Eram incarcat de oboseala ca o casa batraneasca, peste care a nins continuu pret de sapte zile. Chiar ca n-as fi vrut sa raspund la nici un telefon. Asa ca l-am lasat sa sune pana s-a oprit. Cand sa trec pragul spre vise, iar taraitul enervant al minunatei inventii, pe care voiam s-o dau la casare, doar in ziua aceea. Poftim, nu raspund! Si totusi am raspuns.
- Stiu ca esti acasa si ca te stresez. Stiu ca esti obosit si ca ai vrea sa te detasezi putin de tot ce apasa pe nervii tai. Dar spune-mi la cine sa trag si eu cu sufletul meu ravasit?
- Tu, ravasit? i-am spus nedumerit celui caruia parca nu-i lipsea nimic din echilibrul unui om pe care il pretuiam.
- Chiar asa. De mult nu mi s-a mai intamplat. Hai sa-ti spun ce fel de prieten ai. Eu, care n-am mai permis sa umbreasca vreun nor de suparare peste familia mea, ei bine, am facut-o. Am invinuit-o pe sotia mea de niste treburi, de am facut-o sa planga, dar ce e trist e ca inca mai cred ca am dreptate pe undeva.
Mi-a trecut somnul. Prietenul meu, ale carui seminarii de familie erau atat de atractive, e in criza. Tocmai el. I-am aruncat un cuvant de linistire a apelor.
- Se mai intampla, dar trece si vei gasi una, doua, gestul cel mai potrivit ca sa cobori cu senin si cu impacare in inima doamnei tale.
- Una, doua, te rog sa vii pana la mine. Acesta e sfat de prieten, ce-mi spui tu? Vino incoace, sa ma luminezi si pe mine de ceea ce se intampla cu sufletul meu prins de vartejul justificarii. Tu nu stii cat de suparata e doamna mea. Vreau ca astazi sa rezolv totul. Nici nu-mi trece prin cap sa aman. Dar nici tu sa nu amani vizita, ca cine stie ce se mai poate intampla, daca nu disciplineaza cineva. Uite, iti las usa deschisa, ca sa nu mai sunt. Te-astept, prietene.
- Bine, vin, dar un mai bun consilier ca tine nu cred ca mai este.
- Multumesc pentru minciuna, dar vino repede.
M-am imbracat si in drum am mai facut cateva cumparaturi, am mai dat cateva telefoane, m-am intalnit cu doua cunostinte si apoi m-am aruncat in directia in care se afla prietenul meu in suferinta. El, cel mare, cere ajutor la mine, cel mic. Fie. Am urcat treptele in fuga, am deschis usa si am dat sa intru in camera lui. Dar ce-mi aud urechile? Niciodata nu mi-a fost dat sa-l aud cu un ton asa de ridicat si de amenintator. Dar ce cuvinte teribile arunca asupra cuiva care era cu el (cred ca asupra sotiei), de am incremenit. Niciodata nu l-am crezut in stare ca poate sa spuna asa ceva. Nu cumva sunt vinovat ca am ajuns tarziu? Mi-e si groaza sa va spun ce cuvinte grele explodau in camera lui. Imi e si rusine sa le reproduc. Dar vi le spun.
Nu eu...
Un cuplu de o desavarsita armonie, care aparea intotdeauna pe prima pagina ale „ziarelor” din Univers, parfumand cu dragostea lui fiintele neatinse de pacat, are intr-o zi un eveniment de opreste respiratia intregii creatiuni.
Eva, complementul barbatului si privelistea lui de farmec, este inselata de o voce binevoitoare, suierata melodios de un sarpe inaripat, in fiinta caruia s-a travestit Diavolul.
Ademenita de promisiunea amenintatoarei ascensiuni (vei fi ca Dumnezeu!), femeia rupe fructul si asteapta schimbarea. Adam este prins si el in lant si musca momeala constient. Si schimbarea vine imediat, dar nu spre alte culmi mirabile de viata, ci in jos, in rostogolirea mortii.
„Nu cumva ati mancat din pomul oprit?” i-a intrebat Creatorul pe cei doi, ascunsi dupa hainele de frunze care aveau sa cunoasca in curand vestejirea.
Apare primul scurtcircuit in mintea celor doi. In locul unei evidente recunoasteri (da, am mancat), care e vecina cu parerea de rau, cei doi se lanseaza in negare prin delegarea raspunderii: „celalalt e cauza!”. Adica nu ar conta atat de mult ce am facut, atata timp cat autorul moral este cel de langa mine. Anestezierea constiintei vine totdeauna pe calea rezistentei in fata recunoasterii vinovatiei. Negarea incearca sa restabileasca echilibrul rupt, prin ridicarea artificiala a respectului de sine lovit de pacatul „invitat la masa” de cel gresit. Pe scurt, negarea iti pune ochelari care deformeaza realitatea.
Persoanele care au suferit o grava privare de afectiune sunt „savanti” ai negarii. Tendinta este ca tot ceea ce este de detestat in trecutul unui om, care a avut rezervoarele afective mai tot timpul goale, sa arunce sub presul vietii si sa ascunda micul secret rusinos. Abuzurile de tot felul, neglijenta parintilor sau abandonul in familie pun in evidenta o sete de iubire care nu a fost nicicand satisfacuta. Negarea se ascunde sub diferite masti. Expresii ca: „nu-i asa de rau cum pare”, „in curand totul va fi bine”, „eu n-am nici o problema; ar trebui sa va ocupati de cealalta persoana”, „orice mi s-ar intampla este voia Domnului” sunt semanate la tot pasul in familiile in care invinuirile sunt pasaje obisnuite si repetate. Aceste sintagme sunt cu atat mai grave, cu cat ele sunt rezultatul unor practici batatorite indelung. Cineva obisnuit sa deformeze realitatea prin exagerare nu considera ca poate fi ceva grav in distorsionarea ei, pentru ca in mintea lui asta e realitatea pe care el o impune, nu care se impune.
De undeva din Eden, negarea a serpuit prin sufletele oamenilor pana astazi, ca cea mai puternica si mai daunatoare atitudine cu care avem de luptat in inimile noastre si adevarata vindecare nu poate porni inainte de a scapa de ea. Negarea este antiteza marturisirii. Parca ceva inauntrul nostru ne spune ca, daca marturisim pierdem ceva pretios, cand de fapt ceea ce trebuie aruncat afara este tot mai mult inghesuit in ungherele intunecoase ale vietii, prabusindu-ne in adancurile unei existente infectate de durere si frustrari.
Oare ce confruntare ar putea sa ne aduca la realitatea adevaratei pierderi? Si atunci, Creatorul a aluat un miel si l-a sacrificat in fata celor doi. Consecintele negarii sunt teribile: Insusi Creatorul Se asaza sub greutatea strivitoare a pacatului celor doi.
Cel care isi da seama ce a putut produce Mielului lui Dumnezeu va spune, marturisind: „Eu sunt de vina, imi pare rau”.
Transfer de vina
„Daca n-ai fi spus chestia aceea cu vecinul ca e mai gospodar ca mine, m-as fi enervat si ti-as fi aruncat eu serviciul de farfurii pe fereastra? Nici pomeneala. Dar asa, poftim, am facut-o, dar spune-mi: cine e vinovat? Nu tu, ca ma compari toata ziua cu eroul asta cu sort de langa apartamentul nostru? Toata istoria asta pleaca de la tine. Asa ca plateste-ti oalele sparte, doamna!”
De unde dispozitia asta de a arunca atat de usor vina pe celalalt partener? Adanc, in om, sta simtamantul de a nu se face de rusine, de a nu pierde putere. Conceptia ca, daca si-ar arata vulnerabilitatea prin marturisirea greselii, ar oferi imaginea unui om slab sta deseori la baza transferului de vina. De cate ori trebuie sa ni se spuna ca, inainte de a face orice greseala, noi suntem deja slabi si neajutorati? Interesant, Imparatia lui Dumnezeu vine in inima celui care isi declara si isi recunoaste slabiciunea: „Ferice de cei saraci in duh”. Va dati seama ce implicatii are invinuirea: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca sa fie langa mine, ea mi-a dat din pom si am mancat?” In primul rand, ne este teama de consecinte. Apoi, imaginea de sine afectata trebuie reabilitata prin orice mijloace, fie si invinuirea. De fapt, nu se urmareste egalitatea cu partenerul de viata, intrucat justificarea faptelor prin declinarea raspunderii proclama superioritatea fata de celalalt. De aici si supunerea pe care o are de la celalalt neconditionat. Etica situationala (am procedat asa din cauza celuilalt) il determina pe partenerul invinuit sa gaseasca solutii de evitare a confruntarii, in vederea reasezarii relatiei in perimetrul reciprocitatii dragostei.
Daca permitem unui singur incident afectiv sa ne influenteze continuu comportamentul, ne angajam in ceea ce psihologii numesc „antrenamentul evadarii”. Amenintat o data, de doua ori de invinuiri categorice, partenerul va fugi intr-un mod comportamental care sa evite confruntarea, pentru a clarifica realitatea. Ar costa prea mult, si apoi retinerea de a nu angaja dialogul vine de multe ori dintr-un tipar comportamental construit in copilarie si nerezolvat pe traseul vietii de adult.
Este exact ceea ce se intampla cu un animal de laborator care intalneste cusca, din care evadeaza. In experimentul psihologic de rutina, un animal este plasat intr-o cusca, apoi este confruntat cu un stimul neplacut, cum ar fi un soc electric inofensiv. Dupa acest soc, i se permite sa evadeze. Daca animalul este adus inapoi in cusca, evadeaza din nou. Care este misterul? O teorie pe care si-a castigat-o din experienta spune ca evadarea „il asigura” ca ceea ce e neplacut nu se va mai repeta. Evadarea va fi incercata, chiar daca niciodata stimulul neplacut nu va mai fi folosit.
Daca ceva traumatizant, cum ar fi invinuirile, afecteaza puternic pe cel vizat de vinovatie, acea persoana ar putea reactiona sub semnul evadarii fie dandu-i dreptate celui care isi declina raspunderea, chiar daca nu e vinovata, fie ignorand, prin tacere, asaltul celuilalt, fie in alt mod de eschivare. Chiar atunci cand partenerul obisnuit sa transfere vina nu va mai proceda pentru mult timp in acest mod, persoana traumatizata va ramane inchisa relatiei si increderii in cel care promite schimbare. „Daca o pisica a calcat o data pe o soba fierbinte, ea nu va mai calca niciodata pe o soba fierbinte… dar nici pe una rece.”
La cules de manie
Acumularile de reprosuri din partea celui care are „mereu dreptate” vin din acea boala de inima edenica, atunci cand vina gasita celuilalt salveaza in aparenta pe invinuitor de judecata. Daca cel ce receptioneaza trauma nu cauta rezolvarea prin confruntare crestina, atunci slabiciunea si-o conditioneaza singur, crezand chiar si el ca celalalt are dreptate. „Tu niciodata nu faci o treaba buna!” „Tu mereu strici, prin cicaleala ta, atmosfera familiei, dai foc la intelegere tocmai cand era mai bine!” „Tu totdeauna…” „S-ar putea sa aiba dreptate” ar fi comentariul celui asaltat, desi in adancul fiintei stie ca lucrurile nu stau asa.
Neajutorarea conditionata va pune in evidenta mereu un opresor si un oprimat. Cu alte cuvinte, unei persoane din cuplu i se permite sa stabileasca viitorul in locul celeilalte persoane. Indoiala se instaleaza, iar lipsa de credinta, de speranta si de incredere intr-o alta stare mai buna sunt tot mai adancite. A te indoi inseamna a crede in cel mai prost scor. Daca la agresiune se raspunde cu agresiune, mania care explodeaza aduce escaladari neintrerupte ale conflictului. Dar asta nu inseamna ca, in lipsa unui raspuns agresiv la invinuire, nu se strange manie. Si inca ce manie! Cel care isi neaga mania refuleaza in reactii pasiv-agresive. Unele exemple se refera la gospodina care continua sa arda camasile sotului ei, desi stie sa calce foarte bine, sau la sotul care bate covoarele cu atata inversunare, ca vine cu ele desirate de insistenta harniciei lui. Durata furiei poate duce la depresie, iar depresia este acea manie intoarsa spre sine, ducand frecvent la boli psiho-somatice. Sentimentul cronic de a fi abuzat, exploatat, devine o sursa constanta de resentimente nerostite si ostilitate.
Acuzat si... achitat
Era mare preot, dar si mare pacatos. La dreapta lui, invinuitorul, ca avocat al acuzarii, il innegrea in fata Protectorului sau: „Nu vezi cate ganduri de preocupare de sine a strans in mintea lui egoista? Vrei sa spui ca mijloceste pentru popor cu toata sinceritatea? Doar aparente. In realitate, nu simpatizeaza pe multi din popor care l-au criticat in fata. N-ai auzit cum s-a certat cu sotia lui, scuzand-o ca e prea libertina cu copiii? N-ai vazut cat de scurta i-a fost rugaciunea adusa la altar si cat de superficiala? De cate ori n-a citit Legea in fata poporului in graba, de nici nu mai intelegea ce spune! Si Tu ii tii partea acestui „neprihanit” murdar. Uita-te la hainele lui, numai zdrente murdare. Este asa sau nu?”„Domnul sa te mustre, Satano! Nu este el un taciune scos din foc?” (Zaharia 3,2)
„N-ai dreptate, pentru ca tu nu vezi ce vad Eu. Eu vad marturisirea si parerea lui de rau, iar el vede jertfa si iertarea Mea.” „Dezbracati-l de hainele murdare de pe el! Iata ca indepartez de la tine nelegiuirea si te imbrac cu haine de sarbatoare.” (Zaharia 3,4)
Oare ce a facut Iosua cu hainele lui de care a fost dezbracat? N-o sa va vina sa credeti! La Golgota, ostasii L-au imbracat cu „hainele” lui Iosua si El, Iisus, care n-a cunoscut pacat, a fost imbracat cu hainele pacatului. Sub cruce I s-a rostit invinuirea, iar El nu S-a justificat. Singura Lui replica a fost: „Iarta-i”.
Din aceasta cauza, domnule, nu ai dreptul sa folosesti armele diavolului si sa-ti invinuiesti doamna si nici invers. Crucea si iertarea nu-ti dau voie sa-l judeci pe partenerul tau. El a abatut toate invinuirile asupra Sa, asa ca nu ai nici o sansa de a castiga dreptatea. Nu vezi ca celalalt nu se justifica? Recunoasterea vinei lui ii aduce haina de sarbatoare. Renunta! Nu vezi ca esti manipulat de cel care i-a inselat in Eden pe parintii tai si, viclean, chiar si pe tine? Si pentru tine s-a cusut o haina de sarbatoare! E de ajuns sa te judeci singur si sa incetezi cu acuzele. Vei tresari de bucurie si pace cand vei auzi: „Dezbracati-l!”
***
Am luat mana de pe clanta, inghetat si cutremurat de artileria grea care tragea dincolo de usa. Omul cel bland, care mi-a ajustat o sumedenie de imperfectiuni sufletesti, tuna cu ura dezlantuita. In momentele acelea, as fi dorit sa fiu surd. Ingroziti-va!
- Acum imi dau seama cat de ticaloasa esti! auzii prima lovitura de gratie din gura „sfantului” care m-a chemat. Ti-ai batut joc de mine si m-ai prins in cursa ca pe un iepure. Nu vei scapa neblestemata si nepedepsita. Am un prieten care iti va lega gura mincinoasa si perfida. Te urasc cu toata fiinta mea si iti voi distruge toate drepturile. Esti mai puternica si mai uracioasa ca mine. Sunt convins ca nu fac fata, dar, uita-te la mine, te voi da pe mana prietenului meu, care te va distruge si-ti va scoate dintii din gura si inima din tine. (Pe fruntea mea s-au strans stropi de transpiratie. Nu stiam ce sa cred. Daca se referea la mine sa fac ceea ce spunea el, atunci eu eram ultimul om ce-as fi putut sa gandesc un asemenea tratament nedemn. Eram uluit si ma pregateam sa plec din fata usii, pe care era cat pe ce s-o deschid. Dar o putere irezistibila mi-a legat picioarele si mi-a ascutit auzul. Asistam la caderea unui om mare, care a avut un Dumnezeu mare, si acum nu mai avea nimic.)
- Te-as arde in foc si ti-as distruge identitatea ta mizerabila. Ai figurat atat de mult in cartea mea de imobil, dar acum vreau sa te sterg cu mana mea. Afara din casa, din camarile sufletului meu, din dormitoarele inimii mele! Afara! Ai fost cea mai crunta povara pe care am avut-o in viata mea. Eu bag divort si voi castiga in cel mai scurt timp. Judecatorul meu imi va aduce cea mai mare bucurie cand imi va spune: Esti liber! Doamne, ce fericit am sa fiu! Voi canta si voi striga in gura mare: Victorie! Dispari din viata mea! Prietene drag, vino repede si da-mi o mana de ajutor si loveste-o cu toata puterea ta. N-o mai suport!
Am batut scurt si am intrat. Nici eu nu mai suportam sa aud cuvintele acelea din infern. L-am gasit cu lacrimi in ochi. Si-a deschis bratele sa ma stranga la piept. M-am ferit sa dau curs ipocriziei lui. Mi-am adus aminte de cuvintele din Biblie: „Cum ai cazut din cer, Luceafar stralucitor, fiul zorilor”. Aveam in fata o scena trasa la indigo, care mi-a proiectat o teribila cadere in dreptul celui pe care l-am socotit modelul meu de credinciosie si devotiune. Totusi, nu vedeam a doua persoana care a putut suporta cuvintele lumesti si grotesti.
- Imi dai voie sa pun pardesiul pe un umeras? l-am intrebat si, fara sa astept raspunsul, am deschis sifonierul – nu era nimeni acolo.
Unde putea fi? Mi-am legat un siret, care de altfel era legat bine, numai ca sa ma uit sub patul inalt, pe care prietenul meu il avea de la parintii lui. Nimic sub pat. Trebuie sa fie undeva in camera, desi nu vad unde.
- Ce-ai facut? l-am intrebat rastit, ca unul care nu mai puteam tolera o asemenea iesire inumana.
- Am cazut, spuse el spasit. I-am spus ca e plina de pretentii si cusurgie. Daca ai sti cat imi pare de rau!
- Doar atat i-ai spus? i-am replicat ironic, ca acela care am fost martor la dezlantuirea lui demonica.
- E destul de rau si asa, ma aburi el. Daca ai sti cat o iubesc! Chiar ca n-am mai putut suporta jocul lui dublu si i-am zis ca Iisus pe vremuri fariseilor:
- Fatarnicule, eu cu urechile mele am auzit cuvintele nerusinate pe care le-ai azvarlit cu atata usurinta. Trezeste-te si vino-ti in fire!
La ultimul cuvant, a tresarit neplacut:
- E posibil sa fiu si fatarnic, a spus el cu blandete, dar cu nici un chip nu vreau sa-mi vin in fire.
- Atunci, eu n-am cu ce sa te ajut. La revedere! Si am dat sa ies, imbracat de manie.
In momentul acela, usa se deschise si doamna lui, cu un zambet inflorit frumos, ii spuse:
- La masa, iubitule! Am ceva grozav pentru tine, iar la desert… iertare!
- Ti-am spus eu ca ea e mai buna decat mine? se insori „sfantul” meu indezirabil.
- O, avem la masa pe cel mai bun prieten al nostru, se bucura ea. Bucurie dubla, exclama ea radioasa. (Confuzie totala la mine, pe unde a iesit femeia asta, care acum cateva minute era pur si simplu exterminata.
Transpiratie dubla si uimire cat Oceanul Pacific. Nu mai intelegeam nimic. Respiram greu si lacrimile aproape ca nu mai asteptau semnalul meu si dadeau sa tasneasca. De uluire, de bucurie a ceea ce am auzit ca a spus doamna prietenului meu.
Dar stai asa! Daca era o farsa jucata de amandoi ca sa-si acopere duplicitatea? M-am asezat in fata lui si l-am intrebat:
- Cu cine te certai cand am intrat? Sau mai bine zis pe cine blestemai?
- De-abia incepusem, spuse prietenul meu. Cu cine altcineva, daca nu cu… firea mea ticaloasa.
- Si prietenul pe care il implorai sa vina sa te scape, care e? Judecatorul acela? El imi arata cu degetul spre cer si intelesei.
Toata tensiunea adunata in fiinta mea s-a scurs pe data in podea. M-a apucat o pofta sa-l strang in brate si asa am si facut. M-a apucata o pofta sa ma cert si eu ca el, si asta am sa si fac cat mai urgent. Multumesc, Doamne, ca n-a fost ce-am crezut! Multumesc ca a fost asa de minunat!
M-a luat de dupa umeri si, ducandu-ma spre bucatarie, mi-a soptit bucuria lui vizavi de cearta pe care a avut-o la cutite, cu cateva minute mai inainte:
- N-o mai duce mult!
Leave a comment and / or appreciate the article!
:» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/
:» Posted by: *DJ_DANY*
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen