MOTTO: ,,Da' departe ne-am mai plimbat, nu ştiu dacă-aţi observat. Am 
tocit ca pe preşuri cele patru puncte cardinale, luându-le pe picioare. V-am dus în lună şi mai încolo, din stea în stea, pe răspunderea mea. Dar, aici, la doi paşi, cresc ciuperci sau un oraş? Hai, astăzi să-l privim, că şi noi tot în case locuim, dacă stai să te gândeşti. Mai ales noaptea şi-n timpul dintre poveşti. Aşadar, locul a fost mai întâi desenat cu cretă şi var. Apoi s-au îngrămădit cărămida, cimentul, lemnele, fierul. Şi când casele au început să răsară, cineva a strigat: „Feriţi cerul!” MARIN SORESCU
Oamenii trăiesc în case şi sunt înconjuraţi de cărămizi. De diferite dimensiuni. Unii îşi confecţionează din ele visuri, alţii perne de noapte, confortabile. Alţii le duc în spate, mândri. Casele lor se află sub un cer singuratic. Sunt aliniate ordonat, ca la educaţie fizică, în şir indian. Acumulează praf, lemn, plastic, rugină şi mucegai. Dar sunt atrăgătoare. Au un sistem de aerisire cel puţin suspect, aş zice, iar oamenii care vor să fie liberi şi destinşi, se închid în ele, ca la saună. Aerul le vine în momentul în care închid toate geamurile. Şi nu mai ies de acolo niciodată. Pe pereţii albicioşi stau atârnate tot felul de picturi virtuale fără vlagă, dar extrem de dinamice, ce-i conduc spre visare, iar cei ce se află ,,în casă” stau cu capul în ele zi de zi.
Când ies din casă, nu mai ştiu cine sunt. Se simt stingheriţi şi caută un loc de adăpost. Ciudate casele astea. Cine le-o fi inventat? De unde îşi trag obârşia?
Casele sunt de când e lumea. Ele se găsesc la toate cele patru vânturi ale pământului. Sunt însă structuri complexe şi nu oricine le poate pricepe ,,fizionomia”. Întâi sunt proiectate de către visători, cu ajutorul cretei şi a varului. Apoi, încetul cu încetul, prin eforturi de toate culorile, încep a se materializa. După ce s-a adunat tot materialul necesar construcţiei, elementele de conţinut sunt aşezate unele peste altele, într-o anumită ordine, până formează ,,casa ideală” : întâi cărămida, apoi cimentul, lemnele şi...să nu uităm, fierul! După ce proiectul este finalizat, li se aşează un acoperiş despărţitor, cu rol mai degrabă ,,didactic” decât protector. De ce didactic...? Pentru că îi învaţă pe locatari să ferească cerul, de fiecare dată când ajung la ultimul etaj. E tristă povestea caselor. Odată cu ele, cerul a devenit singuratic.
Mai departe. Referitor la cărămizi. Ei bine, cărămizile nu sunt altceva decât garduri vii ale locuinţelor oamenilor. Aceştia le iubesc atât de mult încât simt nevoia să le desprindă din pereţi pentru a le putea avea mai aproape. Staţi liniştiţi, nu se dărâmă nimic. În cazul caselor, mereu vor rămâne suficiente cărămizi de susţinere (ele sunt altfel create şi nu acţionează conform principiilor de bază ale fizicii). Eu cred totuşi că aceste cărămizi sunt cele mai dăunătoare. Şi asta nu pentru simpla lor condiţiune de cărămizi...ci pentru că încep să modeleze omul după forma lor. Vedeţi, aici este problema. Chiar dacă omul este cel care le-a inventat, după un timp, când încep să devină scop, ele reinventează omul. Rău de tot. Îşi iau prea multe atribuţiuni, şi culmea...ies mereu învingătoare. Dacă la început cărămizile aveau forma visurilor oamenilor, după un timp, oamenii ajung să ia forma cărămizilor. E complicat oricum, dar să continuăm.
Partea cea mai interesantă vine când vorbim despre etajul de sus. El este locul unde oamenii îşi petrec cea mai mare parte a vieţii. Între cer şi acoperiş. Dar să nu uitaţi că acoperişul acoperă omul, iar cerul...nu poate fi acoperit de nimic, el este peste tot. Şi nici el nu acoperă nimic, el descoperă. El este deschis şi nu cunoaşte margini. Du-te la miazănoapte şi ai să vezi cer, la miazăzi iarăşi dai de el (asta numai dacă ridici ochii şi ieşi din casă, bineînţeles)...Când mergi la răsărit, îţi zici: hai să aflu unde se termină. Însă când ajungi la apus găseşti răspunsul. El este mai mult decât mare. Problema este că oamenii locuiesc în case prea mici. Să vedem, a mai rămas ceva...?! A, da! Tâlcuirea.
Acum a sosit momentul să mă descifrez pe mine însămi. Dar nu o să-mi fie prea greu. Vedeţi dumneavoastră, povestea caselor, cărămizilor şi a acoperişului este una mai sensibilă şi nu foarte comodă pentru mulţi. În primul rând pentru că reprezintă o chestiune existenţială şi în al doilea rând pentru că reprezintă o chestiune exagerat de practică. Să vă fac o subintroducţiune şi apoi să dăm tâlcuirea propriu zisă.
Oamenii de azi îşi îngrămădesc visurile în bagaje şi portbagaje. După ce sosesc din Italia îşi scot visurile şi visele din portbagajul maşinii şi le depozitează pe rafturi, care devin tot mai multe. Dar nu rafturile ar fi problema, ci ceea ce este aşezat pe ele. Oamenii cred că viaţa sub cer este ca un album cu multe file care trebuie neaparat umplut cu ceea ce ei îşi doresc cel mai mult. Dar, în loc să-l umple cu ceea ce e într-adevăr de dorit, îl umplu cu ciment, plastic, paie, stofe, vitrine şi fier. Încetul cu încetul devin înconjuraţi şi absolut învăluiţi de praful pentru care aleargă. Şi astfel nu mai pot ieşi niciodată din casele lor. Nu înţeleg că s-au născut pe pământ pentru a trăi sub cer, nu sub acoperiş.
Proiectul casei e simplu de înţeles. Creta şi varul sunt obiectivele din start greşite cu ajutorul cărora oamenii îşi schiţează viitorul. Apoi, încep să pună fundamentul: cărămizile, cimentul, lemnele şi fierul pot fi corespondentele iluziei, ignoranţei, platitudinii şi avidităţii de cât mai mult vânt. Oamenii au impresia că dacă vânează vânt pot fi numiţi eroi. Cu aceste elemente imobile îşi contruiesc casele în care urmează să locuiască tot restul vieţii. Să nu înţelegeţi însă prin case doar acel cub sau alt poliedru de câţiva metri pătraţi în care se cuibărec oamenii (poate fi şi asta, nu contest). Mă refeream totuşi mai mult la casa lor spirituală, la ceea ce ei sunt. Pentru că omul este ceea ce mănâncă şi..de ce nu, mănâncă ceea ce vrea să fie. Casa omului poate fi exact aşa cum vrea el. Refuz ideea de fatalitate. Aspiraţiile omului definesc omul, după cum sculptorul defineşte sculptura. Oamenii au fost creaţi ca să semene cu ceva, pardon, cu Cineva, deasupra lor. Ca să poată ajunge mai mult decât ei înşişi. Ei înşişi sunt praf şi pulbere, daţi-mi exemplu de un singur om care este mai mult decât un firicel purtat când în colo, când în coace, de toate vânturile care trec peste el. Toţi ne naştem la fel: neputincioşi. Totuşi, omul a fost creat ca să semene cu cerul pentru simplul fapt că cerul ar putea semăna cu el. Există această posibilitate! Ce fericire! Dar oamenii îl evită, s-au învăţat să-l ferească. Le dă pe faţă goliciunea. Sunt prea furaţi de mobilele caselor lor, fie materiale, fie spirituale. Când ajung la mansardă, apare punctul culminant. Ori cad dintr-o dată în gol printr-un gemuleţ lăsat, din greşeală deschis (cad pentru că s-au înălţat prea mult), ori rămân acolo toată viaţa, ,,la înălţime”.
Casele fac din oameni fiinţe înfumurate de ce au reuşit să adune, cerul face din ele fiinţe libere. Casele îi îngrădesc, îi prind ca într-un ţarc, cerul le dă aripi, îi descătuşează de neputinţele lor. Casele sunt fumurii, de plumb, cerul este albastru. Şi singuratic. Casele au acoperişuri şi oricând le pot fi adăugate şi alte etaje, cerul este eteric. Oamenii ajunşi afară din ele nu mai ştiu să vadă nimic în jur, să observe nimic, în timp ce oamenii cu faţa spre cer văd totul. Ştiu totul. Sau cel puţin tot ce ar trebui să ştie. Nu înţelegeţi de ce cărămizile desprinse din case nu dărâmă toată construcţia? E simplu. O lege fundamentală a economiei spune că nevoile omului nu se sfârşesc niciodată. La fel şi cu nemulţumirea lui şi dorinţa de a aduna cât mai mult.
Am uitat să precizez, totuşi, ceva, dar cred că v-aţi dat seama. Vieţuirea în case este inerentă. Diferenţa o face materialul din care e construită fiecare casă. Dacă vă construiţi o casă din material celest o să fiţi ,,astral”, dacă vă contruiţi o casă din cărămizi, o să fiţi o cărămidă. Visurile nu pot fi însă coborâte din autocar şi puse pe rafturi. Sper că măcar asta aţi înţeles. Permiteţi-mi acum să vă tutuiesc şi să spun simplu: OMULE! NU MAI FERI CERUL!
Leave a comment and / or appreciate the article!
:» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/
:» Posted by: *DJ_DANY*
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen