Costache IOANID

Costache IOANID

Din inepuizabila "materie primă" a Sfintelor Scripturi, C. Ioanid alege, potrivit structurii sale poetice – spirit predestenat pentru disecţie şi meditaţie - texte îmbibate de simbolisme şi bogate în semnificaţii spre a ne ofed, în final tabloul Aceluia pe care ni-L prezintă, mai întâi în detaliu: Dumnezeul-Om, Dumnezeul prieten, Dumnezeul-stâncă, îngerul Domnului, Căpetenia oştirii Domnului. Christos Domnul ne apare când în "rugul aprins" care arde sub privirile uimite ale viitorului conducător şi legiuitor Moise, fie în "susurul blând şi subţire" care revigorează sufletul descurajat al marelui profet Ilie, aflat la un moment de cotitură în istoria neamului său.”

Constantin Moisă - în Intoducere la “Cine eşti Tu, Doamne?”

Ce multe ne învaţă piramida
Pe cei ce scriem pentru Har un vers!
Pe cei ce-n inimă purtăm firida
În care dibuim un univers.

“Om de o modestie rară, tăcut, meditativ, Costache loanid era o prezenţă suavă, misterioasă. A preferat singurătataea mesei de scris, unde dialogul marilor persoanlităţi biblice i-au ţinut companie. A dat glas profeţilor biblici, eroilor trecutului, ca nimeni altul (Samuel, Daniel şi Dariu, Cercul lui Iacov, Bartimeu, Regele-Pace, Rebeca, Fecioara, etc), dar a pătruns acolo, unde numai poeziei îi este îngăduit să o facă, în inima unor taine ce nu se lasă uşor înveşmântate în haina cuvîntului, decât atunci când poetul temerar le explorează îngenunchiat în faţa Păstrătorului lor.
Citindu-i versurile de jar, asistăm la dialoguri nemaiauzite de urechea umană, ne sunt împărtăşite strategii şi mari bătălii celeste. Dincolo de scenele palpabilului, lumea spiritelor ia forme şi culori. În umbra Crucii Golgotei, mulţimea captivată de dramatismul scenei, nu vede, nu aude, nu înţelege bătăliile Fiului lui Dumnezeu pentru cucerirea mântuirii şi etemităţii noastre.
Alături de poet nu suntem doar spectatorii scenelor biblice, ci participanţii activi, strămutaţi în timp şi spatiu. Alături de grupul ucenicilor la intrarea triumfală în lerusalim (Ziua Cercetării), în odaia de sus la Cina cea de taină, în Ghtesimani la agonia rugăciunii lui Isus şi apoi la Cruce, unde suferim împreună cu el cutremurătoarele dureri ale răstignirii. După extraordinarele scene ale suferinţelor Mântuitorului, ziua învierii ne transpune în bucuria suavă, inefabilă, misterioasă a primei zile a săptămânii; bucurie la care întreaga natură participă tumultuos şi enigmatic în acest nou început de lume. (...)
Odată cu plecarea lui la cele veşnice, am pierdut o poartă spre Sublim. S-a anulat un dialog posibil. A încetat o jertfă a laudei. Vom avea un far în minus în lupta noastră cu noaptea. Vom fi mai puţini aici, lângă "Râurile Babilonului".
Sunt sigur că în anii care vor veni, poezia sa va căpăta recunoaşterea cuvenită şi contribuţia sa la contribuţia românească îi va aşeza numele în panteonul marilor noştri poeţi. Ne facem datoria de a omagia un talent, de a evoca o viaţă şi, mai ales de a-L slăvi pe AUTORUL acestui autor remarcabil, pe care L-a oglindit în întreaga sa creaţie, expresie a iubirii ce I-a purtat-o. Credem că este un meritat prinos adus celui ce a fost unul din cei mai mari poeţi ai neamului nostru.”

Rev. Petru LASCĂU - "Paşi spre Lumină"

“… poeziile sale creştine încep să circule pe foi volante şi să fie citite cu nesaţ ca adevărate manifeste, pretutindeni unde este chemat Numele Domnului. Ca să înţelegi poezia sa e nevoie să dai tot mai puţină ascultare chemărilor materiei; să simţi măcar o singură data că detaşarea de palpabil pe care o propune Cristos tânărului bogat, are aceeaşi valoare cu a golului în economia unui vas. N-ar fi oare vasul un obiect cu destinaţie absurdă, dacă n-ar fi golul ce-i trădează menirea? lar vasul nu-şi dezvăluie el adevăratul preţ în funcţie de conţinutul pe care îl primeşte?
Trebuie să fii gol pe dinăuntru, pentru ca Cristos să îşi poată face loc in tine însuţi. lată ce a înteles poetul Costache Ioanid din întâlnirea cu Cristos, atunci când Cristos L-a privit tintă şi cu iubire, ca pe tânărul bogat odinioară.
Strălucirea poeziilor sale stă în ceea ce ele conţin, în substanţa lor. Metaforele din ce în ce mai puţine, artificiile de stil, din ce în ce mai rare. Frumuseţea gândului este urmărită cu mijloace dintre cele mai simple, anume pentru ca frumuseţea să nu fie împovărată de prisosul ce i-ar putea strica întregimea.
Costache Ioanid a facut mulţi paşi în adâncimile simplităţii. El s-a retras, ca să zicem aşa, dinaintea oricărei ispite de a face vasul mai grăitor decât conţinutul. Literatura română nu poate găsi decât un singur exemplu asemănător în poemele lui V Voiculescu, cele din urmă, în care gândul despre mântuire, covârşeşte orice ispită de a căuta frumusetea în exterior.
Ca şi acest mare poet al românilor, Ioanid stă cu privirea aţintită la corpul ideii poetice, la naşterea şi mersul ei spre împlinire. Poezia sa emoţionează întrucât este vie şi adevărată. Entuziasmul pe care îl trăieşte cititorul îşi are izvorul în propria lui participare la ceea ce i se transmite, în constatarea că şi el a gândit sau a trăit ceea ce îi este dat să citească.
Adevărul şi numai el modelează formele unei astfel de poezii.”

Mircea Ciobanu – Cuvânt înainte la “Porumbiţe Albe”

Speranţa Cătană – Costache Ioanid

Unul din cei mai cunoscuţi poeţi ai lumii evanghelice, poetul Costache Ioanid a dat o nouă dimensiune acceptiei şi cerinţei de literatură specifică. Creând pentru slujbele religioase ale bisericilor, în anii dominaţiei comuniste, poeziile sale au fost cunoscute şi apreciate şi aşteptate ca o mană cerească. Astăzi, poeziile lui Costache loanid circulă nu numai in România, ci şi în diaspora românească de pe toate meridianele globului. A fost un artist complet, cu implicaţii în multe domenii artistice, aşa cum rezultă din biografia sa. Dar oricât de mult a ars în focuI artelor convergente, poezie, regie, teatru, sculptură, pictură, nimic nu i-a adus împlinirea până în momentul în care i s-a dedicat lui Hristos, ca să-L slujească prin toate darurile pe care le-a primit. Nu şi-a consumat viaţa căutând recunoaşterea talentelor sale într-o aureolă de slavă personală, ci, lipsit de ambiţii pământeşti, a făcut din arta creată de el o piramidă ce urcă spre soare. Poezia lui este adesea o incursiune în istorie, investigând-o de la antichitate până în viitorul necunoscut de noi, dar prezis de Cuvântul Scris. El însuşi se regăseşte în studii antropologice sau matematice, pentru că descoperă în toate acestea prezenţa lui Dumnezeu:
“Costache Ioanid este omul care şi-a îngemănat pana cu harfa distinsului compozitor Moldoveanu spre a îmbogăţi tezaurul imnologiei creştine româneşti cu pagini de profundă simţire spirituală, de vibrantă proclamare a adevărurilor evanghelice şi de înălţătoare adorare a sublimului Creator şi a "Fiului dragostei Sale". Mântuitorul nostru şi al fiecărui păcătos care-şi deschide inima pentru El.

(1912, Bucovina – 1987, Portland, OR)

TAINE

Pentru cine?

Pe cărările răzleţe
dintre zîmbet şi suspine,
ţi se pune o-ntrebare:
Pentru cine,
spune,
pentru cine oare
e atîta frumuseţe,
e atîta gingăşie
într-o floare ?

Pentru cine s-ar desprinde
din broaboada
de zapadă
ghiocelul în april,
dacă n-ar fi ochi să-l vadă,
dacă totu-i inutil ?

Pentru cine-n miez de roadă,
sorb şi strîng în ei culoare
pentru vara următoare
embrionii
din begonii,
dacă totul e-o-ntîmplare ?

Pentru cine-şi ţese-n casă
haina pală
de vestală
cu lumini de diamant
floarea albă de mireasă,
dacă totul e neant ?
Pentru minţile obtuze
de bondari şi buburuze ?
Pentru fluturii ce sboară
în zig-zaguri pe afară ?
Oare viespile ursuze
sunt iniţiate-n artă ?
Oare bărzăunii trupeşi,
plini de miere pe musteţi,
sunt sensibili,
sunt esteţi ?
Oare-ar stă flămînd bondarul
de n-ar fi subtil decorul
şi nu şi-ar abate sborul
în grădinile bogate,
dacă florile de crin
n-ar fi ... proporţionate ? ...
n-ar avea acea prestanţă
ca de clopot florentin ?
n-ar avea varietate
de culoare şi nuanţă
de la alb pîn' la carmin ?

Nu cumva pretind ... culbecii
să dezvolte-atîtea specii
rozele şi liliecii ?

Nu.
In floare e-un mister !
Floarea e un mesager,
e un martor,
o solie,
e un înger din Eden,
care-aduce-n valea morţii
o înaltă mărturire
în culoare,
în proporţii,
în mireasmă
şi-n desen.

Omule cu mintea plină,
du-te-o clipă în grădină,
treci prin văile-înflorite
şi te uită la sulfină,
la bujori, la mărgărite,
la conduri, la inimioare,
la gherghina din cărare,
la naframa de mătase
ce ne-o dăruie ciclama !
Lasă-te să te desfete
ochii-adînci de violete,
clopoţeii cu trei cupe
şi narcisele trompete !
Şi ia seama !
Dacă inima-ţi rămîne
ca un bulgăr, ca o piatră,
ca un bolovan în vatră ...
leapăd-o !
zdrobeşte-o-n cioburi !
Sparge-o pe ilău cu dalta !...
Şi apleacă-te în rugă
să ceri alta !

Dar de simţi o-nseninare,
un surîs şi o blîndeţe,
care vine
să te-aline
de povara,
de tristeţe,
tu apleacă-te şi spune:
"Surioară,
pentru cine,
spune, pentru cine oare
e atîta frumuseţe,
e atîta gingăşie
într-o floare ?"
"Pentru cine ?...
Pentru om !
Pentru voi Făuritorul
şi-a ascuns în floare dorul,
în petalele de aur
de fior şi de lumină,
ca în opera divină
să cunoaşteţi
AUTORUL ... "

Taine...

O, Tată, ce eşti Tu? Cum eşti? Şi unde?
Din stânci în stânci, ca Moise pe Horeb,
încerc să urc prin ceaţa ce Te-ascunde.
Şi am atâtea, Doamne, să Te-ntreb.

Eşti Tu cuprins în vreme şi în spaţiu,
când Tu cuprinzi în Tine Însuţi tot?
Pot eu întinde către Tine braţul?
O, iartă-mi îndrăzneala şi nesaţul.
Vreau să-nţeleg atâtea... Şi nu pot.

O, Tată, ce eşti Tu? O conştiinţă
a unei insondabile puteri?
Trăieşti ca mine? Eşti şi Tu fiinţă
cu bucurii, cu dor, cu suferinţă?
Sau eşti mai sus de gând şi de dureri?...

Spre focul din pustiu privea profetul
şi se simţea atâta de mărunt.
Dar când a vrut să-Ţi poată şti secretul,
Tu i-ai răspuns: "EU SUNT ACEL CE SUNT".

Tu eşti! Deci numai Tu şi nimeni altul!
Căci toate sunt ţesute din nimic.
Simboluri sunt şi carnea şi bazaltul.
Dar ce eşti Tu, Supremul, Preaînaltul,
spre care-atât de trudnic mă ridic?

Tu ai creat şi crini, şi orhidee,
şi cerul cu ciudatele-i caleşti,
şi chipul de copil şi de femeie,
şi geniul sclipind într-o idee.
Dar Tu, Făuritorul, Tu ce eşti?...

M-ai tors din nevăzute molecule.
Şi poate că, în carnea mea de om,
sunt mii de căi lactee minuscule,
un univers în fiece atom.

Poate pământul nostru totodată
e-o parte dintr-un fir de praf gigant.
Şi-n pulberea ce mi s-a pus e gheată
sunt galaxii aduse din neant...

Zidar fără mistrie, fără drişcă,
Tu chemi din vin, din absolutul NU.
Învârţi în cer morişcă în morişcă!...
Pe toate-odată forţa Ta le mişcă!
O, Tată, mă cutremur. Ce eşti Tu?

Cum ai ascuns sămânţă în sămânţă?
Un sâmbure e-un chivot. Şi în el,
alt chivot poartă altu-ascuns la fel.
Şi toate cer de mii de ani fiinţă.

Dar sufleul? Dar duhul? Lumi latente!
Ce taine-avem în noi şi nu le ştim!
Suntem neexplorate continente!
În lut nu sunt vibrări de sentimente.
Tu ce-ai ascuns în noi?... căci Te iubim...

Dar iată, văd o zi de sărbătoare.
Apostolii... aşteaptă un răspuns...
("Arată-ne pe Tatăl şi-i de-ajuns...")
O, Filipe, ce slăvi ameţitoare!

Mă uit cum intră soarele-n grădină...
cum îngeri albi aripile şi-au strâns...
Trăsare Magdalena în lumină.
"Rabuni!" strigă inima ei plină.
"Rabuni!" strigă glasul ei în plâns.

O văd cum cade în genunchi pe stâncă,
prin ceaţa cu sclipiri de curcubeu.
"O, nu M-atinge, Miriam, căci încă
n-am fost... acolo sus... la Tatăl Meu..."

La Tatăl? Cum? La Tatăl?! Faţă-n faţă?...
În sanctuar de negândit?
O, ce-ntrebări, tot sufletu-mi îngheaţă!
Pe când Isus dispare brusc din ceaţă,
spre Tatăl, cu viteza infinit...

Şi, iată, plec şi eu. Şi văd cu gândul
planete cu inele în culori...
Străbat în zbor spiralele de-a rândul
şi văd supragiganţi uluitori.

Deodată, în noianul de mistere
un chip de crin înaintează blând
spre Tronul Alb de plasmă şi putere.
Încremenesc oştirile-n tăcere.
Şi-un glas de om se-aude murmurând:

"Părinte Sfânt, am isprăvit lucrarea...
Am biruit prin Tine pe Cel Rău,
ca să câştig pentru pământ iertarea.
Primeşte-Mă acum, la pieptul Tău..."

"O, Fiu născut, cu nimeni altu-asemeni,
Ieşua!... sunt atât de fericit!
În Tine-am fost când, printre spini şi cremeni,
cu stropi de lacrimi alergai să semeni,
în Tine tot Calvarul l-am suit!

Acum e-al Tău pământul! Ia şi-mparte!
Domneşte peste neamul omenesc
cu cheile de viaţă şi de moarte!
Mai mult, priveşte împrejur, departe!
Tot cerul, Fiul Meu, Îţi dăruiesc!"

*

Jos pe pământ în casa cu zăvoare
stau ucenicii palizi de năduh.
Dar Cineva în faţa lor răsare.
E om? E Dumnezeu? E lut? E Duh?

"Şalom Lahem! EU SUNT! Cel care vine!
EU SUNT! Cel răstignit! Cel din mormânt!
Pe Tatăl Meu Îl va cunoaşte-oricine.
Toată puterea- n cer şi pe pământ
Mi-a dat-o El. Acum luaţi Duh Sfânt!
Eu sunt cu voi. Şi Tatăl e cu Mine!"

Da. Iată cheia. Fruntea-n colb se-aşterne.
Acum, acolo sus, în veşnicie,
o, Filipe, tu vezi Lumina Vie
şi urci mereu pe treptele eterne...

Iar eu, în clipa de ţărână, iată-L,
cu faţa sângerândă sub povară,
în Salvatorul meu Îl văd pe Tatăl,
cum Îl vedeai şi Tu odinioară...

*

Din stânci în stânci, o, Chip divin, cu Tine
cobor de pe Horeb cu suflet plin;
cu tablele nădejdilor în mine.
Şi-ngenunchind, Îţi mulţumesc.
Amin.

POEZII DE CRĂCIUN

DORMI, COPILE

Dormi, Copile Rege,
Domn şi rob sub Lege,
Slugă fără plată,
Prunc la piept şi Tată.

Dormi, Odraslă mică,
maica Ta Ti-e fiică.
Dormi uşor la sîn,
Roadă şi Stăpîn.

Dormi uşor, Copile
troenit de zile,
Inger de departe,
Preot fără moarte.

Tu vii din Lumină,
eu, de jos, din tină.
Tu, din Raiul sfînt,
eu, de pe pămînt.

Dormi, Copil de taină,
bogat fără haină,
Păstor fără stînă,
Logos în ţărînă.

Mama Iţi dă hrană,
Tu îi dai coroană.
Mama-Ţi dă alin,
Tu-i dai chip divin.

"Dormi, Copil Durere,
Miel pentru junghere.
Eu te cresc spre cruce,
Tu, spre cerul dulce.

Eu te cresc să sîngeri,
Tu mă creşti spre îngeri.
Maică Ţie-s eu,
Tu mi-eşti Dumnezeu!"

O, CE PRUNC ClUDAT!

O, ce Prunc, ce Prunc ciudat
s-a născut In Canaan,
într-un staul, pe-un suman !
Unii spun că-i un sărman.
Alţii spun că-i lmpărat.
Unii spun că-i un viclean.
Altii spun că-i minunat !

O, ce Prunc, ce Prunc de soare
s-a născut în Betleem,
între vite care gem !
Unii văd în El blestem.
Alţii văd în El salvare.
Unii văd un trist poem.
Alţii văd un rai în floare.

O, ce Prunc în două chipuri.
Unii-l scad şi alţii-l cresc,
Unii rîd şi mulţi suspină.
Unii spun că-i prea de tină.
Alţii spun că-i prea ceresc.
Unii spun: prea grea doctrină.
Eu ... spun numai: îl iubesc...

IN SEARA DE AJUN

A venit la mine mama
şi mi-a spus c-un zîmbet bun:
- Puiule, stai treaz, ia seama,
şi ascultă toată gama
cîntecelor de Crăciun!

Clătinînd apoi fereastra,
vîntul mi-a şoptit uşor:
- Puiule, în noaptea asta
îşi despică norii creasta
şi vin îngerii în sbor...

Iar o vrabie măruntă
ciripi de pe pervaz:
- Puiule, stai treaz şi-ascultă...
Ia auzi... ce oaste multă!...
Nu dormi!... Auzi? Stai treaz!...

Am răspuns la toate: Bine.
Şi... am adormit in pat...
………………………..
Iar tîrziu, din zări senine,
a venit Isus la mine
şi, zîmbind, m-a sărutat.

NAŞTEREA LUI ISUS

Isus se naşte ! Şi lumina
pătrunde-n sufletele noastre.
Şi steaua tainei străluceşte
deasupra celorlalte astre.
Cu magii azi ne închinăm,
şi noi, cu sufletul mergînd,
o bucurie fără seamăn
simţim în inimă şi-n gînd!

Azi patimile se răpun
de-o putere preaînaltă!
Azi omul, lumintndu-şi gîndul,
spre cer cu inima tresaltă!
Nădejdile se nasc în suflet.
Credinţa tainic reînvie,
căci harul sfînt acum coboară
în viaţa stearpă şi pustie.

Şi orice suflet care simte
că-n el răsare-o viaţă nouă,
e ca un crin ce în petale
adună stropi curaţi de rouă!
Şi orice inimă ce poartă
oglinda cerului în ea,
pentru ISUS născut în iesle,
azi lumineazi; ca o stea!

Se nimiceşte tot păcatul
sub raza sfîntă a iubirii ...
Azi, se deschide pentru suflet,
spre cer, un drum al mîntuirii!
Cu haina albă a virtuţii
tot omul poate să se-mbrace,
căci sfînta naştere aduce
în inimi linişte şi pace!

A căzut o stea...

A căzut o stea,
steluţă de nea,
pe urechea mea,
şi mi-a povestit,
până s-a topit,
basmul unui vis,
pe care l-am scris,
- pentru cei mărunţi,
nu pentru cărunţi -.
Şi steluţa mea
astfel povestea:

"Mări, se făcea
şi se năzărea...
prin vâlcele sumbre
şoptitoare umbre...
Şi-auzeai cum gem
lângă Betleem
oile, stând ghem,
câinii când şi când,
vitele pe rând,
molcom rumegând.

Iar colo în şură
peste-ngrăditură
se uitau, pleoştite
şi nedumerite,
caprele zburlite.
Se-ndesau amarnic
către cel comarnic,
pe-un mieluţ să-l vadă
în ieslea de zadă,
pe-un mieluţ plăcut
cum n-au mai văzut
să fii fost născut
într-un aşternut
bun doar de... păscut.
Şi cel miel curat
plângea-nsomnurat,
cu părul inele
şi cu gene grele.

Numai biet măgarul
ce purta samarul
pricepu tot rostu´:
- "Ăsta... nu-i de-al nostru!...
Ochii doar mi-arunc
şi pricep că-i prunc,
copil de păstori
sau de călători...

Atunci ţapii, ciutele
şi caprele slutele,
cu toate cornutele,
capul şi-l dădură
mai fără măsură
peste-ngrăditură.
Sprinten ca o coarbă,
mestecând în barbă
un firuţ de iarbă,
ţapul de îndată
s-a urcat pe-o roată
şi-a sărit buimac
sus pe-un bulumac,
vrând fără ruşine
să vadă mai bine
omenescul fiu.
Iar un ied zglobiu
behăia mereu:
- Neneee... vreau şi eeeu...

Numai Dumănica
n-a-nţeles nimica.
Şi-a cuprins-o frica.

Şi atunci măgarul
ce purta samarul,
cum sta mai deoparte,
spuse, ca din carte:
- Ei, sunt multe-n lume!
Să le ştii anume,
va să fii umblat
ţări în lung şi-n lat,
ape-n curmeziş,
culmi de munţi pieptiş,
fiare să răpui...
precum eu făcui!...
Şi-apoi nu-i oricine
un măgar ca mine!
V-am mai spus, îmi pare,
să sunt de neam mare:
că eu în Sihar
am un unchi măgar
la un cărturar.
Şi că, după tată,
- ştie lumea toată -
mi se trage viţa
chiar din măgăriţa
ce-o purta în ham
însuşi Balaam!
Deci, mai din bătrâni,
mai umblând prin stâni,
multe am în sac!
Dar... mai bine tac,
poate nu vă plac.

Un mieluţ bălai
prinse iute grai:
- Haide, moş Asine,
zi-ne încă, zi-ne!
Că eu tare-aş vrea
să aflu ceva.
Uite, ieri, un baci
povestea dibaci
că i-a spus un vraci
despre un prooroc
tot de prin Iudeea
(de-i zicea... Miheea)
care-a scris răvaş
că-n acest oraş
are să se nască
Odrasla cerească,
Marele Păstor
şi Izbăvitor,
carele va şti
şerpii birui!
Şerpii birui!...
Oare-aşa va fi?

Iar cel întrebat
zise apăsat:
-Da!... E-adevărat.
D-apoi ştiţi voi oare,
când va fi El mare,
cine-L va purta
pe spinarea sa
ca pe-un heruvim,
în Ierusalim?
- Păi... nu ştim! nu ştim!
- Să vă spun atunci.
(Că voi sunteţi prunci...)
Cel ce-Lva purta
pe spinarea sa
va fi... un asin...
de ştiinţă plin
ca un cărturar,
ca un fariseu!
(Poate-oi fi chiar eu!...)
Eu, de mă-ntâlnesc
cu-acel Fiu ceresc,
iute-L şi ghicesc.

Şi tăcură toate
vitele mirate.

Numai Dumănica
n-anţeles nimica.
Şi-o cuprinse frica...

Atunci o oiţă
cu ochi de crăiţă,
cu glăscior sfiit,
astfel a grăit:
- Eu eram odată
pe-o iarbă-nspicată.
Şi-am văzut în zare
un chip ca de soare
ce zbura aproape
şi striga pe ape
că Isus Păstorul
şi Izbăvitorul
va fi dus pe uliţi
prejmuit de suliţi,
blând şi fără glas
în al morţii ceas,
precum mergem noi
noatine şi oi...
Că va fi hulit
şi batjocorit,
de lemn ţintuit.
Că-n ceasul de sânge
norii se vor strânge,
munţii se vor frânge,
îngerii vor plânge...

- Asta nu se poate!
se porniră toate.
- Voi sări să-L apăr,
din coarne să scapăr!
zise din proţap
inimosul ţap!
- Dar nici noi berbecii
n-om sta ca dovlecii!
Coarnele le-om face
sfredel de bărdace,
foarfec de cojoace,
pentru cel ce-ar fi
şi ar îndrăzni
pruncu-a-L necăji!
Fie om duşman
sau şarpe viclean!
- Eu... (îmi ştiţi amarul)
glăsui măgarul,
...numai o copită
bine potrivită
în acel zevzec,
şi-apoi pot să plec,
că tot dau în sec...

Dar atunci deodată
o capră tărcată
a rămas mirată,
cu gura căscată,
cu ochii ţintiş
către-acoperiş,
de unde, furiş,
dintr-un ascunziş,
cobora pieziş,
cobora în jos
şarpe veninos,
cu luciri sticloase,
cu limbile scoase,
cu trupul molatec,
cu ochi de jăratec,
iscodind sălbatic.

Iute bieţii boi
se dau înapoi.
Capre, ţapi şi miei
se bagă sub ei.
Tremură-n proţap
inimosul ţap,
legănând în barbă
firul lui de iarbă.
Iar sărman măgarul,
ce purta samarul,
privea tulburat,
cu capul plecat,
pe genunchi lăsat
şi dând în vileag
coada ca un steag
ca semn înălţat
că se dă mâncat...

Numai Dumănica
nu ştia nimica.
Dormea mititica...

Şarpele venea
şi se cobora.
Ceata tremura
măgarul gemea.

Dar atunci... Minune!
Cine-o poate spune?
Toţi privesc grămadă
la ieslea de zadă
unde bălăiorul
a întors căpşorul,
ochii şi-a deschis,
ca din zări de vis.
Că în ei juca
şi în ei sclipea
blândă mângâiere...
dar şi o putere!
Flori de busuioc...
dar şi-un arc de foc
săgetând pe loc!

Şarpele se-opreşte
şi înmărmureşte,
neputând să-L vadă,
neputând să şadă.
Bate-ncet din coadă.
Parcă se înnoadă,
parcă se deznoadă...
Apoi, zdup! grămadă
drept sub o gireadă
păgubaş de pradă.

Iar toţi cei din şură
stau şi tac din gură
şi privesc amarnic
ieslea de comarnic
şi privesc umil
tainicul Copil.

Doar abia târziu
prind a îngâna
unul altuia:
- Oare nu cumva?...
- Oare nu cumva??...

Dar steluţa mea,
mări se topea...
basmul contenea...

***

A fost cândva un staul...

A fost cândva un staul...
Nu cel din Betleem.
O peşteră ciudată,
o grotă de blestem.

Păstorul fără grijă
plecase pe poteci...
Dormeau pe sub păienjeni
ciorchini de lilieci.

O rază de lumină
nu pătrundea din cer.
De zgură era ziua
şi nopţile, de fier.

Alunecau culbecii
pe jilavii pereţi.
În fânul ud şi putred
se-nghesuiau bureţi.

Dar într-o noapte... îngeri
cântară la zenit.
Şi parcă, printre stele,
o stea a răsărit...

Şi, nu ştiu cum, deodată
veneau lumini de zori;
iar fânul era proaspăt
şi mirosea a flori.

Zburară liliecii
şi beznele s-au dus!
Iar eu cântam din fluier
cu îngerii de sus...

Dar iată, într-o parte
privirile mi-arunc
şi văd sclipind o iesle
şi-n ieslea mea... un Prunc...

Veniţi, veniţi, voi îngeri,
păstori şi oameni buni!
Veniţi, voi magi ai vremii,
că-i vremea de minuni!

Şi-pentru-a câta oară? -
slăviţi pe Dumnezeu!
Căci Pruncul e acelaşi,
iar staulul... sunt eu.

***

De Crăciun

De Crăciun, sub fulgi zglobii,
pe Isus din nou vestindu-L
trec pe uliţă copii
cu colindul.

Şi din zori până-n apus,
pe-o steluţă cu făclie,
ei duc lumii un Isus
de hârtie.

*

Dar tu, frate credincios,
porţi tu Pruncul ce trăieşte?
Duci în tine un Cristos
care creşte?

Nu-i vreun gând ce te-a-nşelat,
un simbol sau o icoană?
Simţi că-i viu cu-adevărat?
Cere hrană?...

După bezna cea de ani,
şi-a adus copilul zorii?
Vin la tine cei sărmani?
Vin păstorii?

Simţi că Cel ce l-ai primit
de lumină-ţi umple gândul?
Şi vin magi din Răsărit
căutându-L?

Altfel, Pruncul nu e viu,
altfel, ochiul tău te-nşeală.
Altfel staulu-i pustiu,
ieslea-i goală.

Şi din zori până-n apus,
ca pe steaua cu făclie,
porţi şi tu tot un Isus...
de hârtie.

***

Mielul

L-au găsit miraţi păstorii,
într-o iesle, înfăşat.
Şi, nestăvilind fiorii,
până se iviră zorii,
s-au rugat.

Iar apoi când pe cărare
se-ntorceau sub roşii nori,
le punea o întrebare
mintea lor neştiutoare
de păstori.

- “Cum?”, părea un glas că-ngână.
“Fiul Slavei, tocmai El,
să Se nască în ţărână,
pe pătuţ de fân la stână,
ca un miel?...”

Nici o şoaptă din tărie.
Cerul sfânt părea ascuns.
Şi-au trecut ani mulţi, se ştie,
când un glas dădu-n pustie
un răspuns.

- Iată Mielul fără pată,
Cel din staulul de oi,
Care-Şi frânge fără plată,
viaţa Lui nevinovată,
pentru noi!

Iată Mielul fără vină!
Miel tăcut şi răbdător.
Azi e Mielul ce suspină,
mâine-L vom vedea-n Lumină,
ca Păstor!

***

O, sfânt locaş

O, sfânt locaş de îndurare,
din nou la ieslea ta ne-alini.
Pământu-ntreg e-n sărbătoare...
Podoabe, cântece, lumini...

Se-aprind făclii... E masa plină.
Tradiţia îşi face vad.
Încep colindători să vină.
Se strâng copiii lângă brad.

Petrece lumea... râde, cântă...
şi toţi un strai mai bun şi-au pus.
E doar Crăciun, e noaptea sfântă!
Dar unde, unde e Isus?...

O, sfânt locaş de umilinţă,
când toţi din tine-un basm îşi fac,
câţi mai păstrează cu credinţă
mesajul Prucului sărac?

*

Îmi zboară gându-n depărtare
şi desluşesc într-un ungher
o candelă pâlpâietoare
la ieslea sfântului mister...

Se-apleacă blând, ca o aripă,
peste copil, un abur greu.
Vezi tu, gândeşte-te o clipă.
Acest Copil e Dumnezeu...

Pe fânul strâns în vălmăşeală
Îl văd... în scutece de in.
Şi poate trupul de petală
a sângerat în primul spin...

Grăjdarul spre Copil se-arată,
uitându-se cu ochi de urs
cum pe-obrăjorii fără pată
întâia lacrimă a curs.

Atras de spaima unei drame,
Isus lăsă un cer slăvit.
Şi-acum... e-un prunc doar. Şi I-e foame.
Şi-ntâiul plâns a izbucnit.

Din înlăţimi o stea veghează
prin ramuri de eucalipt.
Curând îi va fi iar de pază
în pribegia spre Egipt.

Deasupra ieslei, bârne grele
îşi dau mireasma de brădet.
O, câte va ciopli ca ele
Copilul sfânt în Nazaret!

Un miel se uită cu uimire.
Şi pruncul s-a întors puţin.
Doi prunci uniţi într-o privire,
îngemănaţi într-un destin...

Abia născut... şi crucea, iat-o,
Isus o ia din prima zi.
În lumea care a creat-o,
El a venit spre-a suferi!

Iubind pe cei ce-o să-L sugrume,
iertând pe cei ce L-au scuipat,
în peşteră veni pe lume,
în peşteră va fi-ngropat.

Şi dacă azi, pe ´nalta-I treaptă,
Isus e Împărat ceresc,
El tot mai suferă şi-aşteaptă
pe toţi acei ce nu-L iubesc.

Iudei şi Neamuri, regi şi fameni,
vă cheamă Pruncul cel stingher!
El nu vrea cerul fără oameni,
însă nici oameni fără cer!

O, sfânt locaş! Ce dulce-ţi clatini
al amintirii viers de sus.
Cât farmec au aceste datini!
Dar unde, unde e Isus?...

Cu ce comori de veste bună
ni s-a trimis un Prunc din zări?
O, lasă altora să-şi pună
aceste mistice-ntrebări!

Că s-or găsi în lumea largă
niscai săraci în vreun ungher,
niscai ciobani pe vreo viroagă,
sau magi îndrăgostiţi de cer.

A ta e clipa! Sus paharul!
Chemaţi taraful cel mai bun!
Să cânte la urechi cobzarul!
Că doar... e noaptea de Crăciun!

*

Voi, miei, din staule-nnoptate,
din nou cu voi mă reculeg.
Isus, divinul Miel, vi-i frate!
Şi-al vostru-i cerul Lui întreg!

Acolo veşnic împreună
ne va păstra Emanuel...
Şi orice spin va fi cunună.
Şi orice lacrimă, inel.

O, sfânt locaş! E sărbătoare.
Şi toţi un strai mai bun şi-au pus.
Se cântă... se ciocnesc pahare...
Dar unde, unde e Isus?

***

Si a fost Isus copil...

Şi a fost Isus copil...
Fără leagăn, fără slavă.
Şi-n fiinţa Lui firavă
au pătruns fiori de ger.
Şi a fost Isus copil,
ca să aibă toţi copiii
Tată-n cer.

Şi a fost Isus sărac.
Se uitau cu milă bacii
cum I-ardeau pe faţă macii.
Cel mai trist dintre copii.
Şi a fost Isus sărac,
ca să aibă toţi săracii
bogăţii.

Şi a fost Isus flămând.
Şi plângea din albul pânzii
cum plâng mieii-n zori, plăpânzii,
cu-a lor ochi înrouraţi.
Şi a fost Isus flămând,
ca să fie toţi flămânzii
săturaţi.

Şi a fost Isus un miel...
ce-l pândeau pe-afară leii
- şi din culmile Iudeii
şi-n pustiul arzător -.
Şi a fost Isus un miel,
ca să aibă-n El toţi mieii
un Păstor.

Şi a fost un rob Isus...
sus, slujind Împărăţia,
jos, la Iosif şi Maria.
Lumii-ntregi S-a dat răpus
ca s-aveam şi noi robia
şi-nfierea lui Isus...