In dispensatia harului-Locul femeii potrivit Scripturii. În dispensaţia harului-Locul femeii potrivit Scripturii

In dispensatia harului-Locul femeii potrivit Scripturii.

În dispensaţia harului-Locul femeii potrivit Scripturii

 

Având în vedere învăţăturile biblice prezentate anterior cu privire la locul femeii în creaţie, în căderea omului şi sub lege, precum şi îndemnurile legate de locul ei în perioada Adunării, dorim să luăm în cosiderare locul femeii în dispensaţia prezentă a harului, aşa cum este prezentat în Noul Testament, şi care are de-a face cu sfera căminului, sfera publică şi sfera Adunării.
În cămin
Din vreme ce familia apare înainte de Adunare în ordinea morală şi în ordinea timpului, fiind „temelia societăţii”, se cuvine să considerăm mai întâi locul special pe care Scriptura îl oferă femeii în această sferă mult binecuvântată. Acest lucru ne va ajuta să înţelegem mai bine poziţia dată de Dumnezeu femeii în Adunare. Locul ei în familie este în perfectă armonie cu locul ei în Adunare, iar dacă femeia îşi ocupă locul potrivit în familie, cel mai probabil ea va înţelege care este locul ei potrivit în Adunare.
Relaţia de bază într-o familie este de soţ şi soţie, iar dacă familia primeşte copii, atunci apare legătura fericită între tată şi mamă şi copii. În această poziţie minunată de soţie, sau soţie şi mamă, femeia ocupă un loc deosebit de important şi influent în familie. Un cămin nu este cu adevărat un cămin fără o soţie sau o mamă evlavioasă.
Am vorbit mai înainte despre locul pe care Dumnezeu i l-a dat Evei, acela de ajutor potrivit al lui Adam. Fiind adusă lui Adam de către Dumnezeu, ea şi-a ocupat locul lângă el, în calitate de soţie şi ajutor potrivit dat de Dumnezeu. Ea a fost creată pentru a fi partenera şi prietena lui de suflet – un singur trup cu el. Fiind creat primul, bărbatul a fost capul ei, iar după cădere, Dumnezeu a stabilit definitiv că ea se va supune autorităţii soţului ei. Totuşi, ea nu trebuia să fie dispreţuită şi desconsiderată de soţul ei, ci trebuia să fie alături de el, la egalitate cu el, sub braţul lui pentru a fi protejată de el, şi lângă inima lui pentru a fi iubită de el. Acesta este locul special al femeii în relaţia de căsătorie, aşa cum l-a stabilit Dumnezeu în creaţie.
Însă de la căderea omului până la cruce nu mai auzim nimic despre locul potrivit al femeii în creaţie. „Neamurile au umilit-o şi au transformat-o în sclavul bărbatului. Prin lege, ea era protejată de la a fi desconsiderată, în anumite situaţii (Exod 24 ; Levitic 18:18 ); cu toate aceste, în economia mozaică, ea nu a avut niciodată locul potrivit alături de bărbat. Însă, după arătarea Celui de-al doilea Om (Hristos), şi după împlinirea lucrării Lui de ispăşire, se menţionează din nou ordinea iniţială din creaţie, iar femeia îşi recapătă locul potrivit alături de bărbat.” (C.E.S.)
Acest loc potrivit este explicat clar în Efeseni 5:22-23 . Aici bărbaţilor li se spune să-şi iubească soţiile, ca pe propriile trupuri, după cum şi Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea. Iar soţiile sunt îndemnate să se supună soţilor lor, ca Domnului, pentru că soţul este cap al soţiei, după cum şi Hristos este Cap al Adunării. Prin urmare, după cum Adunarea este supusă lui Hristos, tot aşa şi soţiile soţilor lor, în toate. În timp ce soţul este îndemnat să îşi iubească soţia ca pe sine însuşi, soţia este îndemnată să îl onoreze pe soţul ei.
Aceasta este ordinea lui Dumnezeu pentru soţ şi soţie, în această dispensaţie a harului. Chiar dacă soţia trebuie îngrijită cu tandreţe şi înconjurată cu cea mai mare dragoste de către soţul ei, totuşi ea trebuie să îl recunoască ca fiind capul familiei, să i se supună şi să îl onoreze pe soţul ei. Ea trebuie să facă aceasta „ca Domnului” (Efeseni 5:22 ), recunoscând pe Domnul în spatele soţului ei, ca fiind Acela din care derivă autoritatea soţului ei. De asemenea, soţiei i se aminteşte că, în supunerea ei faţă de soţul ei, ea este o imagine a supunerii Adunării faţă de Hristos, Capul ei. Ce privilegiu măreţ este acesta!
În 1. Timotei 5:14 , femeilor tinere li se spune „să se căsătorească, să aibă copii, să vadă de casă”. Conducerea şi supravegherea gospodăriei este lucrarea specială a femeii, însă soţul este capul responsabil al casei. O femeie care preia autoritatea de cap al casei, spre sfidarea şi dezonoarea soţului ei, va fi cu siguranţă nefericită şi într-o stare deplorabilă, şi va culege fără îndoială roadele amare ale propriei răzvrătiri, prin nelegiuirea copiilor ei crescuţi în neorânduială. Deşi femeile din ziua de astăzi doresc libertate şi drepturi egale cu ale bărbaţilor, iar supunerea părţii feminine nu este la modă şi este desconsiderată într-o mare măsură, totuşi porunca şi dorinţa lui Dumnezeu este ca soţia să fie supusă soţului ei, fiindcă el este capul casei. Fără aceasta, nu poate exista viaţă adevărată de familie, bucurie şi binecuvântare.
Văzând poziţia femeii în relaţia de căsătorie şi în familie, ne vom opri acum asupra slujbei ei în această sferă binecuvântată. Cea mai mare parte a timpului unei femei este petrecut în casă, făcând treburile obişnuite ale vieţii, iar lucrul acesta aduce un beneficiu imens lui Dumnezeu. Pentru că înColoseni 3:23-24  se spune: „Orice faceţi, lucraţi din suflet, ca pentru Domnul… slujiţi Domnului Hristos.” Prin îngrijirea nevoilor soţului ei şi ale copiilor ei şi prin menţinerea căminului ca loc de înviorare, încurajare şi adăpost într-o lume tulburată, femeia ocupă, într-adevăr, un loc foarte important.
Cu adevărat mama este centrul şi inima unui cămin. Atracţia căminului depinde în mare măsură de atitudinea şi spiritul soţiei. O soţie chibzuită care îşi îngrijeşte casa cu înţelepciune şi cumpătare, şi îşi împodobeşte căminul cu dragoste şi voioşie, este o mare binecuvântare pentru soţul ei, pentru copiii ei şi pentru toţi cei care intră în casa ei. Succesul sau eşecul din viaţa unui bărbat depind adesea de purtarea soţiei lui în familie. Poziţia multor bărbaţi în societate este datorată în mare măsură înţelepciunii şi judecăţii sănătoase a soţiilor lor.
Punerea în practică a unei anumite virtuţi creştine, ospitalitatea, este posibilă în mare parte datorită soţiei. Aceasta este o slujbă foarte preţioasă şi necesară în Adunare, şi cu siguranţă aduce o răsplată bogată de binecuvântări prezente şi viitoare. În felul acesta femeile iau parte în mod direct la lucrarea lui Hristos – deschizându-şi casele pentru slujitorii şi pentru copiii Domnului, precum şi pentru cei nemântuiţi, ca şi aceştia să poată auzi evanghelia şi să fie salvaţi. Acuila şi Priscila oferă un exemplu în această privinţă, invitându-l pe Apolo în casa lor şi arătându-i mai exact Calea lui Dumnezeu (Fapte 18:26 ).
Una dintre cele mai importante slujbe ale unei mame este creşterea copiilor. Aceasta este lucrarea ei specială, având în vedere că ea petrece mai mult timp cu copiii decât tatăl, şi exercită o influenţă foarte puternică în vieţile lor, fie în bine, fie în rău. Observaţi cât de des este menţionat numele mamei în cărţile Împăraţi şi Cronici, în legătură cu diverşi împăraţi ai lui Israel. Prin aceasta, Duhul lui Dumnezeu doreşte să evidenţieze care era probabil cel mai important factor al formării caracterului unui bărbat care conducea poporul lui Dumnezeu – mama.
Fundamentul caracterului este dat de educaţia pe care copilul o primeşte în cămin, iar mâna mamei este instrumentul care lui Dumnezeu îi place să-l folosească pentru aceasta. Cea mai importantă lucrare a mamei, rânduită de Dumnezeu, este lucrarea acasă cu copiii, şi ea ar trebui să se dedice în întregime îngrijirii, instruirii şi creşterii lor. Dacă o mamă neglijează această lucrare deosebit de importantă, sau o încredinţează altora, şi caută să slujească Domnului în alte sfere, atunci lucrarea ei rămâne nefăcută, şi cu siguranţă va eşua în împlinirea lucrării altcuiva, la care ea nu a fost chemată. Instruirea şi învăţătura pe care copiii le primesc de la mamele lor în perioada cea mai sensibilă şi fragedă a vieţii, vor avea o mare influenţă asupra întregii lor vieţi şi vor lăsa o amprentă care nu se poate şterge asupra minţii lor tinere, receptive şi în curs de modelare. Cât de importantă este, deci, lucrarea mamelor în familie! Fie ca această lucrare să nu fie neglijată!
Prin urmare, observăm şi trebuie să subliniem faptul că cercul familiei reprezintă sfera specială în care femeia poate să slujească şi să-L glorifice pe Dumnezeu. Aici, în teritoriul ei intim, ea străluceşte cel mai tare şi exercită cea mai mare influenţă în bine. Viaţa casnică, care este adesea dispreţuită şi abandonată de femeile din ziua de azi, reprezintă teritoriul pe care ea este cea mai potrivită şi cea mai înzestrată să-l ocupe.
Prin aceasta nu dorim să spunem că nu există nicio slujbă sau lucrare pe care femeia să n-o poată face pe terenul adunării. Vrem doar să indicăm faptul că, în principiu, domeniul casnic reprezintă sfera de lucru a unei femei. Şi vedem că în această sferă a căminului, locul ei potrivit Scripturii este de supunere faţă de soţul ei.
Până acum am considerat în principal poziţia şi slujba femeilor căsătorite, în sfera căminului. Însă sfera casnică reprezintă şi pentru femeile necăsătorite un adevărat teren de slujire creştină. Şi ele pot desfăşura activităţi temporare, pot avea grijă de copii, de cei bolnavi şi de cei în vârstă, sau pot croi haine ca Dorca (Fapte 9:39 ).
Învăţătura publică 
Am citat deja versetele din 1. Timotei 2:11-14  în legătură cu partea femeii în căderea umanităţii din grădina Eden şi am observat limitele guvernamentale impuse acolo femeii. Ne va fi de folos să analizăm din nou aceste versete în legătură cu expresia actuală a tematicii noastre. „Femeia să înveţe în linişte, în toată supunerea; dar nu-i permit unei femei să înveţe pe alţii, nici să exercite autoritate peste bărbat, ci să rămână în linişte. Pentru că Adam a fost întocmit întâi, apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, a ajuns la călcare de poruncă.”
Aceste versete se aplică unei sfere mai largi decât cea a Adunării. Ele vorbesc despre purtarea potrivită dintre un bărbat şi o femeie, şi includ orice mărturie publică în care sunt prezente ambele părţi. Aceste versete se referă la învăţătura publică în faţa unei audienţe mixte, pentru că prin aceasta se exercită autoritate asupra bărbatului. Femeia nu trebuie niciodată să se ridice să dea învăţătură în întâlniri mixte, pentru că bărbatul ar fi la picioarele ei, în poziţia celui care învaţă, iar aceasta duce la inversarea ordinii rânduite de Dumnezeu.
Bărbatul a fost creat mai întâi, fiind reprezentant al lui Dumnezeu şi cap, şi ar trebui să-şi păstreze poziţia corectă ca învăţător şi conducător. Şi fiindcă femeia a preluat conducerea în călcarea poruncii şi a fost înşelată de Satan, dovedind că ea este un conducător slab, în hotărârea guvernamentală a lui Dumnezeu femeile sunt oprite de la ocuparea poziţiei de autoritate şi de a învăţa pe alţii. Ele trebuie să înveţe în linişte şi supunere. Prin urmare, o femeie nu trebuie niciodată să ocupe o poziţie publică de învăţător recunoscut al Cuvântului lui Dumnezeu, sau să dea învăţătură în Adunare sau în orice alt loc cu audienţă mixtă, unde are o poziţie egală sau superioară bărbatului, fiindcă astfel ar exercita autoritate asupra bărbatului.
Cu toate acestea, vedem că în Tit 2:3-4  femeile mai în vârstă sunt îndemnate „să înveţe de bine, ca să le deprindă pe cele tinere” etc. Deci femeile mai în vârstă au dreptul de a da învăţătură, dar sfera lor se referă la femeile tinere, iar învăţătura este mai degrabă informală, privind aspecte practice care au legătură mai mult cu căminul şi familia (versetele 3-5). Este chiar indicat ajutorul oferit femeilor neştiutoare în cele ale Scripturii şi legătura apropiată pe baza Cuvântului. Surorile ar putea fi încurajate să lucreze cu sârguinţă pentru Domnul în asemenea domenii. Chiar şi discuţiile private din Cuvânt cu bărbaţii sunt potrivite pentru o femeie, dacă sunt manifestate într-o atitudine modestă şi potrivită.
Bineînţeles că asemenea lucrări pot aluneca înspre învăţătură formală, şi astfel femeia îşi părăseşte locul. Dacă femeia înfiinţează un cerc de învăţătură publică din Scriptură, chiar dacă este numai pentru femei, credem că lucrul acesta înseamnă ocuparea unei poziţii de învăţător şi încălcarea versetului din 1. Timotei 2:12 : „dar nu-i permit unei femei să înveţe pe alţii”.
Lucrarea cu copiii (care implică învăţătură din Biblie, rugăciune şi cântare) este de asemenea o slujbă potrivită şi valoroasă în care femeile pot fi implicate. Asemenea lucrări pot începe acasă şi pot continua la şcoala duminicală şi în întâlnirile pentru copii. Şcoala duminicală este doar o extindere a unei întâlniri de familie, într-un perimetru mai larg şi mai convenabil. Prin urmare este foarte potrivit ca surorile să predea la orele de şcoală duminicală pentru copii sau surori tinere, mai ales când aceste clase se află în răspunderea fraţilor sub autoritatea cărora ele slujesc. Când fraţii sunt implicaţi într-o şcoală duminicală, credem că ar fi împotriva Scripturii dacă o soră ocupă locul de director sau conducător al şcolii, pentru că astfel ar exercita autoritate asupra bărbatului.
Ne rugăm ca tot mai multe femei credincioase să lucreze activ pentru Domnul şi să fie încurajate să lucreze în aceste sfere despre care am vorbit că sunt potrivite pentru femei. Este mare nevoie de ele şi lucrarea Domnului suferă din lipsa slujirii surorilor devotate şi energice. Fie ca Domnul să binecuvânteze din belşug orice femeie implicată în lucrarea potrivită pentru El.
În Adunare
1. Corinteni 14:34-38  ne oferă indicaţii clare cu privire la locul femeii în strângerea ca Adunare. „Femeile să tacă în adunări, pentru că nu le este permis să vorbească; ci să fie supuse, aşa cum spune şi legea. Iar dacă doresc să înveţe ceva, să întrebe pe soţii lor acasă; pentru că este ruşine pentru femeie să vorbească în Adunare. De la voi a ieşit Cuvântul lui Dumnezeu? Sau numai până la voi a ajuns? Dacă cineva se consideră a fi profet sau om spiritual, să recunoască cele ce vă scriu, că sunt poruncă a Domnului. Iar dacă cineva este neştiutor, să fie neştiutor!”
Se spune clar că femeia nu trebuie să vorbească în Adunare. Expresia „în adunare” sau „în adunări” este folosită de cinci ori în acest capitol şi de fiecare dată se referă la strângerea credincioşilor împreună, ca Adunare. În astfel de întâlniri femeile nu trebuie să vorbească deloc, ci să stea în linişte şi în supunere.
În 1. Corinteni 11:15  apostolul vorbeşte despre o femeie care se roagă sau profeţeşte. Acest pasaj arată că o femeie poate face aceste lucruri, însă nu se specifică unde anume pot fi exercitate. Capitolul 14 spune clar că femeia nu poate face aceste slujbe în Adunare, ci ea trebuie să tacă în Adunare. Este destul de evident că femeia poate să se roage şi să profeţească în afara strângerilor ca Adunare. În Fapte 21:8-9  se spune despre Pavel şi însoţitorii lui care au venit la casa lui Filip evanghelistul, iar acesta avea patru fete care profeţeau. Din context se înţelege că ele profeţeau acasă şi nu în Adunare, lucru care era foarte potrivit.
Este important de subliniat faptul că interzicerea femeii de a vorbi în Adunare nu vine doar din partea apostolului Pavel, care era celibatar, ci aceste lucruri sunt „poruncă a Domnului” (versetul 37). Iar dacă cineva se consideră a fi spiritual şi plăcut Domnului, ar trebui să recunoască aceste lucruri ca fiind hotărârea lui Dumnezeu. Este vorba pur şi simplu de ascultarea dorinţei lui Dumnezeu. Încercarea de a argumenta aceste îndemnuri simple, aşa cum fac unii, şi de a continua în voinţă proprie şi neascultare, arată că o astfel de inimă nu doreşte să împlinească voia lui Dumnezeu, iar Cuvântul Lui nu este respectat.
Corintenii, ca mulţi alţii în ziua de azi, s-au gândit probabil că erau liberi să acţioneze cum doreau în această privinţă. Prin urmare apostolul spune: „De la voi a ieşit Cuvântul lui Dumnezeu? Sau numai până la voi a ajuns?” (versetul 36); cu alte cuvinte: Aveţi voi autoritate din partea Domnului cu privire la ce să faceţi în această chestiune? Cuvântul lui Dumnezeu nu a ieşit de la voi… ci a venit la voi. Prin urmare ei trebuiau să se supună hotărârilor Domnului date prin apostol.
Unii comentatori afirmă că termenul „să vorbească” din acest pasaj se referă la flecăreală, bârfă sau vorbire în şoaptă în timpul slujbei, şi aceasta era ceea ce interzicea apostolul. Însă această interpretare este foarte eronată şi falsă. Concordanţa Young arată că termenul din greacă este „laleo”, care este folosit pe parcursul întregului capitol. Acest termen este tradus prin „a vorbi” în acest capitol şi de 241 ori în Noul Testament, şi înseamnă a vorbi. Deci după cum doi sau trei profeţi vorbesc (versetul 29), tot aşa femeile nu trebuie să vorbească în Adunare. Acelaşi cuvânt este folosit în ambele versete.
Alţi oameni spun că această interdicţie a femeilor de a vorbi în Adunare se aplică doar la Corintul din vremea de atunci, pentru că femeile erau destul de neştiutoare, gălăgioase şi sfidătoare şi nu erau capabile să vorbească în public. Prima afirmaţie este total greşită iar a doua este doar o presupunere. La începutul epistolei către Corinteni Pavel se adresează cu cuvintele: „către adunarea lui Dumnezeu care este în Corint… împreună cu toţi cei care, în orice loc, cheamă Numele Domnului nostru Isus Hristos” (1. Corinteni 1:2 ).
Cu siguranţă că acest argument este decisiv. Îndemnurile date în această epistolă nu sunt doar pentru corinteni, ci sunt adresate tuturor credincioşilor de pretutindeni. Iar în pasajul despre care vorbim, apostolul spune că femeile trebuie să tacă „în adunări”. El nu spune „în adunarea voastră”, ci „în adunări”.
Locul femeii în Adunare este de supunere şi retragere, nu de conducere. Ca o comparaţie, bărbatul este mintea umanităţii, iar femeia este inima. Inima este în piept, ascunsă vederii, în timp ce capul este în exterior, văzut de toţi. Cei care vorbesc în public în Adunare ocupă un loc de conducere, fie prin rugăciune, adorare sau predică, iar acest loc de conducere nu îi este dat femeii.
Mulţi oameni nu realizează faptul că atunci când cineva se roagă în mod public, el conduce Adunarea în rugăciune. El nu adresează o rugăciune individuală, ci este purtătorul de cuvânt al adunării în rugăciune sau în adorare. Prin urmare, dacă o femeie s-ar ruga în Adunare sau într-o întâlnire mixtă, ea ar ocupa poziţia de conducere, care este împotriva Scripturii. În 1. Timotei 2:8  apostolul spune: „Vreau deci ca bărbaţii să se roage în orice loc”. Această libertate nelimitată nu îi este acordată femeii.
În această privinţă putem de asemenea să învăţăm de la Ana, din 1. Samuel 1:9-17 . Această femeie evlavioasă se ruga în casa Domnului, unde se adunau închinătorii. Observaţi că se spune despre ea: „Şi Ana vorbea în inima ei; numai buzele i se mişcau, dar glasul nu i se auzea” (1. Samuel 1:13 ). Nu era potrivit ca ea să se roage cu voce tare, dar se putea ruga în inima ei, iar Dumnezeu a auzit-o şi i-a răspuns.  În mod asemănător, femeile din ziua de azi pot să se roage şi să-L laude pe Dumnezeu în inimile lor, în Adunare, şi să se alăture corului de „Amin” rostit la rugăciunea şi adorarea publică.
Acoperirea capului
La începutul acestui studiu am făcut referire pe scurt la faptul că femeia trebuie să aibă capul acoperit când se roagă sau profeţeşte, şi atunci când este în Adunare. Acum vom detalia acest aspect mai pe larg.
Apostolul oferă indicaţii despre lucrul acesta în 1. Corinteni 11:3-16 . Citim: „Dar vreau să ştiţi că Hristos este Capul oricărui bărbat, şi capul femeii este bărbatul, şi Capul lui Hristos este Dumnezeu. Orice bărbat care se roagă sau profeţeşte având ceva pe cap îşi dezonorează Capul. Iar orice femeie care se roagă sau profeţeşte cu capul neacoperit îşi dezonorează capul, pentru că este ca şi cum ar fi rasă. Pentru că, dacă o femeie nu se acoperă, să se şi tundă; iar dacă este ruşinos pentru o femeie să se tundă sau să se radă, să se acopere. Pentru că un bărbat, în adevăr, nu trebuie să-şi acopere capul, fiind chipul şi gloria lui Dumnezeu; dar femeia este gloria bărbatului. Pentru că nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat; pentru că şi bărbatul nu a fost creat pentru femeie, ci femeia pentru bărbat. De aceea, din cauza îngerilor, femeia trebuie să aibă un semn de autoritate pe capul ei (adică un semn al autorităţii bărbatului, sub care se aşează)… Judecaţi în voi înşivă: se cuvine ca o femeie să se roage lui Dumnezeu neacoperită?”
În aceste versete vedem faptul că Dumnezeu a stabilit anumite nivele de autoritate pe care El doreşte ca noi să le recunoaştem şi să le respectăm. Nu este doar un obicei ca bărbaţii să aibă capul neacoperit iar femeile să aibă capul acoperit în prezenţa Domnului. Această ordine are un motiv biblic şi o semnificaţie bine determinate.
Dumnezeu este Capul lui Hristos, Hristos este Capul bărbatului iar bărbatul este capul femeii. Fiindcă bărbatul este imaginea şi gloria lui Dumnezeu iar Hristos este Capul lui, ar fi o dezonoare şi o ruşine pentru Hristos, Capul bărbatului, dacă acesta ar avea capul acoperit atunci când se roagă sau profeţeşte (în public). Gloria lui Hristos trebuie să se vadă, nu să fie acoperită.
Însă femeia a fost creată pentru bărbat şi ea este gloria bărbatului, deci capul ei trebuie acoperit atunci când se roagă sau profeţeşte, pentru că gloria bărbatului nu trebuie să se vadă, mai ales în întâlnirile ca Adunare. Acolo trebuie dezvăluită gloria lui Hristos, nu gloria omului.
Mai mult decât atât, versetul 10 spune că femeia trebuie să aibă un semn de autoritate pe capul ei, din cauza îngerilor. Adică ea trebuie să aibă capul acoperit, ca semn al autorităţii bărbatului căruia îi este supusă. Când o femeie îşi acoperă capul în prezenţa Domnului înseamnă că ea recunoaşte faptul că bărbatul este capul ei rânduit de Dumnezeu. O femeie care vine înaintea lui Dumnezeu cu capul neacoperit arată că ea doreşte să fie ca bărbatul şi nu vrea să-şi ocupe locul de supunere. Ea îşi dezonorează capul, deşi poate că nu este conştientă de asta. Chiar dacă lucrul acesta este făcut din neştiinţă, semnificaţia rămâne aceeaşi.
Îngerii privesc în Adunare şi ar trebui să vadă ordinea lui Dumnezeu acolo. Ei văd ordine în cer şi în toată creaţia şi nu ar trebui să vadă dezordine între cei credincioşi. Serafimii se acoperă în prezenţa Domnului (Isaia 6:1-3 ), şi ei se aşteaptă să vadă femeile făcând acelaşi lucru, în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu. Intenţia lui Dumnezeu este ca „înţelepciunea atât de felurită a lui Dumnezeu să fie făcută cunoscut acum, prin Adunare, stăpânirilor şi autorităţilor în cele cereşti” (Efeseni 3:10-11 ). Această „înţelepciune a lui Dumnezeu” este taina lui Hristos şi a Adunării, care este ilustrată prin soţ şi soţie, soţul fiind capul iar soţia fiind supusă capului (Efeseni 5:22-32 ).
Acoperirea capului se aplică atât femeilor căsătorite cât şi celor necăsătorite. Versetele din 1. Corinteni 11  vorbesc despre femeie şi bărbat în general. În Numeri 30:3-5  se spune că o femeie tânără, care este în casa tatălui ei, trebuie să se supună autorităţii lui. Obligaţiile ei pot să stea în picioare numai dacă tatăl ei le îngăduie. Asemănător, obligaţiile unei soţii sunt valide doar dacă soţul ei le îngăduie. Deci femeia trebuie să recunoască autoritatea tatălui ei sau a soţului ei sau a bărbatului în general, atunci când se află în prezenţa Domnului. Iar acoperirea capului este o mărturie a acestui lucru.
Ruşinea capului neacoperit: „Iar orice femeie care se roagă sau profeţeşte cu capul neacoperit îşi dezonorează capul, pentru că este ca şi cum ar fi rasă. Pentru că, dacă o femeie nu se acoperă, să se şi tundă; iar dacă este ruşinos pentru o femeie să se tundă sau să se radă, să se acopere.”
În Vechiul Testament era un semn de ruşine când o femeie avea capul neacoperit sau ras, aşa cum vedem în Numeri 5:18 , unde o femeie era suspectată de soţul ei, şi în Deuteronom 21:10-13 , unde un israelit lua de soţie o femeie frumoasă dintre captivi. Deci, în 1. Corinteni 11  apostolul spune că dacă o femeie profeţeşte sau se roagă cu capul neacoperit, este ca şi cum ar fi rasă. Şi fiindcă este un semn de ruşine ca femeia să se tundă sau să se radă, atunci ea trebuie să aibă capul acoperit. Ea nu trebuie să aibă niciun semn de ruşine asupra ei când vine înaintea Domnului. Ea nu trebuie să se înfăţişeze înaintea Domnului ca una care este suspectată de necredincioşie faţă de soţul ei. Acoperirea capului ei indică faptul că ea recunoaşte că el este capul ei şi se bucură de încrederea lui deplină.
Doar în trecere, observăm din aceste versete din 1. Corinteni 11  că este ruşine pentru o femeie să se tundă, însă „dacă o femeie are părul lung, este glorie pentru ea” (versetul 15). Aceste cuvinte inspirate de Duhul Sfânt ar trebui să clarifice problema „părului scurt” pentru orice femeie evlavioasă. Este bine ca o femeie să îndepărteze ceva din gloria pe care Dumnezeu i-a dat-o şi să o arunce? Acesta este un act de răzvrătire şi aduce numai ruşine. Ar putea o femeie ca aceasta să şteargă picioarele Domnului cu părul capului ei aşa cum a făcut femeia devotată din Luca 7:38  şi Ioan 12:3 ?
Părul lung nu este un voal. În 1. Corinteni 11:15  se spune: „pentru că părul lung îi este dat drept voal”. Unii învăţători spun că părul lung al femeii este acoperitoarea capului ei şi ea nu are nevoie de alt voal. Însă această frază nu este tradusă de fiecare dată corect şi nu redă întotdeauna semnificaţia textului în original. În greacă se foloseşte un cuvânt total diferit de cuvântul „acoperă” din versetul 6. Acolo este folosit  cuvântul „katakaluptespho”, care înseamnă „a acoperi capul cuiva / a-şi acoperi capul”. În versetul 15 se foloseşte cuvântul „peribolaiou”, care înseamnă „ceva care se aruncă în jurul cuiva / ceva care acoperă de jur împrejur” (Dicţionarul Liddel and Scott).
Prin urmare, traducerea corectă spune „pentru că părul lung îi este dat drept voal”. Adică părul lung îi este dat femeii în mod natural ca un voal care o înconjoară. Nu este acelaşi lucru cu acoperitoarea capului despre care apostolul insistă în versetele anterioare. Dacă gloria bărbatului trebuie acoperită în prezenţa lui Dumnezeu, aşa cum am arătat mai devreme, atunci cu siguranţă că părul lung al femeii, adică gloria ei personală, trebuie de asemenea acoperit în prezenţa Lui.
Mai întâi Pavel stabileşte diferenţele dintre bărbat şi femeie şi spune că bărbatul trebuie să aibă capul neacoperit iar femeia trebuie să aibă capul acoperit. Apoi el apelează la frumuseţe şi bun simţ, bazându-se pe natura diferită a bărbatului şi a femeii, pentru a oferi încă un motiv pentru care femeia trebuie să aibă capul acoperit şi să se înfăţişeze diferit faţă de bărbat înaintea lui Dumnezeu. „Judecaţi în voi înşivă: se cuvine ca o femeie să se roage lui Dumnezeu neacoperită? Nu vă învaţă chiar firea…?” (versetele 13-14). Chiar prin natură Dumnezeu a dat femeii părul lung, ca un văl care o ascunde. Prin urmare, ceea ce se potriveşte femeii este ca să-şi acopere capul când se roagă lui Dumnezeu.
Nu avem asemenea obicei: „Dar dacă cineva gândeşte să fie certăreţ, noi nu avem asemenea obicei, nici adunările lui Dumnezeu” (versetul 16). Apostolul a prezentat gândul lui Dumnezeu în această privinţă şi dacă cineva doreşte să se certe sau să discute în contradictoriu, el vrea să spună: „Nici noi, nici adunările lui Dumnezeu nu avem obiceiul de a ne certa.”
De multe ori, starea inimii cuiva se descoperă în chestiuni mărunte ca aceasta referitoare la acoperirea sau neacoperirea capului, şi astfel se testează dacă voia omului este supusă lui Dumnezeu şi Cuvântului său, sau dacă dorinţa inimii lui este împotriva Cuvântului şi în acord cu mersul lumii acesteia. Obiceiurile se pot schimba, însă principiile Cuvântului lui Dumnezeu rămân întotdeauna aceleaşi.

http://christliche-radiosender.blogspot.com/
http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/
http://www.facebook.com/megapower1976
https://twitter.com/MegaPowerDany