţilor făcând profeţii, şi Samuel stând înaintea lor, Spiritul lui Dumnezeu a fost peste solii lui Saul, şi ei au profeţit de asemenea. Şi când i s-a spus lui Saul, el a trimis alţi soli, şi ei au profeţit ca şi ceilalţi.”

Când Saul a văzut că primii lui soli au cedata, evident că a trimis a doua oară pe cei despre care credea că nu vor ceda. Şi când a aflat că şi ei au cedat, nu a mai avut încredere în alţi soli – va merge el însuşi. De aceea, în hotărârea sa plină de mânie, „şi el a mers la Rama,” şi a întrebat: „Unde sunt Samuel şi David? Şi unul a spus: ‚Iată, ei sunt la Naiot în Rama.’ Şi a mers într-acolo, la Naoit în Rama: şi Spiritul lui Dumnezeu era şi asupra sa, şi a mers şi a profeţit.”

Toate acestea arată, şi au fost scrise pentru a ne spune că Spiritul Sfânt era atât de mult manifestat încât cei neîmduplecaţi, cu inima de piatră, şi chiar oamenii cu desăvârşire lipsiţi de spiritualitate erau înmuiaţi şi supuşi de influenţa Sa delicată, oricând veneau în contact cu şcoala. Arată de asemenea că Spiritul lui Dumnezeu era manifestat în aceste şcoli prin darul profeţiei. Astfel, Spiritul era cel care umplea şi controla şcoala. „Spiritul profeţiei” este „mărturia lui Isus.” (Apocalipsa 19:10), în sfătuire şi instruire. Astfel, Isus Hristos Însuşi, prin Spiritul profeţiei, era adevăratul Cap al şcolilor profeţilor.

Şi toate acestea sunt pentru a ne învăţa pe noi acum, pentru timpul nostru, că în şcolile Domnului Spiritul profeţiei, mărturia lui Isus trebuie să fie marele ghid şi instructor, şi că Spiritul lui Dumnezeu trebuie să fie atras până când El va deveni influenţa atot-prezentă şi puterea care controlează totul în fiecare şcoală deschisă în numele Domnului.

Aceste lucruri sunt scrise în Biblie pentru noi. Ele sunt scrise şi accentuate în cartea lui Daniel în mod deosebit pentru zilele din urmă. Noi suntem acum în zilele din urmă. Instrucţiile oferite, cursurile din şcolile profeţilor, constituie instrucţiunea pentru şcolile Domnului din toate timpurile. Aceasta este instruirea care aparţine fiecărei şcoli de astăzi care are pretenţia că este o şcoală creştină.

Capitolul 10

Studiul înţelepciunii

Daniel, în timp ce era numai un tânăr, era „iscusit în toată înţelepciunea.” Aceasta era partea de căpătâi a educaţiei sale.

Ce este înţelepciunea? De unde vine? Cum se obţine? Şi care legătura pe care o are cu educaţia în general?

„Dar înţelepciunea unde se găseşte? Şi unde este locuinţa priceperii? Omul nu-i cunoaşte preţul, ea nu se găseşte în pământul celor vii. Adâncul zice: ‚Nu este în mine’, şi marea zice: ‚Nu este cu mine.’. Ea nu se dă în schimbul aurului, nu se cumpără cântărindu-se cu argint ...

De unde vine atunci înţelepciunea? Şi unde este locuinţa priceperii? Este ascunsă de ochii tuturor celor vii, este ascunsă de păsările cerului. Adâncul şi moartea zic: ‚Noi am auzit vorbindu-se de ea.’

Dumnezeu îi ştie drumul, El îi cunoaşte locuinţa. ... când a dat legi ploii, şi când a însemnat drumul fulgerului şi tunetului, atunci a văzut înţelepciunea şi a arătat-o; i-a pus temeliile şi a pus-o la încercare. Apoi a zis omului: ‚Iată, frica de Domnul, ACEASTA ESTE ÎNŢELEPCIUNEA; şi depărtarea de rău, este pricepere.’” Iov 28:12-28. Şi „Domnul dă înţelepciunea.” Proverbe 2:6.

Astfel, este sigur că teama de Domnul a constituit o parte esenţială a educaţiei în şcolile profeţilor. De vreme ce numai Dumnezeu cunoaşte ce este adevărata înţelepciune, şi de vreme ce El este Cel ce o oferă, aceasta presupune că ar trebui studiată descoperirea pe care Dumnezeu a făcut-o despre Sine pentru ca ei să-L cunoască cu adevărat pe adevăratul Dumnezeu şi atributele Sale. Căci ei nu s-ar putea teme – să aibă respect – de El până ce nu L-ar cunoaşte. Iar studiul descoperirii pe care Domnul a făcut-o era studiul scrierilor sacre, - cărţile lui Moise şi scrierile altor profeţi.

Deoarece „teama de Domnul este începutul cunoaşterii,” este sigur că înţelepciunea constituia subiectul de căpătâi în şcolile profeţilor. Mai mult decât atât, nu numai că era înaintea fiecărui alt studiu, dar constituia elementul de căpătâi, principiul călăuzitor în fiecare alt studiu. Şi după cum cunoaşterea lui Dumnezeu este esenţială pentru teama de Dumnezeu, iar chiar cunoştinţa lui Dumnezeu este obţinută numai prin descoperirea pe care El o oferă despre Sine şi despre atributele Sale, este sigur că Sfintele Scripturi constituiau baza esenţială a tuturor studiilor, ghidul în fiecare cercetare, şi testul ultim al fiecărei cercetări.

Înţelepciunea este „teama de Domnul,” iar „teama de Domnul este începutul cunoştinţei.” Tot ceea ce este posibil ca o persoană să cunoască în această lume fără teama de Domnul, într-un „scurt timp,” va dispare pentru totdeauna: în timp ce acel care cunoaşte teama de Domnul va trăi pentru totdeauna. Şi ceea ce el învaţă în teama de Domnul va rămâne împreună cu el pentru totdeauna; şi pentru totdeauna va fi deschis pentru el întregul univers, cu toate posibilităţile de a creşte în cunoştinţă. Astfel, cel care are teama de Domnul, are de asemenea în aceasta, pentru toată venicia, toate celelalte lucruri: în timp ce orice ar putea să aibă fără teama de Domnul, nu va avea cu adevărat; pentru că, în scurt timp, toată această cunoştinţă împreună cu el trebuie să dispară. Astfel, în chiar natura lucrurilor, teama de Domnul este cel mai important dintre toate lucrurile, şi este de aceea pe bună dreptate începutul cunoaşterii, ca şi începutul oricărui alt lucru.

Trebuie reţinut de asemenea că teama de Domnul era în mod deosebit învăţată acolo. Învăţătura cu respect pentru Domnul nu era numai în învăţarea doctrinelor, sau materiilor în Scripturi; nu era numai în învăţarea teologiei, sau a lucrurilor despre Dumnezeu. Teama de Domnul însăşi era învăţată, ca un lucru distinct în experienţa individuală. Studenţii erau învăţaţi despre ce este teama de Domnul, cum să se apropie de El, cum să I se roage, cum să I se predea, cum să se împărtăşească cu El, cum să atragă Spiritul Său Cel Sfânt, cum să fie călăuziţi de Spiritul, cum să trăiască cu Dumnezeu, cum să umble cu El, cum să locuiască Domnul în vieţile lor, cum să ştie că erau mereu în prezenţa Lui, cum să-L aibă ca însoţitor în fiecare lucru pe care îl făceau în viaţa lor de zi cu zi, - într-un cuvânt, cum să-L mărească pe Dumnezeu în trup, suflet şi spirit, în fiecare gând şi cuvânt şi faptă.

Toate acestea reprezintă învăţarea înţelepciunii. Înţelepciunea era subiectul de căpătâi şi atot-prezent în fiecare subiect de studiu în şcoala Domnului. Iar Daniel ne este prezentat ca o mostră a ceea ce va produce un astfel de învăţământ. Lăsaţi ca un asemenea învăţământ să umple din nou şcolile Domnului, şi vor fi produşi din nou Danieli.

Capitolul 11

Studiul cunoştinţei

A doua trăsătură a educaţiei lui Daniel şi a celor trei prieteni ai săi, şi o trăsătură a instruirii din şcolile Domnului este cunoştinţa. Aceşti tineri erau „pricepuţi în cunoştinţă.”

După cum am văzut, cuvântul tradus prin „cunoştinţă” implică informaţia obţinută prin gândire şi aplicaţie, prin studiu, cercetare şi căutare. Acesta este de asemenea gândul şi din alte versete: „Dacă vei plânge după înţelepciune, şi dacă te vei ruga pentru pricepere; dacă o vei căuta ca argintul, şi vei umbla după ea ca după o comoară ascunsă, atunci vei înţelege teama de Domnul, şi vei găsi cunoştinţa lui Dumnezeu.” Proverbe 2:3-5. După cum am mai văzut, cunoştinţa este complementul înţelepciunii; şi este inseparabilă de înţelepciune, care este teama de Domnul şi ea însăşi începutul cunoştinţei. Prin urmare, asemenea înţelepciunii, cunoaşterea este darul lui Dumnezeu; căci „din gura Lui iese cunoştinţă şi pricepere.” Proverbe 2:6. El „îl învaţă pe om cunoaşterea.” Psalmul 94:10.

Şi „Cel ce îl învaţă pe om cunoştinţa, să nu cunoască El?” Aceasta este o întrebare ridicată de Inspiraţia însăşi: şi în faţa unui astfel de raţionament nu poate exista un alt răspuns decât că El este chiar Temelia cunoaşterii.

Prima dată este ridicată întrebarea (Psalmul 94:9): „Cel ce a sădit urechea, s-ar putea să nu audă?” Urechea este un instrument minunat, adaptată sunetului. Când a fost construită urechea, a fost luată în considerare ştiinţa sunetului, iar instrumentul a fost adaptat ştiinţei. Şi înainte de a fi făcut instrulentul auzului, Cel care i-a construit amănuntele minunate a ştiut ce înseamnă să auzi. Apoi, întrebarea este: „Ce ce a întocmit ochiul, s-ar putea să nu vadă?” Ochiul este un instrument minunat, adaptat luminii. Când a fost construit ochiul, a fost luată în considerare ştiinţa luminii, iar instrumentul a fost adaptat ştiinţei. Şi înainte de a fi făcut instrumentul văzului, Cel care l-a făcut a ştiut ce înseamnă să vezi. Şi în final, întrebarea este: „Cel care îl învaţă pe om cunoştinţa, să nu cunoască El?” Mintea omului este o creaţie minunată, adaptată cunoaşterii. Când a fost construită mintea, a fost luat în considerare întregul câmp al ştiinţei cunoaşterii, iar mintea a fost adaptată ştiinţei şi sferaui. Iar înainte de a fi creată acea minunată facultate a cunoaşterii, Cel care a creat-o a ştiut ce înseamnă să cunoşti. De aceea numai în El este Izvorul cunoaşterii. Numai de la El poate veni adevărata cunoaştere; numai de la El poate veni ştiinţa cunoaşterii.

Aceasta Îl descoperă pe El imediat ca fiind singurul adevărat Învăţător al omului. Iar aceasta este chiar ipostaza în care se prezintă pe Sine: „Eu sunt Domnul Dumnezeu tău care te învăţ ce îţi este de folos.” Isaia 48:17. „Cel care este desăvârşit în cunoaştere, este cu tine;” şi „cine ar putea să înveţe ca El?” Iov 36:4,22.

Şi „El îl învaţă pe om cunoaşterea.” Ceea ce El învaţă este numai cunoaştere: este ceea ce poate fi cunoscut, nu numai teorie. Nu reprezintă numai ipoteze, bănuieli sau presupuneri; este certitudinea cunoaşterii. Iar El face aceasta, la fel cum face şi toate celelalte lucruri – prin Cuvântul Său: căci „din gura Sa vine cunoaşterea.” Într-un capitol anterior am văzut că numai adevărul poate fi cunoscut; şi că, de aceea, adevărul este esenţial pentru cunoaştere. Acum, Cuvântul lui Dumnezeu pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu, este adevărul esenţial, original, ultim. De aceea Cuvântul este calea deschisă şi sigură către siguranţa cunoaşterii.

Aceasta ne determină să luăm în considerare un alt sens foarte important în care teama de Domnul este începutul înţelepciunii, şi care ilustrează cât de sigur este că înţelepciunea şi cunoaşterea sunr inseparabile. Până când o persoană nu cunoaşte un lucru aşa cum este el, ea nu este sigură pe ceea ce ştie şi nici pe sine însuşi. Precizia este esenţială cunoaşterii veritabile. „Cunoaşterea” care derivă din supoziţii nu este adevărata cunoaştere; este numai supoziţie. Căci tot ceea ce poate deriva dintr-o supoziţie, este o supoziţie. „Cunoaşterea” care obţinută dintr-o „ipoteză promiţătoare” nu este cunoaştere veritabilă; nu este precizie. Tot ceea ce poate fi vreodată dezvoltat dintr-o ipoteză, „promiţătoare” sau nu, este o ipoteză. Şi chiar dacă pe baza teoriei probabilităţilor concluzia derivată dintr-o ipoteză poate fi considerată ca stabilită pe „o probabilitate foarte mare,” totuşi chiar natura sa este numai o probabilitate, şi nu exactitate absolută. Cu toată această „cunoaştere,” există o „nesiguranţă dureroasă” şi de asemenea conştientizarea ei, care ea însăşi desfiinţează însăşi calitatea ei dea fi cunoaştere reală.

Pe de altă parte, cel care în teama de Dumnezeu începe cu adevărul lui Dumnezeu ca bază a sa, prin chiar aceste mijloace începe cu precizia cunoştinţei. Începând astfel cu precizia cunoştinţei pentru că el începe nu precizia adevărului, şi, sub călăuzirea Spiritului lui Dumnezeu care este Spiritul Adevărului, urmărind să cunoască numai adevărul, studentul nu avansează ezintând datorită nesiguranţei, ci hotărât şi sigur datorită preciziai cunoştinţei obţinute. Pe măsură ce Cuvântul şi lucrările lui Dumnezeu sunt astfel studiate, „Spiritul Sfânt aduce convingere în minte. Nu este convingerea pe care o produce raţionamentul logic; ci, dacă mintea nu a devenit atât de întunecată pebtru a-L cunoaşte pe Dumnezeu, ochiul prea slab pentru a-L vedea pe El, urechea prea greoaie pentru a auzi vocea Sa, un înţeles şi mai profund este câştigat.”

Este adevărat că acesta nu este modul obişnuit de a privi cunoaşterea; dar este modul coreact de a o privi. Modul lumii este de a începe cu „o supoziţie, o presupunere, o bănuială” ca bază. Dar nu este infinit mai bine, nu este infinit mai practic de a începe cu siguranţa adevărului decăt de a începe cu o presupunere? Şi nu este adevărul lui Dumnezeu o bază mai sigură decât presupunerea omului?

Este în natura lucrurilor că mintea omului trebuie să aibe o temelie pe care să clădească, o bază de la care să pornească, o premiză de la care să pornească gândul. Asupra acestui lucru toţi au căzut de acord. Punctul în care apare diferenţa între creştinism şi lume, este: „Care să fie această temelie, această bază, această premiză? Şi cine o va oferi? Să fie siguranţa? Sau să fie presupunerea? Să fie exactitatea adevărului lui Dumnezeu? Sau să fie nesiguranţa presupunerii omului? Să fie oferită de Dumnezeu? Sau să fie oferită de om? Să fie luată de la adevărata şi curata Izvor a cunoştinţei?” ???????? pag34pg98par3

Capitolul 12

Studiul ştiinţei

A treia trăsătură a educaţiei lui Daniel este aceea că el înţelegea ştiinţa. Aceasta nu era decât complementul celei de-a doua, după cum cea de-a doua era complementul primei. Înţelepciunea, cunoaşterea şi ştiinţa erau acestea trei. Înţelepciunea este teama de Domnul; aceasta este începutul cunoştinţei. Daniel era „iscusit în toată înţelepciunea;” el era iscusit în temerea de Domnul. Aceasta a început începutul înţelepciunii, Daniel a înaintat de la acest început către complementul său, - a observat faptele şi a studiat lucrurile, şi astfel a devenit „priceput în cunoştinţă;” şi de la aceasta mai departe, a înaintat spre complementul său şi şi-a clasificat şi sistematizat cunoştinţa, şi astfel a înţeles ştiinţa.

Aceasta este ordinea divină în educaţie: în primul rând teama de Domnul; în al doilea rând, cunoştinţa; în al treilea rând, ştiinţa. În primul rând, teama de Domnul ca început şi bază pentru întreaga cunoaştere; în al doilea rând, cunoaşterea obţinută prin observarea atentă a realităţii şi studiul sârguincios al lucrurilor, în lumina şi plecând de la siguranţa adevărului; şi în al treilea rând, ştiinţa, ca rezultat al cunoştinţei clasificate şi sistematizate.

Dar unde a găsit Daniel sau profesorii săi vreo ştiinţă foemulată, sau vreun ghid spre ştiinţă care ar putea fi folosit ca studiu în şcoală sau ca o parte din materialul pentru educaţia generală? – Fără ezitare se poate spune, şi pe bună dreptate, că toate acestea erau chestiuni care ţineau de cunoaşterea obişnuită în Israel timp de sute de ani, şi cel puţin principiile erau în Sfintele Scripturi, Biblia acelor zile.

Solomon a trăit şi a învăţat cu patru sute de ani înaintea şcolilor din zilele lui Daniel. Solomon „era mai înţelept decât toţi oamenii.” Şi ceea ce cunoştea Solomon nu a ţinut pentru sine, închis în propria sa înţelegere; ci i-a învăţat pe oameni. El i-a învăţat pe toţi oamenii; el a popularizat aceste cunoştinţe. Aceste cunoştinţe erau atât de lămurite şi de simple, încât oamenii de rând le puteau înţelege.

Solomon cunoştea în întregime ceea ce astăzi numim botanică, şi zoologie, şi ornitologie, şi entomologia, şi ihtiologie, şi meteorologie. Căci „el a vorbit despre copaci, de la cedrul din Liban, până la isopul care creşte pe zid;” iar aceasta se numeşte „botanică.” „El a vorbit de asemenea despre animale;” iar aceasta se numeşte zoologie. El a vorbit de asemenea „despre păsări;” iar aceasta se numeşte „ornitologie.” El a vorbit „despre târâtoare;” iar aceasta se numeşte „entomologie.” El a vorbit „despre peşti;” iar aceasta se numeşte „ihtiologie.” El a vorbit despre cursul vântului în „circuitele sale,” despre nori şi despre ploaie; iar aceasta este „meteorologie.” Solomon cunoştea despre aceste ştiinţe mai mult decât cunoaşte orice om de azi despre una dintre ele. Şi el i-a învăţat pe toţi oamenii aceste lucruri; căci „el a vorbit” tuturor. 1Regi 4:33; Eclesiastul 1:6,7; 11:3,4.

Pag.101par2 „entomologia,” nici „ihtiologia,” nici „meteorologia.” Noi nu spunem nicidecum că el învăţa ştiinţa asa cum este învăţată astăzi, nici cum este sugerată în aceste cuvinte bombastice; aceasta este ştiinţa teoretică. El nu a vorbit despre „botanică;” „el a vorbit despre copaci, de la cedrul din Liban, până la isopul care creşte pe zid.” El nu a vorbit despre „zoologie;” „el a vorbit despre animale.” El nu a vorbit despre „ornitologie;” el „a vorbit despre păsări.” El nu a vorbit despre „entologie;” el a vorbit despre „târâtoare.” El nu a vorbit despre „ihtiologie;” el a vorbit „despre peşti.” El nu a vorbit despre „meteorologie;” el a vorbit despre vânt în „circuitele sale,” şi întoarcerea „tuturor râurilor” din mare la locul de unde „plecat spre mare.”

Aceasta înseamnă că el nu a oferit discursuri savante şi de răsunet pe aceste subiecte; el a vorbit despre lucrurile însăşi. Erau studiate chiar florile, şi se ţineau cuvântări despre ele; nu floarea zmulsă, şi tăaită în bucăţi, şi fiecare parte numită cu un termen aproape imposibil de pronunţat, iar aceasta probabil într-o limbă străină, - nu astfel, ci florile aşa cum creşteau în grădină, pe câmp sau în pădure, chiar aşa cum le-a făcut Dumnezeu să crească, îmbrăcate cu o frumuseţe vie. Iar lecţia pe care Dumnezeu o oferă prin fiecare floare, era învăţată din floare aşa cum era ea; de exemplu, drăguţa violetă cea mică care creşte cu sfială prin iarbă. Tot aşa şi animalele, păsările, târâtoarele şi peştii erau studiaţi şi se ţineau discursuri deaspre ele aşa cum erau, vii, aflându-se înaintea ochilor săi şi a celor cărora „el le vorbea.” Căci Solomon a obţinut cunoştinţa prin faptul că „şi-a pus inima să caute şi să cerceteze cu înţelepciune toate lucrurile care se făceau sub soare.” Şi ceea ce învăţa, aceea şi preda.

Aceasta era calea pe care era predată şi învăţată ştiinţa în Israel, acolo unde teama de Domnul era începutul înţelepciunii, ghidul în toate studiile, fundamentul întregii ştiinţe. Era mai degrabă un studiu al lucrurilor, decât un studiu despre lucruri. Şi chiar aceasta este diferenţa de astăzi dintre calea dreaptă şi cea greşită de a studia ştiinţa. Calea cea dreaptă este de a studia lucrurile; calea cea greşită este de a studia despre lucruri. Studiind pe calea aceasta bună, studentul învaţă întotdeauna ceva; în timp ce, studiind pe calea greştită, el învaţă numai despre ceva. Calea cea bună îi oferă cunoştinţă practică; calea greşită îi oferă teorii abstracte, iar el nu are dibăcia de a le reduce la partea practică.

Acum, această ştiinţă veritabilă care era predată de Solomon a rămas naţiunii după moartea sa. O mare parte din ea a fost scrisă, şi în felul acesta era accesibilă atât profesorilor, cât şi studenţilor. Şi, mai presus de toate, lecţiile erau după ei în animale şi în păsări, în târâtoare şi în peşti, în copaci şi în flori, în cer şi mare, în lumina soarelui şi ploaie, în vânt şi nor.

Ştim că se crede de majoritatea că „iudeii nu înţelegeau ştiinţa;” că numai păgânii ajunseseră la ea. Eroarea acetui punct de vedere se vede în mod clar din faptul că, deşi atunci când Daniel a fost luat prizonier, se presupune de aceste persoane că Babilonul era numărul unu în lume în ceea ce priveşte realizările în domeniul ştiinţific, totuşi aceşti patru tineri evrei au fost examinaţi după trei ane de studiu „în toate lucrurile care cereau înţelepciune şi pricepere, şi despre care îi întreba împăratul, îi găsea de zece ori mai destoinici decât toţi vrăjitorii şi cititorii în stele, care erau în toată împărăţia lui.” Daniel 1:20. Aceşti magicieni, astrologi, etc., erau oamenii de ştiinţă ai Babilonului. Unii dintre ei au fost profesori în şcolile Babilonului unde Daniel a fost obligat să meargă şi să studieze. Şi totuşi, atunci când a venit examenul, Daniel şi prietenii săi s-au dovedit a fi de zece ori mai bine informaţi decât toţi aceştia. Nici un om din această lume nu poate vreodată învăţa de zece ori mai mult decât ştia el. De aceea este sigur că Daniel şi fraţii lui nu au obţinut cunoştinţa lor de la aceşti învăţători. Ei au obţinut-o din propriile lor Scripturi, sub călăuzirea Spiritului lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, ei au continuat în Babilon acelaşi sistem de studiu pe care l-au folosit cândva în colegiul de la Ierusalim; şi, cu toate că exista cunoştinţă în studiile babiloniene, aceasta le-a conferit o cunoştinţă de zece ori mai mare faţă de cea a profesorilor lor de acolo.

O altă ilustrare a falsităţii acestei presupuneri că evreii nu înţelegeau ştiinţa în timp ce păgânii o înţelegeau, este faptul că în cărţile de astăzi şi în manualele şcolare de asemenea, este tipărit şi învăţat faptul că Anaximander, un grec, a inventat cadranul solar prin 550 Î.H., în timp ce cadranul solar era folosit în Ierusalim în timpul domniei lui Ahaz, cu aproape 200 de ani înainte de acea dată. Isaia 38:8; 2Regi 20:11; 16:1. Este posibil ca pentru întârziaţii de greci, cadranul solar al lui Anaximander să fi fost o nouă invenţie, şi „o nemaipomenită descoperire ştiinţifică;” dar în ceea ce ne priveşte pe noi, noi refuzăm să credem cărţile care învaţă că acel cadran solar a fost inventat de Anaximander sau de oricine altcineva cu 200 de ani după ce acesta constituia un lucru obişnuit pentru evreii din Ierusalim. Adevărul este că numai printre evrei era cunoscută ştiinţa cea adevărată şi curată care era cunoscută lumii cel puţin dinaintea perioadei lui Daniel. Şi când vom găsi din nou şcoli care vor preda ştiinţa aşa cum era învăţată în şcolile în care a învăţat Daniel, vor exista din nou Danieli în ştiinţă – chiar tineri care vor cunoaşte de zece ori mai mult decât profesorii din şcolile unde teama de Domnul este privită ca neavând nici o legătură cu ştiinţa.

Nu s-a făcut vreodată o greşeală mai mare, nu s-a înregistrat vreodată o pirdere mai mare, nici de partea bisericii şi nici de partea statului – şi a fost făcută de ambele – decât greşeala care s-a făcut prin separarea temerii de Domnul – religia – de ştiinţă.

Când biserica a condus lumea, a susţinut că temerea de Domnul este o chestiune cu totul deosebită şi nu are nici o legătură cu observarea realităţii şi cu studiul lucrurilor; şi în consecinţă, că religia nu are nimic de-a face cu ştiinţa. În consecinţă, cei mai „pioşi,” „sfinţii,” au întors spatele realităţii şi detaliilor, s-au încuiat în mănăstiri şi în celule, sau s-au aşezat în vârfurile stâlpilor, s-au dedicat „meditaţiei divine,” şi şi-au petrecut timpul „închinându-se” prin a vedea de câte ori se pot apleca sau posterna în decurs de o oră; sau inventând deosebiri fine în doctrină, şi expunând teorii teologice care despicau firul în patru, şi apoi acuzând şi vânând ca „eretici” pe toţi aceia care nu îmbrăţişau ideile lor deosebite, în timp ce ei înşişi nu erau în stare să le demonstreze. Apoi, pe măsură ce numărul teoriilor teologice creştea, şi „ereticii” bineînţeles că se înmulţeau. Şi pe măsură ce ereticii se înmulţeau, se ţineau şi concilii pentru a-i îndrepta pe „eretici.” În îndreptarea ereticilor, conciliile erau obligate să interpreteze cu autoritate Cuvântul lui Dumnezeu. Concilii diferite îl interpretau în mod diferit. Recursurile se consumau având pe episcopul de Roma drept prim-episcop al „creştinătăţii.” Şi astfel s-a făcut că episcopul de Roma a devenit singurul oracol prin care Cuvântul lui Dumnezeu putea fi oferit corect interpretat nu numai bisericii, ci chiar şi ştiinţei. Astfel s-a dezvoltat infailibilitatea „bisericii,” care nu era altceva decât infailibilitatea episcopului de Roma ca voce autoritară în „biserică;” căci orice este există interpretarea cu autoritate a Cuvântului lui Dumnezeu, sau această pretenţie, acolo există infailibilitatea sau pretenţia de infailibilitate.

Pe de altă parte, lumea credea că temerea de Domnul era o chestiune cu totul aparte şi nu avea nici o legătură cu observarea realităţii şi cu studiul detaliilor; şi astfel susţinea că religia „nu are nimic de-a face cu ştiinţa.”

Şi astfel s-a născut conflictul dintre religie şi ştiinţă. Acest conflict a continuat mereu în lume. Dar începând cu Reformaţiunea, a existat un efort de partea bisericii de a lega religia şi ştiinţa. Oricum, în cadrul acestui efort, „ştiinţa,” aşa după cum lumea a dezvoltat-o, a fost luată drept standard, iar temerea de Domnul – religia – a fost conformată acesteia. Însă această „ştiinţă” a fost dezvoltată fără temerea de Domnul, şi în multe cazuri în directă opoziţie cu ea. Şi când aceasta a fost acceptată de biserică ca şi standard la care trebuie să se conformeze temerea de Domnul şi care trebuie să constituie etalonul temerii de Domnul, aceasta a făcut ca „ştiinţa,” şi chiar ştiinţa pe nedrept numită astfel, începutul cunoştinţei, iar temerea de Domnul, sfârşitul ei; în loc ca temerea de Domnul să fie începutul, iar ştiinţa – adevărata ştiinţă – sfârşitul. Ştiinţa a fost făcută capul, iat temerea de Domnul coada. Şi astfel Cuvântul Domnului, care este singurul mijloc prin care poate fi însuşită temerea de Domnul, a fost subordonată omului chiar de către biserică, şi chiar potrivnică „ştiinţei;” Cuvântul Domnului trebuie să fie interpretat de această „ştiinţă” omenească şi potrivnică; şi astfel, necredincioşi şi atei, prin această ştiinţă pe care biserica o respecta, au devenit oracolele numai prin care Cuvântul lui Dumnezeu putea fi interpretat corect chiar şi pentru biserică. Şi astfel se dezvoltă cu rapiditate infailibilitatea „ştiinţei,” care, când este terminată, nu va fi altceva decât infailibilitatea dictonului vocii principale în ştiinţă, vorbind ex catedra.

Adevărul veşnic este că religia veritabilă şi ştiinţa veritabilă sunt inseparabile. Nici în cazul lui Solomon, nici în cazul lui Daniel nu a existat vreodată vreun conflict între religie şi ştiinţă. La nici unul dintre aceştia nu a existat vreodată vreo vrajbă între religie şi ştiinţă; şi astfel, la nici unu dintre ei nu a existat vreodată vreo potrivire, mai mult decât a existat vreun conflict, între religie şi ştiinţă. În ambele cazuri, ştiinţa a fost ceea e mereu va fi – complementul religiei.

Adevărata ştiinţă este complementul adevăratei religii, - şi este numai complementul; nu este niciodată esenţa. Temerea de Domnul este începutul cunoştinţei, şi este numai începutul. Nu s-a avut în vedere a fi nimic altceva decât începutul cunoaşterii. De aceea, cel care nu ia temerea de Domnul pentru a o folosi în vederea dobândirii cunoştinţei, face o greşeală infinită. Iar cel care ia temerea de Domnul şi o foloseşte pentru dobândirea cunoaşterii, şi totuşi se opreşte până ce această cunoaştere la gradul şi caracterul de ştiinţă, zădărniceşte adevăratul scop pentru care a primit temerea de Domnul cu care să înceapă. Cel care primeşte ceea ce constituie începutul ştiinţei, este obligat de chiar acest lucru, în măsura în care depinde de el, să înainteze şi să ajungă la capătul a ceea ce a primit la început.

Şi astfel temerea de Domnul ca început al ştiinţei, iar ştiinţa ca atribut inseparabil al temerii de Domnul; avâcd Cuvântul lui Dumnezeu ca mijloc de cunoaştere a temerii de Dumnezeu, şi acelaşi Cuvânt ca bază pentru întrega ştiinţă; împreună cu Spiritul Sfânt al lui Dumnezeu ca mare pedagog şi singur interpret al Cuvântului lui Dumnezeu; adevărata religie şi adevărata ştiinţă vor fi unite, fiind una şi inseparabile, acum şi pentru totdeauna; iar infailibilitatea va rămâne acolo unde îi este locul, - cu Dumnezeu, Autorul atât al adevăratei religii, cât şi al adevăratei ştiinţe.

Capitolul 13

Studiul ştiinţei mentale

Numai Dumnezeu este Autorul adevăratei ştiinţe; iar Cuvântul Său este singura temelie sigură a acesteia pentru om.

Toate şcolile creştine trebuie să înveţe ştiinţa, care este cunoaşterea. Fiind şcoli creştine, ele trebuie să înveţe ştiinţa divină, cunoaşterea divină – nu ştiinţa omenească. Căci Isus, care este marele Învăţător în fiecare şcoală cu adevărat creştină, „nu a inserat în învăţătura Sa nici o ştiinţă omenească.” „Măreţia Sa nu se putea contupi cu ştiinţa omenească, care L-ar fi deconectat numai decât de la marea Sursă a întregii înţelepciuni. Argumentaţia ştiinţei omeneşti nu s-a auzit niciodată de pe buzele Sale sfinţite.”

În fiecare aspect al gândului şi al învăţăturii există ştiinţă de origine divină, şi ştiinţă de origine umană. Iar acestea suunt opuse una celeilalte, pentru că tendinţa constantă a ştiinţei omeneşti este de a se separa de Sursa adevăratei înţelepciuni. Într-adevăr, chiar natura ştiinţei umane – care, fiind născută în minte, nu este decât cunoştinţă omenească – este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu.

Există trei mari fundamente ale ştiinţei – ştiinţa mentală, ştiinţa morală, şi ştiinţa fizică. Toate celelalte părţi cu putinţă de imaginat ale ştiinţei, nu sunt decât ramificaţii ale acestora. Iar acestea trei sunt atât de legate între ele încât nici una dintre ele nu este şi nici nu poate fi desăvârşită fără celelalte.

Cea dintâi dintre toate ştiinţele în ceea ce priveşte importanţa şi natura, este ştiinţa mentală. De aceea, în orice sistem de învăţământ, prima dată vine în mod natural învăţarea ştiinţei mentale.

Ştiinţa mentală, sau psihologia, dacă cineva ar vorbi despre ea mai degrabă ca o „ologie,” este ştiinţa minţii. Şi, după cum cu ajutorul minţii este realizat fiecare lucru conştient şi inteligent, este în natura lucrurilor ca cunoaşterea şi cultivare minţii să fie pe primul plan în întreaga învăţătură.

Din nou: singurul scop adevărat al educaţiei „este de a reface chipul lui Dumnezeu în suflet.” Şi cu mintea noi slujim legii lui Dumnezeu. Nu există vreun dar mai mare care să poată fi vreunui suflet decât acela de a sluji legii lui Dumnezeu. Nu există vreo poziţie mai mare sau mai onorabilă pe care o poate ocupa vreo fiinţă creată, decât aceea de a servi legii lui Dumnezeu; aceasta presupune a fi, în ceea ce priveşte întreaga fiinţă, atât de desăvârşit în armonie cu Dumnezeu încât fiecare gând, fiecare motiv, şi fiecare acţiune va fi reflectarea perfectă a voinţei lui Dumnezeu. Şi „cu mintea” este realizat acest serviciu. Mintea este rădăcina din care derivă toate celelalte amănunte ale individualităţii; mintea este pivotul pe care se mişcă toate celelalte. Şi fiind astfel, cu siguranţă că este în chiar natura lucrurilor că, în existenţa individului, în toată educaţia, cunoaşterea minţii ocupă primul loc în importanţă.

După cum „mental” se referă la minte, ştiinţa mentală este mintea ştiinţei, sau ştiinţa minţii. Şi de vreme ce „ştiinţa” este cunoaştere, ştiinţa minţii este cunoaşterea minţii.

Atunci, cum poate fi obţinută adevărata cunoaştere a minţii? Cercetarea fiecărui alt subiect este făcută cu mintea; cunoaşterea fiecărei alte ştiinţe este obţinută cu mintea. Cu ajutorul microscopului mintea poate studia şi descifra cele mai încâlcite complicaţii, cele mai minuscule trupuri, şi cele mai subtile manifestări din lumea naturală. Cu ajutorul telescopului, mintea poate studia planetele ce se află la distanţe aproape infinite, şi le poate cunoaşte caracteristicile. Astfel, printr-un mijloc sau altul, mintea poate explora întregul regat al naturii. Dar cum va putea mintea să investigheze mintea? Cum va putea mintea să exploreze ţinutul minţii? Poate mintea să facă toate aceste lucruri care o descriu? Se poate mintea aşeza în spatele ei înşişi şi să se aşeze sub un microscop mental compus din ea însăşi, şi astfel ea însăşi, prin sine însuşi, să se cercetaze pe sine însuşi? Asemenea lucru nu este imposibil numai din punct de vedere mental, ci şi fizic.

Cu ajutorul minţii noi cercetăm toate celelalte lucruri. Dar pentru a cerceta şi a cunoaşte mintea însăşi, trebuie să avem o altă minte tot la fel de real precum pentru a cerceta şi a cunoaşte orice alt lucru, trebuie să avem însăşi mintea. Mintea individuală nu poate să se aşeze în spatele ei înşişi şi să se examineze şi să se analizeze pe sine; dar mintea individuală în spatele ei înşişi o altă Minte prin care poate să obţină cunoştinţa cea adevărată şi sigură. Acea Minte este Mintea originală şi fundamentală; şi astfel Sursa întregii cunoştinţe şi a întregii ştiinţe a minţii. Oricine va dori să găsească cunoştinţa cea sigură, adevărata ştiinţa a minţii, să-L întrebe pe Cel care este Sursa minţii. Când găsim ceea ce Dumnezeu a spus despre minte, în aceea vom găsi vom găsi adevărata cunoştinţă a minţii.

El a spus că l-a făcut pe om după propria Sa înfăţişare. Omul a fost făcul să-L reprezinte, să-L reflecte, să-L facă descoperit pe Dumnezeu – nu pe sine. Dumnezeu a creat mintea omului ca fiecare facultate să fie facultatea Minţii divine; să fie cel mai înalt mijloc creat de a exprima, de a re-prezenta Mintea divină.

Toate lucrurile create nu sunt decâr expresii ale gândului lui Dumnezeu; căci „Prin cuvântul Domnului au fost făcute cerurile; şi toată oştirea lor, prin suflarea gurii Sale.” „Căci El a vorbit, şi a fost.” Prin Cuvântul lui Dumnezeu „au fost create toate lucrurile care sunt în cer, şi care sunt pe pământ, vizibile şi invizibile.” Cuvântul este expresia gândului, iar gândul este produsul minţii. Toate lucrurile cerate fiind produsul Cuvântului lui Dumnezeu, sunt numai atât de multe forme de exprimare ale gândului lui Dumnezeu. Creaţia omului – facerea omului – a fost încoronarea creaţiunii; de aceea mintea omului este cel mai înalt mijloc care reflectă, re-prezintă, exprimă gândul lui Dumnezeu.

Notaţi această ilustrare divină a acestui fapt: Când Dumnezeu l-a făcut numai pe om, El a făcut să treacă pe dinaintea lui toate animalele şi păsările, „pentru a vedea cum le va numi.” Nu, aşa cum mulţi citesc greşit, să le dea nume; ci cu adevărat, „să vadă cum le va numi.” Era un test al minţii omului. Toate aceste creaturi, fiind produsul cuvântului lui Dumnezeu, erau expresii variate ale gândului lui Dumnezeu. Pe măsură ce fiecare trecea prin faţa omului, în mod instantaneu intelectul său pătrundea chiar la esenţa fiinţei sale, mintea sa citea gândul lui Dumnezeu care era exprimat în acea fiinţă, şi acel gând îl reproducea prin pronunţarea cuvântului care definea chiar natura şi caracteristicile fiecărei fiinţe. Căci „şi orice nume pe care-l dădea Adam fiecărei vieţuitoare, acela îi era numele.” Orice nume îi punea, exact acela era ceea ce numele definea. Aceasta demonstrează că mintea omului era de o asemenea mărime încât cuprindea creaţia; era de o asemenea perfecţiune a adaptibilităţii încât a cuprins cu rapiditate caracteristicile de o vastă varietate a le creaţiunii; încât cu uşurinţă s-a mişcat cu o precizie absolută pentru a detecta instantaneu natura fundamentală şi distinctivă a fiecărei vieţuitore, oricât de subtilă era acea deosebire; şi că propria sa personalitate în propria sa voinţă liberă era atât de perfect supusă voinţei Divine, era atât de perfect în armonie cu Mintea divină, încât gândul Minţii, oricum era exprimat, era instantaneu prins de mintea sa şi devenea propriul său gând, iar el gândea gândurile lui Dumnezeu.

Şi încă aceasta nu este tot. Creaţia vizibilă nu era exprimată numai în cuvântul lui Dumnezeu, şi astfel omul a găsit şi a gândit gândurile lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu e venit în mod direct la om. Dumnezeu i-a vorbit omului direct; astfel că omul era în strânsă legătură cu Dumnezeu în gândurile lui Dumnezeu comunicate direct în cuvânt şi prin Spiritul lui Dumnezeu. Aceasta a făcut mintea omului, în cel mai înalt sens posibil, cel mai înalt mijloc creat de a reflecta Mintea divină, de a exprima gândul lui Dumnezeu, de a-L glorifica pe Dumnezeu. Acesta este omul, aceasta este mintea, aşa cum era omul în cadrul creaţiei lui Dumnezeu.

Dar la om a venit un alt cuvânt, opus cuvântului lui Dumnezeu, exprimând gândul şi mintea unuia care este opus lui Dumnezeu. Omul avea cuvântul lui Dumnezeu. Deci, atât timp cât el primea şi reţinea acel cuvânt, şi acesta gândul şi mintea Celui al cărui cuvânt era, în aceasta el avea mintea lui Dumnezeu ca ghid pentru mintea sa. O expresie a acelui cuvânt era: „Să nu mănânci din pomul cunoştinţei binelui şi răului; căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” Acest alt cuvânt care a venit acum la el a fost: „Cu siguranţă că nu veţi muri; dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el, ochii vi se vor deschide, şi veţi deveni dumnezei, cunoscând binele şi răul.” Acest alt cuvânt, opusul cuvântului lui Dumnezeu, a fost ascultat, gândul său a fost primit, şi prin aceasta a fost primită mintea celui al cărui era gândul din cuvânt. Atunci ,cu această minte opusă, totul era văzut invers; pomul care nu era în nici un sens bun pentru mâncat, nici de dorit pentru a face pe cineva înţelept, era acum văzut ca fiind exact ce ce nu era. „Şi când femeia pomul era bun pentru mâncat, şi că era plăcut la privit, şi un pom vrednic de dorit pentru a face pe cineva înţelept, a luat din fructele lui, şi a mâncat, şi i-a dat de asemenea şi soţului ei; şi el a mâncat.” Astfel, atunci când Satan a venit rostindu-şi cuvintele, comunicând gândul şi sugestia minţii sale rele; şi când a fost acceptat acest cuvânt ciudat împreună cu gândul şi sugestia sa rea, în locul cuvântului şi minţii lui Dumnezeu; atunci mintea rea a vrăjmăşiei, în locul minţii lui Dumnezeu, a fost primită şi a devenit mintea călăuzitoare a omului. Acea minte fiind mintea lui Satan este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci nu este, şi nici nu poate fi supusă legii lui Dumnezeu. Şi astfel se face că mintea omului în păcat, „mintea carnală este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu,” şi „nu se supune legii lui Dumnezeu, şi cu adevărat nici nu poate fi.”

Şi acum fiind plini cu mintea rea a vrăjmaşului, cu dorinţele sale perverse şi cu ambiţiile sale rele, omul a reflectat imaginea şi ruşinea celui care l-a condus în păcat; în loc de a reflecat ca şi mai înainte imaginea şi slava Celui care l-a creat în neprihănire şi adevărată sfinţenie. După cum omul a reflectat imaginea şi slava Creatorului Său în neprihănire înainte de a păcătui, tot astfel el a reflectat după ce a păcătuit imaginea şi ruşinea celui care l-a atras către păcat. (Oricine doreşte să urmărească mai departe acest gând al acelei alte minţi, poate s-o facă citind Capitolul 21 din „Imperiul Eclesiastic.”)

Acest adevăr se poate vedea în fiecare amănunt al comportamentului omului imediat de după păcătuire. Slava s-a depărtat curând de la el datorită păcatului, iar lor „le-a fost ruşine” înaintea Celui în a Cărui prezenţă se desfătau odinioară. Acum ,când au auzit vocea lui Dumnezeu, în loc să fie unpluţi de bucurie, le-a fost frică, şi s-au gândit să se ascundă de El, şi s-a gândit chiar că se pot ascunde, că Îl pot înşela. Aceasta nu este mintea care gândeşte gândurile lui Dumnezeu. Este chiar reflectarea minţii lui Lucifer din cer, care, neînţelegând scopul Domnului, a crezut că poate ascunde de Domnul propriile sale scopuri.

Din nou: Când Domnul l-a întrebat pe om: „Ai mâncat din pomul despre care ţi-am poruncit să nu mănânci?” în loc de a răspunde direct şi sincer: „Da!,” el a răspuns indirect şi evaziv, şi implicând în vină atât pe Domnul cât şi pe femeie înainte de sine însuşi. El a spus: „Femeia pe care Tu mi-ai dat-o să fie cu mine, ea mi-a dat din pom, şi am mâncat.” Şi când Domnul a întrebat-o pe femeie „Ce este acest lucru pe care l-ai făcut?” în loc de a răspunde lămurit şi dechis, ea de asemenea a iimplicat pe altul înaintea ei, şi s-a apărat pe sine, la fel ca şi omul. Ea a spus: „Şarpele m-a ademenit, şi am mâncat.”

O asemenea minte n-a fost niciodată pusă de Domnul în omenire. Şi totuşi, toţi ştiu că însăşi această minte este în mod natural în toţi oamenii, chiar şi până astăzi. Toţi ştiu că nu este în natura omului să-şi mărturiseacă greşeala deschis, pe şleau, imediat. Impulsul spontan din fiecare suflet uman este de a evita şi de a se adăposti pe sine în spatele a orice sau oricui din lume, şi să caute de a se dezvinovăţi prin a implica pe altul. Şi dacă prin toate acestea nu poate scăpa pe deplin, când ajunge în acest punct, se denunţă şi pe sine, însă asumându-şi cea mai mică vină posibilă. O asemenea dispoziţie nu a fost niciodată pusă în om de Domnul. Nu este a Domnului. Este a lui Satan. Este dispoziţia, este chiar mintea şi spiritul lui Lucifer, conducătorul original pe calea păcatului.

Dar Domnul, în dragostea şi mila Sa nu va lăsa şi nici nu a lăsat omenirea înrobită şi distrusă prin posesia unei astfel de minţi. „Domnul Dumnezeu a spus şarpelui, ... ‚Voi pune vrăjmăşie între tine şi femeie, şi între sămânţa ta şi Sămânţa ei.’” Prin acest cuvânt plin de har, Dumnezeu a penetrat şi a spart vălul întunericului total care în minte lui Satan a cuprins omenirea. Prin acest cuvânt, El a făcut ca lumina divină să strălucească în mintea întunecată a captivilor înrobiţi ce erau neajutoraţi. Iar această lumină este „adevărata Lumină care luminează pe fiecare om venind în lume.” Căci această vrăjmăşie împotriva lui Satan, această ură împotriva răului pe care Dumnezeu prin Cuvântul Său le-a pus în mintea fiecărei persoane care vine în lume, face ca fiecare suflet să urască răul şi să dorească binele, şi să dorească eliberarea din închisoarea răului în odihna măreaţă şi bucuria binelui. Şi după cum această eliberare este numai în Hristos, acea promisiune de a pune vrăjmăşi între Satan şi omenire este promisiunea darului lui Hristos, „Dorinţa tuturor neamurilor.”

Astfel se face că „Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat o minte.” Aşa se face că chiar din ora în care a fost rostit cuvântul plin de har către omul păcătos în grădină, primul cuvânt al lui Dumnezeu către omenire este „Pocăiţi-vă:” aceasta înseamnă, schimbaţi-vă mintea. Schimbaţi-vă mintea de sub controlul minţii lui Satan, la călăuzirea minţii lui Dumnezeu; „Lăsaţi ca acea minte care a fost şi în Isus Hristos, să fie şi în voi.” De aceea oamenii sunt sfătuiţi de Cuvântul lui Dumnezeu: „Nu vă conformaţi acestei lumi, ci fiţi transformaţi prin reînoirea minţii voastre.” Şi acesta este motivul şi calea prin care acei care primesc acest sfat divin pot spune : „Avem mintea lui Isus Hristos.”

Astfel, mintea Esenţială şi Autorul minţii omului a vorbit despre subiectul minţii omului; şi a descoperit în mod lămurit că sunt două minţi care se oferă alegerii şi studiului oamenilor. Şi fiecare om este liber de a alege pe care dintre aceste două minţi o va avea ca proprie minte călăuzitoare şi subiectul studiului său în cadrul ştiinţei mentale. Care dintre acestea două este vrednică de alegerea omului ca şi câmp al ştiinţei mentale?

Unei minţi, minţii omului aşa cum este ea, mintea naturală, Sursa minţii i-a spus: „Mintea carnală este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu.” Acesta este adevărul de la Acel care este Izvorul cunoaşterii. De aceea urmează că orice ştiinţă umană despre mintea umană, psihologia umană, nu poate fi decât ştiinţa vrăjmăşiei împotriva lui Dumnezeu; iar studiul oricărei ştiinţe umane despre mintea umană, studiul psihologiei umane, nu poate fi decât studiul a ceea ce este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu.

Însă ce câştig există, ce câştig ar putea fi obţinut din studiul vrăjmăşiei împotriva lui Dumnezeu? Să presupunem că această minte care este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu ar fi studiată şi analizată, şi ar fi notat întregul fenomen de către chiar această minte care este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu; ce ar obţine studentul din toate acestea? – Numai vrăjmeşie împotriva lui Dumnezeu. Ce cunoaşte el? – Numai vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. Şi chiar lucrul acesta nu-l cunoaşte; el crede că este altceva. Dacă ar fi ştiut cu adevărat că este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, cu siguranţă că nu ar fi studiat-o deloc. Atunci, cu adevărat că în nici o şcoală creştină nu va fi studiată nici o ştiinţă umană a minţii. A cunoaşte ce este aceasta, a şti că este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeueste cu adevărat suficient, fără a mai irosi timpul într-un studiu detaliat al ei.

Despre cealaltă minte, mintea omului aşa cum era el, mintea originală şi spirituală, Sursa minţii a spus că este „mintea lui Hristos,” care este „Dumnezeu manifestat,” în care „locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii,” şi care este „Dumnezeu.” El a spus că este mintea Aceluia care este „milostiv şi îndurător, îndelung răbdător, şi plin de bunătate şi adevăr, păstrând mila pentru mii, iertând nelegiuirea şi călcarea de lege şi păcatul:” că este mintea Aceluia care într-un cuvânt este „Dragoste;” şi care este Izvorul înţelepciunii şi cunoştinţei – a filozofiei şi ştiinţei.

Aici este o minte care este cu adevărat vrednică de ca’ea mai devotată sârguinţă în cel mai profund studiu. Aici este o minte a cărei cunoaştere este numai o continuă inspiraţie şi o binecuvântare veşnică. Este însăşi Mintea divină. Cunoaşterea acestei Minţi este în natura lucrurilor, cunoaştere divină. Iar această cunoştinţă ne este gratuit oferită. Da, chiar această Minte ne este oferită gratuit. Căci El ne-a oferit gratuit propriul Său Spirit veşnic; şi este una din funcţiile acestui Spirit veşnic de a ne face cunoscut lucrurile lui Dumnezeu, de a lua lucrurile lui Dumnezeu şi de a ni le descoperi, să pătrundă adâncimile infinite ale planului veşnic al lui Dumnezeu, şi să aducă comorile dragostei, ale înţelepciunii, şi ale cunoaşterii de Dumnezeu, şi să la facă lămurite minţilor noastre şi să le sigileze în înţelegerea noastră. De aceea sfatul divin „Fiţi transformaţi prin reînoirea minţilor voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.” Aceasta este transformarea vieţii şi caracterului, a trupului, sufletului, şi spiritului, prin transformarea minţii prin credinţă în Isus Hristos, - aceasta este o ştiinţă mentală, aceasta este o psihologie, aceasta este o ştiinţă adevărată, şi vrednică de cel mai destoinic şi intens efort al puterilor profesorilor şi studenţilor. Iar această ştiinţă este divină. Astfel că există o ştiinţă divină a minţii – o psihologie divină deschisă tuturor profesorilor şi studenţilor din toate şcolile. Atunci să nu fie studiată această ştiinţă divină în toate şcolile creştine?

Cunoaşterea minţii trebuie să conste într-o cunoaştere a caracteristicilor, activităţilor şi fenomenului minţii.

Ştiinţa omenească a minţii ar consta într-o cunoaştere sistematizată a caracteristicilor, activităţilor şi fenomenului minţii umane.

Ştiinţa divină a minţii ar consta într-o cunoaştere sistematizată a caracteristicelor, activităţilor şi fenomenului minţii divine.

Acum, care dintre ramuri ale ştiinţei mentale – cea umană sau cea divină, prezintă cea mai atrăgătoare perspectivă pentru un studiu profitabil?

Pentru cineva care crede că există o Minte divină, şi că aceasta este cu adevărat accesibilă cercetării omului, poate exista vreo posibilitate de comparaţie între uman şi divin ca şi câmp profitabil pentru studiu?

Nu este suficient de clar că pe cât de sigur este că există o Minte divină, şi că acea Minte este pe orice cale accesibilă cercetării pentru om, tot atât de sigur este că ştiinţa acelei Minţi peprezintă un câmp mult mai promiţător decâr cel omenesc, după cum divinul este deasupra umanului?

Atunci când cineva care crede că există o Minte divină şi că aceasta este accesibilă cercetării omului, face din mintea umană terenul studiului său în şriinţa mentală, el aşează astfel omenescul în locul divinului, îl aşează practic deasupra divinului, şi astfel demonstrează că pretinsa sa credinţă în divin nu este decât o simplă acceptare care nu are nici o greutate, şi care nu are nici un efect în viaţa sa.

„Dar iubiţior, aşteptăm lucruri mai bune de la voi.” Evrei 6:9. Aici este o Minte divină. Această Minte divină este deschisă pentru studiul omului. Omul este invitat şi i se îngăduie să cerceteze natura şi activităţile Minţii divine.

Activităţile minţii, umană asu divină, se desfăşoară numai prin intermediul gândurilor. Şi, iniţial, gândul este xprimat în cuvânt. Gândul divin este exprimat în Cuvântul divin. Şi în exprimarea gândului divin, ca în nici a unui alt caz, cuvintele sunt cu adevărat lucruri. Căci „la început era Cuvântul.” (Ioan 1:1), şi „lumile au fost pronunţate prin cuvântul lui Dumnezeu.” (Evrei 11:3); „căci El a rostit, şi a fost.” Psalmul 33:9.

Prin cuvântul Domnului toate lucrurile au fost făcute ceea ce sunt. Şi după cum cuvântul este exprimarea gândului, este clar că toate lucrurile nu sunt alceva decât diferite forme de exprimare ale gândului lui Dumnezeu. Chiar aşa spune Scriptura: „Căci Tu, Doamne, mă înveşeleşti cu lucrările Tale; şi eu cânt de veselie, când văd lucrarea mâinilor Tale. Cât de mari sunt lucrările Tale, Doamne, şi cât de adânci sunt gândurile Tale!” Psalmul 92:4,5.

Urmează că metoda adecvată pentru a studia toate lucrurile care există, este de a le studia ca expresii ale gândului lui Dumnezeu, şi de a descoperi care este gândul ce este astfel exprimat. Acesta nu este decât studiul Minţii divine, obţinerea cunoştinţei; iar aceasta în sine este divina ştiinţă mentală. Astfel întreaga creaţie este un teren al ştiinţei mentale; şi tot studiul naturii, bine înţeles, este studiul ştiinţei Minţii divine.

Citind gândurile lui Dumnezeu, studiind fenomenul Minţii divine în acest teren vast şi minunat este cea dintâi ocupaţie în care omul nou creat, perfect şi vertical s-a angajat vreodată. La această ocupaţie a fost omul în deosebi chemat şi numit de Creatorul Însuşi. Şi cu toate că atunci era mai mult decât acest singur lucru, acesta este în sine o învăţătură pentru toată omenirea ca rpima dintre toate ocupaţiile care i se potriveşte omului este, sub călăuzirea divină conştientă şi recunoscută, citirea gândurilor şi studierea fenomenului minţii lui Dumnezeu în minunatul Său câmp al creaţiunii.

Şi totuşi acest câmp al creaţiunii, atât de minunat cum este, nu reprezintă întregul câmp al ştiinţei mentale. Există un altul, chiar mai minunat; „Domnul se gânseşte la mine.” Psalmul 40:17. Şi, „Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire.” Ieremia 29:11. aceste gânduri sunt gândurile Sale de salvare a păcătoşilor, răscumpărare a celor peirduţi, şi sunt exprimate în Cuvântul salvării sale, evanghelia Domnului Isus Hristos. Câci această evanghelie este descoperirea „planului veşnic pe care l-a făcut în Hristos Isus Domnul nostru.”

Aceste două tărâmuri ale ştiinţei mentale – gândurile lui Dumnezeu în creaţiune şi gândurile lui Dumnezeu în răscumpărare – erau câmpurile de studiu ale lui Solomon, cel mai înţelept om care a trăit vreodată de la Adam. Dar acum, de vreme ce omul a devenit supus păcatului, terenul gândului lui Dumnezeu în răscumpărare are prioritate; pentru că omul trebuie să fie salvat din întunecimea şi pervertirea minţii în care a fost atras de Satan, înainte de a putea citi corect gândurile lui Dumnezeu exprimate în creaţiune. De aceea, cu toate că Solomon şi-a pus inima de a căuta şi a cerceta toate lucrurile care sunt făcute sub cer şi avea un foarte mare succes în asta, totuşi el a făcut aceasta „prin înţelepciune,” care este „temerea de Domnul.” De aceea el preamăreşte înţelepciunea, temerea de Domnul, ca fiind lucrul principal dintre toate lucrurile ce pot fi râvnite. Proverbe 3:15.

Din acest motiv, şi în cazul lui Hristos de asemenea, Omul model al tuturor timpurilor şi ultimul Adam, gândul lui Dumnezeu în răscumpărare era terenul de o importanţă extraordinară pentru a ocupa mintea omului: fără a lăsa deoparte terenul ceraţiunii, ci pentru că este singura cale adevărată spre lumina în care gândul lui Dumnezeu în creaţiune poate fi văzut în mod clar şi poate fi corect citit.

Nu numai pentru oamenii de pe pământ şi păcătoşi gândul lui Dumnezeu în sfera răscumpărării, evanghelia lui Hristos, este considerat de o importanţă extraordinară în înţelegerea adâncimii înţelesului unui alt tărâm al gândului lui Dumnezeu. Aceasta este şi pentru lumile necăzute şi pentru însăşi inteligenţele strălucitoare ale cerului. Gândurile lui Dumnezeu în ceea ce priveşte planul Său veşnic, şi exprimate în Cuvântul Său din evanghelie, constituie cea mai de seamă ştiinţă ale inteligenţelor cereşti. Căci predicarea „bogăţiilor de necercetat ale lui Hristos” înseamnă a „a-i face pe toţi să vadă care este frăţia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile prin Isus Hristos; pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin (de la; cu ajutorul) Biserică, înţelepciunea felurită a lui Dumnezeu, după planul veşnic, pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru.” Efeseni 3:8-11.

Şi când aceasta este predicat „cu Duhul Sfânt trimis din cer,” „îngerii doresc,” cu mare interes, „să înţeleagă,” pentru ca să vadă înţelepciunea felurită descoperită în lucrarea Minţii divine în realizarea scopului veşnic. 1Peru 1:12

Aici avem astfel două domenii infinite ale ştiinţei Minţii divine deschise pntru studiul omului. Şi fiecare se centrează în Isus Hristos; căci în ambele, toate fenomenele sunt expresii ale gândului Minţii divine; şi după cum gândul este expreimat în cuvânt, iar Isus Hristos este Cuvântul lui Dumnezeu, astfel, fie în creaţie sau răscumpărare, Isus Hristos, fiind Cuvântul lui Dunmezeu, este exprimarea gândului lui Dumnezeu. Şi după cum Isus Hristos este exprimarea gândului lui Dumnezeu în aceste două terenuri minunate ale lucrării Minţii divine, este perfect lămurit că fără El gândurile exprimate în aceste domenii nu pot fi înţelese.

Privind la aceste lucruri, nu este pe deplin lămurit şi uşor de înţalas de ca „Isus nu a inserat în învăţătura Sa ştiinţa oamenilor”? de ce „măreţia Sa nu se putea contopi cu ştiinţa omenească”? de ce „argumentaţia ştiinţei omeneşti nu s-a auzit niciodată de pe buzele Sale sfinţite”? şi de ce se face că „ştiinţa omenească se va deconecta de la marea Sursă a înţelepciunii în acea zi”?

Iar când oamenii renunţă la acest minunat câmp dublu al ştiinţei Minţii divine şi îşi cheltuiesc timpul şi efortul în terenul întunecat şi îngust al acţiunii minţii umane, care este vrjmăşie împotriva lui Dumnezeu, nu este adevărat că ei au lăsat apele minunate ale zăpezii din Liban, care vin din Stânca ogoarelor, pentru „apele murdare ale văii”? da, că s-au întors chiar la „canalele obişnuite”? Şi când este urmată o astfel de cale, poate fi de mirat că „rezultatul” este „inimi de gheaţă în şcoală şi în biserică”?

Atunci, nu vor învăţa şcolile creştine, ca ştiinţă mentală, numai ştiinţa Minţii divine?

Capitolul 14

Studiul ştiinţei morale

Ştiinţa morală trebuie să fie învăţată în fiecare şcoală creştină. Aceasta nu este de o mai mică importanţă decât învăţarea ştiinţei mentale, cu toate că în natura lucrurilor urmează în ordine ştiinţei mentale, pentru că numai cu ajutorul minţii poate fi studiată.

Principiile morale drepte pot fi înţelese numai cu o minte dreaptă. De aceea adevărata ştiinţă morală poate fi înţeleasă numai prin adevărata ştiinţă mantală. Astfel, cu toate că în acest sens ştiinţa morală urmează în ordine ştiinţei mentale, nu este de o mai mică importanţă; într-adevăr, cele două sunt cu neputinţă de despărţit.

Oricum, chiar dacă vorbim despre acestea ca fiind „ştiinţă morală” şi „ştiinţă mentală,” şi le tratăm ca ştiinţe, ceea ce şi sunt cu adevărat, să nu facă nimeni greşeala de a crede că aceste ştiinţe sunt nişte lucruri neclare, obscure şi confuze, care includ propoziţii lungi şi cuvinte pompoase, imposibil de priceput de oamenii normali. Nu este aşa. Adevărata ştiinţă este întotdeauna simplă şi uşor de înţeles. Oricare ştiinţă, cu cât este mai simplă, şi cu cât mai lămurită poate fi făcută celor care doresc să-o cunoască, este cea mai directă, adevărată, şi mai bine înţeleasă.

„Moralul” este numele comun pentru virtute; deci ştiinţa morală, sau ştiinţa principiilor morale, este ştiinţa virtuţii. Iar virtutea aparţine de greptate, bunătate, adevăr, puritate. Este legată de conduită, iar conduita este legată de caracter. Cu alte cuvinte, ştiinţa morală este ştiinţa caracterului. Iar ştiinţa este cunoştinţă. Pe deplin lămurit cu alte cuvinte, după cum moralul este caracter, şi ştiinţa cunoştinţă, ştiinţa morală este cunoaşterea caracterului; ştiinţa principiilor morale este cunoaşterea caracterului.

Şi atunci care trebuie să fie câmpul de studiu al ştiinţei morale? Care Caracter trebuie să constituie baza şi subiectul acestei cunoaşteri? Trebuie să fie caracterul uman, sau caracterul divin? Aceasta este cum am spune: „Trebuie să fie ştiinţa morală omenească, sau trebuie să fie ştiinţa morală divină cea care trebuie studiată în şcolile creştine?”

De vreme ce aceste şcoli se pretind a fi creştine, singura ştiinţă morală care poate fi studiată consecvent, este ştiinţa morală creştină. Caracterul creştin este caracterul lui Isus Hristos, şi caracterul lui Isus Hristos este caracterul lui Dumnezeu; de aceea, singura ştiinţă a caracterului care poate fi studiată consecvent în orice şcoală creştină, este ştiinţa caracterului lui Dumnezeu.

În educaţie, caracterul este totul. În cadrul întregii educaţii adevărate, singurl obiectiv principal, singurul lucru la care trebuie să conducă toate celelalte lucruri şi la care trebuie să contribuie, este caracterul. Căci este chiar şi scris că, chiar dacă aş înţelege cea mai profundă filizofie, şi toată ştiinţa; şi chiar dacă aş avea o asemenea capacitate şi elocvenţă încât să pot vorbi în limbile oamenilor şi ale îngerilor; totuşi „sunt nimic” dacă nu am dragoste creştină, care este pur şi simplu un caracter perfect, „legătura perfecţiunii.” Şi noi am văzut în Grecia şi Roma natura vicioasă şi rezultatele dezastruoase a celei mai înalte educaţii clasice din care lipsea caracterul; a celei mai perfecte culturi mentale şi fizice, fără principii morale.

Istoria principiilor morale ale omului este paralelă cu istoria minţii omului. Aceasta este inevitabil, căci imntea este citadela principiilor morale; „Duăp cum gândeşte în inima sa, aşa şi este;” „Cu mintea slujesc legii lui Dumnezeu.”

Dumnezeu l-a făcut pe om drept, după înfăţişarea Sa, îmbrăcat în propria Sa slavă, reflectând propriul Său caracter. Dumnezeu l-a făcut pe om să rămână în această stare pentru totdeauna; şi totuşi liber de a alege să nu rămână astfel. Iar omul a ales să nu rămână cu Dumnezeu; ci de a merge pe calea lui Satan şi a păcatului. În loc de a rămâne pentru totdeauna pe tărâmul lui Dumnezeu şi al neprihănirii Sale, omul a ales tărâmul lui Satan şi al păcatului său, tărâmul călcării legii lui Dumnezeu, tărâmul imoralităţii.

Dacă s-ar pune întrebarea: „Nu l-ar fi putut face Dumnezeu pe om în aşa fel încât să nu fi putut păcătui?” răspunsul perfect sigur şi adevărat este: „Nu ar fi putut.” Acesta este. Nu l-ar fi putut face astfel om; căci ar fi trebuit să-l facă lipsit de inteligenţă, un simplu animal, maşină, incapabil de moralitate. Căci a-l face pe om astfel încât să nu poată păcătui, ar fi fost egal cu a-l face incapabil de a înfăptui binele. Ar fi însemnat să-l facă incapabil de a alege; şi a-l face incapabil de a alege însemna a-l face incapabil de virtute. Libertatea alegerii este esenţială pentru principiile moralei. Dumnezeu l-a făcut pe om să fie moral. De aceea l-a făcut liber de a alege. Iar El respectă pentru totdeauna acel lucru a-l cărui Autor este, libertatea de alegere în om. El Însuşi nu va nu se va atinge niciodată câtuşi de puţin de libertatea omului de a alege pentru sine.

Astfel, în înţelepciune Sa, Dumnezeu a creat pe om grept, sfânt şi liber, numai „cu puţin mai prejos decât îngerii.” El i-a oferit paradisul ca şi cămin. El i-a oferit stăpânire peste pământ şi peste fiecare creatură de pe el, ca reprezentant al lui Dumnezeu. El a făcut să crească din pământ „fiecare pom care este plăcut la privit, şi bun pentru mâncat,” şi „pomul viaţii, care este în mijlocul paradisului lui Dumnezeu.” El i-a oferit tot ceea ce putea să încânte ochiul, să farmece simţurile şi să desfăteze mintea. El a dat totul perechii sfinte pentru a se bucura de ele pentru totdeaune. El i-a făcut liberi de a se busura de ele, sau de a le refuza; de aceea, El a mai pus în mijlocul grădinii pomul orit, „pomul cunoştinţei binelui şi răului.” „Şi Domnul Dumnezeu i-a poruncit omului spunând: ‚Eşti liber să mănânci din fiecare pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului, să nu mănânci din el; căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.’” Astfel pentru omul de atunci, şi pentru omul din toate timpurile, a fost stabilit un principiu; „Alege astăzi cui vrei să slujeşti;” principiul divin al propriei conduceri, şi al conducerii cu consimţământul celui condus.

Iar în execitarea libertăţii de alegere, omul a ales să nu se conducă el însuşi, ci să se vândă lui Satan în sclavia păcatului şi principului călcării de lege – imoralităţii. Şi chiar acolo unde omul a păcătuit şi a fost pierdut, Hristos S-a oferit pe Sine pentru a-l salva. Şi singurul motiv pentru care omul nu a murit în acea zi, chiar în acea oră în care a păcătuit, este că în chiar acea clipă Isus Hristos S-a oferit pentru binele său, şi a luat asupra Sa moartea care ar fi căzut asupra omului; şi astfel i-a oferit omului o altă şansă, o încercare, o clipă de răgaz pentru a putea alege viaţa. Astfel a putut Dumnezeu să-i spună înşelătorului: „Voi pune vrăjmăşie între tine şi femeie, între sămânţa ta şi Sămânţa ei.” Astfel se face că El este „Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii;” şi cum poate El spune pentru veşnicie; „Am venit ca ei să aibă viaţa, şi s-o aibă din plin.”

Aici se poate ridica întrebarea: „Aşa cum Dumnezeu l-a făcut pe om, şi pe celelalte fiinţe inteligente, liber de a alege, şi astfel liber de a alege calea păcatului dacă aşa ar fi dorit, atunci nu ar fi trebuit atunci să ia măsuri împotriva acestei alegeri înainte de a fi creat omul?” – Răspunsul este: „Cu siguranţă că aşa a făcut.” Şi de vreme ce le-a făcut şi trebuie să le facă pe toate fiinţele cu simţ moral de asemenea libere de a alege, El a trebuit să ia măsuri în vederea posibilităţii apariţiei păcatului, chiar înainte de a fi creată vreo fiinţă inteligentă. Şi El a făcut aceasta. Această măsură nu este decât o parte din planul veşnic pe care El şi l-a făcut în Hristos Isus Domnul nostru.

Să ne întoarcem cu gândul atunci când nu era creată nici o persoană sau lucru; înapoi la consfătuirile veşnice ale Dumnezeirii. Existenţa lui Dumnezeu nu este o existenţă de satisfacere de sine. Dragostea Sa nu este o dragoste de sine. Bucuria Sa nu este împlinită în a se închide în Sine, şi să stea astfel singur şi egoist. Dragostea Sa este satisfăcută numai oferindu-se celor care o vor primi şi se vor bucura de ea pe deplin. Bucuria Sa este împlinită numai prin a purta un univers infinit, plin de inteligenţe binecuvântate, chiar plinătatea bucuriei.

Stând astfel cu gândul împreună cu Dumnezeu înainte de a exista o singură fiinţă creată, El a dorit ca universul să fie plin de fiinţe inteligente bucuroase, care să se bucure de dragostea Sa pe deplin. Pentru ca acest lucru să poată fi realizat, ei toţi trebuie să aleagă să se bucure de dragostea Sa şi de bucuria Sa. Pentru a alege asta, ei trebuie să fie liberi de a alege asta. Şi pentru a fi liberi de a alege asta, ei trebuie să fie liberi de a nu o alege; liberi de a nu alege să-L slufească, de a nu alege să se bucure de dragostea şi bucuria Sa. Ei trebuie să fie liberi de a-L alege pe El sau pe ei înşişi, viaţa sau moartea. Aceasta implică posibilitatea ca unii să nu aleagă calea Sa, ci propria lor cale deaprte de El; şi astfel implică posibilitatea intrării egoismului, intrării păcatului, care este direct opus a tot ceea ce El este. Va refuza El atunci să mai creeze vreodată fiinţele inteligente, pentru că dacă le crează, trebuie s-o facă cu posibilitatea ca păcatul să apară? Dacă aceasta va fi decizia, rezultatul nu poate fi decât că El trebuie să rămână pe vecie egoist şi singur. Dar chiar acest lucru este de asemenea opus a tot ceea ce El este. De aceea, a alege aceasta înseamnă a decide să înceteze de a mai fi Dumnezeu. Dar El nu poate înceta de a mai fi Dumnezeu; „El nu se poate nega pe Sine;” de aceea El trebuie să creeze chiar cu un preţ infinit.

Şi El a creat. El a creat fiinţe inteligente. El le-a creat libere de a alege; libere de a alege calea Sa, sau de a alege opusul; şi de aceea libere să păcătuiască dacă aleg. Şi în acelaşi timp, în dragostea Sa infinită şi în veşnica Sa neprihănire, El Şi-a propus să se ofere pe Sine ca sacrificiu pentru răscumpărarea tuturor celor ce ar păcătui; şi să le ofere a doua libertate de a-L alege pe El sau pe ei înşişi, viaţa sau moartea. Iar aceai care, în ciuda tuturor acestor lucruri, vor alege a doua oară moartea, să aibă ceea ce au ales stăruitor. Iar acelora care vor alege viaţa – universul plin de ei – să se bucure de plinătatea a ceea ce au ales: chiar viaţa veşnică, plinătatea dragostei desăvârşite şi de fericire pentru totdeauna.

Acesta este Dumnezeu, Dumnezeul Cel viu, Dumnezeul dragostei, Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care este pe deplin capabil de a face orice doreşte în cer şi pe pământ, şi totuşi să le ofere tuturor creaturilor Sale libertatea. Acesta este Cel care din zilele veşniciei „lucrează toate lucrurile după sfatul propriei Sale voinţe.” Şi acesta este „taina voinţei Sale ... pe care Şi-a propus-o în Sine; ca la împlinirea vremilor, să-Şi unească într-unul toate lucrurile în Hristos, atât cele din ceruri, cât şi cele de pe pământ; chiar în Sine.” Acesta este „planul veşnic, pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru” în care Dumnezeu a împăcat lumea cu Sine.

Şi totuşi, chiar în acestdivin şi suprem act al împăcării, Dumnezeu nu caută să lege omul de Sine într-o legătură absolută şi iresponsabilă, după cum îl leagă Satan atunci când este aleasă calea sa. Dumnezeu respectă întotdeauna libertatea de alegere a cărei Autor este. Nici chiar acum nu-l va obliga pe om să meargă pe calea neprihănirii, şi nici nu-l va obliga să mergă pe această cale după ce a ales-o. Când a fost rostit cuvântul creativ „voi pune vrăjmâşie” între omenire şi vrăjmaş, El l-a făcut pe om din nou liber să aleagă pentru sine cui va sleji. Prin acel cuvânt voinţa omului este eliberată, şi rămâne pentru totdeauna liberă de a alege să servească cui doreşte, de a alege eliberarea din robia păcatului sau de a rămâne în ea.

Acest cuvânt al lui Dumnezeu sădeşte în fiecare suflet vrăjmăşie împotriva lui Satan; această ură a răului care doreşte eliberarea care se găseşte numai în Hristos, - acesta este darul credinţei pentru om. Scopul acestei credinţe este Hristos, iar Autorul ei este Hristos; şi astfel, El este Autorul şi Desăvârşitorul credinţei. Evrei 12:2. Astfel, sădirea vrăjmăşiei veşnice între Satan şi femeie, şi între sămânţa acestora, a fost începutul descoperirii tainei lui Dumnezeu care „a fost ţinută în tăcere de-a lungul timpurilor veşnice.” Romani 16:25. Şi „când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, făcut din femeie, făcut sub lege, pentru a-i răscumpăra pe cei care sunt sub lege, pentru ca noi să putem primi adopţia de fii.” Galateni 4:4,5. Atunci au fost auzite şi văzute lucruri pe care mulţi profeţi şi oameni neprihăniţi au dorit să le vadă şi nu le-au văzut, şi au dorit să le audă şi nu le-au auzit. Matei 13:16,17. Şi atunci, în cuvintele Celui care a vorbit aşa cum nimeni n-a vorbit vreodată, erau exprimate lucruri care „au fost ţinute în secret de la întemeierea lumii.” Matei 13:35.

Astfel, Hristos în evanghelia Sa este singura Cale de la păcat la neprihănire, de la viciu la virtute, de la imoralitate la moralitate. „Căci prin har aţi fost mântuiţi prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui, creaţi în Hristos Isus pentru faptele bune (pentru lucrurile morale), pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” Efeseni 2:8-10. Şi astfel, ştiinţa morală este egală cu gândul răscumpărării din ştiinţa mentală, ca precedând studiul gândului lui Dumnezeu exprimat în creaţia originală sau fizică. Gândul, cuvântul şi lucrarea lui Dumnezeu în creaţia morală, în faptul că a creat sufletul pierdut pentru faptele bune – lucrurile morale – pe care El le-a pregătit iniţial ca să fie calea omului, trebuie cunoscute şi înţelese, înaintea de a fi corect cunoscute sau înţelese în creaţia fizică. Căci numai „prin credinţă înţelegem” sau putem înţelege „că lumile au fost întocmite prin cuvântul lui Dumnezeu, astfel încât lucrurile care se văd nu au fost făcute din lucruri care se văd.” Evrei 11:3.

De aceea, după înţelepciune, care este temerea de Domnul şi începutul cunoştinţei, cel mai înţelept om care a trăit vreodată după Adam, a înălţat lucrurile morale ca fiind sume tuturor cărţilor şi tuturor studiilor, concluzia a tot ceea ce a fost sau poate fi spus: „Teme-te de Dumnezeu, şi păstrează poruncile Lui: căci aceasta este întreaga datorie a omului.” Eclesiastul 12:13. Şi un motiv pentru care înţelepciune stă înaintea tuturor lucrurilor este că ea „conduce pe calea neprihănirii,” care este fapta morală. Proverbe 8:20. Şi „Acel mai mare ca Solomon,” Omul model al tuturor veacurilor, şi „ultimul Adam,” de asemenea ridică moralitatea la acelaşi nivel: „Căutaţi mai întâi împărărţia lui Dumnezeu, şi neprihănirea Sa.” Matei 6:33. Neprihănirea lui Dumnezeu este singura moralitate adevărată. Legea lui Dumnezeu este singura lege morală adevărată. Iar Cartea lui Dumnezeu, învăţătura, sfatul lui Dumnezeu este singura învăţătură morală adevărată.

Şi atunci ce spune despre subiectul moralităţii această Carte, această învăţătură a Celui care „este desăvâtşit în cunoştinţă”? Ce spune despre moralitate, caracter, despre om aşa cum este el: omul moral? – Aici este Cuvântul Celui care îl învaţă pe om cunoaşterea: „Atât Iudei cât şi neamuri, sunt toţi sub păcat, după cum este scris: ‚Nu este nici unul neprihănit, nu, nici unul măcar; nu este nici unul care să înţeleagă, nu este nici unul care să caute după Dumnezeu. Toţi s-au abătut de pe cale, şi au ajuns toţi nişte netrebnici; nu este nici unul care să facă binele, nu, nici unul măcar. Gâtlejul lor este un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înşele; venin de aspidă au sub buze; al căror gură este plină de blestem şi de amărăciune; picioarele lor se grăbesc să verse sânge; prăpădul şi mizeria sunt pe drumul lor; nu cunosc calea păcii; frica de Dumnezeu nu este înaintea ochilor lor.’” Romani 3:9-18. „Din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, un ochi rău, hula, trufia, prostia: toate aceste lucruri rele ies dinlăuntru, şi spurcă pe om.” Marcu 7:21-23.

Aceasta este o schiţă a caracterului uman făcută de Cel care cu siguranţă îl cunoaşte. Iar studiul ştiinţei omeneşti a moralităţii este pur şi simplu studiul acestui fel de caracter; sau mai degrabă studiul concepţiei oamenilor de un astfel de caracter. Iar în ceea ce priveşte aceasta, concepţiile oamenilor sunt toate greşite; pentru că cei care scriu despre ştiinţa morală nu cred că caracterul omului este aşa cum este descris aici. Ei cred că este cu totul diferit. Dar când ştiinţa morală este „ştiinţa datoriei umane, bazată pe o cunoaştere a naturii umane, a sursei şi mijloacelor sale de acţiune;” şi când toate concepţiile oamenilor despre natura umană sunt diferite de ceea ce natura umană este în realitate şi cu adevărat, iar aceste concepţii false despre natura umană sunt însumate într-o „ştiinţă morală” pentru călăuzirea oamenilor; este perfect lămurit că întrega idee mondială despre ştiinţa morală nu este numai „o ştiinţă pe nedrept numită astfel,” ci o iluzie fatală.

Ştiinţa morală este „ştiinţa datoriei umane, bazată pe o cunoaştere a naturii umane, a sursei şi mijloacelor sale de acţiune, şi (o cunoaştere) a diverselor relaţii în care omul, ca fiinţă morală şi socială, este, sau poate fi aşezat.” Şi nu trebuie uitat în studiul oricărei ştiinţe, că o presupunere nu este cunoaştere, bănuiala nu este cunoaştere, ipoteza nu este cunoaştere; dar acea cunoaştere este să ştii, să ştii cu certitudine. Este să ştii, şi să ştii că noi ştim.

Atunci, unde poate fi găsită siguranţa „cunoaşterea naturii umane, a sursei şi mijloacelor sale de acţiune,” etc? – Cu siguranţă numai în Cel care este desăvârşit în cunoştinţă, care este cu adevărat Sursa cunoştinţei şi care îl învaţă pe om cunoaşterea. Numai aceasta poate fi cu putinţă să fie adevărata cunoaştere a naturii umane. Şi numai ceea ce este clădit pe această cunoaştere a naturii umane poate să fie adevărata ştiinţă morală.

El ne-a descoperit adevărata cunoaştere a naturii umane aşa cum este ea în pasajele revelaţiei mai sus citate. Dar cu siguranţă că nici o persoană care crede acea descoperire, nimeni care primeşte ca adevăr acea cunoaştere a naturii umane nu se va gândi vreodată să o folosească ca bază pe care să clădească ştiinţa datoriei umane. Căci acea descoperire, acea adevărată cunoaştere a naturii umane, arată că tot ceea ce este natura umană este în esenţă imoralitate. Şi orice ştiinţă care are aceasta ca bază este cu adevărat o ştiinţă imorală şi nu morală; nu este decât ştiinţa imoralităţii. Iar studiul oricărei asemenea „ştiinţe morale” nu este decât studiul imoralităţii. Bineînţeles că nu s-a dorit să fie astfel. Prin înţelegerea greşită a ceea ce este cu adevărat natura umană, un asemenea studiu se presupune a fi studiul moralei veritabile. Dar în lumina adevăratei cunoaşteri a ceea ce este cu adevărat natura umană, este simplu ca „Bună ziua!” că studiul ştiinţei omeneşti a moralei nu este decât studiul imoralităţii. Aceasta poate fi probat de oricine pentru sine prin lecturarea cărţilor care sunt publicate ca tratate şi manuale a ştiinţei morale. Sunt aproape invariabil păgâne în esenţă acolo unde nu sunt papale în esenţă, ceea ce este şi mai rău. Atât de universal este acest adevăr încât, cu o singură excepţie, sau poate două, încă nu am văzut, şi nu credem că există în lume a lucrare de ştiinţă morală ca atare care să nu fie în esenţă păgână, dacă nu este în esenţă papală. Aceasta pentru că bazele adevărate, divine ale moralei nu sunt deosebite; ci omenescul este pretutindeni. Este pomul cunoştinţei binelui şi răului; care în esenţă şi în final este găsit a fi numai rău. Şi totuşi, aceste cărţi – cărţi în care nu există nici adevărata moralitate şi nici adevărata ştiinţă – au fost şi sunt folosite ca manuale pentru ştiinţa morală în şcolile creştine. Aşa ceva nu trebuie să se întâmple. Creştinismul este pomul vieţii. Proverbe 3:18.

Adevărata ştiinţă morală nu este ştiinţa naturii umane aşa cum este acum, ci a naturii umane aşa cum a fost şi cum trebuie să fie. Baza adevăratei ştiinţe morale nu este cunoaşterea, chiar perfecta cunoaştere a naturii umane aşa cum este acum, cu originea şi mijloacele sale de acţiune; după cum am văzut, aceasta nu pote fi decât perfecta cunoaştere a imoralităţii. Cunoaşterea desăvârşită a naturii umane aşa cum era şi cum trebuie să fie, cu originea şi lijloacele sale de acţiune – numai aceasta poate constitui baza adevăratei ştiinţe morale; aceasta este perfecta cunoaştere a naturii umane cu originea ei desăvârşită şi mijloacele sale de acţiune, şi de aceea este cunoaşterea desăvâtşită a moralei perfecte. Această cunoaştere este descoperită în Isus Hrisots în natura umană; şi se găseşte în Cuvântul acelei descoperiri din ziua în care natura umană s-a depărtat de la ceea ce era, până în ziua în care natura umană va fi pe deplin răscumpărată la ceea ce trebuie să fie. Natura umană aşa cum este, este oarbă, în întuneric, scufundată în păcat şi sub stăpânirea lui Satan. Natura umană aşa cum a fost şi aşa cum trebuie să fie, vede lămurit, este în lumină, este liberă de păcat, şi este în împărăţia şi sub stăpânirea lui Dumnezeu în Hristos. „Te-am ales din mijlocul norodului acestuia şi din mijlocul Neamurilor, la care te trimit, ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu, pentru ca să primească iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei care sunt sfinţiţi prin credinţa în Mine.” Fapte 26:17,18. Astfel, creştinismul, ştiinţa creştinismului, aşa cum este în Cartea creştinismului – Cuvântul făcut trup, evanghelia lui Hristos – este singura ştiinţă morală adevărată.

Atunci, care este adevărata natură umană aşa cum era şi cum trebuie să fie? – Este natura umană, părtaşă de natură divină. Este umanul şi divinul unite într-Un Om divino-uman. Acesta este Hristos, Omul model. El, fiind Dumnezeu, a devenit om; fiind Divin, a devenit uman; fiind Cuvântul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, „a fost făcut trup, şi a lucuit printre nioi, .. plin de har şi adevăr,” „Dumnezeu manifestat în trup,” „Dumnezeu cu noi.” Şi acum, natura umană care este „depărtată” de Dumnezeu, este „apropiată prin sângele lui Hristos.” „Căci El este pacea noastră, care i-a făcut pe ambii (Dumnezeu şi omul, divinul şi umanul) una, ... anulând în trupul Său vrăjmăşia ... pentru a face în Sine pe cei doi (Dunmezeu şi omul) un om nou, făcând pace.” Efeseni 2:14,15. Şi astfel natura Sa divină a oferit tuturor oamenilor „făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe; ca prin ele VOI să vă faceţi părtaşi naturii divine, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte.” 2Petru 1:4.

Care caracter este adevăratul caracter al acestui om adevărat, acest om aşa cum a fost şi aşa cum trebuie să fie? Numai ce caracter i se potriveşte? – Cracterul divin, desigur; caracterul divin manifestat în natura umană. Acesta este Hristos; şi acesta este veşnicul scop al evangheliei lui Hristos. „Mi-a nu-mi este ruşine de evanghelia lui Hristos; ... căci în ea este descoperită neprihănirea (caracterul) lui Dumnezeu.” Romani 1:16,17. astfel, evanghelia este pentru totdeauna numai „Dumnezeu descoperit în trup,” „Dumnezeu cu noi,” şi „Hristos în voi, nădejdea slavei.”

Şi atunci, ce este caracterul? Care este siguranţa cunoaşterii acestui caracter ca bază pentru ştiinţa morală? Iat-o: „Voi face să treacă toată bunătatea Mea pe dinaintea ta, şi voi vesti numele Domnului înaintea ta. ... Iar Domnul a trecut prin faţa lui, şi a spus; ‚Domnul, Domnul Dunmezeu, milos şi bun, răbdător şi plin de bunătate şi adevăr, păstrând mila pentru mii, iertând greşeala şi fărădelega şi păcatul, şi înaintea căruia nici un om nu este nevinovat.’” Exad 33:19; 34:6,7. „Dumnezeu este dragoste.” 1Ioan 4:8. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fui născut, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Ioan 3:16. „Te-am iubit cu o iubire veşnică: de aceea te-am convins cu bunătate plină de iubire.” Ieremia 31:3.

Şi „Dumnezeu, care a zis să lumineze lumina din întuneric, a luminat în inimile noastre, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei (ştiinţa) slavei (caracterul) lui Dumnezeu în adevărul lui Isus Hristos.” Şi „noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava (caracterul) Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă (din caracter în caracter), prin Domnul, Spiritul. 2Corinteni 4:6; 3:18.”

Aici este un caracter pe deplin vrednic de cel mai devotat studiu. Aici este perfecţiunea moralei. Cunoaşterea acestui caracter este adevărata ştiinţă morală. Iar studiul sârguincios, serois şi cu rugăciune al acestei binecuvântate transfomări a sufletului rpin credinţa lui Isus Hristos şi puterea Spiritului lui Dumnezeu, de la rău la bine, de la răutate la neprihănire, de la păcat la sfinţenie, de la caracterul omanasc la caracterul divin, de la imoralitate la moralitate, - studiul asupra acestui caracter, este studiul adevăratei ştiinţe a moralităţii, şi este singura ştiinţă morală adevărată.

Pe tărâmul moralei, care este caracterul, de când oamenii au uitat adevărata moralitate şi au devenit toţi imorali; de când „au părăsit cu toţii calea,” şi „au devenit cu toţii netrebnici;” de când „nu este nici unul care să caute după Dumnezeu,” – dacă nu i-a părăsit Dumnezeu cu desăvârşire, este esenţial de a-i înfăţişa oamenilor adevăratul standard al caracterului într-o asemenea manieră încât să fie atraşi spre contemplarea lui.

Cu toate că omul a devenit în întregime imoral, Dumnezeu nu l-a putut abandon; pentru că El este „Domnul, Domnul Dunmezeu, milos şi bun, răbdător şi plin de bunătate şi adevăr, păstrând mila pentru mii, iertând greşeala şi fărădelega şi păcatul.” De aceea El a conceput pentru om o copie a propriului Său caracter într-o asemenea manieră încât să fie în mod deosebit adaptată condiţiilor şi nevoilor omului, aşa cum este el.

Copia caracterului lui Dumnezeu, acest standard adevărat al caracterului, este formulat în Legea lui Dunmezeu, cele zece porunci. Şi în timp ce „Dumnezeul naturii Şi-a scris caracterul în toate lucrările Sale,” El deasemenea „a scris legea Sa în inima omului.” Şi iată Legea lui Dumnezeu: -

„EU SUNT Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei.

I

Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.

II

Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.

III

Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui.

IV

Adu-ţi aminte de ziua Sabatului, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile, şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua Sabatului închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua Sabatului şi a sfinţit-o.

V

Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.

VI

Să nu ucizi.

VII

Să nu comiţi adulter.

VIII

Să nu furi.

IX

Să nu aduci mărturie falsă împotriva aproapelui tău.

X

Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru, care este al aproapelui tău.”

Era necesar ca Domnul să prezinte legea Sa, copia caracterului Său în această formă numai datorită imoralităţii fundamentale a omenirii. Căci „Legea nu este făcută pentru un om neprihănit, ci pentru cei fărădelege şi nesupuşi, pentru cei nelegiuiţi şi păcătoşi, pentru cei nesfinţi şi profani, pentru ucigătorii de tată şi ucigătorii de mamă, pentru ucigătorii de oameni, pentru desfrănaţi, pentru cei care se pângăresc cu oameni, pentru vânzătorii de oameni, pentru mincinoşi, pentru cei ce jură strâmb, şi pentru orice este împotriva învăţăturii sănătoase.” 1Timotei 1:9,10.

După cum aceasta este o descriere a omului în starea sa naturală, este uşor de văzut cât de perfect adaptată este condiţiei sale, cât de perfect este calculată să-l trezească şi să-l îndeparteze de sine această lege a universalului şi veşnicului „Să nu,” oprindu-l în mod absolut de la ceea ce este natural pentru el să facă. Aceasta îi descoperă omului adevărata cunoaştere de sine; că este în mod absolut greşit, un păcătos cu desăvârşire. În acelaşi timp îi impune acea vrăjmăşie împotriva lui Satan, divin-sădită, ura împotriva răului şi dorinţa după bine; împreună cu conştienţa faptului că singur nu are nici o posibilitate de a atinge perfecţiunea în comportament cerută de acea lege şi confirmată de dorinţa sufletului. Astfel frământarea sufletească se adânceşte până când el strigă disperat: „O nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” Atuci, ca răspuns, „Dorinţa tuturor naţiunilor” vine, şi se prezintă pe Sine acestuia; şi când este acceptat de el, îl eliberează din închisoarea degradării morale în liberatea măreaţă a copiilor lui Dumnezeu.

Astfel, „Legea a venit pentru ca ofensa să fie din abundenţă. Dar unde păcatul abunda, harul abundă şi mai mult; PENTRU CA, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, TOT AŞA şi harul să stăpânească prin neprihănire spre viaţa veşnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru.” Romani 5:20,21. Şi „ceea ce Legea nu a putut să facă, întrucât natura noastră pământească o făcea fără putere, Dumnezeu, prin faptul că a trimis pe însuşi Fiul Său, cu o natură ca natura noastră păcătoasă, pentru a ispăşi păcatul. El a condamnat păcatul în această natură pământească, pentru ca cerinţele Legii să fie împlinite în vieţile noastre, trăite acum în supunere, nu faţă de natura noastră pământească, ci faţă de Spiritul.” Romani 8:3,4.

Prin urmare, „Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt autoritatea ei, pentru ca orice gură să fie închisă, şi toată lumea să devină expusă judecăţii lui Dumnezeu. Căci nici o fiinţă umană nu va fi dreaptă înaintea lui Dunmezeu ca rezultata al acţiunilor făcute în supunere faţă de Lege; deoarece prin Lege vine o înţelegere clară a păcatului. Dar acum s-a arătat o neprihănire (un caracter) care vine de la Dumnezeu, separat de lege, şi despre care mărturisesc Legea şi proorocii. Este o neprihănire (o moralitate) care vinede la Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos, şi este pentru toţi cei care cred în El, fără deosebire. Căci toţi au păcătuit (au devenit imorali), şi nu au atins idealul glorios al lui Dumnezeu, ci, în mila Sa, sunt făcuţi drepţi înaintea Lui prin eliberarea care este în Hristos Isus. Căci Dumnezeu L-a pus înaintea lumii pentru a fi, prin sacrificiul Său de Sine, un mijloc de împăcare prin credinţa în El. Dumnezeu a făcut aceasta, pentru ca să-Şi arate neprihănirea Lui (moralitatea Lui), şi pentru că, în îngăduinţa Sa, a trecut peste păcatele pe care oamenii le-au comis mai înainte: Dumnezeu a făcut aceasta, repet, ca dovadă, în vremea de acum, a neprihănirii Lui, pentru ca El să fie neprihănit (moral), şi să-i facă pe cei ce au credinţă în Isus să fie drepţi (morali) înaintea Sa.” Romani 3:19-26.

Aceasta este calea morală ştiinţifică a naturii umane de la ceea ce este până la ceea ce trebuie să fie; să fie cu adevărat morală.

Capitolul 15

Studiul ştiinţei naturii

În domeniul ştiinţelor naturii, Biblia nu vorbeşte într-un mod atât de direct şi complet ca în cazul ştiinţelor mentale şi morale. Dar tot ceea ce este spus în Biblie despre ştiinţele naturii este tot atât de adevărat pe cât este de adevărat tot ceea ce ea spune referitor la oricare alt subiect.

Spre exemplu, Biblia a spus că atmosfera are „greutate” cu trei mii de ani înainte ca Torricelli să descopere aceasta şi să o anunţe spre uimirea Europei ignorante. Biblia a spus că o stea diferă de o alta în strălucire şi frumuseţe – „în slavă” – cu mai mult de o mie şapte sute de ani înainte ca astronomii să descopere că este vorba de fapt mai degrabă despre o diferenţă în splendoare decât despre o diferenţă în distanţă. Biblia a spus că există „vindecare” în razele soarelui, cu două mii două sute nouă zeci de ani înainte ca ştiinţa medicală să descopere acest lucru. (Bazat numai pe autoritatea acestui text din Scriptură, în cadrul unui discurs public, autorul aceste cărţi i-a îndemnat pe medici să cerceteze potenţialul de vindecare din razele soarelui înainte ca dr. Finsen să descopere acest vechi adevăr şiinţific al Bibliei.)

Aceste exemple sunt suficiente, cu toate că mai pot fi citate multe altele. Acste mărturii ale Bibliei au fost adevărate pe parcursul tuturor acestor veacuri – ştiinţific adevărate. Dacă oamenii ar fi citit Biblia cu ochi unşi şi minţi luminate, şi dacă ar fi crezut în mod simplu ceea ce spune ea, ar fi cunoscut pe parcursul tuturor acestor veacuri aceste adevăruri ştiinţifice. Iar oamenii care au crezut aceste mărturii ale Bibliei cu o mie şapte sute până la trei mii de ani în urmă, au cunoscut aceste adevăruri ştiinţifice tot atât de sigur ca oricare alt om de ştiinţă, sau ca oricine care le cunoaşte de la descoperirea lor.

Când Biblia este studiată cu o minte luminată şi devotată, se va descoperi foarte curând că în ea există descoperită cu mult mai multă informaţie referitoare la filozofia naturală şi ştiinţele naturii decât se crede chiar printre marea majoritate a creştinilor. Şi în toate aceste lucruri care descoperă adevărul în perfecţiunea cunoştinţei, Biblia este astfel adevăratul ghid în studiul ştiinţelor naturii în aceeaşi măsură în care este ghidul şi în studiul ştiinţelor mentale şi morale. De aceea Biblia este vrednică de a fi manualul ştiinţei naturii în aceeaşi măsură ca şi în fiecare alt domeniu de studiu, şi ar trebui să i se acorde acest loc în fiecare şcoală creştină. În această carte s-ar merge mult prea mult pe presupunere pentru a schiţa fiecare capitol al ştiinţelor naturii aşa cum este abordată în Biblie. Tot ceea ce poate el aici să încerce este numai o sumară schiţa care să ilustreze cum şi cu câtă încredere poate fi Biblia folosită cel puţin ca şi manualul-test în domeniul ştiinţelor naturii în şcolile creştine.

Biblia constituie adevărata şi desăvârşita bază demnă de încredere pentru studiul ştiinţelor naturii, pentru că este adevărata şi cu desăvârşire demnă de încredere înregistrare a creţiunii. Iar creaţiunea, nu evoluţia constituie originiea tuturor lucrurilor. Creaţia prin Cuvântul lui Dumnezeu fiind originea tuturor fiinţelor atât naturale cât şi spirituale în Dumnezeu, descoperirea prin Cuvântul lui Dumnezeu este adevărata şi crednica de încredere sursă a tuturor informaţiilor atât în ceea ce priveşte ştiinţa naturală, cât şi pe cea spirituală. Aşa după cum am afirmat deja, adevărata cunoaştere şi înţelegere a creţiei naturale este dobândită prin exact aceleaşi mijloace ca şi cunoaşterea şi înţelegerea creţiai spirituale: „Prin credinţă înţelegem că lumile au fost întocmite prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că lucrurile care se văd nu au fost făcute din lucruri care se văd.” Evrei 11:3. În ultimii ani a fost realizat mult în ceea ce priveşte „legea naturală în lumea spirituală.” Aceasta este bine. Dar cu mult mai necesar şi mai folositor, pentru te apropia mei mult de aceasta, este aprecierea reverenţioasă şi studiul devotat al legii spirituale în lumea naturală. Credinţa, credinţa este calea către cunoaştere şi înţelegere atât în lumea naturală, cât şi în cea spirituală; căci toate lumile sunt de la Dumnezeu, prin Cuvântul lui Dumnezeu; aşa cum şi credinţa este de la Dumnezeu, prin Cuvântul lui Dumnezeu. Geneza 1:1; Psalm 33:6,9; Evrei 11:3; Efeseni 2:8; Evrei 12:2; Romani 10:17.

Mulţi chiar dintre pretinşii creştini sunt chiar sceptici atunci când aud că Biblia trebuie să fie pentru creştini baza întregii educaţii adevărate, şi manualul în fiecare studiu. Ei „nu pot vedea cum poate fi aceasta aşa,” pentru că ei nu cred acest lucru; şi astfel nici nu vor crede, pentru că nu pot vedea aceasta. Dar singurul motiv real pentru acest scepticism este locul extrem de mic pe care Biblia îl ocupă în vieţile lor. Acest loc este atât de mic, atât de limitat şi restrâns încât, din punctul lor de vedere, a încerca să faci din Biblie baza întregii educaţii şi manualul fiecărui studiu, este echivalent cu a învăţa practic nimic. De aceea este literalmente adevărat că atitudinea pe care o au unii faţă de aceasta susţinere, înfăţişează locul pe care îl ocupă Biblia în viaţa unei persoane.

Oricum, este o greşeală obişnuită care se face în privinţa respectului cu care este folosită Biblia ca şi manual în toate studiile. Pentru mulţi aceasta înseamnă că Biblia trebuie să fie singurul manual; singurul manual folosit în şcoală. Chiar dacă aceasta ar fi astfel, folosită de cei care o cunosc, situaţia ar fi mult mai bună decât aceea care este acum în educaţia populară. Dar acesta nu este nicidecum înţelesul. Există o diferenţă foarte reală între un manual şi o carte de studiu. Această greşeală sau gândire că Biblia ca şi manual însemnă Biblia ca singura carte de studiu provine din faptul că în şcolile de astăzi toate cărţile de studiu sunt numite manuale. Pentru profesori aceste cărţi se presupune că sunt manuale; în timp ce studenţii se aşteaptă să fie cărţi de studiu. Dar în loc ca aceste cărţi de studiu pentru elevi să fie manuale pentru profesori, în nouă cazuri din zece manualele sunt cărţi de studiu pentru profesori; iar profesorii nu reuşesc să se descurce cu manualele, şi studenţii abia reuşesc să pătrundă în cărţile de studiu.

Biblia este o carte de principii, care constituie călăuza sigură pe calea cea dreaptă în tot ceea ce are de-a face cu viaţa. De aceea, Biblia ca şi manual nu este pur şi simplu Biblia ca şi depozit de sentimente bune, proverbe sau motto-uri, din care poate fi extrasă o propoziţie sau un verset ca şi bază pentru o lectură, sau ipoteză pentru o expunere. Biblia ca manual este Biblia ca şi carte a principiilor divine care constituie viaţa şi ghidul studiului, lumina pentru a lumina calea studentului, pentru ca adevărul şi numai adevărul în filozofie şi ştiinţă să fie cunoscut. Folosirea Bibliei ca şi manual al tuturor studiilor presupune cunoşterea principiului din Biblie, să te întemeiezi pe tine însuţi pe acel principiu ca bază solidă şi ghid sigur, şi apoi, de la această bază şi în lumina acestui principiu să foloseşti tot ceea ce cuprinde tărâmul naturii, al revelaţiei şi experienţei umane drept carte de studiu.oiu

Capitolul 16

Studiul ştiinţei naturii - Anatomia

Dintre toate subiectele de pe tărâmul ştiinţei naturii, ceea ce-l preocupă cel mai mult pe om, ceea ce este legat în sensul cel mai deplin şi vital de viaţa sa, este ştiinţa propriului său trup; cunoaşterea construcţiei sale, a conservării sale şi a funcţiilor sale. Aceasta este adeverit de asemenea şi din faptul că omul însuşi este coroana creaţiei; şi din faptul că despre el Inspiraţia a declarat că este „grozav şi minuant făcut.”

Ca o ilustrare desăvârşită a principiului Bibliei ca manual în ştiinţă şi a învăţăturii şi ştiinţei care este cu adevărat creştină, autorul îşi perminte să prezinte o referinţă la „Cum Să Studiem Anatomia” de Stephen Smith, M. D. LL. D., din New York, care a fost predată studenţilor din departamentul medical al Universităţii „Syracuse”, 13 Octombrie 1902, şi publicată în Mărturia Medicală. 3 Ianuarie 1903. (Acest citat este tipărit aici cu permisiune specială a Dr. Smith şi a editorului Mărturiei Medicale. Este o ilustrare splendidă nu numai a modului în care să se folosească Biblia ca manual în ştiinţă, dar şi a ideii acestei cărţi. Din acest motiv autorul aduce înştiinţează cu recunoştinţă marele favor făcut în permisiunea de a insera aceasta în carte.)

Cum Să Studiem Anatomia

„O cunoaştere clară şi practică a mecanismului trupului uman stă la baza adevăratului succes în scopul profesiei medicale. De aceea este de o importanţă maximă ca tu, de la început să adopţi un plan de studiu care, în timp ce te fascinează şi astfel îţi absoarbe toată atenţia, tinde de asemenea cu putere să îţi fixeze bine în memorie legăturile strânse ale funcţiei şi structurii. Numai atunci când aceste legături sunt pag52pg152par1”





Dressed by Esomi

Leave a comment and / or appreciate the article!



CLICK HERE :» http://www.radio-elshaday.de/

CLICK HERE :» http://www.radio-megapower.de/

CLICK HERE :» http://christliche-radiosender.blogspot.com/

CLICK HERE :» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/


Posted by: *DJ_DANY* ( ADMIN )
Eingestellt von um

Keine Kommentare:

Kommentar veröffentlichen

Abonnieren Kommentare zum Post (Atom)