Capitolul patru
Biserica în case
Când oamenii aud pentru prima dată termenul de biserică în case, de obicei presupun în mod eronat că singura diferenţă dintre aceasta şi bisericile instituţionale constă în mărimea şi abilităţile necesare susţinerii „lucrării“. Oamenii ajung uneori la concluzia că biserica în case nu poate face o lucrare la fel de calitativă ca cea desfăşurată în biserici ce deţin o clădire proprie. Dar, dacă definiţia „lucrării“ este contribuţia adusă în procesul formării de ucenici, în ajutarea lor să devină asemenea lui Hristos şi în echiparea acestora pentru slujire, atunci bisericile instituţionale nu oferă nici un avantaj, ci, aşa cum spuneam şi în capitolul anterior, sunt chiar dezavantajate. Desigur, bisericile în case nu pot oferi cantitatea activităţilor multilaterale desfăşurate în bisericile instituţionalizate, dar pot excela printr-o lucrare reală.
Unii oameni contestă ideea că bisericile în case sunt biserici adevărate doar pentru că le lipseşte clădirea. Dacă aceşti confraţi ar fi trăit în perioada primelor trei sute de ani ai bisericii, ar fi contestat autenticitatea fiecărei biserici în parte, deoarece acestea nu aveau clădiri. Adevărul este că Isus a afirmat: „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor“ (Mat. 18:20). Isus nu a spus nimic despre locul unde ar trebui să se întâlnească credincioşii. Şi a promis că şi acolo unde vor fi doi credincioşi El va fi prezent dacă se întâlnesc în Numele Lui. Ceea ce fac ucenicii lui Isus când se întâlnesc în oraş pentru a lua masa împreună şi vorbesc despre adevărurile biblice, învăţându-se sau îndemnându-se unii pe alţii, se apropie mai mult de modelul adunărilor noul-testamentale decât ceea ce se întâmplă adeseori duminică dimineaţă în multe clădiri bisericeşti.
În capitolul anterior am enumerat câteva din avantajele bisericii în case faţă de cele instituţionale. Aş dori să încep acest capitol prin a enumera alte câteva motive pentru care modelul bisericii în case reprezintă o alternativă biblică validă care poate fi foarte eficientă în împlinirea scopului de a face ucenici. Mai întâi, însă, permite-mi să spun din capul locului că scopul meu nu este acela de a ataca bisericile instituţionale şi pastorii lor. Există o mulţime de pastori evlavioşi şi sinceri în aceste biserici care fac tot ce le stă în putere pentru a fi pe placul Domnului prin orânduielile stabilite. Lucrez cu mii de pastori instituţionali în fiecare an şi îi iubesc şi îi apreciez foarte mult. Sunt printre cei mai deosebiţi oameni din lume. Şi tocmai pentru că ştiu ce slujbă grea au doresc să le prezint o alternativă care îi va ajuta să suporte mai puţine pierderi şi să fie mai eficienţi şi mai fericiţi în acelaşi timp. Modelul bisericii în case este unul biblic şi care are potenţialul de a conduce la eficientizarea uceniciei şi la extinderea Împărăţiei lui Dumnezeu. Nu am nici cea mai mică îndoială că marea majoritate a pastorilor instituţionali ar fi mult mai fericiţi, mai eficienţi şi mai împliniţi dacă şi-ar desfăşura lucrarea în contextul bisericilor în case.
Şi eu am fost mai mult de douăzeci de ani pastor instituţional şi mi-am dat toată silinţa să împlinesc tot ce ştiam atunci. Dar numai după ce am vizitat timp de câteva luni mai multe biserici duminica dimineaţa am înţeles pentru prima dată ce înseamnă să nu fii altceva decât un „spectator“. Mi s-au deschis ochii şi am început să înţeleg de ce atât de mulţi oameni sunt lipsiţi de entuziasmul de a merge la biserică. Pentru că, aşa cum făceau aproape toţi ceilalţi în afară de pastor, stăteam în bancă şi aşteptam politicos să se termine slujba. Abia atunci puteam interacţiona cu ceilalţi ca participant şi nu ca spectator plictisit. Această experienţă a fost unul dintre catalizatorii care m-au determinat să mă gândesc la o alternativă mai bună şi să studiez modelul bisericii în case. Am fost surprins să descopăr că în lume există milioane de biserici în case şi am ajuns la concluzia că acestea au câteva avantaje consistente faţă de bisericile instituţionale.
Mulţi dintre cei care citesc această carte nu păstoresc biserici în case, ci biserici instituţionale. Ştiu că multe din lucrurile pe care le scriu pot fi greu de acceptat pentru ei, deoarece la prima vedere par radicale. Însă eu i-aş ruga să mai mediteze şi nu mă aştept să îşi însuşească peste noapte principiile pe care le enunţ. Dar am scris aceste lucruri pentru pastori, motivat fiind de dragoste pentru ei şi pentru bisericile lor.
Singurul model de biserică din Biblie
În primul rând şi cel mai important, în Noul Testament nu sunt menţionate în nici un loc biserici instituţionale care se întâlneau în clădiri speciale, în timp ce bisericile în case erau clar standardul bisericii timpurii:
După ce şi-a dat bine seama de cele întâmplate, s-a îndreptat spre casa Mariei, mama lui Ioan, zis şi Marcu, unde erau adunaţi mulţi laolaltă şi se rugau (Fapte 12:12; subliniere personală).
„…Ştiţi că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos, şi nu m-am temut să vă propovăduiesc şi să vă învăţ înaintea norodului [dar, evident, nu în clădirile bisericiilor] şi în case…“ (Fapte 20:20; subliniere personală).
Spuneţi sănătate Priscilei şi lui Acuila....Spuneţi sănătate şi Bisericii care se adună în casa lor (Rom. 16:3-5a; subliniere personală; vezi, de asemenea, Romani 16:14-15 unde sunt menţionate alte două posibile biserici în casele din Roma).
Bisericile din Asia vă trimit sănătate. Acuila şi Priscila, împreună cu Biserica din casa lor, vă trimit multă sănătate în Domnul (1 Cor. 16:19; subliniere personală).
Spuneţi sănătate fraţilor din Laodicea, şi lui Nimfa, şi Bisericii din casa lui (Col. 4:15; subliniere personală).
…către sora Apfia şi către Arhip, tovarăşul nostru de luptă, şi către Biserica din casa ta… (Filimon 1:2; subliniere personală).
S-a argumentat că singurul motiv pentru care biserica timpurie nu şi-a construit biserici este acela că nu se maturizase încă. Însă această „copilărie“ a durat câteva decenii bune, conform consemnărilor istorice din Noul Testament (şi mai bine de două secole după). Deci, dacă semnul maturizării bisericii este construirea de clădiri, biserica apostolilor despre care citim în cartea Fapte nu s-a maturizat niciodată.
Aş sugera că motivul pentru care nici unul dintre apostoli nu a construit vreo biserică este acela că un astfel de lucru ar fi fost socotit cel puţin în afara voii lui Dumnezeu, având în vedere că Isus nu dăduse acest exemplu şi nici nu lăsase instrucţiuni în privinţa aceasta. El făcea ucenici fără a avea nevoie de clădiri speciale şi Îşi învăţase ucenicii să facă şi ei la rândul lor ucenici. Pur şi simplu nu consideraseră că aveau nevoie de clădiri speciale. Când Isus le-a spus ucenicilor să mergă în lume şi să facă alţi ucenici, aceştia nu s-au gândit în sinea lor: „Ceea ce doreşte Isus de la noi este să construim clădiri în care să le predicăm oamenilor o dată pe săptămână.“
Mai mult, construirea unor clădiri specifice ar fi putut fi considerată o încălcare directă a poruncii lui Isus de a nu strânge comori pe pământ, irosind banii pe ceva ce nu este necesar şi jefuind Împărăţia lui Dumnezeu de resurse care ar putea fi folosite în lucrarea transformatoare.
Adminstrarea biblică a bunurilor
Aceasta conduce la cel de al doilea avantaj al bisericilor în case comparativ cu bisericile instituţionale: Modelul bisericii în case promovează o administrare evlavioasă a resurselor membrilor ei, ceea ce reprezintă cu siguranţă un aspect important al uceniciei.[1] Nici un ban nu se irosea pe construirea, cumpărarea, închirierea, repararea, extinderea, redecorarea, încălzirea sau răcorirea bisericii. Drept urmare, ceea ce s-ar fi irosit pe clădiri putea fi folosit pentru a-i hrăni şi a-i îmbrăca pe cei săraci, pentru a răspândi Evanghelia şi pentru a face ucenici, aşa cum făceau cei din Faptele Apostolilor. Gândeşte-te la ce s-ar fi putut face pentru Împărăţia lui Dumnezeu dacă miliardele de dolari cheltuiţi pe construirea bisericilor ar fi fost folosiţi la răspândirea Evangheliei şi pentru ajutorarea săracilor! Aproape că nici nu ne putem imagina.
Mai mult, bisericile în case formate din nu mai mult de 20 de oameni puteau fi supravegheate de prezbiteri/pastori/supraveghetori „care construiau corturi“ (adică neplătiţi), ceea ce este foarte posibil dacă acestea sunt formate din mai mulţi creştini maturi. Astfel de biserici nu ar avea în principiu nevoie de bani pentru a putea funcţiona bine.
Desigur, Biblia lasă de înţeles că prezbiterii/pastorii/supraveghetorii ar trebui să fie plătiţi conform muncii lor, astfel încât cei care îşi dedică tot timpul lucrării să poată trăi de pe urma ei (vezi 1 Tim. 5:17-18). Zeciuiala a zece salariaţi dintr-o biserică în casă poate ajuta pastorul să trăiască decent. Cinci persoane care dau zeciuială îi pot oferi pastorului libertatea de a investi jumătate din timpul său în lucrare.
Urmând modelul bisericii în case, banii care ar fi folosiţi pe clădiri pot sprijini financiar pastorii şi, astfel, pastorii instituţionali nu ar trebui să se teamă că proliferarea bisericilor în case le-ar ameninţa siguranţa slujbei. Mai degrabă ar însemna că mulţi alţi bărbaţi şi femei ar putea împlini dorinţa pe care le-a pus-o Dumnezeu în inimă, aceea de a-L sluji dedicându-se lucrării Sale.[2] Aceasta ar putea conduce spre împlinirea scopului de a face ucenici. Mai mult, o biserică în casă formată din douzeci de salariaţi ar putea investi jumătate din veniturile primite în misiunea de a evangheliza şi a-i sprijini pe cei săraci.[3]
Când o biserică instituţională doreşte să înceapă tranziţia spre o reţea de biserici în case, există câteva categorii de oameni care se vor împotrivi deoarece se tem să nu îşi piardă slujba. Personalul administrativ, de strângere de fonduri şi poate o parte din membrii care se ocupă de lucrări specifice precum cele cu copii şi cu tinerii sunt cei mai puţin disponibili să schimbe lucrări care nu prea au fundamente biblice cu cele care au. Bisericile în case nu au nevoie de lucrări cu copii şi tinerii, deoarece această responsabilitate biblică revine părinţilor, iar oamenii din bisericile în case îşi dau silinţa să împlinească ceea ce spune Biblia şi nu normele creştine culturale. Tinerii creştini care nu au părinţi credincioşi pot fi integraţi în bisericile în case şi ucenicizaţi, aşa cum se procedează şi în bisericile instituţionale. Nu ţi-ai întrebat niciodată de ce în Noul Testament nu se menţionează nimic despre „pastorii de tineret“ şi „de copii“? Astfel de lucrări nu existau în primii 1900 de ani de creştinism. De ce au devenit dintr-o dată atât de importante, în special în ţările vestice bine dezvoltate?[4]
În ultimul rând, în special în naţiunile sărace, pastorilor le este aproape imposibil să închirieze sau să deţină o clădire pentru biserică dacă nu sunt sponsorizaţi de creştinii din vest. Consecinţele nedorite ale acestei dependenţe se extind. Totuşi, adevărul este că timp de 300 de ani această problemă nu exista în creştinism. Dacă eşti pastor într-o naţiune a cărei comunitate nu îşi poate permite să deţină o clădire, nu trebuie să flatezi câţiva americani în speranţa că vei da de aur. Dumnezeu ţi-a rezolvat deja problema. Chiar nu ai nevoie de o clădire pentru a fi eficient în multiplicarea ucenicilor. Urmează modelul biblic.
Sfârşitul familiilor împărţite
Un alt avantaj remarcabil pe care îl au bisericile în case este următorul: ucencizarea copiilor şi a tinerilor. Una dintre cele mai mari erori săvârşite de bisericile instituţionale actuale (mai ales de cele numeroase din Statele Unite) este aceea că le oferă copiilor şi tinerilor lucrări excepţionale. Totuşi, ascund faptul că, marea majoritate a copiilor care participă ani de zile la întâlnirile grupului şi se simt bine, nu se mai întorc niciodată în biserică după ce „îşi părăsesc cuibul“. (Întreabă orice pastor de tineret despre aceste statistici – ar trebui să le cunoască.)
În plus, bisericile care au pastori pentru copii şi adolescenţi promovează părinţilor în mod constant ideea falsă că fie sunt incapabili, fie nu sunt responsabili de creşterea spirituală a copiilor lor. „Avem noi grijă de maturizarea spirituală a copiilor dumneavoastră. Suntem profesionişti.“
Sistemul acesta este destinat eşecului, întrucât crează un cerc vicios de compromisuri din ce în ce mai mari. Totul începe cu părinţii care caută biserici în care să se simtă bine copii. Dacă adolescentul Ionuţ spune în drum spre casă că s-a simţit bine la biserică, părinţii sunt emoţionaţi, deoarece echivalează interesul lui pentru biserică cu cel pentru lucrurile spirituale. De multe ori însă se înşeală amarnic.
Pastorii seniori de succes doresc ca bisericile lor să crească, iar pastorii pentru copii şi tineret pleacă de multe ori de la întâlnirile comitetului presaţi de faptul că trebuie să creeze programe „relevante“ care să îi ajute pe copii să se simtă bine. („Relevant“ este de obicei echivalentul „distracţiei“ pentru ei; „relevant“ nu înseamnă neapărat „a conduce copii spre pocăinţă şi spre împlinirea poruncilor lui Hristos.“) Dacă li se pot vinde aceste programe copiilor, părinţii naivi vor reveni (cu bani cu tot), iar biserica va creşte.
Succesul grupului de tineret este în mod special apreciat în funcţie de numărul participanţilor. Pastorii de tineret se surprind făcând tot ce este necesar pentru a-i păstra, ceea ce duce de multe ori la compromiterea vieţii spirituale veritabile. Vai de pastorul de tineret căruia îi spune pastorul senior că l-au reclamat părinţii că se plâng copii de mesajele sale plictisitoare sau critice!
Dar ce binecuvântaţi s-ar simţi în trupul lui Hristos pastorii de tineret dacă ar deveni lideri de biserici în case. Ei posedă deja abilităţi de relaţionare extraordinare, sunt plini de élan tineresc şi de energie. Mulţi dintre ei devin pastori de tineret fiindcă acesta este primul pas necesar în dobândirea abilităţilor supraumane necesare pentru a deveni pastor senior şi a supravieţui în această slujbă. Mulţi dintre ei sunt mai mult decât capabili să păstorească o biserică în casă. Ceea ce fac cu grupul de tineret este mult mai aproape de modelul biblic de biserică decât ceea ce se întâmplă în sala principală a bisericii! Acelaşi lucru se poate spune şi despre pastorii de copii, care probabil sunt cu mult înaintea pastorilor seniori în ceea ce priveşte abilitatea de a sluji în bisericile în case unde toată lumea, inclusiv copiii, stau într-un cerc restrâns, participând şi chiar mâncănd bucuroşi împreună.
Copii şi tinerii sunt în mod natural mai uşor de modelat în bisericile în case, deoarece înţeleg astfel ce înseamnă o comunitate reală de creştini şi au mai multe şanse de a interacţiona, de a pune întrebări şi de a se raporta la oameni de alte vârste ca parte a familiei creştine. În bisericile instituţionale sunt expuşi permanent unui spectacol şi unui mod „distractiv“ de învăţare, înţeleg foarte puţin sau chiar deloc ce înseamnă comunitatea, sunt de obicei foarte conştienţi de ipocrizia perversă existentă şi, ca şi la şcoală, învaţă să se raporteze doar la semenii de vârsta lor.
Ce să faci în aceste adunări mixte cu copiii care plâng şi devin nerăbdători?
Ar trebui să te bucuri întotdeauna de ei, putând să iei şi măsuri practice pentru a avea grijă de ei atunci când fac probleme. De exemplu, pot fi duşi în altă cameră pentru a se juca sau li se pot da culori şi hârtie pentru a sta pe covor şi a colora. Într-o comunitate care se întâlneşte în case, sugarii şi copiii mici nu reprezintă probleme de care să vrei să scapi lăsându-i pe mâna unui supraveghetor străin. Ei sunt iubiţi de toţi cei din familia extinsă. Un copil care începe să plângă într-o biserică instituţională este de multe ori privit ca o perturbare a serviciului formal şi devine o situaţie jenantă pentru părinţii care s-ar putea să simtă privirile insistente şi dezaprobatoare ale străinilor. Un copil care începe să plângă într-o biserică în casă este înconjurat de familie şi nimeni nu se supără că i s-a reamintit astfel că au în mijlocul lor un mic dar din partea lui Dumnezeu – un copil pe care l-au ţinut cu toţii în braţe. Părinţii ai căror copii sunt necontrolaţi pot fi învăţaţi cu blândeţe de către alţi părinţi ce să facă în aceste situaţii. Încă o dată, între credincioşi există relaţii sincere, pline de afecţiune. Nu se bărfesc unii pe alţii, aşa cum se întâmplă atât de des în biserica instituţională. Ei se cunosc şi se iubesc unii pe ceilalţi.
Pastori fericiţi
Deoarece am păstorit mai multe biserici timp de două decenii, deoarece am vorbit cu zeci de mii de pastori din întreaga lume, deoarece am mulţi prieteni pastori, cred că pot spune că ştiu cam care sunt cerinţele pentru a păstori o biserică modernă. Ca orice pastor din bisericile instituţionale, am experimentat şi eu „latura întunecată“ a lucrării. Şi uneori poate fi foarte întunecată. De fapt, poate că „brutal“ ar fi cuvântul cel mai potrivit pentru a o descrie.
Aşteptările cerute de la majoritatea pastorilor crează în mod natural tensiuni care uneori le distrug însăşi relaţia cu propria familie. Pastorii sunt descurajaţi din multe motive. Trebuie să fie în acelaşi timp politicieni, judecători, angajaţi, psihologi, coordonatori de activităţi, contractori de clădiri, consilieri maritali, vorbitori în public, manageri, cititori de gânduri şi administratori. De multe ori se trezesc în competiţii acerbe cu alţi pastori pentru a căpăta o parte mai mare din trupul lui Hristos. Le rămâne foarte puţin timp pentru disciplinele spirituale. Mulţi se simt prinşi în capcana propriei vocaţii şi plătiţi necorespunzător. Comunităţile lor le sunt clienţi şi angajatori. Şi uneori aceşti angajatori şi clienţi îţi pot face viaţa foarte dificilă.
În schimb, pentru pastorul bisericii în casă lucrurile sunt mult mai uşoare. În primul rând, dacă trăieşte o viaţă exemplară de ucenicie şi îi învaţă pe alţii să împlinească poruncile lui Isus fără a face compromisuri, vor fi puţine capre doritoare să facă parte din acel grup. De fapt, adunările în case ţin la distanţă multe capre, aşa că va avea de păstorit mai mult oi.
În al doilea rând, îşi poate iubi şi uceniciza toate oile deoarece nu are decât doisprezece – douăzeci de adulţi de supravegheat. Se poate bucura de o oarecare apropiere, întrucât el este într-un fel tatăl familiei. Le poate oferi timpul pe care îl merită. Îmi amintesc că mă simţeam de multe ori singur când eram pastorul unei biserici instituţionale. Nu mă puteam apropia de nimeni din comunitatea mea de teamă să nu se supere alţii că nu îi includ în cercul meu restrâns de prieteni sau să devină geloşi pe cei ce făceau parte din cerc. Tânjeam după o prietenie sinceră cu alţi credincioşi, dar nu aş fi riscat să plătesc preţul.
În cadrul familiei strâns unite ce formează biserica în case, pastorul va fi încurajat de membrii să dea socoteală, deoarece le este cel mai bun prieten şi nu un actor oarecare pe o scenă.
Pastorul bisericii în case poate petrece mult timp dezvoltând lideri pentru noi biserici în case, astfel ca atunci când se vor multiplica, liderii să fie pregătiţi. Nu trebuie să îşi privească cei mai promiţători lideri cum îşi retrag darurile spirituale din biserică pentru a merge la un institut teologic în altă zonă.
Ar avea, de asemenea, timp să dezvolte altă lucrarea în afara comunităţii locale. Poate că ar putea lucra în închisori, în azile sau s-ar putea implica în evanghelizarea personală a refugiaţilor sau a oamenilor de afaceri. În funcţie de experienţa sa, ar putea dedica o bună parte din timp plantării altor biserici în case sau mentorării tinerilor pastori ai bisericilor în case care s-au format în timpul lucrării lui.
El nu este deloc stresat că trebuie să fie un orator performant duminică dimineaţă. Nu este nevoie să pregătească o predică succintă, întrebându-se în acelaşi timp cum ar putea mulţumi atâţia oameni care sunt la niveluri spirituale atât de diferite.[5] Îşi poate desfăta inima privind felul în care Duhul Sfânt îl foloseşte pe fiecare membru din adunare şi îl încurajează să îşi folosească darurile spirituale. Poate lipsi de la întâlniri şi totul să meargă foarte bine şi fără el.
Nu are nici o clădire care să îi distragă atenţia, nici angajaţi pe care să îi coordoneze.
Nu are nici un motiv să concureze cu alţi pastori locali.
Nu mai există nici un „comitet al bisericii“ care să-i facă viaţa mizerabilă şi în cadrul căruia neînţelegerile referitoare la măsurile interne abordate sunt la ordinea zilei.
Pe scurt, acesta poate fi ceea ce l-a chemat Dumnezeu să fie şi nu ceea ce îi impune creştinismul secular să fie. Nu este nici actorul principal, nici preşedintele unei companii, nici pivotul central. Este o persoană care face ucenici şi care echipează sfinţii.
Oi Fericite
Bisericile în case autentice şi biblice reprezintă ceea ce îşi doresc şi îi împlinesc pe credincioşii autentici. Toţi credincioşii veritabili tânjesc după relaţii cu alţi creştini, deoarece dragostea lui Dumnezeu a fost vărsată din plin în inima lor. Astfel de relaţii sunt trăsături şi rezultate ale bisericii în case. Este ceea ce Biblia numeşte părtăşie, împărtăşirea neprefăcută a experienţelor personale cu alţi fraţii şi surori. Bisericile în case crează un context în care credincioşii pot acţiona „unii faţă de alţii“ aşa cum ar trebui şi cum este menţionat şi în multe pasaje din Noul Testament. În cadrul bisericilor în case, credincioşii se pot îndemna, încuraja, zidi, consola, învăţa, sluji unul pe celălalt şi se pot ruga unul pentru celălalt. Se pot îndemna la lucruri bune şi la dragoste, îşi pot mărturisi păcatele unul altuia, îşi pot purta poverile, se pot sfătui cu psalmi şi cu cântece de laudă. Pot plânge împreună cu cei ce plâng şi se pot bucura cu cei ce se bucură. Astfel de lucruri nu se întâmplă prea des în timpul întîlnirilor de duminică din bisericile instituţionale unde credincioşii stau jos şi asistă. Membrul unei biserici în case mi-a spus: „Când cineva din trup este bolnav, nu am sentimentul că duc mâncare unui străin pentru că m-am înscris pe lista «lucrării cu alimente». Duc mâncare unei persoane pe care o cunosc şi pe care o iubesc.“
Credincioşii adevăraţi se bucură să interacţioneze şi să se implice în vieţile celorlalţi. Pasivitatea de a sta şi a asculta predici irelevante sau redundante an după an le insultă inteligenţa şi nevoile spirituale. Ei preferă mai degrabă să aibă posibilitatea de a împărtăşi lucrurile personale pe care le-au învăţat cu privire la Dumnezeu şi la Cuvântul Său, iar bisericile în case le oferă această şansă. Urmând mai degrabă exemplul biblic decât cel cultural, fiecare persoană are „o cântare, o învăţătură, o descoperire, o vorbă în altă limbă, o interpretare“ (1 Cor. 14:26). În bisericile în case nimeni nu este pierdut în mulţime sau exclus dintr-un grup.
Credincioşii autentici doresc să fie folosiţi în slujba lui Dumnezeu. În biserica noastră în casă fiecare are posibilitatea de a-i binecuvânta pe alţii, iar responsabilităţile sunt împărţite astfel încât nimeni nu este extenuat, aşa cum sunt de obicei membrii dedicaţi ai bisericilor instituţionale. Fiecare poate cel puţin să aducă ceva de mâncare pentru a o servi împreună, ceea ce în Scriptură este numită „masă de dragoste“ (Iuda 12). Masa luată în bisericile în case urmează exemplul originar al Cinei Domnului, care făcea parte din cina pascală. Cina Domnului nu este „gustarea sfîntă a lui Dumnezeu“, aşa cum spunea un băieţaş dintr-o biserică instituţională. Ideea de a mânca o bucată de pâine şi a bea puţin vin înconjurat de străini câteva secunde din timpul serviciului divin este complet străină de Biblie şi de bisericile în case. Înţelesul sacramental al Comuniunii este foarte diferit în contextul în care ucenicii care se iubesc unii pe alţii servesc masa împreună.
Într-o biserică în casă închinarea este simplă, sinceră şi participativă, nu doar spectacol. Credincioşii autentici se bucură să se închine lui Dumnezeu în duh şi în adevăr.
Echilibrul doctrinar şi tolerarea
În întâlnirile informale şi deschise ale adunărilor în grupuri mici, învăţătura poate fi cercetată de oricine poate citi. Surorile şi fraţii care se cunosc şi se iubesc unii pe alţii sunt dispuşi să analizeze cu respect şi punctele de vedere diferite de ale lor şi, chiar dacă grupul nu ajunge la un consens, dragostea, nu doctrina, continuă să îi lege unii de alţii. Orice învăţătură dată de oricine din grup, inclusiv de prezbiteri/pastori/supraveghetori este analizată de toţi ceilalţi în dragoste, deoarece Învăţătorul trăieşte în fiecare dintre ei (vezi Ioan 2:27). Evaluările implicaţiilor şi cântărirea modelelor biblice împiedică deviaţiile doctrinare.
Această abordare diferă foarte mult de standardele bisericilor instituţionale moderne, unde doctrina bisericii este stabilită de la bun început şi nu poate fi modificată. Drept urmare, doctrinele greşite trăiesc veşnic, iar doctrina în sine devine turnesolul acceptării. Tot din acest motiv, un singur punct dintr-o predică poate avea drept rezultat o adevărată emigrare. Cei care nu sunt de acord cu punctul respectiv vor căuta îndată altă biserică unde să găsească un pastor cu a cărui învăţătură să fie de accord. Aceştia preferă să plece, decât să rămână, deoarece ştiu că nu are nici un rost să vorbească cu pastorul despre diferenţele lor doctrinare. Chiar dacă ar reuşi să îl convingă să îşi schimbe punctul de vedere, ar trebui să îşi păstreze noua poziţie ascunsă de ceilalţi oameni din biserică, ce nu ar fi de acord cu el, şi de cei care îi sunt superiori în denominaţia respectivă (ca de exemplu episcopii). Diferenţele doctrinare din bisericile instituţionale produc pastori care sunt cei mai abili politicieni din lume, oratori care se exprimă în generalităţi şi care evită orice ar putea naşte controverse, lăsându-i pe toţi să creadă că este în tabăra lor.
Noul curent
În mod interesant, din ce în ce mai multe biserici instituţionale dezvoltă structuri în grupuri mici, recunoscându-le valoarea în ucenicie. Unele biserici merg şi mai departe, bazându-şi forma principală de organizare pe grupuri mici, considerându-le a fi cel mai important aspect al lucrării lor. Întâlnirile „în plen“ sunt secundare ca importanţă faţă de grupurile mici (cel puţin teoretic).
Aceştia sunt paşi în direcţia bună pe care Dumnezeu o binecuvântează, întrucât binecuvântările Sale sunt revărsate peste noi în măsura în care ne conformăm voii Lui. Într-adevăr, „bisericile-celulă“ sunt structuri care facilitează procesul uceniciei mai mult decât bisericile instituţionale standard. Ele se află la jumătatea drumului dintre modelul bisericilor instituţionale şi cel al bisericilor în case, combinând elementele acestora.
Cum anume se deosebesc bisericile instituţionale cu grupuri mici de modelul primar al bisericilor în case? Există câteva diferenţe.
De exemplu, grupurile mici din cadrul bisericilor instituţionale servesc uneori, din nefericire, la promovarea multor lucruri greşite din cadrul bisericii, mai ales când motivul pentru care au fost iniţiate aceste grupuri este acela de a întări regatul pastorului senior. Acesta se foloseşte în mod consecvent de oameni pentru a-şi atinge propriile scopuri, iar grupurile mici sunt exact ce le trebuie. În acest caz, liderii sunt selectaţi în funcţie de loialitatea faţă de biserica mamă şi bine ar fi să nu fie nici prea talentaţi, nici prea carismatici, ca nu cumva diavolul să le bage în cap ideea că se pot descurca şi singuri. Acest gen de politică împiedică eficienţa grupurilor mici şi, ca orice altă biserică instituţională, îi direcţionează greşit pe liderii chemaţi cu adevărat, care doresc să urmeze institute şi seminarii biblice. În acest fel, biserica este jefuită de daruri spirituale extraordinare, iar asftel de oameni sunt îndreptaţi înspre locuri în care să li se ţină mai degrabă prelegeri, decât să fie incluşi în procesul practic al uceniciei.
Grupurile mici din bisericile instituţionale se transformă adeseori în ceva mai mult decât grupuri de părtăşie. Nu există un proces real de ucenicie. Deoarece se presupune că oamenii sunt hrăniţi spiritual duminică dimineaţă, grupurile mici sunt uneori focalizate pe alte lucruri decât Cuvântul lui Dumnezeu, nedorindu-se a se repeta dimineţile de duminică.
Grupurile mici din cadrul bisericilor instituţionale sunt adeseori organizate de un membru care face parte din personalul bisericii şi nu iniţiate de Duhul Sfânt. Ele devin un alt program dintre multe alte programe ale bisericii. Oamenii sunt puşi laolaltă pe criterii de vârstă, statut social, contexte, interese, statut marital sau locaţie geografică. Caprele sunt de multe ori amestecate cu oile. Toată această organizare umană nu ajută credincioşii să înveţe să se iubească unii pe alţii dincolo de diferenţele dintre ei. Aminteşte-ţi că multe din bisericile primare erau o amestecătură de iudei cu neamuri. Se întâlneau regulat pentru a lua masa împreună, ceea ce era interzis de tradiţia evreiască. Cât de mult trebuie să fi învăţat din această experienţă! Ce posibilităţi de a-şi manifesta dragostea! Ce mărturii ale puterii Evangheliei! Şi atunci de ce considerăm că trebuie să îi despărţim pe toţi în grupuri omogene care să asigure reuşita grupurilor mici?
Bisericile instituţionale organizate în grupuri mici încă mai păstrează spectacolul de duminică dimineaţă, unde audienţa vine pentru a-i privi pe profesionişti. Grupurilor mici li se interzice să se întâlnească în timpul „adevăratelor“ servicii divine, inducând tuturor ideea că serviciile divine instituţionale sunt cele cu adevărat importante. Datorită acestui mesaj, mulţi, dacă nu chiar majoritatea celor ce frecventează slujba de duminică dimineaţă, nu se vor implica în grupuri mici chiar dacă sunt încurajaţi în acest sens, deoarece le consideră opţionale. Sunt mulţumiţi cu faptul că participă la serviciul săptămânal cel mai important. Astfel, conceptul de grup mic este promovat ca fiind oarecum important, dar nu la fel de important ca slujba oficială. Cea mai bună oportunitate de a avea părtăşie, ucenicie şi creştere spirituală autentice este călcată în picioare. Se transmite un mesaj greşit. Serviciul instituţional încă tronează.
Alte deosebiri
Bisericile instituţionale cu grupuri mici încă mai sunt structurate sub forma unei piramide în care fiecare îşi cunoaşte locul în ierarhie. Oamenii din vârf se pot numi „lideri slujitori“, dar de multe ori nu sunt altceva decât directori executivi responsabili cu deciziile executive. Cu cât mai numeroasă biserica, cu atât este mai departe pastorul de membrii turmei lui. Dacă este sincer, un pastor va recunoaşte că era mai fericit când păstorea o turmă mai mică – asta dacă îl prinzi într-un moment de slăbiciune.
În acelaşi timp, bisericile instituţionale cu grupuri mici încă mai promovează diviziunea clericală. Liderii grupurilor mici sunt întotdeauna subordonaţi meseriaşilor plătiţi. Lecţiile studiului biblic sunt întotdeauna înmânate clerului şi aprobate de acesta, de vreme ce liderilor grupurilor mici nu li se poate da prea multă autoritate. Grupurilor mici nu li se permite să ia Cina Domnului sau să boteze. Aceste sacramente sunte rezervate clasei de elită care deţine titluri şi diplome. Cei care sunt chemaţi la o lucrare vocaţională în trupul lui Hristos trebuie să urmeze şcoli şi seminarii teologice pentru a se califica pentru o lucrare „reală“ şi a putea intra în grupul de elită.
Uneori grupurile mici din cadrul bisericilor instituţionale nu sunt altceva decât mini-servicii bisericeşti care nu durează mai mult de 60-90 minute şi în care o persoană talentată conduce închinarea şi o alta la fel de talentată dă învăţătură aprobată „de sus“. Duhul Sfânt nu prea mai are loc să îi folosească pe alţii, să împartă daruri spirituale sau să dezvolte lucrători.
De multe ori, în bisericile instituţionale oamenii nu sunt dedicaţi grupurilor mici, frecventându-le sporadic. Aceste grupuri sunt uneori planificate pe o perioadă limitată, iar profunzimea comunitară este mai mică decât în bisericile în case.
Grupurile mici din cadrul bisericilor instituţionale se întâlnesc de obicei în timpul săptămânii pentru a nu aglomera sfârşitul de săptămână. În consecinţă, un grup mic ce se întâlneşte la mijlocul săptămânii se limitează la nu mai mult de două ore şi este greu accesibil celor care au copii la şcoală sau locuiesc la o distanţă considerabilă de locul întâlnirii.
Chiar şi atunci când bisericile instituţionale promovează lucrarea grupurilor mici, încă mai există clădirea în care trebuie să se investească bani. De fapt, dacă grupurile mici aduc noi oameni în biserică, se vor cheltui şi mai mulţi bani pentru programele ce se desfăşoară în clădire. În plus, grupurile mici organizate în cadrul bisericilor instituţionale necesită mărirea personalului cu cel puţin o persoană. Asta înseamnă bani în plus pentru un program în plus.
Şi poate cel mai rău lucru este că pastorilor bisericilor instituţionale ce au grupuri mici nu le prea mai rămâne timp pentru a forma ucenici. Aceştia sunt prea ocupaţi cu multele lor responsabilităţi şi găsesc puţin timp pe care să îl poată investi în ucenicia de la om la om. Cel mult îi poate uceniciza pe liderii grupurilor mici, dar chiar şi cu aceştia se întâlneşte de cele mai multe ori o dată pe lună.
Părerea mea este că toate aceste lucruri indică faptul că bisericile în case sunt mult mai biblice şi mai eficiente în procesul de formare şi multiplicare a ucenicilor care să facă la rândul lor alţi ucenici. Sunt totuşi conştient că părerea mea nu poate schimba aşa repede sute de ani de tradiţie clericală. De aceea, îi îndemn pe pastorii bisericilor instituţionale să facă ceva în direcţia îndreptării bisericilor lor spre un model biblic de ucenicie.[6] De exemplu, ar putea uceniciza personal viitori lideri sau iniţia o lucrare cu grupuri mici. Duminica dimineaţă ar putea avea o adunare gen „biserica primară“, clădirea bisericii să fie închisă, şi fiecare persoană să ia masa cu alţii, întâlnindu-se astfel aşa cum obişnuiau creştinii din primele trei secole.
Pastorii care au grupuri mici în bisericile lor s-ar putea gândi la permiterea unora dintre aceste grupuri să formeze biserici în case şi să vadă ce se întâmplă. Dacă grupurile mici sunt sănătoase şi sunt conduse de pastori/prezbiteri/supraveghetori chemaţi de Dumnezeu, ar trebui să fie capabile să se descurce pe cont propriu. Nu au nevoie de biserica mamă mai mult decât ar avea nevoie de ea o biserică tânără neafiliată. De ce să nu îi lăsăm liberi?[7] Banii pe care îi dădea fiecare membru bisericii mamă ar putea susţine pastorul bisericii în casă.
Faptul că aprob bisericile în case nu înseamnă că nu am nimic bun de spus despre bisericile instituţionale? Absolut deloc! Ele sunt de apreciat în măsura în care formează ucenici care se supun lui Hristos. Totuşi, organizarea şi practicile acestora pot constitui uneori piedici şi nu avânt în direcţia atingerii scopului pe care l-a stabilit Hristos pentru noi şi de multe ori nu fac altceva decât să devoreze pastori.
Ce se întâmplă în timpul adunării unei biserici în casă
Bisericile în case nu trebuie să fie identice ca formă. Este loc pentru o gamă mare de variaţii. Fiecare bisercă în casă ar trebui să reflecte nuanţele culturale şi sociale specifice – unul dintre motivele pentru care bisericile în case pot fi foarte eficiente în evanghelizare, mai ales în ţările care nu au o tradiţie culturală creştină. Membrii bisericilor în case nu îşi invită vecinii într-o clădire complet străină care are ritualuri complet străine de ale lor – obstacole majore în calea convertirii. Ei îşi invită vecinii la masă împreună cu alţi prieteni.
Servirea mesei împreună este o componentă foarte importantă a bisericii în case. În multe cazuri aceasta implică sau reprezintă Cina Domnului şi fiecare biserică individuală poate decide modul în care îi poate evidenţia cel mai bine semnificaţia spirituală. După cum am menţionat anterior, la origine Cina Domnului a fost de fapt masa pascală, având ea însăşi semnificaţie spirituală. Celebrarea Cinei Domnului ca element principal sau ca parte a servirii mesei împreună este un obicei preluat de la adunările primilor credincioşi. Despre aceştia citim:
Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni… Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă, şi luau hrana, cu bucurie şi curăţie de inimă (Fapte 2:42, 46; subliniere personală).
Primii credincioşii frângeau literal pâinea, mâncând împreună, ceea ce se întâmpla practic la fiecare masă. Avea oare această frângere a pâinii în timpul mesei vreo semnificaţie pentru primii creştini? Biblia nu spune clar acest lucru. Totuşi, William Barclay scrie în cartea sa intitulată Cina Domnului următoarele: „Nu este nici un dubiu că Cina Domnului a început sub forma servirii mesei în familie sau între prieteni într-o casă privată... Ideea unei bucăţi mici de pâine şi a unei guri de vin nu are absolut nici o legătură cu Cina Domnului care, în varianta ei originară, era luată între prieteni, în casele lor.“ Este uimitor faptul că fiecare teolog modern este de acord cu Barclay, şi totuşi, în acest aspect, biserica perpetuează modelul tradiţional şi nu pe cel al Cuvântului lui Dumnezeu!
Isus le-a poruncit ucenicilor să îşi înveţe ucenicii să păzească tot ce le-a poruncit El; deci atunci când le-a poruncit să frângă pâinea şi să bea împreună din vin spre amintirea Lui, ei îşi vor fi învăţat ucenicii să facă la fel. Se putea face acest lucru în timpul unei mese obişnuite? Conform cuvintelor lui Pavel adresate credincioşilor din Corint se pare că da:
Când vă adunaţi dar în acelaşi loc [şi nu vorbeşte despre clădirea bisericii, deoarece nu exista nici una], nu este cu putinţă să mâncaţi cina Domnului. Fiindcă atunci când staţi la masă, fiecare se grăbeşte să-şi ia cina adusă de el, înaintea altuia; aşa că unul este flămând, iar altul este beat (1 Cor. 11:20-21; subliniere personală).
Şi-ar mai avea rostul asemenea cuvinte dacă Pavel s-ar fi referit la Cina Domnului aşa cum o practică bisericile moderne? Ai auzit vreodată de probleme apărute în timpul slujbei din bisericile moderne deoarece unii îşi iau cina adusă de ei, alţii rămân flămânzi iar alţii se îmbată când iau Cina Domnului? Asemenea cuvinte aveau sens numai dacă Cina Domnului era luată în contextul servirii mesei împreună. Pavel continuă:
Ce! N-aveţi case pentru ca să mâncaţi şi să beţi acolo? Sau dispreţuiţi Biserica lui Dumnezeu [nu uita, Pavel nu se referea la o clădire, ci la o adunare de oameni care formau biserica lui Dumnezeu], şi vreţi să faceţi de ruşine pe cei ce n-au nimic? Ce să vă zic? Să vă laud? În privinţa aceasta nu vă laud (1 Cor. 11:22).
Cum ar fi putut fi oamenii făcuţi de ruşine dacă ceea ce se întâmpla nu era în contextul unei mese luate împreună? Pavel sublinia faptul că unii din credincioşii corinteni care ajungeau mai devreme la întâlnirile lor îşi terminau mâncarea fără să îi mai aştepte şi pe ceilalţi să sosească. Dacă venea cineva atât de sărac încât nu avea ce să împartă cu ceilalţi la masă, nu numai că era lăsat flămând, dar îl şi făceau de ruşine deoarece era evident că nu adusese nimic.
Imediat după aceasta Pavel a scris mai multe despre Cina Domnului, un sacrament pe care el „îl primise de la Domnul“ (1 Cor. 11:23) şi le-a spus din nou ce s-a întâmplat la prima Cină a Domnului (vezi 1 Cor. 11:24-25). Apoi i-a atenţionat să nu ia Cina Domnului în chip nevrednic, afirmând că dacă nu se vor cerceta pe ei înşişi îşi vor mânca şi bea propria osândă, manifestată prin neputinţe, boli şi moarte prematură (vezi 1 Cor. 11:26-32).
Apoi a concluzionat,
Asftel, fraţii mei, când vă adunaţi să mâncaţi, aşteptaţi-vă unii pe alţii. Dacă-i este foame cuiva, să mănânce acasă, pentru ca să nu vă adunaţi spre osândă (1 Cor. 11:33-34).
În acest context, jignirea adusă Cinei Domnului era îndreptată spre credincioşi. Pavel i-a avertizat din nou că cei care consumau singuri mâncarea pe care ar fi trebuit să o împartă cu alţii erau în pericolul de a fi judecaţi (sau disciplinaţi) de Dumnezeu. Soluţia era simplă. Dacă îi era cuiva atât de foame încât nu îi mai putea aştepta pe ceilalţi, era bine să mănânce ceva înainte de a veni la întâlnire. Iar cei care ajungeau primii trebuiau să îi aştepte pe cei care întârziau la masă, eveniment care includea sau era considerat Cina Domnului.
Analizând întregul pasaj, pare evident că ceea ce le spunea Pavel era că dacă motivul pentru care se strângeau împreună era Cina Domnului, ar fi trebuit să o facă într-un mod care să Îi facă plăcere Domnului şi care să reflecte dragoste şi respect unul pentru celălalt. Oricum, este clar ca lumina zilei că biserica timpurie practica Cina Domnului în case, fără oficierea clerului şi în contextul obişnuit al servirii mesei. Noi de ce nu facem aşa?
Pâinea şi Vinul
Natura elementelor Cinei Domnului nu este cel mai important lucru. Dacă ne-am chinui să imităm perfect Cina Domnului ar trebui să ştim mai întâi ingredientele precise din care era făcută pâinea şi strugurii din care era făcut vinul. (Unii din patriarhii bisericii din primele secole specificau clar că vinul trebuia diluat cu apă, altfel Împărtăşania era practicată incorect.)
Pâinea şi vinul erau elementele cele mai obişnuite folosite la masa evreiască. Isus a dat o semnificaţie profundă unor elemente care erau incredibil de obişnuite, mâncare pe care practic o mânca zilnic orice om. Dacă ar fi vizitat o altă cultură, într-un alt moment al istoriei, este posibil ca Cina Domnului să fi constat din brânză şi lapte de capră, sau din prăjituri din orez şi suc de ananas. Deci, orice mâncare sau băutură ar fi putut reprezenta trupul şi sângele Lui la o cină luată cu ucenicii. Ceea ce este important este semnificaţia spirituală. Să nu ignorăm spiritul legii, în timp ce îi respectăm cu sfinţenie litera!
Nu este necesar ca masa servită împreună să aibă un caracter extrem de solemn. Creştinii timpurii, după cum am citit deja, „frângeau pâinea acasă şi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă“ (Fapte 2:46; subliniere personală). Seriozitatea este însă cu siguranţă adecvată momentului în care se celebrează sacrificiul lui Isus şi se consumă produsele specifice. Autoevaluarea este întotdeaună bine venită înainte de luarea Cinei, după cum indică şi seriozitatea cuvintelor prin care Pavel îi avertizează pe credincioşii din Corint în 1 Corinteni 11:17-34. Orice încălcare a poruncii lui Hristos de a ne iubii unii pe alţii este o invitaţie adresată lui Dumnezeu de a ne disciplina. Orice neînţelegere sau dezbinare ar trebui rezolvată înainte de masă. Fiecare credincios ar trebui să se evalueze pe sine şi să îşi mărturisească păcatele, ceea ce, conform cuvintelor lui Pavel, ar fi echivalentul lui „a se judeca pe sine“.
Manifestarea Duhului Sfânt prin Trup
Luarea mesei împreună ar putea avea loc înainte sau după închinare, învăţătură şi împărtăşirea darurilor spirituale. Fiecare biserică în case îşi poate stabili forma, iar aceasta poate varia de la o întâlnire la alta.
În Scriptură se vede foarte clar că adunările bisericii timpurii erau destul de diferite de serviciile religioase din bisericile instituţionale. 1 Corinteni 11-14 ne vorbeşte în mod deosebit despre ceea ce se întâmpla atunci când se întâlneau primii creştini şi nu avem nici un motiv să gândim că nu poate şi nu trebuie folosit şi astăzi acelaşi model. Este de asemenea clar că ceea ce descria Pavel că se întâmpla în adunările bisericii timpurii nu putea avea loc decât în grupuri mici. Logistic vorbind, ceea ce descria Pavel nu se putea întâmpla într-o întâlnire în plen.
Eu sunt primul care admite că nu înţelege tot ceea ce a scris Pavel în aceste patru capitole din 1 Corinteni. Totuşi, pare destul de evident că cele mai remarcabile caracteristici ale întâlnirilor descrise în 1 Corinteni 11-14 erau prezenţa Duhului Sfânt printre ei şi manifestarea acestuia în membrii trupului. El dădea daruri spirituale fiecărei persoane în parte pentru zidirea întregului trup.
Pavel enumeră cel puţin nouă daruri spirituale: profeţia, vorbirea în limbi, tălmăcirea, cuvinte de înţelepciune, cuvinte de cunoaştere, deosebirea duhurilor, darul vindecărilor, credinţa şi săvârşirea minunilor. El nu afirmă că toate aceste lucruri erau folosite la fiecare întâlnire, dar cu siguranţă implică posibilitatea manifestării lor, iar în 1 Corinteni 14:26 pare să se rezume la câteva dintre cele mai des întâlnite manifestări ale Duhului Sfânt:
Ce este de făcut atunci, fraţilor? Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o învăţătură, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească.
Să analizăm fiecare din aceste cinci manifestări frecvente şi apoi, într-unul din capitolele următoare, vom vorbi despre cele nouă daruri spirituale enumerate în 1 Corinteni 12:8-10.
Primul pe listă este cântarea sau psalmul. Psalmii puşi în inimă de Duhul Sfânt sunt menţionaţi de Pavel şi în alte două scrisori către biserici, subliniindu-le importanţa pe care o au în adunările creştinilor.
Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh. Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului (Efes. 5:18-19).
Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră (Col. 3:16).
Diferenţa dintre psalmi, cântări de laudă şi cântări duhovniceşti nu este foarte clar delimitată, dar ideea principală este aceea că toate au la bază cuvintele lui Hristos, sunt inspirate de Duhul Sfânt şi ar trebui cântate de creştini pentru a se învăţa şi îndemna unii pe alţii. Desigur, multe din cântările de laudă şi corale pe care le-au cântat credincioşii de-a lungul istoriei se înscriu în mod normal în una dintre aceste categorii. Din nefericire, multora dintre cântările de laudă şi corale moderne le lipseşte profunzimea biblică, dovedind astfel că nu sunt inspirate de Duhul Sfânt şi, deoarece sunt atât de superficiale, nu au nici o valoare reală de a-i învăţa sau îndemna pe credincioşii. Totuşi, credincioşii care se adună în bisericile în case ar trebui să se aşteapte ca Duhul Sfânt nu numai să îi inspire pe membrii să aleagă cântece creştine bine cunoscute, vechi sau noi, dar să şi dea unora dintre ei cântări speciale care să poată fi folosite spre zidirea tuturor. Într-adevăr, ce minunat este ca bisericile să aibă propriile cântări inspirate de Duhul Sfânt!
Învăţătura
A doua pe lista lui Pavel este învăţătura. Acest lucru indică o dată în plus faptul că în astfel de întâlniri oricine poate împărtăşi învăţături inspirate de Duhul Sfânt. Bineînţeles, fiecare învăţătură ar trebui cercetată şi văzută dacă este în conformitate cu învăţătura apostolilor (întrucât toată lumea stăruia în această învăţătură, vezi Fapte 2:42, iar noi ar trebui să facem la fel). Dar observă că nu există nici o indicaţie, nici aici nici oriunde în Noul Testament, care să spună că aceaşi persoană ar trebui să ţină o predică săptămânală când se întruneşte biserica, dominând astfel întâlnirea.
În Ierusalim erau şi adunări mai mari, la Templu, unde propovăduiau apostolii. Ştim că şi prezbiterilor li s-a dat responsabilitatea de a da învăţătură în biserici şi că unii oamenii sunt în mod deosebit chemaţi la această lucrare. Pavel a dat multă învăţătură, în public sau în case (vezi Fapte 20:20). Însă în contextul întâlnirilor mai restrânse, Duhul Sfânt s-ar putea să îi folosească şi pe alţii să dea învăţătură, nu numai pe apostoli, pe prezbiteri sau pe învăţători.
Când vine vorba despre învăţătură, s-ar părea că avem un avantaj mare faţă de biserica timpurie – acela că putem aduce Bibliile personale la întâlniri. Pe de altă parte, poate tocmai accesul nostru facil la Biblie este cel care ne-a ajutat să dezvoltăm doctrine elevate despre a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima noastră şi a ne iubi aproapele ca pe noi înşine, răpindu-ne tocmai vitalitatea pe care ar trebui să ne-o inspire Cuvântul lui Dumnezeu. Am fost îndoctrinaţi până în pânzele albe. Multe studii biblice în grupuri mici sunt la fel de irelevante şi plictisitoare ca şi predicile de duminică dimineaţă. O regulă bună pe care să o luăm în calcul referitor la învăţătura dată în biserica în case spune aşa: când copiii mai mari nu reuşesc să îşi ascundă plictiseala, înseamnă că probabil părinţii lor rezistă cu stoicism. Copiii sunt barometre foarte bune pentru depistarea adevărului.
Revelaţia
Al treilea dar pe care îl menţionează Pavel este „descoperirea“. Aceasta poate însemna orice le este revelat de Dumnezeu membrilor trupului. De exemplu, Pavel menţionează în mod specific cum este posibil ca unui necredincios care participă la o întâlnire a creştinilor să îi fie dezvăluite „tainele inimii“ prin intermediul prorociei. Rezultatul este acela că s-ar putea să se simtă „judecat“ şi „chemat să dea socoteală“ şi că „va cădea cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu, şi va mărturisi că, într-adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru“ (1 Cor. 14:24-25).
Vedem încă o dată că prezenţa reală a Duhului Sfânt era un element aşteptat la întâlnirile bisericii şi că se întâmplau lucruri supranaturale datorită prezenţei Lui. Creştinii timpurii credeau cu adevărat în promisiunea lui Isus că „acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu sunt şi Eu în mijlocul lor“ (Mat. 18:20). Dacă Isus Însuşi era în mijlocul lor, puteau avea loc şi minuni. Ei se închinau literal „prin Duhul lui Dumnezeu“ (Fil. 3:3).
În orice caz, prorocia, despre care vom vorbi imediat mai mult, poate conţine elemente care dezvăluie inimile oamenilor. Însă revelaţia poate fi dată şi prin alte mijloace, precum vise sau viziuni (vezi Fapte 2:17).
Vorbirea în limbi şi tălmăcirea
În al patrulea rând Pavel a enumerat două daruri care merg mână în mână: vorbirea în limbi şi tălmăcirea (interpretarea vorbirii în limbi). Corintul abunda şi abuza de vorbirea în limbi. Mai precis, oamenii vorbeau în limbi în timpul întâlniri bisericii şi nu era nimeni care să traducă, astfel că nimeni nu înţelegea ce se spunea. Ne-am putea întreba de ce să îi învinuim pe corinteni, când de fapt Duhul Sfânt era Cel care le dăduse darul vorbirii în limbi fără să le dea şi darul tălmăcirii. Există un răspuns destul de satisfăcător la această întrebare şi îl voi aborda într-unul din capitolele ulterioare. În orice caz, Pavel nu le-a interzis să vorbească în limbi (aşa cum fac multe biserici instituţionale), ci a interzis interzicerea vorbirii în limbi, declarând că aceasta este porunca Domnului (vezi 1 Cor. 14:37-39)![8] Era un dar care, folosit adecvat, putea zidi trupul şi confirma prezenţa supranaturală a lui Dumnezeu în mijlocul lor. Dumnezeu era Cel care le vorbea prin oameni, amintindu-le adevărul şi voia Lui.
Pavel a pledat destul de mult în capitolul 14 pentru superioritatea prorocie faţă de vorbirea în limbi neinterpretată. El i-a încurajat mult pe corinteni să îşi dorească să profeţească, ceea ce indică faptul că darurile Duhului Sfânt se manifestă mai degrabă printre cei care şi le doresc. De asemenea, Pavel i-a mustrat pe credincioşii tesaloniceni: „Nu stingeţi Duhul. Nu dispreţuiţi prorociile“ (1 Tes. 5:19-20). Acest lucru demonstrează că focul Duhului poate fi „stins“ de credincioşi prin îmbrăţişarea unei atitudini greşite faţă de darul prorociei. Tocmai de aceea darul prorociei se manifestă atât de rar printre creştinii contemporani.
Primii paşi
Bisericile în case sunt create de Duhul Sfânt prin lucrarea unui om care le plantează sau prin prezbiteri/pastori/supraveghetori cărora Dumnezeu le-a dat această viziune. Nu uita că un prezbiter/pastor/episcop biblic poate fi ceea ce bisericile instituţionale numesc „creştin matur“. Nici un plantator de biserici în case nu are nevoie de educaţie teologică oficială.
De îndată ce Duhul Sfânt dă unui fondator viziunea bisericii în case, acesta trebuie să Îi ceară lui Dumnezeu în rugăciune alţi oameni care ar dori să i se alăture. Domnul îl va pune în contact cu oameni care au aceaşi viziune, confirmându-i călăuzirea. Sau poate va fi călăuzit spre necredincioşi receptivi pe care să îi aducă la Hristos şi pe care să îi ucenicizeze apoi în biserica în casă.
Cei care sunt la începutul aventurii de a avea o biserică în casă ar trebui să anticipeze faptul că va fi nevoie de timp până când membrii se vor simţi confortabil unii cu ceilalţi şi până vor învăţa să se raporteze şi să fie călăuziţi de Duhul Sfânt. Vor exista şi examene şi greşeli pe acest drum. Concepte ca participarea fiecărui membru, conducerea biblică prin slujire, prezbiteri care echipează, călăuzirea Duhului Sfânt, înzestrarea cu daruri, servirea mesei şi o atmosferă neformală dar totuşi spirituală, sunt destul de străine celor care sunt familiarizaţi cu serviciile religioase din bisericile instituţionale. De aceea, într-o nouă biserică în casă ar fi înţelept să existe o abordare plină de har şi răbdare. Forma iniţială poate fi similară unui studiu bilbic de casă, unde o persoană conduce închinarea, o alta împărtăşeşte un mesaj pregătit dinainte şi apoi se poate încheia cu un moment de rugăciune, părtăşie şi apoi servirea mesei. Totuşi, deoarece forma biblică a bisericilor în case este studiată de grup, prezbiterii/pastorii/supraveghetorii ar trebui să încurajeze membrii să dea tot ce au mai bun de dragul lui Dumnezeu. Şi apoi, bucură-te de rezultate!
Întâlnirile în bisericile în case se pot ţine prin rotaţie în casa fiecărui membru sau în casa unei persoane care o pune la dispoziţie în fiecare săptămână. Unele biserici în case se întâlnesc ocazional în locuri publice când vremea este frumoasă. Timpul şi locul întâlnirii nu trebuie să fie neapărat duminică dimineaţă, ci oricând este cel mai bine pentru membrii. În încheiere, este bine să începi un grup mic, cu nu mai mult de doisprezece oameni.
Cum se face tranziţia de la o instituţie la o biserică în casă
Probabil mulţi dintre pastorii care citesc aceste rânduri lucrează în contextul bisericilor instituţionale şi poate că şi tu, drag cititor, eşti unul dintre ei. Dacă am atins o coardă sensibilă care tânjeşte după genul de biserică pe care l-am descris, atunci probabil te întrebi deja cum ai putea face tranziţia. În primul rând te încurajez să nu te grăbeşti. Începe prin a-i învăţa pe ceilalţi doar adevăruri biblice şi prin a face tot ceea ce poţi în contextul structurii deja existente pentru a face ucenici care să se supună poruncilor lui Hristos. Este mult mai probabil ca ucenicii autentici să dorească să facă tranziţia spre o structură biblică pe măsură ce îi înţeleg importanţa. În schimb, caprele şi oamenii religioşi cel mai probabil se vor opune unei astfel de tranziţii.
În al doilea rând, studiază ce spune Scriptura despre acest subiect şi învaţă comunitatea despre organizarea bisericilor în case şi binecuvântările inerente. Ai putea anula un serviciu religios din timpul săptămânii sau de duminică dimineaţă pentru a începe întâlniri săptămânale pe grupuri în case supravegheate de credincioşi maturi. Încurajează-i să participe toţi. Modelează treptat aceste întâlniri pentru a se apropia cât mai mult de tiparul bisericii în case. Apoi, acordă-le oamenilor timpul de care au nevoie pentru a învăţa să se bucure de binecuvântările din grupul lor.
De îndată ce încep să se simtă bine la întâlnirile în case, poţi anunţa că una dintre duminicile lunare se va desfăşura ca în biserica timpurie. În acea duminică biserica va fi închisă şi toată lumea se va întâlni în case, aşa cum se întâlnea biserica primară, servind masa împreună, luând Cina Domnului, având părtăşie unii cu alţii, rugându-se şi închinându-se împreună, împărtăşind împreună învăţătură şi daruri spirituale. Dacă va avea succes, ai putea avea astfel de întâlniri o duminică pe lună, şi apoi două, şi apoi trei. În cele din urmă ai putea permite fiecărui grup să formeze biserici în casă independente, libere să se multiplice şi să crească şi v-aţi putea întâlni cu toţii o dată la câteva luni. Acest proces de tranziţie descris ar putea dura de la unu la doi ani.
Sau, dacă vrei să mergi mai prudent, ai putea începe împreună cu alţi membrii interesaţi doar o singură întâlnire în casă pe care să o conduci personal (încă o dată menţionez că bisericile în case nu trebuie să se întâlnească neapărat duminică dimineaţă). Ar putea fi prezentată sub forma unui experiment din care veţi avea cu toţii multe de învăţat.
Dacă are succes, pune un supraveghetor peste grup şi permite-i să devină o biserică independentă care să participe la slujba oficială doar o duminică pe lună. În felul acesta biserica respectivă va rămâne parte a bisericii mamă şi nu va fi privită cu răutate de cei ce frecventează comunitatea instituţională. Acest lucru i-ar putea, de asemenea, influenţa şi pe alţii din biserică să se gândească dacă vor să facă parte din următoarea biserică în casă care va fi plantată de biserica instituţională.
Dacă primul grup creşte, împarte grupul în două şi roagă-te ca ambele grupuri nou formate să aibă lideri buni şi suficiente daruri spirituale care să se manifeste între membrii grupului. Aceste două grupuri se pot întâlni la o dată stabilită de comun acord pentru a se bucura unii de alţii, poate o dată pe lună sau o dată la trei luni.
Indiferent de varianta aleasă, păstrează-ţi privirile aţintite pe scop chiar şi atunci când eşti dezamăgit – şi vei avea ceva parte de astfel de momente. Bisericile în case constau în oameni, iar oamenii sunt dificili. Nu renunţa.
Este foarte probabil să nu dorească toţi membrii din comunitatea instituţională să facă această tranziţie, aşa că la un moment dat va trebui să iei decizia de a te dedica în întregime bisericii în casă sau grupului de biserici în case, lăsând în urmă instituţia. Aceea va fi o zi importantă pentru tine!
Biserica ideală
Ar putea pastorul unei biserici în casă să aibă mai mult success în ochii lui Dumnezeu decât cel care conduce o mega-biserică ce deţine o clădire impunătoare şi mii de participanţi în fiecare duminică? Da, dacă face ucenici care împlinesc poruncile lui Isus şi care fac la rândul lor alţi ucenici, conform modelului Lui şi nu adună capre spirituale o dată pe lună pentru a privi un concert şi a asculta o cuvântare antrenantă sfinţită de câteva texte scripturale scoase din context.
Pastorul decis să urmeze modelul bisericii în case nu va avea niciodată o comunitate mare. Dar pe termen lung va aduce mai multe roade durabile, pentru că ucenicii lui vor face la rândul lor ucenici. Mulţi dintre pastorii care au comunităţi „mici“ de 40-50 de oameni şi care se luptă pentru mai mulţi ar trebui să îşi revizuiască modul de a gândi. S-ar putea ca biserica lor să fie deja prea mare. Poate ar trebui să înceteze să se mai roage pentru o clădire mai mare şi să înceapă să se roage pentru lideri pe care să îi pună peste două noi biserici în case. (Te rog, atunci când se întâmplă acest lucru nu dai noii biserici un nume şi ţie titlul de „episcop“!)
Trebuie să eradicăm concepţia că, atunci când vine vorba de biserici, cu cât sunt mai mari, cu atât mai bine. Dacă am fi sinceri şi am judeca pe baza Scripturii, comunităţile singulare ce constau din sute de spectatori ce nu sunt ucenici şi care se întâlnesc în clădiri specifice sunt chiar bizare. Dacă vreunul din apostolii originari ar vizita bisericile instituţionale moderne s-ar lua cu mâinile de păr!
O ultimă obiecţie
S-a afirmat de foarte multe ori că în Vest, unde creştinismul face deja parte din cultură, oamenii nu vor accepta niciodată ideea întâlnirilor sub forma bisericilor în case. Acesta este motivul pentru care trebuie să rămânem la modelul instituţional.
În primul rând, acest argument este contrazis de faptul că mişcarea bisericilor în case câştigă din ce în ce mai mult teren în Occident.
În al doilea rând, oamenii deja se întâlnesc bucuroşi în case pentru petreceri, mese, părtăşie, studii biblice şi grupuri mici. Acceptarea ideii de biserică în casă cere doar o uşoară adaptare a modului de gândire.
În al treilea rând, este adevărat că oamenii religioşi, „caprele spirituale“, nu vor accepta niciodată conceptul de biserică în casă. Nu ar face în veci ceva ce i-ar putea determina să pară ciudaţi în ochii vecinilor lor. Dar adevăraţii ucenici ai lui Isus Hristos, când îi înţeleg fundamentele biblice, vor accepta fără îndoială conceptul de biserică în casă. Vor realiza repede cât de puţin necesară este clădirea bisericii în procesul uceniciei. Dacă vrei să clădeşti o biserică mare din „lemn, fân şi trestie“ (vezi 1 Cor. 3:12), vei avea nevoie de o clădire, dar ea va arde. Dacă însă vrei să faci ucenici şi ucenicizatori, clădind biserica lui Isus Hristos din „aur, argint şi pietre scumpe“, atunci nu e nevoie să iroseşti bani şi energie pe clădiri.
Este foarte interesant că cea mai indigenă mişcare de evanghelizare contemporană este mişcarea gen „întoarcerea la origini“ a bisericilor chineze în case, care a adoptat o strategie deosebită pentru evanghelizarea lumii a treia. Cei implicaţi spun: „nu dorim să construim nici o clădire, niciunde! Această formă permite răspândirea rapidă a Evangheliei, este mai greu de depistat de autorităţi şi ne permite să ne canalizăm toate resursele în lucrarea practică de evanghelizare.“[9] Iată un exemplu biblic şi înţelept de urmat!
Deci eşti pastor şi vrei ca biserica ta să crească. Aceasta este o dorinţă frecvent întâlnită printre pastori. Dar de ce vrei să crească? Care este adevăratul tău motiv?
