LECŢII DESPRE CREDINŢĂ – PREDICI DE E. J. WAGGONER ŞI A. T. JONES
1. A TRĂI PRIN CREDINŢĂ
E. J. WAGGONER
"Cel neprihănit va trăi prin credinţă” (Rom. 1:17).
Această asigurare cuprinde în ea tot ceea ce apostolul are de spus despre Evanghelie. Evanghelia este puterea lui Dumnezeu spre mântuire, dar numai "pentru mântuirea fiecăruia care crede”; în ea este descoperită neprihănirea lui Dumnezeu. Neprihănirea Sa este legea desăvârşită a lui Dumnezeu, care este chiar transcrierea voinţei Sale neprihănite. Tot cea ce nu este neprihănire este păcat, sau o încălcare a legii. Evanghelia este soluţia lui Dumnezeu pentru păcat, prin urmare lucrarea Evangheliei trebuie să aducă pe oameni în armonie cu legea - în consecinţă, faptele legii neprihănite se vor manifesta ca rezultat în vieţile lor. Dar, aceasta este în întregime o lucrare a credinţei – neprihănirea lui Dumnezeu este descoperită din „credinţă în credinţă (prin credinţă, şi care duce la credinţă - trad. rom)” – prin credinţă ea va fi începută şi prin credinţă această lucrare va fi terminată – aşa cum este scris „Cel neprihănit va trăi prin credinţă”.
Acest lucru a fost întotdeauna adevărat de la căderea omului, şi va fi adevărat, până când sfinţii lui Dumnezeu vor avea Numele său pe fruntea lor şi Îl vor vedea aşa cum este. Această asigurare este citată de apostolul Pavel din profetul Habacuc (2:4). Primii creştini nu ar fi putut avea această cunoştinţă dacă ea nu ar fi fost descoperită prin profeţi; ei nu aveau decât Vechiul Testament. A spune că în vremurile străvechi oamenii au avut doar o cunoaştere incompletă a credinţei în Hristos, înseamnă a spune că nu existau oameni neprihăniţi în acea vreme. Dar Pavel se întoarce chiar la început şi citează un exemplu reprezentativ pentru credinţa mântuitoare. El spune: "Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit” (Ev.11:4). Pavel spune de asemenea despre Noe, că prin credinţă a construit el corabia pentru salvarea casei sale: "Prin ea el a osândit lumea, şi a ajuns moştenitor al neprihăniri care se capătă prin credinţă” (Ev.11:7). Noi spunem că credinţa lor era în Hristos, deoarece era credinţă spre mântuire şi în afara numelui lui Hristos "nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte 4:12).
Prea mulţi sunt aceia care încearcă să trăiască viaţa creştină prin puterea acelei credinţe pe care au exercitat-o atunci când şi-au dat seama că au nevoie de iertare pentru păcatele lor din trecut. Ei ştiu că numai Dumnezeu poate ierta păcatele şi că El o face prin Hristos; dar ei îşi închipuie că odată ce au început în acest fel, trebuie să continue alergarea prin propriile forţe. Ştim că mulţi gândesc astfel, în primul rând deoarece i-am auzit pe unii vorbind astfel şi, în al doilea rând, pentru că sunt atât de mulţi creştini declaraţi, care nu arată că în viaţa lor lucrează o putere mai mare decât a lor proprie. Cu ocazia întâlnirilor sociale, în afară de des întâlnita formulă "Vreau să fiu creştin ca să fiu mântuit”, ei nu vorbesc decât de o experienţă trecută, de bucuria pe care au avut-o la început, când au crezut. Ei nu cunosc nimic despre bucuria de a trăi pentru Dumnezeu şi de a umbla cu El prin credinţă; iar acela care vorbeşte despre aceste din urmă lucruri, vorbeşte într-o limbă cu totul străină pentru ei. Dar apostolul, în intenţia de a clarifica această problemă a credinţei, îşi duce argumentul până la capăt, în împărăţia slavei, printr-un exemplu deosebit de sugestiv:
„Prin credinţă a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea. Şi n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase. Căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu. Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută” (Ev.11:5, 6).
Observaţi argumentul folosit pentru a dovedi că Enoh a fost translatat prin credinţă: Enoh a fost translatat pentru că el umbla cu Dumnezeu şi avea mărturia că este plăcut lui Dumnezeu; dar fără credinţă este imposibil să fim plăcuţi Lui. Aceasta este suficient pentru a demonstra adevăr în discuţie. Fără credinţă nici o faptă nu poate primi aprobarea lui Dumnezeu. Fără credinţă, cele mai bune fapte pe care le poate face un om vor fi infinit de departe de desăvârşirea lui Dumnezeu, care este singurul standard. Este bine acolo unde se găseşte adevărata credinţă; dar cea mai bună credinţă în Dumnezeu pentru a îndepărta păcatele din trecut nu-i va fi de nici un folos omului dacă nu este dusă până la capăt şi nu este dezvoltată continuu până la încheierea timpului său de probă.
Mulţi oameni spun cât de greu le este să facă binele; viaţa lor de creştini a fost foarte nesatisfăcătoare pentru ei, fiind marcată numai de eşecuri şi, descurajaţi, au fost tentaţi să renunţe. Nu e de mirare că au fost descurajaţi – eşecul continuu poate descuraja pe oricine. Chiar şi cel mai curajos soldat din lume s-ar descuraja dacă ar fi învins în fiecare bătălie. Uneori aceşti oameni se tânguiesc spunând că aproape şi-au pierdut de tot încrederea în ei înşişi.
Sărmane suflete! Măcar dacă şi-ar pierde în întregime încrederea în ei înşişi şi şi-ar pune toată încrederea în Acela care poate să îi salveze cu adevărat, atunci ar avea cu totul altă mărturie. Atunci s-ar bucura "în Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos”. Apostolul spune: "Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!" (Fil. 4:4). Omul care nu se bucură în Dumnezeu, chiar dacă este ispitit şi lovit, nu se luptă lupta cea bună a credinţei. El duce lupta sărmană a celui ce se încrede în sine, iar aceasta duce la ruină, dezamăgire şi înfrângere.
Toate făgăduinţele de fericire finală aparţin biruitorului. "Celui ce va birui”, spune Isus, "îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apoc. 3:21). "Cel ce va birui va moşteni aceste lucruri”, spune Domnul (Apoc. 21:7). Biruitor este acela care câştigă biruinţe. Moştenirea nu este unul şi acelaşi lucru cu biruinţa; ea este doar răsplata pentru biruinţă. Biruinţa este acum; biruinţele ce trebuie câştigate sunt biruinţe asupra poftei firii pământeşti, poftei ochilor şi lăudăroşiei vieţii, biruinţe asupra eului şi asupra plăcerilor egoiste. Cel ce luptă şi vede că duşmanul se retrage, se poate bucura; nimeni nu-l poate opri să se bucure, deoarece bucuria vine în mod spontan, ca rezultat al retragerii inamicului. Unii privesc cu teamă la gândul că vor avea de dus o continuă luptă cu sine şi cu poftele lumeşti. Aceasta deoarece ei încă nu cunosc nimic din bucuria biruinţei; ei au trăit numai experienţa înfrângerii. Dar atunci când ai o biruinţă continuă, a duce o luptă permanentă nu este deloc un motiv de tristeţe. Veteranul a o sută de bătălii, care a câştigat fiecare luptă, tânjeşte să fie pe scena unde se desfăşoară conflictul. Soldaţii lui Alexandru, care sub comanda lui nu au cunoscut înfrângerea, erau mereu nerăbdători să fie conduşi pe câmpul de luptă. Fiecare biruinţă le întărea puterea născută doar din curaj, diminuând-o în mod proporţional pe cea a inamicului învins. Însă cum putem avea continuu biruinţe în războiul nostru spiritual? Luaţi aminte la ucenicul preaiubit:
“Pentru că oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii este credinţa noastră” (1 Ioan 5:4).
Citiţi încă odată cuvintele apostolului Pavel:
“Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit, şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Gal. 2:20, KJV).
Aici este secretul puterii. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel Căruia Îi este dată toată puterea în cer şi pe pământ, este Cel care face lucrarea. Când El locuieşte în inimă pentru a face lucrarea Sa, înseamnă că te lauzi dacă spui că pot fi obţinute în continuu biruinţe? Da, înseamnă că te lauzi, dar te lauzi în Domnul şi aceasta este permis. Psalmistul spune: “Să mi se laude sufletul în Domnul” (KJV). Pavel spune: ”Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea e răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume!“ (Gal. 6:14).
Soldaţii lui Alexandru erau recunoscuţi ca invincibili. De ce? Oare pentru că în mod natural erau mai puternici şi mai curajoşi decât toţi duşmanii lor? Nu, ci pentru că erau conduşi de Alexandru. Puterea lor era în conducătorul lor. Cu alt lider ar fi fost în mod sigur adesea învinşi. Când armata unionistă fugea lovită de panică din faţa inamicului la Winchester, prezenţa generalului Sheridan a transformat înfrângerea lor în victorie. Fără el, oamenii erau o gloată şovăitoare; avându-l în fruntea lor, ei erau o armată invincibilă. Dacă ai fi ascultat remarcile soldaţilor după bătălie, soldaţi care au luptat sub aceşti conducători şi alţii asemenea lor, ai fi auzit laude pentru generalul lor amestecate cu cuvinte ce exprimau deplina lor bucurie. Ei erau tari pentru că generalul era tare; ei erau stăpâniţi de acelaşi spirit ca şi generalul.
Ei bine, Căpetenia noastră este Domnul oştirilor. El a înfruntat cel mai mare duşman şi l-a învins de Unul singur. Cei care Îl urmează vor înainta mereu biruitori pentru a birui. O, de şi-ar pune cei care pretind a fi ucenicii Săi încrederea în El, şi apoi prin biruinţele repetate pe care le-ar câştiga, să aducă laude pentru Cel ce i-a scos din întuneric la lumina Sa cea minunată.
Ioan spune că cel ce este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, prin credinţă. Credinţa apucă braţul lui Dumnezeu, lucrarea fiind făcută de puterea Sa maiestoasă. Nimeni nu poate spune cum lucrează în om puterea lui Dumnezeu, împlinind ceea ce omul nu ar putea face el însuşi. Este tot atât de imposibil să spui cum dă Dumnezeu viaţă celor morţi. Isus spune: “Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul” (Ioan 3:8). Numai Duhul Sfânt ştie cum lucrează în om pentru a-i supune patimile şi a-l face biruitor asupra mândriei, invidiei şi egoismului; este suficient să ştim că El o face şi o va face în oricine doreşte, mai mult decât orice altceva, ca această lucrare să fie făcută în el şi care se încrede în Dumnezeu pentru împlinirea ei.
Nu putem spune cum a fost făcut Petru să umble pe apă, când valurile se repezeau asupra lui; dar ştim că la porunca Domnului, el a umblat pe apă. Atâta timp cât şi-a păstrat privirea aţintită asupra Domnului, puterea divină l-a făcut în stare să păşească la fel de uşor ca şi cum ar fi mers pe pământ tare; dar când a privit spre valuri, poate cu un sentiment de mândrie pentru ceea ce făcea, ca şi cum el ar fi fost cel ce o făcea, frica l-a luat în stăpânire, şi a început să se scufunde. Credinţa l-a făcut în stare să umble pe valuri; frica l-a făcut să se scufunde în valuri.
Apostolul spune: “Prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului, după ce au fost ocolite şapte zile” (Ev.11:30). De ce a fost scrisă această întâmplare? Pentru învăţătura noastră, “pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde” (Rom.15:4). Dar cu ce scop? Vom fi oare chemaţi să ne luptăm cu oştiri înarmate şi să cucerim cetăţi fortificate? Nu. “Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Ef. 6:12); dar, biruinţele câştigate prin credinţă în Dumnezeu asupra duşmanilor vizibili, în trup, sunt amintite pentru a ne arăta ce va realiza credinţa în lupta noastră cu stăpânitorii întunericului acestei lumi. Harul lui Dumnezeu ca răspuns la credinţă este la fel de puternic în aceste bătălii ca şi în cele menţionate; pentru că apostolul spune:
„Măcar că trăim în firea pământească totuşi nu ne luptăm călăuziţi de firea pământească. Căci armele cu care ne luptăm noi nu sunt ale firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile. Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos” (2 Cor. 10:3-5).
În trecut credinţa nu i-a ajutat pe cei credincioşi să învingă doar duşmanii fizici. Citim despre ei că nu “au cucerit” doar “împărăţii”, ci “au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe”, şi cel mai minunat şi mai încurajator, “în slăbiciune au fost întăriţi (s-au vindecat de boli, Cornilescu)” (Ev.11:33, 34). Slăbiciunea lor a devenit tărie, prin credinţă, pentru că puterea lui Hristos este făcută desăvârşită în slăbiciune.
Atunci cine-i va osândi pe aleşii lui Dumnezeu? din moment ce Dumnezeu este Cel care îndreptăţeşte, iar noi suntem lucrarea mâinilor Lui, creaţi în Isus Hristos pentru fapte bune. “Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia?”. “Totuşi, în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit.” (Rom. 8:35, 37).
Signs of the Times (Semnele Timpului), 25 martie 1889
2. LECŢII DESPRE CREDINŢĂ – A. T. JONES
Fără credinţă este cu neputinţă să fii plăcut lui Dumnezeu. Aceasta deoarece "tot ce nu vine din încredinţare, e păcat (orice nu vine din credinţă este păcat, trad. eng.)” (Rom.14:23) şi, desigur, păcatul nu poate fi plăcut lui Dumnezeu.
Iată de ce, aşa cum este scris prin spiritul profetic pe prima pagină a revistei "Review”, 18 oct. 1898: "Înţelegerea învăţăturii biblice privind necesitatea imperioasă de a cultiva credinţa, este mai importantă decât orice altă cunoştinţă ce poate fi dobândită”.
Pentru acest motiv, vom prezenta în paginile revistei "Review and Herald” câte o lecţie de credinţă în fiecare număr – ce este credinţa, cum se naşte şi cum se exercită - în aşa fel încât fiecare cititor al acestei publicaţii să poată avea cunoştinţa care "este mai importantă decât orice altă cunoştinţă ce poate fi dobândită”.
R&H, 29 noiembrie 1898
Pentru a putea înţelege ce vrea să spună Scriptura când ne prezintă necesitatea imperioasă de a cultiva credinţa, este esenţial să ştim, înainte de toate, ce este credinţa.
În mod evident, a cere unei persoane să cultive credinţa, în timp ce persoana respectivă nu are o cunoaştere inteligentă a ceea ce este credinţa, nu e de mare folos. Şi este trist, dar din păcate adevărat, că, deşi Domnul a prezentat cât se poate de clar în Scriptură acest subiect, există mulţi membri ai bisericii care nu ştiu ce este credinţa. Ei pot şti care este definiţia credinţei, dar nu ştiu ce este credinţa în sine; ei nu înţeleg ideea exprimată în definiţie.
Din acest motiv, nu ne vom ocupa acum de definiţie, ci vom cita şi studia o ilustraţie a credinţei – un exemplu care va scoate la lumină ideea în aşa fel încât oricine să o vadă limpede.
Credinţa vine "prin Cuvântul lui Hristos”. Deci, trebuie să o căutăm în Cuvânt.
Într-o zi, un sutaş a venit la Isus şi i-a spus: "'Doamne, robul meu zace în casă slăbănog şi se chinuieşte cumplit.' Isus i-a zis: 'Am să vin şi să-l tămăduiesc.' 'Doamne', a răspuns sutaşul, 'nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu; ci zi numai un cuvânt şi robul meu va fi tămăduit….' Când a auzit Isus aceste vorbe, S-a mirat, şi a zis celor ce veneau după El: 'Adevărat vă spun că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare'” (Mat. 8:6-10).
Aici Isus arată ce este credinţa. Când descoperim în ce constă aceasta, am găsit credinţa. A ştii ce este aceasta înseamnă a ştii ce este credinţa. Nu încape nici o îndoială, pentru că Hristos este "Căpetenia (Autorul, trad. eng.)…credinţei”, iar El spune că ceea ce a manifestat sutaşul a fost "credinţă”, da, chiar "o credinţă aşa de mare”.
În ce constă această credinţă? Sutaşul dorea ca Isus să facă un anumit lucru. Dar când Domnul a spus "Am să vin” ca să vindec pe rob, sutaşul L-a oprit spunându-I: "Zi numai un cuvânt (spune numai cuvântul, trad. eng.)” şi se va face.
Cine se aştepta sutaşul că va face lucrarea? "NUMAI cuvântul”. De ce depindea sutaşul pentru vindecarea robului său? – "NUMAI de cuvânt".
Iar Domnul Isus spune că aceasta este credinţă. Deci, frate, soră, ce este credinţa?
R&H, 6 decembrie 1898
Credinţa înseamnă a te aştepta din partea Cuvântului lui Dumnezeu să facă ceea ce spune şi a depinde de acest Cuvânt ca să împlinească lucrul respectiv.
Întrucât aceasta este credinţă şi deoarece credinţa vine prin Cuvântul lui Dumnezeu, este limpede că pentru a produce credinţa Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să înveţe că acest Cuvânt are în sine putere de a împlini ceea ce spune.
Chiar acesta este adevărul. Tocmai acest lucru îl învaţă Cuvântul lui Dumnezeu şi nimic altceva; astfel că el este cu adevărat "Cuvântul credincios (the faithful word, trad. eng.) (Cuvântul adevărat, Cornilescu)” – Cuvântul plin de credinţă.
Cea mai mare parte a primului capitol din Biblie reprezintă o instruire în credinţă. Acest capitol conţine nu mai puţin de şase declaraţii distincte care în mod sigur produc credinţă. Şi având în vedere primul verset completat cu trimiterea respectivă, numărul acestora se ridică chiar la şapte.
Însămânţarea credinţei este acea învăţătură potrivit căreia însuşi Cuvântul lui Dumnezeu împlineşte ceea ce este spus în acel Cuvânt.
Să citim, deci, primul verset din Biblie: "La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul”. Cum le-a făcut? – "Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului, şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui. [..] Căci El zice şi se face” (Ps. 33:6-9). Înainte ca El să fi vorbit nu existau, după ce a vorbit ele "au luat fiinţă (it was, trad. eng.)". Numai prin rostirea cuvântului au luat fiinţă. Cine le-a făcut să existe? – Numai Cuvântul.
Dar întunericul era deasupra feţei adâncului. Dumnezeu a vrut să fie lumină acolo; dar cum putea să fie lumină acolo unde era întuneric? – Din nou, El a vorbit: „Şi Dumnezeu a zis:
Nu exista firmament nici atmosferă. Dumnezeu a vrut să fie. Cum putea fi produs? – „Dumnezeu a zis: să fie o întindere între ape….. şi aşa a fost”. O altă traducere pentru „aşa a fost” este „Şi astfel a luat fiinţă”. Ce a determinat ca întinderea să existe? Ce a determinat acest astfel să ia fiinţă? – Numai Cuvântul. El a vorbit, şi a luat fiinţă sau aşa a fost. Cuvântul vorbit este cel care determină existenţa oricărui lucru.
Apoi, Dumnezeu a vrut să fie uscatul. Cum se poate aceasta? – Din nou, El a vorbit: „Dumnezeu a zis:
Pe urmă, nu exista nici un fel de vegetaţie. De unde să vină aceasta? – Dumnezeu a vorbit din nou: „Apoi Dumnezeu a zis:
Din nou a vorbit: „Dumnezeu a zis:
Din nou a vorbit: „Dumnezeu a zis:
Astfel , „prin Cuvântul Domnului” au fost create toate lucrurile. El a zis doar Cuvântul şi aşa a fost: Cuvântul spus este cel care produce acel lucru.
Astfel a fost în creaţie. Şi tot astfel a fost în răscumpărare: El a vindecat pe cel bolnav, a scos demoni, a liniştit furtuna, a curăţit pe lepros, a înviat pe cel mort, a iertat păcatele, toate prin cuvântul Său . În toate acestea, „El a zis şi aşa a fost”.
Şi astfel, El este acelaşi ieri şi azi şi în veci. Totdeauna El este creatorul. Şi întotdeauna El face toate lucrurile doar prin Cuvântul Său. Şi întotdeauna El poate face toate lucrurile prin Cuvântul Său; deoarece caracteristica esenţială a Cuvântului lui Dumnezeu este că acesta deţine puterea divină prin care împlineşte lucrul spus.
Iată de ce credinţa înseamnă A ŞTI că în Cuvântul lui Dumnezeu este această putere, A TE AŞTEPTA ca Cuvântul să împlinească ceea ce spune, şi A DEPINDE doar de acest Cuvânt ca să facă ceea ce Cuvântul spune.
Învăţarea credinţei înseamnă a învăţa că aceasta este natura Cuvântului lui Dumnezeu; a învăţa pe oameni să exerseze credinţa înseamnă a-i învăţa să se aştepte ca Cuvântul lui Dumnezeu să facă ceea ce spune, şi să depindă doar de Cuvânt că face lucrul pe care l-a spus; cultivarea credinţei se realizează practic determinând creşterea încrederii în puterea Cuvântului lui Dumnezeu de a face ceea ce este spus în Cuvânt, şi dependenţa doar de Cuvânt că împlineşte ceea ce Cuvântul spune.
Şi „a şti ceea ce înţelege Scriptura când ne arată necesitatea imperioasă de a cultiva credinţa, este mai esenţial decât orice altă cunoştinţă ce poate fi obţinută”
Voi cultivaţi credinţa?
R.H.27 Dec. 1898
Credinţa înseamnă aşteptarea ca Cuvântul lui Dumnezeu să facă ceea ce spune, şi a depinde doar de Cuvântul acesta să facă ceea ce spune.
Când aceasta este înţeleasă limpede este foarte simplu de a vedea că „credinţa este substanţa(chintesenţa) lucrurilor nădăjduite, evidenţa lucrurilor care nu se văd” (engl.); (rom.): „credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare în lucrurile care nu se văd” Evrei 11,1.
Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este umplut cu putere creatoare, şi astfel şi poate produce în substanţa sa reală lucrul despre care, Cuvântul vorbeşte; şi deoarece credinţa înseamnă a te aştepta ca chiar Cuvântul să facă cea ce cuvântul spune, şi a depinde „doar de Cuvânt” să facă ceea ce Cuvântul spune, este destul de limpede că credinţa este „substanţa lucrurilor nădăjduite”.
Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este creator în sine, şi astfel poate produce şi determina apariţia a ceea ce altfel nu ar exista nici nu ar fi văzut; şi deoarece credinţa este a te aştepte ca Cuvântul lui Dumnezeu să facă chiar acel lucru, şi a depinde „doar de Cuvânt” să îl facă, este destul de limpede că credinţa este „evidenţa lucrurilor nevăzute”.
Astfel „prin credinţă, pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd”. Evr.11,3.
Acela care exercită credinţă ştie că Cuvântul lui Dumnezeu este creator, şi că astfel poate produce lucrul vorbit. De aceea, el poate înţelege, nu presupune, că lucrurile au fost create, au fost aduse la existenţă, prin Cuvântul lui Dumnezeu.
Acela care exercită credinţă poate înţelege că deşi înainte ca Cuvântul lui Dumnezeu să fie rostit, nici lucrurile care se văd acum, nici substanţa din care sunt compuse acele lucruri, nu au apărut nicăieri pur şi simplu pentru că nu existau; totuşi când acel Cuvânt a fost rostit, lumile erau pur şi simplu pentru că Cuvântul însuşi le-a adus la existenţă.
Aceasta e diferenţa între Cuvântul lui Dumnezeu şi cuvântul omului. Omul poate vorbi; da nu există nici o putere în cuvintele lui care să îndeplinească lucrul spus: dacă lucrul este necesar să fie îndeplinit, omul trebuie să facă ceva în plus pe lângă rostirea cuvântului său – el trebuie să împlinească ceea ce a spus. (engl.:to make good – a îndeplini)
Nu tot aşa este cu Cuvântul lui Dumnezeu.
Când Cuvântul vorbeşte, lucrul ia fiinţă. Şi este, pur şi simplu deoarece El a vorbit. Cuvântul rostit de El se împlineşte după cum este voia Sa să vorbească. Domnul nu trebuie să facă ceva în plus faţă de Cuvântul rostit, cum trebuie să facă omul. El nu are nevoie să facă Cuvântul Său bun, în stare de a duce la îndeplinire: Cuvântul Său este bun. El spune „numai Cuvântul”, şi lucrarea este împlinită.
De aceea, este scris: „De aceea mulţumim fără încetare lui Dumnezeu că, atunci când aţi primit Cuvântul lui Dumnezeu, auzit de la noi, l-aţi primit nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, aşa cum este în adevăr ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, care lucrează şi în voi care credeţi” – în voi care exersaţi (practicaţi) credinţa. – 1Tes.2,13.
Iată cum astfel este imposibil pentru Dumnezeu să mintă. Nu e imposibil să mintă doar pentru că El nu vrea ci pentru că nu poate să mintă. Pur şi simplu deoarece poate să mintă: este cu neputinţă. Pentru că atunci când El vorbeşte, puterea creatoare este în cuvântul rostit, în aşa fel încât „numai Cuvântul” determină existenţa lucrului rostit.
Omul poate să spună ceva, şi să nu fie aşa. Astfel omul poate minţi, pentru că a spune ceea ce nu este aşa înseamnă a minţi. De a ceea, omul poate minţi, poate vorbi despre lucruri care nu există, în cuvântul lui nu este nici o putere care să determine existenţa lucrurilor despre care vorbeşte. La Dumnezeu este cu neputinţă: El nu poate minţi; deoarece „El a vorbit şi aşa a fost”, El vorbeşte şi aşa este.
Tot aşa, când Dumnezeu a vorbit prin Cuvântul Său pentru un anumit timp, de exemplu în profeţie pentru sute de ani înainte, când acel timp a sosit, Cuvântul s-a împlinit. Dar nu pentru că Dumnezeu face ceva pentru a-l împlini, în afară de faptul că la rostit atunci şi în Cuvântul acela este puterea creatoare care face ca Cuvântul să producă cea ce a rostit, când se împlineşte vremea.
Iată de ce, dacă copiii nu ar fi strigat „Osana Fiul lui David”, pietrele ar fi strigat imediat în locul lor; şi tot aşa, când a venit a treia zi, Isus nu mai putea fi ţinut în puterea morţii.
Cuvântul lui Dumnezeu este divin! În el este puterea Sa creatoare. Cuvântul este „viu şi plin de putere” („viu şi lucrător” – în versiunea Cornilescu) Cuvântul lui Dumnezeu este autoâmplinitor. Iar a te încrede şi a depinde de Cuvânt ca atare, aceasta înseamnă a exercita credinţă. „Ai tu credinţă?”
R.H. 3 Ianuarie 1899
„A cunoaşte ceea ce spune Scriptura atunci când ne arată necesitatea imperioasă de a cultiva credinţa, este mai important decât orice altă cunoştinţă ce poate fi obţinută.”
Este important a cunoaşte ceea ce spune Scriptura ca fiind „necesitatea de a cultiva credinţa”, - nu a avea credinţă ci a cultiva credinţa.
În Scriptură nu se spune despre necesitatea de a avea credinţă, în timp ce se spun foarte mult despre credinţa pe care o cultivăm.
Motivul este că tuturor oamenilor le este dată credinţa cu care să înceapă: şi tot ceea ce au ei nevoie este s-o cultive. Nimeni nu poate avea mai multă credinţă decât cea care i-a fost deja dată, fără să cultive credinţa aceasta pe care a primit-o deja. Atunci când este cultivată, nu există nimic din ceea ce cunoaşte omul, ce ar putea să crească atât de repede, ca credinţa – „credinţa merge mereu crescând” 2Tes.1,3.
Credinţa înseamnă a avea o puternică nădejde că Cuvântul lui Dumnezeu va împlini ceea ce Cuvântul spune; şi a depinde „doar de Cuvânt” spre a împlini ceea ce spune.
A cultiva dependenţa de Cuvânt şi „doar de Cuvânt”, spre a împlini ceea ce spune, înseamnă a cultiva credinţa.
Credinţa este „DARUL LUI DUMNEZEU” (Efeseni 2,8); iar faptul că ea este dată tuturor este bine explicată în Scripturi: „măsura de credinţă, pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia”. Rom.12,3. Această măsură a credinţei este capitalul cu care Dumnezeu îl înzestrează „pe orice om venind în lume” Ioan1,9. Şi fiecare om îşi poate folosi acest capital – să îl cultive – spre salvarea sufletului său.
Nu există nici un pericol ca acest capital să se micşoreze atunci când este folosit: la fel de sigur cum este folosit, tot aşa va creşte, va creşte mereu „Şi la fel de sigur cum va creşte, vor fi asigurate neprihănirea, pacea, bucuria Domnului pentru deplina salvare a sufletului nostru.
Iarăşi: credinţa vine din Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, este scris: „Cuvântul este aproape de tine; în gura ta şi în inima ta; şi cuvântul acesta este CUVÂNTUL CREDINŢEI, pe care-l predicăm noi” Rom.10,8. Astfel CREDINŢA, chiar CUVÂNTUL CREDINŢEI, este în gura şi în inima fiecărui om.
CUM se înţelege aceasta? – Astfel: când prima pereche a păcătuit în grădina Edenului, ei l-au crezut cu totul pe Satana; în felul acesta s-au predat pe ei înşişi lui Satana; ei au fost luaţi robi cu totul de acesta. Apoi a existat o înţelegere şi prietenie perfectă între ei şi Satana. Dar Dumnezeu nu a lăsat lucrurile aşa: El a desfăcut înţelegerea, a stricat această prietenie. El a făcut aceasta prin Cuvântul Său, spunând lui Satana: „vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei” Gen.3,15.
„Numai Dumnezeu poate pun continuu vrăjmăşie între sămânţa femeii şi sămânţa şarpelui. După căderea omului, natura lui a devenit rea. Apoi între Satana şi omul căzut a fost înţelegere. Dacă Dumnezeu nu ar fi intervenit, oameni ar fi făcut o alianţă împotriva cerului. Şi în loc să se războiască între ei, s-ar fi luptat doar împotriva lui Dumnezeu. Nu există vrăjmăşie firească între îngerii căzuţi şi oamenii căzuţi. Şi unii şi alţii sunt răi, şi aceasta datorită apostaziei lor. Iar răul oriunde există, se va alia întotdeauna împotriva binelui. Îngerii căzuţi şi oamenii căzuţi se alătură în tovărăşie. Generalul inteligent al îngerilor căzuţi a calculat că dacă poate să amăgească oamenii, aşa cum a făcut-o cu îngerii, să se unească în rebeliune, ei vor fi agenţii de comunicare cu oamenii pentru a se uni în rebeliune împotriva cerului. Când cineva se separă de Dumnezeu, el nu mai are puterea de a fi în vrăjmăşie faţă de Satana. Duşmănia de pe Pământ între om şi Satana este pusă acolo în mod supranatural. Dacă puterea regeneratoare (…) a lui Dumnezeu nu este dată în fiecare zi pentru eliberarea inimii omeneşti, atunci nu va exista nici o înclinaţie spre a fi religios; dar oamenii vor alege mai degrabă să fie captivi lui Satana decât să fie oameni liberi în Isus Hristos. Eu spun că Dumnezeu va pune vrăjmăşie. Omul nu o poate face. Când voinţa este adusă în dependenţă de voinţa lui Dumnezeu, aceasta se face prin supunerea inimii şi voinţei de partea Domnului” – Unpublished Testimony
Această vrăjmăşie faţă de Satana, ostilitate faţă de rău, pe care Dumnezeu o pune în fiecare persoană prin Cuvântul Său, face ca orice suflet să tânjească după eliberare: şi eliberarea se găseşte numai în Isus Hristos. Rom.7,14- 25.
Astfel, ACEST Cuvânt al lui Dumnezeu, care plantează în orice suflet vrăjmăşie faţă de Satana – această ostilitate faţă de rău care cere eliberarea, şi care poate fi găsită numai în Isus Hristos – ACEASTA este darul credinţei pentru oameni; aceasta este „măsura credinţei” pe care Dumnezeu a împărţit-o oricărui om; acesta este „Cuvântul credinţei”, care este în gura şi în inima oricărui om din lume.
Acesta „este cuvântul credinţei pe care îl propovăduim: Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit.” Rom.10,8.9. „Căci cu inima crede omul spre neprihănire; şi cu gura mărturiseşte spre mântuire” (K.J.V.) Rom.10,10.
De aceea nu spune în inima ta – cine se va sui în cer să ne aducă credinţa? Nici – cine se va coborî în Adânc; Sau – cine se va duce departe, să găsească credinţa şi să ne-o aducă – Pentru că „Cuvântul este aproape de tine, în gura ta şi în inima ta: şi Cuvântul acesta este cuvântul credinţei, pe care îl predicăm” Deut.30,11-14; Rom.10,6-8.
Aceasta să spui, şi să exersezi credinţa pe care Dumnezeu ţi-a dat-o ţie, aşa cum a dat-o oricărei persoane din lume, şi deoarece „a înţelege cum se exercită credinţa, aceasta este Ştiinţa Evangheliei.
R.H. 10 Ianuarie. 1899.
Credinţa înseamnă să depinzi doar de Cuvântul lui Dumnezeu, şi a avea o puternică nădejde că doar Cuvântul va face ceea ce acesta spune.
Astfel , îndreptăţirea prin credinţă, este îndreptăţire prin a depinde doar de Cuvântul lui Dumnezeu, şi a avea o puternică nădejde că doar Cuvântul Său va împlini ceea ce spune.
Îndreptăţirea prin credinţă este neprihănire prin credinţă, pentru că îndreptăţirea înseamnă a fi socotit neprihănit.
Credinţa vine prin Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea îndreptăţirea prin credinţă este îndreptăţirea care vine prin Cuvântul lui Dumnezeu. Neprihănirea prin credinţă este neprihănirea care vine prin Cuvântul lui Dumnezeu.
Cuvântul lui Dumnezeu este auto – împlinitor, pentru că în Creaţie Dumnezeu a vorbit şi „aşa a fost”. Şi când El a fost pe Pământ, El a liniştit marea înfuriată, a curăţit pe leproşi, a vindecat pe cei bolnavi a înviat din morţi, şi a iertat păcatele, toate prin Cuvântul Său: şi acolo ”El a vorbit, şi aşa a fost”.
Acum, Acelaşi care, în Creaţie, „a vorbit, şi aşa a luat fiinţă”, Acelaşi care a spus „Să fie lumină: şi a fost lumină”, Acelaşi care pe Pământ a rostit „doar Cuvântul”, şi bolnavii au fost vindecaţi, leproşii au fost curăţiţi, şi morţii înviaţi – Acelaşi rosteşte rosteşte neprihănirea lui Dumnezeu către şi asupra tuturor care cred.
Deşi toţi au păcătuit şi s-au îndepărtat de neprihănirea lui Dumnezeu, totuşi suntem „îndreptăţiţi (socotiţi neprihăniţi), fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Isus Hristos: PE EL DUMNEZEU LA RÂNDUIT MAI DINAINTE…..SĂ DECLARE NEPRIHĂNIREA LUI pentru iertarea păcatelor din trecut, prin îndelunga răbdare a lui Dumnezeu” (K.J.V.) Rom.3,24,25.
Creând toate lucrurile la început, Dumnezeu L-a rânduit pe Hristos pentru a proclama Cuvântul care face ca toate lucrurile să existe. Hristos a rostit doar Cuvântul, şi toate lucrurile au luat fiinţă. Şi în răscumpărare (mântuire), care este creaţie din nou, Dumnezeu a rânduit pe Hristos pentru a proclama Cuvântul neprihănirii. Iar atunci când Hristos rosteşte numai Cuvântul, aşa şi este. Cuvântul Său, fie în creaţie fie în mântuire, este acelaşi.
„Lumile au fost făcute prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd” (K.J.V.) Evr.11,3
Cândva nu existau lumi, nici materialul din care sunt compuse acum lumile. Dumnezeu a rânduit mai dinainte pe Hristos să proclame Cuvântul care trebuie să producă lumile şi materialul propriu-zis din care trebuiau să fie compuse.
„El a vorbit, şi aşa a fost”. Înainte ca El să rostească Cuvântul, nu exista nici un fel de lume: După ce a rostit Cuvântul, lumile au existat. Astfel, Cuvântul lui Dumnezeu rostit de Isus Hristos este în stare să aducă la existenţă ceea ce nu existase înainte ca acest Cuvânt să fie rostit, şi care, altfel nu ar fi avut cum să existe vreodată
Tot în acelaşi fel este în viaţa omului cu precizie. În viaţa omului nu este neprihănire. În om nu este neprihănire din care să poată apărea neprihănire în viaţa sa. Dar, Dumnezeu a rânduit mai dinainte pe Hristos să proclame neprihănirea pentru şi asupra omului. Hristos a rostit doar Cuvântul, şi în golul întunecat din viaţa omului ia fiinţă neprihănirea, pentru oricine care o va primi. Acolo unde, înainte de a fi primit Cuvântul, nu exista nici neprihănire nici altceva care să fi putut produce neprihănire, după ce este primit Cuvântul, există o neprihănire desăvârşită şi este chiar Fântâna propriu-zisă din care izvorăşte neprihănirea. Cuvântul lui Dumnezeu primit prin credinţă – adică, Cuvântul lui Dumnezeu aşteptat cu o puternică nădejde ca să fie împlinit aşa cum este rostit, şi depinzând de aceasta ca să împlinească ceea ce spune – produce neprihănire în om şi în viaţa în care nu fusese înainte; la fel de precis ca în creaţia originală, Cuvântul lui Dumnezeu produce lumi acolo unde nu existaseră înainte. El a vorbit, şi ia fiinţă, pentru oricine care crede: adică pentru oricine care primeşte. Cuvântul însuşi a produs aceasta.
„Deci, fiind îndreptăţiţi (socotiţi neprihăniţi), prin credinţă (prin puternica nădejde şi dependenţă doar de Cuvânt), avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos.” Rom.5,1.
Aşa este, binecuvântaţi pe Domnul! Iar a te hrăni cu acest lucru binecuvântat înseamnă a cultiva credinţa.
R.H. 17Ianuarie, 1899.
„A cunoaşte ceea ce spune Scriptura spune atunci când ne arată necesitate imperioasă de a cultiva credinţa, este mai important decât orice altă cunoştinţă ce poate fi obţinută.”
Credinţa este o puternică nădejde că Cuvântul lui Dumnezeu face ceea ce Cuvântul spune, şi dependenţa doar de Cuvânt, ca să împlinească ceea ce spune.
Avram este tatăl celor ce trăiesc prin credinţă. Istoria vieţii sale ne dă instrucţiuni în credinţă – ce este şi ce face credinţa pentru cel ce o are.
Ce putem spune, deci, despre Avram tatăl nostru că a fost găsit privitor la credinţă? Ce spune Scriptura?
Când Avram avea mai mult de optzeci de ani, şi Sarai soţia sa era bătrână, şi el nu avea copii, Dumnezeu ”după ce l-a dus afară, i-a zis:
Şi Avram „a crezut pe Domnul: şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire”Gen.15,6. Avram a primit Cuvântul lui Dumnezeu, şi a aşteptat cu nădejde în Cuvânt adică în ceea ce Cuvântul spunea. Şi în aceasta, el era neprihănit.
Serai, totuşi nu şi-a pus întreaga nădejde numai în Cuvântul lui Dumnezeu. Ea recurs la un plan propriu pentru a da naştere seminţei. Ea i-a spus lui Avram: „Iată Domnul m-a făcut stearpă; intră te rog, la roaba mea; poate că voi avea copii de la ea” Gen.16,2.
Pentru moment, Avram s-a abătut de la integritatea desăvârşită a credinţei. În loc de a se ţine strâns de nădejdea şi de dependenţa sa numai de Cuvântul lui Dumnezeu, el „a ascultat de cele spuse de Sarai” Gen.16,2.
Aşa, s-a născut un copil; dar pentru Sarai toată situaţia a devenit atât de nesatisfăcătoare încât ea însăşi a negat propriul său aranjament. Dumnezeu a arătat că nu recunoaşte acest aranjament ignorând total faptul că s-a născut un copil. El a schimbat numele lui Avram în Avraam, şi a continuat să-i vorbească despre faptul că va face din el tatăl neamurilor prin sămânţa promisă, şi făcând legământul Său cu Avraam şi sămânţa promisă. El a schimbat şi numele lui Sarai în Sara, deoarece ea urma să fie „mama unor neamuri întregi” (Gen.17,16.) prin sămânţa promisă.
Avraam a observat această ignorare totală a copilului care se născuse, şi a încercat să-i atragă atenţia lui Dumnezeu asupra lui, spunând: „să trăiască Ismael înaintea Ta.” Dar Dumnezeu a zis: „Cu adevărat, nevastă-ta Sara îţi va naşte un fiu; şi-i vei pune numele Isaac. Eu voi încheia legământul Meu cu el, ca un legământ veşnic pentru sămânţa lui după el. Dar şi cu privire la Ismael te-am ascultat. Iată, îl voi binecuvânta, îl voi face să crească, şi îl voi înmulţi nespus de mult; doisprezece voivozi va naşte, şi voi face din el un neam mare. Dar LEGĂMÂNTUL MEU îl voi încheia cu Isaac, pe care ţi-l va naşte Sara la anul pe vremea aceasta.” Gen.17,18-21.
Prin aceasta Avram şi Sarai au fost învăţaţi că, pentru a se realiza promisiunea făcută, pentru împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu, numai dependenţa totală de Cuvântul Său poate să primească răspuns. Sarai a învăţat că planul său a adus numai necaz şi confuzie, şi a întârziat împlinirea promisiunii. Avraam a învăţat că ascultând de vocea lui Sarai, a pierdut din vedere Cuvântul lui Dumnezeu; şi că acum el trebuie să abandoneze acel plan în întregime şi să se întoarcă iar numai la Cuvântul lui Dumnezeu.
Dar acum Avraam avea 99 şi Sara 89. Şi acest lucru părea să facă imposibilă împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu, şi cerea o dependenţă mai profundă de Cuvântul Său – o credinţă mai mare decât mai înainte.
Era perfect limpede că ACUM nu era nici o altă posibilitate de a depinde de altceva, decât doar de Cuvântul descoperit: ei erau legaţi strâns de acest lucru pentru împlinirea a ceea ce Cuvântul spune. Toate lucrările, procedeele, planurile şi eforturile lor proprii erau excluse, şi ei erau legaţi strâns doar de credinţă – legaţi doar de Cuvânt şi de dependenţa totală de Cuvânt pentru împlinirea a ceea ce Cuvântul spune.
ACUM, când drumul era deschis doar pentru Cuvânt ca acesta să lucreze, Cuvântul A LUCRAT EFECTIV şi „sămânţa” promisă s-a născut. Şi astfel, „prin credinţă” – prin dependenţă totală, împotriva oricărei speranţe, doar de Cuvânt, - „Sara, cu toată vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească”, fiindcă a crezut în credincioşia Celui ce-i făgăduise”.
Şi „de aceea, dintr-un singur om, şi încă UN OM APROAPE MORT, s-a născut o sămânţă în mare număr, ca stelele cerului, ca nisipul mării, care nu se poate număra”. Gen.11,11.12.
ASTFEL a fost împlinit Cuvântul rostit către Avram, când Dumnezeu „l-a dus afară, i-a zis:
Aceasta este o lecţie divină în credinţă. Şi aceasta este ceea ce Scriptura spune când ne arată necesitatea de a cultiva credinţa. Aceasta i-a fost socotită lui Avraam ca neprihănire, chiar neprihănirea lui Dumnezeu, care este prin credinţă.
Dar, „nu numai pentru el este scris că
Şi toţi „cei care trăiesc prin credinţă (se bizuiesc pe credinţă) sunt binecuvântaţi împreună cu credinciosul Avraam” (K.J.V.) Gal.3,9.
Toţi cei care respingând - orice lucrare, planuri, procedee şi eforturi proprii, - într-o neputinţă totală, ei depind numai de Cuvântul lui Dumnezeu pentru a împlini ceea ce spune – ACEŞTIA sunt cei ce se bizuie credinţă (trăiesc prin credinţă) şi SUNT binecuvântaţi împreună cu credinciosul Avraam CU NEPRIHĂNIREA LUI DUMNEZEU.
O, ”a înţelege cum să exersăm credinţa: aceasta este ştiinţa Evangheliei” ! Şi aceasta este ştiinţa tuturor ştiinţelor. Şi cine nu s-ar strădui s-o înţeleagă?
R.H. 24 Ianuarie 1899
Când Avraam şi Sara s-au limpezit de orice procedeu al necredinţei, care a produs pe Ismael, şi au rămas numai în credinţă – dependenţă totală doar de Cuvântul lui Dumnezeu – Isaac, adevăratul copil al făgăduinţei s-a născut.
Ascultând de vocea Sarei (Gen.16,1.) Avraam s-a abătut de la linia strictei integrităţi de Cuvântul lui Dumnezeu, de stricteţea adevăratei credinţe ; acum, pentru că se întorsese la Cuvânt şi numai la el, la adevărata credinţă, el trebuia încercat înainte de a se spune despre el că credinţa lui îi este socotită ca neprihănire (credinţa lui trebuia să fie testată).
El s-a încrezut în Cuvântul descoperit a lui Dumnezeu care era împotriva lui Ismael, şi l-a obţinut pe Isaac, copilul adevărat al promisiunii făcute de Dumnezeu. Iar acum, obţinându-l pe Isaac, se punea hotărâtor problema dacă el se va încrede în Cuvântul descoperit a lui Dumnezeu chiar împotriva lui Isaac însuşi.
Astfel, Dumnezeu ia zis lui Avraam: „Ia pe fiul tău ,pe SINGURUL tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac, du-te în ţara Moria, şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune”
Avraam l-a primit pe Isaac de la Dumnezeu, crezând doar în Cuvântul lui Dumnezeu. Singur Isaac era sămânţa promisă prin Cuvântul Domnului. După ce a fost născut Isaac, Dumnezeu a confirmat Cuvântul Său declarând: „Din Isaac va ieşi sămânţa care va purta cu adevărat numele tău” Gen.21,12. Iar acum vine Cuvântul lui Dumnezeu: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, …pe Isaac… şi adu-l ca ardere de tot”.
Dumnezeu i-a declarat lui Avraam: Sămânţa ta va fi ca stelele cerului de numeroase. In sămânţa ta vor fi binecuvântate toate naţiunile pământului. Din Isaac va ieşi o sămânţă care va purta numele tău. Iar ACUM, adu-l pe Isaac ca ardere de tot!
DAR, dacă Isaac este adus ca ardere de tot, ce se va alege de făgăduinţa binecuvântării tuturor neamurilor în el? Ce se va alege de făgăduinţa, Sămânţa ta va fi ca stelele cerului, fără număr? Totuşi, acolo era Cuvântul: Adu-l pe Isaac ca ardere de tot. Avraam s-a încrezut doar în Cuvântul lui Dumnezeu împotriva lui Ismael; dar ACEASTA ESTE MAI MULT decât încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu împotriva lui ISAAC – este încredere în Cuvântul lui Dumnezeu împotriva CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU!
Şi Avraam aşa a făcut, sperând împotriva oricărei speranţe. Dumnezeu i-a zis: Sămânţa ta va fi ca stelele cerului; Din Isaac va ieşi o sămânţă care va purta cu adevărat numele tău; Adu-l pe Isaac ca ardere de tot. Avraam nu a insistat ca Dumnezeu să „armonizeze aceste pasaje” – să le pună de acord. Pentru el era arhisuficient să ştie că aceste declaraţii erau toate Cuvântul lui Dumnezeu. Ştiind aceasta, el putea să se încreadă în acest Cuvânt, putea să urmeze acest Cuvânt, şi putea să-l lase pe Domnul „să armonizeze aceste pasaje” sau „să explice aceste texte” dacă era nevoie de acest lucru.
Avraam şi-a spus: Dumnezeu a zis:
Era hotărât, s-a pregătit şi a luat pe servitorii săi şi pe Isaac, şi după trei zile de călătorie a ajuns la „locul pe care i-l spusese Dumnezeu”. Iar când, în a treia zi „a văzut locul de departe”, „Avraam a zis slugilor sale:
Avraam se aştepta să dea pe Isaac ca ardere de tot, iar APOI se aştepta să-l vadă pe Isaac ridicânduse din cenuşă şi să se întoarcă împreună înapoi. Pentru că Cuvântul lui Dumnezeu s-a împlinit în această direcţie „În Isaac vei avea o sămânţă care va purta cu adevărat numele tău” şi pentru că „Sămânţa ta va fi stelele cerului, fără număr”. Avraam s-a încrezut doar în acel Cuvânt, care nu poate da greşi niciodată. Evr.11,17-19.
ACEASTA ESTE CREDINŢA. Astfel „s-a împlinit Scriptura care zice:
A fi deplin încredinţat în Cuvântul lui Dumnezeu; a depinde numai de Cuvânt, chiar împotriva Cuvântului lui Dumnezeu – ACEASTA ESTE CREDINŢA: aceasta este credinţa care aduce neprihănirea lui Dumnezeu.
Aceasta înseamnă a exercita credinţa. Aceasta este „ceea ce înţelege Scriptura atunci când arată necesitatea imperioasă de a exercita credinţa”. Iar „a înţelege cum se exercită credinţa”, aceasta este ştiinţa Evangheliei. Şi ştiinţa Evangheliei este ştiinţa ştiinţelor.
R.H. 31 Ianuarie 1899.
„CELUI ce nu lucrează ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire.” Rom.4,5.
Acesta este singurul mod prin care oricine din această lume poate deveni vreodată neprihănit: întâi să admită că este păcătos; apoi să creadă că Dumnezeu îndreptăţeşte, socoteşte neprihănit, pe cel păcătos – „ungodly” – şi că el este neprihănit chiar cu neprihănirea lui Dumnezeu.
Orcine care este în lume este păcătos. „Ungodly” – înseamnă – „unlike God” – adică deosebit de caracterul lui Dumnezeu. Şi este scris: „Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava [bunătatea, caracterului] lui Dumnezeu”.
De aceea, oricine care va admite că a fost totdeauna departe de a fi asemenea lui Dumnezeu în orice, prin aceasta mărturiseşte că el este păcătos (deosebit de Dumnezeu).
Dar adevărul este că ORCINE în ORICE, nu este asemenea lui Dumnezeu. Pentru că: „Toţi s-au abătut, şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar.” Rom.3,9-18.
Apoi, pentru că nu este nici unul pe pământ care să nu fie păcătos, şi cum Dumnezeu îndreptăţeşte pe cel (lipsit de slava Sa) păcătos, face ca din partea lui Dumnezeu să fie un dar fără plată, deplin şi SIGUR, al îndreptăţirii – neprihănirii, salvării – ORICĂRUI SUFLET DE PE PĂMÂNT.
Şi tot ceea ce trebuie oricine să facă pentru ca darul să fie sigur în ceea ce-l priveşte pe el, este să-l primească – să creadă că Dumnezeu este Cel care îndreptăţeşte, personal şi individual, pe acela care este păcătos (lipsit de slava Lui).
Astfel, deşi unora le va suna străin, singura calificare şi singura pregătire, pentru îndreptăţirea unei persoane este ca aceasta să fie conştientă că este păcătoasă (lipsită de slava Lui – ungodly).
Apoi cu această pregătire şi calificare, tot ceea ce i se cere pentru a obţine îndreptăţirea, pe deplin, fără plată, şi sigur, este SĂ CREADĂ CĂ DUMNEZEU ÎL ÎNDREPTĂŢEŞTE PE EL, CEL PĂCĂTOS – LIPSIT DE SLAVA (caracterul) LUI DUMNEZEU.
Este uşor pentru mulţi să creadă că sunt păcătoşi şi chiar să fie conştienţi de aceasta; dar pentru ei este prea mult să creadă că Dumnezeu îi îndreptăţeşte.
Şi singurul motiv pentru care nu pot crede că Dumnezeu îi îndreptăţeşte este faptul că ei sunt păcătoşi, atât de păcătoşi.
Dacă măcar ar putea găsi ceva bun în ei înşişi, sau dacă s-ar putea îndrepta să facă mai bine, ar avea poate puţin curaj să spere că Dumnezeu îi îndreptăţeşte. Da, ei s-ar justifica (îndreptăţi) pe ei înşişi prin fapte, şi apoi ar pretinde că ei cred în îndreptăţirea prin credinţă!
Dar, aceasta ar însemna că îndreptăţirea nu are nici o valoare deoarece, dacă un om poate găsi binele în sine însuşi, înseamnă că îl are deja, şi nu are nevoie să-l primească din altă parte. Dacă el se poate îndrepta şi să facă mai bine prin el însuşi, înseamnă că nu are nevoie de nici o îndreptăţire de altundeva.
De aceea, este o contradicţie în termeni să spun că sunt atât de păcătos încât nu văd cum mă poate îndreptăţi Dumnezeu. Deoarece dacă nu sunt păcătos, nu am nevoie să fiu făcut neprihănit: înseamnă că sunt neprihănit. Nu există cale de mijloc între păcătoşenie şi sfinţenie.
Dar, când cineva se vede pe el însuşi atât de păcătos încât nu vede acolo nici o speranţă pentru îndreptăţire, chiar acolo intră credinţa; într-adevăr numai acolo poate veni credinţa.
Deoarece credinţa este dependentă numai de Cuvântul lui Dumnezeu. Cât timp mai există o dependenţă de propriile forţe, cât timp mai există vreo speranţă sau bază în sine însuşi, nu poate fi nici o credinţă: nu există loc pentru credinţă deoarece credinţa este dependenţă „numai de Cuvânt”.
Dar, atunci când a dispărut orice speranţă şi orice dependenţă posibilă de ceva în ce ne priveşte pe noi înşine, şi când devenim conştienţi că a dispărut; când orice se poate vedea este împotriva oricărei speranţe de îndreptăţire, atunci este momentul când, agăţându-se numai de făgăduinţa lui Dumnezeu, numai de Cuvânt, nădăjduind împotriva oricărei speranţe, intră credinţa: indiferent de cât suntem de păcătoşi.
Deoarece, pentru totdeauna este scris: „Celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire” Rom.4,5. „Chiar neprihănirea lui Dumnezeu care vine prin credinţa lui Isus Hristos” (K.J.V.) Rom.3,22. „Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte…. să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte” Rom.3,25.
Aceasta înseamnă a exercita credinţa. Exerciţi tu credinţa? Deoarece „a înţelege cum se exercită credinţa: aceasta este Ştiinţa Evangheliei”.
R.H. 7 Februarie 1899.
„Fiindcă suntem îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin domnul nostru Isus Hristos” Rom.5,1. (engleză)
Deoarece credinţa este dependenţa totală de Cuvântul lui Dumnezeu, de ceea ce spune Cuvântul, a fi îndreptăţiţi prin credinţă este a fi socotit neprihănit prin dependenţa doar de Cuvânt.
Şi deoarece Cuvântul este Cuvântul lui Dumnezeu, dependenţa totală de Cuvânt este dependenţa totală de Dumnezeu, în Cuvânt. Îndreptăţirea prin credinţă este deci, îndreptăţire – fiind socotit neprihănit prin dependenţă totală de Dumnezeu, şi aceasta deoarece El a promis.
Toţi suntem păcătoşi – plini de păcate şi lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Suntem de aceea supuşi judecăţii lui Dumnezeu. Rom.3,9-19. Totuşi, pentru toţi este o „scăpare” de judecata lui Dumnezeu. Dar singura cale de a „scăpa” de judecata lui Dumnezeu este de a ne încrede în Dumnezeu (a-L crede pe Dumnezeu pe cuvânt).
Când David a păcătuit făcând numărătoarea poporului, şi astfel şi-a atras judecata exemplară a lui Dumnezeu, Domnul i-a dat posibilitatea de a alege fie ca să fie foamete şapte ani, fie ca să fugă trei luni urmărit de vrăşmaşi săi, fie să bântuie ciuma trei zile în ţară. Dar David nu a ales nici o variantă; el a predat totul în mâna Domnului, ca El să aleagă, spunând: Să cădem în mâinile Domnului, căci îndurările lui sunt nemărginite”. 2Sam.24,11-14.
Atunci când depindem Doar de Dumnezeu, de Cuvântul Său, pentru neprihănire, avem pace cu Dumnezeu; deoarece astfel noi obţinem chiar neprihănirea, şi „Lucrarea neprihănirii va fi pacea; roada neprihănirii: odihna (siguranţa – original) şi liniştea pe vecie”. Isaia 32,17.
Când depindem doar de Dumnezeu în Cuvântul Său, pentru neprihănire, avem pace prin domnul nostru Isus Hristos, deoarece „El este pacea noastră, care din doi „Dumnezeu şi om” a făcut unul”, „în trupul Lui a înlăturat vrăşmăşia dintre ei”, „ca să facă pe cei doi” – Dumnezeu şi om „să fie în El Însuşi un singur om nou, făcând astfel pace”. Efeseni 2,14,15.
mai departe: atunci când depindem doar de Dumnezeu prin Cuvântul Său, pentru neprihănire, avem pace cu dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos, deoarece Dumnezeu a făcut „pace prin sângele crucii Lui”, „şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în ceruri”. „Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină”: DACĂ CONTINUAŢI ÎN CREDINŢĂ. 1Col.1,20-23.
Când El a făcut calea atât de clară, îndreptăţirea atât de deplină şi pacea atât de sigură pentru toţi, şi cere tuturor oamenilor doar să primească – acceptând-o de la El, depinzând numai de El pentru a o primi, de ce să nu fie astfel îndreptăţit orice suflet de pe pământ, şi să aibă astfel pace cu dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos?
ACEASTA este „ceea ce înţelege Scriptura când ne arată necesitatea imperioasă de a exersa credinţa” Exerciţi tu credinţa? Eşti îndreptăţit prin credinţă? Ai tu neprihănirea prin credinţă? Ai tu pacea cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos?
„Aveţi credinţă în Dumnezeu!” Marcu 11,22.
R.H. 14 Februarie 1899.
Credinţa este dependenţă totală doar de Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a împlini ceea ce Cuvântul spune.
Aşa stând lucrurile, nu trebuie uitat nici un moment că, acolo unde nu este Cuvântul nu poate fi credinţă.
Acesta se vede şi din adevărul că „credinţa vine în urma auzirii şi auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” Rom.10,17. De vreme ce credinţa vine chiar prin Cuvântul lui Dumnezeu propriu-zis, este foarte limpede că acolo unde nu este Cuvântul nu este nici credinţa.
Acesta este ilustrat foarte frumos printr-un episod din viaţa lui David: deoarece David avea în inima lui dorinţa să construiască o casă pentru Domnul, Domnul i-a vorbit prin profetul Natan, spunând: „Domnul îţi vesteşte că-ţi va zidi o casă…..Şi casa ta şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea Mea, şi scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie.” 2Sam.7,11.16.
Apoi David s-a ruga şi a spus: „Acum, Doamne Dumnezeule, FĂ SĂ RĂMÂNĂ ÎN VECI CUVÂNTUL PE CARE L-AI ROSTIT ASUPRA ROBULUI TĂU ŞI ASUPRA CASEI LUI şi lucrează după Cuvântul tău. Slăvit să fie Numele Tău pe vecie, şi să se zică
Rugăciunea lui David a fost în întregime o rugăciune a credinţei, pentru că era în întregime întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu: Cuvântul lui Dumnezeu a determinat pe David să înalţe această rugăciune. Cuvântul lui Dumnezeu a fost cauza şi baza rugăciunii sale. Cuvântul lui Dumnezeu a fost toată speranţa lui David că rugăciunea aceasta va primi răspunsul.
El a cerut în armonie cu voinţa lui Dumnezeu, deoarece voinţa lui Dumnezeu a fost exprimată în Cuvântul Său. Cerând în armonie cu voinţa Sa descoperită limpede, David ştia că rugăciunea sa a fost auzită. Şi ştiind aceasta, David ştia că a făcut cererea pe care Dumnezeu o dorea de la el. 1Ioan 5,14 De aceea El a spus: Aşa să fie. Şi răspunsul la rugăciunea aceasta a fost, este şi va fi pe vecie, sigur pentru David.
Şi aceasta a fost scris pentru învăţătura noastră: ca să ştim cum să ne rugăm în credinţă , şi cum să cultivăm credinţa, în rugăciune. De aceea, DU-TE şi fă şi tu la fel ca David. Deoarece „a cunoaşte ceea ce spune Scriptura atunci când ne arată necesitatea imperioasă de a cultiva credinţa, este mai important decât orice altă cunoştinţă ce poate fi obţinută”.
R.H. 21 Februarie 1899
Credinţa vine din auzire şi auzirea din Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU ESTE SINGURUL CANAL (INSTRUMENT,MIJLOC) AL CREDINŢEI.
De aceea dacă nu este prezent Cuvântul lui Dumnezeu, credinţa nu poate exista.
Iar acolo unde este prezent (viu şi lucrător) Cuvântul lui Dumnezeu, credinţa este dependenţă totală doar de Cuvânt pentru împlinirea a ceea ce Cuvântul spune.
Este limpede că cine vrea să ceară prin credinţă, trebuie să fie sigur că are Cuvântul lui Dumnezeu pentru ceea ce cere. Având Cuvântul lui Dumnezeu pentru cea ce ceri, la fel ca şi David, poţi găsi în inima ta încredere deplină cu care să te rogi, încredere care este numai în credinţa desăvârşită.
Acela care se roagă astfel ştie că el cere în armonie cu voinţa lui Dumnezeu, pentru că el ştie că are Cuvântul clar a lui Dumnezeu pentru confirmare.
De aceea, el ştie că Dumnezeu îl aude, şi ştie că are deja lucrul pentru care s-a rugat; deoarece singura bază a speranţei sale este Cuvântul care spune aceasta, şi care este singura bază a cererii sale. Domnul ne spune să ne rugăm aşa; astfel, El a pregătit creşterea puternică, sigură şi continuă a credinţei.
Mulţi oameni se roagă, dar nu ştiu dacă este voia Domnului ca ei să primească ceea ce cer, şi ei nu ştiu dacă pot cere cu adevărat ceea ce vor, şi astfel ei nu ştiu dacă rugăciunile lor sunt ascultate sau nu.
Domnul vrea ca nimeni să nu meargă nesigur. De aceea, El a dat Cuvântul Său, care îndrumă exact pe oricine către faptele bune, şi prin care sunt date toate lucrurile care privesc viaţa şi bunătatea.
Oricine caută ÎN CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU acele lucruri pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru toţi, şi se roagă după Cuvântul specific pentru acel lucru, astfel cerând în armonie cu voinţa lui Dumnezeu exprimată limpede, ştie că rugăciunea sa este ascultată, şi că el are (că l-a primit) lucrul pentru care s-a rugat.
Procedând aşa, cei ce se roagă vor fi întotdeauna siguri, viaţa lor va fi umplută cu darurile directe ale lui Dumnezeu, iar CREDINŢA va fi SIGURĂ şi PUTERNICĂ, şi va merge mereu crescând în putere.
Mulţi se roagă ca ucenicii: „Doamne Măreşte-ne credinţa” Luca 17,5. Aceasta este bine. Dar, nu trebuie să nu uităm că credinţa vine numai din Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, la fel de sigur cum credinţa va creşte, aceasta va fi numai dacă în noi va creşte Cuvântul lui Dumnezeu. Singurul mod în care poate creşte în noi Cuvântul lui Dumnezeu este prin auzirea Lui, prin rugăciunea către Domnul pentru acel lucru despre care vorbeşte Cuvântul, depinzând în întregime de Cuvânt pentru împlinirea acelui lucru, şi mulţumindu-I că l-am primit deja. În felul acesta este primit Cuvântul acesta, şi este viu, trăieşte în noi.
Astfel, în timp ce ne putem ruga „Doamne măreşte-ne credinţa” în acelaşi timp trebuie să ne aducem aminte că trebuie să ne zidim în cea mai sfântă credinţă. Jud.20.
Astfel se exercită credinţa. Credinţa poate fi exercitată numai pe Cuvântul lui Dumnezeu; pentru că acolo unde nu este Cuvântul Său, nu poate fi nici credinţă.
Iar „a înţelege cum să exercităm credinţa, aceasta este ştiinţa Evangheliei”
R.H. 28 Februarie 1899
„Cel neprihănit va trăi prin credinţă”
Cine sunt cei neprihăniţi? – Ei sunt prin credinţă, deoarece oamenii sunt îndreptăţiţi doar prin credinţă.
Deşi toţi „au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” totuşi suntem „îndreptăţiţi fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus”. Rom.3,24.
Însă „celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un dar, ci ca ceva datorat; pe când celui ce nu lucrează ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire.” Rom.4,4.5.
„Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos”. Rom.5,1.
Credinţa este dependenţă deplină de Cuvântul lui Dumnezeu, ca acest Cuvânt să împlinească ceea ce spune. „Cuvântul Meu …. va face voia Mea şi va împlini planurile Mele” Isaia 55,11.
A fi îndreptăţit prin credinţă atunci, este a fi îndreptăţit printr-o dependenţă deplină de Cuvântul lui Dumnezeu. Cei neprihăniţi sunt cei care depind de cuvântul lui Dumnezeu. Astfel oameni devin neprihăniţi.
Oamenii nu trebuie doar să devină neprihăniţi prin credinţă – prin dependenţă de Cuvânt – ci fiind neprihăniţi, trebuie să trăim prin credinţă. Cel neprihănit trăieşte în exact acelaşi fel şi prin acelaşi lucru prin care devine neprihănit. Noi devenim neprihăniţi, prin credinţă; credinţa este dependenţă deplină de Cuvânt. Fiind neprihăniţi, noi trebuie să trăim prin exact acelaşi lucru prin care am devenit neprihăniţi; adică prin dependenţă deplină de Cuvântul lui Dumnezeu.
Aceasta este exact ceea ce a spus Isus: omul va trăi „cu orice Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” Când Isus a spus aceasta, este limpede că în alte vorbe El a spus: Omul va trăi prin credinţă.
Nu există altă cale de a trăi cu adevărat, decât prin credinţă, ceea ce înseamnă simplu a trăi prin Cuvântul lui Dumnezeu. Fără credinţă, fără Cuvântul lui Dumnezeu, omul moare pur şi simplu. Cuvântul lui Dumnezeu este originea şi viaţa a tot ce există; pentru că „El a vorbit, şi aşa a fost”
Toate lucrurile, însufleţite şi neânsufleţite – soare, lună şi stele, animale şi oameni, - toate sunt dependente deplin de Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a exista. Numai în cazul oamenilor, Dumnezeu le-a dat minunatul dar al alegerii dacă vor să facă aşa sau nu. Acest dar al alegerii deschide uşa credinţei. Şi atunci când un om alege să trăiască prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este singura cale a vieţii, credinţa – dependenţă deplină de Cuvântul lui Dumnezeu – este modul prin care omul merge pe calea vieţii.
Astfel, ”cel neprihănit va trăi prin credinţă” şi „tot ce nu vine din încredinţare este păcat”; mai simplu se poate spune: Cel neprihănit va trăi prin Cuvântul lui Dumnezeu, şi tot ce nu vine din Cuvântul lui Dumnezeu este păcat.
„Nu putem avea o experienţă creştină curată, nu putem asculta Evanghelia pentru mântuire, până când ştiinţa credinţei nu este înţeleasă mai bine; şi până când nu se exercită mai multă credinţă.” „Aveţi voi credinţă?” Să aveţi credinţa lui Dumnezeu. Aici sunt cei ce păzesc „CREDINŢA LUI ISUS”.
R.H. 7 Martie 1899
Credinţei îi este descoperită neprihănirea lui Dumnezeu. Rom.1,17 Credinţa este dependenţă totală de Cuvântul lui Dumnezeu, nădejdea puternică în Cuvântul care lucrează ceea ce spune
Este dar rostită prin Cuvânt, neprihănirea lui Dumnezeu, în aşa fel încât oamenii să poată depinde total de acest Cuvânt, care să împlinească ceea ce spune?
Da, este. Într-adevăr acesta este chiar obiectul darului lui Hristos. Pentru că pe El „Dumnezeu la rânduit mai dinainte….. să proclame neprihănirea Sa pentru eliberarea de păcatele din trecut, prin răbdarea lui Dumnezeu” (K.J.V.) Rom.3,25.
Vedem că Dumnezeu L-a rânduit pe Hristos ca să proclame, să rostească, neprihănirea lui Dumnezeu; de aceea este sigur că Cuvântul lui Dumnezeu a fost rostit pentru ca să putem depinde în întregime de El şi să nădăjduim ca să lucreze după cum a fost rostit. În alte cuvinte, neprihănirea poate fi primită prin credinţă
Unde este rostit acest Cuvânt? – În Cuvântul „iertare”. „El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele” (1Ioan 1,9) „la Tine este iertare”. (Ps.130,4)
Care este sensul Cuvântului „iertare”? În greacă este format din două cuvinte: „a da” şi „pentru” (ca şi în engleză) Când Domnul iartă păcatul, El dă pentru acest păcat. Dar ce dă Domnul pentru păcat? – El proclamă „NEPRIHĂNIREA SA pentru eliberare din păcate.”
De aceea, când Domnul iartă – dă pentru – păcatul, El dă NEPRIHĂNIREA pentru păcat. Iar cum singura neprihănire pe care o are Domnul este propria Sa neprihănire, rezultă că singura neprihănire pe care o poate da Dumnezeu pentru păcat este neprihănirea lui Dumnezeu.
Aceasta este neprihănirea lui Dumnezeu ca dar. Dar cum toţi oamenii au păcătuit, şi, dacă sunt lămuriţi, ei trebuie să aibă darul fără plată al iertării; şi cum iertarea păcatului – neprihănirea lui Dumnezeu dată pentru păcat – este fără plată – acesta este darul fără plată al neprihăniri lui Dumnezeu. „pentru toţi oameni o hotărâre de neprihănire care dă viata”. Rom.5,18
De aceea oricine cere lui Dumnezeu iertarea păcatului, Îi cere pentru aceasta să-i dea neprihănirea Sa pentru acel păcat. Oricine cere iertare, o cere numai după Cuvântul lui Dumnezeu. Care rosteşte iertarea. Iar credinţa este dependenţă deplină doar de Cuvântul Său pentru ceea ce spune. Astfel neprihănirea este în întregime prin credinţă.
„Cine cere i se va da” L-aţi rugat pe Domnul de multe ori să vă ierte păcatele; adică L-aţi rugat să dea pentru păcat. Dar când Îl rugaţi să dea pentru păcat, în aceasta voi Îl rugaţi să vă dea singurul lucru pe care îl dă sau pe care poate să-l dea pentru păcat, adică neprihănire. Aceasta înseamnă să-I ceri iertare Domnului. Şi El iartă – El dă pentru – păcatele voastre când Îi cereţi. El SPUNE că aşa face, şi FACE. „El este credincios” – adică, El nu va da greşi niciodată, - „şi drept ca să ne ierte păcatele” – ŞI SINGURUL LUCRU PE CARE ÎL DĂ PENTRU PĂCAT ESTE NEPRIHĂNIREA SA.
Atunci, de ce să nu-I mulţumim pentru neprihănirea Sa pe care o dă fără plată pentru păcatele noastre, atunci când I-o cerem?!
Vedeţi că neprihănirea prin credinţă este la fel de clară şi simplă ca şi rugămintea de a fi iertaţi pentru păcat? Într-adevăr chiar asta şi este.
Să crezi că neprihănirea îţi este dată pentru păcatul tău, atunci când ceri iertare, şi să primeşti cu mulţumire această neprihănire ca fiind darul lui Dumnezeu – aceasta înseamnă să exerciţi credinţă.
Totuşi, cât de adevărat este că „noi suferim multe necazuri şi multă durere din cauza necredinţei noastre, şi a ignoranţei despre cum se exercită credinţa”!
„Aveţi credinţă?” Să aveţi credinţa lui Dumnezeu „Aici sunt cei ce păzesc…….. Credinţa lui Isus”
R.H. 14 Martie 1899
„Căci în Isus Hristos, nici tăierea în prejur, nici netăierea în prejur n-au vreun preţ, ci credinţa care lucrează prin dragoste” Gal.5,6
Pentru cei implicaţi, atunci când a fost scrisă Scriptura în original, circumcizia era totul pentru tot ceea ce reprezenta.
Pentru acei oameni, circumcizia nu reprezenta decât fapte. Era cea mai mare din toate lucrările – mai mare decât creaţia chiar – deoarece, aşa cum arătau rabinii: „Atât de mare este circumcizia, încât Cel Sfânt, fie El binecuvântat, fără aceasta nu ar fi creat lumea”, „Este la fel de mare ca toate celelalte porunci”, „echivalentă cu toate poruncile legii” – Fas-- : „Viaţa lui Pavel” cap.22 fgm.5; cap.35 fgm.4.
Totuşi ceea ce pentru ei era atât de nou, Domnul a dat lao-parte, cum ai sufla, în cuvintele: „Circumcizia nu ese nimic” – şi în Hristos Isus, circumcizia nu are valoare. Şi având în vedere ce însemna pentru ei circumcizia, însemna să spună că faptele nu înseamnă nimic, că în Hristos Isus faptele nu au valoare.
Pentru toţi cei care, având în vedere aceste lucruri, înclină să se laude cu lipsa faptelor, şi astfel să scuze păcatul, Cuvântul e dat cu o forţă la fel de mare: „Şi netăierea împrejur nu este nimic” în Isus Hristos, ceea ce înseamnă că absenţa faptelor nu are valoare, în Isus Hristos.
Deci, faptele nu au preţ, absenţa faptelor nu are preţ. În Isus Hristos nici faptele, nici lipsa faptelor nu au preţ.
Acest Cuvânt al Domnului, exclude cu putere şi pentru totdeauna, ambele clase de la a avea vreun merit, în ei înşişi sau în orice au făcut sau nu vreodată.
Iar acest lucru este adevărat astăzi ca şi atunci. Astăzi fie că cineva este în Hristos sau nu, nici faptele nici lipsa lor nu au preţ. Pentru că este scris: „Sunteţi în Hristos? Nu, dacă nu sunteţi conştienţi că sunteţi greşiţi, fără ajutor, păcătoşi condamnaţi … Originea, reputaţia, bunăstarea, talentele, virtuţile, devoţiunea, filantropia şi orice altceva legat de persoana voastră, nu vor putea forma un legământ de unire între sufletul vostru şi Hristos” – Testimony to the Curch, 31,pg.44,45.
Atunci, fiecare este lăsat într-o dezolare profundă? – Nu, nu! Mulţumiri fie aduse Domnului că este CEVA care are preţ pentru toţi, şi are valoare pentru vecie. Este adevărat pe vecie că „în Isus Hristos, nici tăierea înprejur nici netăierea înprejur n-au vreun preţ”, nici faptele nici lipsa lor nu are preţ. Dar este tot atât de adevărat şi pentru eternitate că „în Isus Hristos ……. CREDINŢA CARE LUCREZĂ” are valoare.
Observaţi că nu este vorba despre credinţă şi fapte, care au valoare, ci de credinţa CARE lucrează”. Credinţa însuşi este CAPABILĂ să lucreze, şi chiar lucrează – şi doar ea singură are preţ pentru oricine, oriunde şi oricând.
Credinţa este doar credinţa lui Dumnezeu, şi, lucrând lucrează numai faptele lui Dumnezeu. Astfel, cel ce are în Hristos Isus „credinţa CARE lucrează”, permite lui Dumnezeu să se arate manifestându-Se în trup, lucrând faptele lui Dumnezeu. Astfel, „Aceasta este LUCRAREA LUI DUMNEZEU: SĂ CREDEŢI în Acela pe care L-a trimis El” (K.J.V.) Ioan 6,29.
Astfel, când sunteţi în Hristos, „dacă este ceva bun în voi, aceasta aparţine în întregime îndurării Salvatorului milos…. Legătura voastră cu biserica, felul în care vă privesc fraţii, nu vor avea nici un preţ, dacă nu aveţi credinţă în Hristos. Nu este suficient să credeţi despre El, trebuie să credeţi în El. Trebuie să vă încredeţi în harul Său slăvit.” – Testimony to the Curch cap.31 pg.44,45.
„Aveţi credinţă?” Să aveţi credinţa lui Dumnezeu. „Aici sunt cei ce păzesc… CREDINŢA LUI ISUS”.
R.H. Martie 28 1899
„Umblaţi călăuziţi de Duhul, şi nu veţi împlini poftele firii pământeşti” (K.J.V.) Gal.5,16.
Ce promisiune binecuvântată! Şi ea este pentru oricine crede, tot aşa de sigur după cum ea este binecuvântată.
Gândiţi-vă la poftele firi pământeşti, cum afectează ele totul, cât de categorice sunt dictatele ei, cât sunt de opresive regulile ei, cât de întunecată este sclavia în care se află omul!
Fiecare a avut această experienţă – având dorinţa profundă de a face binele pe care-l vrea, totuşi făcând numai răul, pe care îl urăşte; având mereu dorinţa de a face binele, dar ne ştiind cum; bucurându-se în legea lui Dumnezeu după omul dinăuntru, dar găsind în mădularele sale o altă lege, luptându-se împotriva legii din mintea lui, şi ţinându-l în robia legii păcatului, care este în mădularele sale; iar în cele din urmă, strigând: „O, nenorocitul de mine! Cine mă v-a izbăvi de acest trup de moarte?” Rom.7,14-24.
Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, există izbăvire. Ea este în Isus Hristos şi în Duhul lui Dumnezeu: Rom.7,25; 8,1.2. Şi când legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, ne-a eliberat din legea păcatului ţi a morţii, după aceasta, „Umblaţi călăuziţi de Duhul şi nu veţi împlini poftele firii pământeşti”.
Nu suntem eliberaţi doar de sclavia păcatului; ci avem libertatea glorioasă a copiilor lui Dumnezeu, pentru orice suflet care primeşte Duhul de viaţă, şi umblă călăuzit de Duhul.
„Umblaţi călăuziţi de Duhul şi nu veţi împlini poftele firi pământeşti”
Iată lista cu poftele firi pământeşti:
„preacurvia, curvia , necurăţia, desfrânarea , închinarea la idoli, vrăjitoria, certurile, zvastiile (întreceri), mâniile, neânţelegerile, dezbinările, certurile de partide (ereziile), pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea” Gal.5,19-21.
Nimic din toate acestea nu vei face şi vei avea biruinţă asupra lor, când umbli călăuzit de Duhul. Aşa spune Cuvântul credincios al lui Dumnezeu.
Nu este aceasta promisiunea de dorit? Nu merită să avem această biruinţă? Iar dacă o putem avea cerând-o şi primind-o, nu merită oare să cerem şi să primim?
Acceptă izbăvirea pe care a pregătito Dumnezeu pentru tine.
Stai neclintit în libertatea pe care ne-a dat-o Hristos, izbăvindu-ne.
„Cere şi ţi se va da”; „Căci oricine cere, capătă”; Luaţi Duh sfânt”; „Fiţi plini de Duh”; voi să „umblaţi în” „Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Ef.4,30.)
R.H. 14 Martie 1899
3. ESTE SCRIS ŞI PENTRU NOI - E. T. Waggoner
Capitolul 4 din Romani este unul din cele mai bogate din Biblie, prin curajul şi speranţa pe care le dă creştinului. În Avraam avem un exemplu de neprihănire prin credinţă, şi ne este arătată moştenirea minunată promisă tuturor celor care au credinţa lui Avraam. Această promisiune nu este limitată. Binecuvântarea lui Avraam este atât pentru Neamuri cât şi pentru Iudei; nu este nici unul atât de sărman încât să nu poate avea parte, căci „moştenitori sunt cei ce se fac prin credinţă, pentru ca să fie prin har; şi pentru ca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămânţa”.
Ultima clauză a versetului 17 merită o atenţie specială. Ea conţine secretul succesului în viaţa creştinului. Ea spune că Avraam a crezut în Dumnezeu „care înviază morţii, şi care cheamă lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi.” Aceasta arată puterea lui Dumnezeu: căci implică puterea creatoare. Dumnezeu poate chema un lucru care nu există ca şi cum ar fi. Dacă un om ar face aşa, cum l-aţi numi? – Mincinos. Dacă un om ar spune că un lucru este, când nu este, ar fi un mincinos. Dar Dumnezeu nu poate minţi. De aceea când Dumnezeu cheamă acele lucruri care nu sunt, ca şi cum ar fi, este evident că tocmai acest fapt le face să fie: ele apar la Cuvântul Său. Cunoaşteţi exemplul încrederii fetiţei care declara: „dacă mama spune aşa, este aşa chiar dacă nu este aşa”. La fel este cu Dumnezeu. Înainte de momentul despre care se spune „la început”, a fost un pustiu întunecos unde nu era absolut nimic; Dumnezeu a vorbit, şi instantaneu, lumile au ţâşnit la existenţă. „Cerurile au fost făcute prin Cuvântul lui Dumnezeu; şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui. Căci El zice şi se face, porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă” Ps.33,6.9. Aceasta este puterea arătată în Rom. 4,17. Să citim mai departe, pentru a vedea forţa acestui cuvânt în acest context:
„Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut, şi astfel a ajuns tatăl multor neamuri, după cum i se spusese:
De aici, învăţăm că credinţa lui Avraam în Dumnezeu, Cel care poate să aducă la existenţă lucrurile prin Cuvântul Său, această credinţă şi-o exercita prin respectul şi admiraţia, pentru capacitatea Sa de a crea neprihănire într-o persoană lipsită de aceasta. Cei care privesc la încercarea credinţei lui Avraam legată doar de naşterea lui Isaac, şi încheindu-se acolo, prin înţelesul şi frumuseţea relatării biblice. Isaac a fost doar acela în care avea să fie răscumpărată sămânţa lui ( „din Isaac va ieşi o sămânţă, care va purta cu adevărat numele tău” – Gen.21,12.); şi această Sămânţă era Hristos. Vezi Gal.3,16: „Făgăduinţele au fost făcute
Observaţi acum PUTEREA acestei credinţe. Trupul său era deja virtual mort din cauza vârstei înaintate, şi Sara era în aceeaşi stare trupească. Naşterea lui Isaac dintr-o astfel de pereche nu era nimic altceva decât învierea din morţi – aducerea vieţii acolo unde este moarte. Era un simbol al puterii lui Dumnezeu de a învia viaţa spirituală în cei care sunt morţi în păcatele lor. Avraam a sperat împotriva orcărei nădejdi omeneşti, nu exista nici o posibilitate de împlinirea făgăduinţei; totul era împotrivă, dar credinţa lui s-a prins şi s-a sprijinit pe Cuvântul neschimbător al lui Dumnezeu şi în puterea Lui dea crea şi de a da viaţă. „De aceea, credinţa aceasta i-a fost socotită ca neprihănire”. Care este înţelesul acestor lucruri:
„Dar nu numai pentru el este scris că
Deci, credinţa lui Avraam a fost la fel cum trebuie să fie şi a noastră, şi în acelaşi lucru. Faptul că prin credinţa în moartea şi învierea lui Hristos avem aceeaşi neprihănire socotită în dreptul nostru la fel cum i-a fost socotită şi lui Avraam, aratată că credinţa lui Avraam era aceeaşi credinţă în moartea şi învierea lui Hristos. Toate făgăduinţele lui Dumnezeu erau pentru Avraam ca şi pentru noi. Într-adevăr, într-un loc, ni se spune că erau special pentru folosul nostru:
„Dumnezeu când a dat lui Avraam făgăduinţa, fiindcă nu putea să Se jure pe unul mai mare decât El, S-a jurat pe Sine Însuşi.”
„De aceea şi Dumnezeu, fiindcă voia să dovedească cu mai multă tărie moştenitorilor făgăduinţei nestrămutarea hotărârii Lui, a venit cu un jurământ; pentru ca prin două lucruri care nu se pot schimba, şi în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte.” Evr.6,13.17.18.
Nădejdea noastră se sprijină de aceea, pe făgăduinţă şi jurământul făcut de Dumnezeul lui Avraam deoarece, această făgăduinţă întărită de jurământul acesta, conţine toate binecuvântările posibile pe care le poate da Dumnezeu omului.
Dar, înainte de a încheia, să privim această problemă cât mai personal. Suflete tremurător, nu spune că păcatele-ţi sunt atât de multe şi că eşti prea slab, încât pentru tine nu este speranţă: Hristos a venit să salveze pe cei pierduţi, şi e în stare să salveze pe oricine vine la Dumnezeu prin El. Eşti slab, dar El spune: „Puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită” 2Cor.12,9. Iar relatarea inspirată ne vorbeşte despre cei ce „în slăbiciune au fost făcuţi tari” (engl.- în Cornilescu: „s-au vindecat de boli”). Aceasta înseamnă că Dumnezeu a luat propria lor slăbiciune şi a transformat-o în putere. În felul acesta El îşi arată puterea Sa. Este calea Lui de a lucra.
„Căci Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să facă de ruşine pe cele tari; şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt, pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu” 1Cor.1,27-29.
Să aveţi credinţa simplă a lui Avraam. Cum a ajuns la neprihănire? – Ne luând considerare starea de moarte şi de slăbiciune a trupului său, ci dorind să dea toată lauda lui Dumnezeu, întărit în credinţă că El poate să aducă la existenţă toate lucrurile, acolo unde nu existau înainte. De aceea, şi voi, în acelaşi fel, nu vă uitaţi la slăbiciunea trupului, ci la puterea şi harul Domnului nostru, asiguraţi că acelaşi Cuvânt care poate crea un univers şi poate învia din morţi, poate crea şi în voi o inimă curată, şi să vă dea viaţa lui Dumnezeu. Astfel veţi fi un copil al lui Avraam, chiar un copil al lui Dumnezeu, prin credinţă în Isus Hristos.
4. CREAŢIE SAU EVOLUŢIE? – A. T. Jones
În această după-amiază voi vorbi despre Evoluţionism. Vă rog să fiţi atenţi şi să descoperiţi singuri dacă sunteţi sau nu evoluţionişti. Întâi, vă voi citi definiţia evoluţionismului. Aceste declaraţii sunt extrase dintr-un tratat ştiinţific asupra Evoluţionismului, scris de unul dintre cei mai renumiţi evoluţionişti; de aceea, ele sunt corecte ca definiţii:
„Evoluţionismul este teoria care reprezintă traiectoria pe care merge lumea, ca tranziţie graduală de la nedeterminat la determinat, de la uniform la variat, cauza acestor procese fiind presupusă imanentă în lumea însăşi, care este astfel transformată.”
„Evoluţionismul este astfel sinonim cu progresul. E o tranziţie de la nivelul cel mai de jos la cel mai înalt,
de la cel mai prost la unul mai bun. Astfel, progresul indică spre o valoare mai înaltă a existenţei, valoare stabilită prin propriile simţuri.”
Să urmărim elementele principale din aceste trei propoziţii: evoluţionismul reprezintă cursul lumii ca fiind o tranziţie graduală de la nivelul de jos la nivelul mai înalt, de la cel mai prost la unul mai bun, şi presupune acest proces ca fiind imanent în sine în lumea care astfel se transformă. Aceasta înseamnă a spune că lucrurile ajung să fie mai bune, de la sine. Iar acest progres marchează „o valoare mai înaltă a existenţei, valoare stabilită prin propriile simţuri”. Este ca şi când ai spune că ştii că este mai bine deoarece te simţi mai bine. Ştii că ai progresat pentru că aşa simţi. Simţămintele tale îţi controlează condiţia, starea în care te afli. Ceea ce cunoşti despre ceea ce simţi determină progresul tău de la mai rău spre mai bine. Totuşi, au vreun amestec simţurile tale, în problema aceasta a progresului de la rău spre mai bine? Dacă da, ce eşti tu? Oricine prezent aici în această după-amiază, care îşi măsoară progresul său, valoarea experienţei sale, prin propriile SIMŢURI, este un evoluţionist. Nu contează dacă este un adventist de ziua a şaptea de patruzeci de ani, el este tot un evoluţionist. Şi tot creştinismul lui, religia lui, este doar o declaraţie fără a fi în fapt; e doar o formă fără putere.
Vă citesc acum ce este evoluţionismul, în altă formă, în aşa fel încât veţi vedea că este infidelitate, lipsă de credinţă.
„Ipoteza evoluţionismului doreşte să răspundă la un număr de întrebări privind începutul, sau GENEZA, lucrurilor.” Evoluţionismul „ne ajută să întărim sentimentul străvechi privind natura ca părinte al nostru, şi SURSĂ A VIEŢII”
Una din ramurile acestei „ştiinţe”, care a dat cea mai sigură bază doctrinei evoluţionismului, este noua ştiinţă a geologiei, care a instituit concepţia despre perioade de timp vaste, de neânchipuit, în istoria trecută a planetei noastre. Aceste perioade vaste, de neânchipuit, sunt – aşa cum spune un alt scriitor reprezentativ în acest subiect „baza indispensabilă pentru înţelegerea origini omului” în procesul evoluţiei. În aşa fel încât, progresul care s-a făcut, a durat ere fără număr. Totuşi acest progres nu a fost cunoscut de la început până în momentul prezent. A avut suişuri şi coborâşuri. Au fost timpuri de mare frumuseţe şi simetrie; apoi ar fi apărut un cataclism sau o erupţie, şi toate se distrugeau. Din nou, procesul s-ar fi reluat din acest punct, şi sar fi continuat iarăşi. De multe, multe ori acest proces a mers înainte – acesta este procesul evoluţiei – tranziţia de la punctul de jos la un punct mai înalt, de la un punct prost la unul mai bun.
Acum ne întrebăm: ce a fost procesul progresului VOSTRU de la ceva rău la ceva mai bun? A trecut prin „multe suişuri şi coborâşuri”? Oare câştigarea puterii de a face binele – faptele bune care sunt ale lui Dumnezeu – a trecut printr-un lung proces de suişuri şi coborâşuri, de la începutul vieţii voastre creştine până acum? Uneori vi s-a părut că aţi făcut, aparent, un mare progres, că faceţi bine, şi că totul era plăcut şi vă simţeaţi bine aşa; dar apoi, fără avertizare, a venit un cataclism sau o erupţie, şi a stricat totul? Oricum în ciuda tuturor suişurilor şi coborâşurilor, începeţi cu un efort nou: astfel, prin acest lung proces, ajungeţi la punctul în care vă aflaţi azi; şi privind înapoi, puteţi remarca un oarecare progres, cel puţin aşa credeţi, judecând după simţămintele pe care le aveţi – este aceasta experienţa voastră? Aceasta este calea pe care aţi progresat?
În alte cuvinte, sunteţi un evoluţionist? Nu vă eschivaţi, mărturisiţi-vă adevărul adevărat: pentru că în această după-amiază vreau să vă scot din evoluţionism. Există o cale de a scăpa de această concepţie greşită: astfel că oricine a intrat în această adunare evoluţionist, va pleca de aici ca un creştin adevărat. Deci dacă descriu un evoluţionist, atât de clar încât vă recunoaşteţi în voi înşivă, - admiteţi că sunteţi dumneavoastră – şi faceţi paşii pe care vi-i arată Dumnezeu, pentru a vă elibera definitiv de această gândire greşită, din această stare. Dar vă spun limpede că, dacă ceea ce am descris a fost experienţa dumneavoastră dacă acesta a fost genul de progres pe care l-aţi obţinut în viaţa voastră creştină, atunci sunteţi un evoluţionist, fie că admiteţi sau nu acest lucru. Cel mai bun lucru ar fi să admiteţi aceasta, apoi să părăsiţi această cale, şi să fiţi un creştin.
O altă etapă: „Evoluţionismul consideră materia ca fiind eternă”. Şi „pornind de la această ipoteză”, „noţiunea de CREAŢIE este eliminată din acele zone ale existenţei unde se aplică ipoteza”.
Dacă găsiţi în voi înşivă principiul care va asigura progresul ce trebuie făcut în voi ca să ajungeţi în Împărăţia lui Dumnezeu; dacă presupuneţi că aceasta este imanent în voi înşivă, şi că dacă este pus corect în aplicare şi supravegheat pentru ca să funcţioneze bine, va da rezultate bune – dacă în acest fel aţi aşteptat şi aţi înregistrat dezvoltarea voastră – atunci sunteţi un evoluţionist:
„Este evident că doctrina evoluţionismului este direct antagonistă creaţionismului… Ideea de evoluţie aplicată formării lumii ca întreg, este opusă celei privind o viaţă direct creatoare”.
Acesta este evoluţionismul, aşa cum a fost definit de cei ce l-au gândit – că lumea şi tot ce o reprezintă a apărut prin ea însăşi; şi că principiul care a adus-o în starea în care este, este imanent în sine, şi este adecvat funcţiei de a produce tot ceea ce există. În felul acesta, în natura lucrurilor „evoluţia este direct antagonistă creaţiei”.
Dar, în ce priveşte lumea şi tot ce conţine ea, voi nu credeţi că totul a venit de la sine. Voi ştiţi că în aceasta nu sunteţi evoluţionişti, deoarece voi credeţi că Dumnezeu a creat toate lucrurile. Fiecare dintre toţi cei ce sunteţi aici în această după-miază va spune că el crede că Dumnezeu A CREAT toate lucrurile – lumea şi tot ce este în ea. Evoluţionismul nu admite aceasta: nu există loc pentru creaţie în această concepţie.
Totuşi, există o fază a evoluţionismului care nu este absolut antagonică creaţionismului, în ceea ce declară. Cei ce au gândit acest evoluţionism, conform definiţiei pe care v-am citit-o, nu pretind să fie altceva decât infideli – oameni fără credinţă. Chiar dacă cineva pretinde că are credinţă, dar de fapt nu o are este un infidel. Desigur că cuvântul „infidel” are un înţeles limitat astăzi. (Infidel înseamnă duplicitar***) Oameni care au gândit evoluţionismul despre care v-am citit, erau în felul acesta. Dar când ei au răspândit această doctrină în străinătate, erau mulţi care se declarau Creştini, care mărturiseau că sunt oameni ai credinţei şi cred în Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvânt care învaţă despre creaţie. Aceeaşi oameni, care nu cunoşteau Cuvântul lui Dumnezeu, dar a căror credinţă nu era decât o formă de credinţă, fără putere – aceşti oameni, fermecaţi de acest lucru nou care se răspândea, şi dorind să fie la modă şi la zi cu noua ştiinţă, dar ne având dorinţa adevărată de a păstra Cuvântul lui Dumnezeu şi căile credinţei, nu puteau încă să spună că pot merge fără Dumnezeu, fără Creaţie pe undeva; de aceea ei au alcătuit un fel de evoluţionism cu Creatorul inclus. Această fază este numită evoluţionism teist; adică: DUMNEZEU A ÎNCEPUT LUCRUL respectiv, oricând ar fi fost aceasta; dar de atunci, lucrul s-a dezvoltat singur. Dumnezeu a început, iar apoi lucrul acela a fost capabil să împlinească singur tot ceea ce a fost făcut. Aceasta nu era decât un substitut – o invenţie pentru a salva aparenţele – şi este declarată de evoluţionişti ca fiind doar „o fază de tranziţie de la ipoteza creaţionistă la ipoteza evoluţionistă”. Este evoluţie, deoarece nu există loc de întâlnire între creaţionism şi evoluţionism.
Fie că sunteţi sau nu din această categorie, sunt mulţi chiar şi printre Adventiştii de ziua a şaptea – nu la fel de mulţi câţi au fost, mulţumiri fie aduse Domnului! – care cred că noi trebuie să obţinem iertarea păcatelor de la Dumnezeu, şi astfel să S-Ă ÎNCEPEM să mergem pe drumul cel bun; dar apoi, trebuie să lucrăm la PROPRIA NOASTRĂ mântuire, cu teamă şi cutremur. Ca urmare, ei se tem şi se cutremură tot timpul; dar ei nu lucrează nici un fel de mântuire, deoarece ei nu Îl au pe Dumnezeu lucrând ÎN EI permanent, „după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea”.
În Evrei 11,3 este scris că prin credinţă pricepem că lumile au fost FĂCUTE – concepute, alcătuite, construite – „PRIN CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU: aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd”. Pământul pe care-l vedem nu a fost făcut din roci; oameni nu au fost făcuţi din maimuţe şi „veriga lipsă” ;iar maimuţele şi „veriga lipsă” nu au fost făcute din mormoloci şi mormoloci di protoplasma originală de la început. Nu! „lumea a fost făcută PRIN CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd”.
Dar de ce lucrurile care se văd n-au fost făcute din lucruri care se văd? Simplu, deoarece lucrurile din care au fost făcute nu se văd. Iar motivul pentru care acestea nu se văd este că ele nici NU AU EXISTAT vreodată. Lumile au fost făcute prin Cuvântul lui Dumnezeu; iar calitatea Cuvântului Lui este că are o proprietate: când este rostit Cuvântul, acesta nu este cauza ce determină ca LUCRUL să fie, ci determină chiar existenţa materialului din care lucrul este făcut şi constituit.
Cunoaşteţi de asemenea şi textul care spune că:
„Cerurile au fost făcute prin Cuvântul lui Domnului şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui… Căci El zice, şi se face; porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă” Ps. 33,6-9.
Legat de aceasta vă voi pune o întrebare: Cât timp a trecut după ce a vorbit Domnul, până când lucrul respectiv a luat fiinţă? [Voce: „nici un timp”]. Nu o săptămână? – Nu. Nu şase lungi perioade de timp? – Nu. Evoluţionismul, chiar cel care recunoaşte un Creator, ia în considerare ere nesfârşite şi fără număr sau „şase lungi perioade nedefinite de timp”, care sau desfăşurat în formarea lucrurilor care se văd, DUPĂ CE A VORBIT DUMNEZEU. Dar aceasta este evoluţie, nu creaţie: evoluţia este prin nişte procese lungi; creaţia este prin Cuvântul rostit.
Cuvântul lui Dumnezeu a creat lumile prin rostirea Cuvântului, întâi a spus „Să fie lumină”. Dar cât timp a trecut între rostirea „Să fie lumină” şi momentul când a venit lumina? Vreau să înţelegeţi bine acest lucru, ca să descoperiţi dacă sunteţi evoluţionist sau creaţionist. Voi întreba din nou; Nu au trecut şase lungi perioade de timp între momentul în care a fost rostit Cuvântul şi momentul împlinirii lui în realitate? Spuneţi Nu. Dar nu a fost o săptămână? – Nu. Nu a trecut o zi? – Nu. Nu a trecut o oră? – Nu. Nici un minut – Nu. Nici măcar o secundă? – Nu, într-adevăr. Nu a fost nici o secundă între momentul în care Dumnezeu a spus, „Să fie lumină”, şi existenţa luminii [Voce : „De îndată ce Cuvântul a fost rostit, era lumină”] Da, în felul acesta a fost. Voi repeta ca să se fixeze hotărât în mintea voastră, ca să nu uitaţi acum. Deci, este stabilit că atunci când Dumnezeu a spus „Să fie lumină” – nu a trecut nici o secundă între aceasta şi momentul când lumina a strălucit? [Voce: „Da”]. În regulă. Atunci acela care susţine că a trecut vreo perioadă de timp între rostirea Cuvântului şi apariţia lucrului, este un evoluţionist. Dacă el face această perioadă de timp să fie ere nenumărate, este doar un evoluţionist mai mult decât cel ce crede că a trecut o zi? Este acelaşi lucru, dar timpul este mai mare.
Apoi, Dumnezeu a zis: „Să fie un firmament (engl.) Gen.1,6. Şi ce a fost? – Aşa a fost. Între timpul în care Dumnezeu a spus „Să fie o întindere… şi ea să despartă apele de ape” cât timp a trecut până să apară întinderea? Ea s-a făcut instantaneu? – Da. Atunci, cel ce susţine că a trecut o perioadă foarte lungă, nedefinită, între timpul rostiri Cuvântului şi existenţa faptului respectiv, - ce este el? – Un evoluţionist. Dacă pentru el a trecut o zi, o oră, sau un minut între rostirea Cuvântului şi existenţa lucrului în sine, acel om nu recunoaşte creaţia.
Când Domnul a spus „Să se strângă la un loc apele care sunt dedesuptul cerului, şi să se arate uscatul”, El a mai spus „Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă după soiul ei, şi pomi care fac rod şi care îşi au sămânţa în ei” Şi aşa a fost. Apoi Dumnezeu a aşezat doi mari luminători în întinderea cerului, şi a făcut şi stelele; şi când a rostit Cuvântul „aşa a fost”. El a spus: „Să mişune apele de vieţuitoare şi să zboare păsări deasupra pământului pe întinderea cerului”, şi aşa a fost. Când Domnul a spus: „Să dea pământul vieţuitoare după soiul lor, vite, târâtoare şi fiare pământeşti, după soiul lor”, şi aşa a fost. Când a vorbit, aşa a fost întotdeauna. Aceasta a fost creaţia.
Vedeţi, deci, că este perfect logic, şi rezonabil de asemenea, pentru evoluţionişti, ca ei să lase laoparte Cuvântul lui Dumnezeu, şi să nu se încreadă în el; pentru că evoluţia e ea însăşi antagonistă creaţiei. Când evoluţia e antagonistă creaţiei şi creaţia este prin Cuvântul lui Dumnezeu atunci, evident, evoluţionismul este antagonic faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Desigur, evoluţionismul original nu are nici un loc pentru acest Cuvânt, nici pentru evoluţioniştii jumătate – jumătate – cei ce aduc creaţia şi cuvântul lui Dumnezeu pentru începutul lucrurilor. Pentru evoluţionism e nevoie de atât de mult timp, ere indefinite şi nedeterminate, ca să se împlinească, ca să se împlinească ceva, încât nu are nimic a face cu Creaţia.
Evoluţionismul adevărat recunoaşte că Creaţia trebuie să fie imediată dar el nu crede în acţiune imediată şi de aceea, nu crede în Creaţie. Nu uitaţi că Creaţia este imediată, instantanee sau altfel, nu este Creaţie: dacă nu e imediată, atunci este evoluţie. Când Dumnezeu vorbeşte, în Cuvântul Său este puterea creatoare pentru a produce lucrul pe care Cuvântul îl pronunţă. Aceasta este Creaţie; iar Cuvântul lui Dumnezeu este acelaşi ieri, azi şi totdeauna; este viu şi lucrător pentru totdeauna, şi are viaţă veşnică în el. Cuvântul lui Dumnezeu este viu. Viaţa care este în el este viaţa lui Dumnezeu – viaţă veşnică. De aceea este CUVÂNTUL VIEŢII VEŞNICE, aşa cum a spus Domnul Isus; iar în natura lucrurilor Cuvântul lucrează şi rămâne pentru totdeauna. Cuvântul lui este pentru veşnicie; el are putere creatoare în el pentru totdeauna.
De aceea, atunci când Isus era pe pământ, El a spus: „cuvintele pe care vi le-am spus Eu, sunt duh şi viaţă” Ioan 6,63 Cuvintele pe care le-a spus Isus sunt cuvintele lui Dumnezeu. Ele sunt pline de viaţa lui Dumnezeu. Ele sunt viaţă veşnică şi rămân veşnic; iar în ele este puterea creatoare care produce lucrul rostit.
Acest lucru este ilustrat prin multe episoade din viaţa lui Hristos, aşa cum au fost relatate în Noul Testament. Nu e nevoie să le citez pe toate; dar mă voi referi la unul sau două, ca să puteţi înţelege acest principiu. Vă amintiţi că după predica de pe munte, Isus a coborât jos L-a întâmpinat un centurion, spunându-I:
„Doamne, robul meu zace în casă slăbănog, şi se chinuieşte cumplit” Isus i-a spus: „Am să vin şi să-l tămăduiesc”. Centurionul i-a zis: „Doamne, nu sunt vrednic să intri supt acoperământul meu” „ci zi numai cuvântul” (engl.), „şi robul meu va fi tămăduit”. Isus s-a întors către cei ce veneau după El, şi a zis: „Adevărat vă sun că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare” Matei 8,5-13.
Israel avea Biblia; ei cunoşteau Cuvântul lui Dumnezeu. Ei se lăudau că sunt poporul Cărţii, poporul lui Dumnezeu. Ei citeau Cuvântul, îl predicau în sinagogile lor, „Cuvântul Meu… va face voia Mea şi va împlini planurile Mele” Isaia 55,11. Când citeau Cuvântul, ei spuneau: „Aşa să fie; aşa trebuie făcut. Noi vedem necesitatea de a face aşa şi o vom face. Vom împlini ceea ce spune Cuvântul.” Apoi, ei făceau tot ce puteau mai bine, ca să împlinească Cuvântul. Le-a luat atât de mult timp, încât NICIODATĂ nu l-au împlinit. Adevărata împlinire a Cuvântului de către ei era atât de departe încât cei mai mari dintre ei au fost conduşi să exclame: „Dacă măcar o persoană ar putea să păzească legea doar pentru o zi, şi să nu o calce în nici un punct - nu, dacă măcar unul ar putea ţine legea doar în acel punct care priveşte păzirea corespunzătoare a Sabatului – atunci necazurile lui Israel s-ar sfârşi, şi Mesia, în sfârşit ar veni.” Deci deşi ei au început prin a face ceea ce spune Cuvântul, le-a luat atâta timp că niciodată nu au reuşit. Ce erau ei?
Era Cuvântul lui Dumnezeu, care spune: „Cuvântul Meu va împlini voia Mea”. Şi aceasta prin puterea Sa creatoare. Dar deşi ei declarau că recunosc puterea creatoare a cuvântului lui Dumnezeu, totuşi ei au lăsat la o parte aceasta din propriile lor vieţi, şi au spus: „Noi vom face aceasta” . Ei au privit către ei înşişi pentru a vedea în ei dezvoltarea care îi va aduce în punctul în care Cuvântul şi ei înşişi s-ar fi pus deacord. Ce erau ei? Vă este frică să spuneţi, de teamă că vă recunoaşteţi pe voi înşivă în ei? Nu vă temeţi să spuneţi: ei erau evoluţionişti; pentru că asta erau, şi asta sunteţi mulţi dintre voi. Calea pe care mergeau ei era antagonistă Creaţiei; nu era creaţie în ea. Ei nu erau făcuţi făpturi noi; în ei nu se forma o viaţă nouă; lucrul acesta nu se îndeplinea prin puterea lui Dumnezeu ci în întregime prin ei înşişi; ei erau atât de departe de a crede în Creaţie încât ei L-au respins pe Creator şi L-au crucificat. Aceasta este ceea ce face întotdeauna evoluţionismul; pentru, că nu uitaţi, „evoluţionismul este direct antagonist creaţionismului”.
Aceştia erau oameni spre care privea Isus când a făcut această declaraţie despre credinţa în Israel. Vedem un roman, care a trăit printre evrei, şi care a sfidat învăţăturile lui Isus. Acest centurion era prin preajmă pe unde umbla Isus, L-a văzut vorbind, I-a auzit cuvintele şi a văzut efectul lor, până chear el a spus: „Orice spune acest om aşa este; când El spune un lucru, acesta aşa şi este făcut. Acum îmi va fi de ajutor şi mie”. Aşa că s-a dus la Isus, şi a spus aşa cum stă scris. Isus ştia foarte bine că omul acesta se gândea la puterea Cuvântului Său de a face acel lucru; şi i-a răspuns: „Du-te, şi facă-ţi-se după credinţa ta” „Şi robul lui s-a tămăduit chiar în ceasul acela”. Când a fost rostit Cuvântul acesta: „Să ţi se facă”, Cât timp înainte de a fi vindecat robul lui? Douăzeci de ani? – Nu. Nu trebuia să treacă prin suişuri şi coborâşuri înainte de a fi vindecat cu siguranţă? – Nu, nu! Când a fost rostit Cuvântul, Cuvântul a împlinit lucrul rostit; şi a împlinit chiar atunci: „CHIAR ÎN CEASUL ACELA”.
În altă zi, Isus mergea pe drum, şi un lepros care se afla la oarecare distanţă de El, L-a recunoscut. Şi acesta a apucat strâns adevărul binecuvântat al puteri creatoare a Cuvântului lui Dumnezeu. El i-a spus lui Isus: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti”. Isus, S-a oprit şi i-a zis: „Da vreau, fii curăţit!” „ÎNDATĂ la lăsat lepra şi s-a curăţit” Marcu 1,41.42. Nu avem voie să punem nici un moment între rostirea Cuvântului şi împlinirea faptului: „ÎNDATĂ” leprosul a fost curăţit.
Vedeţi acum, că la începutul Creaţiei Cuvântul lui Dumnezeu avea în el energia creatoare de a produce acel lucru pe care Cuvântul îl pronunţă. Vedeţi că, atunci când Isus a venit în lume ca să le arate oamenilor calea vieţii, ca să-i elibereze din păcatele lor, El a demonstrat, iarăşi şi iarăşi, oriunde a umblat, pentru toţi oameni din toate timpurile, că acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu are aceeaşi putere creatoare în el, aşa încât, atunci când Cuvântul este rostit, puterea creatoare este prezentă pentru a produce lucrul rostit.
Ce sunteţi deci? Un evoluţionist sau un creaţionist? Acest Cuvânt vă vorbeşte, L-aţi citit, şi declaraţi că credeţi în el. Credeţi în Creaţionism împotriva celor evoluţionişti; vreţi acum să credeţi în creaţionism, împotriva voastră înşivă? Vreţi să vă aşezaţi astăzi pe platforma prin care nu veţi permite ca între voi şi puterea creatoare a Cuvântului să nu intervină nimic – nici o perioadă de timp?
Isus i-a spus unei anumite persoane: „Păcatele îţi sunt iertate” – cu cât timp înainte? – Nu era nici o perioadă de timp între cuvântul „iertare” şi faptul respectiv. Acelaşi Cuvânt „Păcatele îţi sunt iertate” – este rostit pentru voi, astăzi. De ce lăsaţi să treacă orice timp între rostirea acestui Cuvânt către voi, şi împlinirea lui în fapt? Aţi spus mai devreme, că oricine lasă un minut, sau chiar o secundă, să treacă între rostirea Cuvântului lui Dumnezeu şi producerea lui în fapt, este un evoluţionist. Foarte bine, aşa este. Reţineţi aceasta. Acum, vă întreb, de ce atunci când Cuvântul vorbeşte pentru voi iertarea, lăsaţi zile întregi să treacă înainte ca iertarea să ajungă la voi, înainte ca să o aveţi cu adevărat în voi? Aţi spus despre acel om că este un evoluţionist. Dar ce sunteţi voi, aşi vrea să ştiu? Aveţi de gând să nu mai fiţi evoluţionişti şi să deveniţi creaţionişti?
Această zi va avea o importanţă specială pentru mulţi din cei prezenţi deoarece este momentul în care mulţi se vor decide privind această întrebare, într-un fel sau altul. Dacă plecaţi de aici fiind un evoluţionist, sunteţi în primejdie, chiar acum, este pentru fiecare o problemă de viaţă şi de moarte. Aţi spus că evoluţionismul este infidelitate – lipsă de credinţă – şi aşa şi este. De aceea, dacă plecaţi din această casă fiind un evoluţionist, care este poziţia voastră? Care este alegerea voastră? Iar dacă plecaţi din această casă fără iertarea păcatelor, sunteţi un evoluţionist, pentru că aţi permis să treacă un timp între rostirea Cuvântului şi împlinirea în fapt.
Din ceea ce am citit, vedeţi că oricine lasă să treacă orice perioadă de timp între Cuvântul rostit şi lucrul împlinit, este un evoluţionist. Cuvântul lui Dumnezeu către voi este: Omule „păcatele îţi sunt iertate” Femeie „păcatele îţi sunt iertate” [Elder Corliss: „Nu a spus:
Mulţi oameni au dorit mereu să aibă o inimă curată. Ei spun: „Eu cred în iertarea de păcat şi toate astea, şi aş primi totul, dacă aşi fi sigur că aş putea păstra; dar este atât de mult rău în inima mea, şi atâtea lucruri de biruit, că nu am deloc încredere” Dar Cuvântul spune: „CREAZĂ în mine o inimă curată.” O inimă curată o putem avea prin CREAŢIE numai; iar această creaţie este înfăptuită prin Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că El zice: „Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou” Ez.36,26. Sunteţi un creaţionist sau un evoluţionist? Veţi pleca din această casă cu o inimă rea sau cu o inimă nouă, creată prin Cuvântul lui Dumnezeu, care are în el puterea creatoare de a produce o inimă nouă? Cuvântul rosteşte pentru voi o inimă nouă. Pentru fiecare Cuvântul vorbeşte exact în acest fel; iar dacă permiteţi ca un moment să treacă între rostirea Cuvântului şi inima cea nouă, atunci sunteţi un evoluţionist. Când permiteţi ca orice timp să treacă între Cuvântul rostit şi împlinirea acestui lucru în experienţa voastră, atunci sunteţi un evoluţionist.
Sunt unii aici care au spus: Da, vreau lucrul acesta, îl voi avea, cred că Cuvântul lui Dumnezeu va împlini; dar ei au lăsat să treacă timp până la întâlnirea viitoare, şi tot aşa, timpul se prelungeşte în ani de zile; şi ei sunt doar nişte evoluţionişti în felul acesta. „În vreme ce mulţi sunt şovăielnici în a pricepe taina credinţei şi a sfinţeniei, ei ar putea avea soluţia problemei proclamând [mărturisind, declarând]:
Este într-adevăr o taină cum poate să se manifeste Cuvântul lui Dumnezeu; într-o carne atât de păcătoasă ca a noastră. Dar, fiţi atenţi, nu avem acum în vedere TAINA ci dacă: Există acest lucru –CREAŢIA? Există un CREATOR, care poate CREA în voi o inimă curată? Sau totul nu este decât evoluţie? Chiar acum, între adventişti de ziua-a şaptea, întrebarea începând cu această zi şi până la sfârşitul lumii trebuie să fie: Credeţi în Creator? Iar atunci când credeţi în Creator, cum credeţi că creează El? – Desigur, veţi răspunde, prin Cuvântul Său. Foarte bine. Dar, CREEAZĂ EL lucruri PENTRU VOI prin Cuvântul Său? Sunteţi un creaţionist pentru ceilalţi, care sunt evoluţionişti, şi apoi sunteţi un evoluţionist pentru creaţionişti? Cum stau lucrurile, de fapt? Încă ceva: Cuvântul spune: „Fii curat”, El spune: „SĂ FIE lumină: şi a fost lumină”. Cuvântul spune leprosului: „Fii curat” şi „ÎNDATĂ” el a fost curat. El vă spune acum vouă: „să fiţi curaţi” şi ce se întâmplă? Fiecare din voi, ce aveţi de spus? [voce: „Aşa este”]. De aceea, pentru binele sufletelor voastre puneţi-vă toată încrederea în Cuvântul creator. Recunoaşteţi puterea creatoare din Cuvânt, care vine din Biblie spre voi; pentru că acest Cuvânt al lui Dumnezeu scris în Biblie este acelaşi aici astăzi pentru voi, aşa cum era când a rostit lumile create, şi atunci când a creat lumina acolo unde era întuneric, şi atunci când a curăţit pe lepros. Acest Cuvânt rostit astăzi către voi, DACĂ ESTE PRIMIT, vă creează fiinţe noi în Isus Hristos. Acest CUVÂNT, ROSTIT ÎN PUSTIUL ÎNTUNECAT ŞI ÎN SPAŢIUL GOL AL INIMII VOASTRE, DACĂ ESTE PRIMIT, PRODUCE ACOLO LUMINA LUI DUMNEZEU. Acest Cuvânt rostit astăzi către voi, cei ce sunteţi loviţi de lepra păcatului, dacă îl primiţi, vă va curăţa „îndată”. Primiţi-l! Primiţi-l.
Cum să fiu curat? – Prin puterea creatoare a acelui Cuvânt, „fii curat”. De aceea este scris: „Acum voi sunteţi curaţi prin Cuvântul pe care vi l-am spus” Ioan 15,3 (engl.). Sunteţi curaţi? Vreţi să fiţi un creaţionist, Din acest moment? Sau vreţi să continuaţi să fiţi un evoluţionist?
Vedeţi ce lucru binecuvântat este acesta: Când citiţi Cuvântul, când primiţi Cuvântul, când meditaţi asupra lui, ce este aceasta pentru voi, mereu? Oh, este creaţionism! Energia creatoare produce în voi lucrurile pe care le spune Cuvântul: iar VOI TRĂIŢI CHIAR ÎN PREZENŢA PUTERII CREAŢIEI. Creaţia, lucrează în viaţa voastră, DUMNEZEU CREEAZĂ ÎN VOI NEPRIHĂNIRE, SFINŢENIE, ADEVĂR, CREDINCIOŞIE – orice lucru bun şi plin de har.
Iar atunci când este aşa, PĂZIREA SABATULUI de către voi va avea o însemnătate, deoarece Sabatul este memorialul Creaţiunii, - semnul că cel ce îl recunoaşte păzindu-l, Îl cunoaşte pe Creator, şi cunoaşte în experienţa proprie ce înseamnă Creaţia. Dar, la fel de sigur dacă sunteţi evoluţionist, şi păzirea Sabatului de către voi este o fraudă.
Dacă nu recunoaşteţi Cuvântul lui Dumnezeu zi de zi, ca fiind o putere creatoare în viaţa voastră, păzirea – Sabatului din partea voastră este o fraudă. Pentru că Sabatul este aducerea aminte a Creaţionismului. Este „un semn între Mine şi voi, ca SĂ ŞTIŢI că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru” (Ezechiel 20,20), Creatorul tuturor lucrurilor.
În Efeseni capitolul 2, 8-10, citim:
„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu: nu prin fapte ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea LUI, zidiţi (creaţi) în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.”
Nu trebuie să vă aşteptaţi să faceţi vreo lucrare bună de la voi înşivă. Aţi încercat lucrul acesta. Evoluţionişti încearcă aceasta, şi rămâne mereu doar o ÎNCERCARE, fără a fi împlinită. De ce să încerci să faci fapte bune, când ştiţi că veţi da greşi? Ascultaţi: nu va fi niciodată un lucru bun în voi înşivă, de orice fel, de acum, până se va sfârşi lumea, doar dacă este CREAT acolo de CREATORUL ÎNSUŞI, PRIN CUVÂNTUL SĂU, care are în el puterea creatoare. Să nu uitaţi aceasta. Vreţi să umblaţi în fapte bune când veţi pleca de aici? Aceasta se poate numai dacă sunteţi creaţi în Isus Hristos pentru acele fapte bune. Nu mai ÎNCERCAŢI. Priviţi la Creator, şi primiţi Cuvântul său creator.
„Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi” (Col.3,16). Şi ATUNCI acele fapte bune vor apărea; veţi fi un creştin. Iar apoi, pentru că trăiţi împreună cu Creatorul, şi sunteţi în prezenţa puterii Sale creatoare, veţi avea acea pace plăcută, liniştită, şi acea tărie adevărată şi acea creştere care aparţin unui creştin adevărat.
Când El vă spune că „noi suntem lucrarea Lui, creaţi în Hristos Isus, pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu, mai dinainte, ca să umblăm în ele”, atunci Îl recunoaşteţi pe Creator – recunoaşteţi numai faptele bune, CREATE în voi, deoarece nu este nimic bun în afară de ceea ce este CREAT de Domnul.
Acum sunteţi creaţi noi în Hristos Isus. Aşa spune El. Îi mulţumim Lui pentru că este aşa. Ce! vreţi să fiţi un evoluţionist în ce priveşte versetul acesta? Este folosit modul prezent: „noi suntem lucrarea Lui”, noi suntem creaţi în Isus Hristos pentru fapte bune. Sunteţi? Cuvântul a vorbit. Este Cuvântul creator. Cât timp aveţi de gând să lăsaţi să treacă între Cuvântul rostit şi creaţia nouă care veţi fi? Aţi spus că orice om care permite chiar un minut să treacă între CUVÂNTUL ROSTIT şi ÎNFĂPTUIT, este un evoluţionist. Ce sunteţi voi faţă de acest Cuvânt al lui Dumnezeu, care creează oamenii în Hristos Isus pentru fapte bune? Sunteţi aici un evoluţionist? Haideţi, să fim toţi creaţionişti.
Nu vedeţi că ÎN ACEST FEL nu va fi necesar un proces lung, epuizant, plictisitor, ca să fim pregătiţi pentru a-L întâmpina pe Domnul nostru în slavă? Cei mai mulţi oameni privesc spre ei înşişi. Ei ştiu că este normal să dureze un timp foarte lung pentru a fi în întregime pregătiţi să-L întâmpine. Dacă aceasta se realizează prin evoluţie, niciodată nu vom fi pregătiţi. Dar, dacă se realizează prin creaţie, vom fi pregătiţi şi repede şi sigur. Cuvântul la care m-am referit anterior este Cuvântul pe care fiecare prezent aici poate să-l primească pentru el însuşi: „În vreme ce mulţi sunt şovăielnici în a pricepe taina credinţei şi sfinţeniei, ei ar putea avea soluţia problemei, proclamând [mărturisind, declarând]:
Vedeţi cât de mult am fost evoluţionişti? Să părăsim acest drum? Haideţi, să fim creaţionişti şi aşa să trăim. Să fim păzitori ai Sabatului cu adevărat. Să ne încredem în Domnul. El rosteşte iertarea pentru noi. El rosteşte o inimă curată. El rosteşte sfinţenie, El o creează. Lăsaţi-L să o creeze în voi. Încetaţi de a mai fi un evoluţionist, şi lăsaţi ca acel Cuvânt creator să lucreze pentru voi, lăsaţi ca acea putere creatoare să lucreze în voi, care rosteşte Cuvântul. Şi, înainte de a pleca de aici, Dumnezeu să poată să vă pregătească să-L întâmpinaţi. Într-adevăr, în acel lucru în care Cuvântul Său a creat în voi, vă întâlniţi cu El. Iar când L-aţi ÎNTÂLNIT astfel, şi Îl întâlniţi astfel în fiecare zi, nu sunteţi astfel gata să-L întâmpinaţi? Credeţi aceasta? Credeţi că El a făcut LUMILE când A VORBIT că LUMINA a venit prin Cuvântul Său atunci când El A VORBIT, şi că leprosul a fost „ÎNDATĂ” CURĂŢIT când El a vorbit. Dar, cu voi înşivă, credeţi că trebuie să treacă un timp bun între rostirea Cuvântului şi împlinirea lui în fapt. Oh, de ce să fiţi un evoluţionist? Creaţie, CREAŢIE – ACEASTA este necesar.
Voi şi eu trebuie să chemăm oameni la cină, trebui să le spunem: „Veniţi; căci iată că toate sunt gata”. Dar cum aş putea eu să chem un om spunându-i că toate sunt gata acum, când eu însumi nu sunt gata? Din start este o minciună, făţărnicie. Cuvintele mele nu vor ajunge la el: ele sunt doar un sunet gol. Dar, oh, atunci când în această chemare este puterea creatoare a Cuvântului care ne-a pregătit pe noi ca să fim gata – care ne-a curăţit de păcat, care ne-a creat pentru fapte bune, care ne ţine aşa cum este ţinut soarele pe drumul pe care l-a marcat Dumnezeu – ATUNCI, când mergem şi spunem lumii care zace în ticăloşie: „Veniţi, căci iată că toate sunt gata” (Luca 14,17). Ei VOR AUZI. Ei vor auzi în chemarea aceasta tonurile vocii Păstorului cel bun, şi vor fi bucuroşi să vină la El pentru a primi puterea Sa creatoare pentru ei înşişi, ca să facă din ei făpturi (creaturi) noi, şi ca să-i pregătească pentru cina la care au fost invitaţi.
Noi ne aflăm chiar în acest punct al istoriei. Semnul lui Dumnezeu ESTE pus peste oameni. Dar, nu uitaţi, El nu va pune niciodată sigiliul Său pe cineva care nu este curăţit de orice pângărire. Dumnezeu nu-şi va pune sigiliul Său pe cineva care nu e adevărat, care nu e bun. I-aţi cere voi să-şi pună sigiliul Său pentru neprihănire, peste ceea ce este în întregime prihănit? Nu aţi avea cum să cereţi aşa ceva. Pentru că ştiţi că El este prea neprihănit pentru a face aşa ceva. Atunci, El trebuie să vă curăţească, pentru ca să-Şi poată pune SIGILIUL SĂU PROPRIA SA LUCRARE. El nu poate pune sigiliul Său pe lucrarea ta. Sigiliul Său aparţine doar acelui document, pe care El Însuşi l-a aprobat. SĂ-L LĂSĂM SĂ-ŞI SCRIE CARACTERUL SĂU ÎN INIMA NOASTRĂ.
Puteţi vedea în ce Prezenţă ne aflăm. Puteţi vedea, într-o anumită măsură, cât timp poate lua ca să epuizăm un subiect ca acesta. Dar, fraţilor, când încheiem, să încheiem în prezenţa CREAŢIEI să nu mai fim evoluţionişti. Să nu lăsăm să treacă nici un moment între Cuvântul lui Dumnezeu rostit pentru fiecare, şi împlinirea lui în fapt, în fiecare dintre noi. Astfel, trăind în prezenţa creaţiei, umblând împreună cu Creatorul, susţinuţi de puterea Sa creatoare, inspiraţi de energia Sa creatoare – de ce, cu un asemenea popor, Dumnezeu nu ar putea să mişte lumea în scurt timp
Dacă la început aţi gândit că acesta este un subiect ciudat pentru o ocazie ca cea de azi [era serviciul de închidere al săptămânii de rugăciune], puteţi vedea acum că este strict adevăr prezent: Nu există decât două drumuri. Nu există cale de mijloc. Fiecare bărbat şi femeie din lume este sau creaţionist sau evoluţionist. Evoluţionismul este infidelitate [duplicitate, lipsă de credincioşie], este moarte. Creaţionismul este Creştinism, este viaţă. Alegeţi Creaţionismul, Creştinismul, şi Viaţa, ca să trăiţi. Să fim numai creaţionişti, pentru totdeauna, Şi toţi să spună: Amin
R.H. 21-28 Februarie; 7 Martie 1899.
5. CREDINŢA MÂNTUITOARE – E. J. Waggoner
„Iată cum vorbeşte neprihănirea, pe care o dă credinţa: Să nu zici în inima ta:
Putem accepta aceste cuvinte, în special declaraţia din ultimul verset (9), ca fiind adevărată, cuvânt cu cuvânt? Nu vom fi în primejdie, dacă vom face aşa? Nu este nevoie de mai mult decât de credinţă în Hristos pentru mântuire? La prima întrebare răspunsul nostru este: Da; iar la celelalte două, Nu. O declaraţie nu poate fi adevărată decât cuvânt cu cuvânt, şi păcătosul temător poate să depindă de ea. Biblia dă răspunsul, ca dovadă, să luăm cazul temnicerului din Filipi. Pavel şi Sila, au fost daţi în grija acestui temnicer, după ce au fost bătuţi crunt. Fără să ia în seamă spatele plin de răni, şi picioarele încătuşate, ei se rugau şi cântau imnuri de slavă lui Dumnezeu la miezul nopţi când, deodată, un cutremur a zguduit închisoarea, şi toate uşile s-au deschis. Temnicerul s-a înspăimântat, nu atât datorită cutremurului, nici temerii de justiţia Romană adică – dacă prizonierii aflaţi în grija lui ar fi evadat. El a avut în şocul cutremurului o presimţire a marii Judecăţi, despre care predicaseră apostolii. Tremurând sub povara vinei sale, el a căzut la picioarele lui Pavel şi Sila, spunând: „Domnilor ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Fiţi atenţi la răspuns; aici era un suflet aflat în cea mai dureroasă neputinţă, şi ceea ce a fost deajuns pentru el, trebuie să fie solie pentru toţi cei pierduţi: Pavel a răspuns apelului neliniştit al temnicerului, astfel: „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit” Fapte 16,30.31. Acest răspuns corespunde exact cuvintelor pe care l-am citat mai sus, din Rom.10,6-9.
Cu o anumită ocazie, evrei I-au spus lui Isus: „Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?” Exact întrebarea noastră. Remarcaţi răspunsul: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimes El” Ioan 6,28.29. Aceste cuvinte ar trebui să fie scrise cu litere de aur, şi fiecare Creştin luptător să le aibă permanent înaintea ochilor minţi sale. Paradoxul aparent este limpezit: Faptele sunt necesare; totuşi, credinţa este atotsuficientă, pentru că ea face lucrările. Credinţa este cea care înţelege totul, iar fără credinţă nu este nimic.
Problema reală este că, în general, oamenii au o concepţie greşită despre CREDINŢĂ. Ei îşi închipuie că este doar o simplă acceptare, şi că este doar un lucru pasiv, la care trebuie să se adauge faptele, (acţiunea). Dar CREDINŢA este activă şi ea nu este doar cea mai solidă temelie, ci chiar adevărata temelie. Legea este neprihănirea lui Dumnezeu (Isaia 51,6.7), pe care Domnul ne spune să o căutăm (Matei 6,33). Dar pentru că aceasta nu poate fi ţinută decât prin credinţă, deoarece singura neprihănire care va sta la Judecată este „aceea care se capătă doar prin credinţa lui Hristos, neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă” (engl.)
Citiţi cuvintele lui Pavel în Rom.3,31: „Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim legea” Dacă omul desfiinţează Legea aceasta nu înseamnă că legea este abolită; acest lucru este imposibil. Legea este la fel de neclintită ca şi tronul lui Dumnezeu. Orice ar spune oamenii despre ea, sau oricât ar încălca-o şi ar dispreţui-o, Legea rămâne neschimbată. Numai într-un singur mod pot oamenii să desfiinţeze Legea lui Dumnezeu – să o facă fără efect în inima lor, prin neascultarea lor. Astfel, în Num.30,15, un legământ care a fost încălcat este, în felul acesta, desfiinţat. De aceea, atunci când apostolul spune că noi nu desfiinţăm Legea prin credinţă, el înţelege că credinţa şi neascultarea sunt incompatibile. Oricât ar mărturisi călcătorul de Lege credinţa lui, faptul că este un călcător de lege arată că el nu are credinţă. Dar, atunci când cineva are credinţă, aceasta se cunoaşte prin stabilirea Legii în inima lui, încât omul nu păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu, Fie ca nimeni să nu desconsidere credinţa, nici un moment.
Totuşi, Iacob nu spune că credinţa singură nu poate să-l salveze pe om, şi că credinţa fără fapte este moartă? Să privim mai îndeaproape cuvintele sale. Prea mulţi, chiar cu intenţii bune, au pervertit sensul acestor cuvinte spre un legalism mort. Iacob spune că credinţa fără fapte este moartă, şi aceasta nu contrazice nimic din cele scrise sau citate mai sus. Căci dacă credinţa fără fapte este moartă, absenţa faptelor arată credinţei, pentru că ceea ce este mort nu este existent. Dacă un om are credinţă, faptele trebuie să se vadă, iar omul acela nu se va lăuda cu ele; deoarece prin credinţă, lauda de sine este exclusă (Rom.3,27). Se laudă numai cei ce se încred cu totul în faptele moarte, sau cei a căror credinţă este o parodie josnică.
Dar cum înţelegem atunci Iacob 2,14 care spune:
„Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască?”
Răspunsul implicit este: Nu, nu îl poate salva. De ce nu? – Pentru că el nu are credinţă. Ce-i foloseşte cuiva SĂ SPUNĂ că are credinţă, dacă el arată prin calea sa rea, că nu are credinţă? Să tăgăduim noi puterea credinţei numai pentru că nu este de folos celui ce dă o mărturie falsă despre ea? Pavel vorbeşte despre unii care mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar care Îl tăgăduiesc prin faptele lor, (Tit 1,16). Omul la care se referă Iacob aparţine acestei clase. Faptul că nu are fapte bune – nu are roadele Duhului – arată că el nu are credinţă – contrar mărturisirii cu voce tare; de aceea, desigur credinţa nu îl poate mântui, deoarece credinţa nu are puterea de a salva pe acela care nu o deţine.
Bible Echo 1 August 1890
6. HRISTOS – SFÂRŞITUL LEGII E. T. Waggoner
În Romani 10,4 citim următoarele:
„Căci Hristos este sfârşitul Legi, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea”
Înainte de a arăta ce spune acest text, este bine să arătăm ce nu spune. Textul nu spune că Hristos a pus un sfârşit Legi. Pentru că:
(1.) Hristos Însuşi a spus în ce priveşte Legea: „Nu am venit să distrug” Matei 5,17.
(2.) Profetul spune că în loc de a o distruge, Domnul a „înălţat Legea şi a făcuto să fie slăvită” (Isaia 42,21 – Biblia engl.)
(3.) Legea era în inima lui Hristos: „Atunci am zis:
(4.) Deoarece Legea este neprihănirea lui Dumnezeu, fundamentul guvernării Sale, nu există nici o posibilitate ca să fie abolită, vezi Luca16,17.
Cititorul trebuie să ştie că cuvântul „sfârşit” nu înseamnă în mod necesar „terminat”. Este adeseori folosit cu sensul de: scop, obiect, ţel. În 1Tim.1,5 acelaşi scriitor spune: „Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun, şi dintr-o credinţă neprefăcută”. Cuvântul „dragoste” este în greceşte agape. În 1Ioan 5,3 citim: „Căci dragostea lui Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui.” Şi Pavel însuşi spune că: „dragostea este împlinirea legii”. Rom.13,10. În ambele texte este folosit acelaşi cuvânt (agape) ca şi în 1Tim.1,5. De aceea, spune că textul acesta înseamnă: Ţinta poruncii (Legii) este că ea trebuie împlinită (păzită). Fiecare va recunoaşte că acest lucru este evident.
Dar aceasta nu este ultima ţintă a legii. În versetul următor Pavel îl citează pe Moise, în legătură cu legea: „omul care face aceste lucruri va trăi prin ele” Hristos i-a spus tânărului bogat: „Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” Matei 19,17. Acum, pentru că scopul legii este ca ea să fie ţinută, sau altfel spus, ca ea să dea caractere neprihănite, şi făgăduinţa este că cei ce ascultă (se supun) vor trăi, putem spune că scopul final al legii era de a da viată. Şi în armonie cu acest gând sunt cuvintele lui Pavel, anume că legea „a fost rânduită să dea viaţă” Rom.7,10.
Dar „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” şi „plata păcatului este moartea”. Astfel, e imposibil ca Legea să împlinească scopul ei, de a produce caractere desăvârşite şi, în consecinţă, să dea viaţă. Când un om a încălcat o dată Legea, nici o ascultare ulterioară nu mai poate produce în sine caracter desăvârşit. Şi de aceea, Legea care fusese rânduită spre a da viaţă, descoperim că ea dă moarte: Rom.7,10.
Dacă ne oprim aici, cu legea neînstare de a împlini scopul ei, atunci toţi ar trebui să părăsim lumea sub condamnarea şi sentinţa morţii. Acum, vom vedea că Hristos împuterniceşte (face capabil) pe om ca să primească neprihănirea şi viaţa. Citim că noi suntem „socotiţi neprihăniţi fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus” Rom.5,1. Mai mult decât atâta, El ne face capabili să păzim Legea: „Pe Cel ce [Hristos] n-a cunoscut nici un păcat, El [Dumnezeu] L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim NEPRIHĂNIREA LUI Dumnezeu în el” 2Cor.5,21. În Hristos, este de aceea cu putinţă pentru noi să fim făcuţi desăvârşiţi – neprihănirea lui Dumnezeu, - şi aceasta este exact ceea ce am fi fost, dacă nu am fi stat în supunere (ascultare) constantă şi invariabilă de Lege.
Din nou, citim:
„Acum dar, nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii. Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său, într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care nu trăim după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului:” Rom.8,1-4.
Ce nu poate face Legea? – Ea nu poate elibera de sub osândă (condamnare) nici un suflet vinovat. De ce? – Pentru că legea era „făcută fără putere” de către firea pământească. Dar în Lege nu este nici un fel de slăbiciune. Slăbiciunea aparţine firii pământeşti: Nu este greşeala unei unelte bune că nu poate să facă un stâlp solid dintr-un lemn putred. Legea nu poate curăţa trecutul unui om şi să-l facă fără păcat. Şi sărmanul om căzut nu are în firea lui pământească nici o putere de a păzi Legea. Astfel, Dumnezeu socoteşte pe cei credincioşi neprihăniţi, cu neprihănirea lui Hristos, care a fost făcut într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca „neprihănirea Legii” să fie împlinită în vieţile lor. Şi astfel, Hristos este sfârşitul Legii.
În concluzie, am descoperit că scopul Legii este de a da viaţă datorită ascultării. Toţi oamenii au păcătuit şi au fost astfel condamnaţi la moarte. Dar Hristos a luat asupra Lui natura omului, şi va împărtăşi propria Sa neprihănire acelora care primesc sacrificiul său. Iar în final, când vom sta, prin El, ca împlinitori ai Legii, El va împlini în noi scopul final al Legii, încoronându-ne cu viaţă veşnică.
De aceea repetăm: ceea ce nu vom aprecia niciodată destul, este că Hristos este făcut pentru noi „ÎNŢELEPCIUNE şi NEPRIHĂNIRE, SFINŢIRE şi RĂSCUMPĂRARE.”
Bible Echo 15 Februarie 1892.
Leave a comment and / or appreciate the article!
CLICK HERE :» http://www.radio-elshaday.de/CLICK HERE :» http://www.radio-megapower.de/
CLICK HERE :» http://christliche-radiosender.blogspot.com/
CLICK HERE :» http://radiomegapower-nonstop.blogspot.de/
Posted by: *DJ_DANY* ( ADMIN )
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen