- Te duci in permisie, Pop? striga dur si dispretuitor tovarasul locotenent major Ursu, ofiterul de contrainformatii al unitatii unde imi desfasuram stagiul militar. Te duci la biserica? intreba cu un ton ce parea sa le stie pe toate. Hai intra la mine in birou sa discutam putin!
Stateam pe platoul celor care lucrau la constructii! Aliniati asteptandu-l pe locotenetul major Caramalau, un om dur , dar cinstit! Eu fiind rachetist! Care nu a vazut niciodata o racheta, decat auzind aiurelile dinainte de a ma naste cum rachetele astea sovietice pe care trebuia sa le manuim ar fi dat jos un U-2...Cu vreo 26 de ani inainte!
Dar ciocanul e era cea mai apropiata unealta de rachetele mele si cu care decapam tencuiala din aceea unitate pe care altii o lasasera in paragina. Tovarasul initiase un atac socant al informatilor, baietilor care printre salturi si o paine neagra si amara simteau nevoia de o vorba dulce si alba de la oamenii Securitatii!
Eram atat de surprins! De unde ma stie omul acesta? De unde stie ca merg la biserica? De ce vrea sa discute cu mine? Despre ce? Despre credinta mea?... Un fior de teama mi-a strapuns inima...SECURITATEA! Stiau cine sunt! Normal, dar de ce? Adica eram un banal credincios, dar sa fiu atat de deranjant, poate nu atat pentru ei cat pentru cel ce ii coordona! Sau poate si pentru ei! Eram in august 1988...Forta acestor oameni era la culme!
Am pasit cu greu pe coridorul intunecat catre biroul acestui om care putea hotara viata mea! Sau nu?
Ne e frica atat de des! Cautam ceea ce ne aduce linistea, pacea, siguranta! Frica e parte esentiala din viata noastra.
Acum vreo patru-cinci ani un tren cu o locomotiva in flacari ce tracta 10 vagoane de benzina a oprit in fata statiei Cristian. La 20 de metri, fara sa stie nimic, in locuinta de serviciu, sotia mea facea mancare in bucatarie, cantand Domnului! Fiica mea de doi ani era cu ea, jucandu-se! Afara eu eram ingrozit! Eram aproape sigur ca erau ultimele clipe din viata mea. As fi vrut sa fug! Simteam ca se va sfarsi totul ca la Gugesti, judetul Vrancea, in 2004, cu explozia vagaoanelor...500 de tone de benzina la 15-20 de metri de locuinta in care stau...Nu eram doar eu, era familia mea...Am alergat cu stingatoare, cu galeti de apa, iar atunci cand au venit pompierii nu au mai avut ce face. Nu stiu daca au trecut 10 minute sau doua ore! Nici acum nu stiu!...Niciodata nu mi-a fost atat de frica! A fost de zece ori mai mare decat atunci cand am pasit in biroul locotenentului major Ursu! Si totusi in ambele cazuri mi-a fost teama. Sunt om! Nu e asa ca un alt om credincios, cu adevarat, nu ca mine, ar fi simtit si trait altceva? O sa ziceti ca sunt nebun, dar ma intreb daca cantariile acelea nu au schimbat totul!
De ce ne e teama? In Sfanta Scriptura ni se spune sa nu ne fie teama. Atunci de ce ne temem? Si mai ales de ce avem o teama atat de ciudata, de absurda...
Sotia mea m-a intreba la cateva ore mai tarziu dupa acel groaznic eveniment, daca atunci cand alergam cu stingatoarele m-am rugat...Nu reuseam insa sa gandesc, daramite sa ma rog...Mintea mea repeta la nesfarsit doar un gand, o intrebare: " Unde sunt pompierii? Unde sunt pompierii?" Atat! Totul era automat. Nu intelegeam aproape nimic din ce mi se spunea! Stiam ca trebuie sa incerc sa sting focul, altfel familia mea putea sa moara atat de stupid! Nu mai erau sentimente, nu mai erau idei, era doar un tel!
De ce ne temem de fapt? Ce ne transforma curajul intr-o coplesitoare frica? Ce ne transforma o coplesitoare frica intr-un curaj ce pare a nu fi al nostru? Si cand zic asta nu e vorba de mine! E vorba de acei oameni pe care ii iubim sau ii blamam din Sfanta Scriptura. Dar ei sunt dintre noi, cu aceleasi simtaminte ca ale noastre.
Ilie e acolo cand se pogoara focul sfant al lui Dumnezeu savarsind o mare minune, dupa minunea de trei ani si jumatate de a trai din carnea adusa de cativa corbi si apoi din cele cateva zeci de grame de faina si ulei ce nu se mai termina niciodata. ...Dar apoi, ceva mai tarziu la un zvon al reginei Isabela, fuge. De ce te temi, Ilie? Ce cauti tu aici, Ilie? intreaba Duhul Sfant usor suparat si intristat.
Fugim! Fara sa intelegem de ce! Dar exista si un curaj al idiotilor! Uitati-va la Iuda! Apare in fruntea unei gloate inarmate si nu are nici o tresarire: " Ce v-a zice Invatatorul? Ce v-a spune cand il voi saruta , dandu-L pe cativa arginti? Care vor fi cuvintele Lui?" Banii ii turmenteaza mintea, cum mie mi-a turmentat-o teama ca totul se sfarseste acolo, in acel moment...Frica? Curaj? Adevar? Minciuna?
Uneori ma tem de cuvintele celui ce e posibil sa-l fi suparat...Dar Iuda? Nu te temi, tu Iuda, de Cel care a rostit Cuvintele Vietii? Nu ti-e teama ca ti-ar putea sanctiona pacatul nu cu un strigat furios, ci mai trist si dureros, cu dulceata sfanta: PRIETENE!
Petru e acel ucenic vazut fricos in acele clipe, omul " pus la zid" de o slujnica! Oare? Si daca nu a fost total adevarat? Daca el a avut un curaj fantastic, dincolo de ce credem noi despre el?
(O sa vedem in partea a doua eseului.
Leave a comment and / or appreciate the article!
:» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/
:» Posted by: *DJ_DANY*
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen