Interviu cu Daniel Zafiriş
Interviu cu Daniel Zafiriş
“Viaţa fără Dumnezeu este ca un meci de fotbal fără minge.”
Mi-am dăruit întreaga viaţă Lui, şi mă� simt în siguranţă în mâinile Lui.”
“Mă gândeam că acesta este drumul spre împlinire în viaţă – să am� bani, să am faimă, să am succes, să am de toate şi să nu am nevoie de nimic altceva.”
“Nu uita că eşti doar un om, eşti muritor.”
“În multe dintre aceste meciuri am fost golgheter.”
“Am avut o colegă� care a murit. Pentru mine a fost ca o lovitură de trăsnet acel moment, când m-am întrebat:‘Dacă� eu aş fi fost în locul acelei colege, unde m-aş fi dus?’“
“Atunci Dumnezeu a păşit afară din rama de pe perete şi a intrat în viaţa mea pentru totdeauna.“
În anul 1995 Cupa României la fotbal a fost câştigată de Petrolul Ploiesti. În acea vreme, Daniel Zafiris era jucător la Petrolul Ploiesti. De asemenea, Zafiris a fost selecţionat pentru Echipa Naţională Universitară a României, care a participat la Campionatul Mondial Universitar din Anglia, 1991.
Daniel Zafiris L-a cunoscut pe Dumnezeu şi, prin puterea Lui, cunoscând-L pe Domnul Isus ca Domn şi Mântuitor, viaţa i-a fost schimbată.
Daniel este căsătorit cu Dina şi au 3 copii: Ioana, Elias-Daniel si Teodora.
Reporter:
Daniel, tu eşti obişnuit să�dai goluri, uneori ai mai şi�primit goluri, ai� jucat şi ca portar, dar ai învăţat în ultima vreme să��umpli goluri, să� umpli golurile din inima oamenilor. Există un gol cu forma lui Dumnezeu în sufletul fiecăruia dintre noi. Indiferent ce ar putea încerca oamenii: droguri, sex, putere, bogăţie… orice, nimic nu poate să le umple acest gol decât Dumnezeu.
Cum era pe vremea când dădeai şi primeai goluri? Care sunt câteva succese din cariera ta fotbalistică ?
Daniel Zafiris :
Înainte de a fi atacant, am fost portar, la juniori la Petrolul. De multe ori luam goluri, dar mă bucuram când reuşeam să şi marchez, atunci când am devenit atacant.
La juniori am ieşit pe locul 3 pe ţară, într-o finală mică, împotriva echipei FC Braşov şi am câştigat acel meci într-un final dramatic.
in multe dintre meciurile jucate am marcat. In campionatul de juniori republicani am ieşit chiar golgheterul seriei în care jucam.
Reporter:
Cum a fost în ’95, când�“găzarii” de la Ploieşti au câştigat Cupa României ?
Daniel Zafiris:
A fost ceva extraordinar. Nu ştiu dacă� se pot exprima în cuvinte acele momente de pe teren şi din afara lui, dar a fost o bucurie enorma pentru că am câştigat unul dintre cele mai pretioase trofee ale tarii. Au fost nişte momente emoţionante – să ţii deasupra capului Cupa României şi să te bucuri împreună cu colegii tăi de această performanţă.
Cum crezi că te vei simţi atunci când vei sta în faţa lui Dumnezeu şi ţi se va pune pe cap�“cununa neprihănirii”, pe care�“ne-o va da în ziua aceea Domnul, Judecătorul cel drept?”
Daniel Zafiris:
Nu cred că există comparaţie între o cunună pe care astăzi o ai, dar care mâine se veştejeşte, şi cununa pe care Dumnezeu ne-o va da tuturor celor care L-am primit pe Cristos în viaţa noastră şi am trăit cu El. Cred că acea bucurie va fi o bucurie desavarsita, pentru că va fi o bucurie veşnică, nu o bucurie de o zi sau doua.
Reporter:
Aşa este. Cum a fost în 1991 în Anglia, când, împreună cu echipa universitară naţională a României, ai participat la Campionatul Mondial Universitar de acolo?
Daniel Zafiris:
Şi atunci au fost nişte momente deosebite, pentru că Dumnezeu m-a ajutat să fiu selecţionat în acea echipă. Am fost singurul jucător care am jucat toate meciurile de la început până la sfârşit, fiind de fapt şi singurul jucător din Divizia B care a fost în lotul Echipei Naţionale Universitare a României. Toţi ceilalţi colegi ai mei erau din Divizia A. Pe timpul acela jucam la Politehnica Iaşi.
Acolo, în Anglia, am avut bucuria, dincolo de a juca la un campionat mondial, de a vorbi cu ceilalţi băieţi din echipă despre Domnul Isus Cristos – Singurul care le poate împlini viaţa. Au fost seri când stăteam împreună, ei mă� întrebau, eu le explicam, le citeam din Biblie şi au fost momente binecuvântate, care cred că le-au rămas în inimă.
Mă� rog pentru cei care au auzit ceea ce le-am spus (unii dintre ei au devenit antrenori), ca Dumnezeu să-i ajute să� înţeleagă faptul că viaţa fără� Isus Cristos e ca un meci de fotbal fără� minge, adică nu are sens.
Reporter:
Îmi place comparaţia – “Viaţa fără� Dumnezeu este că un meci de fotbal fără� minge” – joci de unul singur şi cazi pe locul doi, mergi spre nicăieri, alergi spre niciunde. Cum a început această alergare a ta după Dumnezeu ?
Daniel Zafiris:
De mic copil mi-am dorit să ajung un fotbalist cunoscut, şi am făcut tot ce mi-a stat în� putinţă că să-mi împlinesc acest vis.
Când am mers prima dată cu tatăl meu pe stadion şi am văzut atâţia şi atâţia oameni care strigau, care aplaudau, care încurajau echipa FC Petrolul, atunci, în mintea mea, în sufletul meu de copil mi-am dorit mult să ajung şi eu un jucător faimos, deoarece mă gândeam că acesta este drumul spre împlinire în viaţă – să am bani, să am faimă, să am succes, să am de toate şi să nu am nevoie de nimic altceva.
Pentru mine Dumnezeu nu era decât o imagine pusă într-o ramă pe un perete. Apelam la El doar când aveam o“urgenţă“.
Dar s-a întâmplat ceva în liceu, care pot spune că mi-a schimbat radical modul de a privi viaţa. Am avut o colegă care, în urma unei complicaţii survenite după o operaţie, a murit. Pentru mine a fost ca o lovitură de trăsnet acel moment, când m-am întrebat:�“Dacă eu aş fi fost în locul acelei colege, unde m-aş fi dus?”
Puteam să am eu toată faima şi toată bogăţia de pe pământul acesta, dar dacă� mi-aş fi pierdut sufletul, cu ce m-aş fi ales? A fost un moment zguduitor în care mi-am dat seama că fără Dumnezeu nu pot face nimic, pentru că Dumnezeu este singurul care poate da un sens vieţii, şi că viaţa de aici va continua dincolo în veşnicie, iar dacă� nu ?l am pe Dumnezeu, nu am nimic.
Apoi am ajuns în Iaşi, la echipa Politehnica Iaşi. Aici Dumnezeu mi-a aratat că mă iubeşte şi că a pregatit ceva mult mai de preţ decât o cunună trecătoare, a pregătit o cunună veşnică. Acest lucru mi l-a descoperit printr-un fotbalist creştin, născut din nou – numele lui este Adrian Ambrosie. El mi-a spus cum i-a schimbat Dumnezeu viaţa şi m-a încurajat să citesc Biblia, Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu.
Am început să o citesc şi am descoperit un verset care pentru mine şi astăzi este ca o binecuvântare:�“Cine are pe Fiul are viaţa, cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa.”
Atunci m-am gândit că eu nu Îl am pe Fiul lui Dumnezeu în sufletul meu, în inima mea. Am început să am succes, să am bani si faimă, dar nu ?l aveam pe Fiul lui Dumnezeu. Şi atunci, în 1991, am îngenuncheat înaintea Lui Dumnezeu şi am zis:�“Doamne, vino în viaţa mea, iartă-mi toate păcatele, vino Doamne Isuse Cristoase şi ajută-mă să fiu aşa cum Tu doreşti”.
Acel moment pot spune că a fost�“naşterea mea din nou”. Atunci Dumnezeu�“a păşit afară” din rama de pe perete şi a intrat în viaţa mea pentru totdeauna.
De atunci înainte am încercat să trăiesc cu Dumnezeu în fiecare zi, iar astăzi sunt atât de împlinit şi de bucuros încât aş dori să spun cât mai mult şi celorlalţi că nu există fericire şi împlinire fără Dumnezeu.
Desigur că am trecut şi prin momente mai grele, aşa cum sunt în viaţă, dar ştiu că totul este sub controlul lui Dumnezeu şi El rezolvă orice problemă după planul Lui cel desăvârşit pe care-L are cu fiecare dintre noi.
Reporter:
Te-ai retras din activitatea competiţională după terminarea campionatului din 1997. Este frumos că te-ai întors la Dumnezeu în 1991, când urcai spre glorie şi nu la sfârşitul carierei, când, poate cineva ar fi putut să spună:�“Şi-a terminat cariera şi nu mai avea ce pierde, nu mai avea ce câştiga, de asta s-a pocăit, s-a întors la Dumnezeu.”
Exact în apogeul carierei tale, ai înţeles că mergi spre niciunde. Cariera este un drum cu un final, dar finalul acelui drum este foarte important. Poetul creştin Petru Dugulescu spunea într-una din poeziile sale:
“Aştept să-mi sfârşesc aşteptarea
şi moartea morţii de-acum,
alerg să-mi sfârşesc alergarea
la capătul strâmtului drum.”��
Tu ai schimbat macazul şi ai ales să� alergi pe o altă cale, ai ales să alergi pe calea lui Dumnezeu. Cunoşti şi alti sportivi din lume care sunt creştini dedicaţi lui Dumnezeu şi care sunt născuţi din nou, care au o relaţie zilnică, personală cu Dumnezeu?
Daniel Zafiris :
Da, cunosc destul de mulţi sportivi, chiar de talie mondială, care sunt creştini şi care au o relaţie personală cu Isus Cristos Domnul. Câţiva dintre ei ar fi: cunoscutul baschetbalist David Robinson; din tenis Mary Joe Fernandez şi Michael Chang; din atletism Jonathan Eduards – campion mondial şi olimpic la triplu salt. Din fotbal sunt mai mulţi: Tafarel, Jorjinho, Ze Roberto, Edmilson, Kaka, Lucio… şi acestea sunt doar câteva nume dintre sportivii de talie internaţională carora nu le este ruşine să vorbească într-un mod deschis, liber, de câte ori au ocazia, despre Dumnezeu.
Mi se pare un paradox că la noi în ţară, o ţară în care ne declarăm creştini�“pe hârtie“, ne ruşinăm să� vorbim deschis despre Isus Cristos, să� spunem ceea ce credem, ceea ce este în sufletul nostru, ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi şi în noi.
Am spus şi cu altă ocazie şi o spun şi acum că sportul trebuie privit ca slujba pe care unii dintre noi o avem şi pe care trebuie să ne-o facem cu maximă responsabilitate. Dar să nu uităm totuşi că sportul nu este scopul vieţii noastre, ci doar un mijloc, o slujbă prin care ne câştigăm existenţa pentru o vreme.
Scopul suprem rămâne cunoaşterea lui Dumnezeu prin Isus Cristos şi trăirea conform adevărului sfânt al Scripturii, al Bibliei.
Reporter:
Sunt convins că şi tu ai avut modele, pentru că fiecare dintre noi suntem în căutare de modele, până găsim modelul perfect şi desăvârşit care este Domnul Isus Cristos – Fiul lui Dumnezeu. Care erau modelele tale sau “idolii” tăi?
Daniel Zafiris:
Unul dintre cei mai mari fotbalişti pe care eu i-am apreciat şi mi-aş fi dorit să ajung la fel a fost Marco van Basten, atacantul echipei naţionale a Olandei. Pentru mine, van Basten a fost într-adevăr un idol, şi mi-aş fi dorit să ajung ca el.
De obicei succesul îl îmbată pe om, îl duce spre lucruri de care mai târziu îi pare rău. Un exemplu foarte cunoscut este Maradona, care atunci când a ajuns�“sus”, a început să� se drogheze până� a ajuns aproape o epavă de om, din cauză că nu a ştiut să se raporteze corect la Dumnezeu şi la el însuşi.
Nu doar sportivii, ci şi cei care ajung în vârful carierei politice sau în vârful bogăţiilor, când ajung acolo�“sus”, au impresia că�“L-au prins pe Dumnezeu de picior”, dar nu-şi dau seama că dincolo de acel vârf, urmează ceva: poate să� urmeze cerul sau poate să� urmeze prăpastia. Lucrul acesta îi duce pe unii dintre ei la distrugere. Nu-şi dau seama de unde vin, încotro merg şi la cine să se raporteze corect. Se raportează doar la ei înşişi şi la ce pot să construiască cu mâinile lor. Nu-şi dau seama că în mâini au doar nisip, care se scurge, şi nu mai rămân la sfârşit cu absolut nimic, după ce trec în viaţa cealaltă.
M-a impresionat foarte mult filmul�“Ben Hur”. În acel film am văzut o scenă în care, în urma unei victorii pe care un conducător a purtat-o, el a ajuns să treacă prin faţa Cezarului şi mii de oameni îl aclamau, îl ridicau în slavi pe acel conducator de oşti.
El mergea într-un car tras de cai, dar în spatele lui era cineva care îi ţinea deasupra capului cununa de lauri pe care o câştigase după acea bătălie. Acel om din spate, în timp ce toată lumea îl aclama pe marele conducător de oşti şi îl ridica în slăvi, îi şoptea:�“Nu uita că eşti doar un om, eşti muritor” şi îi repeta în timp ce toată lumea îl ovaţiona:�“Nu uita că eşti doar un om, eşti muritor”.
Aceste cuvinte mi-au rămas în minte şi în suflet. Să� nu uităm nici unul dintre noi că suntem muritori, suntem doar nişte oameni care trebuie să răspundem întrebărilor: cine suntem, de unde venim şi unde mergem de aici de pe pământ? Fără Dumnezeu viaţa se va duce în prăpastie, vom pierde totul, nu vom lua nimic cu noi. Dar cu Dumnezeu putem avea o veşnicie asigurată, pentru că El ne-a creat să trăim veşnic împreună cu El, cu Cel care ţine în mâna Sa viaţa şi moartea, începutul şi sfârşitul, întreaga istorie.
Este foarte important să nu uităm acest lucru atunci când am ajuns sus, în vârful carierei noastre. Să nu ne credem noi Dumnezeu, ci să ne smerim şi să-I fim recunoscători Celui ce merită să fie înălţat.
Fotbalistul Juan Carlos Valeron, din naţionala Spaniei, vorbeşte astfel despre sine:�“Am fost un tânăr obişnuit, crezând în Dumnezeu aşa cum face toată lumea. Dar, într-o zi, am auzit despre Isus şi aşa am început să citesc Biblia. Când mi-am dat seama cât de mult mă iubeşte Dumnezeu, L-am acceptat pe Isus ca Mântuitor al meu, fără nici o urmă de îndoială. Acel moment mi-a schimbat viaţa în întregime. Dumnezeu trăieşte în mine şi, chiar dacă mai trec prin situaţii grele, Isus Cristos aduce din nou ordinea în viaţa mea. Mi-am dăruit întreaga viaţă Lui şi mă simt în siguranţă în mâinile Lui.”
Reporter:
Aş vrea acum să te rog să� înalţi o rugăciune către Dumnezeu pentru sportivi şi pentru toţi cititorii noştri.
Daniel Zafiris:
Tatăl nostru care eşti în ceruri, Îţi mulţumim că Tu eşti singurul Dumnezeu adevărat, singurul care ne iubeşti cu adevărat şi care ai un scop şi un plan pentru fiecare dintre noi.
Te rog, Doamne Dumnezeule, să cercetezi sportivii, antrenorii şi pe toţi cititorii, să-i ajuţi să înţeleagă faptul că viaţa fără Tine nu este o viaţă câştigată, nu este o victorie, ci este un eşec şi o înfrângere.
Te rog mult, Doamne Isuse, să-i ajuţi să înţeleagă că trebuie să existe un moment în viaţa lor când trebuie să� Te primeasca în inima lor, iar apoi Tu să le transformi viaţa.
Te rog, Doamne Dumnezeule, să� ne binecuvântezi pe toţi, să� ne ajuţi să� nu uităm de Tine, şi Tu să� fii slăvit. Fii binecuvântat în veci, în Numele Celui care a murit pe cruce pentru toţi, a Domnului nostru Isus Cristos, şi prin puterea Duhului Sfânt. Amin.
Ioan Ciobotă, RVE � � � � � � � �
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen